ALEXANDRU ODOBESCU °ALEXANDRU ODOBESCU OPERE OPERE II II Scrieri din anii 1861-1870 /\ntume. Postume. Anexe Variante. Note Ediţie critică publicată sub îngrijirea Text cr^c variante prof. univ. AI. Dima Marta Anineanu Note de Virgil Cândea feeţift teiste L^nfll 1 9 6 7 ic.. I9£?V EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA « •> I T U R A ACADEMIEI >W&uZeif SOCIALISTE ROMÂNIA ANTUME La 1810, în epoca celei mai mari căderi politice a Germaniei, Iosif de Goerres scriea aceste cuvinte : „Ou încetul s-a format în mijlocul nostru o sămînţă roditoare de civilizaţiune şi de înalte simţiminte, care sămînţă de acum înainte poate 5 fi considerată ca centrul vieţei naţionale, şi chiar al constituţiunii politice a ţărei noastre'51. Aceste cuvinte profetice le putem aplica şi noi la ţara noastră şi avem deplina încredere că precum ele au adus fructul lor în Germaniea, unde au fost zise într-una din fazele istorice cele mai frămîntate ale acelei 10 ţări, ele mai cu seamă nu vor fi amăgitoare la noi, unde sămînţă progresului s-a aruncat de o mînă binefăcătoare într-un pămînt avut şi roditor. Liberi de orice idee precugetată, dorind numai a propaga, potrivit cu slabele lor mijloace, luminile şi ştiinţa în ţara lor fondatorii Revistei române, într-o epocă de reorganizare ca cea prezintă, au simţit trebuinţa 15 de a deschide un cîmp de activitate studiilor serioase, de a aduna, precît se va putea, într-o publicare periodică, rezultatul lucrărilor literare şi al speculaţiunilor ştiinţifice ce pot grăbi progresul naţiunii române. Această revistă se va feri totdauna de orice spirit de partidă. Scopul ei va fi numai de a populariza cît de mult cultura literilor şi gustul artelor, 20 şi de a răspîndi în public noţiuni drepte şi serioase despre toate ramurile ştiinţei. Literatura, istoriea, jurisprudinţa, filosofiea, artele, ştiinţele exacte şi naturale, iată cercul de investigaţiuni al Revistei române. Redactorii ei fac apel la toţi compatrioţii cari ar voi să aducă acestei opere, luminatul lor concurs. 25 O naţiune se afirmă, atît prin actele sale politice, cît şi prin viaţa sa intelectuală. Cînd letargia o predomneşte, cînd scînteia de viaţă doarme încă în sînu-i, uitarea este soartă ei şi vălul întunericului o şterge din istorie. Negreşit că nu va fi acesta destinul României, şi dacă pînă acum literile române s-au putut cu drept mîndri cu mai multe nume demne 30 de lauda şi de stima naţiunii, nu este permis a crede că exemplul dat de acei oameni însemnaţi va rămînea neimitat în viitorime ! Revista română va crede că şi-a împlinit misiunea dacă va reuşi a deştepta în inimile tinerimei române o aşa nobilă emulaţiune! 1 Verfall der Religion und ihr.e Wiedergeburt, tom. I, pag. 181. 35 3 CÎNTICELE POPORANE ÎN RAPORT CU TARA, ISTORIA Şl DATINELE ROMÂNILOR Pe la sfîrşitul secolului din urmă, (1778 — 79) un critic şi filosof eminent al Germaniei, I. Gotfried Herder, avu frumoasa idee de a aduna 5 şi de a publica, traduse pe limba sa, o culegere de cîntice poporane ale deosebitelor naţiuni, sub titlul foarte nimerit de Glasuri ale popoarelor1. Din toată a sa lucrare, rămasă acum înapoi prin strădarea a mai multor urmaşi critici şi culegători de cîntice naţionale, s-au păstrat, ca vrednice de o necontenită laudă, luminoasa inspiraţiune ce a îndemnat 10 pe filosoful german să caute, în sînul poeziei poporane, caracterul şi amintirile unei naţiuni şi apoi încă şi acel titlu, atît de adînc şi plin de adevăr, Glasuri ale popoarelor ! Glas al poporului e, cu bună seamă, acea neregulată şi adeseori monotonă poezie, care, transmisă din gură în gură, purtată din secol în 15 secol, păstrează cu simplitate, dar şi cu sînţenie, tradiţiunile şi legendele vechi, care aduce aminte fiilor vitejiila şi suferinţele părinţilor, care, mai colorată în veci decît hronica, ne înfăţişează cu feţe mai vii şi mai felurite, viaţa vremilor trecute şi ne pătrunde inima cu toate simţirile ce a încercat o naţiune în frămîntările sale pe care istoria ştie mai adesea numai a ni le povesti. Tot Herder, în prefaţa acelei publicări, vorbind despre ce a fost poezia în timpurile cele mai antice, despre izvorirea ei şi despre elementul în care ea trăieşte, ne dă o definiţiune, în care se vădeşte toată însemnătatea poeziei poporane; el zice: „Ea vieţuia în urechea poporului, pe buzele şi pe harpele cîntăreţilor de atunci, ea cînta istoria şi felurite întîm-plări, tainele şi minunele şi' semnele prevestitoare, ea era floarea prin care se caracteriza poporul cu limba şi ţara sa, cu îndeletnicirile şi prejudecăţile, cu patimile şi cu trufiile, cu muzica şi chiar şi cu sufletul său" 2. De la Herder încoace, mai toate naţiunile Europei, sau prin critici pămînteni, sau prin scriitori străini, şi-au adunat cînticele poporane3 ; 20 25 30 35 1 Stimmen der Vdlker in Liedern, gesammelt, geordnet und zum Theil ubersetzt von I. Gottfried Herder. 2 Vorrede der Volkslieder. 3 în Germania, în Francia, în Italia, în Spania şi în mai toate ţările europene s-au făcut colecţiuni însemnate de cîntice naţionale. Avînd a ne ocupa mai cu deosebire de ale Europei răsăritene, adică ale popoarelor care înconjoară pe români şi se învecinesc cu dînşii, vom menţiona, pentru cînticele greceşti: Chants populaires de la Grece moderne, publies et CÂNTICELE POPORANE ÎN BA POET CU Pe Ia sfârşitul secolului din urmă, {177879} un critic şi filosof eminent al Germanie!, L (0ot> frîed Herder, avu frumosa idee de a aduna ş de a publica, traduse pe limba sa, o culegere de cântice poporane ale deosebitelor ^ naţiuni,, sub titlul forte nimerit de Glasuri ale paparelor l% - Din totâ a sa lucrare, rămasă acum înapoi prin strădarea a maî multor urmaş! critici şi culegători de cântice- naţionale, $*afi păstratf ca vrednice de o necontenită laudă, iummdsa inspi- 8) Stimmen der Votker in Liedern, gtmmmeft geard* net und zum Thi! iibereetd*von L Gottâried^ Herder. * Cînticele poporane în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor. începutul studiului lui Al. Odobescu publicat 'în Scrieri literare şi istorice, volumul I, p. 180. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. 4 din acele felurite eolecţiuni, purtînd fiecare stema unei naţionalităţi, nu e de tăgăduit că şi literile şi istoria s-au înavuţit cu noţiuni mai lămurite şi mai drepte despre caracterul şi despre principiul vital al popoarelor, cu izvoare mai îmbilşugate şi mai sporitoare de o inspiraţiune ce 5 atinge mai de aproape şi mişcă mai cu tărie inimile noastre. Aceasta ne-o arată şi nemuritorul poet polonez Adam Miczkiewicz cînd, cu glasul cuprins de entuziasm, el face această călduroasă invoca-ţiune : „Cîntice poporane, voi, sicriu sînt al credinţei, ce legaţi timpurile cele vechi de cele nouă, în voi îşi depune o naţiune trofeele eroilor săi, 10 speranţa cugetărilor şi floarea simţirilor sale. Sicriu plin de sînţenie ! Pe tine nici te atinge, nici te sfărâmă vreo lovire, precît poporul tău chiar nu te-a profanat. O cîntic puporan ! tu stai şi păzeşti templul amintirilor traduits en francais par G. Fauriel, Paris, 1824, Didot, care au fost şi traduse în limba germană : Neugriechische Volkslieder, gesammelt und herausgegeben von C. Fauriel, iibersetzt... 15 von Wilhelm Miiller, Leipzig, 1824, 2 Bande in-8. Mai tîrziu contele Demarcin du Tyrac de Mar-cellus a publicat o nouă colecţiune sub titlul: Chants populaires de la Grece, Paris, 1851, 2 voi., care s-a retipărit la 1860. Pentru poeziile poporane ale sîrbilor, un literat însemnat din acea ţară, Vuk Stefanovici Garagici a lucrat ne-ncetat de patru zeci de ani şi mai bine şi a publicat, la 1815, în Viena, o 20 mică colecţiune sub titlul: HapoAHK cpscKe necNe (Cîntice populare sîrbeşti), pe care a complectat-o în două ediţii tipărite, una la Lipsea (4 voi. în 12 mare, 1823 — 1834) şi alta la Viena (3 voi. în 8, 1841, 1846, cărora se va adaoge un al 4-lea volum la care încă lucrează editorul). Domnişoara lacob-Robinson a tradus o parte din cînticile sîrbeşti în limba germană, sub pseudonimul de Talvy : Serbische Lieder, Hale, 1826, 2 Bande, reproduse şi adăogite la 1853. Dom- 25 nişoara Elisa Voîart a reprodus această traducere pe franţuzeşte : Chants populaires des Seruiens, Paris, 1834, 2 voi., iar apoi Dozon a publicat o altă colecţiune de cîntice sîrbeşti, traduse pe limba franceză : Poesies populaires des Serbes, traduites par Aug. Dozon, Paris, 1859, în 18. Pentru cînticele române, cele două mici volume publicate de d. Vasile Alecsandri, Poezii 30 populare, Balade (cântice bătrîneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, Iaşi, 1852 — 1853 în 18, precum şi cînticele populare din foaia România literară, anul 1855, sînt cele mai însemnate culegeri. în Spitalul amorului de Anton Pann, Bucureşti, 1850, în 12, în Balade culese şi corese de M. Marian MarieneScu, Pesta, 1858 şi într-alte mici volume precum : Dorul, culegere de 72 cîntice naţionale, Colecţiune de cîntice populare prin O. Dumitrescu, Culegere de mai multe cîntice 35 naţionale din îmbele Principate etc, culese de Crhristu îoanin, se găsesc ceva cîntice poporane, însă de o mai mică însemnătate: Colecţiunea d-lui Alecsandri s-a tradus franţuzeşte: Ballades et Chants populaires de la Roumanie, recueillis et traduits par V. Alecsandri, avec une introduction par M. A. Ubicini, Paris, 1856. O parte din cîntice s-au tradus şi nemţeşte în colecţiunile următoare: RomănischeDichtungen fur Deutschen,ubersetz von S. Mockesch,Hermann- 40 stadt, 1851, în 8. RomănischeVolkspoesie, gesammelt und gedrukt von Alecsandri, deutsch tiber-setz von Wilh. Kotzebue, Berlin, 1851, in 8. Romănische Volkslieder, metrisch iibersetzt und erlăutert von Ioh. Karl Schuler, Hermannstadt, 1859, în 12. Şi ungurii au tradus cînticele poporane româneşti :Virâgok a Român (Olâh) nep kblteszet mezeyerol. Ismertet es kiadja Ais Kâroli, Pest, 1858, în 12. Ga atingătoare de datinele românilor, putem cita încă colecţiunea de basme 45 adunate în Banat şi traduse în limba germană : Walachische Mărchen, herausgegeben von Arthur und Albert Schott, Stuttgart und Tubingen, 1845, Gotha, in 8. E de dorit ca o asemenea colecţiune şi mai complectă să avem şi în limba naţională, precum este iar de dorit ca colecţiunea începută de d-1 Alecsandri să se complecteze cu toate cînticele ce nu au fost cunoscute sau încă publicate de d-lui. 50 în ziua de azi (1887) s-ar putea mări în mod considerabil această listă bibliografică, mai ales dacă s-ar mai adaoge şi notiţii despre cînturile poporane ale albanezilor, ale magiarilor, ale polonilor, ale malo-rosienilor (ruşii din mica Rusie) şi ale altor naţiuni vecine. naţionale, tu ai aripi şi glas ca de arhangheli, adesea ai şi arme ca dînşii* Flacăra mistuieşte lucrările pensulei, tîlharii jăfuiesc comorile, dar cînticul scapă în veci cu viaţă şi se strecoară printre oameni. Dacă sufletele înjosite nu ştiu să-1 hrănească cu dor şi cu speranţă, el fuge la munţi, se acaţă def ruine, şi de acolo, spune din vremile trecute. Tot astfel şi privighe- 5 toarea zboară afară dintr-o casă ce a ars şi se opreşte un minut pe învelitoare, dar dacă şi învelitoarea se cufundă, atunci pasărea fuge în păduri şi, din* mijlocul ruinelor, din mijlocul mormintelor, ea cîntă călătorilor, cu glas răsunător, doina cea din jale!" Cuvintele acestea din urmă, în care se simte dureroasa mîngîiere 10 ce-şi crease poetul exilat, cîntînd patria sa depărtată şi căzută, ne des-tăinuiesc totdeodată şi una din cele mai solide virtuţi ale poeziei poporane, adică stăruinţa cu care cînticele poporului, lipsite de toate mijloacele de perpetuare ale literaturilor cultivate, se păstrează necontenit chiar! în sînul naţiunilor bîntuite de soartă. în asemenea cazuri însă, 15 caracterul lor oareşicum se preface. Ca o suflare de jale, ca un dor nes-tinsf se revarsă asupră-le, în povestirea faptelor celor mai strălucite se strecoară o amarnică zîmbire, un răsunet tînguios se îmbină cu strigătele de veselie şi chiar sărbătorile îşi au lacrimile lor. Dar cît de adîncă fie durerea, cît de mare fie umilinţa, precît încă poporul le simte, poezia 20 veghiază la porţile templului unde se păstrează amintirile naţionale. Mai vrednic încă de însemnat e că atunci, chiar accentele ei devin mai pătrunzătoare. Şi-ntr-adevăr, dacă ea este glasul poporului, cînd oare glasul scoate-va mai din adîncul inimii răsunetele sale, decît în ceasurile de durere ? Care popor cînta-va mai frumos, mai cu foc, mai cu duio- 25 şie, decît acela ce şi-a pierdut bunurile strămoşeşti, ce cunoaşte gloria şi fericirea numai ca o amintire din trecut, ca o dorinţă, ca o aspiraţiune către viitor? E în firea omului de a cînta în ceasurile de mîhnire, atunci sufletul e împins de sineşi spre gîndiri poetice, mintea zăreşte natura şi 30 soarta omenească printr-o rază amurgită ce-i ascunde amăruntele banale ale vieţei şi glasul chiar, înmuiat în lacrime, are un nu ştiu ce mlădios care se-nvoieşte cu dispunerile inimii, şi astfel cîntarea sporeşte. îfu voim însă a zice că întristarea e singurul izvor de inspiraţiuni poetice, lauda şi mirarea, recunoştinţa facerilor de bine, veselia izbîndei 35 şi a plăcerilor şi însfîrşit mai toate mişcările sufleteşti îşi au răsunetele lor prin viersul poeziei. Acea cuvîntare cadenţată, pe care mintea o cre-€tză cu măiestrie, în minutele de inspiraţiune, pe care memoria, ajutată de modulaţiunile repeţite ale versului, o păstrează mai cu înlesnire, pe care glasul o rosteşte cu plăcere, desfătîndu-se în armonia ritmului, a 40 fost învederat cea dîntîi producţiune a geniului omenesc, stimulat de patimile sufletului. Să nu ne prinză dar mirarea cînd vedem poezia figurînd în leagănul tutulor literaturelor începînde. Omul a vorbit mai întîi în proză, dar, ca Burghezul Gentilom al lui Moliere, fără de a cunoaşte puterea prozei; cînd însă a început să-i vină în minte idei vrednice de a fi împărtăşite unui cerc mai lăţit, de a fi transmise generaţiunilor viitoare, pentru acele idei el a inventat o limbă măiestrită, cadenţată, înaltă : aceia a 5 fost poezia. La toate popoarele ea astfel s-a manifestat, astfel s-a urzit pretutindeni poezia poporană, în veci imperfectă în privinţa prozodiei, care deodată cu dînsa s-a născut, mai adesea semănată cu simplităţi copilăreşti, cu noţiuni greşite, ba uneori şi monstruoase, dar plină de verdeaţă 10 şi de putere, de un parfum de junie ce învie şi întăreşte sufletele. „Poezia poporană şi curat firească, ne zice Montaigne1, are simplităţi şi graţii prin care se poate potrivi cu cea mai însemnată frumuseţe a poeziei desăvîrşite de pre artă". Şi Herder, tot în prefaţa mai sus citată, adaoge : „Aibă chiar un cîntic de felul celor bune, mai multe greşeli însem- 15 nate, greşelile-i se pierd, strofele rele se trec cu cîntarea, dar spiritul cîn-ticului care singur stăpîneşte sufletele, acel spirit e nemuritor şi poartă mintea înainte. Cînticul nu se vede, ci se ascultă, se ascultă cu urechea sufletului, care nu ştie să numere, să măsoare şi să cumpănească silabele izolate, ci se pătrunde de răsunetul lor general, şi răpit de dînsul, înoată/ 20 cu el înainte." Să ne oprim un minut asupra importanţei acelor cuvinte : „Cînticul nu se vede ci se ascultă !" şi aici care martor, care desluşitor al acestor cuvinte putea-vom aduce mai vrednic de crezămînt, în ceia ce se atinge de impresiunile sufletului, decît pe nemuritorul filosof elen, pe Platon? 25 Să-1 urmărim dar un minut pe malul Ilisului, în ocolul Atenei, şi să ascultăm cu dînsul convorbirea plină de graţie şi de adîncime a lui Socrat cu Fedru, umbriţi amîndoi sub un platan, în vecinătatea templului Dianei2 : „Socrat: Ştii oare tu prin ce fel de cuvinte am place mai mult Zeului, prin cele scrise 30 sau prin cele grăite? Fedru : De loc; dar tu ? Socrat: Am să-ţi spun şi eu ce am auzit de la cei bătrîni, căci, vezi, aceia spuneau adevărul. Ş-apoi de-am putea noi înşine găsi adevărul, ne-ar mai fi păsut noă ceva de părerile celorlalţi oameni? 35 Fedru : Ciudată întrebare; dar spune-mi tu ce ai auzit? Socrat: Am auzit că odinioară pe lîngă Naucratis, în Egipt, s-ar fi născut unul din zeii lor cei vechi de pe acolo, acela căruia era închinată şi pasarea ce-i zice ibis. Numele acestui demon era Teut, zice că el ar fi născocit mai întîi numerile şi socoteala şi geometria şi astronomia, ba şi şahul, zarul şi încă şi scrisoarea (ypapara); fiind pe atunci rege al Egiptului întreg 40 1 Essais de Michel Montaigne, Liv. I, chap. 64 : „La poesie populaire et purement naturele a des naifvetes et grâces, par ou elle se compare â la principale beaute de la poesie parfaicte, selon l'art. 2 Platon, Fedru, LIX şi LX. Taumas care sta în cetatea cea mare din susul ţărei, pe care elenii o numesc Teba din Egipt, iar pe zeul de acolo Amon, şi venind la dînsul Teut, îi arătă aceste măiestrii şi-i spuse că tre-buieşte să le împărtăşească şi celorlalţi egipteni, iar el întrebă de ce folos ar fi fiecare dintr-însele şi, dezbătînd ce i se părea că e bun şi ceia ce nu e bun, pe una o defăima, pe alta o lăuda. Astfel zic că multe de tot felul ar fi spus Taumas lui Teut, în privinţa fiecării măiestrii, 5 pe care lucruri ar fi lungă vorbă de a le spune, dar cînd ajunse la scrisoare : « Această învăţătură, o rege, zise Teut, va face pe egipteni mai învăţaţi şi mai iesnicioşi la memorie (^v7)[xovbcG>T£pou<;), căci am găsit un leac pentru memorie şi pentru ştiinţă ». Iar el spuse : « O prea măiestreţule Teut, unul e vrednic să născocească măiestriile, iar altul să preţuiască cîtă parte de pagubă sau de folos poate ieşi din întrebuinţarea lor; tu dar acum, fiind părintele scrisorii, din dragoste 10 către dînsa, ai arătat-o altfel decît cum este, căci ea va aduce în sufletele celor ce învaţă numai uitarea şi neîngrijirea memoriei, pe care, încredinţînd-o scrierii, o vor lăsa pe seama acestor semne străine şi în sineşi chiar , ei nu vor ţine minte nimica. Aşa dar tu n-ai găsit un leac pentru memorie, ci numai pentru păstrarea amintirilor; (o'ixouv ptvyjpo)*; âXVu7to[rw)aeco<; cpapjxoocov e$pe<;) ; ceia ce arăţi şcolarilor tăi este umbra ştiinţei şi nu adevărul; căci, dupe ce ei vor fi 15 citit multe, fără de a le fi învăţat la dascăli, ei vor crede că sînt foarte înţelepţi, deşi cei mai mulţi vor fi fără cunoştinţe şi grei la trai, ca unii ce, în loc de ştiinţă, vor avea numai umbra ei ». Fedru: — O Socrate, minunat şti tu să faci, cînd vrei, cuvinte ca din Egipt sau din orce alt loc. Socrat: — Prietene, cei din templul lui Joe de la Dodona spuneau că cele dîntîi cuvinte 20 prooroceşti au ieşit dintr-un stejar; acei oameni dar, cari nu erau aşa de învăţaţi ca noi aceştia de acum, primeau, din simplitate, să asculte ş-un stejar şi chiar o piatră, numai adevărul să zică. Tu însă, dimpotrivă, vrei să ştii cine şi de unde este acel ce vorbeşte şi nici nu bagi în seamă dacă lucrul este sau nu precum el îl spune. Fedru : — Ai cuvînt să mă dojeneşti. însă şi mie mi se pare că, în privinţa scrierii, este 25 precum zice tebeul. Socrat: — Aşa dar cel ce crede că ştiinţa se poate însuşi în scrisoare, (6 tI^^v oîotxsvoţ sv ypdqji^ccTi xaTocXi7r£Îv) şi iarăşi cel ce crede că poate să o capete numai din cele scrise, ca cînd ar putea să iasă ceva curat şi lămurit (Goxpkc, xal (3s(3aiov) din scrisoare, acela zace într-o mare nedomirire şi într-adevăr nu ştie vorbele lui Amon, de vreme ce socoteşte că cuvin- 30 teie scrise sînt ceva mai mult decît un mod de a-şi aduce aminte, pentru cei ce cunosc mai din vreme cele ce s-au scris. Fearu : Ai dreptate. Socrat: — Căci, vezi tu, o Fedre, scrisoarea are un mare defect, pe care îl are asemeni şi pictura. Şi făpturile acestei arte se arată pare c-ar fi vii, dar, de le vei întreba ceva, ele îţi vor 35 sta tot grave şi mute; tot astfel sînt şi cuvintele scrise, ai crede că ele îţi vor spune toate lucruiile înţelepte, dar de le vei întreba, vrînd să afli ceva mai mult despre cele scrise într-însele, atunci ele îţi vor da în veci acelaşi răspuns. Orice cuvînt, îndată ce s-a scris, se rostogoleşte pretutindeni, atît pe la cei ce nu-i înţeleg, cît şi pe la cei cărora nu se cade, şi el nu ştie chiar către cine trebuie să se îndrepteze şi către oine nu. Despreţuit şi gonit fără dreptate, el în veci are 40-trebuinţă de ajutorul părintelui său, căci el însuşi nu poate nici să se apere, nici să-şi ajute". Soartă cînticului poporan nu este aceia a cuvîntului scris. Liber fiu al poporului, încredinţat zburdalnicei memorii, el aleargă din om în om, din secol în secol; fiecare îi adaoge un semn de la sine, o vorbă, un vers, un epizod, şi adesea modificat de pe vremuri, abia-i mai cunoşti 45 origina şi starea primitivă, dupe ce a trecut sub aşa multe prefaceri, în cazul'de faţă poate că, cu părere de rău, vom primi a zice ca Platon că aceasta e un folos; dar însă trebuie să mărturisim că cînticul poporan 8 9 n-ar putea exista fără de libertate şi că azi, în epoca cînd toate aspira-ţiunile geniului literar sînt mai mult sau mai puţin supuse la regule dictate şi urmate din secolii clasici, acea libertate este chiar caracteristica poeziei poporane. 5 Povestirea naivă a basmelor locale şi a faptelor glorioase sau jal- nice ale timpilor trecuţi, simţiminte fragede şi adînci, exprimate cu o nespusă vigoare, descrieri simple dar viu colorate ale vieţii străbune, fraze şi întorsături vîrtoase ce adesea lipsesc în limbile nouă, ziceri bă-trîne, rămăşiţe din dialecte stinse, o cadenţă lesnicioasă şi de multe ori 10 monotonă, o versificare liberă şi neînstrunată, ce rar jertfeşte sensul vorbii, iată, spre a ne rezuma, elementele de căpetenie ce alcătuiesc cînturile poporane. Aveam trebuinţă de aceste desluşiri pregătitoare spre a intra în materia ce voim să cercetăm. 15 Ţara noastră, ca cele mai multe ţări europene, mai ales cele ce se bucură de o natură măreaţă şi bogată, şi care au suferit mult în luptele lor pentru neatîrnare, îşi are cînticele sale poporane, casnice şi vitejeşti. Noi, într-unele din ele ne vom sili a căuta desluşiri asupra evenimentelor istorice, asupra caracterului intim şi asupra limb ei chiar a naţiunii noas- 20 tre, în deosebitele epoci şi în deosebitele localităţi în care aceste cîntice au izvorît din imaginaţiunea popoarelor. Pentru aceasta, ne vom încerca a preciza, precît se va putea, epoca şi locul compunerii lor. Vom merge şi prin ţările vecine,' cu care românii au întreţinut rela-ţiuni de amicie sau de rivalitate, mai mult sau mai puţin lungi şi intime, 25 spre a cerceta în cîntările lor poporane, ce datine au schimbat cu noi acele naţiuni apropiate pe ţărmurile Dunării sau pe plaiurile Carpaţilor şi ale Balcanilor şi repurtînd apoi orce lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la ţara noastră, ne vom cerca într-astfel să lămurim oareşicum vechile noastre datine. 30 Prin asemenea comparaţiuni vom avea, credem, prilejul a dovedi tainica înfrăţire ce uneşte aceste popoare, care au trăit secoli îndelungaţi împărtăşind mai aceleaşi glorii şi aceleaşi nevoi, resimţind aceleaşi loviri şi cîntînd într-un acord, fiecare pe lira sa naţională, cîntări de acelaş fel! Aşa străbune legăminte poate că încă nu s-au stins cu totul în inima popoa- 35 relor, şi ar fi de dorit ca o generoasă impulsiune să înfrăţească în viitor acele naţiuni ce sînt, credem, menite a forma în Europa răsăriteană un stat federal creştin, tare atît prin unirea cît şi prin varietatea chiar a puterilor sale! RĂSUNETE ALE PINDULU! ÎN CARPAŢI 40 DIOCHIUL NĂLUCA. MIEOARA. MOŞ-AJUN. I Moartea silnică şi fără veste, mai ales în vîrsta juniei, a înfloririi, este o idee tristă, care în totdauna pătrunde inima oamenilor de o mîh-nire adîncă. Acest simţimînt e vechi ca lumea, tot neamul omenesc poartă, de secoli întregi, jalea tînărului păstor Abel, ucis cu mînie de crudul său frate Cain; lacrima picată din ochiul părintelui omenirii, vaietul ieşit din pieptul mumei noastre obşteşti, toate generaţiunile pe rînd le-au vărsat şi în veci inima omului, cît de multe mîngîieri i-ar putea aduce religiunea, filosofia şi ştiinţa, ea tot va plînge pe cel răpit vieţii cu cruzime, în floa- 5 rea anilor săi. Un simţimînt atît de firesc, atît de general, atît de adînc, a trebuit negreşit să se manifeste, chiar în timpii primitivi, prin glasul melodios al poeziei. Toate popoarele au plîns cu plîngeri modulate, pe junele ucis la floarea vîrstei, şi, în ţările meridionale, unde soarele dogoritor al verii 10 arde şi mistuieşte regulat toată încîntătoarea podoabă a naturei, unde vegetaţiunea zîmbitoare a primăverei piere ofilită sub arşiţa stelei cî-neşti, a lui Siriu, aceste două simţiri întristătoare ce înfăţişează minţii o aşa intimă analogie, s-au îmbinat mai adesea, ca să dea naştere unor serbări anuale, unor cîntice de doliu, repeţite nencetat de popoare. Dintr- 15 asemenea porniri de spirit au izvorît negreşit, în Egipt, în Asia-Mică şi în vechia Eladă, sărbătorile sau cînticele ce se leagă cu numirile de Maneros, Bormos, Hylas, Linos, Adonis şi altele, înfăţişînd toate, în diverse localităţi şi cu puţine deosebiri, acelaş caracter general. Aceasta ne-o dovedeşte Erodot cînd zice, vorbind despre Egipt1: 20 „Este (acolo) şi un cîntic, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cînticul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jălirea pe care elenii o cîntă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri despre care mă minunez la egipteni, este şi de unde au luat ei Linul, se vede însă că în totdauna l-au cîntat, Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui 25 dîntîi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea vaietări, şi astfel această cîntare ar fi fost cea dîntăi şi singură a lor". Dacă apoi, întemeiaţi pe însemnarea istoricului elin, vom căuta pe ţărmurile mărilor răsăritene, urmele acestei vechi credinţe şi ale acestui cîntic secular, printre nenumăratele tradiţiuni de felul acesta, vom 30 ^ăsi, la mariandini, naţiune de origină frigică2, vechi locuitori ai Biti-niei, aşezaţi pe locul învecinat de Pontele-Euxin (Marea Neagră), unde s-a clădit în urmă Prusia (astă-zi Brusa), vom găsi, zicem, la mariandini, tradiţiunea tînărului Bormos, răpit de nimfele izvoarelor, cînd mergea să scoată apă pentru secerători, şi pe carele în zadar îl căutau locuitorii, 35 făcînd să răsune pădurile de strigătele lor de jale3. Aceste strigăte erau aşa de răspîndite, încît Eschil le dă ca exemplu de vaietare, de cîntic de doliu, cînd horul său de perşi, plîngînd căderea Asiei, sdrobită la Sala-mina, întîmpină cu aceste cuvinte, pe regele Xerxes ce se întorcea învins în patria sa 4: 40 „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plîngerile lăcrimătoare ale cînticului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare 1". Precum frigicul Bormos, asemeni şi Hilas Misianul, iubitul lui Hercul, pieri şi el jertfă a iubirei ce frumuseţea sa insuflă nimfelor de la izvoare, 1 Erodot, cart. II § 79. 45 2 Strabon, XII, 3 § 4. 3 Hesychius, BoSp^og. Sholiastul lui Eschil, la Perşii, v. 939. 4 Eschil, Perşii, v. 93 5 et sq. 10 11 cînd se duse să aducă apă pentru Argonauţi, şi locuitorii din Chios, urmînd pilda dată de Hercul, îl jeleau în cîntice tradiţionale, alergînd dupejdînsuî prin păduri1. Dar nu numai aceştia, ci încă şi frumosul Narcis, fiul rîului Cefisul şi al nimfei Liriope, a murit, plîns de tespieni, înecat în undele 5 ce-i răsfrîngeau faţa2. E o superstiţiune vechie aceia d-a crede că apa are în sine un farmec atrăgător ce pricinuieşte moartea; chiar vechii indieni, în legile primitive ale lui Mânu 3, orînduiau ca „un brahman (adică un preot)... să nu-şi privească chipul răsfrînt în apă. Aşa e regula stabilită". Urmînd aceiaşi idee, să avem voie a străbate într-o clipă secoli 10 îndelungaţi, prin cari această supertiţiune s-a strecurat neatinsă şi să cercetăm oare nu este aceiaşi, credinţa care domneşte în cînticul următor, repeţit de poporul român 4 : „Frunză verde alunică I Mircea suie pe potică, 15 şi-ntîlneşte o fetică cu cofiţa într-o mînă cu apă de la fîntînă. — Gopiliţo, stai să beau. — Ba, bădiţă, ba nu vreau, 20 că mă tem de dragul meu. — Nu te teme, fata mea, că dacă s-o mînia, cu baltagul l-oi lovi, cu pămînt l-oi înveli. 25 - Mergi în vale, la fîntînă, că-i găsi o cofă plină scoasă chiar cu mîna mea ; descalică şi o bea; da-ţi fă cruce şi o suflă, 30 să nu fie vr-o Nălucă, să nu fie descîntată de baba cea blestemată. Mircea fetei mulţămea, la fîntînă se ducea, 35 cofa plină o găsea, dar el cruce nu-şi făcea, pe d-asupra nu sufla, ci la ea năvală da şi-nghiţea numai odată 40 şi simţea dorul de fată, şi-nghiţea de două ori şi-1 apuca reci fiori, şi-nghiţea a treia oară şi cădea mort la izvoară; 1 Theocrit, Idila XIII. Properţiu, c. 45. Petroniu, 83. 2 Ernst von Lasaulx, Die Linosklage. 3 Legile lui Mânu, IV, 38. 4 Balade culese de d-1. V. Alecsandri, voi. II, faţa 98: Nălucă. că-nghiţise o Nălucă.... în pustii ducă-s-ar, ducă" I Ce ar fi trebuit să facă Mircea ca să se ferească de a înghiţi Năluca, de a cădea mort la izvoare? „Să-şi facă cruce şi să sufle pe apă", zice cînticul, prefăcut dupefideile creştine; dar mai întreabă pe ţăranul român, 5 ^1 îţi va spune încă, păgînul, că trebuie să-fi scuipe de trei ori în sîn, ca m depărteze descînticul sau diochiul. Fă aceiaşi întrebare şi Ciclopului din Teocrit şi ascultă cum el îţi va răspunde1 : „Eu n-am aşa obraz urît, precum îmi spun, mai deunăzi m-am zărit în mare, căci era liniştită, şi barba mea se arăta frumoasă şi singura mea plioapă asemeni mi se părea 10 frumoasă şi albeţea dinţilor mei strălucia mai mult decît piatra din Păros. Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sîn". Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele «epoce între dînsele. într-adevăr e greu lucru, e chiar peste putinţă, a 15 urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sînul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc. 20 Să urmăm dar'şi noi, fără d-a ne obosi, răspîndirea cînticului de jale al juneţei învinse de moarte, printre popoarele antice ale Europei răsăritene, căci poate doară acea ideen-a pierit cu totul din imaginaţiunea naţiunilor moderne şi mai ales din cercul de legende al poporului român. La Eleni, Linos era cînticul poporan cel mai însemnat, încare^se 25 caracteriza mai cu seamă moartea nevinovată în floarea juniei şi a carii origină se îmbina cu un cult primitiv alnaturei2; printr-însul era simbolizată, sub forma unui june mort fără de timp, întoarcerea grelei vremi & iernei3. Omer4, ne arată cum, la culesul viilor, un tînăr băiat sta în mij- 30 locul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cînta cu glas dulce un Linos frumos. într-adevăr, Linos a fost de la început un cîntic al ţăranilor ş-al lucrătorilor de pămînt5. Negreşit că cei d-întîi aezi (aotSol) sau cîntă-reţi ai Eladei au cîntat asemenea poezii de dor; dar nimeni nu ne-a păstrat acele inspiraţiuni cîmpene şi primitive; abia dacă găsim în sholias- 35 tul lui Omer6, aceste cuvinte dintr-o epocă mult mai tîrzie: „Linul e o cîntare de jale ce se cîntă cu glas slăbit, căci astfel plîngeau muzele pe Linos : 4 O Line, tu eşti cinstit de toţi zeii, căci ţie ţi-au dat mai întîi a cînta cu dulceaţă. Febus (Apo-lon) ţi-a pricinuit moartea şi muzele te plîng". Iată dar că aci numirea Linos nu se mai dă unei simple cîntări, 40 unei lucrări a închipuirii, ci devine chiar numele unei fiinţe, care a luat , 1 Theocrit, Idila VI, 34 et sq. 2 F. G. Welcker, tîber den Linos. 3 Alfred Maury, Histoire des religions de la Grece ancienne, t. 1, p. 242. 4 Omer, Iliada XVIII, v. 567. 45 5 Iuliu Polluce. 6 Omer, Iliada XVIII, v. 570. 12 13 de la zei darul de a cînta mai-nainte de toţi, cu glas dulce, şi care piere jertfă a geloasei rivalităţi a zeului Apolon. Esiod ne întăreşte într-această idee, căci el ne dă chiar şi genealogia lui Linos1 : „Urania născu pe Linos, fiu mult plăcut, 5 pe carele, cîţi muritori sînt cîntăreţi şi citarişti, toţi îl plîng în ospeţe şi-n jocuri, şi la început şi la sfîrşit chiamă pe Linos şi apoi într-alt loc2, el spune că aedul Linos era dedat cu ştiinţa. Ou acest chip, acel june păstor, cîntăreţ zeesc, cu părul cununat 10 cu flori şi cu achiu amar, „Ut Linus hic illi divino carmine pastor, floribus atque apio crines ornatus amaro3... " devine un semi-zeu sau un erou al ştiinţei, pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul 15 lui Apolon şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. împreună cu Orfeu, cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărîmul vechei Pierii tesaliee, pe coasta septentrională a Olimpului, aşezară leagănul culturei greceşti4. într-acele părţi pune în adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor5; 20 „Aidem, să începem cu muzele, ce înveselesc prin imne măreţul suflet al părintelui Joe, întru Olimp, povestind şi cele ce sînt, şi cele ce vor fi, şi cele ce au fost, şi amestecînd glasurile lor; necontenit le curge un viers plăcut din gură şi rîd palatele părintelui 25 Joe sgomotosul, cînd glasul zeiţelor, dulce ca crinul, se răspîndeşte printr-însele; răsună şi culmea Olimpului noios, locaş al nemuritorilor.............. şi veselesc măreţul suflet al lui Joe, întru Olimp, 30 muzele olimpiade, fiicele lui Joe, ce poartă pavăza neînvinsă, pe care le născu în Pieria, Mnemosina ce-ngrijeşte de colnicele Eleuteriei? împreunîndu-se cu părintele Joe, fiul lui Cronos". Tot acolo, sub poalele Olimpului, era şi fîntînă Libetra închinată muzelor şi în preajma-i se-nalţă o columnă funerară cu o urnă d-asupra, 35 presupus mormînt al lui Orfeu, fiul şi şcolarul muzelor6. Mormîntul lui Linos, şi el fiu al muzelor, se putea vedea la Teba7, unde negreşit tradi-ţiunea lui, împreună cu serbarea sa prin cîntice de jale, se strămutase deodată cu cultul muzelor şi cu toate legendele cele din Pieria tesalică, 40 1 Esiod, în fragmente. 2 Clement din Alexandria, în Stromate I. 3 Virgiliu, Eclog. VI, v. 73. 4 Alf. Maury, op. cit., K. Ot. Miiller, Istor. Uter. elene, t. 1. 5 Esiod, Teogonia, v. 36. e Preller, Griechische Mythologie, I, p. 279. Pausanias, IX, 20, § 3. Poqueville, Voy„ 45 en Grece, III, p. 90. 7 Pausanias, IX, 29, § 3. 14 101 % $?♦ «A» %NL TI. T» 4h YI»ft»f Ut* m W&t* ihftis?* mâ Mm f«» mm^mWm total Wmhtdmm &vwfam> mtlMum mm WmU mm mlg»l»»,lMN mâi^m$m j dMtafww* mm mâ®$* mM-pu mi ®d ci du» ««% ^ *4t$s âm dmfam ®m&$ ml mt$&$ 4mi~ !&di M ^^^^ f^r# §m®zh mi Mmâ UîwL xxi^ lil î «My Ifislf Wi* mm mhşm ®Ş $p$âpmf i %i cum AchUle mu® sriibt fa bula rU <|« imoim^ ¥efbn «io v«n#** «^pdbi «III te in i^p» ^m^4ete m %m*mm$* ^ ^mi. %mm ţmwm m p$ L«cil!iu* (ir«siel* hi\A, ii. f M%) i 4 fm$ mni im* Hesiod, exemplar cu adnotările lui Odobescu. Fragment din Theogonia, p. 10, corespunde notei de la p. 38 la studiul Cînticele poporane. . ., publicat în Revista* română, 1861. 10 15 pe care le adusese pe plaiurile Eliconului şi în lunca Beoţiei, coloniile tracice ale mineilor1. Mai vrednică încă de însemnat este serbarea numită 'Apvvjtc; (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văie-tări şi plînsuri, muierile şi fetele jăleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfîşiat de cîni. Drept aceia, în zilele consacrate acestei serbări, se înjunghiau numeroase jertfe de cîni şi de miei, spre a alina jalea, cu răzbunări plăcute şi cu odoare priincioase semizeului ucis 2. Iată dar că ne-am apropiat iarăşi de vechia religiune a naturei, în care arşiţa lunelor de vară, cînd cînii turbează şi sfîşie, precum arde şi soarele, era simbolizată printr-un cîne pustietor. Nu putem însă părăsi această veche tradiţiune religioasă fără de a face vorbă şi despre vestita serbare ('AScovia^cx;) precum şi despre repeţita cîntare a lui Adonis, şi mai ales să nu uităm că poetesa lesbiana Sapho a cîntat pe Adonis, împreună cu O Molinos sau Linos cel de jale*, şi că într-astfel identitatea acestor două legende nu mai rămîne tăgăduită. Numele lui Adonis ne repoartă îndată mintea către cultul femeilor, în limba cărora Adon şi Adonai vrea să zică Domn, Stăpîn 4; poate că şi fabula mai tîrzie ce se repeţea prin Biblos, prin Alexandria şi mai 20 la urmă şi-n Atena, n-a pierdut cu totul acest caracter fizic, căci ea ne spune cum că Adonis a fost un frumos şi tînăr păstor, de care zeiţa chiar a frumuseţei, Vinerea, se înamorase şi pe care un mistreţ îl ucise ia vînă-toare, în păduri. Zeiţa îl căută, alergînd pretutindeni desperată si-1 plînse cu lacrimi nesfîrşite, iar poeţii repeţiră pe mii de tonuri văietările ei5. Cu 25 toate acestea, junele Adonis fu silit să se scoboare în Iad, unde insuflă o nouă patimă stăpînei Tartarului, Persefonei. Lupta se declară atunci între amîndouă zeiţele şi, spre a le împăca, tribunalul zeiesc hotărî ca Adonis să petreacă o parte a anului pre pămînt, în desmierdările Vinerii, iar cealaltă sub aspra ocrotire a negrei zeiţe. Toată această fabulă, în care e învederat personificată natura cu preschimbările sale, dete naştere unei înduoite serbări, din care o parte tristă şi duioasă purta numele de „6 'Apavicrjios" adică Perirea şi se vestea prin cînturile jalnice ale fluie-rilor gingreene (yiyypivoi auXo ); iar cealaltă, veselă şi zgomotoasă „r\ EupsaTK" adică Aflarea, serba întoarcerea zeului pre pămînt: „Fii-ne întru ajutor acum, iubite Adonis şi la anul să ne fii priincios, căci şi acum ai venit, Adonis, Adonis, şi cînd te vei mai întoarce, tot prietin să ne vii 6'\ Această serbare, răspîndită preste toate ţărmurile unde se lăsară mai tîrziu elenii, este cea din urmă faţă sub care ni se vădeşte, în religiunea anticităţii, acea vechie tradiţiune a morţii premature a'unui june nevinovat, pe care tradiţiune am văzut-o răsărind sub poalele Olimpului, dintr-o simplă cîntare tînguioasă, şi care, răsleţită, desvoltată, împrăştiată, prefăcută de pe ţări şi de pe vremuri, a ajuns a se întrupa în cultul 30 35 40 1 K. Ot. Muller, Orchomenos. 2 Welcker, Preller, oper. cit. Pausanias, II, 19, § 1. 45 3 Pausanias, IX, 29, § 8. 4 Mo vers, Die Phcenicier. 5 Theocrit, Bion şi alţii. 6 Theocrit, Idila XV. 10 15 asiatic al soarelui şi a fi cîntată de poeţii măiestreţi ai şcoalei alexandrine. Dar, pe cînd legenda lua o formă statornică şi consînţită, trecînd chiar în cultul regulat al popoarelor, termenul care, la eleni, însemna acea cîntare primitivă, zicerea Mvoq, OlroXtvos, rămase în limba lor, ca o expresiune prin care se dăstăinuiau cele mai adînci dureri ale sufletului. „Spune vai line 1 vai line !... strigă, în mai multe rînduri, horul din Agamemnonul lui Eschil1, văie-tîndu-se asupra tristei ursite a unui aşa mare împărat, şi într-alt loc 2, iar horul, descriind trudnica soartă ce aşteaptă pe biata mamă a lui Aiax, dupe deşănţata sinucidere a acestui erou, începe a zice: „Muma lui, care 1-a hrănit, împovărată acum de zile multe, şi de cărunte bătrîneţi, cînd va auzi această rătăcire nebunească, ea nu va răspîndi, nenorocita, cîntări triste ca ale privighetorii, ci cu cîntări ascuţite îi va jăli, strigînd : vai line ! vai line ! şi, izbindu-se tare cu minele de piept, îşi va smulge pletele cele albe î" Tot astfel şi nenorocita Antigonă, în Fenicele lui Euripid, arun-cîndu-şi vederea asupra răstriştelor casei lui Edip, strigă cu glasul înecat de lacrimi3: „Nenorocită (maică), vezi cum te jelesc ! ce pasăre oare, stînd pe un stejar sau pe ramurile cele mai înalte ale unui brad, va vărsa , împreună cu mine, plîngeri asupra maicei mele? cu astfel de văietări, eu strig : vai line I căci de acum înainte, în viaţă-mi singuratică, vremea 20 mi se va petrece răspîndind lacrimi". într-această strofă, cuvintele prin care se exprimă durerea în limba elenilor, sînt grămădite cu o măiestreaţă emfază, demnă de Euripidi; printre dînsele mai cu seamă deosebim zicerea 'EXsX^co şi, alătu-rînd-o cu exclamaţiunea : Ai Xtvov, să ne fie iertat, în urma criticului german Welcker 4,a ne lăsa în voia unor asemuiri, poate cu totul întâmplătoare, spre a recunoaşte că litera L, la deosebite popoare şi însoţită de felurite vocale, are şi în sine darul de a exprima simţiri de jale şi de durere, de veselie şi de izbîndă. Spun că femeile egiptene strigau lulululu, cînd se văietau, şi Ulilili cînd se veseleau. AiA^a-r-h, zic slavii de la Dunăre a se jăli, şi Am sau AdAO sînt exclamaţiuni de întristare în cînticele sîrbeşti. Şi bascii sau cantabrii, acea poporaţiune antică rămasă în sînul Pireneilor, ca un fosil între două tărîmuri vii, Francia şi Spania, şi dînşii au un cîntic păstrat din timpii războaielor cu romanii, în capul căruia ei plîng, cu aceste cuvinte mereu repeţite, pe un june Lelo, mort prin trădare 5 : „Lelo I il Lelo I Lelo 1 il Lelo ! Leloa, Zarac il Leloa l" „Lelo ! mort (e) Lelo ! Lelo ! mort (e) Lelo I Pe Lelo, Zarac a omorît pe Lelo !" 25 30 35 40 1 Eschil, Agamemnon, v. 120. 2 Sofoclu, Aiax, v. 621. 3 Euripid, Fenicele, v. 1519. 4 Op. cit. 5 Eschil, Prometeu lănţuit, v. 877. 45 16 £ - c. 203 17 Apoi şi elenii şi-au avut exclamaţiunile lor de bucurie şi de jale l Strigătul aXaXo răsuna pe cîmpurile de izbîndă şi văietările oaXtve, 6XoXu sau eXsXeu ! umpleau inimile de întristare : „Eleleu, eleleu I în sînu-mi s-aprinde o turbare şi furii ce-mi muncesc minţile.. striga Io fumegîndă şi turbată de groază, în Prometeul lănţuit al lui Eschil, şi în veci această strigare, prin conglăsuirea chiar a sunetelor, ne-a repurtat mintea la strigătul de dor al românilor : Aoleu şi Oliolio, sau şi mai mult Alelei şi Elelei, precum se pronunţă dincolo de Milcov. „Alelei I fecior de lele, căci răpişi zilele mele!...". zice „Toma Alimoş, boier din ţara de jos" ; şi „Stoian Şoimul, popă vechi, cu potcapiul pe urechi", zice Vidrei, dragei sale : „Ololio, mîndruţa mea, de cînd, dragă, te-am luat, nici un cîntic n-ai cînta t. Cîntă-mi mîndro, cînticul să-mi mai dreagă sufletul!" II. încă odată ierte-ni-se această digresiune, ce nu este însă fără de oarecare însemnătate, încît se atinge de analogia exclamărilor, la deosebite popoare. Negreşit că trebuie să fie oareşce asemuire, oareşce acord în sunetele ce ies din pieptul omului mişcat de aceleaşi impresiuni, chiar sub deosebite clime şi în epoce diferite. întinzînd apoi cercul analogiilor la ideile şi la simţirile ce încearcă sufletul, precum şi la creaţiunile geniului omenesc, e învederat că şi întipăririle cele mai adînci, tradiţiunile cele mai temeinice, cînturile cele mai răspîndite, au trebuit să se ivească pretutindeni sub forme asemuite sau să se transmită de la un popor la altui cu aceleaşi caractere generale. Pe aceste temeiuri şi în urma amănunte* analize ce am consacrat legendei şi cîntului poporan numit la eleni, Linos, să aruncăm acum ochii asupra unui cîntic cules în poporul nostru şi să citim cu toată luareaminte ce merită, frumoasa baladă intitulată Mieoara : „Pe-un picior de plai, pe o gură de rai Iacă vin în cale, se cobor la vale trei turme de miei cu trei ciobănei; unu-i moldovan, unu-i ungurean şi unu-i vrîncean; iar cel ungurean şi cu cel vrîncean, măre, se vorbiră şi se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-1 omoare pe cel moldovan, că-i mai ortoman, ş-are oi mai multe multe şi cornute şi cai învăţaţi şi cîni mai bărbaţi !. Iar cea mioriţă cu lînă plăviţă de trei zile-ncoace gura nu-i mai tace iarba nu-i mai place — Mioriţă laie c-o mîndră crăiasă, laie, bulucaie 1 a lumii mireasă I... de trei zile-ncoace că la nunta mea gura nu-ţi mai tace. a căzut o stea I.. Ori iarba nu-ţi place? Soarele şi luna Ori eşti bolnăvioară, mi-au ţinut cununa ; Mioriţă, mioară?. brazi şi păltinaşi — Drăguţule bace I i-am avut nuntaşi; Dă-ţi oile-ncoace, preoţi munţii mari, la negru zăvoiu, paseri lăutari, că-i iarba de noi păsărele mii şi umbra de voi. şi stele făclii!.. Stăpîne, stăpîne ! Iar de-i întîlni îţi chiamă ş-un cîne, şi mi-i întîlni cel mai voinicesc, măicuţa bătrînă cel mai bărbătesc, cu brîul de lînă, că l-apus de soare din ochi lăcrimînd, au să mi te-omoare pe cîmpi alergînd, baciul ungurean pe toţi întrebînd şi cu cel vrîncean î şi la toţi zicînd : — Oiţă bîrsană, — Cine-au cunoscut, de eşti năzdrăvană cine-mi au văzut şi d-a fi să mor mîndru ciobănel în cîmp de mohor, tras printr-un inel? să spui lui vrîncean Feţişoara lui, şi, lui ungurean, spuma laptelui! ca să mă îngroape Mustăcioara lui, aicea p-aproape, spicul griului I în strunga de oi, Perişorul lui, să fiu tot cu voi I Pana corbului ! din dosul stînii, Ochişorii lui să-mi aud eu cînii I.. mura cîmpului 1 Astea să le spui; Tu, mioriţa mea, iar la cap să-mi pui să te-nduri de ea fluieraş de fag, şi să-i spui curat (mult zice cu drag) că m-am însurat fluieraş de os, c-o fată de crai, (mult zice duios !) pe o gură de rai ! fluieraş de soc Iar la cea măicuţă (mult zice cu foc î) să nu-i spui, drăguţă, Vîntul că-mi a bate, că la nunta mea prin ele-a străbate a căzut o stea, ş-oile s-or strînge c-am avut nuntaşi, pe mine m-or plînge brazi şi păltinaşi, cu lacrimi de sînge 1 preoţi munţii mari, Iar tu de omor paseri lăutari, să nu le spui lor; păsărele mii să le spui curat şi stele făclii ! că m-am însurat 18 19 Se despuiem acum, prin puterea închipuirii, această elegică şi graţioasă baladă, de tot coprinsul ei local şi curat atingător de ţările româneşti, să lepădăm dintr-însa puţinul amestec cu idei creştineşti şi moderne ce se zăresc pe ici şi colea, şi nu vom putea tăgădui că Mieoara este izvo-5 rîtă şi dînsa din aceiaş pornire de spirit ca toate cînticele antice ce jăleau pe un tînăr păstor ucis fără vreme, în floarea juneţei, dar însă, făcînd partea asemuirii, nu trebuie să nesocotim şi unele diferenţe însemnate. într-adevăr, dacă simţimîntul şi idea sînt aceleaşi în duiosul cînt al Linului, antic şi în pastorala întristătoare a românilor, înţelesul general însă al 10 legendei, de la una pînă la alta, s-a preschimbat; caracterul religios ce da antichitatea acestei tradiţiuni, acel cult al naturei fizice, ascuns sub o poetică legendă, au pierit cu totul în amintirea modernă, descolorate, răsipite şi nimicite prin ideile mai-nalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale paginilor, 15 cîte s-au păstrat în sînul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii (Satfiovoi) şi Idolii (stScoXa), lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca 20 nişte simple legende şi obiceie casnice şi cîmpeneşti. De aceia şi în cînticul nostru, nici zeul gelos al luminei şi al poeziei, nici cînii sau mistreţii turbaţi de arşiţa caniculei, nu mai pricinuesc moartea păstorului, ci alţi doi semeni ai săi, alţi doi păstori ca dînsul, vorbind numai poate limbi străine lui. Astfel idea de patrie încolţeşte pe tulpina secată a religiunii, 25 ast-fel caracterele accesorii ale unei legende se preschimbă după locuri şi timpi, lăsînd abia urmă de existenţa lor. Ideile însă de căpetenie, acelea pe care nici o lege nu le poate tăgădui, acelea se păstrează mai cu sînţenie, căci mintea poporului mai cu greu cutează a le preschimba. Astfel modul de a privi moartea ce-1 vedem 30 dezvoltat în Mieoara, adică acea nuntă mistică cu o mîndrâ crăiasă, a lumii mireasă cu o fată de crai, pe o gură de rai, acea serbare măreaţă la care toată natura şi soarele şi luna şi brazi şi păltinaşi, şi pasările şi stelele sînt toate părtaşe, nu sînt ele oare o amintire învederată a cultului primitiv al naturei? Acea mîndră crăiasă, a lumii mireasă, nu este 35 ea oare zeiţa Iadului, Persefona, mîndra mireasă a lui Adonis? Chiar acea idee despre moarte, aşa senină, aşa lipsită de dureri, aşa trupească chiar, nu este oare însăşi ideea ce-şi plăsmuise antichitatea despre moarte? Cei vechi nu şi-au putut închipui niciodată desăvîrşita despărţire a sufletului de trup, după încetarea acestei vieţe lumeşti; pentru dînşii, cîmpiile 40 Elisee şi adîncimile Tartarului erau locuite de umbre purtînd formele lor pămînteşti; moartea, la dînşii, nu ştia încă bine să despoaie sufletul de lanţurile trupeşti, să-1 avînte limpede şi liber, în regiuni nevăzute, lăsînd pe pămînt numai un groaznic şi fioros schelet de oase. Pierirea atomului material al omului nu se înfăţişa lor sub această icoană spăimîn- 45 tătoare, în veci prezentă imaginaţiunii moderne, ci sub aceia, mai blîndă, a unui june geniu aripat, stingînd pe pămînt o făclie şi purtînd, sau o urnă funerară, păstrătoare de cenuşi, sau un fluture, emblemă a metamorfozei, sau o cunună de siminoc, floare a nemuririi1. 1 Lessing, Wie die Alten den Tod gebildet. Porniţi pe întinsul cîmp al acestor asemuiri, mai mult de cugetări decît de cuvinte, oare nu vom auzi răsunînd prin acele fluierase de fag, ce mulţ/i\ zic cu drag, prin cele de os, ce mult zic duios, chiar tristele fluiere gingreene, care cîntau cu viers înfocat, plin de dor şi de jale, Peri-rea (6 Apăratului, fără îndoială e cel mai adevărat şi mai bine nimerit. Gravura e cît se poate de frumos făcută şi astfel cum acum nu s-ar putea mai bine face. Fizionomia princepelui răspunde întocmai închi- 5 puirei celor ce au studiat caracterul acestui bărbat extraordinar. Figura e slabă, melancolică, serioasă şi cam aspră, în tot, foarte frumoasă şi cu multă expresiune. Poartă pe spate o manta albă cu guler de blană şi în cap o gugiumană întocmai ca aceea ce am descris mai sus în portretul din cartea lui Bisseliu. (No 1.). 10 Fericiţi de această preţioasă găsire noi hotărîrăm îndată a ne deşertă uşoarele noastre pungi spre a stampa după dînsa o gravură frumoasă şi credincioasă şi a da în admirarea românilor adevăratul portret al eroului lor. Peste puţin această gravură va fi gata şi o vom porni în ţară" Acestea erau scrise la 1847. împrejurările au întrerupt lucrarea 15 gravorului şi întocmai peste vreo opt ani după aceia, D-1 Mihail Lapaty, pictorul, a făcut după acest portret o litografie foarte netedă care am copiat-o pe cît s-a putut aici mai bine, în alăturata stampă. O bună gravură după acest portret e încă de dorit şi dacă vom izbuti a face cum dorim şi cum doria şi răposatul Bălcescu, o asemenea gravură o vom pune în 20 capul ediţiei separate ce avem de gînd a trage de operile Bălcescului. 10 15 20 30 35 V. CÎRLOVA „Ou sont-ils, Vierge suveraine Mais oii sont Ies neiges d'antan!" Villon 5 ^ Din acordurile stinse ale lirei române, să ne fie iertat din cînd în cînd a deştepta cîte un eho sonor. Sînt momente în care fieşicărui român cu simţire îi yine a zice ţărei sale, împreună cu poetul: 1 „Ce vînt amar de moarte, vai! suflă peste tine De sufere şi moare. Orice d-abia-nverzeşte sub dulcele-ţi lumine, Orice-i d-abia în floare? Fatală, crudă soartă I Tot ce e drag în lume Curînd din lume piere I Ferice care lasă măcar un dulce nume L-a patriei durere I" Aşa dulce nume la a patriei durere, e negreşit şi acela al junelui poet Vasile Cîrlova, născut la 1809 în Bucureşti şi răpit vieţei la vîrsta de 23 de ani. Era de optsprezece ani cînd compuse suava elegie a Păstorului întristat; de nouăsprezece ani cînd deplînse cu aşa energice cuvinte Ruinele Tîrgoviştei, vărsînd în versurile sale un foc de durere, o vigoare de expresiune care destăinuiesc într-însul un suflet adînc poetic, o inimă adevărat patriotică ce promiteau mult ţărei lui. La 1831 imagi-naţiunea tînărului poet se-nflăcărează de speranţe reînvierei naţiunii; 25 el îmbrăţişează cu ardoare cariera renăscîndă a armelor şi compune cu grăbire Marşul la oştirea românească, plin de vii speranţe,' de aspiraţiuni vitejeşti; totdeodată el întreprinde lucrări literare mai stăruitoare, înee-pînd a traduce tragedia lui Voltaire, Zaira; dar într-această înflorire a talentului şi a juneţelor sale, o moarte răpede şi timpurie îl pîndea. Nu ne putem gîndi la moartea lui Cîrlova, fără ca să ne aducem aminte de acea încîntătoare elegie a lui Victor Hugo, în care poetul plînge pe o tînără fecioară murind a două zi dupe un bal:2 „Elle est morte ! — â quinze ans, belle heureuse, ador£e I. .. Morte, au sortir d'un bal qui nous mit tous en deuil; Morte, helas I et des bras d'une mere egaree La mort aux froides mains la prit toute paree, Pour l'endormir dans le cerceuil I" Aşa muri şi Cîrlova. O plăcere de o oră, trecătoare, zadarnică, stinse într-acel june de douăzeci şi trei de ani toate razele geniului, toate făgăduinţele viitorului. Patria sa poate zice umbrei lui i1 „Manibus date lilia plenis : Purpureos spargam flores, animamque nepotis Hic saltem adcumulem donis, et fungar inani Munere !„.............." Socotim ca o datorie a rechiăma din uitarea publicului memoria tînguioasă şi preludările armonioase ale acestui june poet. De aceia am retipărit în Bevista română două din cele mai frumoase ale sale poezn, care s-au reprodus de vreo cîtevaori prin deosebite foi. ^ ^ Prezentăm însă aci două strofe netipărite încă ale d-lui Ioan Văcărescu, în care acest părinte al poeziei române da compatrioţilor săi acum, vreo treizeci de ani, poveţe, ce din nenorocire azi încă nu le sînt de prisos. VREMEA Vremea nu perdeţi 1 ascultaţi Cînd glasul meu vă spune : „Uniţi, românilor, lucraţi Virtuţi şi fapte bune I " Pînă cînd ai a te teme, Tot de rele chinuit? Cine vremea a preţuit Fiul lui sub jug nu geme I Ah ! d-ar putea glasurile vechilor poeţi să fie cel puţin acum ascultate ! Bucureşti, 1861. 10 15 20 25 1 V. Alecsandri, La moartea lui P. Cazimir, 1850. 2 Les fantomes. i Virgil, Eneida, Cînt. VI. 40 I POEJII VĂCĂREŞTI TRADUCEREA LUI BRITANICU. STRĂBUNII VĂCĂREŞTILOR. BANUL IĂNĂCHIŢA. Toţi scriitorii de merit, cari au dobîndit un nume lăudat în lite-5 ratura vreunei naţiuni, au avut mai mult sau mai puţin în talentele lor un caracter îndoit, toţi au lăsat, îmbinate în ale lor scrieri, două elemente distincte care i-au făcut a fi preţuiţi şi în zilele vieţii lor, şi în timpurile posterioare. Un filosof, un orator, un poet, ale căror nume sînt menite a rămînea neuitării pot negreşit, cu cea mai norocită fecunditate, să inven- io teze creaţiuni nouă şi sublime, să emită idei-nalte şi premature în secolul lor, să introducă în stil şi în limbagiu, mii de preschimbări fericite; dar orcît de novator ar fi geniul lor, ei totuşi, cu o parte din sine, trebuie să ţină de timpul şi de locul în care au trăit. Ceva din limba, din năravurile, din gîndirile, din credinţele contimporanilor şi compatrioţilor lor 15 trebuie neapărat să li se strecoare în compuneri, ca cum ar voi să le determine un caracter precis şi local, să le însemneze o epocă nestrămutată în neîntrerupta scurgere a secolilor. Aceasta nu e o imputare ce voim a face geniului omenesc, din contra, omul de merit, ca să fie folositor în lume, nu trebuie să se izoleze de semeni -20 şi de ai săi mai de aproape; spiritul lui trebuie să însufleţească, să învie, să deştepte mai ales pe cei ce-1 înconjor, căci prin impulsiunea lui, omenirea, nepăsătoare din fire scutură jugul îndărătniciei şi s-avîntă într-un viitor mai perfect. Geniul e lanţul ce trage lumea spre propăşire. Aşa dar să recunoaştem că, a răspîndi idei mari şi nouă sub forme 25 accesibile şi uzuale, adesea a rezuma şi a exprima cu talent credinţele obştii, şi-n totdauna a nobili şi a mlădia expresiunile înjosite prin neştiinţă şi corupţiune, acestea sînt misiunile încredinţate de provedinţă acelora ce au luat sarcina de conducători morali ai societăţii. Cînd dar vrem să judicăm pe dreptate talentul unui scriitor, să ne ferim de a-1 scoate din 30 cercul în care s-au dezvoltat şi s-au exercitat facultăţile sale; spre a-i înţelege mărimea, spre a-i cîntări puterile, spre a-i preţui ideile, limba şi stilul trebuie să nu pierdem din vedere nici ţara, nici epoca în care el a scris ; trebuie să ne gîndim mai întîi cum simţeau şi cugetau, cum vorbeau şi scriau oamenii din timpul lui, căci silinţele-i au fost negreşit mai vîrtos 35 pentru contimporanii săi. Viitorimea moşteneşte numai ce a rămas bun şi glorios dintr-însele. Cine dar, pătruns de asemenea convincţiuni, va lua în mînă tragedia lui Racine, Britannicu, tradusă româneşte, încă de la 1827, adică sînt Portretele Văcărcştilor din Revista română, 1861, voi, I, p. 480 — 481. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste Eomânia. 42 acum treizeci şi patru de ani, de dl. Ioan Văcărescul, şi tipărită abia maî deună-zi1, va recunoaşte negreşit într-această lucrare anevoioasă, pe unul din cei mai demni părinţi ai limbei şi ai poeziei noastre, va saluta cui respect o operă care, deşi nouă prin publicarea sa, a precedat însă traduc-5 tiunile lui Mahomet şi Alzirei şi a cîtor altele au mai înavuţit de atunci încoace literatura română. D. Heliade, a cărui peana ştie să se joace aşa de vesel cu arma* ironiei, ne-a făcut adesea să rîdem descriindu-ne starea deplorabilă în cara fanariotismul redusese societatea şi limba noastră în timpul juneţei 10 sale. Cine n-a rîs din inimă de lecţiunile din Psaltichie, însoţite cu bătăi,» ale dascălului Alexie2 şi de nespusul parapon al bietului Goconu Gligoraşcu* cînd auzea stingîndu-se din Ţara Eomânească răsunetul manelelor şi al stihurilor fanarioţeşti, atunci cînd "d-1. Iancu Văcărescu, pe lîngă cadenţa cea vechie a poporului român păzită cu religiositate în versurile 15 sale, a însoţit şi luxul rimei întru toată eleganţa şi curăţenia ei, pare^ că ar fi arătat că limba română e primitoare şi de versificaţia italiană,, ca una ce are acelaşi început, mai acea materie şi mai acea gramatică, şi ca una ce e mai aşa de cantitativă4". într-aceste din urmă cuvinte găsim o apreţuire dreaptă şi nimerită. 20 a versurilor d-lui Iancu Văcărescu, pe care nu o vor desminţi cele mai multe din graţioasele şi energicele poezii tipărite în colecţiunea d-sale5;. dar putea-se-va oare această apreţuire aplica tot cu atîta dreptate şi la traducerea tragediei franceze ce s-a publicat acum? BTu ne sfiim a zice că nu ; în Britannicu versul e departe de a fi lesnicios, curgător, armo-25 nios; într-însul fraza ni se pare astăzi mai totdeauna prea restrînsă, prea sucită şi sensul se iveşte adesea confuz, sub această comprimare a limbei şi a versificării. Acestea însă, ne grăbim a spune, nu le credem de loc a» fi defecte provenite din lipsa de talent sau de experinţă a traducătorului, ci numai fructe ale unei tendenţe fireşti a spiritului şi a gustului său,. 30 şi mai ales rezultate ale influenţei epocei în care opera a fost lucrată. într-adevăr, pe lîngă miile de rele ce grecii ne-au vărsat în ţară, pe lîngă miile de moduri de desnaţionalizare ce ei introdusese în societate, studiul adînc şi serios al limbei elene putea singur să aducă literaturei noastre, o notabilă compensaţiune, daca ar fi fost exploatat cu înţelegere 35 fină şi dibace, cu o aplecare adevărat naţională; din nenorocire, oamenii cu astfel de propensiuni au fost puţini la număr şi încercările lor au rămas,, în istoria noastră literară, ca nişte fapte izolate pe care le-au covîrşit alte tendinţe posterioare, mai puţin clasice, mai modernizatoare, mai lesnicioase şi mai zburdalnice. 40 Trei generaţiuni de Văcăreşti literaţi, în culmea cărora se înalţă poetul Iancu Văcărescu, au venit într-adevăr, adăpaţi în sănătoase studii elenice, să aducă limbei româneşti, cu un adevărat amor al patriei şi al frumosului, o cultură începîndă, în care ei toţi au simţit pornire de a 1 Din operile lui Racine Britanica, tragedie în cinci acte, tradusă de I. Văcărescu 45 (1829), Bucureşti, tip. Heliade şi as., 1861. * 2 Dispoziţianile şi încercările mele de poezie în Curierul de ambe sexe, anul II, pag. 118. Despre metru de I. Eliade în, Curierul de ambe sexe, anul II, pag. <283Y 4 Idem N ' 5 Colecţiile din poeziile d-lui marelui logofăt I. Văcărescu, Bucureşti, 1848. 44 îmi verdeaţa vîrtoasă şi nemăiestrita cruzime a limbei naţionale, cu docta şi mlădiita perfecţiune a elenismului; în scrierile lor, şi mai cu seamă într-ale acestui din urmă, se ivesc învederate silinţe de a conduce limba noastră încă şovăindă, pe căile măiestrite, dar anevoioase pentru imperfecţiunea ei, ale limbilor vechi; din asemenea încercări, uneori încununate 5 cu cel mai deplin succes, şi în alte dese rînduri înfrînte dinaintea unor grele arduităţi, au născut asprimile şi anevoinţele de stil şi de versificare ce se zăresc în unile scrieri ale Văcăreştilor şi mai ales în tragedia Britannicu, unde traducătorul, voind să se constrîngă la un stil cu totul «clasic, la prozodia complicată şi exigentă a versului alexandrin, cu precu- 10 getare îşi crease mai de-neînvinse greutăţi. Limbile antice şi mai cu seamă cea elenă, deşi sînt mume ale limbilor moderne, au însă, confruntate cu dînsele, un caracter cu totul opus. Cei vechi puneau în cuvîntare o-naltă importanţă; zeiţa nsi&w, ea care Învăţa şi dovedea toate, conducea singură, numai prin dulci şi înţelepte 15 cuvinte, toate treburile republicelor elene; de aceia, cu cîtă îngrijire, cu *cîtă dibăcie, cu cîtă subtilă strădare cultivau grecii limba lor ! La dînşii, ♦cînd omul zicea ceva, nu era destul să-1 spună astfel numai încît să fie -de toţi înţeles, trebuia încă să placă şi minţii şi auzului; de acolo derivă -toată acea cultură măiestrită a limbei, care printr-o frazeologie concretă, 20 viguroasă şi mult coprinzătoare, variată în mii de feluri, cu mii de colori şi împletită cu o graţioasă şi cumpătată continuitate, ca meandrele ce ornau friza templurilor greceşti, făcu din poporul elen, poporul cel mai literat ce s-a văzut pînă acum în lume. Limbele moderne din contra, au sacrificat clarităţii, atît graţia 25 «cît şi energia; despicînd pînă la infinit şi frazele şi formele sintactice şi gramaticale şi chiar cuvintele, ele au ajuns a fi, în comparaţiune cu cele antice, nişte înşiruiri molatice şi discolore de ziceri, care n-au altă virtute decît aceia d-a prezenta minţii un înţeles neted şi lesnicios, graiului un Tost limpede şi necomplicat, scrierii o obicinuinţă accesibilă tutulor şi 30 ^care se învaţă cu puţină silinţă. între aceste două modele, limba română, pe la începutul secolului nostru, putea încă să aleagă; literaţii de care vorbirăm şi avem aici a -vorbi, căutară, potrivit cu ale lor mijloace, să o împingă pe calea dificultoasă, dar plină de frumuseţi a imitaţiunii celor antici. Alţii în urmă, 35 răpiţi de spiritul mai nerăbdător al epocei, o smintiră din acel drum ce li se părea întîrzietor şi-i deschiseră calea bătută a limbelor moderne, lesne pentru toţi, dar chiar de aceia, grea de ilustrat prin opere temeinice. După aceste explicări credem că cititorul, mai ales cel ce cunoaşte limbele clasice, va putea preţui traducerea lui Britannicu de dl. Ioan Văcă- 40 rescu, dupe dreapta sa valoare. Pe mulţi i-am auzit imputînd acelei lucrări •de a fi confuză, gloduroasă, ruginită, nedemnă însfîrşit de poetul care a cîntat, adesea cu aşa mult spirit şi dulceaţă, pe lira naţională. Fie ! primim aceste imputări, dar să recunoaştem totdeodată că, sub rugina limbei, sub glodurile prozodiei, sub confuziunea stilului, stă o nobilă şi demnă 45 tendenţă de care urmaşii în poezie ai autorului n-au fost capabili şi care, de ar fi fost păstrată cu stăruinţă şi exploatată cu strădare de literatorii mai noi ai Eomâniei, ar fi pregătit limbei şi literaturei noastre un-nalt grad de perfecţiune. 45 Să facem o singură citaţiune dintr-aeeastă traducere, pe care din nenorocire şi tiparul o a stricat printr-o mulţime de greşeli de cuvinte şi de punctuaţiune; iată cum se află tradusă faimoasa scenă între Brita-nicu şi Junia, cînd Neron nevăzut, stă prezent şi-i ascultă, iar Junia îngro-5 zită desminte prin vorbe, amorul adînc ce are în inima sa i1 „Britanicii: — Doamna mea, ce noroc aproape-ţi m-a adus? Duios ne mai vorbim ! Ce scump odor de sus 1 Dar într-aşa plăceri stă gîndu-mi în mîhniri Cu ce chip să avem adesea întîlniri? 10 Cu mii de învîrtiri trebui acum să fur Norocul ce aveam d-aţi fi tot împrejur? Ce noapte ! ce deştept I în plîns te-nfătişezi Ş-acei obraznici cruzi nu poţi să-i dezarmezi? Iubitu-ţi ce făcea? Un demon împizmat î 5 Sub ochi-ţi ca să mor cinstea-mi a refuzat I în ceasul spăimîntării acelei groaznici frici, în taină, te gîndeai mie ceva să-mi zici? Prinţes-ai vrut atunci vr-u:i ce să-mi fi poftit? Cîte erai să-mi faci dureri ai socotit? 20 Nimica nu îmi zici ?.. . mă primind înghieţi ?... Astfel de mîngîieri dai ticăloase-mi vieţi? Vorbeşte, singuri stăm. Vrăjmaşul e-nşelat; E, cînd aci-ţi vorbesc, aiurea ocupat. Prilej prea fericit al depărtării ai. 25 Junia: — în locuri ce-a coprins marea-i putere stai. Chiar zidurile aci c-au ochi poţi socoti; D-aci-mpăratu-n veci nu poate a lipsi. Brilanicu: — De cînd dar, doamna mea, aşa fricoasă eşti?' A se lăsa robi amoru-ţi primeşti? 30 Inima-ţi unde e, care-mi jura cu dor Neron c-o pismui al nostru scump amor? Frica fără folos, goneşte-o, doamna mea; sînt inimi ce-încă simt; credinţă-mi pot ţinea; Mînia mea, din ochi toţi încuviinţînd, 35 Muma lui Neron chiar ce voi s-arată vrînd; El Rom-a supărat cu relele-i purtări... Junia : — Căci spui ce nu gîndeşti, de cuget ai mustrări. însuţi de mii de ori nu mi-ai mărturisit în Roma că de toţi e lăudat, mărit? 40 Cinstirea-ţi, nu mi-ai spus, virtuţii lui că-nchini? Azi, altfel de vorbeşti, durerea-ţi dă pricini. Britanicu : — Vorbirea-ţi m-a uimit, drept îţi mărturisesc Să-1 lauzi ca s-aud, n-alerg să te găsesc. Cînd a-ţi încredinţa cruda-mi durere vrui, 45 Favorul de-un minut abia să fur putui, Acest minut prea scump, doamna mea l-ai pierdut i Să-mi lauzi un vrăjmaş, peirea-mi ce-a stătut I 1 Racine, Britannicus, Acte II, Sckne VI. j Dar cu al cui îndemn, în stare-aşa te pui ?... 1 Ce, ochii^ţi tac? prin ei nimic nu vei să-mi spui? Ce văd ? şi ochii mei ţi-e fric-a întîlni! Ori Neron ţi-ar fi drag ? or eu urît ţi-aş fi ? A I d-aş putea s-o crezi!... Doamnă I te jur pe zei, 5 Al tulburării văl după simţiri să-mi iei. Vorbeşte ! spune drept I Doamna mea, m-ai uitat ? Junia: — Domnul meu, să te tragi. Aştept pe împărat". Din citirea acestor cîteva versuri, fieşicine lesne se va convinge că, pe lîngă silinţele ce şi-a pus traducătorul de a urma cu fidelitate stilul 10 şi prozodia elegantului original al lui Eacine, a fost din parte-i şi o inadinsă cercare de a constrînge slăbiciunile limbii române, în formele mai nervoase şi mai concise, de a supune structura ei încă înduoioasă la inversiunile completite şi măiestreţe ale limbelor clasice, şi de a impune cuvîntării ei aspre şi neîndemînatice, o tărie, o preciziune, o flexibilitate, 15 pe care abia le pot dobîndi limbele dupe o lungă şi stăruitoare cultivare. Această bună şi meritorie tendenţă se iveşte mai pretutindeni în scrierile Văcăreştilor şi norocul limbii noastre, precum şi meritele lor personale, au vrut ca foarte adesea intenţiunea să le fie împlinită cu un minunat succes. 20 Să nu ne înşelăm însă a crede că numai prin nimeritele lor imita-ţiuni de limba şi formele antice, Văcăreştii au cîştigat un titlu nepieritor de onoare în literile româneşti, spirite cultivate şi hrănite cu studii străine adînci şi serioase, ei avură însă inimi cu totul române; inspiraţiunile lor sînt mai totdauna curat naţionale; muza lor spicuia pe cîmpiile ţării 25 şi limba română, în copilăreasca ei frăgezime, le vărsă în veci cu îmbil-şugare, comorile graţiilor sale. Vom avea adesea prilej vorbind despre poeziile Văcăreştilor, să disputăm muzei poporane, unele cîntice desmier-dătoare, pe care dînsa le-a răpit pe furiş din albumul acelor poeţi aristocraţi, şi aceasta ne dă o dovadă mai mult că, la români, faptele adevărate 30; bune şi frumoase unesc la un loc pe popor şi pe nobilime, că la noi, existenţa unei caste de nobleţă moştenită a fost şi este cu totul iluzorie şi că, în datinile ţărei, au fost totdauna nobili şi boieri aceia cari au ştiut să se înalţe întru binele şi gloria patriei. Acum, fiindcă avem a vorbi despre o familie unde patru genera- 35 ţiuni de poeţi îşi trecură una altia cununa de lauri şi de mirţi, socotim că e drept a începe învocînd mai întîi legendele şi tradiţiunea, acea poezie a vremilor trecute, şi, pe credinţa vechilor spuse bătrîneşti, ne va fi, credem, iertat a cerceta, în răpezirea penei, din ce străbuni iluştrii s-au pogorît aşa lăudaţi urmaşi. 40 Se zice că pe cînd Eadu Negrul vodă, fugind din Ardeal pentru persecuţiunile ungurilor catolici, îşi găsi scăparea pe poalele meridionale ale Carpaţilor şi, scoborînd printre rîpele pietroase ale Dîmbovicioarei, descăleca şi-şi aşeză scaunul în lunca înverzită ce-i zise Cîmpul-lung, cu dînsul mai mulţi soţi de arme, cavaleri români purtînd acvila creştină 45 pe coiful lor de fier, veniră să caute o soartă mai pacinică într-acea nouă patrie, năpustită, în timpii urgisiţi ai potoapelor barbare, de colonii, străbunii lor. Astfel odinioară, Teucru, eroul Salaminei, cerca pe luciul 46 47 mărilor, cu fraţii săi de vitejie, o patrie mai ferice1. Printre tovarăşii lui Negru vodă, se zice că ar fi fost şi junele Negoiţă, domnesc cocon al lui Dan, voevodul Făgăraşului, şi nepot de soră al căpeteniei românilor; acesta întemeie sate şi biserici douăsprezece pe malurile Dîmboviţei 5 coprinse de dînsul, el avu şase fete şi doi feciori, Eadul şi Şerban, cărora le lăsă moştenire cu numele de Văcăreşti, scutul părintesc ce purta gravat pe dînsul Cetatea Făgăraşului, pe care fîlfîie o acvilă albă, emblemă de imaculată putere, şi prapurul purpuriu, cu zicerea VIETUS scrisă în litere de aur. De atunci au trecut mulţi ani, ţara avu şi zile de glorie şi grele încer- 10 cări. Ni se mai spune că într-o vreme, cînd cerul mîniat, secase în pămîntul românesc, toate izvoarele rodirii, cînd foametea cea mai cumplită secerea poporul şi silea pe plugarul moşnean să-şi vînză pentru o fărîmă de pîne, către boierul mai avut ţarina sa strămoşească şi chiar libertatea sa de om, un urmaş al coconului Negoiţă, Eadul comisul, ce-i ziseseră în urmă 15 Bilşug, vărsa cu o nobilă dărnicie comorile sale, poporului. "Nimeni să nu se mai vînză rob de nevoia foametei, zise el. Domnul Dumnezeu a dat bilşug mare comisului Eadu. El nu cere plată ! împărtăşiţi-vă toţi din roadele muncei sale ! lăudaţi şi preaînălţaţi din tot sufletul pe părintele ceresc, stăpînul Eadului!" 20 Aci ne apropiem de timpuri cu amintiri mai precise, mai puţin legendare. La 1554, se născu din neamul Văcăreştilor, un copil căruia domnul de atunci, Pătraşcu cel Bun, îi dete, ca naş, numele său : acesta fu aga Pătraşcu Viteazul care, într-o lungă carieră războinică, doborî în bătălii atîţia vrăjmaşi păgîni cîte zile cu soare sînt într-un an şi care, 25 pentru aceia, îşi închină sabia izbînditoare la toţi sfinţii ai zilelor de peste an. De acest Pătraşcu, care la bătrîneţe fu ban al Craiovei şi însoţi la războaie pe Mihai Viteazul, este clădită biserica din căminul Văcăreştilor de lîngă Tîrgovişte; în zilele lui Petru vodă Cercel, 1581, el fu ispravnic adică executor la zidirea Bisericei Domneşti din Tîrgovişte, unde i-a şi 30 rămas chipul zugrăvit printre ctitori. Urmaşul lui fu Neagoe spătarul, pe care Şerban vodă Cantacuzino îl avea ca sol al ţărei, baş-capuchehaia, la Poartă; la 1685, acest vrednic bărbat muri în Constantinopol cu hainele pecetluite pe dînsul; trupul lui, supus de turci la această osîndă, fu adus în ţară şi înmormîntat în o5 tinda mitropoliei de la Tîrgovişte, unde se află piatra sa funerară. Soţia lui, mama Necşuţa, cunoscută în vremile acelea prin virtuţile ei căsătoreşti, reînoi memoria venerată a matroanelor romane. Pe lîngă faima zgomotoasă şi smăcinată a războinicilor şi a oamenilor politici, e dulce lucru a-şi odihni privirile pe unul din acele blînde tipuri femeieşti de pace şi de căsnicie ! 40 Fiul acestor venerabili bătrîni jucă un rol la curtea activă şi fastuoasă a lui Constantin vodă Brîncoveanul; mai întîi vătaf de copii-den-casă, adică căpetenie a celor 100 de gărzi domneşti, aleşi printre feciorii boierimei, şi purtător al steagului domnesc în ocaziunile solemne 2, el este însărcinat 1 Oraţiu, lib. I , oda VII: „Teucer Salamina patremque Quum fugeret"... 45 2 E de mirare însă a vedea aceste funcţiuni împlinite de un fiu de boier mare, căci Can- temir (Descrierea Moldovei, ed. 2, Iaşi, 1851, pag. 171) clasează pe vătaful de copii printre slujitorii domneşti cari „nu numai din neam boieresc, ci şi din birnici şi din oamenii cei mai de jos, se primesc întru această stare, prin care asemenea dobîndesc putere şi volnicie boierească". Asemenea zice şi generalul Bauer în Memorialul său istoric şi geografic asupra României, (trad. 50 Bucureşti, 1857, şi tipărit la un loc cu Carra). la 1688, să cate vad pentru facerea unui pod pe Argeş ca să treacă oştirile împărăteşti în contra austriacilor1; la 1695, septemvrie, Constantin vodă, plecînd întru întîmpinarea sultanului, la Dimirikapi, încredinţează lui Constantin stolnicul Cantacuzino şi lui Ianache Văcărescul vel'agă, toată pedestrimea şi o seamă de călărime pentru paza Tîrgoviştei, a doam- 5 nei şi a casei sale 2; de la 1703 în colo, mai mulţi ani d-a rîndul, Ianache Văcărescul fu trămis la Poartă ca să împlinească funcţiunile de capuche-haia, în care tatăl său îşi găsise moartea, şi apoi e rechiămat de mai multe ori de către prinţ în ţară 3 ; la 1703, el avu de tovarăş, într-această misiune pe stolnicul Toma Cantacuzino ; la 1705, pe Drăghici Cîmpineanul, vătaful 10 de aprozi, la 1706 şi 1707, merse singur ca să mijlocească a potoli exigenţele nemăsurate de tribut ale Porţii. ,,Aceste adesea schimbări ale boierilor agenţi aveau pricina lor chibzuită, ne zice Engel 4, în cugetele şi intenţiunile Brîncoveanului care se dezvăluiră mai tîrziu, dar pe care acum voia să le ţină ascunse". într-adevăr, spre a nu întărîta şi mai tare prepusurile 15 bănuitoarei Porţi, pe cînd el avea secrete înţelegeri cu curţile apusane, prinţul se silea neîncetat să asigureze pe turci de a sa credinţă prin desele trămiteri a celor mai de aproape şi mai intimi ai săi. Dar aceste stratageme n-avură, precum ştim toţi, succesul ce aştepta Brîncoveanul de la ele. încrederea sa amăgită într-unii din consilierii săi şi mai ales în bătrînul 20 său unchi, postelnicul Constantin Cantacuzino, aduse pieirea şi a lui şi a oamenilor mai din suflet devotaţi lui. Dupe ce imbrohorul său comisul împărăţiei azvîrli vălul de mazilie pe capul Brîncoveanului şi-1 strămută, cu toată familia, într-acea groaznică Furnettă, cea mai înfiorătoare din vizuinile Iedi-Kulei (şapte turnuri), acel funcţionar otoman rămase în 25 Ţara Eomânească, ,,mai ales pentru ca să vînză starea nemişcătoare a Brîncovenilor, iar pe cea mişcătoare, consistînd în bani, giuvaeruri, blănj scumpe, din care unele erau şi dăruite de Petru cel Mare al Busiei, să o inventarieze şi să o trimită la Constantinopol, împreună cu vistierul Brîncoveanului, Ianache Văcărescu5". Cînd apoi, la august în 15, anul 1716, 30 se petrecu la palatul de pe mare, Geli-KiosJc, dinaintea ochilor sultanului Achmed II, acea înfiorătoare scenă a uciderii Brîncovenilor, jertfa începu cu moartea lui Ianache Văcărescu6. Capul lui căzu cel dinţii, ca spre pedeapsă pentru dreapta credinţă ce păstrase către nenorocitul său domn; tinerii prinţi cîteşipatru, şi apoi tatăl lor, pieriră unul după altul sub sabia 35 gealatului. Curagiul ce arătase nevinovatul slujbaş la o aşa nelegiuită osîndă, îndemnă pe domnitor să rabde cu tărie acea cruntă expiaţiune a vanităţilor sale. Cu martirul lui Ianache Văcărescu nu se stinse posteritatea lui, dar însă aci ne vine o îndoială din care numai documente vechi ce nu ne 40 sînt cunoscute ar putea să ne scoată. Fotino zice că împreună cu Constan- 1 Cronica lui Radu Greceanul, Magaz. istor. pentru'Dacia, t. II, pag. 156. 2 Idem, p. 299. 3 Engel, Geschichte der Wallachey, t. II, p. 362 — 365. 4 Idem, p. 364. 55 5 Idem, p. 367. 6 Idem, loc. cit., Del Chiaro. Fotino. 48 4 - c. 203 49 din vodă Brîncoveanul a pierit ucis şi clucerul Ianache Văcărescu, ginerile lui 1 şi ni s-a spus că fiica Brîncoveanului pe care ar fi ţinut-o acesta de soţie, ar fi fost domniţa Stanca. Ştim însă că această domniţă, cea mai mare din fetele lui Constantin vodă, a luat de bărbat, la 1691, pe beizadea 5 Eadul, coconul lui Iliaş vodă 2 şi că, pe la mijlocul postului mare din 1714, ea a murit avînd triste presimţiri drespre răstriştea apropiată a tatălui său 3 ; ştim asemenea cari au fost soţii celorlalte şase fete ale Brîncoveanului, şi nici Carra 4 nici Cantemir 5, nu pomenesc despre vreuna care să fi avut de bărbat pe Ianache Văcărescu. io Or cum va fi, ramura acestuia s-a perpetuat prin patru fii şi anume : Constandin, Barbu, Eadu şi Ştefan. Despre cel dîntăi se ştie că' a dăruit moşia, pe care Mcolae vodă Mavrocordat a clădit mănăstirea Văcăreştii, la 1726, al doilea şi al treilea au trecut cu distincţiune prin slujbele ţărei, fără de a fi lăsat o memorie strălucită 6. Onoarea de a ilustra familia prin 15 oameni demni de lauda naţiunii, fu rezervată posterităţii fratelui al patrulea. Ştefan el însuşi, învăţat în literile elene şi mai ales în pravilele împărăteşti, dedat, şi prin experienţă şi printr-o minte dreaptă şi sănătoasă, cu daraverile judecătoreşti, fu mai întîi vornic de Tîrgovişte, apoi spătar mare şi, în tot timpul, oracolul legislativ al epocei sale; pînă mai deunăzi, 20 urmaşii lui au păstrat nişte noţiţii sumare despre unele . procese cărora le dase el hotărîri, minunate prin ecuitatea principiilor şi lămurirea ideilor coprinse în ele 7. în gradul de onoare în care trăia, Ştefan Văcărescu însă nu era fericit, văzînd că din cîţi copii năştea frumoasa lui soţie, Catinca Donea, nici unul nu rămînea în viaţă ca să moştenească averea, numele 25 şi-naltele lui simţiri. Dorinţa acestor părinţi de a căpăta un fiu se învederează printr-o icoană a sîntului Stilian, unde acel ocrotitor al naşterilor şi al pruncilor e înfăţişat avînd la poale-i, de două laturi îngenuchiaţi pe vornicul Ştefan Văcărescu şi pe soţia lui 8. Era în obiceiele vechi ale cultului nostru d-a închina la sfinţi şi la moaştele lor, asemenea icoane zugrăvite 30 sau chiar şi chipuri modelate, reprezentînd obiectele ce voiau credincioşii să dobîndească de la cereştii lor patroni; astfel toate icoanele vestite din ţară şi toate raclele de sfinţi posedă cîte o colecţiune de braţe, picioare? ochi, mîni, şi chiar prunci lucraţi în aur, în argint, în sidef/sau în alte materii şi dedicate toate de pătimaşi sau de rugători. 35 Pietoasa reclamă a lui Ştefan nu rămase fără răsplată, căci, pe la 1740 9, i se născu un fiu căruia îi era dat de soartă a întrece în merite pe 1 D. Fotino, IUor. gener. a Daciei, tr. de G. Sion, t. II, p. 144. 2 Radu Greceanu, Dacia, t. II, p. 198. 3 Engel, t. I, p. 374. 40 4 Carra, Istor. Mold. şi Român., trad. româneşte, pag. 109. Aci se vede care au fost fiicele lui Constantin vodă Brîncoveanu şi soţii lor, anume : Stanca măritată dupe Radul, fiul lui Iliaş, domn al Moldovei, Măria soţia lui Constantin, fiul lui Duca vodă, din Moldova, Ilinca măritată dupe Scarlat, fiul lui Alexandru Mavrocordat, Safta soţia lui Iordache Creţu-lescu, Ancuţa soţia lui Nicolae, fiul lui George Roset, Bălaşa, căsătorită dupe un nobil grec, 45 Manole, fiul lui Andronic, şi Smaranda care a ţinut pe un Bălan, boier român. 5 Cantemir, Histoire de VEmpire Othoman, traduction de Mr. de Joncquierres, t.IV, p. 115. 6 Barbu a avut o singură fiică care a fost cea d-întîi soţie a banului Dimitrie Ghica; iar Radu a avut fecior pe vistierul Ştefan Văcărescu, care, la 1812, a trecut în Rusia. 7 Aceste notiţe, încredinţate de d. I. Văcărescul, răposatului Vilara, s-au făcut nevăzute. 50 Poate le-ar găsi cineva cercetînd printre hîrtiile rămase de la Vilara. 8 Această icoană de familie se păstrează de către d. I. Văcărescu. 9 Această cifră e dedusă prin analogie. toţi străbunii săi şi a lăsa numele său lăudat viitorimei, acesta fu Iănăchiţă Văcărescu, botezat cu numele moşului său. El însuşi, într-un minut de melancolică filozofie, astfel spune despre naşterea sa 1: „în zilele acestui fericit împărat (sultan Mahmud I, 1730 — 1754) am văzut şi eu lumina lumii acesteia, plină de amar chiar la fericirile ei, şi plină de nestatornicie chiar la cele ce se 5 pot socoti mai statornice". Educaţiunea lui fu de la început prea îngrijită. Neofit cel bătrîn Kavsocalivitul îl iniţie la tezaurele limbei, retoricei şi istoriei elene; un german anume Weber, îi explică regulile limbei latine; alţi profesori îl învăţară italieneşte, franţuzeşte, şi hogii turci îl familiarizară cu limba şi 10 literatura otomană, pe care în urmă le cunoştea foarte bine. De tînăr încă el fu nevoit să se dea cu necazurile şi să-şi formeze un suflet tare şi răbdător, spre a nu fi zdrobit şi nimicit ca cei mai mulţi, în necurmatele smăcinări ce turburau epoca de anarchie şi de nelegiuiri în care soarta îl menise să trăiască. Sufletele mari se plămădesc în valurile răstriştei. 15 Pe la 1755, fierosul Constandin Gehan Eacoviţă voevod, neputînd suferi spiritul stăruitor de naţionalitate ce mîna pe unii din boieri şi mai ales pe Văcăreşti, în purtarea lor, cînd ţara întreagă tresărea sub asprul lui jug, cugetă să se scape de aceştia şi exila pe Ştefan şi pe fratele său Barbu, la insula Cipru2; dar în domnia următoare, aceşti doi boieri îşi 20 revăzură patria şi, la 1760, sub Scarlat vodă Ghica, Ştefan Văcărescu era spătar mare3', în vreme ce fiul său, încă de tot june şi de atunci cămăraş, servea ca ispravnic sau purtător de seamă la clădirea mănăs-tirei sîntului Spiridon cel nou, de pe uliţa Şterban-vodă ; într-acea biserică întemeiată de Ghiculeşti, pînă a nu se dărăma cea vechie, ca să se reclă- 25 dească de pe planul fantastic, ce-i dă astăzi înfăţişarea unui templu de cofetărie, se vedea, pe păreţi, portretul lui Iănăchiţă Văcărescu ; din norocire dl. Ioan Văcărescu avu de timpuriu fericita idee de a pune să-1 deco-pieze, şi dupe acea copie, putem citi azi în trăsurile feţei lui Iănăchiţă, toate-naltele cualităţi şi toate slăbiciunile caracterului său4. 30 O faţă prelungă şi cam palidă, cu fruntea lată, un nas drept şi regulat cu nările foarte largi, o gură zîmbitoare pe ale cărei buze voluptoase abia le ascunde o mustaţă subţire, ochi căprui cu o căutătură plină de dulceaţă şi de fineţă, în sfîrşit o barbă castanie rară şi transparentă ce-i fîlfîie uşor pe piept : iată trăsurile acelei figuri ce-nsuflă îndată un simpatic .-5 respect şi pe care o susţine cu oareşice mîndrie, portul drept al trupului şi gugiumanul de samur, aşezat cu semeţie pe cap. Costumul lui? imitat 1 în scrierea intitulată : Istoria împăraţilor otomani etc ... scrisă de dl. Ianache Văcărescul, etc ... Manuscript în posesiunea d-lui Ştefan Greceanu, care a binevoit a ni-1 împărtăşi. Cuvintele citate aci se află la sfîrşitul vieţei sultanului Mahmud I, pag. 140. Acest -10 manuscript a fost tipărit, mai tîrziu, de d. A. Papiu Ilarian, în Tezaurul de Monumente istorice. 2 Fotino, tr. de G. Sion, t. I, p. 159. El vorbeşte numai de doi boieri Văcăreşti, fără de a-i numi. 3 Istor. împ. otoman, Mns., p. 147. 4 Orce român trebuie să privească cu mîhnire pierderea stilului de arhitectură bizantină 45 naţionalisat la noi, şi destrucţiunea vechelor portreturi şi inscripţiuni, ce se fac pe toată zioa cu reclădirea bisericelor. Trebuie să lăudăm şi recomandăm tutulor spre imitaţiune chipul inteligent cu care d-nii Creţuleşti, în restaurarea bisericei d-lor, au păstrat cu pietate în interior stilul vechi şi portretele ctitoriceşti. 50 51 Enăchiţă Văcărescu, Istorie a preaputernicilor împăraţi otomani, (facsimil de pe ms. rom. 2905 f.l.). Biblioteca Academiei Republicii Soaialiste "România. 1 Fotino, tr. de G. Sion, t. II, p. 161. 2 Ist. împăr. otom.9 Mns., p. 219 3 Idem. 10 15 20 de pe hainele sale favorite, e compus într-acel portret, de un anteriu de sevaiu roz-gălbui sau cliamois şi încins la brîu eu un giar, din care iese hangerul cu mîner de smalţ albastru şi de pietre scumpe, pe d-asupra poartă un contoş de coloarea verde deschisă a iezmului (iasp alb), îmblănit cu samuri. în mînă ei ţine un sul de hîrtii desfăşurate pe care se citesc acele cuvinte memorabile ale sale, acel testament în versuri, cel mai nobil legat ce putea lăsa un om de geniu posterităţii sale : ,,Urmaşilor mei Văcăreşti, Las vouă moştenire, Creşterea limbei româneşti Ş-a patriei cinstire I" Dacă dintr-aceste două măreţe îndatoriri puse asupra viitorimii, creşterea limbei romaneşti era insuflată lui Iănăchiţă de geniul său propriu, cinstirea patriei totuşi o moştenise şi el de la străbuni, de la tatăl său carele şi dînsui muri jertfă a credinţei sale către ţară. Această moarte e o tragedie întunecoasă demnă de mîrşava viclenie a Fanarioţilor; într-adevăr, la 1763, Constantin Gehan Eacoviţă se întoarse pe tronul Ţărei Bomâneşti şi hotărî ca cel puţin, de rîndul acesta, să se scape de Văcăreşti mai cu siguranţă decît cu exilul; puse într-ascuns de otrăvi pe Ştefan şi pe Barbu, pe cînd ei se aflau la via lor de la Valea Orlii în Săcuieni. Becerul, adică bucătarul domnesc care urzi această cumplită uneltire, străbun, zice-se, al unuia din oamenii politici şi literaţi de la noi, primi o răsplată providenţială ; nou Vatel istoric, el nu se ucise ca vestitul bucătar al lui Ludovic al XlV-lea, în desperare pentru întîrzierea peştelui la masa regală, ci, într-o zi, cînd se ducea cu castronul de ciorbă în 25 mîni ca să-1 pună pe masa domnească, bolta clopotniţei se cufundă asu-pră-i şi-1 zdrobi sub dărâmăturile ei. Poporul superstiţios văzu într-această întîmplare o pedeapsă cerească pentru crima săvîrşită de dînsul cu otrăvirea boierilor Văcăreştilor, şi, în neîndurata lui mînie, îi blestemă neamul. Dupe o aşa groaznică pierdere a părintelui său, Iănăchiţă Văcărescu se duse să caute în Constantinopol, sau răzbunare sau mîngîiere; dar în puţin timp, dupe vreo unsprezece luni de domnie, Constantin Eacoviţă muri pe tron, victimă a patimei sale pentru melisă şi băuturile spirtoase1. Junele Văcărescul, al cărui spirit activ şi setos de cunoştinţe, ştia să tragă un folos din toate, profită de petrecerea sa în Constantinopol, şi legîndu-se în prietenie cu Halii Hamid, om foarte învăţat şi scriitor (Jciatib) la Jcalemul (secretarul) divanului împărătesc, ataşat pe lîngă capi-chehaiele ţărei noastre învăţă de la dînsul teoria gramaticală a limbei turceşti ce se zice Sar fu2; peste trei ani însă, la 1767, Alexandru Scarlat vodă Ghica îl chiămă la înalte dregătorii, încredinţîndu-i vistieria3. Cînd dar, prin conglăsuirea Pîrvului Cantacuzino ce era spătar şi visa să dobîn-dească domnia ţărei prin ruşi, o mică companie de volontiri cazaci, subt ordinile unui polcovnic rus, Nazarie Karamzin, călca Bucureştii (7 octombrie, 1769), prinse pe prinţul Grigorie III Ghica, frate şi urmaş al lui 30 35 40 45 53 Alexandro, şi-1 trămise prizonier la Petersburg, boierii ţărei, adunaţi la un loc cu mitropolitul Grigorie, să chibzuiră a trămite o deputaţiune de doi dintre dînşii la feldmareşalul rusesc, Eumianţoff, ce se afla la Laţi-ciof, pentru ca să ceară oaste de paza ţărei, şi aceşti deputaţi, aleşi prin 5 influenţa Pirvului Cantacuzino, fură fratele său Mihail, fostul vistier şi Iănăchiţă Văcărescu, vistierul actual, dintr-a cărui prietenie Pîrvul socotea să tragă profit. Dar să lăsăm cuvîntul lui Iănăchiţă, spre a caracteriza mai bine spiritul şi ambiţiunile ce aţîţau aceste mişcări1 : 10 „Deci ne orînduim soli pentru aceasta, în urmă se mai orîndui şi Nicolae Brîncoveanul logofătul, la care vistierul Mihail îşi ascundea chibzuirile. Pe cale mergînd, îşi descoperi Mihail chibzuirile către mine la o gazdă, într-o seară cînd dormea Nicolae şi mă ispiti întrebîndu-mă aşa : feldmareşalul, cînd ne va porunci să facem şi alegere de domn în ţara noastră dintre noi, pe cine găsesc eu cu cale, socotind poate că eu voi răspunde : pe domnia lui spătarul, fratele 15 domniitale. Eu şi i-am răspuns, că nu găsesc altul mai cu cale decît pe mine ; îmi zise şi : «Acest răspuns îl pot face toţi boierii». «Şi ce înduoială ai dumniata»? îi zisei. îmi zise : «Daca ar fi ştiut frate-meu aşa, mai bine ar fi fugit la turci». Ii răspunsei că mai lesne s-ar fi făcut de o cam dată domn acolea, căci în Europa împăraţii, domn absolut nu fac; îi arătai pildă Transilvania, Timişvarul şi Podolia, Smolenskul şi altele, şi d-abia începu a mă crede şi văzîndu-i 20 întristat, poftitorii zicîndu-i: «Acestea stau în mîna lui Dumnezeu !» Puţina înclinare a autorului către Eusia şi neîncrederea sa în fanfaronadele şi în proiectele de neînduoioasă biruinţă cu care ruşii au trîmbi-ţat mai adesea sosirea lor în Principate, se învederează pretutindeni în spusele şi în faptele lui Iănăchiţă. Iată cu ce fină ironie descrie el impre-25 siunea amăgitc-are produsă în tară la începutul expeditiunii ruşilor de la 17692: „Toţi creştinii ce n-au chibzuit cele dupe urmă, şi care nu erau adăpaţi de ştiinţa poli-ticeştilor ocîrmuiri, socotea că Roşia a să ridice din lume sau cel puţin din Europa, toată stăpî-nirea turcească; unii, pentru rîvna legii, alţii pentru pofta slavei şi alţii pentru iubirea hrăpirii, 30 se făcură ostaşi ruşi şi cei mai mulţi şi fără comandir; alţii iarăş de frica turcilor, fiindu-le credincioşi, fugea de dînşii să nu piară". Dar să urmăm, spre mai buna convicţiune, faptele vistierului Văcărescu. La Buzău, solii se întîlnesc cu colonelul Nazarie care-i vesteşte că oaste multă rusească îi soseşte în urmă şi îndeamnă pe boieri a trămite 35 la Petersburg deputaţi, cari să ducă plîngerile ţărei în contra Porţii şi să ceară împăratului privilegiul d-a fi Principatele închinate Eusiei. Văcărescu pare a fi foarte puţin domirit de făgăduielele cazacului, şi, cugetînd a scăpa din această cursă, el însuşi, în taină de soţi săi, se propune lui Nazarie ca să meargă să adune în Bucureşti pe boierii fugiţi cu fami- 40 liile lor la satul Cereaşul din plaiul Săcuieni; îndată ce se vede acolo, el îşi ia soţia, fiică a tergimanului (translator) Iacovache Eizu, şi pe mumă sa, şi trece în pripă la Braşov prin lazaretul Buzăului3. Cît ţinu astă dată ocuparea ţărei de muscali, adică pînă la 1774, Iănăchiţă petrecu tot prin străinătate; chiămat într-un rînd, 1770, de 45 1 Istor. împ. otom. Mns., p. 157 et sq. 2 Idem, p. 157. 3 Idem, p. 161. vizirul Muhsur-Oglu la Craiova, unde turcii se încercase să aşeze domn pe Manole Boset, el merge acolo cu unchiul său, Eadul spătarul şi cu alţi douăzeci de boieri, intrînd în ţară prin plaiul Vulcanului; dar fură toţi siliţi îndată a se întoarce la Braşov. Mai tîrziu1, cînd prin medierea Austriei, puterile luptătoare încep a înclina spre pace, dragomanul Porţii, 5 Iacovache Eizu, îndeamnă pe vizir să chiăme la Focşani, unde e a se face congresul, pe ginerile său Iănăchiţă Văcărescu, care cunoştea afund toate interesele ţărei; acesta, deşi avea cu dînsul paşaport austriac, e oprit optsprezece zile în corturile din tabără rusească, expus la arşiţa soarelui şi la temerea exilului, pînă cînd se hotărăşte a scrie feldmareşa- 10 lului Eumianţoff, următoarea scrisoare, plină de o vicleană batjocură, pe care însuşi astfel o traduce din limba italiană 2: — „Excelenţă, domnule şi patronul meu, De vreme ce norocul şi întîmplarea au bine-voit ca să facă prigionier pe mine, un om fără de arme şi în vreme de armestiţiu, la purtătoarele de biruinţă astă dată armele ruseşti, mai 15 vîrtos avînd şi paşaport cu protecţie chesaricească, pentru vină căci îmi păzesc dupe datorie credinţa la stăpînii ce Dumnezeu mi-au orînduit, sînt desăvîrştf. întîmplării mulţumit şi norocului, căci mi-au făcut această deosebită cinste unde nu fac altă rugăciune excelenţei tale, fără de numai în vreme ce arderea soarelui îmi pricinueşte multă tiranie, aflîndu-mă într-un cîmp, mă rog excelenţei tale ca să fiu trămis un ceas mai nainte şi eu la locul unde se află şi ceilalţi 20 prigionieri în vreme de război şi cu armele în mînă şi voi fi foarte mulţămit acestei faceri de bine, rămîind etc.. .'\ Această scrisoare atingînd amorul propriu al mareşalului avu cel mai fericit efect, Văcărescu fu îndată liberat şi însoţi pe solii turceşti, dar congresul se sparse într-ast rînd fără succes, precum în urmă şi cel 25 •ce sta să se facă în curtea domnească la Bucureşti. Văcărescu într-ast timp merse la Şumla unde prezentă vizirului un mahzar (jalbă, petiţiune) din partea boierilor români emigraţi la Braşov; la urmă, purcegînd din Şumla şi trecînd pe la Busciuk, Mcopole, Vidin şi Mehadia, se întoarse iarăşi la Cronstadt3. Aci el avu pentru întîia oară prilejul a vedea şi a 30 fi preţuit de împăratul Ioseph II, acel autocrat amic al ideilor liberale şi singurul dintre austriaci, protector al naţiunii române. Povestirea ce face Iănăchiţă despre acea vizită e mult prea interesantă ca să o trecem cu tăcere4 : „într-acest an, la 1773, maiu, împăratul romanilor, Iosif II, vrînd ca să meargă în 35 Galiţia şi Lodomeria, în ţările ce dobîndise atunci, trecînd prin horele Ardealului, au venit şi la Braşov unde au şezut trei zile şi ne-au făcut nouă boierilor români ce eram musafiri acolea multă cinste, căci, cum a sosit la conacul unde era gătit, de loc au trămis pe doctorul împărăţiei sale, la noi unde eram adunaţi toţi, la gazdă la mine şi ne-au zis că, măcar că împăratul cearcă întristare pentru noi, căci sîntem înstrăinaţi de patrie, dar are părere bună, căci ne 40 aflăm adăpostindu-ne în ţara împărăţiei sale şi pofteşte ca a doua zi, la 10 ceasuri nemţeşti, să ne dea audienţă. Deci, dupe ce am făcut mulţămita către doctor, a doua zi am mers toţi înaintea 1 Istor. împ. otom., p. 168—171. 2 Idem, p. 172 şi 190. Aci vom face observaţiune asupra stilului uzitat de Iănăchiţă Văcărescu, într-această scriere şi în care se iveşte influenţa deosebitelor limbi ce el cunoştea. Numirile de funcţiuni şi chiar unele ziceri uzuale turceşti se găsesc alăturate cu cuvinte 45 luate din limba italiană şi scrise de autor chiar cum se şi pronunţă într-această din urmă limbă. 3 Idem, p. 179. 4 Idem, p. 181-184. 54 55 împăratului. Eu am făcut dragomanlîc boierilor în limba talienească şi am fost primiţi cu atîta libov (dragoste) şi cinste, încît, dupe ce ne-au întrebat şi de sîntem mulţumiţi de gheneralul cetăţii şi de chivernisitorii locului şi i-am arătat adevărul, s-au întors şi au mulţumit gheneralului însuşi pentru noi; Auholtz se numea generalul acesta care au şi lăcrimat de bucurie 5 atunci; cu toate acestea au dat poruncă ca verice pricină vor avea românii noştri între dînşii, să nu fie volnic a-i judica cineva, fără decît între noi să-i judicăm, încă şi ardelenii, atît parte obştească cît şi politicească, de va avea pricină cu un român, iarăşi la noi să vie să-şi caute judicata» Dupe aceasta, ne-au chiămat ca să mergem într-acea seară, la casa gheneralului din-preună cu familiile noastre unde au poruncit să se facă Assemblee. Deci seara ne-am adunat 10 toţi acolo dupe poruncă cu jupînesele noastre şi, viind şi împăratul la opt ceasuri nemţeşti, intrînd în casă, m-au întîmpinat lîngă uşă pe mine şi mi-au zis : « Senior Văcărescule, (căci îmi-aflase numele de la audienţă), te poftesc şi te pui în osteneală ca să-mi faci astă seară tergi-manlîc". îndată eu închinîndu-mă i-am răspuns că aceasta este cea mai fericită noapte ce am întîmpinat de cînd m-am născut, şi aşa, luîndu-1 de subţioară din stînga, m-am aflat 15 ţntr-aceasţă slujbă şi cinste, pînă la un ceas după douăsprezece, ne lăsînd nici un boier şi nici o jupîneasă ca să nu facă vreo întrebare sau vorbă sau mîngîiere pînă cînd, vrînd să meargă la gazdă, ne-au chiămat ca să mergem a doua zi afară din cetate, la loagăr, unde are însuşi să facă eserciţiu ostaşilor ce era acolo. Deci mergînd dupe ce au făcut iarăşi multe vorbe de mîngîiere şi aşa au slobozit a merge la gazdele noastre şi împăratul au purces în ţara leşească". 2u Cu toate aceste împărăteşti mîngîieri, boierii români sufereau cu anevoinţă exilul şi Văcărescu ne spune cu ce nespusă bucurie, primiră ei, la septemvrie, 1774, vestea cum că pacea s-a încheiat la 4- iulie, în Kainargi, şi că s-a numit domn al ţării Alexandru Ipsilant, tergimanul divanului Portei. Boierii din Braşov fură chiămaţi îndărăt şi Iănăchiţă 25 trecu îndată, pentru a treia oară în viaţa sa, la Ţarigrad, spre a se înturna cu noul domn la Bucureştix. Aci începe un nou period în existenţa acestui om eminent period de activitate, de producţiune, în care inteligenţa sa vie şi sporitoare se dezvoltă prin fapte şi prin scrieri, se răspîndi în cursul unei domnii mai 30 pacinice şi mai luminate, asupra administraţiunii, a legiuirilor şi a culturei morale a ţărei. Uumit pentru a treia oară, vistier şi apoi la 1780, spătar2, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregători şi, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului, în toate reformele ce se silea a face. Alexandru vodă Ipsilant nu era un om de rînd; un contimporan 35 străin îl caracteriza într-astfel3: „Un prinţ ce iubeşte frumoasele arte, un prinţ ce onorează cu protecţiunea sa ştiinţele şi pe învăţaţi, mai ales într-o ţară aşa puţin cultivată, un prinţ care vrea legi spre a-şi înfrîna pretinsul despotism şi spre a potrivi hotărîrile sale şi ale miniştrilor săi, cu regulile unei exacte dreptăţi, e un prinţ pe care cea mai iscusită răutate nu-1 poate înegri". 40 Carra însuşi, care critică tot în ţară şi mai ales pe greci, nu se poate opri de a zice4 : „Ceia ce deosebeşte pe Alexandru Ipsilant, prinţul Ţărei Româneşti, e protecţiunea ce dă artelor şi dorinţa ce are de a avea o condică de legi particulară pentru divanul său şi pentru a~ 1 Istor. împ. otoman, p. 189 et sq. 2 Idem, p. 190. 3 Lettre a Mrs Ies auteurs du Journal de Bouillon sur le compte qu'ils ont rendu du livre intitule Histoire de Moldavie et de Valaehie (par Carra), Vienne chez Truttner» 1779, p. 39. 4 Carra, Istor. Moldovei şi României, trad. român., p . 149. IO administratorii de districte ; el a tras pentru aceasta în ţară-i cîţiva oameni învăţaţi, pe cari i-a însărcinat a întocmi acea condică". Printre oamenii chiămaţi a conlucra la acea operă, care fuse Pravil-niceasca condică a domnului Alexandru Ioan Ipsilant voevod, cea dintîi schiţă de condică civilă promulgată oficial în Principatul Eomâniei, Iănăchiţă Văcărescu fu unul din cei mai de frunte; osebit de orînduielile aşternute într-acea pravilă, dupe poveţile experienţei sale, toată redac-ţiunea română şi mai ales a hrisovului ce servă de preliminar legilor, este curat a sa. Acest din urmă însemnat document, deşi se află tipărit, fără însă de a se numi vreun redactor, poartă un caracter de mărire şi de lămurire în idei şi în expresiuni, care ne îndeamnă a-1 reproduce, spre lauda autorului său1: „Cu cît este trebuincios povăţuitorul la un călător ce va să treacă prin locuri pustii, ca să nu rătăcească din drum, în locuri neumblate, şi cu cît are trebuinţă de lumină unul ce umblă întru întuneric, ca să nu dea preste prăpăstii şi adîncituri, atît sînt de trebuincioase şi pravilile 15 la o politie, ca printr-însele să se povăţuiască spre chibzuirea dreptăţii şi adevărului şi să nu greşească întru cea mai trebuincioasă şi a toatei bunei orînduieli păzitoare, adică la judicata lui Dumnezeu (căci noi dupe chipul cel dumnezeiesc nu numai avem a stăpîni pe pămînt, ci şi a judica dupe asemănarea judicătorului, tutulor ni s-au dăruit), şi măcar că întru ştiinţa şi chibzuirea omului sînt oareş-care scînteie ale dreptăţii semănate, dupe care fieşcare, de ar voi, 20 poate să se povăţuiască spre dreptate, dupe cum este zis : ceia ce ţie nu place, altuia nu face; căci întru această coprinzătoare poruncă, toată pravila şi toată dreptatea se înţelege ; dar fiind că curgerea anilor nu înconteneşte de a schimba şi a preface pururea pricinile vieţii cele întîm-plătoare, pentru aceia face trebuinţă a avea o povaţă mai pe larg. Drept aceia, miluindu-ne Dumnezeu cu domnia acestui prinţipat, pe lîngă celelalte faceri de bine, ce ne-am străduit să arătăm 25 la toţi de obşte, şi deosebit la fiecare, am socotit domnia mea că aceasta este cea mai de folos, nu numai pentru bună petrecere a locuitorilor, ci şi pentru cinstea ior, pentru că altă mai multă defăimare nu poate fi la un norod, şi mai vîrtos la cel de bună credinţă, decît a vieţui fără de pravili, adică sau să nu aibă pravili, sau să nu urmeze după pravili. într-acestaş chip am aflat domnia mea pe locuitorii Valahiei, care măcar că uneori urma împărăreştilor pravili celor de 30 obşte, şi alte ori obiceiurilor celor pămînteşti, care obiceiuri, cu cuvînt că sînt din vechime, se sîrguia spre a avea întărire, dar cu toate acestea nici pravilele pururea într-un chip păzea, nici vechimea obiceiurilor nesmintit ţinea, şi, cînd cu pravilele strica obiceiurile, cînd iarăşi cu obiceiurile se împotrivea pravililor, drept aceia, din începutul domniei mele, din multele griji care pururea ne cuprind, pîrlejind vreme cu neîncetate osteneli, am strîns domnia mea, insă din pravili 35 cele ce sînt mai trebuincioase spre povaţa judecăţilor, iară din obiceiuri mai ales cele mai adesea urmate în ţară, asemănîndu-se oareşcum şi cu pravilile. Pe lîngă acestea, şi alte oareşcare poveţi de înşine alcătuind domnia mea din jălbile şi pricini ce pe toate zilele se aduc la auzul nostru, acum la al şaselea an al domniei mele (ce cu mila lui Dumnezeu curge), am aşezat nouă alcătuită Pravilă, ca un izvod şi îndreptare tuturor celora ce se vor afla judicînd, cu sfat de obşte şi cu 40 adeverirea preasfiinţii sale mitropolitului şi iubitorilor de Dumnezeu episcopi, a velţilor boierilor domniei mele, ca printr-însa povăţuindu-se, drepte să facă şi ei hotărîrile judicăţilor şi toţi cei nepăstuiţi să-şi afle dreptatea lor la limanul bunelor pravili şi la toţi supuşii noştri să se arate biruitoare dreptatea. Căci judicata, dupe cum am zis, este a lui Dumnezeu. Drept aceia, cîţi s-au învrednicit acestei dregăto rii de judicători, se cuvine a şti că pentru orce pricină vor judica* 4 1 Tipărită acum din nou greceşte şi româneşte de C N. Brăiloiu, Bucureşti, 1841. 56 57 cel ce se va osîndi de către dînşi fără de dreptate sau cu dreptate, pentru orce fel de vină va fi, de o va odihni cu mulţumită şi fără de vîrteală hotărîrea judicăţii, nu mai rămîne a se osîndi la judicata cea viitoare, pentru că această pămîntească judicata este a însuşi lui Dumnezeu judicata. Dar vai de judicătorul acela ce va mitui la hotărîrile judicăţii or pentru voie-veghiată, 5 sau va strica dreptatea pentru luare de mită sau va trece cu vederea dreptatea pentru pizmă, căci înfricoşat cuvînt va auzi ca un strîmb judicător de către dreptul Judicător, în zioa cea înfricoşată a nefăţărniciei judecăţi cei viitoare, şi nu numai acolo, ci şi aici unul ca şi acela, aflîndu-se de domnia mea, cu orce mijloc viclenind la hotărîrile judicăţilor, să ştie că nici într-un chip nu va putea scăpa de grea pedeapsa domniei mele". io Stilul şi cugetările acestei precuvîntări sînt, dupe spusa unor legişti mai presus decît chiar coprinsul Pravilei lui Ipsilant, care are mai mult meritul de a fi cel dîntîi pas al codificării noastre, azi încă aşa de imperfectă1. Valoarea lucrărilor e însă proporţionată şi dupe mijlocul în care sînt executate; importanţa lor creşte cînd concepţiunea le e spontanee 15 şi nepregătită de alte încercări anterioare. Cu asemenea serioase şi folositoare ocupaţiuni petrecu Iănăchiţă Văcărescu zilele domniei lui Alexandru Ipsilant, cînd un eveniment ce ni se pare meschin astăzi, dar care avea pe acele timpuri de tiranie şi de bănuială, o grea însemnătate, întrerupse liniştea acestei domnii blînde 20 şi propăşitoare. Lăsăm aci cuvîntul pentru timp mai îndelungat, istoricului contimporan, care ne va descri cu măiestrie rolul important ce îl jucă într-această prilejire2: „într-această vreme se afla domn al Ţărei Rumâneşti tot înţeleptul Alexandru Ipsilant, care au domnit şapte ani îri Ţara Rumânească; cu trei ani înaintea maziliei, mă făcuse pe mine 25 spătar al ţărei, la veleatul 1781, august, făcuse, dupe mine, spătar pe Gheorghe Mavrocordatul şi logodise pe fiu-său cel mai mare beizade Constantin. Nu ştiu însă din ce pricină s-au întîmplat ca luminaţii fii ai acestui ocîrmuitor amîndoi, la dechemvrie a acestui veleat, să fugă, nu numai din curtea părintească, ci şi din Ţara Rumânească şi să treacă în Ardeal. Eu ştiind libovul părintesc al domnului ce avea asupra fiilor şi mijlocul cu care îi creştea şi silinţa ce făcea ca 30 să-i strălucească în lume cu procopseală de multe ştiinţe, mai vîrtos şi multa credinţă cu care se 1 O dovadă curioasă despre conflictele ce se îveau în judi câţi pînă în timpul lui Ipsilant, găsim într-o notă scrisă cu mîna pe scoarţa unei cărţi bisericeşti de la Snagov ; e subscrisă cu un monogram în care abia se deosebeşte : Mihai C — ... seu, şi se vede că e atingătoare de o pricină criminală, de otrăvirea unei soţii, culpabilă de necredinţă. într-însa se vorbeşte şi 35 despre închisoarea sau grosul ce fieşcare spătar trebuia să aibă în casa sa. Iată textul acelei note: „La anul 1780, apr. 11, fiind domn Ţărei Româneşti Ico Alexandru Ipsilant v v. şi mitropolit Ungrovlah. Kirio Kir Grigorie, am fost trămis şi eu aici, la sfînta mănăstire Snagov surghium, dupe hotărîrea d-lor veliţilor boieri şi din porunca prea înălţatului nostru domn, pentru căci că am urmat cum porunceşte s-fta Pravilă bisericească, la cap. 245, şi găsindu-mi 40 vină că de ce am urmat Pravilei bisericeşti şi nu am urmat Pravilei politiceşti, pentru aceia m-au pedepsit, aflîndu-mă aici la închisoare 13 luni şi de aci înainte cît va mai fi păcatele mele, şezînd şi la d-lui Ianache Văcărescu vel spătar, trei luni închis. Acum mi se porunceşte să fiu codoş şi pezevenghiu, adică votru, dupe cum scrie sfînta Pravilă bisericească, la cap. 245, şi eu ne prii-mind să fiu călcătoriu Pravilei bisericeşti, m-au şi globit deosebit de pedeapsă, pentru că stau 45 împotriva Pravilei politiceşti celei făcute de oameni pămînteni şi păcătoşi, iar nu de şapte sfinte soboare, cum s-au făcut Pravila bisericească de sfinţii părinţi. Să-i judice pe aceşti ce au fost mie pricinuitori, cum m-au judicat pe mine ; şi am scris eu şi cine va citi, iată să zică, Dumnezeu să-1 pomenească şi aşa iscălitura să-mi citească. Mai 12, 1781". 2 Ist. Impar., otom, Mns., p. 195 — 218. Despre trămiterea Văcărescului la Viena vorbeşte 50 şi Fotino., trad. de G. Sion, t. II, p. 173. purta domnul Ipsilant către prea puternica împărăţie 1, căci am cunoscut în faptă, atît în vremile vistieriei, cît şi în vremea spătăriei ce m-am aflat slujind în această domnie a înălţimei sale, nu am putut să dau la alt, fuga acestor două îndestulate odrasle, decît că, deosebi de dascălii elineşti şi deosebi de hogii turceşti, avea şi dascălii europei şi de limba franţozească 2, şi de limba talienească, oameni vrednici de laudă şi împodobiţi cu multe ştiinţe, şi poate din istoriile 5 geograficeşti luînd sevdă ca să vază şi ţările Europei în simţire şi mijlocul cu care se otcîr-muieşte, şi nefiind cu putinţă ca să meargă sau cu voie împărătească, sau cu voia părintească au cugetat, siliţi fiind de rîvna vederii şi de căldura vîrstei, să meargă cu acest mijloc; s-au făcut nevăzuţi într-o noapte din palaturile domneşti şi cea mai mare mirare au fost cum au putut trece în a doua noapte călări şi cu două slugi, oameni de fel braşoveni, potecile plaiului io Prahovii, carele cu greu le putea trece şi zioa cei ce se călătoreau în toată vremea pe dînsele. Rămaseră părinţii acufundaţi într-o nepovestită jale, căci pierduse doi fii ce putea fi pierduţi amîndoi şi trupeşte şi sufleteşte de-a purerea, şi temere, căci se afla domn al împărăţiei otomă-neşti, şi cu toate că prea înaltul vizir, ce era Izet-paşa în al doilea rînd, care în rîndul dîntîi acesta era de dedese domnia mai sus arătatului domn, şi măcar că mai suszisul vizir n-au lăsat mijloc de 15 mîngîiere şi de cinste ce nu-au făcut domnului Ipsilant, dar vrăjmaşii se înarmaseră, căci găsiseră indemînare de vreme de a pîrî; prietenii se trăseseră, căci pierduseră îndemînarea de vreme de a mai ajutora; serhaturile (cetăţile şi posesiunile turceşti) dupe marginea Dunării, însălb atici te pentru nizamul Ţărei Româneşti, ce-1 păzea mai suszisul domn cu multă străşnicie, striga întru o împrilejire de vreme ca aceasta : «Aceşti ce fug nu sînt încai slugi, ci sînt însuşi fii ai domnului; 20 locul de la care fug iaste prea înaltul devlet, (împărăţie, autoritate, înălţime) otomănesc, fericirea care părăsesc iaste îndestularea domniei Ţărei Rumâneşti; locul la care năvălesc iaste devletul chesaricesc, unde cît bilşug ? şi cîtă abondanţă ? şi cîtă materie ? de a gîndi şi cugeta veri cine va vrea». înţeleptul domn, dupe scrisorile, dupe sfaturile, dupe blăstemele în cea dupe urmă, cu care prin mulţi trămişi făcu fiilor săi pentru a se întoarce şi fuseră în zadar ; dar întîi alergă 25 la prea înalta Poartă şi făcu castriet şi prostire3 domniei, rugîndu-se să-1 mazilească şi arătînd că nu mai iaste destoinic de a oblădui, măcar că se mai prostise mai înainte şi nu primise Poarta ; despre altă parte mişcase toate lucrările prin mijlocirea solilor de la Ţarigrad ; în cea dupe urmă hotărî să trămiţă şi soli la Beci pentru aceasta şi acel hotărît de a merge sol, fusei eu. Eu, şi cu toate că un an şi trei luni mai-nainte pierdusem soţia cea dîntîi, fiica lui Iacovache4, rămîindu-mi 30 trei copii fără de oblăduire de mumă, pierdusem şi pe mumă mea într-această vreme şi-mi rămaseră fiii şi mai fără de oblăduire, gazretul însă ce am către credinţa prea înaltului devlet, pe de o parte (căci socoteam întoarcerea acestor două luminate odrasle a fi o slujbă întocmai către împărăţie) despre altă parte, datoria ce aveam către domnul Ipsilant pentru dragostea întru care mă avea, mă făcură ca să las şi casa şi copiii fără de oblăduitor şi pe însăşi soţia mea de al 35 doilea, Eleni Caragea, fiica tergimanului Iordache Caragea necununată, căci într-acea zi ce am purces la Beci, sosise de la Ţarigrad prin mijlocirea domnului în curtea domnească; deci, la 1 Prin prea puternica împărăţie, Iănăchiţă denumesce împărăţia turcească. 2 Asupra profesorului francez al beizadelelor lui Alexandru vodă Ipsilant, găsim următoarea însemnare în Viaggio curioso-scientifio-anticuario per la Valachia, Transilvania e Unghe- 40 ria fino a Vienna, fatto di Domenico Sestini, Firenze, 1815, p. 6 : „II signor Linchou (esso mori in Bukuresti nel mese di Settembre, 1780) maestro de lingua francese, al servizio dei due Beizade, o figli del principe, uno per nome Constantino, et Demetrio (il primo fu fatto principe de Valachia ed il secondo mori giovine in Bukuresti) il secondo, venne ad aceompagnarci per qualque ora di strada ...". Despre origina şi destinele familiei Linchou sînt amănunte 45 numeroase în Documentele istorice culese din Archivele Ministeriului de externe din Paris, de d. A. I. Odobescu, 3 voi. în 4°, ca suplement la Colecţiunea Hurmuzaki, vezi voi. I (an. 1753 — 1754). 3 îşi dete demisiunea, abdică din domnie. 4 Iacovache Rizo, turgimanul Porţii, care scrise în urmă poema grecească intitulată 50 Mavrogheniada. 58 59 10 15 20 30 35 40 45 dechemvrie 27 a veleatului 81, purcesei din Bucureşti cu mitropolitul Grigorie, cu episcopul Rîmnicului, Filaret, cu banul Dimitrache Ghika, care era trămişi dimpreună cu mine pînă la lazaretul Timişului, pentru a îndemna pe mai sus arătaţii cuconi să se întoarcă înapoi, şi cînd nu vor vrea, eu să mă duc pînă la Sibiu, să fac toate lucrările doar de voi putea de acolo sâ fac ca să-i trimită nemţii siliţi, şi cînd nu va fi cu putinţă, atunci să mă duc la Viena să-mi pui solia în lucrare. Dupe ce ajunsem la lazaret şi mersem în Braşov, episcopul, banul şi eu făcum multă silinţă spre a-i face să se-ntoarcă şi nu întîmpinăm lesnirea, prin gheneralul Auholtz al Braşovului ce-mi era bine cunoscut încă din răsmiriţa trecută, făcui multă strădanie să-1 ieau şi înţelesei însu-mi că eşise treaba din mîna lui. La ghenarie 5 a veleatului 82, purcesei la Sibiu, comandirul Ardealului ce era gheneralul Pray, îmi era iarăşi cunoscut cum şi gubernantul Ardealului Bruckental, făcui toate cele ce se putură şi cu aceştia şi nu fuse cu putinţă ca sâ mi se dea. Deci, la ghenarie 16, purcesei la Beci încă cu un boier grec, paharnicul Hurmuzake ce-1 trămisese domnul acolo ca să meargă împreună cu mine, şi cu toate că era o iarnă foarte grea, însă în opt zile am ajuns la Beci; cărţile de solie se trămiseră la canţelaria curţii cu secritarul Rascovici, a doua zi mersei la prinţul Kaunitz ce era mare canţelar al curţii, dupe ce mă întîmpină cu multă ţeremonie şi cu multă cinste, îmi zise să fiu încredinţat că s-au trămis porunci la toţi gheneralii Ardealului ca să îndemneze pe aceşti doi prinţipi să se întoarcă înapoi; dupe ce făcui mulţumită cuviincioasă şi mă bucurai, căci înţeleşi că au priceput nemţii că nu iaste vre-un misteriu deosebit la mijloc, întrebîndu-mă prinţul Kaunitz, ciad pohtesc să aib audienţă la împăratul ? eu, vrînd să-mi caut treba cu temei, răspunsei că mă rog să fie îngăduială pînă va veni răspunsul de la Ardeal, pentru ca să vedem, şi, de s-a întors prinţipii în Valahia, la audienţă să nu mai fac rugăciune împăratului, ci numai mulţumită, iar ele nu s-a întors, atunci să-i fac şi rugăciune. Priimi Kaunitz cererea mea, şi, zicîndu-mi că eu ştiu să-mi caut treaba, mă luă de mînă şi eşim în sala de Assemblee, unde era toţi ambasadorii curţilor adunaţi şi cele mai strălucite dame din Viena ; făcui cunoştinţă cu toţii şi mă întîmpinară cu libov şi cinste, atîta încît ambasadorul Spaniei mă şi pohti ca să merg la balul ce vrea să dea a doua seară el, dupe obiceiul ce au la carnavaluri. Pînă a nu sosi eu la Beci, cu vreo douăzeci de zile mai înainte, purcesese de la Beci în Italia, marele duca al Rusiei, Pavai, ce venise acolea pentru logodna comnată-sei ce am arătat mai sus şi pentru înuoirea alianţei ce făcuse aceste două curţi, de care mă pliroforisi pe larg. într-această seară dar, prinţul Kaunitz, ce vrea să-mi arate o blană de samur şi o tabachere cu berleanturi ce-i dăruise grand-duca al Rusiei, găsi pricină cu a-mi lăuda blanele de samur cu care eram eu îmbrăcat (căci obicinuiesc europeii să arate la aceste o semplicita şi la oamenii acei ce-i văd întăi, şi pe mine la această Assemblee, mă descinsese damele şi de brîu, pentru ca să-mi vază şalul), dupe lauda ce-mi făcu prinţul blanelor mele, întrebă de ce preţ sînt samurii ? Ii răspunsei. îmi zise : «Să-ţi arăt o blană de samur ce mi-a dăruit moştenitorul Rusiei şi mă rog să mi-o preţuieşti". Aduse blana şi o puse pe un biliard, eu înţelesei pentru ce mi-o arată şi că nu era scoposul preţuirea ; îi răspunsei cum că blanele de samur nici cînd iaste soare, nici cînd iaste noapte, nu se pot preţui bine ; această blană însă, socotindu-se locul de la care s-au dat şi locul la care s-au dat, nu are preţ, şi eu, de o aş fi văzut şi zioa, nu sînt destoinic ca să o preţuiesc. Cu acest fel de întrebări şi răspunsuri am trecut acea noapte pînă la un ceas dupe 12, şi aşa m-am întors la gazda mea. A duoa-zi, duminecă, ani primit cu ştafetă înştiinţare de la Bucureşti că s-au mazilat domnul Ţărei Rumâneşti, Alexandru Ipsilant, dupe cererea ce făcuse şi cum că s-au făcut domn Nicolae Caragea, tergimanul divanului împărătesc, şi Mihalache Suţul ce era capichehaia al ţărei s-a făcut tergiman, şi mi se scria de către mitropolitul ţărei şi de către boierii de la Bucureşti, cum că, de vreme ce sînt şi eu orînduit caimacam şi mi se coprinde numele în fer-manul împărătesc de căimăcămie, să las toate trebile acolo şi să viu la Bucureşti cu ştafetă, întîi am mers la contele Cobenzl ce era viţe-canţelariu şi dimpreună cu dinsul am mers la prinţipul Kaunitz şi i-am dat această vestire; prinţipul Kaunitz şi m-au întrebat cu mirare : „ — Pentru ce s-au mazilit domnul Alexandru vodă ? Au doare s-au turbat Poarta pentru dosirea fiilor săi?" Eu şi i-am arătat că Poarta nu urmează să se turbure, fiind-că deşi au dosit, au dosit la loc prietenesc, de la care, cînd îi va cere, nu are nici un fel de îndoială că nu-i şi va lua, şi am arătat că Poarta pînă acum în formă nu ştie de aceasta ; numai prinţipul Ale- 5 xandru, aflîndu-se afară din sineşi pentru multa întristare, şi-a cerut mazilia şi Poarta i-o au dat cu multă musaade (condescendenţă); deci fiind-că eu sînt orînduit un logotenente domniei la regenţă, face trebuinţă să purcez. Mi-au zis că nu poci să purced pînă nu voi lua audienţă de la împăratul şi îndată au făcut talhîs înscris la chesarul pricina şi eu de acolea m-am dus pe Ia toţi ambasadorii de i-am heretisit cu bileturi şi, întorcînclu-mă la gazdă să prînzesc, au venit 10 toţi ambasadorii la mine de m-au heretisit cu bileturi. Monsieur Breteuil, ambasadorul Franţiei, ce era un om cu un deosebit duh, în bilet mi-au făcut şi chiămare în al treilea seară şi la balul său, socotind că voi şedea la Beci, şi-mi făcea mai multe ţeremonii decît toţi, pentru ca să arate cu aceasta deosebit shessis către prea înaltul devlet, şi eu mă purtam către dînsul ca cum un turc şi cerca mare plăcere; n-au ţinut însă aceasta mult, că peste trei ceasuri au eşit 15 talhisul buiurdusit de la împăratul, către şambelanul cel mare, ca să mă înştiinţeze să merg a doua zi la curte să-mi dea audienţă la 10 ceasuri. într-această seară am mers la balul solului Ispaniei, unde era toţi cei mari ai Beciului pînă şi arhiduca Maximilian, fratele chesarului, ce iaste acum elector al Coloniei. A doua zi la 10 ceasuri am mers la curte şi, întrînd în curtea dîntîi cu carîta, căci în curtea de a doua numai familia împărătească intră, m-am dat jos la 20 scară şi m-am suit într-un foişor cu stîlpii de marmură ce-i ţin in spinare lei; într-acea curte dintr-ai curţii nu se vede nici pasăre, decît numai acei ce sînt orînduiţi de a primi audienţă, de vreme ce guardie de ostaşi iaste afară din curte. Am trecut într-o sală unde am găsit unu din guardia corpului cea nemţească, care m-au şi întrebat de sînt eu boerul din Valahia, şi au căzut dinaintea mea 1, remîindu-mi slugile aci; am mai mers două sale pină la uşa divanului împără- 25 tesc ce are tahtul, de acolea, găsind trei gvardii din somatofilaci (gardes du corps) un neamţ, un ungur şi un leah, cu cîiafeturile (armurele) lor fieştecare, s-au întors gvardia cea dîntîi la locul ei ce ţinea puşcă şi dintr-aceşti trei ce păzea aci cu săbiile scoase, au căzut neamţul înaintea mea şi am trecut prin divanul ce se numeşte sala de audienţă. Această are un taht cu baldachin tot de aur lucrat, perdeaoa ce se spînzură de la baladachin şi dosurile sînt tot de sîrmă şi cu 30 mărgăritar frumos, această sală, de o parte are ferestre şi de o parte are ferestre de oglinzi; dintr-această sală am trecut într-alta iar cu taht mai mic de frînghie 2, dintr-aceia am intrat într-o cameră mare unde păzea la uşa gabinetului chesarului un dejour şambelan cu chiăie, care acesta era şi gheneral; ne-au primit cu cinste şi ne-au poftit cu ţeremonie să aşteptăm puţintel pînă va da de veste împăratului şi mergînd, se întoarse în grab, căci împăratul era în alt gabinet 35 şi mai-nainte ne spuse : «Acum iese »! N-apucă să sfîrşească vorba şi se sună un clopoţel şi îndată se răpezi şambelanul şi trase de la perdea un cloş de fir şi se ridică perdeaoa şi-mi făcu semn să intru în casă. întrînd la uşă, văzui pe chesarul în mijlocul casei fără de capelă, în picere şi, de loc călcînd doi paşi, am îngenunchiat turceşte şi puindu-mi capul în pămînt, vrînd să-1 ardic, m-am pomenit cu mîna chesarului la cap, zicîndu-mi că nu face trebuinţă de 40 această ţeremonie şi să mă aridic şi vrînd să-i sărut mîna, a tras-o şi m-au cunoscut de cînd mă văzuse la 73, la Braşov şi-n-dată mi-au spus : «Sinior Vacarescule, d-ta în Viena, cum a fost cu putinţă a veni, aflîndu-te şi consilier al prinţipatului? » Am răspuns cu multă smerenie că un prinţipat plin de jale şi un prinţip plin de întristăciune îmi au dat lacrimile lor în pumni, rugîndu-mi-se ca să le aduc şi să le vărs la picioarele sfintei tale măriri, şi să poci, 45 printr-această vărsare a lacrimilor lor, să deşert din comorile cele nedeşertate ale milostivirii 1 Adică a închinat armele şi mi-a lăsat loc să trec înainte. 