Constantin Noica
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Coperta de Ileana Bratu
Constantin Noica
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
9
EDITURA EMINESCU —1978
CUVÎNT ÎNAINTE
Dacă pe pămîntul românesc ar creşte o plantă hrănitoare ce nu se găseşte în alte părţi, ar trebui să dăm socoteală de ea. Dacă în vorbirea noastră s-au ivit cuvinte şi înţelesuri ce pot îmbogăţi gîndul omului, dar nu au apărut în vorbirea şi cugetul altora, sîntem de asemenea datori să dăm socoteală de ele.
Un astfel de cuvînt este „întru“; un asemenea înţeles ne pare a fi cel al fiinţei. în fapt, înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebite ale lui „întru“, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerînd că a fi înseamnă „a fi întru ceva“, adică a fi în şi nu pe deplin în ceva, a se odihni dar a şi năzui, a se închide dar şi a se deschide. Fiinţa a fost astfel scoasă din încremenire şi s-a clătinat. Dar dacă nu s-ar clătina, ar fi cu adevărat ? Ce fel de fiinţă este aceea în care nu e loc pentru nici o vibraţie şi nici o devenire?
Ceva nou ni s-a părut că iese astfel de aici, diverşi-ficînd fiinţa şi punînd-o în neaşezare, în loc s-o lase
6
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
unitară şi calmă, cum părea cînd era privită dinafară. Atunci fiinţa şi-a pierdut, odată cu caracterul ei absolut, gravitatea. Pentru sensibilitatea noastră speculativă infuză, fiinţa are o bună margine de libertate şi — în termenii noştri — o fragedă fire. Aceasta nu înseamnă lipsă de răspundere în ce priveşte problema fiinţei, ci instituirea unui concept deschis al ei.
Cei care au plecat de la gravitatea fiinţei şi conceptul ei închis au ajuns la neant şi absurd, ca în cîteva orientări contemporane din Apus. Frageda fire a fiinţei, în schimb, nu dă sentimentul fragilităţii ei, cît pe cel al prezenţei ei universale, chiar dacă la niveluri şi intensităţi diferite. încercăm astfel să vorbim despre un sentiment românesc mai deosebit al fiinţei, aşa cum s-a putut spune că sufletul germanic are un sentiment deosebit al devenirii, cel rus unul deosebit al spaţiului şi cel american un sentiment deosebit al eficienţei.
La fel cum Eminescu spunea despre limba noastră: „a ieşit limba aceasta din învăluirile trecutuluiam putea spune şi despre ideea românească de fiinţă că iese astăzi din învăluirile trecutului şi ale limbii însăşi.
Paginile de faţă, cel puţin, se străduiesc să pună în lumină acest lucru. Nu poate fi vorba de o lucrare filosofică, de vreme ce nu o reflexiune speculativă este învăluită în limba sau în basmele şi creaţiile noastre, de unde desprindem gîndul fiinţei; doar la Eminescu ar părea să fie în joc o viziune filosofică, deşi nici la el una organizată. Dar dacă nu ne propunem a face din lucrarea de faţă una filosofică asupra ideii de fiinţă, s-ar putea încerca una în prelungirea acestor interpretări.
CUVINT ÎNAINTE
7
După ce am scris despre cîteva cuvinte româneşti şi acum despre sporul adus de ele în problematica fiinţei, închipuim o încercare asupra fiinţei care să nu mai fie direct tributară cuvintelor şi sensurilor româneşti. Dar se va fi născut şi ea, dacă va reuşi, din prisosurile lor.1
Autorul 1
1 Notă. Unele pagini din scrierea de faţă au apărut, între 1970—1976, ca articole în revista Steaua, iar Introducerea în revista Transilvania, 1974.
INTRODUCERE
Ca orice fiinţă pe lumea aceasta, un popor este o bună închidere ce se deschide. Determinările întru sine ale poporului român sînt cunoscute. Deschiderile lui nu s-au încheiat încă.
Pentru o închidere ce se deschide, limba noastră are un cuvînt deosebit, prepoziţia întru, ce nu-şi găseşte lesne echivalentul în marile limbi europene. Dar unui vorbitor de limbă română nu mai este necesar să i se pună în lumină nuanţele lui întru. Cel mult i se poate aminti că, provenită din adverbul latin intro, ce însemna înăuntru, prepoziţia noastră a adus şi sensul de în spre, dînd astfel o bună tensiune, care este de esenţa spiritului, de a fi in acelaşi timp în ceva (într-un orizont, într-un sistem) şi de a tinde către acel lucru.
Astfel, prin determinările propriei sale istorii, civilizaţia noastră a fost întru un spaţiu dat. Ea nu a roit, cum a făcut civilizaţia helenică, dînd colonii proprii pe toate coastele învecinate ; nu şi-a aproximat spaţiul, ca civi-
30
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
lizaţia germană ; nu a colonizat pe alţii, cum a făcut civilizaţia anglo-saxonă. A fost întru spaţiul din jurul Car-paţilor. Prin acest spaţiu au trecut şi alte seminţii ; dar au trecut, numai. Noi am rămas în el. Şi am stat aşa de bine întru el, încît unele popoare migratoare au trebuit să se aşeze în jurul lui, iar altele s-au topit în fiinţa noastră.
La fel ca într-un spaţiu, civilizaţia noastră a fost întru o limbă, cea latină. Vecinii de jos, din stînga, din dreapta, ne-au dat multe şi admirabile cuvinte, dar toate s-au lăsat prinse în limba aceasta de obîrşie latină. Iar cînd, în veacul al XlX-lea, legăturile noastre cu restul lumii s-au refăcut, latinitatea limbii s-a regăsit nu numai ca obîrşie, dar şi în act, prin absorbirea, ca din cămările proprii, a numeroase cuvinte din limba-matcă, latina, şi limba soră, franceza.
Civilizaţia noastră, chiar la treapta spiritului, s-a desfăşurat de-a lungul timpurilor precumpănitor întru ceva : întru natură. Nu se poate vorbi de panteism, cum s-a încercat uneori, dar nu este în joc nici experienţa comună a naturii. Viaţa noastră spirituală a fost întru realitatea cuprinzătoare şi plină de înţelesuri a Maicii firi, dîndu-ne acel sentiment al realului concret despre care vorbesc toţi cei ce cunosc sufletul românesc. Iar în timp ce alte popoare opun naturii spiritul, aici ele s-au împletit, tăria extremă a spiritului netransformîndu-se niciodată în excesele lui.
Cînd civilizaţia noastră s-a ridicat pînă la cultură, ea nu a creat totul din nou, ci a fost, ca şi în faţa naturii, întru culturi istorice date. Nu s-a ivit la noi ispita deşartă a noutăţii totale. Noi am ştiut să aducem noutatea întru ceea ce ne eră istoriceşte propriu. De aceea s-a pu-
INTRODUCERE
11
tut spune, de pildă, despre arta noastră cum că originalitatea ei constă în a da „o sinteză armonioasă46, adică în a face ca noutatea să nu fie în lucrul însuşi, cît întru el.
S-a spus că civilizaţia noastră este între două lumi.. Nu cumva întru două lumi ? Sîntem între Orientul Apropiat, dar şi Îndepărtat (despre deschiderea noastră către cultura indiană, Blaga, într-o admirabilă pagină postumă, spune lucruri hotărîtoare) şi între Apus. Nici unul, nici altul nu au pus pecetea lor pe noi, dar aşa cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci şi spiritual ?
Oricum, civilizaţia noastră are privilegiul de a fi întru o tradiţie care să poată reprezenta un factor activ. Unele popoare, copleşite de numărul secolelor apuse, nu au putut lăsa activă tradiţia lor decît într-o mai mică măsură, astfel că, pentru ele, a trăi în spirit de tradiţie, sau de modernitate, a putut fi o neîncetată sfîşiere. Noi putem fi şi mai departe întru ceea ce am fost, înaintînd totodată cu veacul.
Pe baza acestei tradiţii, poporul român are o mai largă întîlnire decît alţii cu valorile spiritului; căci prin ea însăşi tradiţia înseamnă păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut. Dar o asemenea potrivită aşezare întru cele ale spiritului ar fi putut să se traducă mai mult printr-o închidere, oricît de strălucită ar fi fost ea, anume într-o cultură folclorică — şi atît. Noi însă am avut veacul al XVII-lea, cel al marilor personalităţi, iar a doua jumătate a veacului al XlX-lea a putut de asemenea da mari personalităţi culturale ; şi dealtfel, natura acestei culturi folclorice, ca şi felul întâlnirii noastre cu valorile, nu se ridică împotriva noutăţilor veacului, ci se împletesc în chip neaşteptat de bine ou ele.
12
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Poate că veacul însuşi are nevoie să-şi angajeze teribilele sale noutăţi întru ceva. In acest sens, experienţa noastră spirituală ar putea nu numai să ne înveţe cum să fim noi înşine întru lumea de astăzi, dar şi cum să fim de folos unei astfel de lumi înnoitoare.
Numai că, de rîndul acesta, deschiderile noastre trebuie să fie, şi într-adevăr se arată a fi, însemnate. O bună deschidere în spaţiul lor îşi încearcă, fireşte, majoritatea popoarelor ; la fel, prin cultură, ele îşi încearcă o deschidere a limbii lor. Dar o bună deschidere către natură, în ceasul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, nu mai au toate comunităţile, nici o bună experienţă a tradiţiei şi a valorilor. Iar ceea ce cu siguranţă nu este dat altor comunităţi de astăzi, este deschiderea posibilă întru cele două lumi. Vestul cu Extremul Vest şi Orientul Apropiat cu Extremul Orient, două lumi a căror întîlnire stă să se producă. Nicăieri situaţia „închiderii ce se poate deschide44 nu apare cu atîta relief istoric : două lumi masive închid, în întîlnirea lor, o comunitate, care în loc să fie strivită de ele, ca la o răscruce, poate să se deschidă către ele şi, mai ales, să le deschidă una către alta.
Aici s-ar putea înscrie, cu rol pozitiv, adecvaţia noastră sau înrudirea cu noutăţile veacului, laolaltă cu păstrarea unor valori ce sînt mai vechi decît veacul.
Dacă te întrebi de ce poporului acestuia i-au reuşit afirmările de sine din trecut, şi de ce în Europa de astăzi el păstrează sorţii cîtorva bune deschideri, răspunsul ar putea să fie : pentru că el are o potrivită întîlnire cu fiinţa. Nu oricui fiinţa i se arată în acelaşi chip ; nu oricine o resimte ca un fel de „a fi întru44. Există conştiinţe pentru care fiinţa este un fel de „a fi în44, respectiv
INTRODUCERE
13
in ceva absolut, gata dat, de neclintit. De aici, în parte, şi prăbuşirile posibile ale omului.
Dar fiinţa este limpede un fel de „a fi întru44. E de-ajuns să ne gîndim la fiinţa omului. Fiecare dintre noi este determinat, ca om, de o natură individuală, în care se simte îngrădit, dar prin care, tocmai, este dator să se deschidă către omenesc ; fiecare ţine de o fiinţă naţională şi una socială, prin care poate şi trebuie să se deschidă către universal. La fel, orice făptură este in limitaţie, dar spre a fi cu adevărat trebuie să treacă, dintr-o limitaţie ce limitează, într-una ce nu limitează.
Intru, care sugerează tocmai o asemenea limitaţie ce nu limitează, este în fapt o întrebare. Ni se pare că trebuie să resimţim fiinţa, în primul ceas, ca o întrebare, iar nu ca un răspuns. Totul pleacă, în om, de la întrebare, la drept vorbind. De aceea, spre a cerceta sentimentul românesc al fiinţei, este potrivit să vedem dacă felul nostru de a interoga face dreptate întrebării şi dacă nu cumva el spune gîndului ceva deosebit de al altora.
Cap. I
ORIZONTUL ÎNTREBĂRII
Cînd capeţi un răspuns, te „luminezi4*. Cînd pui o întrebare, în schimb, luminezi lucrurile. Este vorba de o luminare a lor la propriu, o punere a lor în lumină, în sensul că deschizi un orizont, unde lucrurile pot apărea lămurit sau nu. Felul cum proiectezi fascicolul de lumină, întrebînd, este felul cum înfrunţi lucrurile, iar bogăţia modalităţilor de interogaţie ţine, nu mai mult de subtilitatea conştiinţei ce întreabă, decît de subtilitatea existentului asupra căruia întreabă. In definitiv, ce sens ar avea să nuanţezi întrebările asupra unei realităţi grosolane ? Realitatea ea însăşi trebuie să aibe stări, trimiteri, înclinări şi declinări felurite, pentru ca bogăţia de nuanţe a întrebărilor să aibă sens. De aceea iscusinţa întrebărilor pe care le poţi pune în vorbirea românească este nu neapărat partea omului de aici, pe care istoria nu l-a răsfăţat prea mult, cît partea lucrurilor, al căror răsfăţ el a ştiut totuşi să-l vadă.
Cap. I ORIZONTUL ÎNTREBĂRII
15
1)	Întîi, întrebarea aduce o suspendare. Fiecare lucru în parte şi lumea ca un tot se pot „suspenda46 un moment prin întrebare. Cu ea, lumea nici nu este, dar nici nu încetează să fie. Iar ceea ce pare să se petreacă doar în conştiinţa întrebătoare (lumea este pusă în paranteză „pentru mine44 ; ea există în realitate, dar este suspendată şi problematică doar în ochii mei) priveşte în fapt înseşi temeiurile lucrului. Este el ? Nu se clatină el în adîncul lui, sau nu-i arată clătinarea tocmai interogaţia asupră-i, atunci cînd îl trimite pînă la temeiurile lui, aşadar pînă la facerea lui cu putinţă ?
Nu este nevoie de întrebarea „este ori nu aşa ?“ spre a indica faptul că orice lucru stă sau a stat sub o nesiguranţă iniţială ; ajunge întrebarea „cine este ?“ sau „ce este ?“, pusă fiinţei sau lucrului — o întrebare ce pe om îl clatină oricînd, căci îl face atent asupra a ce este el în fond — spre a le trimite la titlul lor originar de identitate.
De aceea, ca fiind vorba de o suspendare, în aproape toate limbile întrebarea orală se face printr-o intonaţie interogativă, în speţă prin ridicarea de ton. Vorbirea însăşi, înălţîndu-se, intră în suspensie, spre a arăta că toate — gîndul despre lucru, demersul de existenţă şi de cunoaştere, într-un fel lucrul însuşi — stau suspendate, înainte de a reveni, ca o noutate sau reînnoire, în sînul realităţii. întrebarea „regenerează44 realitatea.
2)	în al doilea rînd, pentru că o poate regenera parte cu parte sau întreagă, întrebarea devine o în-doire asupra realităţii, adică o dublare, într-un sens o oglindire a ei. Şi într-adevăr, întrebarea însoţeşte ca o oglindă realitatea, după cum însoţeşte întregul univers al enun-
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
16
ţurilor. Tot ce asertăm poate fi pus sub interogaţie, la fel cu tot ce se vede şi este. Aristotel spunea despre suflet cum că el este, într-un fel, toate lucrurile, gîndin-du-se la nesfîrşita capacitate de a le înregistra şi concepe. întrebarea, însă, este toate lucrurile într-un sens şi mai exact : le suspendă pe toate şi le redă tuturor imaginea prin oglindire. Iar ca într-o oglindă, imaginea din întrebare este răsturnată.
Dacă pentru primul caracter al interogaţi vităţii, cel de a suspenda lucrurile, semnificativă era, pentru întrebarea exprimată, ridicarea de ton, pentru acest de al doilea caracter este semnificativ faptul că întrebarea se face cu inversiunea ordinii cuvintelor. Iarăşi, în cele mai multe limbi, interogaţia se poate face aşezînd predicatul înaintea subiectului („bate vîntul ?“) şi eventual printr-o altă ordonare a părţilor propoziţiei. în cîte o limbă oarecum mecanic dezvoltată, cum este engleza, răsturnarea adusă de întrebare, în întreg universul enunţurilor, se dezvăluie limpede, prin felul automat cum se face intero-ygaţia : orice afirmaţie este reluată, cu întrebarea, prin ; negativă, şi orice negaţie prin afirmativă. (Vîntul bate. Nu bate ? — Nu bate vîntul. Bate ?) Cînd gramatica ne spune că inversiunea formelor verbale compuse, în limbi ca a noastră, este arhaică şi regională („Plăcutu-ţi-a ?“), ea uită să adaoge că inversiunea este de esenţa întrebării, care trece în oglinda ei totul.
3)	în al treilea rînd, tot în esenţa interogaţi vităţii stă, prin răsturnarea pe care o aduce, să-şi poată alia nega-ţia sau unele formulări negative. Mecanismul interogaţiei în limba engleză are cu adevărat ceva prea mecanic în el. în diverse limbi, nu numai că interogaţia se face cu
Cap. I ORIZONTUL ÎNTREBĂRII
17
negarea unei afirmaţii, dar ea se face chiar cu o negare a negaţiei, sau măcar o dublare a ei, folosindu-se expresii ca : nu-i aşa ? sau la noi : nu cumva ? („Nu-i aşa că nu bate vîntul ?“) Iar asemenea expresii, ba chiar negaţia simplă, pot intra în joc din plin nu doar cînd e vorba de universul enunţurilor, ci şi de cel al lucrurilor sau proceselor denumite şi puse în suspensie de întrebare, cum se va vedea îndată.
Intr-adevăr, cu această capacitate de a-şi alia în formă negaţia, interogativitatea riscă să devină negativitate chiar prin conţinutul ei, sau măcar în funcţia ei. în-doirea de lucruri poate duce şi la tăgada lor pură şi simplă. In orice caz, interogaţia arată de pe acum că ea nu înţelege să fie numai o „replică^ a lucrurilor, respectiv o suspendare şi oglindire a lor. întrebarea asupră-le şi revenirea ei înseamnă în unele cazuri — după cum şi-a dat seama simţul comun — respingerea lor. Un anumit caracter „daimonic“ al întrebării apare limpede, cu sensul lui de tăgadă posibilă. Uneori, e drept, poate fi în întrebare ceva daimonic în sens neutru (ca în conceptul de „demonie“ al lui Goethe), adică sugestia că interogativitatea poate trezi în jurul unui lucru o bogăţie de nestăpînit în chip raţional; aşa era în capacitatea interogaţiei de a suspenda orice, respectiv de a oglindi orice aspect real. Dar acum, cu negaţia, ea îşi arată ceva din natura ei mai acuzat-demonică, în măsura în care poate ajunge pînă la tăgăduire. Aşa se întîmplă cu scepticismul de totdeauna, în care întrebarea este direct aliată cu negaţia, sau prin ea însăşi reprezintă o tentativă de nega-
18
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
4)	Dar negativitatea de desfiinţare este doar un exces al interogativităţii; caracteristică este mai degrabă negativitatea de nedeterminare. Interogativitatea depăşeşte negaţia frustă şi se regăseşte ca deschidere neutrală. Ea nu interzice, cum vrea negaţia absolută, ci, dimpotrivă, autoriză prea mult, cum vrea negaţia specifică. In faţa cîte unui lucru ori proces, spui : nu e asta, nici asta. Dar ce este ? Este „ceva44, adică ce va fi, după cum procesul se petrece cîndva, undeva, cumva, cu toate expresiile acelea nedeterminate legate de viitor, atît de limpede active în vorbirea românească.
Căci aspectul acesta esenţial al interogativităţii se reflectă şi de astă dată în formele de exprimare. Dacă la suspendare întrebarea se făcea prin ridicarea de ton, la oglindirea răsturnată prin inversiunea cuvintelor şi la împletirea cu negaţia prin formele interogative negatoare, acum la „nedeterminare4* întrebarea se face prin formulări specifice încă, pe care lingvistica le înregistrează, dar nu pare să le şi explice.
Aşa se iveşte în limba noastră nu numai acel „cumva44, care se putea asocia lui „nu44, dar care poate fi folosit şi liber („bate cumva vîntul ?44) ; apar de asemenea, la noi în particular, formele de interogaţie derivate din disjunctive, care vin în chip limpede să pună în lumină nedeterminarea. Interogaţia în limba noastră — şi dacă nu numai în ea, în orice caz aici cu o bogăţie în plus — se face cu foste conjuncţii disjunctive sau cu altele devenite o clipă disjunctive, în evoluţia lor semantică.
Pe primul plan stă interogativul oare, prin care se poate face orice întrebare, fie ea totală sau parţială. Dar „oare44 provine, după unii lingvişti, din latinescul hora, ceas, timp. „Oară44 — spun dicţionarele (de exemplu Dic-
Cap. I ORIZONTUL ÎNTREBĂRII
19
ţionarul etimologic al lui Candrea şi Densusianu) — a fost întrebuinţat mai întîi ca adverb. însemnînd „acum44 ; iar din construcţii de tipul „oară-oară44-, însemnînd „acum-acum44, ca în formularea „oară unul... oară altul44, s-a dezvoltat formularea disjunctivă ori-ori, care a putut da pe ori pur şi simplu, aşadar conjuncţia disjunctivă. (Merită aici să fie subliniată bogăţia formulărilor disjunctive, şi care nu se reduc neapărat la o simplă alternativă, din limba noastră : ori-ori, veri-veri, sau-sau, au-au, fie-fie, cînd-cînd, ici-ici, măcar-măcar, uneori-alteori.)
Iar interogativul ? El se explică, spune acelaşi dicţionar, tot prin funcţia adverbială primitivă (adică tot prin sensul de „acum44). — Dar ni se pare mai potrivit să spunem că oare interogativ preia asupră-şi întreaga evoluţie semantică a cuvîntului, mai ales sensul disjunctivului, intr-adevăr, „ori e unul, ori e altul44, nu trece el firesc în „oare e unul, oare e altul ?44. Iar toate sensurile generale şi nedeterminate pe care le aduce ori în compunere : oricînd, oricare, orice, oricum (sau sufixai : alteori, rareori, deseori, uneori) sînt solidare cu oare pînă la dublarea cu el, putîndu-se spune, la primele : oarecum, oarecare, oarece (în timp ce, cu sensul originar de oră şi timp, oară supravieţuieşte în expresii ca : bunăoară, odinioară, doară, deoarece).
împletirea interogativului cu disjunctivul şi cu nedeterminarea apare limpede, în limba noastră, şi dintr-o a doua expresie interogativă, mai învechită, anume au („au bate vîntul ?44). Au nu este altceva decît latinul aut, care putea şi el avea un sens interogativ, dar a dat, în celelalte limbi romanice, doar corespondentul lui sau. în Etymologicum magnum, Hasdeu scrie : „Numai la români această conjuncţiune a dezvoltat sensul deplin interoga-
20
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
tiv, astfel că s-a specializat prin el faţă de sinonimii sau şi ori = vechiul veri, şi s-a apropiat de ore, vechiul oare<(. Iar la fel cu oare, adăugăm, particula aceasta interogativă poate da forme nedeterminate, chiar dacă mai rare : au-unde se putea scrie în traducerea biblică din 1648. Nedeterminarea şi deschiderea disjunctivă sînt efectiv solidare cu interogaţia.
La început nimic nu părea să prindă fiinţă sub întrebare. In exprimarea ei, ea indica o simplă suspendare a ce este, printr-o ridicare de ton ; sau dădea o imagine a răsturnării lucrurilor, ca într-o oglindă, prin inversiune ; sau, în sfîrşit, aducea îndoială pură şi simplă de lucruri, pînă la tăgada lor. Dar cu acest al patrulea fel de a se alcătui, întrebarea vine să arate că ea nu înregistrează lumea aşa cum este — cel mult suspendînd-o, răsturnîn-d-o sau negînd-o —, ci o pune cu adevărat în nehotă-rîre, ca şi cum ar pregăti noi hotărîri în ea. Şi într-adevăr, de la formele cu va — ca în : nu cumva, undeva, cîndva — se putea presimţi lucrarea aceasta nouă şi adînc caracterizatoare pentru întrebare, de a deschide către o lume viitoare, cu sorţi de a croi căi în nedeterminarea ei.
5)	Din solidaritatea deschiderii disjunctive cu interogaţia, reiese un nou caracter al acesteia din urmă, care de astă dată indică interogaţia matură, reflectată : pe cea indirectă. Nu interogaţia directă, ce are prea adesea în ea naivitatea, mirarea, neştiinţa sau neştiinţa simulată uneori, ca şi îndoiala, nesiguranţa, perplexitatea, nu ea dă măsura deplină a interogativităţii, ci modalitatea ei secundă („e o problemă dacă..“). Dacă disjuncţia este solidară cu nedeterminarea, este pentru că reprezintă
Cap. I ORIZONTUL ÎNTREBĂRII
21
organizarea acesteia. Din felul cum disjuncţia stăpîneşte nedeterminarea şi o organizează în părţi de alternativă distincte, întrebarea îşi trage, pentru forma ei matură, pe acel dacă atît de semnificativ şi cu funcţii atît de active în toate limbile, pare-se. El poate arăta, acum, cît de mult a ieşit interogaţia din orice condiţie de ignoranţă ; căci : „nu ştiu dacă...w sau : „nu ştiu dacă nu cumva.. exprimă tocmai contrariul ignoranţei.
„Dacă“ nu e doar ipotetic, este şi thetic : instituie ceva. Nu e doar condiţional şi optativ, este şi deliberativ. El reia, într-un fel, toate funcţiile întrebării : suspendă, oglindeşte, răstoarnă, neagă prin trecere în irealitate, afirmă prin deschidere nedeterminată către realitate, dar în cele din urmă organizează nedeterminarea. Gramatica înregistrează faptul că numai interogativele „totale“ se introduc prin conjuncţia „dacăw. Dar e firesc să fie aşa, întrucît cele particulare sînt de la început organizate („mă întreb cine vine44, „vreau să ştiu cum esteu), ba încă, după cum am putea vedea, particulele lor interogative sînt expresia organizării categoriale a lucrurilor (cînd, unde, cum), nemaifiind nevoie de o desprindere de nedeterminare. Întrebarea înseamnă deci, la treapta aceasta, cu mult mai mult decît ignoranţă sau suspendare şi reţinere în faţa a ceva : înseamnă înstăpînire asupra unui domeniu, şi una într-astfel de controlată încît, acolo unde domeniul nu este organizat prin natura întrebării, adică în cazul întrebării parţiale, interogaţia indirectă vine ea să scoată domeniul din răspîndirea lui, strîn-gîndu-1 sub o condiţie, o presupunere şi chiar o punere. Cînd, aşadar, trece în modalitatea indirectă, interogaţia începe să spună ceva, peste tot.
22
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
De la irealitate la realitatea necesară, simpla conjuncţie dacă (la noi şi „de44, sau unele forme de răsturnare ale verbului) străbate toată întinderea zonelor din jurul fiinţei. Ea însoţeşte firesc modul irealului („dacă ar fi44, „de va fi fiind44), trece suveran prin afirmarea de realitate, pe care însă o modulează în fel şi chip („dacă n-ar fi nu s-ar povesti44, afirmarea indirectă cum că este ; „dacă a fost aşa, s-a întîmplat aşa...44, afirmare temporală a ce este ; „dacă trece vremea mea...44, afirmarea lui cauzală ; „dacă voi nu mă vreţi...44, afirmarea lui concesivă), şi ajunge la acel „dacă aşa... atunci44, al logicii stoice şi moderne, care duce la inferenţa necesară, exprimînd cea mai puternică necesitate a situaţiilor şi proceselor, necesitatea lor logică. Pe toate acestea, alături de dubitativ, potenţial, deliberativ, le implică acel „dacă44 al întrebării indirecte, în care surprindem concentrată întreaga natură, descrisă mai sus, a interogativităţii.
Dar odată cu trecerea ei în modalitatea indirectă, prin care iese acum din răspîndire şi începe să spună ceva determinat, nu-şi pregăteşte, oare, interogaţia propria ei extincţiune în răspuns ?
Aici se înscrie ultima funcţie a întrebării : ea organizează, e drept, nedeterminatul, dimpreună cu organizarea adusă de categorii, şi începe să spună ceva, odată cu „dacă44 şi cu alternativele în care aşază nedeterminarea ; orientează, deschide un orizont şi „regenerează44 realitatea. Dar, făcînd aşa, îşi arată o anumită independenţă.
6)	Intr-adevăr, întrebarea .„încarcă44 lumea cu posibil. Ea suscită la viaţă mai mult decît poate satisface răspunsul. Intr-un sens, niciodată întrebarea nu se acoperă cu, sau nu e acoperită de răspuns ; căci în afara
cap. i orizontul Întrebării
23
faptului izbitor că, la întrebările de cunoaştere, orice răspuns trezeşte noi întrebări sau lărgeşte întrebarea cea veche (cum s-a întîmplat cu ştiinţa modernă), rămîne faptul că prima întrebare ea însăşi trezea o bogăţie de posibilităţi, care se păstrează ca o aură în jurul răspunsului, întrebarea parţială, chiar ca şi cea de existenţă — o simplă întrebare oricît de imediată, un „cine vine ?44 — proiectează, atît în conştiinţa întrebătorului cît şi asupra lucrului, un fascicol de posibilităţi : ar putea veni mulţi alţii decît cel ce vine. Prin simplul fapt al întrebării, lumea a sporit.
Sîntem acum departe de sensul doar auxiliar al inte-rogativităţii, sensul acela de a fi un simplu mijloc de investigaţie, de informare, de precizare sau control, în subordine faţă de răspuns. Nici măcar faptul de a putea fi o replică dată lumii, în parte şi în întreg, nu spune totul despre esenţa ei; replica este şi ea în subordine faţă de situaţiile date (cum era Ideea lui Platon, cînd părea să dubleze lumea), pe cînd întrebarea trezeşte tocmai situaţii posibile noi. In esenţa întrebării stă restul ei posibil, aşadar noutatea eventuală adusă de ea.
Încărcînd fiecare situaţie dată cu noutatea putinţelor pe care le proiectează peste ea, întrebarea regenerează cu adevărat realitatea, nu numai în sensul refacerii ei aşa cum este, dar şi în sensul redresării ei. Un curent electric trebuie „redresat44, cînd este transmis, altminteri el înregistrînd căderi de nivel. Interogativitatea are această funcţie de redresare : prin ea, potenţialul realităţii este ridicat la alt nivel. Cînd este vorba de gîndire, o asemenea funcţie de redresare, posedată de „interogati-vitate44, apare drept evidentă ; dar dacă se poate vorbi despre o interogativitate a lucrurilor, atunci în ele încă
24
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
există ridicări de nivel (orice val în apa mării este o imagine a întrebării) prin sporirea tensiunii sub care se află şi se manifestă lucrul.
Iar abia acum întrebarea îşi justifică exprimarea exterioară din sînul vorbirii. Căci de ce se face întrebarea printr-o ridicare de ton ? Ce este fizic această creere de dezechilibru sau această ridicare de nivel ? Simpla suspendare, prin care o justificam la început, nu explică totul în procedeul fonetic al întrebării. Vorbirea pune în întrebare toată încărcătura necesară spre a ridica potenţialul sau tensiunea conţinutului ei de gîndire şi, într-un fel, al celui de realitate.
Aşa cum, psihologic, întrebarea trece prin toate treptele omenescului, de la întrebarea modestă a celui copleşit sau neştiutor, la întrebarea sigură a preaştiutorului, la fel natura întrebării autoriză să se treacă, de la modalitatea stinsă a începutului ei, la plinătatea de acum.
Cu lumile posibile — dar în toate înţelesurile posibilului, cum vom vedea, — interogativitatea aduce o realitate sporită în sînul realităţii. Despre această realitate sporită are de vorbit gîndirea şi vorbeşte, în chip surprinzător, gîndirea infuză a limbii noastre sau sensibilitatea filosofică românească. Este drept că toate celelalte demersuri ale spiritului creator exprimă şi ele această realitate sporită, sau măcar posibilul lumii — atît gîndirea mitică, de pildă, cît şi cea artistică sau, în chip riguros, cea ştiinţifică. Dar singură gîndirea teoretică este conştientă de un sens nou de realitate şi întîrzie pînă la capăt în el.
întrebarea, tocmai, este aceea care pregăteşte accesul la o asemenea realitate suplimentată, mobilizînd în acest scop toată lumea spiritului, cu facultăţile lui felurite.
Cap. I ORIZONTUL ÎNTREBĂRII
25
Sensibilitate, imaginaţie, voinţă, intelect, raţiune se înrădăcinează, toate, într-un demers originar ca întrebarea (anticii vorbeau despre „mirare"), care exprimă faptul întîlnirii cu lumea externă şi deschiderea către noutatea ei.
Cînd spiritul se trezeşte în lume, el o pune pe aceasta sub semnul întrebării. Căci tot ce vede el este altceva decît îi pare la început: este un fel de cifru manifestat, este lege, sens, raţiune* Dar cum e cu putinţă aceea ce este ?
Cap. II
MODULAŢII ROMÂNEŞTI ALE FIINŢEI
Cînd vezi mările, rîurile şi izvoarele, te întrebi în chip obişnuit : cum este cu putinţă marea ? cum sînt cu putinţă rîurile ? dar nu şi : cum sînt cu putinţă izvoarele, cu atît mai puţin izvorul în general. Eşti copleşit de imensitatea mării, aşa cum eşti de cea a realităţii ; iar alături de pasivitatea şi placiditatea mărilor ori oceanelor, te surprinde activitatea ca şi necurmată a rîurilor — pentru grecii antici rîurile erau masculine şi mările feminine — la fel cum te surprind, pe planul realităţii, procesele necurmate din sînul ei. Izvoarele, în schimb, rămîn în minoratul firii.
Dar este mai cuprinzătoare, poate, lumea izvorului decît a mării, şi în orice caz mai complexă. Un ocean, în imensitatea sa aparentă, este totuşi finit. Dar pentru ca izvorul, cu şipotul său necurmat, să fie cu putinţă, nu este nevoie numai de lucrările neştiute din adîncul munţilor şi al pămîntului, ci şi de colaborarea întregului văzduh. O solidaritate a elementelor, mai intimă şi mai
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
27
extinsă decît în cazul mărilor ori rîurilor, pune pe lume un simplu izvor, iar a te adinei în această lume a facerii este mai greu, dar şi mai plin de învăţăminte, decît a da socoteală de bălţile cele mari ori de şuvoaiele de apă ale firii.
Aşa cel puţin a crezut să facă, în cultură, omul modern. în genere, pe multe planuri hotărîtoare pentru cultură, el nu a mai explorat direct numai realul, ci şi posibilul. „înainte vreme, legea o dădea existentul; pentru noi o dă posibilul", spune un om de cultură contemporan, fizicianul Weizsăcker. Pe de altă parte, cînd explorează direct realul, el o face spre a vedea şi căpăta posibilităţi noi, atît pe plan teoretic cît şi practic. El a devenit astfel un om cu mai multe „posibilităţi" decît oricînd, chiar faţă de omul Antichităţii greceşti care-i servise atîta vreme drept prototip. A avut mai multe întrebări decît el.
în chip surprinzător, la fel a făcut gîndirea infuză românească. La ea de asemenea există, ca în lumea modernă, un fel de investigaţie prin interogativitate, du-cînd la o sporire a realului în sinul realului. Meditaţia implicită asupra fiinţei, întreprinsă de limba românească de-a lungul veacurilor, merită să fie scoasă la lumină. Ea s-ar dovedi cu atît mai potrivită cu cît nu ar veni ca o mustrare adusă veacului, ca la un Heidegger, ci ca o încercare de întregire.
De vreme ce gînditorii germani au crezut că pot citi atît de multe în vorbirea limbii lor şi a celei greceşti, ar putea exista o îndreptăţire să pui în joc şi experienţa altor limbi. în vorbirea românească există o întreagă operă de modulare a fiinţei. De ce ar fi ea mai puţin semnificativă decît experienţa istorică a altor vorbiri ? în
28
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
faţa gîndului stă acum o vorbire, cum este a noastră, în care se întîmplă ceva straniu la prima vedere şi nepetrecut întocmai în alte limbi : fiinţa, în formularea ei ca verb (a fi), se poate dedubla, se întoarce asupra ei, şi se combină cu ea însăşi. Făcînd aşa, ea diversifică şi îmbogăţeşte ideea de fiinţă.
Cu verbul a fi se obţin tot felul de formaţii lingvistice care, fără a exprima chiar pe „a nu fi", vorbesc totuşi despre altceva decît este. Dacă te aşezi în perspectivă logicii, poţi vedea în ele o bună parte din aşa-zisa logică modală. Intr-adevăr, în timp ce este reprezintă afirmarea de realitate, în schimb pentru contingenţă, posibilitate, imposibilitate, necesitate, limbile trebuie să pună de obicei în joc cîte o expresie specială : „se întîmplă", „e posibil", „e imposibil", „e necesar". Dar iată că în limba română modalităţile acestea ies tot din a fi, compus cu el însuşi. „Ar fi să fie" exprimă posibilitatea (e cu putinţă să fie) ; sau „n-a fost să fie" exprimă imposibilitatea, după cum „a fost să fie" exprimă necesitatea. „De-ar fi să fie" exprimă ceva de ordinul contingenţei, cu acel „de", nu în sensul subiectiv sau deliberativ, ci în sens obiectiv : dacă s-ar întîmplă să fie^
Dacă este aşa, înseamnă că din realitatea însăşi ies modurile fiinţei, sau că logica existentului dă ea singură logica posibilului şi a necesarului. S-ar putea să rezulte unele aspecte noi, din perspectiva combinaţiilor cu sine ale lui a fi, iar prima noutate ar fi că modalităţile sînt mai numeroase decît cele cinci clasice : posibilitate, imposibilitate, necesitate, contingenţă şi, fireşte, existenţă. In afara acestora, apare şi modalitatea lui „va fi fiind“ (prezumtivul), sau aceea a lui „ar fi fost să fie" (posibilitatea închisă), precum şi cîteva altele.
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
29
S-a spus că orice adverb reprezintă o modalitate, în-tr-un sens. Iată aici, în folosinţa noastră a verbului a fi, un criteriu pentru restrîngerea modalităţilor din infinitatea de nuanţe adverbiale : nu ar exista nesfîrşit de multe modalităţi, cel puţin „logice4*, ci poate numai cele pe care le-ar_da verbul a fi cu el însuşi. In definitiv, el este suveranul, în afirmările asupra fiinţei, inclusiv asupra formelor slăbite sau aproximative, alteori întărite, ale gîndirii şi vorbirii în fiinţă.
Aşa stau lucrurile dacă te aşezi în perspectiva logicii. Dar dacă treci în cea a fiinţei, atunci experienţa limbii noastre ar putea da o pagină încă mai interesantă. Există, fireşte, o percepere a realităţii, totale ori parţiale, pe care înţelegem s-o calificăm prin „este“. Şi mai există — în afara realităţii posibile ori necesare — un fel de iminenţă de real („este să fie44), o tentativă în real „(era să fie44), neîmpliniri în real („n-a fost să fie“), absolutizări în real („ a fost să fie44), sau relativizări în el. Ce regiuni ale fiinţei descriu ele ? Şi nu cumva este vorba de zone la fel de însemnate ca acelea pe care le explorăm în chip obişnuit prin „este“ ?
Poate că tocmai expresia de „fragedă fire44, folosită uneori în trecutul limbii noastre, de Cantemir, de pildă, este în măsură să sugereze înţelesul despre fiinţă ce se va putea desprinde din sentimentul românesc al ei. Căci „fraged44 vine, pare-se, de la fracidus din latineşte şi termenul este rudă cu frango, care dă fractură. O contopire de contrarii, semnificativă pentru spiritul şi creativitatea limbii noastre, s-a produs şi aici. Frîngerea, care este dezordinea rigidului, a inertului, a anorganicului, a osului, a devenit solidară cu frăgezimea, care este a organicului şi a cărnii. Incarnată în real, intrată în timpul şi
30
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
carnea realului, fiinţa îşi pierde rigiditatea, căci altminteri s-ar frînge prin simpla ei întrupare în altceva. Ea devine fragedă, consimte modulaţiei, compune cu lumea şi cu făpturile ei de o clipă. Nu sînt oare toate, inşii, gîndurile şi galaxiile, făpturi de o clipă în marele cosmos ? Dar fiinţa trebuie să fie în ele, şi nu o poate face altfel decit frăgezindu-se, iar nu frîngîndu-se. A vedea, aşadar, fiinţa în lume înseamnă a merge pe urmele situaţiilor în care a intrat ea.
Dacă invoci situaţiile în care se aşază fiinţa, datorită formelor de compunere cu sine ale lui a fi, atunci vezi că ele pot reaminti de modalităţile întrebării, aşa cum erau de găsit tot în limba noastră. Există astfel o situaţie de suspensie a fiinţei cu „ar fi să fieu, care poate perfect corespunde suspendării interogative. Există apoi una de răsturnare şi oglindire, tot ca în întrebări, cu „fost-a să fie44. Negativul întrebării apare şi el în situaţiile fiinţei, nu numai la propriu şi direct, cu „n-a fost să fie“, dar şi indirect, cu „era să fie“ (dar nu este). Nedeterminarea apare cu “va fi fiind44. întrebarea indirectă, folosind pe „dacău, pare regîndită în situaţiile create de acelaşi „ar fi să fieu iar „este să fieu şi „a fost să fie“ (printre cele ce puteau fi) trimit gîndul la hotărîrile disjunctive şi la bogăţia alternativelor din sinul întrebărilor maturizate. Funcţiile întrebării nu sînt străine de situaţiile fiinţei.
Rostirea românească pune în joc, în linii mari, următoarele şase situaţii ale fiinţei, denumind tot atîtea regiuni din jurul fiinţei prezente, care este bineînţeles principiul de viaţă, factorul activ al realităţii. El se impune de la sine în orice limbă, iar originalitatea limbii noastre
Cap. II MODULAŢII ROMÂNEŞTI ALE FIINŢEI
31
este de a desfăşura unele modalităţi noi, care converg spre el şi se validează prin el:
N-a fost să fie Era să fie Va fi fiind Ar fi să fie Este să fie A fost să fie.
Pentru toate aceste situaţii fiinţa însăşi este centrul, sau, mai degrabă, „punctul de acumulare**, ca în matematici.
Iată, aşadar, un tablou al situaţiilor fiinţei în care situaţia de fiinţă atinsă, exprimată prin „este**, lipseşte în aparenţă, fiind îmbogăţită în fond.
1.	N-A FOST SA FIE. întîia situaţie ontologică, în fiinţa concepută de limba noastră, şi poate întîia a oricărui gînd despre fiinţă (ca şi a oricărei realităţi de fiinţă, cum vom vedea) o putem considera pe aceea a lui „n-a fost să fie**. La prima vedere, poate părea surprinzător să spui că absenţa fiinţei reprezintă şi ea o situaţie ontologică. Nu numai vorbitori obişnuiţi de limbă română, dar şi gînditori în orizontul ei au înţeles greşit, cîte-odată, pe acest „n-a fost să fie*4 ca un fel de resemnare a gîndului şi a inimii. Pentru gîndul gol, ar apărea aici un fel de modalitate a imposibilului.
Aşa ar arăta lucrurile pentru gîndul gol. Dar „n-a fost să fie** trebuie înţeles ; fireşte nu atît justificat, prin-tr-o judecată de valoare, cît identificat printr-o judecată de constatare. Dacă e adevărat că el exprimă o situaţie ce s-a lovit de pragul imposibilităţii, totuşi ceva real apare în modalitatea sa. Ceea ce „n-a fost să fie**
32
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
a încercat să fie ; a bătut la poarta realităţii spre a fi, dar n-a fost. Tentativa de a fi nu poate fi străină de problematica fiinţei şi nu este neant pur.
Doar în matematici nu interesează ce „n-a fost să fie44, căci ele nu pun în joc nici un domeniu de realitate. Peste tot în rest modalitatea activă a imposibilului, descrisă de formularea în chestiune, contribuie la „edi-ficareau realului. Pentru realul fizic, de pildă, ca şi pentru cel uman în toate manifestările lui, ceea ce „n-a fost să fie44 este tocmai o situaţie în care se originează fiinţa. Posibilul logic (= ceea ce nu se contrazice) este leneş ; cel ontologic abia iese din indiferenţă, prin pasiva lui orientare ca „virtualitate44. Gînd Platon spune că în jurul oricărei fiinţe este o imensitate de nefiinţă, el dă expresie gîndului că fiinţa are o aură, dar una prea vagă. „Nefiinţa44 fiecărei realităţi nu este oricare, ca la antic, ci este una anumită ; şi la fel, imposibilul ei este unul anumit.
