'
\<ŞL
D. TH. NECULUŢÂ
SPRE TÁRMUL
DREPTÁTII
r
CULEGERE, PREFAŢĂ ŞI NOTE DE V. MOGLESCU
EDITURA TINERETULUI
I fW/ÎS*
Colecţia „Biblioteca şcolarului" este îndrumată de S1LVIAN IOSIFESCU
Textele cuprinse în culegerea de fată sînt reproduse după volumul : D. TH. NECU-LUŢA :	„SPRE ŢĂRMUL DREPTĂŢII“,
Ediţie îngrijită şi prefaţată de Mihu Drago-mir (Edifia>a 11-a revăzută) apărută în BI-B1BLIOTECA PENTRU TOŢI, Editura de stat pentru literatură şi artă — 1959.
PREFAŢA
Viata şi personalitatea
în legătură cu viaţa cizmarului Dumitru Theodor Neculuţă — ajuns graţie talentului şi strădaniilor sale de autodidact primul poet proletar din Rom,inia — se cunosc puţine amănunte. Se prea poate ca biografia lui să nu fi fost bogată în întîmplări. Poetul a fost doar osîndit, cit timp a trăit, monotoniei unei munci istovitoare, din zori şi pînă n noapte, aşa că însăşi creaţia sa artistică, din care cea mai mare parte se publică în culegerea de faţă, constituie un miracol.
In orice caz, însă, această relativă lipsă de detalii biografice se explică în bună măsură şi prin aceea că istoricii şi literaţii burgheziei n-au manifestat decîl o aroganţă stupidă şi aristocratică indiferenţă (chiar ură, mai mult sau mai puţin ascunsă), faţă de tot ceea ce privea viaţa şi creaţia acestui artist provenit din rîndu-rile clasei muncitoare şi care-şi dăruise întreaga fiinţă cauzei măreţe a eliberării celor asupriţi.
Foarte puţini (doar prietenii şi tovarăşii lui de luptă) au fost cei care în timpul vieţii s-au grăbit să consemneze în fugare însemnări publicate în cele cîteva organe de presă ale mişcării muncitoreşti (ale căror singure coloane se ofereau cu dărnicie poetului) unele date privitoare la împrejurările sale de trai, de muncă şi de creaţie.
In zilele noastre, urmînd îndemnul partidului de a se studia şi valorifica tradiţiile de luptă ale mişcării muncitoreşti şi ale culturii democratice şi socialiste din ţara noastră, cercetători literari călăuziţi de ideologia clasei muncitoare, ca Ion Vitner sau Mihu Dragomir 1,
1 Vezi ■ Ion Vitner:	Viaţa şi opera lui D. Th. Neculuţă,
E.S.P.L.A., Buc., 1950, şi Mihu Dragomir : Date noi asupra vieţii şi operei lui D. Th. Neculuţă, Viaţa Rominească nr. 8/954.
au izbutit să dezvăluie aspecte necunoscute ale vieţii şi operei sale.
Născut (potrivit noilor date publicate de poetul Mihu Dragomir) la 3 octombrie 1859, la Tîrgul-Frumos, a avut o copilărie nefericită, prea grabnic scursă. în casa părinţilor săi Zamfira şi Toader a Ciobotăriţii, n-a cunoscut decit sărăcia lucie, aceeaşi sărăcie care avea să-l urmărească, necruţătoare, toată viaţa. Rămas orfan de tată la vîrsta de numai zece ani, Dumitrică, cum i se spunea în familie, chinuit de gîndul că devenise o povară pe umerii celor de acasă, fără să spună un cu-vînt nici mamei şi nici surorii sale, pleacă în lume, fără vreo ţintă anumită, să-şi caute un rost. Nu făcuse decît două clase primare, dar ducea cu sine, ca singură avuţie, o mare şi veşnic nepotolită sete de învăţătură.
Zile întregi rătăceşte în zdrenţe prin pădurile din împrejurimile Iaşilor, lihnit de foame, ajungind chiar să se hrănească cu rădăcini. îl întîlnim apoi tocmit să care apă la un băcan sau pietruind străzile în Iaşi.
La un moment dat, deşi, cum am văzut, nu avea decît două clase primare, este chiar dascăl şi predă cititul şi scrisul unor oameni fără ştiinţă de carte...
Ceea ce, însă, îl necăjea cel mai mult era neputinţa de a-şi ajuta mama care în acel timp zăcea pe un pat de spital. Cei care l-au cunoscut spun că atunci cînd îşi istorisea suferinţele îndurate pe vremea pribegiei lui din tinereţe, ochii i se umpleau de lacrimi şi exclama : „vai, sărăcia răpeşte si pruncii de la sînurile mamei lor“ ! 1
Cu ce cîştigă, însă, de pe urma celor cîteva lecţii in-tîmplătoare pe care le predă, nu poate trăi. Se hotărăşte să înveţe o meserie şi intră calfă la un cizmar.
Există în Neculuţă un imbold lăuntric, o aspiraţie către frumos ce se cerea realizată, dar care, în acelaşi
1	Al. Constantinescu : Poetul Neculuţă (prefaţă) în voi. D. Th. Neculuţă : Spre ţărmul dreptăţii — Cercul de editură 'socialistă, Buc. 1907.
6
timp, se ciocnea mereu de condiţiile vitrege de muncă şi exploatare la care el ca muncitor era în permanenţă supus. După cum remarca Ion Vitner, aceasta a constituit marea dramă a vieţii sale şi în ea îşi găseşte izvorul întreaga sa creaţie poetică. Nu o dată prietenii îl auzeau pe Neculuţă spunînd că în societatea capitalistă „totul este împotriva muncitorului care vrea să se lumineze“ 1.
El nu se putea mulţumi aşadar cu gîndul de a fi un meseriaş ca oricare altul, sensibilitatea sa estetică îl îndemnă să-şi transforme propria sa meserie într-o adevărată artă.
Disponibilităţile sale sufleteşti, resursele sensibilităţii sale artistice erau însă prea bogate pentru a se mulţumi cu condiţia modestă pe care i-o prilejuia cizmăria de lux. îndrăgise muzica, cînta binişor la vioară şi visa să ajungă în Bucureşti pentru a se înscrie la conservator. Visul acesta însă nu şi-l poate îndeplini. Ajunge, în-tr-adevăr, în Bucureşti şi se înscrie la conservator, dar lipsurile materiale îl împiedică să-şi continue studiile muzicale. Ca să se poată întreţine începe din nou să lucreze cizmărie.
Ţelurile sale înăbuşite vor ţîşni, însă, printr-o altă{ supapă: cea a creaţiei poetice, menite să fie un ecou puternic al mîniei şi revoltei ce dospeau în adîncuri şi cuprinseseră aproape în totalitatea lor masele muncitoare pe la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Ţinţa creaţiei sale, precis formulată, era nu numai de a întreţine, dar şi de a dezvolta, împotriva elementelor oportuniste şi capitularde din fruntea mişcării muncitoreşti de la noi,
o	stare de spirit revoluţionară în rîndul aceloraşi mase.
„M-am născut revoluţionar -—- mărturisea el unui prieten — simt în mine ura alîtor generaţii proletare, izvorîtă din crimele şi răutatea istorică a claselor supra-puse. 3
Ultimul deceniu al veacului al XlX-lea şi începutul primului deceniu al celui de al XX-lea, cu alte cuvinte
1	Al. Constantinescu : op. cit-
2	Al. Constantinescu : op. cit.
tocmai perioada maturităţii artistice a lui Neculuţă se desfăşoară sub semnul unei dezvoltări rapide a relaţiilor capitaliste în ţara noastră.
Numărul noilor întreprinderi industriale sporeşte mai mult ca niciodată pînă atunci, ceea ce face să crească şi forţa numerică şi gradul de concentrare al prole' tariatului. Numărul celor ce nu au altă avere decîl forţa lor de muncă pe care o vînd capitalistului depăşeşte în ultimul deceniu al veacului al XlX-lea jumătate de y rnilion.
Ca să cîştige zilnic cei trei lei, ceea ce reprezenta pe atunbi cel mai cohorît nivel de trai, Neculuţă iţi prelungea ziua de muncă pînă tîrziu aproape de miezul nopţii. Prietenii lui istorisesc că, după ce se ridica de la măsuţa lui de cizmărie, se spăla cu puţină apă rece pe ochi şi se aşeza la masa de scris. După 16 ore de muncă manuală urmau patru de efort intelectual. Deseori îl apucau zorile aplecat asupra unei cărţi sau unui manuscris.
De unde îşi trăgea seva voinţa titanică, perseverenţa, pasiunea cu care Neculuţă învăţa ?
Fiecare carte cumpărată, fiecare spectacol la care asistă, fiecare concert ascultat este plătit cu o părticică din viaţa şi sănătatea sa ! Ca şi pasiunea poetică, setea de cunoştinţe cît mai întinse nu provine la Neculuţă din nevoia unei delectări gratuite, ci este expresia pasiunii sale revoluţionare. învăţătura era la el o armă în lupta de clasă.
Trădarea generoşilor în 1899, cînd un grup de intelectuali burghezi strecuraţi la conducerea mişcării muncitoreşti trec în partidul liberal, îi va fi pricinuit lui Neculuţă multe amărăciuni. Ion Vitner este de părere că unele accente deprimante din poezia lui nu sînt străine de starea sufletească pe care poetul o încearcă în faţa loviturilor primite atunci de mişcarea socialistă. Mişcarea muncitorească, deşi lovită, continuă lupta sa, condusă de adevăraţii ei fii, ca de exemplu I. C. Frimu şi tipograful Al. Ionescu. Simţind sprijinul direct al proletariatului, curînd poetul îşi regăseşte echilibrul şi
8
forţa pentru a-i ţintui pe trădători la stilpul infamiei in poezia Unui renegat.
De asemenea, poezia Lor este o satiră violentă, adevărat pamflet îndreptat împotriva „tinerimii de aur“ a burgheziei, a înrăiţilor duşmani ai celor împilaţi, trădători ai clasei muncitoare :
„Nu voi supţii de orgie campioni puteţi să-mi fiţi în măreaţa luptă sfîntă, într-a lumii îndrumare Uriaşă, fără seamăn, către-un ţel splendid şi mare!“
După trădarea generoşilor în 1899, cînd mişcarea dezorganizată nici nu mai avea sediul precis, fiind silită să-şi ţină adunările într-o cămăruţă de la Hotelul Fiesky din Sărindar (cămăruţă ce servea în acelaşi timp şi drept redacţie organului central al partidului), Necu-luţă, alături de I. C. Frimu, Al. lonescu, Alecu Constan-tinescu munceşte cu perseverenţă pentru strîngerea rîndurilor şi întărirea politică şi organizatorică a partidului. în primăvara lui 1900, odăiţa de cizmărie din Pasajul Romîn a lui Neculuţă este unul din acele „sedii particulare“ ce înmănuncheaţi ca nişte adevărate focare pe cei care, rămaşi credincioşi idealurilor lor, se pregăteau să pornească din nou la luptă.
Ca şi Frimu sau Al. lonescu, Neculuţă, credem, şi-a dat seama că muncitorii trebuiau neapărat ei înşişi să ajungă la conducerea mişcării, ca s-o cureţe de oportunism.
De aci vine îndirjirea cu care poetul, înfruntînd toate asprimile vieţii, se dăruise cu trup şi suflet învăţăturii, muncind în acelaşi timp şi pentru luminarea tovarăşilor de luptă aflaţi în preajma sa. Dintre cei mai activi muncitori, strînge în jurul lui un grup de tovarăşi pe care-i îndeamnă să citească, lămurindu-le totodată prin lungi şi răbdătoare discuţii înţelesul celor citite.
Cu acest grup el este nelipsit de la spectacolele de teatru sau de la concerte. Cînd se anunţă la Ateneu concertul marelui violonist Bronislaw Hubermann (căruia Neculuţă îi închină apoi o odă), grupul lui cum-
9
pără un rînd întreg de locuri, plătind trei lei biletul, adică tocmai cîştigul pe o zi. In timpul concertului era văzut cu lacrimi în ochi, atît de intens recepta el măias-tra interpretare a muzicianului.
După asemenea spectacole sau concerte poetul explica tovarăşilor săi înţelesul celor văzute sau ascultate: „Auditorii nu se mai săturau — istoriseşte unul din membrii grupului — de expunerile făcute de poet, care iniţia pe cei de la masă, în mecanismul piesei, criticînd jocul de scenă al artiştilor. Numai prin el grupul nostru se amorezase cu toată pasiunea de teatru, patimă care, după atîţia ani, mai sălăşluieşte şi în prezent în sufletele noastre“.
Pe măsură ce activitatea sa se intensifică, în aceeaşi măsură organismul său istovit de muncă, de lipsuri materiale, de încercări sufleteşti, de o permanentă încordare nervoasă, începe încetul cu încetul să-şi micşoreze rezistenţa. Puterea de muncă slăbind, condiţiile sale materiale de trai se înrăutăţesc şi acest infernal cerc vicios îi grăbeşte sfîrşitul. în ultimii doi ani de viaţă, se plînge din ce în ce mai mult de dureri de cap. Continuă însă să muncească pînă la 14 ceasuri pe zi, deşi limita maximă de efort ce-i era îngăduită se reducea la cel mult o oră. Din cauza unei necruţătoare boli de inimă, moare la 4 octombrie 1904, chiar în ziua cînd intra în cel de al 45-lea an al vieţii.
Inventarul întocmit la moartea poetului de comisariatul de poliţie arată din plin sărăcia în care se zbatea, mai ales în ultimii ani. Singurele mobile din odaie erau: „1 pat de fier, o masă, un cufăr cu diverse cărţi, un cuier, o lădiţă cu scule, două scaune“. Din restul inventarului aflăm doar obiectele de strictă necesitate: „o saltea de paie, o cuvertură de lînă, o pernă, o cratiţă, o lampă, un cearşaf roşu, o cămaşă etc.
Această tristă realitate, a celei mai îngrozitoare sărăcii în care se zbătea poetul muncilor D. Tli. TSeculuţă, aşază într-o lumină şi mai puternică înalta ţinută morală a personalităţii sale.
10
Căci aşa cum spunea I. C. Frimu cu prilejul primei comemorări a poetului „Neculuţă era omul care înţelegea ce înseamnă a-şi jertfi interesele personale pentru cele ale mulţimii, el era pătruns de adevărata iubire de oameni. Cît de grea era lupta lui pentru existenţă
—	şi cu toate astea el şi-a dat necurmat tributul său pentru trezirea muncitorimii. El a simţit pornirea generoasă care mîna pe omul ales de a se sacrifica pentru binele omenirii. Şi de aceea fostul nostru tovarăş de luptă, muncitorul-poet D. Tli. Neculuţă, nu va fi uitat de muncitorimea romînă“ *.
Intr-adevăr, el nu a putut fi uitat. Opera lui Neculuţă continui}, după moartea acestuia, lupta căreia scriitorul îi închinase întreaga-i viaţă. Atît în perioada dinaintea primului război mondial, cît şi ulterior versurile lui Neculuţă erau aproape nelipsite din programul manifestărilor culturale muncitoreşti.
Cu tot sprijinul acordat de tovarăşii săi, Neculuţă nu a putut să-şi vadă volumul tipărit în timpul vieţii. In 1907, însă, în anul răscoalelor ţărăneşti, Alecu Constan-tinescu, unul din tovarăşii săi cei mai apropiaţi, izbuteşte printr-o colectă publică să strîngă banii necesari pentru a tipări în „Cercul de editură socialistă“ volumul de versuri „Spre ţărmul dreptăţii“. O a doua ediţie din acelaşi volum a apărut după primul război mondial sub îngrijirea acad. Barbu Lăzăreanu. Presa muncitorească n-a încetat o clipă să cinstească figura scriitorului revoluţionar. In revista „Facla“ a lui N. D. Cocea, din 16 octombrie 1910 şi apoi în „Socialismul“, organul Partidului Comunist din Romînia, din 29 octombrie 1922, întîlnim substanţiale dări de seamă asupra vieţii şi activităţii sale.
In zilele noastre, lui Neculuţă i se acordă întreaga cinstire pe care o merită. Titlul de academician ce i s-a conferit post-mortem este tiumai unul din semnele de mare preţuire ce se arată activităţii şi operei sale. Lui
1 Romînia muncitoare din 9 oct. 1905,
11
(
i se adaugă multitudinea de ediţii şi studii critice ce i s-au închinat şi mai ales conştiinţa că opera lui Dumitru Theodor Neculuţă aduce cu sine nu numai o notă specifică, ci însuşi cuvîntul de luptă al clasei muncitoare.
Opera
Optimismul poeziei lui Neculuţă. Critica burgheză a primit cu indiferenţă şi adversitate opera lui Neculuţă, poetului muncitor atribuindu-i-se — şi aceasta cu multă zgîrcenie — doar dreptul de a se considera un epigon al lui Eminescu. Cît de nedreaptă era o astfel de apreciere se poate vedea din împrejurarea că poezia lui Neculuţă, în ciuda unor influenţe de ordin fârmal pe care le suferă din partea operei lui Eminescu sau Coş-buc, exprimă un conţinut •ideologic cu totul nou, cu o bază de clasă total diferită.
Neculuţă vorbeşte în numele clasei muncitoare, interesele sale sînt ale acestei clase şi de aceea el nu poate avea alt ideal decît acela legat de ascensiunea ei istorică. Credinţa sa de neclintit că viitorul omenirii nu poate fi conceput în afara victoriei clasei muncitoare, în lupta ei pentru o nouă societate, mai dreaptă, îl face optimist. în articolul „Epoca de tranziţie“ publicat în „Icoana vremii“ el consideră o necesitate obiectivă \ reacţia împotriva pesimismului în literatura noastră.
„Am spus — scrie el — că producţiile artistice de azi în care sînt amestecate şi note de melancolie plac mai mult şi par mai simţite. Care să fie cauza ? Desigur că o înţelegem fiecare. Sînt condiţiunile grele ale societăţii actuale pe de o parte şi o predispoziţie neînvinsă spre melancolie pe de alta, predispoziţie condiţionată de starea mizerabilă a societăţii cu lipsa ei aproape completă de sinceritate şi sentimente adevărate !...
Am zis că sîntem într-o aşa-zisă epocă de tranziţie a artei şi credem că avem dreptate.
Ca să se şteargă pe de-a-ntregul urma asta de decep-ţionism ne-ar trebui un geniu artist al principiilor noas-
r
12
' r
tre care, purtîndu-şi ochii pe marea aceasta turbure şi vijelioasă a existenţei să ne cucerească inimile prin note puternice de energie şi cu focul inimei lui, să ne lumineze calea prăpăstioasă către un ţărm mai fericit“ 1.
Optimismul său, însă, nu este dulceag ; el nu evadează din realitatea crudă pe care o trăieşte zi de zi pentru a se ridica în spaţiile ireale ale unei lumi visate în clipele de euforie. Ca muncitor conştient el ştie că nu îi este îngăduit să înfrumuseţeze capitalismul făcîndu-l pe tovarăşul său de clasă să se legene cu iluzia că în această orinduire viaţa lui ar putea să fie îmbunătăţită. Adresîndu-se „Unei proletare“ pe care o vede „îmbă-tîndu-se cu basme, pe-al speranţei val albastru“ şi visînd nu o viaţă adevărată, ci doar „umbra unei vieţi“, Necu-luţă îi cere să rupă „vălul amăgirii ce a minţii ochi îţi. leagă“ :
„Nu uita că numa-n lupta ce-a cuprins o lume-ntreagă Vei gusta luptînd eroic, mîngîierea pe pămînt“.
Aşadar, pentru Neculuţă optimismul rezultă din justeţea idealului sau este o condiţie a succesului în luptă. Poezia sa este menită tocmai să întreţină în mase revolta împotriva orînduirii capitaliste, să ridice pe cel exploatat la conştiinţa intereselor sale de clasă şi în consecinţă ea are un pronunţat caracter agitatoric.
