ION NISTOR ISTORIA BUCOVINEI Ediţie şi studiu bib-bibliografic de Stelian Neagoe HUMANITAS BUCUREŞTI, 1991 ION NISTOR cel mai de seamă istoric si om politic al Bucovinei Coperta colecţiei: Gheorghe Baltoc ISBN 973-28-0306-1 Toate drepturile asupra tipăririi acestei lucrări aparţin Editurii HUMANITAS în ziua de 21 mai / 3 iunie 1916 a avut loc sub cupola Academiei Române şedinţa solemnă consacrată audierii Discursului de recepţie al istoricului Ion Nistor, intitulat Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina (1774-1857). Proaspătului academician — ce încă nu împlinise vîrsta de 40 de ani — i-a făcut onoarea tradiţionalului Răspuns nimeni altul decît savantul Nicolae Iorga. Arc peste timp, vizionara alocuţiune a înţeleptului îşi păstrează pînă astăzi adînca-i semnificaţie: „Multora le-ar fi plăcut dacă ai fi studiat subiecte străine fără aplicare imediată la nevoile ţării dumitale şi părţii de neam românesc care trăieşte acolo... Dar dumneata ai rămas Bucovineanul. Te-ai coborît la realităţile modeste ale micii dumitale patrii, în care se cuprinde ce a fost mai mare în vechea Moldovă... în nenumărate studii, care au atins toate domeniile vieţii românilor de acolo, ai lămurit atîtea puncte confuze încă şi ai adaos o informaţie cu totul nouă şi de cel mai mare folos, dînd astfel bazelor istoriei Bucovinei româneşti o lărgime necunoscută pînă atunci... Ai fost unul dintre rarii cărturari români care au scos din studiile lor altceva decît arme pentru a înlătura pe alţii şi a se impune ei singuri. Nu te-ai lăsat terorizat de nimeni, şi nici n-ai terorizat pe cineva". Repere biografice de tinereţe. Ion Nistor este „de pămînt" din comuna Vicovul de Sus, cătunul Bivolărie sau Peste Apă din fostul judeţ Rădăuţi (astăzi Suceava). S-a născut în ziua de 4 /17 august 1876 şi a fost „botezat la 6 /19 august acelaşi an, ziua Schimbării la faţă a Domnului Nostru Isus Hristos". Părinţi i-au fost Ilie al lui Gheorghe Nistor, agricultor, şi Măria, fiica lui Dumitru Nistor — ambii originari din Vicovul de Sus. Primii doi ani de şcoală primară i-a urmat în satul natal, unde a deprins citirea şi scrierea buchiilor sub îndrumarea învăţătorului Samuil Maghior. Din 1886, vreme de trei ani a frecventat cursurile Şcolii primare din Rădăuţi, prilej şi de familiarizare cu limba germană. In perioada 1889-1897 adolescentul Nistor şi-a continuat studiile la Liceul german din Rădăuţi, sub directoratul lui Henrich Klauser — „un pedagog foarte distins şi binevoitor elevilor români", cum îşi va aminti Ion Nistor peste timp. Din păcate liceul respectiv nu avea decît două obiecte de studiu cu predarea în limba maternă a elevului: religia — profesor catihetul Ion Chelariu; limba şi literatura română — cu profesorul Ilie Cărăuş. însuşindu-şi bine limba germană, liceanul Nistor a ajuns ca în clasele superioare să predea ore de meditaţii copiilor din casele cele mai de vază ale urbei — exemplu, fiul dirigintelui şi profesorului său de matematică Anton Paul — reuşind, astfel, să atenueze întrucîtvaneajunsurile cauzate de precaritatea condiţiilor materiale de care avea parte un vlăstar de primă generaţie ţărănească ajuns în şcoli mai înalte. „în tot cursul studiilor mele secundare — sublinia Nistor la maturitate — am avut mare predilecţie şi interes pentru istorie şi mai ales pentru istoria română, de care nu se amintea nimic în manualele didactice din care învăţam". în fine, la 23 iunie 1897 a trecut examenul de „maturitate" (Maturitats Priifung), aşa-zisul bacalaureat deschizător de cale către învăţămîntul universitar. Din toamna anului 1897 îl aflăm înscris la Facultatea de Filozofie a Universităţii germane din Cernăuţi. Aci i-au fost profesori, între alţii: Ioan Gh. Sbiera — limba şi literatura română; Sigmund Herzberg-Frănkel — istoria universală; Frederic Zieglauer Blumental şi R.F. Kaindl — istoria austriacă; Walter Judaich şi Hans Krumayer — istoria antică; Ferdinand I .ttwl — geografie; Richard Wahle — filozofie; Wladimir Milkovicz — istoria est-europeană. După primii doi ani de studii universitare, în cel de al treilea (1899-1900) şi-a satisfăcut obligatoriul serviciu militar la Viena şi Pola, în cadrul Regimentului 4 artilerie, fiind lăsat la vatră cu gradul de locotenent în rezervă, în deplasările sale de student-militar, Nistor a avut fericite ocazii să călătorească pentru prima dată prin România, să lege prietenii de generaţie cu membrii Societăţii „România Jună" de la Viena. Altminteri, el a şi deţinut o vreme calitatea de preşedinte al Societăţii studenţeşti „Junimea" din Cernăuţi. O dată cu reluarea cursurilor universitare pentru anul trei de studiu, în toamna lui 1901, studentului Nistor i s,-a oferit şansa unui post de profesor suplinitor la Liceul de stat din Cernăuţi, cu un mic venit pecuniar atît de necesar continuării studiilor pentru fiul unui modest ţăran bucovinean în grija căruia se aflau alţi unsprezece copi^. La încheierea perioadei studenţiei, Ion Nistor a primit aşa,-numitul absolutoriu de la Universitatea cer-nfluţeană, un fel de certificat de licenţă (neprevăzut însă ca atare în programele de învăţămînt austriece). După trecerea cu brio, în vara anului 1^03, a examenului de capacitate pentru istorie şi geografie în limbile român|ă şi germană, Nistor a fost numit profesor secundar la Liceul clasic din Suceava. Din iunie 1907 a trecut lu aceeaşi catedră de istorie-geografîe a Liceului real din Cernăuţi. între timp s-a căsătorit cu tînăra Virginia Pauliuc, fiica preotului din Burla; la 5 iulie 1905 năseîndu-se singurul lor copil — Oltea, distinsa octogenară care se îngrijeşte astăzi cu atîta sîrg şi caldă pioşenie de restituirea în contemporaneitate a'operei ilustrului părinte al domniei sale. Fire entuziastă, cu vocaţie de apostol al neamului, Ion Nistor şi-a apropiat de timpuriu cîţiva colegi de credinţă naţională cu care a pus bazele VI revistei „Junimea Literară" (Cernăuţi, ianuarie-septembrie 1904, Suceava, septembrie 1904-mai 1914). Tot studiind istoria românilor, tînărul cărturar a sfîrşit prin a face din ea pasiunea de o viaţă. Se adăpa cu nesaţ de la izvoarele documentare descoperite şi cultivate de cronicari, de corifeii Şcolii Ardelene, de magistrii Xenopol, Bogdan, Onciul, Iorga ş.a. Ceruse cu insistenţă să fie transferat profesor secundar la liceul din Cernăuţi, tocmai pentru a avea posibilitatea să cerceteze bogatul fond de carte de istorie existent în Biblioteca Universitară din capitala Bucovinei. Gîndind la apropiatul doctorat, Nistor strîngea cu meticulozitate materialul documentar necesar elaborării tezei cu temă, evident, din istoria românilor. Din motive lesne de înţeles, Nistor a evitat să-şi treacă doctoratul la Universitatea din Cernăuţi. Foştii lui profesori nu puteau să fie îndeajuns de obiectivi, de competenţi în specialitatea aleasă de doctorand. A mers la Viena, s-a înscris la Universitatea de acolo şi a început pregătirea pentru doctorat sub îndrumarea profesorului Constantin Iosif Jirecek, vestit slavist şi bizantinolog, care tocmai crease Institutul pentru istorie est-europeană, inclusiv a slavilor din Balcani şi a românilor din Carpaţi. în prealabil obţinuse concediu de studii de la liceul cernăuţean, primind pe cerere următoarea notă de calificare din partea directorului Constantin Mandicevschi: „Petentul este un dascăl foarte capabil, preocupat de completarea cunoştinţelor sale, dezvoltînd şi o activitate literară. El îşi sprijină lecţiile, pe cît posibil, pe intuiţie, obţinînd rezultate foarte bune şi menţinînd o disciplină ireproşabilă. El apreciază şi tratează elevii cu severitate dar cu dreptate şi bunăvoinţă. îşi îndeplineşte obligaţiile de serviciu în mod punctual şi conştiincios. Purtarea sa în corpul didactic şi în afară de şcoală este deplin corectă." La Viena, doctorandul Nistor a audiat, pe lîngă prelegerile lui Jirecek, o serie de alte cursuri universitare: paleografie, diplomatică şi economie cu profesorii Oswald Redlich, Emil Ottenthal şi Alfons Dobsch; slavistica — W. Wondrak; etnologie — Mikail Halberstadl; istorie est-europeană — Hans Ubersberger; istoria artelor cu profesorul Dworzak; istoria universală cu profesorul Fournier ş.a.m.d. înscrierea la examenul de doctorat a făcut-o cu teza Pretenţiile moldoveneşti asupra Pocuţiei. O comisie instituită din profesori de specialitate, în frunte cu Jirecek, i-a admis lucrarea iar Academia de Ştiinţe din Viena s-a grăbit să i-o tipărească — fiind interesată de inedita descriere istorică a Pocuţiei în relaţie directă cu aspiraţiile pro-pocuţiene manifestate de domnitorii Moldovei, de la. Petru I Muşat la Ioan Vodă cel Cumplit. „Trecînd şi examenele riguroase:— îşi amintea academicianul Nistor — avui cinstea să fiu promovat la 22 mai i909, în Aula Universităţii dimViena, doctor în filozofie şi litere." După înfiinţarea Universităţii germane din Cernăuţi, românii bucovineni ceruseră în repetate rînduri crearea unei catedre de istorie naţională. I. Nistor s-a hotărît să-şi continue specializarea universitară tocmai în ideea VII că odată şi-odată tot va fi satisfăcută îndreptăţită doleanţă a fraţilor din Ţara de Sus a Moldovei. A mers la Universitatea din Miinchen, spre a asista la cursurile de bizantinologie ale profesorului Karl Krumbacher, precum şi la cele de economie politică predate de Luigi Bretano şi de Lotz. Audierea prelegerilor reputaţilor reprezentanţi ai şcolii economice bavareze i-a facilitat lui Nistor studiul asupra comerţului moldovenesc — materializat ta lucrarea de abilitare intitulată Relaţiile comerciale externe ale Moldovei în secolele X[V-XVI. De la Miinchen, I. Nistor a trecut la Leipzig pentru a urmări cursurile prestigiosului istoric Karl Lamprecht. în vara anului 1910 a efectuat şi o scurtă călătorie la Berlin, după care s-a reîntors în Bucovina natală. „Dar pentru a ajunge profesor de istoria românilor — va afirma mai • tîrziu Nistor — simţeam nevoia de a petrece un timp în Bucureşti şi Iaşi (septembrie 1909-vara 1910), spre a audia cursurile lui Onciul, Xenopol, Iorga şi Bogdan. Cunoscînd metoda de cercetare din Germania, mi-a căzut uşor să mă introduc în felul de cercetare şi expunere a istoriei naţionale, impresionîndu-mă îndeosebi frumoasa limbă românească, în care se făceau cursurile, limbă pe care eu, care îmi făcusem studiile liceale şi universitare numai în limba germană, o gustam foarte mult, dîndu-mi mare silinţă de a mi-o apropia şi însuşi cît mai bine." Cu o pregătire ştiinţifică temeinică, Nistor a revenit în primăvara anului 1911 la Viena, unde a preparat şi, apoi, a trecut — în iunie acelaşi an — examenul de abilitare ca docent la Universitatea din capitala habsburgică. Mai întîi a susţinut cu succes obişnuitele lecţii de probă, asistat fiind de delegaţia consiliului profesoral al Facultăţii de Filozofie. După care a urmat examenul de docenţă propriu-zis, desfăşurat în faţa comisiei prezidată de decanul Facultăţii de Filozofie, Francisc Exner şi compusă din profesorii Jirecek, Redlich, Ottenthal, Dopsch, Fournier şi Wettstein — ultimul, profesor de limbi orientale şi director general al Bibliotecii Imperiale. în urma rezultatului strălucit al examenului şi la propunerea aceleiaşi facultăţi de filozofie, Ministerul Instrucţiunii Publice a acordat docentului Ion Nistor „venia legendi", adică dreptul dea preda cursuri de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Fapt petrecut ca atare în octombrie 1911, cînd şi-a inaugurat lecţiile universitare tratînd despre Locul românilor în istoria sud-est-europeană. Astfel, în două semestre ale anului de studii 1911-1912, doctorul docent Ion Nistor a ţinut interesante cursuri universitare, reuşind să capaciteze atenţia numerosului său auditoriu pentru istoria românilor în raport cu istoria universală. Numai că ardenta dorinţă a dotatului cărturar era să ajungă profesor de istoria românilor la Universitatea din Cernăuţi. Din fericire prilejul s-a ivit destul de curînd. Insistentelor cereri ale românilor pentru o catedră de istorie naţională la Universitatea bucovineană, li s-a răspuns cu înfiinţarea catedrei de Istoria Europei sud-estice, cu deosebită consideraţie a istoriei rdmânilor. Decanatul Facultăţii de Filozofie din Cernăuţi 1-a invitat pe Ion Nistor să participe la concursul pentru ocuparea respectivei catedre. Ple- VIII dau în favoarea obţinerii catedrei tezele de doctorat şi docenţă, precum şi următoarele lucrări deja tipărite: Sistemul vamal molodovenesc (1911); Negoţ şi circulaţie în Moldova (1912); Contribuţii la istoria şcolilor în Moldova (1912). Nemaivorbind de sumedenia articolelor pe teme de istorie apărute în revista „Junimea Literară", al cărei redactor responsabil era însuşi Ion Nistor, şi în alte publicaţii ale vremii. Cîteva titluri edificatoare: Istoria Bucovinei în şcolile noastre secundare (1907); Hotarul Ţării Sepeni-cului spre Pocuţia (1909); Legăturile de comerţ cu Bistriţa (1910). Prin urmare, în baza titlurilor ştiinţifice obţinute, a studiilor întreprinse şi a lucrărilor tipărite, I. Nistor a fost propus de Facultatea de Filozofie pentru ocuparea nou createi catedre, în calitate de profesor extraordinar. Numirea oficială s-a făcut prin decretul imperial din 14 august 1912, iar legiuitul jurămînt 1-a depus la 1 octombrie 1912 în faţa guvernatorului Bucovinei, df. Rudolf conte de Meran. în prezenţa unui numeros public, profesorul Nistor şi-a expus la 12 octombrie 1912 lecţia inaugurală avînd ca subiect însemnătatea istorică a românilor şi începuturile organizaţiei lor de stat. Evocînd peste ani debutul lui Nistor la Universitatea din Cernăuţi, un martor ocular, Victor Morariu, scria: „în seara de 12 octombrie 1912 a fost o sărbătoare naţională. Sala VII, cea mai încăpătoare din sălile de cursuri, era arhiplină: toată elita şi intelectualitatea Cernăuţilor, cu mitropolitul Repta în frunte, delegaţii de profesori din provincie şi studenţimea radioasă, mîndră de această cucerire a sa. Şi a vorbit noul profesor, a vorbit nemţeşte despre «Importanţa istorică a românilor şi începuturile organizaţiei lor de stat». A vorbit nemţeşte dar cu un suflet românesc, cu mîndrie românească. Le-a spus nemţilor — căci, fireşte, erau şi ei de faţă, colegii universitari — că noua catedră, dacă se va ocupa cu popoarele de la Dunăre şi din Balcani, va fi totuşi îndeosebi o catedră de istoria românilor, întrucît aceştia şi ca număr şi prin aşezarea atît de favorabilă a pămîntului pe care-1 ocupă, deţin rangul întîi între neamurile din Europa sud-estică. «La noi în Bucovina — accentua profesorul Nistor — oriîncotro ne-am întoarce ochii, dăm de rămăşiţe de cultură românească şi de insti-tuţiuni româneşti. Fost-a doar ţara aceasta leagănul statului moldovenesc, în luptă aprigă cu pămîntul pustiu şi cu barbarii năvălitori, românii, cu o mînă pe plug şi cu cealaltă pe spadă, au cucerit cu greu ţara aceasta pentru cultură, întipărindu-i pecetea individualităţii lor istorice». într-adevăr, era o nemţească stranie, nemaiauzită, care o vorbea profesorul român; nu era mentalitatea domnilor Kaindl, Milkowicz şi a celorlalţi savanţi, fii ai lui Wotan. Iar zîmbetele lor şi strîngerile de mînă de la sfîrşit vor fi fost cam acre, mai ales fiind însoţite de frenezia aplauzelor publicului românesc, care simţea o mare satisfacţie că asemenea lucruri se spuseseră în sfîrşit pe nemţeşte, cu un fel de ironie Ia adresa acelora care nu voiseră să înţeleagă că istoria românilor trebuie predată româneşte. în seara aceea, Iancu Nistor le administrase o lecţie meritată — şi totuşi nu se spusese decît adevărul istoric." IX Concomitent cu activitatea didactică, Nistor coordona în continuare editarea revistei .Junimea Literară", elabora şi publica alte importante lucrări, studii şi articole, cum ar fr Din trecutul şcolilor noastre (1912); Lupta noastră pentru limbă (1912); O pagină din istoria bisericii bucovinene. Episcopul Herescu (1912); Arta noastră poporală (1912); Privire istorică asupra mtfcării politice la românii din Bucovina (1913); Din istoria Calendarului nostru (1914); Legăturile noastre cu Ardealul (1914); Raportul numeric tntre români şi ruteni în Bucovina pe vremea ocupării (1914); Bucovina sub raport politic şi adminstrativ (1915); Românii şi rutenii în Bucovina. Studiu Intoric şi statistic (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1915, XX+209 p. ); Originea numelui Bucovina (1915); Istoria bisericii din Bucovina şi restul ei naţional-cultural în viaţa românilor bucovineni (Editura Casa ^coaielor, Bucureşti, 1916, XXIX+295 p.). în anul 1913 Ion Nistor a fost ales în comitetul de conducere al „Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român în Bucovina", luînd asupră-şi redactarea Calendarului „Societăţii..." pe anul 1914. împreună cu colegul său de universitate, profesorul Sextil Puşcariu, a desfăşurat o serie de acţiuni cu caracter naţional-cultural prin cursuri de popularizare a istoriei şi literaturii române în Cernăuţi şi în multe alte loca-illftţi urbane şi rurale bucovinene sau învecinate Ţării Fagilor. Cicluri cu astfel de conferinţe a prezentat Nistor la Sibiu, sub auspiciile „Astrei", tra-tînd despre Istoria românilor din Bucovina şi Basarabia în secolul al XIX-Ita şi la Cernăuţi, în organizarea Societăţii studenţeşti „Junimea", avînd ca •ubiect Legăturile noastre cu Ardealul. Luîhd în consideraţie raportul colegiului Facultăţii de Filozofie din 24 rflat 1912, ministerul de resort a aprobat ridicarea lui Nistor la gradul de profesor ordinar (definita sau titular). însă izbucnirea primului război mondial şi ocuparea Bucovinei de către armatele ruseşti au dus la închide-roaiJniversităţii din Cernăuţi, care-şi va redeschide porţile abia la finele conflagraţiei mondiale şi sub o înfăţişare complet schLibată. Tot în luna mai a anului 1914 istoricul Ion Nistor a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar după un an — ivindu-se o vacanţă la Secţia I^orie — a fost proclamat membru titular al supremului for de ştiinţă, cultură şi artă, pentru ca exact după un alt an, în mai 1916, să aibă fericita"âeazie de a prezenta sub cupola venerabilului areopag Discursul de recepţie — Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina — aureolat de magnificul Răspuns al lui N. Iorga. De la această dată înainte începe perioada refugiului şi a pribegiei) la capătul căreia avea să se arate mîntuirea:" Marea Unire a românilor din 1918. „Izbucnirea războiului mondial şi ocuparea Bucovinei de către ruşi — rememora Nistor — mă siliră să părăsesc Cernăuţii, refugiindu-mă mai Intti la Cîrlibaba, la părinţii soţiei mele, care locuiau" acolo. în noiembrie însă, cînd patrulele ruseşti ajunseseră pînă la Cîrlibaba, am fost silit să trec graniţa în Dorna Şarului, de unde pornii cu familia mea pe plută, pe Bistriţi, la Piatra Neamţ, şi de acolo la Bucureşti, unde petrecui pînă în august 1916, cînd şi Bucureştii erau ameninţaţi, în urma intrării României în răz-I boi, alăturea de Puterile Antantei. în tot timpul petrecerii mele ca refugiat politic la Bucureşti, am lucrat necontenit la Biblioteca Academiei, pregătind lucrări privitoare la istoria Bucovinei, a cărei soartă politică era atunci la ordinea zilei... Ameninţarea Bucureştiului de către armatele lui Mackensen şi Falkenhayn, mă sili să părăsesc Capitala, refugiindu-mă întîi la Huşi şi de acolo, la începutul anului 1917, la Iaşi, avînd de luptat cu mari dificultăţi materiale". La un moment dat, în vara lui 1917, Iaşii deveniseră şi ei ameninţaţi de invazia armatelor Puterilor Centrale. Motiv pentru care Ion Nistor a trebuit să se refugieze la Odessa, unde a suportat cu stoicism teroarea bolşevică abătută asupra acelei regiuni. Aci, la cererea studenţilor români ba-sarabeni, a predat o seamă de lecţii din istoria românilor, pînă cînd cetele de revoluţionari ruşi au făcut imposibilă continuarea improvizatei dar atît de gustafei iniţiative didactice. Curînd şi-au făcut apariţia în Crimeea jandarmii unguri şi agenţii serviciului secret austriac, silind astfel refugiaţii bucovineni şi transilvăneni să ia din nou drumul pribegiei. După peripeţii de nebănuit, Ion Nistor, Octavian Goga şi bănăţeanul Avram Imbroane au reuşit să ajungă — prin Ovidiopol şi Cetatea Albă — la Chişinău. în capitala basarabeană Nistor a depus eforturi susţinute pentru înfiinţarea unei universităţi populare, în cadrul căreia a purces de îndată la predarea lecţiilor de istorie a Basarabiei cărturărimii dornice de cunoaşterea trecutului naţional. Ion Nistor a participat ca invitat la şedinţa istorică a Sfatului Ţării din ! 27 martie 1918, cînd a fost votat Actul Unirii Basarabiei cu patria-mamă România. Documentele cercetate în arhivele centrale basarabene, cum şi implicarea directă în evenimentele cotidiene i-au prilejuit peste cîţiva ani să redacteze şi să publice remarcabila carte despre Istoria Basarabiei. La Chişinău fiind, Nistor a primit decizia ministerială nr. 75638 din 10 octombrie 1918, prin care era delegat profesor de istorie la Seminarul Normal Superior din Iaşi, cu începere de la 15 octombrie acelaşi an. Scurt timp după decizia de mai sus i-a fost adusă la cunoştinţă numirea ca profesor suplinitor la catedra vacantă de Istoria românilor din cadrul Universităţii ieşene. Nistor n-a ajuns să ocupe nici una din catedre, deoarece foarte curînd avea să i se împlinească dorinţa sa de vis: reîntoarcerea la propria-i catedră universitară de la Cernăuţi. „Un destin norocos — remarca Nistor — a voit ca nu numai să mă întorc la catedra mea din capitala Bucovinei, ci mai mult chiar, să organizez Universitatea din Cernăuţi, din germană cum era, într-o universitate românească. Fui confirmat, o dată cu vechii mei colegi, profesor titular la nou înfiinţata catedră de Istoria românilor de la Universitatea românească din Cernăuţi. După moartea profesorului Dimitrie Onciul, întîmplată la 20 martie 1923, am primit invitaţia de a ocupa catedra vacantă de Istoria românilor de la Universitatea bucureşteană. Eram însă prea strîns legat de Bucovina ca să o părăsesc. De aceea am preferat să rămîn la catedra mea din Cernăuţi." Luminile idealului naţional. împrejurările i-au îngăduit însă lui Ion Nistor ca pe lîngă preocupările sale didactice şi publicistice, să dezvolte şi o prodigioasă activitate politică naţională care de multe ori a depăşit sfera restrînsă a ţării sale de baştină, Bucovina. Cum evocările lui Ion Nistor, redactate în anii 1948-1950, sînt extrem de interesante pentru acest segment formativ de viaţă spirituală, ne îngăduim transcrierea unor pasaje mai lungi nespus de edificatoare: „Soarta a voit să trăiesc şi să activez într-o epocă în care Bucovina, deopotrivă cu Basarabia şi Transilvania să ajungă în centrul preocupărilor politice ale naţiunii române. Războiul mondial avea să transforme harta politică a Europei şi tocmai ţările româneşti Muntenia, Moldova, Transilvania cu Banatul, Basarabia şi Bucovina se găseau în epicentrul acestor zguduitoare transformări. Ca tînăr, născut şi crescut în umbra gropniţelor domneşti de la Rădăuţi şi mausoleului de la Putna, îmbibasem încă din copilărie acea atmosferă de sfinţenie şi respect pe care aceste monumente ale trecutului o răspîndeau sfioase în jurul lor... Cînd am început să urmez şcoala nemţească de la Rădăuţi, unde a-yeam la început de luptat cu mari greutăţi pînă ce deprinsesem limba germană, mă întrebam adeseori de ce n-aş învăţa în Pomâneşte, cînd în toate satele din împrejurime nu se vorbea altă limbă decît cea moldovenească, cum o numeau ţăranii. în clasele superioare din liceu, unde învăţam istoria Austriei, m-am putut lămuri mai bine asupra celor ce-mi povesteau părinţii, că Bucovina fusese o parte a Moldovei şi că cel mai mare dintre voievozii ei, Ştefan, îşi avea reşedinţa la Suceava şi că el zidise mînăstirea de la Putna spre a aduce laudă lui Dumnezeu pentru biruinţa sa asupra paginilor şi că pe patul de moarte a lăsat cuvînt să fie înmormîntat la Putna. In istoria Austriei învăţam că împărăteasa Măria Tereza şi fiul ei, împăratul Iosif al II-lea, au scos Bucovina de sub jugul turcesc şi au alipit-o împărăţiei lor. în gîndul meu găseam o nepotrivire între cele văzute şi auzite acasă şi cele învăţate la şcoală şi de aceea eram veşnic preocupat de dorul să aflu adevărul. Aşa s-a trezit în mine dragostea şi interesul pentru preocupările istorice. Interesul meu fu sporit şi de profesorul meu de istorie Hans Major, care ştia să facă lecţii foarte frumoase. Doream din suflet să ajung şi eu în situaţia de a face lecţiuni aşa de frumoase. încă din primele clase de liceu se trezise în mine şi sentimentul naţional. Colegii mei de clasă, în majoritate absolută de origine nemţi şi evrei, îşi băteau adeseori joc de felul cum pronunţam cuvintele nemţeşti, ba chiar şi , cele latineşti, numindu-mă valach, ceea ce mă supăra foarte mult, fiindcă nu înţelegeam ce înseamnă acest cuvînt. O întîmplare mă lămuri însă cu-rînd că noţiunea de valach era identică cu cea de moldovan sau român. De Crăciun primisem de la una din surorile mele nişte mînecuţe de lînă în culorile roşu, galben şi albastru. Eram în clasa a doua de liceu. Dirigintele clasei, profesorul Alfred Pawlitschek, observînd mînecuţele acestea în trei culori îmi porunci să le scot şi să nu le mai port, fiindcă acestea sînt culorile naţionale româneşti, care sînt oprite în şcoală. Numai observaţia dirigintelui mă făcu să aflu că există culori naţionale româneşti care erau oprite în şcoală. Aceasta mi-a trezit curiozitatea de a afla pentru ce aceste culori erau oprite. Scurt după această întîmplare mă furişai şi eu la o reprezentaţie teatrală românească, dată de intelectualii din Rădăuţi. Se juca Florin şiFlori-ca de Alecsandri, care a făcut asupra mea o colosală impresie. La versurile «In genunchi toţi cu sfială fii ai acestui vechi păinîntl Căci coroana triumfală iar în cap ne va şedea...» am căzu t şi eu extaziat în genunchi, fără să-mi fi putut da seama ce fac. în clasele următoare am început să citesc tot mai multe cărticele româneşti din biblioteca clandestină a elevilor români de la liceu, pînă ce aceasta fu trimisă într-o noapte, în taină, la Cernăuţi, fiindcă direcţia liceului aflase de existenţa ei la catihetul Gavriil Teleagă şi era cît pe ce să dăm de belea. Lepturarul Iui Aron Pumnul nu mă mulţumea. Citeam însă broşurile ce a-păreau la Cernăuţi şi Suceava în bibliotecile tineretului şi ale poporului român din Bucovina. Profesorul nostru de limba română era un om bun, dar somnoros şi prea distanţat de sufletele noastre. Eram în clasa întîia de liceu cînd muriră unul după altul: Minai Eminescu, Ion Creangă şi Vasile Alecsandri şi-mi aduc aminte cum moartea acestor genii ale literaturii române fu comentată de elevii români, cuvîntările fiind rostite de cîte un elev din clasele superioare ale căror nume nu le mai ţin minte. Ştiu însă că am citit mult din scrierile acestor mari scriitori naţionali. La examenul de bacalaureat am scris despre operele dramatice ale lui Vasile Alecsandri, iar la oral am răspuns la întrebări în legătură cu activitatea naţională a lui Gheorghe Lazăr. Trecînd la universitate am intrat în Societatea academică «Junimea». Fiind ales bibliotecar, am întocmii în timpul vacanţei catalogul cărţilor pe care le şi citeam în bună parte — pe cele istorice, pe toate. M-au interesat foarte mult Cronicele editate de Kogâlniceanu, servindu-mă de ele la întocmirea conferinţelor istorice pe care le ţineam în şedinţele publice ale Societăţii. Societatea «Junimea», al cărei preşedinte eram în 1898-1899, se găsea în fruntea mişcării naţionale din Bucovina îndrumată de Gheorghe Popovici şi susţinută de presa naţională bucovineană în frunte cu ziarul «Patria». Am luat parte la lupta contra guvernatorului Frederic Bourguignon, care oprise purtarea tricolorului românesc şi contra politicii ucrainofile inaugurate de Aurel Onciul. în toamna 1899 am plecat la armată pentru a-mi face stagiul militar, iar după întoarcerea mea la universitate am reintrat din nou în viitoarea luptelor naţionale, care mă dezgustară însă foarte curînd, pentru că nici politica naţionaliştilor conservatori şi cu atît mai puţin cea a democraţilor ţărănişti nu corespundeau exigenţelor naţionale. Şi aceasta pentru motivul că atît unii, cît şi ceilalţi neglijau cu lotul legăturile cu România din timpul Hurmuzăcheştilor, fără de care nu se putea face o adevărată politică naţională în Bucovina. Pe mine, îndeletnicirea cu studiile istorice m-a cuprins în viitoarea vieţii politice, dîndu-mi seama că nedreptăţile comise faţă dc neamul românesc din Bucovina şi de XII XIII aiurea se cereau îndreptate şi împilările înlăturate. Or, la aceasta nu se putea ajunge fără de o riguroasă acţiune politică şi naţională. înţelegeam şi eu că în împrejurările date' o asemenea politică întîmpi-na mari dificultăţi în calea ei, dar ea trebuia totuşi încercată şi pusă în practică cu orice risc. Academia Română propovăduia unitatea culturală a tuturor românilor iar Nicolae Iorga începuse prin «Sămănătorul» o vastă propagandă pentru închegarea acestei unităţi. Publicaţiile din Editura Mi-nerva şi alte edituri găsiră o largă răspîndire în Bucovina, mai ales în rîndu-rile tineretului naţionalist. Condiţiile erau deci favorabile pentru editarea unei publicaţii periodice care să militeze în Bucovina pentru această unitate culturală. Acest organ era «Junimea Literară» al cărei prim număr apăru la 1 ianuarie 1904 în colaborare cu Victor Morariu, Liviu Marian şi Gheorghe Tofan. Eram cîţiva tineri care ne angajam să deşteptăm în publicul bucovinean gustul pentru lucrările literare româneşti şi să îngrijim ca ideile întrupate în aceste lucrări să pătrundă în toate sufletele bucovinenilor. Pe calea aceasta încercam să manifestăm adeziunea noastră la unitatea culturală a tuturor românilor şi să inaugurăm o mişcare literară în Bucovina, care să ne smulgă din ghiarele indiferentismului şi ale letargiei în care se zbătea neamul românesc din Bucovina, stăpînit de patimi politice meschine şi de rivalităţi personale. Ne disciplinasem gîndurile, ne întărisem convingerile şi luasem hotărîrea fermă de a cultiva idealul naţional integral şi de a rămîne în orice împrejurări ostaşii lui credincioşi. Nicolae Iorga înţelese mai bine ca oricine, salutînd apariţia noii reviste în cuvintele: «Tinerii bucovineni s-au adunat în jurul „Junimei Literare", unde orice scînteie de talent este bine venită şi ajutată, şi aceasta pentru a zgudui pe adormiţi, ghiftuiţi şi cocoţaţi, pentru a dezmeteci pe năuci şi pedepsi pe vînzători...»". Tribun al luptei pentru Marea Unire a românilor. Sosind în refugiul de la Bucureşti, în toamna lui 1914, Ion Nistor — împreună cu un mare număr de fraţi în ale pribegiei — a constituit Comitetul refugiaţilor bucovineni, al cărui preşedinte perpetuu şi destoinic a fost. în această calitate a intervenit adesea pe lîngă forurile competente pentru plasarea tinerilor bucovineni la diferite şcoli şi internate din capitala României. Mulţi dintre acei adolescenţi au fost îndreptaţi către şcolile militare, unde se pregăteau să devină ofiţeri de front. Cu referire la propaganda naţională, Nistor a servit celor în drept informaţii proaspete şi din surse calificate, asupra stărilor de lucruri din Bucovina şi a colaborat la o serie de ziare cu materiale de istorie şi de politica la ordinea zilei. „Evenimentele de pe diversele"lfronturi — ţinea să remarce I. Nistor — mă întăreau tot mai mult în credinţa că se apropia ceasul reîntoarcerii Bucovinei la sînul patriei-mame. Credinţa aceasta stăruia şi în cercurile diriguitoare din Bucureşti. Intrarea Românie: în război alături de Puterile Antantei făcea să sporească numărul refugiaţilor din Bucovina, dînd mult de lucru Comitetului pentru plasarea lor. în timpul tratativelor pentru încheierea Convenţiei politice şi militare cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia, am prezentat guvernului I.I.C. Brătianu mai multe memorii cu chestiunea Cernăuţilor, pe care ruşii doreau să-i cuprindă în graniţa lor de la Prut. Graţie datelor istorice, etnografice şi economice din memoriile mele, guvernul român a fost în măsură să susţină cu succes cauza Cernăuţilor şi să o cîştige, spre marea mea mulţumire sufletească". Pe cînd trupele Puterilor Centrale şi ale aliaţilor lor se apropiau ameninţător de Bucureşti, Ion Nistor a fost nevoit să se retragă împreună cu familia la Iaşi. De astă dată, în calitatea sa de preşedinte a! Comitetului refugiaţilor bucovineni a mijlocit pe lîngă guvernul român în vederea acordării cetăţeniei române şi reglementării situaţiei militare pentru bucovinenii aflaţi în exodul din Moldova. La 9 iunie 1917 a avut loc primirea oficială, în Piaţa Unirii din Iaşi, a primelor detaşamente de voluntari bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni, foşti prizonieri de război din armata austro-ungară, veniţi din Rusia. între cuvîntătorii de pe treptele statuii lui Cuza Vodă s-a numărat şi Ion Nistor care, în esenţă, a spus următoarele: „Adresîndu-mă vouă, iubiţi fraţi bucovineni, vă sfătuiesc ca un frate mai mare..., închegaţi prietenie trainică cu camarazii voştri din Regat şi din Ardeal cu care veţi forma o singură ţară şi veţi vieţui împreună cînd izbînda va fi a noastră. Şi ea va fi! întindeţi mîna prieteneşte-şi fraţiţpr voştri din Basarabia care luptă umăr la umăr cu voi pentru zdrobirea aceluiaşi vrăjmaş... Falnici plăieşi ai Bucovinei, cu Dumnezeu înainte!" Prin grija lui Ion Nistor şi cu asentimentul guvernului Brătianu a luat fiinţă, la 2 iulie 1917, Misiunea română în Bucovina, cu scopul de a lămuri pe ce: rămaşi acasă asupra mobilurilor urmărite de statul român în Ţara de Sus a Moldovei şi pentru ajutorarea familiilor soldaţilor şi ofiţerilor bucovineni care luptau voluntar pe frontul român. în august 1917, pe cînd se afla retras la Oriessa, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, Ion Nistor, a început o colaborare fructuoasă cu Octavian Goga, preşedintele Comitetului refugiaţilor transilvăneni. Ambii tribuni naţionali au avut mai apoi, la Iaşi, o consfătuire cu profesorul ThomâS Masaryk, viitor preşedinte al Cehoslovaciei, cu referiri exprese la urmările iminentei dezmembrări a anacronicei monarhii bicefale. în primăvara lui 1918, conducătorul Comi'etului refugiaţilor şi Misiunii române în Bucovina s-a stabilit pentru un timp la Chişinău, de unde sistematic călătorea la Iaşi pentru contacte politice cu guvernanţii Vechiului Regat. în capitala moldavă a pus bazele, împreună cu Octavian Goga, Comitetului Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia şi al corpului ofiţeresc de voluntari. în numele Comitetului Naţional nou creat Ion Nistor şi Octavian Goga au prezentat regelui Fer-dinand al României, la 6 octombrie 1918, Declaraţia prin care se cerea ca Bucovina şi Transilvania să fie sprijinite în lupta lor de eliberare de sub asuprirea austro-ungară şi unire a celor două provincii istorice româneşti cu Vechiul Regat, într-un stat naţional sub sceptrul dinastiei române. în numele aceluiaşi Comitet Naţional, I. Nistor a protestat prin presă XIV §i tn adunări publice împotriva inoperantului tratat de pace de la Brest- folosul şi fericirea populaţiei naţionale româneşti. Consiliul şcoli Iar al ţării, cît şi consiliile şcolare judeţene se folosesc în cores-■ pondenţa lor şi în instrucţiunile pe care le dau conducerilor şco-lare de limba germană. Prin aceasta se dădea şi organelor şcolare S din subordine indicaţia ca şi ele să poarte corespondenţa în limba B germană, ceea ce este un expedient nefiresc şi nedrept. Este firesc, W şi vechea legiuire şi-o luase ca normă, ca limba maternă a elevului Wl să fie limba de predare în şcolile populare. Şi tot atît de firesc şi în spiritul legii este ca şi obişnuitele certificate şcolare, cît şi corespondenţa oficială a şcolilor să se poarte în aceeaşi limbă. Şi cum J| autorităţile şcolare sînt create pentru şcolile existente, şi nicide-ţ, cum şcolile populare pentru autorităţile şcolare, n-ar fi decît firesc şi drept ca ele să se conformeze unele altora, şi anume ca f Consiliul şcolar al ţării şi consiliile şcolare judeţene să îndrepte emisiile lor către comunitatea şcolară în limba care serveşte ca limbă de instrucţie la acele instituţii. Referindu-se la situaţia anormală care domnea în şcolile din | Bucovina, ziarul „Der Patriot" observa cu multă ironie că „românii sînt supuşi dresurii pangermaniste pentru a putea fi dezbrăcaţi de particularităţile lor naţionale". 