Pentru fiecare realitate naturală, cercetătorul ştiinţific, de pildă, explorează şi ce n-a putut fi ea. în arborele vieţii, ni se spune, lumea insectelor nu a putut ajunge la o dezvoltare deosebită a vieţii cerebrale, cum s-a întîmplat pe linia mamiferelor. înăuntrul cîte unui gen, speciile şi-au încercat imposibilul. în natura moartă şi în natura vie, toate cele ce n-au fost să fie au modelat pe cele ce sînt. Faptul, în istorie, că răscoala lui Spar-tacus n-a reuşit nu se înscrie în nefiinţa, ci în fiinţa istoriei.
Cum, oare, se poate vorbi despre un sens exclusiv de supunere, de resemnare şi fatalism, în recunoaşterea celor ce 11-au fost să fie ? Dar este mai degrabă, sau măcar a fost în aceasta, un sens de cunoaştere şi de
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
33
largă afirmare. Cu cît mergi mai sus pe scara realităţilor — în zonele omului, de pildă —, cu atît ceea ce n-a fost, dar a încercat să fie, ceea ce s-a propus pe sine fiinţării, este mai lămuritor pentru fiinţă. Nu se poate cunoaşte fiinţa sufletească şi spirituală a omului fără de imposibilităţile de care s-a lovit el. Viaţa istorică în sens larg, ca şi destinele particulare, se delimitează şi se modelează potrivit cu pragurile atinse şi de nedepăşit. Fiinţa estetică însăşi, sau creaţiile omului, nu au sens şi adevăr fără subtextul de intenţii şi demersuri pozitive. Aşa cum Michelangelo a distrus sculpturi, care nu ţineau de neantul estetic, viaţa omului şi a societăţii sînt bogate în demersuri creatoare neobiectivate în opere.
Starea de fiinţă, exprimată prin „n-a fost să fie“, este o modalitate clară în slujba fiinţei însăşi. Faptul, de pildă, că pe pămînt viaţa s-a produs pe bază de carbon şi că, într-un sens, „n-a fost să fie“ pe bază de siliciu, nu este numai instructiv pe plan ştiinţific, ci şi constructiv pe plan ontologic. Faptul că în natură şi în viaţa spiritului bat la poarta realului imposibilele face din acestea o modalitate a fiinţei.
Prima situaţie în care poate fi aflată fiinţa este, aşadar, cea de fiinţă neîmplinită. Faptul a fost pus în evidenţă, de exemplu, de perspectiva deschisă de marxism. Istoria concepută pe această bază a scos la lumină frământări sociale şi procese economice pozitive — care totuşi, în ceasul lor, nu au reuşit să iasă la lumină — ele avînd un conţinut afirmativ de realitate şi fiind anticiparea unei realităţi istorice depline. Vor urma, în această prezentare a fiinţei, pe care o întreprinde sau măcar o sugerează rostirea noastră românească : fiinţa suspendată („era să fie44), fiinţa eventuală, prezumtivă
34
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
(„va fi fiind44), fiinţa posibilă („ar fi să fie44), fiinţa intrării în fiinţă („este să fie, stă să fie44) şi fiinţa consumată („a fost să fie“).
Dar „situaţiile44 pe care le pune în lumină investigaţia se dovedesc astfel modalităţi ale fiinţei ce, de pe acum, par a spune şi altceva deoît a putut pune în lumină investigaţia directă a fiinţei. In orice caz, problematica tradiţională a fiinţei are o regretabilă tendinţă : voind să prindă realul, ea se desprinde în fapt tot mai mult de el şi tinde să spună tot timpul că fiinţa nu e asta, nici asta; în timp ce modularea românească a fiinţei se împlîntă tot mai mult în real şi tinde să spună nu numai : „este şi asta, şi asta44, dar chiar să treacă la activul fiinţei neîmplinirile ei.
Tentativa de a fi este şi ea un fel de a fi al realităţii, anume al celei ce se instituie. Aici începe fiinţa, odată cu ceea ce încearcă să fie. Tot ce „n-a fost să fie“, mergînd pînă la ceea ce „era să fie44, se încifrează astfel în fiinţa lumii.
2.	ERA SĂ fie. Există ceva sugestiv, pentru analiza fiinţei, în deosebirea dintre „n-a fost să fie44 şi „era să fie“ (dar n-a fost). Cu expresia dintîi, pe care am analizat-o mai sus, ceea ce lipsea fiinţei era ceva de ordin general. Dacă un lucru, un proces sau o lume, ca ansamblu de lucruri şi procese, n-au fost să fie, este pentru că le lipsea grupul de condiţii generale care să le facă cu putinţă (sau mai degrabă : să le realizeze putinţa), adică pentru că ele nu-şi atinseseră legea lor, nu se ridicaseră, cu toată bogăţia naturii şi manifestărilor, pînă la acea lege care să le consacre, fixeze şi împlinească.
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
35
Neîmplinirea pe care o descrie, în schimb, „era să fie44 nu ţine de lipsa a ceva de ordin general, ci de lipsa unor condiţii de ordin particular, sau am zice de lipsa individualizării. Lucrul sau procesul „era să fie44 avea toate condiţiile generale de a fi, dar nu a fost, dintr-un motiv ca şi accidental. Este mai puţin vorba aici despre un eşec, cît despre suspendare. Situaţia din „era să fie44 descrie astfel fiinţa suspendată.
O	asemenea suspendare apare din plin în sinul realităţii şi a fost semnalată, cu spiritul filosofic al tuturor romanticilor de clasă mare (cum erau cei germani, sau Eminescu la noi), de un Kleist, care a descris situaţia aceasta în chip extrem de pătrunzător. Privind cîndva o boltă, el şi-a spus că aşa ceva e cu putinţă tocmai pentru că blocurile de piatră ale bolţii tind toate să cadă, iar în căderea lor laolaltă ele se susţin unul pe altul şi se boltesc. Aşadar ceva „era să cadă44 şi n-a căzut, pentru că s-a sprijinit pe altceva, care de asemenea era să cadă. Căderea laolaltă s-a blocat.
La fel, ceva „era să fie44 şi n-a fost pînă la urmă. Dacă te gîndeşti mai bine, toată realitatea anorganică, geologică, biologică trebuie să fie încărcată de asemenea blocaje şi suspensiuni care stau în inima lucrurilor existente şi chiar le definesc, aşa cum căderea laolaltă determina, pentru scriitorul acela, boltirea.
Ce sînt oare inhibiţiile, la om, decît stări sau procese care „erau să fie44, fără a putea ajunge la împlinire ? întreg freudismul ar vorbi, într-un fel, despre ceva ce „nu este44, dacă pentru „era să fie44 nu rezervăm decît nefiinţă ; şi, dincolo de limitele freudismului, care a devenit el însuşi un blocaj al culturii europene, toată realitatea sufletească a omului, iarăşi ca în cazul lui
36
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
„a fost să fie“, trebuie să poarte în ea prezenţa şi urmele lui „era să fie“.
Gîndirea cultă din trecut nu a manifestat nici un interes pentru fiinţa suspendată. Trebuie să afli in cîte o limbă ca a noastră formulări de speţa ciudată a lui „era să fie“, pentru a fi făcut atent asupra modalităţilor fiinţei de dincolo de „estew. Cu asemenea modalităţi, însă, te întîlneşti inevitabil în explorarea fiinţei, căci ele sînt încifrate în real, iar in clipa cînd vrei să dai socoteală de ceea ce poate fi numit „fiinţă44 a realului, nu mai poţi să le ocoleşti sau să le treci pe seama nefiinţei, cum ar urma să faci din perspectiva clasică a fiinţei.
Să spunem, atunci, după romanticul Kleist sau romanticul Eminescu, cît de puţin clasică apare fiinţa însăşi, din perspectiva limbii româneşti, de vreme ce este de găsit nu doar în marile edificii, ci şi în ruine.
Fiinţa suspendată din „era să fie“, pe care omul de ştiinţă o întîlneşte cu siguranţă în atîtea cazuri, ba este silit să o şi invoce adesea (biologia trebuie să fie plină de asemenea suspendări), apare în chip izbitor într-una din experienţele umane şi sociale cele mai frecvente, cea a adversităţii. Există limpede, şi cu sens pozitiv, o blocare, adesea reciprocă, în acele adversităţi care nu se rezolvă niciodată, aşadar în marile tensiuni ale realului uman. Dar interesant este că şi în cazul adversităţilor care au dus la un rezultat, prin triumful uneia dintre părţi, se poate întîmpla ca partea activă istoriceşte să preia într-un fel asupra ei şi sensurile sau temeiurile de existenţă ale celei „pasive“. Ceea ce „era să fie“ păstrează o formă de supravieţuire şi un anume fel de a fi, în chiar fiinţa părţii rămasă singură activă, în aparenţă. Aşa cum s-a spus că înfrînţii îşi educă învingătorii şi
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
3 %
aşa cum a ştiut un Hegel să arate că sclavul îşi modelează stăpînul, la fel se poate susţine că o bună parte, sau tot ce „era să fie“ în lucruri şi oameni, contribuie să edifice fiinţa.
O concepţie despre fiinţă care lasă deoparte, în nefiinţă, regiuni întregi ale celei dintîi, de speţa lui „era să fie44, devine ea însăşi o concepţie despre nefiinţă. Viziunea românească desprinsă din rostirile ei, cu experienţa lor acumulată, păstrează fiinţei un înţeles mai cuprinzător, tocmai pentru că o exprimă în frageda ei fire, ca şi în ivirile ei din sînul realităţii.
3.	va fi fiind. Se poate deci vorbi despre o fiinţă neîmplinită (ceea ce „n-a fost să fie“, ce „era să fie“), şi cu atît mai mult va trebui să se vorbească de fiinţă în cazul situaţiilor ce urmează, unde nu încape nici ne-împlinire, nici blocare. Abia cu aceste situaţii, toate la un loc, se va putea explora fiinţa pe întreg registrul ei. Iar dacă ele o exprimă cu adevărat, atunci, se poate spune despre fiinţă, răsturnînd o vorbă a lui Pascal : ea este cea a cărei periferie se află peste tot şi al cărei centru nu este nicăieri.
In fiinţa unui lucru stă încrustat tot ce „n-a fost să fie“ el, apoi tot ce „era să fie“, ca momente imposibile pe care a trebuit să le înfrunte şi care l-au aproximat, limitat şi modelat în felul lor. (Omul o simte din plin, în ce-1 priveşte, cînd îşi atinge pragurile ; iar cu lucrurile nu se întîmplă altfel.) Deopotrivă, însă, în fiinţa unui lucru este încrustat „ce va fi fiind elu, fiinţa eventuală.
Cu situaţia lui „va fi fiind“ se poate întreprinde mai departe explorarea fiinţei. Dar să fie acum vorba de o
38
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
situaţie a fiinţei aşa cum o înregistrează conştiinţa, în speţă situaţia de nesiguranţă şi neştiinţă a cugetului cu privire la fiinţă ? sau să fie din nou şi o situaţie a fiinţei însăşi, cum vom încerca să arătăm ? Care e deci statutul lui „va fi fiind44 ?
Din punct de vedere gramatical, formele de speţa acestei expresii ţin de ceea ce s-a numit, în analiza verbului românesc, modul prezumtiv, după ce în unele gramatici mai vechi se vorbea de „potenţial". Ele exprimă nesiguranţa, nedumerirea, îndoiala, presupunerea, probabilitatea („ce o fi gîndind“), chiar concesia, cu conjunctivul („să tot fie"), sau. o nuanţă afectivă, cu condiţionalul. Dar iată că modul acesta se dezvoltă în limba noastră ca o conjugare aparte. O arată, într-un remarcabil studiu asupra prezumtivului, un lingvist (Elena Slave, în Studii de gramatică, voi. II, 1957, Prezumtivul), punînd în lumină faptul că este vorba de o adevărată conjugare, cu prezumtivul, de vreme ce intră în joc : timp, mod (indicativ, condiţional, conjunctiv), diateză, persoană, număr. Încercînd să explice cum s-a putut forma acest prezumtiv, alcătuit din verbul „a fi44 şi gerunziul ori participiul trecut al verbului respectiv, autoarea arată acest lucru — de tot interesul pentru mersul ideilor noastre de aici —, că limba română pare a fi simţit nevoia unei forme proprii pentru exprimarea acţiunilor îndoielnice.
In primul moment, pare-se, o formă mai veche şi mai puţin întrebuinţată, ca viitorul II („vei fi ajuns de mult“), a putut căpăta o nuanţă de prezumtiv. Dacă acest timp, care era un trecut în viitor, păstra din viitor numai caracterul îndoielnic şi devenea un timp al trecutului pentru prezumtiv, atunci — spune ingenios autoarea — viitorul I se putea înscrie pentru prezent; iar dacă per-
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
39
fectul se făcea cu participiul trecut, prezentul se putea face cu participiul prezent, respectiv cu gerunziul („o fi dormit** pentru trecut, „o fi dormind** pentru prezent). O dată obţinut indicativul, cu două timpuri, era uşor limbii să facă un condiţional („ar fi dormind**) şi un subjonctiv („să fi dormit44), căci acestea sînt prin excelenţă moduri ale îndoielii şi ale posibilului. Ba încă limba se putea juca, făcînd ca îndoiala să nu cadă asupra expresiei verbale, ci asupra altei părţi a propoziţiei („ce o fi avînd cu mine ?**, unde îndoiala cade asupra lui „ce**, în timp ce „o fi avînd** înseamnă efectiv „are44). Şi astfel, conchide autoarea, dintr-un singur timp, care era viitorul al doilea, s-a putut ajunge la un mod, cum este socotit de obicei prezumtivul, dar în realitate la o adevărată conjugare. Limba română avea o experienţă proprie de exprimat, cu o asemenea conjugare.
Aşa s-a întîmp'lat şi în alte limbi, dar cu alte experienţe şi rezultate de gîndire. In limba latină, participiul viitor activ, combinat tot cu a fi, ca prezumtivul nostru, a dat o adevărată conjugare, perifrastica activă, exprimând intenţia ; participiul viitor pasiv a dat perifrastica pasivă, exprimînd obligaţia (delenda est Carthago). In Limba engleză — s-ar putea adăoga — există conjugarea cu gerunziul (ca la noi, dar cu alt sens), aşa-numita conjugare progresivă, care exprimă concomitenţa, co-pre-zenţa unor situaţii în curs. Latinii, aşadar, exprimau voinţa şi datoria prin conjugări speciale, anglo-saxonii exprimă determinarea precisă a unei situaţii ori acţiuni, pe cînsd limba noastră redă în plus, cu o întreagă conjugare, problematicul, posibilul, presupusul.
Experienţa spirituală care ne-a dus la o conjugare nouă este undeva — îndrăznim să spunem — mai sub-
40
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
tilă decît a celorlalte două limbi, căci nu poartă asupra intenţiei, ca la latini, sau asupra simplelor stări de fapt, ca la englezi, ci asupra fiinţei însăşi, mai ales atunci cînd prezumtivul se face înăuntrul verbului a fi.
într-^adevăr, pentru conştiinţa omului, fiinţa nu este numai o realitate, ea este şi o eventualitate. O asemenea situaţie a fiinţei se arată drept esenţială conştiinţei, care nu numai că înţelege să iasă, dar are nevoie să iasă din-tr-un orizont dat în sînul fiinţei. „Va fi fiind un înţelept în mine, îşi spune fiecare, dar n-a ieşit încă la iveală.44 Fiecare fiinţă conştientă de sine îşi are izotopii ei. Iar la fel gîndeşte ea despre lume. „Va fi fiind şi altceva44, îşi spune ea ; şi o poate spune cu o gradaţie ce merge, de la simpla indiferenţă şi obiectivitate detaşată (va fi fiind ceva, dar nu mă interesează), pînă la intensitatea şi dramatismul convingerii (va fi fiind ceva, care mă interesează direct).
Orice creator, de pildă, se adresează unui martor sau spectator —cel puţin prezumtiv. Creaţia nu are sens fără presupunerea cuiva care s-o înţeleagă, s-o folosească şi să şi-o însuşească în felul visat de creator. Nu numai creatorului de artă, ci oricărui producător de bunuri, valori, sensuri, îi este necesară fiinţa eventuală (cumpărătorul prezumat, măcar, pentru producător). Pe de altă parte, în exerciţiul ei de cunoaştere, ca şi în experienţa morală ori emoţională, conştiinţa nu poate să nu presupună alte realităţi, în afara celor care îi sînt date nemijlocit, alte conştiinţe, mai bune, care o mustră sau care vibrează în consonanţă cu ea.
La scara umanităţii s-a petrecut aceeaşi experienţă a prezumtivului, cu trecerea lui de la indiferenţă la certitudine tulburătoare. Sînt multe veacuri de cînd oa-
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
41
menii de ştiinţă au arătat că pămîntul nu este decît o planetă şi că vor fi fiind şi alte fiinţe raţionale în largul cosmosului. Presupunerea aceasta n-a schimbat, multă vreme, nimic în concepţia despre om ; aşa cum insul poate presupune existenţa a mii şi mii de persoane, fără contact cu ele, dar poate trăi ca şi cum ele n-ar fi, gîndirea speculativă a vorbit despre raţiune ca şi cum aceasta n-^ar apărea decît în versiunea umană.
In fapt, vom rămîne în condiţia aceasta pînă la un eventual contact cu alte fiinţe raţionale ; dar asigurarea de astăzi că „vor fi fiind neapărat44 asemenea fiinţe a venit să arate condiţia de excepţie a omului, care încearcă să explice lucrurile şi viaţa după un model. Conştiinţa unei asemenea situaţii este sortită, acum, să schimbe ceva în ştiinţa despre om ; iar departe de a o paraliza, conştiinţa aceasta va pune în joc prezumtivul pentru a investiga — cu sau fără contact direct — izotopii posibili ai fiinţei raţionale.
Dar tema izotopilor ne readuce în faţă lucrurile ele însele. In toate cele de mai sus a fost vorba, cu prezumtivul, de o situaţie a fiinţei aşa cum o înregistrează conştiinţa. Nu redă însă „va fi fiind44 o situaţie a fiinţei însăşi ? Eventualul, suspensiunea, probabilitarul, o anumită nesiguranţă şi chiar o îndoială ca în-doire pot avea un sens obiectiv. Dacă spunînd : „natura se întreabă44 faci o metaforă, cu „natura se în-doieşte44, se dedublează, exprimi o realitate, pe care conştiinţa a trebuit s-o înregistreze cu surprindere, odată cu faptul izotopiei din sînul chimiei.
Intr-adevăr, nimic în ipotezele ce conduceau la experiment ştiinţific nu autoriza ideea unei fiinţe multiplicate. Logica formală, fie tradiţională ori nouă, o inter-
42
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
zicea formal, cu un principiu al identităţii şi al noncon-tradicţiei ce nu admit ca un lucru să fie altceva şi altul decît ele. Fără identitatea lucrurilor nu părea posibilă cunoaşterea lor.
Totuşi lucrurile singure au venit să arate că posedă alt tip de identitate. Cunoaşterea însăşi trebuie, atunci, să-şi schimbe principiile. Elementele (oxigenul, de pildă) ca şi substanţele (apa, de pildă) au izotopi care, sub raport fizic, sînt aceiaşi, căci nu diferă decît prin neutroni, iar sub raport chimic ocupă acelaşi loc în tabla elementelor sau în inventarul substanţelor, deşi au greutăţi atomice sau proprietăţi diferite. Dar nu numai că există izotopi în unele cazuri ; majoritatea elementelor sînt o mixtură de izotopi. Iar aceasta reprezintă o noutate în sînul concepţiei despre fiinţele materiale. In cazul omului, s-a putut vorbi cel mult, înainte de fenomenul izotopiei, despre o fiinţă „asociată44, cum se întîmplă cu eroii al căror destin este indisolubil împletit (Castor şi Polux, de pildă) ; dar o fiinţă plurală, o mixtură sub chip de fiinţă unitară, aşa ceva realitatea a pus în lumină abia acum.
Fiinţa însăşi — ca realitate individuală, cel puţin — se dedublează astfel, sau se multiplică. Alături de ce este ea în imediat, va putea fi, sau va fi fiind şi altceva. Ea este ca fiind şi altceva. Suspendată în versiunile ei izotope, în-doită, în-treită sau în-cincită, fiinţa este în-tr-altfel una.
Nu ai deci acces la fiinţă numai prin „este44, care, deşi dominator, poate avea în jurul lui o întreagă constelaţie. Trebuie să vezi şi ce va mai fi fiind o existenţă reală, ca să ai acces la fiinţa ei completă. Fiinţa poate fi înţeleasă abia în propria ei răspîndire, sau ca adunată şi refăcută din propria ei diversitate. Cu o fiinţă sus-
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
43
pendată, eventuală, probabilă, aşadar cu experienţa de realitate redată de „va fi fiind44, se scrie un capitol nou m fenomenologia fiinţei, pe temeiul modulaţiilor româneşti ale lui a fi.
4. AR FI SĂ FIE. Dacă „va fi fiind44 descrie cel mai adesea o regiune a fiinţei exterioară ei oarecum, chiar cînd e vorba de izotopii proprii, „ar fi să fie“ pune în joc şi ceva angajat, şi ceva detaşat, care bate la porţile realităţii.
Nu este, dar nici nu e străin de fiinţă. Ar fi să fie. Are toate elementele de a fi, şi ar urma să fie. Poate că este chiar în clipa de faţă, dar nu atît aceasta interesează, ci îndreptăţirea lui de a fi. Sau poate nu este, dar nimic nu-i interzice să fie. „Ar fi să fie44 este pe urmele fiinţei, o adurmecă (cu un cuvînt exact, devenit inexactitatea însăşi, cînd exprimă aproximarea ca „adulmecă44), aşa cum o adurmecă toate modulaţiile româneşti ale ‘fiinţei, aşezate înaintea sau în urma ei, cum stau.
Ce se află între a nu fi şi a fi s-a dovedit, într-un sens., de pe acum mai semnificativ decît nefiinţa sau fiinţa în fixaţia lor. Aşa cum puterea noastră de plăsmuire nu poate să spună de-a dreptul ceva esenţial despre un erou, ci trebuie să-l „povestească44, raţiunea nu poate da socoteală de fiinţă decît înfăţişîndu-i fenomenele şi stările, făcîndu-i aşadar fenomenologia. O asemenea fenomenologie întreprinde vorbirea noastră despre fiinţă.
Trebuie, aşadar, spus din nou, cu fiecare situaţie pe care o invocăm : „este44 singur nu exprimă toată fiinţa, pentru că nu el dă răspunsul la întrebarea făcută cu el însuşi : ce este în lucruri sau pe lume ? Ca să răspunzi „ce este44, trebuie deopotrivă să vezi — cu modalităţile
44
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
de pînă acum ale limbii româneşti — tot ce n-a fost să fie, ce era să fie, ce va fi fiind, laolaltă acum cu ceea ce ar fi să fie.
In toate acestea există o crescătoare urmărire a fiinţei. „N-a fost să fie44 păstrează încă, cu negativul lui, ceva din a nu fi ; „era să fie44 uită de negativ, dar pînă la urmă recade în el; „va fi fiind64 aduce posibilitatea bănuită a fiinţei, în timp ce ,„ar fi să fie44 aduce posibilitatea ei asigurată, şi astfel un început de întemeiere a ei.
Dacă „ar fi să fie44 exprimă posibilul, atunci trebuie spus că, într-un fel, posibilul se întinde şi asupra celorlalte situaţii descrise, care erau : fiinţa neîmplinită, fiinţa suspendată şi fiinţa eventuală. Dar acestea trei reprezentau, deşi prezente în fiinţă, o formă de posibil de dinaintea posibilului şi veneau să dea, cu frumoasa lor formulare în limba română, adîncime şi trecut unui posibil ce pare el însuşi să fie trecutul realului. Şi totuşi, deşi premergătoare posibilului, situaţiile acestea sînt cu adevărat ale fiinţei şi spun ceva esenţial despre ea, în măsura în care îi descriu limitele, de o parte, eventualităţile, de alta. Ce ar rămîne din fiinţă, fără limitele ei şi fără eventualităţile, care-i dau nu numai caracterul ei feeric, dar şi chipul ei mai exact, izotopii ei ?
Fiinţa, aşadar, descrisă mai întîi prin limitele ei, apoi prin eventualul ei, poate fi acum urmărită prin posibilul sau posibilele ei. Dar, în mod obişnuit, „posibil44 spune prea puţin. Paradoxul posibilului este că, înrudit fiind cu posse şi în ultimă instanţă cu potentia, este lipsit de orice putere. El exprimă chiar lipsa de putere, într-un sens. Dacă nu reprezintă o formă de indiferenţă („poate să fie, dar poate să nici nu fie66), poartă în el o pasivitate
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
45
care-1 condamnă la inerţie, în orice plan s-ar ivi. Posibilele lui Leîbniz stăteau leneşe în intelectul divin, pînă ce acesta se hotăra să aleagă şi să ducă la realizare pe cel mai puţin imperfect. Posibilele ar fi doar fondul de rezervă al lumii, iar nu ceva în realitatea sau actualitatea ei.
Cu „ar fi să fie", însă, înţelegerea posibilelor se redresează. Chiar dacă este şi el, la limita de jos, „simplă posibilitate", este una orientată. La orice treaptă, el are în sine apetenţa fiinţei şi exprimă o trimitere către real, iar nu o retragere din acesta. Nu numai că nu se contrazice pe sine (ceea ce reprezintă „posibilul logic") şi nu contrazice realul (posibilul fizic), dar se propune el însuşi fiinţării, neaşteptînd condiţii exterioare de realizare, aşa cum aşteaptă posibilul obişnuit. Este un posibil cu puteri proprii, o putinţă. Dacă nu reuşeşte să fie, este pentru că neputinţa a venit de la el, nu de la lucrurile ce se împotrivesc realizării ei. Fiinţa întreagă, atunci, într-una din situaţiile ei, este ceea ce „ar fi să fie44. Căci a fi este şi : a nu fi încă.
In mod obişnuit, posibilul a fost opus, în termeni de şcoală, imposibilului, necesarului sau, în al treilea rînd, realului. Dar toate trei opoziţiile lui cad în versiunea lui ar fi să fie. A nu fi încă real, de pildă, nu înseamnă defel refuzul de real; pe de altă parte, a avea trimiterea necesară către real înseamnă a nu se opune nici necesităţii. Cît despre prima opoziţie, cea dintre posibil şi imposibil, ea poate fi lăsată simplei exprimări exterioare. Dimpotrivă acum, sub sugestia situaţiilor fiinţei din vorbirea românească, s-ar putea spune că pînă şi imposibilitatea din „n-a fost să fie" reprezenta o posibilitate neîmplinită, iar nu o imposibilitate pură şi simplă. Posi-
46
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
bilul singur ia deci chipul imposibilităţii, după cum îl ia pe cel al necesităţii. El nu se opune lor, cum nu se opune realului.
Acest ultim sens al posibilului, de a nu contrazice realul, îl văd gînditorii ce nu înţeleg să rămînă la logică modală. Intr-un simplu articol de Enciclopedie, un gîn-ditor din veacul trecut, Emile Boirac, spune acest lucru adînc, cum că posibilul nu este „un pur neant“ ; el are proprietăţi definitey afinităţi şi repugnant într-un cu-vînt o natură „ca şi cum ar exista44. Faţă de un alt gîn-ditor, care definea posibilul drept ceea ce are toate condiţiile de a fi în afară de una, Boirac observă că, dacă acea condiţie unică este definitiv absentă, atunci posibilul se transformă în imposibil.
Nu vom spune că formulările din limba noastră dezleagă orice probleme ridicate de fiinţa posibilă, dar, dacă vorbirea noastră ridică şi ea probleme noi, ea aşază tematica posibilului într-o ordine perfect raţională. Căci o raţiune ca a limbii noastre, mai puţin rigidă decît a logicianului formal, vine acum să arate, cu „ar fi să fie44, trei lucruri, pe care posibilul logicianului le nesocoteşte.
Întîi, „ar fi să fie44 dă un statut de autonomie posibilului. De obicei, ca simplu posibil, acesta este într-atît de puţin autonom încît un antic afirma că numai realul justifică posibilul, sau că, doar în măsura în care un lucru este, el putea să şi fie — cum s-ar declara că soarele poate să se mişte de vreme ce se mişcă. Dacă alteori nu era absorbit în real, posibilul era polarizat de el ca un antonim (sămîniţa, de pildă, ce are o realitate independentă), sau ca posibilele închipuite în cine ştie ce intelect divin. Altminteri, realul singur ar fi cel care justifică şi susţine totul.
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
47
Dar posibilul se justifică singur în formularea românească. Nu vei mai putea spune : „de vreme ce soarele este în mişcare, el ar fi să fie în mişcare4*, in noua lui versiune, posibilul capătă efectiv un statut de autonomie. Ba, într-un sens, el este acum cel care justifică starea de fapt, şi deseori te „distanţezi44 de real spre a vedea cum a fost acesta cu putinţă, adică spre a-i da o întemeiere., Chiar cel care acceptă fiinţa drept dată, dar o analizează, respectiv o descompune în elementele sau funcţiile ei, nu face de fapt decît să meargă îndărăt, de la ceea ce este la ceea ce ar fi să fie.
Căci, in al doilea rînd, „ar fi să fie44 trimite la îndreptăţirea şi astfel la legea celor ce sînt. Posibilul obişnuit pare să fie doar o schemă, iar cînd e vorba de posibilul logic — „ceea ce poate fi gîndit fără contradicţie44 — nu încape nici o prefigurare a realului în el. în schimb, dacă un lucru ar fi să fie, înseamnă că a depăşit de mult exigenţa de a nu avea o contradicţie lăuntrică ; şi că el prefigurează realul mai mult decît ca o schemă ideală. Numai că, acum, răsturnarea idealistă nu se produce. în limba care pune în joc o formulare ca „ar fi să fie44, însăşi fiinţa este cea care îşi afirmă chipul ei „esenţial64, iar nu raţiunea zeului sau a omului vin să i-o prescrie.
Limba noastră spune astfel, cu „ar fi să fie“, un al treilea lucru pe care ideea de posibil logic îl lăsa în umbră. Cu posibilul ar trebui să se petreacă o concentraţie, de negăsit în folosirea laxă a cuvîntului („orice e posibil44), din vorbirea ori gîndirea nepăsătoare. După fiinţa în limitaţie, cu „n-a fost să fie44 şi cu „era să fie64, după fiinţa în expansiune, cu „va fi fiind64, iată acum fiinţa ca o concentraţie în jurul a ceva ce „ar fi să fie44. Este ca un cerc care s-ar strînge.
48
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
In descrierea fiinţei întreprinsă de limba noastră, fiinţa este astfel urmărită treaptă cu treaptă, ca şi cînd ar fi vorba de un demers organizat. Cu treapta următoare, cu „este să fie“, concentraţia se va accentua şi mai mult, de parcă în discursul ei despre fiinţă limba noastră ar arăta cum este cu putinţă geneza ei.
t
5. ESTE SA fie. „Lumea are mai mult geniu decît mine“, spunea Goethe, şi se poate adăuga că înţelepciunea lumii ştie lucruri mai adînci decît poate rosti înţelepciunea unei singure limbi. Dar fiecare limbă este şi ea, la urma urmelor, înţelepciunea lumii într-una din versiunile ei. Iar această înţelepciune a lumii are efectiv nevoie de experienţa particulară a limbilor, spre a explora în toate felurile realitatea şi spre a-i trece cunoaşterea în cuvinte. De la asemena cuvinte şi întorsături specifice, înţelepciunea lumii cere socoteală cu privire la investigaţiile întreprinse în numele ei.
S-a afirmat în repetate rînduri : fiinţa este. Gîndul nostru românesc spune nu numai este, dar şi este să fie. Ce poate fi în întorsătura aceasta curioasă ? Ce explorare a fiinţei se lasă consemnată în ea ?
Este limpede că, în formularea aceasta, „este“ nu poate însemna „există“ ; n-are sens să spui : există să fie. Pe de altă parte, verbul a fi nu este folosit aici nici ca un simplu auxiliar. El are înţelesul plin, şi s-ar putea spune că alcătuieşte, cu „este“, o adevărată propoziţie. Poţi vedea mai bine înţelesul în cîte o alcătuire cu alt verb decît cu „a fi“ el însuşi; de pildă, în „este să plouă". Aici ar putea însemna : este pe punctul de a, urmează să, sînt date condiţiile lucrului, sau pur şi simplu : tre-
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
49
buie să plouă. In folosinţa aceasta verbul de existenţă capătă un sens de necesitate, chiar dacă una slabă.
Dar regimul de obligaţie adus de „este44 se nuanţează, aşa cum se poate vedea în formula condiţională. Intr-adevăr, poţi spune „dacă este să plouă44, „dacă este să fie;i, şi formularea aceasta este în fapt cea mai deasă a expresiei, aşa cum se vede din : „dacă este să se întîmple aşa, atunci...44. Iar aici este exprimă limpede „urmează să fie44, în aşa fel încît dă impresia că exprimă un simplu viitor. în Dicţionarul Academiei, cînd se dă citatul din Varlaam, care sună : „De iaste să hie şi trupurile noastre după învierea morţilor mai frumoase decît toate florile cîmpului...44, lingvistul pune drept traducere, în paranteză, pentru „iaste să hie44 (= de vor fi).
Dar să fie o simplă nuanţă de viitor, în suspendarea pe care o aduce aici „este44 urmat de alt verb ? E mai mult decît atît, chiar în formularea condiţionalului. „De este să fie trupurile noastre mai frumoase44, înseamnă pentru noi : dacă sînt sortite să fie mai frumoase, dacă le este dat, dacă aşadar aceasta este legea lor. Iar acum, întor-cîndu-ne la folosirea necondiţională a expresiei „este să fie44, vedem bine că acesta îi e înţelesul. „Este să fie44, adică e rînduit, sortit, dat în mod necesar şi hotărît să fie.
Cine hotărăşte ? Legea lucrului, respectiv legea fiinţei, pe care toată explorarea în fiinţă a limbii noastre o invocă, după cum am şi sugerat. Fiinţa stă sub o lege, sau mai degrabă fiinţa are temeiuri. Poate că nu în toate limbile gîndirea omului a tras fiinţa la răspundere. Aici la noi, cu această răsfrîngere şi reflexiune a lui „a fi44 asupra lui însuşi, pe care o aduce limba noastră, cu redu-plicările lui, fiinţa îşi caută parcă propriile ei temeiuri.
50
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
„N-a fost să fie44 arăta că lucrul nu şi-a atins legea ; el nu fusese o goală neputinţă, nici ceva străin de manifestările fiinţei : le pusese în joc şi încercase, cu întreaga prefiinţă din el, să se înfiinţeze, dar temeiurile lui nu erau cele adevărate ale fiinţei şi aceasta nu-1 primea în sînul ei. „Era să fie44, în schimb, purta în el legea şi avea astfel toate temeiurile de a fi, dar ceva întîmplă-tor, ca şi din afară, venise să-l blocheze. „Va fi fiind44 se ivea apoi, spre a exprima făgăduinţa de fiinţă tocmai în măsura în care temeiurile ei erau în joc ; căci nu poate fi gîndită situaţia exprimată de „va fi fiind44 fără îndreptăţirea de a fiinţă, o îndreptăţire care nu este epuizată de ceea ce este efectiv, ci se lasă răspîndită în toată bogăţia lui ceea ce poate fi.
„Ar fi să fie44 venea, la rîndul său, să concentreze îndreptăţirea de a fi în jurul unei realităţi a cărei lege o indica. Nu mai era vorba, acum, de un posibil plutind liber în oceanul realităţii, cum era posibilul din „va fi fiind44, ci de unul concentrat asupra legii lui şi ca atare întemeiat să fie. Numai că „ar fi să fie44 invoca legea de dinainte ca lucrul să fie. Abia „a fost să fie44 va invoca legea de după consumarea în realitate a lucrului, în intervalul dintre ele să nu fie nici o instanţă ? Este tocmai treapta acestui „este să fie44, care duce concentrarea asupra temeiurilor unei fiinţe pînă la iminenţa trecerii ei în realitate. Cu „este să fie44 ai situaţia fiinţei ca intrare în fiinţă.
Discursul acesta asupra fiinţei, care duce atît de firesc de la limitaţie la suspendare, de aci la expansiune, apoi la concentraţie şi acum la condensarea şi sedimentarea fiinţei, a fost posibil pentru că, în definitiv, ideea de fiinţă este raţională, în concepţia implicită a limbii româneşti.
Cap. II MODULAŢII ROMÂNEŞTI ALE FIINŢEI
51
Poate părea curios să revendicăm raţionalitate pentru o limbă creată de omul din popor, cel puţin în stadiul ei prim de dezvoltare ; dar dacă un lingvist cum era americanul Lee Whorf putea spune că limba hopi a pieilor roşii era, sub multe raporturi, mai potrivită pentru teoria relativităţii decît germana ori engleza, nu ne vom sfii să credem că o limbă de obîrşia nobilă şi dezvoltarea impresionantă a celei româneşti are a spune ceva raţiunii.
Ideea de fiinţă n-a fost întotdeauna invocată raţional ; fiinţa nu şi-a arătat „temeiurile**, vom spune în termenii limbii noastre. Ea a apărut mai degrabă ca o intuiţie, sau drept un dat indiscutabil, evident şi copleşitor. Astfel, oricine invoca divinitatea drept fiinţă ultimă trecea mărturisit dincolo de limitele raţiunii cu o asemenea idee de fiinţă. Dar chiar pe linie de ateism filosofic, fiinţa a putut să nu fie raţională. Substanţa unică a lui Spinoza, acea „Natură“ care şi-e cauză sieşi, nemai-îngăduind astfel să existe nici o altă substanţă în lume, nu se întemeiază : se proclamă. Ea este un fel de : „Eu sînt cel ce sînt“. Fiinţa lui Hegel, Spiritul, se propune masiv şi în chip absolut, iar rostogolirea ei dialectică o ex-plicitează, mai degrabă, decît o justifică. Ea de asemenea este ceea ce este, respectiv ceea ce devine.
E ceva necruţător pentru raţiune, în aproape orice viziune tradiţională (premarxistă) a fiinţei. Cînd aceasta din urmă nu este căutată în miezul ei, socotit de neatins, este intuită în masivitatea ei, de nediscutat. Fiinţa românească, în schimb, încrustată în experienţa limbii, este mai blîndă, mai accesibilă şi mai raţională. Ea apare nu ca un centru absolut, care ar fi prezent peste tot şi a cărui circumferinţă nu ar fi de găsit nicăieri ; apare,
52
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
dimpotrivă, cum spuneam, ca o circumferinţă care este peste tot, pe cînd centrul ei nu e de găsit nicăieri. Este o fiinţă care prinde fiinţă, de fiecare dată, şi care tocmai de aceea apare ca mai puţin necruţătoare cugetului, fiind pusă şi ea la încercare, laolaltă cu tot ce este prin ea.
Dealtfel, nu tot ce „estew are parte cu-adevărat de fiinţă, în viziunea aceasta a noastră. Ceea ce este poate fi şi trecător, petrecător şi ca atare „nefiinţător“, spunem noi. Dar dacă „este să fie“, înseamnă că are o lege.
Atunci problema fiinţei este, în ultimă instanţă, legea ei, pe care raţiunea o reclamă, cu oricare din situaţiile în care o vede angajată. In acest sens, fiecare din situaţiile sau nivelurile fiinţei descrise mai sus are mai multă semnificaţie ontologică, sau în orice caz mai multă expresivitate, decît simpla intuiţie şi afirmare a fiinţei. In particular este să fie spune, într-un fel, mai mult decît „este“, pentru că invocă raţiunea de a fi.
Bineînţeles că o simplă formulare — în care, dealtfel, legea este redusă la ce-i rînduit, ce trebuie să fie — nu poate ţine locul unui examen ontologic organizat. Dar un asemenea examen poate fi închipuit pe linia acestor formulări, care sînt tot atîtea feluri de a explora raţionalitatea fiinţei.
Că în felul acesta nu vorbim despre. fiinţa cea mare a lumii, ci de fiinţa lucrurilor şi a stărilor în parte, este pînă la un punct adevărat. Dar s-ar putea ca şi pe linia aceasta sugestiile limbii noastre să aibă un caracter de modernitate, trimiţîndu-ne nu la fiinţă, ci la cîmpuri de fiinţă, aşa cum în viziunea ştiinţifică modernă nu mai este vorba de spaţiu, ci de cîmpuri spaţiale. Cînd totuşi ne întrebăm : ce rămîne pentru fiinţa cea mare a lumii ?, vom răspunde că limba noastră nu a fost străină nici de
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
53
o asemenea problemă. Dacă ea n-a răspuns nici de astă dată cu un este plin, e pentru că pregătea un alt răspuns, mai raţional : a fost să fie ; şi, cum vom vedea la capăt, a devenit întru ceea ce era.
6. A FOST SA fie. După unii logicieni, între este şi nu este nu ar fi loc pentru nimic. Totul s-ar întîmpla şi pe acest plan ca la mecanisme : este sau nu este, e deschis sau închis, trece curentul sau nu trece. Este aici un mare adevăr, ale cărui aplicaţii, cu cibernetica, ar putea sau să fericească sau să nefericească lumea, după temerile unui Norbert Wiener. Dar dacă între este şi nu este nu se află nimic, iată că limba română schimbă felul de a vorbi şi spune, aproape cu egală tărie : n-a fost să fie şi a fost să fie. Iar între acestea două este efectiv ceva, în ciuda logicienilor sau a unora dintre ei.
In speţă, între „n-a fost să fie“ şi „a fost să fie“ sînt cîteva situaţii ale fiinţei care, împreună cu acestea două, dau despre fiinţă o imagine mai orchestrată. Fiinţa nu mai este înţeleasă, acum, ca o prezenţă copleşitoare, de vreme ce uneori se găseşte în modalităţi ca : „va fi fiind“, „ar fi să fie“, „este să fie“. Fiinţa are o întemeiere, de rîndul acesta.
Dealtfel, întrebarea despre fiinţă — anume : care e fiinţa adevărată a acestui lucru ? care e fiinţa adevărată a lumii ? — nici nu reclamă o prezenţă imediată, ci tocmai ieşirea din prezenţe, spre a statornici care e fiinţa „adevărată“. Despre această de a doua fiinţă spun cîte ceva formulările perifrastice româneşti făcute cu verbul a fi, respectiv spune experienţa spirituală cu privire la fiinţă, consemnată în limba noastră.
54
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
La o privire de primă instanţă, sau în orice caz ne-adîncită, experienţa noastră spirituală a părut unora, cum aminteam, una de resemnare. „N-a fost să fie44, îţi spui, şi pari a accepta lucrul ca o fatalitate ; sau „a fost să fie44, şi-l accepţi ca un lucru prescris, ca un „aşa a fost scris44. La o a doua privire, însă, lucrurile arată altfel : experienţa noastră despre fiinţă se dovedeşte a fi una raţională. Dacă nu e experienţa unei raţiuni formale, este una care caută temeiuri şi care iscodeşte în acest sens realul, ca atare o căutare raţională ce reprezintă contrariul unei resemnări şi supuneri, ori consimţiri. In lumina situaţiilor ce se cuprind între cele două extreme — între „n-a fost să fie44 şi „a fost să fie44 —, acestea ele însele se vădesc a fi altceva decît păreau. Căci dacă e vorba de căutarea temeiurilor fiinţei, atunci „aşa a fost scris44 nu are sens fatalist; cine spune scris, spune şi : citit.
Fiinţa are un cod, care poate fi sau nu citit, aşa cum poate fi sau nu realizat. Există, desigur, multe lucruri despre care se poate spune că sînt „în fiinţă44, dar că totuşi fiinţa nu este în ele, adică nu realizează codul ei, sau legea ei, în ele şi cu ele. La fel, pot fi multe experienţe spirituale ale fiinţei, dar ele să nu dea temeiurile fiinţei, adică să nu citească bine în codul ei. Cu fiecare treaptă — începînd cu „n-a fost să fie44, care era de înţeles ca o încercare de a fi cu un minimum de îndreptăţire în sînul fiinţei — meditaţia noastră despre fiinţă concentra investigaţia în jurul unei întemeieri, căreia putem să-i spunem legea fiinţei, aşa cum medievalii îi spuneau esenţa ei.
In termeni simpli, dacă „fiinţă44 înseamnă esenţă şi existenţă laolaltă — cum îi este înţelesul consacrat în uz, un înţeles din care nu mai putem ieşi —, atunci
Cap. II MODULAŢII ROMANEŞTI ALE FIINŢEI
55
experienţa spirituală românească asupra fiinţei este una în esenţa acesteia. Cînd spui „a fost să fie44, în faţa fiinţei împlinite, atunci nu te mai referi la existenţa lucrului ; te referi la esenţa, legea lui de fiinţare. Iar aici ne întîlnim, în chip neaşteptat, cu limba germană, ce pare a fi făcut termenul esenţei, Wesen, de la „ce a fost 44, gewesen, în sensul că şi pentru ea un lucru este cu adevărat ce a fost să fie.