De aceeii el se şi declară un partizan hotărît al poe- j ziei sociale militante :
„Dacă ne-am lua după teoriile metafizice -— scrie el în articolul „Asupra artei“ — am zice că artistul e o fiinţă supraomenească, inspirată din altă lume, cu totul străină de aceea în care trăieşte şi a venit între noi numai ca să uimească cu imagini de prin stele, din lumi nevăzute, unde fantezia lui, aşa de puternică, a lucrat de şi-a clădit palate negrăit de frumoase... Nu-i vorbă ridicarea aceasta în lumi fantastice ca să uităm pe o clipă patimile şi suferinţele care se frămîntă ca o mare înfu-
1 Icoana vremii din 23 octombrie 1894.
13
riată sub noi şi sâ ne ridicam deasupra în lumi nevăzute, în domeniul fanteziei, ar fi frumoasă pentru moment... Dar te întreb, artistule, întrucît contribui tu, prin asemenea artă la emanciparea fraţilor tăi de jos, care sufăr şi care de la tine aşteaptă îndrumarea pe o cale mai bună către un liman mai sfînt şi mai frumos !“ 1 în faţa unei atît de nobile misiuni, de natură să sporească însemnătatea etică şi educativă a poeziei, flamura neagră a pesimismului nu poate apărea decît ca făţărnicie sau laşitate. în poezia „Pesimişti făţarnici“, printr-o subtilă antiteză, ISeculuţă subliniază caracterul burghez al pesimismului devenit modă artistică.
Viaţa „se sfarmă“ în „decepţii“ tocmai pentru aceia care în „mari şi aspre lupte“, „niciodată“ n-au „purtat vreo armă“, pentru cei care „beţi de-o bestială fericire“, cîntă „lui Bacchus imnuri de mărire“, adică pentru acelaşi „tineret aurit“ al burgheziei căruia poetul în satira „Lor“ i se adresează în următoarele versuri, pline de indignare :
„înţeleg vi-i dulce traiul în a vieţii voastre sferă Num-acolo o viaţă de plăceri vi se oferă'
Acolo zîmbiţi ferice, voi ai lumii paraziţi Ce din suferinţa lumii fericirea vă urziţi.
Acolo senini şi veseli, stînd cu cugete viclene, Pescuiţi în apa vieţii mimai traiul dus în lene... Din ridicolă-nălţime aruncaţi dispreţ, ocară Peste cei ce duc viaţă chinuită şi amară!“
Tristeţea afişată cu un semn de distincţie de aceşti „preoţi ai neantului vieţii“ nu este decît starea de istovire sufletească încercată după o noapte de desfrîu.
URA ÎMPOTRIVA ORINDUIRII BURGHEZE
Optimismul său este întemeiat istoriceşte, căci revolta sa nu-i a unui neputincios. El ştie de unde vine nedreptatea şi ce fel de vîsle trebuiesc pentru a ajunge
1	¡coana vremii din 16 octombrie 1894.
14
la „ţărmul dreptăţii“. în „Ironie“ poetul, prefăcîndu-se că se închină cucernic în faţa „Zeului Aur“, scoate totodată la iveală cauza fundamentală a răului de care suferă societatea capitalistă. „El“, aurul, este în această societate „viaţa vieţii“, „el“ ţine loc şi de „putere şi-amor şi gîndire“. Cu cit iubeşti mai mult aurul, cu atît ai mai puţin loc în conştiinţă pentru simţăminte adevărate, pentru milă şi dragoste, cu atît mai puţin „raza divină a ştiinţei va putea lumina şi bucura mintea omenească“.
Tîlcul acestei poezii consistă în ideea că „aurul“, stăpîn atotputernic al societăţii capitaliste îi dezumanizează pe oameni, îi preface în fiare, alungind din sufletul lor orice urmă de gîndire şi simţire cu adevărat superioare.	t
Caracterul distructiv, devastator sub raport moral şi material al acestei societăţi este definit prin cele trei versuri care încheie poezia „Bogaţilor“ :
„Desfăşuraţi stindardul de ruină Şi faceţi fiii luminii să se-nchine Nu bunilor, ci lumii de minciună“.
Glasul exploataţilor în poezia Iui Neculuţă
Robusteţea, optimismul, spiritul sănătos al poporului au fost căutate de Neculuţă ca un remediu împotriva pesimismului. în accentele de mînie, ură şi revoltă împotriva jecmănitorilor muncii din „Cor de robi“, Necu-luţă se face exponentul stării de spirit a tuturor celor exploataţi.
„Muncim din greu şi pe-ntrecut Să vă sporim averea Căci rînd pe rînd cum v-a plăcut Din forţa noastră v-aţi făcut în contra forţei noastre scut Precum avut-aţi vrerea“.
15
Reprezentant al proletariatului, el are in faţă perspectiva făuririi unei noi orinduiri, drepte ţi omeneşti, fără asupriţi şi asupritori, aşa cum n-a cunoscut pînă atunci omenirea.
„Reda-vom sfîntului pămînt Odihnă şi frăţie Căci toţi cu drag şi-or da avînt Spre tot ce-i bun, măreţ şi sfînt Şi-n veci de veci voi zice-n cînt Dreptate, slavă ţie !“
De asemenea Neculuţă nu poate adopta o viziune idilică asupra lumii. Poezia în amurg începe cu un feeric tablou de natură. Amurgul îşi prinde draperia di purpură, iar izvorul care coboară, cîntînd zglobiu, reflectă în undele sale para roşiatică a înserării. Norii ce curg par nişte palate în flăcări, pe ramuri ard bulgări de rubin, se aud tălăngile şi împreună cu ele suspinul înfiorat al doinelor.
„Şi totu-i frumuseţe şi farmec şi splendoare“ ! exclamă poetul.
Dar un asemenea magnific decor nu-l împiedică totuşi să observe că:
„Străini de tot frumosul din cîmp, din văi întinse,
Venind în pîleuri-pîlcuri cu gîndu-ntunecat,
Trudiţi şi arşi de soare, se-ntorc sătenii-n sat“...
Contrastul izbitor pe care-l sugerează, opunînd imaginii feerice a apusului de soare chipul ţăranilor trudiţi, ce se întorc de la cîmp indiferenţi faţă de splendorile ce le relevă natura, are darul de a accentua şi mai puternic mizeria lor materială. Neculuţă rupe vălul trandafiriu cu care o anumită literatură burgheză încerca să înfrumuseţeze condiţiile de trai ale plugarilor.
Î Ţăranul lui nu este ca în literatura pre-semănătoristă ,omul pămîntului“, fericit şi mîndru, bucurîndu-se de
16
o viaţă sănătoasă în mijlocul „naturii celei dragi“; apăsat, nemîncat, ros de boli şi de o muncă istovitoare, el este, dimpotrivă, ţăranul real, nu acela de cromolitografié.	_
Considerăm de asemenea foarte important de subliniat faptul că Neculuţă priveşte ţărănimea exploatată ca pe o forţă în care proletariatul poate vedea oricînd un aliat în lupta lui împotriva orînduirii burghezo-mo-şiereşti. Un asemenea mod de a aborda problema ţărănească este cu atît mai preţios cu cît, în vremea cînd el îşi scria versurile, conducerea oportunistă a mişcării socialiste de la noi împiedica prin toate mijloacele închegarea alianţei dintre proletariat şi ţărănime.
„Martiri şi călăi“ este scrisă tocmai în perioada cînd luaseră mare avînt cluburile socialiste la sate împotriva cărora, prin 1899, autorităţile burghezo-moşiereşti începuseră să dezlănţuie o prigoană de o neobişnuită cruzime. O largă mişcare — pentru schimbarea condi-ţiunilor învoielilor agricole — era în curs de desfăşurare. Dar în timp ce militanţii socialişti care duceau
o	muncă de agitaţie printre ţărani erau arestaţi şi condamnaţi, conducerea oportunistă a partidului socialist îi îndemna pe ţărani la ascultare faţă de legile statului burghez. Aşadar, potrivit acestor aşa-zişi conducători, ţăranii exploataţi trebuiau să asculte de legile care consfinţeau asuprirea, legi pe care organele de stat ele înşile le călcau atunci cînd nu le conveneau. Condamnarea militanţilor socialişti „pentru excroche-rie“ era evident un abuz. Din acest fapt se poate vedea cît de adînc se cufundaseră conducătorii mişcării socialiste de la noi în mlaştina oportunismului şi a trădării de clasă. „Martiri şi călăi“ nu este numai un rechizitoriu la adresa samavolniciilor comise de asupritori la sate ; depăşind momentul istoric şi condiţiile concrete în care a fost scrisă, această poezie dobîndeşte valoarea unui amplu tablou realist al exploatării ţără-
nimii noastre de către moşierimea şi slugile ei din aparatul statului. Pe de altă parte ea are caracterul unui manifest al muncitorilor adresat fraţilor lor de la ţară. Poetul pare la prima vedere că arată înţelegere apatiei politice ce ţinea în loc mişcarea ţărănească la epoca respectivă :
Tot munceşti, sărman popor,
Tot munceşti... Şi-al muncii spor Ţi-1 răpesc duşmanii.
Tu te crezi bătut de sorţi Şi ca vita rabzi şi porţi
Pe-al tău gît tiranii.
Dar, pe măsură ce poetul înşiră unul după altul toate relele îndurate de ţăran din partea duşmanului lui de clasă, versul capătă accente atît de dramatice, încît are ca efect imediat trezirea auditorului sau cititorului tocmai din starea de inerţie faţă de care el manifestă aparenta înţelegere. Poetul nu-l îndeamnă pe ţăran în chip direct la răscoală, dar sensul unor versuri, ca cele ce urmează este clar:
„Binele, tu nu-l cunoşti Biruri, domni, şi popi şi oşti Ţi se toarnă-n spate Plîngi de trudă pe cîmpii
Plîng de foame-ai tăi copii Răul crunt te bate“.
Reacţia firească a ţăranului căruia i se recită asemenea versuri nu este plînsul, ci scrîşnetul dinţilor şi încleştarea pumnilor.
lat în final ţărănimea este îndemnată să aibă încredere în adevăraţii ei prieteni, muncitorii de la oraşe, care, în ciuda opreliştilor ce li se pun în cale, nu vor precupeţi sforţările pentru a-i sări în ajutor.
NECULUŢĂ $1 ROMANTISMUL
Se poate afirma că Neculuţă aparţine curentului romantic post-eminescian. Aceasta se explică evident, prin aceea că, trăind intr-o epocă în care prezenţa geniului lui Eminescu domina întreaga viaţă literară romînească, el nu se putea sustrage înrîuririi pe care opera marelui poet o exercita asupra celor din jur. Acceptînd o asemenea înrîurire, el nu procedează, însă, fără discernămînt.
De pildă, o barcă „zvîrlită de talazuri şi de vînturi“ („Barca“) îi prilejuieşte poetului o meditaţie aparent tipic romantică. La un moment dat, el pare că se află pradă unui sentiment de neputinţă în faţa eternităţii, a infinitului, a destinului :
„Pe trist ocean prin vînt şi noapte-adîncă Spre ţărmi visaţi, tu, Barcă — tu, Dorinţă Vai, cîţi ai dus şi cîţi vei duce încă !“
Dacă alţi romantici în faţa infinitului sînt stăpîniţi de o îndoială metafizică, omenirea, după ei, fiind sortită să nu atingă niciodată adevărul, Neculuţă dimpotrivă crede în progresul uman. El nu opune omul veşniciei, ci îl integrează în ea ; nu se întreabă dacă sforţările omeneşti sînt sau nu zadarnice, ci, doar, cînd va veni vremea ca ele să-şi atingă ţelul.
„Dar cine, cînd ? din culcuş de valuri grele Cu-o flamură şi-un imn de biruinţă Vor saluta limanurile acele ?...“
Neculuţă nu are sentimentul nimicniciei. Melancolia
i	se furişează în suflet numai la gîndul că nu va ajunge să trăiască clipa biruinţei în care crede cu toată fiinţa lui.
2*
19
Eroul liric în poezia lui Neculută
Romantismul lui Neculuţă se deosebeşte prin unele trăsături de cel al unora din contemporanii săi. Eroul său liric nu mai este	un	ins	solitar şi	neînţeles ce
monologhează în miez	de	noapte, filozofînd asupra
sensului existenţei. Protestul său social departe de a-l
Î izola de oameni îl apropie de ei. Nu vorbeşte de la înălţimea orgoliului unei naturi ce se vrea superioară şi cuvintele sale nu ţintesc spre o posteritate vagă şi abstractă. El, dimpotrivă, se adresează unor oameni vii, contemporanilor săi ; chipurile lor le are în faţă atunci cînd hîrtia receptează ţîşnirile revoltei sale. Poetul se închipuie în munca sa politică obişnuită de propagandist al ideologiei socialiste şi de aceea auditoriul său este un public social foarte precis.
Iată-l de pildă cu poezia „Sorţarii“ printre tinerii recruţi. Poezia începe	cu	o	imagine	deprimantă:
tabloul despărţirii recruţilor de	familiile	lor...
„Cu jaru-n piept, cu ochii-n plîns In capul satului s-au strîns Părinţi şi fraţi şi înrudiţi Cu cei de cale pregătiţi Şi toţi aci cîţi sînt veniţi Cu-al vorbelor duios şirag Se-ntrec să toarne alinări In cei ce pleacă-n depărtări Din satul lor cel drag“.
în chipul acesta poetul consemnează starea sufletească a tinerilor care pleacă la oaste. Dar nu numai pentru a-i compătimi, ci mai ales ca să ne facă să înţelegem ce monstruoasă maşinărie este armata într-o orînduire burgheză. Ea este o şcoală a neomeniei şi crimei, o unealtă în mîinile „celor de sus“ pentru ţinerea sub oblînc a celor mulţi şi necăjiţi :
„Ca să-nvăţaţi crudul omor Lăsat-aţi vatră şi ogor“.
20
Personalitatea umană în armata burgheză este sistematic distrusă, cu unicul scop de a se face din soldat apărătorul supus al intereselor celor avuţi:
„în oaste nu mai eşti al tău Cu sufletul bătut de rău 0 viaţă moartă vieţuieşti!...
Căci o unealtă acolo eşti Unealtă vie, ce trăieşti Să aperi ranguri şi averi Să mori dînd moarte prin bătăi Că doar să-mbeţi de dulci plăceri Şi glorii pe călăi“.
Insă cel mai tragic aspect al armatei este însuşi scopul ei: războiul, în care oameni aparţinînd unor popoare diferite, dar uneia şi aceleiaşi clase, se ucid reciproc numai pentru a-i îmbogăţi pe adevăraţii lor duşmani.
Internaţionalismul proletar în poezia Iul Neculu{ă
Pretutindeni unde se află asupriţi, exploataţi, înşelaţi, apăsaţi, răsună încurajator şi versul lui Neculuţă. Expresie a internaţionalismului proletar de care este animată clasa socială în numele căreia vorbeşte, poezia sa militează cu consecvenţă pentru prietenia între popoare, împotriva asupririi naţionale. Ca răspuns la manifestaţiile antisemite organizate de partidul liberal aflat la putere, Neculuţă publică în Romînia muncitoare poezia La un vandalism antisemit.
Aţîţarea urii între naţiuni îi apare poetului ca o manifestare a instinctului de fiară, ca o coborîre a omului de la înălţimea la care a fost ridicat de civili-
zaţie. Propovăduind fraternitatea umană drept una din cele mai nobile însuşiri morale, el scrie:
„Ne arde acelaşi soare, ne bate acelaşi vînt Căci toţi sîntem copiii aceluiaşi pămînt.
Deci, cînd avem cu toţii aceeaşi mamă: Firea De ce aprindem ura şi stingem înfrăţirea?
Din păcate, însă, concepţia sa privitoare la solidaritatea umană are un caracter oarecum limitat, fiind străbătut de o notă utopică, mult prea sentimentalistă. Făcînd apel la sentimentele de frăţie ce trebuie să-i unească pe oameni el ignorează realitatea socială, cauzele sociale care fac posibilă asuprirea unui popor de către altul. TSeculuţă nu subliniază caracterul de clasă al internaţionalismului proletar.
în prigoana antisemită el nu vede decît sălbăticia dezlănţuită, nu şi faptul că în spatele acestei sălbăticii se află intenţia calculată a marii burghezii de a dezbina forţele clasei muncitoare. Aceeaşi optică sentimentală poate fi observată şi în modul în care nomadismul ţiganilor (în poezia Ţiganii,) îi atrage atenţia ca unul din cele mai dureroase fenomene ale societăţii capitaliste. în orice caz însă, amîndouă aceste poezii sînt preţioase pentru atitudinea hotărîtă prin care autorul lor se opune oricăror forme de discriminare rasială.
Personificarea masei
O particularitate a poeziei lui TSeculuţă este şi aceea că eroul liric nu se identifică întotdeauna cu poetul însuşi. Este adevărat că adeseori poetul, deşi exprimă pe deplin năzuinţele ascunse ale masei, se detaşează oarecum de ea întruchipînd pe muncitorul conştient ce arată tovarăşilor săi de clasă calea spre eliberare. Alteori masa este chiar eroul liric. Ea apare uneori ca un cor vorbit („Cor de robi“) al unei mulţimi ce ma-
22
nifestează, iar altă dată este chiar personificată. Celei de a doua categorii îi aparţine, de pildă, poezia „Poporului“. Personificarea masei are un sens poetic precis, înseamnă că poetul se gîndeşte la popor ca la o fiinţă vie, cu o individualitate bine conturată şi mai ales ca la o forţă conştientă, unitară şi organizată în voinţa şi acţiunea ei.
Perspectiva viitorului
Romantismul lui Neculuţă se mai deosebeşte prin aceea că idealul său se află proiectat în viitor, nu în trecut. Oricîte dureri l-ar apăsa pe poet el nu-şi părăseşte credinţa că numai în forţa şi energia celor asupriţi, în unitatea lor de luptă stă viitorul fericit:
„Sculaţi, sculaţi!... Prin noapte şi furtună O, mergeţi, mergeţi înainte,
Dezmoşteniţi Herculi ai muncii sfinte Căci nu-i departe Patria Comună“.
Vedem aşadar că la el idealul ia forme concrete. Este Comuna a cărei scurtă viaţă, la Paris, în 1871, a însufleţit pe muncitorii din lumea întreagă. Imaginea, însă, care şi-o face despre Comună este vagă şi străbătută de o accentuată nuanţă idilică, urmare a concepţiilor socialiste utopice ce mai exercitau asupra poetului
o	oarecare înrîurire.
De altfel aceasta nu este singura limită care umbreşte creaţia sa poetică. După cum pe bună dreptate afirmă Ion Vitner în cartea sa închinată lui Neculuţă, poetul pare că sucombă la un moment dat sub presiunea exercitată asupra lui de forţele reacţionare.
In poezii ca „Ţintirimul naufragiaţilor“, „La steaua“, „Mîhnire“ etc. simţim fie starea de oboseală încercată de poet după lupte ce nu întotdeauna se în-cheiau cu succesul visat, fie o dulce reverie vagă, a unei
23
\
lumi utopice, reverie ce compensa în conştiinţa sa asprimile vieţii. Asemenea accente, străine de spiritul de luptă al clasei muncitoare şi în vădită contradicţie cu restul poeziei sale, reflectă, cum am văzut, şi momentul trecător de confuzie ce l-a pricinuit trădarea generoşilor de la 1899. Ele sînt însă cu totul izolate, poezia sa constituind în ansamblu una din cele mai minunate arme ce s-au pus vreodată, în trecut, în mîna clasei noastre muncitoare.
V. MOGLESCU
Spre ţărmul dreptăţii
DOINA CODRULUI
Sărmane codruţule,
Greu oftez, drăguţule,
Greu oftez şi rău mă doare Şi mă sting de pe picioare: Cînd îţi văd frunza căzînd Şi cîntările plecînd;
Ş-aud plînsul vîntului, Vîntului pribeagului Prin sînul liuceagului...
N-ai mai fi, toamnă pustie... Codrul să nu te mai ştie,
Să nu-ţi ştie numele,
Numele şi brumele!
Că mereu mi-1 pustieşti! Apele-i posomoreşti,
De cîntări îl sărăceşti...
Şi mi-1 baţi cu vînt şi ploi De frunzişul i-l despoi,
Şi mi-1 baţi cu ploi şi vînt De-i cerni frunza la pămînt, Şi mi-1 laşi să plîngă-n loc: Cum plîng eu fără noroc!...
25
DOINĂ
Foaie verde de arţar,
De mult ce-s plin de amar Tot doinesc, mereu doinesc, Inima să-mi răcoresc.
Intru-n casă, ies afară,
Tot doinind de jale-amară,
Sui în deal, cobor în vale,
Tot zicînd doina de jale...
Tot jelind, doinesc mereu De alean şi de trai greu,
De trai greu şi de urît Şi de suflet amărît...
Că din greu mereu muncesc Şi nimic nu folosesc!
Tot muncesc bogatului
—	Omida săracului — Şi-ntind lan boierului Pînă-n zarea cerului,
Şi trag brazdă pînă-n zare Şi tot n-am la prunci mîncare Că de trag cu secerea,
Tot amar, tot viaţa grea!
De prăşesc şi de culeg Tot cu foamea mă aleg!