192 193 4. înfiinţarea mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei şi moartea episcopului Eugenie Hacman Guvernul centralist a lui Hohenwart care înlocui guvernul Potocki nu se grăbi să impună episcopului Eugenie publicarea statutului Fondului bisericesc în foaia oficială a episcopiei şi astfel chestiunea congresului aprobat, dar neconvocat de episcop, rămase în suspensie pînă după moartea lui Eugenie. între timp, la 1870 luă fiinţă la Cernăuţi Direcţiunea bunurilor Fondului greco-oriental al Bucovinei, iar în 1872 agendele Fondului bisericesc trecură de la Ministerul Cultelor la Ministerul Agriculturii din Viena. Directorul Fondului se numea prin decret imperial, avînd sub ordinele sale ocoalele silvice şi economice din vastul cuprins al domeniilor fondului. Noul guvern dizolvă Dieta Bucovinei. Alegerile dădură o majoritate centralistă şi Eudoxiu Hurmuzachi ajunse din nou căpitan al ţării, rămînînd în această demnitate pînă la moartea sa, întîmplată la 1874. Arătasem mai sus cum constituirea imperiului habsburgic pe bază dualistă a adus cu sine ruptura legăturii ierarhice a episcopiei Bucovinei cu mitropolia de la Carlovăţ, care rămase în graniţele statului ungar. De aceeaşi soartă fură lovite şi episcopiile sîrbeşti de la Zara şi Cattaro, din Dalmaţia, care rămăseseră şi ele, deopotrivă cu Bucovina, la Austria. Rămăsese să se găsească o soluţie pentru organizarea canonică a acestor trei episcopii ortodoxe. După îndelungate deliberări, guvernul austriac ajunse la soluţia creării unei mitropolii a Bucovinei şi Dalmaţiei constituite în aşa fel ca episcopul Bucovinei să fie înaintat la rangul de mitropolit, iar cei doi episcopi dalmatini să devină sufraganii săi. Proiectul înfiinţării unei mitropolii cu episcopi sufragani „tocmai la marginile pămîntului, unde şi sf. Soare, obosit, se îneacă în mare", — cum scria în noiembrie 1871 un corespondent din Bucovina în coloanele ziarului „Gura Satului" din Pesta — găsi aprigi susţinători în presa guvernamentală din Viena. Ziarul „Ne-ue Freie Presse" considera nimerită înfiinţarea acestei mitropolii pentru „a crea un prejudiciu contra pretenţiilor teritoriale ale Ungariei asupra Dalmaţiei şi pentru a confirma definitiv despărţirea teritorială între ambele jumătăţi de imperiu, deci despărţirea românilor 194 I Mi din Bucovina de românii transilvăneni şi a sîrbilor din Dalmaţia de conaţionalii lor sîrbi din ţările coroanei ungare; prin urmare, dărîmarea puterii teritoriale şi etnografice de dincoace şi de dincolo între populaţia de aceeaşi origine, de aceeaşi limbă şi de aceeaşi confesiune". Acestea erau deci motivele pentru care guvernul de la Viena, în urmărirea unor mari planuri politice, consimte la înfiinţarea mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei, şi nicidecum ca obligaţie morală faţă de ambiţiile senile ale episcopului Eugenie Hacman, cum strigau în gura mare puţinii săi aderenţi, în frunte cu noul său secretar, Anton Schonbach — de naţionalitate poloneză şi de confesiune romano-catolică. Pe acest Schânbach îl alesese într-o vreme episcopul Eugenie deputat al Fondului bisericesc greco-oriental în Dieta ţării, silind pe membrii Consistoriului şi pe stareţii mînăstirilor să-1 voteze. Cînd se ajunse însă la validarea mandatului de către plenul Dietei, alegerea fu invalidată ca ilegală. La 23 ianuarie 1873 apăru decretul imperial pentru înfiinţarea mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei şi pentru ridicarea episcopului Eugenie Hacman la rangul de arhiepiscop şi mitropolit al noii arhidieceze ortodoxe din Austria. înfiinţarea noii mitropolii, dar mai ales numirea lui Eugenie în fruntea ei, fu rău primită de clerul bucovinean. în unele protopresviteriate, ca cele de la Cîmpulung şi Humor, se ridicară chiar proteste formale contra noii aşezări a treburilor bisericeşti din Bucovina. De crearea noii mitropolii se sesiză şi mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, care înainta Ministerului Cultelor din Bucureşti un energic protest prin care afirma drepturile sale ierarhice asupra episcopiei Bucovinei şi invita pe episcopii săi sufragani de Roman, Huşi şi al Dunării de Jos să se asocieze la protestul său contra „episcopului fără de lege şi a mitropolizării sale, săvîrşite împotriva canonului 12 al sinodului al IV-lea ecumenic". Iată cum formula mitropolitul Calinic protestul său: „Părintele episcop Hacman, creat în mod anticanonic prin po-testatea lumească — şi încă eterodoxă, străină, necompetentă — de mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei, pare-ni-se că n-are să rămînă în pace în uzurpatul său scaun mitropolitan, ba încă doară că poate să cadă sub anatema bisericească canonică. Am amintit 195 i deja că nu numai dreptcredinciosul cler şi popor al Bucovinei nu se poate împăca cu această măsură nemţească, adine tăietoare în drepturi şi vătămătoare de conştiinţă, ci nici sîrbii dalmatini nu vor să ştie de o creaţiune absurdă şi abnormă". în adresa sa către episcopii sufragani, mitropolitul Calinic afirma dreptul său ab an-tiquo asupra diecezei bucovinene şi, sprijinindu-se pe dispoziţiu-nile canonului pentru astfel de întîmplări, le cerea părerea în privinţa unei proceduri pentru ca „într-o chestiune atît de vitală să se statornicească o unitate de acţiune". în continuare, mitropolitul Calinic arăta că n-ar avea decît să mulţumească lui Dumnezeu dacă episcopia Bucovinei ar fi avut aceleaşi drepturi pe care le-a avut mitropolitul Şaguna, cerînd prefacerea scaunului său episcopal într-unui mitropolitan. Pe cînd în formarea acestuia din urmă se recunoaşte generalmente o garanţie pentru naţionalitatea şi ortodoxia noastră, mitropoliza-rea episcopului Hacman se vede nu numai contrarie, dar este şi arogarea unui drept pe care nu-1 are şi nu-1 poate avea. Ziarul „Albina" arăta că după afirmaţiile unor jurnale din Viena şi Pesta s-ar pregăti şi la Carlbvăţ un protest contra creării noii mitropolii, iar contra episcopului Eugenie excomunicarea în cazul cînd ar trece peste hotarele puse de canoanele ecumenice. Cum însă nici laşul şi nici Carlovăţul nu-şi puteau impune punctul lor de vedere — mitropolitul Andrei Şaguna nu luase nici o atitudine faţă de noua „creaţie" — mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei luă fiinţă şi noul arhiepiscop şi mitropolit Eugenie se pregătea să plece la Cernăuţi pentru instalarea sa în noul scaun mitropolitan. Totuşi, protestele ce curgeau puhoi contra numirii sale îl enervară peste măsură, aţîţînd mereu dorul său de răzbunare contra potrivnicilor săi din Bucovina. Ura sa contra acestora ajunse la paroxism. într-un asemenea acces de ameninţări furioase că va reglementa el dieceza îndată ce se va instala la Cernăuţi, el muri la Viena, la 31 martie 1873, chiar în preajma plecării sale la Cernăuţi. Se vede că providenţa nu-i îngăduise a se aşeza în scaunul mitropolitan de la Cernăuţi. Rămăşiţele sale pămînteşti fură transportate la Cernăuţi şi înhumate acolo în biserica catedrală. Semnificativ pentru trecerea de care defunctul chiriarh se bucura la ; I diecezanii săi este faptul că nu se găsi nici unul dintre înalţii digni-tari bisericeşti din Bucovina care să rostească un cuvînl la funera-riile sale strict oficiale. Fostul secretar al defunctului Eugenie recomanda pentru lespedea funerară următorul epitaf: Aici odihnesc îndărătnicia şi ambiţiunea neînduplecate. în schimb apăru în ziarul „Albina" din Viena un necrolog din pana unui „teolog" bucovinean: „Nume străin a purtat, străinilor le-a servit, în străinătate a murit, precum merita. E transportat deja de aci la Bucovina. Sărman pămînt, ţarnă nefericită, tu să păstrezi rămăşiţele omului care ţi-a făcut atîtea nedreptăţi, ce atît tc-a batjocorit, care ţi-a persecutat şi asuprit pe fiii tăi după placul străinilor, ţi-a călcat în picioare drepturile tale naţionale şi legile tale bisericeşti, moştenite din buni-străbuni, te-a despuiat de averile talc, le-a vîndut şi trădat pe mîinile veneticilor pentru nişte titluri deşarte şi nedrepte, şi tu să-1 primeşti şi să-1 păstrezi în sînul tău? Mai bine, mai just ar fi fost dacă ar fi rămas acolo undc-1 dusese soarta să moară; căci ea însăşi, de bună seamă 1-a aflat nedemn de pămîntul tău, blîndă Bucovină. Moartea a stins persoana sa, să nu mai poată păcătui, a stins-o într-un moment cînd păcatele lui, trecînd marginile Bucovinei, încercau să lovească în faţă toată creştinătatea dreplcredincioasă —, cînd capii acesteia, episcopii Dalmaţiei, mitropolitul Carlovă-ţului, mitropolitul Sucevei, patriarhul Constantinopolului etc. deveniră îngrijoraţi de intrarea unei schisme în biserica orientală; cînd toţi locuitorii Bucovinei şi Dalmaţiei care nu i-ar fi refuzat ascultarea bisericească unui schismatic erau ameninţaţi de peri colul excomunicării! Tatăl însă, cel ceresc, care nu şi-a întors ochii de la Biserica noastră, ne-a scutit de acest pericol înfiorător, chemînd la sine pe Eugenie Schismaticul înaintea judecăţii tronului său, unde va trebui să dea seama de toate cîte a făcut, ca factor sau ca unealtă, unde î se vor cumpăni fără favoare şi fără prejudecată şi cînd se vor găsi rele şi grele şi ucigătoare pentru cei ce a-veau chemarea şi datoria de a-i învia, greu i se vor imputa! Şi acelea vor rămîne pururea nişte pete întunecate nu numai în istoria diecezei bucovinene, ci şi în istoria întregii biserici gre-co-orientale; vor rămîne nişte mostre îngrozitoare — dar de bună 196 197 învăţătură — pentru cei ce vor fi chemaţi ca să poarte în viitor cîrja episcopiei bucovinene. Mult rău a căşunat el în ţara sa. Urmele devastărilor sale vor dura în Bucovina mai mult timp decît durară cele ale invaziunilor avarilor, tătarilor şi turcilor. Va trebui să vină un arhipăstor prea iscusit, prea strălucit, un om extraordinar, ca să poată vindeca rănile ce le înfipse Hacman naţiunii şi bisericii noastre în Bucovina; aceste răni sînt prea multe ca să le putem enumera, prea mari, prea cunoscute, prea dureroase... in-fandum renovare dolorem!" 5. Arhipăstoria mitropoliţilor Teofil Bendella şi Teoctist Blajevici După o scurtă sedisvacanţă mitropolitană, împăratul Francisc Iosif, ascultînd dorinţele patronilor bisericeşti din Bucovina, numi la 12 noiembrie 1873 pe arhimandritul diecezan Teofil Bendella arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Noul arhipăstor era originar din Cernăuţi, unde îşi făcuse studii liceale şi teologice, pe care le continuă apoi la Viena. El îndeplinise multă vreme funcţia de rector al Seminarului clerical din Cernăuţi, pu-blicînd o broşură nemţească, apărută la Viena în 1845 sub titlul Bucovina în regatul Galiţiei. El a colaborat la întocmirea Calendarului diecezan şi a întocmit şi un manual de ştiinţe naturale pentru uzul şcolilor triviale din Bucovina. îndeplinind apoi cîtăva vreme funcţia de stareţ mînăstiresc, fu chemat în Consistoriul din Cernăuţi şi ajunsese în urmă arhimandrit de scaun. în calitatea aceasta, el reprezenta ani de-a rîndul funcţiunea de deputat al Fondului bisericesc în Parlamentul de la Viena — unde îndeplinea rolul de traducător al cuvîntărilor rostite de deputaţii transilvăneni, care necunoscînd bine limba germană, îşi rosteau cu-vîntările în limba română — fără însă să aprobe în toate acţiunile şefului său, episcopul Eugenie Hacman. El rămase un aderent convins al ideii naţionale, susţinută cu atîta tărie şi însufleţire de fruntaşii mirenilor din eparhie. în 1862 Bendella semna petiţia românilor ortodoqi din Austria, pentru întemeierea mitropoliei româneşti a Transilvaniei. Fără să se fi înrolat în rîndurile luptătorilor pentru naţionalitate şi sinodalita- 198 te, el trecea totuşi ca un român bun, sincer şi devotat în tăcere cauzei româneşti. Numirea sa a fost bine primită de cler şi de popor, care se bucurau văzîndu-se în sfîrşit scăpaţi de terorismul şi samavolnicia înaintaşului său. Hirotonia o primi la Sibiu din partea urmaşului lui Şaguna, mitropolitul Procopie Ivacicovici, în ziua de 21 aprilie 1874. Cu acea ocazie-solemnă, noul mitropolit al Bucovinei rosti o frumoasă cuvîntare, spunînd între altele: „Mari, cu adevărat mari, sînt îndatoririle pe care le primesc astăzi, îndatoririle de a fi învăţătorul, amicul, părintele şi mijlocitorul poporului, căci spre a împlini aceste îndatoriri se cere orice sacrificiu, fie al ostenelilor de zi şi al privegherilor de noapte, al petrecerii în post şi rugăciuni neîncetate, al părăsirii tuturor îndemânărilor de viclenie — ba însăşi sacrificarea vieţii. Şi ce altă mă poate face a mă supune la ţ flf astfel de sacrificii, dacă nu dragostea evanghelică, care după cu-I |H vîntul apostolului: «Toate le sufere, toate le rabdă, la toate speranţă are». într-adevăr, voi să iubesc poporul meu, voi să-I iubesc din toată inima şi atunci voi îndeplini şi toate îndatoririle mele către dînsul; atunci îi voi fi un învăţător apostolic, un amic credincios, un părinte spiritual, un rugător fierbinte înaintea lui Dumnezeu. I m In valul unor cugetări ca acestea, îmbărbătarea sufletului meu răsare din încrederea neclintită în ajutorul Iui Dumnezeu, iar îH? mîngîierea inimii mele creşte şi se întăreşte cînd cugetă la vecinătatea eparhiei bucovinene cu sfînta mitropolie de aici, unde împrejurul marelui luceafăr ierarhic văd o cunună măreaţă de lumini strălucitoare, un popor ales al lui Dumnezeu, care după lupte nenumărate, suferinţe nespuse, ca un Israil a ajuns în stare de binecuvîntare. Binecuvîntat să fie numele sfintei mitropolii a românilor gre-co-orientali din Transilvania şi Ungaria şi mulţumire adîncă aduc excelenţei sale părintelui mitropolit, împreună şi prea sfinţiilor episcopi care avură bunăvoinţa prin serviciul actului de hirotonie de astăzi a îndeplini o lipsă simţitoare în ordinea ierarhică a eparhiei bucovinene. Binecuvîntat de Dumnezeu să fie poporul român care dedică atît de mari sacrificii pentru bunăstarea şi înflorirea bisericii! Binecuvîntarea Domnului peste adunarea de as- 199 tăzi, cu al său dar şi cu a sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!" După instalarea sa la Cernăuţi, noul mitropolit plecă la Viena, unde, după noua constituţie, era membru de drept al Casei magnaţilor — Herrenhaus. Acolo el se întîlni cu episcopii săi sufragani din Dalmaţia, constituind cu ei împreună sinodul mitropolitan. Făceau parte din acest sinod mitropolitul Teofil Bendella şi episcopii Dalmaţiei Cneajevici şi Petrovici ca membri, iar funcţia de cancelar al sinodului o îndeplini arhimandritul Silvestru Morariu Andrievici. în primele şase şedinţe membrii sinodului întocmiră şi votară regulamentul sinodal, care cuprindea 28 de articole. Potrivit acestui regulament care primi aprobarea imperială numai în 1884, şedinţele sinodului se împărţeau în: ordinare, periodice şi extraordinare. Cele ordinare se ţineau o dată pe an sub preşedinţia mitropolitului, avînd a se ocupa de chestiuni privitoare la dogmele credinţei şi la jurisdicţia bisericească. Ca biserică sinodală servea biserica greceascăa Adormirii Maicii Domnului din Viena, cu toate că mijloacele Fondului bisericesc ar fi îngăduit ridicarea unei biserici sinodale româneşti. O asemenea ctitorie a fost binevenită la Viena, şi pentru numeroasa colonie română de acolo, cît şi pentru studenţii şi soldaţii români care se aflau acolo şi simţeau nevoia unei biserici a lor naţionale. Dovadă este că prin anii 1910 membrii coloniei române, ajungînd la neînţelegere cu grecii, a-rendaseră într-un edificiu din centrul capitalei austriece un apartament pentru instalarea unei capele româneşti, în care se săvîrşea regulat serviciul religios în duminici şi sărbători. întorcîndu-se la Cernăuţi, înaltul chiriarh îngriji pentru sporirea congruei preoţeşti şi pentru o mărire a dotaţiei clerului monahal. Cu toate acestea, membrii ruteni din rîndurile clerului manifestară mari nemulţumiri faţă de noul spirit de conducere pe care mitropolitul Teofil îl introduse în arhidieceză, spre deosebire de spiritul ce domnise în timpul antecesorului său. Din ordinul său se introduse scrierea cu litere latine în locul „buchilor" chirilice, menţinute cu toată îndărătnicia de Eugenie Hacman. Numărul 5 din „Foaia Ordinaciunilor" pe 1874 apăru cu caractere latine atît de mult şi de mulţi dorite; în 1881 s-a introdus ortografia Academiei Române. Din ordinul mitropolitului Teofil apăru în „Foaia Ordinaciunilor" regulamentul pentru alegerea congresului bisericesc care primise aprobarea imperială, dar pe care Eugenie refuzase să-1 promulge în organul oficial al eparhiei. El stărui totodată pe lîngă guvernatorul Bucovinei ca să convoace congresul pe data de 17 octombrie 1874. De astă dată guvernul refuză însă convocarea congresului şi mitropolitul Teofil muri — la 21 iulie 1875 — fără să fi reuşit a prezida constituirea congresului. Corpul său neînsufleţit fu adus la Cernăuţi şi înmormîntat în capela mitropolitană, alături de sicriul lui Dosoftei Herescu. După moartea lui Teofil, scaunul mitropolitan de la Cernăuţi rămase vacant aproape 2 ani. în timpul sedisvacanţei, conducerea mitropoliei era încredinţată arhimandritului diecezan Teoctist blajevici. Acesta era fiu de preot din Tişăuţi, de lîngă Suceava, îşi "Scus•> studiile la Institutul Teologic din Cernăuţi, după terminarea cărora ajunse rector al Seminarului diecezan şi apoi egumen la Dragomirna. în calitatea aceasta, el făcu la 1856 parte din comisia pentru deschiderea mormintelor domneşti de la Putna, asupra căreia relata arhitectul Carol A. Romsdorfer în lucrarea sa intitulată Deschiderea mormintelor domneşti din mănăstirea Putna — Die Eroffnung der in der gr. or. Klosterkirche Putna befind-lichen Furstengrăber im Jahre 1856. în clipa ridicării lespezii de pe racla cu osemintele lui Ştefan cel Mare se spune că ar fi căzut un amofor asupra capului lui Teoctist, o întîmplare ce fu interpretată mai tîrziu ca o prevestire a carierei sale mitropolitane. Mai impresionantă a fost însă o altă scenă ce se petrecu cu acea ocazie. La deschiderea sicriului marelui domnitor, săteanul Nicolae Niţu din Putna căzu în genunchi şi, făcîndu-şi cruce, exclamă cu ochii plini de lacrimi: „Săracii de noi! Ăsta-i tatăl nos-trur în tinereţele sale, Teoctist se îndeletnicea cu scrisul românesc sub pseudonimul Şoimu, colaborînd la Calendarul diecezan, descriind în versuri serbarea Bobotezei sub Fîntîna Turcească din Cernăuţi, încîntîndu-se de frumoasa chemare a parohului bucovinean, în 1844 el publica în limba germană Gramatica teoretică şi practică a limbii române, lucrare ce-1 îndreptăţea să concureze, fără succes, cu Pumnul, la catedra de limba şi literatura română de 200 201 la Liceul din Cernăuţi. In timpul vicariatului său avu loc înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi şi reorganizarea Institutului Teologic ca facultate a noii universităţi. La 22 martie 1877 apăru în sfîrşit decretul imperial pentru confirmarea sa în scaunul mitropolitan de la Cernăuţi. Cu ocazia instalării sale — îşi primise hirotonia la Viena din mîinile episcopilor dalmatini — un corespondent din Bucovina trimitea ziarului „Timpul" din Bucureşti următoarea apreciere asupra noului chiriarh, zieînd: „Noul mitropolit este un bătrîn de peste 70 de ani, slab şi bolnăvicios; în cursul îndelungatei sale cariere preoţeşti niciodată nu şi-a dezvoltat nici în viaţa politică, nici în cea naţională, nici în sfîrşit în cea intelectuală vreo activitate de deosebită însemnătate. Cît pentru cultura vederilor şi convingerilor sale, el este una din feţele bisericeşti ale vremii trecute, care cred a fi împlinit misiunea prin observarea oarecăror forme convenţionale şi a disciplinei bisericeşti, iar la ridicarea morală, intelectuală şi etică a poporului în mijlocul căruia trăiesc, nu prea mult se gîndesc. De altminteri, ca persoană privată, noul mitropolit este un om venerabil şi respectat, şi, judecind după antecedentele sale, din activitatea şi iniţiativa sa nu ne putem aştepta la nimic absolut strică-cios, precum nici la mult bine pentru biserica noastră, ci mai mult la acel fel de conservatism apatic şi lipsit de puterea voinţei, care, ţinînd cu scrupulozitate la convenţiile trecutului, se pierde în ne-activitate". Spre deosebire de Eugenie Hacman, mitropolitul Teoctist, ca de altfel şi înaintaşul său, Teofil, a avut o atitudine demnă în tot timpul aprigelor persecuţii contra celor ce propovăduiau crezul naţional. în enciclica sa adresată la 18/30 noiembrie 1877 studenţilor în teologie, bănuiţi de mişcări subversive, el puse în adevărata lor lumină stările din biserica bucovineană, precum se va vedea mai apoi în această carte. Ca aderent al congresului bisericesc, el prezentă la 27 noiembrie 1878 guvernului de la Viena un bine documentat memoriu, cerînd convocarea de congrese diecezane atît pentru Bucovina, cît şi pentru cele două episcopii din Dalmaţia. In urma stăruinţelor sale şi ale vajnicului său colaborator, Silvestru Morariu Andrievici, guvernul agrea ideea convocării de con- grese eparhiale separate pentru Bucovina şi Dalmaţia. în mai 1879 guvernatorul Bucovinei luase măsuri pentru convocarea congresului bisericesc din Bucovina, după vechiul statut pentru a discuta revizuirea lui. Dar pare că era lucru vrăjit. Chiar în toiul acestor pregătiri muri — la 27 iunie 1879 - mitropolitul Teoc-nst, in virstă de 72 ani, fiind înmormînlal în cripta mitropolitană din Cernăuţi. 202 CAPITOLUL IX Opoziţia românilor contra politicii de deznaţionalizare a guvernului centralist de la Viena 1. Manifestaţia studenţească de Ia Putna din 1871 - 2. Doctrina „bucovinistă" şi reacţiunea autonomiştilor austrieci - 3. Serbarea centenarului anexării Bucovinei la Austria şi inaugurarea Universităţii din Cernăuţi - 4. Prăznuirea împlinirii a 100 de ani de la decapitarea principelui Grigore Ghica la Iaşi şi discursul comemorativ al poetului Dimitrie Petrino - 5. Procesul de înaltă trădare intentat Societăţii Academice studenţeşti „Ar-boroasa" din Cernăuţi - 6. Enciclica mitropolitului Teoctist adresată alumnilor în teologie - 7. Protestul lui C. A. Rosetti împotriva persecutării studenţilor arboroseni, apărut în ziarul „Românul'' din Bucureşti - 8. Achitarea arborosenilor şi corespondenţa dintre cancelarul Auersperg şi guvernatorul Alessa-nî în chestiunea procesului „Arboroasei" - 9. Crainicul Bucovinei, Dimitrie Petrino, şi ecoul războiului pentru independenţa României din 1877 1. Manifestaţia studenţească de la Putna din 1871 La 15/28 august 1869 se împliniseră 400 de ani de la fundarea mînăstirii Putna. Cu acea ocazie studenţii bucovineni Petru Pite-iu, Gavril Băleanu şi Emil Cozub lansară o invitaţie către toţi studenţii români din străinătate să participe la această rară aniversare pentru a întări credinţa bucovinenilor în mîntuirea lor. Revista „Convorbiri Literare" saluta cu bucurie hotărîrea studenţilor bucovineni, dîndu-şi seama că „o întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea să constituie şi altceva, decît numai o serba- re pentru glorificarea trecutului nostru şi că la o ocazie aşa de favorabilă în felul său, am putea să ne gîndim serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atîta necesitate". Apelul găsi răsunet în sufletele tutaprstudenţilar loniâni de la Viena originari şi din România şi Transilvania şi ei hotărîră eu toţii să participe la comemorarea de la Putna. Dar împrejurările politice de atunci nu îngăduiau o asemenea manifestaţie naţională. Izbucnirea războiului franco-german absorbi toată atenţia generală asupra desfăşurării lui. Din pricina aceasta serbarea trebui Să fie amînată pentru 15 august 1871. Din comitetul de iniţiativă făcea parte Mihai Eminescu, care din timpul şederii sale la Cernăuţi păstra Bucovinei o plăcută amintire, cum arătau, de altfel, şi articolele sale despre Bucovina publicate în ziarul „Timpul", la care colabora. între timp însă se produse o schimbare de regim în Austria. în locul guvernului conservator autonomist al lui Potocki, veni guvernul liberal centralist al contelui Hohenwart — care inaugura şi în Bucovina un curent ostil oricărei manifestaţii naţionaliste. De aceea, o bună parte din boierimea bucovineană nu îndrăzni să ia parte la serbarea de la Putna, spre marea dezamăgire a oaspeţilor sosiţi acolo din România şi Transilvania. Ioan Gk Sbiera reprezenta Societatea Academică Română din Bucureşti, rostind şi o scurtă cuvîntare. înalta prudenţă politică care îndemna boierimea de a nu participa la serbarea de la Putna se explică şi prin faptul că unul dirt-tre marii ei inspiratori, Alecu Hurmuzachi, nu se mai găsea între cei vii. El muri în martie 1871, lăsînd regrete unanime în urma sa, pe lîngă un mate gol în rîndurile marilor luptători pentru drepturile naţionale ale Bucovinei româneşti. Ioan Vulcan, Iraclie Po-rumbescu, Vasile Bumbac şi alţii aduseră pioase elogii amintirii dispărutului — în coloanele „Columnei lui Traian", ale „Albinei" ş.a. Prin scrierile sale, care vădesc o fire idealistă şi poetică, el a înflăcărat generaţia sa din Bucovina şi Moldova. Cu firea sa gingaşă de poet, cu temperamentul său viu şi impulsiv, el a fost sufle-^ tul mişcării naţionale şi culturale în Bucovina, desemnînd prin articolele de îndrumare calea ce ducea la conservarea şi deşteptarea neamului românesc din Bucovina. „Foaia Societăţii", condusă de 204 205 el, devenise într-o vreme tribuna publică de la care răsunau glasurile celor mai de seamă scriitori din Bucovina şi de peste hotare. Guvernatorul Bucovinei îngăduia ca serbarea să aibă un caracter religios şi nicidecum naţional. Vasile Alecsandri scrisese o odă ce fu pusă pe note şi cîntată la serbare. Comemorarea fu onorată de prezenţa lui Mihail Kogălniceanu, care rămase rău impresionat de absenţa boierimii. De la Bucureşti sosi Grigore Tociles-cu, iar din Transilvania — Iacob Mureşanu ş.a. Cu acel prilej femeile române din Bucovina închinară evlaviosului domnitor un prea frumos acoperiş de mormînt care s-a aşternut pe lespedea ce apără sicriul cu osemintele eroului. în faţa marii mulţimi de peregrini sosiţi din toate colţurile Bucovinei la mormîntul marelui lor domnitor rosti mai întîi egumenul mînăstirii, Arcadie Ciupercovici, un evlavios cuvînt de pomenire, care a fost publicat mai apoi de Samson Bodnărescu într-o mică broşură. Urmă apoi la cuvînt reprezentantul studenţilor, tînărul A. D. Xenopol, care într-un prea frumos şi avîntat discurs comemorativ arată că figura lui Ştefan cel Mare reprezintă un simbol pentru toţi cei de acelaşi neam şi că românii din toate ţările româneşti au sosit la Putna în vederea „viitorului la care năzuieşte orice suflet nobil al poporului nostru". în toiul serbării, tînărul compozitor Ciprian Porumbescu smulse unui muzicant vioara din mînă şi scoase coardelor ei melodia uneia dintre cele mai frumoase hore ale sale, Hora detrun-chianlor, în care se prinseră toţi participanţii, tineri şi bătrîni. La priveliştea aceasta, compozitorul restitui muzicantului vioara, zi-cîndu-i cu emoţie: „Am cîntat Daciei întregi!" 