2 Stofă preţioasă ţesută cu mătase, brocard. 60 61 tale o clemenţă spre a înveseli aceşti ochi cu vederea întoarcerii acestor doi fii ai prinţului Ipsilant în Valahia ! M-au întrebat: „Pentru ce pricină au dosit" ? — Am răspuns că de se dă pentru un rău, răul nu iaste alt decît multa îndestulare şi răsfăţăciune. M-au întrebat de au duh şi ce cugetez? I am arătat că duhul-i-au îndemnat să facă această pornire 1i iar cuge-5 tul nu urmează a fi alt decît a se învrednici la mai multă îndestulare decît aceia ce au avut în \alahia. Mi-au răspuns că aici aceasta nu se dobîndeşte aşa lesne, ci şi cu slujbă multă şi cu vreme prelungită, şi-mi zise : «Pot avea vre un venit al lor deosebit de unde-va»? îi arătai că cine doseşte de la noi iaste lege a pierde şi cîte nemişcătoare are. îmi zise : «Şi cum au socotit că pot trăi aici ? Aci slujesc prinţipii din Germania cu 20 florinţi leafă pe lună, dar trăiesc 10 cu rendite de la casele lor ». Am răspuns că, de ar fi, putut şti aceasta, poate n-ar fi făcut această îndrăzneală, ci rîvna ca să vază lucruri ce nu putea vedea cu voie, şi tinereţile i-a făcut a face această pornire care, deosebi de văzută întristarea ce au adus părinţilor, au pricinuit şi o gîndită necinste patriei noastre. îmi răspunse că au trămis porunci pe la gheneralii Ardealului să-i îndemneze a se întoarce în ţară. Răspunsei că iaste şi ruşinea şi necinstea ce socotesc 15 că pot avea de se vor întoarce, care numai cu îndemînare nu-i va lăsa să se întoarcă, de nu vor fi şi siliţi. îmi zise : «Cînd îi voi sili, ating azilul împărăţiei ». Răspunsei că azilul tuturor împărăţiilor iaste cinstea împărăţiilor şi de toată lumea iaste râvnit azilul tuturor împărăţiilor, pentru rifugiul şi scăparea tuturor, însă azilul iaste azil, cînd se va socoti ca un azil şi cînd i se vor păzi canoanele şi regulile lui. Azilul se cuvine a-1 dobîndi acei ce dosesc de la un mare rău 20 Şi pieire şi primejdie, unii ca aceia cînd îl vor afla de la verice împărăţie, atunci se cunoaşte cinstea şi canoanele azilului, iar cînd doseşte nescine de la bine, pentru a nu petrece bine, din neştiinţă numai şi fără nici o vină şi mai vîrtos pentru a pricinui şi altora rău, acela, cîd nu se va întoarce silit, atunci se ating canoanele azilului, căci iaste lucru împotriva lor, şi azilul pentru a-şi păzi însuşirea lui, însuşi se sileşte din canoanele lui să silească întoarcerea aceluia. Mi-a 25 zis : «Bravo ! Domnia ta îmi grăieşti cu duh şi cu dreptate, dar cum poci să fac tot trupul ostăşesc să o ştie aceasta?» Am zis că a fi tot trupul ostăşesc indisciplinat şi pedepsit iaste destul a şti fără de a întreba, că sfînta ta mărire nu face lucru împotriva azilului, nici a cinstii împărătesei, şi am mai zis : «Prea milostove împărate ! eu ştiu că neîndestularea eloguenţei mele nu poate trage milostivirea împărăteştei tale măriri asupra acestei pricini, a caria neno-30 rocirea şi vina de a nu se săvîrşi dupe cererea soliei mele nu iasta alta decît vîrsta mea, căci aflîndu-mă cel mai tînăr în adunarea consiliului Valahiei, neputinţa vîrstei şi a bătrîneţilor nu-au slobozit să vie vreunul din cei mai bătrîni şi în vîrstă şi în ştiinţă, ca să poată pricinui cu înlesnire această facere de bine la o obşte, şi pe lîn găosteneala ce cu multă cinste şi slavă a mea am făcut pînă a veni, îmi pierz şi puţina reputaţie şi ipolipsis de la prinţipatul Valahiei, unde 35 pe lîngă întristarea ce am de pricina acestei întîmplări, mi se mai grămădeşte şi alta cu a nu mă fi putut arăta destoinic a o săvîrşi şi a nu fi fost vrednic să dobîndesc dreptatea nici de la însuşi dreptatea ce eşti împărăţia ta». Deodată, puindu-şi mîna pe pept, mi-au spus : « îţi făgăduiesc pe împărăteasca mea parolă că nici în ţările mele, nici în slujba mea nu-i voi ţinea şi-i voi întoarce în Turcia fără de alt, numai trebuie sâ-i aduc întîi aici ca să le sigurepsesc buna 40 petrecere, ci nu griji, şi te mulţumeşti cu aceasta?» mă întrebă. I-am răspuns, îngenunchind, că foarte mă mulţumesc, căci aceasta iasta şi mai împărătească faptă, căci iaste plină de iubire 1 Spre întărirea celor zise aici, vom cita pe Jacques Dellaway, chapellain et medecin de l'ambassade anglaise â la Porte otomane : Constantinople ancienne, trad. de Tanglais par Andre Morellet, Paris, an. VII, 8, t. I d. 170 : „Le chef de la familie Ipsilanti a ete deux fois 4.5 prince de Moldavie et une fois de Valachie. II fut fait prisonier par Ies Autrichiens dans la derniere guerre, delivre â la paix et exile dans File de Rhodes, d'ou il a ete rapelle depuis. Son fils est un des jeunes nobles de sa nation le plus aimable et le plus instruit. Aux connaisan-ces orientales il reunit celle des langues classiques et de celles de TEurope moderne. S'il arrive aux grandes places, il montrera vraisemblablement la reunion rare parmi Ies compatriotes de 50 l'homme instruit et du protecteur des lettres". de omenire. M-au heretisit de căimăcămie şi m-au întrebat pentru mazilie; mi-au făcut multe întrebări de Ţarigrad, de Valahia, de obiceiuri şi altele, ţiindu-ne două ceasuri şi mai bine şi, răspunzîndu-i la toate dupe cuviinţă, i-am spus că mă rog să aibe voie să purcez, căci mă grăbesc şi m-am rugat să aib îndoite paşaporturi, şi de drumul Sibiului şi de drumul Timişvaru-lui. « Le vei avea, mi-au zis şi mai stînd puţintel ne-au zis : Vă urez bună călătorie ». — Şi apoi 5 făcînd mulţumită cu îngenunchiere, s-au tras la gabinet şi aşa am eşit din lăîntru, căci nu poate eşi nimeni de la audienţa din gabinet pînă nu se trage însuşi întîi. Dupe ce am eşit din lăîntru am mers la gazdă şi la gazdă, la masă încă aflîndu-mă, au venit un canţelist de la canţelaria curţii şi mi-au adus două paşaporturi precum cerusem de la împăratul şi deosebită poruncă către gheneralul Zetfis comandirul Timişvarului ca, de voi merge pe la Timişvar----, să-mi io- dea zece husari cu cai de poşte împărăteşti, să mă aducă pînă la hotar, şi aşa sculîndu-mă de la masă, am mai şezut pînă au înoptat şi seara la şase ceasuri nemţeşti am ieşit din Viena şi am venit la poştia de la Fischement şi acolea am dormit. Patru zile am şezut în Beci numai şi purcegînd, am sosit la Timişvar şi de acolea, ştiind turbarea ce au serhaturile şi chibzuindu-mă că se vor fi înştiinţat de mergerea mea la Beci şi de aş fi mers pe la Mehadia cu husarii 15 ce-mi orînduiseră pentru paza drumului şi pentru cinste, putea să se facă zvon pe la cafenele că m-am dus să aduc catane, iar nu fii domnului, şi ca să nu mai dau pricină de turburare ţărei, am lăsat acel drum ce-mi era mai îndemînă şi mai aproape să intru în ţară, şi am venit pe la Sibiu. Aci sosind, am găsit pe domnul Ipsilant purces la Giurgiu, şi eu rămîind aici ca un caimacam, am înştiinţat de toate mării-sale, cu spătarul Mavrocordat ce pentru aceasta îl lăsase aici; 20 deci, dupe patru luni au purces şi beizadelele de la Beci cu curierii şi au mers la Ţarigrad, pe la Beligrad. Dupe Paşte au venit şi domnul Nicolae Caragea, care m-au orînduit iarăş în dregă-toria spătăriei în al doilea rînd, şi dupe şase luni, din voia lui Dumnezeu întîmplîndu-se moarte şi celei de a doua soţie ai mele, îmi a dat întru a treia căsătorie, pe a cincilea fiică a măriei — sale, la veletul 1783". 25 Acest interesant fragment ne strămntă din naiva poveste, uzitată de cronicarii noştri, în cercul celor mai delicate memorialuri diplomatice. Cu costumul său oriental, cu limba sa cam încîlcită, Iănăchiţă Văcărescul e, la Viena, un diplomat vrednic de a lupta în fineţă şi în curtenie cu iscusitul prinţ de Kaunitz, cu amabilul baron deBreteuil; dinaintea lui Iosef II, el se ridică din prosternarea orientală ca să dea cortezului împărat o lec-ţiune de dreptul gintelor şi să-i smulgă, printr-o măiestreaţă elocuenţă, o făgăduială solemnă în favoarea misiunii sale. Un simţimînt de mulţumire trebuie să coprinză inima oricui român, văzînd că odinioară ţara sa a fost aşa de bine representată în străinătate şi totdeodată o părere de rău, că aşa oameni demni n-au trăit într-o epocă cu interese mai-nalte. Ce apărători puternici şi măiestri ar fi găsit într-înşii drepturile ţărei uitate şi adormite pe atunci în pulberea umilirii. într-adevăr Iănăchiţă Văcărescu avea toate cualităţile unui adînc diplomat, învăţat, fin, şi elocuent, el ştia să fie în tot felul amabil. Viaţa sa privată ne-o dovedeşte şi, fără de a arunca vreun prepus asupra fericirii casnice a celor trei soţii succesive ale sale, ni s-a spus că adesea inima lui fluturatică se simţea rănită de amoruri ilicite; atunci imagina-ţiunea lui poetică se aprindea şi, înstrunînd coarde româneşti pe lira lui Anacreon sau pe a lui Catul, el îşi descria patima printr-o glumeaţă alego- 30 35 40' 45 rie, precum „într-un copaciu zarifior Un şoim prins în lăţişor, 62 63 Strigă amar, ciripind, Norocul său blăstemind : — Multe paseri am vînat Şi-mi ziceau Şoim minunat! 5 Iar aici laţ fiind întins, Cum am dat, pe loc m-am prins, De inimă, ... nu de cap !... N-am nădejde să mai scap !" sau printr-o veselă comparaţiune, zicînd iubitei sale : 10 „Tu eşti puişor canar ! Nu te hrăneşti cu zahăr, Nici măcar cu cînepioară, Ci hrăpeşti o inimioară Ge-ai făcu t-o jertfă ţie î... 15 Ce-ai cu ea de gînd, nu ştie Apoi, altă dată, unei neînduplecate care rămînea nesimţitoare la rugăciunile şi la suferinţele sale, poetul, vrînd să-i arate şi reprobarea lumii şi desperarea lui, zicea : 20 40 45 „D-a avea milostivire Nu-i lucru peste fire, Şi cei ce au simţire Nu pot tăgădui. Iar firea arătată D-a fi ne-nduplecată, De obşte-i defăimată. N-am ce povăţui1". Alte ori, amant gelos dar prevăzător, el îşi exprimă sfieaţa nehotă-rîre printr-aceste graţioase terţete, a căror corecţiune şi eleganţă va 25 rămîne în veci grea de imitat: „într-o grădină, Lîng-o tulpină, Zări o floare ca o lumină. S-o tai, se strică î 30 S-o las, mi-e frică Că vine altul şi mi-o ridică V' Cu toate acestea, se vede că el nu cădea în totdeauna într-aşa exces de conştiinţă şi mai adesea nu sta mult la îndoială ca să culeagă florile plăcerii; într-a sa locuinţă, plină de toată îmbilşugarea unei vechi curţi 35 boiereşti2, nobilul poet ştiuse a se înconjura, cu orafinare adevărat orientată, de toate mulţumirile spirituale, de toate desfătările simţurilor3. O 1 Aceste versuri sînt din exemplele date de autor în gramatica sa. 2 Casele de pe podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), în faţa Uliţei franceze (Str. Carol I), pe care le-a prefăcut d-1 Dimitrie Bellu, erau ale lui Iănăchiţă Văcărescu. 3 Episcopul Grigorie al Argeşului, unul din cei mai învăţaţi şi demni de laudă călugări, spunea că, pe cînd se afla cu locuinţa în mitropolie, fiind archimandrit, la un Paşte venind spătarul Iănăchiţă Văcărescu cu mare paradă la mitropolie ca să vizitese pe mitropolitul Dositei, şi văzîndu-1, cu dragoste i-a chiămat lîngă dînsul, 1-a cercetat şi 1-a întrebat totdeodată de ce n-a venit niciodată acasă la dînsul, cînd ştie cît îl preţuieşte, ca pe toţi cei ce sînt împodobiţi cu toate darurile învăţăturei şi ale purtării, înţelepţeşti. Aşa, înduplecîndu-se, s-a dus într-o zi să-1 găsească şi iată ce spunea bietul călugăr de atîta lux : „Dar cînd mă apropiai de poarta cea mulţime de fete, tinere şi gingaşe nimfe şi baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veşminte, cu rochii de şaluri, şi de sevaiu, cu ii de borangic şi zăbranic bogat cusute, îl slujeau, unind pe lîngă serviciul casnic, şi talentele desfătătoare al danţului, al cîntării şi al muzicei instrumentale. Nou Agamemnon el se înconjurase de o mulţime de Briseide. Mei Tersitul nu lipsi petrecerilor sale şi Pitulicea ţiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boiereşti, propunînd tutulor serviciile sale înlesnitoare, deştepta adesea rîsurile oaspeţilor prin titlul familiar de vere spătare !, prin declaraţiunile amoroase şi prin cînticele de dor ce ea adresa veselului boier. O scriere curioasă din acea epocă, poema în versuri greceşti a unui medic ce călătorise prin tot Orientul, ne dezvăluie pe scurt tainele acelui trai de padişah 1). Cu toate aceste aplecări fastuoase şi chiar uneori destrămate, coarda celei mai delicate simţiciuni nu lipsi din inima sa poetică. Două strofe de o formă simplă şi graţioasă, şi apoi şi duioasa elegie, Amârîta turturea, pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simţimintele de adîncă durere ce se revărsară în inima lui Iănăchiţă, după morţile răpezi şi succesive ale soţiilor sale dîntîi. Transcriem aci pe rînd aceste două poetice nestemate, în care cea mai aspră critică va avea foarte puţin de censurat: io 15 20 „Amărîta turturea Cînd rămîne singurea, Căci soţia şi-a răpus, Jalea ei nu e de spus. Cît trăieşte, tot jeleşte Şi nu se mai însoţeşte I 25 mare, dodată mă opri, văzui o mulţime de oameni înarmaţi cu tot felul de arme, seimeni, slujitori, arnăuţi, panduri; fel de fel de strigări s-auzeau, totdodată răsunînd trîmbiţele, surlele şi tobele; mulţime de cai, mulţi armăsari nechezînd, povolnici, iedecuri cu harşale de sus pînă jos strălucind de aur şi de argint. Mă strecurai cum putui pînă lîngă poarta scărei; acolo întîmpinai 30 pe alţii, înarmaţi cu suliţe lungi, cu buzdugane groase, cu puşti, cu pistoale ; tare spăimîntat păşi tot înainte, nevăzînd pe cineva ca să mă oprească, ajunsei la uşa sălei cei mari; acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de nişte mangale de tombak poleit, un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure, amestecat cu glasuri femeieşti, dulci şi pătrunzătoare, mă fermecară şi pare că îmi legară minele şi picioarele în fiare ; nu mai ştiu cum d-odată mă aflai sculat răpede şi, 35 în fuga mare, trecînd peste cîte spusei, abia am nimerit poarta cea mare a curţii şi am mulţumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite". Aceste cuvinte ale smeritului călugăr ne dau o idee despre curtea ostăşească a spătarului şi despre interiorul desfătător al satrapului. 1 "Ep^7]Xo<; r\ $7]Ux>xpi#7]paxXs£to<; M7]XaY)Xoo tou IlepStxapi laTpou, 1817, t. I. p. 19: 40 ,,'0 "Ap^cov Baxapstfxoc; \lz el^s {jLucmxov xal tfuu-PouXov xal ă&xruLoq xoxcova tov 9av7], 7) TpeXv), 45 tI<; 9p6vtpt,o<;, tI? crco9pcov, tI? £o[xop9os 7roXi>. 'OtcoI (X7to t7ry), TI apxcov .rtavvaxtTdas; va zxr\ ty)v eux^v ! IIap#ivov arc' -rac; SouXac; Sev okpive 4*UX^V 1 50 npOTcpYjjxa xal touto Tpavov, apxovTixov I xal EStcov dpx^VTCOv 7roXXa suysvtx&v I" 64 5 - c. 203 65 Trece prin flori, prin livede ; Nu se uită, nici nu vede. Şi cînd şeade cîteodată, Tot pe ramură uscată; Umblă prin dumbrav-adîncă; Nici nu bea, nici nu mănîncă. 10 15 20 25 Unde vede apă rece, Ea o turbură şi trece; Unde e apa mai rea, O mai turbură şi bea. Trece prin pădurea verde Şi se duce de se pierde; Zboară pînă de tot cade, Dar pe lemn verde nu şeade; Unde vede vînătorul, Acolo o duce dorul, Ga s-o vază, s-o lovească, Să nu se mai pedepsească... Gînd o biată păsărică Atît inima îşi strică încît doreşte să moară Pentru a sa soţioară, Dar eu, om de-naltă fire, Decît ea mai cu simţire, Cum poate să-mi fie bine ?... Oh ! amar şi vai de mine I" 30 „La o-ntristare Amară foarte — încît cel ce-o are Să-şi roage moarte, N-ai ce să faci I Nu-i mîngîiere Nici e putinţă Acel ce piere Să-ţi dea credinţă; Trebui să taci" 1 în sfîrşit, să mai culegem dintre puţinele versuri rămase de la acest părinte al limbei noastre, o frumoasă canzonetă de ton elegiac, 35 unde se resfaţă o dulce şi mîngîioasă compătimire: Fă-o cunoscută mie, Ca să-ţi caut doctorie. „Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune? Arată ce te munceşte, Ce boală te chinueşte? Te rog fă-mă a pricepe Boala din ce ţi se-ncepe? 40 1 Această poezie figurează printre modele de versificaţiuni date în gramatica autorului. Arată, spune, n-ascunde, Dă-mi un cuvînt şi-mi răspunde; Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune?" Negreşit, că toate aceste mici floricele poetice au fost scrise în cîte 5 un răpede moment de inspiraţiune şi că-ntrînsele nu trebuie să căutăm silinţele unui poet cu cuget de autor1. Pentru Iănăchiţă Văcărescu, muza era fecioara ce-i procura un minut de plăcere; omul politic, omul serios avea mai grave preocupaţiuni. Spătar în al doilea rînd sub Mcolae vodă Caragea, el găteşte tur- io cilor un pod pe Dunăre la Brăila şi le adună zaherea la Silistra2; dar peste un an, 1783, august, vine domn Mihail Suţu şi, la 2 iunie, 1784, acesta îl face vistier pentru a cincea oară şi atunci încă el pregăteşte proviziuni şi face un pod la Silistra pentru oastea otomană ce avea să înceapă războiul cu Austria 3. 15 La 1786, Poarta, dupe un capriciu a lui Capudan-paşa, întrerupe şirul prinţilor aleşi din Fanar şi trămite domn Ţărei Eomîneşti pe un tălmaci ce fusese simplu pescar în insula Poros, Mcolae Mavrogheni. Această infracţiune la regulele urmate acum şaptezeci de ani, produce o mare indignaţiune printre boierii români şi, cu toate că Ianache Văcărescu e 20 numit îndată (1787, ianuarie), din vistier, dvornic4, el însă nu poate suferi pe acest ,,om prost şi la fire şi la gîndire şi la simţire" 5. Ura lui e aşa de neîmpăcată încît cînd, în memorialul său, vine vremea ca să vorbească despre dînsul, el începe spunînd 6: „Mavrogheni sosind în ţară dete pricină tuturor a rămîne încremeniţi dupe ce l-au văzut 25 ektrom sau poznă a ţărei asemenea. Ge să povestesc cu faptele şi lucrările acestuia? fiindu-mi ruşine să le iau în condei; de aceia şi le las la cei ce scriu analele domnilor ca să facă această osteneală dupe datoria la care s-au supus". Cu toate acestea el urmează a povesti întîmplările războiului în care întreprinzătorul Mavrogheni îşi are şi el un rol însemnat, dar nu încetează 30 a-i critica faptele şi a plînge relele ce el a adus peste ţară 7: „în multe rînduri i-am arătat aceste stricăciuni ce le pricinuia şi la devlet şi la ţară; dar cui să zic?" Dezgustul şi mînia Văcărescului ajung pînă la desperare. Dar să întrerupem cursul acestor nevoi politice, care vor arunca viaţa 35 sa într-o nouă fază de turburări, şi să ne oprim, în anul 1787, la tipărirea unei scrieri însemnate a lui. La acest an a ieşit de subt tipar cartea intitulată : „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orînduielilor gramaticei rumâneşti, adunate şi alcătuite acum întîi de dumnealui Ianache 40 1 Mai multe din aceste poezii au fost publicate cu modificaţiuni în deosebitele volume de cîntice ale lui Anton Pan. 2 Ist. împâr. otom., Mns., p. 270. 3 Idem, p. 223. 4 Idem, p. 227. 45 5 Idem, p. 226. 6 Idem. 7 Idem. p. 232. 66 67 i1 oecepsAqiH i ^îrl-^ iirttam mm Q?*xi* n*oţ r«l«j*ri-»#Xj,JtOwMi Uf ■ K 6 ft^-1« iUş 2 JNi?e*&#i* * Pil mi« ffHrorie. .Ti Ienăchiţă Văcărescu, Observaţii sau băgări dă seamă. Rîmnic, 1787. Foaia de titlu. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste Eomânia. Văcărescul, cel de acum dikeofilaxul bisericei cei mari a Răsăritului şi mare vistier a prinţipaiului Valahiei; se hărăzeşte de însuşi la prea cinstitul, sfinţitul de dumnezeu iubitor episcop sfintei episcopii Rîmnicului, Tcir Filaret. Tipărite cu porunca şi blagoslovenia sfinţii sale acum, în domnia prea înaltului şi prea luminatului prinţip a toatei Ungro-Vlahiei Nicolae Mavrogheni voevod. în arhieria sfinţitului şi alesului de Dumnezeu mitropolit şi arhiepiscop a ţârei, Mr Grigorie. La leat 1787, în tipografia sfintei episcopii a Rîmnicului, de Georgie Popa Costadin tip. Rîmnicului". în acelaşi an apărea, timpărită acum întru al duoilea rînd, în Viena Austriei, la Iosif noblu de Burţbek, împărătescul şi crăiescul al curţii tipograf şi bibliopol, o a dona ediţiune din aceiaşi scriere, dar fără de precuvîn-tarea adresată către episcopul Eîmnicului Filaret. însă, atît acest personagiu cît şi dedicaţiunea cărţii, au importanţa lor. Mai întîi acest Filaret, om luminat şi iubitor de ţară, odinioară arhiereu sub titlu de Mireofo, se alesese episcop la 1780 şi urmase cu stăruinţă tipărirea mineelor româneşti pe care el, cu predecesorul său episcopul Chesarie, le tradusese în limba pămînteană 1. întoarcerea succesivă a cărţilor bisericeşti pe limba naţională de la Matei vodă Basarab încoace, are o însemnătate mare în istoria literară a limbei noastre. Acestui vrednic de laudă cleric închină Iănăchiţă scrierea sa şi dedicaţiunea este prin sineşi o laudă elocuentă a episcopului şi o destăinuire pe scurt a ideilor măreţe ce mişcau sufletul autorului. Eeproducem părţile mai însemnate dintr-însa : ' „... Şi la cine altul se cuvine a se arătare meşteşugul cuvîntul decît la îndreptă-toriul de cuvînt adevărat ? Şi la ce alt se poate cerca metalul aurului şi argintului decît la piatra cea cercătoare? Dumnezeiască providenţa care te-au povăţuit spre rîvna acestei învredniciri, de a fi adică îndreptătoriu de cuvîntul adevărului său, te-au gătit mai înainte ca pe un vas priimitoriu de acest mai presus de tot cuvîntul firesc dar, împodobindu-te şi cu ştiinţa cuvîntu-lui firesc şi, (sau pentru căci erai împodobit cu sciinţa cuvîntării fireşti, te-au făcut îndreptătoriu şi cuvîntării cei peste fire, sau pentru căci te-au ales a fi îndeptătoriu şi cuvîntării cei peste fire, te-au împodobit şi cu ştiinţa cuvîntului firesc), acum eşti îndreptătoriu şi al unui cuvînt şi al altuia. Deci un binecredincios al acestui cuvînt ce propăvediuieşti, care poate s-au amăgit socotind că au alcătuit un meşteşug al cuvîntului grămăticesc prin care să poată dobîndi şi ştiinţa cuvîntului firesc, la cine se cuvine să-1 aducă ? la cine să-1 cerce ? şi la cine să-1 hărăzească altul decît ia cea întru toate vrednicie a ta? Dar cînd şi Gramatica aceasta, sau mai bine să zic Observaţii asupra idiotismei limbei noastre în starea ce se află acum, dupe regulile grărnăticeşti, nu este de altă limbă ce fieşceşicare nu au cîte puţine gramatici, ci este de limba rumânească ce nu are în starea ei nici una pînă acum, limba patriei noastre, prin care cuvîntăm, limba cu care ne închinăm marelui Dumnezeu proslăvind întru închinăciunea Treimii cei de o fiinţă, limba cu care cuvîntînd petrecem vieţuirea aceasta vremelnică şi nădăjduind dobîndirea aceii statornice, ne străduim a cîştiga. Şi către aceasta, cînd urmează ca şi această gramatică să-şi iea începutul său din Mehedinţi şi Romanaţi, iarăşi de eparchia sfinţirii tale de unde au început a i se zămisli, au a nu fire, au perzania ei, ce mai rămîne să fac alt decît la iubitorul de cuvînt şi fericitul tău suflet să o hărăzesc? 10 15 20 25 30 35 40 45 1 Istoria bisericească, tradusă româneşte de Alex. Genoglu-Lesviodax, Bucureşti, 1845, p. 437. 69 "rai...... Ştiut este la ştiinţa sfinţeniei tale că marele acela Traian împăratul romanilor dupe ce, nesuferind a mai plăti tribut şi a da dajde la craiul dacilor, care încă de la Domeţian rămăsese în regulă şi, dupe ce au venit aici în două rînduri în crăia dacilor şi au trecut apa Istrului sau a Dunării pe trecerea cea de piatră ce iese în judeţul Mehedinţilor, a caria se vede rămă-5 şiţa stîlpilor şi pînă astăzi, la anul 104 de la Hristos, trecînd prin Ţara Românească şi supuindu-i-se ţara aceasta ... la al doilea bătălie şi război au pierit craiul Decebal, a căruia i-au adus capul la Roma şi i-au supus crăia la scripturile romaniceşti şi dupe ce s-au şi numit Dacicu.... voind să-şi facă stăpînirea ohavnică şi fără nici o îngrijare, au adus mulţime de latini şi italieni aici, şi dintr-aceia cei ce s-au aşezat întru sălăşluire aici, întîi au coprins judeţul Romanaţilor, care 10 le poartă şi numele şi pînă acum şi din preună cu acela şi celelalte ale creştineştei tale eparchii; apoi s-au întins şi în celelalte şi în Tranilvania şi în Moldova şi spre ţinuturile Timişvarului şi pe marginile Ungariei şi pe apa Tisei în sus, în toată crăia dacilor.... Ar fi lucru de mirare, şi îl poate socoti fieşceşicine, cum în vreme de 1681 de ani, a nu se afla vreun om ca să grijască să coprinză starea limbei prin mijlocul a vreunei grămătici şi să 15 adune termenii filosofici prin vreun dicţionar ca să poată tălmăci cu înlesnire cărţile de ştiinţă în limba rumânească şi să nu mai puie în osteneală pe locuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie ştiitori de ştiinţe şi filosofie, ca să înveţe altă limbă străină, întru care să le afle acestea.... De aceia şi cugetînd să aduc şi această limbă a noastră în sistemă grămăticească dupe stai ea ce se află acum şi socotind că au a nu fire sau perzania ei cea dinceput din eparhia 20 sfinţeniei tale s-au zămislit, iubirii tale de Dumnezeu se cuvine să o hărăzesc, ca iarăşi întru acea eparhie zămislindu-se de acolo să i se facă şi naşterea şi creşterea în celelalte părţi, precum şi a nu fire dupe dreptate şi cuviinţă. înţelepte părinte î am ostenit ostenind şi am obosit străduindu-mă, nu ca să fac gramatică, ci numai băgări de seamă asupra gramaticei limbei noastre. Un dumnezeiesc părinte şi dascăl 25 bisericesc (marele Vasilie) m-au supus întru această trudă cu a mă face vinovat cînd nu voi face un bine ce aş putea, întocmai ca cum aş fi făcut răul ce este văzut. Un filosof latin (Seneca) mi-au dat în tot moment inimă şi curagiu zicîndu-mi: nici un lucru nu este greu a se birui de către lucrarea îndesită şi cu tărie, şi de către silinţa cea cu scumpâtate. De cîte ori am luat condeiul să scriu, de atîtea ori am şi hotărît să mă părăsesc de această epiherimă grea şi după ce am 30 sosit la această stare, nu poci iarăşi să numesc Gramatică această alcătuire, fără de numai Băgări de seamă asupra idiotismei limbei noastre spre regulile grămăticeşti; de am a cădea în vină căci am făcut, un om plin de amathie şi neştiinţă, această îndrăzneală să scoţ acest-fel de carte în vedeală, învinovăţirea-mi este iubirea patriei, a vecinătăţii şi a rumânilor ce vorbesc cu această limbă, şi sînt gata să-mi iau de la aceştia pedeapsa dupe vina mea. Să nu se mire 35 sfinţenia ta de această propunere şi să o socotească doar ca un ritorism. Te încredinţez că însuşi simpatrioţii mei vor să-mi găsească la această alcătuire metahne şi greşeli; cînd însă ? După ce se vor face dintr-aceasta, destoinici, (şi să-i învrednicească Dumnezeu prin blagoslo-veniile sfinţiei tale); şi atunci le voi da pe un filosof latin (Salustie) să le răspunză că arhistra-tigul se împărtăşează de slava ce dobîndesc ostaşii lui biruind, iar şi de nu vor vrea să-1 auză şi 40 vor pofti ca să primesc a fi biruit, la toate sufletul meu se mulţumeşte, şi de am greşeală, se va desfăima şi un filosof grec din cei vechi (Tales) care m-au învăţat să moriu pentru patrie. întîmplarea şi norocul de multe ori face aceia ce nu poate face timpul şi vremea. Unde puteam găsi duhovnic ierarh ca să judice în taină şi nu de faţă? şi acela plin de învăţătură sâ poată judica gramatică? şi acela episcop Rîmnicului, a eparhiei de unde s-au pierdut a fire 45 a gramaticei, care, să voiască să-i dea începerea de acolo ? acela destoinic a-mi îndrepta greşelile ? acela îndreptătoriu la cîte am trecut cu vederea? Unde puteam găsi vremea a unui mitropolit şi arhiepiscop al ţărei, iubitoriu de a vedea lucruri de folos patriei ?.. . Unde puteam găsi prinţip sîrguitor de cele de folosul patriei?.. unde puteam găsi fraţi boieri care să nu-mi judice îndrăzneala, ci să-mi laude rîvna ?. . . . De aceia şi fericesc momentele ce aduc atîtea îndestulări nenădăjduite în vreme, şi de aceia, aducînd această osteneală a mea în mîinile sfinţeniei tale, a unui judicătoriu întocmai următoriu numelui propriu, şi împodobit cu toate cele ce sînt trebuincioase pentru înfăţişarea acestei cărţi. Mă rog întru Hristos, fii sîrguitoriu a fi această începere de învăţătură, iar nu de privelişte, de trecere de vreme, şi eu iarăşi mă aflu în osîrdie ca să aduc, de voiu avea viaţă, şi un Dicţionar la vedere ; iar de nu mă voiu învrednici, las clironomi şi pe 5 fii mei cei trupeşti şi pe fii mei cei gramaticeşti ca să clironomisească dragostea, rîvna şi silinţ a mea cea pentru binele, cinstea şi folosul simpatrioţilor şi a patriei". Posteritatea caria Văcărescu încredinţează cu atîta ardoare lucrările la care el a pus cea d-întîi piatră, a profitat, putem zice, dintr-însele şi a lărgit cercul lor; dar meritul întemeietorului e mai presus de orice 10 dobîndiri posterioare. Tocmai pe cînd învăţata Transilvanie, cu latiniştii ei Petru Maior, Samuel Klain şi atîtea părinţi ai limbisticei române, abia încep a aduce prin tipar cercetările lor la lumină1, Iănăchiţă se sileşte şi dînsul a determina regulile confuze ce cîrmuiesc această limbă încă în pruncia sa ; el face mai mult, căci simţind că cel dîntîi pas al limbelor spre 15 cultură şi armonie, este poezia, el încearcă a da reguli prozodiei româneşti şi, profitînd de cunoştinţa mai multor limbi ce el dobîndise, mai-nainte de toate, dă un rezumat instructiv despre istoria poeticei, exprimîndu-se la începutu-i întrastfel 2 : „Poezia este foarte vechie, precum se vede de la greci, arabi, perşi, încă şi evrei şi caldei. 20 Grecii au obicinuit foarte mult poezie, şi puind osteneală au aflat multe feluri de chipuri a alcătui versuri cu mare meşteşugi cum se văd. întîi le-au obicinuit spre laude dumnezeieşti, dupe această şi spre laude omeneşti şi spre istorii, comodii, opere şi verice alt, cum au scris întru aceasta, lăudaţii Aristofan, Isiod, Evripid, şi vestitul Omer şi mulţi alţii. Latinii au urmat la aceasta întru toate grecilor, precum se văd lăudatele şi frumoasele 2& alcătuiri ale lui Ovidie şi Virgilie şi altora din cei noui şi pînă astăzi. Italienii, franţezii, ispaniolii şi alţii, ce li se trage limba din limba latinească, ca nişte pîraie, precum şi această a noastră rumânească, n-au obicinuit a face versuri cu numere pe picioare ca grecii şi latinii şi eu nu bănuiesc a fi pricina alta decît neaverea de multe litere vocale. 30 Eu, măcar că sînt dator să urmez întru toate meşteşugului şi obiceiului acestor limbi ce-1 au la poezie, fiind poezia acestora şi dulce şi frumoasă, dar în vreme ce sîntem îndestulaţi şi de multe litere vocale şi diftongi, rîvnesc să arăt şi vreo cîte-va chipuri de versuri cu număr de picioare, dorind a urma şi celor două mai sus arătate limbi, din carile avem începutul şi cu aceasta, ca să arăt şi evlavia cea dupe datorie ce are limba noastră la acelea..'' 35 îtfe oprim la aceste cuvinte, căci într-însele găsim cea mai netăgăduită dovadă de aplecare a poetului către elenism, tendenţă pe care am denotat-o la început ca generală în toată literata familie a Văcăreştilor şi pe care părintele ei o enunţă într-un chip aşa de puţin înduoios. Tabelul istoriei poetice urmează cu caracterizarea italienilor şi francezilor şi se sfîrşeşte 40 cu aceste cuvinte: 1 Gramatica română a lui Samuil Klain sau Micu a fost tipărită, cu litere latine, cu vreo cîţiva ani mai-nainte, 1785. Este însă învederat că Iănăchiţă n-avea nici o cunoştinţă despre dînsa, căci nu o pomeneşte de loc nici măcar prin aluziune. Tipărirea lucrărilor lui Petru Maior, Paul Iorgovici, Molnar, Ţichindeal şi alţii rămâne totuşi posterioară publicării gramaticale a 45 Văcărescului 2 Ediţiunea de la Viena, 1787, p. 155. 70 71 „Toate versurile acestora, afară de mijlocul alcătuirii lor ce nu-1 poate urma fieşteşi-cine, afară de arătarea cea însufleţită a istoriei ce o dau la toţi prin urechi ca prin ochi, afară din regulile construcţionei şi ortografiei, meşteşugul este : 11U A se păzi cursul cititului, avînd apăsările cu regulă tot un fel a unui vers cu 5 altul, cum zic arabii, vesin şi usul. Acesta este la greci numărul cu picioare, însă meşteşugit foarte, cum vom arăta. 2Ie A se păzi construcţionea şi ortografia şi noima pe deplin. 3 e A se face tăierile termenilor cele cuviincioase şi obicinuite. Iar chipurile potrivirei lor la sfîrşit, măcar că arătăm vre-o cîteva versuri pentru pildă, 10 dar poate un poet, după orînduiala şi regulile gramaticei alcătuind să facă şi alte multe chipuri, păzind cîte am arătat pentru aceasta". Apoi printre deosebitele modeluri de versifieaţiuni unde alătură strofe eu felurite măsuri, el pune şi aceste şase versuri în care, dupe ce a caracterizat cu seriositate gramatica şi scopul ei, sfîrşeşte printr-o glumeaţă 15 invitare către cititori: „Gramatica e meşteşug ce-arat-alcătuire, Şi toţi printr-însa pot afla verice povăţuire, Şi scrie încă într-ales cu reguli arătate, Pe toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate, 20 , Şi versuri inmeşteşugite învaţă d-a se face. Siliţi-vă a o-nvăţal... sau faceţi cum \ă place". D-ar urma toţi oamenii, şi mai ales juna poporaţiune a scoalelor, această din urmă povaţă a glumeţului poet, negreşit că foarte puţini ar învăţa meşteşugul ce arată alcătuire. O, Iănăchiţă Văcărescule ! d-ar şti copii 25 români că tu mai întîi le-ai inventat acea iasmă a gramaticei cu care'dascălii îi muncesc atîta, ce blăsteme nu te-ar mai blestema ţ şi noi însă, mai puţin inocenţi decît dînşii. îţi aducem laure ca părintelui Gramaticei române ! Să lăsăm însă acum în urmă lucrările literare, care şi-au avut şi ele locul în trecuţii cîţiva ani de linişte; zgomotul războaielor vine să între- 30 rumpă pacinicele ocupaţiuni ale vornicului Văcărescu, şi să aducă lui şi ţărei noi frămîntări. La ianuarie 1788, austriacii încep războiul în contra Porţii x. Mavrogheni, nerăbdător a arăta slujbă turcilor şi iubitor din fire al armelor, vru îndată să intre însuşi în luptă cu oştirile cesariceşti; în zadar Văcărescu se 35 fcercă a potoli aceste neastîmpărate dorinţe, a arăta principelui că întreprinde fapte mult mai îndrăzneţe şi al căror sfîrşit poate să compromită soarta ţărei; atunci negreşti el repetă cuvintele : „A socoti că poate Un om să facă toate 40 Oricîte va gîndi, Nu-i duh de isteciune Nici semn de-nţelepciune Şi n-o va dobîndi" 2. Cu toate aceste poveţe, ambiţiunea oarbă d-a deveni seraskier al 45 oştirii otomane, întunecă orice cuvînt dinaintea lui Mavrogheni. Cunoaştem 1 Ist. tmpâr. otom., Ms., p. 234. 2 Din exemplele date în Gramatica autorului. din cele mai sus arătate tendenţa binevoitoare a Văcărescului către aus-triaci, de altă parte ştim iară că el era foarte credincios Porţii, daSr din purtarea sa, ne putem convinge că el avea mai cu seamă în vedere binele şi folosul patriei sale. Dl Vaillant1 a dat răsunet vitejiilor lui Mavrogheni, împresurînd 5 cu o aureolă minicioasă de patriotism românesc pe pescarul poriot; d-lui scrie cu un ton emfatic : „Mavrogheni adună pe boieri şi, dupe ce citi fermanul Porţii : «Boieri, le zice, iată vrăjmaşul; dacă sînteţi obosiţi de cotropiri, la arme şi călări!» Aceştia, puţin dedaţi cu aşa exerciţiu, se scuzară care cu inexperienţa, care cu hainele sale, cei mai mulţi cu demni- îo tatea lor". Acestea sînt vorbe pompoase, dar rău cugetate, ce au, într-adevăr a face, cînd vom căuta lucrurile serios, serviciile către turci ale unui grec fantastic şi devotat Porţii, cu vechile lupte ale românilor pentru neatîrnarea lor ? Mavrogheni nu poate fi privit ca un erou cu idei măreţe de liberare, ci numai ca un ambiţios cu o bravură nesocotită. 15 într-adevăr ce folos puteau trage românii din părtenirea lor la asemenea lupte între Poartă şi Austria? Politica cea mai sigură pentru dînşii, de cîte ori n-au avut ceva să cîştige în propriul lor avantagiu, a fost d-a nu lua nici o parte la aceste războaie ale turcilor cu puterile vecine. O neutralitate, mai ales armată, le-ar fi putut însuşi totdeauna un fel de 20 arbitragiu, mai folositor ţărei decît rezultatele înduoioase ale unui războiu compromiţător şi, în orice caz, fără folos pentru dînşii. Aceasta o presimţise Iănăchiţă Văcărescu, dar văzînd că faptele lui Mavrogheni luau un curs cu totul contrariu, descuragiat şi mîhnit, el ceru a se retrage din funcţiuni şi din ţară : 25 „Eu văzînd că s-au început un război ca acesta, şi oblăduitor ţărei noastre iaste Mavrogheni, m-am prostit de dregătoria ce aveam pentru ca să nu fiu amestecat în faptele mai sus-numitului, fiind de tot netrebnice 2. Aşa văzînd şi neputînd să-1 mai sufer şi mai vîrtos,temîndu-mă ca să nu-mi arunce şi vre-o năpaste, precum a aruncat la mulţi nevinovaţi ca să-i jăfuiască şi la mulţi pe care-i avea 30 pizmă, căci îi surghiunia cu cartea lui la cetatea Giurgiului, i-am arătat că eu nu poci într-aceste vremi ca să şez aici în ţară, temîndu-mă de cele împotrivă şi am cerut ca să-mi dea voie să merg la Ţarigrad cu casa mea, mai vîrtos că soţia mea este ţarigrădeancă. El, şi pohtea să lipsesc de aici, dar nu voia să merg la Ţarigrad, unde îmi făcu provlimă ca să mă duc peste Dunăre la un serhat, deocamdată (aşa îmi zicea), pentru ca să nu ceară şi alţii să meargă 35 la Ţarigrad, văzîndu-mă pe mine, şi făgădui că de acolo, orcînd voi vrea să-mi trămiţ casa la Ţarigrad o va trămite cu cheltuiala lui şi eu să viu lîngă dînsul. Eu şi mă mulţumeam să lipsesc odată de a-1 mai vedea şi să merg unde mă voiu duce, am ales Nicopoia, numai căci ştiam mintea şi înţelepciunea lui Selim aga Varnadi-Sade. Se mai află trămişi acolo zălog trei boieri, Ianache dvornicul Moruz, Scarlat logofătul Ghika şi Tudorache paharnicul 40 Guliano. Cu mergerea mea au mai trămis Mavrogheni şi alţi boieri, pe banul Nicolae Brînco-veanu, pe Dumitraşcu dvornicul Racoviţă, pe Manolache dvornicul Creţulescu, pe Costache Ghika logofătul, pe Dumitraşcu Fălcoianu clucerul şi pe stolnicul Alexandru Farfara 3. 1 Vaillant, La Românie, Paris, 1844, t. II, p. 255. 2 Istor. împâr. otom., Mns., p. 230. 45 3 De această exilare a mai multor boieri vorbeşte astfel şi Fotino, trad, de G. Sion, t. II, p. 175. „La 3 august 1787 s-a declarat război între Poarta otomană şi Rusia şi în primăvara anului 1788, vizirul Iusuf-paşa a plecat cu mare putere asupra locurilor din sus. Atunci şi f2 Două lucruri cugetase Mavrogheni pentru trămiterea acestor boieri: unul, ca să arate la Poartă, cînd va fi împrilejire de vreme, că aceşti boieri au avut corispondenţă cu nemţii şi cu muscalii mai înainte şi pentru ca să nu-i aducă în ţară într-aceste vremi, de aceia i-au trămis zălog acolo ; şi altul, că de va vrea să se întoarcă în ţară vreunul dintr-aceştia, să-1 5 întoarcă cu multă luare de bani, precum au şi făcut în urmă dvornicul Greceanu, căruia îi trămisese soţia la Nicopoie şi pentru ca să o aducă îndărăt dupe rugăciunea sa, i-au luat ruşfet-(dar) talere 10.000;1 eu am cerut în multe rînduri să-mi dea voie să-mi trămiţ soţia la Ţarigrad, socotind că voi merge şi eu împreună, căci pe mine singur m-au chiămat de multe ori la Bucureşti, fără de a-mi cere bani, fiindcă avea ipolipsis la mine. Eu însă, despre o parte văzînd 10 dragostea întru care mă avea Selim-paşa..., despre altă parte, neputînd suferi să mai văz pe Mavrogheni, n-am vrut să viu ci am şezut acolo, de la martie pînă la oetomvrie" 2. în răgazul monoton şi trudnic al exilului, activitatea lui Iănăchiţă nu putea să se înmoaiă; lipsit de treburile politice, de mulţumirile sufleteşti ce ocupară viaţa lui trecută, el căută mîngîiere într-o lucrare serioasă, 15 şi începu scrierea intitulată : Istoria a prea puternicilor împăraţi otomani adunată şi alcătuită pe scurt de dumnialui Ianache Văcărescu, dikeofilax a bisericei cei mari a Părăsitului şi spătar al Valahiei, începîndu-se în vremea prea luminatului împărat sultan AbăulSamid I, la veleatul hegiret 1202 şi Mîntuitorului 1788, 20 în Nicopoli a Bulgariei şi s-a săvîrşit în zilele prea puternicului împărat sultan Selim III, la veleatul 1794 şi 1208, în luna lui Şeval3. Cu ce îndemn, cu ce mijloace au fost compusă această carte încă netipărită la 1860, autorul ne-o va spune în precuvîntarea sa, care este totdeodată o pagină caracteristică pentru viaţa, simţimintele, aplecările 25 şi studiile sale; într-însa vom vedea pe scriitorul afectînd modestia în bilşugul cunoştinţelor, pe bărbatul nepregetat suferind cu greu silita sa nelucrare, pe patriotul român ducînd cu mîhnire păsul ţărei sale sfîşiate. Iată cum se exprimă Văcărescu : „Mulţi din cei ce au vrut să scrie istorii dupe vremi, sau mai vîrtos din cei ce au rîvnit 30 a înoui cele scrise de alţii, mai de înainte, fiind îndestulaţi de darurile ştiinţei, şi-au împodobit condeiul cu înfrumuseţate alcătuiri, strălucite şi de furme ritoriceşti, şi de meşteşuguri grama-ticeşti, şi prin mijlocul acestora au putut a birui şi fireasca înlenevire cea spre citanie a celor mai mulţi, a aţîţa şi pohta cea de multe ştiinţe a celor mai lăudaţi şi cu aceasta pe toţi îi au îndemînat a le citi de îndesite ori şi a dobîndi folosirile cele ce se nasc din istorii. Iar eu, °5 Nicolae vodă găsi ocaziune ca să se lege de boieri. Sub pretext că erau haini şi necredincioşi către Poartă, îi închidea şi, ameninţîndu-i cu moartea, îi storcea de parale. Pre fraţii Brînco-veni, Nicolae şi Manoil, pe fraţii Ghiculeşti, Constantin şi Scarlat, pe Dimitrie Racoviţa, pe Ioan Moruz şi pe Ioan Văcărescu cu fiul său Alexandru, i-au exilat cu firman împărătesc la insula Rodos, pe bătrînul mare ban Pană Filipescu cu doi fii ai săi, Nicolae şi Constantin, 40 i-au exilat la mănăstirile Sfîntului munte (Ianache Văcărescu zice la Meteore); iar familiile lor le-a trămis la Constantinopol, şi pe altele peste Dunăre în Bulgaria". 1 Dl. Ştefan Greceanu, posesorul acestui preţios manuscript, crede că, cu ocaziunea acestei înturnări în ţară a vornicesei Elena Greceanca, s-a adus aici şi manuscriptul, care a fost urmat mai tîrziu de către autor, rămînînd în casa Grecenilor. 45 2 Istor. împăr. otorn., Mns. p. 235 et sq. 3 Aceasta este manuscriptul citat adesea pînă aci şi care e legat în duoă mici volume; în cel dîntîi se află partea I şi începutul părţei a II; în cel d-al doilea urmează partea a Il-a, întreruptă la faţa 277. Scrisoarea e foarte citeaţă şi se vede a fi din altă mînă, iar viersurile intercalate şi unele note pe margini, sînt făcute de mîna autorului, cum se vede din 50 asemuirea lor cu textul original al Gramaticei ce este în posesiunea d-lui Ioan Văcărescu. aflîndu-mă dezbrăcat de veşmînturile darurilor ştiinţei şi condeiul meu fiind numai abia putut a se ţine în degetele nedestoiniciei mele, nici se cuvenea să-1 povăţuiesc spre a împleti alcătuiri depărtate de dulceaţa aceia, fără care istoriile scriindu-se, deosebi că nu pricinuiesc vre-o folosire, supără încă şi auzul şi mai vîrtos acelor ce fireşte nu sînt statornici a suferi cu răbdare prelungirea citaniei. însă acum, la veleatul 1788, aflându-mă strămutat cu locuinţa spre vreme 5 în cetatea Nicopolii din crăia bulgarilor, de lumeştile furtuni ale întîmplărilor şi de multele feluri de războaie ce desăvîrşit au turburat toată liniştea patriei mele, unde şi despre o parte, aflîndu-mă lipsit de toate trecerile de vreme cele veselit, oare de suflet şi afundat în valurile întristărilor pentru patimile ce suferă iubiţii mei simpatrioţi, ne putînd eu acum afla vre un mijloc spre a le tămădui; despre altă parte fiind şi de multe ori întrebat, ce împărat au supus Bul- 10 garia şi Nicopoli, la sangeacul (steagul) otomănicesc, fără vrednicie m-am îndemnat a scrie o adunare istorică a prea puternicilor împăraţi otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd şi cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea şi creşterea şi starea şi urmările celelalte pînă astăzi, ca prin scurtarea povestirii să poată afla, fără multă osteneală, oricine istoria otomani-seştei împărăţii, iar mai vîrtos ca să mîngîi cu această osteneală şi petrecerea vremei cei turbu- 15 rate întru care mă aflu. Iată, dau începere, nădăjduind ca fără zăbavă să-i arăt şi sfîrşitul la obşte. Mulţi din scriitorii Tevarihurilor sau analelor turceşti, mai vîrtos că la puternica această împărăţie iaste şi mansup deosebit sau dregătorie, carele iaste orînduit numai pentru a scrie Tevarihurile împăraţilor sau Vizantida turcească, care se numeşte Vacanuis, adică scriitor de 20 cele întîmplătoare şi la acest oficiu se pun de-a pururea oameni împodobiţi cu pricopseală şi acest Vacanuis totdeauna iaste dator a se întîlni cu învăţaţii Ulemali şi cu toţi luminaţii Regeli şi mai vîrtos cu Kethudan-Sadri-Azet şi cu Reizul-Kitabu, spre a cerceta toate vestirile, pricinile şi scrisorile ce merg şi vin la împărăţie, ca să ia ştiinţă de toate curgerile lor şi să le aştearnă în alcătuirile istoriilor împărăteşti, ce se scriu de dînsul şi toţi numiţi Regeli sînt datori 25 să i le arate toate fără preget şi tăinuire. Dintr-aceşti istornici trei mi s-au întîmplat a vedea şi a citi, pe Naima, pe Raşid şi pe Subhî, care au scris cu atîtea frumoase teginituri şi isti-leahuri sau metafore şi idiotisme şi potriviri la cuvinte şi la ziceri în perioade ce le numesc turcii cafiele, dupe obiceiul limbei lor, istoriile multor împăraţi dupe vremi, precum şi alţii înaintea acestora şi în urmă pînă acum, cum şi astăzi iaste scriitor slăvitul Eiveri-efendi; nu cu mai 30 puţin gust au alcătuit istoriile turceşti şi mulţi alţii istornici greci, latini, francezi şi italieni (Nikifor, Zanora, Laonikie, Beungravie, Ladvocat, Cantemir, Voltaire, Buchener şi alţii) dintru ale cărora istorii cu multă băgare de seamă făcînd o adunare, arăt pe scurt toate cîte ar putea da o idee pe deplin la cititori de curgerea, starea şi ocîrmuirea împăraţilor otomani". într-adevăr el îndată urmează, dînd o prescurtare de vieţile sultanilor 35 cu începere de la Mahomet, şi dupe fiecare din acele vieţi, rezumează caracterul şi faptele padişahului, descris prin cîteva versuri care-şi schimbă adesea măsura şi tonul1; astfel procede în toată partea întăi care e de 1 în general aceste versuri n-au nimic însemnat; spre dovadă vom cita din cele mai bune. Astfel vorbeşte autorul de Mahomet (p. 10) : 40 „Mahomet stătu în lume, om foarte însemnat, căci s-arătă din slugă, prooroc şi împărat Şi dătătoriu de lege, ce dupe ce-o întocmi, în trei părţi ale lumei, de mulţi se priimi". Astfel de Osman. (p. 24) : 45 „D-a se numi Eroe în lume cineva Osman trebui să fie, iar nu doar-alt ceva. Făcu-ntîi stăpînire, apoi s-au arătat fără războiu şi-n grabă, calif şi împărat. 74 75 10 15 20 25 30 35 40 45 50 131 feţe manuscripte. A duoa parte se deschide cu viaţa sultanului Mahmud I (1730), subt a cărui împărăţie autorul au văzut 'lumina lumii; de aci încolo evenimentele împărăţiei se amestecă cu ale ţărei şi mai ales cu întîmplările vieţei scriitorului, precum am arătat în numeroasele citaţiuni precedente; de aceia şi interesul creşte în mari proporţiuni. Ne place a citi acest memorial al unui bărbat ce joacă un rol eminent printre contimporanii săi şi ale cărui fapte politice sînt alternate cu lucrări literare aşa de folositoare. Iănăchiţă, cum am văzut, întreprinse scrierea aceasta istorică în exilul de la Mcopole şi de aci înainte o urmă mai mult ca un jurnal al său privat, fiindcă de aci înainte el vorbeşte mai mult de cele ce s-au întîmplat lui şi celor ce-1 înconjurau; să-i mai lăsăm dar cuvîntul ca să ne spună soarta mai grea ce aştepta pe exilaţi1: „Noi ce ne aflăm la Nicopoli fără de protecţia lui Selim-paşa, căci îl trămisese împărăţia la Bender, într-un serhat lipsiţi de toate cele trebuincioase şi ca <şi> cum eram închişi, căci nu eram slobozi să mergem aiurea şi nu numai nu ne aflam atunci în vreo vină, ci unii din noi aveau şi merit la devlet dupe credinţa cu care ne-am purtat în ceialaltă răzmiriţă, mai vîrtos eu că aveam de atunci fermanuri şi multe buiumltiuri arătătoare de aceasta, între care se coprinde arătarea credinţei şi a altor boieri, am trămis un arzohal cu unul din boieri la prea înaltul devlet, întru care făceam rugăciune ca să avem, voie să mergem îh memaliki mahruse, la un loc cum iaste Odriul, unde să putem a ne înlesni petrecerea vieţii. Acest arzohal, dupe ce l-au luat vezirul, ne-au trămis răspuns să stăm acolea pînă ce se va face hotărîre. Dupe aceia au sosit la Ruşciuk, viind la Bucureşti şi pîrîndu-ne Mavrogheni cu multă pîră mincinoasă dînd şi la haznea o sumă de bani, au putut face ca să se trămiţă ferman cu un ceauş împărătesc şi să iea şi pe şase din noi să-i ducă la Rodos surghiun şi aşa, lăsîndu-ne familiile la Nicopole, la sfîrşitul lui noiemvrie, am purces dupe poruncă şi am mers la Rodos. într-acest fel au curs lucrurile într-această iarnă (1789)____ La Rodos eram afundaţi în multă întristare şi nu pentru noi, căci noi pe unde am trecut şi acolo am fost primiţi cu multă peripiisis (îngrijire) şi cinste de toţi cei mari, ci pentru familiile noastre, ce numai era depărtate de noi, ci le lăsasem şi într-un serhat ca Nicopoli, fără de nici o protecţie omenească". Şi adaogă devletul cu ţări şi se făcu -ncepere şi părinte -mpăraţilor d-acu". Astfel de Murat I (pag. 32): „Murat pieri la pace Iar nu cînd se bătea; Ci dar Minerva tace, Iar Marte cît putea Striga la toţi să crează Că ş-acu e slăvit Şi cum pieri toţi vază Că-i de vrăjmaş lovit". Astfel de Baiazet, (p. 3.7): „Slavă şi dobîndirea la împărat e fire şi sînt îndatoraţi pururea să le ceară pînă măcar să piară ş-atunci sînt lăudaţi. Şi fulgerul să trece, neşcine să se cerce, nu-i lucru necrezut, Şi Baiazit de piere, cinstea lui aşa cere; de faţă e văzut". 1 Istor. Impar, otom., Mns., p. 224 et sq. 10 15 Doi ani de zile aproape trăiră boierii români la Eodos, înconjuraţi de onori la care grijele îi lăsau nesimţitori. Iănăchiţă Văcărescu avea cu sine pe fiiul său mai mare, Alecu, fecior al întîiei sale soţii Elena Eizo, carele, crescut în şcoala părintelui său, promitea a-i semăna, ba şi chiar a-1 întrece atît în capacitate politică cît, mai ales, în geniu literar. E un frumos tabel istoric de a vedea de acum înainte pe aceşti doi vrednici bărbaţi tată şi fiu, străbătînd împreună valurile furtunelor noastre sociale ! Domnita Caragea, a treia soţie a lui Ianache, trecuse cu patru copn ai săi si cu celelalte familii de boieri expatriaţi, la Arvanitohori din Tîr-nova ;dar traiul rău şi proasta stare în care aceste familii vieţuiau, redusese pe domniţa la un singur fiu, care fuse în urmă poetul Mcolae Văcărescu vornicul1. . . într-acest timp sultanul Selim III, moştenitorul lui Abdul-Hamid, si Leopold, urmaşul lui Iosef, înclinară la pace; sultanul ordonă liberarea boierilor exilaţi (fevruarie, 1790) şi atît cei de la Eodos cît şi Filipeştii închişi de doi ani la mănăstirile de la Meteore, se adunară în Tîrnova şi de acolo trecură, la începutul lunii iulie, la Andrianopol2. „N-am şezut o săptămînă şi mi-au venit o etriname sl prea învăţatului vezir Hasan-paşa, întru care, dupe ce defăima pe Mavrogheni pentru surghiunirea noastră, îmi poruncea mie, cu 20 multe laude şi cum că fiind trebuincios, numai decît să mă scol şi să merg la ordie la Ruşciuk, care mehtup se află cu multă cinste subt păstrare în arhivele mele". Se înţelege că el nu întîrzie a se duce la vizir, pe lîngă care se sileşte a înegri cucele mai aspre colori pe principele, inimicul lui; aceasta îi era lesne acum, căci Mavrogheni plătise cu ruşinea învingerii, nesocotitul său devotament către turci. în orce caz sacrificiul trebuie să fie cumpănit dupe persoanele către care se îndreptează; această regulă de politică, boierii noştri cei vechi o cunoşteau foarte bine şi devotamentul lor către străini urma în totdeauna asemenea proporţiuni. Cu timpul, cumpăna veche s-a pierdut. a w Lui Mavrogheni i se taie capul la satul Bela, şi Iănăchiţă mdata scrise boierilor din ţară, dupe porunca vizirului, că dreptatea împăratului făcuse răsplătire lui Mavrogheni, de care veste s-au bucurat cu toţii 3. Petrecerea Văcărescului în tabăra vizirului de la Buşciuk e privită de dînsul ca o epocă de strălucire, căci se bucura de toată încrederea regelelor turci şi pregătea reînturnarea or dinei anterioare în ţară, ocupată acum de austriaci; el dobîndeşte, cu ferman împărătesc plin de laudă „carele şi acesta se află păzit în scrisorile mele cu multă evlavie" 4, voie de a merge în Andrianopole şi petrece acolo iarna, cinstit şi iubit de toţi paşii turci; în primăvara următoare pregăteşte în secret poduri pe apele ţărei pentru turci; în sfîrşit serveşte cu vrednicie, cu inteligenţă, cu credinţă Porţii; dar nu ştiu pentru ce simţim o tainică mulţumire de a vedea manuscripul întrerupt în mijlocul povestirii acestor slujbe slugarnice, pe care ne-ar părea mai bine a le vedea împlinite de alţi oameni, demni de a 25 30 35 40 1 Istor. Impar, otom.., Mns., p. 254. 2 Idem, p. 253, 255. » Idem, p. 270. 4 Idem. 45 76 77 10 15 20 25 30 35 40 45 servi, iar nu de a comanda. Paginile din urmă ale manuscriptului se citesc cu neplăcere, căci ele destăinuiesc o slăbiciune într-un caracter aşa bine conformat ne mirăm citind cum a putut să se-ncuibeze o nevrednică mîndrie în inima aceluia care zisese : „Ce-ai sâ-mi zici de mîndrie? Eu n-aş mai fi vrut să fie ! Căci se-mpotriveşte firii Şi legii şi omenirii. Om la om să se arate Ca cum nu-i e cu un frate I Tot cu rea deosebire Face pe la toţi privire ; Cu turbare, ca o vită Şi natura n-e urîtă. Aib -o cin-va vrea s-o aibă, Dar cu mine treabă n-aibă V 1. Aceste cuvinte sînt în contrazicere cu faptele, cînd vedem pe Iănăchiţă atît de ameţit de onorurile ce-i fac turcii, încît pentru dînşii îşi sacrifică demnitatea sa de autoritate pămînteană. „în toată această curgere de vreme, judicăţile şi pricinile se căuta de mine şi de cîte ori venea la cortul meu cu pocloane, îi luam însumi eu (pe români) cu pocloane şi-i duceam pe la Regeli cu pocloane, pe unii la Kehaia bey, pe alţii la tefterdar, pe alţii la ceauş-paşa şi arătam că într-adins au dus pocloanele pentru dînşii şi le primea cu libov stăpînii şi le dăruia galbeni din destui; într-acest chip am otcîrmuit trebile ţărei, cu multă plăcere a stăpînilor, pînă cînd s-au făcut armistiţia cu nemţii 2". Negreşit că această îngrijire înjositoare de a preveni toate capriciile, de a linguşi toate dorinţele turcilor, la care autorul pare a se-nchina ca dinaintea unor netăgăduiţi stăpîni, revoltă azi oarecum demnitatea şi amorul propriu al românilor, deşteptaţi acum din umilinţa timpilor fana-rioţeşti; ne pare rău, ne întristăm cînd vedem un om cu o-naltă inteligenţă, cu un suflet patriotic, aşa plecat subt acel jug degradator; dar spre scuza lui — dacă înjosirea admite scuză — să ne aducem aminte că asemenea evenimente se petreceau pe cînd spirituosul şi simţitorul principe de Ligne, general în armata austriacă, scria despre boierii ţărilor noastre, aceste mîhnitoare cuvinte 3: „Boierii vorbesc puţin. Temerea ce au de turci, obicinuinţa de a auzi tot ştiri rele şi asuprirea ce exercită asupra lor divanul de la Constantinopol şi hospodarul, i-a deprins cu o neînvinsă întristare. Cincizeci de inşi cari se adună pe fieşice zi, cînd într-o casă, cînd într-alta, par a aştepta mereu ştreangul fatal, şi pe fieşce minut auzi zicînd : „Aci tatăl-meu a fost ucis din porunca Porţii şi colea soră-mea, din porunca domnului". 1 Din exemplele Gramaticei. 2 Istor. împăr. otom., Mns., p. 262. 3 Lettres et pensees du prince de Ligne, Vienne, in 32, p. 232. Tot în acea scrisoare, p. 236, autorul adaoge : „Rien ne ressemble â la situation de ces gens ci. Soupconnes par Ies Russes d'avoir de la preference pour Ies Autrichiens, suspects â ceux-ci qui Ies croient attaches aux Turcs, ils desirent autant le depart des uns qu'ies craignent le retour des autres". Vezi şi Mag. pentru Dacia, tom. V, p. 360 19. Oarecine mai mult decît Văcărescu purta tipărite în inima sa, aşa groaznice amintiri ? în minutul de faţă cel puţin, patria sfîşiată de răzvrătiri, familia şi viaţa sa lăsate în prada nesocotitei cruzimi a turcilor, cereau din parte-i un cap plecat, un suflet umilit. Fără d-a încerca să-1 disculpăm să deplîngem totuşi acea tristă stare de lucruri ce supunea la înjosire şi chiar sufletele cele mai nobile.1 Ne place dimpotrivă a vedea, cîţiva ani mai în urmă (1794—1796), pe banul Iănăchiţă Văcărescu în rivalitate cu domnitorul Alexandru Moruz. Acest domn, înălţat iute din dragomant la tron, nu era însă un om lipsit nici de cunoştinţe, nici de spirit. Un jurnal francez contimporan 1 ni-1 descrie petrecînd, într-un cerc de europei, cu jocuri de spirit în limba franceză, şi aceasta negreşit caracterisează foarte bine pe acel tînăr stă-pînitor, inteligent şi luminat, dar iubitor de plăceri şi de lux, iute şi arţăgos la fire, vrînd ca toate voile să i se împlinească pe dată şi ca nimeni să nu-i stea împotrivă. în mai multe rînduri această iuţeală de caracter pricinui conflicte neplăcute, şi Iănăchiţă Văcărescu era unul din aceia cari nu suferea cu răbdare trufiile junelui despot. încă de la 1793, virtuosul mitropolit Filaret, pe care l-am lăudat mai sus ca episcop de Eîmnic, fusese silit de principe să demisioneze, fiindcă îndrăznise a se împotrivi la un nesocotit capriciu domnesc şi, rememorînd amintiri clasice, îi spusese că, urmînd după voia lui, s-ar expune a zice lumea de dînsul că se joacă copilăreşte, v/jma^ei2. Această aluziune la juneţea sa înfurie pe Moruz şi bietul mitropolit fu constrîns să se retragă în răcoroasa locuinţă de sub mitropolie ce au păstrat numele lui. Văcărescu fu mai dibaci şi mai norocit în lupta sa cu nesuferita mîndrie a domnitorului; o anecdotă din timpii aceia, ce ni s-a povestit, va da o idee despre rolul important ce ocupa în trebile ţărei, cunoştinţele şi experienţa Văcărescului. Acesta, supărat de pretenţiunile nemăsurate ale noului ceremonial domnesc renunţase d-a mai călca la curte şi era hotărît a nu îngădui cîtuşi de puţin înfruntările obicinuite ale îngîmfatului fanariot, întîmplarea îl sluji cu prisos şi-i dete prilej de a înfrînge exigenţele lui Moruz, făcînd totdeodată şi ţărei un însemnat serviciu. în zilele acelui domn> două mari urgii căzură asupra patriei noastre : ciuma de o parte secerea poporul cu o furie nespusă, şi de altă parte, se adăugea şi o foamete groaznică care adusese desperarea la culmea ei; locuitorii de prin sate şi chiar cei din oraşe, stinşi de sărăcie şi munciţi de suferinţe, erau siliţi a măcina coaja copacilor spre a-şi căpăta o hrană vătămătoare sănătăţii, care grăbea şi înmulţea morţile într-un chip spăimîntător. Această stare de lucruri pricinuia o mare îngrijorare domnitorului, dar, nimeni din francezii, tovarăşii săi de jocuri, nimeni chiar din divanul său nu ştia să dea o io 15 20 25 30 35 40 1 Le Spectateur du Nord, decembre 1801, p. 317 : „Pendant que la France devenait barbare, il y avait des pays barbares qui devenaient francais et quand le plus pur de notre sang rougissait Ies ruisseaux des rues de Paris, la cour de Bucarest jouait ă toutes sortes de petits jeux d'esprit; le hospodar lui-meme, eleve par un francais, amis des francais, parlant notre langue presqu'aussi facilement que nous, entoure d'une demi douzaine de nos compatriotes expatries, dont il avait fait sa societe intime, leur donnait F exemple de meler de la reflexion et de la morale jusque dans Ies plus frivoles amusements etc." 2 N7)7tto<;, v7}7ua£eiv, V7}7tt ceară ajutorinţă de la acei aspri stăpîni, în veci gata a lua şi a nu da, toate sfaturile erau sterpe. De aceia şi boierii reclamau printre dînşii pe învăţatul, pe iscusitul, pe ingeniosul ban Iănăcliiţă, la care rămăsese toate speranţele. Moruz trămise să-1 poftească la curte, dar banul profitînd acum, spre a-i înfrîna oarba mîndrie, de nevoia în care se afla, se scuză arătînd că e bolnav şi că nu poate veni altfel decît cu işlicul în cap, fiind că pătimeşte de măsele. O cerere aşa de îndrăzneaţă ! o asemenea infracţiune la regulile ceremonialului! un boier cu işlicul în cap dinaintea domniei sale! acestea părură lui Moruz necuviinţe nespuse, neauzite, necugetate, monstruoase. Moară lumea de foame, de ciumă, de ce o vrea, mai bine decît să vază Alexandru Moruz, 6 Msyoc<; Ao&svry^ t% BXax^, pe Iănăchiţă Văcărescu cu işlicul în cap ! Eăul însă creştea cu paşi uriaşi, nemulţumirea poporului ajunsese la o şchioapă de răscoală şi apoi boierii începuse a murmura; se suna de un arz-mahzar cu plîngeri la Poartă, scaunul domniei era în sfîrşit în pericol. Dinaintea unor astfel de prevestiri, Moruz îşi plecă fruntea trufaşă şi se hotărî a primi pe banul cu capul acoperit. Văcărescu sosi la curte cu gîtul înbrobodit în şaluri, cu faimosul işlic de pricină afundat pe urechi, negreşit că trebuia să semene cu vulpea cea din fabulă, care veni la adunare : „Dar însă oblojită, pe sub barbă legată Şi cu un lipan mare la cap înfăşurată". Fanariotul îşi stăpîni indignaţiunea şi-1 pofti să şază în locul său de onoare : „Arhon bane, îi spuse cu o blîndeţe făţarnică, dupe ce mai întîi arătă mîhnire pentru suferinţele lui, în tristele peristasis în care se află acum ţara, aşteptăm şi de la empiria evgenii tale ca să ne simvulevsească ce avem a face spre a depărta asemenea distichii". „Ipsilotate, răspunse banul, puţine voi şti a spune eu, un biet bătrîn retras din lumea strălucită ce-mpresoară pe măria ta, dar, pecît poci să mă întinz cu mintea, socotesc că ar fi oarecare mijloc de uşurare. îsTu mă îndoiesc că bine cunoaşteţi că, deşi vechile hattihumaiumuri ale ţărei nu poemenesc nimic despre aceasta, însă s-au făcut obicei din zilele străluciţilor domni ce au domnit înaintea mării tale, a se da, pe fieşce an, zahăr ea îmbilşugată din ţară, la serhaturile turceşti de pe malul Dunării. Oare, făcînd acum ţara plecată cerere la înalta împărăţie şi mai ales făgăduind cu dinadinsul că, în ani mai roditori, se vor împlini cu prisos cele date acum, nu s-ar milostivi oare prea puternicul împărat şi ar porunci să se sloboadă ţărei zahereaoa grămădită în jicniţile serhaturilor ? Ce cugetaţi despre aceasta, ipsilotate, şi domniile-voastre, arhondesV Ideea păru tuturor minunată, ea se puse îndată în execuţiune; Poarta consimţi cu mărinimie a da azi un ou ca să capete mîne un bou şi bietul popor român se văzu uşurat prin bucatele ce se întoarseră din îmbuibatele cetăţi turceşti, în satele române flămînzite. Astfel Iănăchiţă Văcărescu, credincios tradiţiunilor de familie şi demn urmaş al Radului comisul Bilşug, scăpă ţara din foamete. Putem zice că el datori această faptă meritorie, adîncei cunoştinţe ce avea despre toate relaţiunile vechi şi moderne ale Porţii cu Ţara Eomânească; în călătoriile sale prin Turcia şi mai ales în desele sale petreceri la Constantinopol, unde şi dobîndise de la patriarhie, printre alte onori, şi titlul de diJceofilaoo al bisericii Răsăritului, împins de spiritul său neobosit şi doritor de orice cunoştinţă folosi- 5 toare ţărei, el formase o cărticică în care, cu multă strădanie şi cheltuială de bani, izbutise a scoate din condicile împărăteşti, copie de pre toate documentele atingătoare de patria sa. Fotino ne spune că a căpătat această carte de la Alecu Văcărescu, fiul lui Iănăchiţă, şi că a întrebuinţat-o spre a extrage unele acte şi a face, în Istoria sa \ un sumariu al documentelor 10 dintr-însa. Această interesantă lucrarea acum pierdută, împreună cu toate hîrtiile importante pe care Iănăchiţă ne spune că le aduna în archiva casei sale; numai notiţa şi extractul lui Fotino ne stau dovadă despre existenţa ei şi totdeodată despre zelul nepregetat cu care acel om, adevărat mare, întreprinse cultivarea limbei şi deşteptarea moralizatoare a datinelor noastre. 15 IsTu putem vedea fără mirare că stimabilul dl. G. Sion, în traducerea ce a făcut dupe cartea lui Fotino, la acest loc, a trecut subt cea mai deplină tăcere, laudele cu drept meritate ce autorul dă banului Ianache Văcărescu. Un literat cu aşa mult gust şi talent ca d-lui n-ar trebui niciodată să uite că lauda dreaptă şi meritată onorează mai mult pe cel ce o face 20 decît pe cel lăudat2. Ianache Văcărescu fu cu adevăr un om în veci memorabil, gloria nobililor Ţărei Româneşti, onoarea familiei sale şi fala patriei, precum îl numeşte Fotino; să nu ne sfiim a o mărturisi acum, dupe şaizeci de ani, cînd termenul oricărei invidii s-a încheiat. Trecutului cel puţin i se cade 25 dreptate. în anii < în > care am ajuns cu biografia acestui bărbat eminent, ne apropiem de sfîrşitul carierei sale. Moruz, deşi Văcărescu scăpase domnia lui din urgia foametei, nu putea însă să mistuiască afrontul ce i se părea că încercase din partea boierului român, şi cînd, dupe răpedea şi neprevestita lui destituire, la 1796, august 30 3, el se gîndea că nu putuse a-şi răzbuna asupra lui, spun că zicea cu o fieroasă mînie : „Dacă nu voiu avea ştreang cînd îmi va cădea Iănăchiţă în mînă, voi lua pletele doamnei mele spre a-1 sugruma !". Mai fericit decît fiul său Alecu, banul Iănăchiţă scăpă de stăruitoarea lui ură, căci a doua sa domnie nu-1 mai găsi pe lume; în cei din urmă ani ai secolului trecut Iănăchiţă Văcărescu răposa, ne avînd încă 60 de ani împliniţi, şi trupul lui fu depus în biserica sf. Ioan cel mare, alături cu casele sale. 1 Fotino, trad. de G. SION, t. III, p. 316 et sq. 2 Iată textul grecesc, nu precum a fost abreviat în traducere de dl. Sion. ediţ. grec. de la Viena, 1819, t. II, p. 372; ,,Tt)v tcov Suco toutcov (3acf£,X&xtov <9-eff7rtctytaTCov îueptXr^iv e5pov a7rapaXXaxTOv sv tivi fJipXiocptto, OTcep [xol eScoxev 6 ev [xaxapia tyj Xr^ei 'AX^avSpog Baxapetfxo^, 6c, ziq sl^s Xaftet. &uto raxpa tou aoiSijxov 7uaTp6g tou ^syaXou [ltzolvou 'Icoavvou tou Baxapla, xoi), 6 St astu,V7]GToc exeîvoc; ttocttjptou. to syxaXXtoma^a Xsyco tcov euyevcov ttj<; BXax^, $1 TiyLri tou yâvouţ, xal to xauy-y^a t% tzcltpLSoq, xaTopO-cotfe $ia 8a7ravTY]<; xp7}ţi.aTcov va Xa^Y) toc pv)#sVTa faa (xottiou;, cov StaXa^Pavev tSioxetpcoq) elq tv)v iv KcovaTavT&vou7roXet, 8iaTpip7)v tou ayro tI xa&' ocut6 ttjs PaaiXeiag xXyjouTOuxia (xcoSvjxa^)." 3 Fotino, trad. de G. Sion, t. II, p. 182. 80 I. 6 - e. 203 81 O vieaţă nu atît lungă cît plină de fapte şi de lucrări folositoare, a însemnat acestui nobil bărbat un loc nepieritor în analele româneşti; faptele-i însă au rămas legate de epoca în care el a trăit, epocă tristă pentru noi, tabel întunecos şi umilitor, în care ne place totuşi a întrevedea 5 umbra lui mai demnă şi mai măreaţă ; dar lucrările sale în cercul literar, acelea vor rămînea ca pietre unghiulare pe care s-au aşezat temeliile literaturei noastre. Gramatica sa, informă, necompletă, imperfectă, este însă întîia cercetare a regulilor limbei; versurile sale, puţine la număr şi restrînse în mici proporţiuni, sînt însă întîiele modele de o perfecţiune poetică; 10 istoria sultanilor sau mai bine Memorialul său e o operă preţioasă în neaverea noastră istorică; în sfîrşit dicţionarul românesc, culegerea de document, dacă le-am avea, ar fi pentru noi alte scumpe izvoare. [Nu putem dar tăgădui marile merite ale acestui bărbat şi, aruncîndu-ne în general ochirea asupra activităţii sale, exercitată în toate sensurile, 15 mai multe analogii de caracter, de spirit şi de fapte ne invită a-1 asemui, negreşit cu deosebirile mari de ţară şi de vremuri, care ne dovedesc că, în zilele lui ca şi acum încă, eram departe de timpul cînd : „Acest biet corb sărman Iar acvilă s-ar face 20 Ş-ori ce român ar fi roman Mare-n războiu şi-n pace". ne invită, zicem, a-1 asemui cu un roman strălucit, cu Ciceron. într-adevăr, la amîndoi se văd, dezvoltate în cercuri deosebite şi neegale, aceiaşi neobosită activitate care le dă un rol în toate treburile politice, fără d-a 25 stînjini lucrarea lor intelectuală, aceiaşi varietate de cunoştinţe şi de ocu-paţiuni, aceeaşi multiplicitate de talente felurite, acelaş gust pentru viaţa fastuoasă, pentru toate plăcerile atît sufleteşti, cît şi simţuale, şi chiar acelaşi colţ de vanitate care se iveşte pe ici şi pe colea în operile şi în faptele lor. Să nu se mire nimeni de o asemenea alăturare, poate nepro- 30 porţionată. IsTatura a semănat geniul prin toată întinderea omenirii, dar'societăţile, dupe vremi şi ţări, îl dezvoltă numai atît pre cît le stă în putere. Bucureşti, 1860 Mihai Cantaeuzin, (fratele Pîrvului spătarul de care am vorbit) ; 2. Barbu ; 3. Ştefan {tatăl banului Iănăchiţă); 4. Radu. Dintr-acestea vedem cum se rudea cel d-întîi Ianache Văcărescu cu Constantin vodă Brîncoveanul, şi cum al doilea, Iănăchiţă, se rudea cu Cantacuzenii. 2. în biserica schitului Măgureanu, din deal de la grădina Cişmegiului în Bucureşti, care 5 biserică este începută de logofătul Constandin Văcărescu, unchiul lui Iănăchiţă şi sfîrşită pe la anul 1760 sub domnia lui Const. Mih. vodă Racoviţă, de ginerele logofătului, vistierul Mihai Cantacozino, se află pe păreţi, deosebit de multe portrete ale Cantacozenilor, însă cei mai mulţi fără nume, portrele următoare din familia Văcăreştilor : Constantin Văcărescu vel. logof., cu jupăneasa lui Măria, şi Ianache Văcărescu vel agă, cu jupăneasa lui Stanca. Acesta e tata lui 10 Constantin. 3. Printre exemplele de versificare date de Iănăchiţă Văcărescu în Gramatica sa, găsim şi cele următoare, în care autorul se sileşte a urma regulile prozodiei antice : Şi ce voiesc, cum poci s-arăt ? Am glas ? Muză, grăieşte ! Zi ce se cuvine sau fă-mă a-nţelege 15 Cum să arăt mai pe-nţeles, în grai, curgere bună, Cugete frumoase, cu poetice faceri. ★ Ce are, cine şi-n ce fel să ne arate? Silinţa cîte nu săvîrşeaşte-n vreme î- 20 Războaie face cu-mpotriviri ciudate, Aduce, duce, osteneala-şi o are ; Drept hrană dulce încă şi bucurie î Apleacă firea şi voinţa şi-o cere. Neşcine unde ţie o ca o basis 25 La ver ce treabă a avea d-a-ncepe. înţelesul acestor două strofe se restabileşte astfel : Şi în ce fel să ne arate cine ce are în sine? adică : Cum să-şi dovedească omul talentele, puterile ? Poetul răspunde : Prin silinţă, căci silinţa cîte nu săvîrşeşte cu vremea ? Ea face războaie, aduce, duce, se osteneşte, dar răsplata ei, dulcea ei hrană e bucuria. Ea apleacă şi firea şi cere ca voinţa sa să se înplinească cu orce preţ. 30 De aceia neşcine ori unde va avea să înceapă vreo treabă, să o iea, sâ o ţie ca o bază sl lucrării sale. Adaose şi îndreptări. 1. Mai-nainte de a sfîrşi tipărirea acsetui articol asupra Văcăreşti-35 lor, în Revista română, am avut mulţumirea a putea elucida cestiunea de genealogie ce era încă confuză pentru noi pe cînd tipăream pag. 257—268. Genealogia familiei Cantacuzinilor de la anu 800 şi pînă la anul 1787, frumos manuscript pe pergament In posesiunea reposatului d. Const. Cantacuzino, ne-a dat, la pag. 398 şi urm., desluşirile de mai jos : „Ianache Văcărescu (cel d-întîi Ianache) era frate vitreg cu doamna lui Constantin voe-40 vod Brîncoveanul... el au fost însurat cu sora lui Barcă (poate Bărcănescu), mare logofăt şi a născut cu soţia sa patru fii : 1. Constantin mare vistier, şi apoi mare logofăt subt Nicol. vodă Mavrocordat, a fost însurat cu Măria fata marelui vornic Iordache Creţulescu şi a soţiei lui, domniţa Safta, fiica lui Constantin vodă Brîncoveanul, 1732. Fiica lor, Elena, a ţinut pe 82 NOTĂ DESPRE PLANURILE BĂTĂLIILOR LUI MlHAI VITEAZUL Ajungînd cu publicarea Istoriei românilor sub Mihai vodă Viteazul de N. Bălcescu, pînă la faimoasă bătălie dela Gălugăreni, am voit a da aci alăturat, o schiţă de poziţia topografică în care s-au executat mişcările oştirilor în acea zi memorabilă. Dînd publicului cititor 5 înlesnirea de a urma pe tărîmul bătăi deosebitele fluctuaţii ale victoriei în termenul de douăsprezece ore de luptă crîncenă, nu facem alta decît a împlini pînă la oarecare punct, dorinţa exprimată de ilustrul şi nenorocitul autor, care, bolnav şi aproape de moartea sa, scria din exil, următoarea indicaţie, pe care am găsit-o manuscriptă şi neterminată printre hîrtiile sale. Se vede că se adresa către un amic căruia îi recomanda a face un pelerinagiu pe tărîmul luptelor lui Mihai, 10 spre a complecta astfel indicaţiile topografice şi legendare care, în lipsă de o bună hartă a ţărei şi proscris din patria sa, nu le putea însuşi dobîndi. Publicăm aci aceste cuvinte, indatorindu-ne ca, pe cît ne vor ierta şi timpul şi mijloacele, să împlinim în viitor îndatorirea impusă editorului Bălcescului, de următoarele note autografe : „Mai întîi vei căpăta o hartă bună a Ţărei Bomâneşti şi a Ardealului 15 sau şi mai multe spre a le confrunta, a le corigea una dupe alta şi a însemna pe una dintr-însele locurile istorice ce nu se vor afla însemnate. Această hartă astfel îndreptată cu numirea locurilor istorice, după cum le vei cerceta, îmi va sluji spre a face o hartă generală a campaniilor din toată vremea lui Mihai vodă. 20 Şi mai întîi în judeţul Vlaşca, a însemna pe hartă poziţia satelor Petrii şi Eulubeştii, unde s-au aflat cu tabăra sa Mihai vodă în iarnă anului 1595. Apoi satul Scărpăteştii sau Serbăteştii, unde a tăbărît hanul cu tătarii. Apoi satele Putinei şi Stăneştii, unde Buzeştii au bătut pe tătari. în toate aceste locuri vei merge în persoană şi vei căuta, precum în toate locurile 25 ce se vor însemna la vale că s-a petrecut vreo bătaie, a aduna de la locuitori orice poveşti, legende, cîntice poporale ar privi acele locuri. Acestea trebuie a le seri astfel cum le spun ţăranii. DESPRE EVENIMENTELE DIN VARA ANULUI 1595 A afla care poate să fie lărgimea Dunării între Buşciuk şi Giurgiu. 30 Despre podul pe luntri care făcu Sinan pe Dunăre, spun istoricii turci că, fiind în mijlocul rîului un ostrov lătăreţ (plat) sădit cu sălcii, duseră podul de la Buşciuk acolo în 5 sau 6 zile — A afla numele acestui ostrov. — De la acest ostrov a venit podul la cetăţuia Singiorgiu din insula cea mică, care acum e dărîmată. — A cerceta daca insula unde sînt ruinele cetă-ţuiei se numeşte şi ea Singiorgiu, căci unii o numesc Slobozia. — Dela această insulă, a carii întindere să mi-o însemnezi (spun că are numai două 5 jugere — deux arpents — ) mergea podul la malul nostru căzînd într-un loc unde două rîuri se varsă în Dunăre. — A căuta p-acolo aproape acest loc şi numele celor două rîuri (sau unuia, de e unul). Sinan plecînd cu oastea de la Giurgiu, tăbărî în cea dintîi noapte într-un sat ruinat în dreapta, Camuri. — Ce loc poate fi această Gamur&% 10 Şi a doua zi ajunse în Vadul Gălugărenilor, trecînd zice un autor, rîul ÎTeajlovul pe trei poduri. — Oare ÎTeajlovul se chiamă rîul cel mai de aproape de Călugăreni viind de la Giurgiu ? Pe harta mea văz că acest rîu se chiamă Salcia. — A se asigura bine de aceasta. — Trebuie a şti că multe din numirile aduse de istoricii străini turci, unguri, poloni, etc. sînt cam 15 greşite sau stricate puţin : de aceia a căuta uneori pe acelea ce se apropie oarece de dînsele. CĂLUGĂRENI La acest loc important trebuie a se opri mai mult. A face un croquis de planul acestei strimtori şi a o descrie cu amăruntul coprizînd lungimea 20 şi lărgimea strimtorii, a şoselei şi a podului ce trec printr-însa, apele ce se vărs într-însa, numele dealurilor ce o împresoară. Istoria spune că vizirul Sinan îşi aşezase corturile pe o-nălţime, la intrarea strimtorei despre Giurgiu ; că Mihai luase poziţie dincolo de rîu, pe o înălţime două mile departe de tabăra turcească, ocupînd strimtoarea despre Bucureşti. Astfel îmbele 25 armate potrivnice se aflau aşezate pe două înălţimi faţă în faţă, fiind despărţite numai de pădurea din vale ce nu le opria de a se vedea — A afla dealul unde erau turcii, precum şi acela unde erau românii şi a însemna numele lor şi orice poveşti şi legende se vor afla la Călugăreni. Satul Copăcenii vine oare dincolo de rîul Argeş, sau dincoace (ple- 30 cînd de la Giurgiu)? TÎRGOVIŞTE A Ce biserică, (oare mitropolia) era vecină cu Curtea Domnească şi pe care Sinan o prefăcu în cetăţuie?. A căuta dacă pe lîngă ruinele curţei se mai ţine vreo biserică ? Tîrgoviştea vechia oare pe malul drept al lalomiţei 35 se întindea? De este adevăr că împrejurul oraşului a fost şi nişte bălţi?. — La bătaia cetăţii Tîrgoviştei de creştini (1595), Băzvan vodă cu oastea sa se aşezase despre răsărit pe drumul Bucureştilor, bătînd partea de sus a cetăţei; dintr-altă parte spun istoricii că Mihai cu Bathori se aşezase despre munţi şi rîul Ialomiţa, la o mănăstire (care fu atunci stricată 4u şi apoi dreasă) departe de cetate de o bătaie de săgeată ? Care poate să fie această mănăstire? îsTu cumva mănăstirea Dealului? Dar aceasta nu era mai departe de cetate? ori că oraşul atunci se întindea mult mai mult 84 85 decît astăzi ? — A deslega aceste întrebări. — Istoria adaogă că Mihai merse apoi la un alt templu mai aproape de cetate, de unde o bătea cu tunurile. — A ghici şi pe acest templu. Cînd au venit creştinii de la Bucăr şi Stoeneşti asupra Tîrgoviştei, 5 subt zidurile cărui oraş era tăbărît Sinan, ei tăbărîră într-o cîmpie mare, o milă departe de Tîrgovişte şi cu un sfert de leghe departe de tabăra lui Sinan. în mijlocul îmbelor taberi într-o distanţă de o alergătură de cal şi de una, şi de cealaltă parte, era un deal mare tăiat prin mijloc în două, la poalele căruia curgea Dîmboviţa. Pe acest deal se urcă Sinan ca să priviască 10 armia creştină. — A găsi acest deal şi numele lui şi a cerceta de se află vreo vorbă sau poveste de această întîmplare. Mihai, în retragerea sa dinaintea lui Sinan, de la Călugăreni, vine la Tîrgovişte; d-acolo întinzînd tot mai departe în munţi, urmînd ţărmurile Dîmboviţei se adăposteşte la Getăţuia lui Negru Vodă, ale carii întăriri de 15 puţină vreme zdrobite de turci, se vedeau încă. Acest loc e vestit printr-o bătălie ce cîştigă la 1342, Dragomir comandantul puterilor lui Ladislau vodă, asupra oştirii craiului Ungariei Ludovic I care, sub comanda lui Mcolae Garan şi Simeon Megheşel, năvăliseră în ţară ; aceşti duci unguri căzură morţi în acea bătaie. — A face o descripţie amăruntă a acestui 20 loc numit Cetatea lui Negru vodă, a ruinelor ce se aflu , a culege toate tradiţiile şi legendele ce se povestesc acolo de Negru vodă şi suvenirile, de vor fi ale bătăliei susmenţionate ce a ilustrat acel loc. De la Cetatea lui Negru Vodă, Mihai se trase mai în munţi, tot pe apa Dîmboviţei în sus, pînă la satul Stoeneşti unde tăbărî. — A face aceiaş 25 călătorie descriind drumul şi distanţa între Cetatea Negrului şi Stoeneştii ; a descoperi cel din urmă loc şi tradiţiile ce se vor fi păstrat din acele vremi, căci acolo a mai avut Mihai întîlnire cu turcii. De la Stoeneşti a merge la Bucăr, însemnînd distanţa ; aci a merge la graniţa Ardealului şi a descrie trecerea din Ardeal în ţară. P-aci intră 30 prinţul Ardealului în ajutorul lui Mihai. Trecerea muntelui, spun istoricii contemporani cum că era rîpoasă şi repede şi atît de îngustă încît trebuiră a slobozi carele cu funiile la vale. — Tot aşa e şi acum ? — BĂTĂLIA'DE LA TELEAJEN (1600) Această bătălie ce urmă între Poloni, sub hatmanul Zamoisky şi 35 Mihai vodă, se făcu pe apa Teleajenului ceva mai sus pe rîu urcînd din drumul Ploieştilor. Oastea românească era aşezată într-un loc de trei părţi încungiurat de munţi mari şi acoperiţi de păduri : în a patra parte pe unde Mihai intrase în acel loc şi se afla astfel închis, venia rîul Teleajenul care făcea o cotitură acolo încît trebuia a-1 trece de două ori spre a intra 40 în pădurea cea deasă ce se afla în fruntea taberei româneşti. — A găsi acel loc de bătaie urmînd din drumul Ploieştilor pe Teleajen în sus, şi a culege orice suvenire se vor fi păstrat acolo de această întîmplare .... Aci se întrerupe manuscriptul; dar va fi lesne a complecta cererile 45 autorului, urmînd şi pentru localităţile încă neînsemnate aci, sistemul întrebuinţat de dînsul. Sub raportul topografic, lucrarea e acum mult înlesnită prin publicarea harţei cei mari a Ţării Bomâneşti executată de inginerii statului major austriac şi prin mai'multe bune harţe al Transilvaniei publicate în aceşti din urmă ani. Din harta ţării am extras planul topografic al localităţii de la Călugăreni, adăugînd într-însul mişcările 5 oştirilor, chiar dupe descrierea Bălcescului. Cu timpul vom face asemenea lucrări pentru înconjurarea Tîrgoviştei, pentru cetăţuia lui Negru vodă, pentru bătălia de la Teleajen, etc. în ceia ce se atinge de evenimentele din 1594 şi din vară anului 1595, fieşicine va găsi pe hartă, satele Pietrile, Putineiu, Stăneştii, fieşicine va io vedea că insula cea mică din faţă Giurgiului cea cu ruine de o cetătuei, se chiamă într-adevăr, Singiorgiu, iar cea lătăreaţă din susul ei, Bama-danul, va gasi asemenea valea Sălcii pe drumul Giurgiului, va găsi satul Gopăceni d-a stingă Argeşului. Dar ceia ce rămîne încă de găsit, e localităţile satelor Hulubeşti şi Scărpâteşti or Şerbăteşti, care poate s-au ruinat 15 de tot, poate, ca multe alte sate din ţara noastră, şi-au schimbat numirile. E încă de aflat care a fost valea Cărnuri, daca nu cumva vom lua-o drept valea Ceaguri şi satul învecinat la care a rămas Sinan paşa, drept satul Dudiloiu. Bămîne încă de constatat daca cumva ceva tradiţii şi legende au rămas pe alocuri, din acele fapte de arme strălucite, de şi timpul şi nenoro- 20 cirile posterioare au şters mai toate amintirile glorioase din populaţiile adesea secerate şi adesea prenouite ale judeţelor române mărginaşe Dunării. Pe planul nostru am adăogat şi crucea de piatră de la Călugăreni care încă dupe cum spune şi Bălcescul, e cu 90 de ani posterioară şi nu de loc relativă la gloriosul fapt de arme al lui Mihai. Această cruce monolită, 25 mare şi frumos săpată cu ornamente pe muchi, poartă o inscripţie care în mai multe locuri s-a şters prin fărîmarea pietrii, deşi un mic pavilion de cărămidă boltit o apără de injuriile timpului. într-o repede trecere pe la Călugăreni, am descifrat, săpate pe această cruce, următoarele cuvinte ce le transcrim cu ortografia lor, precît s-a putut mai exact păstrată \ 30 pe faţa despre Giurgiu : « svă-a aciasta şi de viaţă aducătoare cr-ce rădicată este de prea luminatul şi slăvitul domn Ioo Şerban Cantacuzino voevod adevăratul nepot al bătrî- nului Şerban Basarab f......f şi pomenire veacinică înălţa f.....t ste la capul a *f. ... f stui frumos şi minunat pod carele însuşi înpreună şi 35 cu iubit fiu său f......f la lucrarea lui fiind şi cîte f.. .. f » pe muchea din stingă : « pentru că şi mării sale în veaci bună pomeanire şi mulţămită sâ-i vie şi să-i rămăe lui şi doamnei lui Marii şi cuconilor lui, făcutu-s-au dară acest pod şi această dumnezeiască cruce s-au ridicat într-al patrulea an al domnii 40 sale la anul de la zidirea lumii apMa a\cu,d vvktckph a"h 3's2. pe faţa despre Neajlov : ,,f. . . .f dar f. . . . f rădicarea aceştii cinstitei şi de viaţă făcătoare cruce arată osteneala şi strădania facerii acestui mare şi temeinic pod întru 1 D. A. Pelimon în Impresiunile sale de Câlătore în România Bucureşti 1858, a tipărit, 45 pag. 271 — 72, această inscripţie cu oarecare mici diferinţe de lectură noastră. 2 7191, luna octombrie, zile 17 „adică annul de la Hristos 1682 (în text cules greşit 3pra in loc de 3plia, nota edit.). 86 87 veacinică pomenire, iară luminatului acest f • • • f precum în ceia faţă s-au zis, iară în ceasta... tă faţă scrisu-s-au întru pomenire şi cinstiţi boiarini mării sale cari s-au întîmplat la facerea podului acestuia împreună cu a lor luminat domnf... f dus toţi cu multă strădanie şi osteneai de la începerea podului 5 pană la svărşit, cari pre nume sănt aceste Eadul Năsturel vel ban, Badea Bălăceanul vel vornic Gligorie Grădişteanul vel logfet, Vlad Cocorăscul biv vel logfăt, Costandin Brăncoveanul vel spătar, Iordachie Catacozino vel stolnic, Alecsandru biv vel stolnic, Mihul biv vel pitar, Tănasie vel armaş, Costandin Bălăceanul vel agă, Şărban vt logofăt, Pieră vt vistier, 10 Şărban vel căpitan za lifegii, Pîrvul Creţulescu vt postelnic, fiind în-preună toate breaslele slujitori şi ai curţii drep aceia s-au scris ca să fie întru veacinică pomenire. At. wt poa^A^a .xc.1 Precum vedem, nimic în această inscripţie nu aminteşte faimoasă bătălie a lui Mihai Viteazul şi singurul punct prin care acest monument mai 15 nou poate prezintă oareşcare relaţie cu faptul de arme de la 1595, e modificările ce construcţia acelui mare şi minunat pod al lui Şerban vodă Cânta-cozino, trebuie să fi adus localităţii în care s-au bătut românii cu Sinan paşa. într-adevăr deşi poziţia topografică n-a putut schimba în trei secoli, dar balta formată de Neajlov nu mai pare a fi acum aşa de ameninţătoare, 20 nici lunca aşa păduroasă, cum ni le descriu istoricii de pe atunci. Cu clădirea podului trebuie neapărat să se fi tăiat mulţi din copaci şi să se fi făcut lucrări spre a înjghieba (encaisser) apele răslaţate ale rîului, construcţia şoselei moderne ce merge la Giurgiu a preschimbat şi ea înfăţişarea sălbatică şi mocirloasă a locului. 25 Dar pe lîngă lucrările de utilitate introduse de civilizaţie într-acea vale memorabilă, oare un monument care să dovediască recunoştinţa românilor către părinţii lor ce au apărat ţara cu bărbăţie, n-ar fi tot aşa de folos, ca şi o cale lesnicioasă deschisă pe acolo comerciului ? Ceia ce înalţă o naţie, ceia ce-i inspiră demnitatea şi tăria, nu e atît dezvoltarea prosperi- 30 tăţei sale materiale nici îmbelşugarea productelor industriei sale, nici înmulţirea capitalelor şi averilor, nici luxul vieţii casnice, ci respectul către eroii şi gloriile naţionale de orce fel, ci amorul către pămîntul natal pentru păstrarea căruia s-au luptat generaţiile trecute, ci iubirea către limba şi datiniile părinteşti, moşteniri scumpe rămase din vechime ! Fără 35 de aceste elemente, spiritul naţional piere. Inima se sleeşte în recile speculaţii şi în întreprinderile egoiste ale industriei şi ale negoţului. Literilor şi artelor e dat de a întreţine vie veneraţie gloriilor trecute, de a deştepta nobilile aspiraţii, de a insufla sacrificii măreţe. E o datoria sfînta a popoarelor, pe care civilizaţia o consacră pe 40 toată ziua mai tare, de a cerceta şi de a scoate la lumină faptele trecutului lor, de a eterniza, prin ajutorul artelor, memoria bărbaţilor mari şi evenimentelor glorioase. Să nu nesocotească dar nimeni cîtă influenţă salutară poate avea asupra unei naţiuni amintirea virtuţilor ei străbune, adeseaori ea a produs faptele mari, şi aceasta ne întemeiază mult a crede cuvintelor 45 unui amic, cînd zicea 2: "Să ne aducem aminte de epoca lui Mihai în care românul atinse culmea mărimii, care ne-a lăsat cele mai glorioase pagini 1 Anul de la naşterea lui Hristos... spart. 2 Junimea Română, No. 1, Paris, Mai 1851. Trecutul şi PresentuL în analele tării. Cine nu s-a entuziasmat, citind bătăliile lui Mihai ? Cme n-a admirat geniul şi bărbăţia lui? Călugăreni! Thermopile ale românilor ! cîte inimi nu tresar la suvenirea ta! cîte suflete nu aprinzi! cîte braţe nu armezi! Cînd românul şi-ar pierde de tot credinţa, cînd orce seînteie de patriotism s-ar stinge în inima lui, numele tău singur ar fi în stare să-1 ridice, să-1 enthuziasmeze şi să-1 facă a muri luptîndu-se, sau a triumfa!" A A Cînd va veni timpul a vorbi despre celelalte localităţi însemnate in nota Bălcescului, vom spune şi asupra lor ceiace putem şti, mai-nainte de a fi făcut pelerinagiului înadins cerut de autor. însă rugăm pe cititorii noştri cari vor avea vreunile din notiţile dorite de Bălcescu şi enunţate în nota de mai sus, ca să binevoiască a se associa cu noi în pioasă împlinire a dorinţelor ilustrului autor, şi a ne împărtăşi acele cunoştinţe ce vor putea elucida frumoasă lui operă naţională. 88 FOLETUL NOVEL Şl CALANDARELE LUI CONSTANTIN VODĂ BRÎNCOVEANUL. FOLETUL HOVEL SALâNDARELE LUI CONSTANTIN VOM BBAHCOVfiNUL. în vara anului trecut, 1860, fiind însărcinat de Ministeriul Instrucţiei Publice de a cerceta, a înregistra şi a descrie obiectele antice şi interesante pentru istorie ce se vor afla prin mănăstirile din unele judeţe ale ţărei, am găsit în biblioteca mănăstirei brîncoveneşti de la Hurezi (districtul Vîlcea), printre alte importante manuscripte şi cărţi tipărite, o mică broşură cartonată în 4° mic, curat, scrisă româneşte' cu literile cirilice din secolul trecut, coprinzînd un Calanăar pe anul ^a\|ra (1701) cu prognos-tice politice, precedat de o precuvîntare dedicatorie adresată lui Constantin vodă Brîncoveanul şi subscrisă de un Ioan Romanul. Totdeodată mi s'a spus acolo că alte asemenea calendare pe diferiţi ani s-au fost, luat de principele Grigorie Brîncoveanul şi s-au fost dus la Bucureşti. Fusei curios de a le cere principelui care avu amabilitatea de a-mi încredinţa un volum în 4° mic de 152 feţe, în care sînt legate împreună si unul dupe altul, acele calendare pe anii 1693, 1694, 1695, 1703 şi 1699. Titlurile se aflu încă în fiinţă la cele din anii 1693 şi 1695, şi lată-le în toată întregimea lor : 1693 CALAKDAB CE SA CHIAMA, FOLETUL ^OVEL DE AÎJTJL t&Ur Carele dupre limba frăncească, în rumânească, sau întors, de jupînul Ioan Bomanul : 1693 1695 PBOGISTOSTICE : dupre calindarele frănceşti scoase : de anul: aXhe 1695 Aceste titluri explică destul de bine coprinderea cărţilor, în care sînt înşirate tot felul de halucinaţii astrologice asupra politicei, tempera-turei şi feluritelor evenimente ce aveau a se petrece pe lume în cursul anului. h Hm mmM trtait, 1860? fiind taămaat de Mtetediii laâtraeţiel publke de a eereeta, a înregistra şi a descrie obiectele aafee şi iaterewii-te pentru istorie ee se vorft aâa pri» tn&săstîriîa din anele judeţe ale ţ£r~ m% m tfm% în MMotheea mSaMirel Brânco?eiieseI de ta ftirezî (distn ţel Vtkmb luntre alte importante anuiwHpte şi clrţl trânte, o pică cartoatl tu 4* mc* carat semsă românce ei* iitfceriie cyrtliice mmM tmmU copria#nd mi gjdamdur p$ mmi (ÎÎ01) eaprog-poffice^ precedat de o preeavlatee dedicatorie adressatâ M Cm-VvM Brămmmi şi sabsemsâ de an Bn Mnwd. Tot de odată a'a qm aeoio c* alte assemene Kaleadare pe diferiţi aanl imfwt luat ftiaeipele arigorfe Brâncoifeiml fi s'aH fwt âm Ia Baenre^t Fttsseifl de a te cere PnudpeW care a?s* amabilitatea de a *uă încredinţa m tohssst M4*faie de 152 ta care simt legate împreună şi anul dupe ^ete fcOendare pe anali 16M, UUf 1695, lTOTp 1699. Titaile m m teăteâta^laceiedinaimit 169S şi î6^>, şi«ia t^tlîntregimea te; %i m mm%, Şmmrigrad, păcum în anul trecut am şi semnat. întracesta de acuma o trăgediia semnează cu obrazul acela dentîi, aseamene va fi prinţipului de Mache-done, care cu a sa politică dăzunire seamănă; al doilea obraz cu o mănă de oameni, să arată Metabo. cînd de latini au fost scos din crăie. Al treilea mai apoi seamănă al Chiro, care cu o mulţime de oameni înarmaţi să nevoiaşte a întări ce au dobîndit. Aceaste 3 obraze dară, măcar că despărţiţi fieştecine arată partea sa, dară toţi den-preună întâmplările acestui an sămnează cărora ajungîn-du-să unora cu hainele lungi care în letenească limbă zicea, vreamea iaste a să face pace care vorbă neplăcînd nici unora începătură au dat a să lovi şi aşa adăogîndu-se o mulţime despre partea lui Metabo silit-au pe prinţipul de Machedone şi pe aceia ai lu Chiro a să da înapoi, şi aşa urmănd bătaia aceaia a lui Metabo rămas-au stăpăn locului. Glasul acesta viind la urechile prinţepului de Machedone de aceia ce fugia, silit-au cu împreunarea altora a dobîndi ce pierduse, dară văzînd că în zadar iaste ispita sa, şi norocul nu-i ajută de dor murit-au. A căruia moarte auzind Votaman, unul de ai săi mai iubit, atăta să înfricoşa căt puţin lipsi să-i fie fost şi soţie şi Chiro pentru o pagubă ca aceasta aşa au rămas făr de sine, cît nu ştia ce să hotărască de trebile sale..." Notele manuscrise ale Brîncoveanului de felul acesta, adecă cele ce servă a explica pseudonimele textului astrologie, ar da calendarelor o neînsemnată valoare, dacă n-ar veni lîngă acestea să se adaoge, la sfîrşitul fiecărui an sau, în unele, la sfîrşitul fiecărei luni, cîteva feţe scrise de mîna domnului şi coprinzînd un fel de ziar al său, întrerupt şi reînceput, dar în general continuat cu mai multă exactitate în timpul periodicelor sale călătorii de vară K Aci vedem o sumă de făpturi interesante; găsim însemnări atingătoare de persoana domnului, de familia şi de boierii săi, (precum moartea mumei sale (10 fev. 1699), căderea dupe cal şi răposarea lui Panait clucerul (17 mai 1703), naşterea unei nepoate, din fiica sa Măria (9 iul. 1695), indispoziţia sa şi luarea de medicamente (1 şi 5 mai 1699), etc) ; găsim datele precise ale unor eveniminte politice si războinice din timpii aceia, (luarea insulei Chio de Veneţieni (25 sept/1694) şi redobîndirea ei de turci (25 fev. 1695), moartea sultanului Vătăman să înţelege duca de Mantova io 15 20 25 30 35 40 45 1 Se vede că domnul obicinuia a purta cu sine pe drum aceste calendare în care însemna cele ce i se păreau demne de notat. 92 93 10 15 20 25 30 35 40 Ahmet (23 ian. 1695), revolta Constantinopolului şi izgonirea sultanului Mustafa (15 iul. 1703), etc.); găsim note comemorative pentru trimiterea de soli şi de bani la Poartă, pe care Brîncoveanul avea grijă a le anula după întoarcerea trimişilor (precum notele anului 1694, apr.-sept.); găsim însfîrşit şi unele fraze şi cuvinte pe care le credem cifrate căci sînt scrise amestecate cu litere latine, cu slove cirilice şi cu semne numerice (precum la 20 mai 1694, la 15 sept. 1695, la 20 mai 1699, etc.); chiea lor ne rămîne necunoscută şi putem numai bănui că sub dînsele se ascunde ceva din acele secrete uneltiri pe care Brîncoveanul voia cu drept să le tăinuiască şi a căror divulgare a grăbit trista lui sfîrşire. Toate aceste felurite notiţe puse în comparaţie cu Condica de rîn-duiala Vistieriei de la ian. 1 anul 1694 şi pînă la dec. 31 anul 1703, care se află în Arhiva ţărei1, şi cu Istoria lui Constantin Brîncoveanul voevod de Radu logof. Greceanul, ale carii 32 capitole inedite de la sfîrşit ne promite D. Ştefan Gtreceanul a le publica după traducerea germană a lui Flistich, din Biblioteca Augustană, din Braşov2, ar răspîndi negreşit multă lumină asupra istoriei şi instituţiilor ţărei în epoca acestui domn; de aceia am întreprins a le publica, păstrînd pe cît s-a putut ordinea lor şi ortografia cu care sînt scrise. Mai-nainte însă de a reproduce acest interesant ziar, voi să depărtez printr-un cuvînt orce bănuială asupra autencităţii lui. De o partea coprinderea notelor cu totul personale domnului, cărticelele contimporane şi dedicate lui, pe care sînt scrise, locul ctitoricesc în care acele calendare s-au păstrat, oferă cele mai solide garanţii pentru veracitatea însemnărilor manuscrise; apoi vine încă de se adaogă şi felul scrierei, condeiul, cum zicem româneşte, care e netăgăduit al lui Constantin vodă. Am avut adesea ocazii de a-i vedea subsemnătura în hrisoave şi în cărţi domneşti; dar scrisoarea lui mai pe larg am învăţat mai bine a o cunoaşte din două cărţi păstrate în mănăstirile brîncoveneşti: Una e un vechi exemplar in fol. al întîi ediţii (1522) a Dicţionarului celui mare elinesc al lui Varie Favorinus episcopul Nuceriei, tipărit de Zaharia Caliargi Cretesul, pe scoarţa căruia stă scris greceşte că această carte a fost a lui Ioan grămăticul Moldaviei, la 1677 în Amsterdam, iar mai jos că de la dînsul a cumpărat-o la 1683 sub iscălitul, Constantin Brîncoveanul vl logofăt. Ştim că ja acea epocă Brîncoveanul era logofăt mare3. A doua carte e un exemplar din Evanghelia românească tipărită la 1682, subt Şerban vodă Cantacozino, în Bucureşti, ferecată peste tot cu argint aurit şi ornată cu figuri au repoussoir, reprezintînd, pe faţă, învierea Domnului şi doisprezece Apostoli împrejur; iar pe dos, pe Maica Domnului stînd pe globul lumesc şi cîlcînd şarpele în picioare, precum 45 1 Sperăm, că în curînd se va începe publicarea acestui important volum manuscris care poartă pe faţa întîi titlul următor : „Catastih de toate rănduialele, cîte se vor pune pe ţară şi de chieltuialele căte se vor chieltui, den banii ce să vor strânge den ţară după ce s-au pus Şărban vistiar mare. Anume cum vor scrie înainte". 2 Vezi articolul : Scrierile lui Radu Logofătul, pag. 579. 3 Această carte se află în biblioteca de la Hurezi, unde se găseşte şi un exemplar din ediţia lui Favorinus tipărită în 1792 în Veneţia de Antonio Bartoli şi dedicată prinţului Constantin Basarab Brîncoveanul, al cărui portret frumos gravat în oţel de Alex. de Via, e pus în capul cărţei. şi doisprezece prooroci împrejur. Subt acest din urmă sujet sînt gravate cuvintele : ,,f Această sfântă Evanghelie făcut-o-a robul lui Dumnezeu jupan Constandin Brăncoveanul vel spătar şi s-au dat sfinţi mănăstiri Din-tr-un Lemn..... 1684". Cele din urmă cuvinte ale acestei inscripţii sînt drese şi în carte se vede scris la 1685, cu mîna lui Constantin Brîncoveanul care e subsemnat, că meşterul ce o a ferecat, din greşeală a pus mai-nainte numele mănăstirei Bistriţa în loc de al mănăstirei Dintr-un Lemn, caria era cartea destinată. Aceastaşi însemnare scrisă şi subsemnată tot de Brîncoveanul se mai găseşte şi în alte două locuri ale cărţei, în josul foilor tipărite1. Confruntînd însă scrisoarea acestor însemnări autografe şi netăgăduite cu ceia a notelor din calendarele lui Ioan Bomanul, le găsim întru toate asemănate şi identice; ceia ce constată o dată mai mult autenticitatea neînduioasă a manuscriptului tipărit aci în urmă : Anul 1693. faţa 1 7201 2 Călătoria noastră ce am făcut cînd am mers cu veziriul în tabără anume cum sămnează. f av. 5 sâmbătă am purces den Bucureşti. f av. 8 marţi am ajuns la Olt. unde şi veziriul au sosit a doua zi miercuri. t av. 10 joi am purces de la Olt. f av. 12 sâmbătă am sosit la Jiu la Pătrojani. f av. 15 marţi, în zioa de sântă Mărie, am ajuns la Dunăre împotriva Diiului. f av. 22 au trecut verziriul Dunărea la Dii. f av. 25 vineri am purces de la Dii înnapoi. f av. 28 luni am sosit la Brăncoveani. 1. 7202. f sept. 4 luni am purces de la Brăncoveani. io 15 20 25 1 Această Evanghelie este la mănăstirea Dintr-un Lemn. N.B. însemnarea anului cu litere latine arată numai în care calendar se coprind notele ce urmează după dînsa. Ordinea cronologică nu este strict observată în original, pentru rîndul notelor, mai ales în cele două dîntîi calendare (pe anii 1693 şi 1694); astfel în calendarul anului 1693 se coprind note cu datele următoare : 1693 aug. şi sept, 1694 fevr., mart., april., mai., aug., sept., oct. (La faţa 4 se vede însă o notă de la 25 sept. pusă mai-nainte de cele pe aug.) în calendarul pe 1694, notele pe apr., mai., iun., iul., aug., nu port an, şi dacă le-am atribui un leat conform cu al celor din luna sept., ce urmează, ar trebui să le credem din anul 1695, dar calendarul pe anul 1695, perecum şi cele următoare îşi au notele lor mai bine regulate după cronologie. Noi am urmat ordinea manuscriptelor, lăsînd pe cititori a rectifica neregularităţile după indicaţiile prezintei note. 2 Se ştie că după era bizantină urmată în Rusia pînă la Petru cel Mare şi la noi pînă la sfîrşitul secolului din urmă, anii se numărau de la începutul lumei, socotindu-se naşterea lui Hristos la anul 5509 al creaţiei. — Anul se-ncepea însă la I-iu septembrie astfel încît, pe cînd patru luni (sept.-decemb.) corespundeau cu un an de la Hr., celelalte opt luni (ian.-aug.) corespundeau cu anul următor. Fiind că puţini acum cunosc cifrele slavone întrebuinţate la noi în vechime, adăogăm aci o explicaţie a lor în cifre arabe, spre a înlesni înţelegerea textului nostru : a = 1,' v = 2, g = 3, d = 4, e = 5, s = 6,' z = 7, i = 8, 0-9, i - 10, ai = 11, etc. k = 20, 1 = 30, m = 40, n = 50, x = 60, o = 70, p = 80, ci = 90, r = 100, s = 200, t = 300, u = 400, f = 500, h= 600, <\> = 700, co = 800, i\ = 900. — Semnul pus înaintea ori carii cifre îi ridică valoarea la mie. 30 35 40 50 94 95 faţa 2 f sept. 6 miercuri am sosit la mănstire la Hurezi unde şi mănăstirea am tărnosit la sept. 8 vineri, în zio naşterii Maicii Preaeisti.1 t sept. 9 sâmbătă am mers la Bistriţ. 5 f sept. 10 duminecă am mers la mănstirea De un Lemn. f sept. 13 miercuri am sosit la Piteşti. (o jumătate de pagină lipseşte) faţa 3 f feb. 2. 1. 7202 Ne-au venit caftan de la înpărăţie de mucarer2, cu selam aga :3 la veziriului Bairam aga. 10 f mart. 4. au mazilit pe Mustafa paşa veziriul4 t ap. 2 au mazilit pe Căzlar aga care era pricina mazilii cu Mustafa paşa veziriul, judecata curând l-au ajuns, f ap. 11 s-au aşezat Aii paşa vezir care şi tefterdar au fost mai-nainte5. f mai 16 ne-au venit iar caftan de mucarer de la înpărăţie. 15 faţa 4 sept. 25. 1. 7203 Fiind la Brăncoveani ne-au venit veaste că au luat creştinii Sacăzul6. faţa 5 7202 Meargerea noastră spre Tărguvişte i proci. 20 t av. 10 vineri am purces de la Bucureşti la Mogşoaia.7 t av. 12 duminecă am purces de la Mogoşoaia la Tărgovişt. f av. 13 luni am sosit la Tărgovişte. av. 27 miercuri am sosit la Piteşti la vii.8 1 Vezi : Istoria vieţii lui Constantin vodă Brîncoveanu de Radu logofătul Greceanul, 25 Cap. 30, în Magaz. istor. pentru Dacia, t. II, 1846, pag. 209. 2 Mucarer însemnează preînoire de domnie. La asemenea caz sultanul sau trimişii lui îmbrăcau pe domn cu un caftan nou şi primiau plocon de la dînsul. In Condica Vistieriei, la anul 7201 febr., găsim următoarea indicaţie : „5943 florinţi s-a dat lui Bairam aga selam-aga al măriei sale veziriului cînd a venit cu caftan de mucarer, însă bani gata, taleri 5000 şi o 30 haină cu spinare de samur şi postave şi atlase de talere 943". 3 Selam-aga se traduce literal prin domn al felicitărilor şi este un comisar de instalaţie ; caslîr-aga e şeful eunucilor negrii; tefterdarul era prezident al camerei sultanului. 4 Vezi Hammer, Histoire de VEmpire Ottoman, liv. LIX. 5 în Condica Vistieriei, la anul 7201, mai găsim următoatea indicaţie : ,,8000 talere s-au 35 da poclonul veziriului Aii paşei şi Kehaialei lui, de vizirlik nou, însă viziriului tal. 5000 şi kehaialei tal. 1000 şi două blane de samur de tal. 1000". — Mărginim însă aci citaţiile din acea Condică, care corespund cu textul nostru, spre a nu încărca această publicare cu prea multe note; sperăm, cum am mai zis, că în curînd publicul cititor va putea însuşi să confrunteze socotelile Vistieriei de la 1694 şi urm. cu indicaţiile autografe ale lui Constantin Brîncoveanul. 40 6 Sacîzul e insula Chios. Hammer, Hist. de VEmp. Ottom., liv. LIX descrie această iz- bîndă a veneţienilor. 7 Mogoşoaia lîngă Bucureşti şi Potlogii nu departe de Tîrgovişte, erau moşiile de predilecţie ale Brîncoveanului; la amîndouă avea palate care azi cad în ruine. Vedem că uneori mergea şi la Obileşti pe Moştişte, (distr. Ialomiţa), unde e un frumos eleşteu. 45 8 Viile de la Piteşti erau odată cele mai vestite din ţară. In Călătoria Patriarhului Măcar ie al Antiohei, trad. engleză de Belfour, part. VIII, sect. II se zice : „Here a fine sweet wine is made wich is of great celerity, and is the best of all the wines produced in Walachia". 96 7203 t sept. 2 duminecă am sosit la mănăstirea De un Lemn. f sept. 4 marţi am sosit la mănăstire la Bistriţa, f sept. 6 joi am sosit la mănăstire la Hurezi. t sept. 13 joi am purces de la mănăstirea Hurezi. 5 faţa 6 t sept. 17 luni am ajuns la Brăncoveani. f sept. 26 miercuri am purces de la Brăncoveani. | sept. 29 sâmbătă am sosit la Potlogi. | oct. 2 marţi am purces de la Potlogi şi am sosit la Tărgovişte, şi într- io aceastaş zi ne-au venit veaste că au fugit veziriul de la Varadin de unde să bătea cu neamţii şi au venit iar la Belgrad.1 f oct. 3 miercuri ne-au venit veaste că au bătut leaşii pe Şahpaz gherei sultan care ducea zaherea la Cameniţ, luînd şi zaherea toată leaşii. 2 f oct. 7 duminec<ă> ne-au venit veaste că au intrat paşa cu cazacii în i§ Buceac si au stricat căsla hanului şi alte 10 sate.3 faţa 7 f oct. 17 miercuri am purces de la Tărgovişti şi tot într-acestaş zi am sosit la Mogoşoia. f oct. 20 sîmbătă purcezînd de la Mogoşoia am venit la Bucureşti4 m lăudînd şi mulţămind lui Dumnezău că toat călătoria câtă scrie înnapoi o am făcut, cu sănătate, cu pace, cu bucurie i proci5. Anul 1694. faţa 8 f ap. 12 vineri au purces Stoian văt. de căi. 6 de la Potlogi i Ibraim 25 ceauş care venise pentru cară şi cu iei s-au trimis şi 6 =f= gimsz hzsuszg zyOszg. fualzy© la ap. 28 au venit: f ap. 15 luni au purces Frăţii i Eadul căp. de la Petreşti cu care s-au scris pentru zahereaoa Cameniţii i pentru oaste. 30 la mai7 au venit Stoian văt. fap. 29 luni au purces Stoian văt. i snă Ghidimoc de la Brăncoveani cu care s-au scris de vezir noă şi de alte păsuri i oaste, mai 21 au venit snă Ghidimoc. t mai 2 joi am trimis alţi călăraşi iar de la Brăncoveani cu care am 35 scris pentru treaba Sinaei. mai 26 au venit cu răspunsul aducând ispravă.8 1 Hammer, Hist. de VEmp. Ottom., liv. LIV. Varadinul e Oradia mare, Grosswardein. 2 Idem., liv. LX. 4Q 3 Despre aceste incursii par a vorbi Niculai Costin şi Ioan Niculce în Letopisiţile Moldovei, t. II. 4 Radu Greceanul, Cap. 32. în Dacia., t. II. p. 215. 6 In. Ms. aci se află adăogată, cu o mînă străină, o notă care zice : „Octombrie 23 au venit neamţii la mă«nă»stire 1. 7237 cumpania lui Fetră Iosif din răgămentul lui Ustova". 6 Abreviaţie pentru călăraşi. 45 7 Cifra e roasă în Ms. 8 Ar fi interesant de ştiut care a fost acea treabă a Sinaei la care au venit răspuns, adu-cînd ispravă. Bănuiesc că va fi tractarea pentru clădirea mănăstirei din Rîmnicul Sărat, pe care Constantin Vodă o a clădit împreună cu unchiul său Mihai Cantacuzin şi sfîrşindu-o pe la 1696, •o a închinat la mănăstirea de la muntele Sinai din Arabia. — Vezi Radu Greceanul, Cap. 40 50 în Dacia, t. II p. 329. 97 7 - c. 203 faţa 9 f mai 12 am trimis 2 călăraşi şi un lipcan de la Dăsnăţui duminecă cu o blană i 1000 tal. poclonul ehihialei.1 mai 31 au venit răspunsul cu Mehmet agă i Costandin corn. ca să ne 5 întoarcem înnapoi. f mai 20 am trimie 2 călăraşi de la Cerneţi cu veaste că au venit 3 zmr-gayn saagAis. iun. 6 au venit răspunsul cu Ianache corn. f mai 25 am trimis 2 călăraşi iar de la Cerneţi cu veastă carălor că io le-am trimis la Belgrad. iun. 23 au venit răspunsul cu Barbul corn. f mai 28 Am trimis pe Eadu ceauş i îfecula călăraşi cu tal. 2500. ale valedealei de la Cerneţi. iun. 23 Au venit răspunsul iar cu Barbul corn. la Hurezi fiind. 15 faţa 10 f iun. 3 luni am trimis pe Stoian văt. cu Mehmet agă al veziriului de la Cerneţi cu răspunsul că sîntem mergători la bogazuri2 şi cu 7500 tal. cu Mehmet Celebi din datoria-m. iul. 1 Au venit la mănăstirea De un Lemn fiind. 20 iun. 9 duminecă am trimis pe îsedelco căi. şi altul de la Ciovărnăşani cu 1000 de tal. pentru blana chehialei veziriului de chihia noao. iul. 1 au venit. f iul. 25 marţi am trimis pe Gthioca căi. şi!"altul de la Hurezi cu veas-tea hoţilor. 25 iul. 22 Au venitfla Tărgovişt. faţa 11 f iul. 27 joi am trimis pe Frăţilă căi. şi pe Bartolomei la Ţarigrad de la Hurezi. av. 4 au venit la Tărgovişti. so f iul. 4 joi am trimis pe Zota căi. şi alţi 2 căi. la Ordie de la conacul ot. Topolog, împreună cu un lipcan al veziriului. iul. 7 diminecă s-au dus aga la veziriul care venisă pentru zahereaoa Cameniţii dă-i duse şi banii plata zaherealei anume Atiim Abdulah aga. faţa 12 35 iul. 23 marţ am trimis pe 3 la Belgrad de la Tăr- govişte. la av. 16 au venit cu răspunsul la Tărgovişte. iul. 26 vineri am trimis pe Durase corn. la Odrii4 şi 2 călăraşi la Ţarigrad. av. 24 Au venit. 40 1 Funcţia de chehaia corespunde cu aceia de ministru al trebilor din lăuntru. Vezi Ham- mer, Dignites et emplois dans VEmpire turc. 2 Bogaz e o vorbă turcească ce însemnează trecătorile, pasele munţilor, şi totdeodată şi gurile rîurilor. — Condica Vistieriei arată birurile ce s-au ridicat pe ţară pentru aceste călătorii pe la bogazuri. 45 3 Loc alb în Ms. 4 Odriiul este Adrianopol, Edrinch pe turceşte. av. 24 sâmbătă am trimis pc Hafanache cinci, la Ordie cu poclon chehialei veziriului. f av. 27 marţi au trimis pe Eadu i 1căl. la Ordie cu veas- tea lu huyaoafu. faţa 13 7204 5 f sept, 7 sâmbătă au mers..........căi. cu un lipcan la Ordie cu vestea cruţilor2. Anul 1695. faţa 14 1.1695 şi 1.7203. f ghen. 27 au murit sultan Ah met şi tot într-acea zi s-au pus înpărat sultan Mustafa.3 la noi au venit veastea la fev. 3. f feb. 25. au venit veaste că au luat turcii Sacăzul înnapoi de la Vene- ţiiani. 4 f ap. 8 am purces de la Bucureşti în tabără luni. 9 f ap. 11 Am sosit la Potlogi joi şi am şezut pană la ap. 14. f ap. 15 am purces de la Potlogi luni. t ap. 18 am purces de la Ciocăneşti joi. f ap. 22 am sosit la Brăncoveani luni. 20 faţa 15 f ap. 28 tot la Brăncoveani fiind ne-au venit veaste de la Odrii cu Stoian văt. de călăraşi că au mazilit pe Aii paşa veziriul cu toat lacomă şi spurcată poarta lui şi au pus vezir pe Mehmet paşa care au fost caimacam pase, iar pe Aii paşa mai pe urmă l-au sugrumat 25 ca pe un căine 5. t niai 3 vineri am purces de la Brăncoveani. f mai 8 miercuri am purces de la Craiova. f mai 17 vineri am purces de la Drincea. f mai 19 am sosit la Cerneţi duminecă, în lăsata secului de Sim-pietru. 30 f mai 31 ne-au venit ferman cu Mehmet aga al veziriului ca să ne întoarcem înnapoi la cealealalte bogazuri să păzim, t iun. 9 duminecă am purces de la Cerneţi înnapoi. faţa 16 t iun. 12 miercuri am ajuns la Tismana. 35 f iun. 19 miercuri am sosit la mănăstire la Sfeti Constandin la Hurezi, t iul. 1 am purces de la mănăstirea Hurezi de am venit la mănăstirea De un Lemn luni. 1 Loc alb în Ms. precum şi în frazul următor. 2 Cruţi se numiră încă de la 1514 ţăranii revoltaţi din Ardeal sub George Doja. A. T. 40 Laurianu, Documente istorice despre starea politică şi religioasă a românilor din Transilvania, în Dacia, t. III, p. 189. Mai sus tot astfel a spus că a înştiinţat Poarta cu vestea hoţilor (iunie 25). 3 Hammer, Hist. de VEmp. Ottom., liv. LIX et LX. 4 Idem, liv. XL. 6 Despre răutatea şi lăcomia veziriului , precum şi de a chehaialei vorbeşte şi Radu 45 Greceanul, Cap. 34 în Dacia, t. II, p. 218 sq. unde spune şi despre călătoria Brîncoveanului la Cerneţi. Vezi şi Hammer, Hist de VEmp. Ottom., liv. XL. 98 99 f iul. 3 Am purces de la mănăstirea De un Lemn de am trecut Oltul miercur. f iul. 5 vineri am venit la mănăstire la Argeş, f iul. 8 luni am purces de la mănăstirea Argeşul. f iul. 9 marţi am ajuns la Piteşti la vii. într-aceastaş zi au venit veste cu cupariul lu Constandin vodă că au făcut Măria o copilaşe.1 faţa 17 t iul. 19 vineri am purces de la Piteşti şi sîmbătă iul 20. am ajuns la Tărgovişte în zioa de sfeti Ilie, aflîncl den multă mila lui Dumnezeu pe toţi sănătoşi, f iul. 28 duminecă au întrat hanul cu tătarii în ţară la Mătrineani2 f av. 15 Ne-a venit veste că mergînd tătarii pînă la Bistreţa s-au întors Calga sultan cu tătară-i înnapoi la Buceak. iar hanul cu puţintei tătari au mers la Belgrad trecind Dunărea pe la Dii la av. 16' fata 18; f sept. f sept. 15 Dumne.........a venit 2.......3 la hu5un 6 >k 485 + a\Sa\ HSg = buu oz □ âu 548584 m guoz azs zuS la 10 ale lui sept. 5452 = oqăpuuyA g + 952 ds. f sept. 18 miercuri mi-au venit veste de la Cornea vel ban de la Cerneţi că pogoară înpăratul sultan Mustafa pe la Euşav să treacă pe'n ţară să meargă la Necopoea4 f sept. 20 ne-au venit ferman să mergem înnaintea înpăratului. + sept. 23 luni am purces de la Tărgovişte. faţa 19 .......înmpărăţie la........ t sept. 28 sâmbătă am fost la Maglavit. f sept. 29 duminecă am fost la Hrat. f sept. 30 luni am fost la Măceş. f oct. 10 marţi am trecut Jiul pe la Frumuşei şi am conăcit la Ciobanul, f oct. 2 miercuri am fost la Orlea. f oct. 3 joi am trecut Oltul pe la Turcul şi au trecut înpăratul Dunărea de au mers la Necopoe. f oct. 7 luni am purces înnapoit şi am mers la Ciliani. 1 Măria, fiica a doua a lui Constantin vodă, luase de soţ pe beizade Constandin] fiul lui Duca vodă din Moldova, precum ne spune Radu Greceanul, Cantemir şi alţii mulţi. 2 Radu Greceanu, Cap. 35, în Dacia, t. II, p. 221 sq. 3 Ms. e aci ros de umezeală. Locurile lăsate albe la faţa 19 sînt pe reversul acestora. 4 Radu Greceanu, cap. 36, în Dacia, t. II, p. 226. — Hammer, Hist. de VEmp. Ottom., liv. LX, vorbeşte despre călătoria sultanului la Dunăre. Folelul novei. însemnări autografe ale lui Constantin Brîncoveanu voevod, din anul 1695, (facsimil reprodus din ediţia Em. Vîrtosu, Buc, 1942 p. 181, corespunde textului de la p. 100, rînd. 16 — 25 din ediţia de faţă). Biblioteca Academiei Republicii Socialiste Eomânia. 100 101 Anul 1699 faţa 20 ghen. 27 Ne-au venit veste de la Papa cap. de la Cerneţ cum că s-ar fi tocmit pacea şi solii că s-au întors la Beligrad1 şi 5 ghen. 30 au venit veste şi de la Odriu că adevărat s-au aşezat pacea, faţa 21 ghen. 31 am trimis pe Cucioc căp. ş. . . 2 alţi căp. cu 30 de pungi slo. . . la Odrii la boiari. fev. 2 am trimis pe Gruiţă căp. i Bartolomei căp. cu un car cu 30 de io pn.3 la Odriu. fev. 8 miercuri au venit Dumitraşco cu Bacoviţ şi cu Barbul Corne de la Odrii cu veaste că ni s-au dat domnia cu hatişerif în toat viaţa noastră. fev. 10 vineri spre sâmbătă la 4 ceasuri de noapte au răposat maica4 15 ~ multă jale şi mîhnire lăsăndu-ne. fev. 16 joi a trimis pe Afendul cluci. la Ţarigrad pentru tîrguiale de Paşti5. fevr. 17 vineri au venit Frăţilă iuz. de la Odrii cu veast că au tras înpăratul hatul la baratul6 care ne-au făcut ca să ne fie domnia 20 în toată viaţa noastră. faţa 22 fev. 20 luni au purces Stoian văt. la Odrii cu 30 de pungi să ducă la boiari. f mart. 10 vineri am trimis pe Ivan căp. de saragele7 cu un car cu 52 25 de pungi pocloahele bairamului şi tot într-această zi am trimis pe snă Ghidimoc la Odrii făcând ştire capihialelor că s-au trimis pocloanele bairamului. faţa 23 t mart. 25 sîmbătă am trimis cu Mehmet Celebi pentru blanele de muca-so rer 20 de pn. cu care au mers şi Gheorghie Medini. 1 Despre pacea de la Carlovicz închieiată cu totul la ianuarie 1696, între Poarta, Austria, Polonia republica veneţiană şi Rusia vezi Hammer, Hist. de VEmp. Ottom., liv. LX şi F. Schoell, Hist abreg. des traites de paix, Bruxelles, 1838, voi. IV, p. 349 sq. 2 Locurile lăsate albe sînt tăiate la legătura Msului. 35 3 Abreviaţie pentru pungi. O pungă era compusă de 500 talere. 4 Radu Greceanul, Cap. 44 în Dacia, t. II, p. 350. — Muma lui Constantin Brîncoveanul era Stanca fiica lui Constantin Postelnicul Cantacuzino; ea este îngropată la mănăstirea Brîn-covenii, (distr. Românaţi). 5 E de observat acest obicei de a trimite la Constantinopol să tîrguiască pentru sărbă-40 tori. Spre a specializa felul tîrguelilor, nu ne putem opri de a transcrie o rubrică din luna fevr. 7202, în Condica Vistieriei: „1000 fior. s-au trimis lui Ianache Bulucbaşa la Ţarigrad ca să cumpere cofetărie sacîz pentru treaba căpeteniilor de Paşti, şi tafta pentru steaguri şi alte cheltuieli de treaba curţii de Paşti". 6 A tras hatul la barat vrea să zică şi-a pus iscălitura, paraful pe decret 45 7 Saragel ile erau trupe neregulate, puşcaşi şi vînători de adunătură. Faţa 24 t ap. 6 în ziua de joi mare au venit.....i vel spăt, i vel post. i Iane văt. de la. . . . 1 aducând ferman de haraci să nu se mai rîn-duiască pană la anul. ap. 13 joi în sărbători au venit agă de înpărăţie cu hatşerif i caftan 5 de domnie cum să ni s-au dat în toat viaţa noastră şi după ce s-au tăcut osfeştania cu sobor după obiceai şi dupe ce am ascultat şi-sfănta leturghie înpreună cu toată boerimea i neguţători i sluj-tori am ieşit înaintea agăi cu mare alai de la-m adus pană în divan, unde dupe cititul hatşerifului şi după ce noi am înbrăcat caftanul io înpărătesc s-au înbrăcat şi toţi boiarii cu 27 de caftane. faţa 25 ap. 18 marţi am mers la Potlogi şi am şezut miercuri, joi, vineri iar ap. 22 sâmbătă am venit la Mogoşoaia de am făcut pe Sfeti Gheorghie şi ap. 24 luni am venit iar la Bucureşti. 15 ap. 28 vineri am trimis pe Iane văt. să fie capichihia trimiţind şi daruri ■** v la priatene i proci. faţa 26 mai 1 luni am luat iarbă de curăţenie şi mai 4 joi am lăsat sănge2 \ m 20 mai 8 luni am purces den Bucureşti la Obileşti şi mai 9 marţi am ajuns. mai 13 sîmbătă am luat la Obileşti seama o-lor3 şi am scos o măsea despre stînga. mai 20 sâmbătă au venit sol de la Moldova pohtindu-ne la nunta lu Du- 25 mitru beizade4 6 + 6 + S. f. mai 22 am purces la Bucureşti şi am ajuns, mai 23 marţi 1 Rupt în Ms. ort 2 Cu indispoziţia lui Brîncoveanul găsim ocazie de a spune un cuvînt despre medicii ce erau în timpul lui,' în ţara noastră. Mai întîi Engel, Geschichte der Wallachey und Moldau, t. I, p. 359, ne vorbeşte de un Iacob Pilarino, medicul particular al domnului şi care chezaşui pentru dînsul cînd, la 1703, vărsatul îl opri de a merge îndată la Adrianopol unde era chiămat de sultan. Tot pe atunci trăia în Ţara Românească medicul Ioan Comnen, care la 1701, mai, a tipărit ia mănăstirea Snagovului, un Proschinitar elinesc la Sintul Munte al Athonului, pe care apoi 35 11 mai publică, elineşte şi latineşte şi Bernard de Montfaucon în cartea sa Paleografia graeca, Parissiis, MDCCVIII, pag. 441 sq. Această carte foarte interesantă, în care se arată mai toate clădirile cîte au făcut domnii români la muntele Athos, e şi dînsa dedicată lui Constantin vodă Brîncoveanul. Am crezut un minut că Ioan Romanul care subscrie şi Ioan Francul (în epistol. dedicat din anul 1695), să fie chiar medicul Ioan Comnenul, dar această presupunere n-are nici 40 un fundament serios. — însfîrşit găsim şi în Condica Vistieriei, la luna ianuarie 1693, această indicaţie : „500 fior. s-a dat iui Pantaleon doftorul cel mare simbria lui de toamnă". 3 Socotesc că e o abreviaţie pentru oamenilor. 4 „într-acest an, la veleatul 7207, vara în luna lui mai făcut-au Antioh vodă (Cantemir) mare veselia cu nunta fratelui Dumitraşcu vodă, cu fata lui Şerban vodă (Cantacuzino), anume 4& €usandra, pre care o au adus din Ţara Ungurească". Nicolai Costin, Letopisiţele Moldovei, t. II, p. 49. 102 103 ;§||11 fiii 7M /'ffiS** ncMy/^tifdn _- .«™ *p. .03, ,M „îj»«ţ W"î:fS^ ~. BibUateoa Academiei Republicii Socialiste România. mai 25 joi am trimis pe Ianache Văcărescu aga 1 sol şi cu daruri la Moldova la nunta lui beizade Dumitraşco tot într-această zi au venit Velisar de la Odriu. Faţa 27 mai 31 miercuri am trimis copii pe . . . i. Ştefan împreună cu părintele Vlădica. . . cu Eadu stol. la Brăncoveani ca să fie a. . . ceputul temeliei biserecii şi la. . . 2 iul 15 joi au venit iar la Bucureşti. iul. 23 vineri au purces Toma log.3 cu ban. gra. . . iun. 30 vineri am eşit den Bucureşti d. . ş. . . am şezut şi sâmbătă şi d. . . faţa 28 . . datornicilor la Ţari- . am mers la Mogoşoaia minecă până dupe prînz. faţa 29 . şi luni de prînz am fost 1 IanacheVăcărescul aga, despre care am vorbit în articolul nostru : Poeţii Văcăreşti, part I, era frate vitreg, după mumă, cu doamna Măria soţia lui Constantin vodă Brîncoveanu, Vezi pag. 531. 2 Ms. e tăiat la legătură pretutindeni unde am lăsat loc alb. 3 Acesta e Toma Cantacuzino, fiul lui Matei aga care la 1711 trecu în Rusia urmînd pe Petru cel Mare. 4 Această localitate vestită prin măcelărirea robilor moldovenii şi cazaci, la 1654, în urma bătăliei de la Finta, este la Ulmii Curii, pe vechia moşie a oraşului, nu departe de Tîrgovişte. 