Toate se adeveresc, acum, prin situaţia aceasta ultimă, de consacrare a fiinţei, reprezentată de „a fost să fie44 : şi limitele fiinţei, şi eventualitatea ei, şi posibilitatea ei, şi iminenţa ei se confirmă — cum era şi firesc —, prin împlinirea ei. Aceasta înseamnă că întreg tabloul fiinţei se lasă desfăşurat sub semnul „a ce nu este încă44 dimpreună cu „ce nu mai este44. Aşa cum despre prezentul timpului nu se poate socoti că are o formă de consistenţă (el este o simplă trecere, s-a afirmat, şi dacă spui „acum44, el a şi trecut, deci nu mai este un acum), prezentul fiinţei sau fiinţa prezentă nu ne înfăţişează toate temeiurile de a fi. Temeiurile de a fi le dau şi : indirect fiinţa neîmplinită sau suspendată, direct fiinţa eventuală, fiinţa posibilă, fiinţa intrării în fiinţă şi, în ultimă instanţă, fiinţa săvîrşită.
Acest caracter de săvîrşit îl exprimă esenţa, care tocmai de aceea nu este simpla posibilitate de dinaintea realului, ci posibilitatea de după el; nu spune ce urmează să fie un lucru, ci mai degrabă ce a devenit el cu adevărat. Dar exprimînd ceva în ordinea esenţei, nici măcar „a fost să fie44 nu închide problema fiinţei. Se poate spune, dimpotrivă, că abia el deschide hotărîtor către aceasta. Iar ce este sugestiv, în această nouă deschidere, este că se petrece de astă dată şi înspre trecut.
56
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Pînă acum, toate situaţiile fiinţei se deschideau înspre ea ca spre un termen viitor : o aproximau cu „n-a fost să fie“ şi cu „era să fie“, o presupuneau cu „va fi fiind, o pregăteau cu „ar fi să fie“, îi vesteau apariţia cu „este să fie“. Toate ţineau de prefiinţă în sensul literal al cu-vîntului, ca fiind anterioare fiinţei. Acum, însă, cu „a fost să fie“ deschiderea se face, deopotrivă, spre trecut şi spre viitor.
Prin urmare, departe de a fi un epitaf pentru realitate, „a fost să fie“ reprezintă situaţia din care pot fi considerate temeiurile de a fi. Aceste temeiuri sînt cele care interesează, dacă fiinţa nu e o simplă prezenţă, ci o întemeiere. Investigaţia lor a fost, dealtfel, limpede reclamată de gîndirea modernă. In sînul celei din urmă a apărut nu numai întrebarea „cum e cu putinţă un lucru ?u, ci şi — odată cu Kant — „cum a fost el cu putinţă ?“.
Poţi deci să iei formularea românească drept expresie a fatalismului numai dacă nu vrei s-o adînceşti ; dar atunci cînd îi prelungeşti înţelesurile pînă la analiza organizată, eşti autorizat s-o apropii de investigaţia modernă, care este una critică, deci exact opusul fatalismului. O anumită exigenţă de raţionalitate există în amîndouă, şi cel puţin ea autoriză o apropiere între românesc şi modern.
Dacă investigaţia limbii noastre asupra fiinţei spune că aceasta posedă o raţiune de a fi, un cod, o structură, temeiuri, care sînt ele? La aceasta obligă experienţa noastră în fiinţă, iar nu la abandon, sub cuvînt că ne-am afla în faţa unei simple înţelepciuni populare resemnate.
„A fi, nebunie şi tristă şi goală, / Urechea te minte şi ochiul te-nşalău, spunea poetul nostru. Dar rămîne de văzut cît de al nostru şi cît de el însuşi este spunînd
Cap. II MODULAŢII ROMÂNEŞTI ALE FIINŢEI
57
aşa ; dacă nu cumva se face ecoul marilor sale lecturi. In felul de mai sus sînt sortiţi să vorbească mai degrabă cei cu o conştiinţă logică prea rigidă, spiritele care au ajuns la monologuri hamletiene pe tema lui „a fi ori a nu fiw, de parcă între acestea n-ar încăpea o experienţă spirituală a fiinţei. Tot la fel sînt sortiţi să vorbească cei care stau, dimpotrivă, la antipodul unei conştiinţe logice rigide, spiritele consimţitoare neantului şi disolu-ţiei, aşa cum sînt de găsit în unele curente din cultura indiană. Pentru acestea, „a fiw este într-adevăr o nebunie tristă şi goală, dacă pe un fond de neant totul nu este decît amăgire.
La noi lucrurile stau altfel, şi chiar Eminescu — în ciuda tristeţilor sale poetice, formulate uneori în termenii altora, transfiguraţi estetic — o va dovedi. A fi are trepte, ce merg de la zvonul fiinţei, trec prin pregătirile urcătoare ale fiinţei ce stă să apară şi se încheie în fiinţa săvîrşită. Dar chiar pentru fiinţa împlinită şi săvîr-şită, noi nu spunem numai este. Spunem şi „a fost să fiew, înţelegînd că s-a făcut vădită legea lucrului, ca un text scris.
Să înţelegem prin scris varietatea de prescrieri, şi vom întîlni sentimentul românesc al fiinţei; să înţelegem pur şi simplu „scrisu, şi atunci va trebui să citim textul, adică să încercăm descifrarea raţională posibilă a textului şi texturii fiinţei.
Cap. III
SENTIMENTUL FIINŢEI
Cine are în faţă-i tabloul modulaţiilor fiinţei, nu mai poate face sufletului românesc nedreptatea să-l înţeleagă printr-o singură tonalitate, cea a Mioriţei. Balada poate fi o reuşită unică a creaţiei noastre folclorice, dar nu şi măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet căruia a fi şi a nu fi îi apar nespus mai bine orchestrate.
Există mai multe feluri de a fi, respectiv de a nu fi, pentru sufletul românesc. Nedreptatea care s-a făcut concepţiei româneşti despre fiinţă, întîrziindu-se prea mult şi unilateral asupra Mioriţei, este aidoma celei pe care i-o fac încercările filosofice, prea sumare, ce se întreprind de obicei asupra cuvîntului nostru „dor“. (Precizăm că rezervele de aici nu privesc defel gîndirea lui Lucian Blaga, care a făcut filosofia culturii sub semnul mioriticului, nicidecum filosofia fiinţei.) Funcţiile şi sugestiile cuvîntului „dor“ sînt într-adevăr de prim-ordin şi le-am relevat într-o lucrare despre cuvintele roma-
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
59
neşti, reţinînd cu precădere două funcţii : cea semantică, de a dovedi că în limba noastră armonia raţională se face între opuşi (durere şi plăcere, în cazul dorului) prin contopirea de sensuri, iar nu prin compunere ; a doua funcţie, filosofică, de a sugera că în jurul oricărui concept există un cîmp, un cuprins, un orizont, care poate prilejui chiar o teorie a cîmpurilor de cunoaştere şi a celor logice. In conţinutul său, însă, cuvîntul „dor“ este prea încărcat de sentimentalitate, aşa încît a vorbi despre o concepţie de gîndire prin „dor“ înseamnă a face romantism filosofic. La fel, a încerca să redai prin Mioriţa concepţia românească despre fiinţă înseamnă a te limita la un singur sunet, sau, atunci, ar trebui să forţezi limitele unei admirabile piese poetice, care nu spune decît ce poate spune o baladă.
In general, nu se poate explora sensibilitatea unei comunităţi, sau concepţia ei despre viaţă şi fiinţă, prin cîte o singură vocabulă, ca „doru, sau chiar prin cîte o singură poezie, populară ori cultă. Cum, oare, ar arăta concepţia despre viaţă a poporului englez, dacă ar fi schiţată pe temeiul unui sonet sau chiar a admirabilei culegeri de sonete ale lui Shakespeare ? Fireşte, ar ieşi la iveală de acolo cîte un aspect, caracteristic spiritului englez, anume viaţa de societate, cu rafinamentul ei de simţire şi gîndire ; dar ar ieşi la iveală şi sentimentul caducităţii tuturor lucrurilor în faţa „timpului devorator^ de care ne vorbesc Sonetele, ca şi singura replică în faţa acestei caducităţi iremediabile, creaţia literară şi, lărgind, cea de artă, lucruri care nu mai sînt defel carac-terizatoare pentru comunitatea lui Shakespeare. Căci nu ethos-ul marilor tristeţi, dar nici cel al creaţiilor în spirit pur, neutilitarist, nepractic şi anistoric, l-au pus
60
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
anglo-saxonii în joc, ci afirmaţii şi realizări de ordin diferit, ca viaţa parlamentară şi libertăţile individualiste, empirismul, maşinismul, industrialismul şi logica matematică.
Concepţia despre viaţă şi fiinţă a unei lumi este cu adevărat a unei lumi. Trebuie să cauţi în vastitatea ci te unei lumi înţelesurile ei intime ; iar dacă ni s-ar imputa că, deocamdată cel puţin, n-am căutat nici noi concepţia despre fiinţă a lumii româneşti decît în limbă şi în unele forme de vorbire specifice ei, am răspunde : o limbă exprimă totuşi vastitatea unei comunităţi. Chiar restrîngîndu-ne la ceea ce am obţinut pînă acum, vom putea spune că, în chip neaşteptat, poate, concepţia despre fiinţă a lumii româneşti este nespus mai puţin simplificată decît a ontologiilor culte tradiţionale ca şi moderne, şi poate de aceea lecţia ei ar merita să fie reţinută filosofic sau prefilosofic.
In înfăţişarea de pînă acum, ideea de fiinţă se dovedea efectiv mai complexă şi poate, în sens bun, mai in-tricată decît în viziunile teoretice tradiţionale. De ce ar fi monolitică fiinţa ? Ceva din gîndul lui Chesarie Rîmni-ceanul, marele cărturar de la finele veacului al XVIII-lea şi excepţionalul scriitor de limbă românească (din ceasul matur al limbii noastre, de mai înainte ca ea să intre în contact cu limbile moderne şi înrudite), apare despre prefiinţă şi fiinţă, atunci cînd el spune, în termenii săi şi ai timpului : „Pronia dumnezeiască alergînd cu umblet fără de sunet, cu glăsuire fără de auzire, zice... unuia să se ascunză, altuia să se ivească.44 Dar aşa face, poate, fiinţa, cum am văzut-o în modulaţiile ei : într-un loc este ascunsă, într-altul gata să se ivească, iar alteori este pe deplin ivită. Gîndul de mai sus al lui Chesarie este dealt-
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
61
fel urmat de un loc încă mai caracteristic pentru fiinţă, aşa cum se poate citi în Mineiul pe ianuarie (v. Biblio-grafia românească veche de I. Bianu şi Nerva Hodoş, voi. II, Bucureşti, 1910, p. 236).
Vorbind despre stăpînirile ce s-au succedat în Ţara Românească, Chesarie spune într-adevăr cîteva cuvinte de rară pătrundere pe orice plan, inclusiv cel al ontologiei. El scrie : „... Asemenea şi oblăduirea Ţării Româneşti, fiind şi mai mult supusă supt nestatornica pravilă a lucrurilor omeneşti, fiind curgerea ei prin rîpe şi pietre ascunse, avînd ţărmurile ei fără limanuri, s-au asemănat stăpînirea ei cu paliriile (de la paliroia, ce înseamnă „reflux44 în greacă, n.r.), adică cu apele cele ce de dimineaţă pînă la o vreme curg în sus, iar de la o vreme îşi întorc curgerea în jos44.
Dar cu adevărat aşa pare, sub sugestia modulaţiilor ei, fiinţa ; intrată sub o nestatornică pravilă, cea a realului, curgînd printre rîpele galaxiilor şi pietrele ascunse ale aştrilor, ca şi peste astrul acesta al nostru, cu ţărmuri fără limanuri, pe pămînt ca şi în cer, şi curgînd uneori' în sus („ar fi să fie44), pentru ca de la o vreme să curgă în jos („a fost să fie44), şi reluîndu-se neîncetat.
Aşa, întoarsă în ea însăşi, dar undeva statornic bătînd spre împlinire sau trimiţînd lucrurile spre una, aşa apare fiinţa la noi, din înţelesul lui „a fi întru44, în sînul căruia există şi limite, şi lipsă de limite, există şi înaintare, dar şi tragere îndărăt.
A reduce, deci, concepţia despre fiinţă la viziunea, unilaterală şi ea, din Mioriţa, este o graţioasă, dar vinovată renunţare. Că, faţă de „gravitatea44 fiinţei din alte concepţii ontologice, ideea despre o fiinţă atît de diversă şi dezinvoltă ar putea da cuiva sentimentul „detaşării44
62
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
şi că astfel ar face pe omul românesc să aibe o caracteristică şi mioritică „lipsă de teamă44 în faţa morţii, nu e decît retorică — să zicem — frumoasă. „Uşurătatea14 fiinţei este doar expresia libertăţii, aproape a exuberanţei pe care o capătă ea în viziunea românească. Dar feeria fiinţei la noi spune astfel mai mult decît gravitatea fiinţei sumbre şi apăsătoare a unor ontologii tradiţionale. Iar o asemenea feerie este în chip firesc alta decît aceea, precumpănitor artistică, a Mioriţei.
Faţă de fiinţa complexă şi feerică din viziunea noastră, perspectiva neopozitivistă a lumii occidentale, cu „uitarea44 ei de fiinţă, sau alteori chiar reconsiderarea fiinţei, în alte filosofii, au un aer de sărăcie.
Cînd, pe o zi ceţoasă de iarnă, vezi undeva şi globul palid al soarelui, îţi spui : în fond ar putea lipsi. Aşa se întîmplă în logica analitică modernă cu fiinţa, al cărei ecou îndepărtat se păstrează doar ca un punct singular, anume „constanta individuală44. Logicianul s-ar putea perfect lipsi de ea, în jocul său organizat cu semne ce nu mai vor să semnifice nimic din planul realităţii, ba nici măcar din acela al gîndirii.
In contrast cu punctualitatea fiinţei din logică, stă totalitatea ei difuză, din alte viziuni contemporane. Sentimentul fiinţei ar fi de astă dată — ca într-un nou panteism ori spinozism — cel al unei prezenţe totale, fără nici o determinare. Dar o prezenţă nedeterminată devine indistinctă, şi este la fel de bine o absenţă totală, cum s-a spus. Nu numai că noi „uităm44 de fiinţă, fie pe plan speculativ, fie în experienţa spirituală a vieţii — ni se spune, ca o mustrare —, dar fiinţa însăşi s-ar trage
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
63
îndărăt cu totul din faţa cunoaşterii, aşa incit mai degrabă putem determina ce nu este fiinţa decît ce este ea.
Atît logicianul cit şi metafizicianul occidental vor deci siguranţă: cel dinţii, una de ordinul exactităţii ; cel de al doilea, o siguranţă de ordinul certitudinii absolute.
Sentimentul românesc al fiinţei este altul decît cel de siguranţă ultimă a ei — nu în ce priveşte cunoaşterea omului asupră-i, ci în ce priveşte ivirea şi starea ei. Experienţa fiinţei consemnată în limba noastră ar fi, cum spuneam, mai degrabă de ordinul esenţei decît al existenţei imediate şi sigure. De aceea am preferat să spunem aici prefiinţă uneori, pentru fiinţă (care cuprinde atît esenţa, cît şi existenţa) ; dar în acelaşi timp nu invocăm simpla „esenţă4*, căci aceasta se desparte de existenţă, în timp ce prefiinţă o presupune şi trimite la ea tot timpul.
Sub prefiinţă am cuprins :
—	fiinţa neîmplinită, exprimată în limba noastră prin „n-a fost să fie44 ;
—	fiinţa suspendată, prin „era să fie44 ;
—	fiinţa eventuală, cu „va fi fiind44 ;
—	fiinţa posibilă, cu „ar fi să fie44 ;
—	fiinţa intrării în fiinţă, cu „este să fie44 ;
—	fiinţa săvîrşită, consumată, împlinită, cu „a fost să fie44.
In toate aceste modalităţi apare o trimitere la existenţă, ca la un moment de împlinire. Dar momentul rămîne un capăt de drum, modalităţile fiind treptele lui de asigurare.
Căci de ce trebuie ca fiinţa să apară în ipostaza siguranţei şi a realităţii depline (care poate însemna, pentru unii, simpla „realitate individuală44) ? Dimpotrivă, toc-
64
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
mai fiinţa — dacă nu este cea sumară, a realităţii individuale, şi nici cea masivă, a presupusei realităţi absolute — este izvorul de nuanţare al realităţii. Realitatea are mai multă sau mai puţină fiinţă, respectiv fiinţa are, în sînul realităţii, grade de împlinire.
Faţă de asemenea nuanţe, exigenţa comună de a obţine fiinţa după modelul certitudinii sensibile („Vreau să te pipăi şi să urlu : este !“, sună versul exasperat al poetului român) are ceva grosolan în ea. Pe de altă parte, există ceva prea categoric şi lipsit de nuanţe, încă, în reprezentarea unei realităţi absolute care ar confisca fiinţa pentru ea şi ar spune ca Iehova : „Eu sînt cel ce sîntu, sau în recunoaşterea omului către zeu cu : „Eşti“, adică „Tu singur eştiu, cum spun unii istorici că ar fi trebuit înţeleasă enigmatica literă E de pe frontispiciul templului din Delfi. Fiinţa nu poate fi redată de un „eşti“, de un „eu sînt“, sau de cine ştie ce extaz sensibil. Acestea ar fi cel mult fiinţe de excepţie. Fiinţa însă nu este o excepţie : ea e tot ce este mai comun.
Spre a avea acces la acest „tot ce este mai comun", care e fiinţa, Heidegger şi-a concentrat investigaţia asupra unei făpturi existente privilegiate, omul. Nu numai, că vorbirea omului este păzitoarea fiinţei, cum avea să spună filosoful mai tîrziu, dar omul ca atare, cu demersurile sale mai adînci şi cu felul său de a fi în lume, ar putea favoriza dezvăluirea fiinţei, ni se spune :
Dacă insă fiinţa este concepută ca o permanenţă de ordinul celei invocate de eleaţii antici („din veci era aceea ce era şi în veci va fiu) şi drept fondul ultim la care se reduc lucrurile şi procesele, atunci nu omul, ci mai degrabă restul realităţii ar dezvălui fiinţa. Anorganicul, de pildă, arată astăzi limpede că fiinţa materială este, în
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
65
ultimă instanţă, cîmp electromagnetic. In spiritul presocraticilor, cineva ar putea spune, deci, că elementul sau principiul ultim ar fi ceva de ordinul undei, aşa cum Louis de Broglie a spus, intr-un rînd, că totul s-a născut din condensarea luminii. (Nu este la fel de grandios ca „totul este apău, al lui Thales, să spui că „totul este lumină“ ?) — Dacă, în schimb, te-ai gîndi nu la fiinţa materială constitutivă a lumii, care e doar element şi se află totuşi în prefacere, ci la o permanenţă de ordin absolut, atunci omul îţi dezvăluie tocmai contrariul permanenţei, la drept vorbind.
Omul nu	revelă numai	fiinţa,	ci şi tot ce e în jurul
ei.	El însuşi	prefiinţează, căci el	nu e numai în, este şi
întru ceva. Omul încearcă, îşi vede limitele proprii, ca şi limitele a ce este pe lume, lărgeşte realul în spre eventual, îl reface ca posibil, îl vede în iminenţa împlinirii lui ca real şi îl contemplă apoi în realitatea lui săvîrşită.
Acestea nu sînt numai situaţiile sale, erau situaţiile fiinţei. Fiinţa însăşi este aceea care nu se află în aşezare stabilă, şi ea nu este un absolut. Cînd un Hegel, invocînd la	începutul	Logicii fiinţa	ca un	absolut, constata că ea
ca	atare, fiinţa însăşi, nu	poate	fi nimic determinat —
arbore, om sau chiar universul întreg — şi nici măcar nu poate primi determinări de ordin general, cum ar fi cantitatea ori calitatea, el conclude că o asemenea fiinţă, care nu e nimic, este totuna cu nimicul însuşi.
Dar ce rigid logic, ce puţin hegelian este acest gînd, cum că fiinţa este sau ceva determinat, şi atunci nu e fiinţa însăşi, sau este ceva fără determinare, şi atunci nu este. Experienţa românească a fiinţei arată că se poate spune ceva despre ea chiar cînd e gîndită fără nici o de-
66
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
terminare ; că fiinţa însăşi intră în situaţii, care abia ele sînt determinate. Atunci, fiinţa nu trebuie să decadă în nefiinţă, ca la Hegel, spre a trece apoi în devenire şi a se dezvălui şi desfăşura. Fiinţa se dezvăluie şi se lasă cunoscută prin situaţiile ei.
Sentimentul românesc al fiinţei este a ceva apropiat, accesibil şi cu înţeles. Cu fiinţa nu este vorba de un absolut, nici de ceva neraţional şi inefabil, care ar deveni accesibil doar printr-o intuiţie, sensibilă ori intelectuală. Fiinţa are o întemeiere şi poate fi înţeleasă în facerea, dincolo de gata-făcutul ei.
Gîndirea mai înaltă, care se interesează de procesuali-tatea vastă a lumii — nu doar de „ce este", ci şi de „cum e cu putinţă ce este" — caută, nu fiinţa, ci devenirea întru fiinţă. Ca atare, ea întîlneşte făpturi ce intră în fiinţă sau ies din ea, făpturi de o clipă, ce au totuşi parte de fiinţă. Tot ce capătă consistenţa fiinţei în lumea omului — şi nu se poate refuza lumii umane o anumită plinătate a fiinţei, în unele cazuri — este în definitiv o făptură de o clipă. Dar asemenea făpturi nu pun mai puţin în joc temeiurile fiinţei, pe care o caracterizează nu permanenţa în eternitate, ci plinătatea de realitate.
Nici grecii nu au putut rămîne la fiinţa absolută, şi ei au pus în joc o fiinţă mai puţin rigidă, dar mai adevărată. Aşa vrea să fie şi fiinţa românească. Iar ca şi fiinţa grecilor antici, ea nu se opune neantului; se opune la ceva de ordinul haosului. Neantul poate fi plin de poezie (cerurile se desfac, în Mortua est, şi nimicul coboară peste lume), dar el este un blestem pentru filoso-fie. Sensibilitatea filosofică românească nu a căzut sub acest blestem.
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
67
HAOS şi NEANT la eminescu. Dintr-o perspectivă românească, aşadar, vom spune că fiinţa nu se iveşte din, sau nu se opune la ceva de ordinul neantului; se iveşte din haos şi se opune acestuia. Dincolo de fondul permanent de fiinţare — care ar putea fi : unda, lumina, cîmpul electromagnetic, sau cine ştie ce element ca hidrogenul —, fiinţa dă întemeiere unor făpturi de o clipă, de felul „lumilor pierdute44 din versul lui Eminescu :
De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute.
Ori de cîte ori la începutul lucrurilor este conceput neantul, el descumpăneşte gîndirea şi se dovedeşte a fi o falsă problemă (aşa cum s-a văzut, poate, în cazul problemei lui Heidegger, „de ce există ceva în loc de nimic“). Neantul nu are sens decît la capătul lucrurilor. Ele intră în nefiinţă, sfîrşesc la ea ; nefiinţa este doar încetarea fiinţei, dar nu o realitate care să o ţină în cumpănă. (Cel mult poate fi o experienţă de conştiinţă pentru naturile aşa-zis „metafizice44.)
In fapt, nefiinţa nu este decît non-fiinţă, un concept la fel de arbitrar şi elaborat ca „non-om44, adică tot ce nu e om, complementara omului ; sau la fel de artificial ca Anteros la antici, închipuit drept o întregire pentru Eros. (Cînd foloseau termenul de nefiinţă, grecii nu se gîndeau la neant, ci la materia nedeterminată, ce n-a căpătat încă formă.) Non-fiinţa, în fapt, spune încă mai puţin decît non-om, căci fiinţa nu are nici o complementară care să nu fie, aşadar nu are nici o „întregire44 posibilă.
Doar poeticeşte termenul de nefiinţă are putere de sugestie şi singură poezia, sau cine ştie ce teologie ris-
68
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
cată, au ce face cu ideea unei nefiinţe de la începutul lucrurilor şi apoi însoţitoare a fiinţei. Aşa se face că, sub influenţa mai ales a gîndirii indiene, Eminescu a putut da uneori nefiinţei o expresie poetică deosebită şi titluri filosofice mai mari decît merită ea. Dar nici el nu invocă nefiinţa, în ceasul cînd trebuie să dea, fie şi poe-ticeşte, o construcţie filosofică, mai organizată, chiar dacă pe model indian —, aşa cum se întîmplă în Scrisoarea I;
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă...
La început era haosul. Gîndirea nu are de dat socoteală cum e cu putinţă fiinţa în faţa neantului ; ea dă socoteală cum e cu putinţă în faţa haosului. într-un sens, ea trebuie să poată spune : „daţi-mi haosul şi vă arăt cum e cu putinţă o lume44. Dar haosul poate lua două chipuri : el poate fi unul de nediferenţiere, de omogenei-tate, de egalitate a stărilor, ca în entropia modernă, unul de universală letargie (de „uitare a activităţii44, — etimologic) ; şi poate fi, dimpotrivă, un haos de diferenţiere extremă, de totală eterogeneitate, ca în „totul era laolaltă44 din viziunea anticului, un haos de inegalitate şi de activitate în acelaşi timp dezlegată şi contrastantă.
Este curios că Eminescu începe — după izvorul din care se inspiră — cu ultimul, haosul de contraste, spre a sfîrşi la primul, cel de nediferenţiere totală. El scrie :
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,
Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ?
Dar îndată apoi va spune, invocînd acum un haos de perfectă omogeneitate :
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,
Şi în sine împăcată stăpînea eterna pace...
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
69
Sub obsesia consecvenţei de gîndire, cineva ar putea închipui (şi o intervenţie de acest fel a fost sugerată, chiar dacă nu în termenii de aci) că versurile au fost greşit redate sau că, în orice caz, o uşoară corectare a lor le-ar pune în armonie cu începutul. Intr-o altă versiune, s-ar putea închipui că versurile ar fi mai potrivit redate astfel :
Umbra celor nefăcute nu-nceta a se desface,
Şi în sine neîmpăcată stăpînea eterna pace.
Nu e totuşi numai o impietate artistică, în asemenea încercări ; este, în cazul de faţă, şi un neadevăr filosofic, de vreme ce efectiv haosul poate lua deopotrivă chipul omogeneităţii şi pe cel al neomogeneităţii, cu sine sau intre elemente. In definitiv, Eminescu punea sub semnul întrebării haosul de contraste, pe care-1 invoca la început, şi lăsa pînă la urmă suverană „eterna paceu. Totuşi este bine de subliniat că, alături de haosul eternei păci, există şi unul al diferenţierii fără de capăt, căci în fapt acest de al doilea haos este cel care va reapărea constant, în sînul fiinţei o dată constituite, şi el va da, dealtfel, începutul tuturor lumilor specifice, aşa cum haosul originar dă putinţa lumii originare să se ivească. Iar dacă ivirea fiinţei din haosul cosmic va avea ceva exemplar în ea, dînd prin treptele ei de desfăşurare modelul pentru ivirea — din alte haosuri, cum sînt : al gîn-dirii, al frumosului ori al binelui — întruchipărilor din fiecare plan, atunci o formă de haos poate să fie regăsită, şi ea nu poate fi, în plină lume, decît cea a haosului secund.
70
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Dar cum se iveşte fiinţa din haos ? Aici, abia, despărţirea de Eminescu trebuie făcută. Ii puteai accepta inconsecvenţa în ce priveşte viziunea haosului, căci inconsecvenţa se dovedea pînă la urmă a fi doar aparentă ; nu vei accepta însă geneza pusă în joc de poet, căci ea simplifică prea mult căile fiinţei, sau le trimite la miraculos.
Construcţia filosofică pe care o încearcă poetul pare a-şi pierde controlul raţional, atunci cînd el scrie :
Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintîi şi singur. Iată-1
Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl...
E ceva privilegiat şi în fond miraculos în geneza aceasta : într-un moment anumit (,,deodată“) ar apărea ca activ un punct anumit, „întîi şi singuru, cum spune poetul. De ce acest punct ? Privilegiul pe care-1 reclamă pentru punct poetul e sugestiv poetic, dar sfîrşeşte prin a pune sub semnul întrebării întreaga sa geneză. E adevărat, orice geneză în mic şi orice creaţie în lumea omului — ceea ce înseamnă orice spor de fiinţă pe cîte un plan — par cîteodată să se producă după acest model: la un moment dat un punct, în lucruri sau în gîndire, începe să se mişte, ceva neaşteptat se întîmplă şi o creaţie devine cu putinţă. Dar este o renunţare de explicaţie, nu încercarea de a da una.
Un singur punct, un moment, un subiect — reprezintă întotdeauna ceva privilegiat. Dar două puncte intrate în raport, nu ! Raportul reprezintă marea cucerire a gîndirii moderne, care nu mai vede în real substanţe privilegiate, ci funcţii, s-a spus ; iar înainte de a fi o cucerire a gîndirii ştiinţifice, raportul este o situaţie de realitate, pe care o pun în lumină prepoziţiile, în parti-
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
71
cular cîte una de speţa lui „întru“ românesc. Două puncte în raport pot fi oricare, însă, în sînul haosului ; un anumit raport se poate crea oriunde şi oricînd. Nu mai este neapărat unicitate, ci, ca unitate de raport, unitate originară, ea devine posibilă peste tot, nepăstrînd pentru conţinutul ei nici o formă de privilegiu.
în acest ceas al genezei, lucrurile se dovedesc a fi aşa cum îi apărea unui straniu gînditor contemporan, Teil-hard de Chardin, geneza omului. Gînditorul acesta, ca om de ştiinţă evoluţionist, nu putea vedea geneza omenirii dintr-o singură pereche originară, Adam şi Eva, aşa cum vrea tradiţia biblică, respectată de teologie. In acest singur punct i se părea lui Teilhard că ar contrazice doctrina bisericii lui, anume în ideea că la început s-au ivit, deodată sau independent, mai multe perechi de oameni în locul uneia singure. Dar, spunînd aşa, omul de ştiinţă contrazicea în fapt întreaga doctrină religioasă de care pretindea că rămîne legat, căci, desfiinţînd unicitatea, el desfiinţa şi miracolul.
Dacă fiinţa se iveşte însă din haos şi preface haosul în mumă, atunci „părintele “ stă şi el de la început sub semnul pluralităţii, cum stă dealtfel sămînţa, în geneza biologică tîrzie, o geneză care trebuie să se petreacă după modelul intrării în fiinţă. Ştiinţa fiinţei nu poate rămîne la o singură fiinţă generatoare, nici la o creaţie privilegiată. Problema ei e tocmai individualul, făptura, care ia întotdeauna chipul mai multor întruchipări individuale. Căci dacă nu se mai poate risca gîndul unui Mare Individ, ce pare a-i da un răspuns de o clipă, spre a reclama apoi miracolul pentru geneza celorlalte făpturi individuale, atunci ea trebuie să conceapă individualul
72
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
în situaţia lui de unitate ce nu are şi unicitatea Marelui Individ, sau a punctului „întîi şi singur44.
Nu un punct individual privilegiat intră în mişcare, ci o situaţie individuală, creată de un raport ce poate apărea oriunde în haosul originar. In dezlegarea universală, ceva intră în înfăşurare ; şi, dacă nu-i e dat să fie într-o parte, va fi fiind în altele. Acum gîndirea implicită a limbii româneşti intră în joc. Ea ştie că ontologia începe cu făptura individuală ; dar, spre deosebire de alte vorbiri, ea nu spune numai : este punctul acesta, sau este individul acesta. Ea spune : va fi fiind într-una ori alta din văile sure ale haosului. Ar fi să fie ; ar putea prinde fiinţă.
A PRINDE SAU A NU PRINDE FIINŢA. „A fi sau a nu fi“ este o grandioasă vorbă, vană filosoficeşte. „De ce există ceva în loc de nimic44, vorba atribuită metafizicii europene, s-a dovedit şi ea vană, pînă la urmă. Dar „a prinde sau a nu prinde fiinţă44, cum spune vorbirea noastră, are din plin sens, aşa cum „de ce prinde fiinţă ceva în loc de nimic44 este o admirabilă propoziţie, prin care s-ar putea deschide un tratat de ontologie.
Ştiinţa fiinţei nu-şi atinge ţinta dacă nu dă socoteală de fiinţa individuală, de arborele acesta, omul acesta, făptura aceasta istorică. Dar ea trebuie s-o facă pentru orice fiinţă individuală, aşadar din perspectiva fiinţei generale.
Numai că unii gînditori au văzut fiinţa doar în individual, alţii au văzut fiinţa doar în general.
Generalul singur nu poate spune nimic despre fiinţă. De ce nu au matematicile problematica fiinţei ? Pentru că nu au individual. Ele se instalează de la început în
Cap. UI SENTIMENTUL FIINŢEI
73
general şi nu-şi regăsesc forma de realitate („ele nu ştiu despre ce vorbesc44, spunea Russell, sfidător) decît prin aplicaţia -lor în ştiinţe şi tehnică. Ştiinţele matematizate, ca astronomia ori fizica, au din plin o întregire ontologică, prin domeniul de realitate, respectiv prin realităţile individuale (în sens restrîns sau larg) la care se aplică ; pe cînd matematicile pure sînt străine de fiinţă.
Dacă însă generalul singur nu poate spune nimic despre fiinţă, individualul singur şi realităţile individuale nu pot duce nici ele la fiinţă. Nu se poate numi ontologie înregistrarea brută, prin cele cinci simţuri, a ceea ce este (ar fi o ontologie la nivelul lui : „Vreau să te pipăi şi să urlu : este44). Ca şi generalul singur, individualul singur nu dezvăluie fiinţa.
Fiinţa o dă abia împletirea dintre general şi individual, sau mai bine : situaţia individuală prinsă în, aflată întru generalitate. în acest sens fiinţa individuală sferică şi limitată, a anticului, dar în acelaşi timp generală şi nelăsînd rest; sau fiinţa spinozistă, ea un tot al Naturii, substanţă unică, faţă de care restul lucrurilor nu reprezintă decît afecţiuni şi moduri; sau, în sfîrşit, un Mare Individ, iarăşi unic dar general, ca Brahma şi atî-tea divinităţi de ordin ultim — ar părea să răspundă exigenţei de a cupla individualul cu generalul. Dar unicitatea individualului invocat face ca viziunea respectivă să se piardă în teologie, ori în mit.
Aici poate intra în joc concepţia despre fiinţă pe care o sugera, cu formulările verbului a fi, rostirea românească. Nimic grandilocvent în această concepţie. Dacă fiinţa reprezintă „tot ce e mai comun44, atunci fiinţa de excepţie, cu individualul ei unic, ipoate cădea. Gîndirea secolelor trecute a părut să fie, şi dealtfel a
74
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
fost adesea, prea solemnă, ea nevorbind decît despre principiile ultime, în faţa realităţii ultime. Dar ea poate lua o lecţie de la ştiinţe, care abia atunci cînd au luat în considerare cîte o simplă piatră ce cade, ori un picior de broască ce tresare sub curentul electric, au putut revoluţiona cunoaşterea.
In fapt, gîndirea a practicat o asemenea înţelepciune, în ceasurile ei bune, încă din Antichitate ; nu numai cu Aristote] — care adesea este chiar excesiv; prin felul cum înregistrează faptul brut ca atare, lăsîndu-1 fără transfigurare —, ci cu Platon însuşi, care se întreba dacă firul de păr sau noroiul au şi ele o Idee şi care, în definitiv, în fiecare dialog, aproape, ştia să plece de la o situaţie concretă comună, de la oameni de rînd şi întîmplări de rînd, spre a se ridica la esenţe. Dar tradiţia aceasta, gîndirea a uitat-o prea des.
încă de la nivelul folcloric, gîndirea românească a practicat, aşa cum era firesc, o asemenea lipsă de solemnitate. In viziunea ei cosmogonică, de pildă, lumea se naşte dintr-un vierme ori un fluture. Dar şi pentru niveluri superioare, această gîndire sugerează măsura, cu sensurile ei de presupunere şi cu investigaţia ei în posibil, laolaltă cu investigaţia în real. Fiinţa nu numai „este“, ci şi va fi fiind sau ar fi să fie, în zone întinse, iar pentru gîndirea noastră românească infuză limbii, elementele, procesele şi făpturile în prefacerea lor, departe de a avea uneori o intrare asigurată în fiinţă, abia stau să prindă fiinţă, înfruntînd riscul ca alteori să n-o prindă cu adevărat.
Dar măsura este şi a realului, nu doar a cunoaşterii. In sînul lui, nu totul reuşeşte. Dacă gîndirea trebuie să dea socoteală de felul cum este sau cum a fost cu pu-
Cap. m SENTIMENTUL FIINŢEI
75
tinţă realul, atunci ea are de înfruntat şi spectacolul neîmplinirilor lui. Există şi un rebut de fiinţă. Tratatele care desfăşoară prea sigur facerea lucrurilor, pornind de sus, de la principii, sau chiar de jos de la elemente, vorbesc fără o adevărată pietate pentru obiectul lor. Trebuie înţeleasă şi integrată, în prezentarea ordinii realului, partea de dezordine din el. Pentru fiinţă, ceea ce este revelator nu e recursul la nefiinţa aceea pe care o invocă prea des modernii ; în schimb, revelatorie este neîmplinirea de fiinţă.
Neîmplinirea, dezordinea orientată totuşi, cele ce nu ajung să prindă fiinţă, reprezintă în definitiv stări şi procese mai întinse decît ordinea şi fiinţa însăşi. Dar nu o dezmint pe aceasta. Prin universul cunoscut aleargă unde nebune de tot soiul, care nu prind să se împacheteze în jurul unui nucleu şi să dea sisteme vaste, sau infimi atomi. La fel, nu totul prinde fiinţă din plasma vitală ; nespus mai numeroase trebuie să fi fost încercările de a se închega sub o specie nouă, decît speciile reuşite. (Dar oamenii de ştiinţă nu au descris decît ceea ce este, nu şi ceea ce a încercat, în toate felurile, să se întruchipeze, ceea ce şi-a întins polipii într-o parte şi alta spre a pipăi sorţii de a prinde fiinţă.) Iar la niveluri mai ridicate, fiinţa neîmplinită este oceanul în care, ici şi colo, apar insule ale fiinţei reuşite. In viaţa omului şi în fiinţa lui spirituală, demersuri de tot felul se avîntă neîncetat — uneori spre neîmplinire.
Ca în mişcarea browniană a particulelor din vasul cu apă, fiinţa îşi pregăteşte apariţia — după desprinderea situaţiilor individuale din haosul originar — în cadrul unui haos secund. Dincolo de generalitatea inerţiei originare, sau de asaltul tuturor contra tuturor în viziunea
76
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
lui Anaxagoras, năzuinţa, dacă nu chiar hazardul formativ de fiinţă al materiei ca şi al spiritului, încearcă să creeze situaţii individuale, care se vor împlini ori nu sub cîte o nouă generalitate, acum una specifică.
In tensiunea aceasta dintre un individual şi un general se poate citi obîrşia a ceea ce v„este să fieu. Toate ştiinţele puse în joc de om şi toată cultura lui, în fond, se întemeiază pe considerarea unei asemenea tensiuni, intr-un domeniu sau altul de realitate, adică pe tensiunea dintre real şi lege. Fără cuplarea individualului cu generalul, cultura ar sta sub semnul entropiei. Iar tocmai această cuplare e pusă în lumină, în ea însăşi, de către o ştiinţă universală, care este cea a fiinţei.
Nimic nu e străin de tensiunea dintre individual şi general — afară de universul matematicilor pure, unde domneşte destinderea în ce priveşte fiinţa. A face din acest univers şi din metodele lui cheia exclusivă a cunoaşterii, înseamnă a se refuza cunoaşterii, tocmai, precum şi a repudia orice înţeles pentru fiinţă. Poate că, din perspectiva matematică, „a fi sau a nu fi“ are sens, ba chiar ar cădea sub calcul. La fel de bine ar putea prinde simbolismul matematic, în jocul său probabilist bine organizat, opoziţia dintre ceva şi nimic, ba chiar măsura în care poate să existe ceva în loc de nimic. Dar în faţa unei întrebări de ingenuitate speculativă, ca : „prinde ori nu prinde fiinţă situaţia aceasta individuală ?“, matematicile trebuie să tacă, în timp ce restul culturii are de spus aproape totul.
REABILITAREA INDIVIDUALULUI. în sentimentul românesc al fiinţei sînt prinse şi făpturile ei de o clipă. Lumea este făcută din asemenea făpturi. Tot ce s-a întruchi-
Cap. lll SENTIMENTUL FIINŢEI
pat este individual, supunîndu-se devenirii şi dezagregării. Poţi să numeşti pămîntul Marele Individ, cum vrea Hegel, sau poţi să numeşti aşa orice galaxie. La rîndul ei viaţa, acolo unde este, reprezintă individualul însuşi, iar societăţile, faptele şi gîndurile au neîncetat titluri individuale.
Pentru asemenea făpturi de o clipă se pune problema fiinţei, iar nu pentru permanenţe materiale ori inteligibile, care, dacă ar fi, nu pot să fie decît veşnice. în acest sens, matematicile moderne au probitatea să nu-şi pună problema fiinţei, căci orice structură de a lor ar avea „fiinţă44, cum nu-şi pun problema legii, căci orice propoziţie de a lor ar fi lege, şi nu-şi pun nici problema adevărului, decît în limite specifice.
Fiinţă, lege, adevăr au sens doar pentru cele din lumea „coruptibilului44, cum spuneau anticii. Matematicile sînt incoruptibile. Dar, spre deosebire de acei moderni care uită de coruptibil, după ce au plecat de la el, şi visează să reducă totul la incoruptibilul matematic, anticii regăseau coruptibilul chiar în „incoruptibilul44 lor, reprezentat în primul rînd de astrele cereşti ; căci poate simţeau, cîteodată, impuritatea acelei ordini astrale (soarele este o piatră, spunea un antic) — aşa cum zeităţile lor erau întinate de omenesc — şi în orice caz ei aveau, în sinea lor, o neîmpăcare ori de cîte ori se gîndeau că, în centrul acelei lumi incoruptibile, erau siliţi să aşeze tocmai pămîntul cel coruptibil. Pe de altă parte, aceiaşi greci, cărora li s-a reproşat uneori tendinţa către incoruptibil, îl puneau în joc spre a susţine coruptibilul, nu spre a face abstracţie de el. în înţelesul ei bun, Ideea platonieiană venea să întemeieze şi întărească individualul ; formele substanţiale şi materia aristotelică se
78
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
uneau tocmai spre a face cu putinţă individualul, iar macrocosmul stoicilor susţinea, în definitiv, microcosmul uman.
Tendinţa aceasta a abstractului şi universalului antic, de a coborî la concret şi de a susţine individualul, capătă forme încîntătoare la Plafon, unde s-ar părea că ţi se făgăduieşte doar ridicarea la Idee, dar uneori ţi se dă, prin Idee, tocmai bogăţia concretului. Cînd el caută în tînărul Charrnides (care dă nume dialogului) ideea de înţelepciune tinerească, nu ştii bine dacă obţine, prin tînărul acela frumos la trup şi cuget, vreo Idee, sau dacă nu cumVa Ideile vin să-l descrie pe Charrnides, ca existenţă concretă.
Este o făptură de o clipă, acest Charrnides, dar are drept la fiinţă şi el. Ba numai în asemenea făpturi individuale se poate împlînta fiinţa, spre a fi şi altceva decît un cuvînt sau gînd. Prin sine însuşi, e drept, individualul nu este; dar fără el fiinţa ar rămîne cuvînt sau gînd gol. De aceea individualul trebuie reabilitat, iar anticii, care aveau instinctul fiinţei, dovedesc limpede că îl aveau şi pe cel al individualului. Ei, cu simţul lor plastic, înţelegeau că fiinţa trebuie să închidă în ea o măsură şi o tensiune.