2. Doctrina „bucovinistă" şi reacţiunea autonomiştilor austrieci Pentru a putea întări %i consolida „bucovinismul" era nevoie de a zădărnici orice manifestare naţională din partea românilor, în privinţa aceasta guvernul găsea în episcopul Eugenie cea mai bună şi mai dorită unealtă. în cursul îndelungatei sale arhipăstorii, Eugenie dusese o îndîrjită luptă contra enoriaşilor săi români, care îndrăzneau să critice absolutismul său ierarhic şi să stăruie pentru convocarea congresului bisericesc, întru apărarea caracterului românesc al bisericii bucovinene şi al ţării împotriva revendicărilor ucrainene. Pentru a putea înfrînge această dîrză rezistenţă, Eugenie recurse la cele mai detestabile mijloace de teroare şi constrîngere contra clerului românesc, oprindu-1 să asiste la reprezentaţiile teatrului românesc şi interzicînd studenţilor în teologie să citească gazete româneşti. în epistolele sale pastorale el dojenea mereu pe preoţii care, după părerea sa, tulburau şi amăgeau poporul prin „nesocotite planuri naţionale". El opri, de asemenea, corespondenţa cu caractere latine, pe care le socotea pierzătoare de suflet, ca fiind „patistaşe" şi „daco-romane". El propovăduia mereu moderaţia faţă de străini. în circularele sale din 1866-1867 el impunea folosirea limbii rutene la serviciul divin din biserica catedrală, ceea ce duse la demonstraţii furioase chiar în prezenţă sa în incinta catedralei, în toate aceste acţiuni se manifestă ostilitatea episcopului faţă de străduinţele românilor de a apăra şi păstra caracterul românesc tradiţional al bisericii bucovinene". în servilismul său faţă de guvern şi în îngăduinţa sa faţă de străini, episcopul Eugenie n-a fost în stare să apere cum se cuvine turma sa ortodoxă contra propagandei „unite" din Galiţia. Agenţii bisericii greco-catolice din Galiţia mişunau în eparhia sa ortodoxă, făcînd prozeliţi chiar în rîndurile românilor, cum s-a întîm-plat în 1857 în comuna Boian din judeţul Cernăuţi, unde o bună parte din enoriaşii ortodocşi trecură la biserica unită, fără ca episcopul să-i mai fi putut readuce în sînul bisericii ortodoxe române. Duşmănia neascunsă a episcopului faţă de învăţătura în limba română merse aşa de departe, încît el impuse şcolilor româneşti să se folosească de harta Austro-Ungariei apărută la 1867 în ediţia ruteană. în anul acela el trimise inspectorilor pentru şcolile populare româneşti „îndrumăciunea de a îngriji ca harta ruteană să fie aplicată la toate şcolile poporale, căci ea se poate folosi şi la prelegerile româneşti, deoarece literele slave sînt aceleaşi cu ale lim- 206 207 bii române în şcoalele poporale şi că prin urmare tinerimea şcolară română le poate ceti". Faţă de afirmarea naţionalismului românesc în toate ramurile de activitate şi faţă de revendicările politice tot mai accentuate ale rutenilor, al căror număr era în continuă creştere prin imigrări din Galiţia, guvernul german de la Viena îşi întemeia dominaţia în Bucovina pe .puterea administrativă exercitată de funcţionari germani, pe o vie propagandă de presă în limba germană, pe meseriaşii nemţi de la oraşe şi pe coloniştii germani care reuşiseră să întemeieze mai bine de 70 de sate, cu şcoala şi biserica lor, înzestraţi cu pămînturile cele mai bune şi favorizate de administraţie pe toate căile. Un atu puternic în mîinile administraţiei germane din Bucovina era Fondul bisericesc cu inepuizabilele sale bogăţii în lemn şi minereuri, a căror exploatare oferea largi posibilităţi de cîştig şi îmbogăţire. De asemenea ocazii de cîşig nu se fereau nici unii dintre marii proprietari care înţelegeau a se pune bine cu guvernul. Folosindu-se de aceste prielnice împrejurări, administraţia germană se străduia să prefacă Bucovina într-o ţară germană, într-un adevărat Buchenland, prin adormirea conştiinţei naţionale româneşti, prin crearea unui tip de cetăţean aparte, care să nu fie nici român, nici neamţ, nici polon, nici rutean sau lipovan, ci simplu bucovinean, care să se folosească de limba oficială germană. Din străduinţele acestea lua naştere concepţia „bucovinistă", care se dezvoltă cu vremea într-o adevărată doctrină politică. Primul bucovinean de marcă, repede cîştigat pentru noua doctrină „bucovinistă" propagată de la Viena, fusese însuşi episcopul Eugenie Hacman. „Noi, bucovinenii, nu sîntem cu toţii români, — zicea el — ci o parte a confraţilor noştri religionari sînt ruteni, cu care trebuie să vieţuim în Bucovina frăţeşte şi în concordia cea mai prietenoasă unii cu alţii". De aceea, după concepţia sa „bucovinistă", preotul nu avea nimic a face cu politica şi cu promovarea naţionalismului. Din aceeaşi concepţie porni şi opoziţia sa contra unirii bisericii cu mitropolia .românească a Transilvaniei. Concepţia „bucovinistă" a episcopului era împărtăşită şi de mai mulţi mari proprietari români şi străini. Ea găsi cea mai bună expresie în răspunsul pe care Nicolae Mustazza, urmaşul unui mt arendaş grec din Bucovina, baronizat de austrieci pentru aprovizionarea oştirii acestora în timpul războaielor napoleonene, i-1 dăduse la vremea sa în gara de la Cernăuţi regelui Carol I, care-i vorbi româneşte. El răspunse ţanţoş regelui: „Majestât, wir sind deutsch erzogen!", adică — „Majestate, noi sîntem crescuţi nemţeşte!" Boierimea naţională, reprezentată prin fraţii Hurmuzachi, Vasilco, Stîrcea, Costin ş.a., se ataşase după nevoile politice ale vremii la partidele dominante atunci în Austria: Partidul Centralist, ca exponent al germanilor din Austria şi Partidul Autonomist de nuanţă conservativă feudală, ca exponent al popoarelor slave — cehii şi polonii. Centraliştii se mîndreau cu ideologia lor liberală, bizuindu-se în prima linie pe elementul etnic german din monarhie, compus din mari proprietari, industriaşi, negustori, orăşeni şi mici proprietari rurali. Autonomiştii reprezentau elementul etnic slav din monarhie, cum erau cehii şi polonii, rezemîndu-se la rîndul lor pe marea proprietate feudală, laică şi ecleziastică, pe cler, pe ţărănimea mai înstărită şi pe tîrgoveţii cehi şi poloni. Centraliştii sprijinea?! Constituţia din februarie 1861 ca credincioşi ei — Verfassungstreu —, cîtă vreme autonomiştii erau pentru reintroducerea Constituţiei federaliste din octombrie 1859, cu centrul de gravitate în ţările de coroană autonome. Eudoxiu Hurmuzachi, istoricul, îşi începuse cariera de interpret de limba română pe lîngă autorităţile centrale de la Viena. Acestea îi înlesniseră accesul în Arhivele de stat din capitala Austriei, de unde luă copii după documentele istorice de acolo. Ales membru al Academiei Române din Bucureşti, el publică aceste documente în vestita colecţie Documente privitoare la istoria românilor, care îi poartă numele. în concepţia sa politică, Eudoxiu Hurmuzachi împărtăşea vederile Partidului Centralist German, al cărui exponent era în Bucovina, ca membru al Dietei din Cernăuţi şi căpitan al ţării. în calitatea aceasta el aplana conflictul ce izbucnise între locuitorii din ocolul Cîmpulungului Moldovenesc şi erariul austriac — Cămara — pentru delimitarea pădurilor statului, cele ale comunelor şi ale răzeşilor munteni. Desfăşurarea acestui litigiu se găseşte expusă de însuşi Hurmuzachi în lucrarea 208 209 apărută în nemţeşte: Not- unde Hilferufdes Moldau-Cîmpulunger Ocols — Chemarea de alarmaşi de ajutor a ocolului Cîmpulungului Moldovenesc. Fraţii săi, Gheorghe şi Alexandru, susţineau politica partidului federalist ceho-polon, care lupta pentru constituirea unei Austrii federaliste, cu o largă autonomie politică şi naţională a ţărilor de coroană şi naţionalităţilor din aceste ţări. în concepţia aceasta politică Bucovina era privită ca o ţară autonomă, reprezentată prin naţiunea română cu toate tradiţiile ei politice din trecut şi cu toate aspiraţiile ei în viitor. în sensul acestei concepţii naţionale înţelegea să colaboreze şi Eudoxiu Hurmuzachi în cadrele Partidului Centralist. Cu totul opusă acestei concepţii era doctrina guvernamentală „bucovinistă", reprezentată în Bucovina prin episcopul Eugenie şi mica sa aderenţă pe care o avea în rîndurile clerului şi proprietarilor străini sau înstrăinaţi. Politica „bucovinistă", repudiată de masele largi ale populaţiei româneşti, nu avea la baza ei nici o raţiune de stat, ci ea se întemeia exclusiv pe puterea administrativă. De aceea instalarea unui guvern absolutist sub Belcredi făcu să tresalte de bucurie inima episcopului Eugenie şi a „bucovinişti-lor" săi, crezîndu-se la începutul unei noi ere de samavolnicie arhierească. Curînd însă, vanitosul episcop avu ocazia să se convingă că regimul absolutist îşi trăise traiul şi că schimbări radicale se produseseră în organizarea constituţională a Imperiului Habs-burgic. Boierii conservatori înfiinţară în 1872 Societatea autonomişti-lor naţionali, un adevărat partid politic cu statutul său, programul său „de a cultiva în popor instrucţiunea politică şi conştiinţa naţională, precum şi de a stărui pentru realizarea şi dezvoltarea organică a autonomiei în toate ramurile vieţii publice". Mijloacele pentru împlinirea programului erau: a) adunări ale membrilor în răstimpuri voluntare ordinare sau extraordinare pentru conversarea despre chestiuni ce stau în raport cu scopul Societăţii; b) adrese, petiţiuni şi rezoluţii; c) adunări poporale; d) împărtăşirea activă şi corespunzătoare la alegerile pentru 210 consiliile comunale şi districtuale, pentru Dieta ţării şi Senatul imperial; sprijinirea candidaţilor demni de încredere; controlarea severă a activităţii politice a deputaţilor aleşi; necurmat raport reciproc cu ei; e) îndemnarea la fundarea de societăţi analoage în ţară; f) publicarea de foi periodice sau de altele şi răspîndirea de foi volante şi broşuri. în art. 4 din statut se prevedea că registrele membrilor Societăţii erau deschise pentru înscrierea fiecărui cetăţean austriac major, fără deosebire de naţionalitate sau confesiune. Organul Societăţii era „Der Patriot", organ săptămînal pentru politica economică, scris nemţeşte pentru a ajunge mai lesne sub ochii autorităţilor guvernamentale locale şi vieneze. în coloanele acestui organ apăreau articole cu aspră critică la stările politice, bisericeşti, şcolare şi economice din Bucovina. „Patriotul" apăru din 30 aprilie pînă în 14 decembrie 1872, ca revistă săptămînală de politică şi economie, îngrijită de Frederic Cmeticz. în numerele 9,11,13,16 şi 18 apărură articole privitoare • la învăţămîntul public din Bucovina. Problema autonomiei bisericii este tratată în numerele 2,10,20-22,25-28,31,32 şi 34. Arendarea moşiilor Fondului bisericesc este criticată în numerele 3 şi 4 şi în anexa la numărul 8. Geneza legislaţiei comunale constituie fondul articolelor din numerele 5,6 şi 8; problema datoriilor funciare pentru despăgubirea proprietarilor de pămînturi — Grun-dentlastungsschuld — este relevată în numărul 11, centenarul anexării Bucovinei în numărul 29, iar autonomia Bucovinei în numărul 13. Un articol din numărul 6 tratează despre Heliade Rădulescu, iar altul, din numărul 11, despre obiceiurile de nuntă la românii macedoneni. Tradiţia despre cetatea Ţeţinei este redată în numărul 3. în numerele 1,4 şi 8 se insistă asupra activităţii naturalistului Haquet — care a vizitat Bucovina în timpul ocupaţiei de către austrieci. Relevăm aceste articole pentru contribuţiile lor preţioase la istoria Bucovinei. Din Societatea autonomiştilor făcea parte şi Ioan Gh. Sbiera, care căzu însă în alegerile pentru Dietă. 211 3. Serbarea centenarului anexării Bucovinei la Austria şi inaugurarea Universităţii din Cernăuţi La 1875 se împliniseră 100 de ani de la anexarea Bucovinei la Austria. Pentru sărbătorirea centenarului se făcură mari pregătiri la Cernăuţi. Profesorul A. Ficker din Viena se însărcinase cu întocmirea unei scrieri comemorative care apăru sub titlul: Serbarea aniversării de o sută de ani de la unirea Bucovinei cu Austria — Hundertjahrfeier der Vereinigung der Bukowina mit Osterreich — în care se aduceau osanale operei de civilizaţie pe care austriecii ar fi realizat-o în noua provincie ruptă din trunchiul Moldovei. La Cernăuţi se constitui un comitet jubiliar, care hotărî ridicarea unei statui a Austriei protectoare înfăţişînd o mamă care îşi strîn-ge fiica la sîn. Statuia fu aşezată în piaţa care-i poartă numele, însuşi împăratul Francisc Iosif I făgăduise să onoreze serbarea cu prezenţa sa, aducînd Bucovinei ca dar jubiliar nou creata Universitate Francisco-IosepZnă, o instituţie de înaltă învăţătură, servind de pivot pentru cultura germană în locul universităţilor din Ga-liţia, care fură polonizate, şi anume Cracovia în 1870 şi Liovul în 1871. Aceasta cu atîta mai mult, cu cît ungurii înfiinţaseră în 1872 la Cluj o universitate ungurească. Menirea noii universităţi din Cernăuţi era deci să constituie o fortăreaţă culturală germană la răsărit de fortăreţele polono-maghiare de la Liov şi Cluj. înfiinţarea la Cernăuţi a unui aşezămînt de înaltă învăţătură era solicitată de bucovineni de la 1848 încoace —>- Societatea pentru cultură şi literatură română, oraşele Cernăuţi şi Suceava, Dieta Bucovinei şi deputaţii Gheorghe Hurmuzachi şi Constantin Tomaşciuc din Parlamentul de la Viena stăruiseră mereu pentru împlinirea cererii lor. în urma unui convingător discurs al deputatului român Tomaşciuc, comisia bugetară prevăzu sumele necesare pentru crearea unei universităţi ta Cernăuţi cu ocazia jubileului de 100 de ani de la anexarea acestei ţări la monarhia habsburgică. La 30 septembrie 1875 împăratul Francisc Iosif semnă la Schonbrunn uricul de fundaţie al noii universităţi, care avea următorul cuprins: „Noi, Francisc Iosif, din graţia lui Dumnezeu împărat al Austriei, rege apostolic al Ungariei etc. etc. în grija noastră cea părintească pentru ducatul nostru Bucovina, am năzuit totdeauna ca să înmulţim şi să sporim aşezămintele de învăţămînt public în această ţară. întru aceasta am urmat imboldul inimii noastre, precum şi glorioaselor tradiţii ale Casei noastre. Chiar în planul regulativ, iaciit la anexarea ţării pentru afacerile bisericeşti ale Bucovinei, manifestă grija guvernului pentru cultura spirituală şi morală a noilor supuşi; la opera începută atunci de marele nostru înaintaş, răposatul întru fericire împărat Iosif al II-lea, de eternă memorie, prin înfiinţarea celor mai trebuincioase şcoli inferioare, au lucrat cu /.el mai departe înaintaşii noştri răposaţi în Domnul şi noi înşine. Noi însă avem parte, cu graţiosul ajutor al lui Dumnezeu, de a îndeplini acuma, după o sută de ani, această operă prin înfiinţarea şcolii celei mai înalte. Căci, rostind în 1872 credincioasa Dietă a acestui ducat al nos-iru dorinţa pentru înfiinţarea în Cernăuţi a unei universităţi, am ordonat guvernului nostru de a cumpăni cu atenţie şi îngrijire această dorinţă. în urma raportului făcut de guvernul nostru, că există în Cernăuţi pe deplin condiţiunile pentru înfiinţarea şi pentru prosperarea unei universităţi şi că o atare şcoală înaltă ar deveni un izvor de binefaceri extraordinare nu numai pentru credinciosul nostru ducat, dar şi pentru ţările vecine, am ordonat, cu deosebită bucurie, ministrului nostru pentru culte şi învăţămînt ca să prezinte Parlamentului proiectele de legi privitoare la înfiinţarea unei universităţi la Cernăuţi. în grija sa pentru interesele publice, Parlamentul, cu îndătinata sa bunăvoinţă faţă de jertfele patriotice, şi-a dat asentimentul la proiectul de lege pentru înfiinţarea numitei universităţi, votînd cu libcralitate mijloacele pentru întreţinerea ei; văzînd toate acestea am hotărît în mod definitiv crearea acestei universităţi, sancţionînd la 31 martie ax. legea respectivă. în temeiul acestei legi fundăm şi creăm, prin acest uric, Universitatea din Cernăuţi, îngăduind totodată ca ea să poarte numele nostru: Universitatea imperială-regală Francisc Iosif din Cernăuţi. Totodată am dispus ca deocamdată Universitatea să fie compusă din trei facultăţi şi anume: de teologie greco-orientală, de drept şi de filozofie şi am avut grijă ca aceste trei facultăţi să aibă 212 213 un corp didactic corespunzător şi să fie înzestrate cu edificiile necesare, cu material didactic şi cu fondurile necesare pentru îndeplinirea scopurilor lor nobile. Mai departe ordonăm ca această nouă şcoală înaltă să se constituie şi să se organizeze întru toate şi în ceea ce riu este anume ordonat pentru ea, după legile, ordonanţele şi întocmirile după care se conduc celelalte universităţi din regatele şi ţările noastre reprezentate în Parlament; acordîndu-i, totodată, toate acele drepturi, privilegii şi libertăţi care fuseseră acordate, la timpul său, prea graţios, de noi şi de înaintaşii noştri, acestor universităţi care înfloresc prin celelalte regate şi ţări ale noastre. Voim, îndeosebi, ca această universitate să constituie în limitele dreptului academic în vigoare o corporaţiune înzestrată cu deplină independenţă şi autonomie, pentru a-şi reglementa şi administra afacerile ei interne în deplină libertate. Noi avem credinţa că Univesitatea va face uz cu cumpătare de drepturile, privilegiile şi libertăţile ce i s-au acordat şi că ea va împlini toate speranţele1 pe care, în spiritul nostru şi al credincioşilor noştri supuşi le nutrim cu ea astăzi, în ziua înfiinţării ei. Noi credem, cu deosebire, că ea va deveni nu numai un centru de cultură pentru ştiinţa superioară, pentru cercetări libere şi pentru orice artă şi dexteritate a spiritului omenesc, ci şi că ea îşi va arăta toată solicitudinea pentru frica de Dumnezeu, pentru buna cuviinţă şi virtute şi că ea va spori, va creşte şi va înflori spre fericirea împărăţiei şi a ţării. Considerăm prevestire bună pentru împlinirea acestor dorinţe împrejurarea că putem săvîrşi înfiinţarea acestei universităţi tocmai în momentul cînd credincioasa noastră ţară Bucovina este pe cale de a sărbători aniversarea de o sută de ani de la unirea sa cu statele noastre. Precum generaţiile viitoare vor vedea în această fericită coincidenţă o dovadă că domniile noastre şi ale înaintaşilor noştri n-au rămas fără rod pentru această iubită ţară a noastră, tot aşa şi Universitatea noastră să o considere ca o chemare, ca şi ea să întreţină şi să cultive spiritul austriac de credinţă, pe care ţara aceasta 1-a păstrat totdeauna nepătat şi de care a dat strălucită dovadă atît în zile bune cît şi în zile rele. Drept mărturie pentru aceasta servească propria noastră semnătură şi sigiliul nostru imperial. Dat în castelul nostru de la Schonbrunn, la 30 septembrie 1875, în al 27-lea an al împărăţiei noastre. Francisc Iosif I m. p. Dr. Carol Stremayer, m. p." în toiul acestor mari pregătiri apăru însă broşura lui M. Ko-gălniceanu — Răpirea Bucovinei, în limbile franceză şi română, cuprinzînd tocmelile internunţiului Thugut şi ale cancelarului Kaunitz cu Poarta otomană pentru cesiunea către Austria a Ţării de Sus a Moldovei, cu toate mijloacele de corupţie şi ameninţare folosite de cabinetul austriac pentru a stoarce turcilor actul de anexiune. Broşura aceasta căzu ca un trăznet din senin asupra cabinetului din Viena, care dădu ordin autorităţilor din Bucovina să oprească răspîndirea broşurii şi să pedepsească pe răspînditorii ei. Mai mulţi cărturari români din judeţele Cernăuţi, Suceava şi Cîmpulung primiseră însă broşura şi, fiind denunţaţi, avură să răspundă în faţa justiţiei de a o fi cetit. Guvernul mai primi informaţii că marea însufleţire pentru serbarea centenarului nu pornea de la populaţia autohtonă românească, căpitan al ţării fiind Anton Kochanowski, ci numai de la funcţionărimea germană şi de la inspiratorii presei evreo-ger-mane din capitala Bucovinei. Din comitetul de pregătire nu făcea parte nici un membru al boierimii române, care în covîrşitoarea ei majoritate aparţinea Partidului Conservator Autonomist, care se găsea în opoziţie cu Partidul German Centralist de la putere. în atitudinea lor de opoziţie faţă de organizatorii serbării centenare, autonomiştii bucovineni găseau sprijin la autonomiştii poloni din Galiţia, cu care erau în strînsă colaborare. Se mai aflase că cetăţenii din Iaşi convocaseră pe ziua de 1/12 octombrie o mare adunare cetăţenească pentru a prăznui amintirea principelui Ghica, decapitat chiar în ziua în care populaţia Bucovinei detrunchia-te fusese silită la Cernăuţi să presteze jurămîntul de credinţă faţă de Casa de Austria. Aflînd despre toate acestea, împăratul Francisc Iosif găsi de bine să contramandeze vizita sa la Cernăuţi cu ocazia jubileului — din preţioase motive de economie bugetară, neputînd depăşi bugetul statului şi nici cere Consiliului de Miniştri credite suplimentare pe timpul crizei economice în care se zbătea monarhia. Şi astfel rămase ca jubileul de la Cernăuţi să se sărbătorească în 214 215 absenţa împăratului, spre marea mîhnire a organizatorilor ger-mano-evrei. Cuvîntările ce s-au rostit cu acest prilej nu erau decît jigniri şi insulte aduse în mod gratuit populaţiei autohtone româneşti, în schimb se ridica în slava cerului marea operă de civilizaţie a aducătorilor de cultură — Kulturtrăger — germani. Folosindu-se de jubileul centenarului alipirii Bucovinei, austriecii credeau că a sosit momentul potrivit pentru inaugurarea Universităţii. S-a ales ziua de 4 octombrie 1875, ziua onomastică a împăratului, pentru solemnitatea inaugurării, în prezenţa ministrului cultelor şi instrucţiunii dr. Stremayer, care prezentînd noului rector al Universităţii — profesorul dr. Constantin Tomaşciuc — diploma de fundare, arăta că noua universitate trebuie să fie "un focar de ştiinţă nemţească şi punct de atracţie pentru numeroase elemente flotante ale Răsăritului, elemente care după firea lucrurilor cad în partea factorului care cu preponderenţă năvăleşte asupra lor". în continuare, ministrul arăta că pentru desfăşurarea acestei inaugurări s-a ales anume ziua pe care o ilustrează numele împăratului, ziua care este martoră la solemnitatea unirii centenare a Bucovinei cu Austria. Astfel constituie inaugurarea Universităţii o frumoasă încheiere a unei activităţi civilizatoare de o sută de ani, un „nobil dar nupţial al Austriei şi al împăratului ei către ţara ce îmboboceşte plină de nădejdi. Fie ca chiotele de patriotică însufleţire ce răsună prin oraş şi prin ţară să răsune neîncetat prin sălile de cursuri ale Almei-Mater Francisco-Iosefine". Dar cu mult mai drastic a fost decanul noii facultăţi de drept, profesorul Frederic Schuller Libloy, în cuvîntarea sa plină de invective la adresa românilor, care îşi duceau traiul „cu tîmpenie şi ascultare şi plătind socotelile altora"; ei cu nimic n-ar fi contribuit la progresul ştiinţei, şi bucovinenii să fie fericiţi că pot primi ceea ce ei înşişi n-au fost în stare să producă. Iar aruncînd săgeţi veninoase peste graniţa cu România, Schuller Libloy zicea: „Privească încoace unii, orbiţi de semeţia lor naţională, care îşi împletesc biciul pentru pedeapsa ce îi ameninţă, cu ochi răi la această întrunire de popoare (Bucovina) şi respingă ei de la sine cu tortură de barbar ştiinţa germană; totuşi, cîtă vreme această semeţie este silită să-şi plece fudulia înaintea creditului şi a banului veci- 216 nului şi să iasă tot una şi una din îngustele rafturi ale dulapurilor sale de cărţi, către marile biblioteci de activitate intelectuală nemţească, ca să se întărească, gustînd dintr-o literatură universală spre a nu închirci în izolarea sărăcăcioaselor sale comori spirituale, pînă atunci în ţara aceasta, care cu prietenie şi-a întins braţele către sosirea ştiinţei nemţeşti, îşi va păstra totdeauna o prerogativă naturală în cultură". Noua fortăreaţă ridicată în Bucovina pentru întărirea germanismului avea să fie, aşadar, Universitatea germană de la Cernăuţi. Ziarul semioficial din Viena „Neue-Freie-Presse" declara fără înconjur că menirea acestui înalt focar de cultură şi ştiinţă era„dc a desăvîrşi germanizarea Bucovinei şi de a arunca raze civilizatoare asupra Moldovei şi Basarabiei". Argumentînd proiectul de lege pentru crearea Universităţii din Cernăuţi, ministrul Stremayer arăta că în urma polonizării universităţilor din Cracovia şi Liov şi a maghiarizării Universităţii din Cluj, înfiinţată la 1872, se simte nevoia înfiinţării unei universităţi germane în regiunea cea mai înaintată spre răsărit a Austriei, pentru a servi răspîndirii civilizaţiei germane în sud-estul Europei, a cărei influenţă să se resimtă şi dincolo de graniţele monarhiei, în Moldova, Basarabia şi Transnistria, pînă la Marea Neagră. Ea avea menirea să farmece şi să atragă lumea din aceste ţări spre ea şi să deschidă calea civilizaţiei germane în acele ţări barbare. In raportul rectorului Universităţii din Iaşi pe 1876/77 se face menţiune de fondarea Universităţii germane de la Cernăuţi, atră-gîndu-se atenţia ministerului de resort asupra concurenţei pe care noua instituţie ar putea-o face Universităţii ieşene dacă aceasta nu va primi de la guvern fondurile necesare, întrucît Universitatea din Cernăuţi ar avea la dispoziţie mijloace materiale imense, cu scopul de a cuceri Moldova pentru cultura germană. Noua universitate cernăuţeană avea să poarte numele augustului ei'fondator, împăratul Francisc Iosif I. După actul de fundaţie noua universitate germană din Cernăuţi avea trei facultăţi, şi anume: teologică, juridică şi filozofică. Facultatea de Teologie se constitui din Institutul Teologic din Cernăuţi ca unicăfacultate de teologie ortodoxă — unică în toată monarhia austro-ungară — pentru a fi frecventată de studenţii în teologie din cele trei mitro- 217 polii, a Bucovinei şi Dalmaţiei, a Transilvaniei şi a Carlovăţului. Mai tîrziu începură să vină la Facultatea de Teologie din Cernăuţi şi studenţi din ţările ortodoxe vecine — România, Bulgaria şi Serbia. Programul de cursuri era cel al Institutului Teologic, iar profesorii acestui institut fură încadraţi ca profesori titulari ai noii facultăţi de teologie. Erau profesorii Eusebie şi Constantin Popovici, Isidor Onciul, Vasile Mitrofanovici, Vladimir Repta, Alexandru Comoroşan ş.a. La Facultatea de Drept, nou înfiinţată, fură chemaţi mai mulţi jurisconsulţi de seamă între care românul cernăuţean Constantin Tomaşciuc, care fu ales primul rector al Universităţii, un bun prieten politic al lui Eudoxiu Hurmuzachi şi mare orator, care rămase şef al Partidului Liberal German după moartea lui Hurmuzachi. între profesori se remarcară Fr. Kleinwăchter, Schuller-Libloy de la Academia de Drept din Sibiu, care fu desfiinţată în urmă deschiderii Universităţii maghiare din Cluj. Tot de la Sibiu veni şi profesorul pentru istorie austriacă — Ferdinand Zieglauer von Blumenthal, de la Facultatea de Filozofie. La noua catedră de istoria limbii şi literaturii române, înfiinţată la Facultatea de Filozofie, fu numit Ioan Gh. Sbiera, învin-gînd concurenţa la această catedră a lui Moses Gaster din Londra, Adolfo Musaffîa din Viena şi a lui Vasile Burlă din Iaşi. El ocupă mai multe decenii această catedră, dînd istoriei literaturii române opere însemnate precum Codicele Voroneţean. Pentru slavistică fu chemat la noua universitate profesorul Emil Kaluzniacki, care a colaborat şi la editarea documentelor slavone din Colecţia Hurmuzachi. La toate cele trei facr .aţi funcţionau la început 18 profesori, dintre care jumătate era i români de la Facultatea de Teologie care era completă. Numărul studenţilor în primul an era de 268, dintre care 53 români, 51 evrei, 41 ruteni, 31 germani, 28 poloni şi 4 cehi. Dintre cei 53 studenţi români, 34 studiau teologia, 11 dreptul şi 8 filozofia. Cu înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi se desăvîrşeşte planul de culturalizare germană a Bucovinei, început la 1808 cu crearea Gimnaziului german de la Cernăuţi şi continuînd în 1860 cu înfiinţarea Liceului clasic de la Suceava şi a celui real de la Cer- 218 năuţi din 1862, a Şcolii normale de la Cernăuţi în 1869, iar în 1872 a Liceului clasic de la Rădăuţi, învăţămîntul german teoretic fiind completat prin învăţămîntul aplicat de şcolile secundare de agricultură şi meserii de la Cernăuţi din anii 1870-1871. Limba românească se preda ca obiect facultativ la toate şcolile secundare menţionate mai sus. Ea răsuna de la catedra de limba română de la Facultatea de Filozofie şi de la unele catedre de la Facultatea de Teologie. Pentru înlesnirea studiilor, Biblioteca Ţării fu cedată noii universităţi, devenind astfel o adevărată Bibliotecă Universitară. 4. Prăznuirea împlinirii a 100 de ani de la decapitarea principelui Grigore Ghica la Iaşi şi discursul comemorativ al poetului Dimitrie Petrino în aceeaşi zi însă de octombrie, gîndul şi sufletul Bucovinei erau departe de Cernăuţi. Ele zburau pline de încredere spre capitala Moldovei, unde primarul Iaşilor, Nicu Gane, prezida marea serbare funebră în amintirea principelui martir Grigore-Vodă Ghica. „Este aproape un secol — zicea primarul — de cînd în a-cest loc, numit Beilicul, s-a petrecut una din cele mai crude drame ale istoriei noastre, a cărei jertfă a fost bunul şi virtuosul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. Să ridicăm deci către cer o rugă de jale pentru pomenirea acestui domn nefericit şi să împrospătăm astăzi în memoria noastră faptele patriotice a căror strălucire se revarsă atît de viu asupra mormîntului său." în continuare, primarul Gane arăta întristaţilor săi ascultători împrejurările viclene şi criminale în care s-a produs decapitarea lui Grigore-Vodă Ghica, încheind discursul său astfel: „Aşa s-a sfîrşit acest domn bun şi drept, iubit şi iubitor de ţară, a cărui singură vinovăţie era că a voit să-şi apere pămîntul strămoşesc... în acest loc de jale dar, noi, românii adunaţi din toate unghiurile ţării, cu durere în inimă şi cu veneraţiune sfîntă pentru marea umbră a lui Grigore Ghica, să depunem flori şi lacrimi pe mormîntul lui. Să uităm păsurile zilnice în faţa majestăţii mormîntului şi uniţi într-un gînd şi un suflet să plîngem îndoita pierdere — a ma- 219 relui Domnitor şi a dulcei Bucovine. Şi această serbare de doliu a ţării să o repetăm şi în anul viitor şi în tot anul de-a rîndul şi să o înrădăcinăm în deprinderile noastre şi ale copiilor noştri, căci exemplele adesea amintite hrănesc sufletul şi formează bunii cetăţeni. Să trăiască, dar, în veci memoria Domnului Grigore Alexandru Ghica- Voievod!" După cuvîntarea lui Nicu Gane urmă marele discurs comemorativ al poetului Dimitrie Petrino, în numele românilor din Bucovina: „Românilor, daţi-mi voie şi mie, ca român din Bucovina şi ca fost cetăţean al Austriei pînă la ruşinos pentru dînsa, cînd s-a hotărît serbarea seculară ce s-a celebrat în Cernăuţi în memoria zilei fatale care a răpit Bucovina din braţele Moldovei — ca să rostesc şi eu aci puţine cuvinte, fiindcă vin să depun lacrimile sărmanei Bucovine pe mormîntul Domnului Martir Grigore Ghica, care pentru dînsa şi cu dînsa a căzut, el în mîinile ucigaşilor săi, ea — sub jug străin. Cred dar că în concertul atîtor glasuri elocvente ieşite din inima României libere, am eu datoria grea de a ridica şi slabul meu glas. Sînt convins însă că oricît de slab şi imperfect să fie el, acest glas de bucovinean trebuie să aibă importanţa sa dincoace, fiindcă este ecoul simţirilor de dincolo de Moina. Rezemat de piatra acestui mormînt sacru, care cuprinde în sine norocul Bucovinei, asasinat în persoana ultimului său regent legiuit, prin mine astăzi vorbeşte acel român peste care a trecut un secol de înstrăinare cu toate urgiile sale, fără a-i fi putut lua nimica din individualitatea sa şi care, după ce a îndurat insultele timpului şi acele ale duşmanilor săi, cu mult mai umilitoare încă, după ce a învins cu bărbăţie tot ce era menit a-i şterge urmele de pe faţa pămîntului, vine astăzi, cînd degetul veşniciei înseamnă pe orologiul istoriei sale sfîrşitul unui secol, să vă spuie că el este dovada supremă că acei ce în patria lui Ştefan cel Mare au ridicat vicleniei şi trădării un monument de ruşine săpat în piatră, nu au dobîndit, în curs de o sută de ani, nici cel mai mic triumf moral. Acele ce le-au dobîndit ei nu le pot fi spre onoare, fiind numai avantaje brutale, după un axiom matematic şi din nenorocire necontestabil. Numărul lor de mai bine de treizeci de milioane, faţă 220 de cifra de cinci sute de mii, numărul locuitorilor Bucovinei, produc proporţia de 1 la 60, proporţie întotdeauna avantagioasă milioanelor, chiar şi atunci cînd ele s-ar compune din sălbatici de prin codrii Africii şi nu de pretinşi purtători de cultură în Orient. Să ne fie iertat deci a ne îndoi despre purtarea lor civilizatoare şi misiunea cu care se cred investiţi. Se vede că Dumnezeul strămoşilor noştri, care ne-a ocrotit odinioară prin braţele de oţel ale lui Ştefan cel Mare şi ale lui Minai Viteazul, care a inspirat ţărilor surori Moldova şi Valahia votul memorabil din 1859 şi care a înălţat pe tronul eroilor străbuni pe Alexandru Ioan I, pentru a realiza printr-însul visul sublim de Unire a 5 milioane de români, se vede că acelaşi Dumnezeu mai are în vedere şi visul acelor alte milioane de români care gem sub jug străin şi pentru care o asemena zi zace încă în sînul viitorului. Să-i mulţumim dar de pe piatra acestui mormînt că ne-a ferit a vedea în pretinsa coroană de fală a vulturului nemilos care îşi face o sărbătoare din ziua în care ale sale două pliscuri le-a înfundat în rana sîngerîndă şi nevindecabilă a unui popor întreg — acea foaie de lauri atît de dorită de dînsul, pe care să fie scris: Deznaţionalizarea Bucovinei. Astăzi, mai mult ca oricînd, Bucovina se simţeşte românească şi mai tare decît oricînd; astăzi ea vine să protesteze în faţa lumii, de pe piatra acestui mormînt. Din valea Corbului şi pînă la malurile Nistrului, de prin codrii munţilor Carpaţi, din trunchiul fiecărui brad care a fost martor al urgiei acestui secol de dezonoare, din fiecare lan ce produce plinea de toate zilele şi care-i adăpat cu sudoarea unui popor subjugat, din fiecare izvor ce povesteşte setea şi din fiecare biserică ce adăposteşte credinţa şi primeşte ofrandele creştinilor pe altarul său, mii de glasuri topite într-un singur ţipăt de indignare, lovin-du-se de mormintele eroilor noştri şi repetate de un ecou secular, trec astăzi peste hotare, înfruntă pajurele înfipte în trupul Bucovinei în urma unei Convenţii frauduloase şi pătrund pînă la acest mormînt, unde vă strig că Bucovina este fiica Moldovei, că ranele ei sînt ranele voastre, că pruncii ce se nasc, cu întîia suflare, că moşnegii ce mor, cu ultimul lor suspin invocă viitorul şi că sacri- 221 legiul comis asupra unui domn martir şi a unei ţări răpite îşi cere răzbunarea. Domnilor! Este o regulă de conivenţă socială care cere de la fiecare individ să-şi apere onoarea şi să şteargă insultele ce i se fac cu sîngele său, pentru a nu rămîne dezonorat pentru totdeauna. Aceeaşi regulă însă, punînd onorul mai presus de toate, opreşte pe tot omul onest de a provoca prin insulte pe acela care este cu mult mai slab decît dînsul. După asta vă întreb: cu cît mai mult trebuie un popor să caute a spăla insultele ce i se fac? Şi cu cît mai laş este acel stat care provoacă prin insultele sale cele mai umilitoare pe un alt stat, atunci cînd ştie că acesta, din nenorocire, nu este în poziţia de a-şi măsura puterile cu dînsul? Cu cît mai neagră devine însă această lipsă de generozitate cînd — precum în împrejurările de faţă — statul insultativ este una din puterile garante ale libertăţilor micului stat insultat de dînsul! Să-mi fie iertat, după constatarea acestui fapt neauzit, să aruncăm o privire în paginile istoriei, pentru a ne convinge prin documente veridice că Austria ne-a persecutat totdeauna şi că n-a avut, precum nici n-are, alt scop decît pieirea noastră — şi că protestările sale de simpatie pentru români sînt atîtea neadevăruri, de cîte ori istoria ne dovedeşte contrariul. în treacăt numai (fiindcă nu este aicea locul a enumera toate actele ce califică purtarea Austriei către ţările române), să ne aducem aminte numai că: deja în 24 ianuarie 1771, Rusia, exprimîndu-şi indignarea sa despre intenţiile austriece, cerea unirea Principatelor sub un domn care să aibă armata şi forţele sale, pe cînd Austria se grăbea a încheia, în dosul Rusiei, cu sublima Poartă un tratat în care partea Munteniei, numită Valahia Mică, avea să devină prada ei. După pacea de la Kuciuk-Kainargi de la 1774, ea parveni în sfîrşit a încheia în 7 mai al anului următor convenţiunea nenorocită de cesiune a Bucovinei şi în 17 mai 1777 a urmat demarcaţiunea acestei ţări victime. Dar convenţiunea menţionată ne arată încă în articolul 3 că la aceeaşi ocaziune se mai întăreşte şi luarea în stăpînire arbitrară de pămînt al Moldovei şi al Munteniei, ce se hotăra cu Ardealul şi care a premers acestei convenţiuni spoliatoare. Ceea ce însă ne dovedeşte şi mai bine decît orice că însăşi Austria simţea nelegiuirea procedării sale este că, mult mai tîrziu, 222 Uf ea a aflat necesar a face pe sublima Poartă să mai recunoască şi prin tratatul de pace subscris la Şistov, în 4 august 1791, toate cotropirile sale mici şi mari, pînă şi actul de cesiune nedreaptă a Bucovinei. Eu unul cred că dacă am examina fruntariile noastre, am mai găsi răpiri ce se comit şi în ziua de astăzi! Ei bine, domnilor, dacă proprietatea unui individ este asigurată prin legi, oare aceea a unui popor poate să se violeze fără nici o pedeapsă? Ah, de ce nu este între popoare un tribunal de supremă justiţie? Căci atunci cu bună seamă Austria şi-ar fi primit de mult sentinţa condamnatoare. Dar condamnarea tot vine.. Austria însăşi o ştie cum. Un nume este destul pentru a-i aduce aminte... Veneţia. Cu credinţă, dar, în Dumnezeu şi cu speranţă în viitor, viind dintr-o ţară care-şi aşteaptă mîntuirea sa de la noi, nu pot să depun pe piatra acestui mormînt omagiul de recunoştinţă, fără a mă adresa către descendenţii lui Grigore Ghica şi ai membrilor Divanului care l-au sprijinit, pentru a le spune că ei sînt meniţi mai mult decît oricine a săvîrşi lucrul început cu atîta demnitate de strămoşii lor. Ziua de astăzi este o zi mare. Numele Ghica, sfinţit de secole şi nouă scump de. la 1657, mai are încă în viitor o datorie a