5 Acest Scarlat e fiul lui Alexandru Mavrocordat ce-i zicea Exaporitul, tergiman sau dragoman al Portei despre care va vorbi Ms. mai la vale, Nicolae şi Ioan voevozii Mavrocordaţi erau fraţi cu dînsul. — El avu de soţie pe Ilinca a treia fiică a lui Constantin Brîncoveanul. Despre nunta şi despre moartea lui vorbeşte Radu Greceanu, cap. 42 şi 46, în Dacia, t. II, p. 343 şi 353. ' 6 Printre numeroasele şi feluritele daruri ce făcea domnii noştri pe atunci turcilor, erau şi cuciile adecă trăsurile aduse din Austria; costul lor se poate constata din Condica Vistieriei. — Mai jos vedem că Brîncoveanul trimite sultanului şase cai. 10 15 iul. 2 duminecă am purces de la Mogşo. . la Potlogi. iul. 17 Luni am purces de la Potlogi şi am mers la heleşteul de la Fântâna ţiganului.4 şi iul. 19 miercuri am mers la Tîrgovişte. iul. 28 Vineri dupe ce au răsărit soarele au răposat Scarlat peh. 5 şi 20 sâmbătă l-am îngropat la mitropolie în tinda cea mică şi iul. 30 duminecă am trimis pe Manolache căm. la Odrii cu 10 pn. veziriului i proci, şi ca să ducă veste tătăni-său Exaporitul şi av. 20 iar duminecă au venit, aducând veaste cum şi înpărăţia la av. 17 au purces de la Odrii de au mers la Ţarigrad. 25 faţa 30 av. 10 vineri au purces Mihaleche pit. de la Bucureşti cu cuciia veziriului 6 i proci. av. 27 duminecă au venit Toma log. de la Ţarigrad şi au venit şi Miha- lache pit.! so 35» 40» 45. 104 105 10 15 20 25 30 35 40 45 faţa 31 sept. 2 sâmbătă am purces de la Tărgoyişt şi am venit la Potlogi şi sept. 7 joi am mers iar la Tărgovişte. sept. 20 miercuri am trimis pe Manolache căm. la Ţarigrad cu bani lu Mehmet Celebi şi ai lu Nicolae dragoman. oct. oct. oct. faţa 32 19 joi am purces de la Tărgovişte de am venit la Potlogi. 28 sâmbătă am purces de la Potlogi de am venit la Mogoşoaia şi 30 luni am venit la Bucureşti den mila lui Dumnezeu sănătos şi tot într-această zi au venit căi. de la Ţarigrad pentru Osman chehia cel seărnav, trufaş, lacom1 cum că l-au scos de chihaialăc puind pe Cucioc Aii agă Ghiunbrucciul. faţa 33 noem. 4 sâmbătă au purces Stoian văt. cu banii datornicilor cu carul la Ţarigrad. noem. 11 sâmbătă au purces Ianache căp. cu poclonul hanului la Grăm. noem. 14 marţi au purces Mihai grămăticul cu borf ele lu Scarlat la tată-său şi tot într-această zi am trimes pe Constandin cluci la Isuf paşa Serascheriul. noem. 22 miercuri am trimis 6 cai înpăratului cu vătaful de grajd. faţa 34 dic. 12 marţi am trimis pi Vergo cluci la hanul şi la Isuf paşa. dic. 18 luni am trimis pe Iordache ceauş de aproz cu carul cu banii datornicilor la Ţarigrad. Anul 1703. faţa 35 Călătoria Odriiului 2 t mai 5 am purces den Bucureşti şi am mers la Copăceani, seara au venit călăraş. mai 6 am şezut pe loc la Copăceani. mai 7 am venit la Călugăream am trimis căi. la Odrii. mai 8 am venit la Daia mai 9 am şezut pe loc. mai 10 am şezut tot la Daia au venit şi călăraş şi au venit un agă să trimitem la Crîm liud 250 1 Am vorbit mai sus (nota 34) de răutatea şi lăcomia chehaialei dar e de observat că Brîncoveanul nu cutează a scrie defectele potentaţilor turci decît numai dupe ce Poarta i-a destituit. 2 Negreşit că urmarea Istoriei lui Constantin Brîncoveanul de Radu Logofătul Greceanu, trebuie să conţiă amărunte interesante asupra acestei călătorii pe care o avem aci în schelet. Itinerariul Brîncoveanului e însă foarte interesant şi duce tot pe calea urmată şi azi între Bucureşti şi Andrianopol; staţiile sau conacele lui, la ducere foarte des repetate din pricina stării slabe a sănătăţii sale, (vezi Engel, Gesch, der Wall., t. I, p. 359), sînt cele următoare : Copăcenii, Călu-gărenii, baia, Giurgiu, Ruşciuk, Cernavoda, Turlak, Ossiniţa sau Iussence (pe rîul Lom), Kiutukler, Isnumlari, Dragoikie, Cialikabak, Comarova (dincolo de Balcani), Paşa-kie, Ieni-kie, Ciuciuk dervel, Arnaut-kie, lîngă Cefli şi Andrianopol. La întoarcere el vine mai repede şi conăceşte la Inge kie în loc de Comarova. mai 11 am venit la Giorgiov. f mai 12 am început a trece la Dunăre. Astăzi am trimis căi. la Odrii. mai 13 am trecut Dunărea şi au venit şi călăraş, mai 14 am trimis pe Ianache Cuciucriul1 la Odrii. mai 15 am venit la Cernavoda şi au venit călăraş ot Odrii. mai 16 am şezut pe loc au venit căi. ot Odrii şi am trimis căi. la Odrii şi am trimis la Serascheriul şi la Bucureşti cărţi şi Faţa 36 tot astăzi au venit Preda medel. i Baducanul ot Odrii. mai 17 am venit la Turlac. şi pe care sau întâmplat primejdie lu Panait cluci. Cioranul căzând dupe cal au murit în loc. mai 18 am venit la Osiniţa lângă Bazgrad astăzi ne-au venit scrisori de la Bucureşti.2 mai 19 am venit la Chiutucler am trimis căi. la Bucureşti şi au venit căi. de la Odriu. mai 20 am venit la Iscumlari la podul lu Matei vod.3 mai 21 am şezut pe loc am trimis pe văt. de căi. la Odrii cu 22 de p. am trimis şi la Bucureşt. mai 22 am venit la Dragoichio ne-au venit cărţi den ţară şi tot astăzi am dat răspunsul înnapoi. mai 23 am venit la Calăcavac, au venit căi. ot. Odriiu. mai 24 am venit la Comarova, am trimis căi. şi la Odrii şi la Bucureşti, mai 25 am venit la Paşachioi mai 26 am venit la Ienuchio au venit Toma sluj. mai 27 am venit la Cucioc dervend am trimis căi. la Bucureşti mai 28 am venit lîngă Arnautchio la Cefli mai 29 au venit Exaporitul la noi au venit Fiera log. din ţară cu Grhinea ceauş. mai 30 au venit feciorul Exaporitului şi alţi neguţători şi dragomani. mai 31 au venit beizade al Ducăi vod. şi alţi mulţi priateni şi în desară au chiemat boiarii la Poartă şi am trimis pe Fiera log. la Bucureşti şi au venit şi alţi căi. ot. tam. iun. 1 au venit unii alţii de s-au împreunat cu noi. iun. 2 aşijderea şi au venit căi. de la Bucureşt iun. 3 am trimis căi. la Bucureşt cu răspunsul şi f 4 am mers în Odriu. iun. 9 miercuri am mers la veziriul de am îmbrăcat caftan înpreună cu 20 de boiari şi am trimis pe văt. de călăraşi la Bucureşti. io 15 20 25 *ă 3® 35 1 Cuvînt greu de descifrat. 2 E de observat că mai în toate zilele domnul primia şi trimitea scrisoare în Ţara Românească şi la Andrianopol. Călăraşii erau curierii însărcinaţi cu purtarea acestei corespondenţe. 3 Acest pod al lui Matei vodă (negreşit Basarabul), tocmai la trecerea strîmtorilor Bal-canului, ar trebui cercetat chiar pe localităţi. Cu ce ocazie îl va fi clădit Matei vodă? se vede că emisarii lui întîmpinau greutăţi de a trece pe acolo cu carele de bani şi de daruri ce dînsul, ca şi Costantin Brîncoveanul, obicinuia a trimite la Constantinopol, şi aceasta va fi îndemnat pe domnul român a clădi acolo un pod. 40 45 106 107 faţa 37 iun. 10 au venit Toma balucbaş de la Bucureşti cu bani şi m-am împreunat cu inicear aga şi am dat 100 de pu. la împărăţie. iun. 11 ne-am împreunat Chihiao vezir şi alţi priateni şi am dat 8 de pu. 5 Valedelei şi 30 Căzlar agăi. am trimis pe grămătic la Ţărgrad. iun. 12 am trimis pe Toma buluc başa la Bucureşti şi m-am împreunat cu tefterdariul i reizul. f iun. 14 au venit căi. de la Bucureşti şi am mai dat la înpărăţie 100 de pu. astăzi au mazilit pe Inicear aga şi au pus pe Cui Chihi'a. io f iun. 15 marţi am mers la Poarta înpăratului de ne-au înbrăcat ca[er]tan i proci, şi am trimis pe Mihai Părcăş în ţară1 iul. 15 au venit veste de la Antonie grămăticul de la Ţarigrad că la 6 ale ceştii luni s-au început acolo gulăgulea1 mare şi a doua zi ne-a venit şi dela Odrii scriind că este adevărat şi că mare sinhisi le-au dat la Poartă gul^uleaua aceaia. faţa 40 iul. 22 au venit veste că pe Muftiul cu coconii dumisale cei spurcaţi i-au făcut înpărăţia surgui2 iul. 15 au venit Antonie comis, cu veste că au maţilit pe sultan Mustafa şi au pus pe sultan Ahmet frate-său3 faţa 38 iun. 20 au venit căi. din ţară şi au venit veaste că aduc pe Costandin vod.2 iun. 23 am ieşit iar la corturi şi au venit văt. de a căi. den ţară cu bani. 15 inn. 24 am trimis în ţară căi. şi au purces Badul beizade3 cu alalţi boiari în ţară. iun. 26 am mers de ne-am luat ziua bună de la veziriul şi de la caimacamul astăz au răposat şi Barbul vel. stol. făr. iun. 28 am purces de la Arnautchio am venit la Ingechio şi am trimis 20 pe Sugrumai port la Bucureşti şi pe Dumitrache vist. la Moldova, iul. 2 am ajuns la Calăcavac şi am trimis căi. la Bucureşti şi alţii la Odrii. | iul. 3 au venit căi. de la Bucureşti, şi am trimis căi. la Odriu." faţa 39 iul. 5 am ajuns la Dunăre la Turtucaia şi au venit Costandin fiiul mieu 4 25 şi cu alţii de la Bucureşti şi părintele vlădica, iul. 6 am trecut cu toţii Dunărea la Olteaniţa. iul. 7 am venit la Obileşti au venit şi Stoic iul. 9 am purces dela Obileşti. iul. 11 Duminecă den mare şi bogată mila lui Dumnezeu am sosit la 30 Bucureşti slăvit şi proslăvit numele Sfinţii sale5. 1 Descrierea acestei ceremonii o face după Radu Greceanul, Engel, Gescn. der WalL, t. I, p. 360. Călătoria Brîncoveanului la Adrianopol cu cauzele şi consecinţele ei se găsesc şi în Hammer, Hist. de VEmp. Ottom., liv . LXI. 2 Constantin vodă Duca perdu acum pentru a duoa oară domnia şi fu exilat la muntele 35 Athos. 3 Beizade Radu fiu al lui Iliaş voevod de la Moldova era ginerele lui Constantin Brîncoveanul şi avea de soţie pe domniţa Stanca, cea mai mare din fetele Domnului. 4 Brîncoveanul lăsase în Ţara Românească pe fiul său cel mare, Constantin; al duoilea, Ştefan, îl însoţise în călătorie. Vezi Engel, Gesch. der Wall., t. I, p. .360. 40 5 Aceste cuvinte de mulţumire lui Dumnezeu dovedesc îndestul din ce grea primejdie se crezu scăpat Brîncoveanul, cînd după călătoria sa la Andrianopol, se revezu liber, viu şi sănătos în ţara sa. 1 Cuvîntul gulguleae e compus negreşit prin reduplicarea întăritoare a primei silabe din 10 zicerea slavonă -kmaww care înseamnă preîmblare, risipire de vreme; sensul este aci întins pînă la neastîmpăr, turbnrare, răzvrătire. 2 Engel, Gesch. der Wall, t. 1, p. 361. Hammer, Hist. de VEmp. ottom., liv. LXII. 3 Engel, loc. citat. Hammer, loc citat, liv. LXI et LXII. 108 109 DESPRE UNELE MANUSCRIPTE Şl CĂRTl TIPĂRITE AFLATE ÎN MĂNĂSTIREA BISTRIŢA. (DISTRICTUL VÎLCEA ÎN ROMÂNIA) Cele mai multe din- mănăstirile Ţărei Bomâneşti, şi mai ales cele 5 antice şi bogate, posedă cîte o colecţiune mai mult sau mai puţin numeroasă de cărţi vechi, unele scrise de mînă şi altele tipărite, păstrate în general cu foarte puţină îngrijire; aceste cărţi sînt mai cu seamă exemplare învechite de opere liturgice şi teologice, scrise slavoneşte sau româneşte, tipărite într-una din aceste două limbi sau în cea elenă, care după 10 timpi şi împrejurări, au servit la slujba bisericească a mănăstirei, şi care acuma, netrebuincioase şi despreţuite, zac mai totdauna aruncate în cîte o cămară mucedă şi prăfuită închise în lăzi sau grămădite în mormane, în general şoaricii, moliile şi cîrceii se folosesc singuri de acele rămăşiţe, adesea preţioase ale culturei şi ale pietăţei strămoşeşti. 15 Printre ele însă, anticuariul află tezaure nepreţuite, deşi el are mai totdauna mîhnirea a deplînge starea de stricăciune a multora, şi pierderea neînduoioasă a unui mare număr clintr-însele. Mănăstirea Bistriţa, din districtul Vîlcea, clădită pe la anul 1497f de banul Barbu Basarab (căruia-i zice şi Craiovescul, după rezidinţa 20 băniei sale), cu fraţii săi Pîrvul vornicul, Danciul vornicul şi Badul postelnicul, fii lui Neagoe1, e una din mănăstirile care au păstrat mai multe obiecte antice de tot felul: icoane, vase de argint, stofe şi cusături preţioase, odăjdii preoţeşti, manuscripte, cărţi tipărite, şi' alte rămăşiţe vechi; toate amintesc epocile trecute ale istoriei noastre. 25 Precît clădirile acestui aşezămînt religios şi-au pierdut cu totul carac- terul lor antic, în prefacerea totală a bisericei şi a caselor împrejmuitoare, sub prinţii Bibescu şi Ştirbei (1846—1856), cu atît din contră odoa-rele eclesiastice ale Bistriţei stau în fiinţă spre a atesta antica splendoare a acestei mănăstiri şi generoasa dărnicie a ctitorilor ei şi a urmaşilor lor. 30 în scrupuloasa examinare a atîtor rămăşiţe din'diferite timpuri, poate cineva studia, pînă la oare care punct, ideile artistice, practicele industriale şi relaţiile de comerţ care au domnit în ţara noastră la deosebite epoce ale dezvoltării sale, influinţele bizantine,' italiene, germane şi moscovite se ivesc succedîndu-se în arte şi în industrii şi pare că vin să 35 1 Aceasta indicaţie asupra familiei fondatorilor e trasă după inscripţia gravată pe unele obiecte antice de argint dăruite mănăstirei chiar de fondatorii ei; vom descrie mai la vale unele din acele obiecte. 110 coloreze cu raze mai vii, tablourile aspre şi întunecate ale luptelor noastre-politice din trecut. Bpitrahilul de mătase pe care se vede figurat chiar banul Barbu cu portul călugăresc de pe atunci şi cu numele său de monah, Pahomie; engolpion, sau iconiţa portativă a banului Preda, de stil bizantin, suflată cu aur şi cu smalţ champleve; covorul de catifea ţesut cu 5 desemnuri veneţiane de fir neted (plat) şi de fir încreţit (frise) şi dat de Neagoe vodă Basarab; ferecătura evangheliei lui Mareea postelnicul, lucrată cu figuri en bosselage, pe placă metalică suflată cu aur, după modul fabricaţiunei din Nuremberg; epitaful cusut cu fir şi cu mătăsuri în zilele lui Boris Thoedorovici Grudunof, ţarul Moscoviei; candelile de argint, 10 în formă de con trunchiat şi săpate ă jour cu medalioane aurite, lucrate negreşit în ţara noastră subt Matei Basarab; sicriul de argint şi aur al stului' Grigorie Decapolitul poruncit de Constantin Şerban vodă, în ţara maghiarilor şi costând 1500 reali1; policandelul, candelabrele şi alte obiecte masive de bronz şi argint aduse din fabrici germane şi ruseşti de Con- i& stantin vodă Brîncoveanul; ş-apoi o mulţime de alte articole mai vechi şi mai moderne2, pînă şi sfeşnicele de argint dăruite de boierii şi neguţătorii Craiovei, la 1779,' drept mulţumire către moaştele sîntului, pentru că a scăpat ţara de secetă şi de locuste, toate acestea ni se prezintă ca o succesie neîntreruptă de'documente istorice prin care se elucidează 20 şi se dovedesc relaţiile ţărilor române, şi dezvoltarea lor artistică şi industrială, şi starea lor de finanţe, şi tendinţele lor civilizatoare. Ar fi un studiu interesant şi folositor de a descrie şi a comenta toate anticuităţile secolului nostru de mijloc, ce se găsesc în ţară, şi a trage dintr-însele toate luminele ce ele pot revărsa asupra istoriei naţiunei noastre; ar fi 2& iarăş de mare necesitate de a aduna acele obiecte într-un muzeu, unde să le fie asigurată o conservare mai bună decît pe la mănăstiri; căci, lăsînd la o parte desele cazuri de rea credinţă şi abuz, s-a întîmplat de multe ori ca unii egumeni, din ignoranţă şi socotind poate că fac bine, să prenouească aceste obiecte antice, prin forme şi reparaţii moderne, 30 care le-au răpit toată valoarea lor arheologică 3. Un asemenea muzeu care s-ar împodobi cu preţioasele vechituri adunate de prin toate mănăstirile ţărei şi chiar uneori de pe la particulari, unde sta netrebuincioase şi nepreţuite, ar avea marele avantagiu de a ne înfăţişa o istorie plastică şi figurată a artelor, a industriei şi a negoţului 35 ţărei noastre. Icoane originale şi copii exacte de pe vechi tablouri şi por- 1 Călătoria lui Macarie patriarh al Antiochiei, trad. englezeşte de Belfour, Londra, 1836, voi. II, p. 346. 2 în vara anului trecut 1860, fiind însărcinat de minister a cerceta şi a înscrie anticuităţile din mănăstirile judeţelor Argeş şi Vîlcea, am prezintat ministerului relaţii cu de- 40 scrierea pe scurt a acestor obiecte. Dl. Heinric Trenk, pictor elveţian stabilit în Bucureşti şi care mă însoţise în călătorie, a executat pentru guvernul român, un Album arheologic şi pitoresc de 110 planşe, în care vederile cele mai frumoase şi anticuităţile cele mai interesante sînt repre-zintate cu mult talent, în ulei, în acuarelă şi în sepia. Ar fi de dorit ca guvernul să se decidă a face cheltuiala hromolitografierei acestui Album, care ar găsi negreşit mulţi cumpărători chiar 45> şi în străinătate. 3 Trebuie să arătăm aci mulţumirea noastră către părintele, actualul egumen de la Arnota, care urmînd consiliul nostru a reparat fără de a defigura cîtuşi de puţin o cruce şi o cădelniţă ce se aflau la Arnota din timpii lui Matei Basarab. Lucrări de felul acesta, făcute pentru anticuităţile Bistriţei, ar trebui întreprinse de guvern, care ar începe astfel crearea unui 50 muzeu foarte bogat. UI tr ete; săpături de tot felul şi ornamente sculpturale pe piatră, pe metaluri, pe lemn şi pe os; vase şi alte odoare de metal lucrate cu dăltiţa (tisele) sau gravate, turnate masiv sau de sîrmă (filigrane); stofe bogat ţesute; sangulii mai subţiri şi mai transparente decît pînza păiajenului; cusături 5 grele şi complicate; giuvaeruri cu smalţ şi cu pietre scumpe; arme antice ; veşminte preoţeşti sau civile; hamuri de cai; mobile şi alte felurite obiecte din timpii trecuţi; toate acestea, dispuse după rîndul fabricărei lor,.ar veni să ne dezvăluie o mare parte de secretele traiului casnic, al obiceie-lor şi al gusturilor străbunilor noştri. 10 Tot aşa de importantă ar fi şi adunarea în biblioteca naţională a tuturor manuscriptelor şi tipăririlor ce stau expuse pierderei şi str'icăciunei prin mănăstirile şi prin bisericele oraşelor şi satelor din Eomânia. Acestui aşezămînt îi lipsesc mai toate incunabulele1 tipografiei române şi manuscriptele vechi care ar putea servi la studiul istoriei şi al dezvoltărei limbei 15 noastre, sînt foarte rare într-însul. Strîngerea la un loc a vechilor cărţi de prin mănăstiri şi biserici ar împlini cu prisos aceste lacune. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice din Bucureşti aprobînd cererea ce i-am făcut, ne-a permis în vara trecută a strămuta în capitală, o culegere din cele mai interesante cărţi aflate în mănăstirile Cozia şi Bistriţa ?o de peste Olt. Volumele aduse deocamdată din Cozia sînt în număr de 20 şi cele din Bistriţa numai de 19, dar fără de a contesta valoarea unor cărţi găsite pe la alte mai multe mănăstiri ce am vizitat, trebuie să mărturisim că biblioteca de la Bistriţa ne-a dat pînă acum cele mai însemnate rezultate subt raportul anticuităţei. 25 Această bibliotecă, (dacă putem da un nume aşa pompos adunăturei de volume mai mult sau mai puţin stricate ce stau aruncate într-o cămăruţă i a sumptuosului palat mănăstiresc) conţine, afară de scrieri bisericeşti moderne, tipărite în limba românească, o colecţie ca de vreo 300 volume vechi foarte rău conservate; căci cele mai multe, din pricina neîngrijirei 30 şi mai ales a umezelei ce este în peştera învecinată, unde ele în atîtea rînduri au fost strămutate şi păstrate, împreună cu celelalte averi mişcătoare ale mănăstirei, s-au udat şi s-au mucezit astfel încît cele de hîrtie sînt mai mult putrede şi lipite foi de foi, iar cele de pergament, şterse şi scorţoase. Aceste incoveniente sînt însă o consecuinţă chiar a păstrărei lor; 35 fără de peştera cea umedă, negreşit că comorile bibliografice de la Bistriţa s-ar fi risipit cum s-au risipit cele adunate din vechime la alte mănăstiri antice, precum Snagovul, Tîrşorul, Dealul, Curtea de Argeş şi altele. Acea peştere, preţioasă ascunzătoare a călugărilor bistriţeni, le-a dat mijlocul de a scăpa din atîtea pustiiri ale inimicilor ţărei, odoarele şi 40 cărţile antice lăsate de ctitori şi de dăruitori, în paza lor/ Fenomenul geologic ce deosibeşte localitatea Bistriţei, adecă despicarea unui munte de piatră văroasă ca să lase o trecătoare pitorescă pîrîului ce chiar din repeziciunea sa, a luat numele de Bistriţa (bwctpk slav. repede), negreşit că a trebuit să ocazioneze, în sînul acelui munte, cripte 45 sau peşteri spaţioase; acele peşteri sînt mai cu seamă de partea dreaptă 1 Incunabula (leagăn) se numesc toate ediţiile de cărţi tipărite la începutul tipografiei. Ediţie princeps se numesce orce întîie ediţie a unei cărţi, dar toate ediţiile princeps nu sînt incunabule. a rîului. Ca la distanţă de cincisprezece minute, urmînd de la mănăstire pe acea minunată matcă în sus, se face pe dreapta, în munte, o gură largă, dar care îndată se îngustează; muşchiul stropit neîncetat de picurarea stîncei, revarsă într-acea boltă maiestoasă o licurire de verdeaţă magică; oamenii locului numesc acea gură, Pesterea veche, şi numele-i pare a dovedi 5 că cei dintîi locuitori ai acestor munţi, vînători îndrăzneţi urmărind, dupe cum zice tradiţia, o ursoaică, acolo şi-au găsit adăpostirea. Mai la vale pe rîu, chiar în dosul mănăstirei, dar sus pe rîpă şi la un loc mai puţin accesibil, este o altă peştere, în care se intră d-a buşelea printr-o crăpătură îngustă; îndată însă acea peştere se lărgeşte, formînd bolţi io înalte şi uneori superpuse cu felurite accidente de tărîm, cu scursori împe-trite şi chiar cu o cisternă firească în fundul unei cavităţi. Aci din vremi nememorate au locuit pustnici; aci s-au păstrat în vechime moaştele gtuiui Qrig0rje Decapolitul1 ; aci însfîrşit s-au pus la adăpost, în timpii de jafuri şi de invazii, obiectele de preţ ale mănăstirei, astfel încît astăzi 15 găsim la Bistriţa mai multe odoare şi cărţi vechi decît în alte mănăstiri. Osebit de tradiţie însă n-avem altă mai vechie mărturisire despre locuirea acestei peşteri,'decît capela ce s-a zidit la anul 1637, de către mitropolitul ţărei Theofil subt patronagiul stil0r Voevozi, la un loc unde pesterea se deschide la lumină printr-o gură largă, drept d-asupra unei rîpe-nalte ce 20 dă perpendicular în rîu. Acea capelă s-a dărîmat, şi-n locu-i s-a făcut altă care poartă următoarea inscripţie ce se găseşte încă acolo pe o piatră săpată cu multă inexperiinţă de sculptură şi de stil: f Această sfînta beserică iaste zidită de mitropolitul Theofil la leat 7145 (1633) şi rămîind la pustiire şi de tot la ris?'p:re iar la leat 7245 (1732) robul lui Dumnezeu Maca- 25 rie ieromonahul o a dres mai de iznoavă prefăcut... şi părinţilor Rafail eromonahul Ivana vecinica pomenire, pis az 1732. Măcar erom. iunie 3 2. Pe la anul 1828 a ars şi această bisericuţă cu chiliile ce se făcuse alături şi în care locuia schimnicul Ilarion, cel din urmă călugăr peşterean ; de atunci s-a mai reparat numai capela de piatră învelindu-se cu şindrilă 30 şi s-a zugrăvit pe la 1831, dar acum a rămas şi ea cu totul pustie. Nici chiliile, nici scripetul, pe care se ridica în vechime sicriul Sîntului şi celelalte odoare, nu mai există. Vechia credinţă tradiţională ce privia acea sînţită peşteră ca o protectoare a mănăstirei din vale, a pierit împreună cu nevoia de refugiu şi cu frica urgiilor din timpii barbari; pesterea, cu 35 întunecimile ei misterioase, cu bolţile-i locuite de miriade de lilieci, a *rămas numai ca o curiozitate pitorescă pentru vizitatorii localităţei; dar pentru arheolog ea păstrează încă multe preţioase amintiri. Ei îi sîntem datori conservarea multor scumpe rămăşiţe din timpii trecuţi; fără dînsa poate ne-ar fi astăzi greu a constata prin obiecte existinte, vechi relaţii şi 40 însemnate producte ce dovedesc cultura străbunilor noştri. Astfel cum a scăpat din jafuri şi din nevoi, biblioteca Bistriţei e compusă în general de cărţi bisericeşti manuscrise şi tipărite, în limbile slavonă, română şi elenă. Deosebindu-le însă în mai multe categorii generale, după dialectele în care sînt scrise, găsim : vreo 80 manuscripte sla- 45 1 Un vechi sicriu de chiparos, în care se păstrau moaştele sîntului de la Bistriţa înainte de fabricarea celui de argint, poartă o inscripţie slavonă, în care se vede că este făcut de Radul voevod,fiul Mihnei voevod (1611 — şi 1623), cind a venit într-a sîntului Grigorie Decapolitul peştere. 2 Cele din urmă cuvinte se traduc : am scris eu Macarie ieromonah la 1732, iunie 3. 50 312 8 - c. 203 113 10 15 20 25 30 vone (evangheli, psaltiri, minee, ceaslove, pravili canonice etc.) scrise cu litere capitale şi minuscule, de formatele folio, în 8°, şi în 4° ; iarăş pe atîtea cărţi slavone tipărite în secolii XVIX-XVIII, în lavra Pecersk din Kiev, subt păstoria mitropolitului Petru Movilă ; în Leov (Lemberg în Galiţia) tot pe atunci; în Moscva, în zilele ţarilor Alexei şi Petru Ivano-vici; în Tîrgovişte sub Matei vodă Basarab şi doamna sa Elena ; în Buzăuy Bîmnic, Tîrgovişte şi Bucureşti subt domniile lui Şerban Cantacuzinoy Constantin Brîncoveanul şi mai încoace; ca vreo 30 volume greceşti tipărite la Veneţia şi în Ţara Bomânească, de format în 8°, şi în 4° printre care se găseşte şi un exemplar complect al mineilor elineşti tipărite la 1680 şi următori, în Veneţia, şi purtînd scris pe dînsul că a fost al lui Constantin Brîncoveanul vel logofăt, la 1687; vreo 40 manuscripte româneşti (psaltirii, vieţi de sînţi, cărţi dogmatice şi învăţături d-ale părinţilor bisericei, etc.) traduse în româneşte în cei doi din urmă secoli, şi prescrise în mare parte cu litere minuscule şi cursive cirilice, de călugării locuitori în mănăstire. Celelalte cărţi româneşti provin din deosebite tipografii care s-au succedat de la al XVII secol încoace, în ţările române : Braşov^ Govora, Tîrgovişte, Iaşi, Snagov, Buzău, Bîmnic, Bucureşti, Sibiu, etc. Intenţiunea noastră nu este aci de a da o nomenclatură a titlurilor tuturor cărţilor vechi ce compun biblioteca Bistriţei. Ne vom mărgini a descrie cu amăruntul unile din cele ce ni s-au părut mai interesante, şi comentînd atît provenienţa, caracterul cît şi înfăţişarea lor, ne măgulim că vom izbuti a trage oarecare concluzii ce nu vor fi credem, fără de interes pentru relaţiile ţărilor noastre, pentru starea lor de desvoltare şi chiar şi pentru limbele uzitate într-însele, la epoci destul de înapoiate. PSALTIRIA COMENTATĂ DE BRANCO MLADENOVICI. 1346. Cel mai vechi dintre manuscriptele Bistriţei este fără îndoială o Psaltirie slavonă scrisă pe 52 coli în 8° sau 832 feţe de pergament galben foarte ordinar de 23 centrimetre-nălţime şi 16 cent. lărgime, cu litere de forma celor capitale1, de deosebite mărimi variind de la 4 pînă la 35 40 45 1 Deosebitele feluri de scrieri cu litere cirilice, întrebuinţate în manuscriptele vechi se pot împărţi în cîteva clase generale admise în paleografia tuturor limbilor europene. Acestea sînt : 1. Scrierea majusculă, care se servia cu litere trase gros şi regulat astfel cum s-au păstrat cu puţine modificaţii în caracterele de tipar; ele pot avea deosebite mărimi şi după forma lor dreaptă sau rotunjită, iau numirile de capitale sau unciale. Aceste litere, cele mai vechi ale scrierei cirilice, sînt formate d-a dreptul din majusculele elineşti. (Vezi Montfaucon, Palaeographia greaca, liv. II, cap. VI); 2. Scrierea minusculă, care întrebuinţează litere în general mai mici, trase mai subţire şi cu forme mai unghiulare şi mai aplecate. în limbile occidentale, minusculele cu haste sau trăsuri lungite în sus şi în jos, se numesc diplomatice şi e de observat că unele scrisori cirilice mai îngrijite port acest caracter. — Scrierea minusculă fu mai mult uzitată de la al XVI-lea secol încoace. 3. Scrierea cursivă, în care toate literile unui cuvînt sînt unite între dinsele printr-o linie continuă, e destul de rară în înscrisele cirilice; într-însa literile iau forme puţin determinate şi foarte variabile; descifrarea devine anevoioasă prin combinarea semnelor împreună şi mai ales prin înmulţirea nemăsurată a literilor aruncate d-asupra : metodă ce se uzitează asemeni şi în celelalte feluri de scrieri cirilice. m ri/tiMflti Ai&H m imun. &iik*Âj(mţ im Psaltirea comentată de Branco Mladenovici. 1346 (facsimil de pe"ms. sl. 205 f.l). Biblioteca Academiei Eepublicii Socialisie Eomânia. 114 115 1/2 milimetre-nălţime. Iniţialele la începutul frazelor şi titlurile în capul psalmilor sînt scrise, după obiceiul vechilor scriitori, cu cinabru (kinovar), iar textul corent, cu cerneală neagră. Cartea e legată în scoarţe de lemn învelite cu piele neagră; închiăetorile cărţii au căzut. în vechime se obicinuia mai adesea ca scriitorul unei cărţi să nu-şi puie numele pe titlul de la început, ci să-1 coprinză într-o notă la sfîrşitul volumului, arătînd acolo şi locul şi timpul în care s-a făcut lucrarea; de aceia găsim pe reversul celei din urmă feţe a acestui volum, nota următoare scrisă în 16 rînduri, cu cinabru : HSBO Af N H l€ A\ h, E>KHI€A\h H &',\NAklHăHHH$A\k CTTO XXA h p0>ka«HHI€A\k CÎld CHH \|*dATHpk NdnHCd ct noMOiţjHio E&reio h np-kcMTfajie icro Avrph. Ek a^t ^s."w."ha k*nahkt$" *>. ck noTki|jdHH»eA\k iipnAf/KnkiA\k H KC0CpAMKklA\k ra>Kf IV OyCTdKO\* KÎKCTKKHklJf" nHCdHHH HdnHCd CH \|fdATHpk EpdHKO fllAd- A'bHOKHKk. po^KOio Awororp-kujuddro 3d- KHTddro Kk CO\'l€THH >KHT,HHCT'kA\k pdBd BjKHia llVH HaOKOMk KTOCAOKd, Kk A^CT-fc pgKOM'fcAXk EopkMk. Kk ahh KAroK-kpNddro H KroÎTHKddrO H CdMOAP^>Ku;d Kcfcjk CpKk-CKklJfk s*A\Ak H nOMOpCKklJfk, KpdAB CT^dH Hj?Nd A\ov KpdAra OifpoLUd. Kk Tw Kp-kA*" np-ki€ rnk KpdAk C-rt^dH rpdAb KocToypk, rpdAk B-kArpdAK, rpdA KdHHNcy. care se traduce româneşte : Cu voia lui Domnezeu şi cu întruparea Sîntului Spirit şi cu naşterea Fiului s-a scris această Psaltirie cu ajutorul lui Domnezeu şi al prea curatei Maicei lui Domnezeu în anul 6854, indiction1 3, cu sîrguinţa şi cu silinţa din toată inima, dupe aşezămintele domnezeeştilor prescrieri, a scris această Psaltirie, Branco Mladenovici iar cu mîna mult păcătosului înfăşuratului în zădărniciile vieţei, robul lui Domnezeu Ioan Azov teologul, în locul ce se zice Borăci, în zilele bine credinciosului şi mult-piosului şi singur-ţiitorului tutulor sîrbeştilor ţări şi părţi maritime, craiului Ştefan şi fiului său craiului Uroş. în acel timp a luat domnul craiul Ştefan cetatea Costur, cetatea Belgrad, cetatea Caninu. Iată dar un manuscript care coprinde traducerea psalmilor în limba slavonă cu o parafrază lucrată de un Branco Mladenovici, şi prescrisă de un Ioan Azov teologul, în locul numit Borăci, la anul 1346, în timpul cînd gloriosul rege al sîrbilor, Ştefan Duşan Viteazul, al noulea prinţ din familia Kemanici, cu fiul său Uroş, coprinse cetăţile Costur, Belgrad şi Caninu. Toate într-această indicaţie ne strămută în al XlV-lea secol, în epoca de în aceste trei specii generale pot intra toate modurile de scriere, care nu sînt compuse din combinarea a duoă din ele; atunci avem o a patra scriere ce se poate numi mixtă. 1 Indictionul e un period de 15 ani, care dupe opinia cea mai probabilă, începu în anul 312 sau 313 după Hristos şi fu stabilit de Constantin dupe ce învinse pe Maxentie. El se numără de la 1 septembrie. Spre a verifica cu ce an al indictionului corespunde un an din era creştină, trebuie să sustragi din acel an, cifra 312 sau 313, şi să împărţi cu 15 rezultatul scăderei. Indictionul se întrebuinţeasă în bulele papilor, şi cele mai multe acte şi înscrisuri din staturile creştine de la Răsărit purta în vechime această indicaţie hronologică, precum şi altele mai complicate : ocolul sau ciclul solar, cel lunar, epacta, temelia, etc. mărire a regatului sîrbesc, cînd marele rege, legiuitor al patriei sale şi concuerant al laturilor vecine, îşi întindea stăpînirea peste Albania şi Epir pînă la Negropont, şi peste Tracia şi Mesia apusană. Vechiul manuscript sîrbesc „poAocAOKk" sau Genealogia lui Daniil, episcopul sîrbilor, aflat în mănăstirea Hilindarul de la Muntele Atos 1, 5 zice la faţa 106 2: „Osebit de numitele cetăţi ce el cîştigă în ţara grecească, el adaogă pămîntului patriei sale, şi alte mai multe ţinuturi ale împărăţiei şi cetăţi ale căror nume acestea sînt: 1 minunata cetate Ohrida, 2 şi minunata cetate Prilep ; într-aceasta gloriosul rege îşi înălţă curte împărătească pentru locuire, 3 şi minunata cetate Costur, 4 cetatea Strumniţa, io 5 cetatea Chlerin, 6 cetatea Jeleznaţ, 7 cetatea Voden, 8 cetatea Cermen, 9 Averia, 10 Serezul, 11 Tricala, 12 Ianina, 13 Canin şi multe alte cetăţi şi locuri, în trei ani, le supuse domnirei sale". Dar gloria lui Duşan nu fu numai aceia a unui războinic norocit; el care, cel dîntîi dintre prinţii sîrbeşti, luă titlul de ţar, ştiu nu numai a 15 înălţa puterea militară a patriei sale la cea mai-naltă culme, dar încă şi cultura naţională şi literile începură sub dînsul a înainta. Cu atîtea războaie în străinătate, el nu lasă interiorul ţerei sale în neîngrijire. Legiuirile promulgate de dînsul la 1349, ne dau o idee lămurită de starea morală şi de dezvoltarea minunată a naţiilor de sub stăpînirea lui. Un spirit 20 nobil şi blînd de omenie domneşte preste tot într-însele ; mai întîi ele port grijă de creştinătate şi de biserică; apoi ele povăţuiesc ospitalitatea către străini, dulceaţa către cei robiţi, securitatea pentru neguţători, dreptatea şi respectul către toţi. ,,Nu e îndoeală, adaogă învăţatul slavon P.I. Schaffa-ric3, că într-acest period de strălucită putere a taratului sîrbesc, mai 25 mulţi scriitori bisericeşti înavuţiră limba cu scrierile lor; răspîndirea şi complectarea cărţilor liturgice sînt din acest secol; chiar Busia aduse din ţara sîrbească cele mai multe manuscripte şi pe cei mai însemnaţi teologi, precum se şi dovedeşte din exemplul lui Ktprian, mitropolitul Kievului şi al întregei Eusii, chiămat din Sîrbia la 1376; dar ruinele timpului şi 30 adîncele devastaţii ale musulmanilor lăsară să ajungă foarte puţine rămăşiţe din acea cultură a limbei şi a minţei, pînă la noi. Şi chiar acelea, cît de răspîndite se aflu prin mănăstiri înfundate şi prin locuri anevoie de vizitat! Baici spune că mulţi călători cari vin din părţile sîrbeşti asigură că asemenea manuscripte se găsesc mai cu seamă în următoarele mănăstiri 35 sîrbeşti : 1. în lavra Studeniţa din Sîrbia, 2. în Decian, 3. în Ipek (adecă în Epir), locuinţa de odinioară a patriarşilor. Dar şi în numeroasele mănăstiri ale muntelui Atos trebuie să zacă ascunse rămăşiţe din literatura sîrbească. Cîtă muncă mai este încă pentru filologii şi paleografii viitor ai Sîrbiei !" Schaffarik, a cărui cugetare se întorcea spre locaşele sînte ale Balcanu- 4 lui, nu putea să prevază că pe ţărmul opus al Dunărei, într-o mănăstire răzimată de Carpaţi, se păstrează o aşa învederată adeverire a ipotezelor sale asupra literaturei religioase din timpii lui Duşan, precum este Psaltiria slavonă de la Bistriţa, comentată de Branco Mladenovici. 1 P. I. Schaffarik, Geschichte der Slawischen Sprache und Literatur, Ofen, 1829, p. 208, 2 Citat în IcTopd pasNWX'k cAdReNCKHXiv HapoAORT». NaHnane E^rapoi-h x°PKdT*8L H CepEOR-h npoHSKOAeHHdw loaHHOMb. PdHHgM'K. Istoria popoarelor slave de Ioan Raici, Buda, 1825, voi. II, p. 744. 3 Gesch. der Slav. Spr. und. Lit, p. 209, Ştefan Duşan domni de la 1336 pînă la 1356. 116 117 Numele chiar acesta nu este fără importanţă pentru epoca despre care vorbim, căci în Mauro Orbini x, aflăm că miniştrii şi consilierii ţarului Ştefan Duşan erau : „Grigorie Cesar, Boihna Cesar, Braico Baozav, Branco Bascisalici, Toma şi Voislav Voinovi, Milos şi Baozav Ledenici, 5 Branco Mladenovici şi Voivodul Mirco, care sta totdauna în faţa ţarului". Branco Mladenovici, viteazul baron al rascilor, era fiul unui Mladen, pe care Laonic îl numeşte şi Plahid. Soţ de arme al craiului Duşan şi părtaş cu dînsul la cultura naţiei sîrbeşti, acest nobil bărbat, căruia-i zicea şi Pladici, dete naştere vestitului Volk sau Vuk Brancovici, ginerele 10 regelui Lazăr Grebelianovici. Pe Vuk îl pomenesc nencetat piesmele (cîntecele poporane) slavilor orientali, ca pe un ambiţios rival al eroului lor, Marco Kralievici, şi ca pe un trădător al socrului său, pe cîmpul de bătaie de la Cossova (1389). Urmaşii lui păstrară numele glorios al tatălui său Branco, ca nume de familie, îl purtară pe tronul scăpătat al Serbiei 15 pînă la 1459, şi apoi în exilul ţărilor vecine, unde se stinseră, la 1711, în persoana prinţului George Brancovici, autorul unei istorii a sîrbilor2. Iată dar că autorul manuscriptului nostru poartă un nume istoric şi că el era un personagiu însemnat în epoca strălucită a lui Duşan, a carii mărire se întemeiază şi mai mult printr-o asemenea dovadă de intere-20 sul ce căpeteniile statului purtau pe atunci culturei intelectuale. Dar cine a fost Ioan Azov, copistul care a transcris opera lui Branco, în locul zis Borăci (şi care ar putea să fie actualul tîrguleţ Bor ah, în ţinutul Madia, spre miază-zi de Belgrad)? — Aceasta ne-o explică chiar epitetul său de KorocAOKh, teolog, adică călugăr învăţat în cele sînte şi scriitor 25 de miserie, cum erau mulţi din monaşii secolului de mijloc. Manuscriptul nostru ar putea să nu conţie aşa preţioase indicaţii de nume şi de fapte memorabile în istoria Sîrbiei şi preţul lui tot n-ar fi scăzut, precît el poartă data de 1346. în adevăr monumentele scrise ale limbei slavone nu se urcă mai sus decît în al Xl-lea secol. Evanghelia, 30 numită a lui Ostromir — fiindcă a fost prescrisă la 1056, pentru Ostromir posadnicul (administratorul) Novgorodului şi preţuită de Vostokoff ca a treia sau mult a patra transcrierea a evangheliilor traduse de Kiril, —- e cel mai vechi codice slavon din lume3. Manuscriptele slavone anterioare epocei în care s-a scris Psaltiria descoperită acum la Bistriţa nu s-arată a fi 35 numeroase şi în orce caz foarte puţine sînt pînă acum cunoscute în Europa. Cît despre cărţile scrise în Sîrbia, sub domnia lui Ştefan Duşan şi puţin înainte de dînsul, Schaffarik nu cunoştea altele decît: 1. un Apostol scris de ieromonahul Damian, din porunca arhiepiscopului Mcodim la 1324 şi care se află în Sişatovaţ; 2. două Hrisoave de danie ale regelui Ştefan 40 Duşan Viteazul către mănăstirea Hilindarul, de la 1348 şi care erau în Arhiva metropolitană de la Karloviţ; 3. Zaconicul şi TJslavul, adecă legile şi ordonanţele lui, de la 1349, care se aflau în arhiva familiei Tokoly, la Arad. Negreşit că numeroasele mănăstiri din Sîrbia, Bulgaria, Macedonia, Sirmia, poate chiar şi altele din Bomânia, mai conţin alte multe preţioase 1 Mauro Orbini, Regno degli Slavi, Pesaro, 1601, p. 233, citat de" Raici, II, p. 750. 2 Mauro Orbini, Op. cit Du Fresne du Cange, Iliricum vetus et novum, 1746. Raici III* 86 şi 144. ' ' 3 Schaffarik, Op. cit., p. 127. documente din acea epocă strălucită de cultură a vechei limbi sîrbeşti. învăţaţii au într-însele un cîmp larg şi productiv pentru cercetările lor. Explicarăm pînă aci, precît s-a putut, cele ce se ating de autorul Psaltirei slavone de la Bistriţa, de epoca lui şi arătarăm însemnătatea manuscriptului sub aceste raporturi; ne rămîne încă a vorbi despre con- 5 ţinerea lui şi despre limba în care e scris. Se ştie că toate idiomele slavone împărţite azi în trei ramure principale : cea răsăriteană sau serbo-rusă, cea apuseana sau vendo-poloneză şi cea centrală sau letto-prusiană, au în fruntea lor o limbă slavonă liturgică şi remarcabilă atît prin vechimea sa cît şi prin perfecţia formelor ei. „Această 10 limbă, numită curat slavonă, adaogă d-1 Eichoff 1, e o idiomă venerabilă şi sînţită care aminteşte slavilor aurora istoriei lor, epoca în care lumina ereştinismului începu a pătrunde în patria lor, şi rezumează principalile elemente coprinse în celelalte dialecte, fără de a primi acel amestec modern care a devenit pentru cea mai mare parte din ele, un îndoit izvor 15 de confuzie şi de avuţie. Vorbită în timpul lui Kiril şi Metodie de una din populaţiunele ce ei vizitară, sau în Sîrbia învecinată de imperiul grec, sau în Moravia ori în Carniola, limba slavonă, stricîndu-se de timpuriu prin cotropirile ce slavii avură a suferi şi prin risipirea lor, a încetat de mult a figura printre limbile vii şi obicinuite şi abiea s-a păstrat nea- 20 tinsă în Biblie şi în cărţile religioase". ISTu putem însă privi această veche limbă ca un trunchi comun pe eare au încolţit toate diferitele limbi moderne ale popoarelor slave. Dacă un asemenea dialect primitiv slavon, rudit de aproape cu limbile din familia indo-europeană, a existat vreodată, urmele lui se deosebesc cu anevoie. 25 Limba în care au scris Kiril şi Metodie dă în adevăr, prin perfecţia formelor şi prin bogăţia ei, idea unui prototip de felul acesta; dar ea nu este decît cel mai vechi idiom slavon, cultivat prin literatura bisericească. Eracţionarea chiar a limbelor slave a redus de timpuriu acest dialect adoptat de biserică, la starea de limbă moartă liturgică, şi limba sîrbească, 30 eeia care negreşit se apropie mai mult decît oricare alta de vechia idiomă eclesiastică, încă din epoca lui Duşan, luase însemnate modificări. Cărţile bisericeşti port în formele stilului lor, în întrebuinţarea unor vocale, unor silabe ajutoare şi într-alte mici amărunte, indicaţia locului în care au fost scrise; chiar limba uzitată în biserica slavilor meridionali de rit ortodox se 35 deosebeşte prin mici nuanţe de vechiul idiom liturgic al slavilor de la nord de acelaş rit. Aceste diferinţe minuţioase, prea neînsemnate în texturile foarte vechi, devin din ce în ce mai simţitoare precît ne coborîm în curgerea secolilor. Manuscriptul nostru chiar ne oferă un exemplu doveditor pentru aceasta ; într-însul textul psalmilor şi al feluritelor molitve sau 40 rugăciuni ce urmez după adevărată Psaltirie, se vede în limba primitivă a bisericei slavilor de miază-zi; el poate fi chiar o copie exactă după Psaltiria tradusă de apostolii slavismului2, dar precuvîntarea compusă poate 1 F. G. Eichoff, Histoire de la langue et de la litterature des Slaves, Paris et Geneve, 1839, p. 64. 2 Hronica dalmatică, cea diocleţină şi părintele istoriei ruseşti, călugărul Nestor, număr Psaltiria printre cărţile biblice de Kiril şi Methodie. Un exemplar vechi de psalmi pe 20 foi a trecut de la mitropolitul Evgenie Bolhovitianoff, în biblioteca imperială din Petersburg. Vostokoff, bizuindu-se pe forma literilor şi pe ortografia lui, îl crede din al XL-secol. 118 119 de autorul cartei şi parafrazele versetelor, alternate cu textul biblic în cursul volumului, se resimt şi mai tare în expresiuni şi în forme gramaticale, de o influinţă a locului. Nu e încă limbă sîrbească de azi, acea limbă naivă şi poetică care 5 prin mlădioasa şi dulcea ei armonie, a meritat numirea de italiana slavilor-, dar nu mai este nici dialectul grav, corect, neamestecat şi avut ce se găseşte în rarele documente rămase din epoca primitivă a scrierii slavone. Punem aci sub vederea publicului introducerea manuscriptului unde editorul face istoricul psalmilor şi arată deosebirile de origină ce se aflu !0 între acele cîntări ale evreilor. în capul paginei unde se începe această precuvîntare, precum şi în al acelia unde încep psalmii, scriitorul, urmînd obiceiul epocei, a desemnat cu cinabru : la una, un fel de fruntar (fronti-spice) format de cupdle arcuite cu cruci dasupra şi de ornamente în formă d-acante; iar la cealaltă, o împleticitură de liniiroşii şi negre dispuse ca 15 trepte ce ajung la un mic templu boltit. Aceste desemnuri dovedesc puţină experiinţă în arta decorativă şi se vede bine că măestria călugărilor de la muntele Atos, ca miniaturişti şi decoratori de manuscripte, nu pătrunsese încă în părţile apusane ale împărăţiei ţarului Duşan. Iată textul slavon al introducerei, scris pe şase feţe, cu litere capitale 20 de aproape 2 milimetre-nălţime : [Ip-kACACKH*€ H CKd3k KdKO CkCTdKAKSHk EklCT[IIcdATHpk. HdMkHWO^W* ,\4KHA0y U,dpCTK0KdTH nO CdO^wk H HHKpdd IVT KCt^k riAfiYUHh. H3pdHAtKk 110 0AA0\*>KkJ d WT UASAXţHi AfKHTkCKdd A HdMHHd^0\' n-fcCHH. K-fejfOţ- mi CHH flcd^h, KlMdHk, H I©AdAAb, H l^HA^MK. H KkKA* Hjk HAVkuif Ck C0E0K> 00 25 OK A\0y>Kd H>K* HAAk OTntKdVoy. Ci mi G-felU* WEpd3k CA\0TpgHHI3 EklKdKSAftddrO np-kn a^\\\0A\k rOHHAAHH pd3CA0\f MHUJe Ci. CH^k tf CnAk HN3HHÎ6 OyCTdKHTH X*T* EoTOCTKkHHÎ ,\dKHAk, K0M0y>h'a0 Hd-30 MgAHHKOy 0-kcMHH, OK, A\0y>Kd KhAdKdî€TK Hd CAdK0CA0RHI€ Eo>KHI€, npopO^CTKO\*f€ HKO KK nOCAtAHiara A^Td KCdKK J€3HK-k CAdKHTH JfOUJrrk BoTd KSAHHOrAdCHO» CHH }Ki A HdMf AHHlţH n^CH^Mk npOCK-fcljJ*NHJ€A\k E0>KHI€A\k OTCHSUJH noiajfO\* Boroy Ad I6AHHK WT HHjfk Kk KVAAEdAk EHXâUH, A ApeţTHH Kk nCdATkipk, d ap0\"rhh Kk roycAH h HHk kt* np-kroyahhu,o\-, d HHk Kk po^Kdno^ Tpo\-Eor. Ect^ mt nocp-kA 35 CTOraUJî? ^KHAk--1) p-kHCHÎ, Apk>Kg flCdATHpHW» Ei: >Ki nCdATHpk WpTdHk NEKdKl» A-knAie h roycAHH h Kk>ka0 hJ[k cKraTkiA\k A«noM,k noAKH3di€Mk norawe BoroKK Ad l€rAd Kk3HrpdUJg Ci GKfciTkl Hd l€AHH0A\k WT HHj(k MKOJKg pgMfHHO Hd *!cd$g AP^'3H croravoy A\AkMgi4Jg Kk CA-kA Mi nowujdro wTntKdJ(o\- BoroKH TAdrOAIOljig dAA0\-ra \€>Ki CKd3dK3T Ci noVRdANAAk HCTHNddro Bord. 40 BrAd mi ndKM Hd Ape>Yrarc> NdHA'fcujg Ckistm ^oyj^k npoMHH np-kACTora^ov j^0\-J[d KO COyUJS HCnAkHI€HHklH H Kp1fA\CHH AAHpHOtf nOKdpdJ^Olf Ci. T'kiW mi KAd>K£-HhklH IfdKAk dnOCTOAk rddrOAdUJă , dLUg HHWA\0\* WTKpf€T Ci, CTdp-fcHWH &â nOAAAkMHTk, J[0TÎ HO WKpd30\' CEMOţ* 0\'CTdKHTH H 0\*MHHHTH l^gpKOKk Bo>KHIO. Co\"T mi HCdAA\H CHH ]m ; WT HH^ mi CTKOpHdk î€CT CdA\k A^HAk r0,? A WT HI€A\k 45 CTKOpfHHklH CO^Tk "Sr, d Kcfcjfk ^*0K : Hd flCA$A ^Kl, Hd JÎAHAOyMd "*KI, Hd I^MdHd CkC CklKH KopiWKH ">T, Hd AlOHCIia d, Hd l^dAU A, KA COAOAAOHA "*K, Md (ir'rm H SdVd- 1 Spaţiile coprinse subt acest semn arată că, originalul fiind tăiat la aceste locuri, lipsesc cîteva litere din text. pHra, a; dAHAoyra, **kk ; CTengHHkJie ntcHH, "\e. d mi a^ctohho i€ct nHTdTK nOMTO d HCdAAVH CHH XdKHA«KH HdpHl^dlOTk, d CTKOp^HKklH COyTk Ui OTk TOrO MSAHHOrO nOHHSJKg Tkl H3KpdAk HSCT HdMMHHKd ntCHEM, h TkJ H3CT KHHd BklKUJgMO\-TkrAd CAdKOCAOKÎlO Bo>KHK> CMOTpfHHtO. TorO pdAH KHHTkl CHK5 nCdAMH KCH HdpfKOQJg Ci ^dKHA^KH. 3d30pH0 mi l€CT h Ci l I3K0 M nO P^a^V CTOKSTk nCdAMH CHH KK0>Kg 5 COy nHCdHHklH KHAH Kk A^Td Tdd, Hk H3AVkKlAH Ci CO\fTk WT MHOTO A^t, I3K0 mi Kk KHHrdJ^k U,dpCKklJ(k HHUJgTk. /KhA^K? KO HdMkHUJ* CA0\'>KHTH HAOAOMk, 3dKkJUJă WKHMdHB CKOHVk WTfl^k, I3K0 Hi I3KAI2TH Ci hh a^OHC^WKOV 3dK0H0\^, hh ndAMTH HAAdTH CKOHjfk WTfU,k WBHMdH, Hk npOpOKkl CR0K5 HdMfUJÎ H3KHKdTH WKAH-Mdl6A\KJH WT HHjfk. 6r0 mi a^ah nA'kHHKUJă Hjfk H npkKlKS flCHpî h KIA^UJ^ Aa 10 h-kCT Ci AHKHW I3K0 Kk TdKOH K'kA'fe CO^lHf noroyKHAH CO^Tk h SdKHAH Hd AAHOrdd AfcTd ntCHHHia nCdAAVOAAk» IIOTOAX mi IGcpdAAk npopOKk nOTkUJ^K Ci, HdMîTk HCKdTH Kcero cKoitro, a& tota^ h ncdAMH ckspdd, m Kk CKop-k wsp-kTk Hk Hd A\noro A-kTk. aa M5ro>Kg np-knK* HdKkl ^dKHAOKH WKp-fcTdlOT CI, CAVkuifHHHH HOCp'kA't HHÎJ[k, d Hi nO p*a*\" CTOIETk raKOJKA« CO\fTk COTKOpiHHHl, Hk CTOKSTk laKOîKf M5 Kk>ka* npt>KAf HdA-bSfHk. TtA\>K€ d K5CT KAIOMHAO nOCAtA«ha\k WKptCTH Ci npkR^HS h HdnHCdHHHl COyTk npkKtie, A HA HHd AtTd WKp-kTfHHH KkIUlf npkKH &A HOCTdK-AgHHHH KkllUg nOCA^AH Hd KOHkU,k. 2(> Ne-am cercat a traduce aceste cuvinte cu exactitate şi am fost adesea siliţi a sacrifica sintaxul limbei noastre1. PRECUVÎNTARE, POVESTIRE CUM A FOS1 COMPUSĂ PSALTIRIA. începînd David a împăraţi după Saul şi-a ales din toate seminţiile lui Israel cîte 70 de bărbaţi, iar din seminţia lui Levi, 4, care au început cîntările ; au foat aceştia Assaf, Ieman şi 25 Iethan şi Idithum şi fiecare din ei avea cu dînsul cîte 72 de bărbaţi care răspundeau. Acesta a fost chipul învăţăturei ce a fost mai-nainte, pe cînd compunea stîlp (turn) de un singur glas de 72 de bărbaţi: din Sem 25, din Ham 32, din Iafet 15, cari prin faptă îndrăzniaţă, nu numai la o limbă au ajuns şi goniţi cu dreaptă mînie de spiritul domnezeesc, s-au risipit; a acestora întocmire voind a îndeplini domnezeescul David, fiecăruia din căpeteniile cîntărilor, cîte 72 de 30 bărbaţi îi dete pentru glorificarea lui Domnezeu proorocind ca în cei din urmă ani (în timpii viitori) orice limbă va voi, să glorifice pre Domnezeu cu aceiaş conglăsuire. Aceste 4 căpetenii ale cîntărilor luminaţi de Domnezeu, stînd cîntau lui Domnezeu ; iar din ei unul în cymbală bătea şi ceilalţi în psaltru, iar alţi în lăută şi alţii în preludiu şi alţii în trumbiţă de corn ; între toţi sta David.... ţiind psaltrul. Psaltrul a fost un fel de organ mai frumos şi decît lăuta \ 35 1 Mulţumim Domnului D. Peşakoff translatorul slavon al comisiei documentale din Bucureşti pentru ajutorul ce ne a dat în traducerea anevoioasă a acestor texturi de un stil puţin clar. 2 Ebreii aveau instrumente cu coarde, de vînt şi de percusie; dar sîntem departe d-a avea noţiuni exacte asupra formei instrumentelor menţionate în Biblie şi trebuie să ne mărginim 40 a reproduce conjecturele cele mai probabile, deşi adesea ele sînt contradictorii. în hypogeele Egiptului s-au găsit mai toate aceste instrumente care se aflu în specimene, în muzeul Luvrului. Printre numeroşii autori care au scris despre muzica ebreilor, vom extrage următoarele indicaţii din : F. de Saulcy, Histoire de Vart judaique, Paris, 1858 şi din stimata carte: La Palestine par M. S. Munk, în colecţia Universului pitoresc, Paris,^1845, în care instrumentele 45 muzicale ale ebreilor se văd reprezintate pe planşele 15, 16 şi 17. A. Instrumente cu coarde. (Neghinoth): 1. Kinoor, grecesce xwupa, un fel de liră sau harpă, avînd de la 8 pînă la 24 coarde, pe care cînta David, izbind coardele cu un plectrum. 120 121 am&ii*t#wmik h*fciT*A*€ KK KdKl'AON'k MICKCTKK H*KAIK {' d30yAI\'fcK:MKî>Kă l€CT MfAOK-fcKh^ I2K0 3dEA0\">KA*HK Hd p-fcu/k 3dKA0y>KA^HHra.,. KdK^ACH EC> pdSOyM-KCK CKd3^l€T c£... p-kKd m TEMfHHia rp-kVcKNddro, TOy ck&B A0R*1îKK VAâKdWe CB. IIoAUHoyBLm Chwha. KKCnC»A^HHdHHI€ KO U,KpKORHCI€, rp*A*B)[Sy AKA»€ hmb WT I63KIKK H flAdKdJ^- CU Hd EpkEH nCCp't^H H WE^CH^OAIk U-fFdHkl NAUJf. Toy o\*eo Hd AP'fcR'fe P'knHfcMh, a^Aie ivK-kmdXoy CKCoyAki ckci€. B-fc tkb WEpd3K HOEKIjfK AICA*H IţKpKEKI, KT^AO EO K'fcpKb!j(K Hd K$(CT± XpKCTCLfc, H MKICAU H nOA\K!UJAIHHra WE'fcrnJKTK CHp'kM KpKE-k I2K0 AP'feK'k nOAhSH-fe. Mko Tcy EknpccHUJg Hki nA'knuim hki caoKtck n'kcNgH. 10 TcrAd E^KyAOiiaHe poyrdicujf ce aioa*mk rAdroAd Jfoy piţ-k : tb HdAm ivt \|fdAA\k !€>K? PAdrOAdCTg KK CHlVlTk, H k^UJfH HdCk ndîNHH. IlA-kHHKUJfHHS J[0T-fcraVoy CAKILUdTH nCtCqjgH K>A^. EKO WB H E^COK* riOIIO~ UJddJfOy MfAOR'fcKOlf... rAdPCAKUJ* r&B j€ct EorK TKOH. 2d KkcnOHTE HdA!k VUT n'kcHHH CHWHCKH\'k. B-k>K0 npopOMfCTKO H HOKKlJ^T* AICAHH H U,KpKKf. KdKO EbCnOHAiK n^CHK TCCnO^HW HA 36/hah TO^^CH. IIOA\KIUJAia^Oy EO AJOAfC fc!KO KdKO Hd 3*AW H6MICTHKKIJ(K CKETdd KhSrAdrOAgAW illjig 3AE0YA°Y HHpO\|*Cd/tHAie, 3dKk[Rf HA KOyAH rVCNHlţd A\0\â. IIpH/UIE '"° K3klKk Al OH rpkTdNkl AlOKAtk dUJE NHlO/tUNOy TIKE. KK3HCKdf€H H>pKK« BorK, CHp-fcq hs 3dEOyAO\' tbeb, Kk3rdP0AK> $rkHB EofK U,KpKKH W TIK-k KK EAdrO HSKpdTKTf. fîrjjg m npgA'WKoir H^po^cdAHAia wko kk ham^ao KttiAwm Aionro. CHp-kM OTfMHHIO H»€pOV'CdAHA\d, MS>Kg l€CT u>pKKH, fcSKO KK HdMdAi: CAdKKI? 35 PCCnOAHI€ CK12TKIHHI€. HoAi'fcHH r^CHOAH CKIHKI Ig^OAiCKkK Ek ^hk HKpOYCdAH/MCKk. HgAOK-feKd p-kMg KK 3*MAK> KK3KpdLUUlddro CB, H EWKlliad SSAAAK Hd I^AfMK KO» 3JAAAKKK CKd3dî€T CB. T'bM^f HOA\fHH H 0\'MHHH l^KpKKH, T'bA^'f rAdPOAgTK KK A"K HiepOYCdAVAAOKKI. 40 ITAdrOAK)L{JrK HCTklţiAHTf, HCTkLJJaHTS ^ WCHOKAHHH Hro. KîT^ddrO HfepoyCdAHMd TAdrOA^TK HCTKLUdMSTK KO CB HOKK!A\H AK»AMH, CHp-fcq EAIOAOAAK H3CT A<> IVCHOKdHHra. ^KiniH KaK/aoh'fe wKaanaa. (x)T CKHAAHIHH CAOKO W pdSAX-fcuiăHHH HAOAKCUr'bA\K npHAX^kCKI CB 45 pOKAfH IVT e-fcCKI, JiAa>KeHk Kk3^dCTK TCErk KkS^aHHK TKOK WKt KkS^aCTk HăMK. BAdJKăHK H>Kf RK3A4CTK A^AKI KAdrKIA^H, 3d KCdH MB CTKOpH Hd.WK A^fpTKKI CO\'lUg rp'fcj(OA\K W>KHKHHKI W XpHCTi:. Eaa>KgHk H>K£ HMîTk H pk3RHHTk MAâ^^ TR$H W Ka^îHk. MAdA'bHIM TAdrOAgTK nopd>KAdl€MkI Kpfl4JHHHI€AA H MAdA'tHCTKOVj'IOine^ £*PAU,*Mk HI3A0KHK0MK, EAd>KfHK H>KB CHf€ npHHOCg npHCHO nOAdrdl€TK npH KKSHOUlfHHH 5 XpHCTOKfc. KdMW EO HKB l€CT XpHCTOCK «KO KCH KtpHHH WHK pd3KHKdWT CB CHp-kM ndA^IOTK HHU,H Hd 3IMAI0. Traducerea parafrazelor oferă oarecare dificultăţi; stilul e întunecat şi nu ne-a permis totdauna a pătrunde sensul alegoric ce teologul creştin vrea se împuie cîntării ebraice. Iarte-ni-se dar ce va fi puţin explicit în urma- 10 toarea traductiune a comentariului întunecat al lui Branco Mladenovici: LAUDA LUI DAVID PENTRU CEI ROBIŢI 136. La rîul Babilonului, acolo şedeam şi plîngeam. — Atunci oamenii erau în Babilonul patimilor. înţelegem că e omul cel rătăcit la rîul rătăcirei. Babilon se înţelege ca rîul curgerei păcatelor; acolo şedea omul şi plîngea. *5 Aductndu-ne aminte de Sion. — Aducere aminte de biserică. Mergeau oamenii de o limbă (naţie) şi plîngeau. în sălcii, în mijlocul lui, am atîrnat organele noastre. — Acolo dar la copacii rîului, oamenii atîrnau vasele lor. Asta este închipuirea noilor oameni credincioşi ai bisericei care atîrnă de crucea lui Hristos, gîndurile şi cugetările lor. Adecă de salcie ca de un copaciu folositor. 20 Căci acolo ne-au întrebat cei ce ne-au robit, despre alte cuvinte ale cîntărei. — Atunci babilonienii bătîndu-şi joc de oameni, le-au zis : spuneţi-ne din psalmii care îi cuvîntaţi în Sion. Şi ne au adus la cîntare. —-Robîndu-i ei voiau să auză cîntînd pe iudei, ca spiritele necurate ce îşi băteau joc de om zicînd : unde este Domnezeul tău? Cîntaţi noă din ciuturile Sionului, - Aceasta a fost proorocie pentru oamenii cei noi 25 ai bisericei. Cum cînta-vom cînticul Domnului în pămîntul străin? — Gîndiau oamenii cum pe pămîn-tul necuraţilor rosti-vom cele sînte? De te voiu uita pe tine, Ierusalime, uitată fie dreapta mea. Lipiascâ-se limba mea de gîtlejul meu, de nu te voi pomeni pe tine. — Cere pre Domnezeul bisericei; adecă : nu te voi uita pre tine, voi rosti Zeului bisericei, cuvinte bine alese despre tine. Dacă nu voi pune înainte Ierusalimul, la începutul veseliei mele. — Adecă voi lua Ierusalimul — ceia ce este biserica — ca începutul gloriei şi sînţeniei domnezeeşti. Pomeneşte Doamne pe fii lui Edom în zioa Ierusalimului. — A zis omului celui ce se întorcea pre pămînt şi care fusese la pămîntescu Edem şi pămîntesc se numeşte : de aci înainte 3o vei pomeni, şi vei face biserici şi la urmă vei vorbi în zilele Ierusalimului. Zicînd : stricati-l stricaţi-l pînă la temeliile lui. — Vorbeşte despre vechiul Ierusalim. Stri-caţi-1 stricaţi-l, cu oameni cei noi: adecă este de păstrat pînă la temelii (numai temeliile). Fiicele Babilonului ticăite, — Despre aceste cuvinte, ca despre amestecătura idolilor să înţelegem; s-au socotit ca născute din necuraţi. 40 Fericit cel ce-ţi va da darurile tale care le ai dat noă. — Fericit cel ce-ţi va întoarce fapte bune, pentru toate cîte ne-ai făcut. Cei ce vor muri prin păcate vor învia prin Hristos. Fericit cel ce va apuca şi va zdrobi tinerii tăi, de piatră. — Vorbeşte despre tinerii cei ce se nasc prin botez şi cei ce petrec în tinereţe cu inima fără răutate. Fericit cel ce aduce pururea pe aceştia şi îi depune întru înălţarea lui Hristos ; iar piatra este Hristos, de care toţi credin- 45 cioşii se zdrobesc, adecă cad pe brînci la pămînt. 30 124 125 Am făcut aceste citaţii socotindu-le necesarii spre a da o idee mai lămurită despre Psaltiria slavonă manuscriptă de Bistriţa. Sîntem departe de a pretinde că am adus asupră-i toate desluşirile ce ea merită ; scopul nostru a fost numai de a deştepta luarea aminte a învăţaţilor din ţările slave vecine, şi mai ales Sîrbia, asupra acestei preţioase scrieri, care poate revărsa o nouă lumină asupra epocei celei mai strălucite a domnirei şi a culturei sîrbilor. E o datorie scumpă de împlinit pentru noi aceia de a dezvălui unul altuia tezaurile ţărilor noastre; căci, sîrbi şi români, uniţi în trecut, am suferit aceleaşi nevoi, şi uniţi în viitor, vom izbuti poate a împărţi împreună gloria şi foloasele Europii orientale. în adevăr să nu ne amăgiească starea de izolare în care au vegetat popoarele dunărene în cei doi din urmă secoli; politica — apăsătoare a turcilor izbutise a restrînge orizontul naţionalităţilor Europei apusane, în intrigi provinciale. Dar abia putem număra trei secoli de cînd românii au încetat relaţiile lor de amicie cu popoarele slave de peste Dunăre. E chiar un lucru curios de observat în vechia istorie a ţărilor noastre : precît războaele românilor sînt dese cu vecinii despre nord, cu ungurii, cu leşii, cu tătarii, cu atît alianţa lor e neclintită cu bulgarii si cu sîrbii. Pînă în al XVI-lea secol familiile domnitoare ale îmbelor ţări române sînt nencetat în legătură de rudenie cu stăpînitorii sîrbeşti. Cînticele sîrbilor pomenesc adesea de nunţile prinţilor români cu domniţe de la dînşii1. îsTeagoe vodă Basarab avu de soţie pe Despina Milita, fiica cneazului Lazar Brancovici; se zice că această căsătorie se închieie atunci cînd familia Basarabilor, fugind de persecuţiile lui Mihnea vodă cel rău (1509), merse se ceară ajutor din Sîrbia 2. Banul Barbu, clăditorul Bistriţei, era pe atunci căpetenia acestei puternice familii şi putem presupune cu multă probabilitate că, la întoarcerea sa în ţară natală, piosul ctitor nu lipsi a depune în bogata sa mănăstire scumpele daruri ce el primise în părţile unde fusese refugiat. Cine ştie chiar daca Psaltiria lui Branco Mladenovici, preţioasă rămăşiţă din zilele mărirei şi vechie chiar de pe atunci de un secol şi jumătate, nu se afla printre acele măreţe odoare. Astfel s-ar putea lesne explica venirea acestei antice cărţi în mănăstirea Bistriţa. Nu putem sfîrşi aceste observaţiuni asupra Psaltiriei comentate de la Bistriţa, fără d-a o pune în paralel cu un comentariu vestit al psalmilor, despre care vorbeşte pe larg arhidiaconul Paul din Alep, autorul Călătoriei patriarhului Macarie al Antiochiei. Acest scriitor arab, care a stat cîţiva ani în Ţara Eomânească sub domniile lui Matei şi Constantin Şerban Basarab, se exprimă într-astfel:3 „Noi auzisem că în posesia lui kir Constantin Cantacuzenul, postelnic al răposatului Matei bei al Valachiei, se afla o carte mare şi foarte preţioasă din colecţia imperială a St. Sofiei, care era o expunere a psalmilor profetului David pe care st. Nikita, mitropolitul Şirului, o adunase cu mare muncă din toate scrierile sînţilor doctori ai bisericii şi ale altora, scoţînd un 1 în cîntecele poporane sîrbeşti publicate de Vuk Stefanovici Karagik, Concue HapoAne nwecAu, Vienna, 1845, Voi. II, p. 520 se găseşte o frumoasă baladă, însurătoarea românului Radu, sKENHASd KAdUml'd pdA^'U. 2 I. Ch. Engel, Gesch. von Serbîen, p. 454. Raici, Istor. popoar. slav., lib. X, cap. VII, § 9, cu oarecare deosebiri. 3 Travels of Macarius patriarch of Antioch, translated by Belfour, London, 1836, voi. II, p. 342 sq. extract din explicările date de fiecare dintr-înşi şi punîndu-le toate intr-un singur volum mare grecesc, format de trei sute de pagini in folio din cele mai mari. Ni se spusese de prea învăţatul bărbat, kir Paisie Sciotul, (care în lipsa noastră, pe cînd eram într-acestea ţări, a venit din Ierusalim în Alep şi a rostit acolo un cuvînt în biserică, după cum ni s-a povestit pe urmă,) că el călătorise prin toate ţările Europei şi locuise în marea cetate Roma multă vreme, că 5 el fusese insuşi în biblioteca papii unde exemplarele de cărţi religioase şi pioase se urcă la numărul de 62 mii şi această e un lucru foarte cunoscut că, printre dînsele, el nu putuse găsi o a doua copie a acestei cărţi (Expunerea psalmilor), care prin urmare este unică în lume. Asemenea ne-au spus şi alţii. Se găsesc în adevăr mai multe cărţi mici de Theodor, episcopul Cor-sicei, şi de alţi învăţaţi, pentru explicarea psalmilor : dar acel st. Nikita a făcut o adunare a 10 tuturor expunerilor şi le-a unit într-un singur volum, precum am spus mai -nainte. Spre exemplu, comentariul psalmului întîi, care începe astfel: Fericit bărbatul carele n-a umblat în svatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi pre scaunul perzătorilor n-a şezut. Acesta e textul original, pe care autorul îl continuă zicînd : în explicarea acestui text, cutare sînt sau cutare învăţat a zis într-astfel, din cuvînt în cuvînt; iar altul a zis aşa şi aşa şi menţio- 15-nînd numele lor pe marginea cărţei, el procedă într-astfel pînă la sfîrşit. Această nepreţuită compilaţie, pe care nu o putea cineva găsi într-alt loc decît într-o bibliotecă împărătească, de unde şi fusese luată, mulţi doriau să o transcrie, dar nu era în putinţa lor din două cause : una că stăpînul şi posesorul ei nu le-ar fi dat-o pe mîini, nevoind să mai fie o a doua copie dupe dînsa, a doua cauză era că, fiind de un aşa mare volum şi de o aşa întinsă materie, cîţi 20 începeau a o transcrie, abia sfîrşiau o parte şi obosiau, despre această am şi avut dovezi. Eu bietul scriitor al acestui memorial, cît auzi laudele acestei nepreţuite cărţi, îmi pusei toate silinţele, şi prin puterea Domnului nostru Mesia, cu ajutorul părintelui meu şi cu binecuvântarea rugilor sale, o căpătai acasă la noi. Cu povaţa atotputernicului găsirăm un preot anume Baba Yani, din Scio, bun scriitor grec, conoscînd toate adîncimile limbei şi pose- 25 dînd o ştiinţa nemărginită, pe care îl tocmirăm ca să ne tragă o copie. Dar fiindcă amorul vinului e o înclinare fireasca a adevăratului grec, nu putui să izbutesc a-i potoli simţurile pînă ce nu-1 adusei într-această mănăstire (în Cozia), unde îl silirăm să stea şi să scrie. Pe fieşice zi îi hotărîsem o porţie de două ocale vin, pentru prînz şi cină: astfel simţurile lui erau potolite şi puterile minţei lui se dezvoltau în toată întregimea lor, şi cu puterea lui Domnezeu, el sfîrşi 301 cartea: la începutul şi la sfîrşitul cărţii, sus numitul mitropolit al Gâzei puse o pagină de titlu, dînd această relaţie şi explicare, adecă : cum că în împrejurările cînd această nepreţuită comoară sta ascunsă etc, Creatorul trimise pe părintele şi stăpînul nostru patriarhul, kir Macarie din Antiohia, cu fiul său, spre a o descoperi şi a o scoate la lumină, dobîndind cu aceasta preţul şi răsplata cerului şi folosul intregei biserici creştine etc. — Cheltuiala ce avurăm 35-cu această carte pînă la complectarea copiei, fu aproape de o sută reali. Mai tîrziu cînd ne întoarserăm în ţara noastră, în Alep, unde luasem cu noi pe sus numitul Baba Yani, îl pusei să scrie o a doua copie şi mai frumoasă decît cea dîntîi; căci aveam intenţia, cu voia lui Dom-nezu, odată în cursul vieţii noastre, să trimitem această carte ca să se tipărească în ţara frîncilor atît în folosul nostru cît al intregei bisericii lui Hristos. Cînd s-ar împlini să dea 40 Domnezeu ! — aceasta, avem de gînd să începem a o traduce arăbeşte şi de aceia rugăm pe Tot-puternicul să ne dea pace şi linişte de minte ! O altă cauza spre a copia de iznoavă era temerea că de se va pierde pe mare, sau i se va întîmpla vreo primejdie la tipărire, să nu se piarză o aşa preţioasă nestemată. Doamne fereşte ! nu, în asemenea caz era mult mai bine să ne rămîe noă o a doua copie". 45* N-am transcris aci această minuţioasă descriere a călugărului arab spre a caracteriza cît de puţin comentariile slavone ale lui Branco Mladenovici, ca traduceri din Explicarea psalmilor compilată greceşte de s-tul 126 127 JŞTikifor mitropolitul Şirului; din contră, opera lui Branco ni se pare a avea un caracter cu totul personal; dar voiam să arătăm în general că Bomânia nu mai conţine astăzi toate tezaurile bibliografice ce le-a posedat în vechime. Cartea postelnicului Constantin Cantacuzino s-a pierdut şi 5 e mirare cum în Bistriţa s-a păstrat pînă astăzi manuscrisul prescris în secolul al XIV, după opera unui consilier al ţarului Duşan. în urma acestei digresiuni, nu fără importanţă pentru bibliografia antică a ţării noastre, vom reveni asupra cărţilor din Bistriţa, menţionînd îndată trei manuscripte care vin să întăriască aserţiunile noastre de mai 10 sus adecă : 1°. că Basarabeşti, ctitorii primitivi ai Bistriţei, au înzestrat mănăstirea lor cu manuscripte preţioase adunate sau executate după ordinul lor; 2°. că relaţiile acestei familii şi ale clerului românesc în general cu 15 creştinii slavi de dincolo de Dunăre, au contribuit mult la înavuţirea mănăstirei cu cărţi interesante pentru limba şi istoria acelor popoare. II MANUSCRIPTUL DE LA HILINDAR. 1408 Procedînd prin ordin hronologic vom zice un cuvînt despre însem- 2-o narea ce se găseşte pe faţa din urma a unui manuscript slavon a cărui coprindere a devenit ilizibilă prin efectul mucezelei. Hîrtia pe care este scris în folio, cu litere capitale, e de acea vechie hîrtie de bumbac ce se fabrica în Orient şi mai ales în Damasc {eJiarta bombacina, cuttunea sau damascena) încă din secolul al IX-lea, pe care veneţienii găsind-o în Grecia, 25 o Introduseră în toată Europa şi care se întrebuinţa pînă în timpul din urmă, chiar şi la noi, pentru multe înscrisuri de cancelarii. Această hîrtie, mai puţin preţuită decît velinul şi pergamentul (hârşia şi membrana), era însă cu mult mai bună decît hîrtia ordinarie de in, de pînză şi de petice inventată în urma ei. Orientul păstră în tot timpul superioritatea în 30 confecţionarea ei1 şi printre documentele ce se aflu azi în ţările noastre, întîlnim adese firmanuri ale padişahilor, scrisori viziriele, sigilioane patriar-hiceşti, hrisoave domneşti şi chiar acte d-ale particularilor, scrise pe hîrtie de aceea orientală, groasă, solidă, netedă şi lustruită, care a pierdut sub efectul presei, substanţa flocoasă a bumbacului. .35 în manuscriptul despre care vorbim, contactul apei, ştergînd mai pretutindeni cerneală, a lipit foile una de alta, astfel încît vrînd cineva să deschidă cartea, hîrtia se risipeşte în fărîmi. Cu toate acestea pagină finală lasă încă să se deosebiască două inscripţii. Cea dintîi, care prin culoarea sa mai galbenă seamănă a fi fost cu 40 aur, e în limba slavonă, pe două linii, ca de 2 cent.-nălţime, scrise cu majuscule unite şi încinse (majuscules conjointes et enclavees). Acest mod, care consistă în combinarea mai multor litere de formă lunguiaţă astfel încît 1 Bibliophile Jacob (Paul Lacroix), Curiosites de Vhistoire des Arts, Paris, 1848. Notice sur le parchemin et le papier, p. 11. Natalis de Wailly, Elements de paleografie, Paris, 1838, I, 45 p. 37. Ferecătură de evanghelie de la 1519, la Bistriţa. Desen colorat de H. Trenk reprodus din Revista rcmână, 1861, voi. I, p. 738 — 739^ Biblioteca Academiei Republicii Socialiste "România. 128 © — e. 203 129 să compuie o scrisoare strînsă şi compactă, sau în aşezarea literilor majuscule de deosebite mărimi, una într'alta astfel în cît să ocupe cît mai puţin spaţiu în lăţime, este foarte întrebuinţat în paleografia slavonă, mai ales în inscripţiile sculptate, gravate şi cusute; el produce mai adesea împle-5 tituri gracioase în forme, dar nu totdeauna lesne de descifrat. Inscripţia de faţă, transcrisă pe larg, zice: HCIIHCn C6 CM KHHm K6AHK0M& KK BăTOHKTlH H AkPXflK'fc h iiP'Bfli^APocT'B A©e CTgM£ KK K6AIIVKH OKHTM'B XMIH^flPH H IIPH Hr^gH'fi 10 THMO06H. O linie de litere unciale mai mici adaogă : Kk a^t^s^si. Kpoyr CAiţa *"a, Aoynkif...f A doua inscripţie, despărţită în două fraze, una de 2 şi altă de 3 linii e scrisă cu litere negre greceşti de forma minisculă rotunjită şi 15 zice : tov scr^covTa xal tov ypa^avTa auvTua07]aov xal kXziaov xopis o\a G-KkOLyya, toi<; aoiţ dya0coT7]t'o(; : K6to<; guvtcovov izzpi tyj<; auvypa^piac; toî<; 7rapouaot<; TauTOiţ tou iXac/lcTOD xal toctoivou ev (Aovax0^ rpv]yopiou 6 TaupitX. 20 Aceste două inscripţii se traduc astfel : cea dîntîi sau slavona : Şi s-au scris această carte în glorificarea şi stăpînirea şi prea vrednicia marelui despot Ştefan, în marele locaş Hilindarul şi sub egumenul Timotei. — în anul 6916 ocolul soarelui 1, al lunei.....urmarea e indescifrabilă 25 cea grecească pare a zice : Pe ostenitorul şi pe scriitorul apără-1 şi-1 milueşte Doamne după milostivirea bunătăţii tale. Osteneala împreună cu strădania pentru scriere la aceasta de faţă. (au fost ale) prea plecatului şi smeritului între monahi Grigorie care şi Ga vrii *j*... *j* 30 La 6916 de la clădirea lumii, adecă la 1408 de la Hristos, tronul Sîrbiei dărâmat din mărimea lui prin pierderea faimoasei bătălii de la Cossova 1389, unde sultanul Baiazet înfrînse pe cel din urmă ţar, Lazar, era ocupat de fiul acestuia, despotul Ştefan, căruia sultanul îi eonce-dase stăpînirea, înjumătăţită pînă la 1396, cu cumnatul său Vuk Bran- 35 covici. Decadenţă venise atunci pentru Serbia, şi cultura intelectuală, mai ales în ceia ce se atinge de religie, se retrăsese în acea republică călugărească a muntelui Atos, unde şi slavii îşi aveau aşezămintele lor. „Muntele Atos, ne spune ilustrul Mickiewicz1, acel munte, încins cu pămînt turcesc, e un loc sînt; el este un fel de Delfi, de Lesbos al slavi- 40 lor. Se ştie că peninsula muntoasă a Atosului e ocupată de mănăstiri; ea e locuită numai de o populaţie de călugări; numărul lor se urcă la 1 Adam Mickiewicz, Les Slaves. Cours professt au coltege de France, Paris, 1849, voi, I, p. 272. şase mii. Căpeteniile sîrbeşti înălţaseră acolo cu cheltuiala lor biserici şi ei erau priviţi ca suzeranii, ca protectorii Sîntului Munte". Mănăstirea Hilindarul, clădită pe la începutul secolului al XH-lea, de cneazul Simeon, şi mănăstirea Zograful, amîndouă la extremitatea IST.V. a sîntei peninsule, erau şi sînt încă mai cu deosebire locuite de sîrbi şi de bulgari1; acolo, 5 dar nu numai acolo, bibliotecile conţin mulţime de manusscripte şi de cărţi tipărite în limba slavonă; negreşit că de acolo ieşiau în mare parte cărţile religioase ce serviau în biserica românilor şi slavilor de rit oriental, mai-nainte de descoperirea tipografiei. Vom avea ocazia mai la vale a vorbi mai pe larg despre texturile io manuscripte ce se pregătiau în mănăstirile muntelui Atos. Deocamdată mărginim într-atîtea cele ce aveam de spus asupra manuscriptului deteriorat din Bistriţa care poartă data, de la 1408, şi locul provenienţei sale, de la Hilindar. Oare şi pe acesta nu-1 vor fi adus Basarabeştii din călătoria lor în Sîrbia, unde poate pe atunci manuscriptul se afla păstrat 15 de un secol? III CĂRŢILE BANULUI PREDA BASARAB. 1519—21 Ceeace ne convinge mai cu seamă de grija ce au purtat fondatorii Bistriţei de a înzestra mănăstirea lor cu cărţi religioase şi ne arată că pentru 20 acest scop ei au şi avut înadins scriitori, sînt două volume, din nenorocire mai tot aşa de stricate ca manuscriptul de la Hilindar, scrise şi ele pe hîrtia de bumbac în folio. Unul poartă pe pagina din urmă nota următoare: •f IIpoH3KOASHiiMh G)tu,a h nocni:ui6HÎgA\k CkH4 h cbKpkuifHigMK Ctto ,&jd : 25 CbKpkllJH Ci Cld KHHrS A\CU,d MdpTÎd ^HK 3Î. h CnNCd Ci CU HdMHPTdHI€, Kk CT$yiO MOHdCTVpS HdpHU,dgMOy EHCTpHU,Oy KW a^H KArOMCTHKdrO H J^ivAîCKHKdrO rnHOVf KKCIK» 3*MAK> OVrTpiVKAdVJHCKO! IW h^rOg KWHKOAOy, KK A-fcT ^3 H Cld KHHTd fipHAC/KH >K0yndN IIp&a<* X9^ Q\rCMH\i njTcTkl* EiJlg, nOTOitt KOrd Ci iiskScht a* w npHHicr Hd hho A/vkrro a^ gCT npOKArr wt th wtu,h h a<* 30 npHMITăH Cb flHdNI*A\ H Cb J^dA\$îpOK>. j^HgHHLli ROM*, d3K A\K0rptLUHdro ,\pdrOA\Hp CKKpKUJH^. *j* Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Sîntului Spirit s-a terminat această copia în sînta mănăstire ce se zice Bistriţa, în zilele prea piosului şi de Hristos iubitorului domn al acestei Ţări Româneşti Ico Neagoe voevod, în anul 7000 şi 29. Aceasta carte a adăogat-o 35 1 Asupra Muntelui Atos cităm mai multe scrieri care descriu acest curios ţinut de antichităţi eclesiastice : Icoavvou tou Ko[xvt]Vou 7upoTU,d H nOCntl WgNÎg.U CbJHd, H CKKphl1j*nîea\ CrTO \Xâ* HcnHca cb c\a KHMra HapHu,agA\aa \h\u\ă kk AxoHacTKipK---1 kk r\im KAro*îKCTHKare h j(w AiOKSKaro rocnoAHHa liv Il'krce k^AHKaro ko£KOA^? noKiAfcHifM K*AHKaro H<8naHT IIp^AA 10 cîia KBAHKâ'rs AsopMHKa IIpbKSAa, a^t 3K3, KpSr câni; 8 "kh? ASu-k "si, hmahk- TIWH^ "S, £EA\*AÎE "HÎ, A\CU,a I30gA\Kpa. C'KKpkUlMCg kk a^k. IlHCa p$Ka MHvvrp-kiuMa h iîB&$CT$ttUâr$ CA^ra amnujh a\oeM$ tocooahhS k0a^koa\S >KSnaw8 ÎIpiA^? rpdAMTKKd ^paroA\Hpa : — SLţOSAâKu,! 2 Care se traduce : 15 *j" Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Sîntului Spirit s-a scris această ce se zice Albina în mănăstirea.... (Bistriţa), în zilele prea piosului şi de Hristos iubitorului Ied Neagoe marele voevod şi din porunca marelui jupan Preda, fiul marelui dvornic Pârvul, în anul 7027, ocolul soarelui 27, al lunei 16, indictionul 6, temelia 18 ; s-a sfîrşit în luna noiembrie în 23 zile. 20 A scris mînă mult păcătosului şi nevrednicului, sluga cea mai mică a domnului meu jupan Preda, grămăticul Dragomir. ... Aceste două manuscripte ce sînt, unul din anii 1519 şi cellalt din 1521, amintesc amîndouă numele banului Preda, fiul vornicului Pârvul. Am văzut că acest din urmă e unul din fraţii banului Barbu Craiovescul. 25 Piatră lui mormîntală stă încă la Bistriţa, scoasă acum din interiorul bisericei şi aşezată sub un tei la dreapta portei în curtea exterioară; pe dînsa se citeşte inscripţia următoare, stricată pe alocurea. t Wlţfl 11IIPHAH6 A,------IIPTiCTrl 3o m----jkIh >k- XIIflH UPhfiXAh KH-AHKH MEh KPM6ETi-CKH, FiTx ^HH EAflrOHfcCTH-KflrO IG) fl/IOHCH K06K0- care se traduce : *j* Luna aprilie, zile — a răposat robul lui Domnezeu jupan Pîrvul, marele ban al Craio-vei, în zilele prea piosului Ico Moisi voevodă. La anul 7037 (1529). 1.0 1 Aci se vede tăiat din manuscris un locşor în formă de cuadrilater prelungit. Cuvîntul Bistriţa ce urmează e scris alături cu alt condei. 2 Aceste litere pot conţine o enigmă pe care lăsăm perspicacităţii cititorului a o deslega, ne putînd noi a-i pătrunde înţelesul. Din astă inscripţie care ne dovedeşte că Pîrvul a succedat în bănia Craiovei fratelui său, Barbu, cînd acesta s-a retras la vieaţa monaşească, sub numele de Pahomie, înţelegem că banul Pîrvul a trăit mai îndelung chiar decît fiul său Preda; căci nu ne putem opri de-a recunoaşte în acest Preda banul pe pretinsul frate1 al lui Neagoe Basarab care dupe moartea 5 voevodului, voi să apuce domnia pentru dînsul sau pentru pupilul său, Teodosie voevod, şi pierdu capul şi războiul în bătălia ce avu cu boerii pribegi şi cu Buzoenii care-şi alesese de domn pe Eadu voevod călugărul2. Bistriţa'păstrează încă mai multe suvenire de la acest ban Preda şi între altele acel frumos engolpion de aur şi smalţ despre care am vorbit mai sus io şi care poartă în exerga lui de smalţ verde şi albastra alternat, o inscripţie amintind asemenea pe monachul Pahomie, unchiul lui3. Cuvintele inscripţiei sînt : f ChTPOPH ChH HflriAPh PflKh BJKÎH AţOHfIXh IIflX0ffiH6 H XXIIflHh IIP6i1A^ K6AHKfH BflHh, ^ E A*. 3t3KQ adecă : *j* Au făcut acest panaghiar (sau icoană a Mai cei Domnului) robii lui Domnezeu monacliul Pahomie şi jupanul Preda marele ban. în anul 7029. (1521). Dar solicitudinea banului Preda către locaşul sînt al părinţilor săi 20 se manifestează şi mai mult prin dăruirea de cărţi dogmatice, pe care neputînd, se vede, a şi le procura în exemplare copiate gata, puse pe grămăticul sau, Dragomir, să le transcrie, spre folosul şi instruirea locuitorilor din mănăstire. Aici nu se mărginesc nici toate odoarele de argint şi de stofe, 1 toate cărţile date de fraţii fondatori ai Bistriţei şi de urmaşii lor, la această mănăstire; dar am însemnat unele din acele principale şi voim acum a examina alte cărţi aflate în mănăstire, nu de o mai puţină importanţă. 1 Daca Preda, fiul lui Pîrvul, ar fi fratele lui Neagoe vodă, precum spune hronica, atunci cum se face că acest domn se numeşte în toate hrisoavele sale : Jco Basarab voevod fiul lui 30 Basarab voevod ? Credem că e o eroare în hronică şi că Preda era numai rudă de aproape, poate văr al voivodului. 2 Hronica lui Constantin Căpitanul, în Magas. istor. pentru Dacia, voi. I, 1845, p. 158. Hronica anonimă, din op. cit, Voi. IV, 1847, p. 267. 3 Acest frumos obiect de artă e format din două tipsii rotunde ca de 6 centimetre în 35 diametru, ce se deschid pe balama (sur charniere). Partea convexă sau capacele înfăţişează : pe o faţă, Adormirea Maicii Domnului, încrustată pe argint aurit; pe cealaltă, chipul Mîntui-torului înconjurat cu flori săpate în argint şi suflate cu smalţ roşu, verde şi albastru. Partea concavă sau interiorul are : pe o faţă, pe Maica Domnului cu Hristos prunc în braţe, încrustată între patru heruvimi aripaţi, cu o rugăciune în limba slavă şi o bordură de flori gravate îm- 40 prejur; cealaltă faţă prezintă o lucrare şi mai complicată. Exerga e ocupată de inscripţia citată ; cercul din centru încinge un pătrat ce figurează o galerie cu patru stîlpi de aur, boltită ă jour, în fundul caria, format de concavitatea tipsiei, se vede figurat în smalţ champleve un ospăţ de îngeri. Porţhle de cerc ce rămîn împrejurul pătratului sînt ocupate de 4 figuri de serafimi, şi de profeţi, gravaţi pe foaie de aur şi acoperiţi cu un strat transparent de smalţ verde. Această 45 delicată şi frumoasă lucrare, cu totul bizantină în stil, chiar de ar fi executată în Italia, şi-a pierdut în multe locuri smalţul, mai ales pe cel roşu. Un engolpion de acelaş fel, dar mult mai stricat, se află la Snagov dat de un jupan Drăghici Vintilescu, la 1431. Arhiereii purtau atîrnate de piept asemenea ornamente pe cînd oficiau. 132 133 IV TREI TETRAVANGHELII SLAVONE SCRISE DE MÎNĂ. CALIGRAFIA ORNAMENTALĂ $1 FERECATURILE DIN VECHIME într-o bibliotecă destinată a provedea la serviciul liturgic al unei 5 mari biserici şi la educaţia teologică a călugărilor unei mănăstiri, se-nţelege că evangheliile, cartea fundamentală a creştinismului, trebuia să fie reprezintată cu lux şi îmbilşugare. în adevăr, exemplarele de evanghelii sînt numeroase printre cărţile Bistriţei şi, lăsînd deocamdată la o parte pe toate cele tipărite în diverse limbi, vom alege dHntre cele manu-10 scrise slavone, trei exemplare ce merită o atenţiune mai particulară prin executarea lor mai luxoasă, prin vechia dată ce'ele port, prin ferecaturile lor mai bogate. Unul, şi negreşit cel mai vechi, e o Tetravangheliă sau adunare a cîtor patru evanghelii, avînd în capul fiecăria, Predoslovia, adică precu- 15 vîntarea lui Teofilact archiepiscopul bulgarilor, care explică necultivaţilor săi compatrioţi textul evangheliştilor, prin scurte şi simple apre-ciaţie. Volumul e format de vreo 50 coli în folio de hîrtie de bumbac orientală în folio maximus (43 cent. nălţime şi 28 cent. lărgime), scris cu litere negre capitale de 7 cent.-nălţime. iniţialele şi fruntispiciile evanghe- 20 liilor sînt minunat desemnate cu aur şi colori. Numele scriitorului şi decoratorului, locul şi anul în care această frumoasă carte s-a executat/ nu sînt indicate pe dînsa, dar ferecătura ei de argint aurit poartă data de la 1519 şi ne întemeiază a crede că nici scrierea coprinsă în ea nu poate fi mai nouă1. 25 Alt exemplar de aceeaşi operă scris tot pe hîrtie orientală, de un format cu 2 cent. inferior, şi avînd asemeni iniţialele şi fruntarele desemnate cu aur şi colori, dar legat cu simple scorţe de lemn şi piele, are pe cele şase din urmă ale sale pagine, o lungă notă, în care putem vedea cum scriitorii sau copiştii de cărţi bisericeşti se recrutau mereu, în tot Orien- 30 tul Europei, din marea şcoală a muntelui Atos. Am tradus din slavoneşte acele lungi perifraze prin care smeriţii călugări vor să-şi nimicească meritul, întru cea mai mare glorie a Domnului de sus. Astfel se exprimă copistul nostru : Prea bunului Domnezeu, atotţiitorului şi atotvăzătorului, dătătorului a fiecării bune 35 fapte, care printr-însul se începe făcîndu-se început şi sfîrşindu-se sfîrşitul; aceluia gloria şi domnire în nesfîrşite veacuri! Amin. Pentru că întru Treime închinatul Domnezeu a binevoit a împle biserica sa cu cărţile cele sînte, pentru glorificarea şi folosul ctitorilor : Drept aceia şi eu robul lui Hristos egumenul Misail ieromonach de la mănăstirea numită 40 Bistriţa am găsit de cuviinţă a începe a scrie sînta Tetravanghelie şi fiindcă meşterul cel ce a fost început-o a şi murit., am rîtvnit de osîrdia sufletească şi am hotărît în inima mea să nu fie aşa cu o astfel de bună faptă, adecă a se nimici şi în uitare a rămînea şi spre a face bine şi 1 Această carte, din causa bogatei ei legături, a rămas la Bistriţa împreună cu celelalte ferecaturi şi odoare preţioase. Cînd s-ar forma un muzeu în care aceste obiecte să poată fi expuse 45 la vederea publicului şi totdeodată garantate de pierdere, ar trebui negreşit adunate toate în acel dorit stabiliment. spre a săvîrşi această de suflet mîntuitoare şi domnezeească carte sînta de patru ori Vestire, pe care Sîntul Spirit prin gura Apostolilor a revărsat-o spre cunoştinţă şi împlinire glori-cărei domnezeirei cei în trei feţe ca într-una închinată, şi am găsit pe un frate de la Sîntul munte Atos, prin dragoste către noi atras ; acestuia am încredinţat-o şi am trimis-o ca să o sfîrşiască, şi acolo s-au scris la Sîntul Munte Atos şi iarăşi s-a adus aici în mănăstire: am 5 aşezat aurul şi cu diferite colori am săvîrşit-o şi am împodobit-o şi am depus-o în sus zisa mănăstire Bistriţa în sînta biserică, hramul Adormirei prea Sîntei Stăpînei noastre Născătoarei de Domnezeu şi pururea Fecioarei Măriei, unde zac moaştele prea cuviosului părintelui nostru Grigorie Decapolitul, pentru rugăciunea şi lauda prea Sîntei stăpînei noastre Născătoarei de Domnezeu şi spre gloria şi onoarea celui dintr-însa născutului adevăratului Domnul Domnezeu 10 şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos. Vă rog dar pe toţi părinţii şi fraţii noştri şi cei tineri şi cei In vîrstă şi cei bătrîni ce vor citi sau vor seri, să iertaţi pe noi cei ce cu osîrdie la această faptă ne-am silit, pentru iubirea lui Hristos, şi să binecuvîntaţi ca împreună să glorificăm pe "Tatăl dintru care toate (purced), pe Fiul prin care toate (se fac) şi pe Sîntul Spirit cu care toate (sînt) i Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, (prin care) aici vom găsi pace şi milostivire, 15 iar dincolo ne vom lumina cu lumină şi cu dar domnezeesc şi de vecinicele bunătăţi ne vom îndulci cu toţi Sînţii care din veac au plăcut lui Domnezeu, în nestrăbătute veacuri. Amin. S-a scris această sîntă Tetravanghelie în Sîntul Munte Atos din porunca părintelui ^egumenul kir Misail ieromonahul de la mănăstirea numită Bistriţa, care este în ţara Ungro-vlahiei şi se află sub ocrotirea muntelui ce se chiamă Păpuşa1 şi unde este osteneala şi ctitoria 20 Mniei Craiovei; în zilele prea piosului şi de Hristos iubitorul Domnului Io Radul voevod fostul preot şi călugăr, atunci ţiind bănia Craiovei jupan Şerban marele ban; în sînta mănăstire fiind păzitorul bisericei şi paramonar marele eclesiarch kir Teodor ieromonah. S-a ostenit, incă şi cel mic şi cel din urmă, care numai nume monaşesc are iar faptele nicidecum, leneş şi sărac în bunătăţi, spornic şi bogat în păcate, robul robilor lui Hristos, al cărui nume este : la 25 început, înainte de unu sl patru-zecilea se află; la mijloc, o sută şi unu cu a patra se adună, iar la sfîrşit pe lîngă a zecelea, o sută şi cinci se coprind 2. în anul 7045 ; ocolul soarelui 17; al lunei 15; temelia 18 ; indictionul 10. Aşa dar părinţilor şi fraţilor prea iubiţi, rog pentru iubirea voastră de Domnezeu, de va fi vre undeva greşit, din imperfecţia minţei mele, sau prin greşirea textului sau prin reaoa aşe- 30 zare nu va fi plăcut gustului vostru, chiar de veţi despreţui cu drept a mea nimicnicia, însă nu blestemaţi, ci binecuvîntaţi adueîndu-vă aminte că nimeni dintre oameni perfecţie n-a avut; şi gustul, în arta favorită şi aşa de ingenios exploatată a bizantinilor, popoarele de rit latin însă, îşi desvoitară o serie de ornamentări caligrafice care se resimţiră de influinţele normande, gotice şi franceze, ce predomniră succesiv' în toate celelalte arte ale Europei. Orientul mai statornic în credinţele şi în practicele sale, păstră formele şi principiile 15 artei tradiţionale; în arhitectură şi în pictură el nu ceru a innova ^ el reduse în regule şi canoane inspiraţiile artiştilor vechi şi se mărgini a imita, pierzînd adesea mult din caracterul grandios şi din măestria studiată a stilului antic. Toată şcoala pictorilor din muntele Atos reproduce, de secoli, icoanele lui Panselinos şi mai adesea diferenţa între model şi copie 20 e numai o decadinţă învederată în acestea1. în adevăr stăruinţa în principiile primitive, care putea fi preţioasă întru artele decorative care în general împrumută mai mult imaginaţiei decît naturei, stînjeni la orientali desvoltarea ideii frumosului adevărat în pictură si perpetuă numai bunul gust şi originalitatea în ornamente. 2S Astfel pe cînd Italia se-mpodobea pe fiăşice zi cu nemuritoarele tablouri, vii si animate ale lui Bafael, Michel-Angelo, Leonardo da Vinci şi ale atîtor pictori mari, artele creştine din Orient, retrase în cîteva mănăstiri, izolate de viata naţiunilor, reproduceau dupe vechi formulare, icoane de un stil aspru,' schematic şi fără vioiciune. Tot pe atunci însă călugării 30 minuţioşi şi răbdători ai Băsăritului, despreţuind natura şi frumuseţile ei simţu'ale, găsiau în imaginaţia lor, inimică a realităţii, elegante combinări de linii şi de colori care produceau acele ornamente graţioase şi seîn-teietoare în bizareria lor, ce le-am admirat pe manuscriptele noastre de la Bistriţa. . . 35- Acest contrast al picturei ce-i putem zice naturale, cu pictura imaginativă a caligrafilor decoratori, o putem preţui comparînd chiar volumele mai sus menţionate cu un alt volum de aceiaşi formă, conţinut şi limbă, care avu nenorocirea a fi cu totul stricat de umezeală, în pesterea de la Bistriţa, lăsînd în fiinţă vre-o cîteva fragmente de pagine zugrăvite cu 4o< scene din evanghelie. Pe una din ele, cea mai puţin putrezită, vedem reprezintată Ţc npHSKd niTpov 1 ah^u adecă Pescuirea lui Hristos cu Petru si Andrei. Un cadru colorat roşu cu borduri negri încinge desemnul executat pe cîmp de poleială aurită. D-o parte Hristos de pe o stîncă întinde mîna către apostolii săi, care din barca lor au aruncat în valurile rotun- 45. 1 D. Didron arheolog francez a publicat subt titlul de Manuel d'iconographie chretienne, Paris, 1845, traducţia unui curios manuscript grecesc găsit la Muntele Atos, unde el slujeşte de condice sau tipic de pictură pentru vestiţii meşteri zugravi din Caries. Călugărul Dionisie din Agrafa e autorul acestei cărţi. 136 137 jite ale mării, o plasă sau coş în care se zăresc înşiraţi eîţiva peşti roşiori* Dar ce forme sucite şi puţin fireşti! Ce lipsă de perspectivă ! Ce pacinică nesimţire în figuri! Barca, stînca, peştii, apa, personagele, toate apar deodată pe întîiul plan. Nici o zare de lumină care să învie tabloul! *5 Mei o suflare de geniu care să înalţe spiritul! Cît de neasemănată e această pictură orientală cu vestitul carton în care Bafael reprezintă, poate pe acelaşi timp, Pescuirea minunată! Două bărci pe luciul apelor ce se pierd într-un peisagiu depărtat, conţin şase personage în pozele cele mai expresive ; doi bărbaţi trag năvodul încărcat de peşte, altul împinge cu lopata, 10 Andrei şi Petru stau prosternaţi cu rugăciunea pe buze, dinaintea Mîntui-torului care şade la căpătîiul vasului întinzînd cu blîndeţe mîna sa către dînşii. Un vîntuleţ suflă prin pletele tuturor, şi cocorii dupe mal, şi porumbii din zbor înalţă capetele lor către cer. Mciodată stilul hieratic al orientului, cu toată venerabila maiestate ce-i dă formele-i stereotipate de secoli, 15 nu poate exprima un asemenea concert al naturei de laude către domnezeire. Comparaţia stilului de pictură bizantin, cu arta picturală desvol-tată în Europa apusană de la al XV-lea secol încoace, merită considera-ţiuni mai întinse ce nu-şi au locul aici. Fie-ne de ajuns a fi schiţat istori- 20 cui unei părţi a culturei artistice din secolul de mijloc, adecă fazele decora-ţiunei caligrafice, care jucă un aşa mare rol în Europa pînă la descoperirea tipografiei şi pe care Orientul, în mănăstirile sale, mai ales în ale muntelui Atos, o perpetuă pînă în secolii din urmă. E o carte însemnată pentru această artă şi care apăru pe la sfîrşitul secolului al Xll-lea, scrisă 25 de un călugăr lombard, Teofil, care părăsi Italia şi se aşeză în monas-tirea San Gali din Helveţia. ,,Teofil era totdeodată pictor de manuscripte, pictor pe sticlă şi argintar smălţuitor; căci cartea lui, pe care n-o avem poate întreagă, e consacrată picturei sau caligrafiei, sticlăriei şi argintăriei. Ea conţine asupra acestor arte sau mai bine asupra acestor trei ramure 3 unei arte, învăţăturile cele mai preţioase" Acea carte, intitulată Diversarum artium scheăula (încercare asupra deosebitor arte), conţine aceste cuvinte pe care nu le desminte coprin-derea ei totală : „Citeşte cartea mea cu o memorie credincioasă; îmbrăţi- şeas-o cu o dragoste arzătoare.....vei găsi într-însa ceia ce posadă Grecia :35 asupra felurilor şi amestecărei deosebitelor colori; toată ştiinţa toscanilor despre incrustaţii şi despre feluritele niello2; toate chipurile de orna- 1 Bibliophile Jacob (Paul Lacroix) în publicaţia citată : Histoire de Vorfevrerie fran-caise, p. 209. 2 Lucrarea smalţurilor apăru mai întîi în Orient. Cel dintîi smalţ menţionat e din al 40 VI secol în descrierea darurilor făcute de împăratul Iustin I, papei Hormidas, (514—523) se face menţiune de gabatam electrinam. Smalţul, care e o materie sticloasă colorată cu oxide metalice ce se aplică pe lut, pe sticlă sau pe metaluri, se întinse mai întîi pe cercuri de metal de aur (emaux cloissonnees). Astfel l-au întrebuinţat bizantinii, astfel erau lucrate bogatele odoare smălţuite date de împăr. Iustinian şi de soţia lui, Teodora, faimoasei lor biserici, Sfînta Sofia. 45 în Italia, unde smalţul trecu în secolul al IX, începură a-1 lucra prin aplicarea stratului de smalţ, mai mult sau mai puţin gros, pe plăci metalice crestate cu dungi (rainures) sau gravate cu desemnuri ce se străvedeau printr-însul (emaux champleves). Astfel l-au lucrat şi bizantini pînă la căderea Imperiului şi poate chiar în urmă. în Italia se inventă pe la al XIII secol smalţul şi apoi, Limoges în Franţa, de la XVI secol încoace, întrebuinţa pictura pe smalţ. încă din .50 secolul al XI, smalţul nu mai fu rezervat pentru a se aplica numai pe plăci de aur, îl puseră pe argint aurit, pe argint simplu şi în sfîrşit chiar şi pe oţel. Italienii practicară foarte mult mente întrebuinţate de arabi în lucrurile ce se fac prin maleabilitate, topire şi săpătură (ciselure); toată arta glorioasei Italii în aplicarea aurului şi argintului la decorurile feluritelor specii de vase, sau la lucrarea pietrelor scumpe şi sidefului; tot ceea ce Franţa se sileşte a dobîndi prin alăturarea preţioaselor sticlării; toate lucrările delicate de aur, de argint, 5 de oţel, de fier, de lemn şi de piatră ce onoreasă pe industrioasa Germanie. Dupe ce vei citi adesea aceste lucruri şi le vei întipări bine în memoria ta, de cîte ori te vei fi servit cu folos de scrierea mea, spre răsplată pentru învăţăturile mele, nu-ţi cer alta decît să îndreptezi pentru mine o rugăciune către milostivirea prea puternicului Domnezeu. El a făcut de n-am 10 scris observaţiile mele, nici din dragostea laudelor omeneşti, nici din dorinţa unei resplăţi lumeşti, de n-am ascuns nici un lucru de preţ sau rar dintr-o geloasă răutate; de n-am tăcut nimic, oprind ştiinţa pe seama mea; ci a făcut ca, pentru creşterea onoarei şi gloriei numelui său, am voit a îndeplini lipsele şi a ajuta la progresul unui mare număr de oameni"1. 15 Ştiinţa practică răspîndită în acest tractat special asupra tehnicei artelor decorative uzitate în secolul de mijloc, e preţioasă pentru cunoaşterea practicelor întrebuinţate în maeştrii pe acele timpuri înapoiate. Lucrarea metalelor, a sticlei, a smalţurilor au şi ele o mare importanţă printre datinele vechimei, şi noi chiar, românii, care negreşit n-am avut pe acele 20 vremuri de lupte războinice, arte naţionale, putem totuşi să aflăm din vechile fabricate străine ce le găsim la noi, cu care din naţiunile Europei aveam mai dese relaţii de negoţ. Această consideraţiune ne conduce de sineşi a examina mai cu de amăruntul ferecătura Evangheliei al cărui interior l-am descris în capul 25 acestui paragraf — Am zis în adevăr că ea este de argint aurit. Două plăci de acest metal cu figuri în relief sau bosselees (scobite în zarfuri), acoper scoarţele-i de lemn şi sînt unite la spatele cărţii printr-o zale formată cu lănţuşe de sîrmă de argint poleit, (gourmette) purtînd la fiecare verigă un năsturel de acelaş metal. Pe muchi ferecătura are copci lucrate 3q tot în felul acesta. Placa dupe faţa cărţii (recto) înfăţişează Ieşirea din iad la a doua înviere, precum o şi indică titlul slavon scris în abreviaţie pe dînsa: KKPC6HÎ6 fko Placa cea din dos (verso) reprezintă Adormirea Maicii Domnului, cu inscrip- 35 ţia : oyciieHîe EoropoAHiţH Era obiceiu ca în asemenea ferecaturi, una din feţele legăturei să poarte reprezintaţia hramului bisericei la care era destinată cartea, şi aceasta din urmă e hramul Bistriţei. ornamente si figuri gravate cu acul pe argintărie, ale căror crestături le împleau cu un fel de 40 smalţ negru, compus din argint, plumb şi pucioasă topită, aceia se chiamă mello. Smalţul ce-1 puneau ei pe lut, si faientă se numia majolica. Asupra smalţurilor vezi Jules Labarte, Recherches sur la peinture en email dans Vantiquite et au moyen âge, in 8. Paris, 1857. D-v G. Heider, Ent-wickelung des Emails im Mittelalter; in Mitth. der K. K. Central Commission zur Erforsch. der Baudenkmaeler, Wien. 1858 p. 281, sq. 1 Editat de Contele Charles l'Escalopier subt titlul Theophile pretre et moine, Paris, 1843, in 4°. 45 138 139 Pe recto în jurul icoanei, patru linii formînd cadru, port inscripţia următoare: f CTiCTKOPH CTiH T6TPG<6>KflH- KîiYh 2KXI1I1H AWP41i KCMHKkl II0CT6dHHKii H XXIIfl- HHUfi 6F0 AlflPrfl Kli AJBhl IQ H^FOS K06B0A" H rOCiIO/K^ AGCIlhlMTK ăt/r *3""K<3> care însemnează: ţ A făcut această Tetravanghelie jupan Mareea marele postelnic şi jupăneasa lui Marga în zilele lui Ico Neagoe voevod si doamnei DespineL în anul 7027. (1519). Numele dăruitorului1 şi epoca ferecăturei sînt dar precizate ; rămîne însă ca stilul lucrărei să ne denoteze unde sau subt ce influinţă au fost executate aceste reliefuri de argintărie2. ,,în al XlV-lea şi al XV-lea secol bibliile, evangheliile, cărţile bisericeşti, ne spune învăţatul P. Lacroix3, luau totdauna învelitori de aur şi de argint ce li se puneau de către argintar, de către smălţuitor şi de către iconar. Inventariul lui Carol al VI, la 1399, ne arată liturgii, ale căror scoarţe sînt de argint aurit cu icoane scoase în zarfuri şi ceasloave de catifea cusute cu flori de crin, ale căror copci sînt smălţuite cu armele Franţei, etc. Chiar în al XVI-lea secol găsim acest mod de argintărie aplicat la legătura cărţilor, dovadă acoperămîntul unui ceaslov executat cu aur masiv de Benvenuto Cellini din porunca papii Pascal III, care destina această carte împăratului Carol al V-lea. Aceste ferecaturi, fără de a ieşi în totdauna din minele unui artist însemnat ca Benvenuto Cellini, se fabricau mai ales în Paris, în Limoges7 " în Fiorenţa. în Veneţia, în Colonia şi în Nuremberg; aceste oraşe erau vestite pe atunci pentru meşterii lor argintari; dar în secolul al XVI-lea,, la epoca în care a fost ferecată Evanghelia de la Bistriţa, Franţa şi Italia simţise puternica impulsie a renaşterii artelor; Limoges fabrica mai mult obiecte cu picturi smălţuite; Veneţia şi oraşele toscane întrebuinţau cu profuziune smalţul încrustat, cel în relief şi niello. Germania singură rămăsese credincioasă vechiului stil mai grosolan şi mai nemăestrit al 1 în zadar am cercetat printre documentele mănăstirei Bistriţa ceva amărunte despre acest jupan Mareea marele postelnic şi despre jupaniţa lui, Marga. Un singur hrisov din 9 ianuarie, 1531, menţionează pe o jupăniţâ Marga care împreună cu o jupaniţa Vlădae (soţiile lui Şerban marele vornic şi lui Vîlsan marele logofăt) au dăruit mănăstirei o parte din moşia Grăcovul. Nu credem că tot aceasta să fie şi dăruitoarea Evangheliei, şi nu putem hotărî al carii din aceste două jupaniţe a fost un inel de aur lucrat cu flori de smalţ şi avînd pe piciorul său foarte proeminent, un onyx antic represintînd un cocoş. Pe lăture se vede gravat cu litere slavone : /i\$ndHHu,d Mdprd. Acest interesant inel face parte din frumoasa colecţiune de anticul taţi care D. general N. Mavros a înzestrat Muzeul naţional. Excelenţia sa a scăpat acest obiect de pierzare, cumpărîndu-1 de la un om ce lucrase la reclădirea Bistriţei, căci cînd s-a dărâmat vechia biserică a acestei mănăstiri, mormintele toate au fost despuiate de conţinutul lor ; pietrele cele mai multe au servit ca material de construcţie şi foarte puţine obiecte scoase din cuşciuge, au rămas la mănăstire ; putem însă cita vreo 40 inele vechi atît de argint, cît şi de fier, ce se conservă acolo. 2 Stampa hromo-lithografiată este redusă la jumătatea plăcii din faţă recto sl ferecăturei. 3 Paul Lacroix, în public. La Reliure depuis Uantiquite jusqu'au XVII siecle, p. 167. Citaţia din inventarul lui Carol al Vl-lea, zice : „des missels dont Ies aiz sont d'argent dorez a ymages enlevez (executes au repousse) et des breviaires couverts de veluiau (velours) brode ă fleurs de lys, dont Ies fermoures sont esmaillez aux armes de France, etc." secolului de mijloc. De aceia şi Matheiaş Corvin, ilustrul rege al Ungariei (1443—90), care adună în Buda peste 50.000 volume mai mult manuscripte ornamentale şi zugrăvite legate cu marochin de felurite feţe, împodobite cu poleituri şi cu picturi, ferecate cu copci aur şi de argint, adusese din Italia iar nu din Germania mai vecină, artişti spre a-i executa acele minunate legături1. Credem dar că prin stilul ei depărtat de perfecţiunea adusă artei argintare, în secolul al XVI-lea, de artiştii italieni, prin forma costumelor purtate de unele figuri ale reliefelor şi care amintesc pe ale burghezilor germani din tablourile iui Albert Diirer, lui Hans Kranach şi lui Hoi-bein, şi mai ales pe ale figurinelor de bronz turnate de vestita familie de artişti nuremebergezi Vischer2, ferecătura Evangheliei de la Bistriţa se poate socoti ca o lucrare a unor meşteri germani, nurembergezi poate, care veniră în ţară aduşi de prinţul Neagoe, acel protector al artelor, căruia îi datorăm capul d-operă al arhitecturei noastre, adecă biserica mănăstirei de la Curtea de Argeş. Scoarţele Evangheliei nu sînt însă singurele obiecte de la Bistriţa în care se recunoaşte lucrarea argintarilor germani. Vreo cîteva potire, care port pe tava de jos a piciorului lor, numele lui jupan Barbul ban şi al fraţilor lui jupan Pîrvul vornic, jupan Danciul vornic şi jupan Badul postelnic, denotez acelaşi stil cu totul deosebit de alte obiecte de pro-veninţă italiană ce se aflu printre argintăriile Bistriţei. Potirele de care e vorba sînt-nalte ca de vre o 30 cent. (unul mai mare şi alţii mai mici) cu scaunul lor, ele sînt de argint suflat cu aur, cupa şi piciorul sînt lucrate en bosselage şi formate din nişte băşici spirale; iar buzele cupei, intersecţia scaunului şi tava de jos sînt încinse în nişte cununi de flori compuse de foiţe răsucite de argint. Obiectele de felul acesta se găsescu încă cu profuziune în catedralele şi în colecţiile de anticuităţi ale Germaniei superioare, păstrate ca rămăşiţe ale vechei arte locale. Comerciul a putut aduce fabricatele Germaniei în provinciile dunărene ; dar e şi mai de crezut, văzînd inscripţiile cu litere slavone, că industriali germani, puşi de mult în relaţie cu fraţii lor, saşii din Transilvania, au venit în aceste ţări depărtate, unde pietatea domnilor şi a boierilor bogaţi i-au îndemnat să lucreze pentru împodobirea şi înavuţirea mănăstirilor. Belaţiile de negoţ ale Germaniei superioare cu Orientul pe acel timp sînt netăgăduite. Oraşele suabe, în capul cărora se pun Augsburg, Ulm şi Nuremberg, colaborară cu republicile Italiei spre a întreţine relaţiile între Occident şi Orient, de la XlV-lea secol pînă la sfîrşitul secolului de mijloc. ,,Nuremebergul, zice Schere3, se dezvoltă mai întîi, căci înainte de stabilirea relaţiilor Italiei, el se apucase a exploata calea 10 15 20 25 30 35 40 1 Paul Lacroix, op. cit., p. 174. „Cînd turcii lui Soliman luară Buda la 1536, ei rupseră aceste copci şi răzuiră poleiala scoarţelor, stricînd şi arzînd cărţile, astfel încît cele ce au scăpat din această destrucţie generală erau cele mai puţin preţioase şi n-au păstrat mai nimic din legătura lor de la al XV secol." m . 2 Despre sculptura pe piatră, pe lemn şi pe metaluri în Germania vezi D-r. l^ranz Kugler, Handbuch der Kunstgeschichte, 2 ediţ. Stutgart, 1848, p. 802, sq. ... 3 H. Scherer, Histoire du commerce de toutes Ies nations depuis Ies temps anciens jusqui ă nos jours, trad. par. Bichelot et Ch. Vogel, Paris, 1857, voi. I, p. 416. 45 140 141 Dunărei, şi fericita lui situaţie, chiar în inima Germaniei, îl făcea să fie intrepozitul central al unui comerţ intermediar care se întindea pînă în Polonia şi în Ungaria. Nurembergul era un tîrg însemnat pentru peştele din Holanda, şi el vindea foarte mult, încă de pe atunci, productele sale 5 industriale, şi artistice; dovadă chiar proverbul ce zice: mărunţişele din Nuremberg merg în toate ţările. El ne prezintă cele dintîi şcoli industriale în care se învăţa ştiinţa aplicată la arte; felurite invenţii, felurite perfecţionări, născură într-însul şi e probabil că el a fost industria, mai întîi exploatată în fabrici. 10 Credem că e de prisos a mai adăuga ceva spre a dovedi relaţiile terilor noastre în cursul secolului de mijloc, cu oraşele germane şi în particular cu Nuremebergul. E mai mult decît probabil că de acolo ne venia o bună parte din fabricatele de lux şi de utilitate, întrebuinţate la noi,, se poate chiar să fi venit şi fabricanţi. N-ar fi de mirare ca, subt Neagoe 15 Basarab, asemenea lucrători meseriaşi germani, argintari şi săpători de metaluri, veniţi din industriosul Nuremeberg şi stabiliţi în*ţara noastră, să fi ferecat, pentru postelnicul Mareea, scoarţele unei Evanghelii slavone care fusese scrisă şi împodobită cu ornamentele caligrafice obici-buite în Orient, de către călugării muntelui Atos, unde se concentrase 20 şcoala artelor decorative ale Europei creştine de la răsărit. Acestea sînt concluziile ce putem trage din examinarea celor trei evanghelii manuscrise în folio sloveneşti care se păstrează de secoli, mai mult sau mai puţin vătămate, în mănăstirea Bistriţa. Sfîrşim dar aci cu manuscriptele slavone, nu doară că materia lipseşte spre a elucida, prin 25 alte cercetări, multe cuestii interesante atingătoare de arte, de comerchi şi de istorie. Atrăgînd atenţia publicului asupra unora din aceste importante cărţi, socotim a fi deschis calea altor investigaţii mai productive şi mai folositoare. V 30 PRIMA TIPOGRAFIE DIN TARA ROMÂNEASCĂ în epoca la care am ajuns cu cercetările noastre asupra manuscriptelor slavone ce se aflau la Bistriţa, adică între anii 1518 şi 1537, arta tipografică luase în Europa, o însemnată dezvoltare. Admitînd chiar că, încă de pe la 1420, un Laurent Coster, săpător în lemn să fi început a 35 imprima cărţi, în Harlem, prin mijlocul unor plăci xilografice, nu e mai puţin adevărat că Ioan Guttemberg din Maienţa, la 1450, scoase de subt teascuri, prima carte tipărită cu caractere metalice mişcătoare, adică prima ediţie a unei Biblii latine. Ioan Fust sau Faust, argintar bogat, şi Petre Schoeffer, meşter copist şi clerc, amîndoi din acelaş oraş, îl aju- 40 taseră în anevoioasa executare a invenţiei sale şi moşteniră de la dînsul minunata artă ce avea să dea un aşa mare spor culturei intelectuale1. Istoricii artei tipografice sînt foarte numeroşi. Vom cita mai cu deosebire scrierile următoare : Auguste Bernard, De l'origine et des dâbuts de Vimprimerie en Europe, 2 voi., Paris 1853. Paul Dupont, Histoire de Vimprimerie, 2 voi., Paris, 1844. Bibliophile Iacob (Paul La-45 croix), Origines de Vimprimerie, p. 75—155 din: Curiosites de Vhistoire des Arts, Paris, 1858. Aici se găseşte şi o bibliografie întinsă a acestei cuestii, precum şi în P. Dupont. ' Dorinţa cîştigului îndemnă însă pe Fust a tăinui arta înlesnitoare şi a vinde productele presei sale, ca manuscripte. Bibliile lui, tipărite pe velin, cu iniţiale poleite, roşii şi albastre, şi imitînd în toate, forma, caracterele, ornamentele şi chiar* materiile scrisorei lui de mînă, se vîndură scump şi atrăseseră falsariului, prin minunata lor înmulţire, un proces de vră- 5* jitorie. Atunci secretul începu a se dezvălui. Albert Pfister (1462) tipări o carte în Bamberg; alţi doi germani, lucrători de-ai lui Fust, stabiliră în mănăstirea Subiaco de lîngă Borna, o nouă imprimerie (1465), apoi Strasburgul, Colonia şi Augsburgul se înavuţiră cu tipare de cărţi. Veneţia fu al doilea oraş/afară din Germania, care adoptă această artă; la io 1469, Ioan din Spira dobîndi de la doge un brevet pentru noua sa industrie, adusă de pe Bhin, şi francezul Nicolaee Jenson, care studiase măiestria în Maienţa, fu atras în acest oraş de încuragiarea ce guvernul repu-blicei acorda minunatei invenţiuni. Săpător măestreţ de monede, acesta gravă, turnă şi tipări însuşi pentru prima oară literele romane, adoptate 15 astăzi pentru*cele mai multe limbi europene (1470). în puţini ani tipografia spori ca o minune în Veneţia. „Ediţiile acestui oraş, zice d. August Bernard1, prin lucrările fraţilor Ioan si Vendelin din'Spira, prin ale lui N. Jenson, Valdafer, Ioan din Colonia şi prin ale ilustrei familii de tipografi Alde Manuci şi alţii, 20 dobîndiră o aşa mare reputaţie în Europa, încît mulţi tipografi din alte oraşe declarau în subscrierea cărţilor lor că ele erau tipărite cu caractere veneţiene, caracteribus venetiis. Pentru imprimerie, ca şi pentru alte industrii, Veneţia fu mult timp cel dintîi oraş al lumei. Ateliere tipografice se înmulţiră atîta întrînsa 25 încît se numărau peste două sute de imprimerii în cei trei zeci de ani din urmă ai secolului al XV-lea şi peste cincizeci erau în exerciţiu la 1500". Spiritul neguţătoresc al republicei lui San-Marc găsise întraceastă nouă industrie o bogată ramură de exploatat şi corăbiile veneţiane exportau în toate părţile lumei exemplarele ieşite din fabricele-i de^ cărţi2. 30 De aceia veneţianii nu se mulţumiră a tipări numai latineşte sau în limba ţărei lor. Ei întrebuinţară de timpuriu şi caracterele latine şi cele gotice, pentru înlesnirea cititorilor din diferitele locuri; Alzii înmulţiră ediţiile scrierilor elineşti (1494) Daniel Bomberg stabili în Veneţia o imprimerie ebraică (1511) 'şi negreşit că la dînsa popoarele slave ce o învecinau, pe 35 ţărmurile Adriaticei, găsiră înlesnire pentru a tipări în limbile lor. într-această din urmă ramură a tipărirei europene, Veneţia nu avusese însă întreaga iniţiativă. E probabil că Missalul sau Leturghiarul tipărit la 1483, cu literele glagolitice de care se serviră un timp slavii din Dalmaţia, a ieşit dintr-o presă elveţiană; dar tipograful Schwanpolt Feol, 40 care publică, în Cracovia, la 1490—91, sub stăpînirea regelui Cazimir, trei cărţi bisericeşti (o Psaltire, un Octoih şi un Ceaslov), în limba slavă şi cu litere cirilice, acela era neamţ Franc şi venit din ţara nemţească, H3k h-kM^-k n-kA\iiu,Koro poAM, $paHK^3. Asemenea putem zice şi despre 1 A. Bernard, op. citat, t. II, p. 197. 45 2 P. Lacroix, op. citat, p. 135. 3 Ioseph Dobrowsky, Institutiones linguae slavicae dialeeti veleris, edit. 2 Vienna, 1S52, Praefatio. p. XXXVIII. 142 143 editorul Tetravangheliei, mctbjpoKAdroK'kcTiă, în folio, fără dată şi fără provenienţă, care poartă însă numele tipografului lanoş Begner din Braşov 43-k Kgndirh jfdNbuib K-knigpb wt KpaiuiK1. Germania deţe şi mai tîrziu slavilor, tipografi, căci pe la 1517—19, un Francisc Skorina 5 din Poloţk, imprimă la Praga, o parte din traducerea slavonă a Vechiului Testament, şi chiar în Wurtemberg, pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, se tipăriau cărţi în limba slavonă2. Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că înainte de 1500 vene-ţienii au avut imprimerii din care ieşeau cărţi în această limbă; există io un Ceaslov slavon scos la 13 martie 1493, de subt presele magistrului Andreas de Thoresanis de Asula3 şi nu putem crede că din alt loc, decît din Veneţia, au provenit caracterele cu care s-au imprimat în Zeta sau Zenta în Dalmaţia, la 1493 şi 1495, două ediţii, (una în 4° şi cealaltă în folio) a Octoihului sau Omoglosnic slavon precum şi o Psaltire publi- 15 cată, la 1495, în Ţetinie, actuala capitală a Montenegrului. Cele dîntîi citate din aceste cărţi port în clauzala finală că au fost tipărite din ordinul prinţului George Cernoievici (u,pkHogKH*i) şi al episcopului Babyla, prin îngrijirea monahului Macarie de la Muntele Negru 4. Mai multe cuestii de o mare importanţă se ridică din aceste indicaţii. Numele prinţului 20 George Cernoievici deşteaptă suvenirul timpilor primitivi de lupte ale vitejilor montenegreni. Am arătat mai sus ce lovire de moarte adusese groasnica învingere de la Cossova, statului sîrbesc, care se întindea pe atunci, cu voivodatele lui feodale, pînă la poalele Epirului. Cneazul George Balsa, ginere al 25 craiului Lazăr, stăpînia în acele vremuri părţile septentrionale ale Albaniei ; el n-avu timp să sosească pe fatalul cîmp de luptă, şi aflînd restriştea armatelor sîrbeşti, se retrase în munţii săi, unde dete adăpostire numeroşilor slavi fugari ce dezertau atunci patria lor robită. Aici viteji refugiaţi, sub numele vestit de UscoM, cum am zice la noi, haiduci, îmbră- 30 ţişînd o viaţă războinică şi rătăcitoare, se luptau pe munţi şi pe mare, ca să-şi cîştige traiul lor şi ca să-şi apere libertatea. Turcii le purta frica, şi Veneţia, puternica Veneţie îi menagia. Dar cînd, dupe moartea lui Scanderbeg, a albului drac din Valahia, cum îi ziceau turcii (1467), aceştia îşi împinseră concuistele pînă în Albania şi pînă în Herţogovina, 35 Ivan Cernoievici, strănepot al lui Balsa, se văzu ameninţat din toate părţile. El ceru în zadar ajutor de la veneţienii ocupaţi de ale lor negoţuri. Nevoia îl învăţă mai bine : erou îndrăzneţ şi hotărît, el dete foc albelor sale curţi din Iabliak, el părăsi cu ai săi supuşi, undele limpezi şi ţărmurile înverzite ale lacului Scodrei, apoi, cerînd munţilor scăpare, el 40 1 J. Dobrowsky, op. cit., P. I. Schaffarik, Geschichte der Slawischen Sprache und Literatur, Ofen, 1826 p. 132. Basile Popp, Dissertaţie despre tipografiile româneşti, Sibiu, 1838, p. 11 spune că Ioan Honter, născut în Braşov, la 1498, a adus cel dintîi tipografia în Transilvania, tipărind la 1534 cărţi latineşti. Fuchs, judele Braşovului şi Ioan Benkner spre întemeierea acestei tipografii la anul 1546, au ridicat o moară de hărtie. 45 2 Ar. Fr. Schnurrer, Slawischer Biicherdruck in Wurtemberg in 10 Iahrhundert, Tiibingen, 1799. Dobrowsky's Slaivin. Bothschaft aus Bdhmen. 2 Auflage von Venceslas Hanka, Prag 1834. 3 Dobrowski, Inst. ling. slav, Praef. p. XXXVIII, citind pe Th. de Murr în Memorab. biblioth., Norimberg, P. t. p. 222. 50 4 Dobrowski, Idem, p. XXXIX. Schaffarik, Op. cit., p. 132. îşi adapă calul în părîul Obod1, sub stîncile Lovşenului şi descăleca pe plaiul din Ţettinie, unde-şi clădi o-naltă cetate şi o sîntă mănăstire. Cînticele montenegrilor repetă ades numele viteazului Ivan Cernoievici; ele spun încă despre fraţii lui, bravii Bojidar şi Andrei, despre fiica acestuia Măria, măritată după Eadul beiul vlachilor (1462—1476), despre 5 fii lui Ivan, cărora le zic şi Stanişa şi Maxim şi George, împutînd, unuia închinarea sa la Sultan, şi altuia fuga sa în Veneţia. O lungă şi pitorească baladă2, pe care a analizat-o cu talent, Adam Mickiewicz, în cursul său asupra literaturelor slave, ne povesteşte cum acest prinţ montenegrin închiăie cununia sa cu o nobilă şi bogată veneţiană. 10 Dar tradiţia e povestită în mai multe feluri; alte cîntice spun că George Cernoievici, luînd de soţie pe o fecioară din familia Mocenigo, luxoasa patriciană se dezgustă îndată de sălbaticul domen al muntenilor slavi şi îndeamnă pe al ei bărbat de a trece cu comorile lor în desfătata ei patrie. Cam pe la 15203, ne mai avînd speranţă de moştenitori, prinţul 15 lăsă cîrma în mîinele mitropolitului din Ţettinie şi, însoţit pînă la malul mării de tot poporul întristat, el îşi luă zioa bună de la aspra şi libera sa ţară şi merse să-şi sfîrşească zilele într-o cetate străină. Această! tradiţie nu ne pare a fi fără temei. „Veneţia, în mintea slavilor, ne spune Mickiewicz 4, luase locul împăratului şi al cavalerilor 20 săi; acest oraş le reprezintă avuţiile şi artele din Occident; el era o ţară de eroism al cărui suveran era dogele. Fii lui, unchii lui, familia lui întreagă, erau oameni puternici şi măreţi. Dogele era întotdauna de o bogăţie nemărginită, el comanda flotelor, el avea sub ordinile sale armate cu simbrii, şi adesea acele armate erau slavone. într-un cuvînt Veneţia rezuma 25 atunci'pentru slavi toată puterea şi toate avuţiile Occidentului". Din Veneţia trebuia şi prinţii să-şi aducă toate obiectele luxului lor, toate uneltele măiestriiior ce voiau să introducă în patria lor. Să nu ne mirăm daca George Cernoievici, care vizitase negreşit vestita cetate, a cărui ambiţie era de a trăi viaţa magnificilor din San Marc, a cărui 30 silinţă va fi fost de a răspîndi în poporul său luminile poporului veneţian, să nu ne mirăm, zic, dacă el a adus din Veneţia o tipografie şi a stabilit-o în provincia Zenta din micul său stat, chiar în capitala sa în Ţettinie, pe coasta orientală a mării Adriatice, acolo unde alte atîtea cetăţi, jumătate slave şi jumătate latine : Baguzza, Spalatro, Zara, Fiume şi 35 a Iţele, se cercau a imita pe regina mărilor. El e dar, fiul eroului legendar, I ran Cernoievici, şi episcopul Babyla, care e poate predecesorul vlădicăi Gherman moştenitorul prinţului în stăpînirea Montenegrului, ei sînt C;tre îndemnară la tipărirea Octoişelor şi Psaltiriei, pe călugărul Macarie. 1 Acest pîrîu luă de atunci numirea de Cernoievici-Rieka, adecă girla lui Cernoievici 40 Locuitorii muntelui Lovşen arată un izvor din care eroul şi-ar fi adăpat calul şi care pentru aceia se numeşte Ivangebova Korita, adică jgheabul beiiului Ivan. Despre Montenegreni vezi : Cyprien Robert, Les Slaves de Turquie, Paris, 1844, I-ul volum. Chopin, Bosnie, Servie, etc. în colecţia Universul, Paris, 1856, II. Delarue, Le Montenegro, Paris, 1861. 2 în colecţia de cîntece a D. Vuk Stefanovici Karagici, Vienna, 1845, voi. II, sînt două 45 balade relative la aceste evenimente : TK^hha^a MacKHAU u.pHoieRirkd şi jKaiHA^ă IYp4 3 Chopin, La Servie, etc. p. 170. H. Delarue, Le Montenegro, p. 37 ne spune că la 1516, prinţul George abdică, lăsînd stăpînirea vlădicăi Gherman. 4 Adam Mickiewicz, Les Slaves, t. I, p. 273. 50 144 10 - C. 203 145 Dar exilul voluntar al prinţului curmă deodată această tendinţă spre propăşire. Tipografia din Zenta încetă pentru mult timp a mai da cărţi religioase slavilor răsăriteni1. Părăsind^ dar Montenegrul în prada luptelor sale războinice, diri-5 jate de acum înainte de un vlădică, să căutăm aiurea progresele tipografiei slavone. în această cercetare vom avea mulţumirea de a întîmpina, peste puţini ani dupe publicarea cărţilor lui Cernoievici, o cercare de acelaşi fel făcută pe un tărîm, care pe noi, românii, ne interesează mai de aproape, adecă chiar în ţară la noi. 10 Dar să revenim mai întîi un minut asupra Veneţiei şi să cercetăm dacă dînsa întreţinea relaţii pe atunci cu ţările române? de ce fel erau acele relaţii? şi ce producte comerţul ei schimba cu naţiunile dunărene? încă de prin secolul al VUI-lea dupe Hr. republica Veneţiei luase aab ocrotirea sa pe Istria, pe acea ţară locuită în mare parte de români, 15 care vorbesc şi se îmbracă încă ş-acum ca ţăranii noştri2. Această con-c aista avu pentru dînsa mari rezultate comerciale, căci îi deschidea o trecătoare la Dunăre şi o punea în comunicaţie pe uscat cu provinciile roditoare ce învecinau acel rîu. Pe acolo, veneţienii de pe ţîrmurile Adria-ticei puteau să înainteze pînă la ale Mării Negre şi pînă în sînul Eusiei; 20 pe cît ei ţineau chiăile grânarelor din Ungaria şi din ţările dunărene, ei n-aveau a se teme de prohibiţia cerealelor, aprovizionarea regulată a oraşului lor era asigurată. De pe Marea Neagră le veneau încă si blănurile nordului care se strîngeau în Veneţia ca într-un tîrg central. Apoi Dalmaţia producea vinuri, untdelemn, pometuri, vite minunate şi alte 25 trebuincioase vieţii; munţii Istriei erau acoperiţi de păduri minunate ce da cu îmbilşugare cherestea pentru corăbii; în insulele Dalmaţiei se fabricau vasele flotei veneţiene; pescarii ce le locuiau vînau peştile de comerţ şi serveau ca matrozi îndemînatici în corăbiile republicei/ Se mai adăugăm încă şi negoţul sării pe care Veneţienii o exploatau în Istria. Cro- 30 nicile spun că mai mult de 40.000 cai plecau pe tot anul din Istria încărcaţi cu sare. Iată dar cu ce fel de schimburi întreţineau industrioşii locuitori ai lagunelor, comerţul pe calea de uscat a Istriei, a Ungariei si a provinciilor de pe Dunăre. Ni se spune însă că ei însuşi întreprindeau foarte rar ase- 35 menea călătorii, rezervîndu-şi mai mult plutirea pe mare; străinii mai adesea aduceau acele producte brute şi luau în schimb din sumptuoasa cetate, arme de preţ frumos lucrate, argintării şi giuvaeruri, obiecte de artă gravate, săpate, smălţuite şi zugrăvite, stofe de bumbac, de fir şi de mătăsuri, ceară albită, speţerii orientale, săpunuri şi parfumuri, lucruri 40 de sîrmă de aur şi argint (filigrane), pasmanterii, obiecte de marmură şi de mozaic, sticlării colorate, oglinzi vestite în toată lumea, urmuzuri care se fabricau în insula Mureno, în sfîrşit cărţi tipărite si ilustrate cu H. Delarue, Le Montenegro, p. 38, dă mai multe amănunte asupra relaţiilor prinţilor montenegreni cu Italia ; el ne spune că Ivan Cernoievici a clădit în Ancona şi în Veneţia palate 45 şi biserici ortodoxe. Sfîntul George din Veneţia există de atunci. Cît despre tipografia de la 1495 el o pune în localitatea Rieka, nu departe de lacul Şcodri. 2 Domnul Ioan Maiorescu a călătorit în două rînduri'printre acei români, înstrăinaţi acum de fraţii lor de sînge şi sperăm că va da în curînd la lumină rezultatul interesantelor d-sale cercetări asupra limbei, originei şi istoriei lor. ornamentaţii xilografice, şi alte mici producte ale industriei de lux, care nicăiri pe acele timpuri nu se confecţionau cu o aşa mare perfecţie ca în Veneţia1. Anticuităţile ce se mai găsesc prin ţările noastre ne dau adesea modele de fabricate veneţiene din secolii trecuţi. Mănăstirea Bistriţa 5 chiar ne prezintă o colecţie destul de avută de obiecte lucrate în argint şi de stofe bogate. Cele mai multe din aceste articole amintesc epoca fondării mănăstirei; între altele vom cita mai cu seamă2: O cădelniţă de argint aurit formată dintr-un fund semisferic aşezat pe un picior octogon cu tavă, şi dintr-un capac de formă conică, corn- 10 pus de o mulţime de turnuleţe şi de portale gotice superpuse, şi tăiate ă jour, spre a* lăsa loc fumului. Ambele părţi sînt unite de trei laturi şi de la mijloc, cu lănţuşe de verigi îndoite (gourmette), care formez sus-pensiunea cădelniţei; O căţie sau afumătoare de acelaş metal cu duoă picioare sau scaune 15 si cu un miner rotund ornat şi terminat printr-un rotocol de sîrmă de argint împletită. Vasul pentru'foc, care e semi-sferic, se află despărţit de mîner printr-o tavă circulară acoperită cu un îndoit cerc de iconiţe ce se văd a fi smălţuite; multe din ele, precum şi cea mai mare care ocupa centrul tăvii, au căzut. Ele sînt gravate cu acul (â lapointe) şi arăt a fi 20 fost smălţuite după modul smalţurilor champleves, foarte practicat în vechime prin Italia. Capacul vasului, rotund, reproduce în partea sa inferioară acelaş fel de iconiţe şi se termină sus printr-o săpătură ă jour. Stilul desemnelor se resimte cu totul de influenţa bizantină ce predomni mult timp în artele plastice ale Veneţiei; 25 Un chivot sau cutie în formă de biserică în care se păstrează, pe masa altarului, anafura şi sîntul mir; e de argint aurit, cubic, cu iconiţe de felul celor menţionate, gravate pe laturi. Smalţul şi aci a căzut, lăsînd numai urme colorate în liniile încrustate pe metal. Capacul, format dintr-un turn boltit mai mare la mijloc, şi alte patru mai mici la colţuri, 30 despărţite prin nişte ornamente ogivale puse în răscruce, dă curioasa asociaere a stilului arhitectonic bizantin, cu cel gotic. Pe bolta cea mare e o cruce, iar peste toate celelalte extremităţi sînt păsărele de metal; ceia ce ne repoartă mintea către păsărelile ce se zice că ornau învelitoarea bisericei de la Curtea de Argeş. Care poate fi scopul sau alegoria acestei 35 ornamentaţii? iată o cuestie de deslegat. Faţada acestei sînţite cutii poartă inscripţia : f CTiH KTilKOT CTiTKPHUI6 CH0K6 ITfcrOH 7&%mK EflPEM IIPTiEM A^H^rt adecă : f Acest chivot l-au făcut fiii lui Neagoe 40 jupan Barbul, Pîrvul, Danaciul, Baăul. Celelalte două obiecte descrise poartă asemenea numele acestor patru fondatori ai mănăstirei. 