Arză-te-ar focul, bogat,
Cu satana te-ai legat Să-ţi tot fiu mereu argat, Să-ţi fiu slugă de ocară,
Vită tot pentru povară?
26
Să-ţi fiu vită, să-ţi fiu cîne,
Şi să-ţi fiu tot de ruşine Şi mereu să-ţi zic : stăpîne ! Urgisi-te-ar domnul sfînt!
Că pe-o palmă de pămînt,
Tot în soare,-n ploi şi-n vînt îţi muncesc pin’ la inormînt! Şi, pe-o mină de mălai Amărît de mucegai,
Mereu ceri şi mereu vrai... Şi-ţi tot dau şi-ţi tot muncesc, Şi tot nu mă mai plătesc: îţi dau munca de pe-o vară Şi-ţi sxnt vită de povară,
Şi-ţi muncesc mereu-mereu, Tot din cinste, tot din greu, îţi tot umplu carele Şi-ţi ticsesc hambarele,
N-ai mai videa soarele Şi mînca-te-ar cioarele!
Frunzuliţă foi de nalbe, Geaba plîng, geaba dau jalbe Şi mă rog de feţe albe!
Geaba lumea mai frămînt Şi-mi cat dreptul pe pămînt!
Foaie verde foi de spin,
Tot oftez şi tot suspin,
Tot suspin şi-s mohorît Că mi-e traiul amărît...
Că nu-i trai trăitul meu.
Şi-s sărman ca vai de eu!
Frunzuliţă foi uscate, în neagră străinătate
27
S-au dus paserile toate...
Şi din munte bate vînt, Frunza cade la pămînt, Frunza cade, iarna vine... Ce m-oi face, vai de mine? Că-s sărac şi sînt sărman, N-am cojoc şi n-am suman, N-am suman şi n-am cojoc, Nici găteje pentru foc...
Nu ain hrană, n-am bordei, Vai de bieţi-mi mititei!
Alelei, bogaţi tirani,
Ce vă rîdeţi de sărmani! Din bogaţi precum sînteţi Dar-ar domnul s-ajungeţi: De lătratul cîinilor Prin uşa străinilor,
Duce-aţi duce viaţa grea Şi-auzi-v-aş plîngerea, Auzi-v-aş răcnetul Şi v-ar arde trăsnetul, Stinge-v-ar holerile Viaţa şi puterile, îndrăgi-v-ar ciumele Şi pieri-v-ar numele!
NOAPTE DE IARNÂ
Cumplit se zbate firea.. Parcă E-n agonie de-aş da duhul!
Fum de omăt, cernit în valuri, Străbate lumea şi văzduhul...
Şi-i groază şi-i potop! în lume Parcă-a bătut clipa pieirii! Răcneşte viforul... Din toate Răsare glasul tînguirii!
în zări de plumb, în aer rece, Se mişcă negre ramuri goale, Iar vîntu-n ele tainic spune Legenda lumilor de jale...
Acum e noapte, vifor, groază... în lume-i chin amar, şi plîns... O, noapte, cîtă lume tristă Pe veci cil tine nu s-a stîns !
29
UNEI PROLETARE
Tu, ce te îmbeţi cu basme, pe-al speranţei val albastru Legănîndu-te cu gîndul, visînd umbra unei vieţi Ideală şi senină ca lumina unui astru,
Ca o dulce primăvară, cu eterne dimineţi,
Spune dacă nu eşti pradă amăgirilor deşarte,
Arzînd lumea ta de gînduri pe-al iluziei altar, Nevăzind a lumii crudă întocmire ce desparte De a vieţii fericire pe sărmanul proletar...
Rupe vălul amăgirii ce a minţii ochi îţi leagă,
Inimă ce plîngi în chinuri, gînd bătut de-al grijii vînt, Nu uita că numa-n lupta ce-a cuprins o lume-ntreagă Vei gusta, luptînd eroic, mîngîierea pe pămînt!
30
LOR
(Satiră)'
Voi, vlăstari ai unor inimi crude şi scîrbos mînjite De noroiul depravării; tinereţe veştejite Fără vreme, de urgie, de conrupţie şi viciuri;
Voi, ce faceţi din viaţă o beţie de deliciuri;
Voi, ce plictisiţi de traiul unei vieţi pierdută-n lene, V-aruncaţi, orbiţi de pofte, în orgiile obscene,
Unde-n larma-asurzitoare a orgiei zgomotoase Tremurînd, arzînd ca-n friguri, în dorinţi nesăţioase, în delir, cu buze arse de-a dorinţii voastre pară, Sărutaţi fiinţi ce fost-au caste, sfinte-odinoară,
Unde voi, uzi de sudoarea voluptăţii ce vă-mbată, Chiuiţi... în spasme mintea începînd să vi se zbată, în vîrtej de patimi dusă, neputînd mai ţine frîul Poftelor hidoase, triste, ce orgia şi desfrîul Le-au aprins în voi; voi care, pradă dîndu-vă plăcerii, Petreceţi cu fiinţi goale, ca imaginea vegherii De palide... fiinţi care în al vieţii trai venise Sfinte, pline de iluzii, de speranţe şi de vise. —
Pe cari le stinse chinul ş-a mizeriei suflări,
Corpul lor zvîrlind în braţul imoralei depravări ! Suflete ce sub a foamei coasă tristă se abat...
Fiinţi ce zîmbesc pierdute în scîrbosu-vă sabat!
Ele, care în delirul voluptăţii şi urgiei,
De-alcooluri ameţite ca de farmecul magiei,
Cu al vostru rîs şi chiot de orgie se întrec,
Pe cînd palide, pierdute, în al vostru braţ petrec!
Ele, tristele martire, ele, palide fiinţi,
Ele, ce-şi vîndură totul spre-a scăpa de suferinţi!
31
Ele, ce puteau în lume să servească-un scop mai sfînt Azi, mizeria şi-acopăr cu-al conrupţiei veşmînt!...
O, juneţă veştejită, voi copii ai depravării,
Ce vă bălăciţi viaţa în noroiul desfrînării,
Ştiţi voi oare, cînd în vaiet, în durere şi în jale, Curg amar şi viforoase clipele vieţii tale — Ce-ademenitor e glasul suferinţii ce-ţi şopteşte:
Că scăpare de durerea-ţi lumea asta mai găseşte,
Dacă vrei să stingi din tine tot ce-i sfînt şi ce-i
măreţ,
Vînzînd totul — corp şi suflet — şi-ndurînd crudul
dispreţ
Ce ţi-ar azvîrli în faţă toţi acei ce te-au mînjit Cu-al lor suflet de păcate şi orgie veştejit...
Voi, fiinţe înrăite, crude suflete de monstru,
Au voi credeţi că plăcerea le-au zvîrlit în braţul
vostru?
Ştiţi voi ce chinuitoare, ce amară e o viaţă Cînd, flămînd şi gol, prin frigul ce te arde şi
te-ngheaţă,
Străbaţi uliţile ninse, toată ziua cătînd muncă,
Şi nu afli decît rîsul şi dispreţul ce-ţi aruncă Toţi netoţii, groşi la pungă, mici de suflet şi idei?... Ah, atunci, nebun de chinuri, poţi să ştii ce drum
mai iei?
Poţi să ştii în ce viitoare de pierzare te arunci?
Ce urmări poate să aibă trista-ţi faptă de atunci?
In a raţiunii cumpeni să le măsuri mai e vreme?
Ş-apoi, eînd în chinuri crude dureros sufletu-ţi geme, Nu cumva atuncea oare la virtute te-i gîndi?
Nu cumva, pentru virtute, însuţi tu te-i osîndi La pieire-ngrozitoare? Nu cumva, pentr-un cuvînt Spus de cei în fericire, tu te-i duce la mormînt?
De ales în lumea asta cînd nimic nu-ţi mai rămîne
3 'i
Decît moarte-n suferinţe, ori tu însuţi pentr-o pine Să te vinzi, ce lesne-aluneci în prăpastia pierzării, Stăpîniţi fiind cu toţii de instinctul conservării!
Cîte suflete măreţe, ce-ar putea lumea să-mpingă Cu mii veacuri înainte, sînt lăsate să se stingă In a neştiinţei noapte !... pe cînd al prostiei roi, înălţat la slavă-n lume, vărsînd scîrbă şi noroi,
Stau trufaşi pe trepte-nalte, pe-a considerării scară, Ei, învredniciţii numai de dispreţ şi de ocară!
Dar ce vreţi, în lumea-n care o fiinţă de-i urcată La vreo treaptă de mărire, prin ce chip e căpătată Acea treaptă nu se-ntreabă, nici surprins nu este
nime
Dacă află c-o posedă prin vreun merit ori prin crime Azi urcaţi în slava lumii-s sunătorii de inepţii...
Ei sînt gloria şi fala, ei sînt marii, înţelepţii Lumii-n care ei ţin cîrma, ei sînt vrednici şi deştepţi, Ei, mişeii şi neghiobii, ce-şi dau aer de-nţelepţi, Privind roiurile astea sclivisite, mici de inemi,
Răutăţi sub măşti frumoase, mă întreb uimit
în sine-mi:
Ce rost au în viaţa lumii aceşti clovni, aceşti farsori, Ei, de zvon de vorbe goale uşurei ciripitori?
Arde-n sufletul lor focul unui sfînt şi mare dor? Lupt-ei pentru fericirea şi-nălţarea tuturor?
Au vreun rost în lume, unde totu-i putred şi
minciună,
Unde răul de cuvinte veninos de-a pururi sună,
Unde totu-i un ridicol furnicar de prejudiţii, Babilonie de oarbe şi barbare superstiţii!
Unde ura, pizma, vrajba, nedreptatea şi cruzimea, Milogeala, duşmănia, egoismul şi micimea De caracter şi de suflet sînt întregul juvaer —-într-o lume unde-atîţia fără vreme-n chinuri pier! Unde desfrînarea, răul, falşitatea, orice crimă, Săvîrşită sus, trufaşă stă-n splendoare şi în stimă, — Pe cînd cinstea şi talentul, munca, tot ce e onest Este tot ce-i mai ridicol, mai de chin şi mai funest
3 — Spre'ţărmul dreptăţii	33
Vă întreb, copii ai lenei, ce-n a vieţii voastră goană, De-un privit zvîrlit în treacăt, de-un surîs de
curtezană,
Buimăciţi, toată fiinţa, toată viaţa vă legaţi,
Voi ce-n veci după nimicuri şi petreceri alergaţi, Veştejindu-vă juneţa în orgie şi scandal,
Suflete pustii de orice falnic, mîndru ideal,
Vă întreb: cînd voi de-a pururi, reci priviri de
nepăsare
Aruncaţi pe-o lume-n chinuri şi-n dureri sfîşietoare, Inima cînd nu vă-nmoaie suferinţa ei cea vie,
Cînd nici vreţi să ştiţi ce greu e lanţul, jugul de
sclavie,
Cînd 1-al disperării ţipăt surzi de-a pururi rămîneţi, Nemişcîndu-vă tortura dureroasă-atîtor vieţi,
Cînd ca stînca ce nu vede, nici nu simte, nici n-aude, Rămîneţi la-a lumii chinuri cutremurător de crude! Cînd în lume voi nici nu vreţi să ştiţi care vi-i
menirea —
•	Egoismul	strimt şi rece stăpînindu-vă simţirea—
Vă întreb de ce, cu ochii plini de ură veninoasă, Clevetind, priviţi o lume ce măreaţă, generoasă, Mistuită de văpaia unui sfînt şi mare dor,
Se îndreaptă către ţărmul fericirii tuturor!...
Au mişcarea asta mare, generoasă, nu-i cinstită?
Nu-i onestă, nu e dreaptă? Oare pentru ce-mpietrită Vă e inima la chinul şi durerea lumii-acestei?
Au e sfînt, măreţ şi nobil a privi ca nişte bestii Lumea ce în spasmuri crude de dureri ţipînd
se zbate,
Ducînd zile amărîte şi pustii şi-ntunecate?
A,-nţeleg de ce voi, pururi cu otravă în cuvinte, Furtunatec vă opuneţi luptei mari, mişcării sfinte!
Şi pricep strigătul vostru de nebuni şi epileptici,
Şi de ce pe lumea-n chinuri aruncaţi priviri de
sceptici!
înţeleg, vi-i dulce traiul în a vieţii voastre sferă... Numa-acolo o viaţă de plăceri vi se oferă !
Acolo zîmbiţi ferice, voi ai lumii paraziţi,
34
Ce din suferinţa lumii, fericirea vă urziţi.
Acolo, senini şi veseli, stînd, cu cugete viclene,
Pescuiţi în apa vieţii numai traiul dus în lene...
Din ridicolă-nălţime aruncaţi dispreţ, ocară Peste cei ce duc viaţă chinuită şi amară !
V oi, care plutiţi cu mintea în a vanităţii fumuri, Cu-ngîmfare purtînd moda prin saloane şi pe drumuri, Azvîrlind dispreţ în faţa stinsă-a triştilor săraci!
—	Lume sarbădă de tineri, unde ai putea să zaci?
Ei de nu erau în lume, oare cîţi din voi acum Nu-ngroşa inculta ceată zdrenţăroasă de pe drum ?
Iar crezînd cu dinadinsul, că pe-a minţii voastre
boltă
Ard luceferii ştiinţei, vă e scîrbă, vă revoltă Gîndul, că dintr-o bucată sînteţi rupţi şi voi şi
dînşii !...
Dar ştiţi voi din ei cîţi mers-au unde dorm în pace
stînşii
Spre-a vă da lumina sfîntă şi senină a ştiinţei?
Ştiţi voi ce noian de lacrimi sub povara suferinţei Au vărsat, îndurînd chinuri, fiind crud sacrificaţi Pentru voi ş-al vostru bine, pentru voi, nişte
stricaţi
Şi coptoroşiţi de rele, plini de-al viciului venin Ce-1 vărsaţi peste-a virtuţii rază sfîntă şi senin?
Azi, cînd văd a omenirii uriaşe mîndre valuri,
Falnice cum se îndreaptă către sfinte idealuri,
Cînd a nedreptăţii stăvili, şubrede, cad sfărâmate,
Cînd un dor măreţ şi nobil sînu-ntregii lumi străbate, Cînd ştiinţa înţeleaptă, tainică şi mîndră limbă,
Ne arată că-n o clipă universul se preschimbă,
Că al chinurilor plînset, şi al disperării ţipet
0	s-apuie,-n noapte-adîncă coborînd p-al vremii
scripet...
Cînd al cinstei şi al muncii viitor e-atît de mare,
Cînd feeric aurora unor vremuri noi apare,
3*
35
Mă întreb: mişcării sfinte voi vă ridicaţi protivnici? Voi, mişeii de palavre şi de fleacuri guralivnici?
Voi mai cutezaţi o lume veninos să clevetiţi? Valurile omenirii voi gîndiţi să le opriţi?
Voi vă ridicaţi, vă puneţi stăvili? voi, ai lumii
ciumă!
Coperite-a mării valuri, cînd au fost de-un bob de
spumă?
O, ruşinea şi povara cliinuitei omeniri,
Ce-o înveninaţi cu-a voastre triste, josnice porniri! Lumea asta dată pradă negrei, oarbei neştiinţi,
Vă ia drept un lucru mare... drept destoinici şi
cuminţi,
Cînd vă vede plini de ifos, cu-ngrijire lustruiţi,
Nici prin gînd trecîndu-i cum că acest roi de sclivisiţi, Parfumaţi, gătiţi de-a pururi ca de bal, de cununie, E-un adînc de răutate, de cruzimi şi viclenie!
Că din roiul ăsta iese acei politiciani,
Maiştri renumiţi de vorbe şi minciuni de şarlatani,
Ce, din munca altor rostul şi avere vrînd să-şi facă, Fără jenă, toţi mişelnic bat în a minciunii toacă !
De-a poporului dreptate şi durere toţi vorbind,
Lumea strînsă-n întrunire fără scrupul amăgind, Ameţind-o cu potopul veninoaselor palavre,
Cu deşarta vorbă ruptă din a frazelor cadavre ! Astăzi, lumii chinuite arătîndu-i ce sînteţi —
Nişte creaturi infame, nişte inimi de dispreţ — Fruntea voastră de mişelnici, veştejită, o încrust Cu stigmatul ce se pune unui suflet rău şi-ngust,
Şi vă las în amintire de ruşine să trăiţi!...
Nu voi, supţii de orgie, campioni puteţi să-mi fiţi în măreaţa luptă sfîntă, într-a lumii îndrumare Uriaşă, fără seamăn, către-un ţel splendid şi mare! Pururi cînd vă arde setea de orgii şi de scandale, Ce-aş putea în voi să aflu? de la voi ce pot s-aştept? Suflet ideal şi mare? gînduri, minte de-nţelept?
36
Energie, sacrificii pentru-al tuturora bine?
Amor sfînt de omenire, aspiraţii largi, senine?
Ah!... în sufletul ce-adoră pe Venera şi pe Bacchus N-ar fi goală nebunie să mai caut pe Spartacus ?
Voi, minţiţi de-a vieţii voastre şir de zile şi de ani, Treceţi drept o lume nouă, drept ai mei contemporani Nici intrînd în capul vostru de zevzeci şi derbedei Că sînteţi scîrboase drojdii de vechi patimi şi idei!
Da! sînteţi o lume stinsă ce de mult în voi trăieşte Cu simţirea ei îngustă ce şi azi vă stăpîneşte! Adevărurile nouă cînd vă par visări şi fleacuri Nu trăiţi cu gînd şi suflet îndărăt cu zeci de veacuri?
Şi nu arde-n voi văpaia vieţii lumii din trecut?
Nu sînteţi o lume stinsă ce-n orgii şi-a petrecut?
Da ! sînteţi rugina vremii, inimi vechi şi ramolite, Sînteţi suflete antice în păcate nămolite,
Şi de-aceea,-n valuri grele, las dispreţul să se verse Peste voi, suflet de mizeri, peste voi, inimi perverse... Căci dispreţul este partea ce cu drept vi se cuvine Vouă, pentru cari munca e-njosire şi ruşine!...
ŢIGANII
Cu dorul lor, cu-a lor cîntări,
Cu-al basmelor străvechi şirag,
Ei merg, jucînd, cîntînd mereu,
Că doar uita-vor chinul greu, Ducînd prin văi, prin depărtări, Prin codri-adînci, prin fund de zări, Un trai pribeag.
Sărmani, cu suflet ars de dor,
De tihna stării la un loc,
De cerul lor senin şi sfînt,
De ţara lor, de-al lor pămînt,
Străini în lumea tutulor Trăiesc bătuţi, în calea lor,
De nenoroc.
Sub bolta veşnicului cer, în cortul plin de chin şi fum, Bătuţi de vînt, bătuţi de ploi, Batjocoriţi, flămînzi şi goi, în foc de soare,-n foc de ger, Nemîngîiaţi, sărmanii pier
Uitaţi, pe drum.
0, pînă cînd !... o, pînă cînd Atît amar de trai pribeag Şi-atîta chin pe viaţa lor?
Au lumea nu-i a tutulor?...
38
Au dînşii nu s-or fi născînd Cu toţi — la fel, şi ei trecînd
Al vieţii prag
0, daţi-le şi lor pămînt: în tihna vieţii tutulor Şi ei să intre... E păcat,
Cu sufletul întunecat De chin să geamă-n ger şi vînt, Flămînd şi gol, fără mormînt
Un biet popor.
SORŢARII1
Cu juru-n piept, cu ochii-n plîns în capul satului s-au strîns Părinţi şi fraţi şi înrudiţi Cu cei de cale pregătiţi Şi toţi aci cît sînt veniţi Cu-al vorbelor duios şirag,
Se-ntrec să toarne alinări în cei ce pleacă-n depărtări Din satul lor cel drag.
O, cum la piept se mai coprind Şi se desprind şi iar se prind,
Şi de sărutul cald şi sfînt Şi de suspin, de-oftat, li-i frînt Şi plîns, şi geamăt, şi cuvînt!
Iar la amarul despărţit A fost un ţipăt şi-un răcnit,
Că parcă-n piept i-ar fi rănit,
De moarte, un cuţit.
In pîlc sorţarii sînt porniţi
La drum; din mers, cu ochi mîhniţi,
Mereu ei caută spre sat,
1	Sorţari — recruţi aleşi prin tragere la sorţi din rîndul pătu iilor nevoiaşe.
40
Şi foc de greu li-i apăsat Amarul suflet, c-au lăsat In urmă ochi de lacrimi plini,
Şi dintr-ai lor se văd plecaţi —
Şi ei sărmanii nu-s dedaţi Cu traiul prin străini!