De la individual trebuie atunci plecat, spre a putea spune altceva despre fiinţă decît că este în eternitate. Dar individualul el însuşi are un trecut. El s-a desprins din haos, sau a dezminţit, cu forma lui de închidere şi determinare, haosul ca dezintegrare. Poate fi, la început, o simplă situaţie individuală : în haosul firii poate fi vîr-tejul pe care-1 fac două puncte ce se prind într-o rotire, sau variaţia dependentă a unuia de variaţia celuilalt; în haosul moral, poate fi legarea laolaltă a cîtorva corn-
Cap. IEI SENTIMENTUL FIINŢEI
79
portări pilduitoare de viaţă ; în. haosul estetic poate fi reliefarea, însă, a unor imagini ce se leagă, a unor configuraţii ce prind trup în nedeterminarea lumii ori a închipuirii ; în haosul logic, poate fi o implicaţie şi o reacţie în lanţ. Oricum, individualul reprezintă o desprindere din universala dezlegare.
Individualul este acum suspendat: s-a desprins de ceva, dindu-şi chip propriu. A ieşit din condiţia şi siguranţa de a fi în ceva. Aici însă, gîndul românesc poate interveni în discursul ontologic, deosebind între „a fi în“ şi „a fi întruu. Individualul este suspendat şi pîndit de nefiinţă, dar desprinderea lui este orientată : el trebuie, cu preţul de a cădea efectiv în nefiinţă, să intre într-o formă de ,„a fi întru“. Aceasta şi deosebeşte individualul de particular: un lucru particular este în generalitatea dată, pe care o particularizează, pe cînd un lucru individual este întru o generalitate şi are o devenire în sînul ei.
In precaritatea aceasta se află tot ce a prins contur individual. Este aici şi ceva pozitiv, dar şi ceva negativ. Iar Eminescu, oricît de intens ar resimţi negativul, nu poate să nu facă loc pozitivului. Căci el scrie :
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, în acea nemărginire ne-nvîrtim, uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată...
Desigur, realităţile individuale sînt suspendate. Totuşi sorţii fiinţei sînt, cu ele. De aceea Eminescu scrie îndată apoi :
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă.
80
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
Nu e nevoie de mai mult decît de o asemenea în-frîngere de o clipă a timpului devorator, pentru ca fiinţa să-şi facă ivirea. Sentimentul ei este în fapt presentimentul că, printre cele ce se surpă, există cîteva lucruri care ţin. Sau, cum spunea Udrişte Năsturel traducînd : „Cine n-au gustat dulceaţa celor ce sînt, nu poate pricepe firea celor ce nu sînt“. Trebuie să ştii să desparţi între ce e sortit să fie şi ce nu e sortit să fie, ca un istoric printre faptele lumii.
DESPRE CÎMPURILE FIINŢEI. Cînd un istoric înfăţişează ce a fost, el redă doar o parte din ce a fost. Nu tot ce s-a întîmplat în trecut are caracter istoric ; şi chiar dacă el ar cunoaşte tot, istoricul nu ar reţine şi reda tot.
Să ne închipuim, acum, un istoric care ar trebui în prezent — oricînd ar fi acest prezent — să decidă ce are şi ce nu are fiinţă istorică. Cum să lase el de o parte un fapt, oricît de neînsemnat ? Dar pe de altă parte, cum să le accepte chiar pe toate, de vreme ce unele pot fi praf şi pulbere ? Aşa se întîmplă şi cu ştiinţa fiinţei, ce are în faţa ei toată prezenţa lumii.
Greutatea ei nu e de a spune ce este, ci mai degrabă ce nu este printre realităţile ce sînt. Problema gîndito-rului este aceea a istoricului situat în prezent : să facă despărţirea, spunînd că este aceea ce este, chiar cînd e făptură de o clipă, sau spunînd că nu este aceea ce pare a fi, şi are doar veleităţile fiinţei.
Acum abia, cînd nefiinţa nu e un simplu zero de fiinţă, meditaţia asupra nefiinţei are sens. întrebarea despre care s-a pretins că a fost centrală pentru o gîndire, „de ce există ceva în loc de nimicw, invocă un zero de fiinţă. O întrebare mai puţin vană ar fi : de ce există
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
31
ceva care să nu fie nimic ? Căci poate să existe efectiv ceva care să fie un nimic, ceva care, în plină lume existentă, să nu aibe tăria fiinţei.
Cu asemenea realităţi, care intră în fiinţă spre a risca oricînd să se surpe în nefiinţă, îşi face începutul reflexiunea despre fiinţă. Le identificăm drept situaţii individuale, realităţi individuale, simple puncte desprinse din nediferenţierea sau prinse în dezlegarea universală. Dar aşa fiind, ele poartă cu sine sorţi de fiinţă. Tăria lor şi prima lor învestire ontologică este de a se fi eliberat de nediferenţierea originară, una ce totuşi se poate reînnoi neîncetat. Determinăm individualul drept ceea ce a ieşit din condiţia de a fi în.
Este, fireşte, o determinare negativă, cea pe care o facem acum, un fel de a spune că „individual44 se poate numi ceea ce nu se mai subsumează total generalului. Dar tăria negativului, despre care vorbea Hegel, poate reapărea aici. Aşa cum este individualul, ca un simplu punct faţă de masivitatea generalului, adică a nediferen-ţierii sau a haosului din care s-a desprins, el are tocmai tăria de a fi întru ceva. Iar acum putem regăsi versul lui Eminescu :
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpînul fără margini peste marginile lumii.
Tot restul lumii are margini; căci dacă nu sînt margini în afară decît poeticeşte („marginile lumii44), există marginile lăuntrice ale fiecărui element care s-a desprins şi văduvit de infinitatea generalului. Punctul acela de individualizare e totuşi „stăpîn pe marginile lumii44, în sensul că poartă în sine nesfîrşita promisiune de
82
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
fiinţă. Numai că versul poetului spune prea categoric : este stăpînul, cînd doar poate fi, ar fi să fie.
Dar aceasta este imaginea pe care o sugerează nu numai rostirea noastră, ci însăşi ştiinţa. Pentru evoluţionism, de pildă, mărturisit ori nu, există un necurmat spor posibil de fiinţă, pornindu-se de la o diferenţă minimală. Mici diferenţieri, mici desprinderi în mările calde ale începutului (şi în orice mări, ale oricărui început) dau plasma vitală, în sînul căreia alte mici structuri vor duce la configuraţii mai organizate, ce vor îngădui să apară noi diferenţieri (de ordinul cromozomilor sau al codului), care să conducă la adevărate întruchipări. Aşa se petrece peste tot, sub viaţa organismelor sau deasupra ei. Să nu fie oare vorba de fiinţă, aici ?
Punctul acela de „mişcare4*, spune poetul, este însă doar un termen în economia fiinţei. Prin el însuşi, în precaritatea lui de boabă a spumei, el nu ar da măsura fiinţei. Totuşi gîndirea trebuia să-l presupună, ca o mică matrice individuală în care se poate înscrie fiinţa. Acum, pornind de la individual, ideea de fiinţă este susceptibilă să capete rigoare, chiar dacă nu rigoarea simbolică visată de ştiinţe. Un soi de rigoare este şi în formularea noastră cum că individualul, cu făgăduinţa lui de fiinţă, reprezintă prinderea într-un fel de a fi întru. Dar formularea aceasta rămîne deocamdată o simplă sugestie.
De altundeva decît din sugestiile vorbirii îşi poate lua acum fiinţa modelul, anume din planul gîndirii ştiinţifice. Ce se întîmplă individualului ? Îşi dă determinări libere, aşa cum orice individ care a ieşit din condiţia de obiect şi a trecut în cea de subiect uman îşi dă determinări noi, variate, libere. Un al doilea termen al fiinţei apare astfel în chip firesc, în afară de individual :
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
8 3
cel al determinaţiilor. Iar determinaţiile unui individual,, cu variaţia lor, legată la început doar de prezenţa constantă a aceluia, fac un cîmp. Înainte de a fi într-o întruchipare statică, fiinţa sau promisiunea ei apare ca un cîmp, în care determinaţiile sînt liniile de forţă ale individualului.
S-a spus că ideea de cîmp este cucerirea cea mai de seamă a gîndirii ştiinţifice noi. Definit de fizicieni, la început, ca „o regiune a spaţiului în care fiecare punct este caracterizat prin cantităţi ce sînt funcţii ale coordonatelor spaţiului şi timpului^, cîmpul din ştiinţă are astăzi o rigoare pe care cel al fiinţei n-o poate revendica, în primul moment. In schimb, cu viziunea cîm-pului — tot a fizicienilor — înţeleasă simplu, ca „un mediu creat de puncte“, sau cu viziunea atomului ca „un punct cu o atmosferă de forţă grupată în jurul săuw, cu acestea cîmpul fiinţei poate avea o înrudire. Dealtfel, este o întrebare dacă ideea de cîmp trebuie să fie aceeaşi în fiecare caz. S-a vorbit de cîmp de conştiinţă, cîmp lingvistic, cîmp noţional, unde nu poate fi vorba de analogie cu cîmpul electromagnetic. Fiecare cîmp, laolaltă cu cel al fiinţei, şi-ar putea avea întemeierea şi structura lui.
Ceea ce deosebeşte, în orice caz, cîmpul fiinţei de alt cîmp, în momentul acesta al structurării lui, cînd el nu este decît cuprinsul liber al determinărilor pe care şi le dă un individual, este faptul că are o spaţialitojte des-chisă. Toate celelalte cîmpuri au o răspîndire sigură şi oarecum închisă, chiar dacă nu şi contur. Răspîndirea cîmpului fiinţei, prin determinaţiile pe care le capătă individualul, nu are defel o spaţialitate stabilă, şi nici un sistem de ecuaţii nu i-ar putea fixa structura.
84
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Peste toate formele şi chiar deformările din lumea materială, gîndirea ştiinţifică îşi poate proiecta formulele, aşa cum orice curbă întîmplătoare din plan s-a dovedit a avea o ecuaţie ; un singur sistem de forme şi deformări, cel al flăcării, n-a putut fi captat încă formal. Cîmpul fiinţei are — în clipa cînd se reduce la individual şi determinaţiile lui — ceva din această spaţiali-tate mişcătoare a flăcării, ca o întruchipare ce s-ar extinde şi retrage liber. Va prinde el fiinţă, sau nu ?
Mai trebuie ceva, dincolo de individual şi determinaţii, pentru ca fiinţa să apară. Cîmpurile, ca un fel de „roiuri luminoase46, cum spune poetul, sînt atrase de ceva :
Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Nu se poate vorbi de „dor44 al materiei neînsufleţite, nu se poate vorbi nici de apetenţă, tendinţă, impuls formativ ; dar de o deschidere întru, care e şi o închidere întru ceva a determinaţiilor individuale, se poate vorbi, atît pentru materia neînsufleţită cît şi pentru viaţă şi spirit. Evantaiul determinaţiilor unui individual ţine sau nu ţine laolaltă. Individualul — colonia, roiul luminos care şi-a afirmat libertatea — îşi găseşte necesitatea şi este. Sau nu şi-o găseşte, şi atunci se înscrie printre „coloniile de lumi pierdute44, de care vorbea poetul.
Este, oare, prescris unora dintre lucruri să fie, altora să nu fie ? Dar nu poate fi citit cifrul fiinţei din în-cifrarea ei, cum spune tot Eminescu ?
Am trecut, de la întrebare şi modulaţiile fiinţei, la ceea ce poate fi sentimentul românesc al fiinţei, cu arbo-
Cap. III SENTIMENTUL FIINŢEI
85
rescenţa şi orchestrarea lui, confruntîndu-1 tot timpul cu viziunile din lumea cea mare a culturii. Simpla împletire, firească după cîte ni s-a părut, a unor sensuri implicite din limbă şi poezie, cu marile sensuri explicite ale culturii, ne poate arăta că sentimentul românesc al fiinţei se deschide către înţelesul ei raţional. Există o textură a fiinţei, poate un model al ei, sau chiar un arhetip, pe care-1 aproximează tot timpul gîndirea noastră implicită.
Fiinţa ne apare nouă drept complexă, nu numai în afară, prin arborescenţa şi ramificaţiile în zone ontologice diferite, ci şi prin structura ei lăuntrică, aceeaşi poate în toate modalităţile. Este ceva eterogen, iar nu omogeneitate simplă în ea : fiinţa nu este fără de individual, care la rîndul lui nu poate fi lipsit de determinaţii, dar atît unul cît şi celelalte nu sînt cu adevărat fără ceva de ordin general.
Ce anume este acest „cifru“ al fiinţei, pe care pare să-l aproximeze tot timpul sentimentul nostru, n-o mai spune limba şi n-o spune Eminescu decît în treacăt. Dar dacă vom încerca, o clipă, să vedem care este raţiunea fiinţei dincolo de sufletul românesc, ne vom întoarce apoi iarăşi la el, la cuvintele, la basmele şi creaţiile lui culte, pentru a putea da trup unei scheme şi viaţă arheu-îui, care este fiinţa.
Cap. IV
RAŢIUNEA FIINŢEI
UN MODEL. Potrivit cu sentimentul românesc al fiinţei, le este aşadar cu putinţă unor lucruri sau situaţii să fie, să încerce a fi, să nu reuşească a fi, să se îm-plînte în reuşita celor ce sînt, să fie cu putinţă, să fie în putinţă, să stea să fie, sau alteori să fie atît de bine să-vîrşite în ele însele încît să se fi săvîrşit, să fi fost. In toate acestea „a fi“ trebuie să aibă o noimă şi una singură.
Să încercăm o lectură raţională în această bună dezordine aparentă. Căci dezordine este într-adevăr, din punctul de vedere obişnuit. Nu se mai poate spune — cu o vorbă care, dealtfel, dacă ar fi exactă, ar fi tautologică — cum că fiinţa înseamnă numai „ceea ce este“. înţelesul de aici al fiinţei trebuie să fie de aşa nâtură încît să îngăduie ca elementele ei să existe, chiar fără ca ea să fie ; aşadar, ca fiinţa să aibă elemente, termeni constitutivi şi astfel o structură. Aceste elemente au şi
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
6(
apărut în analiza sentimentului fiinţei : erau individualul, care se „cupla“ cu un general şi îşi dădea sau primea determinaţii.
Că trei termeni pot fi în joc, o arată — înainte de înstructurarea lor într-un model ferm — o vorbă celebră a Antichităţii, din perspectiva ei negativă. Sofistul şi retorul grec Gorgias spunea, după cum se ştie : 1) Nu există nimic; 2) Dacă ar exista, nu ar fi cunoscut; 3) Dacă ar încăpea cunoaştere, ea n-ar putea fi transmisă altora. — Dar ce altceva exprimă — la urma urmei — vorba aceasta, decît, în primul rînd, după Gorgias, că nu ar exista nimic de ordin general, aşadar că fiinţa ar trebui să aibă un caracter de generalitate ; apoi, că ea n-ar putea fi cunoscută nici dacă ar exista, căci n-are chip individual, aşadar că îi revine să aibă o formă de individualitate ; în sfîrşit, că nu se poate transmite cunoaşterea unei asemenea fiinţe, adică nu i se pot indica determinaţiile, aşadar că îi revine la fel de necesar să aibă determinaţii ?
Dacă însă aceştia sînt termenii fiinţei, atunci să-i punem în ordine, pe cît se poate, pornind de la individualul acela fără de care nu există un chip de fiinţă pentru sensibilitatea filosofică românească, şi nu numai pentru ea.
Ceva individual îşi dă sau îşi capătă o determinaţie ; determinaţiile alcătuiesc un cîmp în jurul individualului. Ce face ca acest cîmp să ţină şi ca o realitate nouă să fie ? Două sau mai multe puncte intră într-un vîrtej ; ce face ca vîrtejul să devină un astru sau un cosmos ? Un om îşi dă determinări variate de-a lungul zilei. Ce face ca ziua aceea să aibă sens pentru viaţa sa spiri-
88
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
tuală ? Este nevoie peste tot de o conversiune a determinaţilor către ceva, sau întru ceva.
Pentru o asemenea conversiune întemeietoare de fiinţă, ni se pare că exemplele s-ar putea găsi la orice treaptă de realitate. Un atom nu se obţine fără acea angajare pe orbită a electronilor ce are un sens general; o substanţă chimică, o celulă organică se obţin prin subsumarea determinaţilor materiei anorganice sau organice la generalitatea unor structuri şi legi. Subsumarea, pe de altă parte, poate să nu se petreacă : există aşa-numite protenoide, care au toată substanţa proteinelor, dar nu s-au putut constitui cu adevărat în proteine. Există substanţe organice care au toate literele unui cod, dar nu şi-au putut institui codul genetic corespunzător. Există, spunea Darwin, mai întîi varietăţi şi abia apoi se obţin, din unele dintre ele, adevărate specii, cu sensul lor general bine asigurat. Există, şi probabil au existat încă mai mult în trecut, comunicări orale care n-au putut să-şi dea o gramatică, şi astfel n-au fost capabile să intre în generalitatea unei limbi. Există, în fine, fapte şi procese istorice care nu au căpătat un sens general şi nu au atins astfel nivelul fiinţei istorice.
La oricare stadiu de realitate s-ar putea arăta că intrarea în fiinţă — dar fireşte la stadiul respectiv, putînd fi vorba de fiinţă la un stadiu mai jos — se face prin conversiunea determinaţiilor a ceva individual către un general.
Se poate întîlni sugestia unei conversiuni asemănătoare într-o pagină din Capitalul lui Marx. Este vorba de cunoscuta dublă schemă de la începutul operei, privitoare la trecerea de la forma dezvoltată a lumii mărfurilor la forma „valoare generală^. La început o marfă îşi
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
89
exprimă valoarea prin altele. Astfel, în exemplul din
operă :
' = o haină
20 coţi pînză
= 10 pfunzi ceai = 40 pfunzi cafea = 1 quarter grîu = 2 uncii aur
= i/2 tonă fier etc.
Marfa iniţială ar putea fi privită ca o realitate individuală ce capătă determinaţii diferite ; căci deşi este vorba tot de mărfuri, în rest, acestea vin să determine, variat, valoarea mărfii dintîi.
Ce se întîmplă în procesul economic ? Se petrece o răsturnare care va însemna, la propriu, o conversiune a tuturor mărfurilor către una singură, respectiv a valorii lor către o marfă luată ca valoare generală. Acum avem : 1
1	haină 10 pfunzi ceai 40 pfunzi cafea
1	quarter grîu
2	uncii aur i/2 tonă fier
► 20 coţi pînză
Tabloul doar s-a răsturnat, dar s-a întîmplat ceva esenţial : a intrat în joc o valoare generală. Faptul că o marfă se echivalează şi exprimă prin celelalte nu e tot una cu faptul că toate celelalte se exprimă şi echivalează cu ea. Marfa iniţială îndeplineşte acum altă funcţie. A pierdut caracterul ei individual şi a devenit valoare generală. Dealtfel, ea va ceda locul aurului sau banului, ca valoare generală efectivă. Dar de pe acum
90
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
conversiunea a venit să schimbe totul şi să dea deter-minaţiilor iniţiale fiinţă economică, sub semnul valorii generale.
Acum putem relua modelul ontologic. Am regăsit individualul şi determinaţiile, în acest exemplu, dar şi un termen în plus : valoarea generală. Sînt trei termeni ontologici, vom spune : individualul, determinaţiile şi generalul. Cînd determinaţiile individualului se prind în-tr-un general, o realitate nouă prinde şi ea fiinţă. Conversiunea către general este cea care dă fiinţă individualului şi determinaţiilor lui libere. Să alegem exemplul cel mai expresiv, omul.
Cînd oare este omul (ca om, iar nu la nivelurile lui mai joase, în simpla lui vegetabilitate sau animalitate) ? Oricine dintre noi a întîlnit sau a „descoperit44 cîte o bună definiţie a omului. Poţi spune : omul e singura fiinţă care face sport, adică se joacă liber de instinct şi vîrstă, după cum poţi spune că este singura fiinţă cu conştiinţă tragică, sau singura ce poate împînzi tot pă-mîntul, cum socotea Teilhard de Chardin, sau singura fiinţă ce dă definiţii de ordinul : omul e singura fiinţă... Oricare dintre aceste caracterizări ale omului reprezintă o determinaţie ce, în chip curios la început, poate lua loc de definiţie. Căci nu este curios să existe sute şi sute de definiţii, în fond valabile fiecare, pentru o realitate anumită ?
Dar nu mai este nimic curios, dacă te gîndeşti la natura omului ca om şi vezi angajate în ea toate acele determinări posibile ale lui. O asemenea ratio essendi este bine cunoscută şi denumită de multă vreme : omul este „vieţuitor raţional44. Nu s-a putut spune nimic altceva despre fiinţa omului ca om. Chiar caracterul de iraţio-
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
91
naiitate poate fi definitoriu pentru el, şi am ales în chip intenţionat sentimentul tragicului, cum am fi putut alege absurdul, spre a spune că pînă şi iraţionalul se raportează la raţionalitatea omului. Acest lucru a ştiut să-l spună limpede dialectica, prin contradicţiile ei permanent depăşite, arătînd că pînă şi ce pare „iraţi°nalu, din perspectiva simplă a intelectului, nu mai este aşa în perspectiva adîncită a raţiunii.
Toate determinaţiile acelea libere, şi care pot fi ne-sfîrşit de multe, s-au convertit în raţionalitatea umană, care le învăluie şi poate aduce alte determinaţii, dînd statut de fiinţă omului. Tabloul era :
Omul
se joacă liber are conştiinţă tragică poate împînzi pămîntul defineşte şi se defineşte
cu oricîte alte determinaţii. Dar tabloul se poate răsturna şi determinaţiile se pot prinde în ceva de ordin general, care să le dea necesitatea :
A se juca liber A avea o conştiinţă tragică A putea împînzi pămîntul A defini şi a se defini
caracterizează omul ca fiinţă raţională
Conversiunea către general este cea care dă fiinţă individualului şi determinaţiilor lui libere. Ce se întîm-plă dacă nu se petrece conversiunea către general ? Atunci are loc un rebut de fiinţă, ca în cazul protenoi-
92
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
delor ce nu ating stadiul de proteină, al varietăţilor ce nu devin specie, sau al vorbirilor ce nu devin limbă. Fiinţa nu se obţine atunci ; cel puţin fiinţa la un anumit nivel de realitate, cum era nivelul uman în tabloul invocat. Individualul îşi poate da şi poate căpăta orice determinaţii (ca vîrtejul în gol al punctelor materiale, său răspîndirea în gol a undelor), dar nu are cu adevărat măsura fiinţei.
Lumea poate fi plină de această nefiinţă secundă ; şi dacă în lumea materiei neînsufleţite ea nu este izbitoare, căci aici tocmai nefiinţa secundă e regula şi fiinţa excepţia, în schimb în lumea vieţii şi a omului — care au costat materia atîta strădanie spre a se închega — nefiinţa şi neîmplinirea sînt un adevărat eşec cosmic, în-tr-un sens. Iar aceasta nu înseamnă decît : nu s-a petrecut conversiunea.
S-ar părea atunci că modelul ontologic ce rezultă de aici este simplu : un individual (I) se deschide prin determinaţii (di, d2... dn...) care se deschid sub un general (G) ; un cîmp ontologic capătă fiinţă şi asigurare, ca devenind cîmp al generalului. Schematic ar fi atunci :
di	d, '
d2	d2
I
,dar
► G
d
n
d
n
Şi totuşi tabloul spune încă prea puţin despre „face-reau fiinţei. întîi, modelul este static, ca şi cum individualul ar fi gata desfăşurat după determinaţiile sale, iar
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
93
conversiunea acestora întru ceva general ar fi dată şi ea. Dar dacă modelul nu poate fi static, el nu este nici dinamic, căci trebuie să exprime doar o răsturnare. Am putea spune că modelul trebuie să fie „anastrofic“ (de la anastrophein = a răsturna), cu riscul altminteri, pentru individual, de a sfîrşi catastrofic, prin prăbuşirea în nefiinţă, ca protenoidele şi varietăţile. Dar cum să figurezi o asemenea împlîntare a individualului în general, care singură ne pare a putea spune ce este fiinţa ? Căci la rîndul ei fiinţa atinsă e una săvîrşită, şi dealtfel ea însăşi se „săvîrşeşte“ la propriu, se stinge în chip lent : fiinţa materiei are şi o dezagregare, fiinţa speciilor biologice are o evoluţie, în timp ce fiinţa omului, ca şi a întruchipărilor lui, duce numai la făpturi istorice.
In al doilea rînd, modelul păcătuieşte prin determi-naţiile înscrise în el. Pe de o parte, individualul îşi dă uneori determinaţii ce nu au o semnificaţie ontologică (cum nu au rotirile în gol, sau faptele neintegrabile ale zilei omului) iar pe de altă parte, dacă individualul poartă în el infinitatea nesigură a determinaţiilor posibile, generalul le opune infinitatea sa, cea bună, a unor determinaţii care de astă dată ţin şi se structurează laolaltă. Nici o figuraţie nu poate arăta că într-un caz este vorba de infinitatea cea rea — cu deosebirea lui Hegel —, adică de infinitatea lui „încă şi încă ceva“, pe cînd dincoace este în joc infinitatea posibilului controlat, a lui : şi asta, şi asta.
In al treilea rînd, modelul păcătuieşte ca prezentînd generalul drept ceva gata dat, cum apar ca fiind gata date formele substanţiale aristotelice, ideile platoniciene, sau, pe alt plan, cum este gata dat aşteptatul Godot, în piesa contemporanului nostru Beckett, un prototip care
94
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
e perfect omologabil cu o natură generală. Dar chiar într-una din versiunile cele mai bine reliefate, în cea de „specie44 biologică, generalul nu este gata dat (decît în sens larg şi pentru nevoile de încadrare ştiinţifică), altminteri el „făcîndu-se44 odată cu ceea ce se face prin el, adică specia evoluând şi ea. Generalul poate da fiinţă chiar fără ca el să „fie44. O natură generală ca limba, cu spiritul ei, abia dacă mai are o umbră din consistenţa speciei ; generalul unei creaţii de artă, gîndul pe care vrei să-l întruchipezi, nu mai are nici una dincolo de opera realizată, care-1 absoarbe.
Acum trebuie să revenim la sugestiile sentimentului românesc al fiinţei. Dacă e un dram de genialitate în buchetul de semnificaţii al prepoziţiei noastre „întru44, este că exprimă tocmai situaţia fiinţei de a se ivi prin deschiderea către ceva care poate şi să nu fie.
„A fi întru44 poate însemna o deschidere către ceva dat, dar poate la fel de bine să însemne deschiderea şi organizarea de sine sub ceva care nu este decît prin faptul acestei deschideri şi organizări. Astfel, lucrurile pot fi „întru o împlinire44 ; dar nu sînt în drum spre ea (căci împlinirea nu „este44), sînt în drum cu ea. Cînd fiinţa îşi capătă întruchiparea, abia atunci se ivesc şi generalurile. Cînd exemplarele individuale ating un contur definit, se ivesc şi speciile. Este ca şi cum abia pă-mîntul şi-ar da cerurile — aşa cum spun unele mitologii.
In acest sens, putem spune, între vorbitori de limbă română, că a înţelege fiinţa şi a încerca o ontologie care să dea socoteală de lumea reală, cu făpturile ei de o clipă, dar uneori îmbibate de plinătatea fiinţei, înseamnă
Cap. LV RAŢIUNEA FIINŢEI
95
a scoate la lumină tot ce este implicit în prepoziţia
„întru
Implicite îi sînt cîteva contradicţii care-i dau o specială tensiune, de o parte, o bună legănare, de alta, între interioritate şi exterioritate, stare şi nestare, înstă-pînire în ceva şi lipsă a ceva. A legăna şi leagăn — arăta într-un rînd Sextil Puşcariu, în Cercetări şi studii (Ed. „Minerva44, 1974, p. 34) — vine de la coşul ce se „lega44 de tavan. Poate cea mai tulburătoare şi fecundă contradicţie din „întru44 este cea menţionată, de a exprima pendularea către ceva încă neştiut. Fiinţa, cu legănarea pe care i-am văzut-o în modulaţiile româneşti, se iveşte prin ancorarea în ceva care adesea n-are nici măcar nume.
Aşa o găseam în modelul ei; aşa au conceput-o, în definitiv, cîteva mari spirite din trecut; sau aşa o în-tîlnim — ca împlinire a vieţii spiritului — în cîteva mari vorbe ale umanităţii, reinterpretabile, printre care punem una din Creangă al nostru. El notează, printre „zicătorile44 sale, o stranie vorbă, poate luată din popor, poate de-a sa, şi care sună : „Se vede c-a venit, de n-a mai venit4*. La prima privire este un cuvînt de glumă, sau una din acele expresii ce par ale resemnării. Dar dacă ar fi altceva deeît atît ? Căci este destul să pui gîn-dul faţă de acel sau vine sau nu vine, din In aşteptarea lui Godot de Beckett, şi în fapt din mentalitatea occidentală, spre a vedea că nu e în joc numai înţelepciune resemnată, în vorba lui Creangă. Ceea ce aştepţi să vină — care poate fi fericirea ta de om, sau buna dezlegare pentru tine şi lumea ta, sau ce va mai fi fiind — nu poate avea totdeauna caracterul unui lucru determinat care să se ivească ori nu ; totuşi, prin simpla aşteptare şi deschidere
96
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
către el, cum o arătam, el reprezintă ceva care poate a şi venit să modeleze, ca o mină nevăzută, chipul fiinţei tale şi al lucrurilor, sau măcar poate să fie o prezenţă, cum spunea Creangă, binefăcătoare, chiar dacă a rămas neştiută.
Prin tot modelul de mai sus se plimbă vorbe ca acestea. Se vede c-a şi venit, de vreme ce n-a mai venit ordinea aşteptată. Şi ea ne comandă un fel de a căuta, tocmai pentru că am găsit-o. Dar toate aceste vorbe şi sensuri le preia, în pămîntul său fertil, şi le face să rodească vocabula „întru“. Ea este a limbii lui Creangă şi reprezintă nu expresia odihnei, nici a resemnării, de vreme ce spune că tot ce este trimite mai departe întru ceea ce este, aşa cum tot ce ai aflat îţi este prilej de mai departe căutare. De aceea vom putea spune că modelul mai adînc al fiinţei, ca şi al vieţii spiritului, legată de fiinţă cum este, nu se reduce la o schemă, fie ea şi una anastrofică. Modelul mai adînc este o prepoziţie : întru.
„luceafArul“ şi modelul fiinţei. Două creaţii, Luceafărul lui Eminescu şi apoi un basm popular, Tinereţe fără bătrîneţe, ar putea să ilustreze modelul ontologic, schiţat mai sus în prelungirea sentimentului românesc al fiinţei. In fapt, cum se va vedea, este în cele două creaţii mai mult decît o ilustrare a modelului ; este o adîncire şi reliefare a lui, cu Luceafărul învede-rîndu-i-se înţelesurile prin neîmplinire, cu basmul popular, prin împlinire.
La drept vorbind, Eminescu a pornit şi el de la un basm. Poate că basmul are, ca nici o altă formă de creaţie artistică, o semnificaţie ontologică prin el însuşi.
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
97
El reprezintă încercarea artistic organizată de a descrie fiinţa, de vreme ce o invocă la diverse niveluri de realitate şi irealitate. Eposul, drama, lirica nu caută de obicei un acces la fiinţa însăşi, căci se implică prea mult în aventurile şi prăpăstiile omului. Basmul, care operează cu oameni şi situaţii stereotipe, vorbeşte despre ce este şi ar fi să fie, despre ce a fost şi n-a fost să fie, despre acel ce va fi fiind, din lucruri, care „de n-ar fi nu s-ar povesti44.
Dar deşi izvora dintr-un basm, poemul lui Eminescu n-a fost înţeles şi ontologic, în fiinţă, ci prea adesea numai în psihologic, în omenesc. S-a coborît chiar în-tr-atît de jos în „omenesc44, încît s-a ajuns la interpretarea aceea a lui Brătescu Voineşti, pretins acreditată de Maiorescu, ce reprezintă o ofensă adusă spiritului şi, în definitiv, o ruşine a receptivităţii artistice. Scriitorul amintit relata că în poem ar fi vorba despre dragostea lui Eminescu pentru Veronica Micle „căzută în laţul Cătălinului Caragiale44, precum şi de „intervenţia, paternă, a demiurgului Maiorescu44. Menţionînd interpretarea aceasta în ediţia sa (voi. II, p. 37), Perpessicius arată că nici măcar faptele invocate în sprijinul ei nu sînt exacte.
Dealtfel, dacă în chip alegoric era vorba de geniu în Luceafărul, după propria sa indicaţie, Eminescu totuşi nu poate vorbi despre sine. Pentru el, geniul era, ca în Scrisoarea I, ca peste tot în manuscrisele sale unde vorbeşte de geniu, în primul rînd un învăţat; el ştia bine — şi tot manuscrisele o arată — cît îi lipsea ca să se socoată un învăţat. Geniul îi era, apoi, cineva în care orice om îşi „încifrează trăsurile44 ; el însă nu putea crede că exprimă gîndurile omului în genere, decît prin cîte un vers reuşit, aşa cum nu se putea socoti, sub urni-
98
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
linţele vieţii sale zbuciumate, un adevărat deschizător de drumuri.
Că era vorba despre vreo experienţă de-a sa, sublimată ? Perpessicius spunea admirabil, în acelaşi loc : „Fireşte, orice creaţiune lirică... e legată de un moment de viaţă44. Dar adaugă : „Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că nu există o mare şi tulburătoare problemă a Luceafărului, peste şi dincolo de datele ei prime44.
Pentru această mare şi tulburătoare problemă (nu intrăm în literatura poemului, care e uriaşă, şi unde există atîtea interpretări româneşti şi străine remarcabile), s-a putut invoca în trecut, dincolo de psihologic, viziunea romantică a lumii : aspiraţia către un ideal de neatins. Dar ce platitudine ! Şi ce sentiment stingherit încerci, dacă rămîi la nivelul acestei interpretări, cînd admiţi că reuşita supremă a poeziei româneşti — căci aşa este Luceafărul — stă pe un asemenea fond de platitudine romantică. îţi rămîn atunci admirabile momente poetice izolate, în timp ce întregul ţi-ar lăsa gustul acela dulce-amar al banalităţii superior poetizate, cum se în-tîmplă uneori şi cu Faust-ul lui Goethe. Poate de aceea — îţi spui — nu a reuşit să cucerească Luceafărul în nici una din traducerile în alte limbi, unde se pierde vraja versului românesc şi rămîne doar fondul poetic, atît de precar. Şi eventual adaugi : este soarta romantismului şi a oricărei forme de exaltare a spiritului să cadă uneori în marea banalitate : şi lui Novalis i s-a în-tîmplat la fel, şi lui Holderlin, şi lui Eminescu însuşi alteori, în cîte o pagină de proză literară.
Să lăsăm deoparte bunul-gust, care nu ştie să spună mai mult decît. atît, şi să vedem dacă, în fondul lui tematic însuşi, Luceafărul nu spune mai mult decît apare
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
99
întîi filistinului din fiecare dintre noi. Simpla notaţie a lui Eminescu, asupra poveştii pe care o poetiza, a putut duce la false interpretări, dacă ea era prost citită : „...Înţelesul alegoric ce i-am dat — scrie el oblic pe fila 56 a manuscrisului 2775B — este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoriei.“
Două lucruri sînt de reţinut de aici : Întîi, că nu e vorba direct despre geniu, ci de soarta Luceafărului (ră-mîne de văzut ce sens de existenţă trebuie să i se dea), o soartă căreia cea a geniului doar îi „seamănă mult“. Şi este de subliniat acest „seamănă mult“, care înseamnă mai puţin decît „seamănă14, după cum „te iubesc mult“ înseamnă mai puţin decît „te iubesc“. în al doilea rînd — şi acesta este gîndul hotărî tor, care ar trebui să înlăture de la început platitudinea romantică a aspiraţiei către un ideal de neatins — nu este nici urmă, în propria interpretare a poetului, de neputinţa şi mizeria sufletului pămîntesc de a se ridica la un ideal, ci e vorba, în chip tulburător, dimpotrivă, de mizeria naturii aceleia generale şi superioare, care este geniul sau, în poveste, Luceafărul.
Căci într-adevăr de aici trebuie pornit, de la Hype-rion. Ce este Hyperion ? Este „hyper-ion“, pe deasupra mergătorul, în greacă, cel ce nu este fixat într-o condiţie individuală, ca noi toţi, ci care trece peste destinele noastre — cum trec sensurile mari ale istoriei şi omului — cu natura sa generală. Este aşadar o natură ge-
100
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
nerală, un duh, un „suflet14, ca orice astru pentru greci, dar un suflet ce acum n-are nici măcar generalitatea stabilă a celorlalţi aştri, ci rătăceşte ca o planetă (= stea rătăcitoare), în pura lui desprindere de orice. Basmul spune că îi e dată, o clipă, dorinţa de a se prinde în ceva ; şi tot poemul descrie nefericirea generalului de a nu putea prinde fiinţă aievea.
Dar există generaluri care prind fiinţă, adică iau chip individual, după cum există individualuri care se prind în ceva general, şi atunci duc şi ele la fiinţă. Acesta, într-adevăr, ar putea fi basmul fiinţei, sau modelul ei : un individual îşi dă determinaţii care se prind într-o natură generală ; sau un general se determină, se specifică şi se întrupează. Să dăm nume, atunci, dintr-o dată interpretării în fiinţă pe care o poate sugera, pe linia celor de mai sus, Luceafărul : o natură generală, de o parte, îşi dă toate determinaţiile ce îi sînt în putinţă ; o natură individuală, de altă parte, o întîmpină cu determinaţiile ei, cu chemarea şi dăruirea ei de sine — dar determinaţiile lor nu se întîlnesc şi modelul fiinţei nu se împlineşte. Sau, în termenii modulaţiilor româneşti ale fiinţei : un Va fi fiind, în legănarea sa din lumea generalului şi un Ar fi să fie, în legănarea sa din lumea individualului, îşi întind mina — dar mîinile lor nu se prind.
Ceea ce e izbitor în poem este că, de la început, făptura individuală se dovedeşte a fi senină, şi va rămîne aşa tot timpul. Este o simplă şi prea frumoasă fată, nici măcar de împărat, ci doar din rude mari împărăteşti, şi aşa cum stă în candoarea ei umană să privească, seara,
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
101
la fereastră, ivirea Luceafărului, sau cum îi vede, ori mai degrabă îi simte, noaptea lumina, „Pe ochii mari, bătînd închişi, / Pe faţa ei întoarsă^, ea este cuprinsă de dor. Dar şi în veghe, şi în* vis, ea este senină, pe cînd el nu este.
Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă...
Zbuciumul nu este al ei, este al făpturii de lumină. Prima, îngropată cum este în întunericul şi somnul naturii ei individuale, simte limpede că nu poate ieşi din condiţia ei ; dar vrea să şi-o transfigureze. Atîta tot poate cere generalului făptura individuală cît cere şi fata : să-i lumineze viaţa. E ca şi cum, de la început, poemul ar trece răspunderea întîlnirii celei bune pe seama generalului. Ce pot face bietele făpturi individuale decît să se deschidă către el, întru el ? Este lotul naturilor generale aşa cum este cel al sensurilor generale (de care geniul singur ştie) să se mlădieze, prin chemarea oamenilor, în aşa fel încît să le poată transfigura vieţile. Ceea ce descrie de acum înainte poetul sînt vicisitudinile prin care trece generalul spre a deveni realitate.
Întîia oară Luceafărul se întrupează din Cer şi Mare, „Un mort frumos cu ochii vii“. A venit cu greu din sfera lui, mărturiseşte el, să urmeze chemarea pămîntească şi s-o ceară de mireasă pe fată. Dar ea îl vede ca un „în~ ger“, doar. Cum să poată merge ea pe căi îngereşti ? Şi totuşi, ea îl cheamă mai departe, în somnul ei pămîntesc, căci este în rostul făpturii individuale să-şi caute legea, sensul, mirele. De aceea poetul singur spune : „Ea trebui de el, în somn, / Aminte să-şi aducăw.
102
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
Atunci Luceafărul se zbuciumă să-şi afle o nouă întrupare — aşadar natura generală, sensul, legea îşi caută o altă înscriere în real — şi apare „trist şi gînditor44, cu greu iarăşi, spre a spune fiinţei pămînteşti că s-a întrupat de astă dată din Soare şi Noapte, în gîndul de a o lua cu el. Iar aceea, fascinată şi acum, dar stăpînă pe sine, nu-1 mai vede ca un înger, ci ca un demon (poate pentru că are o parte de „noapte44 în el). Ea îl chemase, e drept, dar nu-i înţelege chemarea-răspuns : „Deşi vorbeşti pe înţeles, / Eu nu te pot pricepe44. Făpturii individuale nu-i este dat să înţeleagă orice chemare a generalului, ci doar pe aceea care o poate prelua aşa cum este ea, cu individualul ei cu tot.
Acum lumile se despart, pînă la contrastul cel mai crud, pînă la incredibila opoziţie dintre „uşurătatea44 umană şi „gravitatea44 cosmică. Eminescu a avut curajul să opună poetic aceste două tablouri. Individualul rămas singur, fără asistenţa legii, cade în imediat, pînă la trivialitate aproape. Apare Cătălin, băiat din flori şi de pripas, o făptură de tină şi de rînd, cum era şi copilandrul care în „Prometeu44-ul lui Goethe lovea cu biciuşca în scaieţi, şi care nu ştie despre dragoste (despre împlinire, transfigurare) mai mult decît îl învaţă vulgaritatea adolescenţei. Pînă şi fata cade în vulgaritate, spunînd ca orice fetişcană : „du-te de-ţi vezi de treabă... dă-mi pace44. Dar tocmai în clipa cînd cade în uşurătatea vieţii de rînd — „Mai nu vrea, mai se lasă44 — ceva vine să-i reînnobileze fiinţa : gîndul Luceafărului. La îndemnul lui Cătălin („Cînd faţa mea se pleacă-n jos / In sus rămîi cu faţa44), ea răspunde cu dorul pe care i l-a deşteptat Luceafărul ce
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
103
Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-1 desparte... în veci îl voi iubi şi-n veci Va rămînea departe... .
Dintr-o dată, cu evocarea lui, tabloul lumii se schimbă, ivindu-se un cu totul alt scenariu. In contrast cu lumea banal şi chiar trivial idilică a unor copilandri, bătaia de aripă a fetei aduce o lume de esenţe. Dar ce vii, ce originare, „ca-n ziua cea dintîi“, sînt esenţele, sub pana poetului ! Nu poţi asemui călătoria Luceafărului spre Demiurgul-Părinte decît cu aceea a lui Faust către Mume, în actul I din partea a doua ; şi dacă asemuirea trebuie făcută şi poeticeşte, vom spune fără sfială că pustiul invocat de Goethe, ca ţintă a lui Faust, păleşte cu adevărat pe lîngă cel al eroului lui Eminescu :
Nu e nimic şi totuşi e O sete care-1 soarbe,
E un adînc asemene Uitării celei oarbe.
Ce-i poate cere Luceafărul marelui Părinte ? în timp ce Faust cerea Mumelor imaginea Elenei, adică o esenţăT eroul lui Eminescu vrea existenţă, cu haosul ei, cu repao-sul ei („Mi-e sete de repaos“), aşadar cu răposarea întru ea. Aici, în precipitarea lui, el trădează basmul fiinţei sau modelul ei, aşa cum Faust cu precipitarea lui trăda idealul de răbdătoare supunere la obiect al cunoaşterii oricărui învăţat adevărat. Căci fiinţa nu înseamnă îngroparea şi moartea generalului în lumea celor trecătoare,, ci împlinirea acestora întru şi prin general, chiar dacă ele vor fi trecătoare şi generalul va rămîne, în felul lui,
104
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
etern. Numai că Luceafărul cere, ca şi Faust, să devină altceva decît făptură de ordin general (decit geniu), iar blestemul lumii, lipsite de marile ei rînduieli, cîiid acestea, prin reprezentanţii lor, geniile, nu pot fi mlădiate pe măsura puţinătăţii ei, este că ea rămîne o lume a oarbei deveniri, care e simpla devenire întru devenire.
Aceasta îi şi spune acum Luceafărului demiurgul, Părintele, care ştie mai bine decît el cum anume, prin ce cumpănire între general şi individual este cu putinţă fiinţa adevărată. Ii spune, anume, că lumea în care el vrea să se cufunde este o oarbă devenire întru devenire, tocmai : „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iară oameni44. „Cînd valuri află un mormînt / Răsar în urmă valuri“. „Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăşi soare“. „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte“. Nu-i este limpede lui Hyperion ?