1 Schere, Hist. du commerce, trad. franc., t. I, p. 293, 336, 395. 2 Aceste trei obiecte de argintărie, reduse la o mărime 1/6 din dimensia originalelor, sînt 45 chiţate în alăturata stampă. 146 147 wiiCTt ic mur Obiecte de argint din secolul al^XV-lea la mănăstirea 'Bistriţa. [Desen H. Trenk reprodus din Revista' română, 1861, vel. I, p. 812 — 813. Biblioteca Academiei Eepublicii Socialiste Eomânia. Printre stofele ce se păstrează din acea epocă, şi-ntr-ale căror ţesătură şi desemnuri se recunosc practicele şi gustul oraşelor italiene, putem cita două covoare de catifea 1, unul roşu şi celălalt civit, cu ramuri largi2 (ă ramages) şi cu flori de fir neted şi de fir încreţit, din care acesta poartă pe o bordură de atlas roşu cusută cu elegante litere slavone încinse (eon- 5 jointes), o inscripţie în care se citeşte că Neagoe vodă, cînd a venit în mănăstirea Bistriţa, a depus sfîntului Grigorie Decapolitul, acest acoperămînt. Luna iulie, 4, anul 7022 (1514)3. Mai sînt şi alte odăjdii de grea belicoasă (bellica)4 cu desemnuri de fir ţesute-n mătăsărie, de canavăţ (canabesum, canabis) gros, cu urzeala de io cînepă şi cu bătătura de mătase, ăefrîncMe lustruită, amintind prin numele său ţara ce o producea (francia, franchicia, frânge, fimbria) în sfîrşit de felurite stofe preţioase pe care Italia, bogată încă de atunci în gîndaci şi în fabrici de mătase5 le răspîndia peste toată întinderea Europei. Dar credem destul de dovedite prin cîte am spus, relaţiile ţărilor 15 noastre în secolul al XVI-lea cu oraşele italiene şi mai ales cu republica lui San Marc. Splendoarea luxului veneţian pătrunsese la curţile domnilor, în casele boierilor şi în sanctuariul bisericilor româneşti; ceia ce avem încă şi mai interesant de arătat este că şi industria cea nouă, cea mai nobilă şi mai folositoare a Veneţiei, adică tipografia, veni pentru prima 20 oară d-acolo să ceară drept de cetăţenie în ţară la noi. Un învăţat rus, Sopikoff, mai întîi, şi apoi după dînsul, Dobrowsky, Schaffarik şi alţii6 arătară că în tipografia sinodală de la Moscva se 1 Cuvîntul catifea, pe care turcii l-au luat de la noi, iar nu noi de la dînşii, pare a proveni din zicerea, Catafaltus, cadafalus, care, zice Du Cange (Glossarium med. et infim, latinitatis) 25 significat thronum, solium seu locum eminentiorem, ubi episcopus aut sacerdos nonulla pera-gebat sacra munia. Asemenea locuri au fost mai întîi îmbrăcate cu această scumpă stofă, care a păstrat în limba noastră numirea lor. 2 In text larges (nota edit.). 3 Tot asemenea vedem în Hronica românească (Mag. pentru Dacia, IV, p. 258) că 30 Neagoe vodă pe tronul slutelor moaşte ale sîntului Grigorie făcătorul de minuni de la mănăstirea Orescului în Măgura Misiei, au pus un covor de mătase cusut tot cu sîrmă de aur. 4 „Bellica. Auctores aevi deterioris hos nomine indicarunt arma, Sagum et quidquid armorum et vestium ad tegendum militen et exornandum pertinet". Du Cange, Glossar, mediae et infimae latinitatis. 35 5 Despre industria şi comerciul de mătăsuri şi stofe în general în Italia, vezi Scherer, Hist. du commerce, tr. fr., I, p. 335 et sq. El spune : „în ţesătura mătasei Veneţia avu a se lupta mai întîi cu Sicilia cu Genua şi cu Lucea, locuri ce produceau mătasea, străină pînă atunci tărîmului veneţian. Concuista Morei dete Veneţiei tot ce-i lipsia ; nu numai materia primitivă, dar şi ţesători îndemînatici. De atunci această industrie se naturaliza în Veneţia; ea luă 40 o dezvoltare întinsă şi putu să desfidă orice concurenţă. în veci gata, ca Holanda şi Englitera, a se folosi de orice ocazie spre a atrage la dînsa şi spre a-şi însuşi industriile, capitalurile, inteligenţa, într-un cuvînt toate puterile productive ale altor ţări, Veneţia profită de trista situaţie a Luccei sub tiranul Castruccio, şi aduse în zidurile ei ca vreo treizeci din cei dîntîi fabricanţi de mătăsârit din acel oraş. Ei aduseseră cu dînşii măiestria lor vestită în fabricaţia brocartelor 45 şi a catifelelor, specialitate ce deveni de aci înainte a patriei lor celei noi. Li se dete clădirile necesarii şi dreptul de cetăţenie ; unii chiar fură scrişi pe cartea de aur. Importaţia mătăsăriilor străine fu cu totul oprită, afară numai de desemnurile şi ţesăturile noi ce aveau interes a şi le procura". Asupra comerciului Veneţiei cu Italia există un raport de la 1421, prezentat senatului de către dogele Mocenigo. 50 6 Basile Sopikoff, încercare de bibliografie rusească sau dicţionar complet de scrierile originale şi traduse care au fost publicate în limbile slavonă şi rusească de la introducerea tipografiei în Rusia pînă la anul 1813. ruseşte, Petersburg, 1814 — 21, 5 voi., în 8. în prefaţă p. L.; I. Dobrowski, Ins i. ling. slavic, Praef., p. XLV. Schaffarik. Gesch. der slaw. spr. und Uter., p. 132. 55 148 149 afla un exemplar dintr-o Tetravanghelie slavonă, tipărită în 4. la anul 1512, din porunca lui Ico Basarab marele voivod al Ungrovlachiei, de ieromonahul Macarie. Locul tipăririi le este necunoscut, dar ei presupun că a fost undeva în Ungrovlachia. 5 O asemenea bănuială merită cercetări, şi trebuie să recunoaştem că norocul ne-a slujit mai mult decît speram. în adevăr, biblioteca Bistriţei ne oferi două exemplare din cartea menţionată de acei autori. Unul e tipărit cu lux, pe 37 coli în 8. de membrană velină (28 cent.-nălţime şi 20 cent. lăţime.) Frontispiciile decorative în capul fiecărei io evanghelii, şi iniţialele ornate de la începutul capetelor, sînt colorate toate de mînă cu aur, carmin şi albastru, pe deasupra cernelei negre cu care sînt imprimate aceste ornamente xilografice. Pentru cărţile de preţ şi mai ales pentru cele bisericeşti, se obişnuia în vechime a se trage pe pergament, asemenea exemplare, pe care apoi rubricatorii şi miniatu- 15 riştii (rubricatores, miniatores), cu totul osebiţi de tipografi, le ornau cu colori şi cu poleieli1. Dar un lucru mai de mirare în această ediţie e că mai multe din ornamentele formate prin împleticirea unor linii colorate pe un fond negru, port la mijlocul motivului, într-un mic cîmp de aur, vulturul cu o cruce mare în cioc, armele Ţării Bomâneşti2. 20 Caracterele netede şi frumos desemnate, de o formă mult mai ele- gantă decît a celor ce se întrebuinţează astăzi în tipografiile slavone, sînt de mărimea a 20 puncte, adică corespund cu literile numite textu în imprimeriile noastre. Signaturile sînt însemnate, în josul paginei 1 şi 16, cu litere slavone minuscule; paginatura lipseşte. 25 Cellalt exemplar, tipărit numai cu roşu şi negru (la iniţiale) hîrtie groasă, e foarte stricat; mai multe foi, şi între altele şi cele de la sfîrşit, lipsesc ; de aceia el nici nu conţine clauzula finală ce este tipărită, pe exemplarul de pergament, cu cuvintele ce urmează : pe recto : 30 K-hXiftKHAU^ H np-kKArOA\8 Eoy CAdKd H Ktă'mh, AdJ&LlJOMg rhKp-KUJHTH KKCfcKO A'k-AO BATO HH« w H?MK HdMHHdgAftg. TlVM$ CAdKd H AP^>KdKd KK K^kk! KlîKlVM, dMÎHk. IlOHIJKg H>Kg KK TpOHU,H ROKAd- 35 H-kfMIH kk kat0h3k0ah U,JTkO- kk CKOift HCn/VkHHTH CTKlH- MH KHHTdA\H Klv CAdKOCAOKÎf H noAS^ npoMHTd/sujjHMK, Gero pdAH H d3K KK Xd Ed KAdrOK-kpNIH H Ef$A\k 40 J[pdNHA\!H H CdA\OApk>KdKHH TOCnOA^"" pK |\V BdCdpdKd K&AKIKKIH KOCKOAd H r"cnAÎ^k KKC2H 3JMAH O^npOKAd VJHCKOH h IIcA©VHdR,,°? np-fcA^Kpdro h kgah- Kdro r^cnAÎHd îw BdCdpdKd KOîKOA't, kk-15 3AP«KH0Kdj(k nocn-kuigNUMK GtFo Xxa. 1 P. Lacroix, Notice sur le parchemin et le papier, p. 8. 2 Alăturata stampă, pe care s-a greşit anul, puindu-se 1521, în Ioc 1514, reprezintă întîia pagină a Evangheliei Sfîntului Ioan precum o arată şi titlul scris cu frumoase majuscule îmbinate. &N4Y im elcAOKO. HC AOBOBt yt mimmM • Bici T%wyii*. HB€|«€rO,iiYTOm€ III € m%u . Pagină din evangheliarul de la 1512. Desen colorat de H. Trenk reprodus din Revista română, 1861, voi. I, p. 812 — 815. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. 150 151 10 15 20 25 30 35 40 pe verso : H AIOEOKÎ* im Kk kXcT-KKHHMK H CTHMk l^jpKOAAk, HdnHCdJf'h AUIg Cn?H/^/î\ KHHr.Ti MgTKdp^KArOK-kCTlf AHK0 KMlklA* H C'kK'kSpd AIOEKE Vlrfc pd^H HCnpdKA-kHTF. KdC >K* oycpnkANO nc>TKiiJdKLyHj(C/î\ Hd th &kft$ ECA KA'kTH &a OKOH CAdKClji* (j&u,a H3 Hg-TO >Kg K'kCt 3AC OVA^MHTH CkAftHpg-HJg H MACTk TdMO>K* Cf/K CK^TOAVE 03d-pHA\ C/5\ H EAPOA'&'TÎ/ft, dMHHT*. IIOKfA'bHIă- mk FcnAdpd^lw BdCdpdKd KiAHKddro ko*ko- Aki d3k Jfpoy paE-k ClJfHllO HNOK*k fl/ldKd-pi'ţ Tp$AH CA w C*AVk H C-kKp-kUJHjfOANk CI6 KHHTkl K-k A^TO %CK? Kp^r^k CANU,0\- **K, AOyHH HHAHKTIWH-k **AI, MCIţd ÎO\'im "Kg A^k, care se traduce româneşte : Atotvăzătorului şi prea bunului Domnezeu glorie şi mărire, cel ce dă a se săvîrşi orice faptă bună cea întru dînsul începută, aceluia glorie şi domnie în vecii vecilor. Amin. Pentru că cel în Treime închinat a binevoit a împlea biserica sa cu sînte cărţi pentru glorificarea şi folosul cititorilor; drept aceea şi eu întru Hristos Domnul bine credinciosul şi Domnezeu păzitul şi însuşi ţiitor domn Io> Basarab, marele voevod şi stăpînitor a toată Ţara Românească şi părţilor despre Dunăre, fiul prea bunului marelui domn Io> Basarab voevod, am rîvnit cu ajutorul Sîntului Spirit şi cu dragostea cea către domnezeeştile sînte biserici, am scris această de suflet mîntuitoare carte, împătrita Buna Vestire, pe care Spiritul Sînt prin gura apostolilor, au revărsat-o pentru ştiinţa şi îndeplinirea glorificării Domnezeirei cei una in trei feţe închinată. Rog pe cei mai tineri şi pe cei în vîrstă şi pe cei bătrîni care vor citi şi vor scrie, pentru iubirea lui Hristos, să îndreptaţi şi pe noi care cu osîrdie ne-am nevoit, să corectaţi pentru ca împreună lăudînd pe Tatăl dintru care toate sînt, aici să aflaţi pace, linişte ; iar dincolo, cu lumină, să dobîndim bunătăţile. Amin. Cu porunca domnului Jco Basarab, marele voevod, eu întru Hristos rob preotul Macarie am ostenit pentru aceasta şi am săvîrşit această carte în anul 7020, ocolul soarelui 20, al lunei 9, indictionul 14, luna iunie 25 zile. Annl corespunde cu 1514 de la Hristos 1, cînd domnea în Ţara Românească Neagoe Basarab voevod, pe care îl vedem aci, ca şi în toate hrisoavele ce se păstrează din timpul lui, cliemîndu-se numai Ioo Basarab voevod şi recunoscîndu-se de fiu al lui Basarab voevod, iar nu al banului Pîrvul, cum ni-1 dau hronicile. 1 Dacă această dată, 1514, nu corespunde cu totul la anul 1512 însemnat de Sopikoff 45 pentru tipărirea exemplarului de la Moscva, trebuie să credem că aceias carte s-a tipărit mai mulţi ani dearîndul, tot cu acele caractere. Numele domnului, ornamentele naţionale din aceste volume sînt oareşice temei care ar putea servi la determinarea locului nesigur al tipă-rireilor, ele ne dau să credem că acel loc era undeva în Ţara Eomâneas-că, dar acestea rămîn dovezi accesorii pe lîngă cele ce ni se mai prezintă spre a ne întări în opinia noastră. Tot la Bistriţa, printre cărţile cele stricate de praf şi necurăţenie, dar apărate de umezeală prin groasele lor scoarţe de lemn, am găsit şapte exemplare mai mult sau mai puţin complete, dintr-o altă carte tipărită cu aceleaşi caractere, cu aceleaşi iniţiale, cu unele din aceleaşi ornamente xilografice sau cu altele mai mici purtînd aceeaşi marcă caracteristică a Ţării Eomâneşti. Hîrtia de tipar e aceeaşi, dar de un format mai mic (22 cent. nălţime şi 16 lăţime) îndoită în 8. Coli sînt 16. Aceasta e o liturghie slavonă începînd cu : A, între sînţi, părintelui nostru arhiepiscop al Cesariei şi al Cappadociei Basilie cel mare, povă-ţuire către preot despre domnezeeasca slujbă şi despre grijire; urmînd cu slujba sfîntului Ioan Gură de Aur şi celelalte, dupe regulile bisericii în asemenea cărţi. Toate aceste titluri sînt tipărite cu roşu în litere majuscule şi ornate, îmbinate într-un chip greu de descifrat. Unile din exemplare de la Bistriţa mai poartă încă pe cea din urmă pagină, verso, următoarea notă : H CkKp-kUM CA Xa BFd H J(0 AKEHKdrO v^dHHAUro H TAdro FcnoAdpd, AHKdrO KCtfKOAkl O^rpOKAdV/lHCKOH CHk KgAHKdrC» îw Cld KHHTd Kk KAfoK-kpHdro h eFwM np-kcKfc-iiv AlHjftrfc- Kg- K'kCgtf» 3 CAII AH H II$AOyHdKIK>, KAdAd K0*KO- Akl Kk npTvKOfi AtTO TCCnOACTK *rO, TpO\*AH>K* Cfti W C*AI\k CA\-k-PIHIH A\NHX h CLJmiNHKk MdKdpie K-k A'îîTC %3S1, Kp^rk CANU^' "Sl, AOlfU-k HHAHKdTIWHK ^ dl, A\CU,d HOEMBpîd "*I A»k' care se traduce româneşte : Şi s-a săvîrşit această carte din porunca întru Hristos Domnezeu binecredinciosului şi de Domnezeu păzitului şi prea luminatului domnitor, Io Mihnea marele voevod a toată Ţara Românească şi părţilor de peste Dunăre, fiul marelui Io Vlad voevod, în anul dîntîi al domniei sale, ostenindu-se şi smeritul monah şi preot Macarie. în anul 7016, ocolul soarelui 16, al lunei 5, indiction 12 luna noiembrie, 1 zi. că, cu şapte ani înainte de tipărirea Tetravangheliei b, la 150<8>, unul din predecesorii săi, Mihnea voevod I, Vedem clar lui Neagoe Basarab,------ , A , fiul lui Eadu vodă, precum şi-n hrisoave, iar nu al Dracei armaşul am Măneşti, cum zice cronica, apus pe monahul şi preot Macarie, să tipărească cu aceleaşi caractere şi cu ornamente asemuite, o altă carte bisericească, adică Liturghia sus menţionată. 152 153 Iată dar doi domni români, la epoce puţin distante una de alta, întrebuinţînd pe acelaşi individ şi aceleaşi unelte ca să scoată cărţi ec-clesiastice la lumină. Oare poruncit-au ei la Veneţia aceste tipăriri? Negreşit că dacă vom lua de bază numai forma literelor şi ornamentelor xilo-5 grafice, vom crede că aceasta a fost posibil. La Veneţia, în anul 1519, un nobil slavon din Podgoriţa, în Albania superioară, voivodul Bojidar Vucovici de Griurik, întemeia o tipografie, din care ieşiră mai multe cărţi bisericeşti. Un exemplar de una din ele, Mineiul de la 1538, pe care editorul a pus semnul, KtAK-kr, dăruit lui io e împăratul Carol al V<-lea>, KigcapoMK KapHWAoyiyoM-k, se află chiar la Bistriţa şi cu toate că caracterele sînt ceva mai mici şi mai rotunjite, cu toate că desemnurile xilografice sînt mai numeroase şi mai variate, însă tot se simte în executarea lor, o învederată analogie cu a literelor şi a ornamentelor din cărţile lui Mihnea şi lui Neagoe. S-ar putea dar ca 15 aceasta, ca şi ale lui Bojidar Vucovici, să fie tipărite în Veneţia, fiind numai îndemnul şi costurile de la domnii români. în favoarea acestei opinii ar putea cineva trage o nouă dovadă din analogia ce există între caracterele tipăririlor lui Bojidar cu acelea ale unui Molitvelnic slavon \ care poartă în cap, în jurul unui frontispiciu xilo- 20 grafiat şi decorat cu vulturul român la mijloc, inscripţia următoare : Kk XJ Ea KArosgpHH h BFomk xpahha\ih caMOAP'bKABNH 3&a\ah & KAdXicKi€ lw IhTpoy ko^a* . adecă: în Hristos binecredinciosul şi de Domnezeu pazitul însuşi ţiitor al Ţărei Româneşti 25 Ico Petru voevod. Fie acest Petru voevod, cel numit Paisie sau Eadul Călugărul (1534—41), fie al lui fiu (1554—57), sau fie şi Petru II Şchiopul, nepotul lui Mihnea vodă I (1560—67), cîfceşi trei aceşti domni corespund cu epoca în care lucrau, în Veneţia, presele lui Bojidar Vucovici, întreţinute după 30 moartea lui, (1547) de fiul său Vicenţie Vucovici2. Se poate dar ca în secolul al XVI-lea, domni români să se fi servit cu presele veneţiene, spre a pune sub tipar cărţi în care figurau numele lor; dar se poate iar ca acele prese să nu fi lucrat chiar în Veneţia, ci să fi fost aduse de acolo şi stabilite în părţile noastre. 35 Unul din obstacolii principali care se înalţă în contra înstrăinării frumoasei tipografii din care au ieşit liturghia lui Mihnea vodă şi Tetra-vanghelia lui Neagoe Basarab, e chiar numele tipografului care a fost însărcinat cu aceste lucrări. Am văzut mai sus că pe cînd George Cernoievici, prinţul montenegrean, tipăria cărţi slavone în Zenta şi în Ţet- 40 tinie (1493—95), monahul Macarie din Muntele Negru îl secunda prin lucrarea sa ca tipograf. Dar prinţul încetă de a proteja folositoarea măies- ; TÎFÂHÎT mWV PCTRY VOEVOD < ti&tt-i&fti'?} 45 1 Din această carte am văzut numai o foaie care poartă titlul: Rugăciune despre naşterea şi botezarea copilului, şi pe care am reprodus-o în alăturata stampă. Originalul ei este în posesia mea cumpărat de la D. Maior Papazoglu, care n-a ştiut să-mi spuie de unde posedă această foaie. Vreo cîteva exemplare de ceasloave foarte stricate şi fără titluri, dar tipărite cu asemenea litere, se aflu în biblioteca Bistriţei. 2 Dobrowski, op. cit., XLI et sq. Schaffarik, op. cit., p. 132. Molitvelnic slavon tipărit subt Petru voevod. (J534-1541 ^esen^olorat de H. Trenk reprodus din Revista romana, 1861, voi. 1, p. 8-u o^i. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste Români?. 154 trie în ţara sa şi tocmai dupe 19 a ai întîlnim pe monahul şi preotul Macarie lncrînd la imprimarea unei liturghii din porunca domnului Ţării Bomâneşti Mihnea I; el dispare iar în curs de cinci ani ş-apoi revine înălţat la gradul de ieromonah, ca să producă, din îndemnul lui Neagoe Basarab, 5 frumoasa ediţie a Evangheliilor de la 1512 şi 1514. De aici înainte îi putem urma cariera în cronicile şi documentele româneşti. în adevăr, acea cronică anonimă care ne dă, într-un stil cu totul împrumutat sîntelor scripturi, o sumă de amărunte aşa de interesante asupra multelor fapte pioase şi asupia numeroaselor monumente reli-io gioase executate de Neagoe Basarab, în domnia lui de cîţiva ani (1513—21), ne spune încă şi aceste cuvinte1 : „Deci şi Neagoe se plecă glasului noroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată Ţara Bomânească, şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni. Şi cum ridică David chivot legei Domnului, aşa şi Neagoe vodă 15 ridică biserica cea căzută şi puse pe Macarie mitropolit a toată ţara Ungro-vlahiei, plaiului şi Severinului, cu blagoslovenia lui Pahomie patriarhul Ţarigradului. Deci dintr-acea vreme pînă astăzi s-au potolit şi s-au împăcat ţara de gîlceavă şi bisericile se veseliră, că aşa ajuta ruga sîntului Nifon". 20 Această pompoasă laudă a noului mitropolit, care dete bisericilor veselia pierdută în timpi de urgie ai predecesorilor lui Neagoe, se ren-nouieşte mai departe cînd spune cum kir Macarie prea sînţitul mitropolit al Ungrovlachiei, unit în consiliu cu voevodul, cu patriarhul Teo-lipt, cu alţi patru mitropoliţi, cu egumenii de la muntele Atos şi de la 25 mănăstirile pămîntene, cu boierii mari şi mici şi cu tot soborul, deciseseră a muta scaunul mitropoliei din Curtea de Argeş, la Tîrgovişte, precum ceruse sîntul Nifon, şi aşezară toată întocmirea eclesiastică a ţărei; acestea se petrecură cînd fu cursul anilor 7025 (1517), august 17, în zilele bunului creştin domn Ico Neagoe voevod şi ale lui Teolipt, patriarhul Ţarigradului? 30 şi ale lui Macarie, mitropolitul Ungrovlahiei, în slava lui Dumnezeu şi în frumuseţea şi lauda a toată ţara muntenească2. Documentele ne prezintă pe acest Macarie, contimporanul lui Neagoe Basarab, ca al treilea mitropolit al ţărei de acelaşi nume; ceilalţi doi figurează pe la anii 1442 şi 1483 3. în urma celui d-al doilea 35 pare a fi venit sîntul Nifon, care dupe ce fusese de două ori patriarh al Constantinopolei, consimţise, dupe rugăciunea Eadului vodă cel mare, să părăsiască retragerea sa în Muntele Atos, ca să vie să constituie într-un mod mai regulat şi să lumineze cu ştiinţele sale, biserica românilor tulburată de neastîmperile ce sfîşiau de mult ţara 4. Se vede însă că Badul 40 vodă nu se învoi în toate cu noul mitropolit şi, sau din desfrănarea dom- 1 N. Bălcescu şi T. A. Laurianu : Magazinul istoric pentru Dacia, t. IV, p. 250. 2 Idem, p. 266. 3 Vezi şi Catalogul cronologic de mitropoliţii Ungrovlahiei, la pag. 394 a cărţii : Istoria bisericească pe scurt, tradusă din greceşte în româneşte, de Al. Geanoglu Lesviodax, Bucureşti, 45 1845. 4 Crusius, Turco-Graecia, 1554, pag. 138, 142 şi 144 şi 145. Meletie, Istoria bisericească. trad. româneşte, t. III, secol. 15, cap. 17, §§ 4, 6, 8. Hronicele româneşti în Mag. istor., I, p. 110, unde descrie astfel biserica românească de pe atunci : „Era românii proşti, atît vlădicii, episcopii cît şi popii şi toţi ceilalţi". Idem, IV, p. 234, sq. nului sau din ambiţia de predomnire a arhiepiscopului, o mare dezbinare se iscă între dînşii. Nifon afurisi pe Badul şi fugi la Muntele Atos *. Subt această urgie domnia lui Eadu se prăpădi în scurtă vreme; ţara şi biserica rămaseră turburate, proiectele de organizare ale sîntului Nifon se suspendară pînă subt domnia iubitului său discipol şi partizan, Neagoe Basarab. Dar în acest interval de vreo 15 ani, găsim un minut scaunul mitropoliei ocupat de un alt vlădică sîrb, Maxim Brancovici, a cărui mumă, cuvioasa Angelina, reputată pentru virtuţile ei creştineşti, era fiica lui Andrei Viteazul Cernoievici2. Se vede că Maxim nu putu să împlinească dorinţele lui Nifon ; timpul păstoriei lui e signalat prin repezi schimbări de domni şi printr-o crîncenă persecurtare a Basarabeştilor, partizanii sîntului. Apoi zilele lui par a fi fost scurte sub domnia lui Neagoe, cînd visele de glorie sacerdotale ale sîntului arhiereu, se văzură realizate pentru un minut. Macarie mitropolitul, om însemnat prin ştiinţa şi virtuţile sale, avu onoarea acestei reforme în biserică; de aceia şi prinţul Neagoe în manuscriptul de învăţături către fiul său Teodosie voevod3 ce ne-a rămas de la acest pios domnitor, adresîndu-şi către clerul românesc, oraţia funebră de compuse, oină pentru a doua oară a îngropat în mănăstirea de Argiş oasele mumei sale, doamnii Neagăi şi ale coconilor săi Petru şi /to voevod şi ale doamnei Angelinei, cu asemenea cuvinte de^laudă cualifică pe capul bisericei: „Prea iubite părinte, kir Macarie, cela ce eşti mila şi cu darul lui Dumnezeu ales şi pus înaintea noastră de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele soarelui ca să ne arăţi şi să ne înveţi calea lui Dumnezeu şi noă !" Pentru noi nu rămîne înduoială că preotul luminat care venise în ţară chiămat poate de compatriotul său mitropolitul Maxim Brancovici, aducînd cu sine minunata artă a tipărirei, pe care o prefesase încă de mult în patria sa, în Montenegro; întru care se perfecţionase poate la Veneţia în gradul de a produce frumosul exemplar a Tetravangheliei de la Bistriţa ; este acelaşi care prin ştiinţa şi cualităţile sale înalte, căci pe atunci tipografii erau învăţaţii secolului: dovadă Alzii, Estienii, Elzevir şi alţii, atrase asupră-şi onoarea de a ocupa scaunul arhiepiscopal al Ungrovlahiei. în timpi mai posteriori, cînd tipărirea devenise o măiestrie mai vulgară, biserica orientală numără încă adesea tipografi vestiţi, printre căpeteniile ei; putem cita pe mitropolitul Kievului, ilustrul Petru Movilă ; pe mitropolitul Sucevei Dositeiu, cel dîntîi poet erudit român; pe mitropolitul Tîrgoviştei, Ştefan, care sub Matei Basarab se ocupă cu tipărirea Pravilei cei mari româneşti; în sfîrşit, subt Constantin Brîncoveanul, 1 Cauzele dezbinării lui Nifon cu Radu vodă se găsesc în cronicile citate. La una vedem că zice : „Ci dar scandalindu-se Nifon cu Radu vodă, pentru un lucru fără de lege ce au făcut Radu vodă, de au făcut pc un boiar anume Bogdan (pre care îl iubia) de şi-au lăsat muierea şi i-au dat domnul pre o sor-a lui, de care neîngăduind Nifon patriarhul, fu gonit den ţară. El încă ieşind din Tîrgovişte, şi-au scuturat papucii de prah şi l-au afurisit pe domn etc." în altă cronică, Radu zice lui Nifon, dimpreună şi cu boierii : „Pasă şi ieşi din ţara noastră că viaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre". Printre manuscrisele de la Bistriţa, se află şi o viaţă a sfîntului patriarh Nifon despre care sperăm a vorbi într-o zi. 2 Raici, Istoria popoarelor slavone (Bulgari, crovaţi şi şerbi), 4 voi., Buda, 1823, sîrbeşte. Vezi Cart. X, cap. VI şi VII, despre vlădica Maxim. Asemeni şi Hron. român. în Mag. istor. I, şi Şincai, anul 1509. 3 Tipărite în Bucureşti la 1843, pag. 173 et sq. 156 157 pe mitropolitul Antim Ivireanul, care întocmai ca şi vechiul monah, ieromonah şi arhiepiscop Macarie, mută pretutindeni după dînsul teascurile sale de imprimor. Egumen la Snagov, episcop la Bîmnic şi mitropolit în Bucureşti, el în toate aceste poziţii şi localităţi, nu încetă de a 5 tipări cărţi în limbile elenă, slavonă, română, arabă şi chiar în limba ivi-reană sau circaziană, care era limba lui natală. Acest călugăr mai modern, înamorat de frumoasa artă a luminărei morale, ne poate da o idee lămurită de aceia ce era Macarie, primul introductor al minunatei maeştrii aşa mult exploatată în Veneţia, printre naţiunile slave şi române ale 10 Europei apusane. Ne rămîne încă un punct de elucidat, şi acela nu este cel mai clar. Nu ne mirăm că pe exemplarele tipărite de Macarie, din porunca domnilor români, el n-a pus locul tipărirei; aceasta se făcea foarte des în vechime, şi am avut o probă în Tetravanghelia tipărită de jupan Ianoş Begner 15 din Braşov. Am voi însă să cercăm a preciza cîtuşi de puţin localitatea în care poate să fi fost aşezate presele slavone ale lui Macarie, aduse din Veneţia în Ţara Bomânească. Negreşit că ideea aleargă îndată la o mănăstire, la una din acele sînte cetăţi, întărite cu ziduri nalte şi ţepene, în interiorul cărora viaţa era liniştită, mintea ocupată cu gînduri adînci 20 şi pioase, trupul dedat cu lucrări grele şi stăruitoare. Dar printre mănăstirile ce se ridicară pe atunci mai noi şi mai apropiate pentru a primi o nouă industrie, ni se ivesc două clădite de Badu vodă cel Mare, adică mănăstirea Dealului de lîngă Tîrgovişte, şi vechea Govora din Vîlcea, pren-nouită de acel domn1; şi apoi iar, în vecinătatea Govorei, noua mănăs- 25 tire a Basarabilor, Bistriţa. Să excludem îndată pe aceasta din urmă din presupunerea noastră, subt cuvînt că una din cărţile lui Macarie e tipărită în zilele lui Mihnea vodă I şi că ştim atît din cronică cît şi din pisania sau inscripţia comemorativă de peste vechia uşe de intrare a bisericei, că acest domn, în 30 mînia sa asupra familiei Basarab, a ars şi a dărâmat pînă la pămînt mănăstirea lor, care a fost apoi reclădită de aceiaşi ctitori, în domniile următoare 2. La mănăstirea Dealului, aproape de Tîrgovişte, acolo unde sîntul Nifon îşi ţinea reşedinţa şi cerca, prin biserică, a răspîndi lumina în toată 35 ţara, în acea nouă şi somptuoasă mănăstire, zidită de Badu vodă în cei 1 Mănăstirea Dealului a fost clădită la 1504. Cronica românească (Mag. ist, I, p. 110) zice despre Radu vodă : „au făcut mănăstirea den Deal frumoasă şi au înzestrat cu moşii bune şi cu altele de toate". Pentru mănăstirea Govora, iată cum se exprimă inscripţia de piatră de la uşa bisericii de acolo „.. .această biserică cine o au fost zidit-o nu se ştie, iar cînd au fost în zilele 40 luminatului domn Ico Radu voevod feciorul lui Vlad voevod au găsit această mănăstire şi biserică pustii şi stricate, la leat 7000 (1492) şi din bun gîndul lui s-au apucat de o au dres şi o au înfrumuseţat. . 2 Cronicile în Mag. istor., I, p. 122 — IV, p. 245 : „şi mănăstirea lor care o făcuse ei pe rîul Bistriţei din temelie o au resipit..încă şi inscripţia sculptată peste vechea uşe de piatră 45 a bisericei de la Bistriţa zice : „Sfînta aceasta şi dumnezeiasca mănăstire pomeneşte a fi zidită şi den temelie de banul Barbu Craiovescu care aici şi îngerescul cin al călugăriei mai pe urmă au luat, iar după aceea reaoa vrăjmăşie a crudului Mihnea vodă Dracea ce au avut pre dînsul, din faţa pămîntului a o şterge silind cu tunuri şi cu alte cinii zidurile i-au surpat; însă Dumnezeu cel ce stricatele dreage, slabele întăreaşte şi deznădăjduirile omeneşti în bună nădejde şi fiinţă le 50 aduce, acela n-a lăsat tiranica poftă a Mihnei a se săvîrşi de tot ci iar Barbului banului întremare şi puteare dînd iar o au prefăcut mai bună încă şi mai frumoasă.. din urmă ani ai secolului al.XV-lea, tipografia negreşit ar fi găsit un local priincios şi toate condiţiile unui stabiliment destinat a populariza cunoştinţele eclesiastice. Macarie însuşi, ca mitropolit, îşi alesese Tîrgoviştea, drept scaun arhiepiscopal şi multă probabilitate este că el într-aceasta vedea şi o înlesnire pentru continuarea nobilei sale profesiuni de tipăritor. & Dar o uşoară bănuială tulbură aceste întemeiate probabilităţi. Un act, un simplu înscris de danie, prin care ieromonahul Macarie, la anul 7003, martie în 24, lasă după moartea sa, mănăstirei Govorei o viişoară a sa de la tîrgul Ocnei, ne face încă a ne îndoi despre aşezarea tipografiei lui Macarie în mănăstirea Dealului. 10 Acest act se află printre documentele de vii ale Govorei şi îl traducem aici dupe textul lui slavon scris pe o faţă de hîrtie îndoită în 4, roasă şi ştearsă prin multe locuri1: *j* Cu voia Tatălui şi cu săvârşirea Fiului şi cu sporirea Sîntului Spirit, eu ieromonahul Macarie, să se ştie precum am dat şi am adăogat via de la Ocna, să fie a Sîntei mănăstiri Govorei, 15* hramul Adormirii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Domnezeu ; să fie călugărilor întru hrană, şi moşie ohavnică şi nezăticnită de nimeni, dupe moartea mea şi după moartea părinţilor şi fraţilor, cari m-am tocmit cu dînşii să-mi facă pomenire în tot anul o zi; şi iar să se ştie cum că jumătate din vie am cumpărat-o de la Radul, şi jumătate de la Paraschiva. Şi nimenea din neamul meu să nu aibă voie a se amesteca la această vie ; ş-apoi încă, cine se va ispiti a se 20* strîmtora sau a strica această carte prin care m-am tocmit cu fraţii, eu popa Macarie; sau iar dintre fraţii din mănăstire, de nu o va ţinea şi nu o va întări şi nu o va înnoi; acela Domnul Domnezeu să-1 bata pre el, într-acest veac trupesc, iar întru cel viitor, sufletul lui. însă dupe moartea lui Ieremia de la Iezer, să nu am a lăsa locul să stea pustiu, ci să am a petrece acolo, şi să am mertic în tot anul: o găleată şi jumătate de grîu, şi după moartea mea să rămîie în 5. pace. Mărturie am pus : jupan Albul vistier, şi egumenul popa Doroteiu de la )zia, şi popa Nicodim proegumentul din Snagov, şi popa Daniil domestnicul, şi popa Moisi hovni-cul şi ierodiaconul Dionisie, şi Braico şi Nikifor de la Ocnă şi jupan Oprea spătarul de la îmnic, şi Laţco şi C:incea, Ştefan, Ruda, Voico, Ivan fratele lui Hanco, Stoica Goliianov, Oprea fiul lui Gheorghe, Stoianca fiul lui Stefanov. Si eu popa Dragomir am scris. în anul £BV: luna 30 martie ka zile. (pecetie pusă cu negru) Nu e asta oare o învoială a ieromonahului Macarie cu călugării de la Govora ca să aibă el a sta printre dînşii cînd prin moartea lui Ieremia de la Iezer2 i se va deschide un loc în mănăstire ? Şi pentru acest azil, 1 Anul 7003, care corespunde cu 1495, este acela chiar în care se tipărea Psaltiria slavonă 35* din Ţettinie. E puţin probabil dar, ca tot în acel an Macarie să fi venit în Ţara Românească şi să fi şi cumpărat o vie la Ocnă. S-ar putea însă ca data dupe act să fie greşită şi chiar ca acest act să fie o copie, în mai multe locuri eronată, a înscrisului original al lui Macarie ieromonahul. Exemple de astfel de copii vechi avem foarte multe printre documentele de proprietăţi în ţară la noi. E lesne a dovedi erori în ele, dar greu a le îndrepta. 40' 2 Iezerul e un schit foarte ruinat acum, ce stă pitit, nu prea departe de Govora, între munţii Chiăii, la o poziţie sălbatică dar maiestuoasă, pe malul unui pîrîu ; se zice că l-ar fi clădit Mircea vodă Ciobanul şi doamna sa Chiajna (1545 — 1559); dar existinţa lui la 1495, fie chiar şi 20 de ani mai tîrziu, dovedeşte că aceşti domnitori l-au prennouit numai. Observăm asemenea că anul dat în pisania bisericei 7074 (1566) este greşit, căci nu corespunde cu domnia lui Mircer. Pe 45> lîngă Iezer se zice a fi fost mine de aur exploatate de saşii din Ardeal. La această mănăstire se păstrează tradiţia că Mihai vodă Viteazul lăsase acolo rezerva visteriei sale cînd plecă la război în Ardeal şi că, după ce îl uciseră, ungurii călcară mănăstirea, omorîră 300 de călugări ce locuiau pe atunci într-însa, jefuiră comorile şi pustiiră tot locul. Mulţi ani în urmă, pe la 1700, s-a ridicat noul schit de un pustnic cuvios numit Antonie. 50" 158 159 5041 pentru acel inerţie de grîu promis, pentru pomenirea ce i se va face după moarte, el dăruieşte comunităţii via ce o cumpărase de la doi proprietari din satul Ocnei. Aceasta ne dă dar să înţelegem că ieromonahul Macarie îşi alesese drept locuinţă mănăstirea Govora. 5 Noi ştim însă că un ieromonah Macarie, cîţiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci, lucra la tipografia domnească şi că acel călugăr deveni mitropolit sub Neagoe Basarab. Noi ştim asemenea că cea dintîi tipografie ce^ s-a cunoscut pînă acum în Ţara Bomânească era aşezată, pe la 1640, în mănăstirea Govora, de unde au ieşit cele dintîi cărţi publicate 10 în Valachia, în limba românească, adică Pravila apostolilor cea mică si Evanghelia învăţătoare 1. Pentru ce cuvînt, o sută treizeci de ani în urma publicărilor slavone ale lui Macarie, acea mănăstire înfundată şi învechită sub Matei Basarab, a fost aleasă pentru stabilirea nouei tipografii? Oare tradiţia unui mai 15 vechi aşezămînt de felul acesta în aceiaşi mănăstire, şi poate chiar ceva rămăşiţe de vechi unelte tipografice, n-a atras acolo pe primii tipăritori români, care apoi curînd, nemai simţind acea trebuinţă de mister şi de pază ce negreşit însoţia introducerea în ţară a unei arte privite în timpu-rile-i primitive ca o vrăjitorie, s-au strămutat apoi curînd, zicem, în locuri 20 mai puţin retrase, precum Cîmpulungul (1642), mănăstirea Dealului (1644), şi în sfîrşit Tîrgovişte, capitala ţării (1652)? Aceasta e încă o problemă de deslegat. Ceea ce credem a avea mai sigur e că la începutul secolului al XVI-lea (1507—1514), Ţara Bomânească a avut o frumoasă tipografie cu caractere cirilice, adusă negreşit 25 din Veneţia, dată stabilită în vreo mănăstire de aici, şi tipărind cărţi liturgice în limba slavonă meridională a bisericei popoarelor dunărene. Meşterul care o dirigea a fost călugărul montenegrean Macarie, care tipărise în Zenta la Ţettinie, pentru prinţul George Cernoievici; el se retrase în ţară la noi, chiămat poate de mitropolitul sîrb, Maxim Brancovici; 30 se aşeză, dupe probabilităţi, în mănăstirea Govora, dobîndi rangul de ieromonah, lucră la tipar pentru Mihnea, pentru Neagoe şi poate si pentru alţi domni2, şi fu însfîrşit înălţat pe scaunul arhiepiscopal al Ungrovla-hiei. In această nouă poziţie el stabili definitiv mitropolia ţării la Tîrgovişte, şi dete clerului românesc o nouă organizaţie, conformă cu planurile 35 sfîntului Nifon. Din acestea izvorăşte că Ţara Bomânească a tipărit slavoneste înainte de principatul Serbiei, mult înainte chiar de imperiul rusesc; căci cea dintîi carte din Serbia e Evanghelia tipărită in-folio în Belgrad, la 1552, şi în Busia, deşi se bănuieşte a fi fost o imprimerie pe la 1553, nu 40 este mai puţin adevărat că prima carte cunoscută e Apostolul, imprimat la 1564 în Moseva, de Ioan Feodoroff şi Petre Timoteiew Mstislawcew3. Cum se face însă că în istoria artei tipografice din ţara noastră, ni se prezintă o lacună de o sută trei zeci de ani şi mai bine ?' Cum se face ca 1 Pentru întîia tipografie românească din Valahia, aşezată la Govora, vezi Vasilie Popp. 45 Dissert. despre tipogr. român., p. 51, 57 sq. şi Tim. Cipariu, Crestomaţia sau Analecte literare, Riasiu 1858, Notiţa literară, p. XXII et sq. 2 Nimic nu se spune că nu se vor descoperi şi alte cărţi ieşite din aceiaşi tipografie, anterioare contimporane sau posterioare acestora. 3 Schaffarik, Op. cit., p. 132. frumoasele caractere şi ornamente ale tipografiei slavone de la 1507 şi 1514, să fie aşa de scăzute în cărţile româneşti tipărite la 1640 şi în urmă ? Aceste cuestii se leagă poate de istoria totală a ţării, de groasnicele clătiri de soartă ce patria noastră încearcă neîncetat, de rolul bisericei româneşti în acest period ce desparte pe Neagoe vodă de Matei Basarab. 5 Ne grăbim a mai adăoga cîte un cuvînt asupra fiecăruia din cele două exemplare din Tetravanghelia tipărită la 1514, ce s-au aflat în Bistriţa. în cel pe hîrtie, la pagina din urmă a coalei 17, care e un verso rămas alb, se vede scris de mînă cu litere capitale imitînd pe ale tiparului, ur- io mătoarea notă : Kk ani KATOMfCTÎKdro î J(c0 AlOKhJKdrO PâAYM KOgROAd CHK PdA^Ad KOfKOAd KgAHKKI >K0yridNK fl/td^ H >K0yndHHU,d *r<5 KAdA* KOynHLiJg CJIţO KNkirS H npHAO>KHT« u^KKg Kk hm-fc oycnfcNkiio npt'CTÎH ku;h 3a ckohX pdAi Aluk h hkiv> p o ahtiat* KHMHKI nOM-bH-K A* CAOVf^KHTH CTOMOy JfpdM*. Jl KT* K*k APfc3N*YTH J>A W™ 15 wt MdHdCTHpa, a<* kt np*KA*t wt rAd Erd h npisMkiCTH* *ro Mpi i wt "r. "*HÎ CTKIX WT^k H'Kg KK HÎK*H H A* HAMT $MICTl€ CTv OH^MH TAIOllli l THH KK3MKI pdCflHKI «rO H CK IlOAOMk " flpIWMK H wt HdC rpfcuiHKljr £d *CT npOKAST, diUHllh, dWHKk, dMHHK. Kk A'fcT ^3A H î H A\*"dJ,d dnpHAkld, ^31* A"h^ MONdCTHP'k ^ pfKOMH fl/lSUIdT'buJH. care se traduce româneşte: în zilele prea piosului, de Hristos iubitorul Ico Radul voevod, fiul Radului voevod, marele jupan Manea şi soţia lui, Vlada, au cumpărat această carte şi au adăogat-o bisericei cu numele Adormirei a Prea Sîntei Născătoarei de Domnezeu, pentru sufletele lor şi ale părinţilor lor, să slujiască sîntul locaş. Iar cine va cuteza să o ia de la mănăstire, să fie blestemat de Dom- 25 nul Domnezeu şi de Prea Curata Maica Sa şi de 318 sînţi părinţi cei de la Nicea, şi să aibă parte cu cei ce au zis : ia-1, răsticneşte pre el ! şi cu Iuda şi cu Aria, şi de noi păcătoşii să fie blestemat. Amin, amin amin. în anul 7030 şi 5, şi luna aprilie, 17 zile. Mănăstirea ce se zice Muşateştii. Această carte nu este aşadar a Bistriţei. Boierul Manea, în zilele 30 Badului vodă de la Afumaţi, la 1527, o dăruise bisericei cu hramul Adormirea Maicii Domnului din mănăstirea Muşateştii, pe care chiar dînsul o fundase atunci de curînd, cum se dovedeşte din existinţa unui hrisov dat de Neagoe voevod la 1518. Acest schit, ce se zice încă şi Seaca, se află situat în districtul Oltului; el a stat neatîrnat pînă la 1664, cînd printr-un 35 hrisov al lui Grigorie vodă Ghica, fu închinat mănăstirei Cozia, al cărui metoh el este si astăzi. Iată istoricul mănăstirei, rezumat în acel hrisov din 8 ianuarie 7172 : „Să fie sîntei mănăstiri Cozia un metoh la Muşăteşti, ce se cheamă Seaca, unde este din hramul Adormirea Născătoarei de Domnezeu, din judeţul Olt, carele este făcut şi zidit den temelie de Manea 40 vornicul Părşanul, pentru că acest metoh fost-au tot pe seama feciorilor şi a nepoţilor şi a rudeniilor Manei vornicul; iar cînd au fost acum în zilele domniei mele,5 iar Dragomir şi David nepoţii Manei vornicul Părşanului, văzînd acest metoh sărac şi rămas de toate pustie de tot şi strieîndu-se pomana moşilor lor ce scrie mai sus şi neavînd nici o putere să le ajute 45 sau să-i folosească, mers-au la părintele egumenul ieromonahul kir Var-laam de la sînta mănăstire Cozia şi la tot soborul sîntei mănăstiri, de au 160 11 - c. 203 161 închinat acest metoh ce scrie mai sus, să fie metoh la sînta mănăstire Cozia împreună cu toate satele şi moşiile şi rumânii şi ţiganii cît se va afla acelui metoh, şi au dat toate hrisoavele şi cărţile şi zapisele la mînă părintelui egumenul kir Varlaam, dinaintea domniei inele din divan şi a tot 5 cinstiţii dregătorii domniei mele...". Din toate aceste averi de care urmaşii lui Manea Părşanul se desis-tară în favoarea mănăstirei Cozia ce le posedă încă în mare parte, numai preţiosul exemplar din Tetravangelia tipărită, pe care fondatorul o cumpărase înadins pentru schitul său, a trecut, cu ce ocazie, nu ştim? la 10 Bistriţa, unde el ni s-a păstrat pînă azi. Exemplarul pe pergament ne atrage atenţiunea prin legătura lui. învăţatul P. Lacroix spune că 1: „cele dintîi cărţi tipărite pe velin şi pe hîrtie groasă nu erau mai portative decît manuscrisele, căci li se dete aceeaşi legătură de lemn cu cuie, cu colţuri şi cu copci de metal". Această 15 indicaţie se aplică cu totul la scoarţele Evangheliei noastre, care sînt învelite cu catifea verde, acum învechită, purtînd ornamente de argint aurit săpate cu dăltiţa (tisele). Pe recto, într-o placă de metal la mijloc, e reprezintată Băsticnirea; la colţuri, patru evangJielişti; iar pe margini 9 pe nişte dungi transversale, e scrisă pe cîte două linii următoarea inscripţie : 20 i. dungă Această ivanghelie fost-a de la Bistriţa iar cînd 2. dungă au fost în zilele lui Leon voevod luoatu-au nişte oameni străini de au fost 3. dungă perit 9 ani iară cînd au 25 fost în zilele Ico Matei 4. dungă voevod aflatu-o-au Preda Brăncoveanul şi o a luat cu pa- ră de în divan şi o a trimis la Bistriţa. Pe verso sînt, la mijloc şi la colţuri, cîte un cui sau nasture mare rotunjit şi gravat, uniţi prin nişte dungi transversale din care una poartă 30 inscripţia : f Această ivanghelie fost-au neferecată ce o au ferecat Preda vel spătar Brăncoveanul. Epoca ferecăturei, deşi nu e însemnată se înţelege chiar din coprin-35 sul inscripţiilor care vin să adevereze ceia ce zice şi pisania cea mare a vechei biserici de la Bistriţa, despre îngrijirea ce a dat, în al doilea pătrar din secolul al XVII-lea, acestei mănăstiri, Preda Brîncoveanul, urmaş depărtat al banului Barbu Basarab şi moş al lui Constantin vodă Brîncoveanul 2. 40 Pentru o carte ca aceasta, scumpă rămăşiţă dintr-o epocă de repede înflorire a artelor în ţara noastră, boierii vechimei aveau drept a se judeca în divanul domnesc. Acum însă incunabulile tipografiei româneşti zac 1 P. Lacroix, op. cit., p. 172. 2 Inscripţia sculptată pe vechia uşe de piatră a bisericii de la Bistriţa, şi al cărui început 45 l-am transcris mai sus, urmează într-astfel: „.. .şi după aceia iar bunătatea'şi adîncă înţelepciune dumnezeească aţîţînd şi ţiind din rodul Barbului oameni mari şi vreadnici, o au ţinut şi' o au păzit precum şi Preda vel vornic Brîncoveanul în toată viaţa lui şi pre unde au fost cîte ceva stricat, au dires..." 162 neîngrijite şi expuse stricăciunei şi pierderii. Ar trebui să se depună preţioasele cărţi de prin mănăstiri, în Biblioteca şi Muzeul naţional şi să se conserve prin legături solide, volumele ce se strică şi mai rău din putrezirea scoarţelor roase de carie. Măsuri pentru culegerea şi păstrarea anti-cuităţilor din ţările noastre sînt indispensabile, căci o mai repetăm, incuria 5 şi nepăsarea către suvenirele strămoşeşti, sînt o ruşine şi o impietate pentru o naţie ce aspiră la cultură. VI1 PSALTIRIA TRADUSĂ ROMÂNEŞTE DE DIACONUL CORESSI Şl TIPĂRITĂ ÎN BRAŞOV LA 1577 Una din cauzele care aduc mai multă împiedicare la răspîndirea 10 ştiinţei şi la popularizarea cercetărilor asupra limbei şi istoriei, printre naţiunea română, e puţina comunicare de idei, puţinele relaţii intelectuale ce există între toateţările unde limba noastră se vorbeşte şi se cultivă. Lucrările bărbaţilor studioşi rămîn izolate în cercul provinciei unde au fost produse şi adesea majoritatea publicului român nici că bănuieşte 15 despre scrierile naţionale care circulă într-o ţară vecină locuită şi aceia de români, mişcaţi de aceleaşi idei şi simţiminte, de aceiaşi trebuinţă de cultură. Cărţile tipărite în Sibiu, la Blaj, în Iaşi abia pătrund pînă în Bucureşti, şi vei întîlni rare ori în acele oraşe, producte literare din capitala Bomâniei. 20 Această lipsă de comunicaţii intelectuale produce nu numai răul de a întreţine provincialisme în limba scrisă şi d-a împiedica formarea definitivă a unui dialect cult şi literar în care să se contopească sau să se controlese toate idiomele locale şi toate sistemele filologice individuale ale românilor, dar încă tinde a izola pe români unii de alţii, prin deosebite 25 idei şi tendinţe inspirate publicului în fieşce provincie, de scriitorii locului. Cît mai profitabil ar fi pentru naţiune, propagarea întinsă a ideilor, care ar proveni dintr-un schimb neîncetat al producţiunilor culturei Bomâni-lor ! Cîte foloase ar trage toţi în general din lucrările isolate ale bărbaţilor de merit ce sînt răspîndiţi 'prin deosebitele centruri locuite de români! 30 Numai astfel am putea dobîndi un simţimînt neted şi adînc de naţionalitatea noastră numai astfel am putea preţui mai bine puterile noastre morale numai astfel am putea urma © cale aleasă şi cumpănită după adevăratele noastre mijloace şi trebuinţe. Aceste cugetări ne sînt sugerate acum de o simplă cuestie de studii 35 literare. Pe acest tărîm cel puţin, toată lumea ar crede că toţi românii sînt uniţi şi că ei lucrează împreună spre a duce limba lor la o stare de cultură necesariă oricării limbi ce se vorbeşte de o naţiune care tinde la propăşire. Din nenorocire, chiar într-aceasta se vede curat o lipsă de unire în idei; limba a luat căi deosebite în deosebitele provincii şi a ajuns chiar prin nease- 40 muirea tendinţelor ce mînă pe unii şi pe alţii, ca români de acelaşi sînge şi de aceiaşi credinţă, abia să se mai înţeleagă. Mărturisim că articolii unor 1 Volumul I, 1861, pag. 703 şi 807. 163 gazete române publicate de ardeleni şi bănăţeni, rămîn uneori cu totul neînţelese publicului din Principatele Unite, şi poate că acelaşi trist fenomen se produce şi în Transilvania şi în Banat pentru cititorii'unor scrieri de la noi. 5 Poate că timpul va curma de sineşi aşa nefericite neînţelegeri; dar nu e mai puţin adevărat că noi înşine avem datoria de a lucra cu stăruinţă în contra perpetuării unor asemenea divergenţe de idei şi de tendinţe în cultura limbei române. Aceasta o putem face studiind mai ales cu luare aminte lucrările serioase ce se fac asupra acestei materii de către fraţii 10 noştrii de peste munţi, care fiind încă demult mai dedaţi cu studiile filologice, sacrifică în adevăr adesea, sistemelor arhaice, spiritul limbei noastre, pe care noi, cu mai multă uşurinţă, îl subordinăm foarte des la imitaţia puţin raţionată a limbilor neo-latine moderne. între aceste două extreme, socotim că este o cale medie, calea studiului istoric al limbei cer- 15 cetarea amăruntă a feluritelor faze prin care graiul poporului român a trecut ca să devie, din idioma rustică a colonilor romani din Dacia, limba de azi a românilor aşezaţi la poalele Carpaţilor, pe malurile Dunărei şi prin văile Pindului. O asemenea încercare s-a făcut de către d-1 Timoteiu Cipariu cano- 20 nic din Blajiu, carele în anii 1854 şi 1858, a publicat două volume importante, dar din nenorocire puţin răspîndite şi puţin cunoscute de românii din provinciile dunărene. învăţatul profesor ardelean a tipărit mai întîi : Elemente de limba romana dupe dialecte şi monumente vechi, şi apoi, Chrestomatia seau Analecte, 25 literarie dein cărţile mai vechi şi noue romaneşti tipărite şi manuscrise, înce-pînd de la secolul XVI pînă la al XIX, cu notiţia literaria. Eu ne propunem aci de a examina pînă la ce punct sînt neatacabile deducţiile trase de d-1 Cipariu, din studiile sale, pentru regularea ortografiei române şi uneori chiar pentru determinarea formelor gramaticale; 30 dar vrem să constatăm că lucrarea sa e întreprinsă după adevăratele baze ale ştiinţei filologice, că în mai dese rînduri e executată cu talent şi perspicacitate, şi că mai ales culegerea sa de exemple din scrierile vechi româneşti e foarte folositoare şi că o asemenea crestomaţie ar trebui răspîndită prin toate şcoalele române, ca să dea junilor studenţi o cunoştinţă mai 35 raţionată şi mai solidă a limbei pe care au să o vorbească şi să o scrie în ţara lor. E un mare merit al d-lui Cipariu d-a fi adunat acele texturi vechi ce au devenit foarte rare prin puţina îngrijire ce au arătat românii către cărţile cu care bătrînii lor s-au servit spre a introduce limba naţională 40 în biserică. Exemplele, aşezate după ordinea cronologică, prezintă succesiv modificările ce graiul nostru a primit în cursul timpilor şi ne arată feluritele influinţe subt care s-au dezvoltat şi s-au transformat vocabula-riul şi gramatica limbei române de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, pînă la începutul al XVIII-luia, editorul a avut încă fericita idee de a preceda 45 această chrestomatie printr-o notiţiă literară în care se găsesc liste comentate de toţi scriitorii şi de toate ediţiunile ce au figurat în acest timp, în cîteşitrele provinciile române. Dar adesea el n-a putut face mai mult decît a numi pe un autor sau a menţiona cartea lui, fără de indicaţii precise, fără ca să dea extracte din acea publicaţiune. Cauza acestor lacune e mai totdauna chiar acea lipsă de comunicaţii intelectuale între ţările române, pe care o deplînserăm la începutul acestui articol. Astfel D-1 Cipariu zice, vorbind de secolul al XV1: ,,De scriitorii româneşti în provin-ciele danubiene de in acest seclu nu aflăm altă cunoscenţiă, decît că prin-cipiele Bomâniei Neagoe are fi scris una epistolia cătră filiu-său Teodo- 5 siu", ignorînd negreşit că cu cincisprezece ani mai-nainte, la 1843, se tipărise în Bucureşti, după un manuscript dat de domnia lui spătarul Antonie Sion din Moldova, bibliotecei Sf. Sava, din Bucureşti, învăţăturile bunului şi credinciosului domn al ţărei Româneşti, Neagoe Basarab voevod, către fiuî său Teodosie voevod, 1 voi. în 8° de 336 feţe. 10 Puţin mai jos, autorul Analectelor adaogă : ,,Er din Transilvania aflăm următorii scriitori: I. Coresi diaconu, dein Brasiovu, care traduse Psaltirea, şi o tipări tot acolo pe la 1560 (au 1562),... Şu o am veziut, ci se afla în Iaşi, numai cît unii citeza anul ediţiunei 1560, alţii 1562'5. Basiliu Pop, care la 1838 tipări în Sibiu o Disertaţie despre tipogra- 15 fiile româneşti, lucrată în mare parte dupe note date de D-1 Cipariu nici că menţionează această carte; ceia ce dovedeşte că pe atunci D-1 Cipariu îi ignora chiar şi existinţa, iar în urmă a aflat despre dînsa fără d-a o vedea. Biblioteca de la Bistriţa însă ne-a procurat mulţumirea a descoperi un exemplar dintr-această rară carte, poate cea dîntîi operă tipărită în 20 limba românească, de şi data ei trebuie coborîtă cu 17 sau 15 ani mai în urmă de anii propuşi de d-1 Cipariu. E adevăr că domnia-lui menţionează o învăţătură creştinească, care s-ar fi tipărit la Sibiu la 1546;2 dar aceia este foarte înduoioasă, şi în caşul probabil că acea învăţătură creştinească va fi posterioară, Psal- 25 tiria lui Coresi rămîne, fără tăgăduială, cea dîntîi carte în care limba română s-a pus sub teascurile tipografice. Această Psaltirie e un volum în 4° mic (18 1/2 cent. nălţime ; 13 cent. lărgime) gros de 79 coli de hîrtie ordinară fără paginatură, şi avînd signaturile însemnate cu litere slavone, la faţa 1 şi 8 a fiecării coli. Exemplara- 30 lui de la Bistriţa îi lipseşte o pagină de la început, chiar aceia ce poartă titlul, şi mai multe altele din corpul scrierii. Coala 34 e împlinită cu scrisoare de mînă. Mucezeala a stricat colţurile paginilor la mai multe locuri. Legătura e cu scoarţe de lemn învelite în piele neagră. Beversul foiei din urmă e ocupat de următoarea notă tipărită pe 35 18 linii, cu litere cirilice de mărirea terţia, ca tot coprinsul cărţei. Cu mila lu Dumnezeu eu diacon Coresi deaca văzui că mai toate limbile au cuvîntul lu Dumnezeu în limba numai noi rumânii n-avăm şi EPs. 40 zice Mathei 209 cine ceteaşte să înţeleagă şi Pavel aps^lu încă scrie la Corint 155 că întru besearecă mai vră-tos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grîesc, ca şi alalţi să învăţ decăt 45 -u întunerec de cuvinte neînţelease 1 în notiţia literaria la analectele sale p. XVIII. 2 idem. p! XIX. Organul luminări, Nr. LIV şi LV, p. 304, 308. 164 165 într-alte limbi: — derept aceaia fraţii miei preuţilor scrisuvam acea-ste Psaltiri cu otveat de-am scos de în Psaltirea srăbească pre limbă rumânească 5 să vă fie de înţelegătură şi gră- măticilor şi vă rog ca fraţii miei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea înşivă că e cu adevăr, vleato 7085 Citind aceste cuvinte curiositatea e aţîţată îndată de a şti cine a *o fost acel diacon Coresi care inimat de nobila şi dreapta emulaţiune de a vedea în limba noastră cuvîntul lui Dumnezeu, se ocupă a publica, la 1577, o Psaltirie cu otveat, adecă cu răspunsuri, cu traduceri de în limba srăbească, pre limba românească, ca să/ie de înţelegătură fraţilor săi preuţilor şi grămăticilor % 15 D. Cipariu ne procură încă singurile noţiuni ce s-au putut culege pînă acum asupra familiei şi persoanei lui Coresi. Fabricius, în Bibliotheca graeca 1 raporteasă un catalog în care un macedon din Moscopolis, Dimi-trie Procopiu, a înscris, în Bucureşti, la anul 1720, luna iunie, pe toţi învăţaţii greci din secolul său şi din cel anterior. Printre aceştia, la KT0'VII, 20 se găseşte un Georgie Coresi din Chios, om doct, cu învăţături felurite şi cunoscător al literilor sacre, dar care a scris într-un chip sholastic, fără de ordine şi cu o judecată puţin dreaptă, asupra mai multor materii de teologie şi altele2. D. Cipariu adăoga că sînt cărţi d-ale lui manuscrise în Biblioteca din Paris3. 25 Apoi de la altul, de la un Ioan Coresi, medic din Chios, se găsesc în opera Turco-Graecia a lui M. Crusius 4 o scrisoare către Mitrofan al III, care a ocupat scaunul patriarhicesc din Constantinopole de duoă ori, între 1565 şi 1575 5. Să mai ajutăm la aceste notiţii cu un document ce se află printre 30 hîrtiile mitropoliei din Bucureşti, relative la moşia Cucutenii şi în care figurează numele de Goresie, ca socru al vînzătorului unei sileşte de casă în acel sat. Actul acesta, scris pe o foaie de hîrtie foarte ruptă şi afumată, poartă data din martie, anul 7000, adecă 1492 dup. Hr., ceia'ce pare a dovedi — dacă data menţionată nu va fi greşită pe document — că fami-35 lia Coresi era stabilită în ţara Bomânească încă de pe la sfîrşitul secolului al XV-lea. în orice ce chip, ea trăia acolo cuvre o şaizeci de ani mai în urmă. D. Cipariu însemneasă că pentru un Coresi logofătul şi feciorii lui, se află diplome de la prinţii Ţării Bomâneşti, Petru, Alexandru si Mihnea, din 40 anii 1567, 1570, 1571, 1581 şi 1582. Unde vor fi aceste documente, dom- 1 I. A. Fabricii, Bibliotheca Graeca sive notiţia scriptorum veterum Graecorum etc. Edit. nova curante, G. Ch. Harles, Hamburgi, 1808, Voi. XI, p. 522. 2 „Georgius Coresius, Chius, vir doctus, et variae eruditionis, sacrarumque peritus litte-rarum. Scholastica more plura ac diverşi argumenti composuit scripta theologica, et alias varias 45 lucubrationes, sed pleraque sine ordine et sine recto judicio". 3 Catal. des mânuse, t. II. p. 269. Cod. 1264 şi p. 310. Cod. 1373. - Notă dupe T. Cipariu. 4 Lib. III şi IV, Basel, 1584. 5 Istoria bisericească, trad. de Geanoglu Lesviodax. Catalog patriarşilor Constantinopolei. nia-lui nu ne spune; dar din toate acestea putem conchide că familia Coresilor, originară din Chios, a dat literilor greceşti doi învăţaţi, pe Georgie şi pe Ioan Coresi, şi că ea, mai din vreme sau mai tîrziu, s-a aşezat în ţară la noi, unde, pe la sfîrşitul secolului al XVE-lea, a obţinut diplome de la voevozi români. Dar ceia ce ne interesează mai mult e că, tot pe 5 aceste timpuri, în Braşov trăia un diacon din această familie, acum cu totul românită, care împins de dorul său către patria lui adoptivă, traduse mai întîi pe româneşte o Psaltirie, şi o tipări la 1577. Trei ani mai în urmă, la 1580, cînd jupînul Hrâjilă Lucaci, judeUil de în cetatea Braşovului şi a tot Urnitul Bresii, voi să aibă o traducere a io luminatei Cărţi Evanghelia cu tîlc, pe care după ce a întrebat şi în multe părţi o a căutat, însfîrşit a aflat-o în Ţara Românească la arhimitropolitul Serafim în cetatea Tîrgoviştei şi o a cerşut cu multe rugăminte de i o a trimis, atunci bine-gînditorul judeţ o au'dat lu Coresi ăiaconu, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o scoase de în cartea sârbească pre limbă roma- 15 nească, împreună şi cu preuţii de la biserica ŞJceilor de lîngă cetatea Braşovului, anume pop Iane şi popa Mihai. Aceia e Evanghelia românească care se tipări la Braşov şi pentru care judeţul Hrăjila nu cruţă de în averea ce-i era dăruită de Dumnezeu, a da la acest lucru1. 20 în sfîrşit se mai găseşte şi o Liturghie slavonească tipărită la 1588, în Braşov, prin silinţele lui Şerban Coresi, fiul diaconului, traducătorul Psaltiriei şi al Evangheliei româneşti. într-atîta se mărginesc deocamdată cunoştinţele noastre asupra diaconului Coresi, primul tipăritor de cărţi româneşti, şi asupra originelor 25 familiei sale, al cărui nume nu este încă stins în ţară la noi. Cuestia de a şti unde a fost tipărită acea carte în care figureasă pentru întîia oară limba românească imprimată, lasă puţină îndoială, de vreme ce cunoaştem că editorul ei a trăit la Braşov şi mai ales că vedem trei ani în urmă tipărindu-se acolo, cu aceleaşi caractere, o altă carte ro- 30 mânească. Un punct care deşteaptă mai mult curiositatea, este de a vedea că într-această carte de la 1577, la mai multe capete de psalmi, întîlnim literile capitale ornamentate pe care le-am văzut figurînd în cărţile sla-voneşti tipărite la 1507 şi 1514, sub Mihnea şi Neagoe vodă, în Ţara Bomânească 2. Iniţialele k şi p, formate prin împletirea unor linii albe pe 35 fund negru, apar tipărite pe ici şi pe colea în acest volum, pare că ar fi rămăşiţe cam învechite şi stricate din ornamentele xilografice ale frumoasei tipografii ce se adusese din Veneţia în Ţara Bomânească, la începutul aceluiaşi secol. Cît despre celelalte caractere cu care e imprimată Psaltiria de la Braşov, ele sînt de o formă mai groasă, mai nemlădiită şi deno- 40 tes o provenienţă germană, căci se ştie cum că ţara care inventase imprimeria, a rămas' mult timp străină la progresele ce folositoare artă eîştigase în celelalte părţi ale Europei. Dovada cea mai tare despre imperfecţia acestei prime tipografii româneşti din Braşov, e chiar sărăcia sa de litere şi puţina măestrie a 45 tipografului care a'zeţuit textul slavon şi traducerea românească cu aceleaşi litere şi d-a rîndul, fără d-a le deosebi cel puţin prin iniţiale şi uneori 1 Vezi în Analectele literarie, de T. Cipariu. 2 Vezi voi. I, 1861, p. 816, et sq. 166 167 chiar nici printr-nn punct sau printr-o virgulă ; astfel, citirea e anevoioasă, căci lectorul e oprit la fieşice verset prin schimbarea de limbă a textului. Cît despre traducere, putem zice că este foarte fidelă originalului slavon, întru ceia ce se atinge de sensul frazelor; iar limba românească 5 întrebuinţată într-însa ne presintă cuvinte şi forme gramaticale demne de un studiu adîncit. Nu este intenţia noastră de a intra aci în analisul amărunt al limbei ce găsim în acest monument literar din secolul al XVI-lea. Mulţimea de cuestii filologice ce s-ar ridica într-o asemenea întreprindere ar trece cu 10 totul măsurile unei notiţii bibliografice, şi apoi avem convinctiunea că nu vom putea elucida cu mai multă măestrie decît d. Cipariu, acele faze gramaticale prin carele a trecut graiul nostru, în timpii strămoşeşti. Voim numai dintr-un repede analis al limbei lui Coresi, care negreşit este şi limba compatrioţilor săi contimporani, dintr-o comparaţie a ei* cu limba 15 română astfel cum ea ni se prezintă în timpii posteriori mai bogaţi în monumente literare, să tragem vreo cîteva idei generale asupra infiuintei ce au exercitat dialectele slavone în ţările unde s-a vorbit si se vorbeşte româneşte. — Cu istoria de temei, noi vedem că secoli îndelungi, şi adecă chiar 20 pînă la al XlII-lea dupe Hr. românii şi bulgarii, uniţi subt acelaş sceptru, au format o singură putere în care se deosebiau într-adevăr două naţiuni dar unite prin aceiaşi religie, prin aceleaşi interese. Că ele vorbiau fiecare limba sa părintească, ni se pare a fi un fapt fără îndoială; dar iar, că ele îşi făceau ne-ncetat împrumutări şi schimburi de forme şi de cu- 25 vinte, ne vine lesne a crede ; căci care e naţia, care e omul care să'nu ia şi să nu dea ceva celui cu care e în necontenită relaţie ? Credem dar că în " limba română e o primă înrîurirea slavonă consacrată de secoli, temeinică, radicală, exercitată atît prin admitere de cuvinte devenite indispensabile limbei, cît şi prin forme gramaticale şi sintactice, pe care nu le putem 30 sustrage din limba noastră fără de a strica caracterul său original. Cu toate acestea, limba română trecută printr-o primă infiltrare de slavonism, rămase încă mult mai latină decît cum o vorbim noi astăzi. Psaltiria lui Coresi ne poate da o dovadă despre aceasta. Cîte ziceri, cîte structuri de fraze curat latine pe care noi le-am pierdut în urmă ! în ade- 35 văr, chiar în secolul al XVII-lea, un fenomen curios se prezintă. O intenţie bună, patriotică, lăudabilă, determină în limbă o învederată alteraţie, un amestec pernicios, care schimbă oare cum caracterul limbei şi o înăbu-şeşte subt o mulţime de străinismuri slavone. Iată cum acesta se întîmplă. Cînd românii simţiră trebuinţa a avea cuvîntul lui Dumnezeu în 40 limba lor, cînd vrură să înţeleagă ceia ce se zice în biserică, spre a se feri de eresurile şi dogmele noui ce reformatorii luterani se cercau a le introduce în cărţile sînte, cînd însfîrşit domni cu inimă română ca Mihai Viteazul, ca Matei Basarab, ca Vasile Lupu vrură ca ordinile lor să fie înţelese de toţi supuşii, şi începură a scrie cărţi şi hrisoave româneşti, atunci 45 preoţii, grămăticii şi logofeţii însărcinaţi cu' traducerea română a scripturilor şi a diplomelor slavone, întîmpinară neapărat o mare greutate de a exprima pre limba necultivată şi cu totul poporană a românilor, atîtea idei de un ordin mai înălţat. Vocabularul usual şi casnic cu care plugarii din Dacia Traiană se serviau pe cînd, în biserică şi în cancelarii, domnea limba slavonă, nu fu de ajuns pentru interpretarea ideilor morale, speculative, doctrinare, diplomatice şi administrative ce i se impuneau acum din nou. în această lipsă, traducătorii găsiră mai lesne a strămuta zicerile şi formulele d-a dreptul din limba slavonă din care ei traduceau, şi astfel, un nou val de slavonisme inundă limba, tocmai în regiunile ei cele mai înalte, & acolo unde însuşi spiritul şi morala se revelau poporului. Astfel gloria, libertatea, sper ar ea, amorul, onoarea, ale căror numiri latine erau de mult uitate de poporul înjosit al Bomâniei, deveniră pe limba învăţaţilor, slava, slobozenia, nădejdea, dragostea, cinstea slavonilor; astfel legea, culpa, mise-ricordia, victoria, forţa, pe care negreşit le au cunoscut mai de mult colonii 1(> romani din Dacia, deveniră, cala slavoni, pravila, vina, mila, isbînda şi sila. Aci dar vedem o a doua înrîurire a limbei slavone asupra celei române, exercitată prin traducerea cărţilor bisericeşti şi a limbagiului oficial. Aceasta se perpetuă acum de două sute de ani şi mai bine; dar ea n-a pătruns adînc în limbă, ci există numai ca un văl superpus, pe care o 15. mînă măestreaţă poate să-1 ridice cu discreţie şi îngrijire, fără de a altera întru nimic, adevăratul caracter al limbei naţionale. Tot astfel este, dar şi mai superficială, influinţa exercitată, în cei d-întîi ani ai secolului nostru, de limba rusească, asupra vocabularului oficial al românilor din Principatele-dunărene. Administraţiunile ruseşti 20 care ne adusese prikazaniile, otnoşeniile, raspicele, opisele şi alte barbarisme de felul acestora, ne-au lăsat în adevăr pentru cîtva timp, aceste suvenire, pe care însă le-a spulberat într-o singură zi limba românului rebelă la asemenea neologisme neapropiate firei sale. Dar rusismele nu au fost introduse numai în limba cancelariilor; am avut chiar scriitori de talent, 2& mai ales în Moldova, care nu s-au ferit a traduce une ori ad literam din ruseşte, şi trebuie să mărturisim, fără spirit de părtenire, că acele inovaţii nu sînt productele cele mai nimerite ale stilului lor. Dar această influinţa n-a existat decît o zi şi-ndată a şi pierit, asemeni, printr-o stăruită cultivare a limbei vom vedea disparînd dintr-însa cea mai mare parte a ele- 30 mentului slavon ce i s-a impus în prelucrarea limbei de către traducătorii secolului al XVI-lea şi XVII-lea. Să nu sperăm însă niciodată, şi chiar să nu voim, a şterge urmele înrîurirei primitive, căci atunci putem zice că, împreună cu dînsa, va dispărea şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv, cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o in- 35. fluintă diferită de acelea ce au predomnit la formarea limbilor neolatine din Occident, surorile ei. Provensalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii, au urmat în desvoltarea limbei lor, căi cu totul diferite de ceia în care de la început a fost aruncată limba latină din Dacia. Alte elemente, alte influinţe au determinat modificările limbei latine la dînşii; altele cu 40 totul au fost la noi. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasem-nuite, să nu căutăm a o asimila în zadar la regulile de desvoltare, ale lor, ci mai bine să studiem cu atenţiune cum s-a strecurat elementul modificator la noi, si cînd voim a ne curaţi limba de străinisme, să ne ferim în totdauna de a ataca principiile ei constitutive. Scalpelul ce voeşte a purifica 45* limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană. Pe acest drum, să nu sperăm însă că vom ajunge vreo dată a reda cu totul limbei noastre, caracterul ce-1 avea dînsa mai nainte de secolul al XVI-lea, în multe caşuri aceasta ar fi şi pernicios, căci am sărăci-o astfel 168 169 15 20 "25 30 35 40 de multe forme nimerite şi elegante ce s-au adoptat în urmă; dar iar, înavuţind-o cu zicerile de origină latină ce au pierit sub copleşirea slavo-nismeior, n-ar fi oare spre folosul limbei şi spre înfrumuseţarea ei de a lua înapoi din vechiul dialect al secolilor trecuţi, multe fericite şi expresive cuvinte şi forme, pe care timpul şi influinţele străine ne-au făcut a le uita ? Spre a da ceva exemple, atît de graţia cît şi de sărăcia limbei române celei vechi, vom cita un psalm din traducerea lui Coresi, puindu-1 în com-paraţiune cu o traducere mai nouă; dar mai-nainte de toate, vom transcrie, astfel cum este tipărit în original, psalmul 136, al cărui text slavon îl poate cititorul compara cu cel reprodus de noi, în notiţia asupra Psal-tiriei slavone comentată de Branco Mladenovici, la 1346 :1 n-fccHK AdKHA<* * îepfMiH, Cîntarea lu David de Ieremia 137. Ha p-ki^-k KdKV/vwncTTkH, t8 ctAojfwM h nAdKdjfwM. La răulVavilonului aciia şezum şiplănsem nwM-kH^Kiu* Ciivnd.Căndpomeniam Sionul. Ha kp-kkh nocp^A-k tx> oE-kcHjfivM wpraHKi Hani/îs. In salce pre mijloc de ia spânzurăm organele noastre. Mko t$ k-mipochujh hki nAfcHiufHHki CAOKăc'n-kcHrH. Că aciia întrebară-ne prădătorii-ne cuvintele de cântări. H KfAui*n HdCk n*kuh. Şi ducea noi în cântare. K-hcnoHT* hamk wt wkcum CîivHCKhJX. Cântaţi noao de cântecele Sionului. KdKO k-kcnogM n-kcuk fii/n Hd 3*mah to\*>ka«h. Cum căntavrem cântarea Domnului în ţeară striină. flipg 3dB^A^ rest UpcdHM, 3dKK*Hd k*ah A^cnHi|d Mod. Să uitare tine Iers-lime, uitată fie derepta mea. IIpHA-knHH a3kikk moh rp-KTdHH mo&w Aine h* noM-kn^ Ti&u Să lipească-se limba mea de grumazul mieu, să nu pomeni-voi tine. Hipg hi np-kAAow^ Up cama/va eko kk Hd^^Aw KiciAra h chki 6aomckbj/în kt* Upc'ahmokk. Pomeneaşte Doamne fiii Edomului în zioa Iers-limului. ^hj/ka : hct-knidHT*, HCT-kujdHT* Ao ocHOKdHiH w. Ce ziseră deşteptaţi, deşteptaţi pană la urziturile ei. A/kiiih KdKVAOH-k oKddHd. Fiele Babilonului măratele. Ka>kphk h>k* k-k3AdCTk t*k-k Ki^3AdHii TKdfi K-k3AdCTk HdMk. Ferice de cel ce dă ţie darea ta ce dat-ai noao. EA&eHk h>k* hm^tk h pdâciVrk MAdAeHu,d tkom o KdMfHk, Ferice cine prinde şi frănge tinerii tăi de piatră. Aci vedem un text slavon, diferit în unele puncte, de al lui Mladenovici, care este cu două-sute-trei-zeci de ani mai vechi, şi alături cu dînsul avem unul din cele mai vechi texturi în limba română şi dupe toate probabilităţile, cel d-întîi pus sub tipar. Cititorul va observa cu cît limba dintr-însul este deosebită de ceia pe care o vorbim noi astăzi; însă spre a pune în vedere, o epocă intermediară a desvoltării limbei noastre, precum şi a limbei bisericeşti slavone, vom prezintă un extract dintr-un manuscript infolio, ce se afla tot la Bistriţa şi care conţine psalmii scrişi cu litere cirilice cursive, în limbile slavonă şi română, şi însoţiţi cu un comentar. 45 1 Vezi în Analectele literarie, de T. Cipariu, voi. I, 1861, p. 719, et sq. 2 'Erul tcov 7TOT0CU.&v Ba(3uXcovog exsî sxa#Ltfa[A£V, xal £xXauc?a^£V sv Tcb ţxvYjcf^vai r\\LOLC, T% SlCOV. 'EîcI toliq Itsocis Iv [xecco auT7}<; lxp£U.d-ffocfisv Ta opyava rju-cov. "Otx sxst 87173pcoTY]tfav y)[xac; ol atxjxaXoTsucavT£<; 7)^.6^ Xoyou<; cpScov xal ot aîuayayoVT£<; ?)[xa<; u[xvov "AcaTS 7JU.IV £X tcov Cţ>§cov Sicbv. IIcos qcacoţjisv tt]v cp§r]v xupiou IttI yrj<; âXXoTpta<;: 1 Super flumina Babylonis illic sedimus, et flevimus dum recordaremur Sion. In salicibus in medios ejus suspendimus organa nostra. Quoniam illicinterrogaverunt nos qui captivos duxerunt nos verba cantico-rum, et qui abduxerunt nos hymnum : Cantate nobis de canticis Sion. 10 15 Acest volum e precedat de o precuvîntare adresată către episcopul de Bîmnic, kir Ilarion, de Alexandru dascălul, care la sfîrşitul cărţii pune această notă latină : ,,Hunc librum scripsi ego ex lingua race, in lingua Valachica. Ale-xandrus preceptor. Anno : Dni. 1697, ms : sep : die 26." Iată tot acel Psalm 136, precum se află prescris în volumul citat: Hd p-fcu;t KdKVAOHCTfcH TdA\0 ckA0j(0M H nAdKdJ(om C/ft nOMjftH$rlu£ CHlVHd. La răul Babilonului acolo şedeam şi plângeam aducîndu-ne aminte de Sion. Tîlcul. Atunce jidovii cei robiţi plângea iar să ştii că plângea sufletele direp-(or şezînd în Babilon în iad, că Babilonul să zice turburare. Plângea adu-iindu-şi aminte de Sionul ceresc. în salcia pe mijlocul ei spînzurăm organele noastre. TI: Băstigniră jidovii pe Hristos pre mijlocul crucii. Acela organele sunătoare credincioşilor. Mko tS KkcnpocHWd Hdci* fiaIîhiuîh HdCk h &e&u\lH N<*Ck n-kNH*. Că acolo ne întreba pre noi ceia ce ne robiră pre noi şi carii ne ducea 20 de cântare. Tîlcul. Bobind diavolii pre oameni îi ducea la iad ca la Babilon întrebînd pre dînşii unde iaste domnu lor. K-kCnOHT* HdMk wt nfccNH* Chivnckhx. Cântare noao din cântările Sionului. Tîlcul. Ştie diavohi întoarcere limbilor carii era să cănte în besericile căntăr 25 noaă. KdKO Kkcnw n-kcH-k thio Hd simah fKAM- Cum vom cănta căutare domnului pre pammt străin. 30 5Eav £7tiXdfrcou,ai c?ou ^epouCaXYîfx, enikrfî-OsiT) 7] Szţiâ U.OU. KoXXy)^£i 7) yXcocîcJa jxou tw Xapuyyt {iou sav jxy) aou ^vyj<50co, £av TrpoavaTa^co^ai. ttjv *l£poucîaX7][x cb<; £v ap^T) ty^<; £u9poauvy]c; Mvyjc^Tt, Kupie, tcov utcov 'ESco^z. tt)v f)u,spav el£poucraX7ipL tcov XeyovTCOv 'Exx£vout£, exx£vouT£ £coc; tcov #£u.eXtcov doTTJţ. 0uyaT7)p Ba^uXcovot; rj TaXatacopoc; ^.avcd-pio<; 6ţ âvTaTcoScocJEt. aoi to dvTa7r68o^d erou 6 dvTaTreocoxaţ vj^tv. Maxdpto<; o<; xpar^cei xal ISacpieî Ta VTJTCLd CTOl) 7Tp6<; T7]v 7T£TpaV. Quomodo cantabimus canticum Domini in terra aliena? Si oblitus fero tui, Ierusalem, obliviscatur dextra mea. Adhaereat lingua mea faucibus meis, si non meminero tui, si non praeposuero Ierusalem sicut în principio laetitiae meae. Memento, Domine, filiorum Edom în die Ierusalem, qui dicunt: Exananite, exananite usque ad fundamenta ejus. Filia Babylonis misera, beatus qui retri-buet tibi retributionem tuam, quam retri-buisti nobis. Beatus qui tenebit et allidet parvulos tuos ad petram. 35 40 45 170 171 TI : Zice direpţii dacă intrară în iad de acuma nu vor mai putea lăuda pre Dumnezeu pe pămîntul diavolilor. 5 De voi uita pre tine Ierusalime uitat să fie direapta mea. TI: Zice Adam de voi uita pre tine raiule să fiu uitat şi eu de Dumnezeu. IIpHAbllNH ra3HKK a\OH TpKTdHH A\0£ \\S dLţJg Ui nOMAHU Ti&i. Lipască-se limba mea de grumazii miei de nu te voi pomeni pre tine. 10 TI: îsTice decum nu putea uita dulceaţa raiului, măcar de era şi întru închisoare Adam ce cu gîndul găndia. fllJJg H*npHAAO>Kg hpCAHAAd fclKO k\ HdHdAO KiCiAHfo a\OgrO. De nu voi pune da-naintea Ierusalimul ca întru începutul vese-15 liei meale. TI: Adecă precum era Adam întîi în rai cu veselie aşa şi pre urma va fi trăgea nădeajde. 20 Pomeneaşte doamne fecioarii Edomului în zua Ierusalimului. Tîlcul Aduce-ş va aminte Hristos de jidovii fecioarii de curvia în zua cea înfricoşata a judeţului. Fa loipHift : hctolpaht*, HCTOUJdHT*, a$ wcHosdHÎH *ro. 25 Carii zicea deşertat, deşertat pană în temeliile lui. TI : Zicea jidovii lui Pilat ia-1 ia-1 şi răstigneaşte pe Hs. j^LpH KdKVAWHd WKd^NNdKf KK3APdCTK TiK*k KT^AdMllie TKOH mi KK3AdAd ICTk NAA\. Fericit carele va plăti ţie datoria ta care dede-aş noao. TI: 35 Plăti-va Hs la înfricoşata zî săborului jidovăsc carele au vărsat sîngeale prorocilor şi ai lui. EAdHtfNk HHtf HAIUT h pd3KbJgTk A\AANU,d TK0/i\ WT KdMEHk, Fericea de cela carele va lua şi va zdrobi tinărei tăi de piatra. TI: 40 Fericiţi vor fi jidovii carii vor crede întru Hs acela-i piatra şi să vor boteza întru dansul. Ar fi un studiu interesant de a pune în comparaţiune traducerea Psalmilor făcută de diaconul Coresi cu toate celelalte psaltirii româneşti tipărite sau scrise în urmă-i. Asemenea comparări a tuturor texturilor româneşti ar revărsa multă lumină asupra desvoltării limbei noastre. Venerabilul T. Cipariu a pus cu mult succes întîia piatră la o lucrare de felul acesta. Filologii români n-au decît a-1 imita şi a întînde mai departe studiile şi investigările lor. Mai-nainte de a termina acest capitol, vom face încă menţiune şi despre două Psaltiri manuscrise, text slavon cu traducerea românească, ce se aflu la Bistriţa. Una e de format in 4°, şi poartă data 7205, adică 1697, din Bîmnicul Vîlcii; cealaltă in folio mai modernă şi ornată cu miniaturile lui Hristos şi lui David şi cu alte multe decoraţiuni făcute cu condeiul şi cu coloarea verde, într-un stil de desemn care nu este nici arhaic, nici graţios, are scris d-asupra că e lucrată de popa Fior dascălul de la şcoala domniască. Interesul acestor manuscripte piere dinaintea tipăririlor din aceleaşi epoce şi anterioare. Sînt însă la Bistriţa şi alte multe cărţi scrise de mînă şi tipărite, care merită a atrage băgarea de seamă, şi pe care ne propunem în viitor a le descrie şi a le comenta, precum am făcut pînă aci pentru volumele despre care am vorbit mai sus. ^ NB. Socotim de trebuinţă a corecta o eroare destul de însemnată ce s-a strecurat printre altele în cel din urmă al nostru articol din Revista română voi. I Anul 1861, pf.. .f La locul unde zi de cnezul Vucaşin că era rivalul lui Marco Kralevici, trebuie să se puie : rivalul iui Milos Obilici. 10 15 20 172 PSALTIREA TRADUSĂ ROMÂNEŞTE DE DIACONUL CORESI TIPĂRITĂ LA 15<7>7 Una din cauzele care aduc mai multă împiedicare la răspîndirea 5 ştiinţei şi la popularizarea cercetărilor asupra limbei şi istoriei, în sînul naţiunii române, e puţina comunicare de idei, puţinele relaţiuni intelectuale ce există între toate ţările unde limba noastră se vorbeşte şi se cultivă. Lucrările bărbaţilor studioşi rămîn izolate în cercul provinciei unde au fost produse, şi adesea majoritatea publicului român nici că bănuieşte 10 despre scrierile naţionale care circulă într-o ţară vecină locuită şi aceia de români, mişcaţi'de aceleaşi idei şi simţiminte, de aceiaşi trebuinţă de cultură. Cărţile tipărite în Sibiu, în Blaj, în Iaşi abia pătrund pînă în Bucureşti, şi' vei întîlni rareori în acele oraşe, producte literare din capi-* tala Bomâniei. 15 Această lipsă de comunicaţiuni intelectuale produce nu numai răul de a întreţine provincialisme în limba scrisă şi d-a împiedica formarea definitivă a unui dialect cult şi literar în care să se contopească sau să se controleze toate idiomele locale şi toate sistemele filologice individuale ale românilor, dar încă tinde a izola pe români unii de alţii, prin deosebite 20 idei şi tendenţe, inspirate publicului în fieşce provincie, de scriitorii locului. Cît mai'profitabil ar fi pentru naţiune, propagarea întinsă a ideilor, care ar proveni dintr-un schimb neîncetat al producţiunilor culturei românilor ! Cîte foloase ar trage toţi în general din lucrările izolate ale bărbaţilor de merit ce sînt răspîndiţi prin deosebitele centruri locuite de 25 români! Numai astfel am putea dobîndi un simţimînt neted şi adînc de naţionalitatea noastră; numai astfel am putea preţui mai bine puterile noastre morale; numai astfel am putea urma o cale aleasă şi cumpănită după adevăratele noastre mijloace şi trebuinţe. Aceste cugetări ne sînt sugerate acum de o simplă cestiune de stu- 30 dii literare. Pe acest tărîm cel puţin, toată lumea ar crede că toţi românii sînt uniţi şi că ei lucrează împreună spre a duce limba lor la o stare de cultură necesară oricărei limbi ce se vorbeşte de o naţiune care tinde la propăşire. Din nenorocire, chiar într-aceasta se vede curat o lipsă de unire în idei; limba a luat căi deosebite în deosebitele provincii şi a ajuns 35 chiar prin neasemuirea tendenţelor ce mînă pe unii şi pe alţii, ca români de acelaşi sînge şi de aceeaşi credinţă, abia să se mai înţeleagă. Mărturisim că articolii unor gazete române publicate de ardeleni şi bănăţeni, rămîn uneori cu totul neînţelese publicului din Principatele Unite, şi poate că acelaşi trist fenomen se produce şi în Transilvania şi Banat pentru cititorii unor scrieri de la noi. Poate că timpul va curma de sineşi aşa nefericite neînţelegeri dar nu e mai puţin adevărat că noi înşine avem datoria de a lucra cu stăruinţă 5» în contra perpetuării unor asemenea divergenţe de idei şi de tendenţe în cultura limbei române. Aceasta o putem face studiind mai ales cu luare-aminte lucrările serioase ce se fac asupra acestei materii de către fraţii noştri de peste munţi, cari fiind încă de mult dedaţi cu studiile filologice, sacrifică în adevăr adesea sistemelor arhaice, spiritul limbei noastre, pe io* care noi, cu mai multă uşurinţă, îl subordonăm foarte des la imitaţiunea puţin raţionată a limbelor neo-latine moderne. între aceste două extreme, socotim că este o cale medie, calea studiului istoric al limbei, cercetarea amănuntă a feluritelor faze prin care graiul poporului român a trecut, ca să devină, din idioma rustică a colonilor romani din Dacia, limba de i5> azi a românilor aşezaţi la poalele Carpaţilor, pe malurile Dunării şi prin văile Pindului. O asemenea cercare s-a făcut de către d. Timoteiu Cipariu, canonic din Blaj, carele în anii 1854 şi 1858, a publicat două volume importante, dar din nenorocire puţin răspîndite şi puţin cunoscute de românii din 20 provinciile dunărene. învăţatul profesor ardelean a tipărit mai întîi: Elemente de limba română dupe dialecte şi monumente vechi, şi apoi Crestomaţia sau Analecte literare din cărţi mai vechi şi noue româneşti tipărite şi manuscrise, înce-pînd de la secolul XVI pînă la al XIX, cu notiţe literare. 25 ÎTu ne propunem aci de a examina pînă la ce punt sînt neataeabile deducţiunile trase de dl. Cipariu, din studiile sale, pentru regularea ortografiei române şi uneori chiar pentru determinarea formelor gramaticale, dar vrem să constatăm că lucrarea sa e întreprinsă după adevăratele baze ale ştiinţei filologice, că în mai dese rînduri e executată cu talent şi per- 30 spicitate, şi că mai ales culegerea sa de exemple din scrierile vechi româneşti e foarte folositoare şi că o asemenea crestomaţie ar trebui răs-pîndită prin toate şcoalele române, ca să dea junilor studenţi o cuneş-tinţă mai raţionată şi mai solidă a limbei pe care au să o vorbească şi să o scrie în ţara lor. ' 35, E mare meritul d-lui Cipariu d-a fi adunat acele texturi vechi ce au devenit foarte rare prin puţina îngrijire ce au arătat românii către cărţile cu care bătrînii lor s-au servit spre a introduce limba naţională în biserică. Exemplele, aşezate dupe ordinea cronologică, prezentă succesiv modificările ce graiul nostru a primit în cursul timpilor şi ne arată 40 felurite influenţe sub care s-au dezvoltat şi s-au transformat vocabulariul şi gramatica limbei române, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, pînă la începutul al XVIII-luia. Editorul a avut încă fericita idee de a preceda această crestomaţie printr-o notiţă literară în care se găsesc liste comentate de toţi scriitorii şi de toate ediţiunile ce au figurat în acest timp, în 45, cîte şi trele provinciile române. Dar adesea el n-a putut face mai mult decît a numi pe un autor sau a menţiona cartea lui, fără de indicaţiuni precise, fără ca să dea extracte din acea publicaţiune. Cauza acestor lacune 174 175 e mai totd-auna chiar acea lipsă de eomunicaţiuni intelectuale între ţările române, pe care o deplînserăm la începutul acestui articol. Astfel DL Cipariu zice, vorbind de secolul XVI:1 ,,De scriitorii româneşti în provin-ciele danubiane de în acest seclu nu aflăm altă cunoştinţă, decît că prin-s cipele Eomâniei Neagoe ar fi scris o epistolă către filiu săuTeodosiu", igno-rînd negreşit că cu cincisprezece ani mai-nainte, la 1843, se tipărise în Bucureşti, dupe un manuscript dat de domnialui spătarul Antonie Sion, din Moldova, bibliotecei Sfîntu-Sava din Bucureşti, învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Ţărei Rumâneşti, Neagoe Basarab voevod, către io fiul său Teodosie voevod, 1 voi. în 8°, de 336 feţe. Puţin mai jos, autorul Analectelor adaoge : ,,Iar din Transilvania aflăm următorii scriitori : I. Coresi diaconu, din Braşov, care traduse Psaltirea, şi o tipări tot acolo pe la 1560 (au 1562)... Eu o am văzut, ci se afla în Iaşi, numai cît unii citează anul ediţiunii 1560, alţii 1562". 15 Basiliu Popp, care la 1838 tipări în Sibiu o Disertaţiune despre tipo- grafiele româneşti, lucrată în mare parte dupe note date de dl. Cipariu, nici că menţionează această carte; ceea ce dovedeşte că pe atunci dl. Cipariu îi ignora chiar şi existenţa, iar în urmă a aflat despre dînsa, fără d-a o vedea. 20 Biblioteca de la Bistriţa însă ne-a procurat mulţumirea a descoperi un exemplar dintr-această rară carte, poate cea dîntîi operă tipărită în limba românească, deşi data ei trebuie coborîtă cu şaptesprezece sau cincisprezece ani mai în urmă de ani propuşi de dl. Cipariu. E adevăr că domnialui menţionează o învăţătură creştinească, care 25 s-ar fi tipărit în Sibiu la 15462; dar aceia este foarte înduioasă, şi în cazul probabil că acea învăţătură creştinească va fi posterioară, Psaltirea lui Coresi rămîne, fără tăgăduială, cea dîntîi carte în care limba română s-a pus sub teascurile tipografice. Această psaltire e un volum in 4° mic (18 1/2 cent. -nălţime, 13 cent. 30 lărgime), gros de 79 coaie de hîrtie ordinară fără paginatură, şi avînd signaturile însemnate cu litere slavone, la faţa 1 şi 8 a fiecării coaie. Exemplarului de la Bistriţa îi lipseşte o pagină de la început, chiar aceia ce poartă titlul şi mai multe altele din corpul scrierii. Coala 34 e împlinită cu scrisoare de mînă. Mucezeala a stricat colţurile paginilor la mai multe locuri. 35 Legătura e cu scoarţe de lemn învelite cu piele neagră. Este de observat că pînă acum contextul şi forma titlului acestei cărţi ne sînt cu totul necunoscute. Nu ştim chiar dacă acea primă faţă exista pe un exemplar, acum pierit într-un foc, la răposatul profesor Gr. Săulescu. însă, dacă poarta cărţii ne lipseşte, apoi găsim totuşi o com- 40 pensaţiune la sfîrşitul ei. Beversul foiei din urmă e ocupat de o notă explicativă, tipărită pe 18 linii, cu litere cirilice de mărirea zisă terţia (16 pun-turi), astfel precum este şi tot coprinsul cărţii. Iată aci reproducerea micşorată a acelei ultime pagine: 1 în notiţa literară la Analectele sale, p. XVIII. 45 2 Notiţa liter. din Analecte, p. XIX. Organul luminârii,No. LIV şi LV, p. 304, 308. ,, ;u a ispito trâ mm twtc aSuh m Mu imnrH^k h$ m^idm^i Mu ha . nimm mm 0mmm mB%mh . mn jfc *ţr* • tu.tffMgiâii inAhm eifftit A^-xe rţmmb , m uik Jâââi|« cfcABsiţi» $ m cti fzATHfHtrfwB'trrh- ^mkmmhAî â%ţwrnft cpB'fecKA lift ahba ţţmmk M«* FHINAOjHi * lUHB* pf§i§fi*if fAtţlHWI^K 176 12 - C. 203 Ar putea cineva să-şi pună îndată întrebarea dacă aceasta e chiar limba românească, astfel cum o vorbeau pămîntenii, într-unui oarecare din ţinuturile româneşti, cu vreo doi secoli şi jumătate înapoi? sau dacă este numai o cercare nedibace a unui străin, puţin cunoscător al 5 graiului obicinuit printre români, şi luptîndu-se trup la trup, fără deprinderi pregătitoare, cu un text slavon adesea turbure şi îndoios? în starea actuală a cunoştinţelor noastre despre vechile idiome româneşti, problema este foarte anevoie de deslegat; alte documente autentice ne lipsesc pentru o epocă aşa înapoiată a limbei noastre; iar texturile cele vechi alt to cronicelor sau leatopisiţilor au încercat, fără îndoială neîncetate prelucrări, care le fac a fi cu mult mai lesne citeţe şi mai înţelese azi noă decît limba stîngace a lui Coresi. Apoi încă trebuie să cugetăm că graiul s-a desmorţit şi s-a limpezit cu necomparabilă răpejune, îndată ce el a început a lua forme mai bine determinate, prin mai deasa lui întrebuinţare în 15 scris. Deci, să nu ne prea mirăm de ciudesmele limbistice ale paginei mai sus decopiate, pe care, pentru mai multă înlesnire a cititorului, o transcriem aici, pe cît se poate mai exact, cu litere latine : Cu mila lui Doumnezeu eu diaconu Coresi. daca văzui că mai toate limbi-20 te au cuvîntul lui Doumnezeu în lim- ba, numai noi rumânii navem. şi Hs. zise. Mathei. 209. cine ceteasce să înţeleagă, şi Pavel apslu încă scrie la Co-rintu, 155, că întru besearecî mai vră-25 tos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grîesc, ca şi alalţi să învăţ de că-t ou întunerec de cuvinte neînţelease întralte limbi: — derept aceaia fraţii miei preouţilor scrisuvam acea-30 ste psaltiri cu otveat. deam scosu de în psaltirea srăbească pre limbî românea-scî. să vî fie de înţelegîturî. şi gră-mîticiloru şi vă rog ca fraţii miei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi ve-35 dea înşivî că e cu adevăru. vleato 7085. Citind aceste cuvinte curiozitatea e aţîţată îndată de a şti cine a fost acel diacon Coresi, care, inimat de nobila şi dreapta emulaţiune de a vedea în limba noastră cuvîntul lui Dumnezeu, se ocupă a publica, la 1577, o Psaltire cu otveat, adică cu răspunsuri, cu traduceri de în limba sîrbeascăf 40 pre limba românească, ca să fie de înţelegătură fraţilor săi preuţilor şi grămăticilor ? Dl. Cipariu ne procură încă singurile noţiuni ce s-au putut culege pînă acum asupra familiei şi persoanei lui Coresi. Fabricius, în Bibliotheca Graeca \ raportă un catalog în care un macedon din Moscopolis? 45 Dimitrie Procopiu, a înscris, în Bucureşti, la anul 1720, luna iunie, pe toţi învăţaţii greci din secolul său şi din cel anterior. Printre aceştia, la n° Vii, 1 I. A. Fabricii, Bibliotheca Graeca sive notiţia scriptorum veterum Graecorum etc. Edit. nova curante G. Ch. Harles, Hamburgi, 1808, voi. XI, p. 522. se găseşte un Gteorgie Coressi din Chios, om doct, cu învăţături felurite şi cunoscător al literilor sacre, dar care a scris într-un chip sholastic, fără de ordine şi cu o judicata puţin dreaptă, asupra mai multor materii de teologie şi'altele1. Dl. Cipariu adaoge că sînt cărţi d-ale lui manuscrise în Biblioteca imperială din Paris 2. 5 Apoi de la altul, de la un Ioan Coressi, medic din Chios, se găsesc, în opera Turco-Graecia a lui M. Crusius3, o scrisoare către Mitrofan al III, care a ocupat scaunul patriarhicesc din Constantinopole de două ori, între 1565 şi 1575 4. Să mai ajutăm la aceste notiţii cu un document ce se află printre io cărţile mitropoliei din Bucureşti, relative la moşia Cucutenii şi în care figurează numele de Goresie, ca socru al vînzătorului unei sileşte de casă în acel sat. Actul acesta, scris pe o foaie de hîrtie foarte ruptă şi afumată, poartă data din martie, anul 7000, adică 1492 dupe Hr.; ceia ce pare a dovedi, dacă data menţionată nu va fi greşită pe document, că familia 15 Coressi era stabilită în Ţara Bomânească încă de pe la sfîrşitul secolului al XV-lea. în ori ce chip, ea trăia acolo cu vreo şasezeci de ani mai în urmă. Dl. Cipariu însemnează că pentru un Coresi logofătul şi feciorii lui, se află diplome de la principii Ţării Bomâneşti, Petru, Alexandru şi Mihnea, din 20 anii 1567,1570,1<5>71,1581 şi 1582. Unde vor fi aceste documente, domnialui nu ne spune, dar din toate acestea putem conchide că familia Coresilor, originară din Chios, a dat literilor greceşti doui învăţaţi, pe Greorgie şi pe Ioan Coresi, şi că ea, mai din vreme sau mai tîrziu, s-a aşezat în ţară la noi, unde, pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, a obţinut diplome de la 25 voevozii români. Dar ceia ce ne interesează mai mult e că, tot pe aceste timpuri, în Braşov trăia un diacon din această familie, acum cu totul românită, carele, împins de dorul său către patria lui adoptivă, traduse mai întîi pe româneşte o Psaltire, şi o tipări la 1577. Trei ani mai în urmă, la 1580, cînd jupînul Hrăjilă Lucaci, judeţul 30 de în cetatea Braşovului şi a tot ţinutului Brăsii, voi să aibă o traducere a luminatei cărţi,,Evanghelia cu tîlc", pe care după ce a întrebat şi în multe părţi o a căutat, în sfîrşit, a aflat-o în Ţara Românească la arhimitropolitul Serafim în cetatea Tîrgoviştei şi o a cerşut cu multe rugăminte de i-o a trămis, atunci binegînditorul judeţ o au dat lu Coresi diaconul, ce era meşter învă- 35 ţat într-acest lucru, de o scoase de în cartea sîrbească pre limbă rumânească, împreună şi cu preuţii de la biserica Şcheilor de lîngă cetatea Braşovului, anume pop Iane şi popa Mihai. Aceia e Evanghelia românească care se tipări la Braşov şi pentru care judeţul Hrăjila nu cruţă de în averea ce-i era dăruită de Dumnezeu, a da la 40 acest lucru 5. 1 „Georgius Coressius, Chius, vir doctus, et variae eiudionis, sacrarumque peritus lit-terarum, Scholastica more plura ac diverşi argumenti composuit scripta theologica, et alias varias lucubrationes sed pleraque sine ordine et sine recto judicio". 2 Catal. des mânuse, t. II, p. 269, cod. 1373. Notă dupe T. Cipariu. 45 s Lib. III şi IV. Basel, 1584. 4 Istoria bisericească, trad. de Geanoglu Lesviodax. Catalog patriarşilor Constantinopolei. 5 Vezi în Analectele literarie, de T. Cipariu. 178 179 în sfîrşit se mai găseşte şi o Liturghie slavoneascâ tipărită la 1588, în Braşov, prin silinţele Ini Şerban Coresi, fini diaconului, traducătorul Psaltirei şi al Evangheliei româneşti. într-atîta se mărginesc deocamdată cunoştinţele noastre asupra 5 diaconului Coresi, primul tipărit or de cărţi româneşti şi asupra originelor familiei sale, al cărui nume nu este încă stins în ţară la noi. Gestiunea de a şti unde a fost tipărită acea carte, în care figurează pentru întîia oară limba românească] imprimată, lasă puţină îndoială, de vreme ce cunoaştem că editorul ei a trăit la Braşov şi mai ales că vedem, 10 trei ani în urmă, tipărindu-se acolo, cu aceleaşi caractere, o altă carte românească. Un punct care ne deşteaptă mai mult curiozitatea, este a vedea că într-această carte de la 1577, la mai multe capete de psalmi, întîlnim literile capitale ornamentate pe care le-am văzut figurînd în cărţile sla-voneşti tipărite la 1507 şi 1514, sub Mihnea şi ÎSTeagoe vodă, în Ţara Eo- 15 mânească 1. Iniţialele B şi P, formate prin împletirea unor linii albe pe fund negru, apar tipărite pe ici şi pe colea, în acest volum, pare că ar fi rămăşiţe cam învechite şi stricate din ornamentele xilografice ale frumoasei tipografii ce se adusese din Veneţia în Ţara Bomânească, la începutul aceluiaşi secol. Cît despre celelalte caractere cu care e imprimată 20 Psaltirea de la Braşov, ele sînt de o formă mai groasă, mai nemlădiită şi denotează o provenienţă germană, căci se ştie cum că ţara care inventase imprimeria, a rămas mult timp străină la progresele ce folositoarea artă cîştigase în celelalte părţi ale Europei. Dovada cea mai tare despre imperfecţiunea acestei prime tipografii 25 româneşti din Braşov, e chiar sărăcia sa de litere şi puţina măiestrie a j tipografului, carele a zeţuit textul slavon şi traducerea românească cu aceleaşi litere şi d-a rîndul, fără d-a le deosebi cel puţin prin iniţiale şi uneori chiar nici printr-un punt sau vreo virgulă; astfel, citirea e anevo- 1 ioasă, căci lectorul e oprit la fieşice verset, prin schimbarea de limbă a j 30 textului. Cît despre traducere, putem zice că este foarte fidelă originalului slavon, întru ceia ce se atinge de sensul frazelor; iar limba românească întrebuinţată într-însa ne prezentă cuvinte şi forme gramaticale demne de un studiu adîncit. j 35 Inu este intenţiunea noastră de a intra aci în analiza amănunţită a limbei ce găsim în acest monument literar din secolul al XVI-lea. Mulţimea de cestiuni filologice ce s-ar ridica într-o asemenea întreprindere ar trece cu totul măsurile unei notiţii bibliografice, şi apoi avem convine- | ţiunea că nu vom putea elucida cu mai multă măiestrie decît dl. Cipariu, ! 40 acele faze gramaticale prin care a trecut graiul nostru în timpii strămoşeşti. Voim numai, dintr-o răpede privire asupra limbei lui Coresi, care poate să fie limba compatrioţilor săi contimporani, dintr-o comparaţiune a ei cu limba română astfel cum ea ni se prezintă în timpii posteriori, mai bogaţi în monumente literare, să tragem vreo cîteva idei generale asupra 45 influenţei ce au exercitat dialectele slavone în ţările unde s-a vorbit şi se vorbeşte româneşte. - i 1 Vezi Revista română, voi. I, 1861, p. 816 et sq. I Cu istoria de temei, noi vedem că secoli îndelungi, şi adică chiar pînă la al XlII-lea dupe Hr., românii şi bulgarii, uniţi subt acelaşi sceptru, au format o singură putere, în care se deosebeau într-adevăr două naţiuni, dar unite prin aceiaşi religiune, prin aceleaşi interese. Că ele vorbeau fiecare limba sa părintească, ni se pare a fi un fapt fără înduoială; dar iar, 5 că ele îşi făceau ne-ncetate împrumuturi şi schimburi de forme şi de cuvinte, ne vine lesne a crede; căci care e naţiunea, care e omul care să nu iea şi să nu dea ceva celui cu care e în necontenită relaţiune? Credem dar că, în limba română, e o primă înrîurire slavonă consacrată de secoli, temeinică, radicală, exercitată atît prin admitere de cuvinte devenite 10 indispensabile limbei, cît şi prin forme gramaticale şi sintactice, pe care nu le putem sustrage din limba noastră fără de a strica însuşi caracterul său original. Cu toate acestea, limba română trecută printr-o primă infiltrare de slavonism, rămase încă mult mai latină decît cum o vorbim noi astăzi. 15 Psaltirea lui Coresi ne poate da o dovadă despre aceasta. Cîte ziceri, cîte structuri de fraze curat latine, pe care noi le-am pierdut în urmă ! în adevăr, chiar în secolul al XVII-lea, un fenomen curios se prezentă. O intenţiune bună, patriotică, lăudabilă, determină în limbă o învederată alteraţiune, un amestic pernicios, care schimbă oarecum caracterul limbei 20 şi o înăbuşeşte subt o mulţime de străinismuri slavone. Iată cum aceasta se întîmplă. Cînd românii simţiră trebuinţa a avea cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, cînd voiră să înţeleagă ceia ce se zice în biserică, spre a se feri de eresurile şi de dogmele nouă ce reformatorii calvini se cercau a le in- 25 troduce în cărţile sînte, cînd în sfîrşit domni cu inimă română ca Mihai-Viteazul, ca Mateiu Basarab, ca Vasile Lupu voiră ca ordinele lor să fie înţelese de toţi supuşii şi începură a scrie cărţi şi hrisoave româneşti, atunci preoţii, grămăticii şi logofeţii însărcinaţi cu traducerea română a scripturilor slavone, întîmpinară neapărat o mare greutate de a exprima 30 pre limba necuitivată şi cu totul poporană a românilor, atîtea idei de ordine mai înălţată. Vocabularul uzual şi casnic cu care plugarii din Dacia Traiană se serveau de cînd, în biserică şi în cancelarii, domnea limba slavonă, nu fu de ajuns pentru interpretarea ideilor morale, speculative, doctrinare, diplomatice şi administrative ce i se impuneau acum din nou. 35 în această lipsă, traducătorii găsiră mai lesne a strămuta zicerile şi formulele d-a dreptul din limba slavonă din care ei traduceau, şi astfel, un nou val de slavonisme inundă limba, tocmai în regiunile ei cele mai înalte, acolo unde însuşi spiritul şi morala se revelau poporului, astfel gloria, libertatea, sperarea, amorul, onoarea, ale căror numiri latine erau de mult 40 uitate de poporul înjosit al Bomâniei, deveniră pe limba învăţaţilor slava, slobozenia, nădejdea, dragostea, cinstea slavonilor; astfel legea, culpa, misericordia, victoria, forţa, pe care negreşit le-au cunoscut mai de mult colonii romani din Dacia, deveniră, ca la slavoni, pravila, vina, mila, izbînda şi sila. 45 Aci dar vedem o a doua înrîurire a limbei slavone asupra celei române, exercitată prin traducerea cărţilor bisericeşti şi a limbagiului oficial. Aceasta se perpetuă acum de două-sute de ani şi mai bine, dar ea n-a pătruns tocmai aşa adînc în limbă, ci există numai ca un văl superpus, 180 ÎSl pe care o mînă măiestreaţă poate să-1 ridice cu discreţiune, şi îngrijire, fără de a altera întru nimic adevăratul caracter al limbei naţionale. Tot astfel a fost, dar şi mai superficială, influenţa exercitată, în cei dîntîi ani ai secolului nostru, de limba rusească, asupra vocabularului 5 oficial al românilor din Principatele dunărene. Administraţiunile ruseşti care ne adusese priJcazaniile, otnoşeniile, raspiscele, opisele şi alte barbarisme de felul acestora, ne-au lăsat pentru cîtva timp, aceste suvenire, pe care însă le-a spulberat într-o singură zi, limba românului rebelă la asemenea neologisme neapropriate firei sale. Dar rusismele nu au fost in- 10 troduse numai în limba cancelariilor; am avut chiar scriitori de talent, mai ales în Moldova, care nu s-au ferit a traduce uneori ad litteram din ruseşte, şi trebuie să mărturisim, fără spirit de părtinire, că acele inovaţiuni nu sînt productele cele mai nemerite ale stilului lor. Totuşi, această influenţă n-a existat decît o zi, şi îndată a şi pierit, asemenea, printr-o 15 stăruită cultivare a limbei vom vedea dispărînd dintr-însa ce mai mare parte a elementului slavon, ce i s-a impus în prelucrarea limbei de către traducătorii secolului al XVI-lea şi XVII-lea. Să nu sperăm însă niciodată, şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive, căci atunci putem zice că, împreună cu dînsa, va dispare şi limba română cu caracterul său 20 propriu şi constitutiv, cu originalitatea sa de limbă neo-latină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predomnit la formarea limbilor neo-latine din Occident, surorile ei: provensalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii au urmat, în dezvoltarea limbei lor, căi cu totul diferite de ceia în care, de la început, a fost aruncată limba latină din Dacia. Alte ele- 25 mente, alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii; altele cu totul au fost la noi. Să nu voim a croi dar limba noastră pe tipare neasemuite, să nu căutăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare ale lor, ci mai bine să studiem cu atenţiune cum s-a strecurat elementul modificator la noi, şi cînd voim a ne curaţi limba de străinisme, să ne 30 ferim în totdauna de a ataca principiile ei constitutive. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană. Pe acest drum, să nu sperăm însă că vom ajunge vreo dată a reda cu totul limbei noastre, caracterul ce-1 avea dînsa mai-nainte de secolul 35 al XVI-lea; în multe cazuri aceasta ar fi şi pernicios, căci astfel am sărăci-o de multe forme nimerite şi elegante ce s-au putut adopta în urmă ; dar iar, înavuţind-o cu zicerile de origină latină ce au pierit sub copleşirea slavonismelor, n-ar fi oare spre folosul limbei şi spre înfrumuseţarea ei de a lua înapoi din vechiul dialect al secolilor trecuţi, multe fericite şi expre- 40 sive cuvinte şi forme, pe care timpul şi influenţele străine ne-au făcut a le uita ? Spre a da un exemplu, atît de graţiile cît şi de sărăcia limbei româneşti celei vechi, vom cita un psalm din traducerea lui Coresi, lăsînd în lăture textul slavon, care pe tot momentul se amestecă cu tîlcul cel 45 românesc. Iată cum sună Cîntarea lui David de Ieremia, 137 : La răul Babilonului, aciia şezum, şi plînsem, cănd pomeniiam Sionul. în salce pre mijloc de ia spănzurîm organele noastre. Că aciia întrebarî-ne prîdătorii-ne couvintele de cântări şi doucea noi în cântare. Cîntaţi noao de cântecele Sionului. Coum căntavrem cântarea Domnului în ţarî striini. Să oultare tine, Iers-lime, oultatî fie derepta mea. 5 Să lipeascîse limba mea de grumazul mieu să nu pomenivoi tine să nu ainte pomenivoi Iers-limul ca începutul veseliei meale. Pomeneşte, doamne, fii Edomului în zioa Ier-slimului, ce ziserî deşertaţi, deşertaţi, pănî la ourziturile ei. Fiele Babilonului măratele. Ferice de cel ce dă ţie darea ta ce io datai noao. Ferice cine prinde şi frănge tinerii tăi de piiatră". Aci vedem unul din cele mai vechi texturi în limba română, şi dupe toate probabilităţile, cel dîntîi pus sub tipar. Cititorul va observa lesne cu cît limba dintr-însul este deosebită de aceia pe care o vorbim noi as- 15 tăzi; însă, spre a pune în vedere o epocă intermediară a dezvoltării limbei noastre, vom prezenta un extract dintr-un manuscript in folio, ce se află tot la Bistriţa, şi care conţine psalmii scrişi cu litere cirilice cursive, în limbele slavonă şi română, şi însoţiţi cu un comentar. Acest volum e precedat de o precuvîntare adresată către episcopul de Bîmnic, kir Ilarion, 20 de Alexandru dascălul, care, la sfîrşitul cărţii, pune această notă latină : 2,Hune librum scripsi ego ex lingua race, in lingua valachica, Alexandrus Preceptor. Anno Dni. 1697. ms. sep. die 26". Iată tot acel psalm 136, precum el este tradus în volumul citat: OK ,,La răulîi Babilonului acolo şedeam şi plângeam, adueîndune amintea de Sion. în salciia pe mijlocul ei spânzurăm organele noastre. Că acolo ne întreba pre noi ceia ce ne robiră pre noi, şi carii ne ducea de cântare. 30 Cântaţi noao din cântările Sionului. Cum vom cănta cântare Domnului pre pămînt străin. De voi ouita pre tine Ier-slime, ouitată să fie direapta mea. Lipascăse limba mea de grumazii miei, de nu te voi pomeni pre tine. 35 De nu voi pune da naintea Ier-silmul ca întru începutul veseliei meale. Pomeneaşte, D-mne fecioarii Edomului în zua Ier-slimului. Carii zicea deşertaţi, deşertaţi pană în temeliile lui. Fata Babilonului ticăloasa. 40 Fericit carele va plăti ţie datoariia ta, care dedeaşi noao. Fericea de cela carele va lua si va zdrobi tinărei tăi de piatra". Ar fi un studiu interesant de a pune în comparaţiune traducerea psalmilor făcută de diaconul Coresi cu celelalte psaltiri româneşti tipărite sau scrise în urmă-i. Asemenea comparări ale tuturor texturilor ro- 45 mâneşti ar revărsa multă lumină asupra limbei noastre. Venerabilul T. Cipariu a pus cu mult succes întîia piatră la o lucrare de felul acesta. 182 183 Filologii români n-au decît a-1 imita şi a întinde mai departe studiile şi investigările lor 1. Mai-nainte de a termina acest capitol, vom face încă menţiune şi despre două psaltiri manuscrise, text slavon cu traducere românească, 5 ce se afla la Bistriţa. Una e de format în 4°, şi poartă data 7205, adică 1697, din Bîmnicul Vîlcii; cealaltă in folio, mai modernă şi ornată cu miniaturile lui Hristos şi lui David şi cu alte multe decoraţiuni făcute cu condeiul şi cu coloarea verde, într-un stil de desemn care nu este nici arhaic, nici graţios, [are io scris d-asupra că e lucrată de Popa Fior, dascălu de la şcoala domniasca. Interesul acestor manuscripte piere dinaintea tipăriturilor din aceleaşi epoce şi anterioare. Sînt însă la Bistriţa şi alte multe cărţi scrise de mînă şi tipărite, care merită a atrage băgarea de seamă. Bucureşti, 1861 STUDIILE ISTORICE ÎN TARA NOASTRĂ 15 20 » Române, şi în care d-sa a utilizat exemr, »™i .' i ^^™^ia 18?3'Prmtre tipăririle Academiei Romanţ V ta 18f> P-tre tipări azi încă, este cel mai complet din alnSeTS^to^S^ ™ * Şi Carele' menţionat, care este depus la BibUoteca Statnhfi 3 £ * SCUm cunoscute : adică ceî Biblioteca Academiei Române, împr^ mai defect™s, ce a intrat în Al Săulescului pare a fi definm7pTerdut % răposatului episcop Dionisie al Buzăului Studiile istorice pentru orice popor în general, şi mai ales pentru o naţiune ca a noastră, ce-şi datorează astăzi existinţa şi privilegele sale politice, în mare parte vechilor ei drepturi istorice, trebuie să fie una din cele mai importante preocupări ale sale. Din nenorocire la noi, mai cu 5 seamă de cîţiva ani, le vedem, spre paguba ţărei, cu totul înlăturate, şi nici guvernul nici publicul nu contribuiesc întru nimic a încuragia şi a stimula aceste studii de o gravă importanţă pentru instrucţiunea şi moralizarea poporului nostru. Anul trecut o comisiune a fost însărcinată de Ministerul Cultelor 10 să redige un proiect pentru formarea unei societăţi istorice, carea negreşit, procedînd după un plan metodic şi avînd la dispunerea sa mijloacele necesarii, ar fi putut da acestor lucrări o întindere mare, o înaintare repede şi regulată. Dar în timpul de faţă, grijile şi intrigele momentului fac pe oameni să uite chiar şi consolidarea unui viitor mai pufin agitat; i& poate că de aceia şi miniştrii ce şi-au trecut cu iuţeală portofoliul ins-strucţiei publice, au pus cu totul la uitare proiectul de societate istorică şi literaria, spre a-şi petrece timpul învoindu-se sau sfădindu-se cu arendaşii moşiilor mănăstireşti. Nobilă misiune a ministerului ce reprezintă şi dirige cultura şi moralizarea publică ! 20 Admitem însă pentru un moment că deocamdată organizarea unei asemenea societăţi şi stabilirea unui institut savant permanent ar suscita anevoinţi şi poate şi întîrzieri, dar trebuie oare pentru aceia ca orice încercare, orice iniţiativă a guvernului să lipsească în ramura studiilor istorice, puţin lucrativă de sineşi? Lipsescu-i oare fondurile? lipsescu-i 25 mijloacele? Tot în anul trecut adunarea legislativă a votat suma de o sută mii lei pe an pentru publicări istorice, şi pe cît ţinem minte, d-nii deputaţi erau dispuşi a întinde astă sumă pînă la trei sute mii lei, dacă Ministrul Cultelor de pe atunci n-ar fi refuzat acest însemnat adaos.—Iată dar 30 că fonduri n-au lipsit. Dar chiar şi acea sută de mii de lei, în ce a fost oare întrebuinţată? care sînt operile istorice publicate dintr-acel fond? Banii negreşit n-au rămas printre economii, dar scopul destinărei lor n-a fost de loc atins, şi greşala principală întru aceasta este că în loc de a dispune de acel fond, atît de mărginit, după un plan precugetat şi 35 bine chibzuit de mai-nainte, el a fost în mare parte, credem, risipit în 184 185 premii acordate după eventualităţi şi în răsplătiri poate chiar puţin pro-porţionate. ISTu putem presupune că în viitoarea sesiune camera va fi mai puţin îngrijită de importanţa răspîndirii cunoştinţelor istorice, şi sperăm chiar . că prin concursul delegaţilor de peste Milcov, suma destinată pentru lucrări istorice şi literare va creşte în raport cu suma veniturilor ambele ţări unite, şi ca o mai serioasă preocupare de cultura şi de viitorul naţiei române. La asemenea caz, socotim că Ministerul Instrucţiunei Publice ar trebui să elaboreze îndată un proiect de societate istorică, literară şi ştiinţifică, după un plan întins şi apropiat cu ideea deplinei uniri a ambelor Principate, iar pînă la întemeerea acelei societăţi, să înceapă îndată un număr de lucrări istorice folositoare, carele vor servi în urmă de bază viitorului institut şi vor fi continuate de dînsul. După importanţa lucrărilor, ele să fie predate asupra unuia sau mai multor oameni competinţi cari să primiască de la guvern o remunerare modestă, şi cărora să li se dea toate mijloacele de a face cercetările trebuincioase prin ţara şi chiar prin străinătate. Eezultatele lucrărilor s-ar tipări cu fondul alocat pentru aceasta şi astfel negreşit izvoarele istoriei noastre s-ar înavuţi chiar din întîiul an al întreprinderei cu o mulţime de lucrări folositoare, ce ar fi continuate în anii viitori, spre a forma tezaurul istoric al patriei. Am încercat în lista următoare să însemnăm unele cuestiuni istorice mai importante cu a căror prelucrare s-ar putea începe această serie de opere şi de culegeri menite a elucida, subt felurite puncturi, istoria ţărilor române. Epigraîica. — Se vor aduna toate inscripţiunile grece şi romane din Dacia, atît cele publicate cît şi cele inedite, confruntîndu-se cu ori-ginalile; ele vor fi clasificate după un ordin logic şi se vor publica în facsimile reduse, cu comentarii explicative. Două persoane însărcinate cu această lucrare, vor vizita localităţile din Eomânia unde se aflu asemenea inscripţiuni, se vor pune în relaţii cu muzeele din străinătate şi vor consulta cărţile speciale asupra acestor materii. Numismatica.— O lucrare de acelaş fel se va face de către două alte persoane, asupra monetelor şi medaliilor din orice epocă atingătoare de ţările române. Desemnarea monetelor va trebui să fie foarte îngrijită şi gravura executată pe oţel. — Aceste două colecţiuni vor lăţi şi vor lămuri foarte mult cunoştinţele noastre asupra epocelor anterioare aşezărei Principatelor Valachia şi Moldavia. Cronograîia. — Se va începe publicarea unei colecţiuni pre cît se va putea mai complectă de cronici naţionale din ţările române, aflate atît în ţară cît şi în străinătate, scrise atît româneşte cît şi în alte limbi. Persoanele, în număr de trei sau patru, însărcinate cu astă lucrare, vor publica într-o ediţiune corectă şi frumoasă, toate cronicele ţărilor româneşti, alăturînd traduceri la cele ce vor fi în alte limbi. Istoriografia. — Se vor tipări într-o bună şi splendidă ediţiune toate operile istoricului nostru N. Bălcescu, şi mai cu seamă Istoria românilor subt Mihai vodă Viteazul, pe care o moarte prematură 1-a oprit de a o termina şi de a o pune subt tipar. Eomânia datorează această onoare băr- batului care o a înzestrat cu un aşa frumos monument ridicat gloriei sale :rezbelnice. Diplomatica. — Se va începe a se face o colecţiune de acte oficiale {hrisoave şi urice), atingătoare de istoria şi de instituţiile vechi ale ţărilor româneşti, culese din Arhivele statului, mănăstireşti şi particulare şi din publicări anterioare. Se vor aduna şi documentele ce se vor putea dovedi prin arhivele şi bibliotecile din străinătate, formînd astfel un tezaur diplomatic dupe un plan uniform şi în care actele în limbi străine vor figura transcrise cu esactitate în limba lor originală şi însoţite cu traduceri româneşti. Această lucrare întinsă va cere concursul a cinci sau şase persoane cel puţin. O comisiune specială ar putea fi formată spre a culege actele cele mai importante atingătoare de cuestia mănăstirilor închinate din Principatele Unite. Ea s-ar ocupa cu redigearea unui memoriu complect în care această cuestie ar fi expusă cu claritate şi veridicitate, bazîndu-se pe acte şi documente. Tipărirea s-ar putea face în limbile română şi franceză. Administraţiune.— Se va publica o ediţiune comentată a Gondicei de socotelie Vistieriei subt Constantin vodă Brîncoveanul, care se află păstrată în arhiva statului din Bucureşti. Această publicare ar vărsa lumină asupra cuestiilor administrative aşa de obscure pînă acum în trecutul nostru. O singură persoană ar fi de ajuns ca să îngrijească publicarea. Legislaţiune. — Se vor retipări în ediţiuni comentate : 1° îndreptarea legei tipărită în Tîrgovişte la 1652 şi 2° Cartea românească de pravili împărăteşti, tipărită, în Iaşi la 1646. Aceste două vechi legiuiri ale lui Vasilie vodă Lupul şi Matei vodă Basarab merită a se face mai cunoscute publicului, spre a se vedea într-însele după ce principii se da justiţia în ţările române în trecut. Oameni speciali în jurisprudenţă şi ecclesiastici <3onoscători de dreptul canonic, vor fi însărcinaţi cu această lucrare. Arheologia. — Se vor începe a se lucra monografii asupra mănăstirilor celor mai însemnate din ţările române, tractate din punctul de vedere istoric, arheologic şi bibliografic, care vor fi însoţite cu stampe esplicative frumos lucrate. Pentru aceasta se vor consulta actele vechi ale mănăstirilor în cuestiune; se vor face desemnuri în culori foarte exacte după toate monumentele şi anticuităţile ce ele conţin, spre a se lămuri printr-însele mai bine descrierile arheologice. Aceste monografii ne vor face a cunoaşte starea de cultură a artelor şi a industriilor în trecut; arhitectura, pictura şi sculptura pe piatră, pe metal, pe lemn sau pe os, argintăria şi bijuteria, ţesătura stofelor şi broderiile, arta tipografică şi ceia a gravurei, paleografia şi miniatura pe manuscripte, în fine toate artele şi toate măestriile casnice îşi găsesc locul într-aceste descrieri arheologice pe lîngă care se adaogă uneori şi elucidarea unor puncturi controversate de istorie, care vin de se explică prin actele şi monumentele mănăstirilor. Arhitectura. — Se va face o lucrare specială asupra bisericei episcopale de la Curtea de Argeş, cel mai frumos monument de arhitectură din ţara noastră, şi poate chiar unul din capetele d-operă ale artei bizantine, într-acea lucrare va intra descrierea şi desemnarea tuturor amăruntelor arhitectonice şi decorative ale acestui monument, avînd totdeodată în vedere restaurarea şi conservarea sa, precum şi reclădirea 186 187 palatului episcopal într-un stil care să nu prezinte trista înfăţişare a celor mai multe restaurări moderne de monumente vechi din ţara noastră. Omul special însărcinat cu această interesantă lucrare, ar trebui să se ocupe şi cu turnarea de modele de ipsos după ornamentele monumentului, care se constitue un muzeu de decoraţiuni, mai demne de imitat de cît figurile de ipsos cu care vedem ticluite şi împestriţate casele ce se zidesc acum în capitală. Iconografia, — Se va începe a se lucra o colecţiune de portretele totulor domnilor ţărilor române cu familiile lor şi ale personagelor însemnate din istoria patriei, care se vor decopia după picturile murale din biserici şi din orice alte izvoare figurate se vor găsi în ţară şi în străinătate* Aceste portrete, de o parte, copiate în mărime naturală, vor forma un muzeu istoric; de altă parte, reduse în proporţiile unui album, se vor tipări cu colori. Literatura (Traăiţiuni orale). — Se vor aduna şi se vor publica toate cîntecele poporane ale românilor din Dacia, din Mesia şi din Macedonia, în formele lor originale şi cu comentarii. Colecţiunea D-lui B. Alecsandri se va reproduce, servind de bază lucrării. Totdeodată se vor aduna şi se vor publica şi legendele poporane în proză (basne, proverbe,, ghicitori, superstiţiuni şi alte tradiţiuni). Una din cele trei sau patru persoane însărcinate cu această culegere, va călători printre românii de peste Dunăre spre a aduna cînticele şi tradiţiunile lor. O asemenea lucrare e d-o mare importanţă pentru istoria limbii, a credinţelor şi chiar unor evenimente politice ale naţiei române. Muzica. — Se vor aduna şi se vor publica melodiile poporane ale românilor, cu studii asupra instrumentelor lor de muzică, avînd în vedere o lucrare specială asupra muzicei naţionale. Filologia. — Colecţiunea de exemple de limbă şi de stil românesc din secolii trecuţi, alcătuită de dl. Timoteu Cipariu de la Blaj, subt titlul de Analecte literarie, fiind o lucrare din cele mai interesante pentru studiul istoric al dezvoltărei limbei române şi această carte fiind rară, guvernul român ar putea invita peD. Cipariu a publica o a duoa ediţiune din această carte, mai complectă şi adăogată cu exemple literarii din epocile mai moderne. O asemenea carte ar aduce cel mai mare folos fiind răspîndită în şcolile române, şi încuragiarea dată de guvernul nostru culturei fraţilor ardeleni, ar fi un puternic legămînt de înfrăţire. Traduceri istorice. — Sînt cărţi scrise în limbi străine care au mare interes pentru istoria noastră, şi raritatea lor precum şi neputinţa de a face din tot omul un poliglot, cer ca să le avem traduse în limba noastră. Printre dînsele vom deosebi deocamdată vreo patru opere a căror răs-pîndire în publicul romîn ar fi de un mare folos. Guvernul ar putea să în-sărcinese deosebite persoane cu traducerea cărţilor următoare : 1° Istoria Valahiei şi Moldaviei scrisă în limba germană de I. Ch. Engel, 1804, Halle. — 2° Descrierea geografică şi etnografică a Daciei transalpine, scrisă asemeni în limba germană de F. I. Sulzer, 1782, Viena. — 3° Istoria revoluţiilor moderne din Valahia, scrisă italieneşte de Del Chiaro, 1718, Veneţia. — 4° Călătoriile în Valahia Moldavia şi Moscovia ale patriarhului Antiohiei Macarie, scrise arăbeşte de arhidiaconul Paul din Alep, (XVII secol) şi n t~> 7-C „ i »9Q w Londra. (Din care s-ar putea ex- "* tu^SSi a fi acut aci o «*>%^£^ orfnle ceVar putea «ace în ta momentţl O, învederam că toate acestea se po ttoee™ £\ de a lMra eu st& române. 