C-un mers grăbit şi necurmat Se duc — spre ţelul blestemat.
Cu ei, din văi cu dragi cărări,
Din codru verde-ntins în zări,
Din cîmpuri largi cît nişte mări, Şi cînt şi drag parcă-au plecat Şi n-au rămas în urma lor Decît pustiu, oftări şi-un dor In lacrimi înecat.
Se duc... şi-n drum pe unde trec. Cu plîns izvoarele-i petrec.
Şi plin de jale-n al său cînt „Drum bun“ le zice codrul sfînt. Şi îi mîngîie linul vînt Mergînd cu ei pe-aceleaşi căi,
Şi zarea şi pribegii nori Petrec cu ochi lăcrimători Departe, pe flăcăi.
0, pîlc voinic de dragi flăcăi,
Ce mergi să baţi străine căi: Veni-vei tu să mai dezmierzi, Ce-ţi este drag şi să te pierzi, Doinind, prin văi şi codri verzi?
41
Veni-vei iar, tu, inîndru pîlc,
Să rîzi cu-ai tăi, să salţi în hori Şi să asculţi în şezători Poveşti cu mîntlru tîlc?
Ca să-nvăţaţi crudul omor Lăsat-aţi vatră şi ogor,
Lăsat-aţi codri şi colnici Fără de cîntec de voinici;
Iar pe nevîrstnici şi bunici,
Lăsat-aţi bir, podvezi, nevoi, Lăsat-aţi greul grelei munci Şi v-aţi pornit... — cu jalea-n voi, Urmînd unei porunci.
Şi cîte lacrimi n-au căzut Din bieţii ochi, ce v-au văzut Crescînd flăcăi, din fragezi prunci!
Şi ce trudite fu de munci,
Acele braţe, cari atunci
Cînd eraţi mici, cu drag v-au strîns
La slabul piept ce v-au nutrit !
în ce griji, vai, n-au tresărit
L-al gurii voastre plîns?
Şi unde mergeţi, vai, ce iad! — Acolo relele n-au vad...
Acolo curg: înjurături,
Bătăi, şi temniţi, şi torturi,
Şi chin, cît nu mai poţi să-nduri; Un chin ce te-ngrozeşti să-l spui... Ci-1 rabzi tăcînd ! — strîngi glasu-n
frîu,
Căci acolo, în largul lui E orişice călîu.
42
Acolo-n uinbră şi-n dispreţ îţi moare orice gînd măreţ. Şi-avîntul sfînt, amar ţi-1 sfărmi De înrăirea fără ţărmi A vieţii aspre din eăzărmi — Şi-ţi înrăieşti sufletul tău,
De te întorci 1-al tău cămin Cu suflet crud, viclean şi rău,
De cîte toate plin.
în oaste nu mai eşti al tău,
Cu sufletul bătut de rău,
O	viaţă moartă vieţuieşti !...
Căci o unealtă-acolo eşti,
Unealtă vie, ce trăieşti Să aperi ranguri şi averi,
Să mori, dînd moarte prin bătăi, Ca doar să-mbeţi de dulci plăceri Şi glorii pe călăi.
Şi voi în oaste vă duceţi!... Sărmani... acolo voi mergeţi Să fiţi mişeilor supuşi...
Pe cîmp, în turme să fiţi duşi Şi pradă morţii să fiţi puşi. S-api’indeţi focul de război, Trăsnind, cu groază şi omor, în viaţa celor, ca şi voi Luaţi de lîng-ai lor.
Cu moartea-n inemă şi-n gînd, Adîncu lumii vînturînd,
Peste un alt sărman popor Vărsaţi potop îngrozitor
43
De foc, (le spaimă şi omor,
Noian de muneă-n flăcări dînd,
Şi morţii dînd întregul viu:
A voastră cale însemnînd Cu jale şi pustiu!
Luptînd c-un biet popor, ca voi Ţinut de veacuri în nevoi De-al morţii chin muşcînd pămînt, Prin răni adînci c-un rapt veşmînt. Cu slabul trup în sînge sfînt, De-amarul morţii otrăviţi Să vă stingeţi!... pe cîmp lăsaţi Ca nişte cîini să putreziti,
De -ai voştri-nstrăinaţi!
Iar, după lupte, cei rămaşi,
Schilozi pe viaţă, pătimaşi,
Flămînzi şi goi şi tremurînd,
Prin lume-al vostru chin purtînd Văzduhul trist înfiorînd,
Cu plîns tînguitor, amar, Cerşetori-veţi prin străini... Cerşetori-veţi în zadar La cei de bunuri plini.
Vă plîng, martiri... eroi măreţi ! — Sărmani!... în floarea dragii vieţi Luptînd, vă stingeţi în război,
Din luptă crudă... ce-aveţi voi?
Doar chin mai greu, mai mari nevoi De veacuri, la orice hotar Se dă război!... şi-n crud omor Pier lumi de lumi!... Şi tot amar Şi jale-i pe popor!
44
Păşiţi încet, o, dragi flăcăi,
Păşiţi încet. Pe-acele căi Ce duc la iad şi la inormînt,
La ce să-ţi dai nebun avînt?
La ce s-alergi cu pas de vînt?
Că unde anii-s grei şi lungi Şi unde zilele lor pier Sub bici de foc, şi-n jug de fier, Mai bine-i să n-ajungi!
ÎNSERARE
în zare-amurgul rumen pe deal îşi stinge para. Tăcută, ca o taină, din slăvi se lasă sara Şi-n strai de umbră sură' îmbracă-ncet pămîntul, în dealuri moare ziua şi-n ramuri moare cîntul. Prin văi, ce stau s-adoarmă, odihna se aşterne — Şi prind luminătorii din bolţile eterne Să-şi tremure sclipitul în faţa apei sure.
Tinguitor, izvorul, în pacea din pădure, îşi cîntă nenorocul... E pace pe pămînt,
Scînteile veciei clipesc în cerul sfînt...
Şi-n negru vîrf de codru s-aprinde zarea brună: Răsare-ngîndurată şi visătoarea lună Şi peste tot e farmec...
Pe deal, în pacea lină, începe-a plînge doina! De-atît alean e plină,
Că toate-n lume-ascultă la glasu-i stînd uimite...
Ca o suflare sfîntă, pe văile-adormite Duios şi trist se varsă, plîngînd în pacea sării! încremenit, cu ochii rămaşi în fundul zării, Ascult... vrăjit de glasu-i. Mi-e dulce s-o ascult ! în ea-i noian de jale, din lumi de mai demult... în ea amar de veacuri, mereu îşi toarn-aleanul Norodul dat robiei! în cîntul ei, sărmanul,
Ca un vulcan îşi varsă din inimă pojarul Cînd îl răpune truda, durerea şi amarul!
46
ÎN AMURG
Pe cer, amurgul mîndru îşi prinde draperia De purpură; izvorul, bătut de feeria Amurgului, în vale, cîntînd, zglobiu coboară,
Jucînd în faţă-i : unde şi creţuri ca de pară.
La asfinţit, cu farmec prin aerul văratic,
Curg nourii, palate, ruine de jăratic.
Şi ard pe ramuri: bulgări şi lespezi de rubin.
S-aud tălăngi la turme; şi-al doinelor suspin.
Şi-n codru-i: umbră, farmec, răcoare şi noroc... Devale-adoarme iazul cu faţa-n dungi de foc.
Se-ngîn pe luciul apei nagîţii 1 şi cristeii2,
Pe maluri aiurează răchitele şi teii
Şi-n totu-i frumuseţe, şi farmec şi splendoare!...
De flăcări parcă-i zarea, către apus şi soare.
Te dor şi vag şi dulce priveliştile-aprinse!
Străini de tot frumosul din cîmp, din văi întinse Venind, în pîlcuri-pîlcuri, cu gîndu-ntunecat,
Trudiţi şi arşi de soare, se-ntorc sătenii-n sat.
Ei vin din foc de soare, în noaptea din bordei,
Cu noaptea suferinţei în sufletul din ei!... în inimă îi arde otrava vieţii lor,
Că viaţa li e muncă... — şi-n bine nici un spor!
Le-au prips călăii locul la masa bunătăţii...
Ei, doborîţi de greul osîndei, răutăţii,
Muncesc, bătuţi de rele, părinţi după părinţi Cîntîndu-şi plînsu-n doină, murind în suferinţi!
1	Nagîţii ■— păsări de baltă de mărimea unui porumbel, cu penele albe şi negre, cu un moţ negru alungit şi puţin întors spre frunte.
2	Cristei ide baltă sînt păsări călătoare cu ariipi sourte, cu ciocul lung şi ascuţit, cu pene gălbui pe spate şi cenuşii pe piept.
VALURI DE ARMONIE
(Odă fantazistă)
Lui Bronislaw Hubermann
Bronislaw, copil maestru, tu, minune uriaşă,
Fericite sorţi divine te-au menit cu drag, în faşă,
Să fii: gloria şi fala şi minunea unui veac —
0, cu cît de dulce farmec, prin lumină se desfac
Valurile armoniei voluptoase şi divine
Cînd cu degete de geniu, coborît din lumi senine,
Calci pe luciile coarde, ca de vrajă-nfiorate
De arcuşul tău măiestru! — Cu ce dulce voluptate
Melancolicele sonuri, îngînîndu-se, adie!...
Ca un mag, tu sui cereasca şi divina armonie,
Pînă-n culmea diafană şi senină a cîntării,
•	Şi cînd plînge şi se-nalţă ca şi plîngerile mării,
Tu, pe-o rază coborînd-o lin, încet o laşi să moară Ca o rugă ce adoarme în a tînguirii scară...
Dar... cînd moartă-i... cînd tăcerea, pe-a ei urme
se aşterne,
Al tău suflet, beat de cînturi fericite şi eterne,
Ca un zeu, pătruns de milă, prinde iarăşi glas
să-i deie...
Ca pe-o şoaptă, ca pe-o rugă, ca pe-un cîntec sfînt
de zeie,
Lin, încet, nespus de dulce, în tăcere şi lumină, Inviind-o — mai cu farmec, mai măiastră, mai
divină.
1	Bronislaw Hubermann — celebru violonist, născut la Czens-tochowa lingă Varşovia la 19 id*cembrie 1882. Incepîrad din 1893 întreprinde numeroase turnee în idiverse ţări printre care şi tara noastră. Moare la Vevey în ziua de 15 iunie 1947.
48
Pe a geniului rază, ca pe-un vis de fericire Unduind-o-n joc molatec, de cădere şi suire!
Astfel, şir de clipe sfinte, neuitate-n veci de veci Sufletul prin lumi de cînturi cu-al tău cîntec
mi-1 petreci, Şi mă-mbeţi de-o negrăită şi divină voluptate...
Cu ce farmec mă-nfioară şi în suflet mă străbate Unduioasele vibraţii ale sonurilor clare! •—
Firea-mi este ameţită. — Dulce-n inemă mă doare Armoniile divine, sfintele cîntări de sfere,
Ce se-ngîn în joc molatec de suire şi cădere.
Ş-ale cîntului talazuri ce mereu se urc şi cad Cînd cu plîngerile mării şi-ale codrilor de brad,
Cînd cu ruga, cu şoptitul unui suflet care moare; Dulce-n inemă mă taie glasul strunii plîngătoare,
Ah, de-o dulce-nveninare otrăvită mi-i simţirea. Farmecul mă înfioară, dulce torturîndu-mi firea;
Mă topesc şi mă omoară valurile de cîntare —
0, divin copil* maestre, mă ucizi!... Cîntu-ţi
mă doare,
încetează, o,-ncetează, Bronislaw. O, nu-nceta!
Nu, o, nu... Farmecul vieţii-mi este-n chiar
cîntarea ta!... O, precum Orfeu odată, cu a lirei dulce larmă A făcut tot iadul negru, plin de gemete, s-adoarmă, Astfel tu, al vremii mele glorios, măreţ Orfeu, îmi adormi cu-a strunei plînset iadul sufletului meu. O, nu pot s-arăt în vorbe, cu ce farmec îmi întuneci Suferinţa, cînd pe coarde măiestrit arcuşu-ti luneci! în a inimii adîncuri ranele mi s-au închis.
Cînd de propria-mi fiinţă, uitător mă ţii ca-n vis!
Cînd pe-a cînturilor aripi, îmi porţi sufletul departe Şi de lume, şi de paterni, şi de zgomote deşarte!
O, de-ar fi în acest farmec dulce veşnicii de-a rîndul Să-mi ţii inema şi firea, viaţa, sufletul şi gîndul...
Ţie ţi-ar aduce slavă, glasul sufletului meu,
Tu i-ai fi şi cer, şi stele şi atotputernic zeu;
Ţi-ar suna de osanale templul sfînt al admirării...
4
49
Căci, peste dureri cu cîntu-ţi tu verşi farmecul
uitării. —
—	Dar... şi tu eşti fiul ţărnii! — Ca şi toţi eşti sclavul
firii! —
Doară numele-ţi, pe frunte-i purtînd nimbul nemuririi, Prin a veacurilor noapte plin de glorii străbătînd, Lumina-va ca un astru peste lumele de gînd!
Bronislaw, copil măiestru! iartă sufletului meu Drept prinos să-nchine-aceste versuri, geniului tău!
Mergi... Orfeu divin... Eu însă, trist copil obscur în
lume,
Prins în umbră, pin’ m-oi stinge, fără glorii, fără
nume,
Umilit, cu ochii-n lacrămi, voi cînta pe-a lirei coarde Zbuciumul etern al lumii, focul lacrimii ce-o arde!
April 1896
ÎNAINTE
Unui pesimist
Ce tot plîngi şi-ţi îmbraci gîndul Cu cernitele veşminte
Ale întristării? Negrele gîndiri, uitării Toate — aruncă-le de-a rîndul,
Haide înainte !
Au nu-ţi pare că te cheamă,
Tainic şi cu mari cuvinte,
Lupta vremii tale? Printre rele taie-ţi cale,
Truda n-o lua în seamă,
Haide înainte!
Parcă cerul, parcă sfînta Lume-a celor din morminte
Tăinuit te roagă Să te prinzi cu lumea-ntreagă,
Să-i urmezi dorul şi ţinta,
Haide înainte!
Lasă la o parte jalea,
Şterge-ţi lacrima fierbinte,
Plînsetul ţi-1 curmă! Fugi de-a laşităţii turmă.
Fie cît de aspră calea,
Haide înainte!
4
51
Cînd sub ei se zbate marea,
Au la plîns, la rugăminte
Se gîndesc vîslaşii Nu te prinde-n rînd cu laşii.
Urle de furtună zarea...
Haide înainte!
Ţipetele răutăţii Nu sta să le iei aminte,
Urle bîrfitorii! Gînd în gînd cu luptătorii înfrăţirii şi dreptăţii,
Haide înainte!
Tirania se va zbate Să te rupă cu-al ei dinte.
Tu cu pala forţii Fulger-o şi zvîrle-o morţii,
Şi din drum nu te abate,
Haide înainte!
Sufletul să ţi s-adape Din nectarurile sfinte
Ale năzuinţei. Şi pin’ marea nefiinţei S-o desface să ne-ngroape,
Haide înainte!
IRONIE
Daţi zeului Aur mărire! Prinoase şi jertfe aduceţi-i... Căci El vă e viaţa vieţii,
Putere şi-amor şi gîndire !
Lăsaţi nepăsarea să strîngă La sînu-i a voastră simţire.
Şi daţi-i de-a pururi iubire...
Ca mila din piept să v-o stingă.
închideţi portalele minţii !
La ce să pătrundă în minte Seninul ideilor sfinte Şi raza divină-a ştiinţii?
Daţi zeului Aur mărire! Prinoase şi jertfe aduceţi-i... Căci El vă e viaţa vieţii,
Putere, amor şi gîndire.
53
DURERE DE MAMĂ
Azur, smarald şi purpur, şi aur de lumină: în foc de-amurg se-ngînă... în asfinţit se-nclină Din cer, pe drum de veacuri, un taler de jăratec Şi-i feerie... cînturi... în aerul văratec.
Şi-n magic foc e zarea pe culmi, ca de aramă! Un nor, o ?drenţuită şi roşie năframă,
Abia zărit pluteşte în aer la apus,
Rubin jucînd în unde-i, tînguitor, de sus Alunecă izvorul. -— Şi-n poala de pădure:
Un plîns de doină cearcă, cu jalea-i să te fure!... Cu mugetul cirezii, tălăngele se-ngînă,
Şi-n deal, alene, fumul se-nalţă de la stînă.
E farmec şi splendoare, şi-n zbor cît ia privirea Privelişti fericite... şi-n totul rîde firea.
Cu inima jăratec, plîngînd, ca o nălucă Spre sat în goană-aleargă şi plînsâ, şi năucă!
Se uită la copila-i, ce-i moare lîngă piept:
„O, ţine-mi-o cu viaţă! Părinte sfînt şi drept.“ Se roagă biata mamă ! Şi-n durerosul gînd Că, pînă-ij sat, copila îi va pieri; ţipînd Aleargă-nveninată! Şi calea-i pare lungă Cît lumea; i se pare că n-o să mai ajungă!
Amar îşi dă putere puterilor ei, frînte...
S-ajungă mai degrabă în sat, ca să-i descînte Copilei, o bătrînă vestită-n „descîntat“. -—
Că-n viaţa-i de otravă, din mila lui i-a dat Cel „sfînt“ copila asta...; şi ea-i e tot norocul! Ş-aCuma cum să-i moară! cu jalea şi cu focul Sărmana, să rămîie, în viaţa-i de otravă ! —•-De zile, mititica, topită-i de bolnavă,
51
C-a tot luat-o mă-sa şi-n muncă, la „boieri“,
S-a dus pe lan, micuţa, în caldul caldei veri Zăcea, plîngînd deoparte întreaga zi!... La ea, Sărmana-i mamă, frîntă, din cînd în cînd venea, Din pieptu-i în bătaie şi-n flacără, pe fugă,
Să-i curme plînsul, biata, duios i-a dat să sugă; Ş-a supt din pieptul trudnic; otravă şi pieire... Ş-acuma stă să moară! — în suflet şi-n privire, Cu plînsetul durerii, ţipînd, spre sat, furtună Aleargă biata mamă!... Deodată, ca nebună: Trăsnită...’n loc rămîne! copila-n mîini apucă, Şi-n chinul deznădejdii o zguduie, năucă... Uitîndu-i-se-n faţă... se uită ca să vadă, în mîini ea ţine: viaţă ori moarte! jos, grămadă, 0 prăbuşăşte spaima, văzînd tot adevărul:
Copilul ei „o piatră“. Din cap rupîndu-şi părul, Se zbuciumă ca chinul, se văietă ca jalea:
De plîngerea-i nebună, departe... geme valea.
Cu furie, copila la piept şi-o ia de jos Ş-o strînge, ş-o sărută ; şi iarăşi, dureros,
Din miini o lasă... ţipă şi inîinile îşi frînge, Zbătmdu-se în tină; şi iar copila-şi strînge La piept, înnebunită de jale biata mamă!
în magic foc e zarea pe culmile de-aramă — Azur, smarald şi purpur, şi aur de lumină: în foc de-amurg se-ngînă la asfinţit... se-nclină Din cer, pe drum de veacuri: un taler de jăratec. Şi-s cînturi şi splendoare în aerul văratec...
Şi peste totu-i farmec, senin, amurg feeric! — Şi-n suflet: cîtă jale, otravă şi-ntuneric!
BORDEI ŞI MORMÎNT
Fire moartă... Iarnă aspră. Prin văzduhuri nici o rază. Nici o doină pe cîmpie tînguios nu mai oftează.
Peste gînduri, peste inimi, numai jale şi urît. în sălbatec vers de vifor, prin văzduh posomorit Roiesc fluturi de zăpadă, ce s-aştem în giulgi de
gheaţă
Peste lumea întristată, peste amorţita viaţă.
Vîntul, crai pribeag, în lume dus de cînd nu se
mai ştie,
Prin păduri cernite-şi cîntă doina vieţii lui pustie. Corbi-n zări îşi bat aripa, pribegind sub triste slăvi, Tînguios jeleşte glasul pustiitelor dumbrăvi,
Codrii urlă şi se zbucium străbătuţi de neagră jale; Visînd lumi scăldate-n soare dorm nămeţii jos,
pe vale.
Iar în marmoră-mpietrite, zac izvoarele sub stînci... Pace-n dealul alb — de cridă — pace-n albe văi
adinei...