împlini, pentru care i-a venit inspiraţie din acest mormînt! Acum, domnilor, mai daţi-mi voie să vă amintesc pe scurt purtarea fraţilor noştri din Bucovina faţă de jubileul infam din Cernăuţi fiindcă acest fapt este şi va rămîne pururea un moment memorabil în istoria românilor. Oricît de greu este de a se coborî de la înălţimea acestui mormînt la trista realitate, totuşi, ca bucovinean, mă simt îndatorat a vă face o descripţiune fidelă a celor ce s-au petrecut în Bucovina şi a-mi aduce aminte infamiile comise de acea viţă de oameni care singură în decursul istoriei omeneşti ni se înfăţişează aruncată afară din însuşi cuibul său şi care, ne-avînd patrie şi nici un unghi al pămîntului ce se bucură de razele soarelui, cu un cinism neruşinat, şi-a făcut din suferinţele lumii o hrană, din egoism un templu şi din ban un Dumnezeu. îndată ce primarul din Cernăuţi, primar demn de comuna sa (comună jidovească în mai bine de ale sale două treimi), printr-o proclamaţie sfruntată a anunţat jubileul din Cernăuţi, îndată ce toate jurnalele din Viena, ce se află în mîinile puţin conştiincioase ale aceluiaşi neam, au trîmbiţat prin buciumul unei publicistici 223 corupte şi venale, în numele unei opinii publice denaturate, cum că comuna Cernăuţi va primi o universitate germană, cu scop de a se răspîndi cultura în Orient, — scopul adevărat însă al acestui institut cu destinaţie politică este a deznaţionaliza ţările vecine România şi Galiţia, punînd între universităţile române şi polone o universitate germană pentru jidovimea care s-a lăsat de limba sa, spre a opta în locul ei pentru cea germană — protest a fost cuvîntul pe care 1-a rostit într-o adunare plenară a sa nobilimea patriotică a Bucovinei. Şi ca o scînteie electrică, trecînd din gură în gură şi din suflet în suflet, protest a repetat ţara întreagă, şi protest a răspuns ce a mai rămas creştin de la o margine a Bucovinei pînă la cealaltă. Acest protest bărbătesc, redeşteptînd simţiri patriotice chiar şi acolo unde păreau amorţite sub rugina unui secol şi avînd de bază principiile cele mai sacre ale omenirii, amorul de patrie şi demnitatea de om, cu o putere gigantică, ca un fulger detunător, şi-a făcut drum printre intrigile curtezanilor şi cabalele linguşitorilor — care totdeauna înconjură pe un suveran, ea viermii pe un cadavru — pînă la treptele tronului, unde s-a impus ca suprem şi ne-vtolabil. Rezultatul a fost că însuşi suveranul şi-a revocat promisiunea dată de a veni în mijlocul insultătorilor noştri şi cu ăst mod, deza-probînd puţinul tact politic al guvernului şi al zbirilor guvernamentali, el a recunoscut legitimitatea lacrimilor noastre şi drepturile istorice ce le avem asupra Bucovinei şi care, după un secol, au reapărut astăzi mai puternice decît oricînd pentru a însărcina pe viitor cu revendicarea lor. Şi el ne-a mai dovedit prin asta că, pe cît riu este uşor a nu se împlini un cuvînt împărătesc, pe atît a devenit mai greu în ziua de astăzi a se brava din partea unui suveran creştin opinia publică şi doliul unui popor. Să ne fie, dar, permis ca pe lingă acele acte ce cuprind convenţiuni, tractate, încheieri de pace şi asemenea multe toate în dauna românilor, să însemnăm de astă dată în analele istoriei noastre, spre onoarea împăratului Francisc Iosif I, acest act de o importanţă incomensurabilă pentru noi şi din care viitorul va şti să profite. După asta se înţelege lesne că jubileul din Cernăuţi, proiectat 224 ? şi anunţat pe un picior mare, ca serbare de stat, nu a putut întîrzia î a degenera într-o orgie păcătoasă a unui partid antinaţional şi pe-î riculos pentru însuşi statul care-1 proteja şi ale cărui fundamente le-a cutremurat el, fiindcă nepedepsit a putut să calce în picioare ,; simţirile de patriotism, de onoare şi de demnitate, fără de care f nici o societate omenească nu se poate constitui într-un stat civi-| lizat. Astăzi, acel sabat desfrînat nu merită să ne mai ocupăm de f dînsul. Ceea ce merită însă atenţiunea noastră este că astfel, spie ru-î sinea secolului al XlX-lea, iudaismul absurd şi ruginit în preju-deţele sale cutează să se răzbune asupra creştinătăţii civilizatoare şi că faptele cele mai ruşinoase şi mai imorale în viaţa unui popor, crimele cele mai negre din partea unui stat, toate au devenit posibile de cînd acea naţiune mare şi generoasă care şi-a vărsat sîngele pentru renaşterea României a fost învinsă. De atunci şi-a şi re-dobîndit deplina sa autoritate dreptul celui mai tare şi asta nu numai în Bucovina, ci pretutindeni. Iată pentru ce, tot ce, de la un pol pînă la altul, aspiră la un scop mai înalt, tot ce are inima la locul său, suferă astăzi. Lăsînd, dar, ca în mijocul acestui doliu obştesc să se bucure, spre caracterizarea lor, singuri numai descendenţii lui Iuda şi protectorii lor. Privind purtarea românilor necorupţi din Bucovina, căci rene-7 gaţi are fiecare naţiune, trebuie să mărturisim că ei au ştiut să 1 apere, cu călcarea în picioare a intereselor proprii, onoarea Mol- * dovei şi demnitatea României şi că deşi mici la număr, avînd însă dreptul pentru sine, ei şi-au dobîndit simpatiile şi aprobarea tuturor oamenilor de inimă. Ca exemplu voi cita cuvintele unui profesor german de la Universitatea din Viena, rostite în Parlamentul Austriei cu privire la Universitatea din Cernăuţi. «Ştiinţa ce se degradează a deveni servitoarea politicii îşi pierde misiunea sa civilizatoare». Un alt exemplu care face onoare naţiunii polone şi care se va afla în România cu satisfacţie este că reprezentarea politică a Galiţiei, cu mareşalul său în frunte, a respins ca o insultă pentru eroicii poloni invitarea comitetului festiv din Cernăuţi. Acum mai daţi-mi voie, pentru a completa acest trist tablou, să vă mai spun pe scurt şi mijloacele pe care le-au întrebuinţat jidanii din Cernăuţi ca să crează lumea că însăşi Bucovina glori- 225 fică actul neomenos al răpirii sale; şi nimic nu era mai uşor pentru" dînşii decît a dobîndi protecţiunea şi sprijinul guvernului, deoarece în ministerul actual din Viena ei au norocul şi Austria nenorocirea a poseda membri de descendenţă şi, ce e mai mult, de simţire mozaică. Deci dar un ordin de sus a dispus lucrările astfel încît amploaiaţilor din Bucovina li s-a retras o parte din salariul lor, prin sate s-a impus o dare nelegiuită, fără ca sătenii să cunoască scopul acestui bir şi astfel într-o zi vagabonzii din lumea întreagă, adunaţi pe malurile Prutului sub drapelul unei pseudoculturi, pătat de sîngele lui Grigore Ghica, se văzură stăpîni peste o sumă de blesteme prefăcute în arginţi şi acumulate prin viclenie şi prin silă, din care fiecare ban este o picătură de sînge şi pe care ei nu se sfiesc să o întrebuinţeze pentru a umili însăşi ţara amăgită şi trădată fără milă şi ruşine. «Vă dăm o universitate», răspund ei la inculpările ce li se fac. Şi într-adevăr, o universitate germană s-a inaugurat mai ieri la Cernăuţi sub auspiciile ministrului cultelor şi al instrucţiunii publice, pentru ca să ateste decadenţa statului în care s-a degradat însăşi ştiinţa la rang de servitoare a unei politici învechite şi bolnăvicioase. Dar nici acea «Şcoală înaltă», oricît de ostilă este ea pentru români, să nu creadă cineva că s-a făcut altfel decît din averea românilor. Moşii dăruite mînăstirilor din Bucovina — pentru scopuri de binefacere şi pentru a răspîndi principiile creştinătăţii — de către domnitori şi boierii moldoveni, de către părinţii şi străbunii noştri ai tuturor, bunuri acumulate de secole prin virtutea patriotismului şi prin zelul credinţei, acestea sînt întrebuinţate pentru a adăposti iudaismul în cuibul lui Ştefan cel Mare şi al lui Alexandru cel Bun şi a ospăta sub ruinele castelului Cecina (Ţe-ţina), vechi martor al gloriei române, pe apostolii falşi ai unei false culturi. Iată, domnilor, unde culminează cea mai amară şi mai crudă ironie! Cine, oare, nu ştie că cultura austriacă nu este la înălţimea timpului? Nu numai că ea niciodată nu poate să convină unei rase latine, după înseşi legile naturii, însă ea nu este nici umbra adevăratei culturi germane. Astăzi România se bucură de instituţiuni mult mai liberale decît marele stat vecin. Eu nu pot, după acestea, să nu apelez aici, în faţa acestui mormînt, la patrio- |. tismul şi la misiunea ce o are România liberă cînd îşi vede fii de ai i săi suferind sub jug străin insultele cele mai brutale şi mai vătă- * mătoare care pot fi pentru o naţiune. | Românilor, lupta fraţilor noştri din Bucovina este o luptă Jgrea, o luptă de moarte. Să ne ferească, dar, umbra măreaţă a lui Grigore Ghica de aceea ce ar adveni poate dacă am lăsa să mai treacă încă un alt secol de înstrăinare peste catacombele din Put-i na şi ruinele din Suceava. ♦ Asta, domnilor, eram dator a spune aici pentru a-mi uşura conştiinţa mea de nou cetăţean al României, pentru a-mi împlini datoria sacră către fosta patrie, Bucovina, şi în sfîrşit, pentru a şterge oprobriul că am putut fi cetăţean al unui stat care ne insultă în tot ce avem mai sacru şi care, pentru a pune o coroană cruzimii sale, opreşte astăzi în Bucovina pînă şi lăţirea ştirilor care vestesc suspinele ce se înalţă de pe acest mormînt. Cu atît mai mult m-am văzut îndemnat a împlini aceste trei datorii ale inimii mele, deoarece pentru ca să o pot face eram silit a mă dezlipi de toate acele ce în decursul unei vieţi devin sacre inimii omeneşti, lăsînd în urma mea o ţară românească scumpă mie de la întîia bătaie a inimii, pînă la osemintele celor pe care i-am iubit. Acum trebuie să rostesc aici recunoştinţa mea celor care au luat iniţiativa pentru a ne aduna în jurul acestui monument pe care am putut depune lacrimile Bucovinei, care astăzi sînt cu mult mai elocvente decît orice cuvînt. Dea bunul Dumnezeu ca această zi de doliu al tuturor românilor să adune fructele sale binefăcătoare pentru cei asupriţi. într-o durere mare se unesc şi se leagă între dînşii oamenii de inimă mult mai strîns decît în orice moment de veselie, fiindcă suferinţele ascut simţurile nobile ale inimii, pe cînd norocul le adoarme. Astăzi cele trei ţinuturi prădalnic dezlipite de muma-patrie au | depus prin mine pe acest altar flori şi lacrimi. Cine ştie de este 4 depărtată ziua cînd florile de pe mormînt vor deveni cununi de laur şi lacrimile unui secol pietre scumpe în Coroana României. După ce dar cei care se bucură dincolo, noi cei slabi, ce plîn-gem dincoace de Moina, noi să ne dăm mîna pentru a ne întări şi a grăbi timpul care este menit a serba într-un mod demn de numele ce purtăm, memoria domnitorului martir Grigore Ghica cu acea zi care va readuce Bucovina în braţele Moldovei." 226 227 Magistralul discurs al refugiatului bucovinean a apărut mai întîi în numărul de duminică al „Trompetei Carpaţilor", anul XIII, nr. 1220 din 12 octombrie 1875. L-am reprodus în întregime fiind vrednic de a fi dat publicităţii în orice antologie de oratorie românească. Revista „Convorbiri Literare" arăta că românii se abţinuseră cu totul de la serbarea jubileului răpirii: „Dacă la Cernăuţi vor răsuna cuvinte pompoase, noi să rostim cuvînt funebru, dacă în mitropolia din Cernăuţi se va cînta un Te-Deum de glorie, noi în vechea şi modesta Mitropolie a Moldovei şi Sucevei să facem o rugăciune de jale ca să ne amintim acest fapt dureros. în acest chip ne vom reîmbărbăta pe noi înşine şi românii din toate provinciile vor vedea că nu sîntem nepăsători nici faţă de bărbaţii ce au binemeritat de la patrie, nici către trecutul nostru". Vasile Alecsandri scria sub pseudonimul Ştefan Moina următoarele versuri profetice: „Veni-va ziua sfîntă cîndvîntul mîntuirii Va duce corbi şi nouri pe calea pribegiei Şi cerul ţării noastre iarfi-va nepătat Şi limpede ca ochiul de lacrime spălat." Din lira lui Dimitrie Petrino răsunară următoarele versuri, sub titlul La mormîntul lui Grigore Ghica: „Bucovina-i în primejdie, Bucovina fiică blîndă, Ah, şi pe morminte-n care dorm eroii cei mai bravi S-adun jidovii grămadă ca lăcusta ceaflămîndă Şi stăpîni vor să devină, ei ai omenirii sclavi Nu cu vorbe ci cu fapte româneşti şi glorioase Pe-acel domn mort prin trădare, toţi românii să-l cinstim, Ghica-Vodă azi ne cere monument făcut din oase Deci de piatra pe mormîntu-i spada noastră s-ascuţim!" Cu durere şi mîhnire în suflet publica Petrino în „Familia" (XI) poezia sa Adio Bucovinei, încheindu-o cu versurile: „Molna-i apă românească, Marfa poate s-oprească, însă dorul de înfrăţire Nu-l opreşte la hotar." 5. Procesul de înaltă trădare intentat Societăţii Academice' studenţeşti „Arboroasa" din Cernăuţi In urma înfiinţării Universităţii din Cernăuţi, tinerii, bucovineni care pînă atunci îşi făceau studiile la Liov şi la Viena şi le puteau face la ei acasă, la noua universitate bucovineană. în anul de studii 1875/76 numărul studenţilor români înscrişi la Universitatea din Cernăuţi era de 53 de tineri. Luîndu-se după obiceiul studenţimii de lâ universităţile din Austria şi Germania, studenţii de la Alma Mater Iosefina din Cernăuţi începură să se constituie în societăţi care după caracterul lor erau societăţi cu scopuri ştiinţifice şi literare şi cu scopuri sociale şi distractive, cultivînd sportul şi îndeosebi scrima, aşa-numitele societăţi bătăuşe — schlagende Vereine. După îndemnul lui Teodor V. Ştefanelli, majoritatea studenţilor români se constituiră în Societatea Academică „Arboroasa" — pentru a evita numele de „Ţara Fagilor" care ar fi adus prea mult aminte de nemţescul Buchenwald — cu scopuri culturale, precum se şi potrivea majorităţii dintre cei care urmau teologia. Un grup mai redus constitui Societatea bătăuşă „Bucovina". Studenţii germani se constituiră în societatea lor bătăuşă ,/lrminia", studenţii ruteni înfiinţară societatea lor ,JSoiuz", cei poloni formară societatea numită „Ognisko". Evreii se constituiră în societatea denumită austria". Un grup de studenţi de diferite naţionalităţi formară Societatea ,J)acia", care însă se disol-vă curînd. Scopul urmărit de Societatea „Arboroasa" era „perfecţionarea reciprocă a membrilor pe terenul naţional, literar şi cultural, prin prelegeri literare, prin îndeletniciri în arta oratoriei, prin întreţinerea unui cabinet de lectură şi a unei biblioteci, prin aranjarea de petreceri, precum şi prin sprijinirea membrilor lipsiţi de mijloace şi căutarea lor gratuită în caz de boală". Noua societate studenţească fu foarte bine primită de publicul din Cernăuţi. Ziarul „Albina" din Pesta o salută călduros, zieînd: „în timpul acesta, în care germanizarea şi slavizarea progresează mereu împotriva noastră, formarea acestei societăţi este de o mai mare importanţă şi fiindcă studenţii tuturor facultăţilor, adică teologi, jurişti şi filozofi s-au unit întreolaltă şi au format acea societate; 228 229 sperăm că generaţia viitoare a preoţilor şi intelectualilor noştri din Bucovina se va deosebi mult de generaţia prezentă şi Societatea «Arboroasa» va fi o şcoală bună şi roditoare pentru interesele noastre naţionale". La 13 februarie 1876 Societatea, numărînd 60 de membri, şi-a inaugurat activitatea printr-o serbare festivă—comers — la care luă parte toată societatea română din Cernăuţi. Se abţinură numai românii «bucovinişti», pentru care manifestările naţionale româneşti erau acţiuni îndreptate contra lor. Corespondentul din Cernăuţi al „Familiei" lui Vulcan din Pesta observa că „de la a-ceastă manifestaţie naţională românească absentă boierimea bucovineană, care deţinea atunci puterea politică în Bucovina, fiindcă dînsa instinctiv şi-ar fi dat seama că noua mişcare naţională a tineretului ar fi îndreptată împotriva atotputerniciei puterii lor «bucoviniste». în şedinţele „Arboroasei" se făceau conferinţe, declamaţii, se cîntau cîntece naţionale. Ele atrăgeau tot mai mult publicul şi contribuiau tot mai mult la cimentarea societăţii româneşti, la deşteptarea gustului şi a interesului pentru producţiile literare româneşti. „Arboroasa" se puse în legătură cu societăţile studenţilor români din Transilvania şi anume cu Jetru Maior" din Pesta, cu ,Alexi Şincaiana" din Gherla, cu Jnocenţiu Clainiana" din Blaj, cu Jiomânia Jună" din Viena şi cu „Clubul Studenţilor Universitari" din Iaşi, simţindu-se toate „unite în cugete şi simţiri", după deviza „Arboroasei". Se hotărîse să se publice şi unAlmanah literar al,^Arboroasei", care însă n-a mai apărut din pricina procesului de înaltă trădare care i se intentase societăţii în cadrul Parchetului din Cernăuţi. La dizolvarea silită a „Arboroasei" se ajunse în următoarele împrejurări. în şedinţa Camerei deputaţilor din Bucureşti din 17 ianuarie 1877, deputatul Petre Grădişteanu propuse, iar plenul votă alocarea în buget a unei subvenţii de 1000 de lei pentru Societatea „România Jună" din Viena, precum şi a unei sume de 1 000 de lei pentru subvenţionarea şi a altor societăţi culturale româneşti din ţările surori de sub stăpînire străină. Grădişteanu îşi încheie propunerea sa zicînd că „s-a vorbit mult despre românism şi despre simţămintele continue care ne leagă pe noi toţi cu românii din România neliberă. De aceea noi ne simţim datori să dovedim dragostea noastră şi prin fapte, şi anume pe tă-rîmul literar, unde nici pizma stăpînitorilor străini nu va putea avea nimic de bănuit". Comitetul „Arboroasei", cu Ciprian Porumbescu ca preşedinte şi Constantin Morariu ca secretar, se grăbi să adreseze în februarie 1877 ministrului instrucţiunii publice din Bucureşti următoarea cerere: „Excelenţa voastră, la primirea propunerii stimatului domn Petre Grădişteanu în şedinţa înaltei Camere a României din 17 ianuarie 1877, ca să se încredinţeze excelenţei voastre 1000 de lei, care să se împartă între societăţile române din Austro-Ungaria după buna d-voastră chibzuinţă, ne simţim îndatoraţi să aducem mulţumirile noastre cele mai profunde pentru mărinimia manifestată de care înalta Cameră română pentru fraţii detrunchiaţi de comuna maică, şi cu atît mai mult, că tînăra noastră societate «Arboroasa», care are lipsă de ajutoare materiale, ar putea prin-tr-un ajutor atît de mărinimos să ajungă mai uşor întru realizarea devizei sale. Prin alăturarea statutului şi a raportului anual al «Arboroasei», rugăm pe excelenţa voastră să primiţi prea graţios această petiţiune, ss. Ciprian Porumbescu, preşedinte, Constantin Morariu, secretar L.S. Trăiască naţia românească!" La cererea „Arboroasei", ministrul instrucţiunii publice din Bucureşti remise Societăţii un ajutor de 250 lei. în raportul anual al Societăţii din 1877 se aducea mulţumire ministrului din Bucureşti „care a binevoit a trimite prin adresa sa din 5 septembrie 1877 nr. 9113 suma considerabilă de 250 franci". Cuvîntarea lui Grădişteanu în Parlamentul român şi cererea de subvenţie a Societăţii „Arboroasa" dădură prilej Siguranţei de Stat austriece de a se sesiza şi urmări îndeaproape activitatea „Arboroasei", bănuită de acţiuni subversive îndreptate contra siguranţei statului austriac. Bănuiala care plana asupra „Arboroasei" crescu şi mai mult prin telegrama pe care comitetul Societăţii o trimise la 12 octombrie 1877 primarului din Iaşi, Nicu Gane, în semn de adeziune la dezvelirea bustului lui Grigore Ghica, în 230 231 grădina Beilicului, dăruit Iaşilor de domnitorul Carol. Iată cuprinsul telegramei: „«Arboroasa», societatea Junimii române din partea detrun-chiată a vechii Moldove, aduce condoleanţa membrilor ei pentru domnitorul decapitat". Cu aceeaşi ocazie femeile române din Bucovina trimiseră la Iaşi o frumoasă coroană de flori, iar Societatea „Inocenţiu Clai-niana" din Blaj trimitea „Arboroasei" salutul ei frăţesc, exprimîn-du-i „sentimentele dureroase asupra despărţirii Bucovinei de Ţara Marelui Ştefan-Voievod". într-o adresă similară, Societatea „Alexi Şincaiana" din Gherla tuna şi fulgera contra „infernului pangermanist care omoară românismul, din care cauză tinerimea universitară româna are datoria să lupte cu sabia de foc contra pangermanismului negru, care propagă întunericul spiritual în această ţară nenorocită, Bucovina". Cuprinsul telegramei conjugat cu cererea de subvenţie a Societăţii constituiau pentru Parchetul din Cernăuţi motive suficiente spre a decreta, la 15 noiembrie 1877, dizolvarea Societăţii şi a deschide acţiunea publică contra comitetului .Arboroasei", dispunînd arestarea conducătorilor şi anume a lui Ciprian Po-rumbescu, Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Orest Popescu şi Eugen Siretean. Cum însă studenţii arestaţi erau totodată şi alumni interni ai Institutului Seminarial, guvernatorul din acea vreme al Bucovinei, Ironim Alessani, ceruse cu două zile înainte de arestare, la .11/23 noiembrie, mitropolitului Teoctist să ia cuvenitele măsuri disciplinare contra lor. La 14/26 ianuarie 1878 mitropolitul Teoctist trimise guvernatorului următorul răspuns: „în completarea scrisorii mele din 11/23 noiembrie 1877, cu onoare vă comunic în traducere enciclica mea arhipastorală, pe care am trimis-o Institutului Seminarial la 18/30 noiembrie 1877, în care în sensul adresei prezidenţiale din 18 noiembrie am dat cuvenitele instrucţiuni şi dispoziţiuni în legătură cu corespondenţa ce s-a găsit între hîrtiile Societăţii Academice «Arboroasa» care au fost ridicate de Parchet. De atunci, de cînd s-au făcut obser-vaţiunile acelea,, admonestaţiunile noastre n-au rămas fără efect, pentru că prepoziţii îşi fac datoria cu toată acurateţea, iar alumnii 232 se supun punctual ordinei de casă şi se dedică studiului şi exer-ciţiilor spirituale cu seriozitatea şi sîrguinţa recerute. Ei sînt izolaţi şi nu comunică cu persoanele care i-ar putea influenţa în rău şi abate de la ocupaţiunile reclamate de chemarea lor duhovnicească. Cum însă în urma interdictului privitor la participaţia alumni-lor seminariali la societăţile academice, Institutul Seminarial a revenit în vechiul său făgaş, în care se mişcase de la înfiinţarea lui spre binele şi fericirea bisericii şi statului. Cum pînă şi alumnii traşi în cercetarea penală şi aflători în arestul preventiv par să fi înţeles că este lucru primejdios a te juca Cu focul şi regretă din suflet nesocotinţa lor din comitetul «Arboroasei», cred că motivele care au determinat, la rîndul lor, măsurile ce s-au luat la Institutul Seminarial au pierdut foarte mult din gravitatea lor. Dar cu toate acestea eu yoi continua să observ de aproape Institutul Seminarial şi dacă se va ivi necesitatea de a face vreo schimbare în personalul de conducere şi luarea de noi măsuri în legătură cu ordinea de casă şi cu disciplina alumnilor, atunci eu fără nici- o ezitare voi dispune cele de cuviinţă. De la arhiepiscopul şi mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei Cernăuţi, la 14/26 ianuarie 1878 Teoctist" 6. Enciclica mitropolitului Teoctist adresată alumnilor în teologie La răspunsul său trimis guvernatorului Alessani, mitropolitul anexă, deci, în traducere germană şi enciclica sa adresată la 18/31 noiembrie 1877 Institutului Seminarului Arhidiecezan, din care se poate vedea cum era privită în cercurile diriguitoare ale arhi-diecezei mişcarea naţională a tineretului arborosean. Iată cuprinsul enciclicei: Jnstitutul SeminariuluiArchidiecezan Aice, întru priceperea adevăratului înţeles al cuvintelor Mîntuito-rului, carele zise: «împărăţia mea nu este din lumea aceasta», pentru aicea. «Daţi împăratului cele ce sînt ale împăratului şi lui 233 Dumnezeu, cele ce sînt ale lui Dumnezeu», invita Apostolul pre creştini în cartea cea cătră români aşa zicînd: «Tot sufletul să se supuie stăpînirilor mai înalte, pentru că nu este stăpînire, fără numai de la Dumnezeu şi stăpinirile ce sînt, de la Dumnezeu sînt rînduite. Pentru aceea vă supuneţi stăpînirilor nu numai cît de frică, ci şi dupre conştiinţă. Iară mai înainte de toate, să faceţi rugi şi cereri, făgăduinţe şi mulţumiri pentru împăraţi şi pentru că ei sînt în dregătorii, ca să petrecem viaţa bine şi cu odihnă întru toată creştinătatea şi curăţia, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu". Biserica ortodoxă, ca una sîntă, sobornicească şi apostolică a lui Christos biserică, stînd şi petrecînd neabătută, precum în toate învăţăturile şi legile evanghelice, aşa şi întru aceste îmbărbătări referitoare la datorinţele creştinilor ca cetăţeni de stat, nu numai că s-a ferit pururea de a călca sau şi numai a tinde cu ochii peste hotarele statelor politice, în ale căror cuprindere exista, ba nici a se amesteca în certurile şi luptele politice interioare, ci mărginindu-se şi lucrînd pentru mîntuirea credincioşilor pe teritoriul împărăţiei lui Dumnezeu, carele este singurul teritoriu al bisericii creştine; nu numai că se supune legilor de stat şi ascultă de orînduirile organelor regimului, dînd, după cuvîntul Apostolului «tuturor celor cu carele se simte a fi datoare, adică: celor cu frica, frică, celor cu darea, dare; celor cu vama, vamă; celor cu onoarea, onoare», ci, cunoscînd şi venerînd în persoana domnitorului pre «Unsul lui Dumnezeu», care întru aşezămintele şi legile de stat este voinţa Iui Dumnezeu şi izvorul a toată puterea şi mărirea, face rugi neîncetate pentru fericita domnie a împăratului, pentru întărirea şi înflorirea statului, pentru biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pentru împăcarea şi fericirea popoarelor. Şi biserica ortodoxă din Bucovina, bine înţelegînd cum că politica patriotică a unei biserici creştine, îndeobşte şi specialmente a sa, este aceea de a se alipi cu credinţă neclintită de tronul imperial al Austriei şi a face rugi şi cereri la toate servirile dumnezeieşti publice pentru salutea majestăţii sale împăratului, de a sprijini, prin cuvîntul învăţăturii şi exemple de fapte patriotice, organele înaltului regim chesaro regesc întru executarea legilor şi consolidarea instituţiunilor de stat, de a însufleţi pre credincioşi 234 pentru împlinirea datoriilor şi cultivarea virtuţilor cetăţene, conferind aşa spre întărirea şi înmulţirea fericirii cetăţenilor şi spre consolidarea statului,—toate acestea bine înţelegîndu-le biserica ortodoxă bucovineană, care mai cu seamă clerul acestei de Dumnezeu scutite eparhii, le-au cultivat cu priinţia esemplaric atît întru sine, cît şi în poporul bucovinean, încît prin una sută de ani de cînd ţărişoara aceasta, pe calea unui tractat sancţionat, este încorporată cu statele monarhiei Austriei, însă şi în timpuri critice şi viforoase nu s-a arătat nici un moment în carele vreunul dintre membrii clerului s-ar fi abătut de la datorinţele sale către stat şi către regim sau ar fi căzut în ispita de neloialitate cetăţeană. Şi oare biserica greco-orientală din Bucovina poate avea cît de mic motiv de a fi neîndestulată cu starea sa sub sceptrul Imperiului Austriei? Oare poporul, şi mai vîrtos clerul greco-oriental nu are, din contra, motive nenumărate de a binecuvînta încorporarea ţării cu statele Imperiului şi, în semn de mulţumire, a se ruga lui Dumnezeu neîncetat pentru întărirea şi strălucirea tronului imperial din a căruia graţie s-au revărsat pînă acum îmbunătăţiri de fericire asupra bisericii? Pe cînd prin alte ţări şi state din Europa, carele se laudă cu civilizaţiunea şi modeluri de constitutiuni, proprietăţile bisericeşti s-au secularizat, moşiile episcopiei şi ale mînăstirilor în Bucovina punîndu-se sub administraţie comună, s-a creat Fondul greco-oriental religionar, din ale cărui venituri, menite numai cît pentru scopuri bisericeşti, se provedu recerinţele cultului, clerului şi învăţămîntului greco-oriental. Pe cînd clerul greco-oriental de pe aiurea de abia acum începe a veni la o cultură teologică superioară şi la o considerare şi subzistenţă mai bunişoare, pentru clerul greco-oriental al Bucovinei încă prin regulamentul din anul 1786 s-a pus o bază solidă atît în scopul culturii, cît şi al subzistenţei şi poziţiunii publice, care norme, dezvoltîndu-se cu timpul prin crearea Institutului Teologic şi a Seminarului, precum şi prin regularizarea parohiilor, clerul nostru de păstorie se bucură de o cultură, poziţiune şi existenţă, pre care preoţimea de păstorie a Ierarhiilor ortodoxe şi însăşi cea de alte confesiuni de mult o doresc, însă nici astăzi nu o posedă. Pe cînd prin alte ţări sau că mînăstirile sînt desfiinţate şi loca- 235 lităţile mînăstireşti prefăcute în localităţi profane, sau că statul călugăresc este redus la acea tristă stare de a se susţine pe calea cerşetoriei şi a elemosinei, mînăstirile noastre din Bucovina se susţin în stare demnă de locaşuri sînte, căci Conventele mînăstireşti sînt prevăzute pe deplin cu susţinefea cuvenită, încît membrii statului monahal se pot dedica, fără de alte griji, vieţii contemplative, rugilor şi servirilor liturgice. Pe cînd pe aiurea mai că nici nu cugeta nimeni la mijloace de sprijinire a familiilor, adică a văduvelor şi sărmanilor preoţeşti, în eparhia Bucovinei şi această coardă simţitoare nu a fost scăpată din vedere, ci din graţia părintească a majestăţii sale, atît văduvelor cît şi sărmanilor preoţeşti li s-au acordat subvenţiuni regulate, prin care familiile preoţeşti sînt scutite de soarta cea amară a grijii pentru pînea de toate zilele. Pe cînd prin multe alte ţări pentru preoţimea de păstorie nu se aflau deloc case de locuit, căci bisericile enoriale se susţin şi se prevăd cu cele trebuincioase mai mult prin adunare de oferte, în Bucovina şi în privinţa bisericilor şi localităţilor parohiale vine Fondul religionar cu o parte însemnată în concurenţă, prestînd afară de aceasta şi subvenţiuni numeroase. Recugetînd aceste şi multe alte instituţiuni binefăcătoare, carele după preaînalta voinţă a prea graţioşilor împăraţi de mai înainte, care mai cu seamă a majestăţii sale, prea luminatul nostru înipărat de acum, s-au introdus întru prosperitatea bisericii noastre greco-orientale din Bucovina, ne-a cuprins o surprindere dureroasă, o mîhnire adîncă şi umilitoare, cînd ne-am informat din scrisorile înaltului prezidiu c.r. al ţării din 11 noiembrie ax. nr. 1083 şi din 18 noiembrie ă.c. nr. 1117, cum că între scrisorile Comitetului Societăţii Academice «Arboroasa», care număra între membrii săi şi o parte din teologii şi alumnii seminariali,,s-au aflat şi unele corespondenţe care ar fi calificate de a pune la îndoială loialitatea celăţeană a autorilor şi a vădi cugetări nu numai cît reprobabile, ci şi demne de pedeapsă. Dacă astfel de abateri de la studiile şi ocu-paţiunile universitare nu sînt convenienţe şi concese tineretului academic în genere, ele apar şi sînt într-adevăr mai mult reprobabile, cînd se alunecă spre dînsele la tineretul clerical de la Facultatea Teologică, deoarece acest tineret, după cuvîntul Mîntuitorului, «nu este din lume, ci ales din lume», spre a fi la timpul său «lumina lumii 236 ii, şi sarea pămîntului», conducînd prin cuvîntul învăţăturii şi exemplul vieţuirii şiprepoporul credincios spre o vieţuire virtuoasă creştină în toate referinţele vieţii private şi publice, pentru că «dacă se va împuţi sarea, cu ce se vor săra bucatele?» Mîngîindu-ne întru mîhnirea inimii noastre prin cîştigata încredinţare, cum că la acea devuare nu a participat corul tineretu-U lui clerical în acea majoritate, sîntem aplecaţi de a crede cum că şi acei puţini alumni ce au funcţionat în Comitetul «Arboroasei» căzură în acea ispită deplorabilă nu din voinţă rea, ci numai cît pen^ tru lipsa de cunoştinţă a marginilor între care este conces tineretului academic de a se mişca în societăţile academice. Pentru aceea am fi dorit şi eram îndreptăţiţi a presupune ca, fiind localităţile Comitetului «Arboroasei» în edificiul seminarial, ceea ce s-a conces numai cît din motivul unei supravegheri corespunzătoare, prepoziţii Seminarului vor căuta a fi în evidenţă despre tratările şi ocupaţiunile Comitetului şi, observînd oarecari transgresiuni, vor influenţa în scopul conservării acelor ocupaţiuni între marginile statutelor Societăţii, precum şi a cuviinţei clericale, nesuferind ca pe calea -r Comitetului numitei societăţi academice să se importe între alumni * idei care defel nu pot fi suferite în raionul unui institut clerical. Cît pentru cei patru alumni şi auditori la Facultatea Teologică | ce, ca funcţionari în Comitetul Societăţii Academice «Arboroasa», | sînt traşi în cercetare la Tribunalul c.r. penal pentru acuzaţia de tul-m burare a liniştii publice, ne pare rău că a devenit lucrul pînă la acel stadiu de necesitate. De altă parte sîntem convinşi că organele competente de justiţie vor cerceta lucrul cu scrupulozitate şi vor judeca după dreptate, prin urmare, aflînau-i nevinovaţi, îi vor achita, iar în caz contrar îi vor condamna, precum e dictat de legile statului şi de graiurile scripturii, unde zice: «Călcătorii legii prin lege vor muri». Era de prevăzut, ceea ce a şi urmat fără de întîrziere, că adică şi însăşi Societatea Academică «Arboroasa», în al cărei sîn au apărut astfel de neregularităţi reprobabile, va simţi rigoarea legii. Cu decretul înaltului prezidiu c.r. al ţării din 11 noiembrie a.c. nr. 1083, această societate academică e dizolvată şi toate registrele, împreună cu fondul ei, sînt confiscate, prin urmare nimeni dintre alumnii semi-nariali nu mai este membru al acestei societăţi însă cu emiterea acestei sentinţe nu s-a rezolvat totul 237 Fiindcă din cap. 10 al Ordinaciunii înaltului Minister c.r. de Culte şi de Instrucţiune din 30 august 1875 nr. 13240 relativ la îndreptăţirile şi îndatoririle academice ale teologilor petrecători în Seminar, s-a priceput într-un înţeles după care alumnii semina-riali, ca auditori ai Facultăţii Teologice ar avea libertatea necondiţionată de a fi membrii oricărei societăţi academice de la Universitatea Francisco-Iosefină din Cernăuţi şi din partea Consistoriului numai cît cu privire la menţionata Ordinaciune ministerială nu s-a oprit categoric participarea la societăţile academice, deşi s-a prevăzut ca pentru libertăţile academice regulamentul interior în Institutul Seminarial cu greu se va putea menţine: pentru aceea înaltul prezidiu c.r. al ţării s-a aflat îndemnat de a dechîara, «cum că cap. 10 din Ordinaciunea înaltului Minister c.r. de Culte şi de Instrucţiune din 30 august 1875 nr. 13240 nu motivează nicidecum îndreptăţirea alumnilor seminariali de a participa necondiţionat la reuniunile academice, pentru că dreptul participării la reuniuni nu este un drept academic, ci un drept general cetăţenesc, prin urmare auditorii de la Facultatea Teologică, voind a se bucura de primire în Institutul Seminarial întru folosirea de drepturile generale au a se supune restrîngerilor dictate de organismul Institutului». Pe baza informaţiilor comisiunii mixte, s-a observat în fine de înaltul prezidiu c.r. al ţării ceea ce şi noi înşine aflăm a intona, că statutele seminariale nu se execută cu stricteţea cerută în toate privinţele defipte, adică atît în privinţia prepoziţilor, cît şi a alumnilor seminariali, devenind aşa Seminarul mai mult un institut de asigurare pentru traiul vieţii fără de grijă decît un institut de creştere clericală, de cultură religios-morală superioară. Rezumînd cele premise şi rezervîndu-ne a atrage în cumpănire cele îndegetate de înaltul prezidiu c.r. al ţării în privinţa conducerii corespunzătoare a Institutului Seminarial aflăm, în acord cu votul preavenerabilului Consistoriu, dat în şedinţia plenară din U/23 ax., a dispune de astă dată următoarele: Oprim categoric alumnilor seminariului nostru arhidiecezan de a fi membri ai societăţilor academice şi a participa la adunările şi consultările acelor societăţi, prin urmare pe alumnii cei ce sînt în prezent membru vreuneia dintre societăţile academice îi provocăm cu tărie de a ieşi îndată din numărul participanţilor. Cei ce vor cute- iza a se purta în contra acestui demand, vor fi demisionaţi din Institutul Seminarial, împreună şi din clerul eparhiei. Auditorii teologici şi alumnii seminariali: Zaharie Voronca, Constantin Morariu, Eugen Siretean şi OrestPopescu pînă după terminarea cercetării şi a judecăţii la Tribunalul c.r. penal, precum şi a tratării disciplinare din partea Senatului academic al Universităţii, după care va urma judecata competentă a autorităţii bisericeşti, sînt segregaţiprovizoriu de Institutul Seminarial, acordîndu-li-se pînă la rezolvarea finală a afacerii o alimentare de 25 florini pe lună din Fondul religionar. Statutele seminariale publicate cu emisul consistorial din 24 octombrie / 5 noiembrie 1875 nr. 4532, precum şi celelalte ordi-naciuni relative la îndatoririle alumnilor şi prepoziţilor, sînt de republicat în tot cuprinsul lor, ceea ce de acum înainte să se repe-| te la începutul fiecărui an scolastic. Toate normele relative la or- ţ dinea de casă în genere şi la ocupaţiile şi exerciţiile alumnilor, li- | terare, liturgice şi morale, să se execute fără de şedere, necutezînd J a face oarecari abateri fără de autorizarea Consistoriului. % îndatorim cu tărie pre toţi prepoziţii institutului de a împlini T fiecare din ei obligămintele enumerate în statute, interesîndu-se I mai cu seamă de cultivarea religioasă, morală şi estetică a tinere- ii tului clerical prin conducerea întru preurmarea studiilor obligate * şi cetirea de cărţi folositoare, precum şi prin exerciţii literare bi- J[ sericeşti. Ocupaţii profane şi cărţi înveninate de idei şi doctrine reta- i tice şi stricăcioase să nu se sufere nicidecum în sînul Institutului | Provocăm, în fine, pe toţi alumnii Seminariului şi-i îmbărbă- tăm părinteşte de a medita neîncetat la înălţimea stării pentru care s-au decis, ca, pricepînd şi pătrunşi fiind de înţelesul cuvintelor «Voi sînteţi lumina lumii şi sarea pămîntului», să întrebuinţeze timpul studiilor cu seriozitate, prin înavuţirea cu cunoştinţe şi îndeletniciri folositoare, spre a intra preparaţi şi bine exercitaţi în via Domnului, unde sînt chemaţi a servi cu frica şi cu cutremur lui Dumnezeu şi a lucra cu osîrdie pentru binele bisericii şi al statului, pentru că amar de sluja ce se va afla leneşă, şi încă mai amar de cea ce se va afla vicleană. ? Fie ca, cuvintele noastre de învăţătură căzînd pe pămînt bun, întîmplarea cea tristă, care ne-a dat însă spre această trimitere, să 238 239 fie, precum a fost cea dinţii aşa şi cea de pe urmă, iară Institutul Seminariului Arhidiecezan, carele prin cincizeci de ani, de cînd există, a fost recunoscut şi lăudat pentru cultivarea ştiinţelor şi a virtuţilor creştine şi cetăţeneşti, să fie şi.de aici înainte un institut de cultură numai cît acelor ce sînt mîntuitoare, bune şi de laudă, spre a rămînea, precum a fost, demn de prea înalta graţie imperială şi de bunăvoinţă a autorităţilor bisericeşti şi cetăţeneşti. De la arhiepiscopul şi mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei. Cernăuţi, în 18/30 noiembrie 1877 Teoctist (ss) S. Morar Andrievici". 