188 PRECU VÎNTARE> CÎTEVA ORE LA SNAGOV O eră de renaştere şi civilizaţie s-a deschis ţărei noastre. Naţiunea* română, pusă pe calea cea mare a progresului, trebuie să dobîndească toate elementele necesarii ca să meargă înainte şi să ajungă la putere, la 5 mărire şi la prosperitate. Elementele care pot pregăti şi întemeia acest mare viitor al naţionalităţei române sînt ideile şi cunoştinţele serioase în ştiinţe, litere şi arte. Băspîndirea ideilor pentru dezvoltarea spiritului şi formarea înimei, va aduce ţara noastră la o adevărată civilizaţie. Această singură dorinţă a îndemnat la publicarea Revistei romane 10 pentru ştiinţe, litere şi arte, care acum intră în al doilea an al apariţiunei sale. De la început, redactorii ei au fost departe de a crede că vor putea singuri dobîndi toate rezultatele dorite. Dar credinţa că scopul acestei lucrări va fi aprobat şi încuragiat, îi a făcut cu dreptate a spera că toţi bărbaţii eminenţi prin luminile şi ştiinţele ce posedă, vor da modestei 15 lor încercări, o întindere şi o însemnătate mai mare. Printr-un asemenea concurs puternic, Revista română, deviind un centru de activitate intelectuală al Eomâniei, va putea fi o operă adevărat naţională şi un mijloe însemnător de civilizare pentru patria noastră. Unirea frumoasă în dorinţe şi în lucrare a mai multor persoane, 20 cu gînd de a pregăti ţărei acest mare viitor, prin întinderea şi răspîndirea instrucţiunii, va fi o mărturie învederată de concordia, activitatea şi patriotismul românilor. Această cugetare le dă curagiul a se adresa către bărbaţii de litere şi de ştiinţă din ţările române cu o deplină încredere că vor bine voi a 25 răspunde apelului ce fac la luminile şi cunoştinţele lor şi nu vor refuza a conlucra la o operă ce are de unic scop, dezvoltarea şi prosperitatea naţiunei române. PÎNĂ LA MĂNĂSTIRE! Publicul din Ţara Eomânească, începînd de la clasele înalte şi luminate în care se recrutează magistratura, pînă la treptele cele mai înjosite 5 şi mai degradate ale făcătorilor de rele, cunoaşte astăzi bine că antica mănăstire Snagovul, aşezată la patru ore distanţă de Bucureşti, este liotă-rîtă de condica penală a ţărei spre a servi ca loc de închisoare pentru vinovaţii, ce n-au meritat pedeapsa mai grea a muncei la ocnele de sare sau la porturile dupe malul Dunării. Cititorul nostru s-ar putea dar aştepta io-a găsi într-aceste pagine vreo disertaţiune juridică, economică sau umanitară, asupra sistemelor penitenţiare, ori cel puţin o povestire mai mult sau mai puţin romantică care să aducă aminte, sub colori mai veştede şi mai pălite, I miei Prigioni de Silvio Pellico sau Le dernier jour d'un condamne de Victor Hugo. 15 Ne grăbim de la început a-nlătura asemenea prepusuri şi declararăm că, din cîte vom spune aci despre actuala închisoare, foarte puţine vor avea raport la locuitorii ei de acum. O predilecţiune firească ne-mpinge în veci a căta în trecut, şi poate că morţii ce şi-au lăsat numele lor în acel cucernic locaş de jale, vor şti a ne aminti, din zilele lor depărtate, 20 fapte şi datine, dacă nu mai veselitoare, cel puţin mai strălucite şi mai măreţe decît furtişagurile triviale ale arestanţilor ce calcă astăzi osemintele şi suvenirele lor. Găsim o plăcere nespusă a străbate tărîmul patriei, cercetînd peste tot locul umbrele şi amintirile strămoşilor noştri; ici o cruce de piatră, 25* părăsită într-un cîmp pustiu, comemorează o faptă vitejească sau o crudă răzbunare; colo, o vechie capelă poartă, în inscripţiunUe, în portretele şi în odoarele ei, lucrate fără artă, urma pietăţii şi a dărniciei anticilor voe-vozi; mai dincolo, cîteva ruine de ziduri uriaşe, o sfărămătură de cetă-ţuie, un părete de vechi palat şoptesc inimei pe tăcute, numele glorioase 30, ale lui Traian şi ale eroilor ce au urmat tradiţiunea lui de onoare pe pă-mîntul românesc. Astfel, la tot pasul, colinda noastră iscoditoare se opreşte, cu o plăcută şi cuvioasă mirare, dinaintea acelor preţioase sau falnice amintiri, care din adîncimea secolilor, se-nalţă uriaşe peste mărunţimea 190 191 noastră actuală. Dorul nostru s-avîntă printre răstimpii trecutului, pe cînd privirea ni se preumblă prin luncile şi pe plaiurile ţării noastre, mar-ture încă elocuente ale atîtor întîmplări felurite. Adesea dar, şi cît de des se poate, căutînd impresiuni aşa de-nvietoare, părăsim cetatea şi zilnici-5 le-i supărări, ca să cerem de la cîmpii mari, de la munţii răcoroşi şi de la vechile locaşe ce stau răsipite printr-însele, destăinuiri din vremi de restrişte şi de glorie ce au fost şi nu mai sînt. Deci, în anul trecut, pe o frumoasă dimineaţă de vara, apucai, fără ţel hotărît, calea Ploieştilor. Pentru cel ce are a se conforma la o a duoua 10 citaţiune a tribunalului de Prahova sau care vrea să-şi tîrguiască lînă ori cherestea de la munte, înţeleg că nimic nu poate fi mai folositor, mai comod şi chiar mai plăcut decît acea măiestrită şosea care, din grădina de la capul podului Mogoşoaiei, se-ntinde aţă pînă la bariera Ploieştilor, şi care-1 duce drept ca glonţul, în trei patru ore, fără piedică, fără tur-15 burare, în capitala judeţului despre munte. Dar pentru mine, călător cu gusturi neţărmurite şi setos de a cunoaşte ţara cu tăinuitele-i comori, de a răsufla într-însa gemătul din urmă al trecutului ce se ascunde prin locuri uitate de civilizarea modernă, mărturisesc că acea linie monotonă ce-şi destinde aşternutul său gronţuros de petriş gălbui, peste ţarine şi 20 livezi, covîrşind văile şi scobind dealurile spre a nu se abate de la nivelul său drept şi uniform, acea coardă nemlădiită şi disgraţioasă, întinsă fără gust pe d-asupra capricioasei naturi, îmi pare un ce anormal, nesuferit, puţin firesc şi absurd, care despodobeşte natura, fără d-a face onoare imaginaţiunii, bunului gust şi dreptului simţ ale omului. Dovadă despre 25 adevărul acestei cugetări, am chiar nespusul urît ce mă stăpîneşte îndată ce trăsura începe a mă legăna într-un chip monoton, scîrţîind pe suprafaţa netedă a unei bune şosele. Atunci simţirile oricărui călător ajung a se amorţi; ochii se obosesc din lipsa de varietate, urechile se învaţă a răsuna ca o pîrîitoare, nările se-năbuşesc de pulbere, glasul se opreşte în pieptul 30 îngreuiat, şi o prostatică aromeală stăpîneşte toată firea nenorocitului călător ! Atunci, el doarme, el sforăie ! Eămîneţi sănătoase, impresiuni vii şi variate ! Pentru somnoros natura n-are privelişti încîntătoare, suvenirele trecutului rămîn mute d-alungul căii. Cîte odată numai, cînd surugii pornesc într-unui din aceste desghinuri fantastice care dau, pînă 35 la oarecare punt, o idee despre pornirile furtunoase ale zeului Odin, în-curîndu-şi armăsarul ager cu nenumărate picioare, atunci numai, somnul e întrerupt cu spaimă de mişcările şovăite ale trăsurei, alunecînd de la o muchie a şoselei la alta, ca o coasă ascuţită într-un răzor de fineţe. Aceasta nu era sub nici un cuvînt, temerea ce mă preocupa în ziua 40 călătoriei mele către Ploieşti, căci ticniţii căişori vineţi ce-mi trăgeau brişcă, nu se puteau asemăna întru nimic cu zeiescul fugaci, şi singura lor vină era d-a se clăti cu o mişcare lină şi cumpătată care mă îndemna puternic a mă da cu totul plăcerilor puţin ispititoare ale zeului Morfeu. Pe cînd efectele soporifice ale şoselei, în luptă cu a mea stăruită curiozitate 45 de călător deştept, începuse a lua proporţiuni învingătoare, ca la trei ore de Bucureşti, dincolo de satul Tîncăbeştilor, acolo unde, pe dreapta, este o mică circiumă ţărănească, deodată mi se deschise în faţă un drum frumos şi larg, un drum al lui Dumnezeu, ce şerpuia printre păduri stufoase ca un covor de iarbă fragedă şi măruntă, scăldată p-alocurea de 193 băltise răslăţate, ce se adunase din apele de ploaie. Instinctul meu de barbar, căci astfel mulţi vor zice, mă-npinse a lăsa îndată nevoiaşa şosea, şi intrai cu inima încinsă de dorul liberei naturi, într-acea minunată dumbravă. „Ce absurd e uneori omul în judicata sa!" îmi ziceam eu în mine 5 acum, cînd un pămînt moale şi umed, ca o cale şerpuită de pe răsfrîn-gerile tărîmului, înlocuise, sub roatele trăsurei, asprimea scîrţîitoare şi prăfuită a dreptei şi înţelenitei şosele. „Ce absurd e omul! el pretinde că a înaintat, a propăşit, s-a civilizat, născocind nouăle mijloace de comu-nicaţiune! Dar care e oare scopul progresului, a civilizaţiunii, dacă nu 10 este de a lăsa omului independenţa cea mai largă în faptele, în gusturile şi în cugetările sale? a răspîndi peste toată lumea libertatea cea mai întinsă? Nu este oare mai liber omul cînd, cu organele ce i-a dat Dumnezeu la naşterea sa pentru umblare, el străbate întinderea, dupe cum îi trece prin minte, oprindu-se unde vrea, cotind unde-i place, alergînd 15 cînd îi abate, odihnindu-se cînd se simte obosit? A trebuit însă mai întîi ca el să renunţe în parte la această neatîrnare spre a se da în sarcina unui dobitoc, spre a se pune la dispoziţiunea lui, încălecîndu-1 sau cărîndu-se dupe un bou ori dupe un cal. Negreşit se poate zice că dobitocul, fiind şi el o creatură cu viaţă, avînd instincte, gusturi, dorinţe şi aplecări ale 20 sale, omul şi 1-a luat mai mult ca un tovarăş, ca un ajutor. în adevăr, calul care, precum a zis marele Buffon, e cea mai nobilă concuistă ce omul a făcut vreo dată asupra naturei, pare a lua parte la toate plăcerile şi la toate nevoile soţului său omenesc; ager şi cutezător în războaie, el înfruntă, împreună cu călăreţul, toate primejdiile, aprinzîndu-se ca el 25 la zgomotul armelor, la lucoarea împuşcăturilor, la fumul prafului, la privirea sîngelui! Daca omul e împins de o patimă amoroasă, dacă aleargă ca să se arunce în braţele iubitei sale, vezi cu ce foc, cu ce mîndrie, cu ce falnice nechezaturi îl duce armăsarul său, scăpărînd din copită şi spumegînd sub frîne. Apoi iar, dacă pe sărmanul surugiu, vreo jale îl 30 coprinde, cine va fi mai simţitor la a sa durere decît caii săi credincioşi, cărora le spune el fugind : « Mişcă băiete, mişcă şeoase ! Sfărîmă-mi gîndul cel necurmat; Zdrobeşte-n mine slabele-mi oase 35 Ce tristu-mi suflet îl ţin legat, în fuga mare, te poticneşte De-mi rupe capul aci pe loc; Mergi, zboară colo unde-m zîmbeşte Al nesimţirii vecinie noroc !» 40 Dar însă, nu credeţi pe simplul surugiu român care poate fi învinovăţit de a nu cugeta întocmai ca un om civilizat; apoi, adresaţi-vă către clasicul Bacine, către poetul cel mai corect, şi cel mai cultivat în toate privinţele, şi chiar dînsul vă va zice, vorbind despre caii răposatului beizade Ipolit: 45 « Ses superbes coursiers, qu'on voyait autrefois Pleins d'une ardeur si noble obeir â sa voix, L'oeil morne maintenant, et la tete baiss^e, Semblaient se conformer â sa triste pensee». m - c. 203 193 10 Din toate acestea conchidem că, precît dobitocul e un tovarăş plin de compătimire, un prietin intim şi simţitor al celui ce, din simplă îngînfare, i se zice stăpîn, omul, încrezîndu-i sarcina trupului său, nu i se robeşte cu totul, ci mai mult se învoieşte cu dînsul ca cu o fiinţă eăria-i place a jertfi chiar şi parte din nepreţuitul dar al neatîrnării sale. Pînă aci toate merg destul de bine, dar cînd omul, regele naturei, ajunge a-şi încrede soarta, unei simple puteri brutale, care nu judică, nu cugetă, nu simte, ci merge mereu nainte, zdrobind toate în preajmă, fără socoteală, fără conştiinţă; cînd el se face sluga unei căldări cu apă clocotită care tîrăşte orbeşte dupe sine sufletele omeneşti, şi nu cunoaşte altă lege mai naltă, altă strună mai puternică decît două şine de fier aşternute pe căpătîie de lemn; cînd omul, într-un cuvînt, 'clădeşte cu cheltuieli şi cu sudori colosale drumuri de fier, spre a se transporta pe sine, ca o surcea fără preţ, lepădată în voia nesocotită a elementelor, atunci, eu 15 unul, declar că omul şi-a pierdut cel mai scump odor al inteligenţei sale, raza luminoasă ce-1 aseamănă cu dumnezeirea, simţul valorii şi libertăţii sale; el s-a înjosit pînă într-atît încît s-a făcut chiar unealta, jucăria, robul materiei brutale şi, în loc de a păşi în calea progresului, în loc de a înainta spre civilizare, cum pretind cei mai mulţi, mie, mi se pare curat că el s-a cufundat de sineşi în cea mai umilitoare netrebnicie şi s-a degradat, nesocotitul, la cea mai tristă barbarie!" Cu acest puternic raţionament, — care, sper totuşi că nu va opri de a se realiza linia ferată de la hotarele Bucovinei la Galaţi, şi de acolo, poate, pînă la trecătoarea Jiului, — cu acest tare raţionament şi cu altele de o dialectică nu mai puţin strînsă, era preocupată'mintea mea, pe cînd trăsura străbătea încetişor pajiştea înverzită în care intrasem cu atîta bucurie. Şi într-adevăr, totul în preajmă era încîntător; înalţii stejari, pătrunşi de luminile soarelui de vară, prezentau în bolţile lor'răslătate, toată scara feţelor smarandului, de la frageda verdeaţă a mugurului pînă la negrul întunecat al tulpinei, O atmosferă de balsame răcoroase învia suflarea, şi şoapta frunzelor, uşor cletinate de o lină adiere, se îngîna singură cu susurul greierilor ascunşi în frunziş. Prin acele locuri misterioase, scăldate acum de razele amiezei, poştalionul meu înainta pe ţăcăneală; surugiul, spre a îndemna caii, învîrtea uneori biciul alene peste capul lor, ş-apoi le adresa din cînd în cînd, cu glas domol, strigătul prelungit de : hai, băieţi! Boatele briştei tăiau făgaşe subţiri pe iarba plăpîndă a pămîntului jilav, şi tot echipagiul păsa cu o moale legănătură. Cîţiva porumbi sălbatici, singuri stăpîni deocamdată, ai acelor păduri, se răs-făţau pe drum, şi cînd trăsura sosea aproape de dînşii, ei zburau mai departe, tot pe cale, şi îngînau astfel mersul nostru, pînă ce, obosiţi de întrecere, s-ascundeau în crăcile vecine. Astfel, totul în acea zi era pustiu prin pădure; abia dacă întîlni doi muscali lipoveni din cei ce locuiesc un sat învecinat. După bărbile lor lungi, după cămeşile lor vărgate cu roşu, se cunoştea lesne de ce naţiune sînt; dar, dupe pălăriile lor ţuguiate, 45 puse cam la o parte, dupe caftanele lor lungi, aruncate pe umeri', şi dupe umbletul lor cam pe două cărări, cu aceiaşi înlesnire se cunoştea că, în acea zi, era zi de sărbătoare, şi că bieţii muncitori, precum mai toţi oamenii în lume, îşi găsise uitarea necazurilor şi realisarea unui minut de întreagă 20 25 30 35 40 fericire, în vesela şi mîngîietoarea beţie. Şi-n adevăr, n-a zis oare bine poetul, cînd, în versuri armonioase, ne spune că : ,,Viaţa noastră-i o beţie; Sîntem beţi cînd de amor, Cînd d-o dulce melodie, Cînd d-un nume sunător; Unii-s beţi de avuţie, Alţii de ştiinţa lor, Mare parte de prostie, Mulţi de lacrimi şi de dor.. Bepetînd graţioasele strofe ale unui poet amic, adresate la Beţie, şi pline d-o filosof ie aşa adîncă, gîndirea mi se repurta cu jale asupra unui alt cîntăreţ al beţiei,' asupra unui alt tînăr amic, care dispăru într-o zi dintre noi,'lăsîndu-ne numai, ca dovezi ale talentului ce fierbea în sînu-i, cîteva poezii melodioase, pline de graţie şi de simţire, de foc şi de vioiciune. Alexandru Sihleanu, tovarăş cu noi de studii în ţară şi în străinătate, avea o inteligenţă deşteaptă, un spirit glumeţ şi sarcastic, o imagi-naţiune aprinsă şi o' producţiune lesnicioasă, care se ascundeau toate subt o aparenţă de adîncă lenevire, de zburdalnică nepăsare, zugrăvite pe f ata-i oachie'şă şi palidă, dar fină şi plăcută. Cînd citeşte cineva comica descriere ce ne-a dat el despre hoinarii din grădina Cişmegiului, cînd citeşte strofele lui la Patrie, Veghierea, Strigoiul, mai multe sonete şi alte bucăţi ale lui, nu poate nimeni tăgădui că talentul acelui poet avea dinainte-i un viitor strălucit. Ş-acele daruri ale naturei, însoţite de toate desmier-dările lumii noastre, tinereţe, graţie, avere, toate s-au nimicit, acum patru ani, printr-o boală extraordinară, necunoscută chiar de medici, trist fenomen al naturei, care, dintr-o mică bubă ieşită pe buza junelui, cangrenă în cîte-va ore, tot trupul său. Tînărul poet n-avusese încă timpul a preţui chinurile ş-amărăciunile vieţii, şi el, în desfătările unui trai de plăceri, închina vinului, aceste înfocate strofe: „O ! cerească ambrozie Ce mîngîi sufletul meu, Cînd sorb unda-ţi aurie, Parcă beau chiar din Leteu! Atunci uit viaţa trecută; Atunci tot e zîmbitor. Zău! beţia e plăcută, Căci n-am păs de viitor! Oameni, gemeţi cu-ntristare ? îfu-mi e milă de plînsori! Printre voi cu nepăsare Trec ca soarele prin nori. Vin! bachantă înfocată, De-mi dă leneş sărutat, Căci, cînd vinul mă îmbată, De plăceri sînt însetat. io 15 20 25 30 35 40 45 194 195 Iar tu undă, cură, cură ! Să te gust eu tot mai vreau, Şi-n oricare picătură Cîte-un vis voi să mai beau!" Pe cînd mă aflam pornit în aceste amintiri felurite de dor şi de mîn- 5 gîiere, deodată, dintr-o potecă lăturaşă, ascunsă în pădure, izbucni în drumul mare, o brişculiţă arendăşească tîrîtă de trei căluşei de sat ce-i mîna de pe capră, un ţigan strenţeros şi neţeselat. în lăuntru erau grămădite o mulţime de tinere arendăşoaice gătite şi împodobite cu toate feţele curcubeului. Cîte erau la număr, zău nu pot spune; dar atîta ştiu 10 că, printre boitele invoalte ale malacoafelor şi fustelor cusute, printre rochiile de mătăsării înflorate, printre falbalale, mangeturi şi volane, printre coafurile cu flori, cu blonde, cu panglice şi cu pene, în sfîrşit printre toate gătelile încărcate şi împestriţate ce lipscanii şi marşandele din Bucureşti vînd cocoanelor de ţară, drept marfă de Paris, zări mai multe 15 figuri rotunde şi drăgălaşe cu pieliţa trandafirie, cu ochii negri şi scîn-teletori, cu buze rumene şi adimenitoare. Junele cîmpence se duceau negreşit, fără ţeremonie, să petreacă sărbătoarea în vecini; dar întîl-nirea unui orăşan, pe cînd se aflau într-un echipagiu aşa de puţin prezentabil le făcu să se ruşineze. Simţimîntul stîngaci al civilizaţiunii copleşi 20 vesela şi libera pornire a naturei, şi îndată, care de care, începură a-şi ascunde obrajii din dosul umbreluţelor, sub zăbranicul vălelor sau sub mânuşiţele lor grăsulii, a căror roşaţă n-o pitea îndestul mitenele lor de mătase neagră. Acest joc de-a ascunselea, aţîţîndu-mi curiozitatea, da mai mare preţ ochirii strălucitoare şi zîmbetului sfieţ ce scăpau uneori 25 printre pedicele rădicate catarilor mele indiscrete. Surugiul, om cu mare înţelepciune, uneori lăsa brişcuţa tinerelor călătoare să ne apuce înainte, alte ori, şi tocmai la hopuri, potrivea ca să mergem alături; astfel privirile mele se răsfăţau cu drag, cînd pe mîndra pădure, podoabă a naturei, cînd pe gingaşele chipuri ale junelor femei, farmec al vieţei noastre omeneşti. 30 Subt aşa dulci impresiuni trăsura mea ajunse într-un sat clădit în răscruce şi, făcînd la dreapta, se află dodată dinaintea unei mari întinderi de apă, ţărmurită în depărtare, jur împrejur, de păduri dese şi-ntu-necoase. La mijlocul bălţii, într-o mică insulă, se vedeau zidurile învechite şi turlile crestate ale vechii mănăstiri Snagovul. De la malul unde 35 mă aflam pînă la capul ostrovului, cîţiva taraci, rupţi şi pîrliţi, îşi răs-frîngeau, ici şi colea, umbrele lor, prelungite în verdeaţa întunecată a apelor. Aceia erau rămăşiţele unui vechi pod, care unea odinioară prundurile; la 1821, în războiul grecilor răsculaţi de Ipsilant, în contra turcilor, aceştia deteră foc podului, care arse mereu o zi şi o noapte, întin- 40 zînd o coardă de flăcări peste luciul bălţii. De atunci încoace, comuni-caţiunea cu mănăstirea se face printr-un pod umblător, care străbate lacul, împins cu lopeţi; în adevăr apa este, pe alocurea, adîncă de cincisprezece stînjini şi mai bine; ţărmurenii chiar nu se avîntă pe dînsa fără de oarecare sfială, căci adesea o luntre uşoară, surprinsă de vînturi sau 45 răsturnată de stuful ascuns sub apă, în mijlocul bălţii, s-a făcut nevăzută împreună cu vâslaşul ei. O scenă şi mai îngrozitoare s-a petrecut la 1853. Un convoi de soldaţi era însărcinat a conduce la închisoarea Sna-govului, o sumă destul de însemnată de arestanţi. Carele încărcate cu 197 vinovaţi sosiră către seară pe malul lacului, şi spre a nu întîrzia prea mult trecerea, imprudentul comandant încarcă podul umblător cu un număr foarte mare de arestanţi, ocolit de vreo cîţiva soldaţi. Podul se clăti cu greu de la mal, luntrele ce-1 purtau se lăsase pînă la buze în apă, tălpile trosneau la fiece mişcare şi îngrijarea coprinsese pe toţi. Deodată, pe la mijlocul căii, o groaznică scrîşnitură se auzi, şi tot podul sfărîmat se cufundă în adîncime cu sarcina-i îngrozită. Atunci, la lucoarea roşatică a murgului serii, se văzu o scenă din cele mai înfiorătoare. Arestanţii, împiedecaţi de cătuşele grele ce-i legau unii de alţii şi-i trăgeau afund, soldaţii îngreuiaţi de armele şi de muniţiunea lor, se luptau în întunerecul şi în volbura undelor, care de care să scape, tră-gîndu-se, smuncindu-se cufundîndu-se şi mai rău, unii pe alţii. Astfel Dante descrie gintea nenorocită a leneşilor, luptîndu-se cu cruzime în apele mocirloase ale Stixului: ,,Queste si percotean non pur con mano, Ma con la testa, e col petto, e co-piedi, Troncando si co-denti a brano a brano". Astfel de imagine grozave se formau în închipuirea mea, pe cînd un preot ce mă călăuzize de la sat, îmi povestea trista împrejurare de la 1853, însoţindu-mă pe podul umblător, ce-1 mînau acum voiniceşte patru ţigani arestanţi cu feţele negre şi încruntate. Trăsura o lăsasem la mal şi plutind pe întinsa baltă, în curînd sosirăm în insula unde se află mănăstirea. II ÎNDOIELI ASUPRA CTITORII întrînd în^curtea principală, ce este în forma unui pătrat lungueţ şi în dosul caria se află o altă curte destinată pentru arestanţi, privirea mi se aţinti îndată asupra bisericii celei mari. Starea ei de ruinare şi prefacerile posterioare clădirii, acum şi acelea învechite, nu mă opriră d-a recunoaşte într-însa un monument, foarte antic pentru ţara noastră, care puţin a păstrat, dacă avea ce păstra, din timpii înapoiaţi. Clădită cu straturi de cărămidă roşie ce se alternă măiestreşte cu aşternuturi de un moloz ţeapăn şi gălbui, care imită destul de bine piatra calcarie, ea prezentă, d-asupra comicei ce e formată de un brîu de cărămizi cu unghiuri ieşite şi scobite, o învelitoare de şindrilă acum putredă, peste care se-nalţă două turle poligonale, aşezate una în dosul alteia, în sensul lungimii templului. Mica circonferenţă a acestor turle şi ferestrele lor lungi şi înguste, denunţă un period, nu de tot primitiv al stilului bizantin; sub cornicie însă, biserica e decorată, dupe un mod foarte uzitat la orientali în vechime, cu un şir de glafuri în formă rotunjită, alăturate unul de altul şi purtînd fiecare, la mijloc, o mică cruce bizantină de stil primitiv, formată de piatră sau de cărămizi. Planul şi înfăţişarea interioară a edificiului dau învederat pe faţă o epocă care se resimte de modificările ce arhitectura bise- ricei orientale încercă, prin secolii ai XlII-lea şi următorii, subt influin-ţele mahometane şi veneţiane şi chiar, poate, sub clima mai nordică a ţărilor dunărene. Planul lipsit astăzi de peristilul sau tinda deschisă exterioară ce s-a dărâmat, oferă în adevăr, dupe principiile clădirilor bizantine, două corpuri principale : în faţă, un nartex sau advon pătrat, şi 5 din dosu-i, un atrium sau choră, formînd o cruce cu lăture egale, coprinsă într-un al doilea pătrat; dar laturele curmezişe sau transeptul nu mai sînt terminate în linie dreaptă, ci se rotunjesc, formînd dasupra o semi-boltă şi absida sau fundul, în loc d-o singură cela sau altar, prezentă, la mijloc, o semi-circonf erenţă mai mare, ajutată de fiecare parte, cu cîte-una io mai mi°ă. Aceste trei altare corespund fiecare la cîte o tindă, adică la cîte un spaţiu p alungit, coprins între două rînduri de stîlpi ce susţin o boltă, şi căruia, din pricina asemănării ce are cu un coş de corabie răsturnat, i se zice nave (nef); altarul mai mare din mijloc se prelungeşte cu navea principală, caree despărţită de cele două nave laterale, prin 15 patru stîlpi groşi şi rotunzi, de cărămidă, formînd între sine arcuri cer-cuite, pe dasupra cărora stă aşezată, cu ajutorul unor triunghiuri boltite sau pendeniive, cupola centrală a Pantocratorului, înălţată şi ea pe un zid circular (tambour), ce se aseamnă cu un olan foarte spaţios. Această dispoziţiune, cu oarecare deosebiri semnificatoare, se află şi în Biserica 20 Domnească ce este situată în orăşelul Curtea de Argeş; dar aci, transeptul nu este rotunjit afară din pătratul planului, şi absida, compusă tot din trei altare, se prelungeşte ceva mai mult la cel din mijloc; apoi iar, stîlpii rotunji ai cliorei sînt înlocuiţi prin pilaştri pătraţi, şi turla centrală, mai lată, se-nalţă mai puţin, avînd împrejuru-i ferestre rotunjite sus; o altă 25 diferenţă însemnată se vede în advoanele acestor două biserici: cea de la Curtea de Argeş n-are alt nartex decît o îngustă boită lungăreaţă, aşezată transversal templului şi despărţită de dînsul printr-un zid; advonul de la Snagov din contra, e o cameră pătrată cu patru pilaştri octogoni ce susţin un turn boltit, rădicat dasupră-le şi astăzi răsturnat. Un părete 30 cu trei uşi, ce corespund fiecare cu una din navele chorei desparte ambele compartimente. La amîndouă bisericile, uşile şi ferestrele corpului principal sînt dreptunghiulare şi tălpile lor superioare de lemn sau de piatră, sînt mai adesea ajutate cu cercuri de uşurare. Din aceste mărunte deosebiri ale îmbelor edificii, e lesne a se dovedi că construcţiunea bisericei de la Curtea de Argeş a precedat, cel puţin cu unul sau cu doi secoli, pe cea de la Snagov. în adevăr, acea biserică poartă curat caracterele ce domniră în stilul bizantin între al Xl-lea şi al XlII-lea secol şi, cu toate că într-însa, arcul înlocueşte pretutindeni frontonul triunghiular, la căpătîie, ea se poate asemăna foarte mult cu biserica Gatolicon sau catedrala cea vechie din Atena. Tradiţiunea atribuie clădirea sa lui Badu Negru vodă, şi în adevăr, toate dovedesc că secolul al XlV-lea n-adusese încă preschimbările ce el introduse în arhitectura eclesiastică bizantină, cînd se ridică acest monument, cel mai vechi poate din edificiile religioase ale ţărei noastre. Biserica de Ia Snagov s-arată însă a fi mai nouă. Ea nu poartă nici o inscripţiune care să amintească despre ctitorii ei antici, ci, numai, peste uşa din lăuntrul chorei, stă scris, în limba grecească, că s-au făcut nişte mici reparaţiuni la 1815, subt egumenia părintelui Neofit. Dar tradiţi- 198 199 unea şi cronicele au păstrat numele lui Vlad vodă Ţepeş ca primul fondator al mănăstirii. De aceia şi bietul răposatul^egumen snagovean, Grher-mano Brătianu, împins de un exces de zel şi, luîndu-se dupe unii arheologi de fantazie, — a căror nemenie a început a se-nmulţi la noi, subt ocrotirea nepăsării publice, — bietul egumen, zicem, a şi înscris, la capul unui portret mural al lui Neagoe Basarab voevod, ce se află în biserică, următoarea legendă de o bizarerie anacronistică cu totul comică : Io> Mihail voevod Ţepeş Basarab a 4 voevod Sărmane Neagoe! tu, cel mai blînd dintre domnii pămînteni; tu, care ai trăit toată viaţa în frica lui Dumnezeu, dupe poveţele sufletescului tău părinte, sfîntul patriarh Nifon ; tu, care ai lăsat învăţături aşa de virtuoase, fiului tău Teodosie voevod, carele, cu numele său cel adevărat, stă şi acum pe păreţii de la Snagov, alături cu tine; tu, sărmane, ce vei fi greşit oare lui Dumnezeu, pentru ca un arheolog necioplit să te insulte peste trei sute şi mai bine de ani, cu numele sîngeros al lui Ţepeş ? Şi cel puţin dacă această grosolană şi umilitoare rătăcire şi-ar fi găsit scuza într-un simţimînt de recunoştinţă acordat adevăratului ctitor al sfîntului locaş ! Dar nu, Ţepeş e cu nedrept înălţat la onorile de fondator al Snagovului. Cincizeci de ani şi mai înainte de a lui domnie, zic unii că un Basarab voevod, fiu al lui Basarab voevod cel bun, ar fi clădit acea mănăstire, în anul dîntîi al secolului al XV-lea. Astfel cel puţin ne spune un hrisov al lui Constantin Şerban voevod, cel poreclit Cîrnul, din 30 maiu, 1654. Dar pe vremea citată, ştim că domnea Mircea vodă cel Bătrîn, că acesta, chiar d-a fost şi Basarab, era fiu al lui Badu voevod, şi că dînsul, în toate hrisoavele sale, nu poartă alt nume decît cel sub care a rămas ilustru pentru toată posteritatea. Se vede dar că Snagovul n-a fost clădit nici de acel Basarab voevod mai sus menţionat, care a domnit abia pe la 1442, ci negreşit a fost clădit mai-nainte d-această domnie, şi prin urmare cu mult mai nainte d-a lui Vlad Ţepeş. Chiar între documentele mănăstirii se găseşte o carte a lui Dan voevod, fiul Mircii, de la anul 6937 (1428, octomvrie 29), în care sînt numiţi ca fii ai domnitorului, Danciul şi Basarab. Apoi cînd aceste dovezi n-ar fi de ajuns, cînd autenticitatea actelor scrise s-ar tăgădui, de vreme ce trebuie să mărturisim că la noi falsarii de hrisoave au fost numeroşi, atunci un alt document mai temeinic, preţios odor de argint şi de smalţ, păstrat şi el de secoli în mănăstirea Snagovul, ar veni să ne ateste că el se afla în acele ziduri cu mult mai nainte chiar ca Basarab sau Ţepeş să le fi adaos o piatră. Acela e un engolpion sau iconiţă de piept, pe care o purtau arhiereii atîrnată la sîn. Am mai avut prilej a descrie un asemenea obiect, vorbind despre unele argintării ale mănăstirii Bistriţa1; cel din Snagov are chiar aceiaşi 1 Mănăstirea Bistriţa păstrează mai multe suvenire de la banul Preda Basarab, fiul dvor-nicului Pîrvu, care era frate cu banul Barbu, devenit monahul Pahomie, şi, între altele, acel frumos engolpion de aur şi de smalţ, despre care am vorbit mai sus şi care poartă în exerga lui de smalţuri verzi şi albastre alternate, o inscripţiune amintind asemenea şi pe monachul Pahomie, unchiul lui. Cuvintele acestei inscripţiuni sînt, traduse pe româneşte : „Au făcut acest panaghiar (sau icoană a Maicii Domnului) robii lui Dumnezeu, monachul Pahomie şi jupînul Preda, marele ban, la anul 7029 (1521)." Acest frumos obiect de artă e format din două tipsii rotunde ca de şase centimetri în diametru, ce se deschid pe balamale. Partea convexă sau capacele înfăţişează : pe o faţă, Adormirea Maicii Domnului, încrustată pe argint aurit„ structură, fiind compus şi el de doui mici tasuri metalice ce se deschid pe balama [sur charniere); fiecare tas are o parte convexă şi alta concavă. Totul este de argint aurit, dar poleiala şi smalţul (în glafuri) ce decorau mai toate ornamentele, au pierit cam pretutindeni. La unul din tasuri, decorul din centrul cavităţii s-a pierdut, rămîind numai nişte chipuri de sfinţi pe cercul buzei. Pe partea convexă se vede Domnul Hristos la mijloc, în relief, şi împrejuru-i, un desemn de foi şi de arabesce. Pe al doilea tas, în fundul cavităţii, se zăreşte, într-un pătrat adîncit, Domnul Hristos coprins într-un nimb oval de argint, şezînd pe un jeţ, cu Sînta Carte în mînă, iar Maica sa Preacurată şi sfîntul Ioan Botezătorul, cu veşmîntul său de piele de oaie, stau de laturi. Aceste figuri se străvăd printr-o colonadă formată de patru stîlpişori, uniţi sus prin arcade ă jour, lucrate toate cu dăltiţa. în sfîrşit partea convexă prezentă pe Maica Domnului, patroana mănăstirii Snagovul, în picioare, doi îngeri stau alături, arătînd în sus, pe lîngă ei, mai multe personagie cată spre cer. Dasupra capetelor, sbor doi alţi îngeri, care negreşit stăteau sub picioarele Domnului Isus Hristos, înălţîndu-se la Tărie, căci imaginea poartă d-asupra titlul de ,,f kkshs emu rocnoAHg" înălţarea Domnului. Dar acea parte a reprezentaţiunii a pierit şi se văd numai locul cuielor, ce o prindeau de tas. Jur împrejur, pe muchea convexă, se vede gravată o inscripţiune slavonă săpată cu litere în reliev, care se traduce româneşte : f A făcut acest panaghiar (sau icoană a Maicii Domnului) jupan Drăghici, pentru locaşul de păstrare Vintilesc, spre a se coprinde în zestrea mănăstirii de la Snagov. In anul 6939, iunie 7 (de la Hristos 1438). Acest preţios dar al jupanului Drăghici, care, înscris şi astăzi în zestrea şi în inventariele Snagovului, se păstrează acum încă, dupe patru sute duouăzeci şi patru ani, în ruinata mănăstire, este interesant sub mai multe privinţe. Model vrednic de însemnat al feluritelor măiestrii executate de argintarii bizantini încă pe la începutul secolului al XV-lea, el ne arată, împreunate, arta săpătorului cu a gravorului, şi nu ne rămîne de lipsă decît foiţa de smalţ transparent care a picat dupe conturnele ornamentelor crestate cu acul pe metal. Aceste arte delicate poate că nu periră în Constantinopol îndată cu luarea cetăţii de turci; poate că toţi meşterii greci nu se răsipiră îndată prin Italia şi alte ţări mai depărtate, pe cealaltă, chipul Mîntuitorului înconjurat cu flori săpate în argint şi suflate cu smalţ roşu, verde şi albastru. Partea concavă sau interiorul are : pe o faţă , pe Maica Domnului cu Hristos în braţe, încrustată între patru heruvimi aripaţi, cu o rugăciune în limba slavonă şi o bordură de flori gravate împrejur ; cealaltă faţă reprezenta o lucrare şi mai complicată. Exerga e ocupată de inscripţiunea citată; cercul din centru încinge un pătrat ce figurează o galerie cu doi stîlpi de aur, bolită ă jour, în fundul caria, format de convexitatea tipsiei, se vede figurat în smalţ în glafuri (champ-leve) un ospăţ de îngeri. Porţiunile de cerc ce rămîneau împrejurul pătratului sînt ocupate de patru figuri de serafimi şi de prooroci, gravaţi pe foaie de aur şi acoperiţi cu un strat translucid de smalţ verde. Această delicată şi frumoasă lucrare, cu totul bizantină ca stil, chiar de ar fi executată în Italia, şi-a pierdut în multe locuri smalţurile sale, mai ales pe cele roşii. Un engolpion de acelaş fel, dar mult mai stricat încă, se află la Snagov, dat de jupan Drăghici, la 1431. Arhiereii purtau atîrnate de piept asemenea ornamente, din care se mai găsesc şi în tezaurul sinodal de la Moscva. Cărţile banului Preda Basarab, în Revista română, t. I. p. 730. 200 201 română, 1861, voi. I, p. 362-363. (Biblioteca Academiei Eepublicii Socialiste Eomânia). căci aceleaşi măiestrii le găsim exercitate cu o identică asemănare, în iconiţa engolpion, lăsată la Bistriţa de banul Preda, pe la 1521. Dar, osebit de cestiunile asupra artelor şi industriei bizantine, iconiţa jupanului Drăghici ştie a ne răspunde şi la alte întrebări de o însemnătate mai locală. Să nu cerem în adevăr de la dînsa, cu deamăruntul, 5 cine a fost dăruitorul ei. Destul că ea ne-a spus mai mult decît cronica, decît hrisoavele, decît tradiţiunea, păstrîndu-ne numele lui. Dar ea ne deşteaptă mintea asupra unei cestiuni de o mai mare importanţă, ea ne spune că locaşul în care a fost depusă spre păstrare, ca o zestre a mănăstirii Snagovului, se zicea locaşul Vintilesc. 10 Bomânii, la sat, pe cel dintre dînşii care ştie să fure oul de sub coţofană fără să-i bage de seamă, şi carele aude, mite, şi iarba crescînd, îl numesc năzdrăvan şi-i zic că e chiar Vintilă. Dar apoi, cine e, biet, tot la dînşii, acela care dă, ziua la meaza-mare, în gropi şi nu ştie să-mparţă paie la doi măgari! Ia, al de nea Vlad, al de nea Vlăduţă, păcătosul, care, de 15 spune şi el la soroace cîte un cuvînt nepotrivit la sfat, toţi îl iea în răspăr şi-i strigă rîzînd : ,,Vorbi şi nenea Vlad Că-i şi el din sat" ! Şi cu toate acestea, Vintilă priceputul şi nevoiaşul de Vlăduţă, 20 poartă amîndoi tot acelaşi nume. De nu mă credeţi pe mine, întrebaţi să vă spună Pătraşcu vodă cel bun, carele, în hrisov domnesc, scris pe slovenie şi întărit cu pecetia gospod, zice curat, că lui Vintilă vodă de ia Slatina, pe nume bun îi zicea, Vlad voevod. Dupe împrejurări şi timpi, au şi numele proprii, deosebite înţele- 25 suri, forme felurite. Astfel, mulţi din domnii noştri vechi, care au purtat acest nume, însemnînd stăpînire în limba slavonă (ka^a^th, imperari) s-au poreclit Vladislav, dacă-n ţară sufla pe atunci vîntul leşesce, Laioş dacă sufla ungureşte, Vlad sau Vlaicu, dacă ei se ţineau mai mult de rebe-deniile lor din Sîrbia, şi în sfîrşit Vintilă, cînd ei păstrau un nume cu 30 fisionomie mai neaoş românească. Dintr-aceasta înţelegem, recapitu-lînd acum inscripţiunea iconiţei lui Drăghici, că mănăstireaVintilească a Snagovului a fost clădită, înainte de 1421, de un Vlad voevod oarecare, acela, poate, care a dat mănăstirii patru mori în Dridich (Dridu pe Ialomiţa), aşezînd care sate au să le păzească şi să le dreagă, cînd se vor 35 strica, precum zice un hrisov al lui Basarab voevod, dat în Ghergiţa, la 13 martie, 1442, acelaşi poate, care, sub numele de Vlad marele voevod cel bătrîn, a lăsat la mănăstire, cărţile văzute de Vintilă vodă la 1534 (aprilie 3), şi pe care l-au ajuns moartea la satul Băltenii. Fi-va acesta un Vladislav sau Vlaicu, fiu al lui Alexandru vodă 40 Basarab şi socru al regelui sîrbesc Uroş, care sub titlul de voivoda Trans-alpinus, banus de Zeurino et dux novae plantationis Terrae Fogaras, a domnit de la 1360 înainte? Fi-va fiul lui Mircea, Vlad voivada Basarabiae et comes Severini, care la anul 1369, sub domnia tatălui său, a încheiat din Argeş, un tractat de închinare cu Ladislau Jagelon, regele Poloniei 45 şi cu soţia lui regina Edwiga? Fi-va un alt Vlad şi mai puţin cunoscut? Iată o cestiune ce din izvoarele care ne-au fost a mînă, nu se poate descurca. 203 Dar în privinţa originelor înduoioase, un scriitor trebuie să fie discret, şi totdauna cititorul îi ţine seamă de aşa bună şi plăcută urmare,, cînd dînsul nu abusează de răbdarea lui. Spre a merita şi noi o asemenea indulgenţă, să fugim un minut 5 din Snagov, să părăsim zidurile-i ce cu atîta stăruinţă ne^ascund adevăratul an al primei lor înălţări; să ne avîntăm pe balta lată ce le-mpre-soară de toate părţile, şi să ne pornim, purtaţi de o luntre mititică,» scorbure nemăiestrit de copaciu, pe care încetişor cu vîsla o mînă un modest călugăr din mănăstire. Deşi soarele, cu puţin trecut de la amează, dogo- 10 reşte încă cu putere, dar pe apă, se simte o dulce răcoare; mici valuri încreţesc surfaţa de un verde întunecat a bălţii, şi se pierd cu şoaptă în stuful de la margini. Din distanţă în distanţă, cîte un bodîrlău îşi arată capul său subţire şi mişcător peste unde, şi îndată dispare a-fund printr-o răpede şi curioasă încovoiere a gîtului. în mai multe unghiuri, grupe de 15 ţărani, grămădiţi în cîte-va luntri trag prin apă năvoadele lor, ce se deosebesc numai printr-un semicerc de plute legănate peste valuri. Noi ne urmăm însă calea spre răsărit, şi peste vreo oră de lopătare, ne apropiem de stuful malului despre miazănoapte; ne strecurăm uşor printr-însul, însoţiţi de-ncîntătorul concert al broaştelor şi sosim la vadul sătenilor 20 din Turbaţi. „Hei, măre, fătul meu! îmi zicea pe drum călugărul care avea fireşte multă sămînţă de vorbă, vezi biserica asta de la mănăstirea noastră cît de vechie şi dărîmată este, apoi, zic oamenii bătrîni c-au auzit de la moşi strămoşi să fi fost, înainte vreme, pe acelaşi loc, altă biserică 25 mai vechie şi mai frumoasă şi aceia, dupe vremi şi din urgia dumnezeiască, s-a cufundat în baltă cu turlă, cu totul, cum era. D-aceia, cînd bate uneori vîntul şi clăteşte adînc apele, se aud sunete de clopote ieşind tocmai din fund şi s-o crezi asta, fătul meu, căci, vezi, cînd a fost în vechime,, a venit de s-a desprins din ţîţîne, uşa de la acea biserică cufundată şi 30 a plutit pe d-asupra apii, pînă aci la Turbaţi şi era p-atunci în sat aci schit de maici, care acum de multă vreme s-a răsipit. Iar, dacă a auzit aşa, cum că s-a ivit pe faţa apii o uşă minunată, cu sfinţi şi cu slove săpată şi c-a sosit aicea la margine, s-a sculat maica stariţă şi a mers cu călugăriţele de au ridicat-o de pe mal şi au pus-o la intrarea bisericei. 35 D-atunci încoace, vezi, din cîţi s-au ispitit să citească slova ce este scrisă dasupra, nimeni nu s-a priceput, şi pare-mi-se, fătul meu, că nici d-ta,. n-o să-i dai de căpătîi, măcar c-ai citit de rost slovele scrise pe mormintele din biserica noastră de la Snagov". ,,Mă voiu încerca, tată, şi vom vedea," îi răspunsei. ,,Să ştii, adaose bietul călugăr în simplicitatea sa, 40 că dacă le vei citi şi pe cele dupe uşă, apoi eşti fătul meu, cărturar de primejdie!" Acest linguşitor epitet mă făcu să zîmbesc, modestia mea se deprinsese, din numeroase excursiuni anterioare pe la mănăstirile din ţară, a» inspira o mirare fenomenală călugărilor locuitori într-însele, cărora le 45 descifram şi le desluşam incripţiunile slavone şi adesea româneşti, păstrate în bisericile lor, pe care ei, în mare parte, sînt învăţaţi a le privi ca o literă moartă, ca un depozit misterios al trecutului, destinat a rămîne neînţeles pentru toate generaţiunile moderne şi viitoare. Cu asemenea vorbiri, sosirăm în curtea de gard a bisericuţei de la Turbaţi. Era o mică clădire ca de stînjeni lungul şi 21j2 stînjeni latul, cu ziduri groase de piatră şi cărămidă, dreaptă pe dinafară, şi interesantă, în lăuntru, prin firidele-icu cerc oval şi prin chora-i rotunjită, scobite toate în păreţii laterali. Şase portrete, foarte grosolan lucrate, ornau 5 interiorul: al lui Michaiu vodă, al doamnei sale, al unei stariţe cu doi coconi, şi al părintelui Eafail arhimandritul de la Snagov, carele a egumenit pe la 1750. Dar obiectul cel mai interesant din acest mic templu era, fără înduoială, vestita uşe pusă la intrare. Se vede că odinioară ea era în două canaturi, dar acum acestea sînt io împreunate şi amîndouă retezate jos, spre a se potrivi la tocul mai mic unde au fost aşezate. Nici mărimea, dar nici lucrul, nici epoca ei nu permit un minut a crede că uşa aceasta a fost făcută pentru locul unde se află acum. înălţimea ei are lm.,92, în lărgime totală, este de lm.,2, iar grosimea tălpilor de stejar ce o compun, e de Om.,8. Fiecare canat, împăr- 15 ţit în trei cîmpuri (panneaux) în formă de pătrat lunguieţ, era ocolit jur împrejur, cu o streaşină sculptată cu litere majuscule slavone, dar partea de jos a inscripţiunii a fost tăiată, şi prin urmare lipseşte. Inscrip-ţiunea, astfel pe cît o înţelegem, conţine un text slavon din sfîntul Ioan Gură de aur, recomandînd ospitalitatea ce are a găsi călătorul la umbra 20 templului sfînt; el ni se prezentă, trunchiat pe şase linii, dispuse unele vertical şi altele orizontal. Cîmpurile cuadrilatere, sculptate în rondă-bosă, cu o daltă destul de măiestreaţă, reprezenta : Cele două de sus : pe Maica Domnului şi pe îngerul ce poartă floa- 25 rea de crin a Bunei-Vestiri, urmaţi fiecare, de cîte un bărbat, (unul mai junejşi altul mai în vîrstă) cu coroană şi aureolă circulară pe cap şi cu cîte un sul de hîrtie desfăşurat în mînă. Poate că acestea sînt chipurile dăruitorilor frumoaselor uşi şi ctitori ai locaşului la care ele serveau; cele două de la mijloc port cîte doi sfinţi în odăjdii bisericeşti şi 30 într-o poză dreaptă şi gravă; cele două de jos : de o parte, au pe sfîntul George călare împungînd cu suliţa pe balaur, iar de cealaltă, pe sfîntul Mercurie, asemeni călare, cu steagul în mînă. Aceste patru icoane din urmă sînt încadrate sus, prin nişte banderole arcuite, pe care se citeşte o inscripţiune slavonă, ce o traducem 35 astfel: S-a făcut acest hram în zilele preacuvio-sului şi de Hristos iubitorului Ioj Vladislav voevod şi domn al toatei ţărei Ungrovlahiei. în anul 6961. (1453). Aşa dar, în anul cînd Bizanţul cădea sub puterea cuceritoare a otomanilor, domnul Ţărei Bomâneşti, Vladislav, predecesorul lui Vlad Ţepeş, se ocupa a clădi o biserică, pe care o decora cu aceste uşi aşa frumos săpate în lemn de stejar şi împodobite negreşit cu poleieli şi cu ornamente polihrome, pe care, vremea şi apa le-au şters, fără a desfiinţa cu 45 totul urma migmei encaustice, ce se deosibeşte încă prin unele crestături ale lemnului. Epoca acestei lucrări artistice, în care stilul ornamentelor bizantine se cam resimte de o influenţă gotică, vine tocmai de corespunde 40 204 205 (Biblioteca Academiei b^HJ^S *K?7" cu timpul în care Lucas Moser (1431), Schuhlein (1468), şi alţi meşteri sculptori împodobeau bisericile Suabei mai ales, cu uşi, altare,^cruci şi statue săpate cu fineţă şi ornate de picturi multicolore. Vladislav voevod dară, care a lăsat şi danii la mănăstirea Snagovului, clădi într-însa o biserică ; nu negreşit, pe cea mare, pe cea primitivă, care exista de mai-nainte şi există încă şi pînă azi, ci alta care, în împrejurări fatale, a pierit cufundată în apă, cum zice tradiţiunea, şi din care au scăpat numai uşile de la Turbaţi. Azi în Snagov nu se găsesc alte clădiri antice decît biserica din mijloc şi temeliile zidurilor împrejmuitoare. Toate încăperile mănăstirii au fost date jos şi înlocuite, la 1840, prin şirele de camere şi de chilii, destinate pentru închisoare şi pentru locuinţa călugărilor şi Impiegaţilor. Ştim însă, din auzite, că-n vechia clădire erau două paraclise sau capele. Aceasta ne-o mai adeverează şi o interesantă scriere, ce o datorăm unui călugăr arab, călător prin ţara noastră, sînt acum mai bine de doi secoli. în adevăr, sub domnia lui Matei vodă Basarab, un patriarh din Antiohia, Macarie, plecă să culeagă milostenii prin ţările creştine din Europa răsăriteană ; el trecu pe la noi, prin Moldova, merse în Moscovia şi se întoarse apoi iarăşi aci, unde asistă la moartea lui Matei, la înălţarea pe tron a lui Constantin Şerban şi la toate tristele evenimente ale răsvrătirii dorobanţilor şi siimenilor, subt aceşti doi domni. Cu dînsul călătorea fiul său sufletesc, arhidiaconul Paul din Alep, care înscrise cu băgare de seamă tot ce vedea, tot ce auzea prin aceste ţări străine. Legi, obiceie, ceremonii, căi, oraşe şi ales mănăstiri, tot e descris cu amăruntul în preţioasa lui carte, adevărat tabel al ţărei şi al vieţii românilor şi moscoviţilor de acum două sute de ani. Arab de naştere şi scriind arăbeşte, el nu lipsi de a se mira şi a se plînge, văzînd că-n Ţara Bomânească, numele lor de arapi era cu nedrept înjosit, de vreme ce se da numai robilor negri cu părul creţ şi cu buzele late, care slujeau ca seizi la boierii români. El visită toate mănăstirile cîte erau pe atunci dincolo de Olt şi dincoace, pînă în eparchia Buzăului, iar cea dupe urmă la care sosi fu mănăstirea Synagogo, aşezată într-o insulă, cu o mare baltă împrejur, şi avînd, la mijloc, un templu mare cu hramul Intrarea Maicii Domnului tn Biserică, şi două altele mai mici, la aripile clădirii, închinate Bunei-Vestiri şi Sfintei Adormiri". Astfel, în trei templuri, unite-n micul ostrov, se^afla adorată toată sublima legendă a divinei Mume! Lui Paul din Alep, i se spuse că mănăstirea era clădită de Mirtaja voivoda (Mircea), de Badzivil voivada (Badul), de Mbasaraba voivoda (Basarab) şi de Petros voivada (Petru); dar nimeni nu-i pomeni de Vladislav, care, dupe toate aparenţele, înălţase paraclisul Bunei-Vestiri. Cine ştie, în ce timpuri de foc şi ruinare, acest paraclis, aşezat într-un colţ al clădirii, ca cele de la Cozia, a fost aruncat în apă de destructori, şi uşile-i de lemn sculptat au plutit către ţărmuri, spre a conserva suve-nirea ctitorului său şi a da naştere legendei ce-mi povestise călugărul, vâslaşul meu. Dar cînd, după descifrarea inscripţiunii ce se afla pe acele uşi, făcui eu tovarăşului meu, această poveste, complectată acum din notiţiile tradiţionale ce, în mare parte, el însuşi îmi dase, deşi mă sili a-i dovedi că eu repetam numai zisele lui, desluşindu-le, bietul călugăr, încremenit io is 20 25> 30 35< 40 45 207 de mirare, îmi răspunse prin proverbul caracteristic : „Hei, fătul meu! departe-i griva de iepure !" Din cîte-i spusesem, ceia ce-i venea mai greu, era d-a renunţa la credinţa învederată că vodă Ţepeş a clădit Snagovul şi că de la dînsul sînt toate obiectele, rămase din vechime în mănăstire. Nu e însă mai puţin adevărat că suvenirile lui Vintilă, Vlaicu sau Vlad cel bătrîn, lui Dan voevod, lui Basarab şi lui Vladislav, din care cele mai vechi se repoartă cu aproape un secol înainte de Ţepeş, stau marture netăgăduite în contra tradiţiunii. Tot ce se poate acorda aceştia, e că şi acel domn va fi dat mănăstirii ceva scutiri şi daruri pe care le şi rememorează Mircea vodă, fiul lui Badu vodă, într-un hrisov de la 1558. Ţepeş, cumplitul Ţepeş, pare a fi întărit şi el ceva danii la Snagov, precum a făcut la Tismana, la Cozia, la Comana şi în alte părţi; asprul asupritor işi avea şi el zilele de cucernicie. Nemblînzit şi-nsetat de sînge astăzi, mîne-şi cată mîntuirea într-o danie cuvioasă. Ca toţi tiranii, el credea cu un act de pietoasă dărnicie, să poată şterge din cărţile providenţei divine urgia ce-şi meritase prin alte fapte ce răspîndeau jale şi teroare. Cronica, repetînd poate această antiteză tradiţională, ne-a păstrat datină despre două clădiri ale lui. Una este cetatea de la Poienari, înălţată pe un pisc de munte în apa Argeşului, şi cealaltă e mănăstirea Snagovului. Ea spune că tîrgoviştenii mîniase foarte tare pe asprul domnitor, insultînd pe un frate al lui. Era în zioa de Paşti, şi orăşenii, bărbaţi şi muieri, petreceau în ospeţe; tinerii şi fetele, împodobiţi ca de sărbătoare, se veseleau în hore. Deodată, fără veste, sosesc slujitorii domneşti şi-i coprind de toate părţile; lupta nu era prin putinţă; toţi erau prinşi fără mijloace de apărare. Atunci, cîţi au fost oameni mari şi bătrîni, pe toţi i-au tras în ţeapă, slujitorii lui Ţepeş voevod, şi au ocolit tot tîrgul, purtînd groaznicele lor trofee; mai îndurători, dar nu mai puţin cruzi pentru cei tineri, i-au pornit în ceată cu muierile lor, cu fete mari şi cu copii, aşa cum au fost împodobiţi de zioa de Paşti, i-au dus sus la munte, la Poienari, şi acolo, zi şi noapte, au lucrat, bieţii creştini, la cetate, pînă s-au spart toate hainele de pe ei şi pînă au rămas toţi desvănuţi, cu pieile goale. Buinele cetăţii, apriga lor pustietate, stau încă marture despre sălbatica răzbunare a domnului şi despre crudele suferinţe ale sărmanilor osîndiţi. Asemenea iapte, adeseori repetate, au trebuit să deştepte mustrarea în cugetul lui Ţepeş, ca să-şi aline negreşit conştiinţa turburată, el se arată poate mărinimos şi cu vechiul locaş de cuvioşie ce sta singuratic în balta Snagovului. Tatăl său, Vlad voevod Dracul, la 1441, şi fratele său, Badu vodă cel Frumos, la 1464, n-au fost mai puţin darnici către această mănăstire, care era o fundaţiune a vechilor domni Vintileşti, poate chiar străbuni ai lor. Badu cel Frumos este, poate, domnul care lasă într-însa şi o tipsie de argint, (de 29 centimetre în diametru) ce se păstrează şi pînă azi, purtînd pe cercul buzei, gravată cu litere slavone mari şi frumos tăiate, o inscripţiune slavonă, care zice pe româneşte : „f Cu mila lui Dumnezeu, Ico Radul voevod şi domn al toatei Ţărei Ungrovlahiei, fiul preaeuviosului şi de Hristos iubitorului Io Vlad marele voevod". Să mai adăogim încă cum că, în domnia lui, la 1488, un boier anume Badu Trămîndat, la ceasul morţii, lasă şi-nchină satul său de moştenire, Drăgoieşti, sfintei mănăstiri Snagovul, pentru sufletul lui şi al părinţilor lui, ca să le fie lor de vecinică pomenire, iar călugărilor de hrană. Apoi şi monachia Evpraxia, mama lui Vlăduţ voevod, se arată şi dînsa darnică către acest sfînt locaş; la anul 7028 (1520), iunie în 11, Neagoe Basarab voevod dete o poruncă prin care întărea mănăstirea Snagovul toate cîte le dase şi ori de cîte ori ar voi să mai dea, de a sa bună voie, acea bătrînă doamnă, sfintei mănăstiri, părintelui egumenului şi călugăraşilor dintr-însa. Mai mulţi domni şi cîţiva particulari mai veniră şi-n urma acestora să adaoge sau să confirme averile şi privilegiile anticului locaş; dar cu secolul al XV-lea, putem zice că se închiăie epoca în care mănăstirea stătu, bogată şi strălucitoare, subt ocrotirea ctitorilor primitivi. Am menţionat mai toate amintirile ce ea păstrează acum din acel period de antică splendoare şi nu-1 putem mai bine închide decît cu cîteva pietre funerare. Din cîte morminte au existat din vechime în biserica de la Snagov, zece mai stau acum în fiinţă, grămădite în partea dreaptă a advonului, dinaintea uşei despre choră şi împrejurul pilastrului octogon ce desparte colţul despre sud-vest, purtînd toate inscripţiuni mai mult sau mai puţin citeţe. Alte lespezi roase se mai găsesc prin biserică ; dar cine poate spune pe ale cui trupuri au stat aşezate ? Singură numai una, mai mare, ce este în faţa uşilor împărăteşti ale altarului, păstrează o tradiţiune. Se zice, şi poate nu e eroare, că a fost piatra mormîntală a unui domn crunt şi nelegiuit, a lui Ţepeş, în gura poporului, care înălţase la Snagov, în clădirile despre miază-zi un fel de cameră de tortură din care osînditul, după ce suferise caznele impuse cu fier şi cu foc, era azvîrlit, prin mijlocul unei scripete saubalistă, în adîncul iazului. Cu dărîmarea vechilor case, camera de tortură şi scripetele au dispărut; dar încă de mai-nainte, se zice că mitropolitul Filaret, al cărui nume e aşa de popular prin mănăstirile ţărei, ar fi pus să şteargă literele dupe mormîntul urgisitului domnitor, care clădise acele groaznice maşine, şi i-ar fi aşezat piatra, pentru vecinică pedeapsă, ori pentru izbăvirea nenorocitului său suflet, sub picioarele preotului, cînd iese cu sfintele daruri. Tot de aşa simţiminte împins, răposatul episcop de Argeş, Ilarion, a pus să şteargă din biserica Curţii de Argeş, un portret ce se zice a fi fost a lui Vlad vodă Ţepeş, şi-n locul acela, a pus să-1 zugrăvească pe al cuviosului archiereu Josif, cel d-întîi episcop argeşan, şi restaurator al frumoasei biserici episcopale. Dar ca să revenim la mormintele din Snagov, care poartă încă inscripţiuni, deşi credem că sînt strămutate din locurile lor primitive, vom menţiona unul ce arată pe patru linii, împrejurul lespezii, cuvinte slavone în care citim : t A răposat robul lui Dumnezeu monachul Ioan, marele logofăt, în zilele preaeuviosului şi de Hristos iubitorului Ico Basarab voevod. în anul 7000 şi 2. luna fev. 4. Ţărîna unui mare logofăt al lui Basarab voevod, călugărit poate în Snagov, fu depusă subt această piatră la 1494. Alături cu dînsul zace, subt o lespede frumos sculptată cu litere regulate, coprinse într-o stra- 208 14 - c. 203 209 şină adîncită împrejurul pietrei, un alt mare dregător, mort la 1512, sub domnia lui Eadu vodă Vlăduţ. Pe aceasta se mai poate traduce : t A răposat robul lui Dumnezeu Pîrvul mare dvornic al toatei Ţări a Ungrovlahiei şi despre Dunăre în f... f 7020 f ... f5 luna iunie t • • • t zile, sîmbătă la ceasurile 4 ale zilei. 5 Vecinică lui pomenire I III O DOAMNĂ REA Şl UNJDOMN BUN Dacă acum, ridicînd ochii de la morminte, vom căta o privelişte mai puţin întristătoare, pe păreţii bisericei, picturile lor ne vor strămuta io deodată într-un larg cîmp de ipoteze, atît asupra artei bizantine cît şi asupra istoriei pămîntene. în adevăr, zugrăveala interioară a bisericei prezentă graduri aşa felurite de măiestrie încît, la fieşice chip, la fie-şice icoană, la fieşice obiect zugrăvit, trebuie să facem o distinctiune între ceia ce este vechie pictură bizantină de stilul arhaic al şcoalei lui Panselinos, domnitoare mai ales în mănăstirile muntelui Atos, şi ceia ce 15 este adaos, prefacere, meremet dintr-o epocă de decadenţă grotescă, operă poate a nedibaciului reparator al bisericei, de la 1815. Trebuie să observăm că mai cu seamă sfinţii ale căror chipuri, într-o mărime superioară naturei, ocupă păreţii laterali şi rotunjiţi ai chorei, înfăţişează caracterele unei arte mai antice, mai corecte; pozele lor schematice nu-i 20 opresc d-a păstra în figuri, urmele unui penel sigur şi adînc inspirat de simţul mistic al artelor religioase în Orient, veşmintele ţin asemeni forme şi desemnuri antice, printre care vom deosebi, lăsînd la o parte multe par-* ticularităţi mărunte şi caracteristice, stiharele acoperite cu cruci de purpură şi de aur ale unor sfinte personagie, şi căciula de formă originală 25 şi cu totul medievală a sfîntului Iacov Persianul. Aceste icoane poartă fiecare, numele sfîntului în limba slavonă, şi iată cum sînt dispuse : La stînga, începînd la tîmplă, se află : Maica Domnului, împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor şi marele Arhiereu Isus 80 Hristos Mîntuitorul, sf. Ioan Inainte-Mergătorul, sf. Procopie, sf. Artemie, sf. Mina, sf. Galaction, sf. Mina Egipteanul1, sf. Sava Stratilat. La dreapta, începînd iarăşi de la tîmplă, sînt: sf. Dimitrie, sf. Gheorghe, sf. Teodor Stratilat, sf. Iacov Persianul, sf. Nikita, sf* Eustatie, cu doi copii, sf. Agapie şi sf. Teopist, sf. Constantin şi sf. Elena 2. 35 ^ Partea cea mai mare a picturilor ce ornează ceilalţi păreţi cu icoane, nu merită cîtuşi de puţină atenţiune, nici ca artă, nici ca vechime, dar păretele ce vine-n faţa tîmplei şi cel ce stă da-stînga, cînd intri în advon, prezentă mult interes prin portretele domneşti ce se văd pe dînsele. 40 A Cunoştinţele noastre genealogice asupra domnilor pămînteni nu sînt încă acum destul de întinse şi de lămurite ca să ne putem explica gruparea şi filiaţiunea deosebitelor chipuri ce se reproduc cu identitate 1 Partea de jos a trupului e tăiată de o fereastră. 2 Idem pe acei doi pereţi. Să ne mulţumim deocamdată a le enumera în ordinea în care se află, şi poate că timpul va vărsa asupra lor mai multă lumină. . A Pe porţiunea din dreapta zidului din choră, este mai mtii, Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie voevod. Deşi părintele Ghermano Brătianu 5 i-a înscris la căpătîiu acea enigmă istorică fără sens, pe care am menţionat-o mai sus, dar prezenţa junelui Teodosie, tipul chiar al lui Neagoe, cu buclele-i aurii lăsate pe piept, cu figura sa dulce şi blajină, cu mustăţile-i răsucite în jos, nu lasă nici o îndoială asupra persoanei reprezentate în acest portret. Alături cu dînsul stă Iw MHp«rk koikoa şi amîndoi io ţin, ca ctitori, biserica pe palme. Costumul acestui Mircea nu este cel îngust si cavaleresc purtat de Mircea bătrînul în portretele sale de la Cozia si de'la Curtea de Argeş, e un costum larg, oriental, un caftan lung de stofă de fir cu guler de blană, astfel cum poartă principii noştri din secolul al XVI-lea şi următori. Acest Mircea nu e dar cel Bătrîn, ci poate \b Mircea (Ciobanul?) fiul Mihnei, cum pare a dovedi portretele ce urmează. A w De partea stîngă a uşei, stă Iw IFrrpS ko*kca> purtînd într-o mina o basma roşie cu bordură de fir, şi în cealaltă o cruce cu trei răscruci (una mai mare la mijloc, şi alte două mai mici, sus şi jos). Lîngă 20 dînsul stă un tînăr Iw 9&a$ ko^oa ş-apoi altul, şi mai mic de talie, Iw MHpq-k koikoa.. în sfîrşit, la margine, tăiat în mare parte de uşa laterală care dă trăcere din advon la choră, este chipul doamnei Chiajne, Tna* Kn*>KHd purtînd, ca toate celelalte portrete, o coroană-naltă de aur, pe cap, cu deosebire că a ei nu este terminată cu bumbi, ca a prin- 25 cipilor bărbaţi. în mîna stîngă ea are o basma roşie cu ciucuri de fir, în cea dreaptă o cruce întreită ca a lui Petru voevod. Negreşit că din aceste deosebite personagie, e lesne a recunoaşte pe Mircea, soţul Chiajnei şi pe fiul lor, Petru voevod Şchiopul. Dar cine sînt tinerii Badu şi Mircea voevozi ? Ce caută toţi aceştia la un loc cu ne- 30 împăcaţii vrăjmaşi ai familiei lor, principii Basarabi? Iată enigme grele de descurcat. Stim că Petru voevod Şchiopul a avut de frate pe Alexandru voevod. Avut-a el oare şi alţi doi, anume Petru şi Mircea, care au murit tineri? Se poate, dar atunci de ce lipseşte portretul lui Alexandru vodă care, 35 el era frate mai mare? Ştim că Petru vodă a fost însurat cu o transilvană, Elena Cherepovici, de la care a avut numai o fiică, Tudoriţa. Dar oare avut-a el, de la o altă soţie, doi feciori, anume Petru şi Mircea ? Vîrsta tinerilor din portrete şi tăcerea completă a istoriei dau pînă acum puţină probabilitate acestei ipoteze. în sfîrşit, zugrăvitu-s-a biserica din Snagov, 40 sau cel puţin aceste portrete, în timpul domniei lui Mircea vodă (între 1545 şi 1559), sau în a lui Petru vodă (1560—1567)? Atunci pentru ce s-a pus şi Neagoe Basarab, căci el nu e nici ctitorul primitiv al bisericei, nici rudă a familiei lui Mihnea cel Bău. Documentele nu ne păstrează nici o amintire despre vreo repa- 45 raţiune sau înfrumuseţare făcută mănăstirii de către Neagoe, de către Mircea Ciobanul sau de către fiul său Petru. Singur, prin acei timpi, Vlad voevod, cel de s-a-necat scăldîndu-se în Dîmboviţa la Popeşti, ne spune, la 1530, că văzînd mănăstirile Snagovul şi Tînganul „rămase fără 210 211 de cercetare şi slăbite, a luat seama de ele şi le-a îngrijit pe cît a fost cu putinţă stăpînirii sale şi, nimănui silă ne f ăcînd, ci de la sine şi din averea sa, le-a dăruit moşia Gîrla-lungă ca să-i fie lui şi părinţilor lui spre vecinică pomenire, pînă ce vor sta în fiinţă sfintele mănăstiri şi să-1 scrie în 5 sfînta proscomidie, şi în sfîntul pomelnic să-1 pomenească cu sfinţii ctitori la toate vosgleşeniile în biserică, iar dupe încetarea vieţii sale, să aibă pe an, în cîte o zi, seara paraclis cu colivă şi cu stropire de vin şi cu pri-veghiere de noapte, iar dimineaţa, iarăşi cu colivă şi cu stropire de vin". Asemenea drepturi ctitoriceşti, nimic nu ne spune dacă şi le do-to bîndise, şi prin ce fel de daruri sau de întăriri şi le căpătase Neagoe Basarab, Mircea Ciobanul şi familia înduoioasă a doamnei Chiajneişi a lui Petru vodă, de două ori zugrăviţi pe păreţii bisericei. De aceia, în zadar ne vom sili a lumina cestiuni asupra cărora lipsesc acum orice datine pozitive. 15 Mai lesne şi poate chiar mai profitabil va fi să cercăm a complecta costumul doamnei Chiajne, pe care deschiderea unei uşi, tocmai la locul unde se află dînsa zugrăvită, 1-a ştirbit, d-o parte, chiar de la piept în jos. Nici un jurnal de mode nu ne-a păstrat modelul şi tiparele graţioaselor podoabe cu care elegantele noastre domniţe şi jupaniţe din secolii 20 trecuţi, veneau în ajutorul graţiilor lor fireşti; nici un amabil cîntăreţ, trubadur pămîntean din vechime, nu s-a aflat ca să ne lase descrierea taliei lor, mlădiită subt un port strălucitor, nici un artist înamorat din vremile înapoiate, nu ne-a schiţat, în vreo gingaşă pictură, chipul amantei sale în veşmintele-i originale. Beduşi dar la izvoare serbede şi puţin 25 atrăgătoare, la foi de zestre, la hrisoave mucede şi la portrete de biserici, aspre şi înegrite, ne cerem mai dinainte iertare de la acea rară cititoare română care va lua în mînă aceste pagine de arheologie costumară. Am dori să-i descriem sub culorile cele mai plăcute, graţia impunătoare şi gravă ce era tipărită în conturnele drepte şi regulate ale lungelor veş- 30 minte străbune; am dori să amintim, prin cuvinte nimerite, efectul plăcut ce produc vederii, desemnele bogate ale grelelor stofe antice şi formele elegante ce se da odinioară masivelor giuvaieruri de aur, de smalţ şi de pietre scumpe. Vedeţi, spre exemplu, cu ce armonioasă splendoare sînt îmbrăcate domniţele din biserica episcopală de la Curtea de Argeş, unde 35 picturile mai îngrijite, au conservat cu fidelitate costumele secolului al XV-lea şi al XVI-lea. La femeile din această din urmă epocă, o iie sau o cămaşă de pînză subţire, cusută în lungul mînecilor cu vărgi de fir şi de culori vii, dar bine potrivite, înveleşte braţul sub largile-i cute şi se încheie la mînicuţe cu 40 o betelie decorată; altiţa de pe umăr e bogat cusută cu fluturi de aur, şi încreţul e compus din largi găitane, ca nişte brăţări de fir. Pe d-asupra, vine rochia roşie, vărgată în lung şi deschisă rotund la piept d-asupra sinului, care este acoperit de un pieptar cu dungi încreţite şi cu un mic guler roşu răsfrînt; fusta în cute, e îngustă şi compusă din două bucăţi, 45 cusute una de alta, mai sus de genuchi, precum sînt acolo vîlnecile sau cretinţele ţesute de ţărancele române. Pieptul însă poartă o podoabă ce a lipsit acum cu totul din portul naţional; e un fel de semicerc de fir, susţinut de bentiţe late tot de fir, care, în sus, trec peste umeri ca nişte bretele şi în jos se coboară pe şolduri, sub un larg brîu de mătase sucită, Costum de doamnă româncă. Desen de H. Trenk reprodus din Revista română, 1861, voi. I, p. 376-377. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste Eomânia. 212 213 încins de mai multe ori la mijloc. Pe d-asupra acestor veşminte, vine scumpa dulamă de serasir înflorat, cu guler mic de blană, cu găitane şi cu nasturi sau bumbi de aur d-alungul piepţilor şi a pulpanei locul mînecei e însemnat numai printr-o crestătură cu blană, iar dasupră-i, pe umeri 5 şi la subţiori, sînt închiăetori şi bumbi auriţi.Poala de jos a dulămi e crestată în mai multe locuri şi ornată cu găitane largi, de sub care iese piciorul, învăscut într-un călţun roşu, lung, subţire şi încovoiat la vîrf. Capetele poartă coroană, căci sînt capete domneşti; dar poartă o coroană fictivă, convenţională, căci nu putem crede să fi ţinut vreodată to pe un gingaş cap de femeie —- fie chiar şi cap coronat — acele largi şi incomode coşuJeţe, închipuite de metal preţios şi de pietre nestemate. Podoaba obicinuită pe acele timpuri de damele bogate, ne-o descrie jupaniţa Eada fiica Barbului comisul, cînd, la 1565, dăruieşte, pentru icoana Maicii Preacurate de la Snagov, o podoabă de cap femeiască, ce se chiamă 15 mesal, adică de pînză de cănăvăţ cu fluturi de aur şi cu mărgăritar. Pe lîngă această găteală de stofă, ce negreşit îmbrobodea capul, jupaniţele din vechime purtau încă, atîrnate de cosiţele ce le încadrau obrajii, nişte lungi cercei, precum se şi văd la cele mai multe portrete ctitoriceşti din secolii aceia. O podoabă de felul acesta se păstrează în si- 20 criul prea sfintei Filotei din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, dar valoarea ei principală este acea formă antică, căci materiile ce o compun sînt de un mic preţ, şi, lăsîndu-ne numai să înţelegem tot luxul de care asemenea scule erau susceptibile dovedesc că aceia de la Curte de Argeş, este darul unei femei puţin avute. Iată forma acestui ornament: 25 două plăci ovale de cornalină de deosebite mărimi şi despărţite prin doi mai mici samfiri alăturaţi — încinse toate în cercuri ornamentate de argint — formează un fel de cercel, la care sînt aninate şase lungi lănţuşe de argint compuse de verigi pătrate. Un lanţ de acelaşi fel, dar mai lung şi destinat a se pune pe cap, sau a încinge bărbia, leagă ambii cercei, 30 care se înfigeau în coade cu cîte un cîrlig şi atîrnau pînă pe piept. Să închipuim însă, în loc de materii aşa fără preţ, nişte frumoase agrafe de aur cu pietre scumpe şi scînteietoare; şi-n loc de grosolane şi rare cătuşe de argint, o coamă stufoasă de sîrmă aurită sau de fine lănţuşe veneţiane, şi atunci negreşit ne vom face o idee exactă de forma acelor podoabe care 35 încadrează, ca nişte plete de aur, figurile blînde ale doamnelor noastre, în portretele lor de pe la mănăstiri. în sfîrşit, spre a înregistra şi complecta toate obiectele felurite ce alcătuiau găteala unei nobile dame din timpii trecuţi, în ţară la noi, să ne fie iertat a transcrie aici foaia de zestre a Stancăi, fiica monahului Dosi- 40 teiu Brăiloiu, şi soţie a paharnicului Obedeanu, pe care o găsim printre actele de proprietate ale moşiei Cuneştii a Snagovului. Iată, din cuvînt în cuvînt, acest curios document: Cu mila lui Dumnezeu însemnăm zestrile fie-mea Stancăi, precum scrie în jos : 1 Salbă za aţe 20, de cîte cinci. 45 12 şiruri de mărgăritar. 1 Cunună de aur cu diamanturi şi cu robinuri. 1 Păreche de brăţări de aur cu zale. 1 Păreche cercei de aur cîte cu un picior de samfir şi cu robin. 1 Păreche cercei de aur cîte cu un picior de smarand şi cu robin. 50 1 Inel de aur cu un diamant. Podoabă din sicriul moaştelor sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş. Desen colorat de H. Trenk reprodus din Revista română, 1861, voi. I, p. 378-379. Biblioteca Academiei Eepublicii Socialiste Eomânia. 214 215 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 1 Inel cu şase diamantele. 1 Inel cu un samfir alb. 1 Inel» iar cu samfir. 1 Inel cu robin şi cu două diamantele. Bani de cap timin jumătate poleiţi, jumătate albi. 1 Iie cu mărgăritar. 4 Ii cu sîrmă. 4 Ii cu fir 12 Ii cu mătase. 5 Mărămi cusute cu fir şi cu mătase. Maramă cusută tot cu fir. Dulamă de serasir cu pacea de samur şi cu nasturii de aur. Duîamă de lastră verde cu pacea de samur, cu nasturii de mărgăritar. Dulamă de lastră roşie cu rîşi, cu nasturi de mărgăritar şi cu sîrmă. Zăbun de sandal de Veneţia cu feţe. Rochie de serasir cu gurile de fir, cu sponcile de argint cu smanţ. Rochie de belacoasă roşie cu gurile de frânghie cusută cu sîrmă, cu sponcile de argint poleite. 1 Rochie de belacoasă galbină, cu flori de fir, cu gurile de frânghie cusute cu fir, cu sponcile de argint poleite. 1 Rochie de hataia cu flori de mătase, cu guri de frânghie, cu sponci de argint. 1 Rochie atlaz cu flori de mătase, cu guri de frânghie, cu sponci de argint poleite. 1 Brîu cu vărgile de fir. 3 Mese alese cu 3 peşchire alese. 1 Maramă de oglindă, de Ţarigrad. 1 Maramă de mîni aleasă, umplută cu fir. 1 Maramă de mîni cusută cu mătase, umplută cu fir. 1 Oglindă. 12. Tipsii de cositor. 12 Talere de cositor. 12 Cuţite cu plasele de argint şi cu furculiţe de argint. 12 Linguri de argint. 1 Solniţă de argint. 1 Căţie de argint, mare. 1 Bohordar de argint cu cîmpul poleit. 1 Cupă de argint. 2 Sfeşnice de aramă cu mucările lor. 1 Scatulcă de vutcă. 1 Lighian cu ibric. Aşternutul cum se cade. 1 Pilotă de atlaz. Plapomă de hataia cu flori de fir, cu ciarşaf cu colţi. Ciarşaf cusut cu mătase şi cu fir. Ciarşafuri cusute cu mătase. Ciarşaf cu împletituri de tiriplic. Perne de tulpan cu flori de tiriplic, cu raţele de fir. Perinioare mici de Ţarigrad, cusute cu fir. Perne mari şi 4 mici alese şi cu raţele cu fir. Perne de frănchie. Zăvaz de tafta leşască cu feţe. Covor mare de pat. Covor segedea de masă. Covoare segedea de carîtă. Carîtă cu şase telegari. 1 Cal de ginere cu podoabele lui. 150 oi, 100 oi cu miei, 50 oi sterpe. 12 Iepe cu mînzi. 1 Armăsar. 12 Vaci cu viţei. 12 Boi. 6 Mătci de stupi. 1 1 2 1 2 4 2 2 1 1 1 2 12 Pogoane de viie da Dobroteni cu tot locul nostru. Moşiia Viişoara cu viie , însă cîtă am ţinut noi mai-nainte. Moşia Coteniţa. Moşia Nenciuleştii. 400 Stînjeni moşie ot Cuneşti sud. Ialomiţa. Moşia Cioroiul dupe Hamărade sud. Dolj. Moşia ot Uricheşti. Vii a de la Turcineşti, alături cu viia lui Mihai căpitanul. 8 Suflete de ţigani. 2 Fete de ţigani în casă. Acestea de la noi, iar de la Dumnezeu milă şi blagoslovenie. IO Dositeiu monahul Brăiloiu Iată o bogată foaie de zestri felurite ! Citi proci nu vor fi petit mîna avutei mirese ! Cîţi coconi sprinteni nu-şi vor fi încurcat armăsarii ageri sub obloanele ei! Cîţi becheri sgîrciţi nu vor fi linguşit slugăreşte pe bătrînul monah ! Dar îndestul! Enumerînd hainele, sculile, averile şi binecuvîntările, lăsate fiicei sale Stancăi, de boierul călugărit Brăiloiu, noi am uitat că vorbeam de doamna Chiajna, femeie cu deosebire energică şi intrigantă, caria negreşit timpul îi era prea scump spre a-1 răsipi în podoabe şi găteli. Am cercat, sînt cîţiva ani, a reprezenta, în această doamnă, un caracter de muiere aspră, vitează şi ambiţioasă. Poate că atunci, într-o nuvelă istorică, am exagerat puţin trăsurile portretului; dar cronica şi relaţiunile ambasadorilor străini la Constantinopol ne stau dovadă spre a-ncredinţa despre curagiul şi despre uneltirile zavistioase ale doamnei Chiajne sau Cesarine. Văduvă de domn, ea ştiu, prin dări de bani, prin cîştigări de protecţiuni, prin lupte războinice făţişe, să aşeze, pe rînd, în domnie, pe amîndoi fii săi, Petru şi Alexandru. Ea învăţase de la soţul ei, Mircea vodă Ciobanul, a nu se da în laturi dinaintea nici unei neomenii, spre a ajunge la ţinta nepregetată a neamului lor la domnire. Cruzimea tradiţională a familiei lui Mihnea cel Bău ne-o atestă încă şi cinci lespezi din biserica de la Snagov, întinse preste cenuşa a cinci victime ale ei. Pe cînd Mircea Ciobanul, rătăcitor prin ţările vecine, dupe uciderea tatălui său în Sibiu, căuta să-şi cîştige, prin orice mijloace, tronul răpit familiei sale de alţi domni Basarabi sau Călugăreşti, în Ţara Bomânească trăia un boier, Dragomir postelnicul, ce avusese de la soţia sa Marga, patru feciori: Udrea, Badu, Barbu şi Crăcea. Ca cei mai mulţi boieri din acea vreme, junele Udrea nu văzu cu plăcere planurile lui Mircea realizate pentru întîia oară, pe la 1550. Aşa dar, cîrma ţării era să-ncapa în mînele sîngeroase ale fiului Mihnii ! Cîte răzbunări, plămădite în păsurile pribegiei, se vesteau pentru urmaşii celor ce gonise pe tatăl lui din domnie ! Cîte lacome răpiri se pregăteau de către noul domnitor, spre a scutura mizeria ce o tîrîse poate atîţia mari de ani, pe ţărmurile străine ! Prevestirile nu fură amăgite; abia de două săptămîni sosise domnul în scaun şi îndată puse de tăie pre Coadă vornicul şi pe frate-său Badu comisul, pe Dragnl stolnicul şi pe Stroe spătarul, pe Vintilă comisul şi pe alţi mulţi boieri, muncindu-i mai întîi spre a le afla toate avuţiile şi a-i stoarce de tot ce aveau. Unii însă, printre care era şi Udrea, fiul lui Dragomir postelnicul, prinseră mai dinnainte de veste şi fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieţii lor şi o ajutorinţă spre a răsturna pe domnul vrăjmaş. 15 20 25 30 35 40 45 50 216 217 f. 10 15 20 25 30 Dar doi.ani trecură înainte ca să poată aduna un cîrd de oştire, cu care în SÎS&r '1-52^' izbucniră ™ tară. Mircea luase ştire despre urmările pribegilor şi, mamtînd către dînşii cu oaste, pe rîul Prahovei în suS,nmtimpinalasatlaPeriş,Sebătucueişi-i răzbi cu totul. Care dîntr-mşu avu zile scapă cu fuga înapoi, alţi mulţi pieriră pe loc, iar printre cei TIQ^O Trio-fi/v^-nl ^ _ ___•__ -i ■% a 40 45 50 1, in ziua, poate, ^ ^ - -----JT *~*yjL xjLj.ci.JLyx jjxc/JL JJL cU JJC A Ui- robiţi fu şi Udrea sau Udrişte vistierul, pe care, voivodul, de 12 no3mvrie, anul 1552, îl ucise în sat la Onceşti. Trupul lui fu adus la Snagov şi pe lespedea ce-1 acoperă, citim încă cuvintele slavone ce zic : Tăiat a fost jupîn Udrea de către Mircea voevod, în satul Onceşti. A fost el fiul lui Dragomir postelnicul şi al jupănitei sale Marga. în anul 7082 Iun. noem. 14. Sărmana mumă, văduvă poate pe atunci, renunţă, dupe această nouă pierdere, la mulţumirile casnice ale vieţei de familie, acum atît de amărîte, şi se retrase într-o mănăstire, schimbindu-şi numele de Marga, în acela de monahia Efrosina. ISTu ştia, biata mumă, că alte răstrişti mai grozave, avea să încerce încă duioasa inima sa! în adevăr, fiii săi cei mai juni, crescură în vîrstă deodată cu fiii ucigaşului fratelui lor mai mare, şi ura se desvoltă de o potrivă în sufletul fiecăruia dintr-înşii. Din partea sa, doamna Chiajna, epitroapă îngrijată a domneştilor săi fii, hrănea în sînul lor, acel duh de neîmblînzită răzbunare care învăluie domniile acestui neam, de la Mihnea cel Eău pînă la Mihnea Grecul, ca într-o mantie scăldată în sînge românesc. Dupe mai multe plîngeri ale boierilor, în contra lui Petru Şchiopul, cel dîntîi moştenitor al Mircei, plîngeri încîlcite, toate din intrigile Chiajnei, Poarta spre a-mpăca sau spre a nemulţumi pe toţi deodată, dete domnia, la 3 maiu 1569, lui Alexandrul, fratele mai mic al Petrului. Un domn aşa tînăr da tuturor speranţa unei domnii blînde şi spornice în fapte bune. Ca în multe rînduri, toată ţara, şi boierii pribegi cu dînsa, se amăgiră de acest vis; toţi, de toate părţile, se grăbiră a alerga să se-nchine noului stăpînitor. Din ţările vecine soseau mereu pămîntenii înstrăinaţi de mari de ani, cu gîndul să-şi afle acum o viaţă liniştită încăminilelor strămoşeşti. Obosiţi de ură şi de suferinţe, toţi păreau a lăsa uitării nevoile §i înrpărechierile trecute. Dar, în mijlocul acestei înfrăţiri generale, cruzimea bănuitoare a domneştei familii veghia, ascunsă sub o perdea de făţărie; ea aştepta, cu un zîmbet viclean pe buze, să-şi vază toate prăzile adunate împrejur. în sfîrşit, într-o zi de 1 septemvrie, la 1569, planul urzit pe tăcute în palatul domnesc, se dete pe faţă printr-o groaznică măcelărire. în oraş la Bucureşti, toţi boierii cunoscuţi sau bănuiţi ca vechi duşmani ai familiei stăpînitoare, fură coprinşi de slujitorii domneşti, şi capetele lor trunchiate formară un alt morman ca cel ridicat la Moldova, pe aceiaşi timpi, de Alexandru vodă Lăpuşneanul. Cronica ne-a păstrat numele a mai multor din victimile acestei zile : ,,Badu logofătul de la Drăgoieşti, şi Mihnea de la Bădeni, şi Stan Udrişte vistierul, şi Tudor de la Bucov, şi Vladul Capiii, şi Pătraşcu, şi Calotă, şi Stan fiul Drăguleţului, şi Badu stolnicul de la Boldeşti, şi Badul fiul lui Socul vornicul". Printre aceştia doi recunoaştem pe Badul stolnicul şi trebuie să adaugem pe fraţii săi, Barbul şi Crăcea, fii ai lui. Dragomir postelnicul. 15 Pe cîte şi trei, trupuri acum neînsufleţite, jalnica lor mumă, Efrosina Monachia, i-a strămutat în mănăstirea Snagovul, şi pe pietrele lor, neasemănate în mărimi şi forme, s-a scris : f Tăiat a fost jupîn Radul stolnicul, de către Alexandru voevod 5 şi a fost el fiiu al lui Dragomir postelnicul şi muma lui (a fost) monahia Efrosina. în anul, 7078, luna sept. 4 zile. f Tăiat a fost 1 10 jupîn Barbu de către Alexandru voevod în oraşul Bucureşti şi a fost el fiul lui Dragomir postelnicul şi muma lui (a fost) monahia Efrosina, luna sept. 4 zile. în anul, 7078. "j* Tăiat a fost jupîn Crăcea de către Alexandru voevod în Bucureşti, şi a fost el fiul lui Dragomir postelnicul şi muma lui (a fost) monahia Efrosina. în anul 7078. Nenorocita mumă n-avu putere a mai trăi mai mult decît pînă ce văzu, aşternute una lîngă alta, cate şi patru pietrele mormîntale ale fiilor săi1. Atunci, zdrobită de o nespusă şi nemîngăiată durere, ea îşi căută un loc modest alături cu nefericiţii ei copii, şi adormi de somnul veciniciei, 20 subt o îngustă lespede, care trunchiată azi în două bucăţi, poartă următoarea inscripţiune, plină de o jale pătrunzătoare : "j* A răposat roaba lui Dzeu monahia Efrosina dupe moartea a patru fii ai săi, 25 cari au fost tăiaţi. Vecinică pomenire ! Mult întristată mumă pînă la moarte I Pe acest mormînt zdrobit şi pe cele patru mai sus arătate, grămădite toate în biserica de la Snagov, se citeşte dar o dramă, plină de interes şi de mişcare, o dramă ce ar fi rămas cu totul în uitare, dacă n-am găsi-o săpată 30 pe'acele pietre funerare. Astfel, dar, monumentele vechi aduc adeseaori, din vremurile trecute, răsunete pline de glorie sau de jale; ele ne sînt adeseori, învăţăminte pline de o filosofie adîncă şi ne fac a vedea cum timpul şterge şi alină toate patimile pămînteşti. Vedeţi chiar în biserica de la Snagov, cum toate urele au pierit în braţele morţii! Doamna Chiajna, 35 cu familia sa, stă acolo de veacuri pe păreţi, privind cu linişte şi cublîndeţela mormintele jertfelor sale, şi nici soţia, nici fii lui Dragomir nu mai înalţă o mînă răzbunătoare asupra ucigaşei lor ! Dar fiind că descoperirea unor aşa tragice scene ne-a ţinut cîtva timp în necropola bisericei ce vizităm, să ne mai oprim şi cîte un minut 40 asupra celorlalte trei morminte ce o completuiesc. Unul e al mitropolitului Serafim, carele a păstorit în ţară sub Mihnea vodă Turcitul şi, poate, sub Petru Cercel; în a doua domnie, însă a lui 1 Toate inscripţiunile mormîntale de la Snagov, pe care le-am reprodus româneşte, sînt scrise în limba slavonă. 45 218 219 Mihnea, documentele Snagovului ni-1 arată retras în această mănăstire,, ocupînd dregătoria de egumen. Inscripţiunea pietrei lui e foarte roasă şi abia se citeşte pe dînsa : A răposat robul 5 t........t • prea-o-sînţitului arhimitropolit Serafim în zilele lui Mihnea vf . . f t..................t în anul 7098 (1590?) Alt mormînt ne repoartă în zilele lui Mihaiu vodă Viteazul, la anul al doilea al domniei sale (1594), cînd ştim că el avu a reprima o răscoală de boieri, în capul caria se pusese banul Manta. El fu îndurător pentru cei 10 mai mulţi, însă s-ar putea ca mnostivirea-i să se fi stins dinaintea unei trădări către duşmani. Dumnezeu să ne ierte dacă învinovăţim pe nedrept memoria stolnicului Dima, pe a cărui piatră, grosolan lucrată, se poate încă citi: fTăiat 15 a fost jupîn Dima fostul stolnic f...........-f- t.......t Mihaiu vodă. în anul 7103, luna noemv. zile 28. în sfîrşit al zecilea şi cel din urmă mormînt de la Snagov e o piatră, mare, pe care stă scris jur împrejur : 20 f A răposat robul t ... t Stoica logofătul din sat dela Crăciani în zilele prea cuviosului şi de Hristos iubitorului Ico Alexandru voevod, fiul Radului voevod şi i-a fost moartea în zilele lui Alexandru voevod fiul lui Iliaş voevod. 25 în anul 7136, (1628) luna iunie, zile 7. Asupra acestuia nu putem spune nimic mai mult decît ceia ce spune epitaful lui. Era poate şi el unul din acei oameni mari şi puternici în vremea, lor, onoraţi, lăudaţi, adoraţi chiar de o mare parte a lumii, pînă cînd 30 trăiesc, şi dupe ce mor, dupe ce li se ridică monumente sumptuoase, numele lor se stinge din memorii, şi lumea dezameţită de prestigiul lor personaj bagă atunci de seamă că faima lor a fost mincinoasă şi că faptele vieţei lor se reduc la nimic pentru glorie, nimic pentru posteritate ! Acest mormînt însă, mut de renume, ne aminteşte trei domni, cărora 35 ţara le datorează mai mult d-o răutate. Eadu Mihnea, Alexandru Coconul şi Alexandru Iliaş sînt în adevăr, domnii aceia, sub care influenţa grecilor a început, pentru prima oară, să apese cu greu asupra ţărilor române. Atunci mai întîi, se adeveriră acele cuvinte ale împăratului prooroc pe care le aplica la acea nenorocită stare a ţărei, nemuritorul Matei Basarab : „Doam- 40 ne ! veniră străinii în moşia noastră şi spurcară mînele lor cu mite şi îndrăzniră a vinde, a cîrciumări sfintele tale, şi a goni pe moşteni, şi în trudele şi ostenelile lor a băga pe străini, fum de ruşine şi de împutăciune vecinilor noştri!" In adevăr acei domni, români de neam, dar crescuţi în Fanar, adunară în jurul lor străini venetici; ei le deteră pe mîni toate dregătoriile 45 ţării, le predară toate izvoarele de înavuţire, le închinară toate vechile mănăstiri pămîntene. Atunci, anticele locaşe sfinte căzură în mînile cămătarilor greci, daniile cuvioase şi legămintele ctitorilor primitivi fură călcate în picioare de călugării străini. ff Snagovul avu şi el nenorocirea d-a cădea sub această grea osîndă a moartei; zidurile-i, mîndre de neatîrnarea lor seculară, se deschiseră unui •egumen grec şi bogatele-i moşii îşi vărsară veniturile în folosul mănăstirilor greceşti din pămîntul otoman. E curios de a cunoaşte prin ce mijloace viclene nesăţioşii călugări 5 străini ajunseră la acest scop. încă din zilele lui Alexandru vodă Coconul, un călugăr grec, părintele Kir Partenie, care fusese odinioară episcop al Presponului, părăsind săraca lui episcopie din Turcia, veni în Ţara Bomânească şi primi aci cu mulţumire egumenia bogatei mănăstiri Snagovul. Dreptul lui Dumnezeu, 10 «el o îngrijea bine şi sîrguia întru toate lucrurile bune şi folositoare mănăstirii ; dar, cît de bun şi vrednic era, instinctul din fire totuşi, îl trăgea către ţara lui. El se înţelese cu confraţii săi de la unul din locaşele sfinte ale muntelui Atos, de la mănăstirea Pantocratorului pe care o zidise împăraţii Comneni şi o prefăcuse boierii români Basarabi; aşa dar, pe la 15 1638, cîţi-va monaşi de acolo veniră în Ţara Bomânească, cu rugăciune la domnie ca să li se dăruiască lor mănăstirea Snagovul şi să fie adaosă ca metoh supus mănăstirii lor. Domnitorul cel nou, Alexandru Iliaş, nu •cuteză, ca alţi domni dinaintea lui, să iea asupră-şi această închinare, ci adunînd tot sfatul străluciţilor dregători ai ţinutului, le făcu întrebare : 20 „Să o supunem^ Sau sâ o lăsăm a sta dupe obicinuita de sine stăpînire?" Obştea răspunse „cum că niciodată să nu se dea mănăstirea aceasta de mai -sus zisă, Sinagogova, ci să se lase pe a sa însăşi stăpînire, dupe cele întocmite de ctitorii săi ce dîntîi, cei ce au zidit-o şi astfel neschimbat să stea. „Destui domni — adăogiră în sfat, boierii indignaţi — destui stăpînitori 25 au prădat şi au supus sub ascultarea mănăstirilor străine, pe cele pămîntene, asupra cărora ei nu aveau nici un drept ctitoricesc ! Cel puţin ca aceasta să fie liniştită şi scutită de o nevrednică supunere ! Sature-se Locurile Sfinte de la muntele Atos şi de aiurea, cu atîtea danii şi metoşe cu care le-au înzestrat alţi domni de mai-nainte ! Iar Snagovul, hotărîm ca să 30 stea într-a sa dîntîi stăpînire, şi metoh de aci-nainte niciodată, legăm să nu fie !" Această nobilă şi demnă hotărîre nu avu însă puterea de a stîrpi şi îndurarea din inimile vrednicilor sfetnici. Mila adesea înşală pe român. Smerenia şi virtuţile episcopului Partenie erau aşa lăudate încît toţi 35 boierii ţărei se rugară de domn ca să-i lase lui pururea egumenia mănăstirii Snagovului, în toate zilele vieţii sale, iar dupe petrecania lui, să nu se mai aşeze alţi străini monaşi năstavnici şi egumeni la această mănăstire, ci numai aceia cari vor fi aleşi de soborul călugărilor. Acestea le găsim toate, povestite pe larg, într-un foarte însemnat 40 hrisov, dat în Bucureşti, la 6 martie 1628 (7136) de către Alexandru vodă Iliaş. Acest act frumos, pe pergament cu litere capitale şi cu oareşicare ornamente polihrome destul de elegante, între care şi stema Ţării Bomâ- 220 221 neşti încinsă-ntr-o coroană de lauri, e redactat în limba slavonă, cu un stil pompos şi măiestrit, de către vestitul scriitor Udrişte sau Orest Năsturel, care studiase în Kiev şi pe a cărui soră, Elena, o ţinea de soţie ilustrul Matei Basarab, pe atunci Matei aga din Brîncoveni. Hrisovul ne descrie 5 cu energie toate temerile pămîntenilor pricinuite de acea cotropire stăruitoare şi primejdioasă a clerului străin, temeri ce se îndreptăţesc cu totul, mai ales cînd vedem, ca la Snagov, că cel mai mic prilej de insinuire era de ajuns veneticilor spre a se face în puţină vreme, stăpîni desăvîrşiţi pe locurile coprinse de dînşi cu silă ori cu vicleşug. i° Dar această stare de umilinţă a lavrelor pămîntene îşi găsi, încă de pe atunci, vindecarea într-un act de energie şi de dreptate al unui domn cu simţiri şi cu virtute patriotice. Matei Basarab, care luă peste cîţiva ani domnia cu sabia, văzînd aşa urgie, adună soborul ţării, compus de cler, de boierii mari şi mici, „sfetnici, dregători, judicători şi a toată me- 15 seria tocmitori" ; îi făcu arbitrii ai acelor oameni străini ţării „nu cu lege sfînta, ci cu neamul, cu limba, şi cu năravurile cele rele, adică greci, cari, dupe ce se îndurară nici se leneviră în viaţa biruinţei lor a izmeni şi a pune jos obiceiurile mănăstirilor şi pravila ctitorilor, domnilor bătrîni ce au fost legiuită;" şi în sfîrşit, cu autoritatea sa şi a adunam pămîntene, 20 restitui mănăstirile în drepturile lor legitime. Un fragment din hrisovul, încheiat în Tîrgovişte la 27 noemvrie 1640, şi citat mai sus, va arăta mai lămurit, cu elocuenţa gravă şi apăsată a stilului strămoşesc, mărimea acestui fapt, adevărat naţional. Iată cum se mai explică hrisovul: „Drept aceia, noi ce suntem mai sus zişi, Ico Matei Basarab voevod, 25 dinaintea adunării a toată ţara, cu sufletul şi cu voiia a tot soborului, aşa am tocmit: cum că acele sfinte lavre domneşti care le-au închinat acei domni şi vlădici străini, pentru mită, fără de voia şi fără de ştirea a neamului, le-au supus metoaşe dajnice altor mănăstiri din ţara grecească, din Sveta-Gora şi de pe aiurea, însă mănăstirile anume : Tismana, 30 Argeşul, Cozia, Govora, Cotmeana, Iezerul, Gura Metrului, Brădetul, Dealul, Glavaciocul, Snagovul, Bistriţa, Mislea, Tînganul, Bolentinul, Potocul, Bîncăciovul, Valea, Menedecul, şi altele, acelea toate să fie în pace de călugării străini, cărora li s-au fost dat pentru mitele lor, şi să aibă a trăi mănăstirile într-acea slobozenie, pre acea pravilă şi tocmeală 35 cum au legiuit ziditorii şi ctitorii lor, şi să aibă a fi pre seama ţării, cum a fost din veac..." O ! Matei Basarab, ce adine respect îţi datorează ţie, naţiunea română pe care azi, din negura anilor, tu încă ai şti s-o. înveţi a-şi apăra şi a-şi redobîndi drepturile sale răpite ! Numele tău glorios, care îl întîlnim 40 în fruntea oricării propăşiri naţionale, ar trebui să insufle o veneraţiune religioasă poporului pentru care ai jertfit, în muncă şi sudori, o viaţă de aproape optzeci de ani! în chipul tău smead şi costeliv, înconjurat de o barbă albă şi rară, în buzele-ţi subţiri şi zîmbitoare, în fruntea ta lată şi înaltă, în ochii tăi mici şi vii afundaţi sub sprîncene negre şi stufoase, îmi place adesea a descoperi cîtă fineţe, cîtă înţelepciune şi cîtă energie trebuiesc spre a forma caracterul unui mare domnitor. îmi pare că te văd, diplomat iscusit rîzînd înghesuit în barba-ţi căruntă, cînd, cu un cusur subţire, îţi bătuşi joc de agaoa turcească ce venea spre a te mazili şi-1 ocolişi, pe dealul Văcăreştilor, cu o guardie de onoare care, cu fitilul & a puste, îl oprea să intre în, Bucureşti! Apoi te zăresc, domnitor cuvios şf plin de dorul ţării, izgonind, în mijlocul adunării obşteşti din Tîrgovişte, precupeţii străini ce intrase în locaşele sfinte şi poruncind a se-nălţa, spre podoaba ţării, patruzeci de temple nouă ! S-apoi iar, te văd acolo, unchiaş gîrbovit, dar cu ochiul plin de foc, dînd pinteni calului tău, sub m vifor şi sub ploaie, pe cîmpia de la Finta, îndemnînd şi-mbărbătînd cu glasul şi cu gestul, viteaza ta oştire, ca să nu-şi dea mijlocul şi să răzbească tot cu o nouă agerime, ordiele simbriate de rivalul tău Vasile, şi pilcurile zăpăcite ale căzăcescului hetman, Timus. Viteaz în războaie, dibaci în politică, şi-n veci încins de grija ţării, 15* Matei, acel erou mare în toate, nu nesocotea nici cele mai mărunte îndeletniciri, ca să ţină liniştea şi dreptatea între pămîntenii săi. Vinea doară cineva cu plîngeri la dînsul în contra unui vecin viclean sau cotropitor, el nu respingea cu inima obidită, ci-ndată, sub ochii înpricinaţilor, le da fiecăruia ce era drept al lui. El nu ştia multă carte, nu vorbea altă limbă 20 de cît limba ţării; dar vorba-i era vorbă sănătoasă, şi cînd lua condeiul în mînă, apoi condeiul plătea cît sabia. Darnic cu toate mănăstirile pămîntene, el întărise Snagovului, vama gîrlii de la Spanţov, cu care era miluită mănăstirea de către Basarab voevod, şi împuternicise pe părintele Ignatie egumenul ca să iea, din acea 25. vamă, de la zece peşti un peşte, şi din zece hani un lan de vamă, şi de în carul de făină, un obroc. Dar Vasea vameşul pusese cartea domnească la ciochină şi nu vrea să dea călugăraşilor ce li se cădea. Se scoală atunci într-o zi, popa Ignatie, şi merge cu jalbă la domnie. Matei, cum află de una ca asta, se face foc de mînie, chiamă pe grămătic şi-i porunceşte să scrie. 30 Logofătul îşi iea pe genuchi o făşioară lungă de hîrtie, deschide călimara de la brîu, îşi curăţă condeiul de trestie, şi dupe spusa domnească, scrie aşa : Cu mila lui Dumnezeu Ico Matei Basarab voevod şi domn. Scris-am domnia mea ţie, Vaso vameşule : Ce porc-de-eîne eşti tu, de cărţile domniei 35= mele nu le bagi în seamă. A făcut domnia mea cărţi părintelui Snagoveanului să-şi iea de pe locul lui de la Spanţov, cum a fost legea şi obiciaiul; iar tu, fecior de lele, nu bagi cărţile domniei mele în seamă. Să cauţi să-1 laşi să-şi iea ce e obiciaiul, că vom trămite domnia mea de, acolo, te va spînzura. Aceasta-ţi scriu şi însu-mi am zis domnia mea. Scris octomvrie 24, leat 7152. 4C* Mateiu vodă iscăleşte şi logofătul pune alături pecetia domnească, cu chinovar. Scrisoarea se dă în mîna egumenului Ignatie, şi apoi pas, Vaso, de nu urma dupe poruncă ! 222 223 Cuviinţele moderne ne-au silit să înmuiem într-acest curios act de diplomatică naţională, păstrat şi acum la Snagov, una din epitetele de o energie mult prea caracteristică pentru noi, oameni civilizaţi, dar vechia proză română, ca versurile latineşti: ^ Le latin dans les vers brave Fhonnetete. Latinească în versuri nu ştie de ruşine. în adevăr, cel ce scria asemenea proză, avea în vinele sale, sînge vîrtos de roman. Matei Basarab, dacă n-a fost singurul erou al Ţărei Bomâneşti, negreşit că a fost cel mai mare domnitor al ei, cel ce a ştiut 0 să împreune puterea armelor de apărare, cu regularea progresului şi ordinii în lăuntru. De cîte ori am urcat muntele Arnotei, unde mormîntul lui de marmoră stă ascuns într-o modestă capelă, aleasă chiar de dînsul pentru ultimu-i locaş, am simţit în mine cucernica mulţumire ce inspiră credincioşilor, un pelerinagiu la locurile sfinte. De ce trebuie însă, să trecem 5 munţi şi dealuri, să suim stînci sălbatice ca să găsim o lespede consacrată unei aşa glorioase memorii ! N-ar trebui oare ca naţiunea noastră să-şi arate, într-un chip mai învederat, recunoştinţa către unii bărbaţi iluştri ca Mircea Bătrînul, ca Ştefan cel Mare, ca Mihai Viteazul, ca Matei Basarab...? Aceia sînt eroii ţării! acelora să le ridicaţi monumente ! POEZIA TRECUTULUI Şl POEZIA FOAMEI B o pietoasă datorie pentru urmaşi, aceia de a deştepta suvenirea întunecată a măririlor trecute. Sub răsipurile timpilor, e o lucrare plină de farmec pentru omul cu iubire de ţară, de a cerceta faptele şi împrejură- 25 rile vieţei acelor oameni cari au purtat odată, cu onoare sarcina destinelor naţionale. în fiece colţ de pămînt, e plăcut lucru pentru dînsul, a reînvia umbra bărbaţilor vestiţi ce au trăit, s-au bucurat ori au suferit odinioară acolo, şi e încă mai plăcut cînd poate a se împresura cu priveliştea monumentelor şi obiectelor ce-au fost mărturie la faptele, la luptele şi la sim- 30 ţirile lor. Să ne strămutăm spre pildă, cu gîndul, la anul 1662, cînd zidirile mănăstirii Snagovul îşi păstrau încă caracterul lor primitiv. Era sîmbătă noaptea spre duminică, 20 decemvrie. într-unui din paraclisele, ce existau încă pe atunci, un bătrîn de o talie-naltă şi trupeşă, sta îngenunchiat. 35 Capul său pleşuv, închinat la icoane, părea cu totul'zdrobit subt o cugetare adîncă şi cuvioasă, ca ruga creştinului ce aşteaptă ceasul său cel din urmă. La razele candelei, s-ar fi văzut în trăsurile-i accentuate şi în coloritul oacheş al figurei sale, caracterele pronunţate ale tipului grecesc. Acela era bătrînul postelnic Constantin Cantacuzino care cu treizeci şi 40 mai bine de ani înainte, venise din Constantinopol, se împămîntenise la noi, luînd de soţie pe Ilinca Basarab, cea din urmă moştenitoare a vechei familii domneşti, şi prinsese dor şi dragoste de ţară, mai mult chiar decît mulţi din pămînteni. El o scăpase la 1660, de robirea desăvîşită ce turcii cugetau a-i impune, prefăcînd-o în paşalîc; el mijlocise atunci să aşeze în scaunul domniei pe junele Grigoraşcu Ghica, care-i făgădui să-1 scutească în toată viaţa lui de orice grijă, de orice bîntuire. Acum însă, prin uneltiri viclene, doi boieri, duşmani ai postelnicului, şi anume Stroe vornicul Leurdeanu şi Dumitru cămăraşul, se unise cu doamna lui Grigoraşcu, Măria, spre a pierde pe puternicul veteran care, din retragerea sa la'moşiile-i de pe Prahova, stînjenea planurile lor de jaf şi de asupriri. Uesoeotitul domn se lasă în voia intriganţilor, şi venerabilul bătrîn, ridicat fără veste din sînul familiei sale şi adus noaptea sub pază la Snagov, aştepta acum în rugăciuni, să sune ora uciderii sale. A doua zi de dimineaţă, postelnicul asistă la liturghie, în biserica cea mare, cu aceiaşi cucernică luareaminte. Cîte gînduri negre, repurtate atunci asupra răstriştelor ce se vesteau ţării, cîte îngrijări părinteşti asupra soartei unei numeroase familii, cutreierară în acele minute inima bătrînului boier. Cîte suspinuri adînci şi dureroase se uniră, sub bolţile anticului templu, cu psalmodiile alinătoare ale mîngăioasei religiuni! La sfîrşitul slujbei, venerabilul osîndit înainta cu pas sigur la uşile altarului şi, acolo, cu conştiinţa senină dinaintea lui Dumnezeu, se-mpărtăşi la izvorul vecinicei mîntuiri. Apoi, la ceasul cinei, îl duseră în trapezarea mănăstirii. Gîzii îl legară cu spatele de unul din stîlpii sălii, înfăşurîndu-i tot trupul cu funii strînse ca să nu poată mişca; apoi, îi trecură de gît un ştreang ce-nconjura stîlpul şi aluneca pe un ochiu; atunci, trăgînd ştreangul cu furie în mai multe rînduri, nenorocita victimă muri sugrumată. Această groaznică scenă se petrecea, ne spune cronica, la trapezarea mănăstirii, în acea sală în care monaşii, adunaţi la un loc şi în tăcere, ca vechii agapi creştini, îşi luau cinele lor, pe cînd un frate mai tînăr şi mai deprins la carte,' citea pe fiecare zi istoria sfîntului zilei. în ziua aceia era să se citească viaţa sfîntului Ignat. Nu putem şti cu siguranţă cum era clădită, la Snagov, acea cameră importantă a oricărui edificiu monastic, dar, pecît putem judica dupe trapezarile ce au lăsat urme pe la alte mănăstiri vechi din ţară, şi mai ales după aceia ce se poate recompune din casele episcopale de la Curtea de Argeş, această încăpere era o sală, cu lărgimea jumătate cît lungul, despărţită la mijloc prin stîlpi rotunzi, puţin înalţi şi groşi pe care se sprijineau, de patru părţi, nişte boite ogivale ce se îmbucau între ele, fără ajutorul de arcuri îndoite. Din brîul superior, adică din astragalele stîlpilor şi din căpătîiele ascuţite sau consolele bolţilor de pe păreţii laterali, se porneau, pe rotunjeala culelor, numeroase ciubuce sau nervure, care, întîlnindu-se în unghiuri înguste, formau în jurul chiăii bolţilor nişte largi rozete în formă de stele. Pe cîmpurile păreţilor de laturi se deschideau ferestre late, puţin înalte şi rotunjite la capul de sus, precum erau şi uşile sălii. Pardosealaeramai adesea de lespezi sau de cărămidă pusă pe muchi, şi mobilarea pare a se fi redus la mese de lemn, lungi şi înguste ce se întindeau, d-a lungul sălii, de amîndouă părţile stîlpilor, însoţite de laviţe tot aşa de simple. Mai totdauna aceste trapezări se aflau aşezate d-asupra pivniţelor şi alături cu magherniţele sau cuinile ce coprindeau o vatră largă ca de'doi stînjeni pătraţi, ne avînd alt coş de răsuflare, decît boltirea păreţilor ce se înălţau la patru cinci stînjeni în sus, îngustîndu-se înţr-o linie cam parabolică şi terminîndu-se, pe învelitoare, cu un fel de căciulă cu ochiuri jur împrejur. 224 15 - c. 203 225 Subt aceste forme arhitectonice, care amintesc tranziţiunea stilului roman, pornit către ogive în secolul al XlII-lea şi următori, închipuirea noastră reclădeşte acea sală de trapezare de la Snagov, în care îşi dete sufletul bietul postelnic Constantin Cantacuzino, muncit cu aşa barbare 5 chinuri. Cînd trupul său neînsufleţit şi mohorît de vînătaiele funiilor, fu deslegat de la furcile casnei, soţia şi copiii răposatului fură vestiţi ca să vină să-1 ridice. Duioasa familie strămută rămăşiţele părintelui lor în a lui mănăstire de la Mărgineni, şi acolo le înmormîntară. în această oca- 10 ziune, cronica zice : „Toată ţara plînge pe Constantin postelnicul, că au pierit un stîlp mare, carele au sprijinit toate nevoile ţării, plîngu-1 şi săracii că şi-au pierdut mila ; plîngu-1 şi paginii şi creştinii şi toate ţările care l-au ştiut şi care nu l-au ştiut, ci numai de numele lui' au auzit, pentru multa înţelepciune şi bunătate ce făcea în toate părţile !" 15 Intenţiunea noastră n-a fost însă de a povesti viaţa folositoare şi zbuciumată a postelnicului Constantin Cantacuzino. Dupe mai mulţi scriitori eminenţi cari au exploatat această dramă impunătoare, ar fi fost o pretenţiune neiertată din parte-ne a mai cerca să o expunem pe larg. Nepieritorul nostru istoric, Nicolae Bălcescu, schiţă mai întîi, la 1845, 20 această interesantă biografie. Frumoasa monografie ce tipări el atunci în Magazinul istorie pentru Dacia, scrisă cu acel stil cumpănit, învietor şi colorat ce caracteriza peana sa măiestreaţă, dupe ce ne^ spune pe scurt faptele de laudă şi moartea îngrozitoare a vrednicului boier, se termină prin aceste consideraţiuni asupra fatalelor consecinţe ale neomenoasei 25 lui ucideri: „Moartea lui Cantacuzino avu rele urmări pentru ţara noastră. Fiii lui, vrînd să-i rea-. biliteze memoria şi să-1 răzbune, deteră pricină de a se despărţiră toţi boierii în două partide care sfişiară ţara şi o aduseră la mare ticăloşie. La ianuarie 1665, Grigore Ghica v.v., fugind în ţara nemţească, Constantin, al treilea fiu al postelnicului Cantacuzino, se luă dupe dinsul, 30 Şi, dupe ce îl trase în zadar pe la judicata la curtea Austriei, întîlnindu-1 în sfîrşit la Veneţia dobîndi de la dînsul o carte prin care afurisise pe Leurdeanu, mărturisind că el 1-a îndemnat la acea crimă, cum şi trei scrisori autografe ale lui Leurdeanu către comisul Constantin Văr-zarul, scrise pe cînd acesta se afla în tabără lîngă domn şi Leurdeanu caimacam, prin care îl silea să facă în tot chipul să înduplece pe domn să omoare pe Cantacuzino. Dintr-altă parte, 35 fraţii Cantacuzini ce rămăseseră în ţară, dobîndiră de la obşteasca adunare a ţării un act mărturisitor de nevinovăţia părintelui lor, în care se vede iscălit şi Leurdeanu, şi altul de la Partenie patriarchul Constantinopolei şi de la sinod, întărindu-1 şi mărturisind asemenea. Cu aceste acte şi cu scrisorile dobîndite, cum şi cu un alt act de la următorul patriarch al Constantinopolei, Metodie, ei cerură de la Radu Leon v.v. ce se orînduise domn, ca să dea în judicata pe Leur-40 deanu. Dar domnul, cu toată trebuinţa ce avea de Cantacuzini, nu-i iubea într-atît cît să se strice cu partida opozantă. Pentru aceia ei nu dobîndiră atunci decît numai un act din partea domnului care asemenea constatează nevinovăţia părintelui lor. în acelaş an (1669), mazi-lindu-se Radu Leon v.v., vornicul Antonie de la Popeşti, din judeţul Prahova, se urcă pe tron, Cantacuzinii găsiră acum ocazie şi se porniră cu plîngeri către domn. Cererea lor fu primită, şi 45 se hotărî ca Leurdeanu să se dea în judicata obşteştei adunări a ţării, care, dupe vechia noastră constituţie, avea drept să judice în pricini de vini mari şi de stat întocmai ca şi came-rile pairilor de acum din Franţa şi Englitera. în urma acestora se şi strînse obşteasca adunare în sărbătorile Paştelui în divanul cel mare, aprilie 20, anul 1669, unde erau adunaţi, dupe obiceiu, mitropolitul, episcopii, egumenii de pe la mănăstiri, toţi boierii mari şi mici, şi norod mult. Acolo, mai întîi mitropolitul adresă aaunârn o carte, povăţuind pe toţi cari cunosc pricina, a mărturisi adevărul. Leurdeanu întru-ntîi tăgăduia tot. Cînd îi arătară scrisoarea Ghicăi v.v., prin care îl mărturisea de vinovat, el răspunse că Ghica v.v. poate să scrie ce-i va fi voia, iar el nu ştie nimic despre acestea, iar cînd Cantacuzinii scoaseră scrisorile lui către Vărzarul, el nu mai putu tăgădui şi se mărturisi de vinovat. 5 Curata destăinuire a acestui scelerat de intrigile ce făcuse ca să omoare pe Cantacuzino, răsculă o mişcare de ură în toată adunarea cea numeroasă. „Atunci îl cunoscură toţi — spune cronica — şi-1 batjocorea şi mari şi mici, şi-1 suduia muierile şi copiii". Adunarea îl osîndi Ia moarte ca pe un omorîtor, şi îl dete pe mîna armaşilor să-1 omoare. Cei răi totdauna sînt laşi. Leurdeanu, cu toate bătrîneţile lui, iubea viata. în acea nevoie văzîndu-se, el căzu cu rugăminte la 10 postelniceasa Elena Cantacuzino, şi la fiii ei, să-1 ierte şi să-1 roage pe domn să-1 lase cu viaţă. Rugăciunea lui se ascultă. Domnul îi iertă viaţa sub condiţie ca să se călugărească tot la mănăstirea Snagov, unde omorîse pe Cantacuzino, şi să plătească jaful ce făcuse casii lui. Atunci îl scoaseră cu mare necinste din adunare, şi puindu-l numai în antiriu cu răvaşele de trădare spînzurate pe piept, într-un car cu doi boi, îl preumblară prin tîrg, şi apoi îl duseră la mănăs- 15 tirea Snagov. Spun că văzîndu-se Leurdeanu că-1 călugărescu fără voia lui, cînd auzi puiindu-i nume de călugărie Silivestru, strigă cu furie : « Ba mai bine Mahomet ! » Astfel se răsplăti nevinovata ucidere a postelnicului Constantin Cantacuzino. Această răzbunare însă aţîţă mult timp dezunirea şi furia partidelor, şi ţara trebui să sufere multă vreme din pricina lor. 20 Se vede chiar că monachul Silivestru nu stătu mult timp în închisoarea sa. Nici osîndă ce apăsa asupra-i, nici ruşinea de a revedea lumea dupe pedepsile infamante ce suferise, nici mustrările unei conştiinţe turburate, nu putură să-1 aducă la pocăinţă. Aplecările zavistioase şi neastîm-părate ale firei sale nu se puteau de loc împăca cu viaţa tăcută şi liniştită 25 din zidurile Snagovului. El izbuti a se furişa din mănăstire şi se duse în Ardeal să întîlnească pe Grigoraşcu vodă Ghica ; de aci apoi, cînd la 1672, acesta veni pentru a doua oară în scaun, vornicul Stroe Leurdeanu ce-şi azvîrlise comanacul şi-şi lepădase rasa, urmă iarăşi a împila ţara şi a prigoni pe boierii postelniceşti. 30 O altă interesantă scriere asupra morţii lui Constantin postelnicul Cantacuzino, s-a publicat, la 1861, în Calendarul geografie, istorie şi literar de D. Bolintineanu şi A. Zanne. Nuvela ce a apărut acolo, sub acest titlu, ne lasă să recunoaştem stilul elegant al unuia din cei mai amabili poeţi ai noştri; ne place a citi acea povestire vie ce atrage minţile şi atinge 35 inima! Dar ne pare rău a vedea că lipsesc într-însa unile calităţi, neapărate romanţului istoric. în adevăr, acest fel de scrieri a căror ţintă este d-a arăta evenimentele dramatice ale istoriei, înconjurate de toate amăruntele vieţei contimporane şi locale, îşi dobîndeşte preţul său cel mai mare, sub condiţiunea 10 d-a observa — nu atît şirul exact al faptelor reale, nu atît personalul netăgăduit ce a jucat un rol într-însele — ci, mai cu deosebire, coloarea locală, acel parfum al timpului trecut, care strămută pe cititor în mijlocul întîmplărilor povestite, îi descrie localităţile ce le-au servit de scenă, îl face părtaş la obiceiele, la credinţele, la viaţa publică şi privată, la cuge- 45 ţările şi chiar la limba timpului şi locurilor unde s-au petrecut faptele de care se atinge romanţul. Ne pare rău, zicem, a vedea că adesea autorul nuvelei din Calendarul pe 1861, a nesocotit aceste regule importante şi a introdus, astfel, con- 226 227 fuziune în mintea cititorului. La un loc, spre pildă, unde povesteşte cu cuvinte atingătoare, călătoria nenorocitului postelnic, ridicat din casa sa, şi dus într-un car cu boi la Snagov, citim aceste cuvinte : „Despre zioă carul se opri la poarta unei mănăstiri, vătaful Alexandru strigă cu o voce de taur să se deschidă porţile; ordinul său fuse ascultat, şi carul intră în curtea mănăstirii... «Dă-te jos din car I arhon postelnice !» — strigă vătaful". Dacă toată lumea ar fi citit călătoria în ţară a patriarhului Macarie din Antiohia, scrisă arăbeşte şi tradusă numai englezeşte într-o ediţiune foarte rară şi foarte scumpă, de la 1836, toţi atunci într-adevăr ar fi ştiut că, în timpii trecuţi, peste balta Snagovului, se afla un lung pod stătător ce ducea pînă la mănăstire. Dar cititorii Calendarului, cari n-au consultat pe Paul din Alep şi cari ştiu că Snagovul e în mijlocul unei cîtă mai bălti, auzind acum că carul vătafului Alexandru a sosit pe uscat, fără popreal'ă, pînă în curtea mănăstirii sînt negreşit în drept să crează, sau că vătaful a fost mai năzdrăvan decît sfîntul Petru care nu ştia să amble nici cu picioarele pe apă, sau că se adeverise în acea noapte, unicele versuri ce filosoful frances Malebranche mărturiseşte a fi putut face în toată viaţa sa, şi care zic : „II faut aujourd'hui le plus beau temps du monde Pour aller ă cheval sur la terre et sur l'onde". Dar aceasta ar fi puţin lucru, cu ceva închipuire omul usucă şi bălţile. Ce cată însă, rogu-vă, vătaful Alexandru de intitulează pe bietul postelnic, la ceasul morţii, de arhon6! Oare vorbeau ei, între dînşii, greceşte ca să nu-i înţeleagă dorobanţii, de nu-i zicea curat, cum se zicea pe atunci româneşte : jupan postelnice ? Acest fanariotism anticipat în nuvela din Calendar, e de oarecare însemnătate. Naţionalitatea noastră a suferit, în urma morţii lui Cantacuzino, îndestule rele şi îndestule schilodiri de năravuri şi de limbă, din partea grecilor, pentru ca să nu ne mai silim acum cu dinadinsul a repurta aceste nevoi şi umiliri, asupra timpilor mai vechi şi asupra caracterului mai neaoş românesc al acestora. De ce iar apoi, mai departe, autorului îi place a face din Măria doamna, a lui Grigoraşcu Ghica, fiică, dupe cronica lui Amiras, a lui Mateiaş Sturza visternicul din Moldova şi soră cu Toador spătariul Sturza, o greacă şireată l Astfel, toate personagiele însemnate ale nuvelei sale, devin grece : Ghica e grec, Cantacuzino e grec, doamna e greacă. Subiectul s-a caţaonit cu totul! Lasă mai bine frumoasei doamne naţionalitatea ei de moldovancă şi vezi în urmă cu ce mustrări adînci se munceşte sufletul ei, îngreuiat de părtinirea la povara unei crime. „Cînd peste cîţiva ani, sosi judicata lui Dumnezeu şi i se îmbolnăvi foarte rău un copil ce avea mic înfăşat şi care sărea în pelincele sale, ca un om de treizeci de ani şi zbiera şi ţipa ca un cal, părinţii lui, trişti şi plini de căinţă pentru moartea lui Cantacuzino, pierzîndu-şi mintea şi sfatul încît nu mai ştiau ce făceau, umblau tăvă-lindu-se din zid în zid". Snagovul ne păstrează şi el un semn al căinţei ce coprinse inima doamnei Măriei. E o cruce de botez sculptată de amîndouă părţile cu cîte :; cinci iconiţe în lemn de chiparos şi ferecată în argint aurit. Pe cotorul ei circular, ce se termină printr-un rotocol, se văd gravate în spirală, nişte cuvinte, scrise în limba slavonă, ce zic româneşte : f Această cruce a făcut-o roaba lui Dumnezeu, doamna Măria lui Ico Grigorie Ghica voevod pentru sufleteasca şi sfînta mănăstire Snagov f Vecinică ei amintire ! Fevr. 4. 7171 5 (1663). în acele cuvinte, vecinică ei amintire ! pare că s-aude resunînd eho unei eterne mustrări. Fiind-că însă vorbirăm de crucea doamnei Măriei, să facem menţiune şi despre o altă cruce care se află la Snagov. Este de os de inoroh 10 (rinocer), sculptată cu iconiţe şi ferecată cu sîrmă de argint (filigrane), pe care se văz şi urme de smalţ căzut. Cotorul s-a pierdut şi starea ei actuală pare a dovedi că este destul de vechie. în general e foarte anevoie a hotărî epoca acelor săpături fine de iconiţe în lemn sau în os, care servă a orna feţele crucilor de botez în bisericile noastre. în tot timpul, călu- 15 gării Orientului, şi chiar cei din unele chinovii din ţara noastră şi din Eusia, au lucrat'asemenea obiecte, şi stilul tradiţional al formelor s-a păstrat cu atîta stăruinţă, încît nu se poate determina unui obiect vreo epocă, deacă nu poartă cumva pre dînsul vreo altă indicaţiune mai precisă. Sculptura cea mare sau mai bine statuaria, fiind alungată din bi- 20 serica Eăsăritului încă din timpul iconoclaştilor, în secolii al VUI-lea şi al IX-lea, ornamentele săpate nu se păstrară decît pentru unelte ecle-siastice mai mici sau pentru mobile de biserică fără de însemnătate liturgică. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai adesea, în metale de preţ, în os, în corn, în fildeş, în sidef, în baga, ori în deosebite lemne, precum stejar, nuc, castan, tisă, cimişir, chiparos, sandal, oda-gaciu sau alte lemne mai mult sau mai puţin preţioase, dupe obiectele executate. Erau mai cu seamă, canaturi de uşi pentru tîmplă, strane pentru arhierei, iconostase sau poale de altare, ripidii sau flabele pentru procesiunile religioase, sfeşnice de deosebite mărimi, sicrie şi cutii de moaşte, cruci de altar ori'de botez şi în sfîrşit iconiţe simple, îndoite (Si7rTuxa) sau întreite (TpiTCTuxa, troiţe), al căror uz se introduse, mai cu deosebire, în vremea cruciatelor, cînd fiecare cavaler, fiecare ostaş lua în sîn, atîrnată de gît, una din acele iconiţe, sculptate cu fineţă de artiştii orientali. Aceste iconiţe îndoite sau diptice, compuse din două plăci ce 3o se închideau una peste alta ca două obloane, erau întrebuinţate din vechime, la romani; cînd un cetăţean ajungea a fi numit consul sau a căpăta altă dregătorie însemnată,'era obicei ca el să trămită, spre aducere aminte, amicilor săi, nişte asemenea tăbliţe de os de fildeş, care purtau, pe o parte, chipul său sculptat cu însemnele nouei dregătorii, şi pe cealaltă, 40 un strat subţire de ceară pentru scris. în timpii creştineşti, episcopii şi apoi şi preoţii bisericilor, obicinuiră, atît în Orient cît şi în Occident a avea asemenea diptice de mărimi felurite. învăţatul italian Gori care a publicat o carte sub titlul Thesaurus diptychrorum, împarte în patru clase, dipticele eclesiastice : 1. cele pe care scriau numele neofiţilor sau nouilor 45 botezaţi; 2. cele pe care se însemnau numele dănuitorilor bisericilor, domnitorilor şi episcopilor; 3. cele ce rememorau numele sfinţilor cari au înălţat biserica prin gloria martirului sau prin strălucirea ştiinţei lor; şi 228 229 în sfîrşit, 4. cele în care se înscriau numele credincioşilor, preoţi sau mireni, cari au murit în sînul adevăratei biserici. Aci vedem dar,'cum s-au născut pomelnicele, care azi încă stau aşezate în proscomidia oricării biserici orientale. Dar în general, vechile tăbliţe pe care s-au scris de la în-5 ceput numele domnilor, ctitorilor, capilor bisericei şi dănuitorilor, în mănăstirile noastre cele mai vechi, sînt astăzi pierdute. Cronograful anonim, ce se crede a fi Eadu logofătul Grecianu, ne citează vechiul pomelnic de lemn al mănăstirii Cîmpulung, însă noi nu-1 mai avem. în excursiunile noastre, abia la schitul Brădetul, sub muntele Nucşoarei pe apa Vîlsanului, 10 ni s-a întîmplat să găsim un pomelnic triptih, zugrăvit iar nu sculptat, care, şi acela, nu era mai vechi decît din zilele lui Matei vodă Basarab (1646). La cele mai multe mănăstiri mari din ţară, pomelnicele cele mai vechi sînt într-o cărticică din timpii lui Constantin Brîncoveanu, si uneori chiar dm timpul fanarioţilor. La Snagov e şi mai puţin decît atît, căci 15 nu este nimic mai mult decît o foiţă cu nume domneşti, eclesiastice şi particulare, care se confundă fără de nici un folos pentru cronologie sau pentru istoria mănăstirii. Noi însă ne-am silit, a recompune, dupe documente si inscripţiuni, o listă de egumenii acestui sfînt lăcaş. Nu o dăm ca exactă, fiindcă e pro- 20 babil că are multe lacune; de aceia am şi pus la fiecare egumen anii în care îl găsim figurînd. N-am trecut pînă în secolul nostru, căci, osebit de venerabilul arhimandrit Iosafat Snagoveanul carele, expatriat dupe re-voluţiunea de la 1848, a avut pietoasa şi patriotica idee de a întemeia un templu românesc în mijlocul tinerimei române ce studiază la Paris, de- 25 părtată^de ţară şi de legea părinţilor ei, osebit de acest superior vrednic ^e ^udă, cuinele actuale ale mănăstirii nu vor conserva, credem, posterităţii nici un alt nume de egumen snagovean. Iată însă lista celor din vechime; am putea să o începem cu un egumen Lazăr, de care pomeneşte un hrisov fără de leat dat de Mircea vodă 30 bătrînul, dar epoce mai precise avem pentru cei următori: Popa Dometian....... 1441 Evtimie........... 1442 Popa Vişainul....... 1464 Evstratie ......... 1507 35 Ştefan........... 1512 Sava ieromonah ...... 1534 Mitrofan.......... 1558 Galaction.......... 1563 Evstratie ......... 1564 40 Onufrie .......... 1582-83 Serafim arhimitropolit f . . . 1590 Chirii episcop ....... 1619 — 21 Haralambie ........ 1624 Partenie episcop ...... 1625 45 Ignatie ..........1633-37-43 Luca............ 1646 Daniil........... 1654 Teodosie..........1661-74-83 Antim........... 1695 — 1709 Rafail arhimandrit 1748 Partenie.......... 1766-84 Filaret........... 1<7>85 Nicodim.......... 1786 Filaret........... 1788 5 Cel mai vechi dintre aceştia nu este anterior hrisovului prin care Vlad voevodul întăreşte, la 6949, averile şi scutirile vechi ale mănăstirii Snagovul. Despre urmaşii lui, afară de episcopul Partenie şi de fatala sa influenţă, nu avem noţiuni interesante, tocmai pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea, ne putem' opri cu oareşicare amărunte, asupra doi dintr- 10 înşii. Unul pare a fi fost un mişel; cellalt era fără îndoială un om de treabă şi de merit. Numele şi faptele puţin cuviincioase ale celui dintîi ne sînt amintite pe un odor preţios ce împodobeşte preastolul bisericei. E un chivot, adecă o cutie de argint aurit, în care 'se păstrează sfîntul mir, moaşte sau alte 15 obiecte sfinţite, şi care se vede a fi fost, la început, de o formă aproape cubică cu un capac în relief, astfel de închipuia o biserică. în partea despre fund e simulată o mică absidă sau altar pentagon cu fereastră; capacul poartă şapte turnuleţe din care, unul mai mare la mijloc, doue altele mai mici în faţă şi în dos, şi în sfîrşit şi alte patru mai mărunte, la colţuri. Pe 20 fiecare din laturi sînt gravate cu acul, chipuri de sfinţi decorate cu smalţuri de colori; în faţă e o icoană mai mare a Maicei Domnului cu Mîntui-torul prunc în braţe; pe o lăture sînt, în şase compartimente pătrate, sfinţii Dimitrie, Gheorghe, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Cosma şi Damian; pe cealaltă profeţii Aron, Avacum, Ilie, Ieremia, şi sfinţii Da- 25 maschin şi Cosma; pe fund de laturile absidei sînt, sus sf. Ioan Gură-de-Aur şi sf. Nicolae, iar jos, sf. Vasile, şi sf. Grigorie, figuraţi pe dintreg. Pe din lăuntrul capacului se citesc, gravate în metal, cuvintele următoare : „Acest cuvot l-au făcut părintele Varlaam mitropolitul, mănăstirii Snagovul cu cheltuiala proigumenului Teodosie pentru argintul cel pierit de la dînsul, văleat (7182 — 1674)". 30 Pe fundul chivotului e însemnată greutatea metalului: „dram 600". Aşa ! părinte Teodosie ! Ţi să-ncredinţează o mănăstire ca să cauţi de dînsa şi s-o îngrijeşti, şi sfinţia ta o jăfuieşti de argintăriile ei î Cine ştie cîte interesante modele de orfaurărie medievală, le vei fi prefăcut, 35 neruşinate spoliator, în monedă sunătoare? Chiar acest chivot, pe care mitropolitul Varlaam 1-a făcut din banii tăi, spre despăgubirea mănăstirii, trebuie să fi fost lucrat dupe un model mai vechi, care va fi existat mai-nainte la Snagov, precum există şi acum unul foarte asemănat, depus la mănăstirea Bistriţa de fundatorii ei, pe la sfîrşitul secolului al XV-lea. 40 Dupe aparenţa lucrării s-ar crede că acesta de la Snagov este imitat de un meşter din ţară, dupe vechile lucrări bizantine sau veneţiene. Dar vezi,' cîtă nestatornicie e chiar şi-n dreptatea omenească ! La 1679, Varlaam care fusese numit de Grigorie Ghica voevod, cade din scaunul păstoresc; rivalul său, mitropolitul Teodosie, sprijinit de noul 45 domnitor, Şerban Cantacuzino, se urcă iarăşi la putere, şi, la 1683, noi regăsim pe hrăpitorul tiz al acestuia în egumenia Snagovului. 230 231 Am dori să n-avem a vorbi de nn compartiment mai non de argint ornat cn flori, au repousse, ce arhiereul Filaret a socotit de trebuinţă, la 1788, sub domnia lui Michai vodă Suţu, a adaoge la acest chivot, între cutie şi capac, spre a-i da o mai mare nălţime. Nimic mai grotesc decît sărmanul chivot, schimonosit într-astfel; cu toate acestea nici egumenul, 5 nici argintarul nu s-au ruşinat a grava pe acest inform adaos, numele lor, pe o parte se citeşte : ,,cpiXdcpsTo<; âpxtspscoţ. 1785".; pe cealaltă : „Spafxioc •850f HXt]o<; xpiaoxos". Am făgăduit să vorbim şi despre un egumen om de treabă. în adevăr, acela e Antim Ivireanul, tipograful, care sub Şerban Cantacuzino, aşeză io mai întîi teascurile sale în mănăstirea Snagovului de unde ieşiră mai multe cărţi religioase în limbile română, elenă, slavonă şi arabă. Ne lipsesc, deocamdată, mijloacele a face o nomenclatură complectă de ediţiunile ce au ieşit din tipografia Snagovului, de sub mînele egumenului Ântim; să cităm însă, printre cele româneşti: 15 Orînduiala slujbei sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, tipărită la 1696. Evanghelia, la 1697. Cartea despre Papistaşi a lui Maxim Peloponisul, la 1699, învăţăturile traduse de Filoteu monachul, la 1703, 20 Floarea darurilor, la 1703, etc... Printre cele elineşti: 5Op&68b£os 6(xoXoyta, la 1694. TaXTY]ptou, Ja 1700, npocxuv7]Taptcv tou ayiou opouţ tou AS-cavo^, de doctorul Ioan Commen, 25 la 1701 şi o liturghie tipărită elineşte şi arăbeşte, tot la 1701. Ne lipsesc asemeni documentele îndestule ca să schiţăm o biografie complectă a acelui însemnat călugăr, carele din mănăstirea Ivirului de la muntele Atos, veni ca egumen în Snagov şi institui aici o tipografie bo- 30 gată şi activă; deveni la 1705, episcop al Eîmnicului; la 1709, mitropolit al Ungrovlahiei, şi, persecutat de fanarioţi, pentru că ajunsese a fi un bun patriot român, pieri înecat mîrşăveşte în Dunăre, din porunca lui Nicolae vodă Mavrocordat (1716). Artist luminat şi industrios, el lăsă în ţară multe urme de talentele şi de activitatea sa. în mănăstirea Antimu- 35 lui din Bucureşti, ce este clădită de dînsul, se zice că uşile de intrare ale bisericei, sînt lucrate de dînsul, şi, ce e mai necontestabil, broasca acelor uşi, cu plasele mari de aramă gravate cu chipuri, poartă încă in-scripţiunea numelui său. La Snagov, unde el egumeni ani îndelungi, se găses'ce încă o căţie sau afumătoare de argint în forma unei sfere cu capac 40 conic sprijinită pe trei picioare de figura unui S, fixate de o tavă lată, pe a carii buză sunt gravate cele următoare : f Această căţie împreună cu potirul şi cu ale lui toate fiind stricate s-au prefăcut în zilele prea luminatului domn Io> Constantin B. voevod cu cheltuiala smeritului întru eromonahi Antim Ivireanul, tipograful, leat 7203 (1694). 45 233 Pe dosul tăvii e gravat cu litere latine cursive fine şi împodobite cu parafe : t Daniel Fodor exeudit. Anno 1694 mai jos e însemnată greutatea: ,,f dram. 326". 