Troienit şi singuratic, colo-n marginea de sat,
Stă bordeiul, suferinţii şi durerilor lăsat, înăuntru, vatra doarme îngheţată şi pustie... în perete dat cu humă, pare-o floare argintie Geamul îngheţat şi mare cît o palmă de copil. Zugrăvit e pe icoană un sfînt gîrbov şi umil. în perete rece, coşcov, afumat, e ţintuit De credinţa unui suflet de durere bîntuit! într-un cui de sub icoană un mănunchi de busuioc Şi-n alt cui un gît de sticlă ce-a plesnit de-al
iernii foc.
Iar agheasma din ea zace jos în bulgăr alb şi sfînt. în cotlon cîteva străchini, nişte zdrenţe la pămînt;
56
In ungher, mai după uşă, umilite stau alături, Fără rost, o cofă veche şi cotorul unei mături;
Pe pricliici, un liirb-opaiţ fără muc şi fără seu... încolo-n bordei nimica... ăsta-i tot avutul său.
Ţipă viforul sălbatec şi se zbate la strîmtoare.
Albe valuri şi vîrtejuri reci şi aspre de ninsoare Vîntul poartă-n pace tristă peste văi, peste cîmpii. în bordei biata Irină, mamă trist-a doi copii,
Zace greu pe-un strat de paie, lîng-un coşcovit
perete,
De cinci nopţi şi patru zile, printre gemete încete C-ale unui glas ce moare aiurează în tăcere Crudă, tristă. De tortură şi de zbucium, de durere,
De cinci nopţi şi patru zile pe ce lume-i nu mai ştie. Vînătă şi istovită dureros zace pustie,
Stă ca moartă, cînd durerea n-o mai zguduie în
spasme,
Ca-ntr-un vis urît ea vede : monştri uricioşi, fantasme, Ce rînjind hidos, într-una parcă umblă să-i sugrume Copilaşii — mîngîierea şi norocul ei din lume. Noapte-amară aşternută-i peste lumea ei de gînd.
De nimic nu-şi mai dă samă... Tot ce simte, cînd
şi cînd,
E durerea ce o ţine cînd întinsă, încordată,
Cînd făcută ghem, cu faţa vînătă şi asudată...
Tot mai stinsă, mai lipită şi cu inima-n văpaie,
Cu tortura şi cu focul iernii aspre, jos pe paie. Clipele vieţii o lasă... şi s-aruncă-nveninate în eternul întuneric. Biata, ore-ntregi se zbate:
Foc şi gheaţă se perindă prin ea. Viaţa i se curmă: Inima ei, arsă, bate stins, bătăile din urmă...
Şi-i atît amar pe dînsa ! Şi nu-i nimeni în bordei Decît „ea“ şi suferinţa şi cu gemetele ei.
Nici o milă, nici o mină n-o mîngîie iubitoare,
Nici un glas duios n-o-ntreabă: ce mai vrea şi ce-o
mai doare,
57
Nici un suflet nu se pune cu iubire la mijloc într-a ei dureri şi tristu-i suflet fără de noroc;
Nimeni nu mai răcoreşte focul chinului ei viu. Imprejuru-i numai jale-i, sărăcie şi pustiu!
Cîteodată, pentr-o clipă, noaptea sufletului ei Fulgerată-i de o rază de lumină. Cu ochi grei,
Ca deschişi din somn de veacuri, cată-n jur atunci
buimacă
Copilaşii să-şi mai vadă şi, cu dor de mamă-oleacă Să-i cuprindă, să-i sărute, dezmierdindu-i să-i
adoarmă
Strînşi la inima-i pustie ce se rupe şi se sfarmă!
Dar lumina ce o clipă îi străfidgeră în minte Piere, — şi ea, biata, cade iar în noaptea-i dinainte.
0, tu suflet ce te zbuciumi ars de-al suferinţii foc,
Tu, ce-ai dus o-ntunecată viaţă fără de noroc,
Mumă, tu ce-amar te vaieţi şi te zbaţi în suferinţi: Bine-ar fi de te-ar cuprinde somnul negrei nefiinţi!
Din neştirea oarbă-11 care eşti de chinuri aruncată Să nu mai reieşi!... Privirea-ţi, de dureri întunecată, Să nu dea mai mult de lume, ci să dormi... să nu
mai ştii
Că ţi-s morţi odorii — raza zilelor tale pustii.
Ochiul tău cernit de jale, spăimîntat şi desperat,
Să nu vadă, ars de groază, tot norocu-ţi spulberat, Toată dragostea ta scumpă, toată dulcea-ţi mîngîiere, Toată-ntreaga ta nădejde sugrumate de durere!
Arşi de ger şi frînţi de foame, mititeii, cît n-au plîns Picurînd cu lacrimi sfinte de martiri, chipul tău stîns, Cît nu te-au chemat, sărmanii, căutînd în a ta faţă,
Cît nu te-au mişcat ei, bieţii, cu mînuţe reci de gheaţă, Să te scoli, ca-n ochii milei căutînd în ochiul tău... Căci pentru a lor fiinţă: viaţă, soare, dumnezeu,
Toate se-ncheiau în tine... şi tu ai rămas o stîncă La tortura lor, la plînsul, la durerea lor adîncă!
înserează... — De pe paie, crud, cu spaimă tresărind Se deşteaptă-acum lrina; ochii, aiuriţi, colind Prin bordei; visase dînsa, că un monstru cît o stîncă, Slab ca foamea, crunt şi lacom, într-o peşteră adîncă Stînd, îi sfîşia copiii. Groaza, mila şi iubirea Zguduind-o crud, din suflet spulberîndu-i nesimţirea, 0 deşteaptă-n chinul spaimei, vrînd de vis să-şi deie
seamă,
Cu glas stins de suferinţă tînguios copiii-şi cheamă, Nici prin gînd trecîndu-i, bietei, cîte nopţi şi cîte zile
sînt
De cînd zace şi-aiurează, neştiind ce-i pe pămînt.
La duioasa ei chemare nu răspunde nici un glas... Fulgerată de-o idee, împietrită a rămas.
Cu ochi arşi de focul spaimei, împrejuru-i căutînd Aiurită, în tortura groazei, slabă, tremurînd,
Se ridică de pe paie... dar mai colo îşi zăreşte Copilaşii. Se-nsenină, dulce-n piept inima-i creşte... Către ei cu dor se-ndreaptă, 1-al ei sîn, de lîngă vatră Să-i ridice... Dar cînd ţepeni şi-adînciţi în somn de
piatră,
Reci ca gheaţa, dînsa-i află: „Morţi!“ — doar mai
putu să zică... Şi rămase ca trăsnită. Ca tremurătoarea frică, Tremurînd, fără de minte, cu privirea ţintă pusă Pe copii-i — mîngîierea şi nădejdea ei răpusă —
Stă cu inima de piatră. De cumplite chinuri vii Neputînd să plîngă-o clipă, ea, ce-ar plînge veşnicii, La pămînt, plecîndu-şi sînii peste moartele ei flori, Peste dragii, peste scumpii, îngheţaţii ei odori, Cu-ntunericul în suflet, ca o umbră fără viaţă,
Fără grai, năucă, şade rece ca un stîlp de gheaţă.
Mai în urmă, zguduită ca de-o aprigă furtună,
Ochi păgîni-nălţînd la ceruri, stînd aşa ca o nebună,
59
Vrea să plîngă... dar glas n-are ; vrea să spuie un
cuvînt,
Dar nu poate!... — Şovăieşte... şi, zdrobită,
la pămînt
Cade, stinsă pe vecie, peste stinşii copilaşi.
Moartă-i firea. Plin de pacea tristă-a nopţii din sicriu Peste lume cerul doarme liniştit şi fumuriu.
Nici un flutur de ninsoare prin văzduhuri nu mai
joacă.
Legănate-n fum de pîclă, albe flori de promoroacă Picură din ramuri albe adormite-n neagră jale. Farmec trist... tăcere-adîncă — sus pe deal şi jos
pe vale.
Printre crengi în flori de gheaţă nici un cînt nu mai
, răsună,
Nici o rază, nici un freamăt, nici un cînt... pe tot
tăcere:
Pace tristă peste lume, peste stinşii în durere!
SONET
Cînd ochii-mi te zăriră-ntîia dală Tu miluiai cu mîna-ţi diafană
O	suferinţă slabă şi sărmană,
Ce te opri cu rugă tremurată.
Uimit am stat în loc — rămas o stană — Privindu-ţi întruparea adorată... în haina ta părea învestmîntată
O	dulce albă zînă, o Diană.
Ademenit de gîndul că în tine E întruparea unui suflet mare,
Pe veci căzut-am rob iubirii tale.
Te-am urmărit cu lacome lumine...
Şi-i mult de-atunci!... şi nu-mi mai vii în cale Şi sufletu-mi, stingher şi veşted, moare...
SONETE
Adoratei
După vecii de crudă suferinţă Privirea mea te întîlneşte iară:
Eşti tot frumoasă ca odinioară...
Dar eu — ce tristă, jalnică fiinţă !
Un dulce vis, un cer senin de vară E viaţa ta. Deşartă năzuinţă Nu-ţi roade inima. A ta dorinţă Din bucurie-n bucurie zboară...
Te văd de fericiri împresurată,
Iţi văd palatul... dar văd şi abisul Ce ne desparte, dulce adorată!
Te văietă, o, suflet, — ca închisul în noaptea iadului, — vecia toată în focul lacrimii topindu-ţi visul!
★
Ori iadul, ori viaţa mea, totuna !
Şi totuşi, inimă de rane plină,
Tu, ei nu-ţi spune patima-ţi haină Ci taci... şi-n foc rămîi pe totdeauna.
62
Copil sărman, pc fruntea ei divină Eu n-aş putea să pun decît cununa Martirilor, desfăşurînd furtuna Mizeriei, pe viaţa-i de lumină...
O, cum să-ntind a suferinţii noapte Pe inima-i senină, cînd iubirea Cu-a milei farmec sufletu-mi răpune
îneacă inimă-ale tale şoapte,
Ş-adio 7,i-i nădejdii!... Fericirea Pe fruntea ta o floare nu va pune.
LA UN VANDALISM ANTISEMIT!
Cu toţii deopotrivă ne zămislim în mume Şi-n tot aceleaşi chinuri şi fel venim pe lume. în tot aceleaşi chipuri trăieşte-n toţi natura, Ne-nduioşează mila, ne-nverşunează ura.
Pe-a tuturor viaţă de cînturi ori suspinuri Acelaşi cer întinde albastrele-i seninuri.
Ne curg aceleaşi lacrimi şi morţii ne trimite Aceleaşi răni şi boale, şi foamete şi sete,
Ne arde-acelaşi soare, rie bate-acelaşi vînt,
Căci toţi sîntem copiii aceluiaşi pămînt.
Deci, cînd avem cu toţii aceeaşi mamă: Firea,
De ce aprindem ura şi stingem înfrăţirea ?
Au nu ţi-e groază oare, ca tu să te cobori Mai jos ca oarba fiară? Şi nu te înfiori,
Tu, omule, de ura ce porţi pe cei ce sînt Şi fraţii tăi şi fiii aceluiaşi pămînt?...
Să ne-nfrăţim, noroade La ce al urii vierme în suflet ne-ar mai roade?
Să ne-nfrăţim!... Pămîntul în sine pare-a plînge Că-1 tot udăm cu lacrimi şi-l tot pătăm cu sînge...
64
SONET
La mormintul lui Arghir Parua 1
Un plîns amar şi dureros îmi vine Privindu-te : mormînt fără podoabă ;
O	! cum zbor anii c-o eternă grabă, Dînd morţii reci virtuţile divine.
Mormînt sărman ! au cine mai întreabă Ce vis măreţ e-nmormîntat în tine?! Doar lot priviri de nepăsare pline, Asupră-ţi cad!... şi totuşi, cît de slabă
E harfa mea, ca să înalţ cîntarea Măririi tale: Parua iubite!...
O	! dormi, o, dormi tu, fiu al suferinţii!
Tu blîndă stea, ce-ai luminat cărarea Noianului de suflete robite în noaptea grea şi oarbă-a neştiinţii !
1	Arghir Parua — muncitor cizmar, prieten cu Neculuţă : autor
al unor încercări literare, Parua nu izbuteşte însă să-şi desfăşoare din plin potentele creatoare, căci moare la 5 mai 1891, în vîrstă de 27 de ani, „la Spitalul Filantropia unde mor săracii, ros
de oftică ce desigur a căpătat-o din cauza muncii şi a atelierelor
nesănătoase In care a trăit", după cum ne informează ziarul Munca, Nr. 12, anul 2, din Mai 1891.
5 ■— Spre ţărmul dreptăţii
CATANĂ
(In formă ipopulară)
Foaie verde mătrăgună, Viaţă, tu, la ce-mi eşti bună, Cînd din zori şi pînă-n sară Inima mi-i foc şi pară,
Şi din sară pînă-n zori Ochii mi-s lăcrămători Şi tînjesc şi mă topesc Şi viaţa-mi vieţuiesc De cînd bietul cătănesc ! ? Pămînte, negru mai eşti,
Ca traiul cînd cătăneşti,
Ca traiul cînd porţi oţele Pe trupul bătut de rele!
C1NTEC
Vîntule, vîntuţule,
Ce tot plîngi, drăguţule?
Ce tot plîngi, ce tot jeleşti, Prin sate cînd pribegeşti?
Lasă plînsul, dragă frate, Nu-mi fă zile-ntunecate,
Că destul jalea mă bate,
Şi-mi umple oftările Casa şi cărările,
Şi mi-e traiul fiere-amară, Inimioara foc şi pară,
Trupul de nevoie supt Şi traiul sărac şi rupt!
Du mai bine, du departe,
Jalea vieţii fără parte,
Du, mă frate, peste mări Cel jălit, cele oftări! Ş-alungă-mi din piept mîlinirea Şi-mputerniceşte-mi firea;
Sus pe deal şi jos pe vale Să tot cînt voios pe cale,
Să cînt doină voinicească,
Şi nădejdea să-mi tot crească, Inima să nu se frîngă,
Bieţii ochi să nu mai plîngă, Puterea să nu mai stea Plecată ca salcia!
/
5*
67
CÎNTECE
I
Frate, frate norule,
Greu plîngi, frăţiorule,
Pe căile vîntului De jalea păraîntului,
Şi eşti negru, frăţioare,
Ca straiul de-nmormîntare, Ca noaptea fără de stele,
Ca jalea inimii mele!
II
Inimă, de ce te frîngi Şi te zbaţi şi mereu plîngi Ca pruncul fără de mumă, Ca lunca arsă de brumă? Lasă-ncolo, inimioară, Plînsul foc şi jalea ,pară !
Că prin toate ţările Unde cresc oftările Şi-a sculat nădejdea vîntul, Să bată cu el pămîntul, Lumea-ntreagă să mi-o bată, Şi din ea s-alunge-odată Plînsul tot şi jalea toată!...
68
MARTIRI ŞI CĂLĂI
Tot munceşti, sărman popor,
Tot munceşti... Şi-al muncii spor
Ţi-1 răpesc duşmanii. Ţu te crezi bătut de sorţi Şi ca vita rabzi şi porţi
Pe-al tău gît tiranii.
Rabzi bătăi de pumn şi bici,
Rabzi ocări... şi nu-ţi ridici
Braţul, stai ca laşul. N-ai puteri să te răscoli Şi de plîns, de chin, de boli,
Ţi-i umplut sălaşul.
Pui în lanţuri ai tăi ani,
Pe copii ţi-i faci orfani,
Văduveşti soţia,
De cumva-ndrăzneşti să zici Că ai drept să te ridici
Să dobori hoţia...
Doar în gînd dacă mai poţi Să blestemi pe cîni şi hoţi
Că-ţi răpesc tot dreptul, Cîntecile tale plîng!...
Ah, doar ele îţi mai stîng
De văpaie pieptul.
/
Binele, tu nu-1 cunoşti,
Biruri, domni, şi popi, şi oşti,
Ţi se toarnă-n spate — Plîngi de trudă pe cîmpii,
Plîng de foame-ai tăi copii,
Răul crunt te bate...
Boii-n jug de foame-ţi rag Şi de slabi abia mai trag
După dînşii plugul.
Tu de milă plîngi brăzdînd Gol şi slab — căci doar în gînd
De-ai văzut Belşugul.
Trupul tău, de chin, e supt,
Straiul tău sărac e rupt,
Cîntu-i plin de jale! N-ai nădejdea-n ce să-ţi pui,
N-ai în lume cui să spui
Iadul vieţii tale!
N-ai dreptate pe pămînt,
N-ai scăpare-n tatăl sfînt...
Te-a uitat şi dînsul! Yîntul te jeleşte-n crîng,
Apele prin văi te plîng
Şi-ţi îngînă plînsul.
Cîntăreţii pleacă-n zări...
Şi te lasă în oftări,
Stins de zile grele,
Şi cînd iarăşi vin cîntînd,
Ei te află tot oftînd,
Şi topit de rele,
70
Te-a văzut de trudă frînt,
Te-a văzut prin ploi şi vînt
Gol ca un nevolnic... Dar voios şi fericit încă, vai, nu te-a zărit,
Zarea de pe colnic.
Soarele-a văzut prin văi în război pe fiii tăi,
Morţi de răutatea Chinului pe ei căzut!...
O, dar el nu ţi-a văzut
încă libertatea.
Fiii tăi, cei mari şi buni,
Sînt înşelători, nebuni,
Şi prigoana-i bate, Că te plîng şi te iubesc Şi spre bine îndrăznesc
Drumul să-ţi arate.
Dorul lor măreţ şi sfînt Ură, lanţuri şi mormînt
întîlnise-n cale;
Căci e crimă-a te iubi,
A te plînge ^i-a zdrobi
Jugul vieţii tale.
Căci stăpînii socotesc,
Cînd cei buni din lanţ voiesc Să dezlege Leul,
Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin şi munci,
Pentru dînşii, greul?
O, Popor, tu eşti trudit...
Iar mişeii ţi-a-ngrădit
Drumul la Dreptate. Dar, nădejdea să nu-ţi pierzi, Ţine-te ca brazii verzi,
Cînd furtuna-i bate.
SPRE ŢĂRMUL DREPTĂŢII
Nu plînge! Dă-ţi suflet, cu fire voinică, Te-avîntă-nainte pe valuri în spume,
N-ai teamă de neagra furtună, n-ai frică, Oricîte talazuri oceanul ridică
în calea ta, Lume!
Răcnească furtuna de furie suptă,
Şi geamă ca iadul din basme oceanul, —
Tu dă-te cu totul nădejdii, şi luptă,
Şi cîntă prin noapte de fulgere ruptă, Cătîndu-ţi limanul.
Columb, cu nădejde atins-a pămîntul Spre care-a lui gînduri pornitu-şi-au zborul, Tu, Lume, ca dînsul înalţă-ţi avîntul,
Şi tot înainte să-ţi fie cuvîntul,
Şi gîndul şi dorul.
Iar dacă tiranii, o, Lume stăpînă,
Or vrea să-ţi închidă a binelui cale,
Tu roagă-i! Dar... dacă de ruga-ţi blajină Vor rîde... Răpindu-ţi cu lacomă mînă Comorile tale,
Răscoală-ţi copiii viteji ca titanii!
Ca fiara, în care înfipt-ai cuţitul,
Călăii să urle, să-şi blesteme anii De pradă şi lene, — să-şi vadă tiranii,
Prin lacrimi —• sfîrşitul.
73
De groaza pieirii să-şi sape mormîntul Şi-n el să s-ascundă ei — lacoma turmă, în sînge revolta să-şi scalde veşmintul,
De ţipăt şi vaiet să geamă pămîntul Ca-n ziua din urmă.
Pe sceptre şi steme, şi tronuri sfărmate, Trufaşă tu calcă, şi mîndră te-ndreaptă Spre ţărmuri de sînge şi plîns neudate, Spre ţărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-aşteaptă.
Deci lacrima şterge-ţi... cu fire voinică, Prin noapte de iaduri, pe valuri în spume, Te-avîntă-nainte!... N-ai grijă, n-ai frică, Oricîte talazuri şi stînci se ridică în calea ta, Lume!
SUPREMA CRIMĂ
Să-i puie mereu, în tot locul Poporului vaduri,
Şi-n suflet să-i toarne tot focul Din negrile iaduri.
Să-l scuipe, să-l calce-n picioare, Silindu-1 vampirii:
Să beie din cupa din care
S-adapă martirii!
Să rîdă, cînd bietul se plînge Bătut ca un cîine; Otravă şi lacrimi de sînge
Să-i toarne pe pîine.
Să-i deie-ncbisoarea amară
Şi lanţul şi moartea: Cînd foamea îl scoală să-şi ceară Dreptatea şi partea.