7. Protestul lui CA. Rosetti împotriva persecutării studenţilor arboroseni, apărut în ziarul „Românul" din Bucureşti Dizolvarea „Arboroasei" şi arestarea comitetului ei sub acuzaţia de înaltă trădare trezi o mare vîlvă în presa românească de pretutindeni. Proteste energice împotriva actului de teroare de la Cernăuţi apărură în „Familia" de la Oradea, în „Curierul" de la Iaşi şi în „Românul" din Bucureşti. Articolul de protest din „Românul", scris de C. A Rosetti, apărut în 6 numere consecutive din 25,26 şi 27 decembrie 1877 şi 6,7 şi 8 ianuarie 1878, provocă mare senzaţie în cercurile politice şi diplomatice din Bucureşti. Ministrul Austriei la Bucureşti îl trimise în traducere germană atît ministrului de externe al Austro-Ungariei, Gyula Andrăssy, cît şi, premierului austriac de la Viena, principele Adolf Auersperg. Supunînd politica Habsburgilor faţă de minoritate unei critici severe, Rosetti arăta în rechizitoriul său că nu numai ungurii au dreptul la o viaţă naţională independentă, dobîndită prin refuzul regimentelor ungureşti de a lupta la Sadova, ci acelaşi drept îl revendică pentru ei şi cehii din Boemia şi polonii din Galiţia şi românii din monarhie. „Trebuie oare — se întreba Rosetti — ca şi celelalte naţionalităţi să imite la prima ocazie exemplul dat de maghiari în 1866, pentru ca oamenii de stat ai Austriei să-şi deschidă ochii? Atunci negreşit că şi-i vor deschide — dar poate fi prea tîrziu!" 240 în continuare, Rosetti scria în luminosul său articol: „Judecind după românii din Imperiul austriac, naţionalităţile ce cuprind acest imperiu n-ar dori nimic mai bine decît să trăiască în pace sub sceptrul ce le-a întrunit de atîta timp, cu condiţiunea însă ca toate să fie deopotrivă îndreptăţite, ca toate să aibă imuni-tăţile lor naţionale, după cum le au ungurii, ca toate să-şi poată cultiva în libertate şi tot ce se ţine de viaţa naţională; ca toate să se simtă pe pămîntul ce-1 ocupă ca într-o ţară ce le aparţine, fără ca pentru aceasta să se zdruncine unitatea statului după cum s-a întîmplat cu «dualismul». Ce vedem însă în locul acestor condiţiuni, care de altminteri n-ar fi în dezacord cu sistema după care este constituită împărăţia austriacă? Vedem două elemente înăbuşind pe toate celelalte şi întreţinînd astfel o stare de frămîntare şi de nemulţumire, care face imperiului o poziţie nehotărîtă şi-i întunecă viitorul. Ca să nu vorbim decît numai despre români, a căror poziţie o cunoaştem negreşit mai bine şi al căror nume îi scoate astăzi la iveală din cauza rolului ce-1 joacă consîngenii lor în evenimentele ce se petrec în Orient, vom spune că ei sînt astăzi mai împilaţi decît totdeauna. Nu numai în Transilvania, Banat şi Ungaria, unde nici că le mai este permis să se numească români, unde limba română este izgonită din şcoală, unde nici că le mai este îngăduit să întrebuinţeze limba părinţilor lor în relaţiile vieţii publice, dar chiar în Bucovina apasă asupră-le persecuţiile cele mai neînduplecate: Acei evrei pe mîna cărora este dată sărmana Bucovină nu se arată cîtuşi de puţin mai omenoşi decît ungurii. De cînd tendinţele lor de deznaţionalizare s-au arătat mai zeloase, cu ocazia jubileului desfidător al răpirii Bucovinei, izbirile în contra oricăror români care nu vor să-şi renege originea n-au încetat un singur moment; astăzi cinci tineri români, floarea junimii române bucovinene, zac în temniţa Cernăuţilor sub acuzare de înaltă trădare, pentru că au încercat să cultive într-o societate literară limba română proscrisă în şcoală, pentru că au căutat a întreţine în cercul societăţii lor spiritul naţional, prigonit ca o crimă de stat. Această tristă afacere arată atît de bine persecuţiile cu care autorităţile austriece urmăresc tot ce nu este ungur sau austriac şi desemnează cu culori atît 241 de atingătoare dureroasa situaţie a românilor de sub dominaţiu-nea austro-ungară, încît este foarte instructiv să o expunem aci după cum am aflat-o în mod precis. Este ştiut că centenarul răpirii Bucovinei s-a serbat prin ridicarea unei statui a Austriei şi prin constituirea unei universităţi căreia i s-a atribuit misiunea de a deznaţionaliza pe deplin această provincie. Scopul noii universităţi din Cernăuţi a fost proclamat sus şi tare în grai şi prin scris de către înşişi întemeietorii ei. Răsunetul sfidătorului jubileu precum şi scopul cu pompă mărturisit al Universităţii din Cernăuţi, departe însă de a produce efectul la care se aşteptau organizatorii lor, fură ca o comoţie electrică pentru simţămintele româneşti. Studenţii români de la noua universitate se constituiră în curînd într-o societate academică sub numele cu totul inofensiv de «Arboroasa». Scopul societăţii era de a întreţine şi dezvolta spiritul naţional, de a procura membrilor ei ocaziunea de a se perfecţiona pe tărîmul literar, de a sprijini prin subvenţii pentru studenţi pe membrii ei lipsiţi de mijloace. Societatea progresa foarte repede. Menirea, cît şi izbînda ei, îi atraseră însă de îndată ura şi persecuţiile străinilor de tot puternici în această provincie românească. «Arboroasa», prin concursurile ei literare, prin dezbaterile ei ştiinţifice şi chiar prin petrecerile plăcute ce dădea în fiecare lună, atrăgea aderenţi numeroşi: spiritul naţional se simţea ridicat, limba română — părăsită, vai, de mulţi dintre înşişi fiii naţiunii române — începu să reintre în drepturile sale. Trebuia, dar, a se da acestei societăţi lovitura de moarte, pentru că altfel opera de deznaţionalizare putea fi compromisă. După deşarte încercări de distrugere prin intrigă, se întrebuinţa în contra-i puterea brutală. Un pretext care el însuşi este un ultragiu aruncat celor mai sfinte simţăminte, o telegramă de condoleanţe adresată de Societate cu ocazia ceremoniei făcute la Iaşi în memoria lui Grigore Ghica, precum şi o adresă de mulţumire pentru un mic ajutor de 250 de lei primiţi de Societate de la ministrul instrucţiunii publice din România fură de ajuns împilatorilor, pentru ca să se decreteze dizolvarea Societăţii, să i se confişte vreo 4 000 de lei şi să arunce în temniţă pe cinci dintre cei mai de frunte studenţi români, sub acuzările absurde de înaltă trădare şi de tulburări ale ordinii pu- 242 Nr blice. Sînt mai mult de două luni şi jumătate de cînd acest act de violenţă a fost săvîrşit. De atunci cei cinci arestaţi aşteaptă în mijlocul celor mai aspre tratamente ziua judecăţii; disperînd de a le putea stabili culpabilitatea, autoritatea ce i-a arestat amînă din zi în zi judecata, spre a-i putea ţine cît mai mult sub cel mai neome-nos regim preventiv. Astfel crede Austria că va face populaţiile supuse sceptrului său să guste fericirea de a face parte dintr-un stat civilizat, astfel îşi afirmă ea misiunea-i civilizatoare în Orient? O asemenea purtare nu este ea o adevărată orbire? Astăzi, cînd drepturile naţionalităţilor încep să devină aproape tot atît de precise ca şi drepturile omului, astăzi, cînd un stat ca Austria nu-şi mai poate găsi puterea decît în gravitarea voluntară în juru-i a diferitelor elemente ce-1 compun, astfel trebuie să fie oare tratate naţionalităţile, care sînt atîţia membri neapăraţi existenţei imperiului? Astfel mai cu deosebire trebuie să fie tratate acele naţionalităţi care au arătat totdeauna cea mai nestrămutată credinţă regelui şi principelui lor, împăratul Austriei? Apoi chiar din punctul de vedere al deznaţionalizării — dacă poate fi cineva atît de nesocotit încît să se mai gîndească astăzi în Europa la deznaţionalizare — chiar din acest punct de vedere, oare nişte violenţe ca cele din Bucovina nu trebuie fatalmente să aibă un efect cu totul contrariu decît acela pe care-1 aşteaptă de la dînsele acei ce le-au comis? Am văzut ce fructe a dat jubileul răpirii Bucovinei: o deşteptare a simţămîntului naţional, care poate altfel nu s-ar fi produs. Persecuţiile la care sînt supuşi astăzi românii din Bucovina vor avea negreşit de urmare o deşteptare şi mai puternică. Din toate punctele de vedere este, dar, bine pentru Imperiul Habsburgilor ca naţionalităţile ce-1 constituiesc să nu aibă asemenea cauze de nemulţumire, dreptatea să nu fie numai pentru una, ci pentru toate deopotrivă; căci toate deopotrivă cu naţionalitatea ungurească, şi cu mult mai mare credinţă decît dînsa, şi-au vărsat sîngele şi comorile pentru menţinerea imperiului. Fiecare secol îşi are misiunea sa. Secolul trecut a avut misiunea emancipării omului. Secolul nostru are misiunea emancipării naţiunilor. Cine s-a încercat a merge contra curentului a fost zdrobit. Austria a făcut de două ori această experienţă. Cîrmaciul dibaci 243 intră în curent şi profită de dînsul spre a merge mai lesne". 8. Achitarea arborosenilor şi corespondenţa dintre cancelarul Auersperg şi guvernatorul Alessani închestiunea procesului ,Arboroasei" La 1 februarie 1876 începu judecarea studenţilor inculpaţi în faţa Curţii cu juri din Cernăuţi. Curtea se compunea din judecătorii Demetrie Bendella — preşedinte, Getzlinger şi Leon Goian — membri, Atanasie Pridie, grefier. Ministerul public era reprezentat prin Th. Mehoffcr. Apărarea era susţinută de avocaţii: Iosif Roth, lacob Atlas şi Alexandru Tabora. Banca juraţilor avea în frunte pe Alexandru Vasilco. Gazetele locale „Czernowitzer Zei-tung", şi „Bukowina" informau publicul asupra mersului procesului, care ţinu 3 zile: de la 1 ia 3 februarie. Pe banca acuzaţilor erau cei cinci membri: Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Orest Popescu şi Eugen Siretean. După interogarea martorilor şi rechizitoriul procurorului care interpreta termenul „detrunchiat" din adresa către ministrul învăţămîntului din Bucureşti şi din telegrama de condoleanţe trimisă la Iaşi — în sensul de „frînt" sau „doborît cu forţa" şi cerea condamnarea acuzaţilor pentru crima de înaltă trădare şi tulburare a ordinii publice, veni la cuvînt apărarea. Avocatul Iosif Roth spulberă într-o splendidă pledoarie toate punctele de acuzaţie formulate de procuror, arătînd că Bucovina făcuse de fapt parte din Moldova, că Ghica-Vodă fusese decapitat de turci şi că italienii din Trentino care participaseră la adunări în Italia şi cehii din Boemia care luaseră parte la congresul pansla-vist de la Moscova şi-au manifestat în mod cu mult mai drastic simţămintele lor naţionale şi nimeni nu s-a găsit să-i tragă în judecată pentru trădare de patrie şi tulburarea ordinii publice, precum se face la Cernăuţi în cazul acestor studenţi nevinovaţi. El îşi încheie pledoaria cerînd achitarea acuzaţilor. La aceleaşi concluzii ajunseseră şi avocaţii Atlas şi Tabora. După dezbateri de un sfert de oră, Alexandru Vasilco, 244 preşedintele colegiului juraţilor, anunţă verdictul de achitare, dat ? în unanimitatea celor 12 voturi. Sala izbucni în urale, intonînd 1 Deşteaptă-te, Române!. Astfel s-a terminat procesul de înaltă tră-I; dare intentat Societăţii „Arboroasa" de guvernanţii austrieci din 1 Bucovina. Achitarea studenţilor inculpaţi pe nedrept făcu rea impresie la Viena, ceea ce determină pe însuşi principele Auersperg, preşedintele Consiliului de Miniştri, care ţinea locul ministrului de interne, ca la 8 februarie 1878 să adreseze guvernatorului Bucovinei, Ironim Alessani, următoarea adresă: „Cu raportul dv. din 13 noiembrie anul trecut nr. 1083 prez., aţi relevat ca rezultat al anchetei contra fostei societăţi „Arboroasa" şi asupra împrejurării că această societate a stăruit la Bucureşti pentru obţinerea unei subvenţii din dotaţiunea votată de Camera română pentru astfel de scopuri şi că a obţinut 250 lei. Ministerul de Externe cezaro-crăiesc, care a fost înştiinţat despre aceasta, s-a simţit îndemnat să culeagă informaţii asupra destinaţiei pe care dotaţiunea sus-pomenită o are şi dacă şi alte societăţi din monarhia austro-ungară au fost eventual împărtăşite cu subvenţii similare. Ancheta făcută în acest scop a dat următorul re-, zultat: î în şedinţa Camerei române din 17 ianuarie 1877 deputatul P. t Grădişteanu făcu propunerea, cu ocazia dezbaterilor asupra Mi- * nisterului de Instrucţie, să încuviinţeze Societăţii «România Jună» din Viena o subvenţie de 1000 lei şi afară de aceasta să se pună în buget o nouă sumă de 1 060 lei, pe care ministrul instrucţiei să o poată distribui după buna să chibzuinţă între alte societăţi româneşti de dincolo de Carpaţi. Grădişteanu şi-a încheiat expunerea zieînd: «S-a vorbit mult despre românism şi despre sentimentele f continue care ne leagă cu toţi românii din România neliberă. Noi V să ne simţim obligaţi să dovedim dragostea noastră prin fapte şi anume pe tărîmul literar, unde însăşi pizma stăpînitorilor nu va avea nimic de bănuit». Propunerea Grădişteanu a fost votată de Cameră. Cu privire la distribuţia sumei de 1000 lei ce fusese pusă la dispoziţia ministrului învăţămîntului nu s-a putut afla nimic, afară de cei 250 florini trimişi Societăţii «Arboroasa». 245 Eu pot să mă unesc deplin părerii emise de ministrul de externe cezaro-crăiesc cu acea ocazie, că cuvintele rostite de Grădişteanu în şedinţă publică pentru motivarea propunerii sale, ca şi purtarea «Arboroasei» împrăştie orice îndoială asupra tendinţelor menite să înlesnească aducerea la îndeplinire a propunerii sus-amintite, tendinţe contra cărora avem toate motivele de a ne împotrivi cu hotărîre. Felul acesta de a vedea găseşte confirmare şi prin glasul opiniei publice din România, care se foloseşte de dizolvarea «Arboroasei» pentru a polemiza contra politicii noastre interne pe un ton cu totul inadmisibil. Este, deci, evident că în legătură cu primirea unei subvenţii de natura amintită stau scopuri politice şi că prin urmare societăţile subvenţionate intră în tărîmul politic şi anume într-un mod care atinge şi periclitează interesele superioare ale statului. De aceea aplicarea art. 24 din legea din 15 noiembrie 1867 F.L.I. nr. 134 contra lor apare cu totul justificată. Presupunînd că şi d-voastră, cu ocazia anchetei contra «Arboroasei», aţi cercetat dacă nu cumva există şi alte societăţi care primesc subvenţii, din sus-numita dotaţiune, cu onoare vă rog să-mi aduceţi la cunoştinţă rezultatele obţinute şi dispoziţiunile ce aţi luat eventual în privinţa aceasta. Un excerpt dintr-un articol apărut în «Românul» din luna trecută privitor la dizolvarea «Arboroasei» şi la subvenţionarea ei urmează în traducere în anexă, ca să binevoiţi a vă uita în el, men-ţionind că totodată şi guvernatorul Austriei de Sus a primit cuvenitele instrucţiuni în privinţa aceasta. Viena, la 8 februarie 1878 ss. Auersperg" Guvernatorul Alessani, conformîndu-se ordinului de mai sus al lui Auersperg, dispuse să se facă percheziţii şi Ia „Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina", pentru a constata dacă nu cumva şi această societate ar fi primit subvenţii din România. Asupra rezultatelor cercetărilor sale, guvernatorul trimise la 3 februarie 1878, la Viena, următorul raport: ,Jixcelenţa Voastră, Referindu-mă la înaltul emis din 8 februarie nr. 349, am onoarea a raporta respectuos că afară de societatea dizolvată «Arboroasa», în Bucovina fiinţează numai o singură altă societate speci- 246 fie românească şi anume: «Societatea pentru cultura şi literatura română». Această societate dispune de un capital fundaţional însemnat de 20 000 florini, iar în fruntea ei stau funcţionari ceza-ro-crăieşti precum consilierul de tribunal Pitei, adjunctul de ta-bulă Leon Goian, profesorii de universitate Vladimir Repta şi Mihai Călinescu şi alţi bărbaţi care, cu tot zelul lor pentru limba şi literatura română, au prea multă experienţă şi sînt prea precauţi şi în majoritatea lor nutresc sentimente prea bune, ca prin vreo cerere de subvenţie din partea lor de la guvernul român să se compromită politiceşte. Ultima dare de seamă tipărită asupra gestiunii acestei societăţi este din anii 1874 şi 1875 şi în aceasta nu se găseşte la venituri nici un post care să arate bani incurşi din România. Pentru anii 1876 şi 1877 darea de seamă încă n-a apărut. Neexistînd nici o suspiciune că numita societate ar fi cerşit subvenţii pe la uşi străine şi cum aşa ceva este foarte puţin probabil, dacă se ţine seama de felul cum este alcătuit consiliul ei de administraţie, cred că nu greşesc de a nu extinde cercetările şi asupra arhivei Societăţii fiindcă o astfel de măsură ar produce aici mare senzaţie, iar în cazul unui rezultat negativ, precum se şi prevede, prestigiul guvernului ar rămîne în suferinţă. Cu ocazia cercetărilor ce s-au făcut în hîrtiile societăţii dizolvate «Arboroasa» s-au descoperit adrese compromiţătoare, provenite de la societăţile teologilor din Blaj, «Inocentia Mieula Clainiana» şi din Gherla, «Alexi Şincaiana». Hîrtiile acestea au fost comunicate Ministerului de Interne ungar cu adresa din 16 noiembrie 1877 nr. 1083 prez., ca să dispună cele legale. Este admisibilă presupunerea că aceste societăţi şi poate şi alte societăţi române din Ungaria şi Transilvania, ca şi societatea «România Jună» din Viena, menţionată în înaltul emis din 8 februarie 1878 nr. 349, vor fi beneficiat de subvenţia de 2 000 lei, votată de Camera română pe seama Ministerului Instrucţiunii din Bucureşti pentru subvenţionarea societăţilor româno-austriece. Primiţi, excelenţa voastră etc. etc. Cernăuţi, 23 februarie 1878 ss. Ironim Alessani" După verdictul de achitare rostit de Curtea cu juri din Cernăuţi la 3 februarie 1878, studenţii arestaţi fură puşi în libertate şi 247 chemaţi în faţa comisiei de disciplină a Universităţii. Comisia se compunea din profesorii Isidor Onciul şi Friederich Kleinwăch-ter. Zaharie Voronca fu pedepsit cu excluderea de la cursurile universitare pentru două semestre, iar Constantin Morariu, Orest Popescu şi Eugen Siretean primiră o aspră admonestare în faţa senatului universitar. Ciprian Porumbescu terminase studiile teologice la Cernăuţi. El plecă la Viena pentru a-şi cultiva talentul muzical la Conservatorul de acolo. Cu desfiinţarea Societăţii „Arboroasa" şi cu înăbuşirea glasului membrilor ei, care nu cereau decît dreptate şi libertate pentru neamul lor, guvernul austriac credea că acest glas a amuţit pentru totdeauna. El se înşelase însă amarnic, fiindcă membrii societăţii dizolvate se constituiră sub preşedinţia lui Dimitrie Onciul într-o nouă societate academică, Junimea", pentru a continua şi duce la îndeplinire programul naţional al „Arboroasei" şi a atinge frumoasele scopuri pe care aceasta le avusese înscrise în statutul ei. „Junimea" continuă activitatea începută cu atîta însufleţire de „Arboroasa", organizînd şezători literare şi întreţinînd o bibliotecă. Ca semn distinctiv, membrii Societăţii „Junimea" purtau pe piept o panglică în culorile roşu-galben-albastru aşezate orizontal una peste alta, spre deosebire de stindardul tricolor al României, în care aceleaşi culori sînt aşezate vertical. Indiferent de aşezarea lor, aceste trei culori erau culorile românismului întreg, oprite românilor din Transilvania de unguri, dar îngăduite de austrieci românilor din Bucovina. Cîntecul lor fu prins în frumoase versuri şi armonizat de Ciprian Porumbescu. El se intona la toate festivităţile „Junimii", simbolizînd focul roşu ce străbate inima, viitorul auriu de mîndru soare şi credinţa albastră în lupta pentru idealul naţional şi sfîrşind cu versurile elegiace: Jar cînd, fraţilor, m-oi duce de la voi şi-ofi să mor, Pe mormînt atunci să-mi puneţi mîndrul nostru tricolor..." De altfel celelalte societăţi academice de la noua universitate îşi aveau culorile lor. Societăţile surori „Academia Ortodoxă", „Bucovina", „Moldova" şi „Dacia", care luară fiinţă mai apoi, a-veau tricolorul ca semn distinctiv. Societatea „Austria" avea culorile austriece negru-galben; „Arminia" — culorile Germaniei, „Soiuz" — culorile Ucrainei, „Ognisko" — culorile Poloniei, „Hasmonea" — culorile vechiului Israel etc. După terminarea studiilor, foştii membri ai „Junimii" continuau să facă parte din Societate ca „membri emeriţi", care împreună cu membrii de onoare constituiau statul major în lupta pentru apărarea şi conservarea patrimoniului naţional al,Bucovinei. Dar glasul naţional înăbuşit în Bucovina de guvernul austriac răsună cu atît mai puternic dincolo de Moina, în România liberă, prin diapazonul crainicului ţării răpite: Dimitrie Petrino. 9. Crainicul Bucovinei, Dimitrie Petrino, şi ecoul războiului pentru independenţa României din 1877 Unirea Moldovei cu Muntenia, proclamarea principelui Carol ca Domn al Romanţei şi declararea războiului pentru independenţă treziră în sufletele bucovinenilor amintiri vechi şi scum- * pe, cînd ţara lor fusese detrunchiată de Moldova. La reîmprospătarea acelor amintiri contribui în mare măsură şi serbarea tumultuoasă a aniversării de o sută de ani de la anexarea Bucovinei, pe care bucovinenii o considerară ca provocare şi ultragiu adus sentimentelor lor. în adresa lor trimisă Ministerului Instruc- ; ţiei din Bucureşti şi în telegrama lor de aderenţă la praznicul de la * Iaşi, arborosenii nu făcuseră decît o uşoară aluzie la detrunchie-% rea ţării lor şi această aluzie le adusese pe cap procesul de înaltă 4, trădare, precum s-a arătat mai sus. împotriva acestei brutale încătuşări a conştiinţei consîngeni-lor săi bucovineni îşi ridică glasul cu tărie scriitorul Dimitrie Petrino, născut în 1844 sau 1846, nepot al Hurmuzăcheştilor. Mai-că-sa, Eufrosina, era fiica lui Doxache de la Cernauca, măritată cu Petrache Petrino din Rujniţa (Basarabia), care la 1859 se mută la * Cernăuţi. El moştenise de la unchiul său, Petrovici de Armis, o frumoasă avere, pe care o risipi cam fără nici o socoteală. Fire f delicată de poet, Dimitrie s-a căsătorit de tînăr cu Victoria Bu-chenthal, fiica marelui proprietar din Mihalcea, o descendentă a Costineştilor. Durerea pe urma pierderii tinerei sale soţii, în 1867, cît şi a copilului lor îi stoarce versuri de jale pe care le adună în volumele intitulate Flori de mormînt, apărut la Cernăuţi în * 1867 şi Lumîne şi umbre apărut tot acolo, în 1870. * Pierzîndu-şi fericirea căminului, Dimitrie Petrino îmbrăţişa 248 249 cu toată vigoarea sufletului său susceptibil cauza mare românească, în Unirea din 1859 el vedea: „întîia piatră la întîia temelie Spre a face o Românie Unită prin simţire şi prin unire tare. " Pentru Petrino „visul nobil, mîndru şi onorat" era la 1861 o Românie neatîmată: „Iubesc făcuta libertate Pentru ţară şi popor Neatîrnarea şi dreptatea Le aştept cu sincer dor Neatîrnare Dulce soare, O simţire de-nfrăţire Al naţiunii nobil vis Zboară tu cu a ta cîntare Zboară, zboară neîncetat. El există ca un soare Şi va fi neîncetat De la Tisa pînă la Mare De la Mare la Carpat". Poetul îşi dădea însă bine seama că dobîndirea neatîrnării nu se va putea face fără jertfă. De aceea şi glasul său răsuna poruncitor: „ Nu cu vorbe, ci cu fapte româneşti şi glorioase Pe acel domn mort prin trădare, toţi românii să-l cinstim. Ghica-Vodă azi ni cere, monument făcut din oase Deci de piatra de mormîntu-i spada noastră să ascuţim. " în continuare, Petrino ajunge la concluzia că: „Nu va fi viaţă, nu va fi o lume Nu va fi glorie, nici renume Nu va fi cerul luminat, Pînă tiranul nu va bea sînge Pînă ce moartea nu-l va încinge Fiind românul neatîrnat!" 250 Agenţii austrieci din Iaşi auziseră partea din oda lui Petrino, care se încheia cu versurile: „Jurăm să scoatem ţara din ghiarele străine, O Românie mare jurăm ca să fundăm!" La 12 octombrie 1875 Dimitrie Petrino rostise la mormîntul lui Ghica-Vodă din Iaşi magistralul său rechizitoriu contra răpirii Bucovinei de către Austria şi contra înfiinţării unei universităţi germane la Cernăuţi. în discursul pe care l-am reprodus mai sus, el mărturisea că pentru a putea face Austriei acest aspru rechizitoriu el se văzuse silit să se despartă de Bucovina şi să treacă peste graniţă, în România. Expozeul său fu tradus în nemţeşte şi trimis la Viena cu un exemplar din „Trompeta Carpaţilor", în care se tipărise. De atunci încolo, fiecare pas al refugiatului bucovinean era urmărit de agenţia austriacă din Iaşi, considerat propagandist periculos contra Austriei. în octombrie 1876 guvernul austriac primise informaţii de la agenţii săi din Iaşi că la îndemnul cercurilor naţionaliste de acolo refugiatul bucovinean Dimitrie Petrino ar fi redactat un manifest către românii din Transilvania şi Bucovina, prin care erau chemaţi să ridice armele pentru „eliberarea lor din robia" austro-ungară, şi să lupte pentru unirea lor cu România. Guvernatorul Alessani al Bucovinei primi instrucţiuni severe să împiedice răs-pîndirea manifestului în Bucovina şi să urmărească cu toată a-tenţia mişcarea daco-română din Ţara Fagilor. în cele din urmă dorinţa lui Petrino se împlini. La 10 mai 1877 România îşi declară independenţa absolută de stat, declarînd război turcilor, împilatorii ei seculari. Proclamarea independenţei şi izbucnirea războiului de dezrobire găsiră mare răsunet în Bucovina. La începutul anului 1877 guvernul austriac aflase că mai mulţi tineri transilvăneni ar fi trecut în România pentru a forma acolo un corp de voluntari. „Cum şi cîţiva indivizi din Cernăuţi au făcut o asemenea încercare", arăta raportul, s-a cerut guvernatorului Bucovinei să urmărească cu mare atenţie mişcarea daco-română de acolo, observînd de aproape purtarea tineretului şi intensificînd paza graniţelor. 