5 Printre cărţile mănăstirii, reduse acum la cele neapărat trebuincioase slujbei, în ediţiuni moderne de puţin preţ, am găsit numai un volum manuscript pe hîrtie, coprinzînd mineM pe luna decemvrie, în limba slavonă, pe a carii scoarţă stă scris de mînă : Acest mineu a lui dechemvre fiind stricat şi răsipit s-a legat cu cheltuiala smeritului 10 întru eromonaşi Antim Ivireanul tipograful vă dni Ico Constantin B. B. voevod, fiind nastavnic la această sfînta casă la Sneagov, leat. 7203, (1695) aug. 29. Iată ce se mai păstrează de la acest bărbat eminent, în locaşul unde el începu o carieră aşa de folositoare patriei sale adoptive. De cîte ori însă va voi cineva să deschidă cartea amintirilor literare ale naţiunii române, 15 numele lui Antim tipograful se va prezenta cu onoare printre cele dintîi. Istoria propăşirii noastre naţionale îl va pomeni în veci cu laude şi-i va acorda în tot timpul glorioasele prerogative ce se dau acelora care ştiu a se pune cu devotament şi activitate în capul luminării unui popor ! Dar cercetările noastre ispititoare prin mănăstirea Snagovului, ne 20 purtase de la temeliile vechilor chilii la zidurile degradate ale bisericei, de la picturile păreţilor la pietrele mormîntale, de la odoarele altarului la cărţile liturgice şi la pomelnicul dispărut al dănuitorilor, şi nicăieri nu putusem descoperi vreo inscripţiune care să amintească pe un Eadu logofătul de la Periaţi, ai cărui trei fii, Vintilă logofătul, Stoica postelnicul 25 şi Sibiu logofătul, au dus, la anul 1683, pe părintele lor mort de l-au îngropat la sfînta mănăstire Snagovul şi au dăruit sfintei mănăstiri, cu al lor zapis de bună credinţă, moşia Periaţii sau Cotorca din judeţul Ialomi-ţei, ca să fie, răposatului şi lor, de vecinică pomenire. Din contra, pe un părete al altarului din stîngă, ce se zice şi diaconic, 30 fiindcă slujeşte diaconilor şi preoţilor pentru păstrarea şi îmbrăcarea odăjdiilor, văzui, săpat adînc în zid cu litere şi în limbă slavonă, numele unui necunoscut: Am scris eu Badea grămăticul din Dobroşeşti în zilele lui ico Antonie voevod, iun. 29 zile în anul 717? (166?) 35 Ce curioasă e soarta omenirei ! unul dă o moşie ca să i se pomenească în veci numele la sfintele daruri, şi, peste cîţiva ani, nimeni nu-1 mai ţine minte ! altul dor că mînjaşte păreţii bisericei cu o scriere ne-nsemnată, şi numele lui e mereu în faţa preotului cînd se pregăteşte a pomeni pe credincioşii răposaţi! Dar Dumnezeu, care pune toate într-o cumpănă 40 dreaptă, a însuflat oamenilor leacuri pentru infirmităţile lor. Spre a nu lăsa într-o vecinică uitare atîtea vrednice fapte răsipite prin cenuşa trecutului, spre a reînălţa gloriile umilite şi a stigmatiza trufaşa nimicie, el a inspirat omului amorul pentru trecut, ştiinţa arheologiei, acea nobilă patimă a anticarului, care-1 face să cerceteze pretutindeni urmele zilelor 45 zburate, îl îndeamnă a pune în cumpăna dreptăţii toate cîte au făcut io 15 20 străbunii, şi-1 deprinde a culege din ele, învăţături folositoare pentru viitorime. Dar drumul şi nobila patimă îmi aţîţase o foame nespusă şi ieşind din biserică, întîia mea preocupare fu de a cere călugărilor ce se uitase la mine cu gurile căscate pe cînd transcriam inscripţiunile dupe păreţi, dupe morminte şi dupe argintării, să-mi dea ceva de prînzit. Călugăraşii, cu aer milos, se deteră toţi în laturi, jurîndu-se că n-au nimic, că de cînd li s-au luat veniturile mănăstireşti, n-au cu ce mai trăi; că sînt strimtoraţi de toate, n-au nici straie, nici locuinţe, nici merinde; în sfîrşit, bieţii părinţi arătau în tot chipul cîtă jale simt, unde li se răpise antica înbilşugată trîndăvie şi că mănăstirea lor, prefăcîndu-se în închisoare, se întrebuinţase la o instituţiune mai folositoare. După un asemenea refuz, mă întorsei atunci către impiegaţii închisorii şi abia, dupe o lungă şi elocuentă laudă a peştelui din balta Snagovului, îi înduplecai a pune să scoată din coteţe o minunată plătică lătă-reaţă, viă şi grasă. Plătica de Snagov ar merita o lungă disertaţiune ştiinţifică în care s-ar spune numele ei pe latineşte, şi clasa ictiologică în care se cade a o rîndui, şi structura organelor ei răsuflătoare şi înotătoare, şi multe alte amănunte foarte interesante despre năravurile şi viaţa ei intimă; cît despre noi, cunoscînd această interesantă fiinţă numai în starea neînsufleţită de friptură —- sub care însă nu merită mai puţină luareaminte — ne vom cerca să descriem prin ce mijloace un om cu gust o poate aduce la gradul cel mai-nalt al suculentei. „Ce fel ! va zice vre-un cititor înamorat de ideile eteree, vrei să vorbeşti de prozaice bucate ? Vrei să tîrăşti muza poeziei şi a istoriei pe taraba pescarului şi pe cotlonul cuinii?" — „O Doamne ! în ce greşală adîncă te-ai afundat, iubitul meu cititor; îi voi răspunde, oare nu e una din cele mai fericite însuşiri ale spiritului omenesc, de a poetiza orice lucru, dupe placul său? în orice faptă, în orice stare a sa, omul poate găsi comori de încîntare pentru imaginaţiunea şi gusturile sale. Socoteşte-te că eşti pe drum, ai umblat mult, te-ai ostenit. Simţi în sine-ţi un gol, pe care l-ar împlini cu desfătare o bună şi gustoasă mîn-care. Atunci, te aşezi la umbră, subt un vechi stejar, pe un covor de iarbă verde, aprinzi un focşor de surcele care scînteiază vesel, aducîndu-ţi veste Ibună, şi... dacă cum-va din norocire, ai cu tine o plătică de Snagov, proaspătă şi grasă... o crestezi d-a curmezişul cu cuţitul pe amîndouă laturile, o presări cu praf de sare, o pui pe un grătar, d-asupra unui jăratic care o rumeneşte încetişor, întorcînd-o cînd pe o parte, cînd pe cealaltă. Pe cînd ea fumegă sub dogoreala cărbunilor şi schimbă searbăda-i faţă albă, 40 într-o coloare neagră-gălbuie ca chihlimbarul de Sibiciu, tu nu pierzi timpul, ci storci într-un vas, zeama profumată a mai multor lămîi gustoase, o amesteci într-o undă de untdelemn p-ale cărui miros şi limpede paloare nu te dezminte soarele arzoi al Provenţei. Ca să-nviezi şi să mai asmuţi acea smeadă şi diafană salce, răspîndeşti d-asupră-i un oacheş nor ele piper şi apoi, toate acestea împreună, le baţi iute cu lingura, pînă le prefaci într-o spumă uşoară şi palid-aurie. Atunci, aşterni plătica fume-gîndă pe un taler ; torni pe dînsa zeamă spumoasă ; acoperi cu un alt taler ; şi... cînd peste cinci minute, vei gusta acel delicios fel de mîncare, mă 25 30 35 45 234 235 5 ASOCIAJIUNEA TRANSILVANĂ pentru LITERATURA ROMANĂ Şl CULTURA POPORULUI ROMAN (SESIUNEA DIN IULIE 1862, ÎN BRAŞOV) Bucureşti, 1862. Ar fi trebuit încă cu trei luni mai nainte de astăzi, să fi spus pu- 5 blicului nostru un cuvînt despre lucrările Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, a cărei adunare s-a ţinut estimp în Braşov, la 28/16, 29/17, şi 30/18 iulie trecut. Timpul însă ne-a lipsit spre a vorbi mai pe larg despre acest fapt de o însemnătate destul de mare în analele naţiunii române, şi mai bine decît a-1 notifica în treacăt, io fără de a da asupră-i ceva dezvoltări, am preferit a aştepta un moment în care să putem descrie cu ceva amănunte, acele zile memorabile, în <3are orăşelul Braşov adunase în sînu-i, români din toate unghiurile între-gei patrii române. Ou adevăr, în acele zile, micul oraş prezenta un caracter cu totul neobicinuit centrurilor cetăţeneşti din Ardeal; căci, în acel 15 pămînt de baştină română, mulţi străini au ştiut a se prefira şi mai cu seamă a se încuiba în cetăţi, lăsînd locuitorilor originari, cea mai mare parte din cîmpi şi din munţi şi abia unele suburbii din oraşe. Chiar în Braşov, aşa aproape de graniţa Ţărei Bomâneşti, abia de vreo cîţiva ani numai, românii au început a se aşeza şi a-şi clădi case în Cetate şi a nu se mai măr- 20 gini în singura suburbie lăturalnică a Şcheilor. Cu toate acestea, printr-o predilecţiune moştenită de la străbuni către acea localitate aşa pitorească, restrînsă într-o gură de munţi, locuitorii români ai Braşovului, de puţini ani încoace, au înălţat chiar la intrarea Şcheilor, dinaintea unei frumoase pajişte verzi străbătută de alei stufoase de tei, au înălţat, zicem, cu mari 25 sacrificii, un sumptuos edificiu naţional, palatul şcoalei româneşti. Acolo, era în acele trei zile, centrul mişcării românilor, veniţi din toate părţile în capitala ţărei Bîrsane; acolo s-au ţinut şedinţele Asociaţiunii literare; acolo erau adunate şi expuse în cîte-va săli, productele industriei românilor de peste Carpaţi. Edificiul, împodobit cu steaguri tricolore şi naţio- 30 nale şi decorat jur împrejur cu brazi, pomul în veci verde şi semn al veseliei şi al sperării pentru români, era punctul central spre care trăgeau din toate unghiurile oraşului, numeroşii români locuitori şi oaspeţi ai Braşovului, cari veneau toţi a se înfrăţi într-acest nou templu al naţionalităţii. Prin gloata numeroasă care furnica neîncetat în preajma palatului şcoa- 35 lei şi chiar prin tot oraşul — gloată care se compunea în mare parte din bărbaţi cultivaţi ai românimii de peste munţi, — era plăcut lucru a vedea amestecîndu-se cu frăţie, albele sumane ale ardelenilor cîmpeni şi zăbu-nele de mătase ale frumoaselor şcheience şi săcelence; apoi figurile venerabile ale protopopilor români cu veşmintele lor negre încinse la brîu cu 40 236 237 roşu şi cu pălăriile lor largi, mult mai cuviincioase decît potcapiele asiatice ale clerului nostru; apoi acel aer sărbătoresc care se răspîndise peste tot locul şi care părea a zice tuturor : „Sîntem aci toţi români! Sîntem într-o ţară română ! Nu mai e neamţ, nu mai e sas, nu' mai e ungur între 5 noi!" E adevăr însă că unii bărbaţi, dar mai ales studenţii, crezînd a da acestei aspirări o formă mai învederată, socotise de cuviinţă a îmbrăca în acele zile, un costum original pe care-1 decorau cu numele de naţional, dar care semăna foarte & unguresc. „Ungurii l-au luat de la noi! ziceau ei,. 10 va să-1 luăm înapoi !" „îl vor fi luat ungurii de la noi; le-aş fi răspuns,, dar ce este mai sigur e că adevăratul port românesc, portul plăieşilor din Bîrsa, din Vraneea, din Muscele, portul cîmpenilor de pe Olt, de'pe Mureş, de pe Seret şi de pe Tisă, ungurii nu l-au luat de la români si că românii încă şi azi se disting printr-însul de celelalte naţiuni conlocuitoare 15 sau vecine !" Manifestările naţionale de asemenea natură, ca să atingă adevărata lor ţintă, trebuiesc să fie trase chiar din sînul poporului, trebuiesc să fie o expresiune vie şi nimerită a obiceielor şi a înfăţişării poporului, căci altmintrelea, cînd adică sînt numai nişte plăsmuiri mai mult sau mai puţin 20 graţioase ale închipuirii acelora ce le produc, ele nu pot deştepta altceva decît numai nepăsarea sau uneori chiar şi zîmbetul celor ce privesc. Şi cu toate acestea, ce lucru lesne, în Ardeal, a se pătrunde cineva de caracterul particular al populaţiunii române ! Pare că originalitatea lui e şi mai învederată, fiind acolo pusă în faţa altor naţiuni străine. Ală-25 turi cu apatia greoaie a sasului, alături cu fieroasa trufie a maghiarului, priceperea isteaţă, firea voioasă, mişcările agere şi mlădioase ale românu-* lui, pare că se desemnează mai viu pronunciate, în forme şi în fapte. Bo-mânul cît colo îţi bate la ochi! Să fi văzut, spre exemplu, banda de căluşari, care venise tocmai dupe malul Mureşului, ca să inimeze poporimea 30 din Braşov, în acele zile solemne, prin danturile ei minunate ! Vreo doisprezece tineri, mîndri flăcăi, cu pălăriile numai în pandlice, cu zorzoane de alamă la opinci, cu bîte nalte în mîni, executau cu o măiastră agerime, săltaturile cele mai periculoase, rîzînd şi chiuind din gură : „Haidi aşa r tot aşa ! şi iar aşa ! băiete mă !" Mi-aduc aminte că într-o zi, pe cînd unul 35 din jucători făcea în public colectă pentru banda artistă, un vizitator venit din Principate, aruncă printre fîşioarele soioase de bancnote austri-ace grămădite în pălăria colectorului, un zvanţig în monedă de argint. Căluşarul, cu o nespusă bucurie, luă iute moneda de argint în mînă şi privind-o cu drag : „O drăguţul de huszoş ! zise el, că nu am mai văzut 40 de aceştia denainte de răutate !" Astfel vorbea bietul român de penuria ce roade poporul, încă denaintea groaznicului războiu de la 1848, într-o ţară atît de mănoasă ca Ardealul. Cu toate acestea, Ardealul e mina preţioasă de unde tot imperiul austriac îşi hrăneşte sărăcia. Ce se face moneda de aur şi de argint care iese din acea ţară, de vreme ce bietul ei popor,. 45 care munceşte pămîntul, e redus a se mulţumi cu fiţuice de hîrtie tipărită ce i se trimit din locuri depărtate şi cu care se speculă sudoarea si avuţia lui? ' Dar pînă aci vorbirăm numai de lumea de pre afară şi încă n-am intrat în sanctuarul unde se adună trei zile d-a rîndul, areopagul literar al românilor ardeleni, în sala şcoalei unde se ţinură şedinţele Asociaţiunii. în anul trecut, dl. George Sion a vorbit, în Revista Cariaţilor, despre întemeierea acestei asociaţiuni, despre greutăţile ce fraţii noştri de peste munţi întîmpinară ca să o'poată funda, de speranţele ce tot românul poate 5 pune întrînsa; d-lui a descris chiar rezultatul primei adunări care s-a ţinut, anul trecut, la noemvrie, în Sibiu şi unde se hotărî ca Braşovul să fie locul de adunare pentru 1862. Braşovenii voiră ca oaspeţii lor să fie ospătaţi cu toate producţiunile atît materiale cît şi intelectuale ale naţiunii române. Aşa dar, tot în edificiul unde se ţinură şedinţele Asociaţiu- io nii, erau adunate o mulţime de producte agricole şi manufacturate, strînse din mai toate ţinuturile româneşti ale Ardealului şi Banatului. Era cea dîntîi expoziţiune curat românească. Vom vorbi însă mai apoi de această interesantă colecţiune, în care, — cît despre noi — văzurăm încă odată cu mirare, nespusa identitate ce se află în toată populaţiunea română, 15 chiar şi în cele mai mici amănunte ale vieţei şi ale uzurilor sale. Acum însă, ca o salvă de sărbătoare, să rememorăm aci elocuentele cuvinte cu care venerabilul părinte Ioan Popazu, protopopul de la biserica Sf. Nicolae din Şchei, a salutat adunarea, la cea dîntîi a ei şedinţă din 28/16 iulie. Sala, deşi destul de încăpătoare, era plină de un public viu interesat 20 la lucrările ce aveau a se face dinainte-i. Literatura inima pe toţi de un zel, vrednic de interese politice. Dar, oare nu ştim că cugetările cele mai măreţe ale omenirii, că ideile cele mai mîntuitoare pentru naţiuni s-au ivit mai adesea sub forma măiestreaţă şi atrăgătoare a literaturii ? în capul sălei, împrejurul unei mese, şedea comitetul dirigent al 25 Asociaţiunii, sub preşedinta prea sfinţiei sale părintelui Andrei Şaguna, episcopul românilor neuniţi din Ardeal, care dupe obiceiul puţin apostolic al apostolicei împărăţii austriace, mai poartă şi titlurile de excelenţă şi de baron. Membrii ai' comitetului prezenţi mai erau : venerabilul mitropolit din Blaj.al românilor uniţi, prea sînţia sa părintele Alexandru Sterca 30 Şulut, eruditul filolog, profesor şi canonic din Blaj Timoteiu Ţipariu, vice-preşedinte al Asociaţiunii; dl George Bariţ, secretar primar, părintele canonic'Antonie Veştemeanu, secretar al doilea, părinţii Ioan Popazu, Nicolae Poppea, Ioan Antoneli..., domnii Pavel Vasici, Ilie Măcelariu, Axente Sever, profesorul Gavriil Munteanu. Protocolul oficial, tipărit în 35 Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 30 din 1 august 1862, descrie într-asfel deschiderea şedinţei : „Dimineaţa pe la 9 ore, adunarea alese din sînul său o deputaţiune de doisprezece membri spre a invita pe excel. sa dl preşedinte episcop Andrei baron de Şaguna la şedinţă, care şi în-tîmplîndu-se, îndată ce sosi şi excel. sa dl archiepiscop şi mitropolit 40 Alexandru Sterca Şuluţ, preşedintele dispune a se intona mai întîi imnul popular prin capela m'uzicei militare chiămate înadins la solemnitatea deschiderii; iar apoi ţinu către adunarea Asociaţiunii o cuvîntare ce fu ascultată de către numerosul public, carele trecea peste opt sute inşi, cu cea mai serioasă luare aminte, însoţită de o tăcere şi linişte exemplare, 45 ce domnea între ascultători, pătrunşi de însemnătatea zilei şi de puterea cuvîntului". în adevăr cuvîntul era tare rostit, el arăta, sub forme nebuloase, influenţa limbei asupra popoarelor, mai puternică decît a vioarei lui Am- 238 239 fion; el prezenta într-un mod vag ţintirile naţionale şi civilizatoare ale Asociaţiunii; el vorbea în fine despre o deviză a naţiunii române, care ar fi cea următoare : „Naţiunea noastră este astăzi conumerată între celelalte naţiuni libere compatriotice, 5 ea este egal îndreptăţită cu acelea, prin urmare ea este astăzi mîntuită şi scăpată de varvaria timpilor trecuţi, ea ştie toate acestea, ea îşi tinde naţiunilor patriotice mîna de soră bună, ea doreşte propăşirea fiilor şi fiicelor sale către lumina cea intensivă şi binefăcătoare a culturii şi civilizaţiunii, de la carea Pronia cerească n-au eschis-o nici pre ea; ea nimic mai mult şi mai puţin nu doreşte decît aceia ca să rămînă în viaţa sa naţională, adică în viaţa limbei sale şi prin 10 aceia, ca prin mijlocul cel mai sigur, să întemeieze şi să lăţească cultura şi prosperitatea naţională şi patriotică, precum o vede aceasta la celalalte naţiuni surori compatriotice". Negreşit că în această mărginire a ideilor, care restrînge deviza naţiunii române în pacinica conlocuire a românilor cu ungurii şi cu saşii din Ardeal, în dezvoltarea limbei lor şi în sporirea comerciului şi industriei 15 la dînşii, poate cineva să vază multă prudenţă, multă abnegaţiune, mult patriotism concentrat. Cît despre noi, răsfăţaţi acum de cîţiva ani, în aerul libertăţii şi al francheţei de opiniuni, mărturisim că patriotismul român ni se pare mult mai bine înţeles în cuvintele cu care părintele canonic Ţipariu a sfîrşit disertaţiunea sa pe care cugetăm a o reproduce şi 20 chiar în elocuinta urare rostită cu glasul inimei de părintele Ioan Popazu. Sfinţia sa a vorbit în numele braşovenilor şi a locuitorilor ţărei bîrsane, începînd, şi cître sfîrşit, a mulţumit tuturor românilor, aleşi de pretutindeni, cari au făcut onoare cetăţii de a se întruni acum aci pentru un scop aşa de lăudat ca acela al Asociaţiunii. „Printr-însa, zis-a el, ştiinţa are să 25 se introducă în naţiunea română, are să se aplice mai cu seamă la agricul-f tură, la industrie şi la comerciu, şi toate acestea într-un mod corespunzător geniului şi trebuinţelor ei; căci, (mai adause), scopul final al Asociaţiunii este de a ridica naţiunea la acel grad de cultură, de care e demnă şi care i se cuvine dupe suferinţele sale, dupe origina sa, dupe facultăţile 30 sale fizice, morale şi intelectuale, dupe poziţiunea sa şi dupe chiămarea ce i-a destinat-o creatorul". Eememorînd apoi înjosirile la care poporul român a fost supus, mai ales dincolo de Carpaţi, inimosul orator declară „că în mijlocul furtunelor ce au trecut peste noi, niciodată n-am încetat de a exista ca naţiune, 35 niciodată nu ne-am pierdut limba, nici datinile, nici tradiţiunile, ce le-am moştenit de la părinţii noştri şi cu care ne distingem de celelalte naţiuni, în starea noastră cea mai apusă, escluşi de la toate drepturile politice, calomniaţi de toate părţile, noi am păstrat viul simţ de naţionalitate şi de solidaritate naţională, l-am manifestat aci, unde ni s-a dat ocaziune 40 şi l-am adeverit prin fapte, îndeplinindu-ne totdauna cu credinţă, datoriile noastre către înaltul tron şi către patrie". în urma acestora şi alte verzi cuvinte, părintele Popazu, reintrînd în rolu-i de păstor creştin, a terminat cuvîntarea sa, printr-o cuvioasă rugă care a mişcat adînc toate sufletele ascultătorilor : 45 „Prea puternice, prea sfinte şi prea bune Părinte I caută din cer preste aceşti fii al Tăi, binecuvîntează lucrările şi ostenenlile ce va pune această Asociaţiune în oara în care ai trămis-o Tu; iea subt al Tău părintesc acoperămînt prosperitatea şi viitorul ei. Trămite-ne spiritul Tău 240 16 - c. 203 cel sfînt ca să ne umple mintea şi inima, să ne pătrunză, să ne lumineze, să ne însufleţească; fii pururea în mijlocul acestei adunări întrunită în numele Tău. Doamne, grea e calea ştiinţei, greu e drumul cercetării adevărului; însă Tu eşti atît de mare, atît de bun şi plin de îndurare i Noi ne punem toată încrederea în Tine şi cei ce se încred în Tine, nu se vor ruşina. Tu, suflă 5 dar, Doamne, în inimile aleşilor fii ai naţiunii române, amorul ştiinţei şi spiritul adevărului; fă Doamne, ca deodată cu răspîndirea luminei şi a adevărului între fii naţiunii noastre, să crească şi să se întărească dragostea împrumutată între dînşii şi naţiunile conlocuitoare şi între toţi fiii oamenilor de pre pămînt. Amin \" Glasul sonor şi simpatic al oratorului, emoţiunea şi inspirarea ce 10 erau zugrăvite pe faţa lui, înţelesul adînc şi pătrunzător al cuvintelor sale deşteptară în inimile întregului auditoriu, o explosiune de entuziasm. Strigătul adese repeţit de : Să trăiască ! care înlocuieşte la românii de peste munţi căzăcescul nostru Urral, niciodată nu răsună cu o mai vie înfocare, în adevăr, românii din Ardeal posedă în protopopul Popazu, unul 15 din acei preoţi exemplari cari, în fapte şi în simţiri, au ştiut a se identifica cu adevăratul caracter al păstorului creştin. Urmarea şedinţei din 28/16 iulie nu înfăţişă alte amănunte interesante, căci îndată se procedă la alegerea a două comisiuni însărcinate, una cu revizuirea socotelilor de banii cheltuiţi în cursul lunilor trecute de 20 la cea din urmă adunare încoace; şi cealaltă, cu elaborarea unui proiect privitor la întrebuinţarea şi repartiţiunea pe viitor a veniturilor Asociaţiunii, întru înţelesul statutelor sale. Zicem că aceste comisiuni au fost alese, numai ca să fim conformi protocolului oficial, care totuşi şi dînsul adaoge „prin achiamare" ; dar dupe ideile ce ne-am format noi acum, în 25 viaţa noastră constituţională, despre alegerea de mandatari credem că cu greu s-ar aplica acest epitet ce coprinde în sine un înţeles cu totul liberal, la denumirea membrilor acelor comisiuni d-a dreptul de către preşedintele adunării. în adevăr modul urmat era astfel: preşedintele declara adunării că, pentru membri a cutării comisiuni sunt buni cutare, cutare şi cutare^ 30 iar adunarea, de curtenie pentru persoanele numite, sau ca să nu strice plăcerea preşedintelui, răspundea la fiecare nume împus, prin urarea sacramentală : Să trăiască ! Şi bine făcea adunarea de era aşa de amabilă şi de lesne înduplecată, căci altmintrelea s-ar fi putut expune chiar dînsa a primi de la şeful ei, o glumeaţă somaţiune ca aceia ce el adresă sexului 35 frumos care împodobea galeria superioară a sălei, şi care, permiţîndu-şi într-un moment de satisfacere a-şi exprima mulţumirea către un orator ce făcea lauda sa, fu apostrofat de către preşedinte cu aceste cuvinte, mai mult demne de un iman turcesc : „Domnia voastră de acolo de.sus să tăceţi. Femeile trebuie să fie mute ca peştele". 40 Tot în această şedinţă s-a citit şi un raport asupra activităţii comi- tetului în lunile trecute, precum şi asupra deosebitelor daruri în bani, cărţi şi colecţiuni mineralogice ce Âsociaţiunea primise, şi în fine tot dl. Bariţ, secretar primar al comitetului, membru cel mai activ şi îndemnă- 45 torul principal al emulaţiunii ce mişca Braşovul în acele zile,' închise şedinţa prin cuvintele următoare, în care domnia-lui da seama publicului despre intenţiunea ce a împins pe concetăţenii săi a încerca o exposiţiune de producte naţionale şi despre folosul ce poate izvorî dintr-un asemenea început. Culegem cîteva idei principale din cuvîntarea sa astfel precum a publicat-o Gazeta Transilvaniei No. 60 din 1 august, deşi improvizaţiunea oratorului adăogi şi mai multe considerări asupra greutăţilor ce se întâmpinase în executarea proiectului, greutăţi provenite numai din causa noutăţii acestui fapt, neobicinuit încă, subt astfel de formă, în poporul 5 român. Dl. Bariţ a arătat în cuvintele de mai jos, cît este de rău judicat acest popor şi cît el poate face de la sine, adică cu mult mai mult decît s-ar crede : „între manifestările vieţei noastre naţionale, sociale şi practice şi între opiniunea formată la alte popoare despre noi, domneşte tocmai şi pe cîmpul industriei şi al agriculturii, încă şi pînă 10 în aceste momente o diferenţă din cele mai aprige, din cîte numai se pot cugeta. Unele popoare mai sînt adică de acea opiniune, cum că industria la românii transilvani este nulă şi că agricultura lor încă se află tot numai în starea ei primitivă, precum a putut fi aceeaşi înainte de aceasta cu cîteva mii de ani. Din contra însă, masa precumpănitoare a poporului românesc a fost, mai e în stare şi pînă astăzi de a-şi produce, a-şi face şi îndestula cele mai multe trebuinţe ale vieţii 15 sale pămînteşti, numai dupe faticele braţelor sale. Să ne întoarcem spre oarecare ţinut al ţărei să luăm în de aproape ^cercetare modul vieţei, îmbrăcămintea şi toate trebuinţele românului, pentru ca să ne cîştigăm deplina convincţiune, cum că românului lipsesc numai acelea cîteva meserii, pe care dînsul sau că a învăţat din moşi de strămoşi a le despreţul ca pe unele care nu ar corespunde geniului şi caracterului său naţional, sau iarăşi de acelea care, în poziţiunea şi 20 între referinţele sub care a gemut de mai mulţi secoli, îi fusese strîns oprit de a le învăţa, sau şi de acelea, ale căror trebuinţe nu le-a simţit nici odinioară, din cauză că nu corespundeau modului vieţei la care a fost dedat iarăşi din străbuni peste toate generaţiunile pînă în zilele noastre". Apoi, dupe ce a arătat cu oareşicare amănunte în ce consistă, subt 25 aceste felurite raporturi, activitatea actuală a poporului românesc de peste Carpaţi, activitate ce merită a fi învederată şi preţuită, oratorul, în modestia sa de organizator principal al acestei părţi însemnate a sărbătorii naţionale de la Braşov, căută să scuzeze chiar şi printr-o glumă, tentativa sa,' tot atît de interesantă, de instructivă cît şi de bine nime- 30 rită : „Acelora cari nu şi-au luat timp de a pune în cumpănă temeiuri de natura celor sus atinse, le-a plăcut a lua încercarea noastră în rîs şi a caracteriza de o simplă maimuţărie; adică cum am zice cu alte cuvinte : fiindcă alţii au apucat la drum mai de dimineaţă, noi să nu mişcăm din loc ; fiindcă alţii au învăţat a înota, noi să nu intrăm nici pînă la genuchi în apă ; 35 fiindcă alţii au curagiul de a încăleca armăsari spumegători şi înfocaţi, noi să nu cutezăm, nici a mai prăsi vreun cal în bătătura noastră. Ci totuşi să ne întoarcem ; ce să mai negăm aceia ce nu se mai poate ascunde nicidecum ? Aşa este : exposiţiunea în general este în adevăr o maimuţărie, adică o imitaţiune atît a tîrgu-rilor, cît mai mai vîrtos a jocurilor îndatinate la elinii antici, sau a minunatelor adunări din toată 40 patria împrejurul unor temple de ale lor, unde avea a se produce fiecare în arta sau în meseria sa, în faţa intregei naţiuni, de la care apoi toţi cei mai eminenţi îşi luau cununa de victorie. Aşa e, ideea ce s-a făcut de modă ca de zece ani încoace şi s-a pus atîta zgomot în lucrare la Londra, Paris, Munich, Viena şi pe aiurea, seamănă şi ea unei antice, reaflate în ruinele Palmirei sau ale Pompei, dupe care acum, artiştii moderni fac o mie altele asemenea. Oare însă pentru aceia 45 se poate nega folosul practic al exposiţiunilor ? 242 243 Această întrebare onorabilul public ascultător şi-o poate deslega cu privire la poporul nostru, în mod cu totul practic, trecînd, dacă-i place, în localele pe unde se aflu aşezate obiectele trămise de că.re toţi favoritorii acestei întreprinderi fragede şi nepretenţioase". Tot publicul, în adevăr, dupe aceste cuvinte, se răpezi cu curiozi-5 tate către exposiţiune. Erau patru săli pline cu mai multe mii de obiecte diferite şi pe tot minutul, trămişi din deosebite localităţi române de peste munţi soseau aducînd alte nouă obiecte; înştinţarea' proiectului se făcuse tîrziu şi astfel multe din ţările române ale'Austriei nu avusese vreme a se pregăti; din Bucovina, din Bihor, din Satmar, din Maramureş şi din 10 alte cîteva localităţi nu se trămisese nimic la exposiţiunea din Braşov; apoi iar productele vegetale, grîne, legume şi poame, erau în număr foarte redus; numai ţara Bîrsei adusese cîţiva mănunchi de spicuri nalte si groase; din alte ţări mai depărtate, unde n-au fost oameni cari să îndemne mai cu stăruinţă pe ţărani, românii, bănuitori şi sfieţi din fire, nu 15 se riscase a trămite prube de productele lor, neputînd înţelege ce voiesc a face poznaşii de braşoveni cu grînele de la dînşii. Dar,' orişicum, productele manufacturate erau numeroase; pielăriile, eojocăriile şi eurelă-riile, pe de o parte; pe de alta, un model de o moară din nou inventată de un român şi alte specimene de instrumente arătorii; apoi coşurile de 20 richită şi panerile de Eăşinari din Săcele, şi mai presus de toate albiturile şi straiele ţesute şi împodobite cu măiestrie de femeile românce, presen-tau o privelişte plină de interes. Industria şi măiestriile, deşi primitive, îşi aveau un caracter al lor românesc, moştenit de la străbuni şi care mai lesne se lega cu măiestriile antice pe care le menţionează autorul Geor- 25 gicelor sau agronomii latini Caton, Columel şi Paladiu, şi cu modelele /•e se descoper pe toată zioa în cenuşele Pompei şi altor locuri bogate în rămăşiţi străbune, decît cu productele mai perfecţionate ale manufacturilor moderne din ţările Europei apusene. Tradiţiunea antică servă de bază la toate lucrările poporului român şi la toate uneltele cu care el se 30 slujeşte. în exposiţiunea de lâ Braşov acest adevăr nu fu desminţit, şi în zadar publicul aşteaptă să sosească carul unui preot, mai dibaci'decît toţi compatrioţii săi, despre care eşise vorba că are să vină cu familia sa într-o căruţă inventată de dînsul şi care umbla fără vite trăgătoare. Printre obiectele însă, provenite dintr-o cultură cîştigată în ţările 35 civilizate, vom menţiona frumoasele colecţiuni de minerale şi petref'acte, pe care un profesor din Transilvania le oferise Asociaţiunii şi şcoalelor române din Braşov şi din Blaj; apoi productele fabricei de hîrtie, stabilită în Zărneşti aproape de graniţa Principatelor, de pe la Bran, şi dirigiată acum de dl G. Bariţ; şi încă lucrările artistice ale junilor pictori studenţi 40 Mihail I. Pop, Vlădăreanu şi C. Popescu; ale sculptorilor A. Andronic, Nicolae şi I. Pop ; apoi în fine, ca lucrări în care talentul natural ajunsese pînă în gradul artei, vom menţiona un portret gigantic al lui Mihaiu Viteazul cusut de mînă la gherghef, de către o damă româncă din Cluş, apoi mai multe obiecte săpate în lemn de un sculptor ţăran din Boita, anume 45 Grozea, şi în fine icoanele şi poleiturile făcute de zugravul poporan Al. Istrătescu. Eepeţim încă odată că ţesăturile şi cusăturile ocupau o parte din cele mai însemnate în această exposiţiune naţională. Femeile, mai puţin geloase decît bărbaţii lor de a-şi ascunde curiozităţii publice productele muncei şi îndemînării lor, umpluse două săli întregi cu o profusiune de lucrări de mînă de tot felul începînd de la grosolana pînză de cînepă lucrată în argea, pînă la cele mai fine şi mai dibace cusături. Nu vom spune nimic de pungile şi de pernele de caneva, împletite şi cusute de damele 5 de prin oraşe, căci' civilizaţiunea, care ştie să niveleze totul, perfecţionînd şi generalizînd mijloacele de executare, a răpit acelora orice originalitate naţională; dar veşmintele ţesute, croite şi ornamentate de româncele de la ţară, maramele, iile, cămeşele, zăbunele, brînele, preşurile, cojoacele chiar umplute cu mătăsuri şi cu firuri, prezentau fără îndouială o colec- 10 ţiune minunat de variată şi plăcută vederii. Poate negreşit că aceleaşi obiecte, dacă ar fi fost adunate în satele Principatelor, ar fi presentat, în colori, mai multă vioiciune şi mai multă armonie — căci într-adevăr mă-tăsurile orientale cu care se servă la noi sătencele spre a împodobi veşmintele lor, au de acele tonuri călduroase ale orientului, pe care nu le pot 15 atinge cu nici un preţ văpsitorii din occident — dar orişicum, nimic nu poate fi mai graţios ca acele cojoace de oaie albă cusute cu vărgi şi cu triunghiuri de mătase neagră, care se făcu şi la noi în Muscele, şi în Vran-cea, şi pe poala opusă a Carpaţilor în Bîrsa, şi care seamănă a fi decorate cu inscripţiuni persane cuneiforme ca păreţii şi stîlpii din Persepolis ; apoi 20 iar, celelalte veşminte de piele înflorate, cusute pe la Sibiu, cu bucheturi de mii de colori; apoi chimirele de piele roşie împestriţate cu desemnuri felurite, tipărite sau lipite d-asupra şi decorate cu alămuri strălucitoare; apoi încă preşurile ţesute cu fir alb sau galbin, cu ornamente şi cu ciucuri lungi de lînă colorată, care se lucrează în Banat, înlocuind acolo şorţurile 25 şi fotele ţărancelor noastre. Toate aceste felurite obiecte adunate la un loc, ca o expresiune a industriei românilor de peste munţi, nu da însă cîtuşi de puţin prilej vizitatorului venit din Principatele Bomâne, să simtă că trecuse graniţa; productele erau cu totul aceleaşi ce ar fi putut să adune şi ţara noastră 30 din sînul ei, fără de a împrumuta de pe la străini. Aceasta dovedeşte că productele care deosibesc Transilvania de noi, nu sunt ale românilor şi că naţiunea, în orice stare se află şi subt orice domnire trăieşte, ea totuşi a păstrat, în toate, acelaşi caracter, aceleaşi obiceie în viaţa sa casnică, aceiaşi activitate, aceleaşi tradiţii industriale, acelaşi gust original şi pro- 35 priu al său. Un alt folos ce se va trage dintr-acest început de expoziţiune, e acela recunoscut acum pretutindeni, de a pune emulaţiunea în inima producătorilor şi de a îmboldi, prin modul acesta, perfecţionarea producerii. Sîntem convinşi că, la anul, dacă românii de peste munţi vor repeţi în- 40 fiinţarea unei asemenea adunări de obiecte naţionale, colecţiunea va fi mult mai completă şi în multe puncturi se va simţi un învederat progres; apoi, urmînd tot astfel înainte industria naţională se va pune pe adevăratul picior al concurenţei, care îi va asigura înaintarea. Ceia ce braşovenii au făcut în vara trecută, cu şase luni mai-nainte, noi am propus a se face 45 şi dincoace de munţi; cînd a fost cestiunea de a se trămite la exposiţiunea universală de la Londra, obiecte produse în Principatele Bomâne de la Dunăre, noi am socotit că mijlocul cel mai nimerit de a culege pentru acea exposiţiune a lumei, floarea cea mai aleasă a productelor plămîntului ro- 244 245 mânese, ar fi de a aduna în capitală — acum la început, chiar cu cheltuieli din partea guvernului — toate productele ţărei de orice natură ar fi; de a forma astfel o exposiţiune permanentă care, în fiecare an, s-ar adaoge şi s-ar împrospăta cu nouă producte. Astfel am avea deodată un muzeu 5 etnografic naţional al tărîmului, al agriculturii, al industriei şi chiar al artelor patriei noastre, în care un străin, ba măcar şi pămîntean, ar putea să aibă în vedere, la orice minut, întreaga activitate industrială a naţiunii şi toate avuţiile cunoscute ale tărîmului românesc. Guvernul, pe de o parte ar putea institui premii pentru încuragiarea producătorilor; pe de altă 10 parte, ar însărcina oameni competenţi ca să constate prin raporturi detaliate, starea deosebitelor ramuri ale producţiunii în fieşicare an şi să arate progresele sau piedicele ce s-au ivit în cursul anului, precum şi să propună mijloacele de a da o dezvoltare mai răpede şi mai solidă cutărei ramure de producţiune folositoare. Socotim că o asemenea instituire n-ar 15 fi fără de folos pentru ţară, şi chiar pentru naţiunea întreagă, căci la aceste concursuri s-ar putea convoca şi românii supuşi altor guverne, spre a realiza, în acord cu dînşii, înaintarea industriilor naţionale. Acestea n-ar fi greu de executat, dar vedem că braşovenii au călcat aci înaintea noastră. Dumnezeu să le ajute căci atunci e speranţă să apucăm şi noi în urma lor ! 20 Dar să ne întoarcem la ocupaţiunile Asociaţiunii literare. Şedinţa din 20/17 iulie a fost cu totul consacrată la citirea mai multor disertaţiuni ce erau aduse sau trămise de către autorii lor. Cele din cazul al doilea rămaseră necunoscute publicului; dar celelalte fură rostite pe rînd fiecare de compunătorul său şi unele deteră chiar pricină la o desbatere 25 destul de însemnată. Acestea fură chiar cele d-întîi citite, adică diserta-ţiunea d-lui profesor Gavriil Munteanu, despre Purismul în limba română, pe care noi am publicat-o în Bevista română, şi cuvîntarea părintelui canonic Timoteiu Ţipariu pe care doream asemenea a o tipări. Dl Munteanu, precum cititorii revistei s-au putut încredinţa, expuse în discursul său, cum so o comisiune filologică, convocată de guvernul austriac la 1860, fu însărcinată să stabilească o ortografie română cu litere latine; cum acea comisiune declarîndu-şi mai întîi incompetenţa pe temeiul că această lucrare se poate face numai de o societate literară în care s-ar afla repre-sentaţi, nu numai Ardealul, ci încă Timişoara şi Cernăuţii, adoptă şi 35 propuse totuşi ortografia inventată de dl canonic' Ţipariu; şi în fine dl Munteanu invită pe Asociaţiune ca să primească de bună acea ortografie, impunînd-o ziarelor române, cărţilor scolastice şi tutulor membrilor săi. Această propunere, preşedintele socoti mai întîi de cuviinţă a o pune în apreţuirea unei comisiuni filologice aleasă din sînul adunării. 40 Acea comisiune se şi denumi; dar, rădicîndu-se unele obiecţiuni asupra scurtului timp de duouăzeci şi patru de ore ce se acorda pentru o aşa importantă lucrare, discuţiunea fu întreruptă, prin cererea părintelui canonic Ţipariu de a citi o dizertaţiune privitoare tot la acea materie. Venerabilul filolog luă cuvîntul şi citi toată oraţiunea sa, plină de consi- 45 deraţiuni adînci şi de fapte interesante; dar glasul eruditului bătrîn este aşa de slab, puterile sale sînt aşa de debile, încît publicul, păstrînd o religioasă tăcere, mai mult putu admira vioiciunea şi silinţele respectabilului învăţat, decît a se inspira din elocuentele cuvinte, ce cugetul său mai mult decît glasul, le pronunţa. Aceasta fu o mare pagubă pentru adunare, căci cît despre noi, care ne apropiasem cu totul de orator spre a-1 auzi, recunoscurăm chiar din minutul acela că vorbele cele mai puternice şi inai patriotice ce se rostiră în acea adunare de trei zile, fură, fără îndoială, ale părintelui Ţipariu. Acum, dupe publicarea cuvîntării sale prin ziare, toată lumea poate judeca aceasta; toată lumea va preţui modestia cu care 5 sie exprimă învăţatul bătrîn ce şi-a consacrat o viaţă întreagă de lucru, la studii serioase; toată lumea va recunoaşte simţimintele de înalt patriotism care mimează pe eruditul bărbat în toate lucrările sale; şi chiar dacă bucureştenii ar voi să-i ceară seama de dispreţul cu care vorbi de apa turburată şi mestecată a Dîmboviţei în Bucureşti, apoi totuşi românii, 10 toţi într-o unire, îi vor mulţumi pentru această frumoasă urare cu care termină cuvîntarea sa : „Dea cerul ca, precum toţi sîntem de un sînge, toţi ne-am îndulcit de la sînul mamii noastre cu aceleaşi cuvinte dulci, toţi ne sîntem fraţi, — oricît ne despart munţii şi văile şi oricît ne împart stările politice 15 şi confesiunile religioase — tot numai una să fim, o naţiune, o limbă, o literatură. Şi dacă pe acel cîmp românul e tăiat în bucăţi şi purcede pe căi diferite, uneori cu totul contrarii, dar cel puţin în literatură, în paşii către cultură, numai un corp şi numai un suflet să fie. Atunci, orice despărţiri politice, sociale şi religioase ne vor tăia de laolaltă, dar 20 spiritul naţiunii şi geniul român va tinde aripile sale peste toţi fraţii lui Traian şi-i va ţine legaţi întru legăturile păcii, frăţiei şi unităţii naţionale. Aşa să fie în veci! Amin!" De ce trebuie oare ca dupe aşa frumoase cuvinte să intrăm într-o dezbatere, dezbatere unde vom fi siliţi a arăta cum uneori, la oamenii 25 cei mai cultivaţi, cei mai demni, simţurile cele mai înalte se înjosesc, ideile cele mai iargi se îngustează, şi chiar patriotismul, acea mare idee care, hrănită în sufletul românilor ca un instinct, le-a păstrat viaţa în scurgere de atîtea secoli, chiar acel mare simţimînt vital, zicem, se reduce la considerări meschine de provincie. în adevăr, asupra unei propuneri 30 a părintelui episcop Şaguna, care propunere preasînţia-sa o cualifică de îndrăzneaţă şi de icoană a caracterului său, Asociaţiunea primi — nu însă fără dezbateri, — ortografia propusă de acea comisiune filologică alcătuită numai de membri aleşi din Ardeal. Aşa dar Transilvania, fiica cea mai jună a independenţei române, ea care a zăcut sub jug străin 35 atîtea mari de secoli, păstrînd limba română ca un grai clandestin, neiertat nici pînă astăzi în sfaturile ţărei, Transilvania, fiindcă a dat naştere cîtorva filologi de merit, vine şi impune de sineşi o ortografie, judicata bună numai de ardeleni şi nedezbătută cu românimea deasă care a păstrat de secoli, pe faţa Europei, numele respectat de Bomânia 40 autonomă! Oare literatura noastră a intrat în Saturnale? Adunarea de la Braşov, fără de a lua în considerare obiecţiunile demnului bărbat, dl Vicenţiu Babeş, unul din apărătorii drepturilor românilor bănăţeni în ultima dietă de la Pesta, şi care arăta că în Banat autorităţile religioase şi chiar civile opresc cu totul scrierea cu latine; 45 fără de a pricepe înţelesul adînc al cuvintelor d-lui Laurian carele, printr-un-nalt simţ ştiind să-şi facă o patrie din întreaga Bomânie şi să învingă orice predilecţiune provincială, a declarat în sînul adunării că cei mai mulţi români, din care şi el unul, nu cunosc acea ortografie, fie oricît 246 247 de bună, şi că pentru aceia, Asociaţiunea nu trebuie să o adopte definitiv ; cu toate acestea, zicem, adunarea de la Braşov a primit ortografia propusă, ca a sa proprie, oficială şi statornică. în via discuţiune iscată asupra acestei materii, am auzit cu părere ; de rău pe dl Gr. Bariţ dînd, într-un ton neasemănat ca obicinuita domniei sale curtenie, o desminţire d-lui Laurian, cînd acesta arăta că însuşi domnia lui, cu partea cea mare a românimei, n-avea ştire despre acea ortografie propusă. Oare dl Bariţ n-a înţeles ce voia să zică dl Laurian? oare domnia-lui n-a priceput că dl Laurian, cînd vorbea de sineşi, se întrupa în cele şase, şapte milioane de români ce n-aveau nici o parte în adunarea din Braşov? Negreşit aceste considerări înalte scăpase din vedere d-lui Bariţ în căldura discuţiunii, şi sîntem încredinţaţi că, în patriotismul său luminat, domnia-lui mai întîi va recunoaşte acum că, nici vreo cîteva sute de ardeleni inteligenţi nu pot da singuri legi limbei române, nici nu se pot considera ca definitive şi cu totul serioase hotărîrile dictatoriale ale adunării din Braşov. Spre o mai bună dovadă despre această din urmă apreţiare, vom arăta că dezbaterea s-a terminat printr-o glumă de un gust cu totul nou în parlamentarism, a părintelui episcop Şaguna, carele cu gestul şi cu vorba ameninţă pe toţi preoţii din eparchia sa şi le vesti că vor păţi rău, dacă nu vor adopta îndată şi fără observaţiuni, fericita ortografie pe care preasînţia-sa a combătut-o şi a afurisit-o mai deunăzi cu atîta înverşunare. O quantum mutatus ab Mo! Părintele mitropolit Şuluţ nu merse aşa departe ci aprobînd din parte-i aceste inovaţiuni, mărturisi că, bătrîn precum este, ,,se sileşte a scrie dupe regulele cele nouă, dar cînd apucă condeiul ceva mai repede, apoi iar o rupe pe şleandurile sale cele bătrîneşti". în fine protocolul şedinţei poartă concluziunile acestei dezbateri, redactate în modul următor: 1. Adunarea priimeşte ortografia recunoscută de bună şi corespunzătoare limbei româneşti de către comisiunea filologică din anul 1860 şi o recomandă publicului cititor şi scriitor. 2. Aceiaşi adunare îndatora pe comitetul Asociaţiunii ca : a) să recerce pe toate ordinariatele româneşti recomandîndu-le ca să binevoiască a primi subatinsa ortografie şi totodată a lua măsurile recerute spre a se introduce aceiaşi în tot cercul activităţii lor. b) să încunosciinţeze şi pe gubernul ţărei despre această ortografie, ca despre una ce se poate asemenea recomanda la toate oficiolatele în toate ramurile administraţiunii publice; c) tot acest concluz al adunării să se facă cunoscut şi redacţiunilor naţionale româneşti. 3) Cu toate acestea însă adunarea recunoaşte fiecăruia dreptul neţărmurit al liberei discuţiuni asupra gramaticei şi ortografiei limbei, pentru că este bine cunoscut cum că, pe cîmpul ştiinţei, nu încape nici o restrîngere sau dictatură, ci că aceasta are să provină numai de la legile vecinice care se descopere din natura limbei. Cu toată generoasa liberalitate a acestei din urmă clauze, prin care se permite românilor de a scrie mai româneşte decît mulţi ardeleni, nu e mai puţin adevărat că Asociaţiunea literară transilvană a adoptat o ortografie a ei şi că ea s-a îndatorat a-şi pune toate silinţele ca s-o introducă în toată naţiunea română de dincolo de munţi, fără de a lua cîtuşi de puţin seama de partea cea mare a naţiunii române, adică de locu- torii Principatelor. Prin modul acesta, vom ajunge a avea una sau mai multe ortografii la noi, dar toate diferite de cea de dincolo; şi poate cu timpul vom avea o limbă românească la noi, şi alta dincolo. Acest straniu rezultat este foarte probabil, dacă nu se vor lua măsuri serioase pentru a-1 preîntîmpina; căci negreşit chiar astăzi puţini vor fi acei români din Principate care vor înţelege cu înlesnire unele fraze ce se pronunţiau fără nici o temere de ridicol, în adunarea de la Braşov. Spre exemplu, auzeai oratori zicînd: în atari cercustări momentoase debue să defigem oficiola-telor etc. ... ceea ce se traduce pe româneşte : în atari sau în astfel de împrejurări grele trebuie să hotârîm dregătoriilor etc. ... Daca vom merge tot aşa, apoi negreşit vom ajunge ca, peste cincizeci de ani cel mult, românii de dincolo şi de dincoaci de Carpaţi să se înţeleagă între sine aşa de puţin cît şi spaniolii cu portughezii. De cîte ori se prezentă ocasiune, noi ne simţim o datorie de a atrage luareaminte a tuturor literaţilor noştri asupra acestei dezbinări naţionale pe care ei înşişi cu imprudenţă o pregătesc. Fie-ne dar iertat a spune aceasta chiar în faţa acelora cari au adoptat cu entuziasm erudita ortografie, zisă etimologică a respectabilului canonic T. Ţipariu, şi caria nu i-am găsi poate aşa multe neajunsuri, dacă ingeniosul ei autor ar fi izbutit să-şi scrie cu dînsa numele său propriu, astfel încît să nu-1 citească unii Cipar şi alţii Tipar; unii Ţipariu şi alţii Cipariu, ci cu toţii cu totul, Ţipariu, precum se poate scrie şi citi cu toate ortografiele inventate şi uzitate pînă acum în ţările româneşti, osebit numai de a domniei sale. închiăindu-se cu aşa trist succes discuţiunea asupra ortografiei, dl protopop Ioan Petric citi o mică dizertaţiune asupra creşterii viermilor de mătase şi asupra culturei duzilor ^ufrăgarilor (precum se zic în Ardeal), în care dovedea cîte foloase se poate trage dintr-această exploatare, ce din zi în zi dobîndeşte o mai mare întindere în toate ţările române. Apoi, dl Ioan Puşcariu citi frumosul discurs Despre importanţa documentelor nobilitare ale familiilor române, pe care amicul nostru dl Papiu Ilarian 1-a retipărit în Tesaur de Monumente Istorice pentru Bomânia, (tom. I, fasc. 3, septemvrie 1862). Dl Puşcariu, bărbat laborios care ştie să unească îndeletnicirile sale administrative ca prefect în mai multe ţinuturi române din Transilvania d-a rîndul, cu cercetări istorice pline de un interes naţional, a reuşit a dezgropa nobleţă naţiunii române chiar şi din colibele foştilor iobagi de la Făgăraşi şi din valea Haţegului; domnia-lui ţine un catalog sau album, în care stau înscrise toate actele vechi ce a putut căpăta pînă acum şi aşteaptă completarea acestei lucrări spre a da publicului un bogat seceriş de documente vechi din cele mai importante. Introducerea la această lucrare, scrisă într-un stil elegant şi colorat, a fost citită de domnia-lui dinaintea unui public, care a primit-o cu aplauze adesea repeţite şi totdauna bine meritate. în fine, dl G. Bariţ a închis şi astă dată şedinţa, citind discursul său : Despre artele frumoase cu aplicarea lor la cerinţele poporului românesc. N-avem decît sincere laude a da acestei interesante disertaţiuni, care pe lîngă multe consideraţiuni pline de gust şi de adevăr, da şi explicarea concertelor naţionale ce se ţinură dupe amiazi, în acele trei zile solemne, precum oraţiunea d-lui Bariţ din ajun dase explicarea asupra exposi-ţiunii din Braşov. Astfel, ştiinţe, literatură, arte şi industrie, toate ramu- 248 249 10 15 20 25 30 35 40 45 rile producţiunii spiritului naţional, îşi avură locul lor în acea sărbare intelectuală a naţiunii. A treia şi ultima şedinţă, fără de a fi tratat cestiuni de un interes foarte întins, fu însă, fără îndoială, cea mai interesantă şi cea mai roditoare în rezultate bune; într-însa a fost vorba de a discuta raporturile comisiunilor numite, cu două zile înainte, spre a verifica socotelile din trecut şi a determina cheltuielile pentru viitor. Aci, din mai multe cestiuni de amănunte, se ridicară dezbateri serioase, vii, animate, la care mulţi membri din adunare luară parte cu interes. Nu mai era o gloată zgomotoasă de aprobatori ai oracolelor venite din capul sălii, ci un consiliu de bărbaţi cugetători, care îşi combinau ideile şi părerile în modul cel mai profitabil pentru scopul ce-şi propune Asociaţiunea. în zioa cea din urmă, formele unei adunări deliberative se statornicise în adunarea de la Braşov, şi este de observat că progresiunea mersese crescînd în cele trei şedinţe consecutive. De la aclamările entuziaste ale zilei dîntii pînă la minuţioasele discuţiuni ale ultimei şedinţe, adunarea trecuse prin dezbaterea cestiunii ortografice, în care libertatea d$ opiniuni a membrilor fusese în crîncenă luptă cu apăsarea comitetului dirigent. Astfel se formează naţiunile la viaţa represintativă. Bomânul mai cu deosebire, bogat în sămînţă de vorbă şi nu lesne înduplecat la ce-i spune oricine, învaţă foarte uşor meseria parlamentară. Chiar în adunarea literară de la Braşov, simţeai inima românească crescînd din zi în zi în pieptul fiecăruia. Punctul întîi de discuţiune, în şedinţa din 30/18 iulie, fu de a şti dacă se pot bucura de drepturi şi de titluri, acei membri care n-au îndeplinit cu totul condiţiunile statutelor Asociaţiunii, întru ceea ce priveşte admisiunea şi clasificarea lor. Dupe acele statute, membrii sînt de patru feluri: fundatori sînt acei care depun la asociaţiune odată, cel puţin o sumă de 200 florini austriaci (vre o 34 de galbeni); ordinari sînt aceia cari de sineşi se înscriu şi depun la unul din colectorii Asociaţiunii, sau odată pentru totdauna, un capital ce aduce un venit de 5 florini, sau pe fiecare an taxa de 5 florini (nici un galben întreg); corespondenţi sînt aceia care înscriindu-se, se vor denumi prin adunarea generală în urma propunerii preşedintelui, a comitetului sau şi prin moţiunea vreunui membru ordinar; în fine; onorari sînt aceia cari se denumesc de adunarea generală pe temeiul dovedit al capacităţii, înaltei poziţiuni şi altor merite personale ale lor; aceştia sînt liberi de orice contribuţiune. Cu aşa condiţiuni lesnicioase s-ar crede că un mare număr de români din Principate ar fi prenumăraţi cel puţin printre membrii ordinari. Cu toate acestea, tabelul de membri, rînduiţi dupe ţinuturi, ce se prezentă adunării, era cu totul în desfavoarea noastră. Trebuie să mărturisim, pe de altă parte, că fundarea, scopul şi destinele Asociaţiunii erau foarte puţin cunoscute în Principate; dar sperăm că publicitatea şi timpul vor lăţi iute în inimile românilor, dorinţa de a încuragia şi de a susţine tendinţele şi faptele folositoare ale Asociaţiunii literare din Ardeal. Tabelul mai sus pomenit este într-astfel: Sasreghinul cu 20 Făgăraşul „ 21 Viena „ 18 Ungaria „ 33 voturi Banatul cu 12 voturi Bucovina „ 8 ,, Moldavia „ 9 „ România ,, 5 10 20 25 Braşovul. Blajul cu 49 45 voturi. Bălgradul Sibiul cu 34 voturi » 35 Numai patrusprezece membri în Principate, şi chiar aceia mai toţi onorari, aceasta s-ar putea privi ca o nepăsare din partea noastră, pentru mişcarea civilizatoare şi naţională a fraţilor noştri de peste munţi, dacă publicul nostru, încunoştiinţat acum mai mult despre existenţa şi despre activitatea Asociaţiunii transilvănene, n-ar veni pe viitor să le sprijine prin subscrieri numeroase. Bevista română, care şi-a luat drept ţintă, răspîndirea luminilor printre români, înfrăţirea generală a naţiunii cel puţin pe cîmpul erudiţiunii şi a bunului gust literar şi artistic, precum şi sprijinirea oricării idei salutarie pentru propăşirea naţională şi intelectuală, Bevista română, zicem, se simte datoare a invita pe toţi cei cari au cătuşi de puţină încredere în tendenţele ei, de a lua parte la mişcarea 15 literară şi progresistă a fraţilor de peste munţi şi de a se înscrie printre contribuitorii ei. Numai cu acest mod, românii de dincolo, văzînd că consîngenii lor din Principate nu sînt cu totul indiferenţi la aspiraţiunile ce-i frămîntă, şi la fapte bune ce ei întreprind, vor cuteza atunci mai cu anevoinţă a apuca, ei de sineşi şi izolaţi, căi nestrăbătute, în care naţiunea întreagă nu-i va însoţi. Numai cu acest mod vom întreţine şi vom întări ,,acel spirit al naţiunii, acel geniu român", de care a vorbit venerabilul părinte Ţipariu „şi care va tinde aripile sale peste toţi fiii lui Traian, şi-i va ţine legaţi întru legăturile păcii, frăţiei şi unităţii naţionale !" Dar vorbeam de discuţiunile şedinţei a treia de la Braşov. Una din cestiunile cele mai dezbătute a fost împărţirea ajutoarelor pe la tinerii studenţi de prin facultăţi, pentru cari, pe de o parte Asociaţiunea destinase un fond, iar de cealaltă, se făcu în public numeroase colecte, adunate şi distribuite de comitetele locale. Mulţi au opinat pentru desfiinţarea comitetelor şi întrunirea tutulor colectelor în casa Asociaţiunii; mai mulţi 30 încă pentru libera împărţire a generozităţilor publice către junii studioşi, în toate aceste discuţiuni dnii Vicenţiu Babeş şi Ioan Puşcariu s-au distins mai cu deosebire, prin soliditatea ideilor susţinute, prin înlesnirea şi puterea elocuţiunii, prin curtenia formelor adevărat demne de un parlament. Dl Puşcariu, deşi în statul lesne alarmat şi bănuitor al Austriei, nu s-a ferit chiar de a manifesta dorinţa ca pe viitor adunarea să se conforme, cel puţin întru formarea budgetelor sale, cu adunările deliberative politice. Dl Laurian, care a luat de mai multe ori cuvîntul, a fost răsplătit prin respectul şi aprobaţiunea ce publicul a acordat ziselor sale, de amarnica împotrivire ce întîmpinase, cu o zi mai-nainte, din partea comitetului dirigent. Apoi au mai vorbit şi dnii Bariţ, Axenţie, dr. Batiu, Munteanu, Crainic, Yisarion Boman, protopop. Popazu, Găitan, Antonelli, Măcelariu, Bohăţel, Andrei Mureşanu, părinţii archierei Şuluţ şi Şaguna etc. Luptătorii de la 1848, acum în mare parte, membri ai oficiolatelor sau dregători-ilor cesaro-crăieşti, precum şi junii asupra cărora se-ntemeiază viitorul mai depărtat al naţiunii, se încercau la lupta cuvîntului pentru materii de o mică însemnătate aşteptînd poate alte cestiuni mai grave, mai vitale pentru soarta poporului român. 35 40 45 250 251 10 15 20 în fine ca să rezumăm aceste dezbateri, vom menţiona aci principalii articoli coprinşi în budgetul propus. Micşorimea sumelor să nu mire pe nimeni; banii au totdeauna o valoare relativă şi poate, ceia ce nu s-ar face în unele locuri cu mii, se face aiurea cu zecimi. Sărăcia nu este nici vină, nici ruşine, cînd faptele săracului sînt bune, dar ruşinea şi vina mare e a aceluia care are mult şi nu face nimic bun şi temeinic. Cheltuielile propuse de comisiunea anume însărcinată cu aceasta n-au depăşit o sumă de 3000 fiorini, şi cu toate însă într-însele erau prevăzute şi prevăzute ,,cu inimoasă dărnicie" toate cele ce puteau să dea ajutor şi înaintare neamului românesc. Pentru sineşi, pentru cancelaria sa, şi pentru ale sale tipăriri, Asociaţiunea nu păstrase mai mult de vre o 300 or 400 fiorini; dar ea distribuia în stipendii la studenţii de tot felul? peste 1400 de florini; pentru tipăriri de cărţi istorice şi didactice, consacra iarăşi o sumă destul de însemnată ; apoi acorda şi premie naţionale, dintre care cel mai important era cel de 50 galbeni of erit poetului braşovean Andrei Mureşanu; în fine pentru artişti, pentru industriaşi, pentru agricultori, într-un cuvînt pentru cei mai de căpetenie părtaşi ai expoziţi-unii, ea asemeni crease cîteva premie de cîte 100, 60, 35 şi 25 fiorini. în articolii 13 şi 14 ai proiectului comisiunii se propunea a se împărţi 100 fiorini membrilor comitetului pentru dislocările lor şi 100 fiorini ca onorar anual al secretarului secundar. însă aceste două propuneri s-au refuzat de către adunare; acolo toţi lucrează de patriotism şi patriotismul lor e încă destul de tînăr, ca să-i facă a lucra cu activitate şi chiar fără de salarii. Din ceilalţi articoli încă se 25 vede că, în proporţiuni mici, toate trebuinţele naţiunii au fost prevăzute : răsplătiri şi încuragiări la cei ce s-au distins în vreo o lucrare; premii , pentru a înlesni dezvoltarea unor ramure folositoare, atît în cultura intelectuală cît şi în cea materială; ajutoare la junimea studioasă spre a se putea susţine pe băncile şcoalei; răspîndire a publicaţiunilor de un folos practic şi moralizator pentru naţiune; toate şi-au găsit locul în acest mic budget, pentru care nouă ne-ar fi trebuit poate milioane fără ca să fi asigurat un rezultat mai bun. Adunarea decise încă împărţirea ei în trei secţiuni : filologică, istorică şi fizico-naturală. Fiecare membru se poate înscrie pentru ceia în care voieşte să figureze, şi îndată ce secţiunile se vor întocmi, se vor începe şi lucrările fiecăria în parte. Se mai vorbi şi despre preţuirea şi vînzarea cu licitaţiune a obiectelor din Exposiţiune, pentru care se şi denumi o comisiune' şi se hotărî ca viitoarea seziune a Asociaţiunii, adică a treia, să se ţină la Blaj, cu începere din ziua de 22 iulie, stil vechiu, anul 1863, zioa luni dupe sf. prooroc Ilie, cînd şi tinerii de prin facultăţi vor putea asista, avînd cursurile şi examenele lor sfîrşite. Ultimul incident al şedinţei fu denumirea mai multor membri onorari. Dl Bariţ, rememorînd relaţiunile de comerţiu şi de afaceri ce Ardealul şi mai cu seamă Braşovul întreţine cu Principate, conchise prin a propune de membri pe cîţiva bărbaţi de dincoace de munţi şi anume pe dl C. A. Bosetti (oare ca staroste de neguţători din Bucureşti?); apoi încă şi pe dnii G. Sion şi ŞT. Ionescu, pe junele Gr. ÎL Mânu, carele, în tot cursul şedinţelor, luase note stenografice, şi pe subscrisul, toţi aceştia acolo prezenţi. Părintele canonic T. Ţipariu, făcîndu-mi onoare de a mă pro- 30 35 40 45 pune şi domnia-sa, mai adaose pe dl. Cogîlniceanul, cualificat de Demostene ăl românilor, pe preotul evanghelic Achner şi pe geograful Bieltz, autorul unei însemnate cărţi statistice asupra Transilvaniei; dar cînd fu apoi tot părintele Ţipariu să mai propună pe cîţiva învăţaţi maghiari, şi mai cu seamă pe domnii Finali, corniţele Miho şi Varady din Hunedioara, mai multe 5 glasuri de dezaprobare se auziră. în zgomotul ce se făcu, venerabilul mitropolit Şuluţ, luă cuvîntul şi, cu gravitatea ce-i dau vîrsta şi meritele sale patriotice, aduse aminte românilor ce erau de faţă ,,că naţiunea română are şi trebuie să aibă inimă mare; că trebuie să arate că ştie a preţui orice merite, fie chiar şi la inimicii săi şi să dovedească, prin chiar mărinimia sa, io «ă fiind tare şi puternică prin sineşi, prin dreptul său, ea n-are a se teme de cei carii o atacă pe nedreptate". Aceste demne şi frumoase cuvinte, însoţite cu mii de aplauze terminară incidentul ameninţător. Dl Vasici propuse încă pe dl Kratky, directorul gimnaziului din Sibiu, şi în fine se luă hotărîrea preventivă ca, pe 15 viitor, propunerile de membri onorari să se facă mai întîi dinaintea unei comisiuni examinatoare care. va decide dacă se pot obşti în adunarea generală, spre a înlătura orice întîmplare supărătoare. Dl. Sion mulţumi pentru a sa denumire şi luă îndatorire de a sprijini scopul Asociaţiunii din toate puterile sale, printre compatrioţii săi din Principatele dunărene. 20 De toate părţile i se răspunse prin aplauze şi aclamări. Publicul era acum tot în picioare, gata a da sfîrşit acestei ultime şedinţe care se prelungise în curs de opt ore; atunci, preşedintele, înălţînd glasul, rosti aceste cuvinte : „Din toate cîte se petrecură pînă acum, am văzut spre cea mai mare mîngîiere, cum 25 că Asociaţiunea noastră nu numai că nu o ameninţă nici un pericul de nici o parte, dar din contra sînt cele mai bune auspicie că va prospera încă şi mai mult în viitor. încît pentru programa de acum, nu pot zice alta decît că s-a împlinit dupe cît a conces timpul cel scurt; avem însă prospectele cele mai bune că altădată va fi şi mai bine. Putem spăra cu securitate că presupunerile noastre nu ne vor înşela, dacă credem cum că armonia şi buna înţelegere creşte 30 şi se întăreşte din zi în zi tot mai tare. Dea Dumnezeu să fie pace în lume, că sub zgomotul armelor nu poate înainta nimica, prin urmare nici întreprinderea noastră. Să ne rugăm dar lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi bună starea înălţatului împărat, că lui avem a mulţumi aprobarea Asociaţiunii noastre, că el a fost bun de a făcut cu putinţă înfiinţarea ei. Aşa Tatăl să fie cu noi toţii; să reverse preste noi, fiii săi, lumina adevărului ca aşa să producă o naţiune 35 sănătoasă şi plină de virtute. Amin I". După această binecuvîntare, horul junilor intona un imn naţional, şi apoi tot publicul se răsipi făgăduindu-şi succes bun la întîlnirea din anul viitor de la Blaj. Astfel se petrecură cele trei zile de sărbătoare naţională ale adunării 40 din Braşov. Marturi la faţa locului, noi am expus aci, cu exactitudine şi cu sinceritate, faptele care ne-au impresionat mai viu şi nu ne-am sfiit a reproba pe acele ce ni s-au părut nepotrivite, precum am şi lăudat cu bucurie pe cele demne de admiraţiunea tuturor. în adevăr, cît despre noi, nu înţelegem altă critică decît pe cea dreaptă, nepărtinitoare, nefăţărită : 45 dacă părerea noastră va fi justă şi dacă viersul nostru va fi convingător, atunci culpeşul îşi va simţi vina şi se va îndrepta ; iar dacă aceste cualităţi 252 253 10 15 20 25 30 40 45 ne vor lipsi, atunci cel puţin ne rămîne mîngîierea că nu am minţit conştiinţei noastre, afumînd cu miresme prefăcute, nişte idoli amăgitori. Pentru aceia, închiăind acum expunerea amănunţimelor din adunarea de la Braşov, trebuie să recunoaştem că scopul, faptele şi tendenţele Asociaţiunii literare transilvane, sînt în general demne de a fi suţinute şi îmbrăţişate de tot poporul român ca, prin acest mijloc, cercul lor să se lăţească şi să profite tuturor românilor în deobşte; apoi iar, fundatorilor ei, naţiunea le este mult datoare. Părintelui episcop Şaguna, mai în deosebi, carele a sprijinit proiectul pe lîngă curtea imperială din Viena şi căruia singur s-a încredinţat de acolo executarea lui, poporul ardelean are de ce să-i fie mult recunoscător; deşi preasfinţia sa, crescut departe de sînul românimii, nu poate să-şi întinză amorul naţional preste toată poporimea română, fără distincţiune de eparchie şi guvern; deşi credinţa naţională a preasfinţiei sale se întemeiază mai mult pe curtea stăpînitoare din Viena, decît pe elementul vital al înfrăţirii naţionale a românilor ; deşi speranţele preasfinţiei sale nu se arată a merge mai departe decît la o pacifică conlocuire a românilor sudiţi cu celelalte naţiuni alăturate, sub scutul tutelar al bunului împărat, preasfinţia sa totuşi a dobîndit drepturi la mulţumirea românilor de peste munţi şi prin mai multe fapte anterioare şi mai ales prin ajutorul ce a dat la crearea şi la libera deszvoltare a Asociaţiunii. Domnului G. Bariţ asemeni, concetăţenii săi de peste munţi şi în general toţi oaspeţii frumoasei sărbători din trecutul iulie, îi vor păstra vecinie o bună mulţumire, o amintire recunoscătoare; în adevăr, se poate zice că domnialui a fost principalul instigator şi chiar executorul neobosit al tuturor serbărilor naţionale ce s-au întrunit în vara aceasta la Braşov, Secretar primar al Asociaţiunii literare, dispunător al Exposiţiunii, preocupat cu bună primirea tutulor, domniei-sale trebuie să mulţumim pentru acel farmec sărbătoresc, pentru acel iubileu naţional, în care toţi locuitorii de oaspeţi de la Braşov au trăit în timpul tustrelelor zile solemne. Şi în fine, tutulor românilor din Ardeal, din Ungaria, din Banat y din Bucovina, trebuie neapărat să le recunoaştem un merit însemnat: acela de a lucra de sineşi, fără cîtuşi de puţin ajutor din partea guvernului local şi chiar adesea în contra dorinţelor acelui guvern. Astfel, Asociaţiunea literară, Exposiţiunea naţională, sărbătoarea întreagă din Braşov, ş-apoi — în cercul mai larg al zilnicilor ocupaţiuni morale, politice şi industriale, — toate întreprinderile profitabile ţărei şi naţiunei, toate acestea se fac însăşi de către naţiune, fără îndemnul şi fără sacrificii din partea autorităţilor stăpînitoare. Acest fapt aşa de puţin uzitat la noi în Principate, merită o deosebită luare aminte; el dovedeşte că lenevirea românului, ce tinde a deveni proverbială la noi, nu provine dintr-o apatie firească a caracterului său, ci numai dintr-un rău obicei contractat, de a se descărca tot omul de orice sacrificiu, lăsîndu-le în sarcina stăpînirii. Lipsească bunăvoinţa din partea aceştia, atunci românul, văzîndu-se lăsat fără sprijin în voia întîmplării, îşi ia inima în dinţii şi pasă la muncă. La noi, guvernul n-a cutezat încă să decline omnipotenţa sa de a face tot ce e bine, tot ce e folositor pentru ţară, de aceia şi naţiunea, cu braţele încrucişate, aşteaptă tot de la guvern; de aceia şi progresul merge încet, împiedicat fiind de lipsa de mijloace a guvernului şi de nepăsarea trîndavă a naţiunii. Dar să ne întoarcem încă pentru un minut în sînul răcoros al munţilor Bîrsei, spre a ne lua de la dînşii zioă bună, adresînd o salutare voioasă acelor amabile copile române care au desmierdat adunarea românilor, cu dulcile lor cîntări. Să arătăm mai înainte de toate admiraţiunea noastră către juna artistă Eli sa Circa, care ştie cu atîta talent şi graţie a mînui vioara, un instrument aşa de rebel sexului frumos; să salutăm încă şi pe ţinerile pianiste care şi-au cîştigat aprobarea numerosului public adunat împrejurul lor; să mulţumim horului de tineri studenţi şi de fete, care au întonat adeseori rugi şi imnuri naţionale pentru* înfrăţirea şi prosperitatea poporului român. Partea ce au luat toţi aceşti juni cîntători la sărbarea naţională din Braşov a fost aceia cu care odinioară junii efebi şi fecioarele din poetica Atena se amestecau în festivităţile solemne ale templului Minervei. Şi într-adevăr, prin horul tinerelor cîntătoare, se zăreau sub podoaba virginală a unei cununi de flori sau de frunze şi sub cutele largi ale veştmintelor albe, de acele chipuri clasice, regulate, gingaşe şi îneîntătoare, de acele porturi mlădioase şi măreţe ca ale fecioarelor ce împodobesc sculpturile neperitoare, săpate de Pidias pe marmora Partenonului. în sfîrşit, ca să lăsăm pe cititorul nostru sub impresiunea de patriotism călduros şi de idfeî plăcute ce a întipărit în inima tuturor 20 celor de faţă întrunirea de la Braşov, vom reproduce aici ultima strofă dintr-o poezie asupra sărbătorilor de acolo, în care junele poet ardelean, dl Ar. Densuşianu a semănat mai mult d-o idee frumoasă, mai mult d-o expresiune fericită : io 15 O ! trecurăţi iute, zile fericite, Zile dulci de aur şi de suveniri, Voi, momente suave şi de mult dorite Inimei române, candide-n simţiri . Bucureşti, 1862. 25 7^^7ela Braşov, din 28-30 iulie 1862, în Foaia pentru minte, inimă si literatură, No. 30, 1 august 1862. 254 255 ETUDE SUR LES DROITS ET OBLIGATIONS DES MONASTERES ROUMAINS DEDIES AUX SAINTS-LIEUX D'ORIENT Am vorbit despre adunarea românilor din staturile Austriei la Braşov în vara anului curgător şi despre mişcarea naţională ce se manifestă în zioa de astăzi în Ardeal; cu duoispre-zece ani mai-nainte, adecă la 1848, o mişcare de un caracter mai aspru dar nu mai puţin naţional, turbura munţii şi cîmpiile Transilvaniei. Pe atunci, mult iubitul nostru istoric ÎL Bălcescu, scăpat din închisoarea plutitoare de pe Dunăre în care îl ţinură vreo cîtva timp turcii, după intrarea lor şi a ruşilor în Bucureşti, se refugiase în Ardeal şi trăi acolo cu luptătorii români, mai multe luni, cer cînd în zadar să potolească duşmănia aceia crîncenă dintre români şi unguri, aşa de pernicioasă pe atunci libertăţii îmbelor popoare. Apoi de acolo, viind în Paris, după trecere de doi ani şi mai bine, într-o zi de 15 mai, zi aniversariă a primei adunări a românilor ardeleni pe Cîmpul Libertăţii de la Blaj fiind mai mulţi compatrioţi şi soţi de exiliu ca să serbeze acea zi memorabilă, Bălcescu, foarte slăbit de durerea ce avea să-1 culce în mormînt peste cîte va luni, citi următoarele rînduri, în care descrie cu o elocuin-ţă via şi colorată, impresiunile sale culese în mijlocul poporului ardelean, inimat de focul războiului naţional. Această cuvîntare a mai fost odată pusă sub tipar în Paris; dar 20 foaia în care s-a publicat şi care, redactată de cîţiva studenţi moldoveni şi munteni din Paris, purta numele de Junimea română, a avut o existinţă şi o răspîndire foarte restrînsă ; al treilea număr al ei, din iunie 1851, conţine discursul următor : io 15 On a ecrit, pendant ces dernieres annees, dans les Principautes Bou-mames, bon nombre d'ouvrages, d'opuscules et d'articles sur les Gouvents roumains dedies aux Saints-Lieux; 1 et cependant on est encore loin d'avoir dit le dernier mot sur cette question si importante pour Petat actuel et pour Pavenir de la Boumanie. Apres avoir lu tout ce qui a ete imprime â ce sujet, ayant eu de plus le rare bonheur d'avoir entre les mains plus de deux cents pieces anciennes authentiques, toutes relatives aux cou-vents de la Boumanie et des Saints-Lieux d'Orient, j'ai cru devoir faire un resume des principales idees que j'ai puise dans ces etudes. Je livre ce resume au public, non pas comme la solution la plus pra-tique pour le moment, mais comme la seule, selon moi, qui ressorte des documents anciens. Je n'ai pas cit6 textuellement les actes authentiques et je n'ai pas developpe in extenso les faits historiques, car c'eut ete ecrire un livre, et mon intention n'etait que de poser, en quelques mots, les prin-cipes sur lesquels repose la question, et d'en tirer les consequences qui se presentaient d'elles-memes. Du reste, les livres et les documents deja publies suppleeront avec avantage â notre disette de faits historiques et de citations textuelles. Puisse notre Seigneur Jesus-Christ avoir en sa sainte garde ceux qui travaillent â la delivrance des couvents roumains et couronner leurs peines d'un heureux resultat ! 1 Les principales de ces publications sont: Eclaircissements sur la question des monasteres grecs situes dans les Principautes danubiennes 1857. Memoire sur les monasteres grecs en Moldavie, publie â Jassy dans le feuilleton du journal Zimbrul, 29 octobre 1855. Memorandum sur les eglises, les monasteres, les biens conventuels et specialement sur les monasteres dedies de la Principaute de Valachie, par Gr. Bengesco, Bucharest, 1858. Memoire sur les eglises et biens conventuels de la Principaute de Moldavie et le reglement qui les regit, Jassy, 1857. La question des monasteres de Moldavie voues aux Lieux-Saints, par M. Istrati, Jassy, 1860. Mănăstirile zise închinate şi călugării străini, de Ioan Brezoianu, Bucharest, 1861. Mănăstirile din România (mănăstirile închinate), de Cesar Bolliac, Bucharest, 1862. Ques-tia mănăstirilor închinate pe la Sf. Locuri din Principatele Unite Moldova şi România, tratată din puntul de dreptate şi naţionalitate, de A. I. Comăneanu, Bucharest, 1859. La question des monasteres dans les Principautes Unies, par A. d'Avril, dans la Revue des deux mondes du î. octobre 1862. Memoire sur les couvents roumains, places sous Vinvocation des Saints-Lieux d'Orient (1863), et enfin divers articles dans le journal francais de Bucharest, La Voix de la Roumanie, (1862); et dans les journaux roumains, Românul, Buciumul, etc. 256 17-C.203 257 > c ETUBE r«ES I'KOIT* ET UBJLIOATIONS MONASTERES ROUMAINS sjmts-ueix vmm VMimmAmmrE e sur les droits et obligations des monasteres roumains dedies aux Samts-Lieux d'Orient. Foaia de titlu. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. La question des monasteres dedies des Principautes Eoumaines si compliquee qu'elle paraisse, peut etre reduite â deux points principaux, de reclaircissement desquels decoule, de la maniere la plus naturelle, la solution de la question dans son ensemble. En deux mots, il s'agit de savoir. 1° â qui appartient le droit de propriete sur les biens mobiliers et immobiliers dependants des dits monasteres? 2° quels sont les droits et obligations du gouvernement roumain dans l'administration de ces monasteres et de leurs biens? Pour pouvoir donner des reponses fondees â ces deux questions, il est indispensable de consulter : d'une part, et surtout : les actes de fondation des monasteres; — les actes des donations qui leur ont ete faites par differentes personnes et qui ont ete confirmees â diverses epoques par les princes du pays; — les actes par lesquels sont constatees les dispositions prises par le gouvernement des pays roumains, â diverses epoques, â l'egard de ces monasteres ; — les actes emanant des ehefs de l'eglise orientale, pour la regularisation de leurs biens; — les actes constatant diverses transactions relatives â ces monasteres ou â leurs biens; 1 d'autre part, les lois canoniques etablies par les saints conciles pour les monasteres en general; — les lois, — les droits et immunites politi-ques, ! enfin le droit coutumier des pays roumains â differentes epoques. On peut y ajouter â Pappui, d'autres faits encore, emanant de sources dignes de foi. Apres un examen consciencieux de ces diverses sources, nous essaie-rons de repondre aux deux questions ci-dessus. Origine des proprietes conventuelles. Donations en biens-fonds aux couvents indi-genes. Offrandes diverses aux Saints-Lieux d'Orient. Lois et stipulations anciennes qui defendent aux etrangers de posseder des biens-fonds sur le Urritoire roumain. Abus commis en faveur des Saints-Lieux. Mesures prises par l'fîtat roumain contre les divers abus de cette nature. Difference notable entre la Propriete et la Dedicace. 1 Definition de ce mot; droits et obligations reciproques qu'il implique. II ne figure pas dans les lois canoniques. His- 10 15 20 1 On pourrait, pour plus de clarte et de facilite dans Tetude de cette difficile question repartir tous ees actes sous les huit rubriques suivantes : a) Actes relatifs â la regularisation en general de la condition des couvents dedies, tant en vue de la discipline et des diverses dispositions canoniques â y suivre, que par rapport â l'administration de leurs interets rnateriels. b) Actes relatifs â l'expulsion des Grecs en general, hors du pays et â leur exclusion dos droits de la naturalisation dans les Principautes Roumaines. c) Actes de dedicaces veritables, faites par les fondateurs memes des couvents. d) Actes de dedicaces fausses et illegales, faites ulterieurement, soit par des heritiers des fondateurs, soit par des Princes ou des hauts dignitaires del'Etat, qui n'etaient nullement en droit de cledier des couvents, jusque lâ independants. e) Actes divers, ainsi que bulles patriarchales empechant et detruisant les dedicaces. f) Actes de donations en meubles et immeubles, ainsi que brevets d'exemptions fiscales, faites ou concedees aux couvents roumains dedies. — Offrandes aux Saints-Lieux. g) Actes relatifs aux divers impots et contributions imputables sur les revenus des couvents dedies, ainsi qu'â leur obligation soit d'entretenir â leurs seuls frais des etablissements speciaux de bienfaisance et d'utilite publique, soit de subvenir â leur (ntretien. h) Actes qui constatent la surveillance et le controle de l'fitat sur l'administration des biens des couvents dedies et Fempîoi de leurs revenus. 30 35 40 45 50 259 torique de la Dedicace en Roumanie. Droit coutumier qui regie les dedicaces legales. Dif-ference qui existe entre un couvent metoche et un monastere stavropygiayue. Dedicaces faus-ses et illegales; abus qui les ont fait naître. Mesures repressives prises â diverses epoques contre les fausses dedicaces. Le gouvernement roumain peut s'abstenir aujourd'hui de 5 faire le proces des fausses dedicaces. II peut cependant laisser ce droit aux particuliers, sous certaines restrictions legales. Pour regler les droits de la propriete, l'£tat ne peut prendre pour base que les dedicaces legales. D'ou Ton conclut que les couvents indigenes dedies sont seuls proprietaires sur le territoire roumain. Las biens mobiliers et immobiliers qui se trouvent sur le territoire io roumain et que les moines des Saints-Lieux d'Orient veulent nommer aujourd'hui, biens des monasteres grecs, sont tous, proprietes des monasteres indigenes dedies ă ces Saints-Lieux. L3S fondateurs des monasteres du pays et autres bienfaiteurs chretiens dans la suite, ont fait don de terres, de vignes, de maisons et autres biens, aux monasteres situes dans le pays, 15 dedies ou non, et il n'est presque jamais arrive qu'un proprietaire d'immeubles, dans les pays roumains, aie donne sa propriete en pleine possession, â un monastere situe hors du territoire roumain. II est â observer, que meme en ce qui concerne le petit nombre de donations de proprietăs immeubles qui ont ete faites de la sorte il fallait 20 toujours que le monastere etranger en faveur duquel elles avaient lieu, eut un autre monastere, parmi ceux du pays, â lui dedie comme metoche ou succursale, par lequel il exersat le droit de propriete sur ces biens indigenes. Ce mode de proceder de la part des donateurs s'explique facilement 25 par les lois traditionnelles des pays roumains et meme par les stipulations de ceux-ci avec la cour suzeraine, qui empechaient toujours les etrangers, et surtout les sujets ottomans, turcs ou rayas, de posseder des proprietes sur le territoire roumain. On trouve meme bon nombre d'actes qui reta-blissent ce droit des pays, toutes les fois qu'il a ete porte atteinte; sou-30 vent meme, les assemblees nationales et les princes ont empeche comple-tement les Grecs d'avoir dans les pays roumains des proprietes, meme do-tales ; quelquefois aussi, on leur a fait passer la frontiere roumaine, comme gens nuisibles aux interets du pays, ou ils ne s'etaient etablis que par to-lerance et au mepris des lois et stipulations.1 35 1 Sans rapporter â l'appui de ces faits toutes les dispositions, soit de droit coutumier, soit de droit positif qui ont consecutivement regie, dans les Principautes Roumaines, depuis les temps les plus recules jusqu'aux Reglements organiques de 1834, la question du droit de natu-ralisation et de propriete des etrangers, il suffira d'indiquer quelques-uns des actes qui, en vue de mettre un frein aux pretentions et â Finfluence croissante des Grecs, rappellent expressement 40 cette interdiction. Ainsi Fon peut citer les chrysobulles de Michel le Brave (28 aout 1599), de Leon Etienne (23 juillet 1631), de Radou-Leon (9 decemb. 1668); ceux d'Etienne Racovitza (1764), d'Alexandre Ghyca (1767) et celui de Michel Soutzo (1784), qui confirme en meme temps une disposition analogue anterieure d'Ypsilanti; en outre Facte synodal du clerge de Moldavie (1 janvier 1752) confirme par firman imperial de 1781, ainsi que les actes des assem- 4- blees generales de Valachie (9 mars 1823) et de Moldavie (22 mars 1826), confirmes par chrysobulles des princes respectifs, Ghyca (1823) et Stourdza (1826) et par firman special (1823). II est presque inutile d'ajouter encore â ces quelques documents categoriques, une foule de faits historiques dont nos annales abondent et qui les appuient en les justifiant. Nous ne pouvons cependant nous empecher de rapporter quelques citations contemporaines, en rappe- 50 lant en meme temps, que cette lutte contre Fingerence insinuatrice des Grecs dans les interets du pays, date du XV siecle et qu'â la fin du XVI, Michel le Brave inserait, comme une des On comprend que, tant qu'un droit naţional de ce genre a exista, aucun particulier, ni meme aucun prince, n'ont pu, sans infraction aux lois, accorder â des etrangers — fussent-ils moines — possession sur le territoire roumain, et c'est pour cela que la plupart des fondateurs et des donateurs n'ont donne des biens immeubles qu'aux couvents indigenes, qu'ils 5 ont du reste pu rattacher â des monasteres de l'etranger, par des liens d'une autre nature. D'ailleurs si des moines ont acquis, par voie d'achat, pour les monasteres de l'etranger, quelques proprietes — en nombre insignifiant, — ces proprietes forment une categorie particuliere, sur la condition actu-ellement abusive de laquelle il sera statue en meme temps que sera resolue 10 principales conditions du trăite par lequel il reconnaissait la suzerainete de Sigismond Bathory, prince de Transilvanie, Farticle suivant : „Parmi les douze boyards jures, il ne pourra etre nomme aucun qui soit d'origine grec-que et de meme, il ne pourra leur etre accorde ni fonction, ni rang qui implique quelque inge-rence dans le gouvernement du pays". 15 Quelques annees plus tard, le metropolitain Matthieu de Pogoniani, ecclesiastique grec etabli en Valachie, ecrivait, dans une chronique en vers, imprimee â Venise en 1785, les paroles suivantes : 'AXXa xal ceîţ Tupoas/scrâs, xou<; touc BXa^ouc, Kal 7) 7rXsoV£$;ta Sac, touc xdu.vst pcou.£iou.d%ou<;, 30 Kal Sâv'jijropuv va u.ac ISouv, |xtq8s ^coypacpicţjjivouţ. *Daav ax^o^c, zoxjc, s^ste, 7ioXXa 6v£iSiaptivo<;, "Av oâv zîyvLGi Sixatov, Biv $&£Xav povd^yj, 4A|i,7] StOTt xXalyovTat, s^ovortv 6(xotd(^£t. Kal 7rauusalem (1816); tous s'occupant de la regularisation en general de la condition des couvents dedies, tant en vue de leur administration canonique que de celle de leurs biens. 268 2GG grec et slave de Turquie, y aient fait prevaloir l'exception; en verite, il fut un temps (apres la soumission des pays roumains â la Porte), oii les princes des pays et les fondateurs des monasteres, pousses par leur zele pour le bien de ces etablissements indigenes et peut-etre pour celui 5 du pays entier, et reconnaissant chez les moines etrangers, des merites superieurs â ceux des indigenes, ont appele des Saint-Lieux des prelats pour leur confier les hegoumenies des couvents du pays, dedies ou independants. Les raison qui ont milite pour l'introduction des religieux etrangers dans les monasteres du pays, sont de diverse nature; le merite 10 et la faveur sont cependant les principales ; mais souvent aussi la cupidite des princes et des familles fondatrice, a contribue â la provoquer. Toutefois, nous devons observer que de pareilles concessions etaient purement personnelles, viageres, operees en faveur de tel ou tel moine des Saints-Lieux, pieux ou bienfaiteur. Mais il resulte des temoignages que nous 15 sommes en mesure de produire, que ces faveurs personnelle devenaient quelquefois la source d'une usurpation des droits du monastere indigene, par des moines etrangers, qui insensiblement transformaient ces faveurs, en dedicaces arbitraires des couvents roumains aux monasteres etrangers, d'oii ils etaient venus 1. 20 D'autre part, l'abus consistant â faire venir des hegoumenes de l'etranger pour les monasteres du pays, se transforma en coutume plusieurs fondateurs de monasteres stipulerent, dans les actes de dedicace de leurs fondations que le monastere etranger, patron du couvent indigene dedie, aurait le droit d'y envoyer des hegoumenes pour Padministrer ; mais 25 tous ces actes stipulent en meme temps que ces hommes doivent posseder toutes les qualites requises pour cette charge, et la plus part de ces actes porte que si ces conditions ne sont pas strictement observees, si les hegoumenes envoyes des Lieux-Saints travaillent â la ruine et non â la prosperite du monastere indigene, les autorites du pys auront â inter- 30 venir et â confier le monastere â des hommes qui se montrentplus scru» puleux observateurs de la volonte des testateurs 2. Voilâ donc que, outre le droit inherent que l'autonomie du pays confere a l'Etat roumain de regir tous les etablissements publics de son territoire, les actes memes de dedicace legale placent la nomination et 35 la conduite des hegoumenes des couvents dedies, sous le controle du pou-voir local, qui partout est le protecteur naturei de tels etablissements et le garant oblige de l'acomplissement des volontes des fondateurs. 1 Voir Ies actes deja cites plus haut d'Alexandre Iliache (1628), le chrys. de Const. Bran-covano du 8 mars 1692, relatif â la dedicace de Stanesti, ainsi qui la plupart des actes de dedi- 40 cace de la fin du XVII, et du XVIII siecle, surtout ceux de Moldavie. Ajoutez ces paroles du patriarche Macarius, sur le meme couvent de Stanesti : „The whole place is now desolate ; for the owners of it, soon after its erection, submited its governement to Nicephorus, Patriarc'h of Alexandria, after whose deceas no one paid to id any attention". — "Tout ces lieux sont main-tenent devastes, car ieurs proprietaires, peu de temps apres la fondation, ont confie leur administration â Nicephore, patriarche d'x\lexandrie, apres le deces duquel personne n'y fit plus la moindre attention". (Travels of Macarius, voi. II, p. 373). - Notre histoire n'est pas moins remplie de pareils faits. Le respect et la consideration dont jouissaient les moines d'Orient, le refuge et l'hospotalite genereuse qu'ils trouvaient dans le pays en toute circonstance, ont natu-rellement amene de frequentes faveurs de ce genre, par lesquelle, grâce â leurs manipulations, ils 50 sont arrives â s'eriger en maître et possesseurs d'un quart des biens du pays. 2 Voir l'acte de fondation de Cotrotcheni, par le prince Cherban Cantacuzene (1682 oc | să se consulte, pe de o parte, şi mai cu seamă : hrisoavele ctitoreşti sau actele de întemeiere ale mănăstirilor; — actele 25 de danie cu care felurite persoane le-au dăruit şi care acte au fost, dupe vremuri întărite de domnitorii ţării; — actele din care se constată ce dis-poziţiune a luat guvernul român, la diferite epoce, în privinţa acestor mănăstiri; — actele prin care capii bisericei răsăritene au regulat acele bunuri mănăstireşti, — şi actele care arată deosebite tocmeli şi învoieli 30 privitoare la mănăstiri şi la averile lor 1. Pe de altă parte, trebuiesc cerce- 1 Spre o mai mare înlesnire şi luminare a acestei anevoioase cestiuni, actele atingătoare de dînsa s-ar putea împărţi între cele opt următoarele rubrice : 1. Acte privitoare la regularea în genere a condiţiunii mănăstirilor închinate, din puntul de vedere al disciplinei şi al deosebitelor dispoziţiuni canonice ce sînt a se păzi întrînsele, pre- 35 cum şi în raport cu administrarea intereselor materiale ale lor. 2. Acte privitoare la gonirea grecilor în genere afară din ţările române şi la poprirea lor de a se naturaliza în sînul acestor ţări. 3. Acte de închinare adevărate, adică făcute de ctitorii primitivi ai mănăstirilor. 4. Acte de închinare false şi nelegale, adică făcute mai în urmă, sau de moştenitori ai 40 ctitorilor primitivi, sau de voevozi şi de înalţi dregători ai statului, cari toţi aceştia nu aveau dreptul d-a închina o mănăstire, care pînă atunci fusese neatîrnată. 5. Acte felurite, precum sigilioane patriarhiceşti, oprind şi desfiinţînd închinări. 6. Acte de danie, consistînd sau în bunuri mişcătoare, sau în scutiri de deosebite feluri, făcute mănăstirilor pămîntene închinate. Danii făcute Sîntelor-Locuri de peste hotar. 45 7. Acte privitoare la felurite dăjdii şi contribuţiuni (cisle) la care, dupe vremi, au fost supuse mănăstirile, precum şi acte prin cari au fost îndatorate mănăstirile închinate a întreţine, din veniturile lor, aşezăminte de binefacere şi de folos public, sau numai de a contribui la acestea. 8. Acte prin care se dovedeşte că statul român a avut pururea dreptul de priveghiere şi de control'asupra administrării şi întrebuinţării averilor mănăstireşti, chiar şi cînd ele erau închi- 50 nate Sîntelor-Locuri din Orient. 278 270 tate legiuirile canonice, statornicite prin sintele Sinoade, în privinţa tuturor mănăstirilor în genere; — apoi legile, drepturile şi imunităţile politice ; şi în sfîrşit obiceiul pămîntului din diferite epoce, în ţările româneşti. S-ar mai putea adaoge, ca dovezi, şi alte fapte culese din tot felul 5 de date întîmplătoare, dar totuşi vrednice şi ele de credinţă. Acum, prin cercetarea conştiincioasă a tuturor acestor izvoare felurite, ne vom cerca să dăm răspunsuri la îmbele întrebări de mai sus. 10 Origina proprietăţilor mănăstireşti. Danii de moşii către mănăstirile pămîntene. Danii felurite către Sîntele-Locuri din Orient Legiuiri şi stipulaţiuni antice care opresc pe străini de a stăpîni pămînturi în coprinsul românesc. Abuzuri făcute in folosul Sîntelor-Locuri. Măsuri luate de către statul român în contra unor asemenea abuzuri. Deosebire însemnată între Stăpînire şi închinare. Definiţi unea cuvîntului din urmă ; drepturi şi îndatoriri reciproce ce el implică. 15 închinarea nu se vede figurînd în legiuirile canonice. Istoria închinărilor în România. Regulele obiceiului pămîntului, în ceia ce priveşte închinările legale. Deosebirea ce este între o mănăstire zisă metoh şi o mănăstire stavropigiacâ. închinări false şi nelegale; abuzurile din care acestea au născut. Măsuri popritoare ce s-au luat la diferite epoce în contra falselor închinări. Guvernul român nu se poate lepăda acum de dreptul ce are de a ataca prin judecată falsele închinări. 20 El trebuie însă să lase acest drept particularilor, cu oarecare restricţiuni legale. Concluziunea celor zise este că proprietăţile de pe teritoriul românesc aparţin numai mănăstirilor pămîntene, fie ele şi închinate. Averile mişcătoare şi nemişcătoare care se află pe teritoriul româ-,nesc, şi pe care călugării de la Sîntele-Locaşuri ale Răsăritului voiesc să 25 le numească azi averi ale mănăstirilor greceşti, sînt toate proprietăţi ale mănăstirilor pămîntene închinate la acele Sînte-Locaşuri. Ctitorii mănăstirilor din ţară şi alţi dănuitori creştini, în urma lor, au dăruit mănăstirilor întemeiate în ţară, atît celor care au fost închinate, cît şi celor care n-au fost, averi de tot felul, precum moşii, vii, case şi alte bunuri; dar mai că 30 nu s-a întîmplat vreo dată ca un proprietar de averi nemişcătoare în Eomânia, să fi dat proprietatea sa în deplină stăpînire, unei mănăstiri aşezate afară din ţinuturile Eomâniei. Să luăm aminte că atunci chiar cînd s-au făcut într-acest chip, cîteva danii de proprietăţi nemişcătoare, a trebuit neapărat ca mănăsti- 35 rea străină către care acele danii erau făcute, să aibă printre cele din ţară, vreo altă mănăstire închinată ei ca metoh şi, prin mijlocirea căreia Sîntul-Locaş din străinătate, îşi exercita dreptul său de proprietate pe acele bunuri pămîntene. Un asemenea mod de procedere îşi are fireasca sa explicare în legile 40 tradiţionale ale ţărilor româneşti, precum şi în stipulaţiunile acestora cu curtea suzerană a Turciei; toate acestea opreau pururea pe străini, şi mai cu seamă pe supuşii otomani, fie ei turci sau raiale, de a stăpîni proprietăţi pe pămîntul românesc. Nu ne lipsesc acte spre a dovedi cum acest drept al ţării a fost restatornicit de cîte ori s-a întîmplat ca el să se 45 calce; adeseori chiar, divanurile pămînteşti şi domnii ţărei au oprit cu totul pe greci să aibă proprietate, fie măcar şi de zestre, pe teritoriul nostru; ba uneori i-au şi gonit peste graniţă, ca oameni vătămători ţărei, care se aşezase aici numai din îngăduinţă şi în nesocotinţa legilor şi a stipulaţiunilor x. E lesne de înţeles că, precît a stat în fiinţă un drept naţional de această natură, nici un particular, ba chiar nici un voevod n-a putut, fără ca să se abată din lege, să dăruiască pe străini, — fie aceştia măcar şi călugări, 5 — cu averi nemişcătoare coprinse în pămînturile Eomâniei; iată dar din ce pricină cei mai mulţi ctitori şi dănuitori de mănăstiri n-au dat bunuri imobile decît numai mănăstirilor pămîntene, pe care, de altmintrele, ei au putut să le lege prin legături de altă natura, cu mănăstirile din străinătate. Acum însă, dacă vreunii călugări s-au încumetat a cumpăra, i0 pe seama mănăstirilor de dincolo, ceva proprietăţi — foarte puţin numeroase — acelea compun o categorie cu totul deosebită; iar despre condiţiunea lor abuzivă se va statori atunci cînd se va rezolva cestiunea de a 1 Fără de a mai reaminti aci, întru sprijinirea acestor fapte, toate dispoziţiunile admise, atît în obiceiele pămîntului, cît şi în dreptul pozitiv al ţărilor române, spre a regula tot mereu, 15 şi adică din timpurile cele mai vechi pînă la Regulamentul Organic din 1834, cestiunea drepturilor de naturalizare şi de împroprietărire ale străinilor, ne va fi de ajuns a însemna vreo cîteva din actele care au pus stavilă la pretenţiunile şi la înrîuririle, din ce în ce mai puternice, ale grecilor. Astfel se pot cita hrisoavele lui Mihai Viteazu (28 august 1599), Leon Ştefan vodă X23 iulie 1631), Radu Leon (9 decemv. 1638); acelea ale lui Ştefan Racoviţă (1763), Alexandru 20 Ghica (1767) şi Mihai Şuţu (1784), care întăresc un act de acelaş feal lui Ipsilanti; apoi încă actul sinodial al clerului din Moldova (1 ianuarie 1752) întărit prin firman împărătesc, la 1781, precum şi actele obşteştilor adunării din Ţara Românească (9 martie 1823) şi din Moldova (22 martie 1826), întărite prin hrisoavele domnitorilor de pe atunci, Gr. Ghica (1823) şi S. Sturdza (1826) şi prin firman special (1829). 25 Abia daca mai este trebuinţă a se adauge pe lîngă aceste documente aşa de categorice, o mulţime de fapte istorice din analele noastre, care toate le confirmă şi le justifică. Nu ne putem totuşi opri de a reproduce aci oarecari citaţiuni contimporane, amintind totdeodată că această luptă în contra înrîuririi stăruitoare a grecilor în interesele ţării, exista încă din al XV-lea secol, şi că, pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul înscria articolul următor printre con- 30 diţiunile cele de căpetenie sub care el recunoaştea suzeranitatea lui Sigismund Bathory, domnul Transilvaniei : „Nu se va numi nici un grec printre cei doisprezece boieri juraţi, nici se va da în ţară grecilor vreo slujbă". Cîţiva ani mai în urmă. mitropolitul Matei din Pogoniani, călugăr grec, stabilit în România, scria într-o cronică în versuri greceşti, tipărită la 1784, în Veneţia, cuvintele următoare pe care le publicăm în traducere românească : „Dar şi voi, boieri greci, cîţi 35 vă aflaţi la curte şi cîţi vă neguţătoriţi luaţi aminte şi vă feriţi de nedreptăţi; nu supăraţi pe români prin nesăturata voastră lăcomie; nu sugeţi pe sărac, că Dumnezeu e în ceruri şi ochiul său e deschis asupra voastră.; nu vă bucuraţi la strînsurica românului, că Dumnezeu are ochi mulţi şi nedreptatea nu poate scăpa nepedepsită de dînsul. Cred că tirăniţi pe bieţii români, şi nesăturata voastră lăcomie îi face de au ură neîmpăcată pe greci, şi nu pot să-i vadă nici zugră- 40 viţi; voi tractaţi pe român ca pe un cîne; de n-ar avea dreptate n-ar striga; dar fiindcă se plîng au cuvînt, cum se vede. încetaţi dară; părăsiţi-vă de nedreptăţi, ca să nu vă pedepsească Dumnezeu cu pedeapsa de veci. Bieţii români vă hrănesc şi vă cinstesc; vrînd nevrînd ne zic jupîne; caută dar să-i iubim şi să-i onorăm ca pe nişte fraţi ai noştri". Ce poate fi mai doveditor decît aceste mărturisiri şi aceste poveţe ale unui călugăr grec, 45 scîrbit el însuşi de purtările mîrşave ale compatrioţilor săi? Pe la anii 1654—1658, patriarhul Antiohiei, Macarie, care a vizitat atunci Ţara Românească, Moldova, ţara cazacilor şi Moscovia, ne face, prin secretarul său, Paul diaconul din Alep, o mărturisire de altă natură. Dupe ce el descrie bogata mănăstire Căluiul din Ţara Românească, călugărul adauge (The travels of Macarius, translated from the arabic by Belfour, London, 50 1836, voi. II, p. 372) : „Doream să luăm această mănăstire şi s-o legăm de patriarhia Antiohiei, precum sînt altele legate de alte patriarhii; dar, osebit de egumen şi cîţiva călugări, nu aflarăm pe nimeni care să ne intre în voie". Alt patriarh al Alexandriei fu mai norocos, cu cîţiva ani în urmă. Iată negreşit fapte, care întăresc ceia ce am zis mai sus despre închinările din ţările româneşti. 55 280 281 şti daca străinii an sau nu dreptul de a fi proprietari pe teritoriul românesc x. Am zis că acte vechi şi legale care să întărească de-a dreptul daruri de proprietăţi nemişcătoare în Eomânia, mănăstirilor de peste hotare, în realitate nu aflăm; trebuie să adaogem că, cu totul din contra, constatăm danii de tot felul coprinzînd obiecte mişcătoare, pe care, d-a lungul timpurilor, voievozii şi particularii le hărăzesc nemijlocit Sîntelor-Locaşuri din ţara turcească ; toţi de toate părţile le-au dat mereu, şi bani, şi odoare de preţ, şi bulgări de sare din ocnele ţării, şi cîntare de grîu, de miere, de ceară, de tămîie, ba şi chiar robi ţigani; şi de toate acestea au dat românii fără osebire la toate mănăstirile de rit ortodox de dincolo de Dunăre. Dar nimeni dintr-înşii, sau foarte puţin, s-au orbit pînă a da moşii, vii sau case, unor mănăstiri străine care nu aveau aci la noi metoaşe pămîntene; nimeni nu s-a încumetat a le da acelora, nici rumâni sau vecini, adică muncitori ai pămîntului, nici privilegii sau scutiri naţionale, nici dreptul de a primi pe seamă-le dajdii pămîntene precum oierii, vinârici, vamă ş.c.l. Daruri de felul acestora se făceau numai către mănăstirile pămîntene, şi atît cele închinate cît şi cele neînchinate s-au bucurat pururea de asemenea foloase. Aceasta era şi lucru firesc, de oarece mănăstirile de aici aveau mijlocul de a exercita nişte drepturi de o natură aşa de locală 2. Din toate cîte spuserăm se învederează că proprietăţile nemişcătoare şi chiar cele mişcătoare ale mănăstirilor administrate în ziua de azi de egumeni, aparţin cu totul acelor mănăstiri pămîntene închinate, şi nu de fel mănăstirilor străine, cărora ele sînt închinate; prin urmare cestiunea stă-pînirii, în ceia ce priveşte mai toate averile, se află astfel dezlegată, atît din cercetarea actelor de proprietate, cît şi prin faptul actualei posesiuni, care, să luăm bine aminte, se exercită chiar şi azi, fără nici o îndoială prin mijlocirea mănăstirilor pămîntene închinate şi în numele lor. 1 Deşi proprietăţile ce mănăstirile închinate au căpătat prin asemenea cumpărători sînt în număr aşa de neînsemnat încît ele nu pot influenţa cîtuşi de puţîn asupra cestiunii drepturilor de împămîntenire şi de împroprietărire ale străinilor, totuşi se cuvine însă să amintim că acele cumpărători s-au făcut numai de către călugări greci, în calitatea lor de egumeni ai mănăstirilor pămîntene închinate, pe numele şi din veniturile acestora mănăstiri, deoarece numai ele puteau fi proprietare pe pămîntul românesc; egumenii, au lucrat dar atunci, nu ca reprezentanţi ai Sîntelor-Locuri străine, ci ei au îndeplinit astfel, una din îndatoririle ce le impuneau mai toate actele ctitoriceşti, adică aceea de a spori averile ce le erau încredinţate. A se vedea pentru aceasta, actul de întemeiere a.schitului Stavropoleos din Bucureşti, clădit de arhimandritul Ioanichie şi închinat de el, mitropoliei din Pogoniani în Rumelia (8 noemvrie 1733), precum şi cartea citată a d-lui I. Brezoianu, p. 71. 2 Acestea le poate spune fără de sfială cel ce a consultat ca vreo două sute de documente felurite atingătoare de închinările mănăstirilor din ţările Româneşti. Printre aceste acte abia se află vreo două trei excepţiuni nepotrivite, prin care se dăruiesc deadreptul către Sîntele-Locuri, proprietăţi nemişcătoare. Cea mai categorică în felul acesta este dania de la mănăstirea Floreşti din Moldova, închinată lavrei Esfigmenu de la Muntele Atos (10 august 1806); dar şi aceia a fost atacată, puţini ani în urmă, de către familia Costache, urmaşi şi colaterali ai ctitorilor primitivi (4 august 1827). Arhivele Muntelui Atos ne mai pot da dovadă de ceia ce înaintăm. Una sută optsprezece acte de închinare şi de danie, făcute în Principatele Române, către mănăstirile Sîntului Munte, sînt tot atîtea mărturisiri netăgăduite despre deosebirea capitală ce s-a făcut totdauna între înzestrările mănăstirilor pămîntene închinate, şi darurile cu care se miluiau mănăstirile de prin ţări străine. Arhimandritul Profirie de la Muntele Atos a publicat, la 1847, în St. PeteFsburg, un inventar al acelor acte, în limba rusească. Ceia ce înaintăm aci este aşa de adevărat încît, ca să se sprijine pretinsul lor drept de proprietate, Sîntele-Locaşuri din Orient se întemeiază mai cu seamă pe actele de închinare, prin care acele mănăstiri pămîntene sînt legate de dînsele. Călugării străini se învoiesc a zice : „Aşa e; se poate ca bunurile să aparţină mănăstirilor pămîntene ce ne sînt închinate; dar tocmai pentru faptul că ele sînt închinate, chiar acele mănăstiri sînt proprietăţi ale Sîntelor-Locuri din străinătate". Aci însă este rătăcirea cea mai mare. închinarea nu va să zică cîtuşi de puţin stăpînire ; documentele şi faptele stau de faţă ca să dovedească în care parte este adevărul. Daca cercetăm dreptul canonic, în actele sîntelor sinoade ecumenice, nu aflăm nicăieri nimica care să îndreptăţească supunerea vreunei mănăstiri către alta. Dimpotrivă, s-ar părea că după cele coprinse în canonul al 20-lea, aşezat la al Vll-lea Sinod ecumenic şi în de obşte după toate dispoziţiunile prescrise pentru întemeierea de mănăstiri şi pentru regulile ce sînt a se păzi întrînsele, s-ar părea, zicem, ca acele sînte legi nu prevăd altceva decît tot mănăstiri osebite şi neatîrnate unele de altele, oblă-duindu-se fiecare de sine, prin soboarele ce le locuiesc, şi primind numai ocrotirea, chezăşuinţele şi privegherea episcopilor şi ale autorităţilor locale. Cată însă să recunoaştem că obieceiul închină, ii, şi prin urmare crearea metoaşelor sau, cum am zice acum, a sucursalelor, a pătruns încă de timpuriu în Eomânia, precum se afla stabilit în tot Orientul creştin. Aici a devenit, ca aiurea, un obicei al pămîntului. Dar, pe acele timpuri înapoiate era şi lucru firesc ca cei mai slabi să caute un sprijin pe lîngă cei mai puternici, jertfindu-le chiar oarece din venitul lor; această idee, predomnitoare în secolul de mijloc, s-a propagat chiar şi în ordinul moral; ea a pătruns pînă şi în monahismul egalitar. Mai multe documente oficiale ieşite din cancelariile vechilor domni români şi din ale patriarhiilor bisericei răsăritene, mărturisesc despre asemenea fapte şi le dau acestor fapte numirea consfinţită, printre românii de odinioară, pentru tot ce era un simplu drept uzual, adică le recunosc a fi făcute dupe obiceiul pămîntului. Chiar din documentele de această natură, prin care unii ctitori primitivi de mănăstiri au regulat închinarea aşezămintelor lor către altele mai vechi, chiar din acele documente şi din deosebite fapte ce s-au petrecut, se pot trage lămuririle cele mai sigure asupra fiinţei închinării şi a drepturilor ce ea da sau impunea. în ordinea ideilor religioase ale Orientului, ea poate să fie asemuită cu ceia ce, în ordinea politică, a fost Suzeranitatea. Acest drept, pe care puterile garantate, l-au determinat, atunci cînd au regulat drepturile şi îndatoririle reciproce ale Porţii cu Principatele Bomâne, ne poate servi spre a explica printr-însul drepturile şi îndatoririle închinării. Şi întradevăr, astfel s-a chiămat, încă de la început, supunerea ţărilor noastre către sultani, căci pretutindeni vechile documente pămîntene spun că domnii de odinioară, Mirce: cel Bătrîn, Bogdan şi alţii au închinat ţara la împărăţie. închinarea consistă în oarecare plocoane şi ajutoare felurite, pe care vasalul trebuia să le dea căpeteniei sale morale ; dar nici cum ea nu constituia un drept de stăpînire dobîndit de acesta asupra bunurilor şi averii clientului său; căci, în orice caz, acesta păstrează întreg şi neatins dreptul de a poseda şi de a-şi administra persoana şi bunurile sale. 288 283 Aşa dar, cînd o mănăstire se află în stare de mănăstire închinată, ea are să recunoască supremaţia spirituală a unei Lavre 1 de la care atîrnă, care este a ei metropolă şi pe care ea trebuie, în oarecare împrejurări determinate, s-o ajute cu daruri; de altă parte Lama cea mare trebuie şi dînsa 5 să apere şi să ocrotească metoaşele ei, de cîte ori va fi nevoie 2. Aci cată să însemnăm deosebirile ce s-au stabilit, prin obiceie şi prin dreptul uzual, între mănăstirile neatîrnate şi cele care atîrnau de altele, sau, ca să zicem mai bine, cele care le erau închinate, dcpiepof/ivai. Acestea port, în tot Orientul, numele de metoaşe, nume derivat de 10 la fJisTa-£XG); ele constituiesc o numeroasă clasă de mănăstiri, care au în deplina lor stăpînire averi mai mult sau mai puţin însemnate şi, cu toate acestea sînt totodată şi îndatorate să recunoscă supremaţia unei alte mănăstiri mai mari, mai venerate şi uneori mai bogate. Aceasta este poziţiunea tuturor acelor mănăstri pămîntene pe care ctitorii lor primitivi 15 le-au pus sub ocrotirea unei alte mănăstiri mai cu vază, aflătoare sau pe tărîmul românesc sau şi dincolo de hotarele noastre. Mănăstirea zisă metoh nu este niciodată o proprietate a celei la care ea se află închinată; ea este, dupe cum s-ar fi zis în legiuirile romanilor cel mult un client al celeilalte. Precum se ştie, tot astfel, adică dupe vechiul obicei al pămîntului, 20 mai toate mitropoliile, episcopiile şi mănăstirile cele mari şi neatîrnate ale ţării, au avut şi au pînă azi, încă, la noi, metoaşe sau sucursale, care stau, faţă cu dînsele, în condiţiuni legale de care nu trebuie să se deosibească întru nimic starea mănăstirilor închinate din Eomânia, faţă cu Sîntele-Locaşuri din străinătate, patroanele morale ale lor. 25 Mănăstirile metoaşe ale aşezămintelor religioase din ţară au avut pururea administraţiunea lor osebită de a mănăstirilor patroane; dar ele se ştiau a fi atîrnate de acelea ; acelea erau superioarele lor ; acelora trebuia ele să facă darurile şi miluirile rînduite prin voinţa ctitorilor. Aşa a fost în deobşte starea de mai-nainte a mănăstirilor zise metoaşe. 30 Nici obiceiul pămîntului, nici vreo legiune oarecare a bisericei sau a ţărilor româneşti n-a cunoscut şi n-a primit ca legal, vreun alt fel de închinare. Adesea s-a întrebuinţat, spre a însemna pe acele mănăstiri care erau cu totul neatîrnate, calificaţiunea de mănăstiri stavropigiace. Acest cuvînt, 1 Aşa se chiamă mănăstirile cele mari, care atîrnă numai de la patriarhiile Răsăritului. 35 2 Se va vedea mai departe că însăşi întocmirea internă, precum şi condiţiunile de exis- tenţă ale mănăstirilor închinate, care acestea toate au fost recunoscute şi întărite mereu prin legiuirile ţării şi prin regulamentările izvorîte din sinoade şi chiar de la bisericile Sîntelor-Locaşuri, nu iertau ca închinarea să îndatoreze pe mănăstiri la altceva decît la o supunere spirituală. Se şi poate dovedi că, de la început, numai astfel s-a înţeles închinarea; aceasta o arată 40 cu prisos conoanele bisericeşti, citate mai sus. De altmintrelea se pot vedea şi mai multe sigi-lioane ale patriarhilor din Constantinopole, atingătoare de aceasta. Principele Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei (Cap. III, despre mănăstirile din Moldova), ne-a transmis, încă foarte lămurite, ideile ce domneau, în această privinţă, pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea. Iată ceia ce zice : „Este obicei, în Moldova, cînd un voevod ori un boier clădeşte o mănăstire, 5 să-şi împartă toată averea în mai multe părţi deopo._.vă, atît mănăstirei cît şi copiilor săi, dînd adică mănăstirii tot cît lasă şi copiilor, iar dacă cumva se teme ca, dupe moartea sa, mănăstirea să se strice sau să ^se risipească, apoi o închină la altă mănăstire mai mare, ale-gînd-o pe aceasta dintre cele care sînt aşezate în cele patru numite locuri, Ierusalimul, Muntele Sinai, Muntele Atos şi Rumelia ; şi arhimandritul acelei mănăstiri se îndatorează să iea asupră-şi 50 îngrijirea mănăstirii închinate şi să veghieze pentru ca călugării dintr-însa să aibă în ea petrecere bună şi cinstită...". al cărui înţeles literal este izvorîte din cruce (axaupo^ şiTuuyy]) se aplică la mănăstirile care, în toată creştinătatea nu cunosc altă autoritate decît a patriarhului şi a preasîntului sinod, de care ţine în genere toată biserica Eăsăritului. Acelea sînt însă şi mănăstirile care au păstrat neatins caracterul primitiv al aşezămintelor mănăstireşti; relaţiunile lor cu patriarhul 5 sînt cu totul de altă fire ca supunerea impusă stării de metoh. Prin stavro-pigie se înţelege numai că neatîrnarea aşezămintelor astfel numite, era chezăşuită de capii supremi ai bisericei. Toate mănăstirile cele vechi din ţările româneşti şi foarte multe dintre cele ce s-au înfiinţat în secolii din urmă, aveau dreptul de stavropigie dar, din nenorocire, acest drept ne le 10 a fost mereu respectat1. Sînt, întradevăr, acte care dovedesc că, prin mijloace abuzive, au mers uneori treburile cu totul altfel, şi că, osebit de închinările uzuale ce s-au făcut dupe obiceiul pămîntului, adică de către însuşi ctitorul, carele, deodată cu înfiinţarea unei mănăstiri o şi închina la alta, apoi uneltirile călu- 15 gărilor greci au adus pe unii din domnitorii şi din locuitorii ţărei, a săvîrşi închinări nelegale, adică a supune cu închinare unele mănăstiri pămîntene, care pînă atunci se bucurase de o deplină neatîrnare. Dar aici avem al 12-lea canon din al Vll-lea sinod ecumenic şi 1-ul canon din îmbele prime sinoduri adunate, în biserica S-ţilor Apostoli, care opresc cu desă- 20 vîrşire pe orice om, fie el mirean sau călugăr, fie străin sau rudă a ctitorului, fie chiar însuşi ctitorul în urma întăririi aşezămîntului său, de a dispune de o mănăstire sau de averile ei şi de a preschimba oricît de puţin orînduielile şi daniile de la întemeiere, mai cu seamă daca acestea erau în conformitate cu legiuirile. în mai multe rînduri, voievozii şi obşteştele adunării ale 25 ţărilor noastre, au pus stavilă, împreună cu patriarhii ecumenici ai Eăsăritului, la asemenea închinări nelegale, şi au stricat pe cele ce se înfiinţase prin foarte dese abuzuri. Documente de felul acesta avem cu prisos în Eomânia; în ele se desluşesc lămurit atît rînduielile sîntelor sinoduri, cît şi concesiunile făcute dupe obiceiul pămîntului2. Din acele documente se în- 30 vederează cîtă deosebire este între o închinare dreaptă, adevărată şi primordială şi alta falsă, nelegală, de a doua mînă, adică făcută de oameni care n-aveau dreptul să dispună de un ce care nu era al lor. în de obşte autorităţile ţărilor române, ba chiar şi ale bisericilor din Eăsărit, au combătut, în multe rînduri, asemenea închinări, şi cu toate 35 acestea, cel puţin jumătate din mănăstirile închinate se află azi supuse la această stare, prin acte înfierate cu cea mai îndrăzneaţă nelegalitate. Pe timpurile cînd în ţările române scăpătase drepturile strămoşeşti s-au ivit unii domni înstrăinaţi de naţiune şi de dreptate, s-au ivit chiar moştenitori de-ai ctitorilor cari nu mai ţinură seamă de neatîrnarea cti- 40 toricească a celor mai multe din mănăstirile lor, şi, siluind toate drepturile 1 Pentru această categorie de mănăstiri, se poate vedea mai cu seamă sigilionul patriarhului din Constantinopol Calinic, cu data din 10 februarie, 1702, dat mănăstireu Harezu din Ţara Românească, unde se lămureşte bine condiţiunile mănăstirilor stavropigiace. 2 A se vedea actele date, unul dupe altul, de obşteasca adunare a Ţărei Româneşti şi 45 întărite prin hrisoavele lui Alexandru Iliaş (6 martie 1628), Matei Basarab (27 noemvre 1638, 27 noemvre 1639, 20 decemvre 1640); şi prin sigilioanele sinodale ale patriarhiei din Constantinopole (1640 şi aprilie 1641), apoi hrisovul lui Constantin Basarab (14 mai 1657), al lui Radu Leon (29 aprilie 1667); raportul obşteştei adunări a Ţărei Româneşti, întărit de A. Moruzi (8 fevruarie, 1794) precum şi actul familiei Costachi din Moldova, din 4 august 1827. 50 284 285 cele vechi ale acelor aşezăminte, le închinară la mănăstirile din Sîntele-Locnri1. Unii an împins lucrul şi mai departe; printr-un abuz neiertat, şi-au închipuit să închine vreunui Sînt-Locaş de dincolo, deodată cu mănăstirea pămînteană ce pînă atunci era neatîrnată, chiar şi moşiile ei, pare că 5 ar fi stat prin putinţă ca nişte simple proprietăţi funciare să fie susceptibile de a se supune la o acţiune de ordine cu totul spirituală, precum este închinarea. Atît ajunsese de mari în secolul din urmă, învălmăşala ideilor şi nestatornicia principiilor, pe care odinioară fusese întemeiate şi poziţiunea şi drepturile aşezămintelor religioase! 2 10 Tot din acea vreme sînt şi acele cîteva acte prin care s-a cumpărat, pe seama Sîntelor-Locaşuri din Turcia, de-a dreptul sau prin care li s-au dăruit nemijlocit, proprietăţi pe tărîmul românesc, călcîndu-se astfel o lege care a fost pururea cu tărie la noi, aceia ce nu învoia pe străini să aibă proprietăţi pe pămîntul nostru. 15 1 Marginile ce am impus acestui studiu nu ne permit a ne opri îndelung asupra acestui punt. Ar trebui chiar volume întregi spre a se arăta meşteşugirile viclene şi hrăpirile neruşinate prin care grecii au izbutit a face să li se închine mai toate mănăstirile din ţară şi să li se lase pe mîinile lor administrarea şi venitul acelor mănăstiri. Cercetînd actele ctitoriceşti, care mai toate au fost, în cursul timpilor, abătute de la înţelesul lor primitiv, se va vedea lesne cum 20 sfinţii părinţi de peste Dunăre nu s-au sfiit în nici un mod, a atinge scopurile lor, aducînd uneori mărturii mincinoase, alteori falsificînd chiar documentele vechi, ba uneori chiar întrebuin-ţînd siluirile cele mai sălbatice, pe care le înlesneau compatrioţii lor, domnii şi mitropoliţii fanarioţi din al XVIII-lea secol. Spre a căpăta o dreaptă ideie, sub acest punt, se poate consulta, nu numai actele mai sus citate, prin care se desfiinţează închinările false şi nelegale, dar încă şi 25 documentele privitoare la închinările mănăstirilor Căluiul (testamentul Buzescului din 9 septembrie, 1609 şi hrisovul lui Grigore I. Ghica, 19 mai 1693); Stâneştii, (hris. lui Radu, 19 mai 1615) hris. lui Constantin Brîncoveanu şi sigilionul patriarhicesc din 8 mai 1692; hris. lui Nicolae Mavrocordat (27 aprilie 1716); Radu-vodă (hrisov fals al lui Radu din 10 februarie 1613); Vintilă-vodâ (hris. lui Radu Leon, 29 aprilie 1667); St Ioan din Bucureşti (hris. lui 30 Duca, 12 mai 1678) ; Hangu (hris. lui Nicolae Mavrocordat, 19 iulie 1715, hris. lui Mihai Raco-viţă, 30 iunie 1716); St Ioan din Focşani (act de întemeiere al căpitanului Vrănceanu, 1740); Richitosa (hris. lui Grig. Ghica, ianuarie 1729); Spiră din Del (carte a mitropolitului Ungrovlahiei, mai 1776, hris. al lui Ipsilant, 1777; Vizantia (hris. lui Grig. Ghica, 15 ianuarie 1777); Vieroşu (raportul divanului Ţărei Româneşti din 8 fevruarie 1794, întărit de Muruz) 35 s. c. 1., s. c. 1. Se poate adaoge nenumărate citaţiuni. Despre aceste false şi nelegale închinări, care se înteţesc mai cu seamă în prima j umătate a secolului al XVIII-lea, sub cei dintîi fanarioţi, se observă că cele mai multe sînt făcute sub înrîurita intrigelor greceşti, fie ale călugărilor sau ale mirenilor, de către voevozii, mitropoliţii şi de dregătorii cei mai mari ai Principatelor, luîn-du-se însă mai totdeauna de aceştia drept temei, un oarecare drept de rudenie ori de moştenire, 40 care învederat jicnea aşezămintele cele vechi, mult mai bine păzite odinioară de domnii pămîn-teni (Vezi nota la pag. <285». 2 Se poate cita un exemplu ciudat, dar din nenorocire numai unul. La 1826, călugării greci îşi ieau asupra de a dispune de proprietăţile mănăstireşti şi vînd armenilor o întreagă mănăstire, anume S-tul George din Codrul Herţei. Asemenea rătăcire nu se poate explica decit 45 numai prin abuzurile şi asupririle ce au exercitat în ţările noastre Fanarioţii, în timp de un secol. Mănăstirile noastre, aşa de bogate, erau pentru dînşii un izvor nesecat de înavuţire, prin care îşi întemeiau din ce în ce mai tare stăpînirea lor peste toată ţara. Ceia ce este încă un lucru de luat aminte, e că aceeaşi voievozi fanarioţi cari desfiinţau şi scălîmbau atîtea vechi aşezăminte ctitoriceşti şi robeau prin închinare atîtea mănăstiri, odinioară neatîrnate, acei 50 domni, zicem, au clădit şi ei uneori, în ţară, mănăstiri nouă şi le-au înzestrat mai adesea, nu doară din averea lor proprie, ci printr-un fel de despuieri ce erau în obiceiele lor, adică hără-zindu-le averile altor vechi mănăstiri. Cată asemeni să recunoaştem că există în România şi mănăstiri cărora fanarioţii, ctitori ai lor, le-au asigurat condiţiunile de existenţă prin acte categorice de închinare; astfel este mănăstirea Văcăreşti, întemeiată de Nicolae vodă Mavrocordat 55 (hris. din 1719); astfel şi biserica Stavropoleos din Bucureşti, clădită de arhimandritul Ioaniche, 7 noemvre 1733, şi cîteva altele. Lăsînd dar la o parte această abatere vinovată de la legiuirile ţărei, şi neluînd în seamă nici rătăcirea care a putut îndemna la acele închinări de proprietăţi nemişcătoare, către Sîntele-Locuri, iar pe de altă parte, primind închinarea din suszisul punt de vedere, sub care ea îşi are a sa fiinţă, adică în stare de o vasalitate spirituală nu poate exista decît numai între două 5 aşezăminte religioase, vom fi nevoiţi să recunoaştem că închinarea mănăstirilor, deşi nu este iertată de canoanele bisericei, a fost totuşi un fapt primit şi consfinţit prin obiceiele ţărilor româneşti. Dar nu e mai puţin adevărat că ea a fost împinsă pînă la abuz, atunci cînd s-au supus la închinare mai multe mănăstiri pămîntene care, la început, fusese neatîrnate. 