Să-nece viaţa lui toată
în noaptea neştirii, Cu biciul de flăcări să-l bată, Să-l deie pieirii.
75
Să ducă flăcăii în luptă:
Sărmanii, să piară Să lase cu inima ruptă
De jale, o ţară!
Aceasta în lume le este
Ştiinţa şi breasla. 0, vreme de tristă poveste:
Admiră-ţi odrasla!
POPORUL
Sînt lava care arde şi omoară,
Şi triumfală-n ziua mult visată Voi izbucni la ceruri liberată Din orb abis, din noaptea-mi seculară.
Incendiul, în braţele-i de pară,
Va strînge lumea de păcat pătată,
Şi pin’ la cer, de cea din urmă dată, Suna-va a războiului fanfară.
Distrucţia şi moartea între ele,
Ca pradă dreaptă, lumea vor împarte... Iar, după ziua triumfării mele,
Cu-acest pămînt îndurător de moarte, Edenul 1 — pus de visul meu în stele — Se va-nfrăţi spre-a nu se mai desparte.
1	Edenul — raiul
77
PRIGONITUL
Lung e-al anilor şirag
De cind tu n-ai vatră, De cînd n-ai pe lume drag,
Şi de cînd, din prag în prag, Cîinii-n sat te latră.
Baţi cărări fără de rost,
Rupt îţi este straiul Şi n-ai nici un adăpost...
Parcă blăstămat ai fost
Foc să-ţi fie traiul!
Pentru leturghie scoţi
Banul cel din urmă, Şi te rogi la sfinţii toţi...
Dar, n-ajungi unde socoţi,
Răul nu se curmă!
Doi feciori, în depărtări
Ţi i-a stins războiul'. Şi rămas-ai în oftări,
Şi te bate pe cărări
Răid în tot soiul.
Ani întregi, cu bici de foc
Te-a bătut boierul.
Şi de dînsul n-aveai loc,
Şi-ntr-un ceas fără noroc
L-ai izbit cu fierul!
78
Au pus lanţuri şi veşmînt
De ocnaş, pe tine!
Tot ce-aveai s-a dus în vînt, Soaţa ta sfîrşi-n mormînt
Grelele-i suspine...
Ai scăpat... — N-ai nici un rost
Şi ţi-i rupt veşmîntul, Eşti flămînd, n-ai adăpost — Vitregi, pentru tine-au fost
Cerul şi pămîntul.
Tot la praguri de străini
îţi trăieşti oftarea, Tot de plîns ţi-s ochii plini — Tot la deal şi tot prin spini
Ţi s-a-ntins cărarea!
MOMENT DE REVOLTĂ
Un trai de cîine-nlănţuit,
La pragul lui spurcat să duci, Să-nduri ca cei întinşi pe cruci Şi-n grele munci să te usuci,
De grijă hărţuit.
Să nu murmuri, că nu-i de-ajuns Răsplata grelei tale munci.
Să rabzi ocări, s-asculţi porunci Şi nici măcar să nu-i arunci
Cu ochii, un răspuns.
Şi cînd mai greu el te-a rănit Să zici că-i bun, că-i înţelept,
Şi să nu-i spui în faţă, drept,
Că-i un neghiob ce poartă-n piept Un suflet încîinit.
Că dacă om te socoteşti,
Şi nu mişel, nu laş plecat,
Nu cîine-n lanţuri ferecat,
Pe drumuri, tu eşti aruncat,
De foame să plesneşti!
Ah, cît aş vrea, de voi, furtuni, Să-l pot lega cumplit şi strîns,
Din zbor să-l daţi zdrobit şi stîns, Să rîd de ultimul lui plîns,
Cu hohot de nebuni !
Tiran mi-ai zis? O, nu, sint bun.., Şi nu tiran, precum tu spui,
Dar cînd pe şarpe-n sîn îl pui,
Şi-n sîn îl laşi să scoată pui,
Nu eşti un laş nebun?
Şi nu-i blăstăm că te-ai născut, Cînd tu, cu iadul tău te-mpaci, Cînd tragi în jug şi rabzi şi taci, Şi cînd din braţul tău nu faci Dreptăţii sfinte scut?
îmi pare-atît de drept şi sfînt Pe crudul şarpe să-l sugrum,
Şi foc să fac în al lui drum,
Şi-n foc să-l zvîrl şi să-l fac scrum Şi scrum să-l dau în vînt
EROII
Prin noapte, cu facla în sfînta ei mînă, Spre ţărmii de aur ai zilei de mîne,
Ne duce, pe-a vieţii talazuri bătrîne, Speranţa stăpînă.
Eroii urmează Speranţei stăpîne Şi-n cale, cu monştrii, ţin luptă păgînă Şi trec peste laşii ce vor să rămînă în lanţuri de cîne.
în luptă, oricare căde-le-va partea,
Ei cîntă şi luptă şi nu se-nspăimîntă De culmi şi abisuri!
Ce nobilă-i viaţa, ce mare e moartea,
Cînd lupţi şi mori falnic, sub flamura sfîntă A marilor visuri!
82
PESIMIŞTI FĂŢARNICI
în ce decepţii viaţa vi se sfarmă,
O, laşi, cu feţe de-orgie supte,
Cînd în a vieţii mari şi aspre lupte Voi niciodată n-aţi purtat vreo armă,
Apostoli ai Nirvanei 1, voi, în larmă De chiote şi cînturi nentrerupte,
Beţi cupe-n braţe de femei conrupte, '
Cît oarba noapte-n patu-i stă să doarmă.
Şi beţi de-o bestială fericire, în cor, cu-ale orgiilor sirene,
Cîntaţi lui Bacchus imnuri de mărire
Şi nu loviţi auzul dimineţii Decît cu-o larmă de orgii obscerie,
Voi, preoţi ai neantului 2 vieţii.
1	Nirvana — (în religia budistă) stare «mistică de fericire, presupusă a fi realizată prin eliberarea de grijile vieţii şi prin contopirea sufletului individual cu esenţa divină.
2	Neant — nefiinţă, inimic.
SCULAŢI!
I
Sculaţi!... Lăsaţi martirica răbdare! Dreptatea, azi, vă-nchină a ei armă:
Lăsaţi Revolta ca să dea alarmă
Din ţărmii-n ţărmii lumii muncitoare!
Mai tari decît cutremurul ce siarmă Şi munţi, şi muri şi domuri 2 sfidătoare, Sfărmaţi al vostru Iad — căci Omul n-are
O	clipă, drept: în lanţ şi-n Iad să doarmă
Proscrişi din Raiuri — Operile voastre Cu care voi uimit-aţi însuşi Cerul»—-Prin timpi cerniţi ca noaptea fără astre,
Vă bîntuie flagelul şi furtuna Mizeriei, pîn-ospitalierul Neant vă dă azil pe totdeauna!
II
Sculaţi, sculaţi!... Prin noapte şi furtună O, mergeţi, mergeţi, mergeţi înainte, Dezmoşteniţi Herculi ai muncii sfinte, Căci nu-i departe Patria Comună.
1	Muri — ziduri.
2	Domuri — catedrale.
84
în ea v-aşteaptă-Amoru-atotputinte, Speranţa, Munca, Pacea, Voia bună!... Sculaţi, sculaţi!... Destul trecutul sună De blăstăme şi plîngere fierbinte.
în nori, văzut-aţi stînd vreun fulger oare? O, nu!... Decît închis în nor, să doarmă, Mai bine liber şi splendid, el moare!
Din ţărmii-n ţărmii lumii daţi alarmă ! Căci Iadul, spre funesta-i triumfare :
Din voi îşi face-n contra voastră, armă.
AVÎNT ŞI LAŞITATE
Din culmi de munţi — din falnicile tronuri, Pe care stat-a rasa lui antică — în zbor trufaş un vultur se ridică La cer, splendid, neatins de vane zvonuri!
Măiastra fire-n imn îl glorifică ’Nălţînd spre el noianele de tonuri! Monarh, stăpîn pe slăvi şi orizonuri,
El bate-n cer din aripi, fără frică !...
Ce grandios, în magică splendoare,
Se scaldă El, purificat de tină:
O, dar... de jos şi pin’ la slava-n care
Tronează El cu glorie deplină:
Ce depărtări de vecinicii nu-s oare Cînd inima e laşă şi meschină?
VALURI DE MĂTASĂ
Voi negustori, pe lungile tejghele,
In faţa visătoarelor de baluri, Desfăşuraţi mătasa-n valuri-valuri,
Cu mîini împodobite cu inele.
Şi nici visaţi, că-n mări ce bat în stele, Cu munţi de ape ce se frîng de maluri Nu-s inundate atîtea idealuri,
Dureri şi vieţi, ca-n valurile-acele !...
Rivale-n frumuseţi şi strălucire Cu florile, cu cerul şi cu marea,
Ele-n auzul meu, cu-a lor foşnire
Lovesc uşor şi trist ca suspinarea Unor murinde, palide martire...
Şi-n ochi mi-aduce lacrămi, întristare !
87
Postume
SONET
în tina prostituţiei zac moarte Şi rozele-ţi şi crinii tinereţii:
Dar tu nu plînge... Zilele măreţii Şi sfintei judecăţi nu sînt departe.
A tale visuri, ce s-au stins deşarte, Pierind, cum piere roua dimineţii, Atunci vor cere din neantul vieţii, La sfîntă zi, a răzbunării parte.
Incendiul cu braţele de pară Şi armele revoltei ascuţite De inimele tari ce te-alungară
De la banchetul vieţii fericite — Te-or răzbuna, că visele-ţi, fecioară, Nu cerului, ci tinei fu jertfite.
COR DE ROBI
Muncim din greu şi pe-ntrecut Să vă sporim averea,
Căci, rînd pe rînd cum v-a plăcut, Din forţa noastră v-aţi făcut în contra forţei noastre scut Precum avut-aţi vrerea.
Muncim bătuţi şi înjuraţi
în lanţul vrerii voastre.
De mici copii ne ferecaţi,
Cu munci de iad ne-mpovăraţi Şi rîdeţi voi cei nenduraţi De plîngerile noastre!
Cruzimea voastră de păgîni Pe drumuri ne aruncă Cînd sîntem bolnavi ori bătrîni, Căci vi-s mai dragi ai voştri cîni Ca noi, cînd ni s-au dus din mîni Puterile de muncă.
Ne-nchideţi viaţa, ca-n mormînt, în fabrici şi uzine,
Şi ne răpiţi al firii cînt,
Şi florile, şi cerul sfînt Şi dulcea batere de vînt Şi zările senine.
89
Ne stingeţi al vieţii drag Şi zările senine.
Şi albi şi rumeni ca un frag Zîmbiţi cînd ne vedeţi şirag,
De foame-mpinşi 1-al vostru prag Să vă cerşim robia!
Copiii dragi, ni-i aruncăm Şi mila ne omoară!
Şi mila-n plîns ne-o înecăm!...
Căci foamea, cum să le-o-mpăcăm?-Cînd după muncă noi plecăm Flămînzi, din zori în sară!
în bietul nostru suflet frînt: Răbdarea-şi frînge vadul.
Şi totuşi n-avem crezămînt,
Şi pentru noi, sub cerul sfînt,
Din tată-n fiu, pe-acest pămînt Ne tot întindeţi iadul!
în cîmp, la munci plecăm din zori Copii, şi taţi, şi mame,
Şi-n foc de soare şi-n sudori Muncim să v-adunăm comori, Călăilor — neştiutori
De trudă şi de foame !
Ai voştri zbiri cu cap zălud,
Cînd truda grea ne frînge : De-al vostru plae ei nu ne-aud Nici rugi, nici plîns, ci tot mai crud Pe trup ne ard cu biciul ud
Şi greu, de-al nostru sînge !
90
Pierim topiţi de chin şi boli,
Ne frînge jalea, pieptul! Răbdînd, la voi trimitem soli Cu plîns în jălbi, şi stăm domoli, Că*n legi aţi scris: „Să nu te scoli Cu sila să-ţi iei dreptul“.
Dreptatea noastră — sfînt odor, Voi ne-aţi închis-o-n carte, Şi-ai noştri toţi dreptate vor,
Dar vrerii lor ei pun zăvor,
Căci astăzi, al dreptăţii dor
E lanţ, şi plumbi, şi moarte.
Din prunci şi pîn’ pierim moşnegi Tot bici de foc ne bate!
Şi ne-aţi legat în lanţ de legi,
Şi bir, şi oşti, şi popi, şi regi,
Şi raiul vieţii voastre-ntregi Ne-aţi tot trîntit în spate!
De-amarul greu, de nenoroc,
Ni-i stins din piept avîntul. Ni-i cîntul plîns şi plînsul foc, Dreptatea batere de joc Şi-abia avem pe lume loc
Să ne săpăm mormîntul!
Şi-al tutulor e-acest pămînt.
A tutulor dreptatea Şi-amarul plîns şi dragul cînt Şi tot ce-i bun, frumos şi sfînt. Şi totuşi pînă la mormînt Noi ducem greutatea.
91
*
Dar într-o zi, din văi, din munţi,
Din sate şi oraşe,
Voinici, femei, bărbaţi cărunţi Se vor scula, şi tari, şi crunţi Vor pune-n praf a voastre frunţi,
Jivinilor trufaşe!
Şi tigri fi-vor blînzii miei,
De s-o-ngrozi şi firea Cînd răsculaţi cu sfînt temei,
Cu braţe de puternici zei In neagra răsculare-a ei Va trece prăbuşirea.
Ca recea spaimă tremurînd, în tină, la picioare,
Iertare veţi cerşi, plîngînd...
Iar noi, trufaşi, pe voi călcînd,
Vom rîde-n hohot, auzind Că mai cerşiţi iertare.
La cerul gol de îndurări Zvîrli-vom răzvrătirea.
Un iad de ţipăt şi strigări,
Şi mări de flăcări, mîndre mări,
Vor bate-n cer, spre depărtări,
Gonind din lume zarea...
Poveştilor şi morţii dînd Sodoma şi Gomora, 1 Cei buni, călăi nemaiavînd,
1	Sodoma şi Gomora — nume biblice reprezentînd cetăţi asu pra cărora — spune legenda — s-ar fi năpustit răzbunarea 'di vină pentru corupţia ce exista acolo.
92
Trăi-vor fraţi tle dor şi gînd, C-un Rai aievea îmbrăcînd Pămîntul tuturora.
Reda-vom sfîntului pămînt ' Odihnă şi frăţie!
Căci toţi cu drag şi-or da avint Spre tot ce-i bun, măreţ şi sfînt, Şi-n veci de veci vor zice-n cînt: Dreptate, slavă ţie!
(
\
DOR
Ia-ţi tot focul, dorule,
Şi te du, odorule,
Pin’ la poartă, pin’ la prag, Pin’ la cine mi-e cu drag:
Şi mi-1 arde, arde-mi-1,
Şi spre mine-abate-mi-1!
Să legăm, doruţule,
Dor cu dor, drăguţule,
Făcînd legăturile
Braţ’ în braţ’ cu gurile !...
Dar mergînd, să nu te pui La tot satul să mă spui: C-or pomi minciunile Repezi ca furtunile,
Şi multe ca stelele Or umbla bîrfelile,
Să-mi oprească dragostea, Bată-mi-le pacostea,
Să-mi umple oftările,
Casa şi cărările...
PRIMĂVARA
în mînă cu sceptru de flori,
Cu stea de lumină pe frunte, Treci mîndră cu paşii uşori Din vale în munte.
Şi laşi pe-a ta urmă cîntări, Miresme şi aur de soare, Şi-aprinzi în adîncile zări Albastra splendoare.
Covoare-nflorite-mpînzeşti,
Şi farmec şi viaţă dai firii,
Şi apele tu le trezeşti
Din somnu-mpietririi.
Din sate în cîmpuri tu scoţi Şi doina, şi turma, şi plugul,
Şi munca ce scoate la toţi Din ţărnă belşugul.
Afară, la tine ne chemi,
Cîntînd şi bătîndu-ne-n geamuri, Şi-n codri, ca-n mîndrele vremi, Ne duci pe sub ramuri.
Şi-n sufletul nostru cobori O dulce, nostalgică jale,
Ne farmeci cu visuri, ne dori Cu doruri de cale.
95
în suflet şi-n inimă-aduci Nădejde şi dragul de viaţă,
Şi lacrima tu ne-o usuci Din gene şi faţă.
Cu doina, din văile-n flori Spre culme sui turma la stînă, Şi turma tu iar o cobori Cu doina bătrînă.
Pe cîmpuri cu doina petreci Tu plugul din zare în zare Şi brazdele negre le-neci în aur de soare.
Măiastră, pe umeri rotunzi Cu plete în valuri uşoare,
Prin codri de veacuri pătrunzi, Cîntînd visătoare.
Spre lacuri din mîndre păduri, Visînd de te-abaţi din cărare,
Cu ochii tăi mari şi azuri Te uiţi zîmbitoare.
Şi-atît de frumoasă tu eşti,
Că rîzi în părere de bine; în apă privind, te-ndrăgeşti Tu însuţi de tine.
Dar iată că vîntul din somn La cîntu-ţi, măiastră, tresare; Şi-i tînăr ca tine, şi-i domn Ca tine sub soare.
96
Sfioasă, văzîndu-1, tu fugi;
Dar, sprintena-ţi fugă se curmă, Căci dînsul, cu caldele-i rugi, Te-ajunge din urmă.
Degeaba te aperi, te zbaţi,
Să scapi de dînsul, degeaba ! Te-ntuneci la faţă şi-l cerţi Să-ţi aperi podoaba.
Căci dînsul îţi fură rîzînd Din păr cîte-o floare stăpînă,
Şi-n aer o zvîrle fugînd Cu tine de mînă.
Te prinde uşor de mijloc Şi dornic în braţe te ţine,
Şi lumea şi toate pe loc Le uită cu tine.
Vicleană, cu dînsul te pui Sub arcuri de crăngi înflorite,
Şi cînţi, şi-n cîntec îi spui De vremi aurite.
Cu capul în poală ţi-1 culci Şi-l mîngîi cu alba ta mînă, Şi-adoarme în şoaptele-ţi dulci Sub ocbii-ţi de zînă.
Pe albii tăi umeri jucînd A pletelor galbene valuri,
0, iată-te iarăşi cîntînd în zare pe dealuri.
Spre ţărmul dreptăţii
în farmecul dulcelui somn Sub arcuri de ramuri în floare, Lăsat-ai pe-al codrului domn Puternic şi mare...
Dar iată că vara în zări Apare-n alai de crăiasă, Măiastră ca tine-n cîntări Şi-asemeni frumoasă.
I .
Tu -n zare, pe munţii senini, O-ntîmpini cu zîmbet în cale Şi veselă tu îi închini Podoabele tale.
Şi-n mînă cu sceptru de flori, Frumoasă şi-n floarea puterii* Zîmbind, fericită tu mori Pe braţele verii.
CODRULE
Codrule, codruţule,
Greu oftez, drăguţule,
Cînd mi-ţi văd cîntările Umplînd depărtările,
Cînd văd dezmierdările Lăsîndu-ţi cărările,
Şi mi-ţi văd frunza-n cărări, Bătută de dezmierdări,
Şi te-aud plîngînd cu foc, Cum plîng eu, fără noroc.
Codrule, codruţule,
Vai de noi, drăguţule,
Că-n tine bat ploile Şi-n mine nevoile,
Şi ti-s «rele zilele,
Şi mie suspinele.
CĂRĂUŞII
în noapte de iad e cîmpia,
Iar viscolul aspru, sălbatic, Răscoală potopul iernatic Pe lume să-şi verse urgia.
Nu-s ceruri, nu-i zare, nu-i rază Şi firea se zbate să moară,
Şi urlet de glasuri de fiară Pătrunde prin noaptea de groază.
Pierduţi şi eu inima ruptă De groază şi chinul sălbatic,
Pe cîmp, cu potopul iernatic Amar cărăuşii se luptă.
Se văietă ca jalnica toamnă,
Şi-n vite lovesc şi lc-ndeamnă Să tragă, să taie nămeţii.
Dar frîntă e coarda puterii în trupul sărmanelor vite.
„O, scapă-ne, doamne slăvite!“
Ei strigă în prada durerii.
Dar rugile, vai! li-s deşarte Şi iadul pe dînşii se varsă. De-amaruri li-i inima arsă Şi-i zguduie groaza de moarte.
100
în groaza şi-n dorul de viaţă Dejugă... iau boii, fac cruce Şi pleacă, ei, triste năluce, Pierduţi în Sahara de gheaţă.
E ziuă. şi stat-a urgia...