Fireşte, dacă el ar cere să fie, nu un altul, ci intr-altfel ce este el, atunci da, fiinţa s-ar ivi pe lume, din buna în-tîlnire a generalului cu individualul; sau lumea aceasta de jos, fără de care nu încape totuşi viaţă, s-ar înfiinţa cu adevărat. Căci „tu — îi spune Părintele — Hyperion rămîi / Oriunde ai apune“. El este o natură generală şi nu poate rămîne decît aşa, chiar apunînd.
Dar poate fi natură generală în multe feluri, şi tot Părintele i-o spune. Poate fi ca înţelepciune („Să-ţi dau înţelepciune ?“), şi atunci cununia cu lumea pămîntului este cu putinţă ; poate fi natură generală ca izvor de artă şi magie a ei, întocmai lui Orfeu („Vrei să dau glas acestei guri ?“) ; poate, rămînînd ce este, să fie lege stă-pînitoare şi bine rînduitoare a lumii („Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie ?“) ; poate, în sfîrşit, fi pînă
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
105
şi Atotbiruitor pămîntesc („Iţi dau catarg lingă catarg^), fireşte spre a potoli şi nu spre a stîrni şi mai rău nebunia războinică a lumii. Cîte nu poate fi natura generală, în haosul lumii, scoţînd lumea tocmai din haos ? Aşa s-ar putea ajunge, din devenirea întru devenire, la devenirea întru fiinţă.
Ce extraordinară lecţie îi dă astfel Părintele cel mare Luceafărului. El nu-i spune : „noi sîntem sortiţi să rămânem nemuritori şi reci“. Dimpotrivă, îi dă nenumărate chei pentru a ieşi din letargia (= uitare de acţiune) a eternităţii. Dar Luceafărul de aici este un Cătălin al Cerului, sau poate un Faust exasperat, care s-ar mulţumi cu o singură clipă de fericire. El ar fi gata să se prefacă — întocmai îngerilor acelora dintr-altă legendă de-a noastră, ce n-au mai voit să plece de pe Pămînt — în simplu licurici, numai să aibă „o oră de iubire“. Iar pentru că Părintele îl cunoaşte, el îl îndeamnă să se uite în jos.
La prima vedere, ai spune că acolo jos se întîmplă ceva demn de revolta Luceafărului. Dar dimpotrivă, acolo se întîmplă, sub pămîntească vinovăţie, ceva în-cîntător : cei doi stau împreună, „sub şirul lung de mîn-dri tei“, şi Cătălin, uşuraticul, nevrednicul şi netrebnicul de seducător adolescent, este cuprins şi el de poezie, transfigurat parcă de lumina din sufletul fetei, ce reflectă lumina Luceafărului :
Cu farmecul luminii reci Gîndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pc noaptea mea de paterni...
106
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
spune el, zănaticul, dianaticul (de la Diana, cum sugerase Hasdeu). Cum de nu vede Luceafărul lucrarea ce a şi început să facă pe pămînt, înfrumuseţînd viaţa celor de aici ?
Dar ce este încă mai cuceritor, şi ce nu înţelege exasperatul Luceafăr-Faust, este că fata, căreia iubitul wAbia un braţ pe gît i-a pus / Şi ea l-a prins în braţe“, fata aceasta din lut şi spumă, îmbătată de noapte, de tinereţe şi iubire, dintr-o dată, la vederea Luceafărului, se regăseşte în nobleţea ei umană, şi exclamă, în braţele iubitului ei chiar : „Cobori în jos Luceafăr blînd...u
Aşadar iubirea ei pămîntească nu-i mai înseamnă nimic ; făptura individuală vrea iubirea cealaltă. Iar acum, ea nu-i mai spune Luceafărului : „Şi viaţa-mi luminează !“, ca în două rînduri mai înainte, cînd îl chemase, ci îi spune : „Norocu-mi luminează !“ Ea, ca orice făptură individuală, stă sub semnul norocului, al întîmplă-rii, al contingenţei. Natura generală, singură, ar aduce necesitatea. Dar sub care necesitate să se rînduiască făptura de jos ? pe care s-o invoce ? mireasa cărei legi să fie ?
Deschiderii acesteia, atît de curate în întinarea ei chiar, Luceafărul îi răspunde cu orbirea din el, pe care nu i-o risipise nici măcar Părintele cel mare, cu lecţia lui. Şi el exclamă : „Ce-ţi pasă ţie chip de lut / Dacă-oi fi eu ori altul“. Dar tocmai asta îi ceruse fata, să-i lumineze norocul, contingenţa, şi să-i spună dacă el este cu adevărat mirele aşteptat, ori altul; să-i spună care e sensul ei de iubire necesar. Căci nu te poţi gîndi, cînd Luceafărul declară : „eu ori altul“, cum că vrea să spună : „eu ori Cătălin“. Este absurd să crezi, oricît l-ai socoti un Cătălin al Cerului, că el ar putea să se pună în cum-
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
107
pănă cu un nechemat de jos, pe care dealtfel fata îl şi pierduse, în puţinătatea lui, sub şirul lung de tei. „Eu ori altul44 nu poate fi decît : o natură generală ori alta, un sens general ori altul, o lege ori alta.
Lumea necesităţii şi lumea contingenţei nu s-au întîl-nit. Dar s-au căutat. Şi dacă Luceafărul se trage îndărăt în nefericirea sa de a fi „nemuritor şi rece“, lumea aceea de jos a învăţat cu adevărat să-şi ridice privirile către el, sau către altul ca el, de parcă ar sta să spargă cercul său cel strimt, în care doar norocul o petrece.
Acum, abia, lămurirea dată de poet însuşi, asupra sensului alegoric pus în joc de el, îşi capătă explicaţia, poate. Soarta Luceafărului este soarta geniului, spune Eminescu ; nu poate ferici pe nimeni şi nu poate fi fericit. Dar geniul, pentru el, nu reprezintă o simplă hipertrofie a eului, cum vroia uneori veacul al XlX-lea, în viziunea lui psihologistă de rînd ; ci reprezintă acel eu care a aflat că „este în noi ceva mai adînc decît noi înşine44, aşadar eul care şi-a găsit şinele. Geniul este cel ce ştie despre sensurile generale ale sinelui, despre legi şi necesitate. Dacă geniul seamănă cu Luceafărul, este fiindcă poartă în el generalul, la care vrea să „ridice44 lumea norocului. Să coboare el în această lume nu poate, chiar dacă o clipă ar dori-o. Să ridice de-a dreptul individualul la ordine, la lege, la general (s-o facă astru pe Cătălina), nu îi este dat. Nefericirea geniului este aşadar de ordin ontologic şi ea. Căci geniul ştie de fiinţă, în timp ce omul de rînd nu ştie. Lumea ar trebui să prindă fiinţă, prin geniu, dar rămîne una a contingenţei.
Şi totuşi, trecerea geniului prin lume, ca şi trecerea lui Hyperion — pe-deasupra-mergătorul — lasă în urmă-i o dîră de lumină şi un zvon al ordinii. Trecerea
108
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, cită fiinţă n-a instituit, cu toată nefericirea şi dezordinea din el ! Dacă astăzi fiinţa românească ţine. este într-o măsură, poate încă nedeplin lămurită, dar sigură, pentru că a trecut un Eminescu prin lumea ei.
Iată, aşadar, că se întîmplă totuşi ceva deosebit în lumea de jos, pe care geniul n-a putut-o salva în felul cum vroia el. Ba chiar se întîmplă ceva de necrezut : lumea aceasta de jos vine ea să salveze geniul, aşa cum pe Faust îl mîntuia, nu credinţa sau isprava sa ştiinţifică şi lumească, ci îndurarea lui Gretchen.
La capătul poemului eminescian, un nelămurit sentiment de armonie îţi rămîne, în ciuda dizarmoniei dintre cele două ordini, cea a generalului şi cea a individualului. De ce armonie ? Pentru că, în timp ce ordinea generalului a fost tot timpul încrîncenată şi zbuciumată, ordinea sau dezordinea individualului şi pămîntescului au stat cu seninătate — în termenii ontologici menţionaţi am spune : cu bunătatea lui „a fi întruu — sub semnul deschiderii, al dăruirii de sine şi al transfigurării.
Fireşte Cătălin, sumar cum este, rămîne senin pentru că nu ştie. Dar fata ştie, şi este senină încă. Luceafărul este nefericit, dar pe ea nu a făcut-o nefericită, cum crede Eminescu despre geniu. Fără să vrea, poate, el a creat în fata de aici un splendid exemplar de feminitate, superior naivă, dar şi detaşată. Ea nu stă sub judecata şi prejudecata societăţii, ca Gretchen, care întreabă pe Faust dacă crede în Dumnezeu, gîndindu-se. la Dumnezeul cununiilor.
Este o Gretchen fără crisparea acesteia, o natură liberă de orice strînsoare, dintr-o dată deasupra eros-ului, pe care nu-1 cunoaşte, dar nici nu-1 refuză. Dacă ar
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
109
fi avut un copil, ca Gretchen, nu l-ar fi aruncat în fîn-tînă. Ea greşeşte, dar aspiră mai departe. Şi aşteaptă în continuare, ca tot ce este individual, să se ivească mirele, fie şi nemuritor — dar nu rece.
Am făcut o primă ilustrare a modelului ontologic cu Luceafărul lui Eminescu. Ceea ce ni se pare cîştigat cu această ilustrare — chiar dacă ea n-ar putea să-şi facă loc printre interpretările valabile ale poemului eminescian — este lecţia pe care am căpătat-o de la poet pentru modelul nostru ontologic şi îmbogăţirea acestuia printr-un aspect pe care la început nu-1 puteam bănui : vicisitudinile termenului superior din model, generalul.
Vicisitudinile realităţilor individuale, prea pămînteşti cum sînt cel mai adesea, ies la iveală de la început. Dacă modelul fiinţei se afirma, în primul moment, pornin-du-se de la un individual ce-şi dădea determinaţii, susceptibile de a fi captate ori nu într-un general, atunci era lucru firesc — atît în principiu, cît şi prin exemplele din natură sau istorie — că determinabile individualului pot foarte bine să nu atingă un general şi să nu fie strînse laolaltă de ordinea acestuia, rămînînd o pură răspîndire şi, în definitiv, o destrămare de sine a individualului, dacă nu cu-adevărat un rebut de fiinţă, cum aminteam.
Acum însă, cu Luceafărul, ne-a ieşit înainte — cu sau fără voia poetului, care în definitiv refăcea doar artistic un basm al poporului nostru — o situaţie ontologică neaşteptată, de natură să arate cîtă viaţă şi diversitate sînt în structura modelului, ce surprinzătoare simetrie lăuntrică posedă el, în cumpănirea mişcătoare a individualului cu generalul prin determinaţii, şi cîtă îndreptăţire aveam să nu ne sprijinim pe schema rigidă
110
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
obţinută, ci să căutăm, aşa cum ne îndeamnă limba românească, ce este în sinea lucrurilor, respectiv ce este în sinea unui model ca acesta.
Luceafărul a venit, aşadar, să arate care sînt vicisitudinile generalului, în modelul schiţat pe temeiul sentimentului românesc al fiinţei. Ai putea crede că generalul este o simplă idee a omului, sau mai larg dar mai vag, un simplu ideal, care se realizează ori nu. Dar aşa cum găseam, pentru vicisitudinile individualului, exemple în realul obiectiv şi al naturii, cu protenoidele care nu deveneau proteine, cu varietăţile ce nu pot deveni specii, deci nu se pot ridica la general, sau cu vorbirile ce nu devin limbi, la fel găsim acum, răsturnat, genera-luri perfect străine de ideaţia omului, care parcă prefi-inţează în lucruri şi care nu reuşesc să prindă fiinţă întrupîndu-se în vreo situaţie individuală.
Intr-adevăr, putem limpede vedea că, în sînul naturii desprinse de om, subzistă, trebuie să subziste într-un fel (dar cum ?) legi care nu şi-au găsit aplicaţia şi poate nu şi-o vor găsi niciodată, aşa cum Luceafărul nu-şi găsea întruchiparea potrivită şi trebuia să rămînă nemuritor şi rece.
Cu surprindere, sau chiar cu uluire dacă reflectăm mai adînc, constatăm că apar pe lume, în unele ceasuri critice, realităţi noi, desăvîrşit structurate şi definite, care deci nu pot fi simple improvizaţii ale naturii. Este suficient să fie cîteva zile de ploaie, la propriu, pentru ca tot felul de insecte, inexistente pînă atunci în biosferă, să-şi facă ivirea ; şi în chip firesc îţi pui întrebarea dacă, sub un regim atmosferic sau geologic uşor schimbat (ceea ce este oricînd posibil) nu ar apărea cu totul altă biosferă. La fel este în ordinea culturii sau a spiritului.
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
111
Întorcîndu-te la poemul lui Eminescu, îţi spui că, fără să vrea, poetul a dat expresie acestei situaţii în care se află o întreagă lume de generaluri, gata să irumpă în realitate, iar nu leneşe, ca posibilele nefolosite de divinitatea lui Leibniz după ce îşi făcuse lumea ei drept cea mai bună dintre lumile posibile. Luceafărul din poem este doar un caz general ce ar sta să prindă fiinţă, un caz aflat în rezervaţia de generaluri a demiurgului. Fără să-şi dea seama, îţi spui, Eminescu a dat expresie unei situaţii care devine izbitoare, atunci cînd este înregistrată.
Totuşi, a făcut-o Eminescu chiar fără să-şi dea seama ? Să admitem că aşa este în cazul Luceafărului, pe care l-a luat după un basm. Dar basmul însuşi este unul românesc, şi alegerea lui Eminescu nu e întîmplă-toare. Dealtfel, de ce am căuta motive indirecte de apropiere ? Există un motiv direct : tema generalurilor de .tipul Luceafărului, care nu reuşesc, sau alteori reuşesc să „pătrundă*6 în real şi să „instituie** astfel fiinţa deplină pe linia modelului, este o temă perfect eminesciană. Va fi într-adevăr tema arheilor, pe care tocmai el avea s-o pună în lumină.
Ne va fi suficient să împletim ideea eroului din Luceafărul cu ideea arheilor, spre a arăta cît de eminesciană este problema vicisitudinilor generalului, cît de potrivită este alegerea basmului şi, în cele din urmă, cît de românesc este totul, basm, poem eminescian, arheu şi — dacă putem duce lucrurile pînă la capăt — modelul ontologic schiţat.
La acest model ne întoarcem acum, după ce l-am văzut descumpănit, la început, de zbuciumul individualului de a nu-şi putea obţine fiinţa printr-o bună „întîl-nire“ cu generalul, apoi în Luceafărul de zbuciumul gene-
112
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
ralului de a nu „obţine“ nici el fiinţa, printr-o bună „întîlnire* cu individualul, spre a găsi modelul, în cumpătul şi echilibrul lui, dar nu fără un tremur nici acum, cu uimitorul basm românesc, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
BASMUL FIINŢEI ŞI „TINEREŢE FARA BĂTRÎNEŢE". In faţa basmului acestuia nu poţi fi decît uimit. Este o atît de reuşită cumpănire între extremi, în el, este apoi o atît de riguroasă afirmare ontologică — şi cum se va vedea, o afirmare a fiinţei adevărate, nu a celei instituite într-o vană zonă de veşnicie —, este, în sfîrşit, o atît de fericită expresie, încît o clipă rămîi, în faţa lui, ca în faţa unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanităţii. Cine l-a plăsmuit ? Unde-şi are un echivalent ? Căci ar trebui să-şi aibă unul, în literatura mondială a basmelor.
în impresionanta şi neegalata lucrare a lui Lazăr Şăi-neanu, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice (Bucureşti, 1895), autorul scrie, în legătură cu tipul de basm al „Zînelor pro-mise“, textual : „Astfel este întîiul basm din Ispirescu, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, care, sub forma sa integrală, pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană“ (p. 359, subl. ns.).
Ni se pare întru totul simbolic faptul că este primul basm cules şi editat de Ispirescu. Dar l-a înregistrat el ca atare ? I-a dat el, tipograful ridicat la carte, expresia aceasta fără greş ? I-au dat-o veacurile ?
In orice caz, nu cunoaştem o altă operă în proză a geniului românesc care să aibă atîta miez, de la primul
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
113
şi ultimul gînd, şi o atît de riguroasă scriitură ori rosti-tură. Nu am cuteza să interpretăm nici o altă operă de proză românească verset cu verset, aşa cum ne gîndim să facem, sau sîntem siliţi să facem cu basmul acesta — singurul care nu se încheie în chip fericit, cum s-a observat, şi totuşi singurul care exprimă, nu indirect ca orice basm, ci direct, plinătatea, măsura şi adevărul a ceea ce se poate numi : fiinţă. Este cu adevărat „mincinos cine nu crede44, aşa cum începe basmul.
Dar cum să nu crezi, cînd acolo e vorba despre ce este. ce eşti şi ce devine pe lumea aceasta ? împăratul şi împărăteasa sînt „amîndoi tineri şi frumoşi44, ca noi toţi la urma urmelor, în cîte un ceas al vieţii, şi îşi doresc, iarăşi ca noi toţi, să intre într-o bună devenire întru devenire, adică să se reia şi prelungească, avînd copii. Căci există faţa luminoasă a devenirii întru devenire, nu doar cea oarbă şi întunecată, descrisă Luceafărului de către Demiurg. în definitiv, dacă nu ştii de devenirea întru fiinţă, dacă nu eşti în măsură să ridici lucrurile şi viaţa ta la acea împlinire a fiinţei care, omeneşte, ţi-ar da un fel de „veşnic reînnoită pubertate44, aşa cum spunea Goethe despre geniu şi creator, adică ţi-ar da tocmai o tinereţe fără bătrîneţe, atunci îţi rămîne lotul omenesc comun, fie că eşti împărat ori supus de rînd, de a deveni ca om întru o mai departe devenire, aşa cum înveţi cîte ceva ca să faci pe altul să înveţe, trăieşti ca să faci pe alţii să trăiască şi recunoşti, tot împreună cu Goethe (profet al devenirii întru devenire şi pentru care ea ţine loc de fiinţă), că singurul sens al vieţii este viaţa.
De obicei, are grijă maica Viaţă să pună pe lume viaţă, respectiv are grijă specia să se menţină, prin acel „ştirb und werde“ al profetului invocat şi atît de înrudit
m
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
cu spiritul folclorului românesc, chiar în expresie, cum se va vedea îndată. Dacă însă Viaţa nu-şi face isprava de la sine şi totuşi viaţă apare, înseamnă că poate fi în joc ceva mai deosebit — şi de aici se naşte povestea noastră, ca dealtfel poveştile din vechiul Testament, unde cîteva femei nu puteau avea prunci şi cînd au reuşit să-i aibă, uneori la bătrîneţe, ca Sarah, a fost vorba de o natură exemplară în omenesc.
Aşa deci şi aici, devenirea întru devenire, cu nevinovăţia şi clara ei desfăşurare liniară prin lanţul generaţiilor, este întreruptă. E ca un zvon că s-ar putea întîin-pla ceva deosebit. De aceea se şi adresează împăratul şi împărăteasa la instanţe mai deosebite, ducîndu-se pe la „vraci şi filosofi, ca să caute în stele şi să ghicească dacă o să facă copii44.
Este, în primul moment, recursul la instanţa absolută pentru oamenii naturii, la instanţa cosmică (privitul în stele). Dar fiinţa nu are nevoie, spre a se împlini, de instanţe absolute, şi chiar împăraţii din basme — respectiv aici sentimentul românesc al fiinţei — recurg în cele din urmă la instanţe mai apropiate şi mai bine purtătoare de realitate decît stelele şi luceferii. De aceea împăratul nu se sfieşte să meargă la uncheaşul dintr-un „sat aproape4*, atîta tot.
Ce limpede îi spune împăratului uncheaşul cum că „dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare44. Dar de ce aceasta ? Pentru că, în clipa cînd devenirea întru devenire nu-şi desfăşoară de la sine lanţul ei, adică din clipa în care pruncul este adus pe lume dincolo de fire, acesta va aparţine altei rînduieli decît cea care nu l-a putut zămisli şi va aduce astfel excepţia în legea, respectiv în curgerea oarbă a vieţii. „El o să fie Făt-Frumos şi dră-
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
115
găstos, şi parte n-o să aveţi de el“, spune uncheaşul. Intr-adevăr, va aspira la altceva, la fiinţă să spunem, ca toţi pruncii neprevăzuţi în starea civilă a devenirii întru devenire. îşi va lua zborul ca Euphorion, fiul lui Faust şi al Helenei.
„Parte n-o să aveţi de el“, aşa cum nu avea parte perechea aceea, absolută totuşi, a lui Goethe. Căci este încîntător şi de un neaşteptat adevăr, în artificialul construcţiei din actul al III4ea al piesei lui Goethe, faptul că marile umbre, Faust şi Helena, devin oameni adevăraţi odată căsătoriţi, ba chiar devin părinţi grijulii, implorînd copilul lor (pe acel Euphorion, în care autorului îi plăcea să vadă pe un simplu Lord Byron) să nu aspire prea sus şi să nu-şi ia zborul în văzduh.
Numai că Faust şi Helena nu au parte de copilul lor pentru că acesta se prăbuşeşte, în timp ce împăratul şi împărăteasa din basmul românesc n-au parte de Făt-Frumos pentru că dimpotrivă, dincolo de destinele lor, acesta se împlineşte. Este aici ceva din toată deosebirea între rigiditatea unei părţi a culturii occidentale a lui sau-sau (sau urcăm în cer cu turnurile gotice, sau nu vom fi mîntuiţi ; sau vine Godot sau nu vine), faţă de viziunea noastră, cu frageda fire — parcă mai trainică decît piatra şi imperativele categorice — a fiinţei însăşi.
Ceea ce se întîmplă acum, cînd „împotriva^ sau „din-colo“ de legile fireşti stă să apară pruncul, este semnificativ la culme pentru ceea ce am numit sentimentul românesc al fiinţei. Apare, în chip neaşteptat şi nesperat pentru mersul ideilor din paginile noastre, acel „întru“, care ni se părea a fi, pînă la urmă, cheia ori mai degrabă nucleul ascuns, sinea intimă a modelului fiinţei. Pruncul nu vrea să se nască. „Mai-nainte însă de a veni ceasul
116
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
naşterii, copilul se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i tăgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.44 Intru ce oare să se nască el ?
Motivul acesta al pruncului ce nu vrea să apară pe lume, fără a şti întru ce anume, revine în cîteva basme româneşti, dar se pare că numai în ele. La capitolul citat, Tipurile zînelor promise (p. 359), Şăineanu scrie : .„Motivul iniţial — a promite copilului o zînă ca să înceteze de a plînge —, care revine adesea în poveştile noastre, nu l-am întilnit în nici una dintre colecţiile străine de basme (subl. n.). El merită dar o atenţiune cu atît mai mare cu cît pentru unele din variantele acestui grup i>am putut da versiuni paralele la alte popoare.44
Ni se pare greu de crezut — şi totuşi aşa ar trebui să fie, dacă într-adevăr vocabula „întru44 (cu bogăţia de înţelesuri ce se concentrează în ea) este specifică limbii româneşti. Căci ivirea pe lume, dacă nu se petrece în chip orb şi sub somnambulismul devenirii simple a lucrurilor şi vieţii, trebuie să fie întru ceva, aşa cum o creaţie a omului, atunci cînd acesta o întreprinde, sporind astfel lumea în sînul lumii, trebuie să fie şi ea întru ceva. Altminteri de ce s-ar ivi creaţia, care întotdeauna este o împlinire şi o excepţie ?
Dar împăratul din poveste nu ştie, la început, de excepţie şi făgăduieşte pruncului regula. Ii făgăduieşte stă-pînire lumească : „Taci, dragul tatei, că ţi-oi da împărăţia cutare şi cutare44 ; dar pruncul nu tace. „Taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat44 ; dar pruncul nu tace şi refuză să se nască,
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
117
pentru că tot ce i se oferă astfel este doar integrarea sa în rînduiala simplă a devenirii întru devenire.
Atunci părintele aruncă vorba, nesăbuită şi fără acoperire din parte-i, dar despre care ştie sau măcar simte că poate fi ispititoare pruncului, de vreme ce îl scoate din rînduiala obişnuită : „Taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte“. Atunci abia, cînd află întru ce trebuie să se nască, pruncul „tăcu şi se născu44.
Este extraordinar acest : „tăcu şi se născu44. E un cu-vînt adevărat pentru toate ivirile de excepţie în lume, în particular pentru toate creaţiile din sînul ei. Orice creaţie se naşte dintr-un plîns şi dintr-o tăcere. Fireşte că tot ce este viaţă se naşte chinuit; dar la viaţa obişnuită plînsul şi tăcerea sînt şi ele obişnuite, pe cînd aci plînsul pruncului este nefiresc (cum să plîngă şi să i se audă plînsul în sînul matern ?), iar tăcerea este a altei gestaţii decît cea a firii. Simţi zbuciumul şi plînsul în cugetul sau chiar în viaţa unui creator, şi pe urmă parcă îi auzi tăcerea. Ceva a plîns în Bach înainte de a compune o Pătimire; apoi tăcu şi Pătimirea se născu.
Născut, aşadar, şi el întru ceva deosebit — aici întru aşteptarea fiinţei însăşi, sub chipul Tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte —, tînărul fiu de împărat intră de la început în condiţiile neobişnuitului : „învăţa într-o lună cît învăţa altul într-un an“. Dar împăratul rămîne în condiţia obişnuitului, în acea lege a devenirii întru devenire pe care o definea Goethe prin „ştirb and iverde“. Căci povestea spune despre împărat cum că, vă-zînd ce minunat prunc are, „murea şi învia de bucurie44. Atîta tot poate să facă el,_ca om obişnuit, împreună cu
118
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
întreaga fire : să moară şi să învieze — nu să se depăşească pe sine ca om.
Iar jocul acesta de-a tumba în pajiştea Vieţii îl făcea desigur toată lumea din jurul său, căci „toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon Împărat44. Numai că bieţii curteni uitau că acelaşi Solomon înţeleptul era şi Ecleziastul, care se tînguia de spectacolul zădărniciei lucrurilor, şi că el nu-şi putea duce înţelepciunea decît pînă la contemplarea deşertei deveniri întru devenire a lumii. El n-avea zvonul fiinţei (decît poate sub chipul unui Dumnezeu mînios) şi rămî-nea undeva „neprocopsit46 în înţelepciunea lui. Nu un asemenea model era cel potrivit fiului de împărat de aici, care devine, odată împlinit în ani, „galeş, trist şi dus pe gînduri44, tocmai pentru că are zvonul, ba chiar făgăduinţa fiinţei, nicidecum pentru că ar vedea ca Solomon deşertăciunea lucrurilor şi nimic dincolo de ele.
De aceea el spune : „Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere44. Nu era decît normal să aibă loc ce avea să se întîmple îndată, în speţă ca împăratul să se întristeze foarte, cum spune povestea. In aparenţă, el n-ar fi trebuit atît să se întristeze, cît să se ruşineze puţin — dacă părinţii se pot ruşina de cîte o minciună spusă copiilor — că-şi amăgise pruncul făgăduind să-i dea, spre a-1 trage la viaţă, „un astfel de lucru nemaiauzit44. Dar părintele se întristează cu adevărat, căci, independent de faptul că nu-şi poate ţine făgăduiala faţă de fiu, el ştie sau măcar simte că fiinţa pe care a invocat-o — chiar de neauzit şi de negăsit nicăieri pe lume — este sortită, măcar cu dorul de ea, cu deschiderea întru ea, să-l scoată pe fiu din lumea obişnuită â devenirii.
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
119
Este aici, în chip nesperat iarăşi, o trăsătură a lui „a fi întru* de care aminteam : prepoziţia întru poate des-chide către ceva care să nu fie. Simpla deschidere, totuşi, modelează subiectul care e în act, ba chiar „creează* sensul acela general întru care s-a făcut deschiderea. Basmul românesc regăseşte astfel toate incidenţele şi implicaţiile modelului ontologic, pînă şi această stranie situaţie, în procesul de închegare a fiinţei, pe care modelul o prezenta de fapt imperfect şi pe care doar „întru* o putea justifica, prin lucrările lui mute.
Pentru că, aşadar, fiul s-a născut sub semnul lui „a fi întru ceva anume*, căci altminteri n-ar fi intrat în viaţă, el trebuie să caute, nu ştie bine ce ; dar s-o facă sub comandamentul vorbei : „nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit14. El spune tatălui său : „Sînt nevoit (subl. n.) să cutreier toată lumea pînă voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut*.
Ce exact exprimă lucrurile basmul ! Căci stă scris aici : „pînă voi găsi făgăduinţaadică nu ceva bine ştiut, ci lucrul făgăduit odată cu făgăduirea. In clipa aceasta, feciorul de împărat şi-ar putea spune, împreună cu Creangă : „Se vede c-a şi venit, de vreme ce n-a mai venit*. Şi stă să pornească în căutarea a ceea ce a şi găsit, cu strămutarea sa dintr-un plan de realitate în altul.
Dar ceilalţi rămîn tot în planul lor de realitate, pe care nu-1 pot depăşi : „Toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciunea să nu părăsească împărăţia...44 Şi ce îi zic ei ? Ii zic : „Tatăl tău de aci înainte e bătrîn, şi o să te rădicăm pe tine în scaun...* Ba îi spun chiar la propriu : „Şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare ca soţie*. Aceasta este perspectiva pe care o pot ei opune fiinţei : să-l cunune, să-l facă să aibă
120
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
şi el copil, şi să treacă acestuia mai departe o domnie. I se făgăduieşte aşadar, de către „neprocopsiţii44 curteni, lui, celui însetat de fiinţă, să aibe o mai departe trimitere, să cadă de-a binelea în devenirea întru devenire, aşadar să intre în rotirea cea nesfîrşită a lumii.
Fiul de împărat nu vrea şi dealtfel nu mai poate, „născut44 cum este sub semnul fiinţei, să intre în ceea ce doar se roteşte, în rotitor. El este în altă ordine, în cea a rostitorului, unde vieţile şi lucrurile se rostesc mai adine şi mai bine. In numele acestui rost pe care-1 presimte, fiul este de neclintit în hotărîre, „rămînînd statornic ca o piatră în vorbele lui44. Este poate ceva prevestitor în acest cuvînt de „piatră44 ; căci statornicia fiului o înţelegi, dar împietrirea lui nu, dacă n-ar sta să vină întîlnirea cu realitatea împietririi întru fiinţă iar nu a devenirii întru ea, undeva acolo unde stă să ajungă feciorul de împărat. Dar să lăsăm povestea să curgă mai departe, ca o apă, peste pietrele ei.
Acum, cînd nimeni nu-1 mai poate opri să-şi caute făgăduinţa, Făt-Frumos trebuie să-şi afle căile de acces la ea şi uneltele. „Se duce în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia44 şi, bineînţeles, ca în orice basm, cel pe care-1 alege va fi „un cal răpciugos44, care în realitate poartă în el năzdrăvănia.
Numai că aici, cu tot caracterul stereotip al detaliului, ni se pare să putem vedea un sens mai adecvat basmului fiinţei, acela anume că, spre a atinge fiinţa, nu trebuie alese căile împărăteşti. Fiinţa se naşte modest, aşa cum spunea Hasdeu despre cuvintele de aur ale cîte unei limbi naturale, cum că s-au creat „în bordeie şi cătune44. Iţi trebuie dăruire, în felul acela cum îl învaţă acum
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
121
calul răpciugos (în fapt propria sa conştiinţă de pelerin al fiinţei) : „Să mă-ngrijeşti tu însuţi şase săptămîni şi orzul să mi-1 dai fiert în lapte44. Simpla aspiraţie la fiinţă trebuie să ne dea măsură. Şi într-adevăr, tot conştiinţa sa cea bună îi spune acum să nu aleagă straie şi arme noi sau sclipitoare (vreun scut divin, ca acela al lui Achile), ci „armele şi hainele tătîne-său de cînd era flăcău44. Căci în definitiv, feciorul îşi caută „fiinţa“ ; dar aceasta se trage îndărăt la părinţi, la cei ce i-au dat fiinţă pă-mîntească.
Cu asemenea arme ruginite — dar ale sale, ale spiţei sale, ale locului său —, pentru care îi trebuie şase săptămîni spre a le face din nou să lucească, stă acum gata să pornească Făt-Frumos în călătoria sa cea mare. Dar este de întreprins măcar călătorie pe tărâmurile neobişnuite ? Nu, căci e vorba mai degrabă de o ascensiune, ca a lui Euphorion, în văzduh. Iar dacă aripile acestuia erau sortite să se frîngă — deoarece el nu ştia către ce urcă, fiind, ca şi Faust, tatăl său, poate ca lordul Byron, un năzuitor fără de ţintă —, aripile lui Făt-Frumos, respectiv ale calului, cu care el alcătuieşte trup şi duh laolaltă, sînt dintre cele care-1 fac să zboare cu adevărat altundeva.
Ceilalţi, ai săi, mai încearcă o clipă să-l reţină aici, în lumea devenirii. „Cu lacrimi în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său.44 Ei simt bine că despărţirea poate însemna şi moarte, dar nu înţeleg bine despre ce moarte e vorba.
Abia după ce el „trecu afară din împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate46 — nu în altă împărăţie, ci în pustietate —, abia acum despărţirea poate să se consume.
322
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
El se leapădă de tot ce-1 mai putea lega de lumea rîn-duielile obişnuite : „Îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luîndu-şi ziua bună de la ei, îi trimise înapoi“. Porni spre răsărit, adică spre obîrşia cea mare, spre lumea de început şi de veşnic reînceput a răsăritului.
Acum încep încercările pelerinului. Sînt trei încercări la care este el supus şi fiecare dintre ele spune, pe treapta ei, ceva despre ieşirea din lumea firească. Sînt ca şi trei blestemuri ale acestei lumi împotriva celui ce o părăseşte.
Intîi, este blestemul lumii imediate, din care tocmai se desprinsese. în chip simbolic, Gheonoaia cea crudă, pe moşia căreia ajunge, este o fiinţă ce „a fost şi ea femeie ca toate femeile“, dar căzuse sub „blestemul părinţilor pe care nu-i asculta“, aşa cum nu-i ascultase, la urma urmelor, nici Făt-Frumos pe ai săi. Basmul are discreţia să nu facă pe părinţii acestuia, în mîhnirea lor că nu sînt ascultaţi, să se revolte şi să blesteme, ci doar pune înaintea feciorului, ca o primă încercare, aceea de a înfrunta o făptură blestemată de părinţi. Făt-Frumos o înfruntă cu adevărat, este gata s-o biruie, şi atunci Gheonoaia îi cere îndurare. Ca să fie crezută că nu-i va face nimic, „îi dete înscris cu sîngele ei“, spune basmul. Sîn-tem încă în lumea zămislirii oamenilor din sînge, şi de aceea sîngele reprezintă suprema garanţie.
Iar ca dovadă că în lumea Gheonoaiei este un ecou din lumea părintească, stă faptul că aceea „rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zîne“. Aşadar, întocmai părinţilor, Gheonoaia îl recheamă către ceva de ordinul devenirii. Iar basmul arată astfel că omul poate recădea
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
123
oricînd în ordinea din care s-a desprins ; dar feciorul de aici, deschis întru împlinire cum este, nu recade.
A doua încercare, sau al doilea blestem, este cel al Scorpiei, sora Gheonoaiei, ea însăşi blestemată să fie despărţită şi în „grozavă vrăjmăşie44 cu fiinţa de acelaşi ■sînge, cu consîngeana ei. Dacă întîi Făt-Frumos avea să înfrunte blestemul, indirect exprimat, al lumii imediate, acum va înfrunta pe cel al lumii îndepărtat-apropiate, cea a consîngenilor, de care de asemenea el s-a desprins cînd a ieşit din condiţia devenirii întru devenire.1
Că este aici vorba de un ecou al rudeniilor lumeşti, o arată faptul că, în clipa care stă să o biruie, Scorpia dă şi ea chezăşie cu sîngele ei, întocmai ca Gheonoaia mai înainte (şi este poate semnificativ că acesteia din urmă Făt-Frumos îi retezase doar un picior, pe care apoi i-1 punea la loc, pe cînd Scorpiei care, ca rudele omului, are mai multe capete, el îi retează unul din ele, pe care de asemenea i-1 va pune la loc) ; dar că rudenia de acum este mai îndepărtată — nu ca a părinţilor, doritori să-şi : prelungească prin el spiţa — o poate arăta faptul că Scorpia nu mai are să-i înfăţişeze trei fete frumoase, prin care să-l îmbie la regăsirea Vieţii şi la cununia întru lumesc.
După încercarea sub semnul înţelesurilor părinteşti încălcate de Făt-Frumos, după o a doua încercare sub semnul înţelesurilor de ginte şi larg omeneşti, încălcate 1
1 în cele două desprinderi — cea de familie şi de semenii omului — ca şi într-a treia care urmează, desprinderea de natura însufleţită, s-ar putea vedea caracterul arhaic al basmului, născut poate într-o lume ce lega pe om prin coduri şi rînduieli bine determinate.
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
124
şi ele — căci sîntem consîngeni cu toţi oamenii, la urma urmelor —, vine o a treia încercare, ce ar putea fi şi al treilea blestem, cel al lumii fiarelor şi al firii însăşi, pe care, toate, vrea să le trădeze Făt-Frumos, cu năzuinţa sa de a-şi depăşi condiţia.
Toate trei încercările se nasc astfel din faptul că omul iese din condiţia tuturor, atît a celor apropiaţi cît şi a celor mai depărtaţi, ba chiar a celor din lumea largă a firii. Toţi trebuie să se ridice împotriva hotărîrii lui, fie rugîndu-1 să rămînă printre ei, ca la început, fie tăin-du-i calea, ca Gheonoaia şi Scorpia, fie chiar ameninţîn-du-1 cu nimicirea.
Dar cea mai sălbatică ameninţare este a sălbăticiunii însăşi ; căci tocmai în preajma palatului unde locuieşte Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte (iar basmul vorbeşte aşa, la singular, ca şi cum ar fi în joc o persoană, şi încă una singură) stau ultimele oşti ale Firii celei nesocotite de Făt-Frumos în numele Fiinţei. „Stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume — spune basmul — ; ziua şi noaptea păzesc cu nedormireu.
Ce păzesc ? Să nu iasă nimeni din ţarcul firii. Iar pentru că „cu dînsele nu este chip a te bate“, căci te poţi bate cu o Gheonoaie, te poţi bate cu o Scorpie, dar nu te poţi bate cu Firea toată, Făt-Frumos va trebui să aştepte clipa eînd să poată trece pe deasupra junglei firii. El este un Euphorion care ştie peste ce zboară şi către cine.
Ce lucru uimitor i se arată, atunci cînd trece peste fiarele cele mai sălbatice din lume şi cînd stă să coboare ! „D-abia, d-abia, atinse cu piciorul vîrful unui copaci şi dodată pădurea se puse în mişcare ; urlau dobitoacele,
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
125
de ţi se făcea părul măciucă în cap.w — Se mişcă aşadar pădurile, ca în Macbeth, înnebuneşte firea, urlă fiarele şi vuieşte totul de smintirea ce stă să se petreacă : un om este pe punctul să spargă cercul naturii sale omeneşti.
Dar dintr-o dată, cînd „se lăsară în jos“, omul şi calul, sau zburătorul cu aripi de cal, scenariul se schimbă ca prin farmec. Ce s-a întîmplat ? Am trecut din lumea firii în lumea fiinţei. Lighioanele din pădure, fiarele acelea mai sălbatice decît orice altceva pe*lume, sînt nişte puişori acum, cărora Doamna palatului, Doamna cea mare, le dă de mîncare. Aşa sînt, din perspectiva fiinţei, toţi balaurii şi toate răutăţile lumii : nişte bieţi puişori, sau nişte dobitoace pe care acum Stăpîna „le îmblînzi şi le trimise la locul lor“.
în mîinile Fiinţei totul redevine bun si cuminte. Dar dacă fiarele pot redeveni mai bune, omul, care poate fi fiara cea mai rea dintre toate, este şi tot ce poate fi mai bun printre puii Doamnei celei mari; iar apariţia sa o bucură, căci „nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa“. Stăpîna aşadar se bucură, nu pedepseşte pe cel ce vine să mănînce din arborele Vieţii.
Cum să nu încremeneşti ? Şi cum să nu rămîi totuşi om, în toată încremenirea ta, ca Făt-Frumos acum, vă-zînd că „Stăpîna era o zînă înaltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare !“ — atîta tot. Nu o divinitate orbitoare de frumuseţe şi lumină, nici vreun Dumnezeu mînios nu apare înaintea feciorului de om, necum Fiinţa cea sferică a lui Parmenide anticul, fără ochi, fără mîini, fără glas, căci este „desăvîrşită“, adică nu este, oricît ar ţine morţiş anticul să spună că doar despre ea putem afirma : este. Apare acum o făptură „frumoasă, nevoie
126
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
mare !“, cum ai crede că sînt şi prin părţile noastre pă-mînteşti.
Departe de a înspăimînta pe ceilalţi, cu tunetul glasului ei, stăpîna cea drăgălaşă se uită „cu milău la dînsul, spune basmul. Să-i fie cumva milă că el a ieşit din condiţia de om, de ,om obişnuit ? să-i fie milă pentru ce-1 aşteaptă ? Dar nu poate fi vorba de asta, căci el a ajuns acolo unde voise şi acolo unde nimeni n-ajunge, spune basmul, iar ceea ce-1 aşteaptă nu este decît, în cazul cel mai rău, lotul tuturor oamenilor, prelungit însă peste veacuri şi veacuri, aşa cum se va întîmpla. Nu milă în înţeles de compătimire îi arată Stăpîna, ci milă în înţeles de bunătate. Fiinţa însăşi este blîndă, în frageda ei fire, după basmul românesc, iar vorbele ei sînt îmbietoare, nicidecum adevăruri ultime şi decrete.
Doamna şi feciorul acesta de împărat stau de vorbă simplu : „Ce cauţi pe-aici ?“, îl întreabă ea. Abia dacă, în discreţia lui, basmul arată ceva, ca o mică sfială (nicidecum cutremurul în faţa vreunui mysterium tremendum sau a unui mysterium fascinans) a tînărului. Căci în loc să răspundă Stăpînei cu afirmarea persoanei sale, adică la persoana întîi, el pare a se intimida puţin, de vreme ce răspunde la întrebarea : „Ce cauţi ?“, cu : „Căutăm Tinereţe fără bătrîneţe...“ Iar stăpîna e blîndă şi nu-i face pricină întrebîndu-1 : „Cine voi ?“ El şi calul ? el şi restul omenirii ? îi răspunde graţios : „De căutaţi ce ziseşi, aci estew.
Aci este ! Ciudată şi nouă vorbă, şi aceasta. Stăpîna nu spune : „Eu sînt“, cu atît mai puţin nu spune, ca domnul cel mînios al Vechiului Testament : „Eu sînt cel ce sînt“. Spune : aci este. Dar ea este întruparea tine-
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
127
reţii fără bătrîneţe căutată. Şi ea nu este numai întruparea ei, ci şi dispensatoarea de tinereţe fără bătrîneţe. Ea este Fiinţa.
Şi totuşi nu este ea — nu numai ea ; căci în viziunea românească a lumii, Fiinţa are izotopi. De îndată ce omul cel tînăr intră în palat (palat ? putea fi la fel de bine o frumoasă colibă), el „găsi încă două femei, una ca alta de tinere44 ; una ca alta, ai zice, aşa cum sînt izotopii substanţelor lumii unii ca alţii. Dar, întocmai ca izotopii, femeile nu sînt chiar deopotrivă toate trei, căci faţă de stăpîna dintîi ele erau „surorile cele mari44, spune basmul.
Sau mai bine decît să ne gîndim la izotopii fiinţei, în faţa celor trei întruchipări ale ei, să ne întoarcem cu gîndul la modelarea fiinţei într-o structură, într-un model ontologic, unde de asemenea apăreau trei termeni, trei forme de întruchipare. Era întîi individualul, apoi veneau determinaţiile lui, în fine era generalul, cu de-terminaţiile lui de asemenea, care făceau ca modelul fiinţei să ducă la fiinţă atunci cînd ele, determinaţiile generalului se acopereau cu cele ale individualului — aşa cum nu se întîmpla în Luceafărul, dar cum se întîmplă, cîte-odată, în lumea largă.