10 Atît guvernul românesc cît şi unii capi ai bisericei creştine de peste Dunăre, s-au împotrivit adesea la asemenea abuz ; el însă tot a lăsat urme numeroase prin mănăstirile din Eomânia, care se află încă azi a fi închinate. Cu toate acestea, întru cît priveşte închinările, guvernul român, ca să nu mai intre într-un adevărat noian de judecăţi parţiale, ar putea să 15 primească acum de bune toate închinările actuale, fără osebire, şi să le considere, cît despre sineşi, ca şi fapte împlinite. I-ar veni chiar mai cu înlesnire de a trece cu prescripţiunea peste toate închinările de a doua mînă, care s-au făcut afară din obiceiul ţării şi cu nesocotinţa voinţelor primitive ale ctitorilor. El poate acum să se lepede fără primejdie de un drept pe care 20 1-a avut şi de care s-a folosit pururea ţara, adică acela de a desfiinţa toate închinările nelegale. Dar ceia ce nu poate face, e de a împinge toleranţa pînă întru a opri pe particulari şi pe moştenitorii în viaţă ai ctitorilor primitivi, de a ataca prin judecată închinările nedrepte, de orice natură ar fi ele, şi de a susţine dinaintea tribunalelor ţărei pretenţiunile lor în contra 25 Sîntelor-Locuri, de cîte ori asemenea cereri ar fi bazate. Se înţelege însă că în astfel de cazuri, îndreptăţirea acelor cereri n-ar putea să ajungă la alt rezultat decît acela de a desfiinţa închinarea, ce se va fi recunoscut nelegală dupe legile noastre; iar mănăstirea dezrobită şi redusă în starea ei primitivă de neatîrnare, ar reintra de sineşi şi fără nici o osebire, întru ceia 30 ce priveşte administrarea ei şi a bunurilor sale, în categoria mănăstirilor pămîntene care au rămas şi sînt azi neînchinate. Ca să apăsam acum asupra purtării ce ni se pare a fi deocamdată cea mai potrivită pentru guvernul român, în cestiunea închinărilor, vom stabili că, atunci cînd el ar face, cum se zice, o apă din toate închinările azi 35 în fiinţă şi le-ar considera pe toate în deobşte, ca închinări drepte şi bune, adică cum ar fi acelea făcute însăşi de ctitorii lor la întemeiere, prin această condescendenţă chiar, el ar consfinţi faptul că singurele şi unicele stăpîne ale bunurilor mănăstireşti coprinse în teritoriul românesc, sînt numai şi numai acele mănăstiri pămîntene închinate, iar nu de fel patroanele lor 40 duhovniceşti de prin Locurile-Sînte ale străinătăţii. Şi într-adevăr, deoarece este bine înţeles de către toţi că nu e nici lucru drept nici cuviincios ca să se reguleze starea mănăstirilor închinate altmintrelea decît dupe voinţa vechilor ctitori ai lor, şi dupe adevăratul principiu al închinării — principiu carele şi acela a avut neapărat, de la început, cuvîntul său de a fi şi prin 45 urmare cată să-şi păstreze pururea caracterul său originar, nu mai încape îndoială că, la această regulare, trebuiesc luate drept temeiuri, numai închinările cele legale, adică cele consfinţite de vechiul obicei al pămîntului şi nu deloc cele care au fost tot mereu combătute şi respinse, atît de autorităţile 286 287 civile ale ţării, cît şi chiar de cele bisericeşti ale Răsăritului. Deci, numai şi numai pe baza închinărilor celor drepte, netăgăduite şi primordiale, se poate judica acea cestiune de căpetenie, care consistă în a şti al cui este dreptul de stăpînire asupra bunurilor din ţările româneşti, pe care 5 le administrează azi călugării străini, în numele mănăstirilor pămîntene închinate, mănăstiri la care ei sînt acum egumeni şi îngrijitori. Văzînd împrejurările precum le-am arătat, — şi să băgăm de seamă că alt punct de vedere mai nefăţărit nu există, cine oare este acela care va tăgădui faptele şi drepturile, pe care acum le-am lămurit? Cine, cu dreaptă chibzu- 10 inţă, nu va rămîne pătruns de acest adevăr că, adică, unicele persoane morale îndreptăţite a stăpîni aşa des numitele bunuri din România, sînt numai acele mănăstiri pămîntene, pe care le leagă de Sîntele-Locuri numai spiritual şi cucernicul lanţ al închinării, în care nu se coprinde cîtuşi de puţin o idee aşa de materială ca aceia a unei stăpîniri pămînteneşti ? Amestecul statului român în administrarea mănăstirilor închinate nu a lipsit nici o dată; înseşi Locurile-Sînte l-au cerut adesea. Numirea egumenilor. Ceia ce ea trebuie să fie dupe legile bisericeşti. Cum s-a făcut că, în România, excepţiunea să se prefacă în regulă. Din ce cauze s-au numit egumeni străini. Drepturile ce au păstrat ţările române în această 20 împrejurare. Nu mai sînt cuvinte pentru ca egumeniile să fie ocupate de străini. Rezultat negativ al acestui fapt. Trebuinţa neapărat simţită de a despărţi atribuţiunile egumenilor şi stariţilor, de acelea ale îngrijitorilor şi ale administratorilor cari duc afacerile mireneşti ale mănăstirilor. Demoralizaţiunea şi abuzurile pricinuite de un asemenea amestic de atribuţiuni. Crerarea bunurilor mănăstireşti nu mai poate sta pe viitor decît în minele unei administraţiuni 25 mirene. Sarcinile impuse tuturor mănăstirilor în genere de către ctitorii şi dănuitorii lor. Buna întreţinere a clădirilor ctitoriceşti şi a obştei ce locuieşte întrînsele, sînt condiţiunile neînlăturate ale oricării danii. Prevedere specială a ctitorilor de mănăstiri pămîntene închinate. îndatoririle mănăstirilor către ţară. Ceia ce erau odinioară mănăstirile în România. Scop patriotic al clădirii lor şi al bogatelor daruri ce li se făceau. Mănăstirile închinate au îndeplinit, în trecut, 30 îndatoririle lor către ţară, fără de nici o împotrivire. Nimic nu le îndreptăţeşte la scutiri, în timpul de faţă. — îndatoriri speciale ale mănăstirilor închinate către Locaşurile-Sînte, patronii lor. De ce natură sînt acele îndatoriri ? Ele sînt subordinate celor care privesc buna întreţinere a mănăstirilor pămîntene şi celor care au de scop ajutoarele către ţară. Ele nu constituie un drept pozitiv şi prin urmare nu se poate preface într-o dajdie în totdauna aceeaşi. Necesi- 35 tatea de a se întocmi pentru mănăstiri, bugete pe an, care să reguleze întrebuinţarea şi împărţirea echitabilă a veniturilor mănăstireşti, în conformitate cu dispoziţiuni.le donatorilor. Cine se cuvine să întocmească acele bugete? Concluziune. O mare parte din sarcina ce am luat asupră-ne se află acum uşurată prin lămurirea primului punt, care ne-a făcut să cunoaştem, fără îndoială, 40 al cui este dreptul de proprietate asupra acelor bunuri din ţările româneşti, despre care Sîntele-Locaşuri din Orient pretind că ar fi o avere a lor. Şi într-adevăr, deoarece s-a dovedit că, oricum s-ar iscodi lucrul, averile din România nu pot fi ale altora decît ale mănăstirilor pămîntene, foarte lesne ne va fi acum a da răspuns la a doua întrebare ce s-a pus la începutul aces- 45 tui studiu, adică de a şti: care sînt drepturile şi îndatoririle guvernului român în administrarea acelor mănăstiri şi a averii lor? Să lăsăm în lături faptele zilnice care ne-ar dovedi cu prisos că asemenea drepturi se exercită azi de către guvernul român, în puterea voinţei obşteşti ba chiar şi încă adesea din cererile stăruitoare ale Sîntelor-Locaşuri. Să cercetăm acum numai în ce consistă cestiunea administrării şi să vedem dacă fiecare din puntele ce se ating de dînsa nu îndatorează 5 în mod imperios pe statul român, de a-şi exercita autoritatea în chipul cel mai nemijlocit şi cel mai energic, în toată gestiunea acelor sînte aşezăminte şi a averilor ce ele stăpînesc. Punctele în care se coprinde tot dreptul de administrare, sînt cele următoare: io 1° Numirea de superior sau de egumen la acele mănăstiri, şi 2° Repartiţiunea şi întrebuinţarea veniturilor acelor mănăstiri. Să examinăm primul punct şi ne vom încredinţa îndată, consultînd regulile monahiceşti, întărite cu tot dinadinsul, în ţările române, printr-o mulţime de hrisoave domneşti şi de sigilioanele patriarhiceşti \ că, în fie- 15 care' mănăstire egumenul cată să fie ales dintre membri acestui sobor; numai cînd cumva nu s-ar găsi, în sînul unei mănăstiri, un bărbat vrednic de asemenea păstorie, numai atunci este îngăduit de a căuta aiurea un egumen cu cerutele însuşiri. De altmintrelea, în canonul 88 al sinodului local din Cartagena se hotărăşte lămurit că un călugăr nu poate sta egumen 20 într-o mănăstire unde este străin şi venetic, iar canoanele 17 şi 21 aie sinodului al VH-lea ecumenic, opresc cu desăvîrşire pe călugări de ale trece dintr-o mănăstire într-alta, nu numai ca egumeni, dar şi ca simpli monahi. Aceste regule au fost păzite în România pînă atunci cînd reiaţiunile mai dese cu Orientul, şi mai ales cu clerul grecesc şi slavon din Turcia, au 25 făcut să predomnească asupră-le excepţiunile; a venit, în adevăr, o vreme — şi este tocmai aceia pe cînd Principatele Române s-au închinat Porţii Otomane — a venit o vreme cînd domnii şi ctitorii de mănăstiri, împinşi chiar de zelul lor pentru binele aşezămintelor pămîntene, ba chiar poate pentru folosul ţării întregi, au descoperit la călugării străini, merite mai 30 mari decît ale monahilor pămînteni şi au chiămat unii ca aceia să ie încredinţeze lor egumeniile mănăstirilor de aci, fie închinate sau şi neatîrnate. Pricinile care au povăţuit introducerea călugărilor străini în mănăstirile ţării, sînt de natură felurită ; meritul şi favoarea au avut uneori precă- 1 Dupe cum am mai spus, organizarea şi starea în care aflăm toate mănăstirile din ţară, 35 la acea epocă, sînt cu totul necompatibile cu acel drept de proprietate pe care îl pretind Sîntele-Locuri ; în administrarea averilor, mănăstirile închinate erau pe deplin neatîrnate de locurile de cari depindeau duhovniceşte, şi sub acest raport nu se vede a fi îost nici o deosebire între mănăstirile închinate şi cele neatîrnate din ţară. A se vedea, drept dovadă, marele hrisov, care constituie, cum am zice, codicele legiuitor al mănăstirilor din Ţara Românească, întărit de ob- 40 şteasca adunare şi de Constantin voevod Mavrocordat: întrînsul se coprind mai toate actele de mai-nainte, de la 1596 pînă la 1657, prin care adunările şi voevozii ţării, precum şi sinoadele şi patriarhii din Constantinopole au regulat şi confirmat pe rînd drepturile şi întocmirea mănăstirilor din România. De altmintrelea origina acelor dispoziţiuni se află încă din al XlV-lea secol. A se vedea apoi şi o mulţime de acte de acelaş fel, care nu sînt pomenite în zisul hrisov, 45 iar printre acestea : sigilionul patriarhului Ieremia al Constantinopolului (1593), acele al patriarhului din Ierusalim (24 aprilie 1664), cel încă odată citat al patriarhului Calinic (10 fevr. 1702), al lui Kiril, patriarhul Ierusalimului (ca la 1706), şi hrisoavele lui Grigore Ghica (1742 şi 1767), Ipsilant (1776), Muruz (1779 decemv.) întărit prin act sinodal şi patriarhicesc (9 ianuarie 1800), Caragea (4 martie 1813 şi 1815) şi acestea confirmate de patriarhul Ierusalimului (1816). Toate 50 acestea se ocupă în genere de a regula starea mănăstirilor închinate, atît din puntul de vedere al întocmirilor canonice, cît şi al administrării averii lor. 19 - c. 203 289 dere; alteori însă numai mituirea şi lăcomia de bani au îndemnat la aşa faptă pe voevozi şi pe neamurile ctitoriceşti. Să luăm aminte totuşi, că asemenea hatîruri sau chiverniseli, se făceau numai pe seama unui om şi pe timpul vieţii sale; cutare călugăr străin de la Sîntele-Locuri se numea 5 egumen la o mănăstire din ţară, fiindcă purta nume de om cuvios, sau învăţat sau dibaci. Dar avem dovezi, care se pot arăta tuturor, că adeseori din astfel de favori personale a încolţit un lăstar cotropitor pentru drepturile mănăstirii, căci călugărul străin izbutea cu încetul să prefacă cinstea ce i se dase lui, într-o închinare arbitrară a mănăstirei româneşti ce i se 10 încredinţase către lavra străină de unde el venise Pe de altă parte, abuzul acela prin care se aduceau egumenii străini pentru mănăstirile pămîntene, ajunse a fi ca şi un obicei. Unii ctitori stipulară chiar în actele de întemeiere ale mănăstirii lor, ca aşezămîntul patronal, la care el o închinase, va avea dreptul de a trămite din sînu-i egu- 15 meni ca s-o administreze; dar asemenea acte se rostesc totdeodată curat asupra înaltelor calităţi ce trebuie să aibă acei bărbaţi, şi mai toate prevăd că, de n-ar fi păzite cu sfinţenie aceste condiţiuni, şi adică, de cumva egumenii trămişi de la Sîntele-Locuri ar lucra întru stricarea, şi nu întru buna stare a mănăstirii pămîntene, autorităţile ţării vor trebui să inter- 20 vină şi să încredinţeze acel sînt locaş unor oameni cari vor păzi mai cu luare aminte voinţele ctitorilor2. Iată dar, că nu numai dreptul firesc pe care însăşi autonomia ţării îi dă statului român de a cîrmui toate aşezămintele publice de pe teritoriul său, dar încă şi actele de închinare legală supun numirea şi purtarea egu- 25 menilor de la mănăstirile închinate, la controlul puterii locale, care de altmin-ţreli este pururea şi pretutindeni protectorul natural al unor astfel de aşezăminte şi chezaşul, îndatorat cu îndeplinirea voinţelor ctitoriceşti. Cauza pentru care s-au chiămat egumeni din străinătate spre a cîrmui mănăstiri pămîntene, se află încă spusă curat în multe din vechile acte 30 de închinare; chiar daca ea nu este rostită pretutindeni, cel puţin este subînţeleasă; căci, pe timpii de atunci, mergea vorba, că în de obşte călugării de la Sîntele-Locuri erau mai învăţaţi şi mai deprinşi cu afacerile bisericeşti decît cei din clerul nostru. Apoi încă, aceia, cu toată a lor ştiinţă, aveau în străinătate mai slabe mijloace de viaţă decît cei de la noi. De aceia 35 românii îi chiămau cu milă, ca să le încredinţeze lor mănăstirile pămîntene, gîndind totdeodată că ei se vor arăta mai cuvioşi şi că vor răspîndi în ţară lumini, binefaceri şi exemple de pietate. Cu toate acestea, românii 1 A se vedea actele mai sus citate ale lui Alexandru Iliaş (1628), hrisovul lui Constantin | Brîncoveanu din 8 martie, 1692, atingător de închinarea mănăstirei Stanesti, precum şi mai toate 40 actele de închinare de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi din al XVIII-lea secol, mai cu seamă cele din Moldova. Să adaogem şi următoarele cuvinte ale patriarhului Macarie, despre mănăstirea Stanesti: „Tot locul este acum pustiu, fiindcă ctitorii, puţin după clădirea mănăstirii, supuseseră administrarea ei lui Nikifor, patriarhul Alexandriei, dupe a cărui răposare, nimeni nu mai îngriji de dînsa". (Travels of Măcarius, voi. II, p. 373). Istoriile noastre sînt pline de 45 asemenea fapte. Respectul şi consideraţiunea de care se bucură călugării din Orient, primirea binevoitoare şi adăpostul ce ei pururea aflau în ţară la noi, au pricinuit adesea asemenea favori, de care ei s-au folosit cu meşteşug, spre a ajunge a se crede stăpîni pe o a patra parte din proprietăţile ţărilor noastre. \ 2 A se vedea hrisovul ctitoricesc de la Cotroceni, dat de Şerban voevod Cantacuzino, la 50 octombrie 1682. nu s-au lepădat niciodată de dreptul de a depărta pe acei egumeni străini, dacă cumva ei n-ar îndeplini scopul cerut. Românii au exercitat adesea acest drept, care n-a scăpat niciodată cu desăvîrşire din minele guvernului românesc 1. Precît însă numirea egumenilor străini la mănăstirile pămîntene, 5 chiar şi la cele închinate, nu mai are acum o cauză binecuvîntată ; precît acei egumeni, în loc de a îndeplini scopul pentru care au fost chiămaţi, nu mai poartă cîtuşi de puţin grija lui; precît ţara are acum un cler, cel puţin tot aşa luminat şi aşa demn ca cel din străinătate : apoi pe ce temei oare s-ar mai primi egumeni străini în mănăstirile ţării? Să mai adaogem io că guvernul român s-a putut pe deplin convinge de deşărtăciunea acestui obicei, prin faptul chiar că a îngăduit, în aceşti ultimi patruzeci de ani, acele dispoziţiuni învechite şi devenite acum cu totul păgubitoare. Astfel, mănăstirile închinate au scăpătat din ce în ce mai mult; în loc de cuvioşia, de luminile şi de binefacerile cu care ctitorii mănăstirilor socoteau să înzes- 15 treze ţara, prin mijlocul egumenilor străini, nu s-a mai văzut decît demoralizare, răsipă, ignoranţă, rea credinţă şi neruşinate hrăpiri. Chiar şi autorităţile bisericeşti de dincolo, au destăinuit adesea fapte ruşinoase şi s-au îndreptat la guvernul român cu plîngeri în contra egumenilor pe care ele înseşi îi recomandase. Deci, guvernul nostru nu mai poate avea nici o cheză- 20 şie solidă spre a primi pe străini la egumeniile mănăstirilor pămîntene închinate, şi prin urmare pretinsul drept al Sîntelor-Locuri de a recomanda egumeni de la ele, nu mai poate fi privit astăzi decît ca o concesiune ce li s-a făcut de către guvernul român, numai sub titlu de cercare. Cercarea s-a adeverit a fi o pagubă învederată pentru mănăstirile închinate; şi 25 nu numai pentru dînsele, dar încă pentru moralitatea publică, pentru buna credinţă a ţării, pentru respectul ce datorăm ctitori cestelor legături. De altă parte, este de luat aminte că dezvoltările şi propăşirea ce viaţa socială de la noi a dat proprietăţilor mănăstireşti, facu ca administrarea acestora să nu mai fie astăzi tocmai potrivită cu caracterul mona- 30 hicesc, cu atît mai mult că încă şi al 27-lea canon din al IV-lea sinod ecumenic prevăzuse că sarcina de curator al bunurilor mănăstireşti trebuie să fie cu totul osebită de aceia de cap al unui sobor de călugări. De aceia şi guvernul românesc, în îngrijirea sa către mănăstirile pămîntene neatîrnate, a şi regulat mai de mult ca sarcinile de egumen 35 şi de stariţ să rămînă în marginile ce le sînt însemnate de legea bisericească, adică să se reducă la administrarea duhovnicească şi casnică a soborului; pentru aceasta s-a fixat fiecărei mănăstiri, un buget propor-ţionat cu trebuinţele sale materiale şi în raport cu obiceiele şi cu îndatoririle de ospătare şi de miluire ce sînt în datinile lor. Guvernul a îngrijit 40 ca mănăstirile ţării, cele neatîrnate, să rămînă locuri de retragere, de cuvioşie, de odihnă şi de adăpost sufletesc, iar nu dărâmături, pustiite de călugări şi chiar uneori de preoţi de mir, sau cantoare de negoţuri eămă-tăreşti şi focare de procese, de intrigi şi de mîrşevii, precum sînt azi mă- 45 năstirile închinate din ţările româneşti. 1 A se vedea formularul de declaraţiune din partea călugărilor greci, cînd sînt trămişi în calitate de egumeni la mănăstirile închinate din Ţara Românească, în Memorandum al d-lui Gr. Bengescu, 1858, p. 75. 290 291 Acest rezultat mîntuitor 1-a produs crearea unei administraţiuni centrale a bunurilor mănăstireşti, care s-a instituit îndată ce s-a simţit că o sarcină de astfel de natură nu se mai potriveşte cu caracterul monacal. Este un lucru de o neapărată trebuinţă ca o astfel de măsură nimerită, care 5 pînă acum a fost numai parţială şi adică mărginită la mănăstirile neatîrnate, să se aplice tuturor mănăstirilor pămîntene, în de obşte. Toţi egumenii trebuiesc descărcaţi de sarcina gestiunei externe a mănăstirilor. Acum proprietăţile mănăstireşti nu pot fi bine administrate decît printr-o autoritate mireană, recunoscută de stat, care să ofere toate cuvenitele chezăşii de ordine 10 şi de probitate; mai bine decît călugării, ea poate să dirige întrebuinţarea veniturilor, conform cu spiritul, cu dispoziţiunile, cu voinţele şi cu intenţi-unile manifestate de ctitori şi de dănuitori. Spre a descurca toate puntele atingătoare de administrarea mănăstirilor închinate şi averei lor, ne mai rămîne acum să vedem în ce mod tre- 15 buiesc să fie repărţite şi întrebuinţate veniturile acelor bunuri, ca să nu se facă abateri nici din litera, nici din spiritul donaţiunilor legale ce s-au făcut acelor mănăstiri. Ca să ajungem la acest rezultat, cată mai-nainte de toate să recunoaştem că averile mănăstireşti, în de obşte, sînt supuse toate la două condiţiuni, care sînt aceleaşi pentru toate categoriile de mănăstiri 20 fără osebire. Oricine a dat ceva la vreo mănăstire, a avut mai ales două scopuri în vedere; adică de a înlesni întrebuinţarea cuviincioasă a locaşului căruia a făcut dania, şi de a-i da mijloace ca să se săvîrşească, printrînsul. acte de pietate şi de binefacere, sub orice formă ele s-ar prezenta. Cea dintîi condiţiune este de sineşi un lucru aşa de firesc încît abia 25 a fost vreo odinioară trebuinţă ca să se înscrie în actele de danie. Este bine înţeles că cine dăruieşte ceva vreunui aşezămînt oarecare, o face, mai întîi de toate pentru ca să-i asigure şi să-i îmbunătăţească soarta. Cu toate acestea, actele de închinare cele legale, ba chiar şi unele de închinare arbitrarie, nu lipsesc de a coprinde, ca o clauză expresă, întreţinerea mănăstirilor 30 închinate din ţară, pare că cei cari le-au clădit şi chiar cei care le-au închina/t pe nedrept, s-ar fi temut ca să nu vină un timp cînd călugării străini ar despuia sau ar năpusti acele locaşe pămîntene, atît în folosul Sîntelor-Locuri, cît poate chiar şi pe seama lor proprie. în această privinţă, statul român are datoria de a cere ca mănăstirile 35 pămîntene să fie întreţinute dupe măsura averei lor, căci toţi românii se simt adînc pătrunşi de cea mai dreaptă mînie, cînd văd cum călugării străini, cari de atâţia mari de ani administra acele averi, lasă să se dărapene si să se pîngărească atîtea mîndre creaţiuni ale cuvioşiei şi ale măririi străbunilor lor; cînd văd mai cu seamă cum, din aşa multe bogăţii rămase 40 de la pietoşii dănuitori, mai nici o părticică nu este întrebuinţată la întreţinerea şi la preînoirea acelor aşezăminte. Putem spune fără sfială şi fără greş, eă cel puţin jumătate din mănăstirile închinate din ţările române, se află azi într-o stare de părăsire desăvîrşită, şi că egumenii lor sînt numai nişte strîngători ai veniturilor lor, spre a le trece de-a dreptul 45 la Sîntele-Locuri, atunci cînd banii nu le rămîn în pungă. Demnitatea sfintei noastre religiuni, voinţele generoşilor ctitori şi dănuitori ai mănăstirilor noastre, spiritul chiar al naţiunii în genere, strigă necontenit în contra unor nelegiuiri ca acestea. Cum doară va putea sta guvernul nostru nepăsător şi a nu-şi împlini datoria, curmînd un rău ca acesta şi punînd stavilă la aşa neruşinate abuzuri ? Dar, nu numai întreţinerea clădirilor, a slujbei bisericeşti şi a obştei ce locuieşte în mănăstire, sînt unicele condiţiuni stipulate de dănuitorii averilor mănăstireşti. 5 La noi, ca şi aiurea, mănăstirile n-au fost odinioară, numai locaşuri de retragere, exclusiv consacrate unei vieţi monahale inactive; într-o ţară aşa de expusă ca a noastră, la tot felul de cotropiri şi de bîntuieli, mănăstirile, clădite mai toate în formă de cetăţui cu ţepene ziduri de apărare şi pitite mai adesea în locuri mai mult sau mai puţin ferite de prădări, io mănăstirile, zicem, erau menite a găzdui în sînul lor pe cei ce căutau adăpost, a înlesni mijloacele de trai celor slabi şi neputincioşi, a păstra nepreţuitele comori ale cunoştinţelor şi ale măiestriilor omeneşti; în sfîrşit, a dezvolta şi a răspîndi aceste binefaceri ale minţii şi ale înţelepciunii. Iată de ce natură erau diferitele sarcine ce se lăsau pe seama sîntelor 15 aşezăminte, sămînate în vechime pe teritoriul românesc. Toţi aceia pe care cuvioşia şi dorul lor de ţară îi îndemna să voiască binele material şi moral al naţiunii, nu aflau alt mijloc de a-1 întemeia, decît clădind şi înzestrînd mănăstiri. Aşa vedem că strămoşii noştri au adus tot mereu pe altarele religiunii, prinoasele îmbilşugate ale patriotismului lor ; îi vedem dăruind 20 mănăstirilor, pentru ca şi acestea să primească şi să ospăteze pe călători; pentru ca ele să adăpostească pe pribegi; să ajute şi să miluiască pe sărmani şi pe văduve ; să înzestreze şi să căpătuiască pe orfani; să întreţină spita-luri pentru bolnavi şi infirmi; să întocmească tiparniţe pentru publicarea şi răspîndirea de cărţi folositoare; în sfîrşit pentru ca ele să contribuiască, 25 prin toate mijloacele, la îmbunătăţirea stării morale şi materiale a ţării şi ca, la caz de nevoie, ele să vină şi în ajutorul patriei. Poate că dintr-un simţimînt de acelaş fel a purces chiar şi gîndul de a închina unele mănăstiri pămîntene la cele dela Sîntele-Locuri. Străbunii noştri au sperat, pe semne, că, punînd în mai de aproape relaţiuni mănăs- 30 tirile din ţările noastre cu acelea din Orientul depărtat, călugării cari de acolo vor veni aci, fiind mai învăţaţi decît ai noştri, vor şti să dea, la noi, exemplul unei pietăţi mai luminate şi vor contribui, în mod mai puternic, la propăşirea naţiunii române. Cît despre trecut, ne place a o mărturisi, speranţele lor n-au fost totdeauna deşearte; dar tare s-au schimbat vre- 35 murile, şi ale lor bune intenţiuni au slujit de temei la prelungirea unei stări, care azi este foarte depărtată de ceia ce a fost uneori şi de ceia ce, cu amăgire, se credea că are să fie pururea. Cele ce, în mod general, am expus pînă aci cu privire la binefacerile ce mănăstirile erau datoare a răspîndi printre locuitorii ţării, acelea nu sînt 40 simple cuvinte, fără dovezi. Cele mai multe acte de danie şi mai ales cele de închinări legale, coprind asemenea îndatoriri; ele numai prin formă se deosibesc dintr-un act într-altul; dar spiritul şi intenţiunile ce le-au dictat sînt pretutindeni aceleaşi; clauzele se schimbă însă dupe epoce şi dupe firea dănuitorilor. Nu e mai puţin adevărat că orice mănăstire, precît are 45 avere, are şi îndatoriri corelative de binefaceri publice. Acesta era un fapt aşa în de obşte cunoscut şi netăgăduit încît, abia numai cu vreo patruzeci de ani înapoi, nici urda din mănăstirile ţării, fie dînsa închinată sau neatîrnată, nu i-ar fi dat prin gînd de a fi scutită, de cîte ori a fost trebuinţă a se face 292 293 1 I contribuţiuni, fie parţiale, fie colective, cu scop de a stîrpi epidemiile, de a se clădi sau a se întreţine spitale, aziluri şi orfanotrofii, de a se institui sau de a se înzestra scoale, seminarii, tipografii, ba chiar şi de a se face cisle, pentru plata datoriilor statului, ori pentru întreţinerea oştirilor de apărare 1. 5 A refusa asemenea ajutoare ar fi părut călugărilor de mai-nainte, o călcare a voinţelor ctitoriceşti, de oare ce fundatorii au lăsat mănăstirilor, avutul lor numai şi numai cu scopul ca sub scutul apărător al sfintei noastre religiuni, ele să răspîndească, preste tot cuprinsul ţării, binefacerile unor avuţii mai cu spor întrebuinţate. 10 Nimeni nu poate tăgădui că actele de binefacere publică au fost una din condiţiunile stipulate la noi de către dănuitori; şi nimeni nu poate dovedi că a existat vreo dată în ţară o mănăstire oarecare, fie dînsa de orice categorie, care să se fi abătut de la îndatorirea de a contribui prin cislă, sau la înfiinţarea de institute publice de binefacere, sau la ajutoare 15 de dat patriei, în vremuri grele. Deci, ne întemeiem a zice că nu se află acum un cuvînt oarecare pentru ca mănăstirile închinate din ţările româneşti să poată pretinde a fi scutite de a îndeplini, sub acest raport, voinţele testatorilor, voinţe la care, în timp de secoli, ele au stat supuse fără nici o împotrivire 2. 20 în calitatea sa de chezaş al îndeplinirii vechilor stipulaţiuni, statul român este dator să-şi întrebuinţeze acum autoritatea spre a asigura îndeplinirea strictă a clauzelor de danie. Lui i se cuvine, fără îndoială, de a face să se execute voinţele ctitorilor, atît întru ceia ce priveşte întreţinerea tuturor sfintelor aşezăminte din ţară cît şi în regularea* şi 25 fixarea părţii de contribuţiuni, prin care averile mănăstireşti trebuie să vină în ajutorul institutelor de utilitate publică. Şi să ne aducem bine aminte că nu este în ţară nici un aşezămînt mănăstiresc, a cărui avere să nu fie supusă, prin însăşi natura ei, la această a doua îndatorire a tutulor mănăstirilor pămîntene. 1 Mai că nu se află mănăstire la care să nu se găsească asemenea condiţiuni, în actul de închinare. Această îndatorire pe care ar fi şi de prisos a o mai dovedi, este un ce aşa de firesc, aşa de întrupat în spiritul închinărilor, încît guvernul ţării a dispus totdauna de dînsa, fără nici o împotrivire; el a hotărît şi soiul şi câtimea contribuţiunilor mănăstireşti. A se vedea raporturile obşteştei adunări din Moldova (12 sept. 1704 şi 1 mart. 1706), întărită de Antioh 35 vodă Cantemir (iunie 1705 şi mart. 1706). Apoi încă hrisoavele următoare : în Ţara Românească : al lui Alexandru Ipsilanti (17 martie 1775), Muruz (27 noemv. 1793 şi 20 octom. 1794), Hangerli (22 ianuar. 1798), al divanului executiv (25 mart. 1798) Constantin Ipsilanti (5 sept. 1803); Caragea (19 mai 1817); — în Moldova : al lui Ipsilanti (8 iunie 1799), raporturile adunărilor din Moldova (25 mart. 1813 şi 1 ianuarie 1828) şi din Ţara Românească (6 dechemv. 40 1822). Mai adaogem hrisoavele lui Constantin Brîncoveanu (1707) şi lui Constantin Mavrocordat (28 dec. 1716), atingătoare de mănăstirea închinată S-tul Sava dinBucureşti. O mulţime de acte de felul acesta se află la Arhivele Statului. Puterile străine s-au folosit şi ele adesea de aceste contribuţiuni mănăstireşti numite cisle. Mai întotdauna, pe timpul ocupaţiunei Principatelor Române' de oştirile ruseşti sau tur- 45 ceşti, mănăstirile au contribuit cu bilşug la întreţinerea lor. A se vedea poruncile lui Mihai-vodă Şuţu (1 dec. 1801), ale divanului executiv din Ţara Românească (14 mart. 1809, 10 april, şi 4 iul. 1812) şi toate actele relative la ocupaţiunile militare străine, şi păstrate în Arhivele Statului. 2 Precum am spus mai sus, guvernul a dispus întotdeauna de această obligaţiune impusă 50 mănăstirilor închinate de către ctitorii lor. A se mai vedea asemenea condicile de socoteli pe care toate mănăstirile aveau datorie să le înfăţişeze şi să le supună la controlul statului. Asemenea condice se mai păstrează la Arhive, mai ales pe anii dintre 1730 şi 1741. E drept însă, e chiar folositor de a recunoaşte, că mănăstirile cele închinate din Eomânia au o îndatorire mai mult decît mănăstirile noastre cele neînchinate. Tocmai în acea îndatorire, adaosă sau suplimentară, şi numai întrînsa, stă, ca să zicem aşa, partea materială sau mirenească a dreptului de închinare. Actele cele vechi, actele ctitoriceşti care coprind 5 şi întăresc închinarea unei mănăstiri pămîntene, conţin în ele o a treia clauză, osebită de cele pe care le-am analizat pînă acum. Acea clauză le impune de a da ajutoare, plocoane, pomeni şi miluiri, nu numai în obiecte de consomaţiune, ci mai ales în bani, la mănăstirile de la Sîntele-Locuri, patroane ale lor. Din cele mai multe acte de danie io regulată, se vede că tot prisosul veniturilor, dupe îndeplinirea întreagă & celor două prime condiţiuni, sînt menite a alcătui acele ajutoare. Socotelile sau semile mănăstirilor închinate, care au fost supuse, la diferite epoce, controlului guvernului, dovedesc cu prisos că într-astfel s-a urmat atunci pe cînd clauzele donatorilor erau încă respectate. Cată să luăm 15 seama că, pe atunci, chiar şi mănăstirile a căror închinare nu se făcuse dupe legile recunoscute de statele române şi de capii bisericei şi a căror avere fusese lăsată cu abuz în deplina stăpînire a Sîntelor-Locuri de peste Dunăre, chiar şi acelea nu îndeplineau condiţiunea de ajutoare şi miluiri, trămise peste graniţă, decît după ce mai întîi îndestulase toate 20 acele obligaţiuni pămînteneşti, care erau însuşite stării lor constitutivel. Prin urmare, ni se pare un ce evident că, îndată ce se va restrînge dreptul de ajutoare, plocoane şi miluiri în adevăratele lui margini, guvernul român nu va contesta cîtuşi de puţin stricta şi religioasa executare a acestei ultime clauze. Din sincera şi regulata păzire a datorielor ce 25 sînt impuse mănăstirilor închinate în raport cu ţara noastră, unde se află aşezate şi aceste locaşuri şi averile lor, va decurge, ca o urmare firească, şi obligatorie, îndeplinirea datoriilor de dărnicie şi miluire către Sîntele-Locuri care sînt prescrise în actele de închinare. Totuşi, să nu se uite că, acestea fiind pururea subordonate celorlalte două clauze, ele 30 nu se vor putea îndeplini niciodată în dauna celor întîietoare. Trebuinţele momentane ale mănăstirilor închinate, diferite nevoi ale patriei, desvol-tările reclamate uneori de institutele de binefacere sau de educaţiune publică din ţară, în sfîrşit creşterea sau scăderea veniturilor averei mănăstireşti, toate acestea pot să pricinuiască adese schimbări în suma de aju- 35 torare ce se vor da lavrelor patroane din Orient. Această ameninţare de fluctuaţiuni şi de nestatornicie ar putea să pară primejdioasă călugărilor străini, mai ales în momentul de faţă; totuşi ei n-au drept a se plînge de dînsa, căci, de bună seamă ea este de sineşi coprinsă în actele de închinare, şi adeseori chiar este anume 40 rostită în documentele cele mai autentice. Tocmai de aceia, guvernul român, luînd de bază, în această împrejurare ca în toate celelalte, dis-poziţiunile regulate de ctitorii şi de dănuitorii primitivi, dispoziţiuni pe a căror soliditate nu o pot contesta nici călugării străini, nu va putea nici dînsul să conteste că se cuvine a face, pe tot anul, o parte mănăstirilor 45 1 A se vedea porunca Hangerliului din 27 august 1798, raportul obşteştei adunări a Ţării Româneşti (10 sept. 1798), porunca lui Muruz (dec. 1801) ş. alt. A se consulta cartea d-lui I. Brezoianu, la pag. 89, precum şi condicele mai sus citate. 294 295 de la Sîntele-Locuri, din veniturile mănăstirilor noastre cele închinate, şi că acea parte va fi tocmai prisosul acelor venituri. însă, chiar din această pricină, acea parte nu va putea fi hotărîtă în mod neschimbat şi fix, pe cît timp vom voi să ne ţinem de clauzele coprinse în actele cele 5 vechi, căci ea va fi pururea subordinată la îndeplinirea altor condiţiuni, ce au asupră-i o netăgăduită precădere. Deci, deoarece partea aceia nedeterminată din veniturile mănăstirilor închinate este, cînd vom căta bine, numai un fel de dar binevoitor, nu rezultă de loc dintr-însul, în folosul Sîntelor-Locuri, un drept pozitiv şi specificat în mod categoric, 10 carele să poată fi prefăcut vreodată, într-o sarcină sau într-un bir permanent şi neschimbat. Cu atît mai puţin se vor putea întemeia călugării din străinătate pe acel obicei de dărnicie tradiţională, moştenit de la vechii ctitori ai mănăstirilor pămîntene, spre a reclama, în puterea lui, un drept de 15 amestic sau de control în întrebuinţarea veniturilor mănăstireşti. Documentele antice dovedesc fără îndoială, că ei au dreptul de a se bucura de bunăvoinţa şi de dărnicia ţărilor româneşti, dar nu, de fel, că ei au pe acela de a regulamenta înşişi acea dărnicie. Aşa dar totul, cînd e vorba de întrebuinţarea veniturilor mănăs-20 tirilor închinate, se reduce la formarea unui buget anual, pe care numai naţiunea română este în drept a-1 întocmi, deoarece acel buget dispune numai de fonduri şi de venituri care aparţin unor mănăstiri pămîntene şi nu celor străine; totuşi va trebui ca într-însele să se ţină pe deplin seama de voinţele ctitorilor şi dănuitorilor; căci, osebit de părţile din 25 venit afectate la trebuinţele interne ale mănăstirilor închinate, şi osebit de cele destinate aşezămintelor de binefacere şi de folos public ale ţării, cată să se mai prevadă întrînsele şi oarecari ajutoare ori miluiri către mănăstirile din Locurile-Sînte. Acum, spre a ne rezuma în cîteva cuvinte, vom repeţi că, com- 30 pulsarea documentelor ce stau în fiinţă şi cercetarea amănunţită a drepturilor ab antiquo, ne-au adus la concluziunile următoare, care prezentă de sineşi şi cu foarte slabe neajunsuri, întreaga soluţiune a cestiunii mănăstirilor închinate din Principatele Eomâne : 1° Proprietăţile mănăstirilor zise greceşti, sînt in realitate averea 35 unor mănăstiri pămîntene, care sînt legate de Sîntele-Locuri din străinătate numai prin faptul închinării. Totuşi, închinarea nu impune mănăstirii pămîntene altceva decît a recunoaşte precăderea duhovnicească a mănăstirii de care ea depinde, şi a da acesteia ajutoare şi miluiri; atîta şi nimic mai mult. Astfel fiind dreptul, mănăstirile închinate, precum 40 şi avutul lor, trebuiesc să fie puse, faţă cu statul român, în aceiaşi stare ca toate celelalte mănăstiri pămîntene, care şi ele au proprietăţi. Temeiul acestei dispoziţiuni se află întru aceia că actul care deosebeşte mănăstirile închinate de cele neatîrnate, nu este cîtuşi de puţin de natură a preschimba, pentru acelea, dreptul lor de proprietate, nici poziţiunea lor civilă în 45 statul românesc. 2° Numirea egumenilor străini şi recomandaţi de Sîntele-Locuri, şi-a tras origina din oarecare condiţiuni de superioritate morală şi intelectuală a călugărilor din Orient, asupra clerului pămîntean; acele condiţiuni nu mai există astăzi, şi prin urmare, nu mai este nici un cuvînt de a primi în ţară la noi egumeni străini, cu atît mai mult că fiinţa lor aci produce acum nişte rezultate cu totul opuse celor care au îndemnat pe strămoşii noştri la o asemenea măsură. Deci, numirea egumenilor străini nu-şi mai are azi cuvîntul de a fi, ci, din contra, ea este păgu- 5 bitoare pentru ţară şi derăpănătoare pentru vechile ei aşezăminte ctitoriceşti. Pe de altă parte, starea actuală a ţării, din puntul de vedere social, cere neapărat, pentru administrarea averilor mănăstireşti, ca dînsa să fie încredinţată, nu unor persoane îmbrăcate cu caracterul religios, ci unei io instituţiuni mireneşti şi speciale în asemenea materie. Cată dar să se oSebească foarte lămurit însuşirile unui egumen şi unui stariţ mănăstiresc de acelea ale unei administraţiuni a bunurilor mănăstireşti, care aceia trebuie să fie compusă de bărbaţi cu specialităţi civile şi ştiinţifice de naturi diferite. 15 3° întrebuinţarea venitului mănăstirilor închinate, care precum s-a dovedit, nu se deosebesc de cele neatîrnate decît prin faptul cu totul spiritual al închinării, cată să fie regulată prin bugete, ce se vor întocmi de naţiunea română şi în care se va prevedea, pe tot anul şi dupe potriva trebuinţelor momentului, osebite părţi, menite : 20 a) la clădiri şi la întreţinerea cuviincioasă a mănăstirilor pămîntene închinate, şi a acelor persoane cari au drept a locui în ele; b) la contribuţiunea în favoarea institutelor de binefacere, de cultură şi de utilitate publică ale ţării (biserici, scoale, spitaluri, ateliere şi felurite instituţiuni culturale); 25 c) la trămiterea de ajutoare, daruri şi miluiri la Sîntele-Locuri din Orient, spre a se întreţine şi acolo, cu subvenţiuni româneşti şi sub controlul statului român, aşezăminte de religiune, de binefacere şi de învăţămînt public. Eegulată fiind în acest mod, cestiunea mănăstirilor închinate din 30 Principatele Eomâne, ar satisface pe deplin atît litera cît şi spiritul clauzelor prescrise de ctitori şi de dănuitori. Această regulare ar fi, totdeodată, conformă cu obiceiele tradiţionale şi consfinţite prin acte vechi ale statului român şi ale bisericei răsăritene. Ea ar fi dreaptă, onestă, folositoare pentru toţi şi, putem zice şi mai mult, glorioasă pentru românii de odini- 35 oară şi pentru cei din viitor. Cît despre noi, dupe ce am cercetat cu luare aminte toate documentele vechi ce ne-au venit a mînă, văzînd că, deocamdată, lipseşte cu totul o bună înţelegere asupra schimbărilor ce trebuiesc neapărat aduse la starea lucrărilor de acum, pe de altă parte, înlăturînd cu sfială 40 orice lege de secularizare generală, care ar confunda într-un singur potop toate averile mănăstireşti din ţară, ni se pare că modul dupe care noi am tratat şi am căutat să rezolvăm cestiunea, este unicul carele să poată stîrpi abuzurile şi neorînduielile ce se comit în zioa de azi, unicul asemeni care ar curma cu dreptate greutăţile numeroase ce, din toate părţile, 45 se înalţă ameninţătoare pentru liniştea şi bunul trai în ţară la noi. Bucureşti, 1863. 296 297 REGULAMENT INTERIOR PENTRU CONSILIUL GENERAL AL INSTRUCŢIUNEI PUBLICE Art. I. Ministrul Instrucţiunei Publice, fiind dupe art. 22 § I, al legei instrucţiunei, preşedinte al consiliului general, poate să delege, în 5 lipsă-i, dreptul de preşedintă, pentru o întreagă sesiune, unuia din membrii acestui consiliu. Art. II. Preşedintele sau delegatul său la preşedintă deschide şi închide şedinţele; priveghează asupra observării legei şi regulamentului de faţă; decide ordinea zilei pentru desbateri; pune cestiunile în votare o şi proclamă rezultatul votului; face să se păzească ordinea discuţiunilor, rechemînd în cestiune sau la ordine pe oratori, cînd este necesitate, şi oprind întrerupţiunile de către alţi membri. Chemarea la ordine pentru prima oară nu se va înscrie în procesul verbal. Art. III. Pe lîngă preşedinte vor fi aleşi, prin majoritatea voturilor, 5 doi secretari, din sînul consiliului, cari, vor priveghia redacţiunea proceselor verbale; vor da citire, la trebuinţă, de orice acte depuse la biurou; vor aduna şi vor controla voturile; vor îngriji redactarea tuturor hîrtielor ieşite din consiliul general osebit de raporturile pentru care vor fi aleşi anume raportori. ) Sarcina secretarilor va fi numai pe timpul unei sesiuni a consiliului. Art. IV. Ministeriul Instrucţiunei Publice va pune la dispoziţiunea consiliului general un număr necesar de copişti tahigrafi, cari, sub direcţiunea unui şef de biurou din minister, vor forma cancelaria consiliului general. Acel şef de biurou va fi redactorul hîrtielor, sub privigherea şi ■răspunderea secretarilor aleşi de consiliu. Art. V. Toate hîrtiele emise din consiliu general vor fi subscrise de preşedinte şi contra semnate de secretari. însă raportul general, prevăzut la art. 30 al legei de instrucţiune, şi orice alte acte adresate de consiliu general, direct către Ministrul Instrucţiunei, se vor subscrie de delegatul ministeriului la preşedintă, iar în lipsă de un asemenea delegat de totalitatea sau de majoritatea membrilor consiliului general. Art. VI. Pentru fiecare propunere asupra cărei consiliul general va fi consultat de către ministru, conform art. 20 şi 28 din legea instrucţiunei, consiliul va alege, din sînul său, prin majoritatea voturilor, o comisiune de cinci membri, care va fi însărcinată a examina propunerea şi a face asupră-i un raport, despre care va da cunoscinţă consiliului, în şedinţa generală, printr-un anume raportor ales din sînul acelei comisiuni şi însărcinat cu citirea şi cu susţinerea lui. Art. VII. Propunerile relative la întinderea sau îmbunătăţirea instrucţiunei, provenite din iniţiativa membrilor consiliului general, vor trebui să se depună la biurou, subscrise cel puţin de cinci membri ai consiliului general. După cetirea unor asemenea propuneri, consiliul va decide, dacă se iau în consideraţiune, şi în caz afirmativ, cinci din membrii propunători vor fi aleşi spre a constitua comisiunea însărcinată cu examinarea propunerei şi cu redactarea raportului, care va fi citit şi susţinut, în şedinţa generală, de un anume raportor, ales din sînul acelei comisiuni. Art. VIII. La caz cînd vreo propunere ar necesita lucrări de o mare întindere, numărul membrilor din comisiunea examinatoare se va putea adaoge pînă la îndoit, spre a elabora raportul mai cu grabă. Atunci comisiunea se va împărţi în secţiuni; iar raportul ei complect va fi citit şi susţinut, în şedinţa generală, de noul şi acelaşi raportor. Art. IX. Fieşice raport al unei comisiuni trebuie să coprindă, ca concluziune, opiniunea clar formulată a comisiunei sau a majorităţii ei, împreună şi cu aceea a minorităţii Aceasta din urmă va avea precădere la discutare şi la vot. Art. X. Citirea în şedinţă generală a raportului unei comisiuni, asupra vreunei propuneri, nu va putea întîrzia mai mult de cinci zile după alegerea comisiunei ce are a o esamina. însă, cînd comisiunile vor fi mai numeroase de cinci membri, atunci se va acorda, pentru prezintarea raportului, un adaos de cîte o zi mai mult pentru fiecare membru ce va trece peste numărul de cinci. Art. XI. Propuneri nu se mai pot priimi nici pune în dezbatere în cele din urmă cinci zile ale sesiunei, nefiind timpul necesar spre a le examina. Art. XII. Pentru redactarea raportului general prevăzut la art. 30 al legei instrucţiunei, vor fi desemnaţi toţi raportorii, cari în şedinţele precedente ale sesiunei, vor fi susţinut raporturi de comisiune; însă consiliul mai poate să adaoge, pe lîngă dînşii, unul, doi sau trei membri, aleşi din sînu-i prin vot. Acest raport va fi cea din urmă lucrare a unei sesiuni, el se va citi şi susţine, în şedinţă generală de un raportor, anume ales de consiliu. Art. XIII. Eaporturile comisiunilor vor fi îndată tipărite, prin îngrijirea Ministeriului Instrucţiunei şi sub controlul biuroului consiliului general. Ele se vor împărţi la membrii consiliului general şi la delegaţi din consiliul permanent, cu 24 ore cel puţin, înainte de punerea lor în desbatere. Art. XIV. Fiecare membru al consiliului general poate fi ales în mai multe comisiuni deodată. Art. XV. Delegatul ministrului la preşedintă şi secretarii iau parte atît la votare cît şi la lucrările comisiunilor, în care pot fi aleşi ca membri şi chiar ca raportori. în caz cînd lipsind ministrul din şedinţă, delegatul său la preşedintă s-ar afla raportor al vreunei comisiuni, atunci cel mai în etate dintre membrii numiţi din cler, după art. 22 § XI al legei de instrucţiune ocupă preşedinta. Art. XVI. Şedinţele consiliului general se vor ţine la trebuinţă în toate zilele, osebit de' duminici şi sărbători, în localul destinat pentru aceasta de Ministeriul Instrucţiunei. Orele la cari se vor deschide şedinţele vor fi sau la amiazi, sau la 7 ore seara, după cum va alege consiliul. Art. XVII. Şedinţele se vor deschide prin citirea apelului nominal al membrilor, de către un secretar; în urmă se va face citirea procesului verbal din şedinţa precedentă, la care membrii consiliului general precum şi delegaţii din consiliul permanent, sînt în drept a cere rectificări, şi în caz de contestaţiune, le pot dobîndi numai printr-un vot aprobativ al consiliului. 1 298 299 10 15 20 25 30 35 40 45 Art. XVIII. Şedinţele nu se pot ţine decît în fiinţa de faţă a două treimi din membrii consiliului general. Art. XIX. Membrii consiliului general sînt îndatoraţi a face cunoscut, în scris, biuroului, motivele lipsei lor de la şedinţe. Consiliul decide prin vot despre validitatea motivelor. Art. XX. Absenţele nemotivate ale membrilor consiliului general se fac cunoscute Ministrului Instrucţiunei, prin adresă oficială a consiliului ; şi, în caz de repeţire pînă la şepte ori, i se va propune de a înlocui membrii abătuţi, printr-alte persoane, în conformitate cu prescripţiunile Art. 22 din legea instrucţiunei. Art. XXI. Votul este secret atunci numai cînd se prezintă o cestiune de persoane. în orice alt caz, votarea se face pe faţă, prin sculare şi şedere, sau prin apel nominal. Votarea secretă se face în urne, cu bile albe şi negre sau cu bilete scrise. Art. XXII. Osebit de cazul prevăzut prin legea instrucţiunei la Art. 20 § III, majoritatea este constituită prin jumătatea voturilor membrilor de faţă, plus unul. Art. XXIII. Cuvîntul se cere de la preşedinte care-1 acordă după rîndul cer erei. Un membru al consiliului general nu poate cere cuvîntul mai mult de două ori, în aceeaşi cestiune, osebit numai spre a susţine raportul în desbatere cînd se află raportor. Art. XXIV. înainte de a se deschide discuţiunea generală asupra unei cestiuni ce se află la ordinea zilei, se pot prezintă la biurou, amendamente la conclusiunile raporturilor de comisiuni formulate în scris. Orice amendament, spre a se putea citi în şedinţă şi pune în discuţiune, trebuie să fie subscris cel puţin de trei membrii ai consiliului. Discuţiunea şi votarea amendamentelor vor precede desbaterea şi votarea Gestiunilor principale. Art. XXV. Discuţiunea nu se va putea închide mai-nainte de a fi vorbit toţi oratorii înscrişi la biurou, afară numai dacă înşişi vor renunţa. Art. XXVI. Fiecare membru al consiliului general are drept a cere, prin intermeziul biuroului consiliului orice ştiinţe de la minister, relative de administraţiunea şi la statistica instrucţiunei publice. Tot pentru asemenea informaţiuni, se pot chiema la şedinţele consiliului directorul general al Ministerului Instrucţiunei, revizorii şcolari, directorii de stabilimente de instrucţiune, cari totuşi nu pot participa întru nimic la deliberat iune. Toţi membrii consiliului general vor primi cîte un esemplar din Buletinul Instrucţiunei Publice în tot cursul anului. Art. XXVII. Acest regulament-şi va avea tăria sa în actualul period trienual, prevăzut prin Art. 23 din legea instrucţiunei. Mei o modificare, adaos sau scădere nu i se vor putea face de cît numai la începutul uneia din sesiunile viitoare, şi atunci în urma unei propuneri subscrisă de zece membri ai consiliului cel puţin. Pentru asemenea operaţie se va alege atunci o comisiune specială, fără ca aceasta se poată opri pe consiliul general de a-şi începe şi urma lucrările după regulamentul în fiinţă. GIMNAZIE Şl SCOALE REALE RAPORT ASUPRA ORGANIZAŢIUNII CE AR FI SĂ SE DEA ÎNVĂTĂMÎNTULUI SECUNDAR ÎN ROMÂNIA, PREZENTAT CONSILIULUI GENERAL DE INSTRUCŢIUNE PUBLICĂ, ÎN SESIUNEA LUI DIN ANUL 1865 La deschiderea primei sesiuni a consiliului general de instrucţiune publică, din care Dl. 5 Odobescu făcea parte ca delegat al consiliului de stat, Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice, adresase consiliului general un şir de propuneri, între care erau coprinse şi următoarele idei, atingătoare de învăţămîntul secundar : „O greşită direcţiune pare a fi luat învăţămîntul nostru gimnazial. El s-a socotit de completare a educaţiunii, în loc de a fi considerat numai ca mijloc de trecere la învăţămîntul superior, iq Această greşită direcţiune a făcut şi din gimnaziele noastre, pepiniere de candidaţi la funcţiuni. Noua lege a şcoalelor, prin art. 199—219, prevăzînd înfiinţarea de scoale reale, ne dă, domnii mei, mijloace de a împuţina pe viitor răul ce constatarăm. Consiliul permanent a elaborat proiecte de programe pentru o parte din şcoalele secundare. Conform art. 29 din legea şcoalelor; d-nii delegaţi ai consiliului permanent vă vor da, în ^ privinţa acestora, toate lămuririle şi astfel îmbunătăţirile ce proiectele în cestiune vor primi din dezbaterile d-voastre, ne vor permite a le aplica îndată în scoale". Comisiunea însărcinată cu examinarea propunerilor d-lui ministru al Instrucţiunii Publice, relative la învăţămîntul secundar, care propuneri sînt coprinse sub rubrica a Il-a, în discursul d-sale la deschiderea sesiunii 20 actuale a consiliului general al instrucţiunii adunîndu-se în mai multe şedinţe ; avînd în vedere articolii legii asupra instrucţiunii din 25 noiemvrie 1864, atingătoare de această parte a învăţămîntului, precum şi procesele verbale ale consiliului permanent, adică unul din 17 iulie, două din 21 iulie, unul din 10 august 1867 şi altul fără dată relativ la şcoalele 25 secundare de fete; a deliberat asupra acestor materii şi-şi rezumă astfel opiniunile sale : Din cuvintele susmenţionate ale d-lui ministru rezultă că două cestiuni sînt mai ales puse în examinarea consiliului general, adică, pe de o parte : 30 1° direcţiunea ce este a se da învăţămîntului secundar, prin gimnazii, scoale reale, profesionale etc. De altă parte : 2° examinarea proiectelor de programe ce consiliul permanent a elaborat pentru o parte din şcoalele secundare. Luînd în deliberare prima cestiune, comisiunea s-a simţit fericită 35 de a găsi exprimate în cuvintele d-lui ministru, chiar ideile de care toţi membrii ei sînt pătrunşi, şi a căutat, ţinîndu-se. în marginile prescrise 300 301 de lege, a propune, într-un mod general, mijloacele ce ea socoteşte a fi mai nimerite spre a ajunge la scopul de toţi dorit. Mai înainte de toate, făcînd o nomenclatură a tuturor institutelor de învăţămînt public secundar, prescrise de noua lege a instrucţiunii, ; şi din care unele se află de acum existente, iar celelalte sînt încă de înfiinţat, ea a constatat că ele se pot clasifica în şase specii diferite, unele subîmpărţite în mai multe ramure şi graduri, şi anume : I. Licee, în număr de 9 şi gimnasie 37. (Art. 93 al legii). II. Scoale reale, fără număr determinat. (Art. 199, 200). III. Scoale secundare de fete, 8 la număr. (Art. 184). IV. Scoale profesionale: de agricultură cu ferme-model, 3, (Art. 207), de industrie, 7 (Art. 208), de comerciu 7 (Art. 214). V. Seminarie : de gradul I, 7 şi al IP, 2. (Art. 224). VI. Scoale de moaşe, de două graduri. (Art. 220, 221). între aceste diferite specii de scoale sînt unele, şi anume, cele coprinse sub n-ele IV, V şi VI, al căror scop şi tendenţe sînt chiar însemnate prin numirile ce ele port, fiind create pentru formarea de bărbaţi sau femei cu profesiuni bine specificate, adică : preoţi, agronomi, industriaşi, comercianţi şi moaşe. Legea determină condiţiunile sub care aceste scoale trebuiesc să funcţioneze, şi numai examinarea programelor ce li s-ar face ar putea să înlesnească consiliului general, mijloacele de a da instrucţiunii ce se predă într-însele, o direcţiune mai potrivită cu scopul la care tind. în momentul de faţă s-au prezentat comisiunii, prin procesul verbal al onorabilului consiliu permanent din 21 iulie 1865, numai programa seminariilor, şi despre aceia se va vorbi la locul său. Comisiunea şi-a aţintit toată luarea aminte asupra direcţiunii ce ea crede că ar trebui dată învăţămîntului, în cele două specii de şcoli însemnate sub n-ele I şi II, adică, pe de o parte, liceelor şi gimnazielor, pe de alta, şcoalelor reale. Plecînd din puntul de vedere că învăţămîntul secundar, spre a fi astăzi complet într-o ţară, trebuie să aibă un caracter îndoit, adică a fi socotit, într-unele scoale, ca un studiu intermeziar între clasele primare şi facultăţi; iar într-altele, ca un complement suficient al instrucţiunii elementare, comisiunea socoteşte de cel mai neapărat folos ca acestei părţi a instrucţiunii publice să se dea la noi, două direcţiuni pe care spre a nu le numi contrarii, le vom arăta ca mergînd paralel. Aceste două tendenţe sînt caracterisate prin denumirile generice de studii clasice şi studii reale sau practice. Fie-ne iertat, mai-nainte de a intra în caracterizarea mai amănunţită a acestor studii, diverse nu prin natura ci prin tendenţele lor, şi mai-nainte de a schiţa măsurile principale de executat spre a realiza coexistarea acestor două tendenţe în şcoalele noastre secundare, fie-ne, zicem, iertat de a relata aci cîteva cuvinte foarte însemnate ale unui bărbat ce este prenumărat printre somităţile instrucţiunii în Francia, şi totdeodată printre cei mai călduroşi apărători ai drepturilor românilor, ale d-lui Saint-Marc Gir ar din. Domnia sa zice : „în orice disensiune sînt oameni exageraţi. în ochii umaniştilor (în sensul ce se da odinioară studiilor de umanioare, în vechiul nostru colegiu de la St. Sava), scăpare nu este afară din studiile clasice. în ochii realiştilor, acesta e numele partizanilor studiilor uzuale, scăpare nu este afară din aceste studii. Cît despre mine socotesc că un popor care azi ar vrea pentru educarea sa, numai scoale clasice, sau numai scoale reale, ar fi un popor foarte rău educat. De vreme ce educaţiunea trebuie să se rapoarte asupra profesiunii ce fiecare om va îmbrăţişa mai tîrziu, un asemenea popor, avînd numai un singur fel de educaţiune, ar avea numai o singură profesiune. Acela ar fi un popor compus numai de învăţaţi, sau numiţi de industriaşi. Societatea însă nu poate să meargă astfel; ei îi trebuie, spre a-şi îndeplini scopul, să-şi dezvoalte activitatea în toate sensurile; îi trebuie industriaşi, agricultori, neguţători, muncitori; dar îi trebuie şi învăţaţi. La un popor de învăţaţi, maşina societăţii s-ar opri în loc; la un popor de industriaşi, însăşi civilizaţiunea ar rămînea nemişcată. Pentru un popor, învăţaţii sînt tot aşa de trebuincioşi ca şi magistraţii. Ştiinţele şi cei ce le cultuvă îi sînt tot aşa de trebuitori ca şi maşinele.. Acestor elocuente cuvinte, comisiunea nu crede necesar să mai adauge ceva spre a dovedi imperioasa trebuinţă ce este pentru o naţiune care voieşte să trăiască din viaţa civilizaţiunii, de a împărţi şcoalele sale secundare, adică acele scoale în care omul dobîndeşte mai ales cunoştinţele ce întreţin viaţa socială, în două categorii distincte, avînd fiecare scopul său curat determinat, şi a crea astfel, în sînu-i o activitate felurit dezvoltată, o diversitate spornică în rezultate multiple şi fericite. „La un popor, zice eminentele publicist Emile de Girardin, în cartea sa asupra instrucţiunii publice, la un popor al cărui spirit a ajuns să nu mai admită nici o idee de privilegii moştenite, instrucţiunea nu poate rămînea ca în timpii cînd averile erau monopolizate, carierele obligatorii, vocaţiunile silnicite, cînd unele clase erau privilegiate cu paguba celorlalte ; atunci instrucţiunea nu mai poate fi uniformă, ci trebuie să varieze dupe diversitatea profesiunilor; ea nu mai poate fi cu totul clasică, ci trebuie să devină şi profesională; căci cu cît mai mult averile se vor subîmpărţi, cu atîta mai mult specializarea instrucţiunii va deveni riguros obligatorie". La noi legea cea nouă a instrucţiunii ofere toate înlesnirile spre a se pune în practică aceste idei salutarii, pe c are se bazează astăzi sistema cea mai logică şi cea mai lăudată de învăţămînt secundar. Mînţinînd şi dezvoltînd, pe de o parte gimnaziele; iară, pe de altă parte, iăsînd toată latitudinea pentru crearea de scoale reale, ea deschide o cale îndoită pe care comisiunea crede că trebuie, fără sfieală, să pornim de îndată instrucţiunea noastră de gradul al doilea. Aşadar, datoria ce mai rămîne deocamdată, acesteia de împlinit, spre a completa ceia ce legea prevede, este de a cerca să caracterizeze într-un mod mai lămurit acele două tendenţe, aplicate la învăţămîntul ce ne ocupă, spre a statornici, într-astfel, bazele generale pe care în urmă au să se întemeieze corpurile administratoare ale instrucţiunii 302 303 publice, ca sâ pregătească pentru acele scoale, programele de studii, proiectele de metode pedagogice ce ar fi inaugurat întrînsele. Şi mai-nainte de toate, comisiunea socoteşte de neapărat a constata că, din diversificarea studiilor în ramurile gemene ale instrucţiunii secun-5 dare, se poate cîştiga un mare folos : acela de a se consolida foarte tare, în fiecare din ele, specia de învăţătură ce-i este rezervată. în adevăr, cînd într-o şcoală, scopul instruirii nu este determinat cu precisiune, cînd tendenţele generale ale învăţămîntului nu sînt toate pornite către una şi aceeaşi ţintă, fie chiar ca materiile predate în acea 10 şcoală să nu fie nici numeroase nici împovărătoare pentru spiritul şcolarilor, totuşi rnvăţătura acolo este fără soliditate şi facultăţile celor ce învaţă se răsipesc fără spor. Cunoştinţele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare, se pierd cu mare înlesnire şi lasă numai oarecari idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligenţă 15 şi moralitate. Din contra, cînd elevul iese dintr-o şcoală în care toate studiile s-au urmat dupe o sistemă identică, conducătoare la un sfîrşit comun şi niciodată pierdut din vedere, toată ştiinţa cîştigată rămîne-naintea lui aşa de clar lămurită, aşa de bine clasificată încît, la orice moment al 20 vieţii, el se poate servi cu dînsa, ca zeţarul cu literele bine regulate ale unei caştie de imprimerie. Tot această specializare a studiilor pentru fiecare şcoală în parte, permite a se da fiecărei materii de învăţămînt o dezvoltare îndestulătoare şi a nu se sacrifica toate cunoştinţele, grămădite la un loc, una în dauna 25 celorlalte. Apoi şi elevul unei scoale bine specializate, condus în tot cursul * învăţămîntului său secundar dupe aceiaşi sistemă de studiu, şi mănţinut, în curgere de mai mulţi ani, în aceiaşi ordine de idei, aprofundează cu înlesnire şi precît îi este de trebuinţă, toate materiile ce se prezentă investigaţiunilor sale; căci, oricît ar fi de diverse acele materii, modul 30 sub care îi vin înainte, îi este acum familiar şi, prin urmare, chiar dificultăţile lor îi sînt lesne accesibile şi lesne de învins. întemeiată cu credinţă pe aceste foloase, comisiunea păşeşte la specificarea naturei şcoalelor secundare, ce ea crede că e bine a se întocmi, spre a face cît mai curînd ca naţiunea română să se poată bucura de ase- 35 menea foloase. Din aceste scoale, unele, adică liceele şi gimnaziele, vor reprezenta direcţiunea clasică şi teoretică a studiilor; iar celelalte, Şcoalele reale, direcţiunea generalizatoare şi practică a învăţăturilor. Ambele aceste specii de scoale au, cu puţine deosebiri, a utiliza 40 fondul comun de învăţături prescris prin art. 116 al nouei legi de instrucţiune; însă, fiecare din ele, cu un scop diferit, cu o tendenţă putem zice opusă. Pe de o altă parte, în licee şi gimnazie, ar avea să predomnească, pentru ramura literară a învăţămîntului, tendenţa exclusiv clasică; pen-45 tru cea ştiinţifică, tendenţa teoretică. Pe de altă parte, în şcoalele reale, ramura literară ar fi dezvoltată dupe o tendenţă cu totul generalizatoare, iar ramura ştiinţifică, cu o aplecare pronunţată spre practică. a) GIMNAZIELE Liceele, pe care comisiunea le vede cu părere de rău figurînd în lege sub această numire nouă, pe cînd toată lumea se deprinsese la noi cu numirea foarte apropiată de gimnazie, cu atît mai mult că dînsa nu poate înţelege existenţa unei scoale care, sub un nume special, ar da, ca termen 5 de studiu, o parte trunchiată din învăţămîntul liceului, — liceele, zicem, sau mai bine gimnaziele complete de şapte clase, ar fi propriu-zis, scoale intermeziare; ele ar servi exclusiv pentru a forma, prin studii clasice şi teoretice bine maturite, studenţi pentru facultăţi; din ele ar ieşi toţi acei tineri cărora timpul, mijloacele materiale şi aptitudini intelectuale mai 10 destinse, le-ar fi permis a consacra şapte ani la învăţături pregătitoare, spre a intra în şcoalele superioare care ar completa instrucţiunea lor; în ele, în fine, s-ar forma acei oameni pe care domnul Saint-Marc Girardin, în cuvintele mai sus citate, îi numeşte învăţaţii, şi-i arată aşa de trebuitori pentru progresul civilizaţiunii. 15 Aşadar, pentru ca gimnaziele noastre să poată corespunde cu o misiune atît de-naltă şi de dificultoasă, comisiunea încă crede că nivelul general al studiilor trebuieşte înălţat întrînsele, cu mult mai presus de ce se află în momentul de faţă, cînd singure gimnaziele reprezenta mai tot învăţămîntul secundar, cu variile sale tendenţe. 20 Partea clasicităţii trebuieşte îngrijită cu multă scrupulozitate; studiul limbelor latină şi elenă considerat ca baza acestui învăţămînt, trebuieşte, în tot timpul defipt acestor scoale, adîncit atît sub raportul gramatical cît şi din punct de vedere al literaturelor antice. Cunoştinţele morale, sociale şi politice trebuiesc prezentate într-o ordine^ care să permită 25 o dezvoltare mai amănunţită a materiilor ce ele coprind. în fine, ştiinţele pozitive trebuiesc înfăţişate din privirea teoriei, spre a putea servi de fundament solid studiilor ştiinţifice superioare, la care unii din şcolari ar avea a se consacra mai tîrziu şi din exerciţiu temeinic al puterii raţionamentului pentru cei ce vor mărgini întru atîta cunoştinţele lor ştiinţifice. 30 Pusă pe astfel de cale, instrucţiunea gimnazială ar trebui să fie neîncetat supusă la o geloasă priveghere, spre a nu se coborî de la un nivel aşa de înălţat, şi a pierde caracterul de profunditate ştiinţifică, care singur îi asigură un rezultat salutariu; iar admiterea elevilor în sînul acestui complex de studii ar trebui asemenea să fie înconjurată de 35 cele mai solide garanţii de capacitate şi de asiduitate fructuoasă, dovedite în clasele primare sau la examene riguroase de admisiune. Comisiunea e dar de părere : 1. Că pe astfel de scară înaltă trebuiesc ridicate treptat studiile exclusiv clasice şi teoretice, în toate gimnaziele complete şi necomplete, 40 azi existente în ţară; 2. Că, pentru cele ce sînt pînă acum începute, este de folos ca ele să se completeze, îndată ce timpul şi mijloacele vor permite; 3. Că, pretutindeni unde legea prevede înfiinţarea de licee, această prevedere să se realizeze la timp oportun; 45 4. Că orice creaţiune de clase inferioare ale unui liceu să presupună de sineşi completarea institutului, prin clasele superioare subsecuente, la timp oportun, fără ca un număr oarecare de clase de liceu, mai mic 304 20 - c. 203 305 decît cel prevăzut prin lege pentru licee, să poată constitui o şcoală secundară de sineşi existentă şi considerată ca şcoală completă. Se înţelege, dupe cele mai sus expuse, că o asemenea şcoală n-ar corespunde de loc cu scopul ce s-a determinat acestor aşezăminte de 5 învăţămînt intermediar şi n-ar servi decît a croi oameni cu educaţiuni triunchiate, neposedînd nici cunoştinţele practice trebuincioase în viaţa socială, nici cele teoretice care introduc pe om în cercul înaltei ştiinţe. Unii asemeni oameni n-ar face decît să înmulţească clasa de acum mult prea numeroasă a aspiranţilor incapabili la lefurile din bugetul statului, 10 şi prin urmare, şcoalele care i-ar fi produs, ar paraliza şi ar răsturna toate bunele rezultate ce comisiunea crede că se vor obţine din reorganizarea completă a instrucţiunii secundare. 5. în loc de numirea de licee, să se restituie institutelor de învăţămînt secundar, clasic şi teoretic, aceia foarte apropiată şi unică de 15 gimnaze, rămînînd ca, tot sub această numire, să se cuprinză şi acele scoale în care învăţămîntul gimnazial ar fi încă necompletat, dar a căror completare pînă la numărul de şapte clase ar fi numai o cestiune de timp şi de mijloace bugetare şi didactice. Cu modul acesta, şcoalele secundare clasice şi teoretice ar rămînea 20 bine specificate sub o unică denumire, şi caracterul lor de scoale intermeziare n-ar mai fi întru nimic supus la echivocul lăsat de lege, prin îndoita numire de licee şi gimnazii. b) ŞCOALELE REALE; Despre şcoalele reale s-a menţionat adesea în ţară la noi, mai ales 25 în aceşti din urmă ani. Ministerul Instrucţiunii le-a făcut mai totdauna o mică parte în bugetul său; s-a şi cercat a se pune în lucrare asemenea scoale, însă pînă acuma fără de succes; în fine noua lege a instrucţiunii, prin art. 199 şi 200, vine a consacra în mod legal aceste institute şi le definează cu termenii următori: „Şcoalele reale au de scop a da 30 învăţătura trebuincioasă pentru exercitare a unei arţi şi profesiuni". Comisiunea vede într-aceste articole ale legii o sorginte fecundă pentru luminarea naţiunii române şi pentru îndreptarea spiritelor doritoare de cunoştinţe, pe o cale ce desigur va duce la prosperitatea materială, prin varietatea noţiunilor practice răspîndite în majoritatea poporului, şi 35 în soliditatea în instituţiunile ţării, prin cunoaşterea tuturor datorielor cetăţeneşti. „Orce guvern întemeiat pe îndoitul principiu al egalităţii de drepturi şi al alegerii, zice Emile de Girardin, va fi tot anarhic şi şovăind pe cît timp nu va avea o sistemă de instrucţiune care să regenereze spiritul 40 public falsificat şi rătăcit de erori şi de prejudecăţi vechi; care să răsi-pească învălmăşeala de pretenţiuni ridicate prin confundarea principiului egalităţii civile cu acela al egalităţii sociale; care să stabilească ierarhia inteligenţelor; care să formeze o cîtime însemnată de oameni luminaţi, destul de numeroasă spre a satisface cerinţele administraţiunii municipale, 45 juriului, alegerilor de tot felul". Dintr-aceste zise se lămureşte că comisiunea a avut bine aminte de a nu confunde învăţămîntul şcoalelor reale cu acela propriu al profesiunilor; ea, în această materie, se uneşte cu opiniunea lui Jules Simon, care zice că „Şcoala reală trebuie să fie practică, fără însă a fi specială". Această şcoală îşi va recruta elevii săi în clasa foarte numeroasă a 5 cetăţenilor care n-au nici timpul nici mijloacele, poate nici dorinţa de a împinge pe copiii lor pînă la studiile de facultăţi, fără însă de a voi să facă dintr-înşii simpli meseriaşi. într-o ţară ca a noastră, unde proprietatea cea mare, moşia, este menită a trăi încă timp îndelungat alături cu cea parcelară a săteanului, unde cunoştinţele de agricultură practică, io de negoţ şi de industrie agricolă, de ar fi mai răspîndite ar înzeci veniturile ţării şi ale particularilor, unde instrucţiunea superioară este grea de dobîndit, prin numeroasele lipse de care ea sufere, şi unde poate chiar ea nu s-ar răspîndi mult decît în detrimentul prosperităţii materiale, într-o asemenea ţară, zicem, noţiunile generale şi practice, căpătate 15 într-un mod lesnicios şi răpede, sînt, fără înduoială, cele mai în deobşte necesare şi poate chiar, pînă la un punt oarecare, cele mai folositoare. Pe aceste idei se fundează comisiunea spre a propune înfiinţarea, cît mai grabnică şi mai răspîndită, de scoale reale, care, stabilite' fiind prin toate oraşele ţărei, să formeze cetăţeni luminaţi şi pătrunşi de datoriile 20 lor morale şi sociale, să înlesnească exploatarea inteligentă a avuţiilor ce stau la noi sub mîna fiecăruia, părăsite sau răsipite din neştiinţă şi din neîndemînare. Asemenea scoale, într-un curs de patru, mult cinci ani ar inculca elevilor principii solide de religiune şi de morală socială, idei clare şi 25 folositoare despre drepturile şi datoriile lor; le-ar prezenta tabeluri lămurite despre ramurile principale ale cunoştinţelor de ordine literară şi politică; le-ar da noţiuni temeinice de toate ştiinţele pozitive, avînd pururea în vedere aplicarea lor la viaţa practică. Comisiunea insistînd mult asupra tendinţelor cu totul realiste ce 30 sînt a se da studielor din aceste scoale, în opoziţiune cu cele teoretice din gimnazie, crede de a sa datorie să schiţeze, în cîteva răpezi trăsuri, caracterul ce-i pare de cuviinţă a se defige învăţăturilor care vor face obiectul şcoalelor reale. Totdeodată, recunoscînd lăudabila iniţiativă ce onorabilul consiliu 35 permanent a luat în acest sens, prin procesul său verbal din 10 august 1865, prin care propune ca gimnazielor ce sînt a se înfiinţa prin capitalele de judeţe să se dea o direcţiune cît se poate mai practică, spre a fi adevărate scoale reale, în care junii să ia cunoştinţele neapărate la diverse arte şi meserii, ea crede că va înlesni lucrarea corpurilor chiămate 40 a regulamenta aceste scoale, semnalînd pe scurt, principalele direcţiuni ce au a se da diverselor materii ce vor compune partea didactică a şcoalelor reale. Şi mai înainte de toate, ierte-ni-se încă odată a cita cîteva cuvinte ale d-lui Saint-Marc Girardin, în privinţa unor studii, indispensabile 45 în orice şcoală cu tendenţe realiste : „Dacă sînt scoale care să aibă trebuinţă de instrucţiune religioasă, negreşit că acelea vor fi cele reale. în alte scoale, studiile literare aprofundate pot, deşi nu de ajuns, să dezvolteze şi să purifice instinctele 306 307 morale ale sufletului omenesc. Literatura înalţă sufletul şi-1 înştiinţează despre însemnătatea şi demnitatea lui; căci literatura de suflet se ocupă şi către suflet se îndreptează. Prin urmare, în studiile literare este totdeauna un fel de cultură morală ; dar, în studiile realiste, ce va susţine oară sufletul în demnitatea sa? Ce va cultiva instinctele sale morale? Şi cu toate acestea, eu sînt adînc încredinţat că omul are trebuinţă de o asemenea cultură. Fără de ea, sufletul amorţeşte şi se stinge; rămîn numai patimile. A crea scoale realiste fără de învăţămînt religios, este a organiza barbaria şi cea mai rea din toate barbariile, nu aceia ee vine mai-nainte de civilizaţiune şi o pregăteşte, ci aceia care vine în urmă-i şi care este decadenţa şi corupţiunea ei. Eeligiunea este educarea acelora ce nu mai au alta; ei numai prin religiune ţin de omenire. Creînd dar instrucţiunea secundară practică, alăturaţi-o cu învăţămîntul religios; într-alte locuri, el e folositor; aici este indispensabil". Să o punem dar în capul nomenclaturii cunoştinţelor ce sînt a se preda în şcoalele reale. ŞTIINŢE MORALE, LITERARE Şl POLITICE I. Religiune, adică explicarea evanghelielor, istoria vechiului şi noului Testament, literatura biblică şi eclesiastică, morala şi psihologia în prescurtare. II. Limba română, studiată în comparaţiune cu cea latină, care, aci, va fi privită numai ca sorgintea în care se poate dobîndi cunoştinţa limbei naţionale; aşadar, răpezi noţiuni de gramatica limbei latine şi puţine traduceri de fraze latine lesnicioase. Compuneri româneşti literare şi mai ales epistolare. Băpede schiţare a istoriei generale a literaturilor antice şi moderne. III. Limba franceză, mai ales cu deprinderi la citirea şi vorbirea acestei limbi, a cărei cunoştinţă va deschide elevilor un mijloc de o mai departe instruire, făcîndu-le accesibilă una din literaturile moderne cele mai avute şi mai instructive. Limbile italiană şi germană vor fi facultative. IV. Geografia fizică şi politică a globului, cu noţiuni de statistică şi de etnografie; geografia detaliată a ţărilor române, cu statistica lor. Istoria universală, prezentată în tabeluri generale, repărţită între anii de studii ai şcoalei; istoria naţională cu mai multe dezvoltări. V. Idei de drept natural şi politic. Cunoştinţa dreptului administrativ şi a legiuirilor tării. Moţiuni de economie politică. ŞTIINŢE EXACTE, NATURALE Şl FIZICE VI. Matematici : Aritmetica cu aplicaţiuni la comptabilitatea comercială, agricolă şi industrială. Primele noţiuni de algebră. Geometria practică cu aplicaţiuni la geodezie, la mecanica elementară, şi noţiuni de arhitectonică . VII. Ştiinţele fizice. Noţiuni elementare de cosmografie şi de meteorologie. Fizica : cunoştinţa puterilor naturii, a instrumentelor celor mai practice şi a maşinilor mai simple şi mai uzuale. Chimia cu aplicaţiuni la tehnologie. VIII. Ştiinţele naturale, cu aplicaţiuni la igienă, la industrie şi mai cu seamă la agricultura practică. IX. Caligrafia, urmată de desemnul liniar şi de primele noţiuni de desemn artistic. Pe lîngă asemenea scoale reale, ce ar trebui instituite în toate capitalele şi oraşele de districte, comisiunea este de părere ca consiliul general să invite pe domnul ministru al Instrucţiunii de a încuragia, dacă lipsesc mijloacele de a crea, stabilimente de internate particulare, subvenţionate chiar de stat sau de municipalităţi, în care şcolarii să repete în comun lecţiunile acelor scoale, exercitîndu-se încă şi la gimnastică şi la muzică. O altă cestiune ce a preocupat pe comisiune este lipsa de cărţi didactice, dupe care s-ar putea preda ştiinţele în şcoalele reale; ea socoteşte însă că mijlocul cel mai nimerit spre a subveni la această lipsă, ar fi să se numească o comisiune de oameni speciali care, împreună cu membrii consiliului permanent, să se ocupe a cerceta şi a examina toate publicaţiunile de asemenea natură, făcute în Germania, în Elveţia, în Belgia, în Anglia, în Francia etc. şi alegînd dintre ele, pe cele mai apropiate pentru şcoalele reale ce se vor crea în Eomânia să ofere premie la cele mai bune traducţiuni şi localizări ale publicaţiunilor alese. Comisiunea crede necesariu a adauge că, printre foloasele ce ar aduce şcoalele reale, trebuie să se prenumere şi acela de a pregăti, într-un mod foarte nimerit, pe junii care vor voi să se consacre la profesiuni mai înalte. Astfel, elevii cari ar ieşi din şcoalele reale cu cunoştinţe varii şi practice, dar mai mult generale, s-ar găsi foarte bine preparaţi spre a intra în şcoalele de pură aplicaţiune profesională, adică în şcoalele de comerciu, de industrie şi de agricultură, prevăzute prin unele articole din legea instrucţiunii, şi poate chiar în şcoalele secundare de medicină şi de artă militară. Astfel ar putea să completeze studiilor lor, cei care ar voi să îmbrăţişeze, într-un mod definitiv, o carieră profesională, fără de a fi nevoiţi să treacă prin studiile lungi şi teoretice ale gimnazielor. S-ar putea încă adauge că elevilor din şcoalele de Bele-Arte să se ceară, la admisiunea lor, absolvirea cursurilor din şcoalele reale, atunci cînd ei nu vor fi trecut prin gimnazie. Terminînd aceste consideraţiuni asupra utilităţii şi asupra tendinţelor şcoalelor reale, comisiunea pătrunsă de folosul acestor instituţiuni, îşi rezumă într-astfel concluziunile sale : 1. Consiliul permanent al instrucţiunii va fi invitat să elaboreze proiectul de programă şi regulamentele necesarii pentru înfiinţarea şi administrarea internă a şcoalelor reale, care programe şi regulamente, formate în sensul propunerilor de mai sus, se vor pune în deliberarea consiliului general în viitoarea sa sesiune. 2. Pînă atunci însă se vor înfiinţa atîtea prime clase de scoale reale, precît mijloacele pecuniare şi didactice vor permite, prin deose- 308 309 bitele capitale de judeţe ale ţării, conform procesului verbal al onorabilului consiliu permanent din 10 august 1865. 3. Să se acorde o simţită precădere la înfiinţarea de scoale reale, care ne lipsesc cu totul, asupra înfiinţării de noi gimna'zie de care mai avem, 5 şi astfel gimnaziele propuse prin procesul verbal al onorabilului consiliu permanent din 21 iulie 1865, să fie înlocuite prin scoale reale. 4. Clasele şcoalelor de comerciu existente se vor înlocui treptat, începînd chiar de estimp, prin clase de scoale reale, pînă ce comple-tîndu-se acestea din urmă scoale,' se vor putea forma şcoalele superioare io de comerciu. 5. Consiliul permanent va fi invitat a elabora, conform § 1 din art. 20 al legii de instrucţiune, şi avînd în vedere consideraţiunele mai sus expuse, proiecte de programe pentru şcoalele profesionale' de agricultură, comerciu şi de industrie, spre a fi examinate în sesiunea viitoare a consi- 15 liului general. 6. Să se invite ministerul a întocmi o comisiune de oameni speciali cari, împreună cu membrii consiliului permanent, să se ocupe a alege şi a regula traducerea şi localizarea sau redactarea cărţilor didactice necesare pentru şcoalele reale şi pentru cele profesionale. 20 Comisiunea, în această parte a raportului său, ocupîndu-se a satisface justele îngrijiri arătate de d-1 ministru în discursul său, în privinţa învăţămîntului secundar, a căutat totdeodată să proiecteze pentru acest ram important al instrucţiunii publice o organizaţiune care să prezente toate chezăşiile cerute pentru statornicirea unor principii sociale folositoare 25 ţării şi dezvoltătoare a prosperităţii ei intelectuale şi materiale. Ea a avut în vedere că, precum zice cu mult cuvînt, Emile de Girardin „un guvern care se transformă nu poate să se aşeze, să se statornicească, să se perpetue pînă nu va avea o sistemă de învăţătură publică, care să fie în raport cu principiele sale fundamentale ; astfel, într-un guvern 30 reprezentativ, a cărui bază e alegerea poporului şcoalele trebuie să tindă a pregăti junimea, prin felurite studie speciale şi solide, de a exercita drepturile ce ea va fi chiămată a îndeplini, de a practica datoriile ce interesul comun şi comunal îl vor impune" 1. II. 35 Trecînd acum la a doua propunere a d-lui ministru al Instrucţiunii adică la : examinarea programelor, proiectate de onor. consiliu permanent pentru şcoalele din învăţămîntul secundar, comisiunea se crede datoare a rememora că asemenea proiecte de programe nu i s-au înfăţişat nici pentru scoale reale, nici pentru cele profesionale existente sau proiectate, 4o nici în fine pentru şcoalele pregătitoare de moaşe. Onorabilii delegaţi ai consiliului permanent însă au prezintat, prin procese-verbale tipărite din 21 iulie şi 10 august 1865, oarecari programe propuse pentru licee, gimnazii şi pentru seminarii de grad I şi II; iar 1 Se suprimă aci partea a doua a acestui raport, deoarece ea tratează subiecte de interes 45 cu totul momentan. printr-un al treilea proces-verbal, au înfăţişat programa elaborată pentru şcoalele secundare de fete. Comisiunea, mai-nainte de a intra în cercetarea acelor două dîntîi elaborate, a trebuit să se încredinţeze dacă ele nu sînt altuceva decît chiar reproducerea exactă a programelor acestor scoale, pe anul şcolar 5 încetat, sau dacă ele prezintă vre-o modificare. în cazul dîntîi, ele neapărat nu ar fi putut fi cu totul conforme cu cerinţele nouei legi, exprimate în articolii respectivi în cari se determină materiile de studiu ale diferitelor acele scoale; în al duoilea caz, ele erau fatalmente osîndite a nu poseda garanţiele ce, cu multă înţelepciune, 10 noua lege impune, la art. 20, pentru orice modificaţiuni de introdus în programele şcolare. Zicem fatalmente, fiind-că în timpul cînd ele au putut fi lucrate, consiliul permaninte se vedea în imposibilitate de a cere opiniunea consilielor şcolare, cari n-au luat existenţă, după punerea ei în lucrare, la începutul corentului an şcolar. 15 Pus în această alternativă, adică de a nu introduce, între materiale didactice, adaosele sau scăderile cerute de legea cea nouă; sau de a elabora programe, fără de a cere prealabilile opiniuni de la consiliele eompetinte, se vede că onor. consiliul permanent s-a crezut în poziţiune de a alege între două ilegalităţi pe ceea ce i s-a părut mai tolerabile şi 2o împins, credem, dintr-un mare zel pentru progresarea instrucţiunii publice, s-a ocupat de îndată a modifica de la sineşi programele existente în şcoalele gimnaziale şi seminariale. Dreptatea cere încă să constatăm că, prin circulara ministerială sub No. 9601 din 1865, § VII şi VIII, onor. consiliu permanent s-a 25 văzut direct provocat la această urmare, şi că acest corp cedînd la provo-caţiunea ce i se făcuse, a cătat a se ţine, în noile sale programe, cît se poate mai alăturat de a le precedentului an şcolar, întru ceea ce priveşte natura obiectelor de studiu şi repărţirea materialelor pe clase. Cu toate acestea, comisiunea avînd în vedere; pe de o parte, 30 coprinderea legii la art. 20, 95, 116, 117, 233, 234 şi 418; pe de altă parte, interesele reale ale şcoalelor secundarii în parte, folosul practic al junimei aflătoare azi în acele scoale şi în fine, consideraţiunile de ordin mai general, expuse în partea I a acestui raport, a ajuns la concluziuni întru cîtva diverginte de ale onor. consiliu permanent, concluziuni pe 35 cari ea socoteşte de cuviinţă a le sprijini aci prin cele mai de căpetenie considerante care au fost obiectul deliberaţiunilor sale. Aşa dar, comisiunea : Considerînd că noile programe ce onor. consiliu permanent propune pentru licee, gimnazie seminarie de ambele grade, se prezintă consi- 40 liului generale, nu ca reproducerea fidelă a programelor din anul şcolar expirat, ci ca elaborare nouă a consiliului permanent; Considerînd că, deşi legea arată la art. 116, 117, 233 şi 234, mate-riele de studii ale liceelor, gimnasielor şi seminarielor de îmbe grade, întru cîtva diferite de cele existente în programele anului încetat, iar 45 la art. 418, prescrie ca noua lege să se aplice cu începutul anului şcolar 1865 ; totuşi ea precizează foarte lămurit, la art. 20, că programele de scoale, anterioare, aplicării ei, adică cele ce erau în fiinţă la promulgarea 310 311 II legii (25 noembrie 1864), au să funcţioneze pînă cînd se vor putea întruni toate condiţiunile ce ea reclamă spre a se face vreo modificare oarecare la toate acele programe cari, prin osebită dispoziţiune a legii nu se află dispensate de asemenea formalităţi; 5 Considerînd dar că coprinsul art. 418 nu răstoarnă deloc dispozi- ţiunile art. 20, căruia se află supuse toate celelalte articole din legea nouă, privitoare la programe de scoale; Conchide : Că modificarea programelor existente în expiratul an şcolar, nu are io nimic imperios sub raportul legal, şi că prin urmare, ea nu poate crede că un motiv de legalitate să fi impins pe onor. consiliu permanent a elabora, pentru estimp, programe noue, aplicabili liceelor, gimnazielor şi seminarielor afară din prescrierile formale ale legei. Apoi încă comisiunea : 15 Considerînd că cestiunea programelor şcolare este de importanţă majoră pentru învăţămîntul public, astfel încît şi legiuitorul a simţit trebuinţa de a o înconjura cu toate garanţiele putincioase şi a o supune la prelucrarea tutulor corpurilor consultative ale instrucţiunei publice; Considerînd că proiectele de programe înfăţişate de onor. consiliu 20 permanent pentru licee, gimnazie şi seminarie, au fost elaborate în lipsă de cunoştinţe prealabile despre opiniunile consililor şcolare respective, şi prin urmare, în neconformitate cu legea instrucţiunii ia art. 20, § 1; Considerînd că aceste opiniuni prealabile ale consilielor şcolare, în cestiune de programe, legea instrucţiunii le consideră ca nişte condiţiuni 25 esenţiale, aşa încît, în lipsa lor, orice modificare la programele şcolare , în fiinţă, trebuie să fie considerată ca nulă; Comisiunea crede : Că programele prezentate de onor. delegaţi ai consiliului permanent, pentru licee, gimnazie şi seminarie nu pot fi luate în examinare şi votate 30 de către consiliul general al instrucţiunei, ne fiind însoţite cu opiniunile consilielor şcolare respective şi neoferind, prin urmare, garanţiile legali, cari sînt condiţiunea sine qua non a existenţei lor. în fine, comisiunea : Considerînd că, sub raportul utili taţii ce revine învăţămîntului 35 dintr-însele, preschimbările propuse de onor. consiliu permanent, la programele liceelor, gimnazielor şi seminarielor, nu sînt de natură a satisface nici principiul unităţii de programe şi de metoda ce trebuie să domnească într-o scoală, cel puţin în cursul unei întregi evoluţiuni de clase, nici exigenţele unei reforme generale a instrucţiunii secundare, pe care mai 40 sus comisiunea s-a cercat a o schiţa; Considerînd că, deşi materiele propuse în programele onor. consiliu permanent diferă întru puţin de ale programelor anului şcolar precedent, însă ele tot taie adînc în sistema didactică actuală, modificînd orele de prelecţiuni şi distribuţiunile de catedre, producînd, astfel oarecare 45 deconcertare în personalul profesoral; Considerînd că orice modificări tinzînd a produce asemeni efecte în corpul profesoral, osebit însă de măsurile disciplinare, judecate necesarii de administraţiune şi îngăduite de lege, ar fi puţin oportune în momentul 312 de faţă, cînd fondul studielor rămîind acelaşi, ele (modificările) nu s-ar afla compensate printr-un profit real ai instrucţiunei secundare în genere : Considerînd că, după ideile emise în partea I a acestui raport, toate programele şcoalelor secundarii vor avea să încerce, în anii următori, o preschimbare oare-cum radicală ; 0 Considerînd că, în aşteptarea unei asemenea preschimbări, ce s-ar face cu toate precauţiunile necesarie şi dupe toate formalităţile impuse de lege, preschimbare care negreşit ar atinge nu pe noua serie de elevi, intraţi în şcoală deodată eu inaugurarea ei, şi nu de loc pe cei cari au început studiele lor secundarie într-o evoluţiune de clase anterioare, ar fi io puţin logic de a preschimba cît de puţin, astăzi într-un sens, ceea ce va fi mult "preschimbat, mine, în alt sens; Considerînd că o sistemă sau o programă, cîtuşi de puţin nouă, cînd se introduce în clasele şcolare, nu poate să-şi aibă aplicarea de cît treptat şi prin înfiinţarea gradată de clase reformate, care înlocuiesc pe cele vechi, io gradat şi simultaneu desfiinţate; Considerînd că, deşi nu în proporţiuni ameninţătoare, tot însă măsura propusă de onor. consiliu permanent, prin preschimbarea programelor în şcoalele de care se vorbeşte, nu ţine strict seama de acest principiu, obligator pentru oricare sistemă de învăţămînt; căci preschimbarea 20 subită a programelor, în cursul unui studiu, aduce în totdauna perturba-ţiune, nu numai în personalul didactic al şcoalei, ci mai ales în spiritul elevilor, trunchind şi confuzionînd studiele lor; Considerînd în fine, după cele zise pînă aci, că modificarea programelor existente, din puntul de vedere al utilităţii învăţămîntului, se cade 25 a fi amînată pînă se vor lua toate măsurile asigurătoare prescrise de lege, ca astfel toate corpurile ce compun învăţămîntul să poată participa la o aşa importantă lucrare şi a contribui, cu toţii împreună, la stabilirea unei noue sisteme de învăţămînt public, prin care legea nouă se aibă o apli-caţiune salutariă pentru naţiunea română. 3o Bazîndu-se pe toate aceste consideratiuni de varia natură, prin care ea se vede silită, cu destulă părere de rău, a constata că programele prezintate estimp de onor. consiliu permanent, pentru licee, gimnazie şi seminarie de ambele grade, nu sînt nici elaborate conform legii, nici folositoare pentru instrucţiune, comisiunea propune, ca măsuri executoare 35 pentru momentul de faţă : 1. Să se menţină întru toate, pentru curgătorul an şcolar, programele ce erau în fiinţă, în gimnazie şi seminarie, la promulgarea nouei legi şcolare, rămîind ca modificaţiunile ce se vor socoti de cuviinţă pentru aceste scoale, să se facă conform legii, în anul viitor şi sase aplice treptat. 40 2'. Să se invite onor. consiliu permanent a elabora, pentru reformarea gimnazielor în conformitate cu ideile expuse în partea I, litera a, a acestui raport, programe de studii, care se vor supune consiliului general, în viitoarea sa sesiune. Asemenea va fi invitată să prelucreze conform legii, şi programe 45 pentru seminariile de ambe grade. Luînd apoi în examinare programa şcoalelor secundare de fete, pe care onorabilii delegaţi ai consiliului permanent au supus-o consiliului general, conform coprinsului art. 188 al legii de instrucţiune, comisiunea, 313 I î Acestea sînt d-lor, rezultatele deliberatiunilor comisiunei onoare se supune în cunoştinţa şi la aprobarea domnilor-voastre. ROMÂNIA LA EXPOSIŢIUNEA UNIVERSALĂ DIN 1867, LA PARIS MEMORIU ASUPRA PARTICIPĂRII SALE. — EXTRACTE DIN CIRCULARELE Şl INSTRUCŢIUNILE CĂTRE CONSILIELE JUDEŢENE Şl COMUNALE, CĂTRE PREFECŢI Şl CĂTRE AGRICULTORI Şl INDUSTRIAŞI. 5 în luna octomvrie din anul încetat 1865, guvernul român, înştiinţat prin agentul său din Paris, despre dispoziţiunile ce se luau acolo în privinţa Exposiţiunii universale, care se va face la 1867, însărcina pe dl. Alexandru Odobescu, consilier de stat, de a se duce la Paris, în calitate de comisar delegat din partea Principatelor Eomâne şi să se pună acolo în io relaţiune cu comisiunea imperială, spre a regula împărtăşirea Eomâniei la acest concurs internaţional. Delegatul, îndată ce sosi la Paris, se adresă către dl. consilier de stat, Le Play, comisar general, spre a-1 ruga să-i facă cunoscut spaţiul şi locul ce sînt destinate Principatelor Unite în palatul şi parcul exposiţi- 15 Totdeodată, şi conform cu înţelegerea ce luase mai dinainte cu comisiunea permanentă română, ce se instituise atunci în Bucureşti, el prezentă un stat aproximativ al productelor ce ţara noastră va avea să Această enumerare de obiecte, ce aveau a figura în exposiţiunea română, era făcută pe cît se putuse, dupe diviziunea regulamentară a grupelor de producte expozabile şi era mai cu seamă dezvoltată la despărţirile II, (obiecte de arte liberale), IV, (veşminte şi ţesături), V (producte brute naturale), VII, (alimente), VIII şi IX (producte animale şi 25 vegetale vii). Eăspunsul comisarului general nu veni de îndată. Consideraţiuni diplomatice aruncase oarecare îndoieli în spiritul comisiunii imperiale; se pusese întrebarea dacă Principatele Eomâne pot a se înfăţişa de sineşi într-un concurs internaţional şi dacă ele au dreptul a expune într-un loc 3o rezervat numai lor, precînd ele încă nu se bucură de toate prerogativele statelor cu totul neatîrnate. Aceste nedomiriri se aplanară însă şi comisiunea imperială, convinsă că, pe tărîmul civilizator al industriei şi al comerciului, popoarele n-au a se supune la împiedicări politice, primi pe români în cercul popoarelor expozante, pe un picior de perfectă egalitate; 35 aşa dar numele Principatelor Unite Eomâne figură în Monitorul oficial francez din 14 decembrie 1865, printre statele representate direct la Exposiţiunea universală din Paris. în urma acestora, dl. comisar general adresă delegatului român o epistolă, în care-i anunţa : 40 unu. expună. 20 315 1° că locul destinat pentru Principatele de la Dunăre, Eomânia şi Serbia, în palatul exposiţiunii este alăturat de acela al Turciei, dar osebit de dînsul, şi se află în faţă cu locul rezervat pentru Eoma sau Staturile Pontificale; 2° că acest loc are 2 m., 50 lărgime (cu un drum de 1 m, 50,), şi 162 m. 5 lungime, adică o suprafaţă totală de 405 metri pătraţi; 3° că Principatele Eomâne au a se înţelege cu Serbia, dacă acest stat va voi să iea parte la exposiţiune, şi că, dacă Serbia se va abţine, Principatele Eomâne vor trebui să încunoştiinţeze comisiunea imperială, printr-o declaraţiune formală ce se obligă a împlini singure locul sus io arătat; 4° că comisiunea imperială va indica mai tîrziu locul ce s-ar rezerva pentru Principatele Unite în parcul exposiţiunii; 5° că este urgent ca guvernul român să numească un architect, care să se apuce cît mai curînd de lucru, spre a executa la Paris, sub direcţiunea 15 delegatului Principatelor Unite, şi cu concursul comisiunii imperiale, planul viitoarei instalaţiuni a productelor române. Dl. Odobescu răspunse d-lui comisar general că Principatele Unite, primesc condiţiunile sub care comisiunea imperială îi acordă un loc la Exposiţiunea universală, şi declară, în numele guvernului său, că iea 20 angajamentul ce i se cerea. El adăogi cum că Eomânia era gata a lăsa pe seama vecinei sale de peste Dunăre, Serbiei, o parte din spaţiul cam îngust ce i se acordase. Totdeodată, el ceru d-lui Le Play ca comisiunea imperială să bine-voiască a rezerva în parc, un spaţiu de 1100 metri pătraţi, cel puţin, spre 25 a se putea aşeza acolo o casă ţărănească română cu împrejurimile sale obicinuite, şi cu toate uneltele, sculele, mobilele, veşmintele şi productele agricole ale ţăranilor noştri, spre a arăta chipul culturei naţionale, industria noastră cîmpeană, precum şi specimine de animale domestice şi plante uzuale vii. 30 Astfel se putea îndeplini cererile despărţirilor VIII şi IX din programa Exposiţiunii universale. în fine, tot prin acea scrisoare, şi spre a îndestula dorinţa grabnică a comisiunii imperiale, el acredita pe lîngă dînsa, în calitate de arhitect al exposiţiunii române, pe dl. Ambroise Baudry, arhitect cu talent, care 35 în anul trecut vizitase Principatele Unite cu o misiune arheologică ce-i încredinţase maiestatea sa împăratul Xapoleon. Aşa dar, în minutul de a părăsi Parisul, delegatul român făcu învoieli cu dl. Baudry şi închiăie un contract, prin care se stipulează că d-lui va primi, drept remunerariu, 10% din costul lucrărilor ce se vor face, 40 neputînd în nici un caz, să fie retribuit cu mai puţin de 5000 franci. Acestea sînt condiţiunile obicinuite în asemenea cazuri la Paris. Astfel, condiţiunile ce s-au dobîndit nu fără de oarecare greutăţi, permit Eomâniei de a se înfăţişa la viitoarea exposiţiune universală, în mijlocul unui mare concurs de vizitatori veniţi din toate unghiurile glo- 45 bului, pe o treaptă egală cu toate celelalte state. Dacă dinaintea feluritelor dificultăţi ce a putut întîmpina în obţinerea condiţiunilor mai sus arătate, delegatul Eomâniei a insistat cu toată stăruinţa a da misiunii sale un rezultat favorabil, aceasta a provenit 317 mai cu seamă din convicţiunea ce-şi formase, că participarea Bomâniei la Exposiţiunea universală de la 1867 va fi pentru dînsa de cel mai mare folos. în adevăr, această exposiţiune nefiind ca cele precedente, un simplu concurs de manufacturi, în care ţările industriale ar avea singure onoare şi avantagii, ci fiind mai mult o adunare de specimine ale productelor de tot felul, atît ale naturei, cît şi ale geniului omenesc, nu este ţară pe pămînt, care să nu-şi găsească într-însa un loc potrivit. Se înţelege dar că Eomânia, aşa bogată în producte naturale, aşa originală în geniul său naţional, moştenit şi păstrat cu sfinţenie de la colonii romani ai Daciei, că Eomânia, zicem, va atrage asupră-şi o atenţiune particulară printre statele Europei. Ţările dunărene nu sînt pînă acum destul de cunoscute în Europa occidentală şi de acolo provine interesul secundar, ce ele inspiră naţiunilor civilizate. O exposiţiune ca cea de la 1867 va fi pentru Eomânia o ocaziune unică, de a se manifesta Europei subt adevăratul ei caracter, mai ales dacă productele ei de tot felul vor fi prezentate, la ochii Europei civilizate, cu inteligenţă şi gust. Pentru a atinge un asemenea scop nu va fi de ajuns de a aduna o colecţiune mai mult sau mai puţin completă de producte ale ţărei, şi de a le pune în faţa publicului european, fără ordine şi fără desluşiri. Din contra, va fi de neapărată trebuinţă ca expoziţiunea română să fie însoţită de un bun catalog raţionat, de o lucrare serioasă, tipărită în toate limbile Europei apusene, şi împărţită cu profuziune, care să dea o de-scripţiune generală a bogăţiilor de tot felul, ce posedă Eomânia, descrip-ţiune bazată pe date statistice, cît se va putea mai exacte. O asemenea carte, ajungînd în mînile a mai multor milioane de vizitatori ai exposiţiu-* nii, va avea avantagiele de a da noţiuni asupra ţărei noastre, iar productele române ce vor fi expuse atunci la Paris, se vor putea socoti ca un muzeu desluşitor al adevărurilor enunciate într-acea importantă lucrare descriptivă. Astfel, lumina se va revărsa asupra noastră, capitaliştii din staturile străine vor putea dobîndi noţiuni pozitive asupra productelor ce pot extrage din ţara noastră, şi nu se vor mai teme a angaja sume considerabile, spre a exploata toate avuţiile, de care noi nu putem profita, din cauza lipsei de fonduri necesarii. Sub puntul acesta de vedere fieşcine va înţelege cît este de important pentru Eomânia a-şi dezvălui tezaurele în faţa Europei, cu ocaziunea Exposiţiunii universale de la 1867. Credem, că aceste consideraţiuni sînt de ajuns, spre a dovedi foloasele materiale ce Eomânia poate trage din exposiţiune, adică acele foloase ce i-ar putea aduce întinderea exploatării productelor brute ale tărîmului său. însă este încă un punt de considerat, cînd e vorba de a se prezenta cu specimine de producte în faţa unui public uimit prin splendoarea unor colecţiuni aşa felurite şi aşa bogate, cum vor fi cele adunate în palatul şi parcul ce se pregătesc la Paris. Vrem să vorbim din punct de vedere artistic. Este cu neputinţă ca Eomânia să nu participe şi ea, precît îi va sta în putere, la decorarea acelui locaş al geniului omenesc, unde toate naţiunile vor aduce, pre lîngă avuţiile lor materiale, toate productele imaginaţiunii şi gustului lor. Aci poate că am avea şi mai mult a ne teme de sărăcia noastră ; Eomânia însă îşi are şi dînsa tezaurile sale artistice; poporul nostru poartă încă unul din costumele cele mai graţioase, arta picturei a început să înflorească la noi. în fine, noi posedăm în ţara noastră un monument de arhitectură, demn de a fi admirat de lumea întreagă, şi să fim încredinţaţi că o bună şi exactă reproducere plastică a bisericei episcopale de la Curtea de Argeş, ar face oarecare senzaţiune în lumea artistică, mai ales în secolul nostru, cînd, obosită de stilurile întrebuinţate în Europa civilizată, architectura cată cu ardoare în monumentele bizantine, motive de decoraţiuni, de care biserica lui Neagoe vodă şi ceia a Tri-Sfetitelor din Iaşi sînt aşa de bogate. Spre a completa acest subiect, trebuie să menţionăm şi cîteva bucăţi interesante păstrate în Muzeul nostru naţional, şi mai ales preţiosul tesaur găsit la Pietroasa, a cărui bogăţie şi valoare artistică deşteaptă un viu interes în lumea învăţată. Academia Inscripţiunilor şi Belelor-Litere din Paris, interesîndu-se foarte la desluşirile ce i s-au dat de delegatul român, asupra acestor bogăţii ale Museului nostru, s-a arătat foarte doritoare ca guvernul român să trămită acele obiecte în Paris pentru Exposiţiunea de la 1867, unde vor figura cu mult succes printre antichităţile ce alte state îşi propun a scoate din muzeele lor, pentru această ocaziune. Spre a împlini acest scop s-a şi recomandat D-lui Baudry de a studia construcţiunea unei mobile de siguritate, în care obiectele de aur de la Pietroasa vor fi expuse fără primejdie în Paris, şi care la urmă va fi transportată la muzeul din Bucureşti. Succesul dobîndit pe lîngă comisiunea imperială a exposiţiunii hotărîse pe guvernul fostului domnitor de a întreprinde de timpuriu oarecare lucrări pregătitoare. S-au şi făcut unele exploraţiuni în pădurile de dincolo de Milcov, spre a aduna din ele cele mai însemnate esenţe de lemn. Din parte-i dl. Baudry a şi supus guvernului român un plan de instalaţiune pentru exposiţiunea română, pe care plan, încă de la ianuarie trecut, 1-a depus la comisiunea imperială din Paris; aceasta i-a şi dat aprobarea sa. Cheltuielile pentru lucrările ce s-au făcut pînă acum se urcă la suma de vre-o 20.000 franci. Comisiunea permanentă a exposiţiunii din Bucureşti a prezentat guvernului, la începutul acestui an, un deviz de cheltuielile trebuitoare pentru a face să participe Eomânia la Expoziţiunea de la 1867. Aceste cheltuieli, între care erau prevăzute mai multe lucrări ce cer timp îndelungat, se urcau pînă la suma de 1.500.000 lei1. în faţa unei aşa însemnate cheltuieli, guvernul provisoriu (din primăvara 1866) a socotit de cuviinţă a întrerupe toate lucrările expoziţiu-nii, cu intenţiune de a cere de la comisiunea imperială din Paris, liberarea Eomâniei din angajamentele, ce se luase mai înainte. însă această măsură, dictată fără îndoială de spiritul economic, nu poate fi obligatorie pentru actualul guvern al măriei sale domnitorului românilor, care, apreţuind favoarea excepţională ce s-a acordat, cu această ocaziune Eomâniei, simte că, în starea actuală a ţărei, cînd ea a reintrat într-o fază de stabilitate, trebuie a ceda la consideraţiuni de ordine mai superioară. 1 Aceste prevederi primitive n-au fost depăşite, căci costul total al participării României la Expoziţiunea universală din Paris, la 1867, nu s-a urcat mai presus de 1.500.000 lei. 318 319 Tezaurul de la Pietroasa expus în secţia] României la Expoziţia universală de la Paris din 1867. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. Cabinetul de stampe. în adevăr, osebit de avantagiele materiale şi morale ce Eomânia poate trage din împărtăşirea sa la marea expoziţinne din 1867 avantagie care au fost schiţate aci pe scurt, şi fără chiar de a pune în cumpănă cheltuielile ce s-au făcut pînă acuma pentru lucrări pregătitoare, este totuşi un fapt, care merită de a nu fi uitat. Acum pentru întîia o; ră, Eomânia 5 a dobîndit un loc cuviincios într-o expoziţiune universală, şi acest loc a fost acordat guvernului român, sub condiţiunea expresă că-1 va împlini. La expoziţiunile precedente, românii, cărora nu li se da alt drept decît acela de a amesteca productele lor printre ale Imperiului otoman, au avut, pentru a se abţine de a lua parte la acele concursuri internaţionale, 10 motive serioase de un legitim amor propriu; astăzi aceste motive nu mai există. Ar fi dar umilitor pentru ţara noastră, care atît doreşte de a se înălţa la gradul de stat european şi de a participa la progresele civilizaţi-unii, ca ea să nu profite de prima ocaziune ce i se ofere de a se prezenta lumii cu caracterul ei personal, în mijlocul tuturor popoarelor şi de a do- 15 bîndi, pe acest cîmp de luptă pacinică şi onorabilă, nouă drepturi la interesul Marilor Puteri ale Europei şi nouă mijloace de a-şi desvolta avuţiile puţinele noastre avuţii artistice, spre a le păstra cu sînţenie la noi. Dar totdeodată mi-am promis că, îndată ce mă voi întoarce în ţară, să cer de la ziarele noastre ca să publice o dare de seamă exactă şi detailată despre cele ce s-au petrecut cu tesaurul de la Pietroasa. 351 350 Această dare de seamă, redactată chiar de pe actele oficiale, ce stau în dosarele ministerelor Lucrărilor Publice şi Afacerilor Străine, o alăturez pe lîngă această epistolă şi, cu toate că este cam lungă, sper, domnul meu, că nu-mi veţi refuza mulţămirea de a o vedea figurînd 5 în ziarul d-voastră, în care sînt încredinţat că vă place ca atît cititorii români, cît şi ziarele din străinătate să afle numai adevărul asupra tutulor faptelor, care preocupă cîtu-şi de puţin atenţiunea publică în ţară la noi. Cu această convicţiune, adaug, domnule Director, pe lîngă mulţă-> mirile mele anticipate, încredinţarea deplinei mele consideraţiuni. DARE DE SEAMĂ DESPRE DUCEREA Şl EXPUNEREA TEZAURULUI DE LA PIETROASA, LA PARIS Şl LA LONDRA ÎN ANII 1867-1868 La anul 1866, subsemnatul fiind însărcinat a organiza secţiunea română din Expoziţiunea Universală de la Paris, şi luînd cunoştinţă că se destină, în acea expoziţiune, un compartiment special spre a se expune într-însul antichităţile principale din toate ţările lumei, am socotit de neapărat ca să cer de la guvernul nostru voia de a se transporta la Paris, pe timpul expoziţiunei, frumosul nostru tezaur de la Pietroasa, pe care poporul la noi 1-a poreclit Cloşca cu pui", precum şi partea cea mai interesantă din vasele şi odăjdiele vechi ce alcătuiesc Muzeul nostru bisericesc. Cu un an mai-nainte, citisem la Academia din Paris o disertaţiune asupra tezaurului nostru, arătînd şi desemne de pe dînsul. Această comunicaţiune deşteptase foarte curiozitatea lumei învăţate şi făcuse pe mulţi a mă îndemna să stăruiesc ca acele frumoase obiecte să fie aduse în anul următor la exposiţiunea în care avea a figura avuţiile anticarii ale lumei întregi. Ministeriul Instrucţiunei Publice de la noi, consimţi la această cerere încă de la 8 decembre 1866; dar tocmai la 3 mai 1867, adică mai în ajunul pornirei mele din ţară, am luat în seama mea de la d-1 conservator al muzeului acele preţioase obiecte, după un inventar detailat, şi le-am dus chiar în cabină şi în vagon cu mine pînă la Paris. Frumoasele antichităţi ale Muzeului nostru naţional, împreună cu felurite obiecte antice ce-mi fusese încredinţate de mai mulţi particulari din ţară, formară în expoziţiunea de la Paris, un compartiment din cele mai interesante şi meritară a fi denumite, chiar în raportul oficial al comisiunei franceze, una din eele mai frumoase podoabe (l'un des plus beaux fleurons) ale expoziţiunei arheologice din Paris. Pe cînd ele sta acolo expuse la admiraţiunea publicului, primi o adresă de la d-nu Henri Cole, comisionarul general al secţiunei britanice şi totdodată director al Muzeului South Kensington dela Londra, prin care eram invitat a permite ca, după închiderea Expoziţiunei din Paris, adică de la noembre 1867 înainte, minunatele antichităţi ale Eomâniei să fie transportate în Londra şi expuse pe timp de 9 luni în numitul Muzeu de la South Kensington. Acest măreţ aşezămînt, patronat şi subvenţionat de guvernul englez, ca mai toate stabilimentele ştiinţifice şi artistice ale Angliei, este destinat a realiza cunoştinţa tutulor obiectelor de artă, prin expuneri, sau permaninte, sau timporarii (vremelnice) ale celor mai frumoase articole de artă şi de industrii antice. Pe toată ziua, 5 muzeele secundarii ale Europei şi colecţiunile particularilor vin a încredinţa direcţiunii Muzeului South Kensington obiecte preţioase, spre a le face cunoscut unui public mai întins. Din parte-mi nu putui a răspunde d-lui Cole într-un mod mulţumitor, decît după ce cerui oficial autoriziaţiunea guvernului nostru'în io această cestiune; d-1 ministru al Lucrărilor Publice, prin adresa cu IsTr. 7698, din 24 octombre 1867, îmi arătă că guvernul consimte a satisface măgulitoarea cerere a Muzeului englez, însă cu condiţiune că obiectele vor sta expuse în Londra numai pînă la 1 aprilie 1868, şi totodată-mi făcea întrebare despre suma ce va costa transportul lor din Paris în 15 Londra şi apoi din Londra în Bucureşti, precum şi despre mijloacele de asigurare pentru buna lor păstrare în tot acest timp. Acestea le comunicai îndată directorului Museului South Kensington. D-1 Cole îmi răspunse, că toate transporturile vor fi în sarcina guvernului englez, care are vagoanele sale speciale pentru obiectele de 20 preţ şi că înapoiarea antichităţilor la Bucureşti se va face, la termenul prescris de 1 aprilie 1868, printr-un impiegat al Muzeului South Kensington, care va însoţi în persoană obiectele pînă în Eomânia. După o asemenea declarare nu-mi mai rămînea decît a încredinţa obiectele comisiunei engleze, de la care nici prin gînd nu-i putea trece 25 cuiva a cere vre o garanţie altă decît o chitanţă în regulă. îndată după închiderea expoziţiunei din Paris, adică în cele dintîi zile ale lui noembre 1867, d-1 Henri Cole, prin adresă oficială, îmi recomandă pe un arheolog impiegat la Muzeul South-Kensington (anume Dl Hawkins, pe cît ţiu minte), carele era însărcinat a primi obiectele şi a elibera chitanţă de 30 primirea lor. Prin acest act, redactat de mine în limba franceză, apoi tradus în cea engleză şi subscris de numitul arheolog, îmi rezervam dreptul de a inventaria din nou obiectele la desfacerea în Londra a lăzilor, care se ambalase în Paris chiar în presinţa mea. Predarea se făcu chiar în palatul Expoziţiunei din Paris, unde erau şi vagoanele ce aveau 35 a transporta obiectele în Londra. Subscrisul fiind ocupat în Paris cu anevoioasele şi neplăcutele lucrări ale desfiinţărei expoziţiunei, nu putui să merg îndată în Londra spre a proceda la deschiderea lăzilor care, din această causă, fu întîrziată cu cîte-va săptămîni. 40 în timpul acesta, se vede, felurite zgomote începură a circula prin Bucureşti, că adică antichităţile Eomâniei ar fi fost vîndute sau amanetate în Londra. Guvernul însuşi, adus în bănuială prin asemenea vorbe şi voind a avea informaţiuni exacte, scrise D-lui agent din Paris, ca să cerceteze despre acele sgomote. dl. Emanoil Creţulescu, care ocupa 45 funcţiunile de agent, mă întrebă ce se petrece cu antichităţile noastre, îi arătai dosarul format de mine în această privinţă, împreună cu chitanţa împiegatului de la Muzeul South Kensington şi-i propusei a-i încredinţa toate aceste acte. 352 353 D-lui nu socoti de cuviinţă a le lua, ci raportînd guvernului, primi ordin a merge însuşi la Londra. Acolo deschiderea lăzilor se făcu în faţa d-sale, la Muzeul South Kensington, şi d-lui, cu dosarul meu, ce-1 depusesem la agenţie, putu însuşi constata că toate obiectele se aflau 5 în fiinţă; totdeodată primi mulţumirile direcţiunei către guvernul român pentru acel graţios împrumut al antichităţilor si încredinţarea că obiectele vor fi înapoiate la Bucureşti la termenul fixat de 1 aprilie 1868. Acestea fură raportate guvernului de către d-1 E. Cretulescu, prin notă oficială. io în timpul acesta, interese cu totul particulare mă siliră să plec foarte repede în Etisia, unde afaceri de familie mă obligară a rămînea pînă la luna lui mniu 1868. Acolo n-am putut afla mai nimic din cîte se petrecuse şi din cîte se spuneau, atît în ţară cît şi la Paris. Destul mi-a fost a cunoaşte că la aprilie, toate obiectele încredinţate de mine Muzeului 15 South-Kensington, a fost aduse în Bucureşti de'd. Pierce, împiegat al Muzeului, carele fusese Secretar al comisiunei engleze la Expoziţiunea din Paris, şi că, după cum fusese şi condiţiunile stipulate între mine şi direcţiunea muzeului englez, guvernul român n-a avut a face nici cea mai mică cheltuială pentru ridicarea obiectelor din Londra şi transportul 20 lor în ţară, afară de galbeni duisprezece, ce s-au cheltuit' cu aducerea lor de la Giurgiu pînă în capitală. ^■s*f?1 s"a Petrecut? din punct în punct, toate acea călătorie prin străinătăţi a Cloşcei cu puii de aur care, istorisită cu tot feliul de amănunte închipuite de unii şi de alţii, a ajuns a fi în publicul românesc, 25 o adevărată Halima, al cărei erou năzdrăvan sînt eu. O asemenea celebritate în adevăr nici o doriam, şi nici o merit. Cu povestea înstrăinărei tesaurului de la Pietroasa, s-au amestecat însă, în opiniunea celor mai mulţi, tot felul de alte împrejurări ale expoziţiunei române, pe care rău voitorii le-a încurcat spre a le interpreta 30 în modul cel mai puţin favorabil pentru mine. Am auzut, bunăoară, zicîndu-se că şi dacă eu n-am vîndut Cloşca cu pui, dar am amanetat la englezi, pentru o sumă de 60 mii franci, alţii zic chiar 60 mii galbeni, pe care bani a fost silit guvernul, sau chiar, şi măria sa domnitorul, a-i plăti, spre a scoate preţioasele noastre anti-35 chităţi din robie. Mei un cuvînt din acestea nu este adevărat. Declar, în modul cel mai afirmativ, că antichităţile române n-au fost nici amanetate, nici secuestrate, nici date Muzeului South-Kensington sau altucuiva în contra vreunei chezăşii băneşti, pe care să o fi primit eu sau altcineva. STici măria sa domnitorul, nici guvernul nostru n-au avut a plăti vreun 40 ban pentru dînsele; dar voi spune eu aci în ce chip au putut să se introducă în opiniunea publică asemenea erori, combinate, crez, de persoane cărora le-a plăcut a mă defăima. La 1866, cînd s-au început la Paris clădirile secţiunei române în exposiţiunea, guvernul ne avînd fonduri îndestulătoare' în budget, spre 45 a pune în lucrare pregătirile secţiunei în Paris, măria sa domnitorul în înalta sa îngrijire, a binevoit a face să se răspundă, din propria sa casă către comisarul român din Paris, d-1 Ioan Alesandri, o sumă de 60 mii franci, care apoi s-a restituit casei mării sale de către stat, în două rate, prin mandatele Ministeriului Lucrărilor Publice cu IsTr. 2599, din 28 noembre 1866, şi Er. 2631 din 15 decembre 1867. Aceşti bani s-au întrebuinţat în clădirile secţiunei române din Paris mai-nainte chiar de sosirea mea acolo, precum' se constată din compturile ce-mi au fost predate de către d-1 Ioan Alesandri şi pe care eu le-am înaintat împreună 5 cu ale mele către Ministeriul Lucrărilor Publice încă din anul trecut 1868. Aceasta este unica sumă ce a fost pusă din generoasa iniţiativă a măriei sale domnitorului în dispoziţiunea comisiunei române, care şi dînsa şi-a îndeplinit riguroasa datorie de a o restitui. Aşadar această afacere bănească n-are nici cea mai mică relaţiune cu împrejurările Tezaurului de io la Pietroasa. Osebit de aceasta, guvernul a plătit în Paris, după pornirea mea de acolo, mai multe resturi de compturi pe la antreprenorii secţiunei române (tîmplari, fierari, tapiţeri, arhitecţi, tipografi, etc), care toate împreună se urcă la suma de 72.876 fr. Aceste resturi eu nu le putusem 15 licuida din sumele ce mi s-au trimis pentru cheltuielele exposiţiunei, în anul 1867, fiindcă cheltuielele făcute cu instalarea şi întreţinerea secţiunei covîrşiseră acele sume. La plecarea mea din Paris, am lăsat d-lui agent al tarei lista de toate rămăşiţele ce mai era de plătit; dar guvernul, ne avînd'fonduri disponibile în bugetul anului 1867, a trebuit să amîne 20 plata antreprenorilor pînă la aprilie 1868, cînd s-a alocat în buget un paragraf special. Poate că unii se vor fi temut atunci ca nu cumva acei antreprenori, nerăbdători de a-şi căpăta banii, să pună secuestru pe antichităţile noastre de la Londra, din cauza întîrzierei plăţilor; alţii apoi, mai' ageri în închipuirea lor, vor fi considerat acest fapt ca şi înde- 25 plinit. însă eu afirm încă cum că un asemenea lucru nu s-a petrecut şi adaug că plata rămăşiţelor de 72.876 franci pe la antreprenorii secţiunei române din Paris n-a avut nici o relaţiune cu împrejurările tezaurului de la Pietroasa. în fine, se spun aci şi cîteva cuvinte despre o altă acusaţiune ce 30 mi s-a făcut şi care, în părerea unora, s-a îmbinat cu pretinsa vînzare a Cloşcei cu pui : voi să vorbesc de imputarea ce mi se face că aşi fi vîndut, fără nici o socoteală, pentru sume însemnate, multe din obiectele expoziţiunei române; iar pe de altă parte, că aş fi neîngrijit cu totul pe cele ce s-au înapoiat în ţară, ast-fel încît cele mai multe s-au stricat 35 pe drum. Pentru a pune în vînzare unele din obiectele exposiţiunei române, precum : costume naţionale, olarii, lemnării, pînzeturi şi alte fabricate moderne, am cerut şi am dobîndit autorizaţiune de la Ministeriul Lucrărilor Publice (prin adresa cu nr. 7698 din 24 octombre 1867); am socotit 40 că este de prisos a înapoia în ţară tot atîtea obiecte cît dusesem la Paris, îngreuindu-le încă şi preţul printr-un nou transport. Vînzările însă s-au efectuat la Paris, prin licitaţiune publică de bună-voie, şi buletinurile de vînzare sînt acte oficiale, care au eşit din dosarele comisarilor-preţuitori din Paris, spre a trece în ale ministeriului nostru. Cîte însă din obiecte 45 s-au vîndut de mine prin înţelegere şi fără de a trece prin licitaţiune publică, acelea au fost cedate la deosebite muzee din străinătate şi mai ales Muzeului etnografic din Londra. Din toate acestea se constată că 354 355 10 15 20 25 30 35 40 45 suma provenită din vînzări s-a urcat la 30.411 fr., pe care n-am lipsit a-i înscrie în creditul comisiunei în compturile predate de mine. Cît despre obiectele stricate în transportul lor de înapoiere în ţară, nu pot spune mai mult decît că desfiinţarea expoziţiunei noastre din Paris m-a ocupat mai bine de şapte săptămîni, în timpul cărora am căutat a priveghia ambalarea a unei întregi sute de lăzi, care se execută pe frig, pe ploaie, pe zloată, într-o atmosferă de pulbere şi de umezeală, într-un local unde lucra cu furie mai bine de zece mii oameni, spre a dărîma pereţi şi podine, spre a rupe şi a răsturna tot acel edificiu uriaş, ce servise exposiţiunei universale. O priveghere straşnică era atunci cu neputinţă şi neglijenţa lucrătorilor ambalări rămînea de nevoie fără control. Osebit de aceasta, transporturile pe timp de iarnă (decembre-marte) sînt încă, precum toată lumea ştie, primejdioase şi bănuitoare în ţară la noi, pe şlepuri şi în chervane. Aşa dar, dacă ambalagiul şi transportul nu s-a făcut mai bine, vina nu poate fi a mea; împregiurările a vrut ca şi sub acest punct rezultatul se fie contrariu dorinţei şi silinţelor mele. în ori ce caz, nici vînzările săvîrşite în străinătate, nici stricarea de obiecte ale exposiţiunei la drumul de înapoiere în ţară, nu privesc întru nimic pe Tezaurul de la Pietroasa, carele a stat cu totul osebit de celelalte obiecte expuse. Spre a sfîrşi, voi zice că, din momentul cînd am luat asupra-mi sarcina de a întocmi cea dintîi expoziţiune română din Paris, numai în timp de cîteva luni şi fără de nici o pregătire anterioară, nu este îndo-eală că m-am expus la cele mai primejdioase neajunsuri. Ou o lucrare ca aceia, în care graba cea mai imperioasă trebuia neapărat se silească pe oricare a trece peste multe formalităţi; în care mai adesea nu era ' putinţă de a se menagia susceptibilităţile multora ; în care întrebuinţarea fondurilor chiar nu putea fi prevăzută de mai-nainte şi combinată cu o strictă economie, cu o asemenea lucrare, zic, era peste putinţă, mai ales în ţară la noi, ca să nu-şi atragă cineva asupra-şi nemulţămiri, bănuiele, calomnii şi chiar inimiciţii. Ce ar fi păţit altul în locul meu, am păţit eu; mă mîngîi însă cu credinţa că expoziţiunea română din Paris n-a fost mai prejos de scopul ei; că ea n-a fost fără folos pentru ţara noastră; că ea a răspîndit în publicul universului întreg numele Bomâniei şi cunoscinţa productelor ei; că ea a dat lumei o ideie avantagioasă de ceia ce este Eomânia şi de ceia ce ea poate fi; în fine mă mîngîi cu credinţa că, astfel precum a fost expoziţiunea română, am reuşit a o realiza numai printr-o stăruinţă fără preget, de care nu am nici a mă căi nici a mă ruşina. Poate însă că cei cărora nu am norocire a le plăcea, îmi vor contesta chiar şi dreptul la această mîngîiere ! Pe aceia n-am mijloace d-ai îndupleca, căci nici cred că voiesc a fi convinşi, dar pentru cei care-mi vor arunca imputarea că am fost, în lucrările expoziţiunei, de o prodigalitate nesocotită cu banii statului, pentru acei cari vor zice că ţara noastră nu este destul de avută, spre a plăti cu suma de 561.851 de lei luxul unei sărbători şi avantagiele morale ce a putut trage din expoziţiunea de la Paris, acelora îmi voi permite a le aminti că, în orice caz, tot mai folositoare a fost pentru tară întrebuinţarea - ba fie chiar şi răsipa - acelor 561.851 lei ai Spos ETde' cît milioanele ce se dau ca despăgubiri, atîtor concetao-S&i şi cu care ţara plăteşte cămătarilor .^^^^S^' calomniele si injuriele ce dînşii răspîndesc prm străinătate asupra ei. Aceasta, ştiu bine, nu este o disculpare, dar nici nu cuget a o zice cu un asemenea scop ! 