Dar unde-s acum cărăuşii? Sărmanii... dorm veşnic cu duşii Şi trist ţintirim li-i cîmpia.
Şl TOTUŞI
I
La ce şi astăzi ca atunci
La tine să mă-nchin,
Cerşind o rază să-mi arunci
In noaptea mea de cliin?
Şi în genunchi la ce să-ţi cad Cu-a dorului dureri,
Cînd azi în gînd nu-mi mai recad Părerile de ieri?
Cu alte visuri, spre alt port Acuma mă îndrept,
Din tot ce-a fost, azi nu mai port Nimic în al meu piept.
Şi totuşi, dacă tu ai vrea
Cu mine să te-ndrumi Pe-aceeaşi sfîntă cale grea,
Spre tot aceleaşi lumi,
Te-aş adora pin’ la mormînt Şi m-ar urma în veci,
Cu raza lui, amoru-ţi sfînt
Spre noaptea morţii reci.
102
OCHII
Pe cărare, sub arţari, Mă-ntîlnii cu doi tîlhari Fără arme de-ncărcat,
Fără roibi de-ncălecat.
Şi cei neaoşi hoţomani Nu-mi prădă punga cu bani, Ci-mi prădară minţile, Somnul şi dorinţile,
Somnul şi puterile Şi toate plăcerile ;
De mi-i traiul cu urît,
Şi fiere de amărît,
Şi ştiu focul inimii Şi dorul ce cîne mi-i.
103
FARMEC DE VARĂ
E vară... şi slava-i senină, şi-ţi pare Abisuri albastre al apelor fund. Miresme, ca-n raiuri, prin aer pătrund, Şi-n tot e splendoare.
Cu hohot izvorul pe vale s-aruncă, Cîntările-n ramuri măiestre doinesc,
Şi cîntă din frunză şi-n frunze pocnesc Flăcăii, prin luncă.
Voioşi, cocostîrcii, în slava senină,
Trag hora-n plutire, mişcîndu-se lin;
Iar vara, cu glasul de cîntece plin,
Se scahlă-n lumină.
In ape-adormite, cu-o linişte sfîntă,
Dorm ramuri de umbră şi umbră de stînci, Iar cucul departe prin codrii adînci Aleanul îşi cîntă.
Pe culme răsună o doină măiastră,
Şi fluturi de aur în soare se scald,
Şi tremur din aripi pe văi de smarald.
Şi zarea-i albastră.
Ce dulce-i cînd doarme în suflet mîlinirea Şi chinul... alene, pe iarbă întins,
Să cugeţi la basme... şi-n gol necuprins Să stai cu privirea.
Mi-e sete de unda-ţi, o, Lethe, uitării Să dau ale lumii mizerii şi chin,
Să pot în viaţă, în tihnă, să-nchin
0	oră visării.
i
ÎN CĂTĂNIE
Şi m-apucă sările Numai cu oftările,
Şi mă strîng curelele,
Şi mă ard oţelele:
Că de silă colo-n sat, Pentru ele, ini-am lăsat Părinţii suspinelor,
Şi ogorul spinilor, Pluguleţul ploilor,
Şi casa nevoilor;
Şi pe mîndra singurea, Galbenă de jale grea,
Ca frunza pe-o rămurea.
106
ÎNTÎLN1RE
Nu mai credeam c-am s-o mai văd vreodată, Căci erau ani din ceasul despărţirii,
Dar ea-ntr-o zi îmi apăru privirii Cu chipul slab şi-n zdrenţe-nveşmîntată.
Şi m-a privit atît de-ndurerată,
Că mila ei mi-a-nvins tăria firii.
Am stat în Ioc şi, robi compătimirii,
Am prina a ne vorbi ca altădată.
Mişcaţi pînă la lacrimi fiecare,
Ne-am spus un basm de munci şi suferinţă. Apoi ne despărţirăm cu-ntristare !
Căci, vai, eram ca cei ce-n vasta mare, Luptînd cu munţi de apă, n-au putinţă Ca unul altuia să-şi dea salvare...
FRATRICIDERE 1 FATALĂ
Şi pentru voi, insecte pieritoare, Obscure lumi, ce furnicaţi prin tină, Pămîntu-n spaţiu, cu-o rotire lină, Aleargă-n goana lui fulgerătoare.
Şi pentru voi, cu noaptea reapare Tăria-n mantă de' luceferi plină,
Şi pentru voi aduce-n cer lumină Divina auroră-ndurătoare.
Şi vai, sub paşi, o, biete mici insecte, Noi vă strivim! Şi bruta fără minte, Şi geniul, asemeni unor secte
Profanatoare-atoate-cele-sfinte,
Mînjesc şi calcă, făr’ să vă rqspecte, Obscurile cadavre şi morminte.
i Fratriciderc — omor de frate.
108
COCOARELE
De-al toamnei palid înger exilate, Cocoarele, în şiruri solitare,
PIîngînd în zbor, pornesc pe căi, în care Doar fulgerul cu-aripi de foc s-abate.
Şi-ntre pămînt şi cer nentîmpinate Decît de vînturi şi de vitreg soare, Proscrise, zbor spre oarba depărtare, Neplînse de vreun ochj, neregretate.
Sărmanele! pe drum nepetrecute
Decît de nori — ei, 'sombri 1 fii ai mării —
C-un zbor slăbit de spaţiile mute,
Se duc ! privind în fundul depărtării Vreun orizont amic, să le salute,
Şi să le curme drumul exilării.
1	Sombri — întunecaţi.
109
FOCUL
După zile reci ca gheaţa, Focule, veni şi ceasul Să-ţi mai văd, iubite, faţa,
Şi cu drag să-ţi ascvdt glasul.
Mor pădurile de gheaţă,
Ale căror flori şi ramuri Străluceau fără de viaţă Pe-ale mele biete geamuri.
•
De-al meu frig şi tremur pline, Dragă foc, s-au dus acele Zile, cînd doream de tine Ca de dragul vieţii mele.
Prin odaia mea săracă Şi ca racla de tăcută,
Pe păreţi lumina joacă Şi cu timbra se sărută.
Ah! şi-i trist că-s ani şi iarăşi Tot stingher îţi stau în faţă, Dragă foc, unic tovarăş în odaia-mi fără viaţă.
Numai inima mea ştie Ce-ntuneric mă-mpresoară,
Cît mi-i viaţa de pustie Şi ce jale mă doboară!
110
Cu puterea-ţi adorată Ah! de ce nu poţi tu, foc, Să-ncălzeşti, măcar o dată, Inima-mi fără noroc?
Stau-nainte-ţi, iar pe mine Hainele-s fierbinţi şi-n casă „E căldură... Ah! şi-n tine Frigul inimii mă-ndeasă.
Nu-mi mai văd acum suflarea. Şi-ale iernii flori măiestre Au pierit, ca încîntarea Unui vis -—- de pe ferestre.
Ah ! dar iată, ziua moare,
Iată noaptea-ncet se lasă,
Şi n-am muc de luminare Şi lescaie n-am în casă...
Dar mai bine-i... Noapte-naltă Vin, să nu-nii mai văd sicriul Ce mă-nchide, laolaltă,
Cu nevoia şi pustiul...
SPRE RAIUL LOR
(Fragment]
Spre raiul lor drag
Cu dor zburînd, Cocorii şirag
Se duc ţipînd.
Splendorile-apun
Departe in zări Şi codrii se pun
Pe lungi oftări.
Vin nourii orbi
Din larg de mări Şi stoluri de corbi
Răsar în zări.
Prin codru trecînd
Pribeagul vînt Se duce cîntînd
Funebru-i cînt.
Şi doinele plîng...
Şi-n sat, pe rînd, Din plai şi din crîng
Se-ntorc jelind.
112
AMURGUL
Făt-Frumos cu păr de aur Şi cu manta de purpură,
Cit de plin de farmec eşti! Tu, cu fruntea-ncinsă-n laur, Tu, frumos peste măsură, Crai al zării pămînteşti,
Vii, frumosule, şi-n cale, Mîndru-ţi cîntă codru, lunca, Şi prin cîmp şi văi te pierzi Şi spre culmi păşind agale, Tu spre sate porneşti munca De prin cîmpurile verzi.
Duci în sate întristatul Glas de doine tînguioase Şi rubin pui în fereşti,
Şi cu larmă umpli satul Şi pe albi pereţi de case Nori de flăcări zugrăveşti.
Către culme, sus la stîne, Porneşti turme adunate De prin văi şi de prin crîng. Tu le mîi la deal, stăpîne,
Şi de doine-ntunecate Ochii tăi cu jale plîng.
Iată-n cale-ţi stă pădurea :
Tu bujori îi pui în plete Şi-o dezmierzi duios şi blînd; Pe cînd ea, visînd aiurea,
Cu cîntări vrea să te-mbete, Făt-Frumos bătut de gînd.
Dar ce stai uimit?... Devale Tu vezi gîrla cum aleargă Goală, fără de veşmînt —
Ea, copila cu păr moale,
Şi cu dor de lumea largă Şi cu glasul plin de cînt.
Iat-o te-a zărit şi beată De ruşine, tot mai tare Fuge să s-ascundă-n lunci.
Tu, din culme rîzi de fată,
Şi, să-i faci necaz mai mare, Trandafiri în ea arunci.
Dar de ce senina-ţi frunte Pare tot mai întristată?
Şi de ce de-atîtep ori Melancolic, de pe munte Pînă-n zare, lumea toată, Suspinînd, o tot masori?
Ah, te mistuieşte para Unei dragoste păgîne,
Unui vis şi aprig dor!
Tu aştepţi să-ţi vie Seara, Draga ta... Şi-amar, stăpîne, Aşteptările te dor î
m
Nu mai vine... nu mai vine Ea, a ta crăiasă dragă,
Cu păr negru, cu ochi dulci, Iubitor s-o strîngi la tine,
S-o dezmierzi c-o jale vagă Şi la pieptul tău s-o culci.
Aşteptîndu-ti mereu zîna,
Tu mantaua de purpură Sns pe culme o întinzi.
Şi te culci... sub cap pui mîna Apoi sfîntul somn te fură Şi de visuri te coprinzi.
Iat-o cum cu-o dulce frică, Tremurîndă şi sfioasă,
Printre văi şi printre stînci Către culme se ridică Seara, ea, a ta aleasă,
Doamna codrilor adînci.
Sfiicioasă, visătoare, Vine-ncet, cu păsuri line, Lăsînd văi şi codrii verzi, Ah, şi-atît de mult îi pare Pin’ s-ajungă sus la tine, Tu, stăpîne, s-o dezmierzi.
Părul lung îşi despleteşte Şi flori galbene îşi pune Ici şi colo pe veşmînt.
Şi se tot împodobeşte Ca să-ţi pară o minune Cum nu-i alta pe pămînt.
115
Iat-o sus pe vîrf de munte, Lîngă tine-acum ea şade, Şi cu dor sfios şi lin, Sărutîndu-te pe frunte, Negru, peste tine cade. Părul ei de farmec plin...
UITARE VREAU
De cc mi-arăţi tu, tristă suvenire, Trecutu-mi, ţintirim plin de mulţime De morţi iubiţi, şi, vai, neplînşi de nime, Decît de glasul orei de-amintire ?
Acolo, sub funebră-mpodobire,
Culcată-n mormîntală adîncime,
In tot aceleaşi frumuseţi sublime,
O, suvenir, văd moarta mea iubire.
Şi-a pierderii ei rană crud mă doare ! Uitare vreau, uitare şi tăcere...
Destul tribut de lacrimi arzătoare
Plătim durerilor, că totul moare, C-al vremii val ne ia orice-ntristare, Dar vai, şi orice clipă de plăcere.
117
VARA
Cu fruntea încinsă în mîndră cunună De flori şi de ramuri, ea vine de-aiurea,
Şi mîndru, în eare-i, de cînturi pădurea
Răsună.
Ea vine cu spice de aur în mînă,
Iar vălul albastru, ţesut din seninuri, îi joacă pe umeri, pe plinii ei sînuri
De zînă.
Şi murmură-n preajmă-i şi valuri şi creanga Şi-n cale-i stă doina, aleanul cîntîndu-şi,
Iar turmele-o-ntîmpin pe dealuri sunîndu-şi
Talanga.
De-a pururi senină şi caldă, măiastră,
Prin plaiuri, prin codri îşi poartă splendoarea,
Şi rîde pe dealuri şi joacă prin zarea
Albastră.
Pe culmi îşi opreşte cîntarea şi paşii, Şi-ascultă pe gînduri la doina din trişcă, Şi-n cîmpuri priveşte cum ritmic se mişcă
Cosaşii.
N
118
Ca ziua de dulce ea rîde, şi moale îi rîură părul în rîu de beteală,
Şi roiuri de fluturi în jurul ei zboară
Pe vale.
Stă dealul şi doarme, pierdut în misterul Visării, iar gîrla, copilă sihastră, îi cîntă alături în haină albastră
Ca cerul.
Şi cerul din nalturi în cale-i aruncă Puzderii de stele... şi gîrla tresare, Şi-aleargă în rîset mai vesel, mai tare
Spre luncă.
Duios se mlădie a lanului valuri,
Iar firea, de dragu-i adînc se-nfioară,
Şi zarea s-aprinde mai mîndră, mai clară,
Pe dealuri.
Căci zîna măiastră revarsă-n tot locul Splendoare şi umple de doruri pămîntul Şi ţine pe-afară şi hora şi cîntul
Şi jocxd.
Pe cîmp, cu bătuţii de ploi şi de vînturi,
Ea şade, şi-i scaldă în aur şi soare, Şi-ascultă, pierdută în lungă visare,
La cînturi...
Cu drag îi priveşte, şi-o doare nestinsa Iubire de dînşii, căci ei o dezmiardă în doine şi viaţa ar vrea să şi-o piardă
Cu dînsa.
119
—
Căci pururi cînd vine ea, zîna pribeagă, Pe cîmpuri să-i ţie, pe-afară să-i culce,
Li-i lumea măi largă, li-i viaţa mai dulce,
Mai dragă.
Dar ochii se-ntunec... şi cîntul îi moare... Oftează, şi fruntea şi-o pleacă-ntristată,
Căci palida toamnă încet se arată
în zare.
S-apropie toamna, şi-n braţe o strînge,
Pe frunte-o sărută şi-i mîngîie faţa,
Pe cînd ea adoarme, şi-n pieptul ei viaţa
Se stînge.
De farmecul morţii se-ntunecă firea,
Iar doinele pleacă din văi, şi din dealuri Şi-n slavă se-nalţă, din glasuri de valuri
Jelirea.
în plîngere-amară pădiirea se-neacă,
Şi-şi rupe-n durere şi părul şi straiul,
Şi-n galbene haine şi valea, şi plaiul
Se-mbraeă.
Iar palida toamnă, în plîngeri nebune,
La creştet linţoliu de brumă îi coasă,
Şi-n cîntece sfinte, pe-a morţii mireasă
îl pune.
Noroade de nouri, şi jalnica ceaţă Şi vîntul cucernic s-adun lîngă dînsa,
Iau patul de ramuri pe care e stînsa
Din viaţă
120
Şi-ncet, cu mîhnire... o poartă departe. Pe maluri de ape, prin codri, prin zare, La groapă dueînd-o cu plîns, cu cîntare
De moarte.
Se-ntind cu durerea jalei ecouri,
Cînd vîntul îi cîntă-n evlavii prohodul, De geme pădurea şi plînge norodul
De nouri.
Izvoarele-o plîng şi îi tînguie soarta,
Iar firea şi-nalţă la ceruri oftatul,
Cînd jos, de pe umeri, în zare pun patul
Cu moarta.
A norilor şiruri venindu-i pe urmă,
Şi toamna şi vîntul ţinîndu-şi oftarea, Pe buzele morţii îşi pun sărutarea
Din urmă.
Trist vîntu-n troiene de frunze îi sapă Mormîntul... şi-n plîngeri, cu inima arsă De jale, foi moarte, pe moartă revarsă,
Şi-o-ngroapă...
Un vis e viaţa, prin el ca proscrisul 0 clipă trec toate, şi astru şi floare,
Şi totul în noaptea pieirii dispare
Ca visul.
MILĂ
Nu puteam să ne iubim, Dragostea ne este moartă, Ne-nvrăjbeam şi stam la ceartă Şi plîngeam că ne-nvrăjbim.
Mai tîrziu ne-am despărţit...
Şi sînt ani de-atunci... Afară Iarna ţipă ca o fiară înjunghiată de cuţit...
Oare ea... ce-o fi făcînd ?
Pe ce căi se istoveşte ?...
Viforul cumplit răcneşte,
Eu stau singur, lăcrămînd.
FLOAREA DIN CARTE
După vremuri de durere,
Desfac filele-ntre care,
Ca-ntr-o raclă, te am pusă,
Sfîntă floare, sfîntă floare.
Ai murit, o, da, iubito,
Ca şi zilele acele,
Cînd te-am căpătat pe tine De la mina dragei mele.
■»
Ai murit, ca şi iubirea,
Ca şi-acele vremi senine,
Azi, pierdut în amintirea Lor, plîngînd privesc la tine...
Niciodată steaua serii, Plutitoare-n cerul sfînt, în doi oclii mai plini de farmec Raza ei nu şi-a răsfrînt.
Niciodată-un păr, din creştet Despletit în ondulare,
N-a căzut pe-o mai sublimă Şi măiastră întrupare.
Şi în piepturi, niciodată,
N-a găsit duioasa milă,
Un azil mai cald, mai dulce,
Ca în pieptu-i de copilă.
123
Nici un suflet n-a fost templu Unei mai înalte vieţi,
Nici o minte purtătoare De mai multe frumuseţi.
Şi-a murit, o, da, iubirea, Şi-am rămas numai cu tine, Floare moartă, floare moartă, Suvenir din vremi senine.
Sărutîndu-te în lacrimi Te închid din nou în carte — 0, tot astfel de-aş închide Şi-amintirile-mi deşarte.
Nu ţi-aş profana sicriul Ai dormi în aste file,
Pînă cînd la poarta morţii Ar sosi şi-a mele zile.
Doar atunci le-aş mai deschide, Scumpă floare adorată,
Să te scald în lacrimi sfinte, Pentru cea din urmă dată.
Şi de cea din urmă oară,
Să-ţi mai dau o sărutare, Floare moartă, floare moartă, Suvenire-ntristătoare.
Astfel zice el şi plînge Privind floarea dintre file, Şi se pierde-n amintirea Unor dulci şi moarte zile.
124
URAGANUL
Pe-a zărilor gigantice portaluri, în carul tras de geniile firii,
Tu vii, călcind pe trupul liniştirii,
Ucisă de sinistrele-ţi semnaluri.
Şi ca o lume-n prada răzvrătirii La glasul tău, stăpîne, oşti de valuri, . Cu scuturi albe, fug din mal în maluri, Frîngînd catarge şi dînd prăzi pieirii.
Luciri de fulger ard pe stema-ţi sfîntă ; în cor haotic oştile te-aclamă Şi imn de slavă tunetele-ţi cîntă.
Cu-a ta suită, tu, cel fără teamă,
Te plimbi, nevrînd de-a mersului tău ţintă Nici cerului, nici lumii să dai seamă.
,	125
IARNA
Din munte, cu vîntul cîntînd, te cobori Tu, zînă drumeaţă,
Şi alb îţi e giulgiul şi-n plete ai flori
Şi stele de gheaţă.
Eşti mîndră, o, zînă cu ochii cereşti,
Venită anume
Din visuri, din basme, să plîngi, să jeleşti Stingheră pe lume.
Iar mirele-ţi — vîntul — în mîndru veşmînt. Ca bradu-i de falnic,
Şi-i sprinten la umblet, şi mîndru la cînt Şi pururi şăgalnic.
El, vesel, cu tine se ţine de joc,
De rîs şi de glumă,
Te prinde şi-ţi pune săruturi de foc Pe chipu-ţi de spumă.
Tu-n glumă cerlîndu-1, din braţe-i te smulgi, Dar iarăşi te prinde
în braţe, şi-ţi cîntă, că pieptul sub giulgi De dor ţi s-aprinde.
126
în aer flori albe din sîn tu arunci.
El fluieră-alene
Şi treceţi pe plaiuri, prin codri, -prin lunci, Ca-n basme codrene.
*
Dar dînsul te lasă : tu tristă rămîi, Stingheră pe vale,
Şi plîngi după dînsul, şi paşii ţi-i mîi
Bătută de jale.
Rupi salba, din plete zvîrli albele flori Urzite de tine
Din recea-ţi suflare, din lacrimi de nori, Din farmeci divine.