251 Măsurile acestea nu împiedicară pe mai mulţi elevi din clasele superioare ale Liceului de Ia Cernăuţi să părăsească băncile şcolii pentru a fugi în România şi a se angaja acolo voluntari în armata română. în fruntea acestor tineri entuziaşti se aflau Alexandru Giurgiuvan, Ilie Gherghel, Gheorghe Levescu, Emilian Hnidei, Partenie Siretean, Constantin Popescu şi alţii. Acesta din urmă a fost unul dintre primii eroi căzuţi la Calafat şi familia sa pretinde că el ar fi fost sergentul în cinstea căruia s-a ridicat monumentul amintitor de la Calafat. La reclamaţia direcţiunii liceului, guvernatorul Alessani interveni la Bucureşti pentru retrimiterea în patrie a acestor elevi, dintre care unii fuseseră îmbrăcaţi în uniformă militară şi încadraţi în unităţile de la Dunăre. Studenţii români de la noua universitate din Cernăuţi lansară o listă de colectă de bani pentru ajutorarea tinerilor doritori de a trece ca voluntari de război în România. între cei ce contribuiră la această colectă găsim nume ca: Silvestru Morariu Andrievici, Alexandru Vasilco, Gheorghe Flondor, Nicolae Hurmuzachi, Manolache şi Victor Stîrcea, Iancu Zotta ş.a. Fondurile adunate au fost distribuite între tinerii Ţurcan, Mihăilescu, Beuca, Olariu, Popovici, Alexandru Chibici din Revna. Acesta a luat parte ca voluntar într-un regiment de roşiori la operaţiunile din Bulgaria, publicîndu-şi memoriile în revista „Convorbiri Literare" sub titlul Din viaţa mea de voluntar. Dar nici femeile din Bucovina nu se lăsară mai prejos. în dorinţa lor fierbinte de a contribui la opera de asistenţă pentru soldaţii răniţi, femeile bucovinene formară două comitete, unul la Cernăuţi condus de Natalia Hurmuzachi şi altul la Suceava în frunte cu doamna Elena Popovici-Logotheti. Din aceste comitete făceau parte femei din toate clasele sociale, boierese, preotese şi ţărănci, care destrămau scamă şi coseau bandaje pentru „răniţii noştri". Aplecate asupra rufăriei pe care o destrămau, doamnele din societate şi femeile din popor poate că nici nu-şi dădeau seama că acţiunea lor de caritate simboliza destrămarea unui trecut de robie şi toarcerea firelor pentru un viitor de mîndrie şi libertate. Rîvna femeilor bucovinene merită cu atît mai mare laudă, cu cît acţiunea lor se desfăşura contra voinţei guvernului bucovinean care iniţiase în Bucovina o colectă pentru "asistenţa răniţilor turcii In volumul său Notiţe despre Bucovina, Gheorghe Sion ob- 252 H servă cu multă dreptate că bucovinenii, cu toate că se aflau sub * stăpînire străină, trăiau totuşi cu „pulsaţia" românească. „La sulf netul trîmbiţelor — zice Sion — mulţi flăcăi din meleagurile bu->l covinene au alergat a uni sîngele lor cu al vitejilor noştri căzuţi pe Icîmpul de bătălie. Dar să hu uităm nici de sentimentele de afecţiune şi de compătimire ce ne-au arătat femeile române de acolo trimiţînd atîtea ofrande pentru alinarea şi consolarea răniţilor". Fireşte, însă, că atitudinea aceasta a românilor bucovineni nu era bine văzută de guvernanţii austrieci din Cernăuţi, care bănuiau în orice gest naţional al lor o acţiune de tulburare a ordinii f publice, inaugurînd un regim de suspiciune şi teroare contra căr-| turarilor bucovineni bănuiţi de iredentism. într-un raport al pre-ş fectului de Storojineţ din d xmbrie 1877, reţinem următorul pa-f saj semnificativ: „în judeţul Storojineţ ţăranii spun pe faţă că s-au înţeles cu preoţii şi boierii români ca să smulgă Bucovina de la Austria şi s-o alipească la România... Revoluţia aceasta urmează să izbucnească neapărat la Crăciun..." Vigilenţa Siguranţei austriece se îndreptă îndeosebi asupra studenţimii române despre care aflase că trimisese o telegramă de condoleanţe la Iaşi în numele „ţării detrunchiate" şi că studenţii români, cu ocazia căderii Plev-nei, ar fi toastat în sănătatea Domnitorului Carol şi a armatei române biruitoare. în timpul refugiului său la Iaşi, Dimitrie Petrino îndeplinea funcţia de bibliotecar şi profesor de română, devenind un preţios colaborator la revista „Convorbiri Literare", ajungînd însă cu-rînd, din cauza temperamentului său impulsiv, la neînţelegeri cu ceilalţi membri colaboratori ai distinsului cerc literar junimist, chiar cu însuşi Vasile Alecsandri. La 1875 apăru cartea sa de versuri intitulată Râul şi dedicată lui Vasile AJecsandri. în prologul la deschiderea concertului ce se dăduse la 27 ianuarie 1869, la Cernăuţi, în folosul „Fundăciunei Pumnulene", Petrino constata cu bucurie că „după multe şi grele lupte am ajuns în sfîrşit la conştiinţa demnităţii noastre de români, căci acesta ne este titlul de onoare dobîndit de veacuri prin sudoarea neobositelor noastre trude". El scrise, la 1876, şi un poem istoric în trei cînturi, intitulat I 253 La gura sobei. Un alt poem, Legenda nurului, era dedicat doamnei Elena Mîrzescu. La această dedicaţie se referă Eminescu zicînd: „Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicînd broşuri la dame, a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri le-ar deschide carieră " Viaţa dezordonată îi pricinui risipirea averii, dar şi a sănătăţii. Astfel că Petrino muri la 29 aprilie 1878 la spital în Bucureşti şi fu înmormîntat în Valea Plîngerii din capitala României. Creaţiile sale literare atraseră asupră-i atenţia Academiei Române, care la 1877 îl alese membru corespondent. în anul următor, 1878, el muri la Bucureşti în vîrstă de 32 ani. Din mormîntul său necunoscut din Valea Plîngerii a cimitirului Şerban-Vodă vor răsuna veşnic versurile sale de proslăvire a României Mari, pe care el o vedea înfăptuită în viziunea sa poetică, cîntînd: „Lasă lira să răsune Muză, cîntă neîncetat! Căci simţirile străbune Liber azi s-au deşteptat! Prutul curge cu înfocare Nistrul saltă îmbucurat, Tisa ochiul de mirare Astăzi viu şi-a bulbucat. Şi Suceava îmbătrînită In sabie şi în chin Simte gloria mărită De a purta în al ei sîn Şi din patria noastră Dunărea în al ei val Ducea soarta înfrăţirii, Faptul cel mai triumfal Alba Iulia vestită Valul Negru al lui Traian, Ţeţina, Putna mărită Nu se tem de al lor duşman. Şi bravînd cnuta barbară Saltă azi Alba Cetate, Locul lui Ovid tresare Auzind de libertate. Pe acel Ştefan ce reînvie Toţi eroii din morminte, In un secol de cultură Decebal cu ai săi fii Spre-a funda o Românie Ni şoptesc dulce cuvinte După lege şi natură Ni inspiră vitejii Şi pe munţi şi pe cîmpie Orizoniu-i aurit Peste toată românimea O zi senină s-a ivit. " Din corespondenţa lui Vasile Alecsandri cu Iacob Negruzzi aflăm că bardul de la Mirceşi căuta să încurajeze pe tînărul poet bucovinean. La 20 aprilie 1875 el scria lui Negruzzi: „Dl. Petrino a publicat în Cernăuţi un mic poem, Râul, care cuprinde pasagii frumoase. Cred că foaia «Convorbirilor» ar trebui să-i consacre o critică încurajatoare pe care Petrino o merită ca primul şi singurul poet al Bucovinei". în octombrie al aceluiaşi an, Alecsandri scria din nou lui Negruzzi despre Petrino: „Apropo... de «Convorbiri», cred de cuviinţă să-1 primiţi pe Petrino între colaboratori şi să-i faceţi o primire cît mai amicală, ca unui român care a venit să găseasă ospeţire între noi şi ca unui om ce are talent. Arătaţi-vă mai puţin aspri şi greoi în privinţa lucrărilor sale, aş dori mult să afle în «Junimea» încurajare şi amiciţie". Se pare însă că membrii „Junimii" nu l-au primit prea bine pe Petrino în mijlocul lor, ceea ce în 1876 supără pe tînărul scriitor bucovinean, făcîndu-1 să dezmintă în coloanele ziarului „Românul" „acuzaţiunea gravă" că ar fi membru al „Junimii", Societate care după părerea sa urmărea scopuri politice ostile dezvoltării noastre naţionale. La răspunsul lui Negruzzi în „Curierul Iaşilor", Petrino îi trimitea martori, pentru a-1 provoca la duel. Negruzzi îi respinse însă, şi atunci Petrino îi răspunse ritos în „Apărătorul Legii". Aflînd despre toate acestea Alecsandri scria în martie 1876 lui Negruzzi că se miră foarte mult de atitudinea lui Petrino, care, după cum se vede „a căzut în capcana grosolană" a intrigilor. La 1 decembrie 1877 Alecsandri lua în scut pe Petrino, scriind lui Negruzzi să-1 menajeze şi să nu-1 pună „într-o linie cu Pumnul, Laurian, Heliade şi alţi cioplitori cu barda în formele frumoase ale limbii noastre". De la o vreme, poetul bucovinean se înduşmănise şi cu marele său protector de la Mirceşti aflînd că acesta, chipurile, ar fi mulţumit lui Negruzzi că n-a admis să se citească în „Junimea" o poezie a sa. Dar cu toate acestea, aflînd despre moartea prematură a lui Petrino, Alecsandri stărui să i se facă în „Convorbiri" un necrolog, scriind lui Negruzzi la 2 mai 1878: „Moartea bietului Petrino — într-un spital — m-a surprins şi întristat foarte mult. El avea un caracter nenorocit, într-adevăr, dar nu lipsea de talent şi sînt încredinţat că talentul său s-ar fi dezvoltat pînă la o culme destul de înaltă dacă împrejurările vieţii sale ar fi fost mai blînde; Dispariţia lui din pleiada junilor literatori lasă o lacună destul de simţitoare". 254 255 CAPITOLUL X A vin tul naţional şi propăşirea culturală în timpul mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici (1880-1895) 1. Schimbarea de regim în Austria şi frămîntările politice din Bucovina - 2. Regenerarea vieţii bisericeşti sub arhipăstoria mitropolitului Silvestru - 3. Şcoala română de la Suceava -4. Viaţa socială şi artistică - 5. Mişcarea literară şi ştiinţifică -6. Greutăţile economice 1. Schimbarea de regim în Austria şi frămîntările politice din Bucovina Opoziţia autonomiştilor bucovineni contra regimului centralist german de la Viena se îridîrji şi mai mult prin provocările odioase la adresa românilor cu ocazia jubileului de o sută de ani de la anexiune şi a procesului intentat Societăţii „Arboroasa". Conştiinţa naţională se trezi tot mai mult şi sentimentul de răspundere şi solidaritate între toate clasele, sociale româneşti prindea rădăcini tot mai adînci în inimile tuturora. Aversiunea contra regimului centralist german nu se manifesta numai în Bucovina, ci ea sporea mereu şi la Viena, tinzînd la răsturnarea lui. Prin Tratatul de pace de la Berlin din 1878 Austria primi mandatul să ocupe fostele proyiricii turceşti Bosnia, Herţegovina şi sangiacul Novibazar. La operaţiunile militare de ocupaţie a noilor achiziţii teritoriale austriece luă parte şi Regimentul de infanterie nr. 41 care se recruta din Bucovina, unde recrutările începuseră la 1830 şi care îşi avea mâi întîi garnizoana la Viena şi Brno şi mai apoi la Cernăuţi. în amintirea bucovinenilor căzuţi în campania din Bosnia, s-a ridicat la Cernăuţi un frumos obelisc cu in- 256 scripţii în limbile română, germană şi ruteană. Partidul Centralist din Austria nu aprobă însă anexarea Bosniei şi Herţegovinei din consideraţii de ordin naţional german, temîndu-se că prin alipirea acestor provincii sîrbeşti ar spori influenţa popoarelor slave din monarhie, asigurîndu-le o preponderenţă politică şi naţională faţă de elementul german. Atitudinea aceasta duse la demisia guvernului Potocki şi la instalarea unui guvern autonomist conservator prezidat de contele Carol Hohenwart în 7 februarie 1871. Căderea guvernului centralist atrase după sine şi dizolvarea Dietei bucovinene şi alegeri noi care dădură autonomiştilor din Bucovina o impozantă majoritate. Dar guvernul Hohenwart căzu curînd, făcînd loc la 25 noiembrie 1871 unui guvern credincios Constituţiei din 1867, avînd în frunte pe principele Adolf Auersperg. Acesta făcu, pe baza legii din 1870, alegeri directe pentru Parlament şi nu prin delegaţi din partea dietelor, ca pînă atunci. Noul parlament votă legea electorală definitiv aprobată de împărat la 2 aprilie 1873, sporind numărul deputaţilor în cele 4 colegii: al marilor proprietari, al camerelor comerciale, al comunelor urbane şi al comunelor rurale, ca şi pentru dietele provinciale; guvernul căutând prin aceasta să-şi asigure o majoritate sigură în Parlament. Alegerile din septembrie 1873 dădură guvernului o mare majoritate. Opoziţia condusă de contele Hohenwart cuprindea între membrii ei şi cîteva deputaţii autonomiste din Bucovina. Guvernul Auersperg se menţinu pînă în 1879. în urma alegerilor din 1873 un grup de 65 de deputaţi tineri germani se constituiră în Partidul Naţional German, cu scopul de a susţine şi întări supremaţia limbii şi culturii germane în toate provinciile monarhiei, deci şi în Bucovina, negînd egalitatea dintre popoare. Politica aceasta duşmănoasă naţionalităţilor şi opoziţia faţă de recunoaşterea anexării Bosniei şi Herţegovinei aduce cu sine căderea guvernului Auersperg şi instalarea la cîrma statului a guvernului Carol Stremayer în 15 februarie 1879. în noile alegeri prietenii Constituţiei fură înfrînţi şi Stremayer făcu în 12 august 1879 loc unui guvern moderat prezidat de, contele Eduard Taaffe, cu participarea cehilor, polonezilor şi a feudalilor clericali. Guvernul Taaffe rămîne la cîrmă timp de 14 ani, 257 pînă în 11 noiembrie 1893. în timpul acestei guvernări, polonii din Galiţia primiră autonomia deplină a Galiţiei cu limba oficială polonă, în ciuda ucrainenilor care erau mereu molcomiţi cu concesiunile ce li se făceau în Bucovina. După o guvernare de doi ani a prinţului Alfred Windisch-Gra-etz şi o guvernare de cîteva luni a contelui Kielmannsegg, urmă în 29 septembrie 1895 guvernul prezidat de contele Kasimir Badeni care ţinu pînă în 28 noiembrie 1897. Sub guvernarea lui Badeni se modifică legea electorală pentru Parlament, creîndu-se un al cincilea colegiu electoral, cu sufragiul universal şi vot secret şi direct f şi sporindu-se numărul deputaţilor cu 72 din care doi căzură şi asupra Bucovinei. Legea fu promulgată la 14 iunie 1896. Guvernul Badeni fu înlocuit cu un guvern Gautsch pînă în 5 martie 1898. Urmaşul lui Gautsch a fost conteleFranz Anton Thun (în perioada 7 martie 1898 - 2 octombrie 1899). Schimbarea de regim dădu românilor posibilitatea de a-şi consolida situaţia lor politică în Bucovina. în locul „Societăţii auto-nomiştilor naţionali" luă fiinţă la Cernăuţi în 1885 o nouă societate politică, „Concordia", cu scopul „de a dezvolta libertatea politică şi individuală, de a însufleţi simţul pentru binele comun, de a deştepta interes pentru o viaţă politică naţională, de a instrui poporul despre drepturile şi îndatoririle lui patriotice şi politice, i de a întări conştiinţa de stat şi de a apăra autonomia ţării". f Noul curent politic era îndreptat împotriva politicii „bucovi-niste". Conducătorii „Concordiei" declarau că scopul noii grupări politice nu era dezbinarea, ci închegarea rîndurilor româneşti şi gruparea tuturor bunilOr români sub un drapel unitar naţional. Ei se sileau să cîştige pentru noul curent şi boierimea care se inspiră din ideea naţională. Şi, de fapt, ei reuşiră în bună parte. Pentru popularizarea noii mişcări politice, „Concordia" nedis-punînd de un organ periodic de publicitate, edita o Bibliotecă de popularizare, publicînd în prima broşură o privire istorică asupra | trecutului politic, social şi naţional al Bucovinei, scoţînd în evidenţă tot-ce se înfăptuise pînă atunci în Bucovina şi arătînd cum ar dori unii să facă politică şi care politică este urmărită de „Concordia". în mai 1886 apăru în fine la Suceava şi un organ periodic, „Re- 258 vista Politică", sub îngrijirea avocatului Matei Lupu, ajutat de Si-meon Florea Marian; în articolul program se arăta că „nu s-a putut face acest lucru pînă acum, fiindcă se cerea cauţie şi Bucovina era săracă şi fiindcă nu erau redactori, dat fiind că intelectualii români preferă să ocupe funcţiuni publice". „Revista Politică" îşi propunea să înceapă lupta contra politicii de oportunitate de pînă atunci, să accentueze sus şi tare punctul de vedere naţional Intenţia „Revistei" era „să apere poziţia românilor în viaţa publică din Bucovina şi să ţină viu simţămîntul lor de solidaritate". Cum însă „Revista Politică" nu apărea decît de două ori pe lună, se simţea nevoia de publicaţii pentru lămurirea poporului şi întărirea conştiinţei naţionale. în scopul acesta apărură trei noi biblioteci, şi anume: 1. Biblioteca poporului bucovinean, care între anii 1886-1892 publică 11 broşuri cu povestiri-din istoria naţională; 2. Biblioteca pentru tinerimea română, apărută între anii 1886-1897 în 17 broşuri cu povestiri literare alese din Ion Creangă, V. Alecsandri, Ioan Slavici ş.a. 3. Biblioteca de petrecere şi învăţătură pentru tineret, editată între anii 1886-1893 în 4 broşuri bine primite. Prin editarea acestei bibliotecile reluară legăturile culturale cu fraţii din România, punîndu-se astfel la dispoziţia cititorilor bucovineni scrierile lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Vlahuţă, Negruzzi, Coşbuc şi alţii. Astfel „Revista Politică" din Suceava, cît şi bibliotecile populare apărute la Cernăuţi şi Suceava au adus foloase reale bucovinenilor, contribuind la deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale. „Revista Politică" fiinţă pînă în aprilie 1891, cînd îşi sista apariţia. Sub influenţa noului curent naţional, intelectualii din Suceava ieşiră din Cazinoul bucovinist, unde se citea şi discuta nemţeşte, şi înfiinţară în 1887 Clubul Român, cu gazete româneşti, cu o bibliotecă românească şi cu o sală de întîlnire şi distracţii, conferinţe, şezători literare şi muzicale, dans etc. Generaţia tînără din Bucovina, crescută în şcoala naţionalistă a „Junimii" începu să se mişte şi să revendice drepturi în conducerea politicii naţionale. Ea începu o vie propagandă în ţară pen- 259 tru noul ei crez politic, pe care boierimea nu se arăta dispusă de a-1 împărtăşi. Dimpotrivă, ea continua să profeseze principii conservatoare, care în esenţa şi efectul lor nu erau decît o negaţiune directă a principiului naţional. Şi astfel începură să se remarce în politica românilor din Bucovina două curente opuse: curentul tinerilor, opus curentului bătrînilor—Jung-Rumănen şi Alt-Rumă-nen — cum îi numea oficialitatea austriacă. Tinerii cereau „introducerea întregii naţiuni, deci,a tuturor păturilor poporului în viaţa publică. Ei stăruiră pentru transformarea fundamentală a organizării politice româneşti, pentru a introduce în cadrul ei şi păturile noi, excluse pînă atunci. Şi cum bătrînii nu se arătau dispuşi să-şi abandoneze fără luptă poziţiile, se încinse o înfruntare crâncenă între tineri şi bătrîni, terminată cu biruinţa tinerilor, care reuşiră în scurt timp să cîştige adeziunea întregului popor român din Bucovina pentru politica naţională. Izbînda aceasta rămîne indisolubil legată de numele lui Gheorghe Popovici. Din pleiada tinerilor făceau parte Grigore Filimon, Constantin Isopescu, Florea Lupu, Nicu Blîndu, Constantin Berariu, Vasile Găină, Constantin Mo-rariu, Casian Breabăn etc. La izbînda aceasta contribuise în largă măsură conflictul bătrînilor cu guvernatorul Bucovinei, contele Pace. Pînă la izbucnirea acestui conflict, conservatorii erau stăpîni pe situaţia politică din Bucovina graţie reprezentanţilor lor în Dietă, uniţi cu reprezentanţii boierimii armeno-polone şi graţie prieteniei lor cu guvernatorul ţării, care asigura şi mandatele româneşti din comunele rurale obţinute prin alegeri indirecte, adică prin electori — Wahlmănner — ce erau totdeauna la cheremul căpitanului districtual —- Bezirkshauptmann — adică la dispoziţia guvernului. Pentru obţinerea acestor mandate se cerea bunăvoinţa guvernatorului pe care conservatorii înţelegeau să o obţină prin atitudinea lor de supunere şi ascultare faţă de guvern. în 1892 izbucniră însă grave neînţelegeri între conservatori şi guvernatorul Pace, care avu o ieşire ostilă faţă de români cu ocazia închiderii congresului bisericesc din 1892. Replica mitropolitului Silvestru şi interpelarea deputatului Iancu Zotta adresată guvernatorului, provocîndu-1 să răspundă în limba română pe care el nu o cunoştea, au declamat ruptura dintre guvernator şi conser- 260 vatori. Pierzînd astfel sprijinul guvernului, bătrînii se văzură siliţi să se apropie de tineri şi să ajungă la o înţelegere cu ei asupra politicii bucovinene. înţelegerea s-a făcut la 7 aprilie 1892 la Cernăuţi în marea adunare politică a românilor, care proclamară solidaritatea tuturor românilor din Bucovina în afaceri politice naţionale şi bisericeşti şi organizarea lor într-un partid naţional compact reprezentat prin Societatea politică „Concordia". Noul partid cuprindea în cadrele sale toate păturile sociale româneşti din Bucovina: boieri, intelectuali, clerici şi mireni; tîrgoveţi şi ţărani. Un comitet electoral central fu încredinţat cu conducerea alegerilor pentru Dietă. Tot atunci se hotărî apariţia, în locul „Revistei Politice" de la Suceava, a unui organ semisăptămînal al partidului, „Gazeta Bucovinei", cu conducerea căruia fu însărcinat transilvăneanul Pompiliu Pipoş, iar după moartea acestuia braşoveanul Gheorghe Bogdan Duică, autorul broşurii Bucovina, apărută în 1895 cu interesante observaţii şi note politice. Alegerile pentru Dietă decurseră în favoarea românilor, care obţinură majoritatea în Dietă. Izbînda Partidului Naţional Român însemna înfrîngerea guvernatorului Pace care fu revocat, spre marea satisfacţie a românilor jigniţi de el. Urmaşul lui Pace a fost baronul Fr. Kraus (1892-94), care, încuscrindu-se cu familia Vasilco, inaugura un nou curs îrr politica guvernamentală, mai puţin ostil românilor. Lui Kraus îi urmă în guvernarea Bucovinei contele Leopold Goeb (1894-1896). Izbînda în alegerile dietale încuraja foarte mult pe tineri, în frunte cu Gheorghe Popovici, să continue opera de consolidare a Partidului Naţional. Simţindu-se lipsa unei gazete pentru popor, gruparea tinerilor făcu să apară în 1892 ziarul „Deşteptarea" — cu articole politice, naţionale şi economice, cuprinzînd sfaturi şi învăţături pentru ţărani — sub îngrijirea preotului Constantin Mo-rariu, care îi vesti apariţia cu următoarele versuri: „ Cucul de pe crengi uscate Ne-a cîntat un veac în spate. A cobit tot în urgie Ţara Fagilor să fie. Cucul azi ne cîntă în faţă Prorocindu-ne viaţă Cîntă cuce, cîntă tare La a noastră Deşteptare / 261 Cucul vine, pribegeşte Deşteptarea tot sporeşte Şi dă roduri de unire Pentru a noastră mîntuire. Crească-p, cuce, mare ciocul Să ni pop vesti norocul Şi vestitul, vechiul nume La top fraţii de prin lume." între colaboratorii „Deşteptării", găsim nume de intelectuali de frunte ca: Gheorghe Popovici, Vasile Găină, Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Casian Breabăn,A Constantin Isopescu, Constantin Berariu, Emilian Criclevici ş.a. în iunie 1896 s-a creat în Austria sub guvernul Badeni o curie a sufragiului universal secret şi direct pentru alegerile parlamentare. în Cîmpulung îşi a-nunţă candidatura şeful tineretului, Gheorghe Popovici, care repurta în 1897 o frumoasă victorie electorală în noul colegiu al votului universal. Intrind în Parlamentul de la Viena, Popovici constitui împreună cu colegii săi Gheorghe Vasilco şi ceilalţi Clubul parlamentar român, al cărui vot era adesea căutat de guvern pentru obţinerea majorităţii necesare la votarea diverselor proiecte de lege. într-o asemenea situaţie se găsea la 1897 guvernul Badeni, care obţinu voturile Clubului parlamentar român numai în schimbul semnării decretului pentru înfiinţarea de clase paralele româneşti pe lîngă Liceul german din Cernăuţi. Urmaşul lui Badeni — după a doua sa guvernare — a fost batonul Beck care a trecut la 26 ianuarie 1907 prin Parlament noua lege electorală avînd ca bază votul universal direct şi secret pe naţionalităţi. Numărul mandatelor fu sporit la 516, din care 5 mandate reveniră românilor din Bucovina. Restul — 511 mandate — se repartiza asupra celorlalte naţionalităţi din Austria precum urmează: 233 mandate germane, 108 mandate ceheşti, 80 mandate poloneze, 37 mandate iugoslave, 34 mandate ucrainene şi 17 mandate italiene. Asupra Bucovinei căzură, în conformitate cu numărul ei de populaţie, 14 mandate, din care 5 reveneau românilor, 5 ucrainenilor, 2 germanilor, 1 evreilor şi 1 polonezilor. Din cele două mandate germane, unul fu luat de social-democraţi. în Galiţia ucrainenii obţinură 29 de mandate care, cu cele 5 din Bucovina împlineau numărul de 34 mandate, fiind astfel în mare avantaj în Parlamentul de la Viena, faţă de cei 5 deputaţi români, care chiar şi în unire cu cei 14 deputaţi înfiinţaseră clubul parlamentar „Unio Latina". 262 4*. i în Parlament, Popovici îşi ridică glasul împotriva politicii de rutenizare a Bucovinei, pe care o denunţă şi într-o broşură scrisă în limba germană. Ca demn reprezentant al Bucovinei, dr. Gheorghe Popovici fu ales şi în 1900 în delegaţia austriacă. în calitatea aceasta el ridică în şedinţa delegaţiilor austro-ungare de la Budapesta chestiunea persecuţiei românilor din Transilvania de către guvernul maghiar, stîrnind prin gestul său curajos o indignare în rîndurile delegaţiei maghiare. La 1898 ridicase aceeaşi chestiune In delegaţiunea austro-ungară deputatul Gheorghe Vasilco. încurajaţi prin succesele lor politice, românii tineri începură să-şi înteţească criticile faţă de conduita oportunistă a bătrînilor, reproşîndu-le neputinţa, laşitatea şi chiar conivenţa cu adversarii românilor. Atitudinea aceasta dîrză a tineretului duse fatal la ruptura cu bătrînii. Aceasta se şi produse în aprilie 1897, cînd tinerii se constituiră într-un comitet politic separat de bătrîni. Noul comitet sista apariţia ziarului „Gazeta Bucovinei" şi edita un nou organ de publicitate, „Patria", redactat ăedr. Valeriu Branişte din Cincu Mare (jud. Braşov). Editorialul din primul număr al „Patriei", ce apăru la 2/14 iulie 1897, arăta că numai „stindardul este nou, nu însă şi cauza în numele căreia se înalţă, căci aceasta există de mult şi există încontinuu de atunci, de cînd românismul Bucovinei a ajuns la conştiinţa importanţei sale ca element constitutiv de ordine şi de progres al acestei monarhii, şi de cînd românismul Bucovinei a ajuns la conştiinţa drepturilor sale nealienabile, naţionale şi cetăţeneşti". Noul ziar voia să dezvolte şi să întărească simţămîntul solidarităţii naţionale între toate clasele poporului român, să creeze şi să asigure condiţiile necesare pentru ridicarea nivelului cultural, moral şi religios al poporului român din Bucovina, promiţînd că va tinde la dezvoltarea individualităţii noastre naţionale, atît din puterile noastre proprii, cît şi cu ajutorul factorilor chemaţi ai statului. El se va apăra faţă de orice intervenţie nechemată, faţă de orice influenţă străină sau piedică artificială ce s-ar pune în cale şi primul pas care trebuie făcut este să se continue cu succes calea pe care a pornit, adică „organizarea politică a întregului popor român din Bucovina şi închegarea lui într-un partid puternic naţional, fără nici o deosebire de clasă socială". Solidaritatea naţională însă, spre care tindea ziarul „Patria" şi 263 susţinătorii săi, nu s-a putut menţine, fiindcă la 11 septembrie 1897 apăru la Cernăuţi un al doilea ziar politic, „Sentinela", redactat de apreciatul foiletonist siretean Mihai Teliman şi patronat de grupare a bătrinilor. Opoziţia „Patriei" se îndrepta jndeosebi contra politicii ostile românilor a guvernatorului Frideric Bour-guignon de Bawnberg, cu care însă bătrînii începură să cocheteze, pentru a-şi asigura bunăvoinţa sa în alegeri. Mai rău chiar, gruparea bătrinilor încheie în 1899 un pact politic cu Bourguignon pentru încetarea opoziţiei contra politicii sale antiromâneşti, adîn-cind astfel ruptura între tineri şi bătrini. Ziarele „Patria" şi „Sentinela" îşi încetară apariţia. în locul lor grupar ,a bătrinilor îngriji să apară ziarul „Timpul", care în primul său număr, apărut la 1 iulie 1900, îşi dezvălui programul, cuprinzînd următoarele 4 puncte cardinale: politică, biserică, cultură şi economie naţională. în dezvoltarea acestor 4 puncte programatice, „Timpul" scria: „Pe terenul naţional vom stărui ca elementul românesc din Bucovina să fie susţinut, pentru că susţinerea lui este o necesitate de stat. De la guvern cerem obiectivitate şi observarea principiului audiatur et altera pars, şi atunci se vor evita conflicte serioase? Faţă de celelalte naţiuni: toleranţă absolută, lucrînd la înlăturarea diferenţelor naţionale, deschizînd calea unei munci rodnice pe terenul economic şi cultural. Aşa credem să atingem ţinta naţională cea mai frumoasă, adică: un popor cult, economiceşte consolidat şi moralmente limpezit şi integru. Pentru activitatea noastră vor fi hotărîtoare pe lîngă istoria, tradiţia etc. şi referinţele concrete, trebuinţele efective ale poporului ţării; numai aceşti factori vor fi pentru noi hotărîtori. Vom ţine morţiş la autonomia ţării, vom stărui ca competenţa legiuitoare a Dietei provinciale să fie lărgită corespunzător intereselor ţării. Nu evităm însă a declara totodată sincer şi clar că, satisfăcîndu-se trebuinţele cultural-economice ale poporului nostru, orice politică naţională revendicativă sau expansivă este departe de noi. Nu cerem favoruri, ci dreptate. Cerem liberă mişcare politică, avînd interes ca vaza guvernului să fie intactă. Pe terenul bisericesc vom stărui pentru activarea congresului bisericesc, pentru reorganizarea clerului, pentru desfiinţarea sto- 264 | lei ca o reminiscenţă medievală etc. Faţă de celelalte confesiuni: j toleranţă absolută. Pe terenul cultural vom tinde în prima linie la 1 Ş> reforma raţională a actualului sistem şcolar, la lărgirea şi înmul- I-v Jirea şcolilor, la plata mai bună a învăţătorilor etc. Pe terenul eco-lp nomic, vom stărui pentru organizarea agriculturii pe baza princi-I piului de asociaţiune, pentru deschiderea unui credit agricol I ,f ieftin şi accesibil ţăranilor, pentru crearea şi răspîndirea unei in-: * dustrii puternice etc." în numerele următoare „Timpul" arăta că nou-creata situaţie se afla sub semnul aşa-numitului „pact" între guvern şi conservatori şi că aceştia tindeau spre o alianţă politică cu germanii, polonezii şi evreii. Din această alianţă erau excluşi numai ucrainenii. 1 ţi Referindu-se la schimbarea ce se produsese în viaţa politică a i; românilor din Bucovina, revista „România Jună" din Bucureşti r scria că „pactiştii, pornind din un rău înţeles optimism naţional, au capitulat înaintea lui Bourguignon, chiar în vremea celui mai î măreţ entuziasm, cînd o mînă de oameni români izolaţi, dar bravi % îj. duceau o luptă atît de frumoasă şi bărbătească într-o mare de stră-I î ini şi duşmani ai neamului nostru". La justa remarcă, „Timpul" 1 ŞL răspundea, zieînd: „Oamenii noştri, în loc să fi pipăit pulsul vre-I m mii cu mai multă atenţie şi pricepere, în loc să fi învăţat că taurul | p nu se apucă de coarne, nici leul de labă, — şi-au istovit puterile [ ||f cele mai bune spre a-şi crea, pe lîngă duşmanii deja existenţi, şi I contrarietatea guvernului local". I -ş Gruparea naţională a românilor tineri din Partidul Naţional - ' nu aproba însă pactul pe care gruparea conservatorilor îl încheiase cu guvernul Bourguignon. De aceea ea se desface de pactişti şi se constituie într-o nouă grupare: Partidul Popular Naţional. Constituirea s-a făcut în adunarea populară pe care Gheorghe Po-■> ; povici o convoca la Cernăuţi în septembrie 1900. Noul partid îşi propuse „drept ţintă dobîndirea drepturilor poporului român din Bucovina pe toate terenurile vieţii publice". Organul oficial al noului partid deveni deşteptarea Poporului", condusă de Atana-sie Gherman. Pe lîngă împlinirea postulatelor naţionale în şcoală şi biserică, noul partid înscrise în programul său reforma electorală pentru Dietă şi înfiinţarea Băncii Ţării. în timpul acestor detestabile destrămări în lagărul românesc, avură loc noi alegeri parlamentare. înţeleşi cu guvernul, pactiştii combătură în 1901 candidatura lui Gheorghe Popovici la Cîmpulung şi reuşiră să aleagă pe directorul Şcolii normale, Dimitrie Isopescu, un om suferind care şi muri curînd după alegerea sa în Parlament. Căderea lui Gheorghe Popovici în alegeri a fost o grea lovitură aplicată Partidului Popular Naţional. După înfrîngerea sa la Cîmpulung, Gheorghe Popovici, dezgustat de meschinăriile politice din Bucovina, părăsi ţara şi se stabili la Bucureşti, unde i se oferise catedra de istoria vechiului drept românesc. Lipsa lui din Parlamentul de la Viena avu drept urmare spargerea Clubului parlamentar român, căci cei cinci deputaţi români se uniră cu ceilalţi şase reprezentanţi din Bucovina în aşa-numita „Uniune liberă bucovineană". După lupte de zeci de ani contra „bucovinismului" se ajunsese iar la punctul de unde pornise această luptă. Şefia Partidului Naţional Popular trecu asupra lui Iancu Flondor. Gheorghe Popovici se stinse din viaţă în chip tragic la 26 iulie 1905 în Mun-caci (Ungaria), aruncînd zăbranicul de doliu asupra Bucovinei uv durerate. Ieşirea lui Gheorghe Popovici din rîndurile luptătorilor bucovineni a avut urmări fatale pentru Bucovina. El era singurul om care în vremea aceea ar fi putut stăpîni situaţia politică, bucurin-du-se de încrederea tineretului şi fiind respectat de bătrîni şi de guvern. Iancu Flondor, care i-a urmat la conducerea Partidului Popular Naţional nu avea nici pregătirea, nici autoritatea şi nici prestigiul lui Popovici. Era un tînăr însufleţit de frumoase simţăminte naţionale, activ şi impulsiv, dar prea strîns legat de tagma boierească din care făcea parte şi prea puţin apropiat de masele compacte ale ţărănimii, ale opincii, cum se zicea. După plecarea lui Popovici, se grupară în jurul „boierului de la Storojineţ" masa cea mare a intelectualilor şi a tineretului universitar, aşteptînd de la el minuni pe care el nu le putea face. In şedinţa Dietei din 6 iulie 1901, Iancu Flondor rosti mult aplaudatul său discurs, în care făcea aspre reproşuri preoţilor pentru împăcarea lor cu guvernul.,,Azi, domnii mei — zicea el — a trecut mai mult decît un an şi jumătate şi din toate promisiunile cîte le-aţi primit de la preşedintele ţării, nimic nu s-a împlinit". Prin $7 perseverenţa conservatorilor la solidaritatea naţională, Bourgui-gnon ar fi fost rechemat din funcţia sa de guvernator al Bucovinei şl cu el s-ar fi prăbuşit şi sistemul de guvernămînt ostil românilor. Dar greşelile comise nu se mai puteau repara şi consecinţele lor funeste nu întîrziară să se ivească. Cu toate acestea, Partidul Popular Naţional de sub şefia lui Iancu Flondor nu puse contracandidat lui Tudor Flondor, compozitorul, care candida la Cîmpulung în alegerile parţiale, în locul decedatului Dimitrie Isopescu. Tudor Flondor era candidatul conservatorilor pactişti, iar Partidul Popular Naţional se abţinu de la alegeri. Atitudinea aceasta indică apropiata împăcare a ambelor partide româneşti. Tratativele de împăcare şi fuziune între conservatori şi naţionali ajunseră la bun sfîrşit. în acest sens, organul oficial al Partidului Popular Naţional, „Deşteptarea Poporului", releva că „în 2 iunie 1902 delegaţi ai Partidului Conservator au căzut de acord relativ la cooperarea politică a ambelor partide române, cu rezerva expresă că individualitatea politică a respectivelor partide rămîne neatinsă". în compromisul la care se ajunsese se prevedea ca organ comun o dirigenţă, compusă din membri delegaţi din ambele partide. Deciziile dirigenţei vor fi obligatorii pentru fiecare membru îl ambelor partide. Deputaţii ambelor partide din Camera imperială şi din Dieta ţării vor formă un club parlamentar comun. Prin adoptarea definitivă a compromisului de ambele părţi, politica românilor va deveni în afară unitară şi solidară, va avea şi efecte bune privitoare la disciplina internă. Noua dirigenţă politică preconiza o alianţă politică cu germanii şi armeno-polo-nii. La 6 iulie „Deşteptarea Poporului" anunţa că „supremul for în chestiuni politic-naţionale va fi o dirigenţă compusă din 19 membri, cîte 5 delegaţi din ambele partide, care se vor constitui curînd şi în care votările se vor face după curii. Noua schimbare în politica ţării, creată prin apropierea partidelor române unite cu partidul german şi armeno-polon a fost viu salutată". Singurul care s-a opus fuziunii Partidului Conservator cu cel naţionalist a fost Florea Lupu, care fuse ales deputat în Parlamentul din Viena pe programul conservator. Din pricina aceasta el fu 267 266 exclus din partid în iulie 1902. în pornirea lor contra membrului care călcase disdplina de partid, conservatorii obţinuseră de la Ministerul Justiţiei din Viena şi suspendarea lui Florea Lupu din funcţia de consilier de tribunal, căci legea electorală admitea la candidatură şi magistraţi. Suspendarea lui Lupu stîrnise mare vuiet în Parlamentul vienez, ca şi în Bucovina, care indicase persoana deputatului Lupu pe primul plan al discuţiilor publice, ajutîn-du-1 foarte mult în viitoarea sa ascensiune politică. O altă mare greşeală politică comiseră conservatorii în nesocotinţa lor, neîngăduind tinărului Nicolae Wassilko nici un rol politic în partidul lor, jignindu-1 în aşa fel, încît el trecu cu arme şi bagaje în tabăra ucraineană. Acolo renegatul găsi o primire foarte prietenoasă, fiindcă ucrainenii, conduşi numai de galiţieni, aveau nevoie de un autohton care să le strîngă rîndurile şi să-i ducă din izbînda în izbînda asupra românilor, pentru a adeveri o dată mai mult cuvîntul scripturii: pieirea ta din tine, Israele. împăcarea partidelor politice găsi răsunet şi la Bucureşti, unde Nicolae Iorga dădea în „Semănătorul" expresia marii bucurii generale că partidele politice româneşti s-au înţeles în sfîrşit pentru a duce împreună o luptă care era menită să păstreze provinciei vechiul ei caracter. Foarte curînd se dovedise însă că bucuria generală era prematură şi că împăcarea partidelor româneşti din Bucovina nu era decît liniştea dinaintea furtunii ce era gata să izbucnească. 