Sînt surori toate aceste trei întruchipări ontologice, sau — dacă individualul şi generalul nu sînt de la început înfrăţiţi — se înfrăţesc tocmai prin determinaţiile unuia ce se confundă cu cele ale celuilalt. în ceasul prilejului fericit, al kairos-ului fiinţei. Dar între surori trebuie neapărat ca una să fie mai mică : individualul. Celelalte două, surorile mai mari, pot fi „una ca alta de tinere44, ceea ce înseamnă că, în cazul cel fericit, al împlinirii mo-
128
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
delului fiinţei, nu mai poţi deosebi între general şi determinaţii, căci generalul se revarsă neîncetat în determinaţii şi acestea se readună neîncetat în ordinea generalului. Trebuia deci ca una singură dintre surori să fie mai mică, întruchiparea individuală anume, aceea care singură este activă în real, dă de mîncare puilor lumii şi poate sta dintru început de vorbă cu oamenii, fiinţe individuale cum sînt aceştia. Fiul de împărat găsea aievea modelul ontologic, arhetipul fiinţei*
Acum, cînd fiul omului a devenit Fiu al Fiinţei, iar fetele acesteia se bucură să aibă tovărăşie omenească — omul avînd undeva dreptul să fie egalul lor, spre deosebire de fiare, care nu sînt decît pui în ograda şi cuprinsul Fiinţei —, acum se reia scenariul oricărei Geneze : acum animalele lumii trec prin faţa noului Adam, pentru ca el să le dea nume. Fireşte, calului (părţii de mijlocire din el, purtătorului său către altă lume, acestui daimon bun, care făcea mijlocirea şi se aşternea drumului între o lume şi alta) fetele îi dau drumul „să pască unde va voi aîn-sul“. Mijlocitorul, într-adevăr, nu are rost să mai apară decît dacă Făt-Frumos — cine ştie ? — va voi o clipă a face calea întoarsă, redevenind, din fiu al fiinţei, fiu al omului. In schimb celelalte animale trebuie să treacă toate prin faţa lui. şi chiar dacă basmul nu spune, ca Geneza, că el le dă un nume, ne arată că tovarăşele de tinereţe fără bătrîneţe ale feciorului de om „îi făcură cunoscuţi (pe el şi calul său, pe el şi unealta sa !, n.r.) tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure". Toată lumea s-a împăcat întru fiinţă. Totul e bine.
Dar acolo nu totul fusese bine, pînă la venirea lui Făt-Frumos. Iată că femeile îl rugară să locuiască de aci
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
129
înainte cu dînsele, căci „ziceau că li se urîse şezînd tot singurele44. Ce stranie vorbă şi aceasta, adevărată şi ea undeva. Căci, în fapt, ce era „acolo44 ? Nimeni nu avea acces la lumea fiinţei (aşadar, fetele şedeau „tot singurele44) şi trecuse prin împărăţia fiinţei plictisul, „urîtul44 nostru românesc. „Urîtul din ce-i făcut ? / Din omul care-i tăcut44, zice românul. Acolo totul tăcea. Om nu era, lume grăitoare nu era, fapte nu erau, determinaţii nu erau — sau erau întotdeauna aceleaşi determinaţii, am spune în termenii modelului ontologic.
Fetele acestea nu erau chiar ca aşa-numiţii dii oţioşi, acei zei leneşi, care s-au retras în cerul lor, după ce au făcut lumea, şi parcă nu mai ştiu bine ce să facă de atunci înainte. Dar isprăvi noi nu făceau nici ele, fetele fiinţei, sau nimic nu le scotea din plictisul tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte, astfel încît li se urîse.
Numai că urîtul lor de-o veşnicie nu putea fi încă, din prima clipă, urît şi pentru Făt-Frumos. De aceea „el nu aşteptă să-i mai zică o dată, şi primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta44. Asta au căutat statornic oamenii, în fond, tinereţe fără bătrîneţe şi au cerut de la fire, de la zei, de Ja medicină, de la astrologie sau de la biofizică, să le dea zile fără de număr. Să vedem însă — fiindcă basmul n-a vroit să se oprească la acest liman fericit — ce se întîmplă celor ce, ca Făt-Frumos, pierd numărătoarea zilelor.
Mai întîi le merse cît se poate de bine, căci noutatea este plăcută, chiar sau mai ales celor aşternuţi pe viaţă veşnică. Aşadar „încet, încet se deprinseră unii cu alţii44, şi această lucrare de bună deprindere, de bună potrivire între om nou şi om nou, este într-adevăr o desfătare. Dar
330
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
se termină curînd. Apoi Făt-Frumos „îşi spuse istoria şi ce păţi pînă să ajungă la dînsele“. Ce pot face, intr-adevăr, fiinţele care n-au ce face, decît — ca în 1001 Nopţi sau măcar ca în Decameron — să povestească şi, dacă n-au poveşti de istorisit, să se povestească ? Fetele poate că nu avură multe de spus, dar feciorul de împărat avea destule.
Numai că trecu şi desfătarea asta, şi atunci el „nu după multă vreme se însoţi cu fata cea mică;/\ Să reţinem că fata mică era aceea cu care se însoţea, nu numai fiindcă ea îl primise de la început şi îl cunoştea ceva mai bine decît surorile ei (îi văzuse chipul său de om obişnuit încă, am ,spune), dar şi fiindcă — aşa cum iarăşi spuneam — fata cea mai mică este făptura individuală în lumea fiinţei, şi numai ins cu insă se pot însoţi cu adevărat.
Că fetele cele mari nu fură deloc geloase şi nu tîn-jeau şi ele după un bărbat, ar putea fi cu înţeles iarăşi pe temeiul arhetipului fiinţei, de vreme ce lotul celor două („una ca alta de tinere“, dar mai mari decît făptura individuală) era ca ele să nu aibă chiar o întruchipare de sine stătătoare şi o identitate precisă. Basmul nu ne spune dacă erau înalte ori nu, drăgălaşe ori nu, cum ne spusese de prima, ele fiind astfel un fel de făpturi mai vaporoase, aşa cum sînt, în sînul arhetipului fiinţei, determinabile şi sensurile generale.
Va fi trecut şi luna de miere, astfel că mirele pă-mîntesc trebui să mai iasă niţel din palat, şi de rîndul acesta toate trei stăpînele casei, nu doar soaţa, ci şi cumnatele îi spuseră ce să facă spre a-şi mai umple ziua şi el : „li deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
131
arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi îi spuseră că acea vale se numea «Valea Plîngerii».*
La drept vorbind, valea se putea numi şi Valea Vieţii, tînărul fără de îmbătrînire tot n-ar fi mers pe ea, căci aflase din plin ce căutase. Şi este bine să spunem de pe acum că în basmul nostru nu se întîmplă, ca în toate basmele, ca eroul (sau eroina) să vrea cu dinadinsul a pătrunde tocmai în încăperea ori locul ce i se interzisese. Numai întîmplarea l-ar fi putut duce acolo; şi totuşi îţi vine să crezi că n-avea cum să se petreacă niciodată o asemenea întîmplare, de vreme ce el ajunsese unde trebuia, trăia cum îi plăcea şi-l privegheau, cu bunătate şi dragoste, nu doar soaţa, ci şi fantomaticele cumnate. Iar astfel petrecu el „vreme u‘itată“, cu o vorbă atît de frumoasă şi adîncă, încît te întrebi dacă născoci-torul basmului, cine va fi fiind, n-a fost şi el, o clipă măcar, în împărăţia fiinţei, ca să-şi aducă aminte de vremea uitată ce trebuie că domnea „acolo“.
Dacă basmul acesta ar fi unul obişnuit, nu numai că Făt-Frumos ar începe să simtă boldul chinuitor de a merge tocmai acolo unde i se interzisese, dar măcar — admiţîndu-se că în lumea fiinţei atinse nu mai ai astfel de curiozităţi pămînteşti — ar fi fost nevoie de o întîmplare cu totul deosebită, să zicem un vînat cu totul rar, nemaivăzut şi peste orice preţ, spre a-1 atrage pe „Valea Plîngeriiu sau a Vieţii. Dar iată că vînatul care-1 împinge pe Făt-Frumos într-acolo este tot ce poate fi mai de rînd, un simplu iepure !
Cum să înţelegi această nouă ciudăţenie a basmului, care e basm ca toate basmele şi totuşi vine, chiar aducînd situaţiile stereotipe din orice basm, să schimbe din cînd în cînd tîlcul, înlănţuirea şi rostul lor? Numai că, ve-
132
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
deţi, este basmul fiinţei, şi deşi toate sînt cum sînt, în lumea aceasta, în lumea fiinţei atinse ele par oarecum pe dos, aşa cum spunea cineva că tot ce este sting aici ar fi drept acolo, ca-n oglindă ; tot ce e spart aici este acolo teafăr, sau tot ce e neaşezat aici este acolo aşezat. Astfel că, dacă pentru lumea de aici este nevoie de stări şi întîmplări cu totul neobişnuite, sau de cîte un vînat grozav şi nepereche, pentru ca eroul povestirii să-şi facă şi el grozava lui lucrare şi să se primejduiască prin ea, acolo, în schimb, în lumea fiinţei, unde toate sînt bine cumpănite şi rînduite, o singură adiere schimbată, o singură undă mai mult în apa lacului sînt de ajuns, ca acum un singur iepure, spre a răsturna toată buna aşezare.
în fapt, nu se petrecu, la prima vedere, cine ştie ce răsturnare prin aceea că Făt-Frumos „nimeri iepurele abia cu a treia săgeată şi trebui să coboare niţel în Valea Plîngerii, mergînd să-şi ia iepurele/4 Nu se întîmplă decît că, întorcîndu-se aşa cu iepurele spre casă, Făt-Frumos simţi cum se ridică uşor, cît o undă pe lacul cugetului, ceva care pînă atunci stătuse bine aşezat în „vremea uitată*. Cuta gîndului, ca un pas neînsemnat, ca un iepure în lumea fiarelor, se ridică încetişor din uitarea vremii, şi tînărul îşi aminti, începu să-şi amintească. Dar atîta tot era de ajuns, pentru lumea fiinţei, ca ea să se clatine. Căci, aşa cum spune basmul, toate sînt răsturnate acolo : aici, în lumea noastră, principalul este amintirea, în timp ce în lumea fiinţei totul trebuie să fie uitare, sub blîndă amnezie.
Şi iată că Făt-Frumos ieşi o clipă din blinda amnezie. Dar fiindcă era în lumea fiinţei, el nu putea nici să-şi amintească chiar de orice, ci doar de aceea ce în rîn-duiala vieţii obişnuite este cel mai apropiat de fiinţă :
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
133
zămislirea. îşi aminti astfel de părinţi şi, cum spune basmul, „îl apucă un dor de tatăl său şi de muma-sa44.
Ceva pămîntesc, ceva de ordinul devenirii, oricît de înrudit încă fiinţei, veni să tulbure împărăţia acesteia. Iar fetele, soaţa şi cumnatele, simţiră adierea altui vînt, în lumea lor. „Ai trecut, nefericitule, în Valea Plîngerii ! îi ziseră ele cu totul speriate.44 Şi Făt-Frumos recunoscu, deoarece în lumea fiinţei adevărate, nu-i aşa, nu mai încape minciuna.
Dar tot în lumea fiinţei nu încape nici întoarcere la buna uitare, dacă s-a trezit o singură amintire, cu reverberaţia ei în cuget, aşa cum fiinţa nu mai poate să se refacă întocmai, dacă s-a iscat în ea vibraţia devenirii, o clipă, cu reverberaţia ei în real.
Ca în actul V din Faust II, unde un singur sunet de clopot al lumii naturale, cel din micul templu al lui Phi-lemon şi Baucis, aduce o vastă tulburare în lumea de cleştar, în acea ordine perfect raţionalizată pe care o instituise, peste natură, bătrînul Faust — acum, în puritatea „vremii uitate44 a fiinţei, o singură amintire, o singură impuritate, ar părea de ajuns să clatine întregul edificiu.
Numai că Fiinţa este mai tare decît sînt construcţiile lui Faust, şi ea rezistă întinării, rămînînd şi mai departe în lumea ei, nemuritoare, oarecum rece şi în orice caz plicticoasă. Singura victimă fu omul săltat la treapta fiinţei şi care nu mai ştia acum dacă poate să fiinţeze mai departe aşa, ori dacă nu cumva trebuie să-şi rişte des-fiinţarea. Astfel că el spuse tovarăşelor sale : „Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc44. Ce să facă ? Poate cumva să încerce a le face pe-amîndouă, crezu el. „Mă
134
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
voi duce dară să-mi văz o dată părinţii, şi apoi rn-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.44 El vroia deci să reintre în apele vii ale devenirii întru devenire, spre a reveni apoi în apele liniştite ale fiinţei. Aşa îşi închipuia el : că poate face pentru o a doua oară aceea ce nimănui încă nu-i fusese dat să facă o singură dată.
„Nu ne părăsi, iubitule, — îi spun soaţa şi cumnatele — părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de iani, şi chiar tu ducîndu-te ne temem că nu te vei mai întoarce.44 Este înduioşător că şi acum, cînd el stă să se prăpădească recufundîndu-se în oarba curgere, ele îi spun cu blîn-deţe, doar : „ne temem44. Şi-l îndeamnă, cu tot sufletul lor înduioşat de întâlnirea făpturii omeneşti, să nu se în-ome-nească din nou. „Rămîi cu noi44, îi spun ele. Rămîi cu noi, adică în fiinţă, rămîi ca un homo otiosus, pentru că înveşnicit.
Dar „toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului (care acum reapare şi el pe scenă, căci e vorba de refăcut legătura între o lume şi alta, ceea ce e de resortul său, n.r.) n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-1 usca pe d-a-ntregul44. Ce voiţi, vlăstarul omenesc nu poate rămîne peste măsură de mult în „vremea uitată44. El vrea să vremuiască. Vrea timpul rostitor, amintitor, dacă nu, măcar timpul rotitor, oricare timp, dar nu poate îndura ne-timpul.
Acum, cînd farmecul uitării s-a destrămat şi cînd nu mai este nimic de făcut din partea reprezentantelor lumii de sus, rămîne să intre în joc intermediarul, daimonul, respectiv calul năzdrăvan, care se vede că nu se plictisise îndeajuns tot păscînd în pajiştile din paradisul acela. El, ca orice mijlocitor iscusit, găseşte o cale, o cheie, un mijloc de a face şi una, şi alta. Dar el spune lui Făt-Frumos :
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
135
„Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpîne, orice ţi se va în-tîmpla să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spun o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi/'
Tocmeala lui. Sînt de neclintit vorbele basmului acestuia, ca într-o poezie desăvîrşită. Mijlocitorul ştie, prin meşteşugul său, ce este aceea o tocmeală, după cum ştie să se tocmească, şi astfel să se ajungă la o bună „tocmeală14, după acel cuvînt al nostru de origine slavă care însemna „a face deopotrivă44. Asta vrea şi ar putea el ca mijlocitor : să facă „deopotrivă44 lucrurile, să le potrivească, în aşa fel încît să-i fie bine şi lui, şi stăpînului, şi lumii de sus, şi lumii de jos.
Calul acesta românesc este cu adevărat iscusit şi bun pedagog, întocmai centaurului Chiron, care-1 dăscălise pe Achile. Din păcate, calul nostru parcă nu-1 dăscăli îndeajuns de bine pe Făt-Frumos, ceea ce în definitiv >nu reuşise nici Chiron cu Achile, şi, la drept vorbind, nu reuşeşte nici un dascăl cu învăţăceii lui. Aşa este tocmeala lui — spre a folosi vorbele calului — că nu-i e dat omului să înveţe chiar totul de la cel înţelept. De aceea tînărul răspunde calului : „Primesc cu toată mui-ţămirea44 ; dar el va face ca toţi ucenicii : mulţumeşte şi nu primeşte. Căci acum calul îl învaţă şi dăscăleşte : „Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te laşi jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămîi măcar un ceas44. Iar tînărul său stăpîn răspunde : „Aşa să fie44. Dar putea să fie aşa cu puiul de om ?
Ar părea lucru curios că un asemenea cal năzdrăvan, care nu redevenise năzdrăvan decît prin feciorul de împărat şi care făcuse trup şi suflet cu acesta, se gîndea acum să se întoarcă el singur, în cazul că stăpînul său nu avea şă-i dea ascultare. Era cumva doar o ameninţare
136
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
părintească, ori frăţească, a părţii mai înţelepte din fecior ? sau jumătatea lui de făptură, mijloacele lui, mîi-nile, picioarele şi aripile lui îşi puteau lua cu adevărat independenţa, dacă el, stăpînul, se dovedea nesăbuit ? Cine ştie — în cazul că se va produce într-adevăr desprinderea mijloacelor omului de omul ce le pusese în joc — dacă aceasta n-ar vrea să spună, în basmul nostru : omului poate să nu-i fie dat să rămînă la înălţimea aspiraţiei sale ; dar dacă mijloacele au fost la nivelul aspiraţiei (aşa cum spune înţelepciunea indiană că mijloacele trebuie să fie la înălţimea scopului), atunci ele pot rămîne, undeva, în pajiştile eternităţii. Eroul se poate degrada, dar mijloacele sale nu, dacă au fost cu adevărat bune, aşa cum erau gîndul şi ţinta eroului.
„Se pregătiră de plecare44, aşadar ; „se îmbrăţişară cu femeile (şi iată că ele îmbrăţişează şi calul, nu numai omul, n.r.) şi, după ce-şi luară ziua-bună unul de la altul, porni, lăsîndu-le suspinînd şi cu lăcrămile în ochi44. Suspină aşadar şi Fiinţa, uneori, sau fetele ei. Să fie, în suspinul acesta, numai părerea de rău, din parte-le, că omul lor risca să se prăpădească, prin recufundarea în apele vieţii ? sau să fie undeva, nemărturisit, ceva din mîhnirea rudei lor bune, Luceafărul din poemul eminescian, mîhnirea anume că unor făpturi de ordin totuşi general, ca ele şi Luceafărul, nu le este dat să ia cu adevărat o întruchipare individuală ? In orice caz suspină uneori şi fiinţa, în străvechea viziune românească, iar suspinul ei este ca o bunătate şi un surîs în plus către lumea noastră.
înspre lumea noastră se întoarse atunci Făt-Frumos, cu trupul şi aripile sale de cal, făcînd cu adevărat calea întoarsă, treaptă cu treaptă. Firea şi lighioanele ei cele
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
137
sălbatice nu le mai întîlneşte, e drept, şi dealtfel nici la ducere, cu a treia încercare, nu le înfruntase de-a dreptul, cum am văzut, neputîndu-se măsura cu ele, ci doar trecuse uşor peste ele. Acum însă nici nu mai avea nevoie să treacă în zbor peste, ci putea liniştit trece prin şi printre ele, cum va fi fost trecînd, căci se împăcase bine cu ele, întru fiinţa obştească. în schimb, basmul spune cu exactitate că „ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei*, adică acolo unde avusese loc a doua încercare, în ceasul ducerii.
Şi iată că „acolo găsiră oraşe, pădurile se schimbaseră în cîmpii*. Trecuseră ani şi veacuri, iar istoria adusese cu ea civilizaţia, spune basmul nostru folcloric. Este drept că basmul nu se sperie de prea multele oraşe care se ridicaseră între timp, de „orăşenizarea* aceasta a lumii, după cum nu trădează nici vreo îngrijorare deschisă faţă de vastele despăduriri care se produseseră spre a se obţine cîmpii, rdditoare la început, dar din ce în ce mai pustiitoare de natură. Noi ştim bine acum că pădurile Thra-ciei, odată dispărute, au făcut ca pămîntul Greciei, din roditor cum fusese, să devină stîncă goală, bună doar pentru capre, din lipsă de ploi, aşa cum ştim că s-a dus pădurea nebună a Teleormanului, de prin părţile căreia, poate, s-a ivit basmul acesta muntenesc. Dar basmul n-o ştie, sau are discreţia să n-o spună.
Ce ştie în schimb basmul acesta folcloric, şi o ştie cu siguranţă, este ceea ce a regăsit astăzi — pe căi ştiinţifice, fireşte — mintea omului, anume că timpul curge într-un fel în cite o parte a lumii, să zicem a cosmosului, şi altfel în cîte o altă parte. Şi, fără să facă ştiinţă-fic-ţiune, basmul ne istoriseşte liniştit cum Făt-Frumos, ajuns la etapa aceasta a căii sale întoarse, „întrebă pre unii
338
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei ; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se despre asemenea fleacuri4'.
De aceea locuitorii „rideau de dînsul (cînd le spunea ce ştia el din trecut, n.r.), ca de unul ce aiurează sau visează deştept44. Aşa vor aiura, poate, cei ce se vor întoarce într-o zi din cosmos, fără a băga de seamă că timpul lor nu mai fusese cu adevărat al „lor44 ; şi poate vreunul dintre ei se va supăra, ca Făt-Frumos acum, „fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise44.
E drept, ştiinţa spune că vor îmbătrîni cei lăsaţi in urmă, în timp ce zburătorii prin cosmos vor ramine nespus mai tineri faţă de ei. Dar cine ştie dacă, întorşi după ani şi ani în timpul lor de altădată, nu vor îmbătrîni şi ei brusc, ca Făt-Frumos acum, crescîndu-le dintr-o dată barba şi albindu-li-se părul. Poate că basmul nu spune o minciună nici de astă dată.
întocmai Scorpiei, prin moşia căreia Făt-Frumos trecuse, sora ei de sînge şi orbire, Gheonoaia, nu lăsase urme nici ea pe lume. „Ajungînd la moşia Gheonoalei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri.44 Fireşte, spune basmul, Făt-Frumos „nu se putea domiri44 cum de se schimbaseră atîtoa, în citeva zile doar, după cum i se părea lui. Dar, în ciuda faptului că se supăra iarăşi de sminteala celor din lumea regăsită, ar fi putut cu-adevărat să-şi dea singur seama că trecuse ceva mai mult timp, dacă ar fi avut cu el o oglindă să vadă că el însuşi era acum „cu barba albă pînă la brîu44. Ba şi fără oglindă putea să-şi dea seama de aceasta, căci „îi cam tremurau picioarele44, tocmai acum cînd ajungea în împărăţia lui tătîne-său.
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
139
Ce-1 aştepta aici ? „Alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. ...în cele din urmă, ajunse la palaturile în care se născuse44, şi astfel bucla se închide : omul a revenit la locul său de obîrşie şi, într-un fel, ciclul destinului său s-a încheiat.
Dar asta n-o ştie încă el; o ştie calul care, de îndată ce Fât-Frumos ajunse în locurile în care se născuse şi descălecă de pe el, nu mai aşteptă să vadă ce spune stă-pîmii său, tînărul de altădată, nici măcar nu mai pomeni de condiţia : „de vei rămîne măcar un ceas44, ci înţelegînd de la început că stăpînul său şi-a încheiat ciclul destinului, îi sărută mîna (reţineţi bine, ascultători ai basmului, ce anume face calul : îi sărută mîna), zicîndu-i : „Rămîi sănătos, stăpîne, că eu mă întorc de unde am plecat44.
Abia dacă mai adaugă, într-o doară : „Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem !44 Dar ştia bine el, calul, de ce îi săruta mîna, că doar nu i-o fi săru-tînd-o de bucurie că reveniseră pe pămîntul morţii. Şi de aceea abia aşteptă să-i spună stăpînul : „Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curînd44, că o şi porni îndărăt spre veşnicie, „ca o săgeată de iute4;. Ce poţi spune, în faţa acestei aparente necredincioşii a calului, decît că şi mijloacele ne părăsesc dacă le părăsim noi ?
Este o întrebare, ce anume putea fi în cugetul feciorului, îmbătrînit cum era, atunci cînd spunea că şi el nădăjduia Să se întoarcă „peste curînd44, întîrziind totuşi în lumea din care nu mai putea încăpea întoarcere nici măcar cu calul cel năzdrăvan, dacă ar fi zăbovit mai mult de o clipă, de un ceas. Să ţi vrut omul să spună : mă voi întoarce la fiinţă prin amintirea pe care acum
140
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
am recăpătat-o ? mă voi întoarce la fiinţă prin intrarea în nefiinţă ?
Nu mai ştim, şi basmul nu ne lasă a o ghici. Dar aşa vorbeşte omul cîteodată, în nesăbuinţa lui („las’ că mă-n-torc eu44), iar Făt-Frumos, bătrînul Făt-Frumos, o spuse din vîrful buzelor — şi apoi intră cu adevărat în Valea Plîngerii, al cărei tipar răsturnat, ca toate cele din lumea fiinţei, îl văzuse acolo sus, în locul unde-şi vînase iepurele. Căci „văzînd palaturile dărîmate şi cu buruieni crescute pe dînsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cit erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele44.
Atîta tot a cîştigat el acum, amintirea, în locul „vremii uitate46. Dar dacă vremea uitată nu-i mai plăcuse, iată că nici amintirea nu-i era bună acum, ci tare amară. Căci era amintirea devenirii întru devenire, acea vană evocare a ceea ce a fost şi nu va mai fi, nicidecum amintirea — vom spune dincolo de basm, dar cine ştie dacă nu sub sugestia lui — care poartă pe om spre cunoaştere şi îl îmbogăţeşte, căci îi readuce în minte ceea ce a contemplat el altădată, aşa cum spunea povestitorul de basme, de mituri, din Antichitate, Platon.
Iar fiul se cufundă acum în amintire, „cercetînd fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute44 ; se cufundă în cuget, şi se cufundă la propriu, „se pogorî apoi în pivniţă, gîrliciul căreia se astupase de dărîmătu-rile căzute44. Doar acolo, în pivniţele astupate ale realului şi cugetului, mai era de găsit, adînc îngropată, viaţa sa trecută. Timpul devorator îl prinsese acum în vîrtejul său, îl orbise aproape (ca pe Faust în anii tîrzii), astfel că el nu mai putea vedea decît „ridicîndu-şi pleoapele ochilor cu mîinile44.
Cap. EV RAŢIUNEA FIINŢEI
141
Şi ce văzu ? Ce urmă împărătească văzu ? Un „tron odorogit“ ; poate nu chiar un tron împărătesc, ci o simplă ladă ţărănească de-a noastră.
Era acolo ceva din lumea trecută. Dar trebuia în acelaşi timp să fie ceva de-al său, numai de-al său, pentru care venise acolo. Deschise tronul şi nu găsi nimic la început; dar în chichiţa din năuntrul lăzii, adică în lădiţa din ladă, ascuns bine, sau poate îngropat bine de tot, se afla — intimitatea sa ultimă, moartea sa. „Bine ai venit, îi spuse ea, că de mai întîrziai şi eu mă prăpădeam.14
îl aşteptase ea, numai ? sau o căutase el însuşi ? Poate că pe ea vroia s-o afle — pleoînd din lumea fiinţei — fără să ştie bine, căci năzuise să-şi revadă părinţii şi, odată cu ei, să-şi regăsească lumea sa, adică măsura sa, limita sa, săvîrşirea. Căci era într-adevăr acolo moartea sa, nu Moartea generală, cu coasa ei, care vine să reteze tot ce este viaţă pe pămînt.
Moartea închisă aici nu putea fi defel cea obişnuită, spectrală, de neatins omului, nici mcăar nu putea fi cea, mai concretă ceva, din basmul lui Creangă, de pildă, moartea pe care Ivan o vîră odată în turbinca sa, cu darul ce-i fusese acordat de Domnul de a vîrî acolo pe cine vrea, şi a doua oară o vîră în propriul său coşciug, făcînd ca lumea să nu mai moară şi încurcînd astfel socotelile şi planificările bunului Dumnezeu.
Moartea de aici din basm, gata să se stingă cum era, nu putuse împiedica defel ca restul lumii să se stingă mai departe, după legile fireşti, lumea vie toată : părinţii lui Făt-Frumos, Gheonoaia, Scorpia, lumea lor şi întreaga lume de după ei, pînă în ceasul acesta. Moartea poartă un
142
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
singur nume şi chiar poate fi una, dar are nesfirşit de multe chipuri, după basmul românesc.
Ca şi fiinţa care, în viziunea românească a lumii, nu este o singură şi masivă natură generală, nu are un singur nivel de subzistenţă şi nici vreun singur chip (ci doar, cel mult, un singur model şi arhetip), moartea este a fiecăruia şi e măsura fiecăruia. Cea de-aici, de pildă, „se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă44. Şi totuşi mai are tăria să tragă o palmă lui Făt-Frumos îmbătrinit.
Dar de ce-i trage o palmă ? De ce nu-1 atrăgea încet, cu cîrligul ei, spre nefiinţă, ca pe toţi ceilalţi, acum cînd el singur recăzuse sub suveranitatea ei ? ll pălmuia, poate, pentru că omul acesta avusese impertinenţa să iasă din condiţia sa de om, depăşind pura devenire întru devenire. Trebuia un act de violenţă, pentru ca restul de fiinţă din el să se facă praf şi pulbere, intrînd în ordinea nefiinţei.
Moartea este individuală, nu generică ; este a fiecăruia. Ea nu coseşte vieţile în neştire, ci o curmă pe a fiecăruia după măsura vieţii lui. Pe unul îl pălmuieşte, pe altul îl mîngîie şi pe cîte un altul îl transfigurează, ca pe Johann Sebastian Bach, cîntăreţul la orgă.
Făt-Frumos înţelesese, cu amintirea trezită în el şi răscolindu-i toată cămara amintirilor, că îi este dată, că trebuie să-i fie dată şi lui o măsură. Intr-un fel, o inţe-leseseră şi fetele Fiinţei, lăsîndu-1 să plece. Ele nu aveau cruzimea să-l pedepsească pe alesul lor cu viaţa veşnică şi cu urîtul ei. Căci este acolo, în lumea fiinţei, un fel de lume a generalului pur, în care oamenii nu au aşezare.
S-ar putea să existe alte făpturi, alte fiinţe raţionale în cosmos, care stau — cum închipuia un învăţat din zilele noastre — ca nişte licheni sau muşchi şi care au dne
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
143
ştie ce desfătări, experienţe şi cunoaşteri, străine nouă. Noi insă sîntem ca-n lumea basmului acestuia. Şi dacă ieşim din condiţia noastră şi întîrziem prea mult în nedeterminarea veşniciei, ne ajunge parcă un blestem, blestemul acela folcloric : „Să nu mai ştie de hodlnă, / Nici cina să mai fie cină, / Nici somnul somn, / Nici casa casă, / Să-i pese, fără a şti ce-i pasăw. Aşa am fi acolo : am resimţi că ne pasă, adică ne apasă şi ne pune pe gîn-duri ceva, care nu este nimic ; nimicul înveşnicit.
Arborii nu cresc pînă în cer şi vieţile oamenilor îşi dau hotare dinăuntru, se hotărăsc şi ele, chiar atunci cînd pătrund şi stau să rămînă în nehotărîrea veşniciei. Există împlinire fără înveşnicire. Arhetipul fiinţei ră-mme, dar întruchipările ei trec şi se petrec. Mincinos este cine nu crede.
Iar povestitorul încalecă pe o şea, plecînd, fără cal năzdrăvan, îndărăt în lumea Reminiscenţei, din care îşi trăgea gînditorul antic miturile şi povestitorul acesta din folclor basmele.
în timp ce analiza Luceafărului a sugerat modelului ontologic o îmbogăţire învederînd că nu numai termenul inferior, individualul, stă sub vicisitudini, ci însuşi generalul şi scoţînd în relief o splendidă opoziţie de lumi între mizeria generalului din poem şi seninătatea individualului, basmul Tinereţe fără bătrîneţe vine să îmbogăţească modelul ontologic cu o nouă şi neaşteptată lecţie, aceea că şi determinaţiile — termenul de mijloc — pot sta sub vicisitudini.
In aparenţă, determinaţiile n-ar trebui să aibă autonomie, totul reducîndu-se la cuplul individual-general şi
144
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
la cumpănirea sau descumpănirea lui. Nu sînt, oare, de-terminaţiile simple manifestări fireşti, ale individualului, de o parte, haotice la început, şi ale generalului, de alta, în ordine statornic ? Ce independenţă să aibă determina-ţiile unei naturi (individuale ori generale) faţă de acea natură însăşi ?
Dar basmul Tinereţe fără bătrîneţe a venit să arate că poate fi o natură individuală, poate fi o bună cumpănire între ea şi una generală, fără ca determinaţiile să existe cu sens plin< Ce îndemn dă, aşadar, gîndirii basmul acesta românesc ? O învaţă să vadă că poate exista un echilibru perfect între individual şi general — că Făt-Frumos şi fetele Fiinţei se pot cununa —, dar cununia să nu se petreacă cu-adevărat întru fiinţă, deoarece aceasta, potrivit modelului ei, mai are nevoie de ceva, să spunem de progenitură, de copii. Ii mai trebuie determinaţii, şi anume determinaţii bune, pline, active. Dar ele nu apar în lumea de acolo, sau apar sub forma vînătorii unui simplu iepure, care este în stare, dacă scapă de două ţintiri cu săgeata, să aducă, odată cu a treia, alunecarea lui Făt-Frumos în Valea Plîngerii, adică să trezească într-o lume în care nu se în-tîmplă nimic conştiinţa urîtului.
Dar nu era lumea de sus, în definitiv, tocmai lumea rîvnită de om şi de tot ce este făptură vie ? Nu era lumea „fiinţei* ?
Era, fireşte. Dar nu era decît lumea fiinţei fără fiinţare. Fiinţa, viaţa, ca şi moartea, îşi cer întruchipări anumite, pe temeiul unor determinaţii anumite, iar c-înd acestea nu sînt anumite, adică nu mai au nume şi devin anonime, fiinţa intră şi ea în plictisul anonimatului.
Cap. IV RAŢIUNEA FIINŢEI
145
Fiinţa lucrurilor, însă, are nume : sînt „arheii“ lor, de fiecare dată alţii, întotdeauna aceiaşi ca model. Şi basmul românesc ne duce la gîndul românesc al fiinţei ca arhetip, un gînd pe care l-a purtat cu el Eminescu, cel venit parcă şi el din aceeaşi lume a Reminiscenţei din care, poate, coborîse basmul.
Cap. V
ARHEII
REGÎNDIREA INSTANŢELOR SUPREME. Nu numai lumea individualului stă sub vicisitudini, ci şi lumea generalului, în viziunea românească. Dacă ar exista un fel de raţiune cosmică şi un demiurg al lumii, dimpreună cu salba lui de aştri-zeităţi, ca în poemul lui Eminescu, atunci aceştia ar arăta, prin cîte unul din ei, ca Luceafărul, cît loc este pentru descumpănire în lumea generalului. Dacă, de asemenea, ar exista un fel de natură paradisiacă, aşa cum o înfăţişează basmul Tinereţe fără bătrîneţe, fiinţa umană n-ar mai trebui izgonită din ea, ci ar pleca singură.
Nici raţiunea absolută, nici natura absolută n-au răspuns sentimentului românesc al fiinţei. Acesta se deschide către o raţiune mai vie, aşa cum reclamă o natură cu determinări mai concrete. Generalurile de tip absolut au fost dealtfel părăsite şi de gîndirea modernă. Sau, mai degrabă, dacă e vorba de raţiune şi natură, ele au trebuit să fie regîndite şi să capete — aşa cum în chip
Cap. V ARHEII
147
implicit o cerea şi sentimentul românesc al fiinţei — înfăţişări schimbate, chiar dacă n-au fost şi nu trebuie părăsite cu adevărat.
Natura, intr-adevăr, aşa cum a fost înţeleasă în trecut, s-a invalidat tot mai mult şi în toate sensurile, ajungîndu-se la ameninţarea ce planează astăzi asupră-L Ca principiu explicativ, natura era, la început, un model de continuitate, astfel încît s-a spus, în Antichitate şi apoi în Evul Mediu, că natura nu face salturi. Mai tîrziu s-a văzut că natura face salturi ; că este discretă sau discontinuă, în aşa fel încît, de la mutaţiile biologice pînă la cuantele fizicii, totul a venit să invalideze natura ca model sau ca instanţă supremă de continuitate.
S-ar putea spune o clipă că, deopotrivă ca fiind discontinuă, natura ar fi în măsură să fie invocată drept principiu explicativ şi ca o instanţă supremă, la care să se raporteze fenomenele şi procesele realului. Dar ştiinţa însăşi a găsit în natură, paralel cu discontinuitatea, ceva mai grav pentru invocarea ei ca prototip : a găsit nesiguranţa. Ideea că natura nu greşeşte niciodată a fost demult părăsită. Nu numai că greşeşte şi ea, dar pare să aibă mai multe demersuri ratate decît reuşite,, în aşa fel încît s-a putut vorbi despre .„naivitatea^ naturii pe tot felul de planuri : naivitatea de a arunca pe lume specii ce nu rezistă ; naivitatea de a căuta fecun-daţia pe calea absurdă a răspîndirii pufului de păpădie — şi nu numai a lui — în toate direcţiile ; naivitatea de a face din gură, ca organ al hrănirii, în acelaşi timp organ al vorbirii („limbă44 înseamnă două lucruri deodată) ; sau, dacă putem cita pe Hegel în cruditatea gîndului său, naivitatea de a face un acelaşi organ pentru urinare şi procreaţie.
148
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
îi rămînea naturii, ca principiu explicativ, măcar un lucru : să arate cum se poate pleca de la elemente simple, spre a se ajunge prin evoluţie la ceva complex ; şi în genere să arate — şi nu în chip mecanic — că simplul precede complexul. Cu titlul acesta s-au şi întors spre natură mulţi gînditori şi oameni de ştiinţă, spre a nu mai vorbi de literatori sau ideologi, ca un Rousseau, dimpreună cu întreg veacul lui. Dar şi în această privinţă natura s-a dovedit că nu-şi ţine promisiunea. O cunoaştere adîncită a ei şi a demersurilor ei fundamentale a venit să arate că nu simplul precede complexul, ci mai degrabă complexul precede simplul, aşa cum, de pildă, pentru organismele în deplasare, nu linia dreaptă este cea originară, ci deplasarea în spirală, al cărei caz particular ar fi în linie dreaptă. Nu vom mai sublinia vicisitudinile de gîndire şi problemele pe care le-a ridicat faptul că elementul „simplu44 al naturii — celula de o parte, atomul de alta — s-au dovedit a fi atît de complexe.
în sfîrşit, mai surprinzătoare decît slăbirea ca principiu explicativ este punerea ei în discuţie de către propriul ei produs, care este omul. De pe acum omul a ajuns în situaţia, nu doar de a putea distruge părţi din natura exterioară, dar şi de a o grădinari cum vrea, respectiv de a o reînfiinţa după voie, în parte cel puţin.
Cînd vezi atîţia mari biologi şi naturalişti luînd apărarea naturii şi invocînd tot felul de argumente, pînă şi estetice, pentru care natura, cu toate speciile şi subspeciile ei, ar trebui să supravieţuiască, îţi închipui o clipă că ei o fac doar din iubire şi înţelegere pentru natură. în realitate, majoritatea argumentelor lor se
Cap. V ARHEII
149
reduc la a spune : „Nu este bine pentru om ca natura să fie poluată, batjocorită, desfiinţată*.
Animalitatea din om este aceea care are, sau alteori nu are nevoie de natură, atîta tot. De aceea de pe acum natura — marea „instanţă* de altădată — este, pe Terra, doar o tolerată. Va rămîne atîta natură exterioară cită va vroi sau va avea nevoie omul. Dacă-i va conveni să înverzească tot pămîntul, îl va înverzi; dacă-i va conveni — cînd va descoperi fotosinteza — să asfalteze mai tot pămîntul, îl va asfalta.
Aşa deci s-a întîmplat cu natura privită ca instanţă supremă, atît pentru cunoaştere, cît şi peatru afirmarea fiinţei. Rămîne a doua instanţă. Logos-ul — raţiunea —, care a fost invocat de asemeni drept instanţă supremă şi care nu poate fi înlocuit mai ales el cu nimic, chiar cînd pare deficitar. Că logos-ul este astăzi pus în discuţie, ca pe vremea sofiştilor, este limpede. Şi lucrul nu s-a întîmplat, ca în cazul sofiştilor, din viclenie sau din iscusinţă goală, ajungîndu-se la contradicţii peste tot, ci de rîndul acesta raţiunea (din perspectivă hegeliană şi marxistă trebuie să spunem doar : intelectul) s-a primejduit prin propriul ei exerciţiu adîncit.
Iată un singur moment din această punere în discuţie a Logos-ului ca valoare supremă — o valoare de neînlocuit totuşi. Ca pe vremea lui Kant, raţiunea a fost chemată la Tribunalul raţiunii însăşi, cum spunea gîn-ditorul acela; în jurul lui 1900, raţiunea, de rîndul acesta sub chipul logicii matematice, a chemat la tribunalul ei raţiunea incorporată în ce avusese ea mai sigur, matematicile, şi nu a reuşit să-i vadă îndreptăţirea ultimă.
150
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Dar caracteristic pentru timpul nostru este că nimeni nu s-a speriat de aceasta, ba dimpotrivă. Kant, cu cele patru antinomii în care cădea raţiunea, adusese o emoţie de nedescris în toată lumea cultă a timpului, care vedea în această tragedie a raţiunii o mare lecţie morală pentru om, cum a văzut în definitiv şi Kant, scriind apoi Critica raţiunii practice. Au trebuit să vină Hegel şi marxismul care să spună că nu sînt doar patru antinomii, ci o infinitate, şi că raţiunea „cade44 firesc în antinomii tocmai spre a se regăsi ca raţiune. în schimb, lumea ştiinţifică de astăzi n-a înregistrat defel drept „dramă44 paradoxele logicii, sau limitele pe care şi le-a văzut singură, ba dimpotrivă, a spus că este chiar bine că s-a întîmplat aşa, fiindcă, dacă totul era logicizabil, atunci ştiinţele noastre ar fi putut fi preluate de maşini. Iată unde a dus „slăbirea44 celei de a doua „instanţe supreme44, cea a Logos-ului.
Dar dacă instanţele supreme nu ne mai satisfac, ce explică astăzi fiinţa ? Tot ele — natura şi raţiunea —, dar într-o înţelegere mai vie, mai mlădiată, aşa cum părea s-o spună şi sensibilitatea filosofică românească.
entităţi, suflări, dihănii. Se ştie că anticul Hera-clit, nevoit fiind să-şi primească prietenii în bucătărie, le-a spus ceva de ordinul: „Intraţi fără grijă, există zei şi aici44.
Fiinţa nu este ceva sacru, dacă prin sacru trebuie înţeles absolut. Dimpotrivă, fiinţa este precară, de vreme ce nici ceva de ordin general nu există fără determinaţii şi fără o întruchipare individuală, nici ceva individual fără determinaţii şi o ancorare în general, nici determinaţii goale fără o realitate individuală care să le producă şi
Cap. V ARHEII
151
una generală prin care să ţină laolaltă, adică să nu fie „umbra unui vis“ — şi de vreme ce totuşi unul din cei trei termeni poate lipsi, după cum poate fi în carenţă ori în exces.
Insă este nevoie nu numai de aceste trei momente, dar şi de buna lor potrivire, pentru ca fiinţa să fie. Şi atunci este explicabil de ce fiinţa ca atare nu e de întil-nit pe toate drumurile (ceea ce făcea ontologia tradiţională s-o caute în ceruri), dar este deopotrivă explicabil faptul că fiinţa poate fi totuşi întîlnită pe toate drumurile, cînd o bună potrivire între cei trei termeni este.
Ce chip ia fiinţa, în acest caz ? Ia chipul unei realităţi care nu se vede cu ochiul liber, nici cu luneta. Cînd Cremonini, filosoful aristotelic de la Padova, a fost invitat de amicul său Galilei să se uite cu „luneta“, spre a se convinge că luna nu era chiar atît de perfectă şi de incoruptibilă cum spusese Aristotel, a refuzat, declarînd că nu era nevoie : ştia bine că luna era perfectă. In realitate, pentru lună, ca pentru atîtea altele, ar fi fost nevoie de lunetă şi de folosirea ochiului natural, astfel în-cît Cremonini s-a făcut de rîs în istorie. Dar Platon nu se făcuse de rîs cînd spusese lui Antisthene — care vedea calul, dar nu vedea Ideea de cal — că se întîmplă aşa pentru că avea ochi să vadă calul, dar nu avea ochi pentru Idee. Oricum ar sta lucrurile cu Platon, este un fapt că pentru anumite realităţi, şi pentru tot ce am putea numi fiinţă, nu ochiul obişnuit, nu luneta ori microscopul te fac să le vezi, ci alt ochi.