El cîntă sălbatic şi-n codri adînci,
Cu rîsul, cu gluma
S-afundă. Tu, mută, pe plaiuri pui stînci Mai albe ca spuma.
Adoarme natura... şi nopţile-s lungi,
Şi jalea-i stăpînă,
Şi focul învie pe unde ajungi
/	Tu, jalnică zînă.
întinzi împietrirea pe ape, şi-o laşi Odihnei de piatră...
Şi basme, şi doine, şi dragi copilaşi
Aduni lîngă vatră.
Din florile-ţi albe coşi giulgi şi-l aşterni Din zare în zare,
Pe dealuri, pe plaiuri, pe munţii eterni, Pierduţi în visare.
127
Pe codri pui albe podoabe şi-i faci Mai albi decît floarea,
Şi-n giulgiuri ţesute din ceaţă îmbraci
Şi cerul, şi zarea.
0
»
La casa nevoii din mers te opreşti ,
Tu, tristă măiastră,
Şi dealuri, şi codri, şi flori zugrăveşti Pe trista-i fereastră.
Stai dusă în visuri... şi ocliii ţi-s orbi,
Şi-i linişte-adîncă;
Pătrunde doar plîngeri de glasuri d« corbi în pacea din stîncă.
A stelelor raze şi luna cu-a ei Lumină se-ngînă
Cu focul cel magic, ce arde-n scîntei Pe giulgiul tău, zînă.
Pui roze pe feţe de veseli copii,
Şi-n tristele goluri,
Pe dealuri, pe codri, pe albe cîmpii
Porţi negrele stoluri.
Prin stepe, tu, zînă, cu ochi visători, în piept cu oftarea,
Pe pînze ca spuma, pe perini de flori îţi culci întruparea.
în somnu-ţi El vine, la piept tu îl strîngi, Şi-n pletele-i dese
Pui fruntea-ţi şi tremuri de dragu-i şi plîngi Să nu te mai lese.
128
Cînd dînsul departe cu mîndrii flăcăi,
Cu fete, se prinde
La jocuri şi-n glume, şezîndu-le-n căi,
De haine le-ntinde ;
Cînd dînsul prin lume doineşte mereu.
Nici vrînd să mai ştie
De tine, de jalea, de dorul tău greu,
De viaţa-ţi pustie,
Din visu-ţi stingheră, oftînd te deştepţi... Şi gemi în suspine,
Că-ţi pare-o vecie de cînd îl aştepţi
Şi el nu mai vine !
Dar calde fioruri prin tine simţeşti Şi-amar în păgîna
Durere a Morţii, din plaiuri porneşti Şi jalnic cu mîna
Iei albele-ţi giulgiuri din văi, din cîmpii, Iei floarea-ţi din ramuri,
Iei roze din feţe de veseli copii,
Iei codrii din geamuri.
Şi iei împietrirea din ape şi pleci
în gene cu plînsul,
în suflet cu iadul, cu noaptea de veci,
Şi-n gîndu-ţi cu dînsul.
Fiorii vieţii în tine se stîng,
Puterea-ţi se curmă
Şi corbii în haine cernite te plîng,
Venindu-ţi pe urmă.
Spre ţărmul dreptăţii
Cu-o mină de suflet tu urci către munţi. Bătută de jale.
Şi slabă şi pală, abia mai înfrunţi
Pieirea-ţi în cale.
în munte departe — al somnului loc — De lume ferită,
Tu, zînă stingheră şi fără noroc,
Rămîi adormită...
BARCA
Zvîrlită de talazuri şi de vînturi,
O barcă stă pe ţărmul singuratic :
Cu ea, ah, cîţi pornit-au furtunatic Spre ţărmi doriţi, împinşi de-nalte-avînturi ?
Şi cîţi vîslind spre ţărmi cu flori şi cînturi, Şi-n veci nedezmierdaţi de vînt iernatic,
Nu căzu prăzi oceanului sălbatic,
Sub vitreg cer, departe de pămînturi ?
Pe trist ocean, prin vînt şi noapte-adîncă, Spre ţărmi visaţi, tu, Barcă, — tu, Dorinţă — Vai, cîţi ai dus şi cîţi vei duce încă !...
Dar cine, cînd ? din culmi de valuri grele, Cu-o flamură şi-un imn de biruinţă,
Vor saluta limanurileţ-acele ?...
9*
131
NU VREAU SĂ PLÎNGI
Nici pana mea în stihuri nu va pune Duiosu-ţi nume, dulce întrupare,
Nici la auzul lumii muritoare, Vreodată, a mea gură nu-1 va spune.
Ci mut, asemeni stîncilor străbune, Răbda-voi dorul cel fără-ndurare,
Să mă consume, şi cu-a morţii floare El opera, zîmbind, să şi-o-ncunune.
Pe stihul meu, privirea ta sublimă Căzînd cumva, să nu ştii niciodată Că-ntr-însul plînge propria-ţi victimă.
Nu vreau să plîngi ! o lacrimă picată Din ochiul tău m-ar arde, ca o crimă, 0, înger pur, ca cerul fără pată !
132
SONET
Prin văl de lacrimi, tu, îndurerată Priveşti la pat, din care faci tarabă,
Pe care-n silă-ţi vinzi oricui întreabă Sărmana-ţi întrupare profanată.
Sînt ani de-atunci !... Tu, sfîntă şi curată, La poarta muncii, cu-a ta mînă slabă, Băteai, cerşind, umilă ca o roabă,
Primirea ta, dar... poarta sta-ncuiată...
Mureai, — cînd, Prostituţia murdară Şi Moartea-n faţa ta, venind, îţi zise :
Cu care, din noi două, mergi, fecioară ?
Ah, cît în loc te-opri a tale vise Şi cît ai plîns, cînd ele te-mplorară,
Ca să nu pleci, spre-a morţii lor abise !..«
333
CU CE MĂ LEGARĂ ?
Ochii tăi cei tinerei
N-au nici lanţuri, nici curmei,
Cu ce mă legară ei ?...
Că m-au dat la dor legat,
Ca să-i fiu mîndrii argat ;
De cu seară pînă-n zori Să-i fiu slugă pe plînsori,
Şi din zori pînă-n noptat Să-i slujesc tot pe oftat...
134
CĂTRE PĂRINŢI
In fiii voştri, ei, vlăstare caste, Sădiţi sublima floare a iubirii De toate cîte ne apar privirii In tină jos, şi-n cerurile vaste.
Dintr-înşii timpii grei să facă oaste, Ce-n triumfarea cauzei omenirii Să-nvingă, sau să cadă prăzi pieirii, In sfînt război cu relele nefaste.
Că zei, în pieptul lumii să sădească Amor, dreptate şi avînt atletic,
Şi spre limanuri să călăuzească.
Cu crini şi roze-ncununaţi poetic,
Ai lumii timpi de aur să-nflorească, Pe ţărmi visaţi de sufletul profetic.
\
135
SONET
In umedul ce-n gene s-adumbreşte,
Nu porţi, cumva, tu, albă întrupare, Magia dulce, ce în el o are Bătrînul vin, ce-n cupă străluceşte ?
In roua, ce în ochii tăi pluteşte,
Pe frumuseţi cereşti, nu porţi tu oare Ceva din Rîul ce dădea uitare,
Pe-acel bătrîn, ce-n basme mai trăieşte ?
Tu nu-mi răspunzi... căci nu ştii Aici tu
poate
De ce, cînd sorb din ea cu-a mea privire, Mă lasă beat şi uitător de toate.
0	fi avînd, o, dulcea mea iubire,
Alte minuni aşa frumos create,
— Ca ochii tăi, — nemuritoare fire ?
136
SPERANŢĂ
Speranţă, tu, a vieţi-mi Zee Mare,
0,-ndură-te şi din a tale siere Coboară-te-n mărire şi putere,
Şi bietei mele inimi dă-i scăpare.
*
Cum pot sta rob decepţiilor oare, Cînd lumea în talazuri de durere Se zbuciumă şi desperată cere,
La fiii ei, o mină salvatoare ?
In lupta-n care visul meu mă mînă, Susţine-mă tu, Zeea mea măreaţă, Proteje-mă cu sceptrul tău, stăpînă ;
*
Căci ce povară e prea grea, şi care Liman e prea departe, cînd prin viaţă Cu noi mergi tu, Speranţă-nălţătoare
SONET
Al vieţii vînt, spre ţinta lui nebună, Oricît şi-n orice parte te îndrume, Despartă-ne şi munţi şi mări în spume Şi-abisele cu noaptea Iar străbună.
Fii dincolo de peritoarea lună.
Ori moartă fii... şi ţărna-ţi fără nume, Din margine în margine de lume. Pribeagă zboare, dusă de furtună,
Din gîndu-mi totuşi, tu nu vei dispare... Nici spaţiul, nici timpul ce doboară Gigantici munţi, cetăţi triumfătoare
Şi sceptre mari de faimă legendară,
Nu vor putea, iubito, să-mpresoare Fiinţa ta, în a uitării sară.
133
*
BOGAŢILOR
Nesăţioasă bandă de reptile,
Pe-ai lumii fii, din floarea tinereţii Durerilor îi daţi şi jertfă morţii, încununînd cu spini ale lor zile.
Cu-ai voştri zbiri — ei brutele servile Voi pînă dincolo de ţărmii vieţii întindeţi iadul şi goniţi profeţii Ce vin să-ndemne lumile rebele.
Pe cer înscriţi verdictul de osîndă Că iadul sta-va-n cale la oricine Nu s-o tîrî şi n-o vrea să se vîndă.
Desfăşuraţi stindardul de ruină Şi faceţi fiii lumii să se-ncbine Nu bunilor, ci lumii de minciună.
139
UNUI RENEGAT
Cum ceru-şi schimbă zările pe dealuri Astfel pentru edenul desfătării,
Tu rînd pe rînd îţi schimbi şi dai uitării A tale aspirări şi idealuri.
Statornicie-nvaţă de la valuri Şi mergi cum vrei pe calea renegării, Dar nu zvîrli cu tina defăimării în cei ce nu vîslesc spre orice maluri.
Sublimi profeţi ! Tu ştii, hermafrodite, Că gura ta de cerber oricît latre-i,
Ei nu s-abat din căile sfinţite
Ca cei ce stau la sînul sfintei Patrii ?... Cu rostul ce-1 avură în vremile trăite... Reptilă, tu stai la sînul Cleopatrei...
r-
APRECIERI CRITICE
Dar Neculuţă — ca şi ucraineanul Şevcenko, robul pictor şi mai tîrziu robul poet — şi-a ales poezia (cu al cărei dar se născuse) pentru a spune, sub forma acestui limbaj al zilelor, suferinţele purtate de el cu atîta eroism, dar, mai cu seamă, durerile clasei sale, din care cu mîndrie şi durere făcea parte — cu mîndrie pentru că nimeni ca el nu îndumnezeia cu mai multă sinceritate munca; cu durere pentru că vedea limpede prin prizma socialismului că într-o societate bazată pe cea mai crudă exploatare naţională şi internaţională această muncă îndobitoceşte chiar cele mai strălucitoare inteligenţe.
Al- Constantinescu: Poetul Neculuţă (prefaţă) în volumul
D.	Th. Neculuţă, Spre ţărmul dreptăţii. Cercul de editură socialistă, Bucureşti, 1907.
El va turna în sufletele întunecate ale învinşilor de azi beţia nădejdii şi încrederea sfîntă în puterea şi dreptatea cauzei lor. El va face să hată în ¡ritmul barbar al versurilor lui inima nesocotită, călcştă în picioare, a proletariatului...
Şi cînd din fabrici şi din uzine se înalţă, surd de chinuri, „corul robilor“ el le va arăta cu degetul zarea roşie a viitorului şi versul lui va rîde cu rîsul răzbunării :
„Ca recea spaimă tremurînd In tină la picioare Iertare veţi cerşi plîngînd Iar noi trufaşi pe voi călcînd Vom rîde-n hohot auzind Că mai cerşiţi iertare."
Şi cînd peste ani şi ¡peste decenii, cînd' visurile noastre de dreptate vor fi înfăptuite, cînd socialismul învingător va fîlfîi steagul roşu pe ultimele ziduri ale cetăţii capitaliste, cînd pămîn-
141
tul se va zgudui pentru cea din urmă oară, sub pasul de atac al armatelor proletare ; cînd pe rugul Sodomelor şi GomoreloT aprinse se vor mistui cu cei din urmă proprietari, cele din urmă îmipilări şi nedreptăţi sociale, atunci glasul lui Neculuţă, glasul cizmarului, glasul poetului revoltat va răsuna încă o dată, de dincolo de moarte, o trîmbiţare de izbîndă împăcată şi largă.
Ion Nicoară (N. D. Cocea) Spre ţărmul dreptăţii,
Poezii de D. Th. Neculută. Cu prilejul comemorării morţii poetului. — Facla I. Nr. 32, din 16 oct. 1910, pag. 91.
Există în lirica i lui Neculută o zbatere cumplită între realism şi anti-realism. El simţea cu putere această afirmaţie a creaţiilor romantice care toate îi demonstrau absurditatea integrării într-o lume roasă de cele mai josnice racile şi-l îndemnau să închine prinos de recunoştinţă zeiţei Lete, să uite realitatea înconjurătoare, să ise refugieze în reverie.
Prăpastia dintre aspiraţiile şi visul individual şi viata socială înconjurătoare, tipică romantismului, speculată pînă la iproporţii uriaşe de curentele literare decadente ale burgheziei, este prezentă într-o parte a poeziei lui Neculută.
Ceea ce l-a salvat pe Neculuţă din cleştele descompunerii post-romantice şi l-a împins pe treptele tot mai înalte ale creaţiei realiste a fost practica socială, faptul că a fost un om din masă, respirînd .acelaşi aer înfierbîntat de clocotul dorului de revoltă cu al zecilor de mii de oameni ai muncii, gîţidind la fel cu masa în ceea ce priveşte rolul social al muncitorilor şi datoria lor de a schimba această viată prin lupta revoluţionară. Prezenta lui continuă în mijlocul muncitorilor, participarea lui la refacerea unităţii mişcării muncitoreşti trădată de „generoşi“, munca,propagandistică depusă de Neculută în cercurile muncitoreşti l-au împiedicat să naufragieze ca o epavă în atmosfera descompusă a cafenelelor boeme, l-au făcut să vadă în creaţia artistică a muncă de înaltă răspundere şi în poezie o armă puternică de luptă.
ION VITNER : Viaţa şi opera lui D. Th. Neculuţă,
E.S.P.L.A., Buc., 1950, pag. 127—129. .
Ifi
TABLOU BIO-BIBLIOGRAFIC
1859
1869
1890
1894
1896
La 3 octombrie se naşte în Tg. Frumos «poetul proletar D. Th. Neculuţă.
Neculuţă părăseşte casa părinţilor pentru a-şi căuta un rost în lume. Ajunge la Iaşi unde intră calfă la un cizmar.
Anul probabil în care Neculuţă soseşte în Bucureşti. împreună cu Arghir Parua şi alţii, întemeiază societatea lucrătorilor cizmari „Solidaritatea“.
La 1 octombrie apare primul număr din revista „Icoana vremii“ care, după toate probabilităţile, a fost scrisă aproape în întregime de Neculuţă. In cele cinci numere cîte au apărut din această revistă, Neculuţă publică sub diferite pseudonime (D. Niculescu, D. Azur) o serie de poezii:	„Către codru“, „Doina“,
„Noapte de iarnă“,	„La ce ?“, „Unei
proletare“, „Lor“ etc., precum şi unele articole semnate cu pseudonimul N. Sorin şi F. Crîng : („Asupra artei", „Epoca de tranziţie“. „Critic?“, „Urmele pesimismului“, „Cauza imoralităţii în artă"). Tot în „Icoana vremii“ publică cîteva scurte povestiri.
1895 Publică poeziile „Ţiganii“, „Sortării", „Inserare“.
In „Lumea nouă literară şi ştiinţifică“ publică (între 28 iulie 1896 şi 9 februarie 1897) poeziile : „In amurg“, „Valuri de armonie“, „Ironie“, „Durere de mamă“,
143
„Mîhnire“, „Sonet“ (O, trudnica mea inimă întristată), „Bordei şi mormînt“, „Sonet“ (Cînd ochiu-mi te zăriră întîia dată), „Sonet“ (După veci de crudă suferinţă), „Sonet“ (Ori iadul, ori viata mea totuna), „La steaua".
In publicaţia „Jos vandalii“, număr unic apărut la 28 noiembrie 1897 ca răspuns la un manifest antisemit, Neculută semnează poezia „Vă înfrăţiţi, noroade !“ („La un vandalism antisemit“)'. Din această publicaţie s-au difuzat numai în-tr-o singură zi 15.000 exemplare.
1899	In „Lumea	nouă“ seria II, 19 aprilie, pu-
blică poeziile „Sonet“ (La mormîntul lui Arghir Parua) şi „Catană“.
In „Drepturile ţăranului“ publică la 25 iulie „Vîntule, vîntutule“ şi la 22 august „Cîntece“.
In „Lumea nouă“ seria III publică la 10 oct. „.Martiri şi călăi“, iar la 21 noiembrie „Spre ţărmul dreptăţii“.
1900	In „Lumea	nouă“ seria III din 1 oct.
publică „Suprema crimă“.
1902	Publică în	„Romînia muncitoare", între
1	ianuarie şi 26 mai, poeziile „Prigonitul“, „Moment de revoltă“, „Eroii“, „Pesimişti făţarnici", „Sculaţi", „Tu, Moise 1“, „Avînt şi laşitate“, „Cusă-t ore as a“.
1904	La 1 mai, în publicaţia apărută în cin-
stea sărbătorii internaţionale a celor ce muncesc, semnează poezia „Valuri de mătase“. La 4 octombrie moare din pricina unei aortite cronice.
144
T F. M F.
1.	Ce legătură există între activitatea politică şi creaţia poetică a lui Neculuţă ?
2.	Care este atitudinea lui Neculuţă faţă de orîn-duirea burgheză ?
3.	Cum se manifestă la Neculuţă dragostea faţă de cei asupriţi şi exploataţi ?
4.	In ce constă caracterul revoluţionar al poeziei lui Neculuţă ?
5.	Cum sînt exprimate în poezia lui Neculuţă simţămintele poporului asuprit ?
6.	In ce constă caracterul agitatoric al poeziei iui, Neculuţă ?
7.	Ce perspective vede Neculuţă deschizîndu-se înaintea clasei muncitoare care luptă pentru drepturile sale ?
5
25
26
29
30
31
38
40
46
47
48
51
53
54
56
61
62
64
65
66
67
68
69
73
75
77
78
80
82
83
84
86
87
CUPRINS
Prefaţă
Spre ţărmul dreptăţii
Doina codrului
Doină ........................
Noapte de iarnă ,
Unei proletare
Lor (satiră) ....
Ţiganii.......................
Sorţarii......................
Inserare......................
In amurg Valuri de armonie
înainte.......................
Ironie .......................
Durere de mamă .
Bordei şi mormînt
Sonet.........................
Sonete........................
La un vandalism antisemit
Sonet.........................
Catană........................
Cîntec .......................
Cîntece
: Martiri şi călăi Spre ţărmul dreptăţii . Suprema crimă Poporul
Prigonitul ..... Moment de revoltă
Eroii.........................
Pesimişti făţarnici
Sculaţi 1.....................
Avînt şi laşitate Valuri de mătasă
146
Postume
Sonet ...................
Cor de robi Dor ... Primăvara Codrule
Cărăuşii .... Şi totuşi .... Ochii	....
Farmec de vară .
In cătănie
Intîljiire .... Fratricidere fatală Cocoarele .... Focul	....
Spre raiul lor .
Amurgul .... Uitare vreau .
Vara.....................
Milă.....................
Floarea din carte . Uraganul .... Iarna .	.	.	.	..
Barca....................
Nu vreau să plîngi
Sonet....................
Cu ce mă legară ? Către părinţi •
Sonet .
Speranţă
Sonet ...................
Bogaţilor .	.	.	.
Unui renegat Aprecieri critice Tablou bio-bibliografic Teme
Nr. 4187 Redactor de carte : C. Măciucă Tehnoredactor: El. Gărăjău Corector : Arety Anastasescu
Dat la cules 22 ianuarie 960. Bun de tipar 9.111.1960, Tiraj 8140 ex. Hîrtie cărţi şcolare de 65 gr. m. p. Coli de tipar 9,25. Coli de editură 4,8. Ft. 32x84x108. Com. editurii 3374. A 01811. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 (R)
Tiparul executat sub comanda nr. 190 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,.I. V. Stalin“. Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — R.P.R.
511839 *1960MLEîal