356 ÎNSEMNĂRI DESPRE MONUMENTELE ISTORICE DIN JUDEŢELE ARGEŞ Şl VÎLCEA CĂLĂTORIE FĂCUTĂ ÎN 1860 DIN ÎNSĂRCINAREA MINISTERULUI CULTELOR Şl INSTRUCŢIEI PUBLICE Am plecat clin Bucureşti, duminecă la 18 iunie 1860, la 10 ceasuri 5 dimineaţa; drumul a fost bun la început dar cu cît înaintam, noroiul era mai mare. La Găeşti unde ne aflam pe la 6 ceasuri ne-a apucat o ploaie foarte repede care însă a stătut curînd; ne-am urmat drumul la pas, şi pe la 10 ceasuri am ajuns la rîul Budişteanca, care din acea ploaie crescuse aşa de tare încît n-am putut-o trece; ne-am întors dar io şi am mas în satul dela biserica Grecii, vrăjmaş neîmpăcat al lui Ierotei Trivăleanul. Unul se plîngea de puţina sumă a statului ce e de 6 000 lei, în vreme ce mănăstirea are 2 000# venit şi se lăuda a fi scos 20 mănăstirea din ruine cu cazna sa. Celălalt îl învinovăţea zicînd că e lacom la bani şi nu face nimic pentru mănăstire. Plecînd protopopul am scris o depeşă'Saşii la Goleşti, apoi am redigiat această foaie, care va fi urmată şi de desluşirile luate asupra schitului Trivalea, apoi socotesc că ne vom culca dîndu-ne jertfă la mii de insecte ce de acum au început 25 a-şi încerca lăcomia asupra noastră. Asta ar fi puţin de n-ar mai ploua afară; dar vai! toarnă cu găleata ! Piteşti, marţi 20 Iunie 1860 otelul Româniii. Miercuri la 21 iunie 1860 ne-am deşteptat, Trenk şi eu, şi după ce am primit vizita lui Lerescu, după ce şi eu am făcut o vizită la noul 30 administrator, d-1 A. Petrescu, cu care eram vecini de odaie la otelul Bomâniii. Pe la 9 1/2 ceasuri am pornit cu gînd că mergem la Bascov şi la Cotmeana; dar surugiii nu ştiu de ce au luat drumul Curţii de Argeş ce duce şi la Tutana; l-am urmat şi noi după placul lor, într-o nencetată stropeală de noroi. Vai de noi cum am ajuns la poştie la 35 Măniceşti; dar mai-nainte d-a ajunge, chiar la jumătatea drumului, la Vărzarul, alături cu Gornenii lui Berindei, eu am zărit o cruce de piatră într-o porumbişte pe o muchie de pe malul Argeşului; m-am dus acolo, am copiat inscripţia ce e slovenească, apoi am vizitat şi bisericuţa satului care a fost zidită de Badu vel armaşul Varzarul cu soţia sa Ioana, 40 dar mai la urmă un strănepot al său clucerul George, reparînd şi zugrăvind biserica a socotit de cuviinţă a se pune în locul ctitoricesc. lăsînd pe neîmpăcatul duşman al dorobanţilor şi al simenilor într-un colţişor cu jupuniţa sa. Aceste cercetări mi-au luat mai mult de un ceas. Trenk în vremea 45 aceasta dormea în trăsură. Am pornit dar şi trecînd prin poştie la 363 6116 15 Măniceşti am spus să-mi vie caii la mănăstire la Tutana unde am şi plecat trecînd Argeşul ce ne-a intrat de o palmă în trăsură. La mal ne-am secat provizia de apă şi apoi apucînd valea Tutanii am mers poate mai bine de un ceas şi jumătate ca să ajungem la mănăstire. 5 Ploaia era gata dupe noi; astfel încît turna şiroaie cînd am intrat la mănăstire. Schitul bine situat şi clădit cu tărie şi cu luxul de ornamentaţie ale vechimei este acum cu totul părăsit; abia am găsit un biet paracliser sătean şi vreo cîţiva ţigani. Preoţii ce slujesc în biserică şed departe într-alt sat. Vreo două ceasuri ne-a ajuns ca să culegem ce era de 10 cules ca antichităţi şi vederi la acea mănăstire; apoi luînd pe paracliser pe capră, l-am rugat să ne arate cum se ieşim în drumul postii spre Bascov sau spre Topolog. Am apucat dar prin matca Tutanei, prin văi, înalte şi acoperite cu anini; rare ori întîlneam cîte un bordei, de români ce se ocupă cu strîngere de rînză pentru tăbăcărie. Cu cît înaintam însă valea se îngusta şi natura se sălbătecea; dupe acele neîncetate ploi se vedeau copaci groşi şi vîrtoşi răsturnaţi cu rădăcinele lor întinse în matcă. Era o privelişte înfiorătoare şi măreaţă. După vreo două ceasuri am început să urcăm la satul Valea Porcului, lăsînd în lături obîrşia Tutanii. Am urcat multă vreme şi coaste destul de repezi pînă ne-am aflat sus pe 20 Plaiul Oii, avînd dindărătul nostru valea îngustă şi stufoasă a Tutanei, dar cînd ne aflarăm sus priveliştea dobîndi o-ntindere minunată ; dinaintea ochilor aveam frumoasa valea a Luminilor, şerpuită de Topolog, ocolită de mii de dealuri ce să-nalţă unul peste altul, acoperite cu holde şi cu păduri pînă în faţa munţilor cu zăpezi ce se perdeau în nori de ploaie. 25 încă odată am rămas în extaz dinaintea acelei văi, acum doi ani îm ieşise în faţă urcîndu-mă dela Cotmeana în sus; acum o vedeam viind dela Tutana, într-o direcţie opusă. Umblarăm cîtăva vreme pe creasta Plaiului Oii, pînă deterăm în drumul olacului şi apoi scoborîră(m) pe drumul umblat pană la poştie la Topolog; soarele se gătea a apune, 30 am luat de grab caii ca să pornim spre Flămînda, în jos pe Topolog; dar în faţa mănăstirii ni se spuse că apa e adîncă la vadul acela. De aceea merserăm la poştie ; la Cacova schimbarăm caii şi noaptea trecurăm Topologul pe la Ostroveni, unde este arendaş vestitul Stefu, gazda mea de acum doi ani şi apoi luînd malul stîng al apei în sus ajunserăm pe la 11 ceasuri la mănăstire la Flămînda. Odaia în care ne primi un tînăr ce este îngrijitor mirean al moşii, era destul de curată. [Nu mîncaserăm mai nimic toată zioa; îmbucarăm ceva şi un somn dulce ca al călătorului ostenit ne duse pînă a doua zi la nouă ceasuri. Joi la 22 iunie am petrecut pînă pe la unu la Flămînda. Trenk desenînd, eu însemnînd inscripţiile şi aşezînd de plecare; trecurăm iar Topologul prin vadul mănăstirii ne întoarserăm la poştie la Luminii şi de acolo ieşirăm la Schitul Maicilor din Bascov; schit modern, zidit de Şerban Cantacuzino şi prenoit de Stefu. N-am putut copia pe dintreg pisania, fiind supărat de curiositatea maicilor, trei, patru cîte sînt şi toate urîte şi bătrîne. Aci ca şi la Tutana şi la Flămînda lipsea căpetenia adică de aci stariţa, de dincolo egumenii. Pe drum, ca să ajungem la Bascov, iar ne-a ploat. Dela Bascov am luat 12 cai de poştie ca să urce dealul ce duce la Cotmeana; tră- 35 40 45 sura urca cu chiote şi cu bice, iar noi pe jos ; îmi eşise sufletul, nu mai puteam să răsuflu. Pe plaiu am mers frumos prin vechi păduri, din nenorocire ciopîrţite din neîngrijire. Cînd a fost să scoborîm ne-a fost destul de greu, fiind coasta prea repede; dar am ieşit în vale fără să păţim ceva. Peste o jumătate ceas am ajuns la mănăstire; şi de aici lipseşte egume- 5 nul; doi preoţi şi vreo cîţiva călugări ne-au făcut priimire după mijloacele lor. Mîine o să mă ocup a cerceta ce lucruri vechi se găsesc pe aici. Ce-mi pare rău e că zidirile vechi sînt mai pretutindeni ascunse subt spoituri şi meremeturi făcute mai din nou fără niciun gust şi nici un respect pentru antichitate. Această mănăstire, una din cele mai vechi io ale ţării abia dacă mai păstrează acum ceva pereţi şi temeliile cele clădite de Mircea cel Bătrîn. E 11 ceasuri şi o să mă odihnesc. Mititica Saşa, ea mă aşteaptă la Goleşti astă seară şi nici că ştie că eu sînt la Cotmeana şi mă gîndesc la ea. Cotmeana, joi 22 Iunie 1860. 15 Iată a cincea zi de cînd n-am mai descris călătoria noastră deşi în vremea aceasta am colindat mult, văzut multe şi am păţit îndestule; dar tocmai din pricinele acestea am rămas înapoi cu descrieria, fiind totdauna ocupat ziua şi prea ostenit seara. Noaptea de joi 22 iunie am dormit-o la Cotmeana, într-o odaie mare 20 dar nu aşa curată, avînd două paturi în faţă unul cu altul, învelite cu nişte saltele de un deget larg şi pe dasupra nişte macaturi ce se cunoşteau abia a fi fost de cît fiind cu totul sfîşiate. La ferestre nu erau perdele ci obloane, patul era tare, insecte cîte vrei, toată noaptea n-am putut dormi, fiind însă supărat de neîncetatul tras al clopotelor. 25 Dimineaţa, vineri la 23 iunie ne-am ocupat, Trenk cu desenul mănăstirei şi a cîtorva amărunte adică : tocurile de piatră ale ferestrelor, iconostasul săpat în lemn din biserică, uşa cea veche iar de lemn ce se afla în pod, eu am vizitat zidurile ca să cat pe unde mai erau vechi, am cercetat pomelnicul, cărţile, ce erau toate bisericeşti, cîteva dela 30 Constantin Basarab, celelalte din vremi ale Fanarioţilor şi mai noi, am prescris două pisanii, ce sînt la biserică amîndouă de la prefacere pe la 1777, am pus de mi-a luat prin calc inscripţia după clopotul cel mare (lucru care era greu şi primejdios) şi apoi am găsit în podul bisericii, uşele cele vechi, prea frumos săpate într-un lemn ce s-a găurit şi a început să să putre- 35 zească, şi încă două icoane vechi. La toate astea mult m-a secondat un tînăr preot, ce se vedea foarte inteligent şi care mi-a înlesnit lucrarea; tot pe dînsul l-am însărcinat să-mi prescrie şi pisania veche dela Bascov şi să mi-o trimită la Piteşti, dar pînă acuma n-am primit nimica. După dejun pe la 12 am plecat 40 din Cotmeana, apucînd în josul apii ca să trecem dealurile şi să ieşim drept la Piteşti, fără de a mai trece prin Bascov. Aveam 8 cai de postii bălani şi doi surugii tineri ţigani. Pe capră luoserăm un om, Ion, dela Cotmeana, ca să ne scoată la drumul olacului. Abia umblasem un sfert de ceas prin valea păduroasă a Cotmenei şi începu urcuşul la deal; era 45 cam repede şi plin de făgaşe şi de mîncături de apă. Trenk şi eu ne-am dat jos şi am mers înainte pe jos pînă unde se făcea locul şăţ; ne-am 364 365 pus subt un pom şi am aşteptat poate un ceas ca să vie trăsura, dar văzînd că întîrzie ne-am întors şi am găsit-o pe coastă la un nomol, neputînd caii lua din loc. Se vede că li se făcuse nălucă, căci se-ncercară surugiii în toate felurile a-i înhăma cînd 8 în lung cum erau, cînd numai p&tru, cînd şase cu doi dă lături; apoi bice, strigături; lipcanul şi Ion 5 ridică cu bîrnele de roată. Dar toate erau de prisos, cît vrea să-nainteze trăsura, caii se răsfirau, săreau unii peste alţii, se încurcau în hamuri, rupeau toate ştreangurile astfel încît am şezut ca la 2 ceasuri acolo într-acelaşi loc. A trecut pe acolo un vătăşel cu calul, un om care fusese în oştire şi 10 auzind de mine m-a cunoscut. Ne-a ajutat şi el dar a fost în zadar, aşa s-a dus el şi cu Ion să caute patru boi în sat la vale ca să ne urce; dar peste un ceas s-a întors Ion singur zicînd că toţii boii satului sînt sus la plai şi prin urmare tot cu caii trebuie să ne facem treaba. Atunci surugiii a hotărît să se întoarcă în vale să înfierbînte caii pe luncă şi 15 apoi s-o apuce dăodată la deal pînă în muche. Cu mare anevoinţă au întors cu mîini trăsura odăi mici, cu tavanul de lemn şi povîrnit, cu ferestrele lipite cu hîrtie, pereţii sînt de bîrne tencuite, scările de lăturoaie puse d-a-curmezişul pe blăni, învelitoarea de şiţă putrezită şi burduşită. în odae două paturi cu velinţi, nişte icoane prost zugrăvite, cu toată istoria bisericească pe dînsele, o îmbulzeală de lucruri murdare, o duhoare ce te-neacă. Călugăriţele dormeau. Sosirea noastră le-a deşteptat cu mirare. Stariţa, ce este o greacă înecată în judecăţi, ne-a dat odaia sa a carii descriere am făcut-o mai sus. Mi-a povestit istoria schitului şi judecăţile ei. Mi s-a părut o muere intrigantă şi am avut a doua zi prilej a mă convinge. Neputînd presupune adevăratul scop al vizitei mele, am lăsat-o în ideea confuză cum că viu se revizuesc schiturile. Mi-a spus dar cum s-a judecat schitul cu nişte săteni urmaşi ai întemeetorilor schitului; cum la 1830 schitul a cîştigat judecata, ce pretenţii mai are stariţa asupra unor locuri, cum a călcat hoţii schitul în lipsă-i, şi s-a furat ca la 20 mii lei, pe cine ea bănuieşte şi cum iarăş se judecă pentru această; după aste multe istoriseli am cinat ceva şi ne-am culcat. O ! sfînta osteneală a călătorului cum adormi toate răsfăţaturile! în bordeiul dela Bădiceni am dormit ca într-uh palat pe un pat de puf. A doua zi, duminică la 25 iunie, toată graba ne-a fost să plecăm din Bădiceni. Nimic acolo nu avea interes pentru noi; am luat doi oameni călări şi am apucat Vîlsanul în sus; dar cînd eram să ieşim din satul Bădiceni, doă mueri din sat din familia celor împricinaţi cu schitul a venit să se plîngă la mine de stariţa, zicînd că le maltratează, că nu le lasă să se gătească, că le goneşte din biserică, că le strică casele cu bărbaţii, că vine de ascultă la ferestre, şi multe altele a căror concluzie era că schitul trebuie stricat. Le-am lăsat plîngînd şi mi-am urmat drumul, drum destul de greu. Am trecut prin Mătureni, sat de moşneni, unde e ferestrău de lemne, prin Stroeşti de unde am luat porumb pentru caii noştri. Acolo era strînşi mai mulţi rumâni de la deal ce mergeau la lăcuste cale de 4 postii; pe urmă am dat în Costeşti, unde, în vremea cît a odihnit caii şi le-a dat porumb, am vizitat bisericuţa de zid, dar prost clădită, împrejurul caria se află vreo două trei case prăpădite în care şed vreo cinci cerşetoare de călugăriţe. Acest schit n-are nici un venit, maicele trăesc cu pomană şi merg prin ţară cu pantahuza. El e închinat la schitul din Brădet care nici nu mai există ca schit.Din Costeşti am urmat drumul prin Vîlsăneşti pînă la Muşăteşti. Acolo ne-am oprit la arendaşul Cibor care lipsea la băi la Mehadia; un ajutor al lui, un băiat din Banat ne-a priimit; am luat doi cai ca să mergem la schit la Bobaia şi trăsura am lăsat-o în Muşăteşti cu gînd ca întorcîndu-ne să apucăm peste Muscele pînă la Curtea de Argeş. Muşateştii cad în drumul ce merge dela Cîmpulung la Curtea de Argeş prin Domneşti. De aci am înapoiat oamenii din Bădiceni şi însoţiţi de un om din Costeşti, de altul din Muşăteşti şi de un popă din Muscele, am apucat prin valea Bobăi, în stîngă Vîlsanului. Am umblat ca la un ceas călări pînă la schit pe un drum plin de bolovani de piatră ce-i adusese gîrla în vărsătura sa înecînd totul prin-prejur. Poziţia schitului e minunată pe malul stîng al Bobăi, cam în deal şi avînd în faţă un munte-nalt cu păduri stufoase. Şederea ne-a fost puţină acolo. Stariţul era un călugăr nu aşa bătrîn, şi vîrtos cu vorba apăsată. Mi-a arătat cartea de întemeiere a schitului de familia Furduescu ce o dobîndise el de nu ştiu unde, şi se plîngea că Episcopia îi ia venitul. Biserica n-are nimic interesant; printre cărţi am găsit Noul Testament tipărit subt G. Bacoţi. Din Bobaia hotărînd a merge călare prin Bră-tăseşti pînă la Curtea de Argeş am trimis răspuns să plece trăsura la Episcopie, şi noi am trecut călări Bobaia şi apucînd pe un munte la dreapta, l-am urcat pînă sus şi apoi pe muchie am mers pînă unde zărirăm schitul în valea Bădichii. Ce frumoasă vedere ! Am scoborît la schit. Acesta e schit vechiu al familii Vîlsăneşti, prefăcut pe la începutul veacului nostru, de acea familie de călugări din care fac parte arhimandriţii Partenie şi Dorothei. Acum îngrijeşte de dînsul Episcopia. Casele cele vechi sînt părăsite; cîţiva călugări locuiesc în căscioare lăturale. Biserica n-are nimic 368 369 interesant. Am stat puţin acolo şi luînd o călăuză am urmat călare tot pe coaste, avînd în vale apa Bădica pînă la sat la Oerbureni, de acolo am scoborît în lunca Argeşului. Şi tocmai înserat după 7 ceasuri de călărie am sosit la Episcopia de Argeşul, ne aştepta cu cina, trăsura era [ acolo. Două odăi bune şi paturi moi ne mîngîiară de ostenelile zilei. 5 [ Luni la 27 iunie am petrecut dimineaţa în cercetarea vechei clădiri [ a Curţii de Argeş; după mai multe cercetări prin odăi şi prin pod am dovedit încăperile, cele vechi compuse de o boltă ce este acum o odaie cu [ tavan de lemn, de sala cea mare cu 3 stîlpi şi 8 bolţi, 4 de fiecare latură, ' unde e acum paraclisul şi grînarul şi de alte două băşci alăturate cu iq bolţi înalte unde e cuptorul şi cuinea. După aceste cercetări, pe la 12 ceasuri am plecat cu 8 cai de poştie la cetatea lui Ţepeş, trecînd prin Albeşti unde am văzut o cruce ce n-am copiat-o cu gînd că la întoarcere voi face-o; am trecut Argeşul pe pod la Ueşti; drumurile erau rele şi am băgat de seamă că, puind piedeca la văi, o roată se povîrnise şi 15 zgîria coşul trăsurii. Am urmat prin Bucşeneşti, prin Corbenii lu Tud(or) Brătianu unde şi acolo e o cruce ce a rămas necopiată. De acolo se văd Poienarii pe malul stîng al Argeşului şi Ariful pe cel drept, mai afundaţi într-o vale. Am scoborît la Oăpîţîneni şi luînd cu noi oameni am vrut să urmăm cu trăsură, însă văzînd că nu putem înainta cu înlesnire, 20 am lăsat <-o> pe lîngă un joagăr şi am urmat pe jos cu 4 oameni ce ne călăuzeau. Mai întîi am trecut pe malul drept al rîului călare (fiind trecuţi cu trăsura pe cel stîng dela Oăpîţîneni); am mers ceva pe malul apii, pe stînci cît abia poţi pune piciorul apoi am ajuns la poalele muntelui pe care e cetăţuia. Trenk a desenat vederea cetăţuii încă de la 25 Oăpîţîneni. De aci, înainte a fost nevoia. îsTeînvăţat a sui, m-am ostenit într-atît cît toate hainele pînă la vengherla cea îmblănită era înmuiate. Trenk însă nu se obosea de loc ; eu abia făceam un pas şi trebuia să mă odihnesc. Urcarăm aşa un ceas şi mai bine, gîtul îmi ardea, cu ceva căpşuni culese pe potecă mai m-am adăpat. Oînd ajunserăm la muchie altă nevoie; de oste- 30 neală mă ameţisem atît, încît nu mă puteam uita în jos şi drumul acela din stîncă în stîncă, cu prăpastia subt piciore mă ameţea şi mai rău ; mă ţineam de iarbă şi umblam mai d-a buşelea. Parcă îmi era mai lesne cînd mă aflam printre pomi căci mă ţineam de crăci şi nu vedeam prăpastia. Obosirea şi ameţeala, apoi poate şi ceasul tîrziu, căci era mai bine de 4 35 I cînd plecaserăm de jos, m-a oprit d-a intra pînă în cetate; mai rămăsese ; poate vreo cincizeci de stînjeni pînă acolo, dar priveliştea rîului pe | amîndouă părţile în vreme ce urci pe o creastă ca muchea ferăstrăului, nu era făcută într-acel minut spre a-mi da curaj. Trenk s-a urcat pe o ! muchie în dosul cetăţii şi a desenat-o, iar eu am început să scobor la 4(> vale, cu părere de rău d-a nu fi putut intra în cetate, dar cu o adîncă mînie asupra lui Ţepeş care la urmă s-a adăogat cu toate păsurile ce am mai tras într-acea zi. Ajungînd în sat la Oăpîţîneni am băut o strachină de lapte bătut, ne-am urcat în trăsură şi tocami stam la un loc ca să ne mulgă cîte un pahar de lapte cald, cînd un surugiu băgă de seamă 45 că roata cea povîrnită provenea din ruptura osii de dindărăt; într-adevăr era la o parte crestată în jumătate. Deputatul satului, ce era unul din călăuzii noştri şi un om prea de ispravă, ne-a găsit două care : la unul s-a pus caii de poştie şi bagajul nostru; pe celălalt cu mari anevoinţe am 371 Ruinele cetăţii lui Ţepeş Vodă. Pictură de H. Trenk. Muzeul de artă al Republicii Socialiste România. Secţia de grafică.' ridicat trăsura ca să o aducă pînă la Curtea de Argeş. în vremea acestor pregătiri la care ne ajuta mai mult de 20 de oameni, trecuse şi zioa şi înserase bine. Am lăsat vătăşelul de la subcîrmuire ce-1 aveam la trăsură, (căci pe Costache îl lăsasem la Curtea de Argeş), şi noi am pornit înainte la pas, căci zdruncinăturile carului ne rupea oasele. M-am lungit cum am 5 putut pe două perne ce le aveam, m-am strîns la haine dar simţeam năduşeala cum mi se răcea pe trup; bietul Trenk nu mai putea de frînt. Eu pot zice că am cam dormitat. El sărmanul i s-a părut drumul o vecie. Adevărat că era 11/2 ceas cînd am sosit la episcopie; îndată am descărcat căruţa şi am trimis pe Costache cu cai de poştie ca să întîm- 10 pine carul cu droşca. Am cinat şi pe la 2 1/2 ne-am culcat. Azi pe la 8 eram deştept şi de atunci scriu acest jurnal. Dacă azi va fi gata trăsura ce s-a şi dat la căruţaş, o să plec la Goleşti, lăsînd aci pe Trenk ca să lucreze. Sînt acum 11 ceasuri. Marţi, 28 Iunie 1860, Curtea de Argeş. 15 Mîine va fi a doua săptămînă de cînd am părăsit cu totul acest jurnal şi acum mă socotesc cum să fac să-mi aduc aminte toate amănuntele acestor cincisprezece zile petrecute în deosebite locuri şi sub felurite impresii. Ţiu bine minte că marţi 28 iunie 1860 am petrecut dimineaţa la Curtea de Argeş. Trenk s-a apucat să facă o mică aquarelă de cetatea lui Ţepeş pentru 20 doamnele dela Goleşti, iar eu abia m-am învîrtit prin odaie, am cam scris, am cam citit, am aşezat bagajele şi pe la cinci ceasuri după prînzul cel vestit dela Curtea de Argeş în care puii cu stafide joacă rolul principal, am plecat la Piteşti; în două ceasuri şi jumătate mînînd foarte bine pe un drum frumos zvîntat, am sosit în poştia dela Piteşti unde lipcanul 25 meu Costache s-a certat cu căpităneasa pentru că, după obicei, caii întîr-ziau a veni dela ceair. Trecînd prin oraş, m-am oprit la administraţie unde secretarul, Dl. Furduescu, mi-a dat o scrisoare dela preotul ŞTiculae din Bascov, în care era foarte bine transcrisă pisania cea veche de la acel schit. Apoi am plecat la Goleşti, unde am găsit pe toţi bine. Pe aleul 30 ce duce din drumul postii la Goleşti am întîlnit pe Luţica şi pe Catinca Bacoviţă cu care am venit în trăsură pînă acasă. Seara după obicinuitul ceai şi ceva citire de poezii româneşti, ne-am culcat. A doua zi, 29 iunie, era ziua de Sf. Petru; dimineaţa a început să bureze dar mai apoi s-a îndreptat vremea şi s-a format horă dinaintea portei. Toate 35 damele erau în costum românesc pînă şi engleza miss Marianna, pe care nu o prindea de loc. D-lor toate jucau pe moarte iar pe mine m-a cam apucat cu frig şi un fel de piroteală, care m-a făcut să adorm lîngă ulucile porţii. M-am dus în odae şi într-adevăr am adormit. Tîrziu pe la 7 ne-am pus la masă şi seara iar tîrziu ne-am culcat, deşi simţeam că 40 nu-mi este prea bine. Trebuie să întrerup aci jurnalul zilei de 29 iunie ca să reviu asupra ajunului, căci am uitat a spune că, sosind la Goleşti, am găsit acolo pe Mitică Bacoviţă, gata a pleca la Piteşti de unde se ducea la Bucăr, şi încă pe d-na Caterina Tărtăşeasca, o persoană blondă care trebuie să 45 fi fost frumoasă dar a slăbit prea mult; seara, deşi nu prea era dispusă, 373 10 15 20 25 30 35 40 45 însă de pe pridvor ne-a eîntat cîntecul Olteţu pe eare-1 cîntă cu un talent particular, imitînd cu glasul cavalul în tonurile cele mai deosebite. E într-adevăr cît se poate de plăcut a auzi acest glas adînc ce pare a veni din depărtare şi la urmă deodată, fără tranziţie accentele cele mai ascuţite şi mai pătrunzătoare. E ca un vuiet al valurilor, pe care-1 întrerup nişte accente sfîşietoare. D-na Furduiască s-a arătat a doua zi în costum naţional la dejun, dar a fost pătimind de aşa tare durere de cap încît n-a mai ieşit din odaie şi a şi plecat pe cînd eu dormeam. Peste zi a venit la Goleşti şi d-nul Dinu, adjutor al conductorului de şosele din Piteşti; un tinerel cu bluză fără altă însemnătate; poate însă bietul creştin să fie om prea de treabă ! Dar, a plecat d-nul Dinu, a plecat Furduiască, am prînzit, am băut ceaiul, am rîs, am vorbit şi ne-am culcat. De aci pentru mine au început supărările, căci m-am simţit foarte rău toată noaptea, aveam ca un plumb pe stomac şi o greaţă nespusă ; către dimineaţa joi 1 iulie îmi era şi mai rău. Caii ce-mi veniseră dela poştie miercuri seară, ca să plec a doua zi cu Saşa la Curtea de Argeş, simţindu-mă bolnav, i-am trămis înapoi. A cerut Saşa o cărămidă caldă, un ceai de muşăţel, pe urmă am luat şi un praf de Seidlitz; dar în zadar, toate astea au eşit pe unde intraseră. Toată ziua am.fŞfaşut în pat, bînd numai apă cu sirop şi limonada ; către seară am luat şi un praf de Boger. Cam de prisos au fost toate. Deşi nu mîncasem nimic toată ziua, noaptea nu m-am putut odihni; a doua zi însă, vineri 2 iulie, m-am sculat din pat cam tîrziu şi bolnav, şovăind am colindat prin odăi. Nu ţiu minte să fi făcut altceva; la masă am gustat puţină ciorbă de găină, şi seara o ţigancă bătrînă, Tiţa, m-a tras pe tot trupu cu o mînă adevărat binefăcătoare. Sîmbătă 3 iulie dimineaţa s-a petrecut iarăşi în bolnăvireşi trîndăvie şi vremea părea a fi în zilele astea împotriva mea ca şi sănătatea. Cînd bura, cînd ploua şiroaie ; cerul era întunecos şi a fost negreşit prea plăcută societatea de la Goleşti, ca să nu-mi rămîie un suvenir urît de acele zile pierdute fără folos şi în slăbiciune, acolo. Pe cînd eram în ziua aceia la masă a sosit Cornescu şi Costică Mânu; ei veneau cu cai de postii de la Oîmpulung; fuseseră prin Ploeşti la Sinaia cu caii Cornescului care era să-i înece în Doftana, apoi de la Sinaia trei zile călări la Peştera, la Dragoslave şi în sfîrşit în Cîmpulung, de unde ei soseau. Caii lor rămăseseră în urmă căci erau rău nărăviţi, mai ales vestita Olga, ce nu vrea nici de cum s-o ia din loc. Cu surugiii Cornescului am trămis scrisoare la Curtea de Argeş lui Trenk, care, bietul om, mă aştepta de mult. în seara întîiu cît a fost Cornescu nu mi-a fost bine; însă am citit mult pînă să mergem să ne culcăm. Eu singur am citit Lucrezia Borgia întreagă. A doua zi era duminică 4 iulie; din zi de dimineaţă am luat o doză de emetic, dar mi-a fost destul ca în vremea de cinci ceasuri să lepăd sarcina de venin ce-mi sta pe stomac. Se vede că osteneala din excursia la Cetatea lui Tepeş şi frigul ce-1 simţisem la urmă în căruţă atîtea ceasuri noaptea, îmi adunase în stomac acea cătăţime de venin ce mă muncea de patru zile. Ziua dar aceea a fost mai veselă, deşi m-am ocupat mai tot amiazul cu alegerea şi aşezarea bagajelor noastre. Multe dintr-însele le-am lăsat ca să ni-le pornească la Bucureşti, căci cu cîte aveam era cu neputinţă a urma o cale aşa anevoioasă, celelalte le-am încărcat în lăzi. în vremea asta hora se întinsese mare dinaintea portei dela Goleşti. Am uitat a spune că societatea în ziua aceia se adăogase cu Aricescu, poetul, ce ne prevestise de cu seară că va veni cu soţia sa cu doi copii ai ei toţi să petreacă ziua la Goleşti. Toate aceste persoane neînsemnate însă contribuiau cît se poate de puţin la podoaba zilei; dintre ei tot el e mai plăcut, iar dînsa destul e a spune că improvizează versuri în onoarea zilei de 11 iunie 1848 spre a o judeca ca o femeie nesuferită. Hora a ţinut toată ziua. Damele noastre îmbrăcate ţărăneşte jucau pe moarte; astfel încît abia pe la 7 1/2, ne-am pus la masă. Cornescu, lîngă care şedeam, era mentorul stomahului meu. El îm spune, ca doctorul Tocmeală lui Pană Olănescu la Tîrgovişte, dacă bucatele se combină sau nu. Seara a fost prea veselă; ne-am costumat Dumnezeu ştie cum, ca să jucăm scene din Lucrezia Borgia şi din Marion de Lorme. Nimeni nu ştia un cuvînt din rolul său şi trebuia sufleurul să zică fiecare vorbă în gura mare, astfel încît actorii se încurcau; din toate astea provenea un mare rîs care a ţinut foarte tîrziu. Saşa şi cu mine ne-am dus să ne sfîrşim aşezarea bagajelor pentru a doua zi, dar ceilalţi au rămas în salon şi Dumnezeu ştie ce nebunii n-au făcut, jucînd fel de fel de jocuri rumâneşti tropăiau ca caii, fără muzică şi apoi rîdeau ca nebunii. Se astîmpără şi astă din urmă seară a petrecerei noastre la Goleşti, şi a doua zi, luni 4 iulie, ne scularăm cu cuget de a pleca. într-adevăr după dejun pe la 1 ceas m-am urcat cu Costică Mânu în trăsura mea pregătită pentru drum şi am plecat cu caii de poştie ce trămisesem să-mi aducă la Piteşti. Acolo ne-am dus îndată la telegraf, am scris prinţesei (mumă-mi îi scrisesem o scrisoare de la Goleşti), lui Adolf şi lui Oton Suţu, apoi luînd trăsura Furduescului am fost să vizităm mănăstirile Beşteleiu şi Buliga. La Biserica Domnească n-am putut intra căci n-am găsit nici un preot, n-am mai mers şi la biserica Greci. Ou aceste colindări se făcuse patru ceasuri; trăsura mea cu caii noi de poştie ne-a aşteptat pe uliţa dinaintea casei Tărtăşescului, unde trebuiau să vie damele dela Goleşti cu Saşa; le-am aşteptat pe piaţa Piteştilor bînd cafea la o cafenea; pe la cinci au sosit. Tărtăşeasca nu era acasă; ne-am luat ziua bună dela d-lor,' lăsînd Golescului (Alecu) însemnare de trei desenuri (Buliga, Beşteleiul şi Biserica Greci) pe care să ceară dela Dinu a i le face ca să completăm colecţia noastră de vederi ale mănăstirilor şi am pornit la Curtea de Argeş unde am sosit înserat. Trenk, care îmi răspunsese cu două zile înainte la Goleşti, ne aştepta ; el lucrase mai multe lucruri asîstînd în lipsa mea şi la examenul seminariştilor ! Seara am mîncat, am şezut ceva de vorbă cu Boerescu pe acel mic sofa ce este în privdorul episcopiei, drept în faţa bisericei, şi care cît e de urît e şi plăcut, prin poziţia sa. Ne-am culcat în odaia cea mare din cele doă ale episcopului; Trenk într-o odăiţă jos, unde 1-a mîncat, cît au mai şezut la Curtea de Argeş, fel de fel de lighioane. Marţi la 5 iulie am început lucrarea la Curtea de Argeş, examinînd portretele, mormintele şi odăjdiile. Pentru aceste din urmă am întîmpinat ceva greutate din partea eclisiarhului, un călugăr prost şi bănuitor, ce este, dar şi mai mult se prefăcea că este bolnav. Am fost p-aci, p-aci io 15 20 25 30 35 40 45 374 375 să mă adresez la administraţie, dar văzînd călugărul că am în mînă tretragrafia mănăstirii, s-a înduplecat şi a început a scoate din cinci cufere, ce sînt la stîngă în advonul bisericii, toate odăjdiile şi toate odoa-rele. în general lucrurile ce se găsesc acolo n-au mare valoare de anti-5 chitate, nefiind cele mai multe de cît de o sută sau mult 150 ani. Tot ce e mai însemnat am ales ; celelalte ştofe sau argintării nu merită o mai deaproape luare aminte. Seara aceia am lucrat a coordona notele mele de peste zi în vreme ce Trenk desena caricaturi şi Saşa lucra cusătură. Am scris tîrziu apoi m-am culcat. 0 Miercuri 6 iulie m-am îndeletnicit cu vizitarea cărţilor mănăstirii, am mai luat măsurile clădirii celei vechi, am vizitat clopotniţa, în sfîrşit toată ziua s-a petrecut în lucrări la mănăstire; Trenk de altă parte lucra şi dînsul copiind portrete, odoare şi luînd calcuri de pre morminte, iar Saşa se odihnea în odaie, citea şi dormea. în vremea şederii noastre s la episcopie a sosit acolo şi d-na Exarhina cu fiul său, dar n-am făcut cunoştinţă cu d-nei. Seara s-a petrecut întocmai ca şi cea de mai-nainte, cu deosebire numai că eu am scris pînă la patru din noapte. Prînzurile urmau cu puii gătiţi în tot felul şi mai ales cu stafide. Joi la 7 iulie au sosit de dimineaţă Cornescu şi Costică Mânu; eram ) încă în pat; ei abia au dejunat şi împreună şi cu Trenk au pornit la cetatea lui Tepeş; pe de altă parte eu m-am îmbrăcat şi însoţit de Boerescu, am mers să vizităm crucea dela valea lui Stanislav, Biserica Domnească din oraş, ruinele şi împrejmuirea vechiului palat şi biserica cea ruinată din deal dela Sennicoara. Preotul Nicolae Jidescu/ a fost tot cu noi. El ne-a dat şi nişte cercei vechi a sfintei Filoftei pe care a doua zi i-a desenat Trenk. Cu aceste vizite s-a petrecut ziua. De sus de pe dealul Senni-,coarei priveam oraşul Argeşul şi într-adevăr vedeam învederat trebuinţa ce au simţit domnii ţării, a se strămuta din acel loc restrîns unde nu poate să existe o capitală; o fîşie de pămînt în veci roasă de Argeş, rezemată pe dealuri aprigi. Pas de întinde o capitală pe astfel de tărîm îngust. Cînd m-am întors la mănăstire, am fost să vizităm grădiniţa lui Căpitanovici la Bolniţa, peste drum de episcopie. Casa, care acum s-a preînoit e aceia în care s-a născut mitropolitul Cosma, care a şi zidit bisericuţa. Boerescu mi-a spus că unchiul meu Mănescu era titor la acea biserică. Pe Cosma 1-a educat şi 1-a înavuţit mitropolitul Filaret. O cucoană Chiriţa cu două fete ne-a primit cu cinste, cu dulceaţă ; ne-a povestit cum s-a tot dărîmat casa cînd a reparat-o; ne-a dat flori, am mai adăstat pe înserat de au venit călătorii plouaţi şi obosiţi dela Cetatea lui Tepeş. Se vede că au avut pe munte o groaznică furtună, dar însă au pătruns înlăuntru, ceia ce eu nu putusem să fac. Am cinat şi curînd după aceia ne-am şi culcat. Vineri la 8 iulie au plecat dimineaţa pe la ceasurile opt Cornescu şi Costică Mânu spre a merge la Sibiu, de unde se vor întoarce prin Cozia şi Bîmnic la Goleşti, unde va fi duminica viitoare d-na Elencuţa Florescu. Mai tîrziu, pe la 12, am plecat şi eu cu Saşa, cu Trenk şi cu Costache, ca să mergem la Brădet. De şi cea mai mare parte din bagaje le lăsasem la Curtea de Argeş, însă lipcanu nostru, care este un prost din cei mai vestiţi, le aşezase în trăsură, Dumnezeu ştie cum. Am avut dar, ca întotdeauna cînd plec undeva, ocazie de a mă supăra, vedeam toate bagajele grămădite fără chibzuială una peste alta. Cu opt cai de poştie, am apucat prin Valea laşului, am urcat muntele, căutînd în zadar o cruce veche, ce este pe muche ş-apoi ne-am scoborît pe muntele Cărbunele ce este numai o livede cu flori, adevărat vrednic de reputaţia ce o are Muscelile din care el face parte şi am ajuns la Muşăteşti unde mai fusesem cu cîteva zile mai înainte, [mergînd la Bobaia. Ou trăsura am apucat Vîlsanul la deal avînd şi o călăuză din Muşăteşti ce mi-a povestit legenda obîrşiei Argeşului cu căprăreaţa în 1 drum; am trecut prin Galeşu şi prin Brătieni pînă am ajuns la Brădet. Drumul e foarte pietros şi trece adesea prin apă. De-a lungul lui întîlneşti, pe mal, oameni, cari subt un mic adăpost lucrează la şiţă, apoi prin rîu vezi trecînd bile de brad ce merg unele rostogolindu-se, altele se opresc de bolovanii de piatră. Oameni îmbrăcaţi în ghebe negre şi cu pălării asemeni purtînd căngi lungi în mînă, merg după ele prin apă şi le împing pînă la locul unde le aşează în grămezi ca să le taie în şiţă. La Brădet am vrut să merg, fiindcă mi s-a spus că biserica e foarte veche, şi într-adevăr, după cum se vede e zidită de un Mircea v. v.d. care nu-mi vine-a crede că este Mircea al III-lea (deşi aşa poartă pisania cea nouă), fiindcă şi soţei lui îi zicea în pomelnic (care este pe o tăblie în troiţă din vremea lui Matei Basarab) Mara şi nu Chiajna. Acolo e o icoană a Pantocratorului veche şi bine conservată. Brădetul e satul cel din urmă de pe Vîlsan; dintr-însul se văd casele de pe movila din Nucşoara, ce e în Bîul Doamnei. în Brădet îşi ţine episcopia de Argeş vitele; acum nu mai e acolo nici egumen, nici călugăr, ci numai un îngrijitor mirean, care stă acolo la vremea cositului. în casa acestuia am prînzit, gătindu-ne chiar noi o mîncare cu mult mai bună de cît cea din Curtea de Argeş. Localitatea a contribuit la banchetul nostru cu un coşuleţ de brînză care se fabri-chează chiar acolo şi care sînt prea gustoase. N-am şezut mult în Brădet, căci nici n-aveam ce vedea şi eram zoriţi să ajungem seara la episcopie. Ne-am întors dar pe aceiaşi cale; n-am avut vreme să ne abatem de la Brătieni la satul Corbii unde este o biserică săpată în stîncă şi unde se zice că s-au adunat rămăşiţele oştirei lui Mihai Viteazu, după uciderea lui la Turda. Am trecut pre cît s-a putut mai repede prin Muşăteşti, sat mare şi frumos, dar din nenorocire plin de guşaţi şi de idioţi ce vin din valea Faurului (între Muşăteşti şi Vîlsăneşti), unde toţi locuitorii sînt astfel. Am urcat Cărbunele, apoi cînd l-am scoborît înoptase, dar vremea era frumoasă ; pe la 10 ceasuri am sosit la episcopie şi de grabă ne-am şi culcat. Sîmbătă la 9 iulie cu bagajul, cu îmbrăcămintea, cu una, cu alta, n-am putut pleca mai-nainte de douăsprezece ceasuri din Curtea de Argeş. De ruşine or de economie n-am dat nimica economului cu rasa fîl-fîită. în şederea noastră acolo el ne fusese de o mare distracţie cu apucăturile lui ceremonioase; rîdeam mai ales de grija ce purta pentru primirea mosafirilor şi de desperarea ce-1 apuca unde n-avea odăi, şi bucătar ca să-i îndestuleze pe toţi. Mai ales într-o seară cînd se întîm-plase să fie acolo, noi, Cornescu şi C. Mânu, Exarhina cu fiul său, Ari-cescu cu nevasta şi încă alţii, desperarea lui ajunsese la un grad ne descris, în sfîrşit ne-am despărţit de frumoasa biserică a Argeşului, de părintele 376 377 economu şi de puii lui cu stafide, şi am apucat valea către Sălătruc; am trecut mai întîiu prin Valea Danului, apoi am urcat munţii dela Ver-neşti, ne-am scoborît în Oepari la circiuma cu stejarul şi de acolo am mers la Şuiei, unde e sub-administraţia plăşii Loviştea. D-1 Tomiţa Pleşoianu, care ţine pe o vară a Brătienilor, chiar fiica proprietarilor dela Şuiei, m-a primit în casa lor, zidire foarte originală şi de un stil mai arhaic decît vîrsta ei. E prea îngustă, înaltă cît se poate, cu ferestre prea mici şi numai la catul de sus care e foarte ardicat, cu acoperiş înalt de şiţă şi cu proptele de zid împrejur. Am stat un sfert de ceas numai la Şuiei şi luînd de acolo un dorobanţ, am apucat printr-o vale în dreapta Topologului pe care sînt situate Şuieile, ca să mergem la schitul Văleni; drumul pînă acolo nu e depărtat. Schitul, cu vreo 30 de maici n-are nimic interesant. Numele de familie al ctitorilor mi-a rămas necunoscut, din pricină mai ales că hîr-tiile după care acest schit, supus episcopiei de Argeş, posedă vatra sa, se aflau în mîinile vechei stariţe anume f.. .f, care în soroc de mulţi ani a jefuit mănăstirea spre a-şi zidi casă şi biserică pe un petic de moşioară ce o are în drumul mare pe lîngă Sălătruc, şi unde ea acuma, destituită din stăriţie, numai dela sf. Gheorghe s-a retras nevrînd a da hîrtiile schitului şi avînd pretenţie a i se înapoia ceva bani. Mă mir de ce părintele Ieroteiu dela episcopia de Argeş însărcinat cu destituirea ei a fost aşa de tolerant pentru dînsa. Din Văleni am plecat îndată la Sălătruc şi cu toate că vorbisem cu d-1 Pleşoianu că voi merge acuma de-a-dreptul la Sibii şi că la întoarcerea mea pe dincolo de Olt, voi merge din Cozia în Berislăveşti, însă vrînd a sfîrşi mai multă treabă înainte de petrecere şi avînd aici înlesnirea cailor de poştie, am pornit din Sălătruc spre a merge la Berislăveşti. Mai întîi am socotit că o să ne zdrobim pe bolovanii din valea Cloeotişului; apoi am început să urcăm muntele. Drumul pe acest munte era foarte greu şi cu atît mai greu acum că podurile de lemne ce sînt făcute din vremi, s-au stricat şi pretutindeni sînt nomoale, sau unde nu, nişte sdruncinături nespuse. Am urcat greu Clocotişul pînă la vîrf; dar ceva mai încolo de circiuma ce este sus pe dînsul, drumul nostru spre Berislăveşti se abătea din calea poştiei. Surugiii noştri nu prea cunoşteau încă localităţile; din norocire însă tocmai cînd abăteam din drumul olacului se brodi să treacă o trupă de vătăşei ce mergeau la Suici la taht. Am luat pe unul dintr-înşii cu noi ca să ne călăuzească şi am urmat calea prin pădure şi prin văi, dînd prin noroaie, întîlnind poduri surpate, şanţuri, răsturnişuri cîte cu gîndul nu gîndeşti. în sfîrşit la un costiş, unde era în vale un nomol adînc, deodată se înţepeneşte trăsura. Saşa, Trenk şi eu am apucat pe jos înainte, copiind literile dupe o bucată de cruce sfă-rîmată ce sta pe muche nu departe de pioa ei şi umblînd înainte; dar văzînd că trăsura nu vine după noi, ne-am întors în vîlcea. Nenorocitul de Costache sta pe loc; meşteşugul lui şi al păcătoşilor de surugii, printre care mai ales era cel dinainte cu o figură searbădă şi bolnăvicioasă şi cu un glas leşinat, care îmi turbura fierea în mine, meşteşugul lor zic nu mersese mai departe decît a plesni oiştia. Am pus să întoarcă şi văzînd că cu opt cai nu se poate face nimic, am scos pe înaintaşi şi mai cu bastonul pe spinare, mai cu strigăte, mai cu umărul la roată, am scos după un ceas pierdut în zadar, droşca la deal. înserase binişor şi mai rămăsese cale foarte multă ; cînd am ieşit din pădure, vederea se întindea pînă la Olt prin valea 379 Coischii, se zărea şi muntele Stănişoara eu muchia lui cea crestată; dar toate acestea se vedeau turbure prin ceaţa serii. Mănăstirea Berislăveşti se deosebia abia ca o clădire falnică în valea depărtată. 5 Am scoborît pe un drum povîrnit toată Mlaca cu sohaturile ei pe care pasc boii eîinenilor, mari şi înalţi în coarne; apoi prin costişe, pe văi şi pe dealuri, am ocolit obîrşia Coischii şi am scoborît în sat la f... f. De aci înainte drumul era semănat cu bolovani; vîlcelele mai ales erau numai un şanţ cu pietre grămădite. înoptase tare astfel încît călătoria noastră 10 era foarte grea; umblam mai mult pe jos ş-apoi în tot minutul trebuia să ne urcăm în trăsură, ca să trecem apa. La o vîlcea de acelea a căzut un cal sub oiştie; cu multă anevoinţă 1-a scos; abia vedeam şi nici măcar luminări nu îngrijise Costache a pune în felinare. Drumul mi se părea cale veşnică a iadului. A fost şi lung, căci 15 abia la 12 din noapte am sosit la strajea satului Berislăveşti, unde ardea un foc mare. TJn ţăran ne-a dus la mănăstire şi acolo ne-am găsit puţină odihnă într-o odaie destul de curată, cu un pat lung, învelit cu o frumoasă velinţă de ţară. Egumenul părintele f • • • t lipsea la Bucureşti. JSTe-a primit un călugăraş ce este acolo econom. Am mîncat ceva într-o odaie 20 alături cu a noastră şi apoi, foarte osteniţi, ne-am culcat. Trenk avea şi el o odăiţă bună, Săracul, bietul om !... să facă astfel de călătorie pe capră ! Cred că avea trebuinţă de odihnă. A doua zi, duminică, la 10 iulie, cînd am ieşit din odaie, ţărancele erau la biserica mănăstirei. începînd de aci prin toate satele în sus, femeile 25 au veşminte ţărăneşti prea luxoase şi frumos lucrate. Iele şi cămăşile cusute pretutindeni cu desenuri subţiri şi complicate, fotele şi zăvelcile asemeni frumos lucrate, pieptarele fără mîneci, de oaie, cu flori de mătăsuri pre dînsele, vîlnicele de pînză subţire şi de borangic. E frumos lucru a le vedea adunate duminică la horă, cum le-am 30 văzut plecînd dela Berislăveşti în sus. La acea mănăstire am cules în treacăt ceva note asupra fondatorului ei, vistierul Sandu Bucşenescu; dar avînd mai îndelungat condica mănăstirii, voi putea lămuri mai bine această biografie ce mi s-a părut interesantă. E încă curios a vedea prin ce uzurpaţiune domnească, mănăstirea a trecut sub epitropia Pantelimo-35 nului. Dar materia aceasta cere un studiu mai complet, decît repedea clipire ce am aruncat-o în notele mele asupra Berislăveştilor. Cît despre starea materială de acum a mănăstirii, pot zice, că fără de a fi bună, e mai binişor ţinută decît cele mai multe din cîte am vizitat pînă acum într-această călătorie. Dela Berislăveşti am plecat pe la 10 şi după o jum. 40 de ceas am sosit la schituleţul Scăueni, într-o poziţie prea pitorească şi cu un aer de antichitate ce-1 poartă pe nedrept, căci această mănăstire, clădire a unui egumen cozian numit f... f, n-are mai mult de vreo 65 ani. Trenk s-a înşelat ca şi mine la vedere şi vrînd să desineze toate amănuntele, ne-a întîrziat prea mult. Scăuenii e metoh al Cozii şi n-are 45 călugări. îngrijitorul ce este acolo primeşte statul schitului ce e de 3000 lei pe an. Acesta este o fiinţă originală, care de 20 ani şi mai bine trăieşte cu nevasta şi copii în schit. Venirea mea 1-a minunat prea mult, m-a descusut în tot felul, ca să afle ce voi şi pentru ce sînt venit. L-am lăsat însă puţin îndestulat şi am apucat, însoţit de vătăşelul nostru, Ion din Boi-şoara, călare, drumul la deal spre Mlaca. Prin munţi au obicei oamenii să vie să ajute la trăsură cînd e drumul greu şi nu te poţi scăpa de dînşii pînă nu le dai bacşiş; mai adesea aceşti binevoitori sînt de folos, cum spre pildă cel ce ne-a însoţit pe Mlaca în sus 5 şi din spusele căruia am înţeles că cea mai mare parte din muntele acesta, care despre faţa Oltului e sohat şi se chiamă Mlaca, iar despre părţile Topo-logului şi rîului Olt, poartă numele de Clocotiş şi e păduros. Este moştenire a doctorului Davila de la nevasta sa ! Bietul pădurar, un adevărat uriaş, care venea la trăsură să ne ajute la suiş, nu ştia alta decît că locurile astea io sînt ale doctorului Marsenie. L-am îndreptat să meargă la Davila în Bucureşti, ca să-şi ia mai bună plată, căci se plîngea sărmanul de arendaş. El ne-a însoţit apoi şi prin pădure. Am stat la un loc unde ardea înfundat un fag uriaş. Cînd trecusem pe acolo am auzit trosnetul ce a făcut căzînd, şi acum încă fumează. 15 La acel loc am cules căpşuni, căci era sumedenie şi apoi am plecat înainte. Dela pădurar am aflat că crucea cea surpată după muche era încă întreagă, sînt ca vreo douăzeci de ani înainte, dar oamenii socotind să găsească comoara subt ea a tot doborît-o şi astfel s-a sfărîmat cu totul. Superstiţia comorilor care la noi se leagă de focurile. . . (feuxfollets) 20 trebuie să aibă o mare importanţă prin locurile mlăştinoase de pe munţi, căci mi se întîmplă foarte des a vedea strecurîndu-se printre frunziş flăcări trecătoare ce mi se păreau a fi o luminare purtată în fuga de un om. Tot pădurarul ne-a povestit că tocmai acolo unde se abătea drumul nostru dintre al olacului e locul numit Mormîntul hoţului, căci sînt vro doi ani acum, 25 nişte hoţi ar fi tras de pe o înălţime cu fagi asupra unui curier ce trecea pe drumul poştei; n-au nimerit în surugiu ci numai un cal, atunci curierul a scos pistolul, şi cînd a tras, unul din hoţi s-a prăvălit jos pe drum, mort, ceilalţi au fugit. Curierul a tăiat atunci capul jertfei lui şi 1-a adus în oţet la Bucureşti. Dar tribunalele nesocotind acest mod voinicesc de a-şi face 30 singur dreptate, a osîndit pe curier la închisoare, de unde domnul 1-a graţiat. Aşa dar dela Mormîntul hoţului ne-am luat ziua bună dela pădurar şi ne-am urmat drumul poştiii scoborînd clocotişul despre valea Bîului Alb. Cum am spus, surugii noştri erau prea ticăloşi, n-aveau nicio idee de ceia ce se chiamă a încăleca un făgaş, sau a opri caii la vale, ceia ce ne-au 35 silit să umblăm mai mult pe jos pînă la poştie şi apoi încă a rupe bastonul meu pe spinarea acelui deşuchiat cu chipul moleşit. Trebuie să mărturisesc că trebuie mare meşteşug la mînat spre a scoborî pe acele podine ce s-au amestecat astfel încît seamănă cu un joc de cîrlige. A cui a fost invenţia podinilor, n-am putut încă afla, dar cît despre mine socotesc că mai bine 40 decît să taie atîtea păduri, mai bine ar fi aşternut o şosea zdravănă care s-ar fi făcut cu atît mai multă înlesnire, pă cît tot materialul este acolo pe loc şi n-au trebuinţă a se transporta. Cu vai şi cu chiu am ajuns în sfîrşit la poştia Pripoarele. Dar de aci înainte ne aşteptau noui şi crude încercări. Cea dintîi, (numai pentru trăsură, căci noi ne-am dus pe jos) a fost chiar 45 valea ce se coboară îndată cît ieşi din ceairul postii. Trăsura saltă pe o cataractă de pietre, susţinută din toate părţile. Mă mir cum acea trăsură nu s-a zdrobit, în astă călătorie, în mii de bucăţi. Trebuie să mărturisesc că asta era cea mai mare grijă a mea. Un minut ne-a 380 381 înşelat drumul căci venise ordin dela eîrmuire şi chiar în zioa aceea dreseră drumul pînă în sat la Spinul. Am văzut încă oamenii cum lucrau; dar de aci încolo, vai ce caznă ! Pînă în deal dincolo de Titeşti am ajuns cu zioa; am văzut apele Oltului în stîngă, după valea Titeştilor; dar de aci înainte 5 n-am mai văzut nimic decît prin negura serii şi prin ameţeala atîtor groaznice zdruncinături. Am zărit Boişoara în stîngă, apoi valea îngustă a apei Boişoara, apoi valea mai lată şi apele clocotitoare ale Boitei, apoi satul Grebleşti şi în sfîrşit groaznica vale ce scoboară la Oîineni. Cerul era semănat cu stele şi priveliştea era măreaţă, pe vremea nopţei, cînd am trecut pe 10 pod umblător Oltul, avînd împrejurul nostru 14 podari cu o luminare* Aceşti oameni ne-au însoţit pînă la poştie, unde am găsit culcaţi pe Cornescu şi pe C. Manu. Ei se întorceau dela Sibiu, făcuseră drumul dela Curtea de Argeş pînă la Cîineni într-o zi pe un noroi straşnic şi din Sibiu plecase tîrziu. 15 S-au sculat băieţii şi ne-au lăsat odaia din pricina Saşii; ei amîndoi s-au culcat afară pe prispă, înveliţi în saricile lor, Trenk în trăsură, iar noi pe patul din odaie ce era aşa de tare ca şi scîndura. Luni la 11 iulie dimineaţa, Cornescului nu-i era bine, pătimea de greaţă, ne-am sculat de la şase; am pus să descarce bagajele, să spele 20 trăsura, Cornescu se culcase, am stat de vorbă pînă pe la 9; atunci au plecat ei spre Cozia; iar noi, după ce s-a sculat şi Saşa, am ales prea puţin bagaj, lăsînd pe celălalt în odaia postii unde şade şi Trenk pînă la întoarcerea noastră şi pe la 12 ceasuri am plecat la Sibiu. Ce şosea minunată, pe malul Oltului! Cînd am fi avut pretutindeni astfel de şosele, 25 cît de mult s-ar fi înlesnit călătoria noastră ! Ce multă vreme am fi cîş-tigat! Trenk ne-a însoţit pînă la Bîul Vadului la vama românească unde ne-a cercetat puţin şi ne-a vizat paşapoartele; de acolo trecînd dincolo /un amploiat austriac a venit pe capră cu noi pînă la vama cea mare ce-i zic ei Contumaz. Şoseaua pe acolo e stricată şi acuma lucrează 30 alta; astfel drumul pe acolo, fiind prea îngust e destul de primejdios. La Contumaz cu maniere prea dulcişoare ne-a cercetat şi ne-a scormonit pretutindeni. Dar ce să se găsească de vămuit, căci nu luasem nimica cu noi; a oprit numai cîteva exemplare din Mihnea-Vodă, ce le luasem pentru trebuinţe puţin literare şi politice. Am lăsat 35 acolo şi şaua mea ca s-o iau, cînd mă voi întoarce. Tot cu caii de poştia românească am urmat drumul; în colo şoseaua e bună ; am trecut pe lîngă un turn vechiu şi surpat ce e în malul Oltului şi căruia îi zice Turnul Jidovilor; apoi mai înainte tocmai acolo unde încetează munţii cei înalţi şi valea se lărgeşte am dat de Turnul Boşu, ce este într-a-40 devăr un turn larg şi pătrat vopsit roşu, pe o înălţime şi împresurat cu ziduri vechi şi preînoite ce se scoboară pînă la şosea. Acolo din nou ne-a vizat paşaportul şi apoi am trecut. Drept în faţă pe o muche sînt ruinele castelului numit Landskrone. Turnul Boşu şi acel castel domină într-astfel poziţia încît trecătoarea Oltului se poate lesne apăra din aceste puncturi. Idei 45 mai puţin strategice te cuprind cînd, ieşind din satul românesc, Boita, vezi acea cultură îngrijită, acei oameni bine îmbrăcaţi şi voioşi, toţi rumâni ca şi la noi, dar mai harnici, mai deprinşi la muncă şi la bine, decît pe partea cealaltă a munţilor. Cînd treceam noi era tocmai la seceră şi era o adevărată plăcere a te uita cu ce silinţă şi cu ce veselie lucrau toţi, bărbaţii, femeile şi copiii. Poştia românească ne-a dus pînă în satul Tălmaeiu de unde am luat 4 cai de poştie, cu un surugiu sau poştilion călare. Acest băiat era rumân dar mîna caii lui nemţeşte căci, deşi se îndemna bietul băiat, gloabele alea mari abia mişcau din loc. Se ridicase un vînt ce ne lua de la spate şi ne purta într-un nor de praf; soarele bătea foarte tare, Saşa se rezemase de & trăsură şi dormea, eu cam piroteam însă tot băgăm de seamă la locurile acele bine cultivate şi semănate cu sate frumos zidite. De la Tălmaci încolo am trecut prin Besteu, sat mare românesc, apoi prin Schellenberg, sat săsesc şi am sosit cam pe la patru în Sibiu; am tras la otelul Zum Ungarische Krone, în uliţa mare, care-mi fusese recomandat de Cornescu io şi C. Manu. îndată după sosire gîndul nostru a fost la prînzit: ceia ce am şi făcut. Am trimis scrisoarea ce ne-o dase Trenk către cumnatul său, d-nul Albrecht, care îndată după prînzul nostru, pe cînd Saşa se îmbrăca a şi venit la noi. L-am primit într-o odaie alături cu a noastră ; el ne-a spus să mergem la Dumbrava (lunge Wald) unde astăzi pentru sosirea prinţesei is Lichtenstein, soţia prinţului guvernator al Transilvaniei se da o sărbătoare ; aşadar deşi luasem o lojă la Arena sau teatru de scînduri deschis, unde se juca Tlîlharii lui Schiller, ne-am urcat într-un fel de poştalion fără coş al hoteullui şi ne-am dus la Dumbravă, la douăzeci de minute departe de oraş. Acolo erau rînduite mai multe ţeluri de tras la semn unde petreceau 20 ofiţerii; apoi înserat într-o bătătură împrejmuită cu brazde de verdeaţă şi luminată cu băşici de hîrtie, s-a făcut joc. Dintre toate nemţoaicele rău îmbrăcate şi disgraţioase se deosebea o româncă din Piteşti, frumoasa doamna Guma ce avea şi eleganţă la îmbrăcăminte şi graţie la joc. S-a tras şi ceva fişicuri de artifice. Mie drept să spui puţin mi-a plăcut această 25» petrecere, dar Saşa o privea cu plăcere. Aveam drept societate pe cumnatul şi pe cumnata lui Trenk. Pe la zece am sosit acasă şi picam de somn, astfel încît abia puteam să mă dezbrac. Marţi la 12 iulie, sculîndu-mă pe la 9 am mers prin piaţă ca să fac ceva tîrguieli trebuincioase ; trăsura de cu seara o dasem la fierar să dreagă 30 toate cîte se slăbise la dînsa. Am vizitat dimineaţa şi biserica catolică care e pe piaţa mare şi care e un edificiu din veacul al XVII-lea fără de mare interes. Pe la 11 ceasuri am dejunat; a venit d-nul Albrecht şi cu dînsul pe la un ceas am mers la muzeul Bruckental. Bruckental, dintr-o mare familie din Transilvania, care acum nu 3S mai are urmaş direct, a fost multă vreme guvernator al Transilvaniei; avînd o stare mare a strîns o bibliotecă însemnată de vreo 13.000 volume mai ales istorică ; un cabinet de mineralogie şi de ornitologie mai cu seamă locale, ceva antichităţi romane, inscripţii, lutării şi fierării ce s-au putut aduna într-această ţară şi o galerie de tablouri ce este expusă pă cincispre- 40* zece odăi ; adică 5 de şcoală italiană, 5 de şcoală olandeză şi 5 de şcoală germană. Printre italieni se deosebeşte mai ales cîţiva Tiţiani şi o Vergină de Murillo, în modul său cel materialist şi viu colorat. Mai însemnate încă sînt două portrete de Bembrandt şi mai cu seamă al unui stegar în mărime naturală pînă la mijloc şi apoi portretele lui Gerard Dow scuturîndu-şi pipa, 45» deMieris, un Daik, cap d-operă. Sînt încă şi multe copii bune printre care se deosebesc mai ales ale lui Martin Meytens. Şcoala germană e bine reprezentată de mai toţi meşterii cei vechi, Albrecht Diirer, Cranach, Holbein şi apoi şi frumoase portrete mai moderne printre care mai cu seamă al 382 383 Marii Teresii de Meytens. Din nenorocire cît am fost la galeriea de tablouri a tot plouat, astfel încît vremea fiind întunecoasă şi timpul scurt, am trecut cam repede. Am prînzit nemţeşte de vreme şi apoi am ieşit pe jos cu Saşa ; rochia 5 ei cea lungă care să tîra prin noroiul uliţii atrăgea privirea tutulor. Aici se obicinuiesc rochiile pînă la glesne, de aceea şi cînd juca la Dumbrava să vedea pe subt fuste picioarele mai sus de genunchi. Pe piaţă am întîlnit pe Albrecht şi împreună am mers să vedem biserica luterană care a fost vechea catedrală catolică a oraşului, biserica dominicanilor ce la Eeformaţia, s-a 10 prefăcut în biserică protestantă. E o frumoasă clădire gotică, cu puţine ornamentaţii într-adevăr, dar prea măreaţă. Sînt acum doi ani, aprefăcut-o astfel pe dinăuntru e cu totul spoită nou; abia a mai lăsat vechele armorii şi inscripţii pe pereţii de sus şi un mare tablou din veacul al cincisprezecelea alături cu altarul, iar pietrele mormîntale cu care era pardosită biserica 15 le-a scos şi sînt într-o odae alături, unde s-a început a le aşeza, d-a rîndul pe pereţi. Oercetînd, mi s-a spus că a lui Mihnea se află printre ele, dar cum să deosibeşti dintr-acea mulţime ce sînt culcate pe dos una peste alta. Mîine voi întîrzia plecarea mea de aici ca să cercetez la curatorul bibliotecii Bruckental, predicatorul Neugeborn, despre acea piatră. 20 De la biserică ne-am întors cu Albrecht acasă la noi. El o să plece mîine la Bîul Vadului ca să se întîlnească cu Trenk. Pe la 7 am ieşit în trăsură şi am ocolit tot oraşul, văzînd şi rămăşiţile de vechele ziduri şi turnuri de împrejmuire ale cetăţii. La urmă am fost la Teatrul cel închis care cam seamănă cu cel vechiu din Bucureşti, dela Momolo. Se juca 25 o comedie : Un fiu pentru 10.000 fiorini, ceva în felul celor 33.333 de franci. Pe la 10 am fost acasă şi după ceai îndată m-am pus să scriu la Bucureşti şi apoi m-am apucat de acest jurnal în care negreşit trebuie să fie multe îm-, prejurări uitate dar care însă m-a ţinut deştept pînă la două ceasuri din noapte. La fiece ceas auz un trubaciu sunînd pe uliţă din trîmbiţă şi spunînd 30 ceasul; de altă parte în odaia de alături auz altă trîmbiţă care e sforăitura nesuferitului meu lipcan. Atîta îi mai trebuia ca să-mi cîştige cu totul inima! Am uitat să spui că tot astăzi, pînă să nu dejunăm, am fost amîn-doi la baie, şi apoi, pînă să nu ieşim la plimbare, după amiază am trimis o depeşă telegrafică mumă-mi şi alta Grecescului, spre a-1 feli-35 cita de zioa de naştere a Lenuşichii. Mult aş dori să fiu mîine seară în Cornet; dar nu-mi prea vine a crede căci de voi fi ocupat dimineaţă cu mormîntul lui Mihnea o să întîr-ziem şi abia să ajung seara în Cîineni. Ce fel o să fac ca să sfîrşesc încă patru judeţe într-o lună î Iată ideea ce mă preocupă neîncetat Aş dori cel 40 puţin să sfîrşesc şi Vîlcea. O lucrare bine făcută asupra acestor două judeţe vaface să mi seierte lipsa celorlalte trei. Sibiu, 12 iulie 1860. Miercuri 13 iulie m-am sculat la 9 şi îndată m-am dus la predicatorul luteran d-1 Neugeboren pentru ca să cercetez despre piatra monumentală a lui Mihnea vodă ; nu l-am găsit acasă, dar un băeţel al lui m-a mînat la 45 locuinţa parohului ce este o casă veche de la 1503, drept în faţa ieşirii din biserica cea mare luterană. Neugeboren, era ocupat şi mi-a dat rendezvous la 11 ceasuri la Biblioteca Bruckental. M-am întors dar acasă şi am dejunat. Caii pentru plecare sosise; am spus să mai adaste. Trăsura o adusese care-taşul dreasă, înălţată pe arcuri, în sfîrşit ca nouă ; dar orşicît de bine o dre-sese tot nu făcea meşteşugul lui cîtă sumă mi-a luat adică şapte galbeni. M-am convins că-ntradevăr e că-n Transilvania, unde oamenii trăiesc cu pu- 5 ţin, este un jaf organizat împotriva boierilor de Ţara Bomânească : ,,Grosse boiar von Wallachai", cum zic ei. Caretaşul, birtaşul, prăvăliaşii, cu care am avut aface, toţi m-au jefuit astfel încît excursia mea de trei zile abia în Sibiu m-a costat mai bine de 40 galbeni, plătind numai la birt vreo 17 =#:9 şi cumpărînd ceva mărunţişuri din târg. 10 Saşa a rămas acasă ca să săvîrşească d-a aşeza lucrurile, şi eu, la 11 ceasuri am fost la Biblioteca Bruckental, unde atunci venea şi Neuge-boren. El mi-a spus că într-adevăr piatra lui Mihnea este printre cele grămădite în odaia de lîngă biserică, însă nu e cu putinţă de a o căuta; mi-a recomandat însă o carte asupra bisericii din Sibiu, unde se găseşte descri- 15 erea tuturor obiectelor foste în biserică, ş-apoi mi-a făgăduit că-ndată ce se vor aşeza pietrele, îmi va trămite un facsimile de acea piatră. După o convorbire destul de lungă asupra Sibiului celui vechiu şi asupra unor puncturi din istoria ţării, m-am întors acasă, am prînzit de vreme şi pe la două ceasuri fără un sfert am pornit din Sibiu, luînd cu noi o ploscă cu 20 vin de Volsau, 2 pîini lungi cu anason, un cughelhupf şi un lintzentort spre a ne sluji pe drum de suvenir pentru acele multe mîncări şi cei mulţi păstrăvi ce le-am jărtfit într-acel materialist oraş de saşi. Un suvenir cu mult mai puţin plăcut mi-a lăsat cărăuşul nostru sas ce-1 tocmisem de la otel ca să ne ducă pînă la Tălmaci. Un ceas şi jumătate am umblat cu dînsul şi n-a 25 ieşit un minut din treapătul cîinesc, decît ca să urce dealurile sau să scoboare văile cu cel mai nesimţitor pas. Trebue răbdare pentru noi românii învăţaţi cu iuţeala postii noastre, mai ales cînd te vezi umbînd la pas pe o şosea ca-n palmă. Sasul nostru era un uriaş cu cioboati, cu pantaloni şi cu o fermenuţă 30 de postav albastru prost şi o pălărie lată şi pleoştită ce i se bătea de umeri cînd în ţăcăneală să lăsa greu pe cal. în sfîrşit am ajuns la Tălmaciu; de acolo am luat un băeţoi sas cu patru cai ce merseră mai iute; trecurăm iar pe subt Landskrone, pe la Boita, apoi la Turnu Boşu, unde am vorbit cu nişte ungureni ce veneau tocmai de la Călăraşi pe unde îşi ţin ei oile, 35 trecîndu-le iarna pînă-n Dobrogea. La Contumaz ne aştepta Trenk pe care-1 însoţise cumnatu său cu sora lui şi cu 3 copii ai lui; am stat vreo cîtă-va vreme acolo şi cînd am plecat începuse să plouă, apoi iarăşi am mers înainte, luînd şi pe Trenk cu noi; am cumpărat de la nişte babe un coş cu zmeură, am trecut graniţa noastră şi am sosit pe la şapte seara în Cîineni. 40 Acolo a trebuit în grabă să aşezăm bagajile lăsate acolo, şi vai de mine ce am păţit cu Costache, ca după obiceiu ! în sfîrşit am plecat să mergem pe malul drept al Oltului pînă la Cornet; dar era seară, astfel încît frumosul acelui drum unde se vedea Oltul strîns între doă lanţuri de munţi l-am pierdut în mare parte, şi am avut numai temerea şi nevoia unui 45 drum greu, pe vreme de noapte, cînd la vale, cînd la deal pe pietre, pe stînci ce dau de-a-dreptul în Olt. Am trecut prin Călimăneşti şi prin Sărăcineşti şi abia pe la 11 ceasuri am ajuns la Cornet, trecînd prin satul Copăceni, care e vatra acelui schit. 384 86 - c. 203 385 - **** ^ ****** **** *»„ ^i^^ ***** v-"-"- J~-^~ : \*r **** ***** ^ «4 ^ însemnări din călătoria făcută în 1860 în judeţele Argeş şi Vîlcea Sus autograful lui Odobescu în rest autograful Sasef care \!nLZ*^l^ soţului sau (facsimil din ms. rom. 4935 f. 113). Biblioteca Academiei Eepublicii Socialiste Eomânia. Cabinetul de manuscrise (Scris sîmbătă seara la 16 iulie, la Cozia şi întrerupt pentru a lua o baie de picere; mîine dimineaţa voi urma). Mi-am luat baea şi m-am culcat, iar Saşa îmi slujeşte de secretar spre a urma tot într-această seară subt dicteao a mea. La Cornet ne-au primit îngijitorul de acolo, popa Constantin Ionescu din Bucureşti, care 5 trăieşte în mica mănăstire cu doi feciori şi o fată a lui. Cornescu, în treacăt îl prevestise despre venirea noastră ; astfel încît ne cam aştepta. Saşa, ori de frica ce-i fusese noaptea pe drum ori de zdruncinătură a celei căi pietroase simţi durere la stomab, se culcă îndată îi puserăm cărămidă caldă ; făcură ceai, dîn care am băut toţi deşi era dulce 10 ca siropu. Trenk s-a culcat într-o odaie alături cu noi, şi care răspundea prin st&pii sobii cu a noastră. Nici el, nici noi n-am putut bine odihni, căci aci într-adevăr era Babilonul insectelor; unde puneai mîna erai sigur să prinzi un vrăşmaş al sîngelui tău ! Dar trecu şi noaptea asta, cum trec toate pe lume, şi bune şi rele. 15 A doua zi joi la 14 iulie m-am deşteptat din zi de dimineaţă cu sînge ce-mi curgea din nas. Bietul Trenk prigonit de duşmani fugise pe munţi ca să-şi caute scăparea, sau mai bine ca să cauteunloc de unde să deseneze acea pitorescă mănăstire. Iar eu m-am culcat iarăşi şi abia tîrziu am ieşit din casa prenoită a popii ca să văz mănăstirea banului Mareş ot Bă- 20 jeşti. Se vede că el o zidise pe cînd nu era aşa om mare şi contribuise la zidire şi popa din satul Băjeşti. Dar la urmă, cînd ca ban al Craiovii şi caimacam al ţării, fugea de urgia lui Grigoraşcu v.v. Ghica şi de răzbunările boierilor olteni, aci îşi găsi el scăparea. De la dînsul a mai rămas zidul împrejmuirii ce l-au găurit ruşii la 1849 ca să aşeze tunurile lor şi să 25 se apere acolo de o incursie a rebelilor unguri, a rămas ruinele bascilor şi bolţilor unde e acum grajdi, a rămas mica biserică, în care s-a zugrăvit, la locul titorilor, un călugăr de mai deunăzi, a rămas în sfîrşit pisania de piatră ce m-a făcut să ştiu că banul Mareş era ot Băjeşti. Ce scădere în neamurile mari ale ţării! ]Ş"u e asta o dovadă că la noi întodaună nobleţă a fost 30 personală % Biserica s-a pardosit cu scînduri şi lespezile vechi sînt arucate pe afară ; ca treaptă a bisericii e o piatră mormîntală ce fusese drept subt pantocratorul; literile după dînsa s-au şters, dar pre cît am putut înţelege după tăierea a pietrei, după calitatea ei, bănuesc să nu fie a banului. Două semne O.U. ce se văd pe liniea din urmă, mă fac a gîndi la leatul 1808. 35 Preotul Constantin şi familia lui se sili a ne primi bine şi cu toate că el îmi declară în multe rînduri că a fost persecutat subt guvernele trecute, fiind om dela 48, tot însă să vedea ciocoiniciea popilor de Bucureşti. Gîndesc că e pus acolo de vodă Ghica, căci nu ştiu cum schitul Cornet este închinat la Pantelimon care îi este posterior. Trebue şi asta să fie vreo 40 minune de ale lui Scarlat vodă Ghica, ca la Berislăveşti. La Cornet pomelnic vechiu nu este, dar este cu îndestulare ciorbă de pui, rasol de pui, mîncare de pui, friptură de pui, ca îndeobşte la mănăstiri. După ce ospătarăm cu aceste delicateţe, tot cu caii de poştie din Cîineni, am pornit pe la două către Cozia. Dar Saşii e somn şi rămîne tot pentru mîine urmarea acestui 45 jurnal pînă astăzi, sîmbătă seară 16 iulie la unsprezece ceasuri. Seară bună ! Drumul dela Cornet la Cozia e cît se poate de pitoresc, dar şi pietros, el merge pe malul stîng al Oltului, cînd pe lîngă apă, cînd mai sus pe coastă De amîndouă părţile sînt munţi înalţi şi păduri; priveliştea se schimbă pe 3§7 tot minutul, spre a arăta poziţii mai frumoase şi mai măreţe. La distanţă de o jumătate ceas din Cornet se varsă rîu Lotrului în Olt. Cîtăţimea apelor sale e destul de însemnată.Podul pe Lotru care, prin luarea lui de ape între-rupsese cu totul comunicaţia pe această parte a Oltului, s-a dres şi este acum nou şi bun. o De la pod am luat cu noi mai mulţi plutari ce aduc bilele de brad ce vin dela munte pe Lotru şi le duc pe plute pînă la Călimăneşti pe Olt. Pe dînşii i-am cercetat despre satele de pe Lotru; sînt cu totul vreo patru din care Mălaia şi Voineasa ; cele din urmă sînt mai însemnate; carul abia merge pînă-n Mălaia; iar de acolo înainte abia poţi merge călare prin matca Lo- 10 trului şi preste văi pînă-n Voineasa, îţi trebueşte ca la o zi ca să faci această călătorie. P-acolo toţi sătenii sînt moşneni, dar nu cunosc lucrul agriculturii ci să hrănesc mai mult cu vitele şi cu tăerea brazilor de prin păduri; cei care n-au eşit din satele lor, nu ştiu nici cum e făcut carul. Pichetaşii noştrii strejuesc iarna dintr-aceste sate; iar vara merg la pichetele dela 15 hotar care sînt pe munţi înainte, cale, poate, încă de o zi. Ajutată şi susţinută de oamenii cu cari avusesem această conversaţie, trăsura noastră începu a trece Cîrligele, iar noi umblam în urma ei pe jos ; astfel ne-am putut bucura de frumuseţea acelor sălbatice locuri unde drumul merge pe o stîncă, scobită şi cioplită de mari de veacuri, chiar pe alături 20 cu matca, Oltul, e acolo strîns între munţi, astfel încît fierbe de bolovanii ascunşi subt apă. Acel loc ce-i zice Cîrligele, pe cît e de primejdios acum, cînd drumul e plin de bolovani şi de surpături de piatră, atît e de măreţ la privire. Trenk a luat o schiţă dela un punct unde era un clocot pă apă şi mi-a făgăduit să facă o acvarelă. Aceste Cîrlige ţin poate 20 de minute şi 25 apoi cam urci în deal şi acolo găseşti şoseaua ce o clădesc, de vreo trei patru ani, nişte italieni. Negreşit, că după Cîrlige eşti încîntat a găsi o şosea, dar însă sînt multe altele mai bune decît cea de acolo; adevărat că greutăţile sînt mari; trebuie împuşcate picere întregi de munţi, îmi spuneau chiar că de la un loc unde e tăiat muntele dela mare înălţime, ar fi căzut, pe cînd lucrau, 30 doi oameni şi s-ar fi omorît pînă jos. Toate astea aşa sînt, dar însă tot s-ar fi putut face şoseaua ceva mai largă, s-ar fi putut aşterne mai Un, şi s-ar fi putut face perete cu palimari, atît despre partea muntelui, de unde se surpă mereu pietre, cît şi despre Olt, unde eşti în veci în primejdie de a te prăvăli. Dar orişicum cu şoseaua merserăm mai iute şi ajunserăm la Cozia 35 pe la cinci. Acolo erau mulţi mosafiri cari neîncetat vin de la Călimăneşti, unde e adunată la băi o mulţime de lume. Părintele Ipolit, bătrînul şi respectabilul egumen, ne ieşi înainte, primindu-ne cu bucurie. Cunoştinţa noastră era făcută de acum trei ani şi în lungile conversaţii ce am avut şi în rîndul acesta cu dînsul, mi-a povestit 40 încă cum, fiind el încă prea tînăr călugăraş la Căldăruşani ar fi făcut un parastas la Icoana pentru moşu-meu şi ar fi prînzit la unchiul meu Eăduca-nu, în casele noastre de la Icoana. Aceasta ar fi fost pe la 1816, căci bătrînul e acum de 65 ani. Economul, numit iar Ipolit, e un tînăr rus, care deşi tînăr, are ceva 45 din acel aer falnic al clerului rusesc. El ne dete două odăi în partea stîngă a bisericii, tot acelea ce le avusesem şi-n rîndul celălalt. Noi dormirăm în cea din fund, Trenk în cealaltă, am prînzit în sala cu obloane ce dă în partea Oltului. Această zi pînă înserat s-a petrecut 389 fără lucrări, seara am stat mult de vorbă cu egumenul pe un pridvoraş dinaintea uşii noastre, care pridvor n-avea alt defect decît de a fi prea tare, fiind învelit numai cu o rogojină. Odihna noaptea ne-a fost mai bună decît la Cornet; numai atît că cu şederea noastră s-au adunat muştele în 5 odaie şi ne supăra mult dimineaţa; de aceea şi făceam adesea vînători de muşte cu acel instrument turcesc de piele ce-i ziceam noi pleaşca şi care e luat dela Cornescu. Am pus încă şi hîrtie de muşte în odaie. ' Vineri, la 15 Iulie, ne-am ocupat cu lucrări la Cozia. Trenk, de dimineaţă a plecat ca să ia o vedere generală a Cozii de sus de pe munţii dem- 10 potrivă ; mai tîrziu a luat şi alta parţială, de pe malul Oltului în sus de mănăstire. Eu am luat pisaniile; însemnarea portretelor, am văzut argintăria ce o păstrează părintele egumenul, înpreună cu un aer foarte vechi şi prea bine păstrat, de care am luat însemnare; am ales apoi şi cărţi, cele mai interesante din bibliotecă şi mi le-au adus în odăile noastre. Apoi seara nu m-am 15 prea simţit bine şi ne-am culcat de vreme. Sîmbătă 16 Iulie. Vream să mergem dimineaţa la Turnu şi apoi să plecăm ca să dormim seara la Ostrov, dar mai-nainte de a pleca am vrut să văz odăjdiile. Sînt haine preoţeşti la Cozia, frumoase şi de mare preţ, dar cele mai multe sînt date de Nectarie, care, din egumen la Cozia, s-a făcut epis- 20 cop la Eîmnic pe la-nceputul acestui veac. Dar la un loc cu odăjdiile am găsit frumosul epitaf cusut cu fir, ce este chiar de la leatulf... f şi tare despuiat de mărgăritarele şi de petrele scumpe ce era pe dînsu; trecut prin mîna turcilor, ce făcuseră dintr-însul harşa de călărie, s-a întors în sfîrşit şi este şi acum la mănăstirea Cozii. Trenk a luat un desen exact de acest 25 scump obiect şi în vremea aceia eu am făcut însemnarea cărţilor ce alesesem. Apoi pe la 3, cînd sfîrşi el lucrarea, am trecut Oltul, ne-am pus călare şi ,am apucat în susul apii spre schitul Turnu. Drumul e mai întîi pe o livede, unde făcea căpiţe de fîn stareţul de la Turnu ; a venit şi el călare după noi. Apoi ocoleşti un picior de munte ce dă d-a dreptul în Olt; la un loc drumul e 30 despicat în stîncă, astfel încît rămîne de partea Oltului o piatră cu suprafaţa cam plană, d-asupra, pe care te poţi urca pe nişte trepte făcute din vremi de amîndouă părţile. Acea piatră se chiamă Masa iui Traian. La întoarcerea noastră dela Turnu, Trenk a desenat acea localitate ; acolo, pe muche, am cules o iarbă tîrîtoare ce avea un miros delicat de lămîiţă. Urmarăm cam urcînd 35 prin pădure şi prin desişul pomilor zărirăm bisericuţa fără turn a schitului, cu toată faţada zugrăvită şi cu învelişul de şindrilă. Poteca ce mînă la odaăi şi la biserică, are în dreapta o rîpă în care curge murmurînd o apă limpede şi rece ; d-a stîngă e muntele cu pomi bătrîni şi încrucişaţi; în faţă, o cruce de fiecare parte; piciorul calcă pe masa de piatră. Schitul n-are nimic interesant; 40 e aşezat pe un mic spaţiu pietros. în spate-i e altă terasă de piatră cu ceva pomi şi mai sus pe munte, e o chilie veche scobită în piatră alta e mai nouă, făcută de mai mulţi boerinaşi din Bucureşti şi din Ploeşti. într-însa locuieşte un călugăr bătrîn ce e mai mult mort; s-a dus să-mi aducă lumînare ca să citesc numele acelor ce au făcut chilia ; a adus un tăciune, dar cînd a suflat 45 pe dînsul am socotit că o să-i şi iasă sufletul. Alt călugăr a aprins lumânarea. De la Turnu ne-am înapoiat fără împiedecare, am mîncat la Cozia, eu mi-am urmat şi am sfîrşit lucrarea cu cărţile şi cu pomelnicul şi apoi am început a scrie dintr-acest jurnal, dar l-am întrerupt; Saşa 1-a urmat puţin supt dicteaoa mea; dar a încetat şi dînsa şi ne-am culcat. 390 15 20 25 30 35 40 45 Duminecă 17 iulie. Dimineaţa s-a petrecut în aşezări pentru plecare• Saşa făcuse jumătate treaba pe cînd noi eram la Turnu, căci dînsa nepu-tînd merge călare, rămăsese la Cozia. Am dejunat, ne-am luat ziua bună dela egumenul şi însoţiţi de economul călare şi de cîţiva oameni, cu patru 5 cai de la mănăstire, am mers la Ostrov. Depărtarea e de un sfert de ceas, dar fiindcă eu mă opream la fieşice cruce, de citeam pisania, am ajuns pe la 11 ceasuri la Ostrov. Noi am trecut Olteţul cu luntrea. Trăsură a trecut prin apă. La schit ne-a primit maica stariţa Maximilia, sora Bră-tienilor. Casa e prea modestă dar bine dereticată; tot ocolul ostrovului, io deşi sărac şi ferit cu silinţă de ruinarea vremii, are un ce plăcut. Ne grăbeam a trece Oltul dincolo la Jiblea spre a merge la Stînişoara. Am lăsat pe Saşa cu maica Brătianca, am trecut Oltul, acolo ne aştepta doi cai şi aproape ne-a ieşit înainte arendaşul Jiblei, ce e o moşie a Coziei, cu un băiat. Cîteşipatru a plecat pe la 12 1/2 spre Stînişoara; mai întîi urcînd dealul subt care curge rîul Satul am ajuns la metohul Stînişoarei, unde au cîteva chilii locuite de vreo 4 călugări. Unul, cu totul orb, şedea pe prag cu capul pe mînă. Acolo e o mică bisericuţă şi şoapra cu carele şi căruţele stînişorenilor. Ne urmarăm, drumul la deal prin sohaturi ce le au călugării şi sătenii de islaz prin păduri şi pe pietre ; pe ici şi pe colea se vedea şi cîte un ocol îngrădit de porumb sau de grîu. Am umblat trei ceasuri pînă la Stînişoara, scoborînd de două ori pînă la nişte pîraie ce curg la vale în jos spre Olt, şi urcînd apoi iar cu totul trei coaste însemnate cînd ajungi pe un munte în faţa locului unde e schitul, acolo unde pe un pietroiu de formă ciupercată s-a pus acum din nou o cruce şi o icoană, ai în faţă o vale adîncă cu fagi şi cu pini; iar dincolo, o coastă verde din care se-nnalţă drepte stîncile cu creste colţurate ale muntelui Cozii. Sco-borîrăm dar în vale, apoi iar la deal, unde au călugării coşare şi stînă, apoi "iar într-o vălcea, chiar subt poalele piscurilor e mînăstirea pitită între pomi. Am intrat la stariţul, pe cari-1 văzusem la Cozia şi Trenk abia şi-a găsit după deal un loc de unde să se vază mănăstirea, atît de des era frunzişul. Istoricul Stînişoarei e scris pe pisania din faţa bisericii; chiliile sînt, cele mai multe, prenoite. Bisericuţa e şi ea zugrăvită de curînd. Călugării sînt vreo 40, din care cei mai mulţi nu ies din mănăstire; la piatra cu cruce e hotarul pînă unde pot merge muierile, mai încolo nu au voie a trece. împrejurul mănăstirii călugării au ceva legume semănate şi locul nu e aşa sterp; apoi mai la vale au şi ceva bucate şi mai ales sohaturi unde-şi pasc iarna frumoasele lor vite de sămînţă din Ardeal. Vara le ţin mai în sus la munte. Ei le vinde pe la bîlciuri, la Bîureni, la Cîmpul Mare şi-n alte locuri mai apropiate. Stareţul ce are casa lui foarte curată, ne dete un prînz prea gustos, un caşcaval făcut la Piteşti, o smîntînă de minune, pui gătiţi bine şi vişine. Am mîncat sănătos, gîndindu-ne la mustrările ce o să-ncercăm seara dela maica Brătianca. Cît mîncarăm am plecat pe jos ca să vedem peştera unde sînt oasele pustnicului. Alături cu mănăstirea, cam în faţa ei, dar dincolo de pîrîul ce curge alături, e un pisc, care din partea cea dăspre Olt e surpat, cu mare anevoinţă am ocolit acel pisc, cu primejdia de a cădea în prăpastie, dar am ajuns la locul unde, în surpă-tură era o mică gaură, astupată cu pietre. Stariţul ce ne însoţea a scos pietrele şi am văzut înlăuntru oase. Se vede că peştera fusese mai mare, dar bolovanii rostogoliţi de pe munte a mai astupat-o. Stareţul ne spuse că pe cînd era tînăr, era la Stînişoara un călugăr ca de 90 ani, ce zicea că-şi aduce aminte că fiind el băiat şi viind să pască vitele pe aceşti munţi pe cînd schitul era pustiu şi biserica dărîmată, trăia pe aci un om gol şi păros, care fugea cît vedea 5 alţi oameni, şi-i zicea Sălbatecu; de aceia se chiamă şi acum acel munte într-astfel. Oasele acestea trebue să fie ale Sălbaticului, căci un călugăr le-a luat şi le-a dus la mănăstire, iar noaptea i s-a arătat Sălbaticul şi a cerut să i le înapoieze, în peşteră la loc precum a şi făcut; numai căpă-ţîna lipseşte şi aceia un călugăr pre cuvios, ce fusese la Stănişoara, cu 10 multă rugăciune către vechiul pustnic sălbatic, a dobîndit prin vis de la dînsul voia ca să-i ia căpăţîna, şi a dus-o departe în Moldova, la ţara lui. Astea mi le-a povestit stariţul, apoi am cules ceva iederă de la gura peşterii şi am urmat drumul printr-un loc, unde stîncă scobită formează un adăpost, acolo vin noaptea ciobanii cu caprele. Urcînd iar puţin am eşit în 15 faţa schitului, unde ne-am găsit caii. Eram groaznic ostenit şi asudat după această excursie şi-mi era teamă de ceea ce am pătimit în urma cetăţii lui Ţepeş, dar Dumnezeu m-a ferit; am plecat înapoi, luînd, ca la mergere, dulceaţă şi apă de la izvoare, dar nu ne-am mai întors pe la metoh ci pe muchea alăturată cu Oltul, de unde am zărit şi bolniţa Cozii. în partea 20 cealaltă priveliştea era minunată. Valea Oltului cu a Coischii se vedeau în panoramă; în stîngă Oltului Jiblea, cu casele-i răspîndite pe mii de costişe, în dreapta Călimăneşti, rezimaţi de dealuri şi furnicînd de oameni; la miljoc Ostrovul cu ulmii stufoşi şi cu pajiştea-i verde pe care se vedeau bisericuţa şi chiliile. Trenk era prea ostenit ca să facă acest desen ce într- 25 adevăr cerea prea multă vreme. A rămas ca a doua zi să ia o vedere în sbor de pasăre a Ostrovului. Am trimis caii în sat şi ne-am scoborît pînă la mal pe jos. Acolo am aşteptat foarte mult pînă să vie podarul, dar a venit şi am trecut. Două ţărance frumoase şi bine îmbrăcate treceau cu noi şi mereu îşi făceau cruce de frică. Sosind la Ostrov ne aştepta o masă 30 minunată; deşi nu-mi era foame însă am mai mîncat odată. Stariţa mi-a arătat hrisoavele schitului şi o icoană veche şi interesantă pe care Trenk o s-o copieze. Ne-am culcat într-o bună odaie şi într-un pat prea bun, am dormit de minune. 35 Luni 18 iulie e astăzi. M-am sculat la 7 ceasuri şi ploua, dar vremea s-a îndreptat. Saşa doarme încă, Trenk s-a dus să ia vederea Ostrovului dupe deal, eu am scris acest jurnal şi acum o să ne gătim să plecăm iar călare la un vechiu schit numit Frăsineiul, ce-1 prenoeşte episcopul Cli-mentde la Bîmnic, cugînd, se zice, d-a se trage acolo. Acest schit e pe 40 valea Călimăneştilor. Ostrov, 18 iulie 1860, 10 ceasuri. Luni, la 18 iulie dimineaţa, pe cînd sfîrşeam de a scrie jurnalul, a venit şi Trenk, care după deal luase vederea în sbor, de pasăre, a Ostrovului. După aceea am dejunat şi apoi, încălecînd pe doi cai ce ni-i trimesese 45 arendaşu din Călimăneşti şi din Jiblea, şi însoţiţi de un unchiaş care purta ghiozdanul lu Trenk, un săculeţ al meu, borcanul de şerbet de trandafir, ce s-a transformat acum în marmoră roză şi însfîrşit un pahar de apă. 392 393 10 15 20 25 30 35 40 45 Chiar de la început am băgat de seamă că căluşelul meu, vînăt la păr, nu prea era astîmpărat. Am trecut pe la 12 ceasuri Olteţul călare şi în sat la Călimăneşti ne-am dus la subcîrmuitor ca să-i cer un dorobanţ, căci voind a merge într-un loc sălbatec pe Frăsineiul şi unde nimeni din noi nu ştie drumul, am socotit că va fi bine să avem şi un reprezentant al autorităţii armate cu noi. Am plecat înainte Trenk, moşul şi eu prin valea apei Călimăneşti, apoi am luat o vîlcea pe dreapta şi ajungînd la fundul ei am început să urcăm coasta ce era înaltă dar prelungă. Pe drumul nostru cele mai multe garduri erau acoperite cu hamei ce se pierde ca o buruiană la sătenii rumâni. Ajungînd în deal vederea noastră s-a lăsat pe valea Muie-reaschii pe care sta răspîndit satul ce poartă acest nume. Apa acestei văi se varsă în cea numită Gura Văii, care se-mpreună cu Oltul în satul Bog-dăneşti în sus de Bîmnic. Dorobanţul, ce rămăsese în urmă, ne-a ajuns, scoborînd valea cea repede a Muereaschii. Tocmai jos am trecut pe la casa unui sătean numit Badu, care învârteşte negoţ şi are de toate în casă la dînsul. Badu ne-a îndreptat se ţinem drumul la deal, pe apă în sus, pînă la mănăstire. Am umblat cîtva tot străbătînd apa prin valea cea largă a satului, apoi, apucînd pe coastă la stîngă am suit drumul la deal şi deodată, la un cot al drumului, ne-am pomenit într-un loc cu totul sălbatec. în loc de casele, de sămănăturile, de livezile de pomi roditori, dintre care ieşam, ochii noştri vedeau în stîngă o prăpastie grozavă, iar prin frunzişul îndesat al fagilor şi al aninilor se auzea urlînd jos apa. Pe malul celălalt asemeni pădure pe deal. Pe acel drum alăturat cu prăpastiea eu nu puteam să-mi mîn vînătul mai la larg ci mergea tot pe muche. De aceea şi eu am scos picierele din scări şi m-am lăsat binişor jos. Calul s-a cam speriat dar, din norocire, nu mi s-a întîmplat nimic. Am schimbat şaua mea englezească pe calul dorobanţului şi acesta a început să joace * pe vînătul în dezghiuri. Cînd ne-am scoborît dupe acea înălţime prăpăsti-oasă locul era şi mai încîntător. Muiereasca curgea pe o matcă de pietre, formînd cascade cu mii de forme graţioase, stînci acoperite cu muşchi, vechi tulpine de copaci dau acelei mătci înguste un caracter cu totul romanesc. Vream să stăm ca să le desineze Trenk, dar am hotărît ca aceasta să fie la întoarcere. Drumul a mers tot aşa poate un ceas şi felicitam pe episcopul de Bîmnic, care ştiusă să-şi aleagă aşa loc frumos spre a-şi face o mănăstire, unde se zice că vrea să se retragă, dîndu-şi demisia din episcopie şi înpuind acelei noi mînăstiri straşnice reguli ca la Stînişoara. Dar iluziile noastre asupra bunului gust al preasfinţii sale se spulberară cînd, ajungînd la o morişcă, lăsarăm matca rîului şi apucînd tot la deal în stîngă pe o coastă mai mult cu iarbă decît cu pădure, văzurăm mînăstirea ce se zideşte acum de prea sfinţia sa. Clopotniţa de pe poartă, zugrăvită chamois, un rînd de chilii şi vro două căscioare pentru locuinţa sa sînt gata; iar biserica, începută de astă primăvară şi lucrată de nişte simplii bulgari e ridicată de roşu pînă la turn. Biserica o să fie mare, dar toate aceste clădiri sînt făcute foarte fără niciun gust; locul ales pentru dînsele e cu totul monoton. Ce contrast cu localităţile străbătute mai adineauri! Se vede că prea sfinţia sa e de părerea dorobanţului nostru care cînd îi spuneam eu că e frumos pe unde era pietre şi cascade, el îmi răspundea: ,,Ba nu cucoane, urîte locuri p-aici! Frumos e la noi la Hurez, că parcă e în tîrg !" Ciudate idei despre este- tică ! Ce este oare frumosul? Pentru unii apele ce murmură printre stînci; pentru alţii zugrăvelile împestriţate şi clădirile disgraţioase ale lu Hrisant! La Frăsinei, egumenul, pus acolo de episcopul ca să prezideze lucrarea, dormea abia se deşteptă; era un bulgăraş, mai mult tînăr, de la Cernica. Ou dînsul am mers mai la vale ca să văz vechea bisericuţă unde 5 fusese schitul Frăsineiul mai-nainte, făcut în veacul trecut de nişte neguţători ce-i dase şi un peticuţ de moşie, înglobat în proprietăţile episcopii. La urmă schitul se părăsise şi tocmai pe la 45 un călugăr, iar de la Cernica, i-a reparat bisericuţa cu ce parale avea el şi s-a aşezat în doă proaste căscioare alături, cu doi ai săi ucenici. Peste tindă a scris o lungă pisanie, io în care făcea lauda prinţului Bibescu, numindu-1 prenoitorul mănăstirilor domneşti. Pisania este de la 10 iunie 1848. Se vede că urările călugărilor din Frăsinei n-au fost ugurlii domnului. Se făcuse 41/2 ceasuri şi începuse a ploa. însă tot am plecat pe o ploaie groaznică, ne-am oprit în doă locuri ca să ia Trenk desenuri şi nu 15 mică a fost mirarea monahului şi dorobanţului, văzînd că luam petrele de în drumuri în scris. Cînd am ieşit la sat la Muiereasca, ploaiea încetase; am urcat iarăş dealul şi după ce ne-am scoborît la vale spre Călimăneşti, am pornit pe dorobanţul cu o scrisoare cătră egumenul de la Cozia, prin care îl rugam să ne trimită a doa zi dimineaţa sfita cea făcută din haina 20 lui Mircea, la Ostrov, căci nu mai puteam găsi desenul ce făcuse Trenk după acea stofă. Noi am urmat calea mai încet, am mîncat ceva prune pe jumătate coapte pe drum; era încă lumină cînd trecurăm prin Călimăneşti, admiraţi ca Don Quişot de toată populaţia orăşenească ce se îmbulzeşte prin casele ţărăneşti ca să ia băi. Aşezămîntul acesta n-are nimic 25 plăcut şi trebue cuiva curaj ca să-şi caute sănătatea jertfind orce comoditate a vieţii. Aşezămîntul de băi e în nişte şandramale unde se aduce apa cea minerală ce e cam căldicică, prin şipote. Pentru petrecere, sînt în Călimăneşti lăutari ce-i auzeam în toate serile din Ostrov; apoi erau şi nişte comedianţi ce-şi făceau jocurile într-o ogradă încinsă cu pînze albe. so Sătenii se urcau cu grămada pe pruni ca să vază şi ei minunele nemţilor, Seara, comedia se sfîrşea prin cîteva fişicuri de artifiţie, care aduceau o mirare nespusă în toate localităţile. Ne întoarserăm dar acasă la maica Brătianca, ce ne aştepta cu prînzul de seară. D-ei nu mînca cu noi, dar noi mîncam şi pentru d-ei. 35 Saşa dase rufele noastre, ce se strînsese foarte multe ca să se spele şi mai multe din arestante lucra ca să le sfîrşască mai iute. Cînd aude cineva că Ostrovul e închisoare de femei vinovate, ar socoti că o să auză pe acolo lanţuri, că o să vază figuri sălbatece, că o să trăiască într-o atmosferă de puşcărie ! Dar de loc. Vinovatele sînt cele mai multe sătence, trăind 40 slobode prin Ostrov. Abia e o streajă cu cîţiva dorobanţi. Toate slujnicele ce slujesc pe maica sînt dintre acelea vinovate şi fără de a fi păţit nimic am fost slujiţi patru, cinci zile de o femeee ce omorîse o rivală de amor, de o fată ce-şi ucisese copilul şi de o femee ce furase 9000 # de la un episcop. Seara aerul Ostrovului e răcoros dar preaplăcut. Acea pajişte verde, 45 acei vechi ulmi, murmurul apei împrejur şi razele lunei peste astea toate dau un aer încîntător acelei modeste rezidenţe. E un loc bine ales pentru culpabili, căci natura chiar pare că te moralizează într-acel loc. Păcat că nu se ia măsuri, căci Oltul mănîncă neîncetat Ostrovul despre partea 395 Eîmnicului; s-a făcut despre Jiblea un mal de pietriş şi apa repede bate tocmai în colţul insulei; ar trebui cu un canal să se strice acel mal de pietriş. Marţi la 19 iulie, m-am sculat bolnav. Osteneala călării şi poate şi multa mîncare de seară îmi daseră o mare greaţă, am luat limonada dar 5 a fost de prisos, mi-a dat apoi maica Maximila un praf de Sedliţ şi acela a determinat îndată o criză ce mi-a uşurat stomahul. Era vorba să plec numai eu şi cu Trenk la Eîmnic ca de acolo se mergem se vedem Goranul şi Fedeleşoiul dar a vrut şi Saşa să meargă ; aşadar dupe dejun, într-adevăr cam tîrziu, pe la 11/2, am plecat cu şase cai de sat ce veniseră de dimineaţă io din Călimăneşti. Am trecut Olteţul cu luntrea ş-apoi încet, încet, am urmat pe malul drept al Oltului calea spre Eîmnic. De la Ostrov în jos lunca Ol-tului se tot lărgeşte. Caii noştrii nu prea erau vestiţi; la dealuri trăgeau, foarte greu, în sfîrşit dincolo de Gura Văii pe la Bujoreni, unde am văzut acel turn ce-mi dase acum trei ani idea despre chindia lui Socol doi din 15 cai au stat şi ne-am urmat încetinel calea cu patru cai, trecînd pe subt cetăţuie. Am tras la căpitanul de poştie din Bîmnic, care este şi hangiu. Saşa şi Trenk au mers cu trăsura la ceair ca să puie caii de poştie şi eu m-am dus la administratorul, un domn Golesc, care m-a înştiinţat despre noul minister. Apoi însoţit de căpitanul de poştie am străbătut printre 20 porumbi vestitul Troian, unde erau adunaţi la 1848 pandurii lui Magheru,, şi am ajuns la poştie. Caii erau gata, podul tras ; aşa dar am trecut Oltul pe pod umblător şi am mers dincolo de Goranu. Deşi e metoch al mitropoliei, aci am găsit un sat, cu bisericuţă iar 25 de sat, şi o casă arendăşească în care sade egumenul, părintele Nicanor, ce ţine şi moşia cu arendă; părintele era dus la Cetăţue. Nu ştiu de o fi aşa,. t dar preotul îngrijitor dela Fedeleşoiu mi-a spus că acel metoch n-are aşe-zămînt ctitoricesc, ci e numai improvizat de mitropolit ca să dea slujbe unor călugări fără treabă. De acolo am urmat în susul Oltului drumul pînă la Fedeleşoiu. Aci ca-n toate mănăstirile Pantelimonul se vede oareş-care îngrijire : împrejmuirea de zid, case bune pentru nastavnic, biserica căutată şi preot mirean în loc de egumen. Aci era popa Alecu dela Sf. Sava. Fedeleşoiul are poziţie destul de frumoasă, vederea i se întinde pînă la Bîmnic care dintr-un fel de balcon al mînăstirii se vede ca-ntr-o panoramă. Fedeleşoiu e început de Gr. vodă Ghica în a doa a sa domnie şi sfîrşit de mitropolitul Varlaam sub Const. vodă Brîncoveanu. E dar o mănăstire cu totul Ghiculească. Veniturile ei sînt destul de însemnate. Popa a vrut neapărat să ne arate grădina şi bolta lui de viţă. Am vorbit mult politică şi am pornit să ne întoarcem la Ostrov. Nu departe de Fedeleşoiu ne-a apucat o ploae groaznică ce ne ascunse cu totul munţii din faţa noastră ; dar apoi norii se traseră şi priveliştea deveni minunată, căci se vedea gradate şirul munţilor Coziei şi dedesubt vilcelele Jiblei şi Călimăneşti-lor; am trecut Coisca la gura ei, am trecut prin Jiblea şi ajungînd la Olt, am trecut noi cu luntrea şi trăsura cu podul în Ostrov. După prînzul de seară, la care a asistat Pleşoianu, subadministratorul din Şuiei, un Apos-tolescu, judecător în Piteşti, şi alţi doi domni, ce s-au întors pe o ploaie groaznică la Jiblea, ne-am culcat după obiceiu. A doua zi miercuri 20 iulie, am petrecut toată zioa în Ostrov. Trenk a desenat una şi cea mai frumoasă din acele vechi icoane ce reprezenta familia lu Neagoe voevod, înehinîndu-se la deosebiţi sfinţi. Ce de idei mîhnicioase îţi inspiră acea icoană, pe care se vede sfînta familie înmor-mîntînd pe Hristos, iar dinaintea Ei jalnica doamnă Despina, închinîndu-i pe fiul ei Teodosie voevod mort. O mînă a mumii ţine mîinele copilului ■său; pe cealaltă e răzimat capul lui. Asemeni ţine şi Maica Precista pe 5 Domnul Hristos. Tot în acea zi, eu am luat note despre Ostrov. Se vede că aici a fost o veche cetate romană (Sergidava), pe ruinele ei Neagoe vodă şi apoi jalnica lui familie au clădit un schituleţ, cel mai vechiu, de maici, din ţara noastră. Vremea a ruinat zidurile de-nprejmuire, dar pretutindeni se găsesc pe pămînt ruine. Acest domnesc schit a avut şi scumpe io odoare, dar se zice că la o răzmeriţă, o stariţa de demult le-ar fi pus într-un cazan şi le-a ascuns în partea despre Cozia a Ostrovului. Pînă acum nu s-au putut găsi. Maica Maximila Brătianca, trimisă la 6 ani la călugărie de o mumă crudă şi făcută stariţa la Văleni şi la Ostrov, încă foarte tînără, prin fa- 15 voarea episcopului Ilarion, îngrijaşte acum de acest mic schituleţ, care posedă şi vreo trei moşioare pentru care are sineturi dela Matei Basarab. Era mercuri şi maica a postit, prin urmare iar n-a prînzit cu noi. Către seară a venit nevasta Pleşoianului ce este vară cu maica; nu ştiu cum s-a întîmplat de Saşa n-a vorbit cu dînsa ; ceea ce se vede că a ofensat 20 mult pe maica stariţa. N-a spus nimic în acea seară dar a doua zi. Joi 21 iulie 1860. Socoteam că mergem, Trenk şi eu, la Bîmnic ca de acolo să facem excursii călări pe la Arhanghelu, Sărăcineşti, Oomanca, Iezerul, Jghiabul şi Pătrunsa, lăsînd pe Saşa în Ostrov pînă la întoarcerea noastră, dar încă de dimineaţă lipcanul nostru, Costache, ne-a spus că 25 maica e supărată, că a spus de cu seară să-i vie caii ca să meargă la o moşie unde s-ar fi întîmplat bătaie şi că rufele noastre sînt gata. Am schimbat dar toate planurile noastre, am ambalat toate pentru o plecare definitivă. Maica Brătianca n-a cătat deloc a ne opri şi mi-a spus şi dînsa împrejurarea bătăii. Poate că se şi ostenise cu noi, căci vizita ţinea cam mult. Am 30 dat bune bacşişuri la slugile sale şi aveam de gînd să trimitem şi maicii un dar dela Bucureşti spre mulţumire de buna sa primire, de care nu avusesem a ne plînge. Am mîncat de dimineaţă, ne-am luat ziua bună şi la 12 ceasuri am plecat la Bîmnic. De cu seară venise 8 cai de poştie ce-i poruncisem cu 2 zile înainte. I-am ţinut noaptea la Jiblea, la logofătul sa- 35 tului, ce e chiar acela ce la divanul ad-hoc a fost deputut din judeţul Argeşul ; un om deştept, care zicea şi el că treburile ţării, au rămas cam încurcate de doi ani de zile încoace, de cînd e vorba să se descurce. Dela ceairul postii Trenk a desenat grozavul Goran; apoi am mers în oraş la ceairul postii unde am găsit pe Cornescu şi pe C. Manu. 40 Ei veneau dela Goleşti unde petrecuseră de minune, f ăcînd şi excursii la Oîmpulung, la Dîmbovicioara şi la Cetatea lui Tepeş şi mii de nebunii. Azi ei se dnceau la Ostrov şi a doua zi aveau de gînd să plece la mănăstirile de subt munţi. Iar noi am plecat spre Slatina ca să scrim şi să avem cu|telegraful ştiri dela Bucureşti. 45 Am trecut dar Bîmnicul şi lăsînd în dreapta schitul Inoteşti, am străbătut Cîmpul Troianului, apoi am trecut pe dinaintea metochului Hurezului făcut de Hrisant, pe urmă pe la Bîureni unde sînt şandramalele aşezate pentru bîlciul ce se face la septemvrie. Cea dintîi poştie e 396 10 15 25 30 35 40 45 Slaviteşti, moşie a Lahovăreştilor; pîn-să ajungi acolo treci apele Ocna? Govora şi Bistriţa apoi de acolo o şosea cu pod te duce pe malurile Luneăvăţului. Unde se sfîrşeşte şoseaua, lăcustele prăpădiseră porumbul^ dar mai-nainte nu era stricat. De pe la Fişcălia unde e jumătate poştia,, încep dealurile cu vii. A doua poştie e Zevedenii, unde s-a petrecut crîncena bătălie a turcilor cu grecii la 1821. De aci încolo lunca Oltului e foarte largă. Yiile se ţin, cu puţine întreruperi, pe dealuri. Caii ce ne aduseră pînă în Zevedeni erau foarte proşti şi surugiii asemenea. De aci pînă în Dragă-şani nu e niciun ceas. Am trecut prin orăşel şi tocmai afară pe o coastă este casa unde şade un francez d-1 Adlemar Labouret, tovarăşul lui Adolf Feron din Bucureşti, ce fac împreună negoţ de vinuri. Feron îmi adusese într-o zi pe Labouret la mine, dar nu l-am putut primi. Din protivă bietul Labouret ne-a primit foarte bine şi cu toate că casa lui e ruinată pe dinafară, înlăuntru e oareşcare confort franţuzesc ce ne-a mulţumit cu deosebire. Nevasta lui Labouret e fata lui Cordenim şi are încă şi o soră nemăritată ce trăeşte cu dînşii. Ne-am plimbat prin grădiniţa lor, unde au flori şi legume aduse din Franţa, apoi pe la 8 am prînzit împreună. Toate erau simple, dar foarte bune, şi mai ales un gigot de miel cu usturoi. Am stropit aceste mîncări cu vinuri minunate de Dragă şani, apoi cafeoa cu 20 nn cognac făcut de Labouret cu vin rumânesc, ce era de minune; şi astfel cu vorba, cu rîsuri am prelungit seara pînă la un ceas din noapte. Damele se retrăsese dar şedeau de vorbă dincolo în odaie. Ne-am luat seara bună şi ne-am culcat într-un pat franţuzesc moale şi curat. Numai plapîma am scbimbat-o, căci am pierdut obiceiul a mă înfăşa franţuzeşte în pat. La 61/2 ceasuri eram deştept a doua zi vineri la 22 iulie, ne-am îmbrăcat în grabă, am luat ceai şi cafea şi pe la 8 ceasuri am plecat spre Slatina, cu gînd de a vedea mai-nainte mănăstirile Şerbăneşti, Stăneşti, 'Dobruşa şi Manu. Labouret ne-a spus să venim desigur seara, căci ne aşteaptă cu prînzul. Nu departe de Dragă şani, am trecut printr-un nisip uscat şi adînc, printre maluri foarte-nalte, matca apei Păşceana, care ca şi Nisipoasa dela Fişcălia vin numai primăvara cu o mare repeziciune, iar încolo sînt cu totul secate. La Drăgăşani e un pod nou foarte ţeapăn şi-ţi vine să rîzi cînd treci subt dînsul pe uscat. Pe drumul mare este mult praf. La un sfert de ceas de distanţă am abătut la dreapta ca să mergem la Şerbăneşti, mănăstire catolicească semănînd cu toate cele ale Panteleimonului; e clădită de o familie, Morunglavu, ce a înzestrat-o cu bune moşii. Egumen aci e părintele Teodorit Zăgănescu, frate cu colonelul, cari, acest părinte, fiind bolnav a mers să se caute la munte şi a lăsat în locu-i pe fratele său, Pen-telimon, ce-1 cunoscusem cu trei ani mai-nainte ca econom la Bistriţa. Călugărul era dus la vie în deal; pînă a venit a trecut un ceas; apoi el ne-am mînat se apucăm prin pădure ca se eşim mai d-adreptul la Stanesti, dar abia intrarăm în pădure şi ne nomolirăm. A trecut un ceas şi mai bine pînă am ieşit de acolo. Neputînd întoarce am înhămat caii de dosul trăsurii, dar ştreangurile se rupeau şi droşca abia mişca; am trimis d-a adus oameni de am scos echipajul din noroi şi apoi am luat iar calea ca să ieşim la drumul mare. Se făcuse 12 ceasuri. Puţin am urmat drumul olacului şi iar am abătut în dreapta; am trecut prin livezi, prin păduri, am urmat un deal şi la scoborîş am dat de satul Stăneşti, în care se află 20 de o parte afundat într-o vale, unde a fost odinioară, heleşteu şi mănăstire însemnată, nişte ruine de case, un turn înalt şi surpat şi apoi bisericuţa; toate acestea părăsite şi în dărăpănare. Vitele se adăpostesc în pivniţi, în turn şi la umbra bisericii. Nici un om nu locuieşte pe acolo p-aproape. Care a fost mirarea mea cînd am găsit în biserică portretele pe pereţi şi 5 mormintele familii Buzescu şi chiar al vestitului Stroe. Cele mai multe sînt sparte şi literile şterse. Din pisanii cea mai mare parte e ştearsă. Afară de asta căldura, lipsa de oameni şi sănătatea mea ce nu prea era bună în zioa aceia, m-a oprit a lua calcuri după toate; am însemnat numai ce am putut descifra de pe morminte şi din pisanii şi am luat calc de pe mormîn- io tul lu Stroe Buzescu. Această mînăstire e schit al Zlătarilor ce este închinat la patriarhia din Alexandria. Pentru a treia oară am avut ocazia acum de a vedea cum se poartă călugării greci în ţară la noi; iau veniturile şi las în dărăpănare mănăstirile. La Tutana pustiu, la Beşteleiu, pustiu ! dar niciodată indignaţia mea n-a fost mai mare decît cînd am văzut suve- 15 nirile istorii noastre, mormintele eroilor noştri lăsate în prada stricăciunii şi a despreţului de nişte neruşinaţi cămătari ce specula încă acum cu credinţa şi cu cuceria străbunilor noştri. Văzînd ruinele dela Stăneşti am jurat o veşnică ură călugărilor greci, şi m-am făgăduit a combate cît îmi va sta cu putinţă spre a libera mănăstirile noastre de ruşinosul bir ce-1 plătesc la acei mişei de greci! Din Stăneşti, unde n-am avut ca să ne ajute în lucrarea noastră decît un biet ţigan bătrîn, ce era strejar în sat, am mers la Mamu, mănăstire brîncovenească de călugăriţe; însemnată mai ales prin groaznicul turn de scînduri cu două caturi unul mai gros şi altul mai subţire pus peste 25 biserică. Eu vream să plecăm spre Slatina; Saşii şi lui Trenk le era foame, şi nu prea îmi era bine, stariţa vrea să ne oprească să mîncăm, s-a găsit şi secretarul om de treabă, d-1 Ştefan, care s-a propus a merge el la Slatina, şi astfel am rămas să mîncăm şi să dormim în Mamu şi d-1 Ştefan s-a dus în Slatina se ducă 3 depeşe telegrafice la Bucureşti. Una către mumă-mea, 30 dîndu-i ştiri despre noi, alta către Adolf ca să-1 întreb dacă Oton merge sau nu la Mehadia, ca să ştim şi noi ce se facem şi a treia a lui Trenk către nevasta sa. La aceste din urmă trebuia să vie răspuns. Am vizitat biserica, am prînzit de seară şi ne-am culcat, în nişte odăi zugrăvite ca coliva împodobită. Acest fel de zugrăveli cu feţe ară- 35 toase e particular mănăstirilor Brîncoveneşti. Sîmbătă la 23 iulie, cînd ne-am sculat, caii ne venise de cu noapte dela poştie; dar d-1 Ştefan încă nu se întorsese. Trenk s-a apucat să deseneze vestitul turn şi colonada dela casa arhontării. Trebuie să mărturisesc că arhitecţii întrebuinţaţi de Constantin vodă Brîncoveanu n-au 40 fost oameni nici cu gust, nici cu ştiinţă ; de unde i-o fi mai găsit! După dejunul nostru a sosit şi d-1 Ştefan. El a aşteptat pînă la 9 ceasuri în Slatina şi răspunsurile nu venise, aşa dar s-a întors fără răspunsuri, lăsînd numai vorba ca îndată ce vor sosi să ni le trimită aci. Aşa dar neştiind ce să facem, am poruncit acum să ne gătească caii de călărie 45 cu care să mergem peste dealuri la Dobruşa. Saşa ne va aştepta aici, şi cînd vor veni răspunsurile dela Bucureşti, vom hotărî direcţia ce avem a urma. Sau spre Craiova şi Mehadia, sau spre Bîmnic şi mănăstirile vecine. 399 23 iulie 1860 sîmbătă 121/2 ceasuri dimineaţa. La Mamu — 23 iulie sîmbătă: Călătoria călare laDobruşa. Calul şi plîngerile lu Trenk. Dobruşa, biserică ruinată şi neslujită. Mămăliga pe iarbă. întoarcerea la Mamu. — Telegrama venită către Trenk. Prînz. Culcare. ; 24 iulie duminecă : Deşteptat de depeşa lui Boşni, am vrut să trimit pe Costache la Slatina. Au venit ceva dela Adolf şi Oton. Dejun. Plecare', praf pe drum. Vizită la Labouret. Se dă o butelcă cognac. Drăgăşani viile1. Drumul pe vechea şosea romană. — Şosea între Săbii la Slaviteşti.— — Dela Bistriţa pe subt coastă. — Troianul metoh al Horezului. — Hri-sant, — Inoteşti metoh al Cozii. — Intrăm în Bîmnic tragem la episcopie. — Orest nu ne primeşte, mă supăr şi tragem la han ! Cum eram acolo ; ne-a gătit de cină, ajutat d-ale noastre mîncăruri. — Vizita la Agatanghel; cine e el, ce i-am spus. — Ne culcăm; soarele şi muntele dimineaţa. 25 iulie, luni: — Trenk pleacă să deseneze. — Vizita mea la episcopul. — Ce fel e episcopul. — Istoria episcopii, nenorocirile ei.— — Evanghelia rusească; Crucea lui Antonie vodă. — Plecare cu patru cai la Cetăţue; urcare pe jos. — Drumul nou şi cel vechi. — Beparare stupidă a bisericii. — Cum ceva graţios se poate face groaznic. Ne urmăm drumul la Ulteni. — Bisericuţa de acolo. — Badu dela Afumaţi. — Inscripţie latină pe clopot. — Tînărul popa de acolo. — Moneda lui Sigismund,. Crucea din răspîntia satului. — întoarcere la Bîmnic. — Prînzul la han. — Plimbare pe jos prin oraş la ruinele Bără-ţiei. Istoria catolicilor şi a Bărăţiei din Bîmnic. Seara vizita boierului Barbu Persiceanu. — Pomelnicul episcopiei. 26, marţi: — Mă scol de dimineaţă. — Costache lipsea. — Ne facem pregătirile, plecare pe la 8.—** şi obrăznicia lui Costache. — Drumul. — Grădina din Bîmnic. — Dorobanţul. — Arhanghelu schit grecesc — * — Murele ce-am mîncat ca un copil. — Drum spre Sărăcineşti. — Satul Păuşeşti de Măglaşi, biserica cea surpată. — Boierul Barbu ne ajunge. — — Agatanghel ne aşteaptă cu pregătiri la Sărăcineşti; păstrăvi, toaleta lui spre a pleca. — Drum pe Cheia, călare la Ezer. — Localităţi sălbatice; pomi tăiaţi, rîpă-naltă. Poziţia Ezerului, munţii lui, — Cine sînt fondatorii. — Istoria cu hoţii. — Peştera lui Antonie. — Munţii. Milena, Iazu saşilor, Mladin *•••*. Peştera lui Pahomie. — Desluşiri asupra drumului dela un călugăraş. — Plecăm; să ne-ntoarcem. — Mămăliga. — Toaleta lui Agatanghel. — îşi uită mantela. — Urmăm drumul cu Trenk. — — Satul Cheia. — Ne întoarcem tîrziu. — Saşa ne aşteaptă; s-a plimbat prin sat şi a conversat cu o ţărancă. — Mîncarea de seară. — Odaia lui Agatanghel plină de portrete d-ale lui. 27, miercuri. Am schimbat planurile de drum. — Stariţul dela Jghiab. — Agatanghel pleacă. — Saşa rămîne la Sărăcineşti. Eu cu Trenk călare spre Comanca. Trecem prin Olăneşti. Munteanu ne da un om; drum primejdios la Comanca, schit al vorni. Bujoreanu. — Starea puţin prosperă a bisericuţei. — Popa bolnav. — Poziţie înaltă. — Munţii din fund. — Ne întoarcem la Olăneşti. — Vizita apelor cu Munteanu. — Calităţile lor. — Doctorul Vitman. — M-me Macovei. — Cum sînt băile la Olăneşti. — Varniţa. — Joagăr. — Plecăm însoţiţi de Munteanu. — Biserica din Olăneşti din deal. — întoarcere la Sărăcineşti. — Puţină 1 Conversaţia despre grecii de la Drăgăşani şi Zevedin. mîncare. — Plecăm şi curînd sosim la Bîmnic. Schimbăm caii la postii; Doă scrisori la Bucureşti. — Hotărîrea lu Costache : lăsăm dorobanţul şi luăm direcţia spre Ocnă. — TîrgulOcnii. — Biserica Domnească din deal. — —Dealul Titireciului. — Primire de părintele Veniamin. — Mîncare şi odihnă. 28, joi. — Am fost opriţi dimineaţă în Titireci de părintele. — Istoria egumenului Silvan şi plastografiile. — Poziţia schitului. (Fundatorii lui) Hrisovul lui Duca vodă. — Mîncare subt pomi; Şanpanie. — Mergem la Ocnă. — Egumenul e acolo, las pe Saşa cu el. — Ne scoborîm în ocna sistematică cu conductorul d-1 Bîmniceanu. — Efect sinistru. — Adîn-cimea ei şi modul ei. — Trenk desenează. — Puşcăria. — Mătănii de $are. — Arestaţii. — Ocna surpată : Cele din deal ca pîlniile : cea cu apă; băile şi efectele lor. — Cea din vale unde s-a prăpădit 7 oameni, — Satele de ciocănaşi. — Plecăm de la Ocna peste deal la Slătioara. — Ticăloşie; cum din schit de maici s-a făcut arendăşie a fratelui episcopului şi metoch &1 Prăsineiului. — Drum prin nisip la Govora. — Bătrînă zidire, bătrîn egumen. — Cercetările privire de acolo. — Pivniţa. — Tipografia, ruca-viţe, ... lui Vintilă vodă. — Pomelnic. — Fetele d-nei Chiajna. — Drum din valea Govorei în lunca Oltului, la Mihăeşti, apoi în lunca Bistriţei. — întîlnim pe Bădiţă vînînd. — Mergem la mănăstirea Dintr-un Lemn. Ce s-a dărîmat.—Odăi bune tot ale mele d-acu 2 ani.—Oină, Ne culcăm.— Ziua de vineri 29 iulie 1860 a fost una din cele mai ostenitoare din călătoria noastră; mai ales Trenk a pătimit groaznic de oboseală şi iar groaznic n-a înecat cu bocitorile lui. Era vorba să ne sculăm dizi de dimineaţă, şi să plecăm călări la Jghiab, la Pătrunsa şi chiar eu vream să merg pînă acolo unde sus pe munte pe lîngă rîul Cheii îşi făcuse un călugăr Pahomie o bisericuţă de cărămidă aşezată pe piatră care acum s-a pustiit şi s-a dărăpînat. — Dar pretenţiile mele au fost prea mari. Mai întîi m-am culcat pă la opt, deşteptat de Trenk, căci dormeam de minune în bunul pat de la mănăstirea Dintr-un Lemn. Bădiţa ne gătise doi cai buni, aşa dar însoţiţi de dorobanţul Gheorghe, ce venise să ne-nsoţească dela Titireci încoace am plecat pe la 9 ceasuri luînd apa Ostrovului în sus; idea mea a fost să urmăm acea apă pînă la obîrşa sa unde se află schitul Pătrunsa şi de acolo să mergem la Jghiab şi-ndărăt pînă seara. Am umblat dar spre Pătrunsa, Omul cu merele şi cu ţvanţu, la Pietrari n-am apucat drumul ia stîngă spre Jghiab ci l-am urmat drept pîn în Bărbăteşti. De aci înainte începe matca Otăsăului, care pînă aici e largă şi nisipoasă, a se îngusta şi a curge printre stînci. Era trei ceasuri de cînd umblam şi ne spuneau că e încă departe, aşa am început a merge mai iute, însoţit de dorobanţul; dar Trenk ce abia îşi mişca calul rămînea tot îndărăt; ceeace mă silea a-1 aştepta. De la un loc încolo matca Otăsăului nu mai e practicabilă, am apucat dar printr-o vale laterală ce-i zice Valea Ticii, în stîngă apei; apoi am suit dealul pe un picior de munte, avînd în mai multe rînduri o rîpă nisipoasă şi adîncă lîngă potecă. Pe urmă umblarăm pe muchea munţilor între fagi şi mesteacăni seculari, din cari mulţi erau trăzniţi, pîn la un loc unde e o cruce de lemn stricată ; de acolo, cînd cad frunzele se vede schitul, acum se vede numai desişul copacilor învecinaţi. Scoborîrăm apoi valea şi la un loc unde calul trebuia să se scoboare pe o rădăcină de copac ca pe o scară. Trenk nu putu 400 26 - c 203 401 1 să-şi^opreasoă şaua pe spinarea calului. Şaua alunecă şi el căzu jos; am | ocărit nng-Lu?eşti? italieneşte, în toate limbile şi n-a mai vrut se urmeze ! .o&laro; am a>juns pînă unde se strecoară cel mai mare izvor al Otăsăului. Căci într-aeel loc, unde e pe o poeniţă într-un vîrf de colnice schitul Pătrunsa, de toate părţile vin ca raze deosebite piceri de munţi dintre care 5 se adună apele de formez rîuleţul. Am început dar să urcăm iarăş pe nişte livezi unde sătenii din Bărbăteşti, proprietari moşteni ai acestor locuri, j îşi au căsueioare de lemn unde vin iarna de şed şi-şi pasc vitele pe munte. Schitul e iar făcut de ei, deşi se zice că mai alături era altul vechi ce n-a lăsat decît urma temeliilor, zidit de o doamnă. Care doamnă, nu pot şti, 10 fipdcă pomelnicul fiind la un popă din sat, nu l-am putut cerceta. O căsăcioară ele piatră, învelită cu lemn şi fără tavan şi fără coşuri, în care , locuiesc doi oălugări slăbişi sdrenţero'şi/făcînd focul în tindă ce se umple de un fum negirxx şi des ; o bisericuţă fără turn, o mică ogradă de pari, fără altă poartă decît xişa casei, pe unde au trecut şi caii noştri, iată ce e schitulPătrunsa. 15 "Nu departe sînt poalele pietroase ale munţilor Albu şi Pieatra, pe care sînt şi "brazi. Acel schit e închinat Cuvioasei Paraschivii; auzind ; aceste am făcut dar de-o liră, proporţionat cu slabele-mi mijloace de j acum; dar aş dori la vremi mai bune să fac ceva pentru acest schit depăr-| tat şi aşeza/t ia ioc mai aspru decît orcare din cîte am văzut. 20 I La Pâ-fcrtmsa, pe iarbă verde, subt umbra bisericii, am îmbucat ceva din slabele provizii aduse de noi, dar Costache uitase a ne pune vin în * I dăsagi, ceea. ce supăra mult pe Trenk, care se plîngea de lipsa vinului şi a cafelei, f&oîndu-mi mie vină că n-am îngrijit, la un drum aşa depărtat j de a lua provizii întăritoare. 25 | Apa îxxsă, era minunată şi plătea, mai mult decît orice vin, pe poala | coastei unde e mănăstirea era şi zmeură şi căpşuni. Pe la cinci, am apucat I ca*ea înapoi spre Bărbăteşti, luînd un băiat cu noi dela schit; Trenk a urcat şi a soolborît pe jos, pe cînd am fost în vale eu cu băiatul, am apucat înainte şi eir^ 0 placare a vedea săltînd pe tînărul muntean ca o căprioară, 30 sărind apa irezimat în toiagul său. La Bărbăteşti n-am găsit pe popa cu pomelnicul ; plecase la Pătrunsa. Am aşteptat dar pînă a sosit în urmă-mi şi Trenk cix dorobanţul şi dela Bărbăteşti am abătut la stîngă ca să mergem spre J^iiiab. Trecînd dealul am scoborît în Dobriceni, unde e me-tohul Arnofc^i, acum cu totul ruinat; casele nu mai există ; biserica zidită 35 subt Costaxx-tin-vodă Brîncoveanu, e dezvelită, au crescut copaci peste boitele ei desfundate. îsTu mai e nici egumen, nici călugăr, ci un orînduit al egumenxxlxxi din Arnota, ce ţine moşia pe seama sa, şi care ne-a dat un ţigan călare pe un frumos armăsar mic şi murg, ca să ne ducă de-a-dreptul la Jghiab. _ urcat dealul trecînd prin satul Dobriceni şi sus am găsit 40 nişte livezi de fîn adevărat minunate. Ce aer înbălsămit de flori în cele verzi! Ce miros sănătos de fîn în cele cosite ! Apoi am scoborît pe o potecă ce mergea şerpuind, pintre un desiş de aluni şi de alţi pomi, pînă am dat în poteca şovăitului, ce este alături cu rîuleţul Govorei. Dela livezi pînă în vale loetxl se schimbase, dar plăcerea era şi mai vie. Murmurul apii, 45 răcoreala a,c^elei dumbrăvi, aduceau o mulţumire nespusă; astfel ajunserăm pe la apusul soarelui la schitul Jghiabu. Acolo nae-a primit bătrînul călugăr Hagiu, cu care făcusem cunoştinţă la Săx-âcineşti. 403 Schitul lui e compus de vro opt căsucioare de lemn, aşezate în gradaţie pe coastă printe pomi; mai jos e casa lui de zid, dar mică şi bisericuţa prefăcută cu totul de dînsul şi zugrăvită cu toţi sfinţii şi cu toate feţele curcubeului. Alături e un brad înalt. Mai-nainte de schit e un izvor 5 cu o apă limpede dar cu miros de pucioasă, ce curge în mare cătăţime, dintr-un şipot. Din dosul bisericii, ceva mai jos curge apa Govorii, a carii obîrşi e cu 800 stînjeni mai la deal. Valea e foarte îngustă şi păduroasă. Aceea Miliseştii din deal e moşia schitului, dăruită mai mult de bătrînul stareţ care a fost preot moştean şi el în Cacova, şi care după cum am aflat 10 pe urmă dela dorobanţul nostru, ce e şi el cacovan, a luat pe nedreptate o sumedenie de locuri dela moşteni. Trenk a desenat schitul; eu am stat de vorbă cu veselul călugăr care mi-a vorbit de Luther de Calvin, adăugind că nici Volter nu era puţin om. în pisania bisericii făcută de dînsul, spunea că acest schit fusese făcut de lemn de Eadu vodă Negru, apoi de 15 Matei vodă Basarab. Dar de unde luase el aceste cunoştinţe, cred că nici el nu putea spune. Falsificării anticare de felul acesta a început să se introducă şi la noi; asta provine dintr-o necompletă ştiinţă aţîtată de trufie sau de şarlatanism. Dar astea nu le spun atît pentru bietul stareţ din Jghiab, cît pentru mulţi anticari bucureşteni. 20 Era seara, adică 8 ceasuri aproape, cînd am plecat din Jghiab şi pînă am ajuns peste livezi la satul Cacova, tot pe rîul Govorii ce se zice şi al Caco-vei, înoptase ; am urmat însă drumul prin întunerec. Şi Trenk ostenit, bufnea şi se văeta astfel încît a ajuns să mă supăr serios în mine. Am scoborît în Govora pîn la Stoeneşti, apoi am luat o vale lăturalnică în dreapta, am 25 trecut în lunca Otăsăului la Pietrari şi am urmat drumul pîn la mănăstire. Cînd eram p-aproape a ieşit şi luna şi mi-a înfăţişat lunca Otăsăului astfel precum o descrisesem în Doamna Chiajna. Mi s-apărut că descrierea mea a fost exactă şi m-am bucurat. Era trecut de douăsprezece ceasuri cînd am sosit la mănăstirea Dintr-un Lemn. Umblasem cinsprezece ceasuri caso lări. Saşa se culcase. Am făcut un ceai, l-am înghiţit cu cognac dela Labouret şi cu oasele cam zdrobite, m-am culcat. Somnul mi-a fost prea dulce. Sîmbătă dimineaţa 30 iulie 1860 ploua, dar ploaia a încetat curînd şi soarele a ieşit frumos. Ziua aceasta a fost mai mult destinată la odihnă ; Trenk a copiat o pereche rucaviţe ce ni le-a adus dela Govora, însă am 35 vizitat bisericuţa de lemn din deal ce după mai multe focuri, este azi prefăcută de f......f tatăl cucoanei Bichii, muma Lahovăreştilor din Bîmnicul Vîlcii. Trenk a desenat capela; într-însa se mai păstrează ceva icoane din biserica de jos, lucrate cînd cu Cost. Brîncovan vvd, sau cu Matei voevod. Alături e şi rădăcina gorunului cel mare ce s-a surpat de 40 cîţiva ani; tulpina lui uscată, găunoşită şi putredă e alături. Ţăranii vin şi ia bucăţi dintr-însa de o fierbe şi o bea de friguri, atît e de mare veneraţia acestui loc. Am dezbrăcat şi icoana cea mare de faţa-i de argint şi am văzut că pe o parte e zugrăvit pe pînză Judecata din urmă, cu numirile scrise sîrbeşte, iar pe cealaltă Maica Domnului, zugrăvită pe lemn şi 45 stricată pe cît se poate. Numai obrazul Maicii Precistii e mai bine conservat. Cine mai ştie pe unde o fi fost ascunsă în vremile răsmiriţelor trecute? Ţin aminte numai că, cînd cu Tudor Vladimirescu o dusese la Pătrunsa, iar cînd cu Cîrjaliu a dus-o în peşteră la Bistriţa, unde s-a afumat de focul ce-1 făcea pustnicul în peşteră. îmbrăcămintea de argint, ce o 404 poartă acum, e făcută de Eadu Golescu la 1812, dar mai are şi arca/ precum şi coroană, cercei brăţări şi alte multe scule, ce sînt înpreună cu cele mai de preţ odoare ale mănăstirii duse la Hurez. Am vizitat încă în ziua aceia şi schitul Surpatele. Bădiţa a pus 4 cai 5 ai lui la trăsura noastră şi am mers acolo unde am vizitat şi am însemnat ce e mai vrednic de băgare de seamă. * • • • * de plumb ale schitului din vremea lui Constantin Brîncoveanu, apoi mai multe odoare date de doamna Măria, la acel schit ce a fost vechi făcut de Buzeşti. întorcîndu-ne de la Surpate am prînzit pe la şase şi seara Bădiţă io ne-a arătat ceva odoare şi mai ales odăjdii vechi ale schitului. Mai de luat aminte e o evaghelie îmbrăcată cu argint poleit, dată de Constantin Brîncoveanu pe cînd era vel spătar şi scrisă dania cu mîna sa, 2 poale de icoane şi o dveră de serasir minunată şi mai multe sangulii de pînze de in subţire, cusute cu mare fineţă, pentru Maica Domnului. Sînt şi sfite de însemnat 15 de stofă de catifea săpată pe materie de mătase groasă sau de mătase cu păr de cal. Am mai scris încă şi o scrisoare Brîncoveanului spre a-i cere voie a deschide cutia în care se află la Hurez, coroana cea de pietre scumpe a Maichii Precestii şi care e acum pecetluită de vodă Ouza, ce a vizitat-o anii trecuţi şi a rupt el însuşi pecetea Brîncoveanului. Trenk pica de somn, 20 a mers să se culce şi noi i-am urmat pilda deşi aveam a lucra asupra pomelnicelor de aici şi dela Surpate. Duminecă 31 iulie 1860, ne-a deşteptat toaca şi clopotele pe o ploaie straşnică cu fulgere şi cu tunete, care abia acuma pe la zece ceasuri a încetat. Saşii nu prea îi e bine. Trenk face desenul mănăstirii de pe nişte 25 grămezi de scînduri şi o să sfîrşască copia icoanei cele mari. Eu am să sfîrşesc lucrarea asupra acestii mănăstiri şi apoi o să mergem la Mănăileşti şi la Bistriţa. Bădiţă a plecat azi dimineaţă la Bîmnic. Pe dorobanţul nostru l-am trimis la Bărbăteşti să-mi aducă pomelnicul dela Pătrunsa. Mă duc să m-apuc de lucru. 30 Mănăstirea Dintr-un Lemn 31 iulie 1860 duminică 10 ceasuri dimineaţa. Duminică la 31 iulie am luat inscripţie depe mormitele lui George Cantacuzino, celelalte pisanii. Maica călugăriţa chelăreasa şi dorul călugăriţelor scoase dela mănăstirea Dintr-un Lemn şi răspîndite prin alte mănăstiri. Pomelnicul şi preotul care m-a întrebat ce orînduială o să se 35 facă cu dînşii. — Vremea se îndreptase, am prînzit de vreme; am plecat cu poştalionul cu 4 cai, Trenk şi eu la Manoileşti în valea Bistriţei. — Biserica zidită de Pahomie monahul Pîrşcoveanu. — Cartea cu stampa doamnei Elena a lu Matei Basarab. — Bepede întoarcere la mănăstirea Dintr-un Lemn. — Saşa aşezase lucrurile; călugăriţa îi dase două sangulii 40 alese de ea şi nevasta lui Bădiţă 2 borcane de dulceaţă. Am dat şi noi să ne pomenească la mănăstirea Dintr-un Lemn şi la Surpatele. Am plecat pe cînd apunea soarele şi pînă la Buneşti tot s-a mai văzut. Frumos tablou la Păuşeşti. Livede verde cu corturi de ţigani. Din dos o pădure deasă de fagi frumoşi. în fund munţii cu ceaţa serii. Peste văi la Buneşti la mînăs-45 tire era noapte. în deal, pînă să scoborîm la apa Bistriţii, am văzut un arc de raze roşii pe cer, o aureolă boreală. Noaptea ne închide vederea mănăstirilor. Am ajuns înserat. Economul ne-a primit lipsind egumenul ce e dus cu mitropolitul la băi. Odăile ce ni s-au dat sus, patul cel spart care s-a rupt noaptea şi am dormit pe canapea. 406 Luni, la 1 august dimineaţă, a venit popa să ne boteze dar nu eram gata. Trenk s-a dus să ia desenul cel mare; eu am vizitat obiectele ca să văz ce este de înscris. Mare cătăţime de antichităţi. După dejun am copiat pisania veche de subt clopotniţă, Apoi clopotele, vechimea lor, cel mic 5 nedescifrabil. Damian, mirarea lui, cînd a venit în clopotniţă1. Soarta acestui biet om şi nedreptatea părinţilor. Ce zice el acum de da Ştir-boaica 2. După clopote am însemnat icoanele cele vechi. în vremea asta Saşa a mers să se întîlnească cu Trenk dar apoi ea a venit în biserică. Ploaie şi piatră pe cînd din advonul muierilor la biserecă copiam pisanii a 10 ' *. Au început a trage clopotele, efect spăimîn-tător; am descris apoi şi noul sicriul şi încetînd ploaia am mers să prîn-zim. Damian a venit aci, am schimbat cu dînsul tabacherea lui Trenk. După prînz eu am înscris pînă înserat argintăria din lăzile din altar. Trenk a început desenul sicriului care 1-a sfîrşit a doua zi. 15 Marţi 2 august 1860 dimineaţa am sfîrşit înscrierea argintăriilor şi a odăjdiilor. Multe din ele am ales spre a se copia de Trenk. Ni le-a adus în odaie sus. Ziua s-a petrecut cu desenurile lui Trenk. Saşa a călcat ornamente dela evanghelia manuscrisă şi eu am aşteptat să vie călugărul chelar ca să-mi arate biblioteca. Dar n-a venit. Seara am ieşit să ne plim- 20 băm pe Bistriţa în sus, dar am mers pînă la un loc şi ne-am întors. Fru-moseţea acestor locuri. Poziţie extraordinară. Economul ne-a întîlnit în-torcîndu-ne şi am fost cu el, pe poteca despre peşteră, ce e aşezată ca o scară cu pietre, la Păpuşa. Era înserat şi ne-am întors acasă. Porumbul seara. 25 Miercuri 3 august dimineaţa eu am cercetat biblioteca şi am înscris cărţile interesante. Trenk, cu neplăcerea obicinuită, a desenat obiecte vechi. Saşa asemenea calea ornamente. După prînz am fost cu economul la peştera cea veche. Urcare grea. Saşa n-a putut sui de pietre şi de urzici. Aspect frumos al acestei peştere. Istoria călugărului ce a căzut de pe maî 30 în prăpastie. Seara am lucrat cu toţii pînă pe la 2 din noapte, ajutaţi de cafea neagră. Odaia lu Trenk era un adevărat atelier. Joi 4 august eu m-am sculat mai de vreme dar Trenk tîrziu. După dejun am fost la peşteră. Liliceii. Nu mai găsesc * ... * ce erau sloiuri de ghiaţă. Efect mult mai frumos în vremea iernii. Păstrarea urme- 35 lor. Pustnicul ce nu vorbea. Ţiganii ce l-au azvîrlit. Vizita lui Kiselef la dînsul. Două capete în peşteră. Loc unde voia Ştirbei să facă încă una. Piatra de lapte. Ţărancele din Transilvania din Siliştea. Frica lor. Conversaţia mea cu cea bătrînă la ieşirea lor din peşteră. (Mucă, mucă,. multe căi ai făcut, dar nicio cale bună ca asta n-ai făcut). 40 Trenk desenează de pe munte Păpuşa. Am prînzit mai de vreme. După prînz Saşa şi eu am fost la bolniţă; uşile din vremea lui Matei Basarab ; apoi am fost spre strîmtoare unde desena Trenk vederea bolniţei. Seara iar am lucrat pînă pe la 12, Trenk icoana lui Sfîntul Procopie, Saşa brîul lui banu Barbu şi eu pomelnicul. 45 1 Dl prinţ am schimbat cu dînsul tabachera lu Trenk. 2 După prînz am mers în altar ca să scriu argintăriile pîn-ne-a apucat noaptea. Trenk cu Saşa au mers să se -nplimbe 408