Dar ce este această fiinţă care nu se vede cu ochiul obişnuit ? Este cumva fiinţa cea mare, despre care ni s-a. tot vorbit ? Nu, fiindcă aceasta s-a stins — şi dealtfel era de la început stinsă : ea era doar ceea ce nu
3 52
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
ştiam să spunem despre ea. Aşa cum am văzut, şi natura ca instanţă supremă a fost pusă în discuţie, ba chiar raţiunea, după cei ce nu ştiu să facă deosebirea între raţiune (dialectică) şi intelect (logic).
Ce instanţe, atunci, au înlocuit pe cele invalidate ? Nu cumva sînt ceilalţi zei, cei din bucătăria lui Heraclit ?
Nici aceştia nu sînt văzuţi cu ochiul obişnuit. „Spiritul timpului4*, de pildă, al limbii, al comunităţii ori al locului— nu sînt de văzut cu luneta. (Cremonini avea, într-un fel, instinct filosofic, dar aplicat pe dos, în domeniul ştiinţelor naturale.) Relaţiile de producţie sau formaţiile social-istorice nu se văd cu ochiul obişnuit. Nici măcar o specie nu e văzută de naturalist cu ochiul obişnuit, deşi el o crede reală.
La fel structurile — de orice soi ar fi ele — nu se văd. Şi deşi ele nu sînt doar formale, nu numai că nu se văd, dar nici nu se pot formaliza complet, ca obiectul ştiinţei matematice. Gîndirea are adesea în faţă-i alte realităţi. Sau mai degrabă vede altceva, în aceleaşi realităţi pe care le consideră ştiinţele.
Trebuie să avem îndrăzneala de a numi realităţile astfel văzute cu numele ce li s-a dat întotdeauna : „entităţi44. In gîndirea românească, Athanase Joja a ştiut să regăsească, din perspectivă marxistă, această problemă eternă a filosofiei, care este cea a „entităţilor abstracte44. In felul lor, toate ştiinţele se ridică la entităţi abstracte, cum ar fi : numărul în matematici, codul de curînd în genetică, familia, genul şi specia demult în biologie ; sau cum sînt structurile chimiei (hexagonul lui Kekule în chip izbitor), spre a nu mai vorbi de entităţile abstracte pe care le invocă ştiinţele umaniste. Vom spune însă, din perspectiva de aici a modelului fiinţei, că gîndirii îi re-
Cap. V ARHEII
153
vine sâ considere acele entităţi care capătă funcţia celui de al treilea termen din model, a generalului, aşadar entităţile ce devin, cum se va vedea îndată, universaluri
concrete.
Intr-adevăr, entităţile abstracte din ştiinţe tind prea des să fie efectiv „abstracte44. în acest sens s-ar putea crede că orice abstracţiune din ştiinţă poate fi considerată şi o entitate abstractă. Dar entitate are pe „ens* în ea, şi o entitate, fie ea oricît de abstractă, posedă un contur definit, o consistenţă, o natură dată. Astfel teoria numerelor, din matematici, nu reprezintă o entitate abstractă, dar numărul — da; evoluţionismul nu este o entitate abstractă, dar specia ce evoluează este. în genere un „ism* nu poate fi privit ca o entitate.
Dacă ne întoarcem acum la „spirit*, atunci ne putem da seama încă mai sugestiv de ceea ce merită să fie numit o entitate abstractă şi de felul cum ea poate trece într-un „universal concret44. Pentru ceea ce Hegel numea spirit, de pildă pentru spiritul unei comunităţi, vorbirea românească spunea şi poate încă spune : suflare. Toată „suflarea românească*— spunem astăzi, pentru o entitate care trebuie numită abstractă doar în măsura în care nu posedă nimic din concretul obişnuit. La fel putem vorbi despre suflarea unei limbi, a unei culturi — suflare iar nu suflet, cum vroia un Spengler — şi a uned civilizaţii.
Dar vorbirea noastră veche mai avea un termen, care etimologic ar fi încă mai potrivit pentru spirit de-cît cel de suflare ; îl avea pe cel de „dihanie*, de la duh, care este spirit, tocmai. Se spunea astfel, prin veacul al XVI-lea, „toată dihania românească*, adică toată suflarea românească. Nu vom reţine decît o clipă terme-
154
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FUNŢEI
nul de dihanie, doar spre a face mai sugestivă vorbirea despre entităţi şi suflări.
Entităţile şi suflările nu sînt fără noi, respectiv fără realităţile individuale de orice ordin (numărul nu este fără numere, orieit ar fi ele de generalizate), dar în acelaşi timp nici noi nu sîntem fără ele. Vorbitorul de limbă franceză, de pildă, ştie că stă sub o suflare, sub o dihanie, s-ar spune, care-i cere nu numai să aibă o anumită ordine în gîndirea rostită, dar şi să pună accentele cuvintelor doar pe ultima silabă, să cînte cuvintele, intr-un anumit sens, ba chiar să graseieze, adică să pronunţe lichida „r“ intr-un fel anumit. Cine ar putea pretinde că spiritul limbii franceze are o existenţă independentă ? Dar, fără să fie independentă de noi, vorbitorii, o limbă este ca o dihanie la propriu, care se joacă puţin cu cel prins în ea. Limba românească n-a primit italienismele pe care i le propunea Heliade Rădulescu, de la o limbă înrudită totuşi ; a refuzat de asemenea îmbogăţirea cu termeni de origine slavă, deşi avea un procent atît de mare de termeni slavi în corpul ei; şi a preferat, în veacul al XlX-lea, cînd limbile se îmbogăţeau cu tot felul de neologisme, să împrumute cuvinte de la limba franceză (cu un fond latinesc aproape în fiecare cuvînt nou), în aşa măsură îneît astăzi, la numărătoarea cuvintelor din limba noastră, se pare că am trecut de 30% cuvinte de obîrşie recentă franco-latină;
Dar limbile sau comunităţile reprezintă un tip de suflări. Numeroase alte entităţi se pot apropia, din abstractul lor, de o anumită formă de concret mult lărgită devenind cii adevărat suflări şi, mai plastic, dihănii. Există astfel obiecte de vorbire sau de gîndire care la început .nici nu par a fi entităţi, dar care sfîrşesc prin
Cap. V ARHEII
155
a deveni adevărate suflări. O clasă şcolară, de pildă, este la început o simplă diviziune administrativă. Cînd însă mai tirziu foştii elevi o invocă — „clasa a XI-a44 de atunci, de la liceul cutare — nu începe ea să aibă ceva clintr-o entitate, respectiv să-şi aibă spiritul ei, să fie ca şl o suflare ce trece peste şi prin tinerii aceia ?
Iată acum, cu exemplul clasei tocmai, o situaţie în care, din entitate şi apoi suflare, o clasă poate deveni o adevărată dihanie. S-a făcut cîndva la noi în ţară un experiment şcolar : s-au luat premianţi din toate părţile ţării şi s-a alcătuit o clasă de „premianţi44. La ce a dus o asemenea clasă şcolară ? Experimentul a condus la o „clasă44 în sensul viu al cuvântului, una în care existau şi elemente supuse, dar deopotrivă elevi recalcitranţi ; şi inteligenţe active, şi inteligenţe mai leneşe ; şi premianţi, dar şi corigenţi, sau aproape. Clasa de premianţi s-a structurat şi a redevenit o clasă. Spiritul unei clase şi-a pus pecetea peste tinerii aceia, într-un sens şi-a înfipt gheara în mintea şi sufletul lor, făcîndu-i să fie ceea ce era potrivit pentru el; nu spunem „ceea ce vroia el11, căci am cădea în cine ştie ce idealism obiectiv.
Dacă exemplul acesta pare minor, să alegem unul a cărui demnitate ştiinţifică nu poate fi contestată : numărul. Matematicianul nu filosofează cu numărul şi prea puţin îl interesează dacă numeşti instrumentul acesta de lucru al lui o „entitate abstractă44. Dar Pitagora şi pitagoreicii au filosofat cu numărul. Pentru ei, numerele întregi şi naturale erau efectiv entităţi, niştre stranii entităţi abstracte, care făceau ca fiecare realitate să-şi aibă numărul ei „constitutiv44. Matematicienii şi-au văzut totuşi de specialitatea lor şi au indicat succesiv, de-a lun-guL veacurilor, mai multe feţe ale numărului decît cea
156
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
de număr natural: faţa lui negativă, faţa lui raţională cu fracţiile, faţa lui iraţională cu numărul „real“, faţa lui imaginară cu numărul complex. Dar, aşa structurat, n-a mai fost nevoie să vină un Pitagora al timpurilor noastre care să filosofeze asupra numărului sau cu numărul, ci el a filosofat singur, în cultura noastră ştiinţifică.
Intr-adevăr, cultura aceasta a reclamat înstăpinirea numărului asupra realităţii (întîi astronomice, apoi fizice, chimice, biologice şi sociale, dacă vrem să menţinem schema pozitivistă) şi s-a putut vedea limpede cum această entitate abstractă, care e numărul, devine un spirit şi o suflare, care trece peste şi prin mai toate lucrurile, după cîte s-ar părea. Ba, dacă cineva ar îndrăzni să reia imaginea cu dihania şi s-o ducă pînă la capăt, el ar putea spune că dihania aceasta a mai scos o gheară, negativul, o alta, raţionalul, încă una, iraţionalul, una mai pătrunzătoare decît toate, imaginarul, şi astfel înzestrată le-a înfipt în real, pe care l-a prins într-o asemenea măsură încît un matematician mare ca Euier a putut afirma, despre o singură ecuaţie trigonometrică purtînd în ea numărul imaginar, că ar fi pur şi simplu „epura adevărului14.
Ceea ce trebuia spus, dincolo de aceste exemplificări şi formulări, prea plastice spre a putea fi reţinute, este că entităţile abstracte pot face o treabă deosebit de concretă în real. De aceea ne şi ridicăm spre ele, ca spre instanţele ce pot înlocui, şi întotdeauna în fapt au înlocuit, pe zeii leneşi ai gîndirii filosofice. Iar ca şi cu numărul, filosofarea omului modern şi contemporan s-a putut petrece adesea în afara domeniului propriu-zis al filosofiei, astfel încît pînă şi tehnica de astăzi a condus la ceva de ordinul entităţilor abstracte incorporate, cum
Cap. V ARHEII
157
ar fi sistemele cibernetice şi cum sînt în orice caz sistemele descrise de teoria propriu-zisă a sistemelor, care ar putea fi numită şi una a entităţilor abstracte.
în orice caz, la asemenea zei trebuie să ne întoarcem, spre a putea vorbi de fiinţă. Ni se va părea că ei capătă un contur bine determinat şi o descriere concret figurată în „arheii“ lui Eminescu. Iar zeii aceştia minori sînt ca generalul din modelul fiinţei, respectiv ca orizontul în care se deschide prepoziţia „întru“ : sînt nu numai trecători, ci uneori pot să nu fie. Dar şi atunci, dacă sînt bine invocaţi, ei sînt cei ce ,„aduc“ fiinţa pe lume.
A'RHEII LUI EMINESCU. Pentru zeii minori despre care aminteam, Eminescu a dat, în mai multe din manuscrisele sale, diverse schiţe ce păreau, fie să conducă la o mică lucrare filosofică independentă, fie, cum s-a socotit mai probabil, să reprezinte o introducere filosofică la marea povestire, rămasă neterminată şi ea, Avatarii faraonului Tla, după titlul dat de G. Călinescu1. >
Observaţia acestuia, cum că „fragmentul este mult evoluat conceptual şi alcătuieşte un element deosebit (Opera lui Eminescu, 1935, voi. III, p. 145 urm.), ni s-a părut întrutotul potrivită. Reţinînd în treacăt indicaţia criticului că ideea de „Arheu“ apare la Paracelsus, ca şi la Van Helmont, şi că ea poate aminti de acel principiu al identităţii, prototip al fiecărui individ, de care vorbea
1 Aproape toate aceste fragmente au fost semnalate şi puse în valoare, pe plan filosofic, din primii ani ai cercetării manuscriselor şi pînă astăzi. Astfel Ion Scurtu publica, în ediţia din 1905, fragmentul filosofic Archaeus din ms. 2269, 18—39, al cărui examen critic îl cerea I. Rădulescu Pogoneanu, în Kant şi Emi-neseu, Conv. Ut., XL, 68, 1906 ; Călinescu se ocupă pe larg de el
158
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Edgar Poe, încercăm şi aci1 o adîncire a conceptului respectiv. O vom face pe baza aceluiaşi text din manuscrisul 2268, pe care nu-1 folosesc de obicei comentatorii, ei folosind în schimb fragmentul din manuscrisul 2269.
„Dar înainte de a-mi povesti de regele Tla, aş dori să-mi spui ce înţelegi sub Archaeus, al cărui nume l-ai rostit de atîtea ori în această sară ?“
„Dragul meu... Ţi-am vorbit de manuscriptul din sertar. îmi vei concede cum că toată comedia n-ar fi avut loc [...] dacă nu era acel neînsemnat manuscript vechi de o sută de ani în fundul saltarului. Cîtă bogăţie [...] în citeva foi terfelite în care zăcea învăluit Archae-us.44 („O icoană vie a vieţii44, spunea Eminescu în altă parte, n.r.)
„Ei bine, priveşte viaţa ca pe o comedie — cine o aranjează ? Priveşte omul ca o maşină — cine o vine ? Priveşte natura ca un decor — cine-o zugrăveşte ? Şi apoi nu uita că hîrtia chiar era de nevoie numai ca să fixeze pe Archaeus. Dacă iei manuscriptul, oare el nu exista ? Ba da. Ce era el ? Un nimic, o posibilitate... Dar închipuieşte-ţi acum că-n mijlocul reprezentaţiei un pe-
în Opera lui Eminescu, voi. III, iar ceva mai în urmă, in volumul Proza literară, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu, 1964, p. 205—215, fragmentul reapare tot sub titlul Archaeus, după ce fusese în chip interesant comentat în Introducere, XLII urm. Redacţiuni anterioare există în ms. 2287, 70—75, iar în ediţia sa Perpessicius (voi. I, p. 358) aminteşte de ..pagina germană, pe motive înrudite, din ms. 2262, 42v“, care este de fapt, precizează el, „traducerea în nemţeşte a finalului din Archaeus**, ceea ce între altele îl face să situeze redactarea fragmentului „în epoca pregătirii doctoratului şi a tălmăcirii lui Kant“, adică prin 1874.
1 Ca în lucrarea Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti. Ed. „Em.ines°.u“, 1975. p. 155 urm.
Cap. V ARHEII
159
rete cade, un actor îşi rupe capul, unul îşi uită rolul... iată un archaeus jignit şi simţi tu că-i jignit. De ce simţi ? Pentru că acel nimic e şi-n tine, pentru că insultat pe scenă e insultat în tine. Şi cu toate acestea el putea să remîie mii de ani în saltar şi corpul lui de hîrfcie să putrezască, tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celora ce n-au fost niciodată... ei bine, totuşi existenţa era posibilă pentru că este. Ar fi existat ca o idee, ca o comedie primită al cărei manuscript s-a pierdut şi despre care nimeni nimic nu ştie, deşi a existat, ba există în creerul natureid4 1
„Prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeauna.44
Socotim că, mai mult decît celelalte fragmente, acesta, nefolosit de obicei de către comentatori, redă mai bine originalitatea concepţiei lui Eminescu, în legătură cu o temă care părea doar de împrumut. In felul cum îl concepe ei, arheul este o structură, sau un pachet de posibilităţi structurate, care stau să treacă în sînul realităţii, dacă aceasta oferă condiţii favorabile realizării lui. Iar ceea ce merită să fie subliniat este tăria lui de a fi intr-un anumit fel, şi numai aşa.
Am relevat mai sus condiţia generalului, din categoria căruia făcea parte Luceafărul şi, putem spune acum, fac parte arheii lui Eminescu, oricît de puţin glorioşi ar părea ei în comparaţie cu cel dintîi. Am arătat, cu prilejul interpretării Luceafărului, cum pot să existe, sau mai degrabă să subziste un fel de structuri fără „exis- 1
1 „Şi cu toate astea sînt momente în viaţă în care aceste trei elemente ale minţii noastre (timp, spaţiu, cauzalitate, n.r.), aceste sertare în care băgăm o lume dispar pentru o clipă...4', stătea scris în fragmentul principal (a se vedea ediţia Simion-
Şuteu).
160
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
tenţă44 propriu-zisă, care însă apar dintr-o dată în realitate, perfect organizate, dacă s-au creat condiţiile apariţiei lor, dovedind că nu sînt simple improvizaţii ale realităţii. Aşa erau speciile acelea — la propriu, specii de vieţuitoare ce se nasc în cazul că clima Terrei se schimbă uşor, intr-un sens ori altul — care nu pot să nu surprindă, cu perfecta lor organizare, pe oricine este făcut atent asupra apariţiei lor bruşte în sînul realităţii. La fel sînt (cu un alt exemplu, poate mai puţin convingător decît speciile de vieţuitoare ţîşnind în sînul realităţii, dar de fapt ţinînd tot de anumiţi „arhei44) personalităţile acelea artistice sau „geniile44 capabile să modeleze pături largi din umanitate, ivindu-se totuşi şi ele ca şi „întâmplător4* în cîte un ceas de criză al spiritului. Să existe, oare, o raţiune universală, un creier al naturii, in care toate acestea să posede un fel de subzistenţă ?
Nu poate fi vorba de aşa ceva, nici în viziunea lui Emineseu, ci pur şi simplu de structura lăuntrică, de intimitatea raţională, de sinea aceea mai adîncă a fiecărui lucru, una de natură să aducă ctitorii în realitate, sau, dacă nu poate să le aducă, sortită să rămînă în acea zonă ontologică pe care trebuie să o numim, împreună cu Emineseu, lumea arheilor. Tăria pe care o vede acestor arhei gînditorul şi poetul nostru este subliniată de faptul că el cutează a vorbi despre „jignirea44 cîte unui arheu, ca şi cum ar fi vorba de o persoană morală. în realitate, limbajul acesta nu vrea decît să arate cit de bine structurat îi apare arheul, în aşa fel incit cea mai mică abatere să fie resimţită ca o adevărată lezare a unui prototip.
în acest sens, este un fapt că, din clipa în care am devenit conştienţi de prezenţa arheilor, fie în act, îie
Cap. V ARHEII
161
în zona lor de aşteptare, ne dăm seama cîte abateri nu sînt, în lumea noastră, şi cîte nu săvîrşim noi înşine. O proastă angajare în viaţă, un pas greşit făcut în progresul civilizaţiei de către umanitate, o biruinţă aparentă, dar care striveşte omul — cum sînt în Occident cîteva din cele ale societăţii de astăzi —, toate acestea reprezintă jigniri aduse cîte unui arheu ştiut ori neştiut. Angajarea în viaţă trebuie să fie „esenţială44 iar nu accidentală, anume pe baza necesităţii mai adînci a omului iar nu a unui demers arbitrar ; progresul civilizaţiei trebuie obţinut sub un control uman, spre a nu se întoarce împotriva omului; iar biruinţele omului trebuie să-l ridice la ordine, nicidecum la profanitatea dezordinii istorice.
S-ar putea sublinia, şi de astă dată, că pe Eminescu îl întrista, într-un fel, tăria acestei raţionalităţi mai adînci a arheilor, care crea lumii noastre atîtea prilejuri de nefericire, prin incapacitatea ei de a obţine realizarea plină a arheului, aşadar prin jignirea pe care i-o aducea. Dar, depăşind tristeţile poetului în faţa consecinţelor viziunii sale, una raţională, ca tot ce ţine de sentimentul românesc al fiinţei, putem acum vedea în arheii lui Eminescu tocmai principiile de fiinţare, suflările, di-hăniile acelea bune despre care vorbeam, şi care „instituie44 fiinţa în lume, atunci cînd lumea le poate oferi prilejurile favorabile. Fiinţa lucrurilor, fiinţa existentului, pe care o caută ontologia — anume : ce este cu adevărat în lume ? — îşi capătă, cu arheii, un răspuns conceptual solidar cu tot ce am făcut vădit în desfăşurarea sentimentului românesc al fiinţei, de la „întrebarea46 asupra a ce este pînă la modelul ontologic posibil.
Cap. VI
SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVĂ ROMÂNEASCĂ
Cultura noastră a avut în trecut trei mari gînditori care să-şi fi pus problema fiinţei : limba, un poet şi un sculptor.
Problema fiinţei are două feţe, una mai întunecată, ţinînd de greutatea lucrurilor de pe pămînt şi din cerul generalităţilor de a obţine fiinţa ; alta mai luminoasă, a fiinţei privită în universalitatea ei. Limba şi Eminescu ne-au dat, în cele ce preced, faţa dinţii. Tot limba şi în chip surprinzător un sculptor, Brâncuşi, ne vor arăta faţa cea luminoasă.
In paginile de pînă acum am încercat să descriem, potrivit gîndului românesc din trecut, faţa mai întunecată, mai zbuciumată de căutări şi nelinişte, a fiinţei, care este şi faţa mai plină de nedumeriri a cunoaşterii ei. Am văzut, în primul capitol, cum prinde treptat contur, din formulările obişnuite ale întrebării, dar încă mai bine din formulările mai puţin obişnuite puse în joc de limba românească, un fel de orizont al fiinţei ;
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCĂ
apoi, cum se ivesc, cu modulaţiile româneşti ale fiinţei, născute din iscodiri şi întrebări, un fel de situaţii ale ei sau de ipostaze, care, fără s-o redea întocmai, înfăţişează, ca şi un fel de instantanee ale ei : fiinţa ca un n-a fost să fie, ca un era să fie, ca un va fi fiind, ca ar fi să fie, este să fie, în fine ca a fost să fie;
am văzut în al treilea capitol cum, din toate aceste semne şi sclipiri ale fiinţei peste lume, se naşte un sen-timent al ei cu privire la lumea făpturilor reale, dînd chiar şi realităţilor individuale de o clipă sorţii de a fi sau măcar de a deschide cîmpuri ontologice, ca tot atî-tea pîlpîiri de fiinţă ;
am văzut, mai departe, cum putem organiza toate căutările acestea, atît ale lucrurilor cît şi ale cunoaşterii lor, într-o structură, un fel de arhetip sau un model al fiinţei, care se poate împlini, dar poate şi să nu aducă fiinţa la lumină, sub întunericul lumii individualului, sau cel al luminii Luceafărului, sau sub ziua oarbă a neîmplinirilor, cum ar fi în Tinereţe fără bătrîneţe;
şi am văzut, în al cincilea capitol, cum şi-au găsit toate acestea un fel de condensare în arheii eminescieni, care s-au ivit ca nişte duhuri bune să exprime felul cum se ridică totuşi spre fiinţă lumea, din negurile ei.
Despre fiinţa aceasta crescută de jos, căutînd să se închege din nesigumnţele şi puţinătăţile lucrurilor, urmă-rindu-şi un model şi împlinindu-se cîteodată, sub semnul unor principii de organizare botezate de Eminescu „arhei“ — nu s-a vorbit de obicei în ştiinţa fiinţei. Gîn-ditorii europeni din trecut care au practicat ştiinţa fiinţei nu s-au îndurat de lumea de jos, aşa cum a făcut-o gîndirea infuză românească. Ei au invocat în general o fiinţă de sus, sigură pe ea şi neîntinată de generaţie şi
64
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
corupţie, una ce era prevăzută din plin cu luminozitate, dar care nu putea decît să arunce în umbră şi uneori în nefiinţă tot ce stătea sub ea. O asemenea fiinţă venea parcă să certe realităţile lumii, pe care tot ea le strivise, că nu se pot ridica pînă la ea, aşa cum în legendele noastre Muma Pădurii ceartă arborii care sînt strîmbi şi noduroşi. Aproape fiecare viziune ontologică din trecut — viziunea medievală sau cea a lui Wolff — a făcut din fiinţă un fel de Mumă a pădurii pentru cele de jos. Curajul de-a întreprinde o ştiinţă a fiinţei pentru realităţile lumii acesteia, aşadar de-a nu spune că fiinţa este ..alt-undeva“ sau măcar „alteeva“, nu l-a avut întotdeauna cugetul omului, astfel încît viziunea românească trecută a fiinţei, pe care ni se pare că o putem desprinde din comorile limbii ca şi din cele ale gîndirii lui Eminescu, pune în evidenţă o notă originală în gîndul asupra fiinţei.
Dar, cum e şi firesc de vreme ce vorbeam de fiinţa lumii reale cu negurile ei, faţa descrisă pînă acum este aceea mai întunecată a fiinţei. Nu este în joc fiinţa privită în ea însăşi, cu bucuria pe care o poate da ea. Eminescu în orice caz nu a gîndit-o numai sub semnul bucuriei. Este în el o dublă natură de gînditor, cu o faţă care-1 trimitea nestăpînit la problemele ultime, unde nu încape loc decît pentru elegia marii poezii, şi o faţă întoarsă spre lumea reală, care-i trezea interesul pentru concret, pentru istorie, pentru limbă şi limbi, pentru dramaticele realităţi economice ale vieţii oamenilor, pînă şi pentru statistică. Dar, la fel cum el nu afla bucuria fiinţei în nemarginile lumii, nu o putea găsi nici în marginile ei, din care se străduia s-o scoată, cu Luceferii şi arheii săi.
In această privinţă Eminescu continuă linia învăţăturilor lui Neagoe, a cronicarilor şi a Divanului Iui Can-
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCA
temir, unde peste tot inimile pendulează între duhul Psaltirii, sincer sau convenţional invocată, şi suflul cutezător al afirmărilor omeneşti, marcate şi ele totuşi de precaritatea a tot ce e omenesc
Cineva a adus, totuşi, bucuria. A fost sculptorul acela al zborului şi al esenţelor, Brâncuşi. El singur spunea, cu îndrăznirea simplităţii, că vrea să aducă oamenilor bucuria. Alt nume nu-i dădea — dar ne este limpede astăzi, privindu-i opera, că era vorba despre bucuria aşezării în fiinţă. Brâncuşi descrie ce e durabil, chiar cînd face portrete de fiinţe reale, căci le înscrie şi lor chipul printre esenţele generale. Tot ceea ce la alţii a putut fi chinuit şi întunecat, la el devine simplu şi are parte de bucurie. Este un splendid „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit“, şi la el. Dar în loc să reprezinte, ca la Pascal, un fel de agonie pînă la sfîrşitul lumii, la el devine o jubilare, care nu ţine de credinţă — deoarece tocmai credinţa îl întrista pe celălalt —, nu ţine nici de o evaziune din lume, ci de buna aşezare, cu cele ale lumii cu tot, în fiinţă.
La prima vedere opera lui Brâncuşi poate să trezească îngrijorări. Nu a pus el în curgere natura şi făpturile ei ? Totul a devenit disparent într-o artă, ca a lui, care nu mai este „reprezentativă^, dar nu vrea să fie nici abstractă, ci superior prezentativă, totuşi. Fiecare lucru a devenit altceva. D-ra Pogany nu e d-ra Pogany, pasărea nu e pasăre, sărutul nu e sărut. însuşi felul de a înregistra al spectatorului, pînă şi simţurile lui devin altceva în faţa acestei opere. Cea mai mare suferinţă, cînd vezi o sculptură de Brâncuşi, este că nu poţi s-o mingii, ieşind din depărtarea şi instantaneitatea văzului, spre a trece în apropierea şi blinda alunecare a pipăitului.
166
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Pentru antici, primul dintre simţuri, şi care reapare în toate celelalte patru, este pipăitul. Văzul însuşi este pipăit, aşa cum spune într-una din însemnările sale şi Eminescu.
Dar dacă făcînd aşa, adică deformînd lucrurile şi propria noastră sensibilitate de spectatori, sculptorul te îngrijorează, în acelaşi timp el te îmblînzeşte şi modelează sau îmblînzeşte lumea. Lucrurile s-au apropiat de tine, aşa cum a părut sculptorul să le aducă la el, s-au contopit şi au intrat în alunecare, într-o altă devenire decît cea de trecere şi pierdere. Este ca îri prepoziţia noastră „întru44 şi în situaţia descrisă de „a fi întru44, unde între ceea ce este ceva şi lucrul întru care el este nu mai încape distanţă ; unde sensurile opuse, ale individualului şi legii, se contopesc şi unde începe alunecarea spre ceva neştiut, dar sigur, ca o laolaltă devenire. A putut surprinde în arta lui Brâncuşi numai ceea ce ar trebui să definească oricînd lucrările omului şi ale artistului, anume un fel de Contra-Fire. Lucrările firii sînt unele : să pună totul în prefacere. Lucrările omului sînt altele, să pună totul în aşezare, ceea ce înseamnă în alt fel de, într-o mai bună prefacere.
Este o cu-adevărat omenească şi bună Contra-Fire la Brâncuşi, în felul cum organizează şi înfăţişează el lucrurile. Cînd el înţelege că tendinţa oricărui lucru ce a prins o întruchipare este şi trebuie să fie desprinderea de gravitaţie, ne-atîrnarea, intrarea într-o. formă de libertate, atunci visează de-a lungul întregii vieţi zborul şi face astfel încît toate, chiar şi broasca ţestoasă, să zboare, adică să fie întru zbor. Căci aşezarea potrivită a lucrurilor este pe o cale ; intrarea în ordine, ca şi pe o orbită, trebuie să fie un fel de românesc „aşterne-te drumului44.
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVĂ ROMÂNEASCA	^ g J
Este probabil că lui Brâncuşi i-ar fi plăcut conceptul de Tao — pe cit putem înţelege din el — aşa cum îi plăcea poetul tibetan Milarepa. Ceea ce caută şi află el este o cale şi o raţiune, un sens, o dreaptă îndrumare sau aşezare, în albia curgerii lor, pentru toate cîte i-a fost dat să ia în Arca sa. Iar ca şi la Tao, în viziunea sa nu încape sfîrşit.
Intr-adevăr, ceva care iarăşi ar putea să te uimească la Brâncuşi artistul, faptul că aproape nici o operă nu se încheie, rotunjeşte şi nu devine „unică“, faptul că absolut toate s-ar putea relua, ba majoritatea sînt reluate de el, capătă sens abia cînd surprinzi gîndul mai adînc, întru fiinţă, al artistului. Este gîndul din Tao, sau gîndul lui Bach şi gîndul oricui ştie de ordine. Nu se poate sfîrşi, desigur, odată intrat în ordine. In ciuda finalu-rilor sale admirabile, Bach nu sfîrşeşte. In cazul lui Brâncuşi, de asemenea, nu ai odihnă. Realul în general se neodihneşte prin imersiunea sa în ordine, prin intra-rea sa în lege şi formă. Iar o asemenea neputinţă de-a sfîrşi, cu sens pozitiv, este şi în prepoziţia noastră l},întruu, ba chiar îi exprimă natura de a fi Oale.
Ce este la drept vorbind „aşezarea“ aceasta în fiinţă a lui Brâncuşi, în ce măsură va duce la o bună reaşezare şi devenire, precum şi felul cum s-a putut exprima devenirea tocmai în fiinţa brută a pietrei şi marmurei, o vom vedea încă o dată la urmă. Acum sîntem datori să vedem dacă, pentru bucuria neaşteptată, dar semnificativă a creaţiei lui, nu se pot găsi totuşi antecedente în cultura sau în cuvîntul românesc. Şi antecedentul — cel principal, pentru că este al limbii, adică al materiei în care se înscrie tot ce este creaţie — l-am şi numit : e prepoziţia „mtxu“, cu iradierea ei în tot ce e românesc.
168
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Am invocat-o pînă acum tot timpul, în descrierea primei feţe a fiinţei, după versiunea noastră românească, faţa mai întunecată. Acum putem invoca situaţia adusă de „întru66 pentru faţa luminoasă, sub semnul căreia s-a ivit, ca şi o noutate în lumea noastră, opera lui Brâncuşi, cu bucuria ei. De rîndul acesta, pentru că nu mai e vorba de trudnica ridicare de la realităţile obişnuite la o formă de fiinţă, ci de fiinţă însăşi, trebuie să cercetăm pe întru şi a fi întru în ele însele. Sentimentul românesc al fiinţei trebuie să privească şi starea de fiinţă, nu numai intrarea în ea. El se exprimă, în ce priveşte realităţile obişnuite, prin întru, graţie lui întru, cum am făcut vădit, dar el s-ar putea exprima şi ca întru, aşadar ca acea intrare în ordine şi aflare a drumului care făcea seninătatea operei lui Brâncuşi şi-a altor cîtorva. O numim devenire întru fiinţă, şi spre ea vor conduce toate considerentele despre întru şi a fi întru.
A FI ÎNTRU. Printre prepoziţii, care ţin toate de văz parcă, „întru66 este o formă de pipăit, avînd titlurile depline ale acestui simţ deopotrivă de rînd şi ales. Toate prepoziţiile au într-adevăr o reprezentare spaţială, cum s-a observat : şi în şi spre şi la, într-un sens şi cu sau fără, în chip limpede sub şi peste, laolaltă cu locuţiunile prepoziţionale, indicînd în general ca şi o desprindere din verb către ceva de ordinul unui substantiv. Numai „întru66 nu este spaţial; sau el indică o altă raportare, mai suplă, care poate cuprinde ca momente particulare toate raportările prepoziţionale. Mai mult încă, el sugerează o structură în care intră spaţialitatea însăşi, după cum sugerează o deschidere în care poate încăpea şi desfăşurarea în timp. Intr-uri cuvînt, sugerează un fel de cîmp, spaţial
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMANEASCA
şi temporal, static dar şi mişcător, cu un cuprins dar şi cu lărgirea acestui cuprins.
Cu „întru44 ceva se cufundă în altceva, intră în contact direct, ca în pipăit, creşte laolaltă cu el nemijlocit, con-creşte şi, departe de-a da o simplă compunere, dă o contopire — aşa cum ne păreau că dau şi unele cuvinte româneşti, reprezentative sensurilor înmănuncheate, uneori chiar opuse. Este semnificativ că „întru44 se foloseşte adesea cu verbe sau substantive verbale de prefacere (întru adormire, aflare, împlinire), el exprimînd astfel devenirea. Dar în orice caz exprimă apropierea, intimitatea, aşa cum, la limită, devenirea întru fiinţă ar exprima intimitatea dintre devenire şi fiinţă. Toate celelalte prepoziţii au ceva rigid în ele şi o năzuinţă spre exactitate. Dar precizia lor ar putea apărea doar ca un moment fixat în nedeterminarea lui întru. La drept vorbind în este efectiv un simplu moment al lui întru, ca şi înspre; cu este un aspect de-al lui, ca şi fără. Toate prepoziţiile, poate, în rigiditatea lor, sînt cazuri particulare ale proee-sualităţii lui întru, aşa cum văzul, auzul, mirosul şi gustul erau, după Aristotel — căci el o spunea —, forme de pipăit. Intîi este situaţia descrisă de întru, pe urmă vin celelalte prepoziţii cu situaţiile lor.
Dar dintre toate prepoziţiile care se înscriu în matricea lui, sau se înrudesc cu el, întru se desprinde cel mai mult de în sau înăuntru, care tocmai .că îi dădeau conţinutul semantic, pe vremea cînd era încă intro în limba latină. Acesta din urmă a rămas ruda săracă, faţă de bogăţia lui „întru44 ; este fratele întîrziat într-un singur înţeles şi rost. Extraordinara evoluţie semantică a lui întru în limba noastră nu poate fi mai bine pusă în relief decît tocmai confruntînd pe întru cu înăuntru şi,
170
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
mai ales, pe a fi întru cu a fi în. Atunci înţelegi, cu exemplul acesta, ce înseamnă inventivitatea şi geniul limbilor.
Faţă de sensul său originar de „a fi în“, românescul „a fi întru“ a început să zboare, ca statuile lui Brâncuşi. A fi în a rămas să exprime situaţia de închidere, în toate sensurile închiderii. Căci există şi sensuri bune ale închiderii din a fi în: adăpostul, odihna, fixaţia, siguranţa, învestirea prin altceva, fericirea apartenenţei la un tot, sînul matern, reintegrarea. Orice făptură, într-un fel, este în şi pare a tinde să fie şi mai bine în marele ei tot. Dar „a fi în“ reprezintă totodată odihna şi letargia (= uitarea de acţiune), renunţarea şi inerţia. A fi întru se desprinde din pierderea de sine şi uitare, aşa cum s-a desprins întru de intro, cîştigîndu-şi autonomia. Poate fi la început şi el o formă de închidere, şi chiar trebuie să fie aşa, dar este una ce ştie să se deschidă. Este ca o trezire din somn şi trecere în starea de veghe. Cum să fie mai bun somnul materiei moarte, cel al materiei vegetale, somnul şi muţenia, adică lipsa rostirii, din lumea animală, sau somnul încă, dacă nu somnambu-lismul, în care poate recădea conştiinţa însăşi — faţă de veghea fiinţei deplin deschise ?
La nivel uman, totuşi, majoritatea fiinţelor trăiesc încă în ceva, în timp ce viaţa lor abia ar începe dacă ar ieşi de acolo. Educaţia omului ar reprezenta în definitiv trecerea dintr-o prepoziţie într-alta, atîta tot. Oamenii au fost prea des sub ceva (sub alţi oameni, sub un gînd pus-tietor) sau au fost cu ceva, ca un simplu fenomen de însoţire, sau prin ceva, uneori fără ceva (mai ales fără ceva, tînguindu-se ca d-na Bovary), alteori venind de la ceva şi trăgîndu-se din ceva — şi nu au fost decît atît. Dar
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCA
cel mai adesea ei au fost în ceva. Toţi ar fi trebuit scoşi din regimul prepoziţiei lor şi mutaţi în regimul lui întru. Viaţa începe cu a fi întru, aşa cum şi pentru lumea noastră de astăzi viaţa se deschide întru viitor.
Chiar dacă se însufleţesc o clipă, totuşi, lucrurile şi omul nu sînt neapărat statornic în ordinea viului, ci pot recădea în felul de-a fi al celor inerte, atunci cînd decad din condiţia lui a fi întru, adică din prepoziţia împlinirii în cele ale stagnării. Iar toată problema omului este, de fiecare dată, să iasă din inerţia situaţiilor prepoziţionale în genere şi în particular din cea a lui a fi în, intrînd în cîte o formă de a fi întru. Sau, la limită, să fie în acea formă de a fi întru care să nu-1 mai readucă la nici un fel de a fi în.
Dincolo de om, în puritatea lor, ca structuri libere, a fi întru şi a fi în au un întreg buchet de trăsături deosebitoare.
A fi în explică lucrurile fără rest: aşa sînt ele, ca într-un întreg în care fiecare lucru trebuie să fie la locul lui. A fi întru, în schimb, dă socoteală de lucruri creind un rest. In situaţia dintîi realităţile sînt cum sînt şi nu trimit dincolo de ele, într-un fel ele sînt „numă-rate“ : totul e în ordine, fără nici o abatere, deci fără ca noul să se mai poată naşte. A fi întru lasă realităţilor sau le aduce un rest, iar abia astfel, trimiţînd dincolo de ele, lucrurile pot fi înţelese ca punînd ceva pe lume.
Dacă este aşa, o a doua trăsătură deosebitoare ar putea fi că a fi întru nu e numai la capătul lucrurilor, cu aşezările superioare ale fiinţei umane, ei şi la începutul lor, în ceasul cînd ele prind fiinţă. Cu a fi în se împacă haosul; lucrurile pot fi concepute ca prinse în dezordinea acestuia şi n-au cum ieşi de acolo. La fiecare început al
172
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
lucrurilor (ca şi al cugetului şi situaţiilor omeneşti, cu haosul lor) lucrează întru. El rămîne mai departe lucrător şi este cu atît mai activ cu cit te ridici mai sus pe scara realităţilor ; dar virtuţile sale se văd încă de la începuturi, cînd el lucrează singur.
Să ne închipuim un haos, atît în mare, pentru firea toată, cit şi în mic, pentru o creaţie ce nu s-a născut încă (la om, pentru o hotărîre sau o faptă ce nu s-au conturat încă). în haos, fireşte, totul este în dezlegare, în sînul lui, cu alte cuvinte, nu operează nici o prepoziţie : nimic nu este nici pe, nici în, nici sub, nici cu, nici fără. Dacă acum, în această totală dezlegare, se iveşte o închidere sau mai degrabă o înfăşurare — ca în teoria carteziană a vîrtejurilor, de pildă —, se creează o situaţie în care devine posibil exerciţiul unei prime prepoziţii, şi numai al ei la început : întru. Ceva, de pildă, intră în vibraţie şi se răspândeşte apoi ca o undă : dar o face întru vibraţia de la început. în lumea cugetului ceva se poate prinde într-o întrebare : căutarea ce urmează va fi „întru“ orizontul acelei intrebări şi teme. Sau, în lumea naturii, ca şi în cea a cugetului, lucrurile se pot prinde într-o simetrie, într-o polaritate ori într-o formă de antagonism. Nu este încă nici un fel de a fi în, cu ele, dar a fi întru operează pretutindeni.
Cu o a treia trăsătură deosebitoare, atunci, a fi în exprimă o situaţie bine determinată, o închidere sigură pe ea şi în definitiv exactitatea, pe cînd a fi întru, cu deschiderea sa, tinde să exprime ceva mai mult decît precizia : să spunem, ceva de ordinul adevărului. A fi în — adică în bună ordine şi fixaţie — este efectiv condiţia ştiinţificului. Gîndirea ştiinţifică „exactă“ s-a străduit să vadă cum sînt lucrurile din cîte un domeniu în
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCA
lege, în întreg, în ordine, iar gîndirea ştiinţifică exemplară, cea matematică, a dat cu teoria mulţimilor paradigma lui a fi în. Potrivit acestei teorii fundamentale, un element este în mulţime, aparţine unei mulţimi, şi atîta tot, o submulţime este şi ea inclusă în mulţime (şi nu se ridică la puterea ei decît ca un paradox, la mulţimile infinite). Nici elementul, nici submulţimea nu pot avea privilegiul „punctului46 invocat de Eminescu şi care putea fi st-ăpîn peste marginile lumii. Ele stau cuminţi în mulţimea lor, aşa cum fenomenele particulare din ştiinţele felurite stau cuminţi sub legea lor.
Aşa, sub semnul lui a fi în sînt toate ştiinţele pe care le numim exacte şi din care s-a năzuit uneori să se facă modelul ştiinţificului în genere, în timp ce aşa-numi-tele ştiinţe ale omului, care vor mai mult decît exactitatea — ba o vor chiar atunci cînd nu pot obţine deplina exactitate — îşi caută adevărul sub semnul lui a fi întru. Şi poate că a fi în şi a fi întru exprimă mai bine deosebirea dintre cele două grupe de ştiinţe decît s-a putut face cu denumirile date ; numele noastre ar sugera ceva mai originar. Căci graniţă precisă nu poate fi între ştiinţele naturii sau ale exactităţii şi ale omului ; iar pe de altă parte, cum pot fi matematicile, care sînt ştiinţe tipice ale exactităţii, altceva decît ştiinţe ale omului, în primul rînd ? Este vorba de ceva mai originar decît ştiinţe, metode şi domenii, tocmai de opoziţia dintre a fi în şi a fi întru. In opoziţia aceasta apare un conflict ireductibil, cum; ntt era în cazul ştiinţelor şi metodelor. Iar dacă cu a fi întru nu te afli în siguranţa şi rigoarea formală în care te aşază a fi în, te afli, totuşi, într-o formă de ordine care depăşeşte pe a fi în. Este ordinea care des-
174
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
chide — ni se pare — către adevăr, aşa cum va deschide către fiinţă.
Poate că o ultimă deosebire între a fi în şi a fi întru — dacă deosebirile pot fi numărate, dacă în nuanţele lor ele nu sînt nesfîrşite — pune cel mai bine în lumină opoziţia. In a fi în elementul ca atare nu interesează ; ei este în aşa cum sînt toate celelalte, avînd aceleaşi proprietăţi ca şi ele. Nu reprezintă ca atare ceva individual, ci un simplu caz particular, cum este în ştiinţe fiecare element considerat. Cu a fi întru, în schimb, apare individualul, spre deosebire de particular, şi o dată cu acesta promisiunea de fiinţă, aşa cum o sugera, cu cei trei termeni ontologici, „modelul44 ei posibil sugerat mai sus. Elementul, tocmai, este cel care interesează acum, în situaţia adusă de a fi întru, căci el este susceptibil să se ridice la puterea întregului., Punctul ca o „boabă a spumii44 de care vorbea Eminescu era mai de preţ decît restul lumii ; el putea vorbi în numele întregii lumi, ca „stăpîn al ei, o putea stăpîni şi defini, aşa cum şi un singur exemplar uman se poate ridica, de la individualul lui, la generalul uman, chiar la nivelul trupesc, cu măes-tria lui de alergător sau de gimnast care exprimă visul de zbor, de graţie, de eliberare al fiinţei noastre, şi cu atît mai mult la nivel spiritual, unde un singur exemplar poate da măsura întregului omenesc. El este întru omenesc, şi nu în el.