2. Regenerarea vieţii bisericeşti sub arhipăstoria mitropolitului Silvestru Prima mare izbînda a bucovinenilor sub noul regim a fost ridicarea arMrnandritului Silvestru Morariu Andrievici în scaunul mitropolitan de la Cernăuţi. Noul mitropolit ieşise din rîndurile clerului de mir ca şi înaintaşul său, Teoctist. El era fiul preotului Andrei Morariu din Mitocul Dragomirnei, care se dedicase carierei preoţeşti. După teniiinarea Institutului Teologic din Cernăuţi el ajunse paroh la Ceahor, lîngă Cernăuţi. Rămînînd însă văduv, trecu în clerul monahal, ajungînd asesor consistorial, profesor la 268 9 m Seminarul teologic şi deputat în Parlamentul din Viena, unde se dis-tinse prin răsunătoarele sale interpelări şi cuvîntări la discuţiile privitoare la legile cultelor şi ale învăţămîntului public, precum s-a arătat mai sus. Opoziţia sa faţă de politica antisino-dală şi antiromânească a şefului său ierarhic îi atrase urgia episcopului Eugenie, care într-o accesibilitate senilă îl suspendă a sacris et ab offieiis. El suportă lovitura nedreaptă cu resemnare creştinească — mîngîindu-se în conştiinţa sa curată şi cu nenumăratele adrese de adeziune pe care le primea din toate părţile Bucovinei, în unul din multele răspunsuri la adresele de aderenţă pe care le primea, Silvestru făcu următoarea confesiune de credinţă, atît în cele bisericeşti, cît şi în cele naţionale, zieînd: „Două adevăruri sînt, despre care, ajungînd la maturitatea cugetării, m-am convins pe deplin din istoria neamului nostru: unul adică, că soarta bisericii noastre ortodoxe a sporit numai prin conlucrarea tuturor factorilor bisericeşti, iar altul că biserica a fost pururea limanul naţionalităţii, iar naţionalitatea română a fost sprijinul ortodoxiei. De n-ar fi fost sprijinul naţional român în Bucovina, confesionalismul unit din Galiţid şi rutenismul cuprindeau de mult ţara; şi de n-ar fi fi fost limanul bisericesc pentru naţionalitatea română din Transilvania şi Ungaria, maghiarismul ar fi înghiţit-o aproape de tot Şi deoarece numai aplicaţiunea fără ştirbire a principiului sinodal şi reciprocitatea sprijinului pe terenul bisericesc şi naţional ne pot scăpa de pericolul ce ameninţă ortodoxia şi naţionalitatea noastră, de aceea eu salut cu bucurie pasul ce arată că asemenea convingeri ajunseră să fie generale în Bucovina". După moartea episcopului Eugenie, urmaşul decedatului mitropolit, Teofil, ridică pedeapsa nedreaptă asupra lui Silvestru şi-1 restabili în toate drepturile şi demnităţile sale. La 1 aprilie 1877 mitropolitul Teoctist îl avansa la demnitatea de arhimandrit diecezan, vicar general al mitropoliei cu drept de succesiune. După moartea lui Teoctist, Silvestru conduse arhidieceza, în calitatea sa de vicar general, pînă la 12 martie 1880 cînd apăru decretul pentru numirea sa ca arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Noul mitropolit primi hirotonia la Viena, la 6 aprilie al aceluiaşi an. Instalarea sa în scaunul mitropolitan de la Cernăuţi 269 se făcu cu mare fast; la ea participă clerul şi o mare mulţime de popor sosită la serbare din toate parohiile din Bucovina. Confirmarea lui Silvestru în scaunul mitropolitan de la Cernăuţi întîmpinase o aprigă opoziţie din partea Partidului Centralist German, pentru motivul că noul mitropolit fusese un partizan al Partidului Autonomist şi că prin numirea sa se indica schimbarea regimului. Unde înainte cu cinci ani — scria „Deutsche-Zei-tung" din Viena — se înfiinţase Universitatea germană de la Cernăuţi, la 1880 se cheamă la conducerea bisericii din Bucovina un bărbat care n-a făcut niciodată taină de sentimentele sale federaliste şi antigermane. în schimb ziarul sîrb „Zastava" din Novi Sad — Neusatz — primea cu multă simpatie ridicarea lui Silvestru în scaunul mitropolitan al Bucovinei şi Dalmaţiei, arătînd că prin numirea lui Silvestru începe o eră nouă în istoria bisericii drept-măritoare a Bucovinei, era autonomiei bis6ricii naţionale. De cînd sîrbii şi românii din Ungaria şi-au eluptat autonomia naţional-bi-sericească, elementele naţionale din Bucovina şi-au creat o partidă care şi-a înscris pe stindardul său: autonomia bisericii după chipul celei sîrbe şi române. în primele rînduri ale acestei partide s-a luptat şi străduit Morariu-Andrievici ca protopop şi ca arhimandrit zece ani împliniţi. în continuare „Zastava" arăta că guvernul din Viena a luat toate chestiunile bisericii sub administraţia sa în aşa fel, încît bucovinenii nu pot dispune de propria lor avere, ci pentru tot crucerul trebuie să cerşească la Viena, fiindcă regimul şi-a înfipt ghiarele foarte adînc, chiar şi în jurisdicţia bisericească, numind pe arhiepiscop; pe membrii Consistoriului, profesorii de teologie etc, ba în mai multe cazuri, desemnînd şi pe parohi. Pentru toate aceste motive se impune a se pretinde pentru Bucovina autonomia bisericească, spre a retrage guvernului dreptul de a avea o ingerinţă asupra administraţiei ei şi spre a pretinde ca să redea poporului posibilitatea ca el însuşi, în marginile legilor statului, să-ş; reglementeze treburile care privesc biserica şi să decidă asupra lor. Nu este deci mirare dacă aceste revendicări întîmpinară obstacole din partea guvernului centralist de la Viena şi că susţinătorii acestor revendicări deveniră suspecţi, odioşi şi expuşi persecuţiilor. S-au găsit oameni care să sperie guvernul cu denunţuri că bu- 270 covinenii gravitează peste graniţele ţării lor şi ale monarhiei austriece şi că însăşi dorinţa de autonomie porneşte din asemenea «piraţii politice; regimul toate aceste iscodituri uşor şi bucuros le-a crezut, fiindcă avea interes să le creadă. în urma acestor de-fftimări guvernul a văzut în naţionaliştii din Bucovina'pe trădăto-rii notorii şi a procedat în consecinţă faţă de ei. Dar în ciuda grelelor împrejurări în care vieţuiesc bucovinenii de zeci de ani, Silvestru a rămas credincios neamului său şi principiilor sale. Şi tocmai din cauza acestei ferme atitudini el a fost trecut de două ari cu vederea la ocuparea scaunului mitropolitan. „Astăzi — scrie «Zastava» — Silvestru Morariu Andrievici a ajuns mitropolit, dar nu prin trădarea poporului său, cum adesea se întîmplă, sau prin nesocotirea aspiraţiunilor lui, ci graţie recentelor schimbări politice din Austria. Cu păşirea lui în palatul mitropolitan vor intra acolo şi principiile sale, pentru care a suferit şi activat pînă acum. Noul mitropolit a făcut în scopul acesta pregătiri întinse şi amănunţite. Noi, sîrbii, ne putem mîndri cu faptul că lucrările congreselor noastre vor servi bucovinenilor de pildă pentru reglementarea autonomiei lor. Dar pe lîngă toate acestea, însăşi persoana noului mitropolit merită tot respectul. El, ca preot paroh, ca protopop şi ca asesor consistorial a dovedit nu numai fermitate de caracter, ci şi ştiinţă bogată, el fiind privit ca cel mai bun canonist. El s-a luptat necurmat pentru dobîndirea autonomiei. Şi de aceea, îndată ce denumitul va fi instalat, se va convoca şi congresul bucovinean. Avea-va acest congres valoare şi pentru Dalmaţia, sau căpăta-va această ţară congresul ei propriu, la aceste întrebări vor răspunde evenimentele viitoare. Noi nu putem decît să ne exprimăm bucuria faţă de aceste evenimente. Felicităm pe bucovineni în noua epocă, salutăm pe naţionalul mitropolit Silvestru şi ne bucurăm că principiul autonomiei cîştigă tot mai mult teren". Marile speranţe pe care clerul şi poporul român le puseseră în puterea de muncă şi în spiritul creator ăl noului lor arhipăstor se împliniră în toate. însufleţit de un neîntrecut spirit de creaţie, el dezvoltă în tot timpul arhipăstoriei sale o zeloasă şi rodnică activitate pe tărimul vieţii bisericeşti. Pentru nevoile cultului religios el a publicat Cuvîntări bisericeşti pentru toate duminicile de peste 271 an (Cernăuţi, 1860); Psâhichia bisericească (Cernăuţi, 1879), cu-prinzînd principalele cîntări bisericeşti puse pe note modeme; Rtnduiala la prepararea, fierberea şi sfinţirea Mirului (Cernăuţi, 1881); Tipkonul bisericii ortodoxe orientale (Cernăuţi, 1883). Pentru combaterea propagandei bisericii unite din Galiţia, susţinută în Bucovina de nou-înfiinţatul episcopat rutean unit de la Stanislau (1884), Silvestru publică două Apologii (1885 şi 1890). El se simţise îndemnat să publice aceste apologii, fiindcă, după propria sa mărturisire din 1885, „în locul prozelitismului confesional şi al propagandei confesionale a preoţilor apuseni a răsărit altă propagandă naţională, întrucît mai ales rutenii greco-catolici din Galiţia, care trăiesc aici, în Bucovina, ca funcţionari publici şi învăţători, ori în servicii private, care s-au colonizat în familiile lor, încearcă a deştepta ideea naţională ruteană la acea parte din populaţia ţării care întrebuinţează idiomul rutean, amăgindu-i că ar exista o înrudire cu rutenii galiţieni, se silesc să-i încălzească pentru aspiraţiunile naţionale ale acelora". Ca om de carte şi ca bun canonist, Silvestru avu o mare solicitudine pentru Facultatea de Teologie la care profesau clerici erudiţi ca: Vasile Mitrofanovici, Isidor Onciul, fraţii Eusebiu şi Con-stantin-Clementie Popovici, Vladimir de Repta, Ambrosie (Alexiu) Comoroşan, Emilian Voiutschi (Voiuţchi), Ştefan Saghin, Teodor Tarnavschi, Vasile Găină, Vasile Gheorghiu, Vasile Tarnavschi, tînărul Octavian Isopescu care a tradus Coranul în româneşte şi alţii Pentru a oferi tuturor celor ce se îndeletniceau cu studii şi cercetări teologice ocazia şi posibilitatea de a publica şi răspîndi rezultatele cercetărilor lor, Silvestru înlesni la 1882 apariţia jurnalului bisericesc literar „Candela", pornind din „convingerea fermă despre însemnătatea şi multilateralitatea avantajului spiritual pentru viaţa şi activitatea bisericească". Scopul urmărit de noua revistă teologică cernăuţeană era „sporirea, lăţirea şi fructificarea ştiinţei teologice, încît ştiinţa teologică este bază şi îndreptar pentru activitatea şi viaţa preoţească". Cu un cuvînt, „Candela" voia „să deschidă păstorului de suflete tezaurele ştiinţei teologice". în coloanele ei apăreau studii şi dizertaţii apologetice, dogmatice şi omiletice, apoi predici cu cuyîntări ocazionale şi rapoarte asupra 272 conferinţelor pastorale. Mai apoi se mai publicau în „Candela" şi traduceri din limba ebraică, armeică, siriană etc. S-a arătat mai sus că la dizolvarea Societăţii „Arboroasa" se interzisese studenţilor în teologie şi mai ales celor din Seminarul clerical a face parte din societăţi mirene. Pentru,a pune întrucîtva capăt acestei oprelişti, Silvestru încuviinţă studenţilor în teologie de a-şi înfiinţa o societate a lor proprie, .Academia Ortodoxă". Astfel, noua societate pentru literatură, retorică şi muzică bisericească luă fiinţă în 1884, îndeletnicindu-se şi cu aranjarea de festivaluri artistice cu declamaţii, cîntece şi excursii şi dans. în 1886 Societatea Academică Ortodoxă luă asupra ei redactarea Calendarului bucovinean — de care pînă atunci îngrijise „Societatea pentru cultură şi literatură în Bucovina"—dobîndind noi colaboratori ca S. Simighinovschi, Atanasie Gherman, Isidor Ieşanu etc. Cum însă sub noua redacţie „Calendarul" cuprindea şi text în limba ruteană, el fu repudiat de cărturărimea română. Dar pentru a nu lipsi poporul român de un calendar curat românesc, apăru la 1888 Calendarul poporului bucovinean, sub îngrijirea lui Eugen Nesciuc. După o apariţie de 26 de ani, Calendarul trecu din nou în 1914 „Societăţii pentru cultură şi literatură", sub îngrijirea lui Ion Nistor. La îndemnul mitropolitului Silvestru lua fiinţă în 1883 la Cernăuţi Tipografia Arhiepiscopală Cum guvernul persista în refuzul său de a încuviinţa din Fondul bisericesc mijloacele necesare pentru realizarea unei asemenea instituţii, noua tipografie instalată în încăperile reşedinţei mitropolitane putu fi înfiinţată numai prin subscripţii publice. Deopotrivă de spornică a fost şi activitatea mitropolitului Silvestru pe tărimul construcţiilor bisericeşti. în timpul arhipăstoriei sale s-au terminat lucrările la construcţia reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi, care începuseră încă în 1864. Lucrările s-au executat după planurile arhitectului Hlawka în stilul mauro-bi-zantin, luîndu-se ca model palatul califilor mauri din Granada, în Spania. Bustul arhitectului se găseşte în grădina reşedinţei. Palatul cuprinde o capelă pentru serviciul divin, o grandioasă sală sinodală şi o trapeză în stilul mauric, pe lîngă multe săli de recepţii şi şedinţe, birouri şi locuinţa particulară a chiriarhului. 273 Sala sinodală este construită din marmură şi împodobită cu scene executate în frescă din istoria creştinării românilor. Pe pereţii opuşi stau faţă în faţă scena reprezentînd sinodul panortodox de la Iaşi sub preşedinţia lui Vasile-Vodă Lupu, cu scena prestării jurămîntului de credinţă a bucovinenilor faţă de Austria în prezenţa episcopului Dosoftei Herescu şi a generalului Enzenberg. Unul din marile saloane de recepţie era împodobit cu portretele în natură ale arhipăstorilor bucovineni: Dosoftei Herescu, Isaia Baloşescu, Eugenie Hacman, Teofil Bendella, Teoctist Blajevici şi Silvestru Morariu Andrievici. Frescele din capelă, din sala sinodală şi din trapeză sînt opera pictorului Iobst. Pentru conservarea picturilor din mînăstiri şi biserici, Silvestru înfiinţa pe lîngă mitropolia din Cernăuţi un post de pictor ar-hidiecezan care îşi avea atelierul în încăperile reşedinţei. în postul acesta fu numit pictorul Epaminonda Bucevschi, care învăţase pictura la Viena la maeştrii Ârndt şi Feuerbach, trecînd apoi la Mun-chen-şi la Paris, specializîndu-se în pictura bisericească, în idealizarea vechilor tipuri bizantine. El zugrăvise catedrala din Zagreb şi restaurase picturile de la Sf. Nicolae din Iaşi. Tot el se străduise să stabilească tipul autentic al lui Ştefan cel Mare, trezind o a-prigă controversă în jurul bărbii marelui erou al creştinătăţii. Mitropolitul Silvestru, sesizîndu-se de mulţimea de icoane străine care inundau iarmaroacele din Bucovina, însărcina pe pictorul Bucevschi cu executarea chipurilor cît mai adecvate al lui Iisus Hristos şi al Maicii Domnului, care fură reproduse în (10 000 de exemplare pentru a fi puse la îndemîna credincioşilor ortodocşi din Bucovina. în urma recomandării mitropolitului nu rămăsese casă ţărănească în care să fi lipsit aceste două sfinte icoane. Pe lîngă creaţiile sale de natură religioasă, pictorul Bucevschi a lăsat în urma sa şi portrete şi compoziţii bine apreciate ca Deş-teaptă-te, române!, Colindătorii, Doina, O întîlnire cu familia etc. Viaţa şi opera pictorului Bucevschi au fost evocate cu multă pricepere şi tragere de inimă de Cornel Gheorghian. Urmaşul lui Bucevschi (m. 1891) în postul de pictor diecezan a fost Nicu Mesederu, căruia îi datorim portretul lui Gheorghe Hurmuzachi. Lui îi urmă profesorul Eugen Maximovici, care făcu 274 mm portretele lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare pentru sala de recepţie din reşedinţa mitropolitană. în pictură s-a remarcat Isidora Constantinovici-Hein; în sculptură —Arhip Roşea. Clerul a găsit în mitropolitul Silvestru un sincer ocrotitor şi apărător al drepturilor sale. Luîndu-se după împărţirea slujbaşilor clerului din Austria în 11 ranguri, el a decretat în înţelegere cu membrii Consistoriului Ordinea rangurilor liturgice bisericeşti, care cuprinde 11 ranguri şi anume: 1) vicar general, 2) arhimandriţi stavrofori cu mitră, 3) arhimandriţi stavrofori fără mitră, 4) pro-tosingheli, egumeni şi protopresviteri, 5) singheli şi exarhi cu brîu roşu, 6) profesori de teologie, 7) doctori în teologie şi profesori de religie la şcolile secundare, 8) parohi şi vicari mînăstireşti, 9) administratori parohiali şi cooperatori, 10) arhidiaconul episcopal şi 11) ierodiaconi în arhidieceză. Dar pentru ca slujbaşii altarului să nu rămînă numai cu titlurile lor, Silvestru exoperă o sporire a congruei pentru preoţii din regiunile de munte, precum şi a gradaţiei cooperatorilor din cinci în cinci ani. în 1890 expirase contractul de arendă a domeniului Rădăuţi, proprietatea Fondului bisericesc. Acolo guvernul austriac înfiinţase o staţiune de remontă şi o herghelie model. De aceea statul dorea ca la expirarea contractului să cumpere de la Fond domeniul pentru nevoile sale. Mitropolitul Silvestru, susţinut de întreaga opinie publică românească, se opuse planului, astfel că statul se văzu constrîns să încheie un nou contract de arendă cu Fondul bisericesc, ca proprietar al domeniului. încercările Vienei de a-i slăbi rezistenţa prin conferirea titlului de baron se loviră de demnitatea şi tăria de caracter a vrednicului chiriarh. Mitropolitul Silvestru s-a gîndit la îmbunătăţirea soartei cantorilor sau cîntăreţilor bisericeşti, sporindu-le dotaţia din Fondul bisericesc şi îndemnîndu-i să se constituie într-o societate a lor proprie. Astfel luă fiinţă la Cernăuţi, în 1891, Societatea cantorilor bisericeşti „Lumina" care, pe lîngă apărarea intereselor profesionale, mai urmărea între altele şi cultivarea muzicii bisericeşti. Marea preocupare a mitropolitului Silvestru, după înscăunarea sa la Cernăuţi, a fost convocarea congresului bisericesc. In scopul acesta el însărcina încă în 1880 pe profesorul de istorie biseri- 275 ceaşcă Eusebie Popovici cu executarea lucrărilor pregătitoare. Acesta întocmi un Studiu pregătitor pentru tntîiul congres bisericesc în arhiepiscopia Bucovinei, care apăru la Cernăuţi în 1880. Autorul studiului arunca o ochire asupra dezvoltării de pînă atunci a chestiunii de autonomie şi organizare constituţională a bisericii din Bucovina, reproducînd statutul din 1871 spre orientarea tuturor. La stăruinţa chiriarhului apăru la 15 august 1881 decretul ministerial pentru alegerile congresuale după vechiul statut, iar la 2/14 iulie 1882 membrii congresului se adunară la Cernăuţi în şedinţa de inaugurare, cu care ocazie Silvestru rosti următoarea cu-vîntare: „Iată că în urma urmelor ajunserăm ziua care, după cuvintele psalmistului, a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru dînsa; ajunserăm a vedea împlinită o dorinţă de obşte a fiilor maicii noastre biserici, pe cît de veche şi îndreptăţită pe atît de fierbinte şi de înteţită; ajunserăm să ne vedem adunaţi: arhipăsto-rul şi reprezentanţii patronilor parohiali, ai clerului şi ai poporului eparhial spre a începe lucrul cel mare şi mîntuitor al autonomiei bisericeşti; ajunserăm a serba ziua deschiderii congresului e-parhiei noastre dreptmăritoare a ducatului Bucovinei". In şedinţele următoare s-au dezbătut şi votat noul statut al congresului, precum şi noul regulament electoral, care fură publicate în nr.l al revistei „Candela" pp.125 şi urm. şi 281 şi urm. Noul statut fu înaintat apoi guvernului pentru aprobare. Guvernul a-mînă însă mereu aprobarea statutului pentru că considera cuprinsul articolelelor privitoare la alegerea mitropolitului şi la controlul asupra Fondului bisericesc ca împietînd asupra unor drepturi rezervate exclusiv Coroanei! Din pricina aceasta statutul votat cu unanimitate de congres şi călduros recomandat de arhipăstor rămase neaprobat timp de 10 ani în arhiva Ministerului de Culte din Viena, cu toate stăruinţele şi petiţiile credincioşilor, cu toate rezoluţiile Dietei bucovinene şi cu toate interpelările deputaţilor români rostite de la tribuna Parlamentului din Viena. Numai prin decizia ministerială din 31 mai 1891 statutul fu remis guvernatorului Bucovinei, contelui Pace, cu instrucţiunea să convoace congresul pe temeiul vechiului regulament din 1871, pentru ca să aducă modificările cerute de guvern la articolele pri- 276 vitoare la alegerea mitropolitului şi la controlul asupra Fondului bisericesc. Potrivit acestei hotărîri se făcură alegeri noi pentru congres, care la 18 septembrie 1892 se întruni din nou în sala sinodală din palatul mitropolitan pentru a lua în dezbatere sugestiile guvernului. La şedinţa de deschidere a congresului asista şi guvernatorul Pace ca înalt comisar imperial. Acesta însă nu ducea casă bună cu reprezentanţii politici ai românilor, ajungînd în conflict cu ei pe diferite probleme politice locale. El nu trăia bine nici cu mitropolitul Silvestru, care îl pofti afară din biroul său cînd acesta îndrăzni să-1 ameninţe că va putea fi destituit din demnitatea sa. Guvernatorul Pace nu putea uita mitropolitului nici refuzul cu vînzarea domeniului de la Rădăuţi. în condiţiile acestea încordate, guvernatorul căuta nod în papură pentru a face pe români să-i simtă atotputernicia. Şedinţa de deschidere a congresului îi oferi acest prilej de mult aşteptat. Şi iată cum. îndată ce mitropolitul îşi terminase discursul de deschidere, guvernatorul Pace se ridică să polemizeze cu înaltul chiriarh pe tema unor cuvinte din cuvântarea acestuia, pe care interpretul de care se folosea i le tălmăcise în mod greşit şi tendenţios. El reproşa lui Silvestru că ar fi atins chestiunea românilor de peste hotarele Bucovinei, declarind în mod ritos că nu poate admite ca în dezbaterile congresului să se facă menţiuni despre constituirile sinodale din ţările străine şi cerînd ca să se ţină seama de faptul că a în eparhie nu trăiesc numai români, ci şi ruteni. Din ieşirile aces-K. tea se vedea cît colo că guvernatorul venise cu intenţia de a ză-m darnici şi compromite lucrările congresului. Consternarea care se produse în adunare nu putu însă fi potolită decît atunci cînd guvernatorul, căruia i se prezentase traducerea corectă a pasagiilor incriminate din cuvîntarea mitropolitului, se văzu nevoit să revină asupra învinovăţirilor sale. Dar îndată după aplanarea acestui incident se produse un al doilea, care duse la spargerea congresului. Deputatul congresual Iancu Zotta ceru guvernatorului să arate adunării motivele pentru care convocarea congresului s-a făcut cu o atît de mare întîr-ziere, de 10 ani, rugîndu-1 totodată ca răspunsul să-1 dea în limba română, care este limba oficială în dezbaterile congresului. Cum Insă guvernatorul refuză să răspundă interpelării deputatului Zotta, un nou tumult izbucni în adunare — care avu drept urmare 277 suspendarea şedinţei şi amînarea sine die a dezbaterilor congre-suale. Aşa se produse spargerea congresului, fără ca el să mai fi fost convocat cîndva. Acesta a fost singurul insucces al arhipăstoriei mitropolitului Silvestru, care după o rodnică activitate arhi-pastorală de 15 ani muri la 3 aprilie 1895 şi fu înmormîntat în capela mitropolitană din Cernăuţi, unde odihnesc osemintele lui. Bucovina pierduse pe cel mai mare şi mai merituos chiriarh al ei. 3. Şcoala română de Ia Suceava Unul dintre cele mai însemnate evenimente culturale din epoca lui Silvestru a fost, fără îndoială, crearea de clase divizionare româneşti pe lîngă Liceul ortodox din Suceava. S-a arătat mai sus că acest liceu fusese înfiinţat la 1860 din bugetul Fondului bisericesc, cu menirea de a servi interesele culturale ale românilor. Dar sub pretextul lipsei de profesori calificaţi indigeni şi a manualelor didactice în limba română, liceul începu să funcţioneze ca liceu german, cu profesori străini şi cu cărţi didactice nemţeşti. Se susţinea că aceasta ar fi numai o măsură provizorie, pînă la pregătirea personalului didactic românesc, dar provizoratul s-a transformat într-un definitivat desăvârşit şi după ce la liceu fuseseră angajaţi şi profesori români ca Ironim Munteanu, Vasile Bumbac, fraţii Samuil şi Arcadie (Dimitrie) Isopescu, Ştefan Dracinschi, Ghe-rasim Buliga, Simion Florea Marian, Animpodist Daşchevici, Constantin Frocopopovici şi Constantin Cosovici. Direcţia liceului era încredinţată unor profesori străini ca Bozdech şi Limberger. Aceeaşi soartă avea şi Liceul greco-oriental din Cernăuţi, înfiinţat la 1862 din mijloacele aceluiaşi Fond bisericesc român. Nici nu mai amintim de liceele de stat din Cernăuţi, Rădăuţi, Şiret, care de la înfiinţarea lor în 1808,1872 şi 1873 funcţionau ca licee pur germane. în decembrie 1873 se deschise la Şiret o şcoală reală inferioară care funcţiona pînă la 1889, cînd fu desfiinţată. Germane erau şi Şcoala de arte şi meserii, cu un muzeu industrial şi cursuri serale pentru ucenici (asemenea cursuri se făceau şi pe lîngă liceele din Suceava, Rădăuţi şi Şiret), precum şi Şcoala medie de agricultură din Cernăuţi, deşi aceasta din urmă era susţinută din 278 mijloacele ţării şi nu ale statului. Un exemplu de anomalie didactică constituia Şcoala normală de stat de la Cernăuţi, unde viitorii învăţători şi viitoarele învăţătoare învăţau în limba germană, ca să dăscălească la şcolile primare româneşti. Nu mai amintesc de Universitatea din Cernăuţi, care era considerată ca un bastion al germanismului, unde la înscriere pînă şi certificatele de naştere ale studenţilor, elaborate în româneşte de oficiile parohiale, trebuiau să fie însoţite de o traducere autentificată, în limba germană. împotriva totalei excluderi a limbii române din învăţămîntul secundar şi superior se ridicară mereu glasuri de protest atît în Dieta de la Cernăuţi, cît şi în Parlamentul de la Viena, dar glasurile acestea răsunară în pustiu timp de 20 de ani. Ajungînd în fruntea arhidiecezei, mitropolitul Silvestru, care ridicase de mai multe ori şi în Parlamentul austriac chestiuni de învăţămînt, stărui din nou, susţinut şi de fruntaşii laici, pentru introducerea limbii române cel puţin la liceele întreţinute din mijloacele Fondului bisericesc de la Suceava şi de la Cernăuţi, o cerere pe cît de rezonabilă, pe atît de dreaptă. Graţie noii constelaţii politice de la Viena, cererea unanimă a clerului şi poporului român fu de astă dată măcar în parte satisfăcută, încuviinţîndu-se în 1881 înfiinţarea de clase divizionare româneşti pe lîngă primele patru clase de la Liceul greco-oriental din Suceava. Concesia aceasta constituia un eveniment cultural de primul rang pe seama românilor bucovineni, fiindcă prin ea se deschideau porţile învăţămîntului secundar pentru copiii ţărănimii de la sate, care le erau închise pînă atunci din cauză că nu ştiau nemţeşte. Pentru clasele româneşti nu mai puteau fi importaţi profesori străini din Austria, ci trebuiau angajaţi profesori români şi aceştia se găseau acuma destui, ca absolvenţi ai Universităţii din Viena, dar şi ai Universităţii din Cernăuţi. Şi astfel se completă curînd numărul vechilor profesori români de care s-a amintit mai sus, cu elemente tinere, viguroase şi bine pregătite pentru înalta şi laborioasa misiune didactică şi naţională la care se simţeau chemaţi. Merită să fie reţinute numele profesorilor Ştefan Ştefureac, Lazăr Vicol, Eusebie Popovici şi Severin Procopovici, care în frăţească colaborare cu colegii lor mai vechi au creat reputaţia liceului românesc de la Suceava şi l-au înzestrat cu manualele didactice în 279 limba română, întocmind cănile didactice în limba română, necesare pentru toate disciplinele ce se predau în liceu. O dată cu deschiderea claselor româneşti se făcu şi o schimbare în direcţia liceului. în locul lui Limberger fu numit director profesorul Ştefan Dracinschi, primul director român al liceului sucevean. Urmaşul său a fost profesorul Ştefan Repta, care prin bogatele sale cunoştinţe şi marea sa autoritate a ridicat liceul la rangul unui institut modeL izbutind să obţină clase divizionare româneşti şi la a V-a şi a Vl-a. Urmaşul lui Repta a fost profesorul Constantin Cosovici, cate luase parte la campania din Bosnia. în timpul directoratului său, s-au obţinut clase divizionare româneşti şi pentru a VH-aşiaVIII-a. Pentru a putea popula clasele divizionare cu elevi români, era nevoie să se desfăşoare o vastă propagandă pe la sate pentru a îndemna părinţii să-şi trimită copiii la „gimnaziu". Cu propaganda aceasta se însărcinară preoţii şi învăţătorii de la sate. Aceştia din urmă pregăteau pe cei mai buni elevi din clasa lor pentru examenul de admitere la liceu, luîndu-se la întrecere unii cu alţii. Dar copiii, sosind la Suceava, aveau nevoie de gazde, pe care cu mare greutate le găseau pe la mahala în condiţii igienice detestabile. Merinde le aduceau părinţii de acasă, de regulă joia, cînd era zi de tîrg la Suceava. Un internat pentru elevi s-a deschis la Suceava abia în 1906 prin grija protopopului Vasile Cocîrlă din Vatra Mol-doviţei, internat care purta şi numele mărinimosului fondator. Mai era nevoie de taxe şcolare, de cărţi didactice şi de îmbrăcăminte, fiindcă între cei dornici de învăţătură se găseau multe elemente lipsite de mijloace de trai. Dîndu-şi seama de nevoile acestea, profesorii puseră la cale înfiinţarea unei societăţi de ajutor pentru elevii săraci, care luă fiinţă în 1881 sub numele de Şcoala Română La 1906 „Şcoala Română" a deschis la Suceava o tipografie şi o librărie, unde se găseau publicaţiile româneşti, îndeosebi cele din Editura Minerva. Din fondurile ce se adunau din cotizaţiile membrilor, se ajutorau elevii cu cărţi şcolare, cu îmbrăcăminte şi cu plata chiriei pentru găzduirea lor. Curînd „Şcoala Română" înfiinţa filiale la Cernăuţi şi la Rădăuţi pentru ajutorarea elevilor români de la liceele germane din acele localităţi. La Rădăuţi, bunăoară, numărul elevilor români era foarte re- 280 dus din cauza necunoaşterii limbii germane. Elevii care doreau să frecventeze ciclul secundar trebuiau să facă mai întîi şcoala primară germană din Rădăuţi, pentru a putea trece examenul de admitere la liceu. împrejurarea aceasta îngreuia foarte mult accesul copiilor români de la sate la liceu. Dar şi aşa elevii români urmau numai cu mari greutăţi cursurile liceale, învăţînd latineşte şi greceşte în limbagermană, pe care nu o cunoşteau îndeajuns. Pentru ilustrarea acestor împrejurări neprielnice poate servi faptul că din cei 12 elevi români admişi în 1889 în clasa I a Liceului din Rădăuţi, unul singur ajunse la bacalaureat în 1897. De altfel viaţa elevilor români de la Liceul din Rădăuţi era deopotrivă de grea ca şi â celor de la Suceava, locuind la gazde străine şi alimentîndu-se cu merinde primite de acasă vinerea, cînd era zi de tîrg. Un internat pentru elevii români putu fi deschis la Rădăuţi numai în 1905. în condiţii similare îşi făceau învăţătura şi elevii români de la şcolile secundare din Cernăuţi. în 1872 profesorul de religie de la Liceul din Cernăuţi, Mihai Călinescu, împreună cu alţi cîţiva pro-i| fesori, luă iniţativa înfiinţării unui internat pentru băieţi la Cer-K năuţi. Dar după străduinţe zadarnice timp de trei ani, internatul H fu închis din lipsă de fonduri pentru întreţinerea lui. La 1896 luă |jjfe fiinţă un internat pentru elevii români. jţ, în anul 1891 s-a deschis la Storojineţ o şcoală de stat pentru ** coşărcărit — Korbflechtschule — iar în 1895, la Cîmpulung, o t şcoală pentru prelucrarea lemnului — Holzbearbeitungschule — cu £ limba de predare română Sub directorii Pâşlea şi Ilie Veslovschi această şcoală de arte şi meserii luă un frumos avînt, fiind adăpostită într-un local propriu construit în stilul românesc, prima clă-V dire în acest stil din Bucovina. Şcoala avea diferite secţiuni pentru (producţia de mobilier cu motive ornamentale după vechile blida-re, scaune şi paturi ţărăneşti, pentru împletirea de coşuri din paie ■m şi nuiele, pentru instrumente muzicale etc. în încăperile şcolii se înfiripă şi un muzeu cu obiecte de veche artă moldovenească, ce 5 serveau adesea ca model pentru piesele ce se confecţionau de către elevii ucenici ai şcolii. Sub conducerea profesorilor Ştefureac, * Moroşan ş.a. elevii şcolii ajunseră la măiestrie în sculpturile lor, ajungînd să sculpteze pînă şi iconostase pentru biserici. 281 Progresul îmbucurător pe care îl făcea învăţămîntul românesc prin românizarea Liceului de la Suceava îndemnă pe români să ceară clase divizionare şi pe lîngă Liceul de stat din Cernăuţi şi să le obţină în 1901 sub conducerea lui Ion Bumbac. Urmaşul lui Bumbac a fost profesorul Teodor Bujor, sub care îri 1906, deputaţii români din Parlamentul din Viena, în frunte cu Gheorghe Popovici, se folosiră de situaţia critică a guvernului Badeni, care avea nevoie de voturile lor, şi obţinură organizarea lor în liceu aparte. în urma sporirii şcolilor româneşti, dar în aceeaşi măsură şi a celor ucrainene, guvernul se văzu silit în 1906 să împartă agendele inspectoratului şcolar al ţării în trei secţii: una română, a doua germană şi a treia ucraineană. La conducerea secţiei române a-junse profesorul Dionisie Simionovici. Sub noua conducere a inspectoratului român se obţinu în 1907 crearea unui liceu clasic la Cîmpulung, sub direcţiunea merituosului profesor Danul Veren-ca. După alţi trei ani, Ia 1910, se obţinură clase paralele româneşti pe lîngă Liceul clasic din Rădăuţi. în urma tripartizării învăţămîntului public din Bucovina — în român, german şi ucrainean — fu divizată şi Şcoala normală de băieţi — nu şi cea de fete — în trei secţii, şi anume: română, germană şi ucraineană, pusă fiecare sub conducere proprie. în noile condiţii, şcoala română luă un mare avînt. Noii revizori români îşi dădeau mai multă silinţă pentru propăşirea şcolii, iar învăţători-mea era mai bine pregătită pentru misiunea ei şi mai bine dotată. Se începu cu editarea de cărţi şcolare mai bune şi mai corespunzătoare noului spirit naţional. Numărul şcolilor sporea mereu, astfel că nu se mai găseau sate fără şcoală primară. în comunele mai mari fiinţau şcoli separate pentru băieţi şi pentru fete, fiecare cu mai multe clase. în 1908 numărul copiilor obligaţi să frecventeze şcoala era de 119144, dintre care numai 2 525 nu mergeau la şcoală. Dar cu toate acestea, numărul analfabeţilor se ridica la 64% din totalul populaţiei. Pentru apărarea şcolii româneşti şi susţinerea revendicărilor învăţătorimii privitoare la îmbunătăţirea salariilor, apăru în 1905 revista Şcoala", care îşi continuă apariţia pînă în 1914. Ea veni să * înlocuiască vechiul organ şcolar „Paedagogische Blătter", care reprezentase interesele şcolii „bucoviniste" din 1872 pînă în 1902. învăţătorimea germană îşi avea organul ei — „Bukowiner Schu-le", de asemenea şi cea ucraineană — „Ukrainskaia Şkola". în fruntea noii mişcări naţionale în şcoală stătea tînărul profesor de la Şcoala normală din Cernăuţi, Gheorghe Tofan. Introducerea limbii române la Liceul din Suceava şi angajarea li de profesori români a înlesnit foarte mult elevilor români urmări- * rea studiilor liceale. Numărul lor spori foarte mult. Absolvenţii fliceului veneau la Universitatea din Cernăuţi, unde se înscriau nu numai la teologie, ci şi la facultăţile de drept şi filozofie. Absol-*• vcn|ii acestor facultăţi dădeau un contingent destul de însemnat de candidaţi la ocuparea serviciilor publice, nu numai ca preoţi în eparhie, ci şi ca profesori, slujbaşi administrativi şi judecători. Cu burse de la Fondul bisericesc, unii din ei armau Academia de înalte studii agronomice de la Viena pentru a intra ca ingineri silvici în serviciul Fondului bisericesc. Alţii urmau medicina sau politehnica de la Viena. Astfel că, spre finele secolului al XlX-lea, românii îşi aveau conaţionali de-aî lor în toate ramurile administrative din Bucovina. Erau şi absolvenţi români care îmbrăţişau avocatura şi i notariatul public. în justiţie elementele româneşti funcţionau la judecătoriile judeţene, precum şi la cele două tribunale provinciale, unul la Cernăuţi şi altul la Suceava. Curtea de Apel pentru . tribunalele din Bucovina se găsea la Liov, iar Curtea de Casaţie la Viena. Cu vremea ajunseră consilieri români şi la aceste înalte curţi de justiţie. Mai greu pătrunseră românii la Universitate. La Facultatea de Teologie toţi profesorii, cu excepţia aceluia pentru limba slavonă, erau români. La Facultatea de Drept, după moartea Iui Constantin Tomaşciuc, pătrunse numai tîrziu dc tot un singur profesor român. Un singur profesor român funcţiona şi la Fa-cultatea de Filozofie şi Litere, profesorul de limba şi literatura "5 română. Numai tîrziu putu pătrunde un al doilea profesor român la nou înfiinţata catedră de Istoria românilor, pe care însă guvernul austriac refuză de a o considera ca atare, înscriindu-o în actele oficiale drept catedră de istoria sud est-europeană. 