Aşa sînt lucrurile spiritului întru valori, şi nu în ele. In, sub, peste, cu (în care să nu fie nici un „fără44) — valoarea frumuseţii, de pildă v- nu există nimic ; dar întru ea pot fi lucrurile şi fiinţele. Intr-adevăr, în fixitatea şi odihna valorilor ce poate fi ? Doar întru ele. Dar aşa începe să fie şi în ştiinţele „exacte44, unde unele viziuni.
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMANEASCA	Ţ75
ca teoria sistemelor, capătă astăzi atîta însemnătate tocmai pentru că — vom cuteza să spunem — ştiu să pună în joc situaţia lui a fi întru, dincolo de acel a fi în care le definea exclusiv în trecut. Pînă şi ştiinţa cea nouă, cu atîtea aplicaţii practice, a ciberneticii foloseşte conştient, şi în spirit de exactitate mecanică aproape, situaţiile lui a fi întru, cu homeostazia şi acţiunea ei inversă, făcînd ca individualul (al unui sistem cibernetic anumit) să recapete sens într-o lume ce intrase în monotonia cazurilor particulare. Prin a fi întru, abia, lumea lucrurilor capătă acum identitate.
Pe toate acestea ni s-a părut că putem să le citim în trăsăturile deosebitoare dintre a fi în şi a fi întru. In experienţa de gîndire — căci altfel cum s-o numeşti ? — a limbii româneşti, sau prin analizorii pe care i-a pus ea în joc, a fi întru s-a desprins de a fi in la fel de mult cit a evoluat prepoziţia întru faţă de celelalte prepoziţii. întru exprimă, ca şi ele, o „situaţie44. Nu este un „principiu44 al realităţii, din care să decurgă fenomenele acesteia, nici un adevăr formal (deşi s-ar putea concepe o viziune organizată, care să înceapă ca în sistemele formale de astăzi : să presupunem că există o vocabulă „întru44 cu o situaţie descrisă de „a fi întru44 ; ce decurge de aici ?), este doar o situaţie. Dar situaţiile pe care le „creează44 celelalte prepoziţii sînt sumare şi îngheţate. Riscul şi sterilitatea prepoziţiilor obişnuite este tocmai de a exprima poziţii şi aşezări fără nici o tensiune in ele ; pînă şi prepoziţii ca „spre44 au în ele odihna aşezării pe o direcţie prea sigură. Limbii noastre i-a plăcut să gîndească prin întru o prepoziţie fără poziţie exactă, ca o aşezare mişcătoare sau în orice caz încărcată de o tensiune. Cit de puţin pare a fi rămas în a fi întru din a fi în !
176
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
Dar, cu un admirabil control al gîndului şi al procesua-lităţii aduse de el, limba a făcut ca întru să păstreze totuşi în el amintirea lui în şi înăuntru, din latinescul „intro“. Pretutindeni vedem lucrurile dinafară şi orice înăuntru e privit din afară ; aici, cu întru, înăuntrul este văzut dinăuntru, ca dintr-o perspectivă nucleară. Subiectivitatea însăşi a omului, atît de vinovată în faţa exigenţei de obiectivitate a ştiinţelor exacte, devine, cel puţin o dată, un privilegiu ştiinţific. Aşa cum înţelegi ce e viaţa pentru că ai viaţă şi cum înţelegi ce este omul pentru că eşti om, poţi înţelege ce înseamnă a fi întru pentru că eşti o intimitate proiectată în lume. Ca individualul tău faci experienţa realităţii individuale, aşezate întru ceva. Iar dacă individualul deschis către un general este prima treaptă către fiinţă, cu sinea ta poţi încerca să vezi ce este în sinea ei fiinţa.
DESPRE FIINŢA ŞI CELE DOUA DEVENIRI. Eşti întru ceva (un gînd, un proiect, un înţeles de viaţă, o lege). Aceasta înseamnă, într-un sens, că eşti învăluit şi totalizat de ceva care e mai puternic decît tine. Fie că ai ales să fii întru el, fie că ai devenit conştient de-a fi fost întru el de la început, înţelegi că identitatea ţi-o dă acest învăluitor fără identitate încă. Pentru că, aşadar, nu te mai poţi învesti fără natura lui, îi cauţi numele, definiţia, hotarele. Dar nimic nu-ţi poate arăta din afară hotarele lui, căci eşti şi rămîi întru el ; tot ce vezi este că faptul de-a fi întru el îi mută statornic dinăuntru hotarele, aşa încît învăluitorul care-ţi dă identitate n-are nici el identitate stabilă, ci şi-o capătă odată cu a ta.
Cap. VI SENINĂTATEA fiinţei din perspectiva româneasca
Atunci ceea ce te adevereşte are nevoie de adeverirea ta şi este pe măsura puterii tale de-a adeveri. Deşi nu-i poţi da măsura deplină, nu eşti mai puţin purtătorul fiinţei lui, şi recunoaşterea pe care i-o acorzi este cunoaşterea măsurii luL Fiinţa întru care eşti e, astfel, pe măsura tăriei tale de înfiinţare.
Şi totuşi eşti întru fiinţa învăluitorului şi nu de la sine fiinţător. Eşti permanent dincolo de tine, în rostul pe care încerci să-l identifici şi care-ţi apare înainte ca un scop, dar care este la fel de bine mijlocul tău de-a intra în ordinea ta. El este orizontul în care eşti aşezat şi în care de fapt te reaşezi tot timpul, ca în răspunsurile acelea care abia ele nasc întrebările. Dar el este în acelaşi timp şi miezul tău, principiul tău organizator, aşa cum totalitatea se rosteşte prin părţi, se pune în rost, făcîn-du-le şi pe ele să intre în rostul lor. Mai adevărată decît fiinţarea lui sau a ta este fiinţa voastră comună, solidaritatea voastră.
Iar solidaritatea este, la rîndul ei, întru ceva : întru această împlinire comună. Cînd orice exterioritate s-a pierdut, abia atunci situaţia începe să aibă un nume : este acea de „a fi într/uu.
Experienţa aceasta directă în subiectivitatea umană, sau mai bine în sinea omului, poate descrie ceva din lucrările ce se petrec în orice totalitate desfăşurată. In aşezarea sa deschisă, a fi întru trimitea de la început la un tot, în sinul căruia este şi lucrează partea. Dar spre deosebire de alte situaţii, unde totul este de asemenea implicat, dar este presupus a preexista, „întru^ îl face abia el cu putinţă. A fi în implica şi el un tot, dar de fiecare oară unul gata dat. A fi întru poate fi
178
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
şi intr-un tot ce nu există încă sau care, ca adevărurile ştiinţei de astăzi, se „educă44 şi el.
Cu o parte care nu e cu adevărat parte şi un tot care nu este nici el unul stabil, se constituie acum universul lui „a fi întru44. In această procesualitate nimic nu-şi păstrează identitatea, nici totul, nici partea, nici orizontul, nici aşezarea, nici aflarea. Toate s-au sudat. Toate sînt de-a una, în a fi întru. Dar toate sînt şi către una. Totalitatea în expansiune, prin deschiderea ce se crea şi prin „cîrnp44, se rezolvă într-una de concentraţie. A fi întru exprima, în primul moment, lărgirea ; acum totalitatea s-a maturizat, putînd exprima restrîngerea. Ceea ce se preface, cu a fi întru, este numai întru ceva, stringînd risipa lumii în întruchipările ei. Dar dacă nu vrei să regăseşti întruchipări anumite, poţi încerca să vezi aici exerciţiul pur al structurii descrise, de la totalitatea în expansiune la partea purtătoare de tot, la totalitatea închisă ca un orizont asupra părţii, apoi la totalitatea sudată cu partea, la cea devenită principiu de organizare şi orientare a părţii, pînă la totalitatea de restrîngere şi focalizare într-un punct.
Aşa ne este fiinţa însăşi: un întreg, care nu e un întreg dat, deşi fiinţa lumii s-ar spune că este totalitatea în expansiune a celor ce „sînt44 în lume ; ci un întreg ce se trage înspre fiecare parte, făcînd ca aceasta să fie purtătoare de fiinţă, de întreg. E o totalitate ce învăluie partea, ca un orizont al ei ; una ce se contopeşte cu partea, devenind intimitatea ei, ca şi principiul ei de organizare şi făcînd ca tot ce este să tindă către o fiinţă în sînul căreia dintru început este, să caute aceea ce şi deţine, să se orienteze către sensul propriu şi să se cufunde în acesta ca într-un temei unic.
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCA	ţ 7 9,
Aşa e şi adevărul: o totalitate şi el, care nu poate rămîne totalitatea simplă a adevărurilor la plural, ci care este de aşa fel incit orice adevăr parţial ar trebui să se ridice la puterea Adevărului. Sau este un orizont în jurul fiecărui demers de adevăr. Dar nu e în acelaşi timp şi tot ce e mai intim în fiecare .adevăr ? In situaţia creată de a fi întru, paradoxul acela al adevărului, semnalat încă de antici, cum că nu poţi să-l recunoşti decît dacă îl cunoşti dinainte, începe să-şi piardă ascuţişul. întocmai fiinţei, adevărul nu e urmărit pentru că e total neştiut, ci o anumită cunoaştere a lui e cea care deschide cîmpul căutării lui. Căci acea cunoaştere este în primul rînd ştiinţa organizării şi orientării unei căutări, cu năzuinţa de a afla adevărul în concentrare acum şi nu în expansiune, ca la început — tot după modelul lui „a fi întru*.
„întru* este, aşadar, o fericită vocabulă a strămutării,, a devenirii. Tot ce este e altceva, spune în definitiv cultura ; imediatul nu este imediat, ci el însuşi îndepărtat, aşa cum ştiinţa străvede legea în individual, sau arta esenţialul în real. Dar strămutarea cea mare este cea pe care o dă tema gîndirii însăşi. Căci tema gîndirii, după antici, a fost fiinţa ; tema ei, după unii moderni, devenirea. Dacă însă tema adevărată, dindărătul acestora, ar fi devenirea adevărului însuşi şi devenirea întru fiinţă ?
Dacă am admite o clipă că devenirea se opune fiinţei. — cum s-a spus prea des, cu riscul de-a preface devenirea într-o disoluţie şi fiinţa într-un îngheţ —, atunci ar trebui recunoscut de asemeni că limba şi spiritul românesc ar avea mai ales organul fiinţei. Modalitatea du-
180
SENTIMENTUL. ROMANESC AL FIINŢEI
ratei, a permanenţei (atribute pretinse ale fiinţei) au trimis la neobişnuit de multe adverbe, în limba noastră, iar adverbul este cel care creează echilibrul mai subtil al gîndului, căci îi pune în ordine neliniştile, verbele. Spunem : totdeauna, veşnic, mereu, de-a pururi, statornic, întruna — dincolo de formaţiile curente şi în alte limbi, cu prefix negativ : necontenit, neîncetat, necurmat, nesfîrşit. Dar dacă avem direct trimitere la „fiinţă44 prin atîtea expresii, avem totodată şi pentru devenire un instrument de investigaţie, poate de neînlocuit, pe „întru44 tocmai , care ne va readuce, cu devenire cu tot de astă dată, la fiinţă.
Devenirea nu poate fi decît întru ceva, respectiv întru ceva care ţine ; ea presupune o formă de consistenţă. Ceea ce este în dezlegare nu are devenire, ci doar mişcare, schimbare, prefacere, sau succesiune, dezvoltare, desfăşurare, evoluţie ori transformare. Dar nici una din acestea nu se substituie devenirii, chiar dacă devenirea le presupune pe toate.
Un rîu nu devine, ci curge. O transformare matematică nu devine, ci se desfăşoară. Stările vremii nu devin, ci se succed. Nici una din aceste manifestări ale realităţii nu are loc cu necesitate întru ceva. Devenirea se iveşte, în ele şi cu ele cu tot — de la simpla mişcare pînă la transformare —, abia din clipa cînd s-a obţinut, de către natură sau om, o întruchipare a situaţiei descrise de „a fi întru44. Devine ceea ce este întru ceva ; şi devine însuşi lucrul (orizontul, întregul) întru care este ceva ; sau, laolaltă sudate, devin partea şi întregul, lucrul şi orizontul, învăluitul cu învăluitor cu tot. Nu poate deveni decît o totalitate de fiecare clipă, aşadar ceva care, devenind, se reaşază statornic ca totalitate.
cap. VI SENINĂTATEA fiinţei din perspectiva romaneasca
Se ştie că anticii n-aveau înţelegere pentru devenire. După ei, atunci cînd ceva e nedeterminat, este în nefiinţă, în singura formă de nefiinţă, pentru ei, materia indistinctă ; cînd ceva este în act, înseamnă că e împlinit, aflîn-du-se în ţinta sa atinsă, în ţelul său. Aşadar, între nefiinţă şi fiinţă nu ar fi loc pentru devenire, ci doar pentru actul violent al naşterii. Ceva ar fi sau în ţintă sau în afară de ţinta sa.
Dar nu poate fi şi întru ţintă, cu o a treia modalitate ? Şi tocmai aceasta e devenirea, care exprimă nu capetele de drum, ci drumul însuşi, cu capete cu tot. Ceea ce e în devenire a părăsit informul materiei de început, dar nu e nici în forma, deplin obţinută, a capătului atins ; este întru forma aceea, cu ea cu tot, modelîn-du-se prin ea şi făcînd ca ea însăşi să se modeleze prin devenire. De aceea anticii n-au problematica devenirii (chiar dacă o implicau oricînd) ; sau dacă au una, este problematica extremă, cu risc de disoluţie, a lui Heraclit.
Dacă acum confrunţi pe „a fi întru44 cu viziunea unora din orientările modernilor, te afli în situaţia opusă, a devenirii fără capete. Cel puţin aşa o înţelegea Nietzsche, cînd spune (în aforismul 357 din Frohliche Wissenschaft): „Noi germanii sîntem hegelieni chiar dacă n-ar fi existat Hegel, în măsura în care [...] atribuia instinctiv devenirii şi desfăşurării un înţeles şi un preţ mai plin decît lui «ceea ce este» ; noi cu greu dăm crezare îndreptăţirii unui concept ca acela de fiinţă44.
S-ar putea ca în interpretarea aceasta să-şi facă loc mai degrabă tema nietzscheeană şi goetheană a unei deveniri de „dincolo de bine şi de rău44, decît viziunea lui Hegel însuşi. Dar nu e mai puţin adevărat că fiinţa şi nefiinţa le-au putut părea anterioare, măcar logic, de-
182
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
venirii, care ar reprezenta „sinteza* lor ; în timp ce „a fi întru* exprimă, pentru devenire, o situaţie într-atit de originară încît se poate spune, din perspectiva ei, că fiinţa şi nefiinţa nu fac devenirea, ci se desfac din ea. Aşa cum în fizica modernă anumite particule se descompun în elemente din care n-au fost compuse niciodată, lecţia -lui „a fi întru* este că fiinţa şi nefiinţa sînt termeni spre care deschide devenirea, în care se desface ea ; iar cu aceasta, lumea reală, cu binele şi răul ei, cu împlinirea sau dezagregarea ei, iese din oarba „nevinovăţie a devenirii*, adică din neutralitate.
Căci întru ce devin lucrurile ? Fie întru ceea ce este, fie — ivindu-se doar o clipă — întru ceea ce nu este, Fiinţa şi nefiinţa gîndite izolat sînt secunde. De o fiinţă şi nefiinţă de primă instanţă nu se poate întreba cel care este în orizontul fiinţei şi al nefiinţei. Dar ceea ce se află în orizontul lor le poate lărgi orizontul, chiar dacă nu poate ieşi din el. Ceea ce devine poate spori sau scădea fiinţele lumii.
Fiinţa se iveşte ca noutate. Aşa se întîmplă şi în cazul omului, care e mai expresiv decît al lucrurilor, spre a face vădită devenirea şi sorţii ei de fiinţă. In mod normal omul se află în ceva, stînd sub o totalitate ori alta a naturii şi societăţii, unde n-are, ca ins, nici fiinţă, nici nefiinţă. Omul e astfel „numărat*, adică e un exemplar între exemplare, ca într-o stinsă teorie a mulţimilor. închis aşa, el se găseşte dinainte predat statisticii. I se pot întîmplă tot felul de lucruri, astfel că are parte de mişcare, schimbare, înnoire şi transformare, chiar evoluţie, dar nu poate intra de la sine în devenire. De unde începe devenirea, fie cea istorică a colec-
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCĂ J
tivităţilor, fie cea individuală ? De unde încep, pentru om şi societate, sorţii de-a ieşi din statistică ?
In cazul insului, e limpede : cînd intră sub atracţia unui adevăr, a unui sens de viaţă ori a unei idei modelatoare, el înfrînge condiţia de a fi în şi trece în cea de a fi întru ceva. Acel termen de atracţie poate să nu fie un adevăr, un sens ori o idee gata constituite, ba chiar niciodată nu sînt constituite, pentru cel ce se deschide către ele şi devine odată cu ele, dar nu e mai puţin termenul întru care se petrece devenirea, cel la care ea se raportă statornic, chiar dacă îl întruchipează schimbat de fiecare dată. Cunoaşterea omului intră în felul acesta în „devenire“, sub un adevăr în acelaşi timp aflat şi căutat, aşa cum viaţa unui exemplar uman, scos din statistică, sau a unei colectivităţi care s-a integrat procesului istoric intră în devenirea sub un sens, sau aşa cum productivitatea lo-r comun umană trece în creativitate întru o formă de armonie superioară şi conştient înregistrată. Atunci abia se naşte noutatea, cu sorţii de a aduce fiinţa, care e întotdeauna ceva neaşteptat lumii.
Devenirea totuşi pleacă de jos, de sub om, de la lucruri, chiar de la cele inerte. Căci la fel cum ce e viu poate să nu aibă parte de devenire, ceea ce e inert poate să intre în schemele ei, care păreau să fie privilegiul vieţii. De un asemenea privilegiu se învredniceşte şi materia haotică, aducînd astfel devenirea şi noutatea în propria ei lume.
Noutatea şi pregătirea fiinţei prin devenire, în universul cunoscut, le aduce întîi unda din fizică. Ea este un fel de a fi întru vibraţia iniţială, reluată şi ducînd la devenire în puritatea ei elementară: devenirea identică.
184
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
Dar devenirea simplă a undei se fixează în devenitul materiei moarte, care e de fiecare dată o împachetare de unde. Un alt fel de a fi întru va şti să regăsească devenirea în sînul sau cu elementele devenitului chiar. Este organicul, care iese din închisoarea lui a fi în. Astăzi ştim că organicul se instituie printr-un cod genetic şi că sensul lui de existenţă este un : a fi întru acel cod. Acum devenirea nu mai e una spectrală, ca la undă, ci una reală şi nu mai este una de identitate, ci una de diversificare înăuntrul biotipului sau biotiparului.
Ce limpede apare, cu organicul, faptul că orice devenire este o modalitate concretă a situaţiei descrisă de „a fi întruM. O nouă perspectivă de ivire a fiinţei se naşte, odată cu refacerea devenirii în organic. Pînă acum fiinţa n-a fost decît o vibraţie, cu unda, sau un ansamblu de elemente, cu devenitul anorganic : lucrurile s-au prefăcut că sînt, nu au fost cu-adevărat. Cel mult au avut parte de o fiinţă infuză, de acea formă de consistenţă pe care o pune în joc orice devenire, în desfăşurarea sau desfăşuratul ei. Cu organicul, însă, devenirea se instalează în sînul realităţii şi aduce o noutate extraordinară a pămîntului nostru, de care nu ştiau unda şi anorganicul : fiinţa sporitoare.
Cum ai putea crede că fiinţa este o formă de îngheţ al lucrurilor, sau chipul lor de fixitate în elemente ? Creşterea şi sporul, împlinirea şi diferenţierea nu pot fi decît ale fiinţei, iar concepţiile care nu caută fiinţa în-tr-o asemenea devenire crescătoare, ci în elemente eterne sau în sensuri ultime, sfîrşesc sau la particulele nucleare, sau atunci în inefabil, ca Heidegger.
Organicul a preluat în el ceva din expansiunea undei, care-se distribuie fără să se împartă, aşa cum se distri-
Câp. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMANEASCA	^ Q5
buie fără să se împartă viaţa. Peste lumea devenitului acestei trepte, care e materia anorganică stătătoare, el s-a revărsat, din începuturile seminale cele mai modeste, cu o putere de răspîndire pe care trebuie s-o numeşti de ordinul fiinţei, cu riscul altminteri de a nu mai spune ceva cu înţeles despre fiinţă. Organicul copleşeşte masivitatea anorganicului oriunde apare, tocmai cu tăria devenirii, purtătoare de fiinţă, asupra devenitului care blocase fiinţa*
Dar cît anume poate exprima organicul din fiinţă, o arată el însuşi. Dacă deschide către ea, el nu o instituie cu adevărat, căci devenirea lui se închide pînă la urmă asupra ei însăşi. Devenirea aceasta diversifică tiparul întru care este, dar nu poate ieşi din condiţia lui şi se reia neîncetat. A fi întru, în cazul organicului, este numai întru ce-i e dat. Abia omul va putea deveni întru altceva decît este el dinainte. Abia el va da premisele fiinţei. Firea organicului urcă numai pînă la o împlinire care se reia, aşa cum se refac, înăuntrul speciei, exemplarele şi aşa cum „devin“ ele, pînă la treapta cînd pot pune pe lume o nouă existenţă, care să devină şi ea. Reluarea neîncetată este condiţia organicului, a cărui devenire sfîrşeşte prin a fi o întru mai departe devenire.
Există atunci două deveniri, ce se înmănunchează în om, dar cu orientări deosebite : o devenire întru devenire şi una întru fiinţă. Prima a fost înţeleasă ca devenirea însăşi, opusă ideii de fiinţă, ca în citatul lui Nietzsche şi în viziunea lui Goethe. Dar şi ea trebuie să fie înţeleasă prin fiinţă, ca o neîmplinire a ei. Devenirea întru fiinţă, în schimb, poate fi recunoscută ca însăşi teza fiinţei.
3 86
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Cei care au gîndit şi invocat fiinţa au copleşit prea mult pe om cu masivitatea ei. Trebuie să fim eliberaţi, nu copleşiţi de ea. Fiinţa este o lysis, o dezlegare, iar nu ceva dat, îndărătul sau în faţa noastră. Sau dacă e şi îndărătul şi în faţa noastră, este ca un „nu m-.ai căuta dacă nu m-ai fi găsit44, o mare, o interminabilă noutate.
Findcă „întru44 e cel care ne-a dat sugestia devenirii întru fiinţă, gîndirea infuză românească asupra fiinţei trebuie să aibă un caracter deosebit. Intr-adevăr, un alt sentiment al fiinţei decît cel de copleşire a ieşit la iveală în orice viziune românească. Fiinţa are aici o bună, o pozitivă libertate. Lumea nu e sub fiinţă, nu e în fiinţă, este întru ea. Aşa fiind, lumea are libertatea de-a ră-mîne în devenire — ceea ce înseamnă în căutare şi aflare, iar uneori chiar în rătăcire — cu sau fără amintirea fiinţei.
Căci putem vorbi despre două deveniri. Una e cea întoarsă asupră-şi, o devenire numai întru ceva, ca o reluare neîncetată, satisfăcută ori nesatisfăcută cu sine, şi ea poate reprezenta o adevărată uitare a fiinţei, alta este devenirea cu năzuinţa fiinţei în ea. Potrivit cu aceste două deveniri se şi împarte lumea omului, cum se împarte judecata lui, ca şi cultura în întregul ei.
Sub această dublă devenire trăieşte, făptuieşte şi creează omul. Nici vorbă ca devenirea întru fiinţă să triumfe de la sine în existenţa umană. Partea de devenire întru devenire este încă şi în om copleşitoare. Peste tot ce e vegetabilitate şi animalitate, în fiinţa umană, bio-ritmurile firii îşi pun pecetea, şi omul trăieşte sub refacerea necurmată a vieţii, ca într-o devenire întru devenire pe care uneori o poate idealiza, dar căreia nu i
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCA
se poate sustrage. Totodată, în zonele superioare ale existenţei sale, ca societate sau ca ins, omul poate trăi sub variate forme de devenire intru devenire.
Intr-atît s-a rafinat devenirea întru devenire, în cadrul existenţei umane, încît un întreg domeniu de creaţie liberă a omului, o creaţie ce părea să fie de ordinul tentativei unei deveniri întru fiinţă, am putea spune că riscă să rămînă în limitele unei deveniri întru devenire, dacă omul nu-şi gîndeşte aşezarea sa în lume şi societate. Este vorba de tehnică. In ea însăşi, tehnica e o noutate în sînul firii, cu alt stil şi alt orizont decît ale ei. Dar nu numai că, prin reuşita şi proliferarea ei, tehnica a intrat ea însăşi, în cadrul societăţii din Occident, într-o devenire ca a firii, sporind adesea orbeşte şi punînd pe lume tot felul de făpturi cu sau fără necesitate, dar ea poate duce la o potenţare a firii din om şi din afara lui, care să arate nonsensul deveniri întru devenire al acestuia ; poate duce, la limită, la „o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte44, adică la o prelungire de viaţă care să nu aibă conţinut corespunzător pentru om, cum duce la atîtea mijloace care nu slujesc un scop lămurit, dar devin ele însele scopuri, şi sînt atunci de repudiat ca atare, pentru că mistifică ideea de scop uman.
Fenomenul straniu din a doua jumătate a veacului XX, cînd tineretul societăţilor care nu ştiu să fie decît de consum, pe baza unei tehnici mai înaintate, s-a ridicat împotriva unei împliniri în ordinea satisfacerii nevoilor, s-ar putea înţelege drept o exacerbaţie a conştiinţei că devenirea întru devenire, acum rafinată la nivelul omului, este suverană în lumea lui. O întreagă
183
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
lume a civilizaţiei burgheze triumfă, dar se şi clatină în adîncul ei, sub semnul devenirii întru devenire.
Şi totuşi, ceea ce e izbitor, la om, nu este faptul că devenirea întru devenire a luat forme atît de rafinate încît să ducă la exasperare. In ciuda unor aparenţe de exclusivitate, conducînd la sentimentul de nonsens al vieţii şi societăţii, devenirea întru devenire a fost totdeauna intim împletită, la om, cu putinţa unei deveniri întru fiinţă. Totul, de la biologie în sus, este în duplicare la om ; în speţă totul se distribuie după devenire întru devenire, de o parte, şi devenire întru fiinţă, de alta.
Ce neaşteptată şi totuşi limpede înscrisă în om este prezenţa celor două forme de devenire, pînă şi în acest produs al societăţii care e limba. Dacă înţelegi că în cuvinte se poate concentra întreaga lucrare a limbilor, aşa cum lucrările felurite ale gîndirii se concentrează în concept, atunci poţi vedea în cîte un cuvînt o adevărată devenire întru fiinţă. In chip obişnuit, cu rostul lui de comunicare, cuvîntul poartă în el o simplă devenire întru devenire, conţinuturile de gîndire revenind obligatoriu la acelaşi sens — cum se întîmplă în limbile artificial construite — şi refăcîndu-se ca şi ritmic doar întru el. Dar cuvîntul însuşi, cu orizontul lui de înţelesuri, este în viaţa reală a limbilor o totalitate deschisă, devenirea gîndurilor întru el sporindu-i făptura şi în-cărcîndu-1 cu tot mai multă fiinţă. Intr-un fel, cu fiecare cuvînt se petrece această pendulare între cele două deveniri, dar la unele cuvinte amplitudinea pendulării e semnificativă pentru tăria gîndului.
Ni s-a părut că întîlnim în cuvîntul românesc „că-dereu una din cele mai frumoase ilustrări cu putinţă pentru devenirea întru fiinţă a cuvintelor. Cu vertigi-
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMANEASCA
noasa lui prăbuşire, cuvîntul ar părea să nu poată spune mai mult decît i-a trecut ca sens prototipul latin. A cădea nu poate fi decît a cădea; cel mult a cădea bine, a se potrivi, cum putea da de înţeles şi cuvîntul latin. Dar s-a petrecut, ca peste tot la om, o devenire cu acest cu-vînt, şi el a început nu numai să cadă mai lin, nu numai să cadă bine, dar şi să exprime „cazurile44, aşezările, situaţiile variate ale lucrurilor, pînă la cazuistica lor, ba chiar să arate cum se desfăşoară ele organizat odată cu cadenţele lor., Dacă şi în alte limbi neolatine devenirea cuvîntului acestuia i-a corectat căderea pe verticală într-o desfăşurare pe orizontală, în limba noastră devenirea întru fiinţă a cuvîntului l-a trimis mai departe, pînă la a-1 învesti într-adevăr cu titlurile fiinţei. Căci la noi curba devenirii semantice a lui „a cădea44 a început în chip surprinzător să urce, şi dacă verbul a cădea-cădere păstrează încă sensul iniţal, în schimb substantivul verbal „cădere44, cu aceeaşi formă deci, poate însemna învestirea : a avea căderea de a fi, de a face.
Dar aşa fiind, cuvîntul nostru este, într-un sens, descrierea traiectoriei însăşi pe care se înscrie devenirea, ce înseamnă la origine, cu de-venio (ca de-duco, sau de-currere, decursus), o venire de sus în jos, o devenire întru generaţie şi corupţie, adică întru pieire, cum spuneau anticii, apoi trece la moderni întru devenire ; şi este — atît la antici cît şi la moderni, în fond — devenirea căreia îi poate reveni „căderea44, adică demnitatea de a institui fiinţa. Cuvîntul acesta are căderea de a spune ce se cade şi ce nu se cade, ce poate ţine şi ce nu ţine, respectiv ce anume are căderea de-a fi, ultima „cădere44, respectiv urcare.
190
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI!
Dacă am vorbit despre devenirea intru fiinţă a cu-vîntului în general, pe plan semantic, am putea la fel de1 bine vorbi astăzi despre o devenire întru fiinţă a cuvîn-tului, în sens ontologic, adică de o trecere a cuvîntului în fiinţă; Pentru antici, era o problemă dacă e vorba de ceva natural ori convenţional, în cazul cuvîntului. Dar ştiinţa de astăzi, care a integrat cuvîntul în rîndul semnelor, cu semiotica, a putut arăta ce tărie ontologică au cuvîntul,. codul, semnalul după care chemi şi manevrezi lucrurile. Astăzi obiectele cosmice sînt chemate după numele lor (prin unde şi cod) şi aşa încep să apară şi făpturile pă~ mîntului, cu codul genetic. Dar ce înseamnă fiinţa, dacă nu ceea ce face oa lucrurile să fie cu drumul lor cu tot şi cu rezultatul lui ? In istoria omului, cuvîntul a „devenit întru fiinţă“, la propriu.
Sînt aşadar două deveniri peste tot în lumea omului. Cînd devenirea întru devenire, stîrnită de om şi suprapusă devenirii întru devenire a firii din afara şi din fiinţa omului, aduce cu demonia ei (cu tehnica modernă apuseană) atîta cutremur lumii, este cazul să ne reamintim de partea largă şi bună — deşi nu fără riscuri şi ea — pe care o are în om devenirea întru fiinţă. Odată cu aceasta, nu numai demersurile omului intră în duplicare, dar şi concepţiile lui. Va fi, de pildă, un timp al devenirii întru devenire, care e poate timpul însuşi, în înţelesul lui obişnuit, dar s-a ivit cu omul şi un timp al devenirii întru fiinţă, cu înfăptuirile lui şi cu devenirea lui rostitoare.
Nu vor fi, oare, alte înlănţuiri, cu devenirea întru fi-inţă ? nu va apărea altă spaţialitate, la fel cu altă tem-poralitate ? In orice caz vor apărea spaţiul cel nou şi timpul cel nou al creaţiei. Să ilustrăm, această devenire
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCA
întru fiinţă a creatorului, obţinută din viziunea românească a lumii, cu unul din cei mai stranii creatori apăruţi în istoria culturii : cu Brâncuşi.
devenirea ÎNTRU FIINŢA. Tot cu o creaţie românească, aşadar, vom încerca să ilustrăm şi fiinţa ca fiinţă. Totul ne-a condus — cu presimţiri, simţiri şi concepte româneşti desprinse din creaţii populare şi culte ale istoriei noastre, spre a nu mai vorbi de geniul limbii — la un răspuns pentru fiinţa lucrurilor. Dar pentru fiinţa ca fiinţă, aceea care reiese şi ea din adîncirea lui „a fi întru44, drept devenire întru fiinţă ? Ne luăm cutezanţa să o ilustrăm cu un aspect, poate cel esenţial, din creaţia îmbibată de o abia începătoare conştiinţă filosofică, deopotrivă populară şi cultă, a lui Brâncuşi.
Este ceva izbitor în opera sculptorului român. Chiar dacă prin imposibil cineva i-ar contesta valoarea, nu-i poate contesta caracterul, poate unic în istoria artei, de universalitate. Şi nu se întîmplă aceasta numai pentru spectatorii umani, culţi şi chiar inculţi, care totuşi pot fi făcuţi să înţeleagă ceva din Cocoşul lui Brâncuşi, de pildă, sau dintr-un zbor de pasăre, spre a nu mai vorbi de Coloana fără sfîrşit; o spunem chiar gîndindu-ne la un spectator extraterestru. Parthenon-ul, catedralele, sau Venus din Millo şi Gînditorul lui Rodin, orice creaţie de artă, chiar un monument ce nu se vrea de a-rtă, dar poartă în el spiritul, ca Piramidele, nu ar fi de la sine inteligibile unei fiinţe extraterestre. Ar fi necesar să i se dea acesteia un minimum de lămuriri. In schimb cîteva, cel puţin, din operele lui Brâncuşi -ar fi înţelese de-a dreptul.
Cînd, în anii trecuţi, Cocoşul lui Brâncuşi (sau unul din cocoşii săi, căci aproape toate operele sale au izo-
192
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
topi, ca în viziunea românească a fiinţei şi aşa cum au substanţele lumii) a fost aşezat în faţa Parthenon-ului, s-a adus fără îndoială un omagiu măiestriei lui Brân-cuşi. Dar nu şi inteligibilităţii artei lui ? Ba mai mult, vom pretinde — independent de valoarea artistică intrinsecă a operei antice faţă de opera contemporanului nostru — că marele străin ar înţelege ceva din Cocoş, in timp ce ar ridica din umeri (dacă ar avea umeri) în faţa Parthenon-ului, nedumirindu-se cu atît mai mult cu cît Parthenon-ul ar fi restaurat în forma sa originală.
Se va spune : de o parte este o operă de artă cu un conţinut spiritual, de alta un fel de schemă şi o sugestie de operă. Dar piramida nu este şi ea o schemă ? Iar operele lui Brâncuşi n-au, şi ele, un conţinut spiritual ?
Toate creaţiile omului par să aibă un înăuntru = înăuntru, cum are Piramida mormîntul ei ascuns ; în schimb, ceva de ordinul Cocoşului are un înăuntru = în-ajară, are sinea lucrului dezvăluită : este un cîntec ce creşte, o făptură sau un gîtlej ce creşte, într-un cuvînt o creştere, ca şi în Coloană, iar aşa ceva se percepe de către oricine, chiar dacă nu ştie de Cocoş şi de cucurigu.
Operele lui Brâncuşi sînt în universalul fiinţei, în „esenţă44, spune el însuşi, nu mai sînt în simpla existenţă. Dar aceasta înseamnă că ele sînt cu adevărat în universalul fiinţei, exprimînd ceva din fiinţa ca fiinţă. Chiar cîte o operă ce exprimă mai mult o fiinţă anumită, ca Domnişoara Pogany — cu atît mai mult o făptură specifică dar în generalitatea ei, precum sînt : Muza adormită, Măiastră, Ţestoasa — intră în fiinţa generală, atunci cînd se reiau în alte versiuni. Dacă străinul n-ar înţelege ce reprezintă un chip al domnişoarei Pogany, ar
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMANEASCA 193
înţelege ce sînt izotopii unei aceleiaşi făpturi şi ar vedea în ei aceea ce sugerăm aici pentru fiinţa însăşi : un fel de devenire întru fiinţă a unei făpturi, reflectînd devenirea întru fiinţă de ordin general. Dacă, la fel, el n-ar prinde universalul zborului din zborul unei paseri, ar înţelege universalitatea şi o formă de esenţială fiinţare din zborurile reluate.
Şi cum să nu-i apară ceva cu înţeles în Masa tăcerii sau în Coloana fără de sfîrşit ? li poate fi limpede că este, în cazul Mesei, nu numai o prezenţă, într-un obiect central cu puii lui, cu multiplul lui, cu organizarea lui, dar i-ar fi limpede şi că este acolo o absenţă; că Masa cu scaunele din jurul ei mai aşteaptă ceva, ori au fost părăsite de ceva, ca atomul ionizat prin pierderea unui electron. Tot ce ştie el — şi ceva trebuie să ştie şi străinul extraterestru : numărătoarea, adică unitate şi multiplicitate, naştere de fiinţe vii, adică prefigurare de viaţă, gîndire raţională, adică deschidere dintr-un gînd a unui evantaliu de gînduri — totul se poate înscrie, nu în schema, ci în concretul acestei Mese a tăcerii, care este în definitiv şi una a vorbirii, cum este atît una a Morţii cît şi a Vieţii.
Iar Coloana ? Cine nu ştie nimic despre româneasca devenire întru fiinţă, adică despre răspunsul pe care 1-arn putea sugera — dar fireşte sugera, numai — întrebării de veacuri a lui Aristotel (ce este „fiinţa ca fiinţă"), ar trebui să se uite atent la Coloana fără sfîrşit. Dacă vrea mecanicul, are acolo cea mai splendidă desfăşurare mecanică ; dacă vrea organicul, vede din plin creşterea nod cu nod, vertebrarea şi organicul propriu-zis ; dacă, în fine, vrea imaginea spiritului, găseşte acolo cea mai
194
SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINŢEI
perfectă reacţie în lanţ a gîndului. Vrea cumva infinitul ? Dar e tocmai ce i se oferă, incapsulat acolo. Iar toate acestea sînt cu putinţă pentru că Brâncuşi s-a apucat să sculpteze fiinţa ca fiinţă.
Dar el a socotit că era de fapt „devenire întru fiinţă“, cum o simte infuz şi cugetul românesc. Iar creaţia sa se dovedeşte cu atît mai semnificativă, pentru gîn-dire, cu cît este vorba de sculptură, adică de arta fiinţei statuare, pe de o parte, şi de piatră, adică de materia fiinţei inerte, pe de alta.
Intr-adevăr, sculptura este prin excelenţă arta fiinţei, a apolinicului, căreia i se opune devenirea dionisiacă. Parmenide, cu fiinţa sa nemişcată, a fost geniul filosofic al apolinicului, dînd imaginea Sculpturii absolute, sfera. Dar iată că, pentru fiul de ţăran de la Hobiţa, sculptura nu mai este arta fiinţei, ci a unei stranii deveniri, pe care noi o identificăm drept devenire întru fiinţă. Aşa cum, potrivit cu sentimentul românesc al fiinţei, aceasta din urmă se clatină, artistul face ca Nemişcarea să se clatine.
Gîndirea a simţit şi ea nevoia să împletească devenirea cu fiinţa. Intr-un sens, încă de la Platou se punea problema unei împăcări între Parmenide, preotul fiinţei, şi Heraclit, profetul devenirii, dar împăcarea se făcea greu, cu renunţări şi concesii de ambele părţi. în zilele noastre gîndirea pur speculativă a încercat ceva şi mai riscant decît platonismul ; un Heiclegger s-a străduit să arate că Heraclit şi Parmenide nu mai trebuie împăcaţi, căci sînt efectiv una, deşi toţi istoricii gîndirii, începînd cu Platon, recunoscusem o adevărată opoziţie între cei doi; astfel încît gînditorul de astăzi, el însuşi, trebuie să violenteze spusele lor, spre a putea cununa devenirea
Cap. VI SENINĂTATEA FIINŢEI DIN PERSPECTIVA ROMÂNEASCA
unuia cu fiinţa celuilalt. Dar devenirea întru fiinţă vine să spună simplu că Heraclit, luat simbolic măcar, este cu adevărat una cu Parmenide, luat şi el simbolic — chiar dacă istoriceşte cei doi au fost opuşi ; iar Brâncuşi nu o mai spune, ci o pune sub ochii noştri, în sculptură.
Nu numai că Brâncuşi exprimă prin sculptură contrariul ei, fluiditatea, dar el merge pînă la generalitatea materiei (piatră, marmură, bronz, orice), ba pînă la esenţa ei, spre a propune prin ea contrariul. Căci orice ar fi materia, dacă ea nu e fulg sau puf de păpădie, nu poate exprima decît greutatea, în timp ce Brâncuşi vrea ca ea să exprime uşurătatea, zborul, aşa cum, în locul gravităţii fiinţei, sentimentul românesc intuia libertatea ei.
De aici — dacă cele două mari ordini ontologice, fiinţa şi devenirea, au fost contopite, amintind de felul cum contopeşte limba românească sensurile opuse su-dîndu-le, iar nu compunîndu-le exterior — simplitatea cu care Brâncuşi poate face ca imposibilul să ia chip familiar şi ca o lume de basm să devină realitate. Artistul, dealtfel, nu impune el realităţii naturale o lume de basm : o găseşte în sînul realităţii chiar, aşa cum găseşte folclorul românesc peste tot feeria basmului. In oraşul în care şi-a înălţat Coloana fără sfîrşit, se pot vedea, aşezaţi în grădina casei unde locuise el atunci, bolovani de piatră splendid şlefuiţi nu de artist, ci de ape. Brâncuşi găsise în apa Jiului o expresie directă pentru un fel de devenire întru fiinţă a pietrei.
Şi la fel cum vede imposibilul sau îl obţine simplu în natură, el îi dă chip de realitate, în zborurile exprimate prin piatră sau alt material şi în pluralitatea unei persoane sau a unei făpturi unice, redate într-altfel decît îşi făcea succesiv, în timp, Rembrandt autoportretele.
196
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
Căci acum nu mai sîntem în timpul curgerii ; dar sîntem într-un fel de timp şi într-o formă de curgere. Iar ca o nouă imposibilitate învinsă, sculptată totuşi simplu, el reduce la scara omului infinitul şi captează în sculptură de necaptatul.
Dar faptul că a reuşit să redea infinitul în finit, zborul în fixitate şi în materia inertă, identitatea într-o pluralitate care să nu fie de repetiţie ; faptul că putea pune sub ochii oricui devenirea în ordinea fiinţei, arătînd că numai astfel fiinţa „este“ şi trebuie să fie, anume ca devenire întru fiinţă, pe toate acestea el le-a exprimat într-o statuie simplă de la începutul carierei sale — Cuminţenia Pămîntului —, o statuie ce reprezintă poate primul său gînd, aşa cum ar putea să reprezinte primul gînd sau ceva din prima zi cînd Pămîntul a început să gîndească.
CUPRINSUL
Cuvînt înainte, 5 Introducere, 9
Cap. I — Orizo-ntul întrebării, 14
Cap. II — Modulaţii româneşti ale fiinţei, 26
1.	N-a fost să fie, 31
2.	Era să fie, 34
3.	Va fi fiind, 37
4.	Ar fi să fie, 43
5.	Este să fie, 48
6.	A fost să fie, 53
Cap. III — Sentimentul fiinţei, 58
—	Haos şi neant la Eminescu, 67
—	A prinde sau a nu prinde fiinţă, 72
—	Reabilitarea individualului, 76
—	Despre cîmpurile fiinţei, 80 Cap. IV — Raţiunea fiinţei, 86
—	Un model, 86
198
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI
—	„Luceafărul" şi modelul fiinţei, 96
—	Basmul fiinţei şi „Tinereţe fără bătrîneţe", 112 Cap. V — Arhedi, 146
—	Regîndirea instanţelor supreme, 146
—	Entităţi, suflări, dihănii, 150
—	Arheii lui Eminescu, 157
Cap. VI — Seninătatea fiinţei din perspectivă românească, 162
—	A fi întru, 168
—	Despre fiinţă şi cele două deveniri, 176
—	Devenirea întru fiinţă, 191
Lector: AURELIA BATALI Tehnoredactor: AUREL BUCUR
Apărut 1978. B. T. 27.02.1978. Tiraj 10700 ex. broşate. Coli tipar 12,5.
Tiparul executat sub comanda nr. 1/1795 la
întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“ str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti,
Republica Socialistă România