283 282 4. Viaţa socială şi artistică Societăţile studenţeşti Junimea" şi „Academia Ortodoxă" continuară programul naţional al „Arboroasei", continuînd să a-tragă publicul românesc în jurul lor şi să-1 intereseze tot mai mult prin declamaţii, conferinţe, festivaluri, excursii şi dans, pentru literatura şi muzica românească. Balul anual al „Junimii" era balul reprezentativ al elitei româneşti din Bucovina, la care participau uneori şi oaspeţi din Regat, chiar şi ofiţeri români în splendidele lor uniforme da gală. Cîteodată aranjorii balului reuşeau să angajeze pentru Balul „Junimii" chiar muzica militară română din Do-rohoi sau Fălticeni, ceea ce constituia un puternic punct de atracţie pentru publicul românesc. Autorităţile publice din Bucovina erau reprezentate la balul „Junimii" prin şefii lor. Astfel făceau act de prezenţă la acest bal reprezentativ mitropolitul, guvernatorul, căpitanul Ţării, comandantul brigăzii de infanterie din Cernăuţi şi rectorul Universităţii, pe lîngă consulii României şi Rusiei cu sediul la Cernăuţi. O adevărată serbare naţională era şi co-mersul„Junimii" de inaugurare a noului an de studii, cînd se introduceau şi noii membri în Societate, după un ceremonial special, primind semnul distinctiv al Societăţii: ppanglică în trei culori care se purta pe piept. în 1894 studenţii români din Cernăuţi luară parte la congresul naţional studenţesc de la Constanţa unde rostiră entuziaste cu-vîntări naţionaliste. Pentru aceasta ei fură urmăriţi de Siguranţa austriacă şi unii din ei, ca Eusebie Paşcan şi Petre Ionescu, nici nu se mai reîntoarseră în Bucovina, ci fură siliţi să se expatrieze. Tot aşa de festive şi bine frecventate erau şi aranjările similare ale Societăţii teologice „Academia Ortodoxă". în locul maialului sau armindenului tradiţional se aranjau excursii în păduricea de la Horecea, cu care ocazie se juca teatru, se declamau poezii, se cînta şi se dansa pînă noaptea tîrziu la lumina lunii sau a făcliilor şi lampioanelor de diferite culori. Şi Societatea studenţească „Bucovina" contribuia la înviorarea vieţii sociale româneşti. Ea edita la 1903 un almanah Literar" cu un cuprins variat şi interesant. Dezbinările din viaţa" politică aduseseră cu sine dezbinarea 284 între studenţii universitari. în 1905 aripa de stînga democratică se rupse din „Junimea", constituindu-se în societatea ,JDacia". între timp luă fiinţă şi o a treia societate studenţească, care reactualiza numele „Arboroasa". Societatea studenţească „Dacia" are meritul de a fi înfiinţat în 1905 reuniuni de flăcăi de la sate, numite arcaşii, cu scopul de a deprinde tineretul satelor cu mînuirea armelor şi cu exerciţii de gimnastică, cu serviciul de pompieri etc. Regulamentul din 1906 arăta că în arcaşii se pot aduna toate puterile tinere ale satelor spre a apăra averea aproapelui de nimicire. Arcăşiile urmau să strîngă la un loc tineretul, să-i atragă atenţia asupra primejdiilor ce ameninţă satele, să-1 înfrăţească şi să-1 cultive fiziceşte şi moralmente pentru a putea apăra averea şi viaţa aproapelui. Sfinţirea de steaguri ale arcăşiilor oferea ocazii pentru impozante manifestaţii religioase şi naţionale. în scurtă vreme luară fiinţă zeci de arcaşii, care organizară participarea a peste 2 000 de ţărani la Expoziţia naţională din Bucureşti din 1906. Curînd gustul artistic şi muzical, care era ţinut treaz de lăutari ' vestiţi ca ,Moş Nicolai" Picu, Anghel, Grigore Vindireu ş.a. care cu-% treierau Bucovina cîntînd la diferite serbări, se dezvoltase în aşa măsură că se simţi nevoia înfiinţării unei societăţi muzicale româ-m neşti. Aşa luă fiinţă la 10 iulie 1881, în Cernăuţi, Societatea ,/lr-jf monia", care după doi ani de existenţă fu dezvoltată într-o adevărată Societate pentru cultivarea şi răspîndirea muzicii naţionale, vocale şi instrumentale şi a artei dramatice". Ca membri fondatori apar: Ion Bumbac, Vasile Morariu — fiul mitropolitului Silvestru, Dimitrie Socoleanu ş.a. Primul ei preşedinte a fost Leon Goian, Societatea numărînd chiar de la început 50 de membri. Conducerea Societăţii înţelegea să cultive între membrii ei muzica naţională — „prin executarea lucrărilor diverse ale compozitorilor români, răspîndindu-le prin ţară şi mai ales pe la şcolile secundare şi civile". în scopul acesta ea îşi propuse să organizeze „petreceri şi serate muzicale pentru dezvoltarea spiritului muzical naţional". Ea avea să îngrijească de editarea diverselor lucrări muzicale, încurajînd pe tinerii compozitori cu decernarea de premii. 285 în Cernăuţi exista încă din 1862 o Societate filarmonică germană — Verein zur Forderung der Tonkunst in der Bukowina — care luase fiinţă la îndemnul fostului director al Conservatorului de muzică din Liov, Carol Mikuli, născut la Cernăuţi. El era bine văzut în societatea românească. La îndemnul Elizei şi Eufrosinei Hurmuzachi, fiicele lui Doxache şi surorile lui Eudoxiu, Gheorghe şi Alecu, el adună şi publică în patru fascicole 48Aires natio-naux roumains — în care găsim doine, hore, balade şi cîntece ciobăneşti culese de la muzicanţi şi păstori, precum şi din scripcile şi cimpoaiele ţărăneşti. Asupra celor 48 de arii naţionale româneşti apărute la 1864 scria foarte elogios Vasile Alecsandri în „România Literară". Mikuli compuse şi o frumoasă liturghie care s-a cîn-tat cu ocazia sfinţirii bisericii catedrale din Cernăuţi la 1864. Tot el a armonizat şi mai multe poezii de Alecsandri. Pe la 1869 Ştefan Nosievici, cunoscut prin compoziţiile sale 'Drum bun, drum bun, doba bate şi Măi, tătare, ţine calul, înfiinţa la Suceava o ,Jteuniune de cîntări bisericeşti şi lumeşti", cum arătau ziarele „Albina" şi „Federaţiunea", dar moartea prematură a conducătorului ei puse capăt lăudabilei iniţiative. La Cernăuţi, o rodnică activitate pe tărîmul muzical a dezvoltat profesorul de muzică de la Seminarul teologie, Isidor Vorob-chievici, fost elev al Conservatorului din Viena. El publică în 1869 la Cernăuţi un Manual de armonie muzicală. în anul următor a-păru lucrarea sa Flori din Bucovina, cuprinzînd opt piese muzicale cu acompaniere de pian. în anii 1889-1891 el dădu publicităţii o frumoasă Colecţiune de cîntece pentru şcolile poporale. Tot el a compus mai multe liturghii şi cîntări religioase. Isidor Vorobchie-vici era însă numai după mamă român, din familia Corlăţean; după tată el se considera rus, publicînd în diverse reviste ruseşti poezii lirice, lucrări epice şi dramatice sub pseudonimul Danilo Mlaca. Ciprian Porumbescu, fiul scriitorului Iraclie, fostul preşedinte al Societăţii Academice „Arboroasa", învăţase mat întîi la Mikuli, la Cernăuţi, completîndu-şî studiile muzicologice la Viena, de un-, de fu chemat la Braşov ca profesor de muzică şi conducător al corului de la biserica Sf. Nicolae. „Gazeta Transilvaniei" îl considera ca pe „unul dintre cei mai zeloşi şi mai talentaţi dintre puţinii noştri cultivatori ai artei muzicale în genere şi ai muzicii naţiona- •i Ie româneşti îndeosebi". Un admirator al său transilvănean, scoţînd în evidenţă „numărul considerabil de merituoase lucrări compuse de Porumbescu într-un interval aşa de scurt", recunoştea că el, pe lîngă zelul său excesiv, avea şi un talent extraordinar poetic, fecund, care pentru viitor âr fi devenit un mărgăritar dacă In 1883 moartea nu i-ar fi curmat firul vieţii la vîrstă de numai 29 de ani. într-adevăr, tînărul compozitor lăsa în urma lui o prea bogată şi inestimabilă comoară de peste 250 de compoziţii muzicale de tot felul, între care cinci liturghii şi alte compoziţii religioase, precum şi peste o sută de compoziţii profane pentru cor, pian, vioară şi flaut între care Rapsodia română Tabăra română Hora detrun-chiaţilor, Hora Braşovului, Hora Prahovei, Cisla, Steluţa etc. Lui Porumbescu îi datorăm şi operetele Crai nou şi Candidatul Linte. Apreciind opera sa în ansamblul ei putem repeta cuvintele sale de la Putna: că a cîntat şi armonizat bucuria şi durerea Daciei întregi. Cultul lui Porumbescu s-a dezvoltat mai ales la Suceava, aproape de mormîntul său de la Stupea. Acolo s-a înfiinţat, sub conducerea lui Severin Procopovici, Societatea corală „Ciprian Porumbescu ", ridieîndu-i-se şi un bust. Viaţa şi activitatea sa au fost relevate în numeroase monografii de Petrea Petrescu, Valeriu Branişte, Ion Grămadă, Lecca Morariu ş.a. Societatea s-a însărcinat cu publicarea operelor inedite ale regretatului compozitor. Societatea„Armonia" a atins culmea strălucirii sale sub conducerea celebrului compozitor bucovinean Tudor Flondor, care a armonizat şi pus pe note muzica la vodevilurile lui Alecsandri: Drumul de fier, Cinel-Cinel, Florin şiFlorica, Rămăşagul, Doi ţărani şi cinci cîrlani ş.a. Pe lîngă coruri şi cîntece pentru voce şi pian, precum Mîndruliţă de la munte, Vin la mine, copilită, Serenada, Cîn-tecul marinarilor, Cînttecul vînătorilor, Lăcrămioare, Viorele, şi diverse piese pentru pian, Tudor Flondor a lăsat posterităţii opera Pescarul Dunării şi operete ca: Liţa Pescărită, Moş Ciocîrlan, Noaptea Sf. Gheorghe ş.a. Şi Tudor Flondor a murit relativ tînăr, în 1908, la vîrstă de 46 de ani. Biografia sa a fost scrisă de profesorul Nicolae Tcaciuc-Albu. Al treilea mare compozitor şi muzicolog bucovinean a fost Eu-sebiu Mandicevschi, profesor şi director al Academiei de muzică de 286 287 la Viena. Deşi activitatea sa s-a desfăşurat mai mult la Viena, el s-a gîndit totdeauna la Bucovina, ţara sa de naştere, iubind muzica românească şi contribuind la răspîndirea ei. De la el avem două liturghii: una grecească şi alta românească, ce n-âu fost încă publicate. De cîte ori venea la Cernăuţi să-şi vadă rudele, el nu neglija să dirijeze corul la serviciul divin din biserica catedrală. El a armonizat şi mai multe, melodii populare româneşti. De la el ni s-a păstrat în manuscris un succint studiu asupra însemnătăţii muzicii bisericeşti. Liturghiile şi studiul se păstrează în colecţia de manuscrise a Academiei Române. Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi Eusebiu Mandicevschi sînt cele trei mari talente muzicale cu care Bucovina se poate mîn-dri. Ei aparţin aceleiaşi epoci, dar activitatea lor muzicală s-a manifestat în direcţii deosebite. Porumbescu, după o fenomenală fecunditate muzicală, s-a stins înainte de vreme. Tudor Flondor a umplut imediat locul, continuînd cu mare succes opera muzicală a celui dispărut înainte de vreme. Mandicevschi a dezvoltat o a-preciabilă activitate muzicologică la Viena, lăsînd în urma sa," pe lîngă mai multe liturghii, şi numeroase compoziţii pe texte din clasicii români Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, D. Anghel, Şt. O. Iosif şi Măria Cunţan. O menţiune onorabilă merită feeriile Cîntecul Neamului, Muzica înalţă sufletul şi Luceafărul de Grigore Pantazi, care s-au reprezentat pe scena Teatrului din Cernăuţi. Creaţiile sale coreo-grafice erau apreciate şi la Viena. El lasă în urma sa cincizeci de balete şi feerii. între compozitorii bucovineni merită, de asemenea, să fie menţionaţi Constantin Buchenthal V. Vasilescu, Constantin Şandru ş.a. De la acţiunile societăţilor româneşti pentru manifestarea sentimentelor naţionale şi afirmarea lor pe toate tărîmurile de activitate nu puteau lipsi femeile române, care în 1871 aşternuseră frumos brodatul epitaf pe mormîntul lui Ştefan cel Mare de la Putna, iar la 1877 se constituiseră în două echipe: una la Cernăuţi şi alta la Suceava spre a aduna ofrande şi a destrăma scamă pentru eroii români de la Plevna. Tot ele participară şi la comemorarea lui Grigore-Vodă Ghica de la Iaşi, depunînd o frumoasă jerbă de flori. La 1888 ele fură solicitate de soţia guvernatorului din Cernăuţi să . m. Intre alături de femeile germane, ucrainene, poloneze într-o so-- K cfetate comună „bucovinistă" a femeilor din Bucovina. 1 W Dar cum într-o asemenea societate limba de conversaţie şi de ■ gestiune nu putea fi decît limba germană, ele preferară să consti- Ituie singure o societate pur românească. Şi aşa luă fiinţă, la 1890, p la Cernăuţi Societatea Doamnelor Române" din Cernăuţi, cu sco-| pul de „a lucra pentru înaintarea culturală şi în special a în-I văţămîntului la partea femeiască a populaţiei române din Bucovi-I Ba şi pentru sporirea industriei de casă". Societatea făcuse o | frumoasă colecţie de broderii româneşti ca* mostre pentru lucrul ţ. de mînă în şcolile de fete. în 1904 doamnele din societate deschiseră un internat de fete la Cernăuţi, unde să găsească adăpost fetele care învăţau la şcolile din capitala Bucovinei, t în vremea în care întreaga cărturărime bucovineană era cu-jl prinsă în marele avînt al redeşteptării naţionale, singură „Socie-I tatea pentru cultură şi literatură în Bucovina", care pe timpul ■ i| Hurmuzăcheştilor se găsea în fruntea mişcării culturale, vegeta i jjâ într-o stare de inactivitate revoltătoare. Editarea Calendarului tre- ''l cu în 1886 asupra societăţii „Academia ortodoxă", editarea revis-' ^ tei ,-,Aurora Română" dăduse greş, iar conferinţele publice ce se ( i£. ţineau odinioară regulat deveniră tot mai rare, pînă ce încetară cu 4 totul. Biblioteca ce pe vremuri se alimenta cu publicaţiile care-i *Hf~ veneau gratuit din toate centrele culturale româneşti din România 1 Jţr • şi Transilvania, nu mai primea publicaţii curente pentru că nu le ■ <£§k cerea şi nici nu le citea nimeni. Sala de lectură era cercetată din cînd în cînd de cîţiva membri bătrini, care se întîlneau acolo la partide de şah şi de domino. întreaga activitate a Societăţii se reducea la administrarea cîtorva fundaţii. Oamenii de la conducerea Societăţii erau parte prea încărcaţi cu ocupaţiile lor personale, parte lipsiţi de pricepere pentru înalta misiune a unei societăţi pentru cultură şi literatură. „Azi, Societatea — constata Gh. Bogdan-Duică la 1894 — nu v mai publică nici un anuar în care să se întrunească cîteva lucrări de istorie bucovineană, cîteva documente, cîteva serioase studii asupra actualităţii, o cronică asupra vieţii româneşti în Bucovina, an de an etc. Odată este departe, astăzi este trist. Şi dacă nu se fac 1 astfel de lucrări, dacă istoria este lăsată aproape numai pe mîna 288 289 străinilor, dacă studii de actualitate nu se scriu, cum vei sprijini tu «Societate pentru cultură şi literatură», naţionalismul căreia pretinzi să-i serveşti? Şi, mai ales, cum vei fixa atenţia lumii asupra ta, cînd munca metodică şi serioasă în stil mare a încetat în localităţile tale?" Sextil Puşcariu, în calitatea sa de profesor universitar la catedra de limba şi literatura română, împreună cu Ion Nistor, în calitatea sa de profesor la catedra de istoria românilor la Universitatea din Cernăuţi, au crezut de a lor datorie să intre (1912) în Societate cu gîndul de a o scormoni din somnolenţa ei şi de a-i insufla un nou spirit de viaţă. Au reluat editarea Calendarului pe seama Societăţii, au organizat cicluri de conferinţe publice, au ţinut'asemenea conferinţe şi în oraşele de provincie şi au sprijinit acţiunea lui Gheorghe Tofan de a deschide şcoli particulare româneşti în comunele răzeşeşti din valea Ceremuşului şi din comunele de dincolo de Prut, unde urmaşii răzeşilor moldoveni îşi uitaseră limba strămoşească. Pentru recîştigarea mazililor şi răzeşilor de partea cauzei naţionale luase fiinţă la 1900 Societatea mazililor şi răzeşilor bucovineni". Scopul urmărit de noua societate era să deştepte pe mazilii şi răzeşii, în număr de vreo 25 000 de suflete în 52 de sate din Bucovina, la o nouă viaţă naţională. Trăind în mediu ucrainean ei uitaseră limba maternă şi vorbeau ruteneşte. Pentru a deştepta interesul lor faţă de trecut, precum şi dragostea de limba românească, apăru în noiembrie 1910 la Cernăuţi „Gazeta mazililor şi răzeşilor bucovineni", care continuă să fie editată pînă în 1914, cînd izbucni primul război mondial. Curînd însă Puşcariu şi Nistor ajunseră la convingerea că faţă de atitudinea majorităţii membrilor din comitetul Societăţii toate străduinţele lor erau zadarnice, şi de aceea s-au retras din comitet, adresînd preşedintelui următoarea scrisoare de demisie: „Onorate Domnule Preşedinte, Scopul «Societăţii pentru cultura şi literatura română» este de a răspîndi şi spori cultura şi sprijini literatura poporului român din Bucovina (cap.l din statut). Pentru realizarea acestui scop art. 2 din statut prevede între altele şi întreţinerea unei biblioteci, ţinerea de conferinţe publice, promovarea instrucţiunii în limba ro- 290 mână, sprijinirea meseriaşilor români, răspîndirea de cărţi pentru popor ş.a. , De la alegerea noastră în comitet şi pînă astăzi am muncit cu »1 şi abnegaţie pentru realizarea acestui măreţ scop. La stăruinţa noastră s-a pus biblioteca în rînduială, s-a votat regulamentul pentru afacerile interne ale Societăţii, s-au aranjat serbări culturale şi |*a editat Calendarul Societăţii pe anul 1914. Munca noastră zeloasă şi dezinteresată n-a găsit însă aprobarea tuturor membrilor din comitet, mai ales însă din partea acelora care cred că menirea Societăţii se mărgineşte doar la înregistrarea de acte asupra veniturilor şi cheltuielilor, cît şi la administrare. N-a fost şedinţă în care să nu ne fi ridicat glasul şi să nu fi stăruit pentru îndrumarea Societăţii pe calea adevăratei sale meniri. Năzuinţa noastră n-a găsit însă răsunet la toţi membrii comitetului, ba a fost chiar calificată de un domn din comitet ca direct dăunătoare Societăţii, fără ca d-1 preşedinte să fi dezavuat această părere. Sub astfel de împrejurări rămînerea noastră în comitet nu mai poate avea nici un rost. Plenul ne-a ales în comitetul unei societăţi culturale, şi nicidecum în comitetul unei societăţi de administrare de fonduri. Aşa fiind, retragerea noastră din comitet se impune de la sine. Şi aceasta cu atît mai vîrtos, cu cît administrarea averii Societăţii şi a instituţiunilor ei nu concordă cu ideile pe care le avem noi despre o administrare priincioasă intereselor noastre culturale. în palatul naţional domneşte o completă anarhie, unde bătăi şi pălmuiri sînt la ordinea zilei, fără ca onoratul comitet să fi luat imediat măsuri pentru curmarea acestor regretabile întîmplări. Tot atît de triste sînt şi stările ce domnesc la tipografie, unde se găseşte investită o bună parte din averea Societăţii. Se va împlini curînd anul, fără ca onoratul comitet să fi primit raportul cuvenit asupra mersului tipografiei. Fundaţia Constantinovici nu se activează fără ca tot comitetul să fie lămurit pentru ce unii domni cer mereu prelungirea termenului fixat de justiţie pentru activarea acestei fundaţii. Nu se amină cumva mereu activarea fundaţiei pentru că fondurile ei sînt plasate la o anumită bancă fără siguranţa pupilară, care în acelaşi timp este condusă de anumiţi membri din comitetul Societăţii pentru cultură? Rezolvarea chestiunii 291 unor manuscrise incurse se amină mereu, cu toate că din partea unui membru al comitetului s-a cerut ca această chestiune, cu a cărei grabnică rezolvare am fost însărcinaţi de adunarea generală, să fie pusă la ordinea de zi a şedinţei comitetului. Cererea nu s-a ţinut în seamă. Unor societăţi româneşti li se face imposibilă şederea în încăperile palatului naţional. Chiriile urcă mereu, ca de pildă bărbierului Ursu, pe cînd străinilor, ca de pildă doctorului Gross, li se scade chiria fără aprobarea tuturor membrilor din comitet. Meseriaşii români, a căror primire este cerută de alineatul 4 al art. 2 din statut, sînt alungaţi din palatul naţional, fiindcă convingerile lor nu mai concordă cu programul politic al unor domni din comitet. Şedinţele comitetului nu se ţin în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din regulament şi la discuţie, protestele noastre legitime nu sînt trecute în procesul verbal. Scurt, Societatea merge p*e un drum pe care noi, conştienţi de marea răspundere pe care o avem înaintea publicului românesc şi înaintea conştiinţei noastre, nu-1 mai putem urma. De aceea vă rugăm, d-le preşedinte, să binevoiţi a lua la cunoştinţă demisia noastră din comitetul «Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român în Bucovina». Cernăuţi, 2 februarie 1914 ss. SextU Puşcariu Ioni. Nistor" între preocupările societăţilor studenţeşti „Junimea" şi .Academia Ortodoxă" şi a Societăţii „Armonia" era şi aceea de a organiza trupe de diletanţi şi a da reprezentării teatrale în oraşele din Bucovina. Cum însă publicul cernăuţean nu se mulţumea numai cu aceasta, s-a reluat încă din 1875 seria întreruptă la 1869 a reprezentaţiilor teatrale date de artişti dramatici din Regat. Astfel veni la Cernăuţi în iunie 1875 baritonul Teodor Popescu şi artistul dramatic Constantin Demetriade, care aranjară serate muzicale şi declamatorice cu cîntări şi declamaţii din Alecsandri, Depă-răţeanu, Verdi, Bellini şi Blaremberg. în februarie 1880 veni în Bucovina artistul I. C. Lugoşanu, care dădu mai multe reprezentaţii la Cernăuţi şi Suceava. în iunie 1885 sosi la Cernăuţi ansamblul Teatrului Naţional din Bucureşti cu C. Nottara, P. Guşti, M. Dimitrescu, N. Petrea-nu, A. Catapol, N. Căludescu, M. Gligorescu şi G. Gabrielescu, cu 292 doamnele Elena Nottara, Aristiţa Romanescu şi A. Alexandres-cu, în total 11 persoane, care reprezentară Fîntîna Bhinduziei de Vasile Alecsandri. Piesa fu primită cu mare însufleţire şi nesfir-şite aplauze din partea publicului cernăuţean, astfel că ea trebui să fie repetată de mai multe ori. Stagiunea trupei bucureştene ţinu mai multe săptămîni, reprezentînd, pe lîngă diverse localizări franţuzeşti ca Bărbatul şi amantul, Scinteia, avoiAngello Malipieri de Victor Hugo, şi acte din Hamlet şi din Ovidiu, care plăcură foarte mult publicului. în 1887 debuta la Cernăuţi, între 13-28 noiembrie, Societatea dramatică română «Concordia»" de sub conducerea lui Lachi Chi-rimescu, care dădu mai multe reprezentaţii foarte gustate de public, precum arăta „Revista Politică" din Suceava. în 1888 ansamblul Teatrului Naţional bucureştean sosi din nou la Cernăuţi cu Ovidiu şi Fîntîna Blanduziei. Un corespondent din Cernăuţi scria în coloanele „Tribunei" din Sibiu că Fîntîna Blanduziei a avut cel mai mare succes. El arăta că românii din toate oraşele din Bucovina veniseră la Cernăuţi să asculte dulcea limbă a bardului de la Mirceşti şi să admire jocul artiştilor români, printre care se găsea şi Aristiţa Romanescu. în iunie 1893 sosi la Cernăuţi trupa Teatrului Naţional din Craiova sub conducerea lui A. L. Bobescu care dădu 14 reprezentaţii cu sala arhiplină: Pe scena Teatrului german din Cernăuţi a jucat în anii 1885, 1890,1892,1895,1896,1898,1899,1902 şi 1907 marea tragediană de la Burgtheater din Viena, Adriena de Cola, născută Costin, cu numele ei de artistă Agatha Bârsescu, fiind primită cu mare entuziasm de publicul cernăuţean şi îndeosebi de cel român. De altfel stagiunile trupelor româneşti nu erau bine primite de publicul neromân din Cernăuţi, care nu vedea cu ochi buni reprezentaţiile ' artiştilor veniţi din România. După o întrerupere mai îndelungată reveni, în 1910, în Bucovina Petru Liciu cu Aristiţa Romanescu, Belcot ş.a., jucînd Lipito-rile satului de Alecsandri, în oraşele Cernăuţi, Storojineţ, Şiret, Rădăuţî, Suceava şi Cîmpulung — în faţa unor săli arhipline de cărturari şi ţărani. în anul următor, 1911, veni Liciu din nou în Bucovina cu ansamblul şi decorurile Teatrului Naţional din Bu- 293 Ţ cureşti, reprezentînd cu mare succes trilogia lui Barbu Delavran-cea: Apus de soare, Viforul şi Luceafărul. Aniversarea a 20 de ani de la moartea lui Creangă s-a sărbătorit în toată Bucovina în prezenţa membrilor Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti, la 17 ianuarie 1910 la Suceava, la 18 ianuarie la Cîmpulung şi la 19 februarie la Cernăuţi, sub preşedinţia profesorului Sextil Puşcariu. Bucovina a participat la Expoziţia jubiliară de la Bucureşti din 1906, expunînd piese din tezaurul său artistic şi documentar. Expoziţia a fost vizitată de grupuri masive de ţărani bucovineni, sub conducerea tinerilor „Dacieni" Gheorghe Tofan, Filaret Doboş şi Dimitrie Logigan, care s-au întors plini de însufleţire şi admiraţie pentru cele văzute şi auzite acolo. Catalogul obiectelor din Bucovina a fost alcătuit de Nicolae Cotlarciuc, doctor în teologie, mitropolitul Nectarie de mai tîrziu. La serbarea aniversării de 30 de ani a Societăţii Academice „Junimea", care s-a făcut sub preşedinţia de onoare a primului ei preşedinte, Dimitrie Onciul, au participat: profesorul Nicolae lor-ga, reprezentînd „Semănătorul", Simion Mehedinţi, reprezentînd revista „Convorbiri Literare", Constantin Stere în numele revistei ieşene „Viaţa Românească", pe lîngă scriitorii Mihail Kogălnicea-nu, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi alţii. Cu acest prilej s-a reprezentat pe scena Teatrului din Cernăuţi spectacolufcu Zorile de Şt. O. Iosif. 5. Mişcarea literară şi ştiinţifică După ce,.Foaia Societăţii pentru cultură şi literatură" îşi sistase în 1868 apariţia, multă vreme nu s-au mai făcut încercări de a edita o nouă revistă literară. Abia în 1881 profesorul Ion Bumbac începu să editeze la Cernăuţi o nouă revistă beletristică, ,Aurora Română", prefaţînd primul număr cu următorul program în versuri: „Bună ziua, boieri mari, domni, părinţi şi cărturari! Bună ziua, azi, la toţi ai lui Romul strănepoţi! Amorţeala, letargia, pesimismul azi s-au stins 294 Şi în locul lor speranţa, dorul vieţii s-a aprins. Vechiul sînge curge iar în nepoţii lui Traian Şi le-arată a lor putere...caracterul lor roman. Le insuflă îmbărbăta, îi îndeamnă a înainta Pe a culturii cale minară, ce-i va face a triumfa. Deci, la lucru şi unire, deci, la lucru serios Şi Românul va fi iar mare, va fi mîndru şi frumos!" Anemia stilistică şi spirituală a noii reviste, chiar de la naştere, a ieşit şi mai mult în evidenţă după apariţia primelor numere, fă-cînd-o să dispară foarte curînd fără nici un regret din partea puţinilor cititori. După asfinţitul „Aurorei Române", edita în 1883 preotul Simion Cobilanschi o nouă revistă literară „Steluţa", ca foaie pentru poporul de la ţară. Dar şi „Steluţa" dispăru tot aşa de devreme ca şi „Aurora Română", din cauza lipsei de interes ce o înconjura. Se vede că izvorul de însufleţire poetică al generaţiei lui Pumnul secase de mult. Lumea se aştepta să ţîşnească noi surse de inspiraţie. în primăvara lui 1892 tinerii Petre Ionescu, Constantin Bera-riu, Iorgu Toma şi Ştefan Bodnărescu editară la Cernăuţi o revistă a tinerimii, Jncercări Literare", la care urmau să colaboreze T. Robeanu (Gheorghe Popovici), Constantin Isopescu-Verde, Constantin Berariu, T. Bocancea şi alţi tineri intelectuali români bucovineni. Dar şi această încercare eşua după primele numere ca şi .Aurora" şi „Steluţa" şi anume din lipsă de mijloace, nefiind susţinută de citifori. Pe la 1900 propaganda culturală, susţinută cu atîta vigoare şi putere de convingere de Nicolae Iorga şi de scrisul său care se citea cu evlavie în Bucovina, aprinse sufletul tineretului român. A-cesta începu să se convingă de necesitatea de a reînnoi legăturile culturale cu fraţii din ţara-mamă, România, şi de a căuta în creaţiile lor literare izvoare de inspiraţie şi îndemnuri pentru creaţiile lor. De la moartea Hurmuzăcheştilor aceste legături slăbiseră tot mai mult, ameninţînd să fie întrerupte cu totul. Dar în urma procesului .Arboroasei" şi a vigilenţei cenzurii austriece firele întrerupte ale vechilor legături cu Regatul trebuiau reînnoite numai cu mare precauţie şi multă chibzuială pentru a nu da nimic de bănuit organelor de siguranţă din Cernăuţi. 295 Numai cu luarea acestor măsuri de precauţie putu apărea la Cernăuţi, la 1 ianuarie 1904, primul număr al revistei „Junimea Literară". Erau cîţiva tineri din Societatea „Junimea", între care Ion Nistor, Gheorghe Tofan şi Victor Morariu, care se angajaseră să deştepte în publicul bucovinean gustul pentru lucrările literare româneşti de valoare şi să îngrijească ca ideile întrupate în ele să pătrundă în toate păturile sociale bucovinene. Ei mai doreau ca noua revistă să devină un centru literar în jurul căruia să se grupeze toţi literaţii dih Ţara Fagilor. Ei deschiseseră coloanele noului organ de publicitate pentru lucrările literare în vers şi proză, care prin conţinutul şi forma lor vor fi potrivite să deştepte gustul publicului pentru literatura românească şi să-i procure totodată o distracţie plăcută şi folositoare în dulcea limbă românească. Prin aprecierea lucrărilor după merit, prin încurajarea unor talente tinere care promiteau mult, dar pînă acuma nu se putuseră afirma în modul cuvenit, lipsindu-le organul de publicitate, sperau să inaugureze o mişcare literară în ţară care să-i smulgă din ghearele indiferentismului şi ale letargiei în care se zbătea atunci neamul românesc dinBucovina, stăpînit de patimi politice şi rivalităţi personale. Noua revistă se prezenta deci ca expresia unei grupări în jurul unei idei, a ideii naţionale, care avea să-i determine îtreaga activitate. Tinerii ctitori îşi disciplinaseră dinainte gîndurile, îşi întăriseră convingerile şi luaseră hotărîrea fermă de a sluji idealul naţional şi de a rămîne în orice împrejurare ostaşii lui credincioşi. Erau pătrunşi de adîncă evlavie pentru creaţiile gîndului şi simţirii româneşti şi gata la orice osteneală şi jertfă pentru a face şi pe alţii să gîndească şi să simtă ca şi ei. Lupta lor se înteţea îndeosebi pentru drepturile limbii naţionale, fără de care cultura unui popor nu putea progresa. La dezvelirea statuii lui Gheorghe Lazăr din faţa Universităţii din Bucureşti, la 1886, secretarul general al Academiei Române, D. A. Sturdza, zicea: „Pot să fie şi sînt limbi cu deosebire culte, limbi în care sînt scrise tezaure nepreţuite de ştiinţă, dar un popor numai atunci există, cînd e capabil de a înălţa propria sa limbă la acea tărie, care prin ea să poată domina toate cugetările omeneşti. Un popor care nu întrebuinţează propria sa limbă în toate împrejurările vieţii, în cele mai simple şi mai modeste ca şi în cele mai înalte şi mai ideale, acel popor lîncezeşte. Poporul care pierde limba, pierde însuşi fiinţa sa, conştiinţa de sine, încrederea în sine". Dar cu toată precauţia, nu s-a putut evita ca numărul al doilea din „Junimea Literară" să fie cenzurat din cauza versurilor: ,JLa coasă, fii, ca-n vremurile străbune, / Căci virtutea romană în noi a reînviat". Numai cu mari greutăţi a putut fi convins Parchetul că apelul la „virtutea romană" nu constituie un act de aţîţare contra ordinii publice, tntrucît însuşi steagul Regimentului al II-lea de grăniceri români din Năsăud fusese distins de împăratul austriac, pentru vitejia ostaşilor români în bătăliile împotriva lui Napoleon în Italia, cu inscripţia: Vatus Romana Rediviva. Dar oricît au fost admonestaţi şi avertizaţi cu sancţiuni severe în caz de recidivă, cu toate piedicile ce li se puneau în cale editorilor, revista şi-a continuat apariţia timp de 11 ani, mai întîi la Cernăuţi şi apoi la Suceava, pînă la izbucnirea primului război mondial în 1914. Ea a reuşit să grupeze în jurul ei pe toţi scriitorii bucovineni, de la cei mai bătrîni pînă la cei mai tineri, şi anume: Vasile Bumbac, Constantin Morariu, Simion Florea Marian, T. V. Stefanelli, Dimitrie Dan, Gheorghe Popovici, Isidor Ieşan, Dionisie Olines-cu, Emanoil Grigoroviţă, Elena Voronca, Iorgu Toma, Ilie Ves-lovschi, Ştefan Ştefureac, Mihai Teliman, G. Rotică, Nicu Dracea, Constantiş (Taniu) Dracinschi, Ion Grămadă, Traian Brăileanu, Victor, Awel şi Leca Morariu, Gheorghe Tofan, Radu Sbiera, Fi-laret Doboş, Eugen Botezat, Vladimir Mironescu, Severin Beuca Costineanu, I. Cocîrlă-Leandru, Vasile Huţan, Alexie Procopovici, Vasile Grecu, Gheorghe Berinteanu, Vasile Vitencu, Toader' Gîrlă Moldoveanu, Mitruţă Popescu-Colivescu, Adrian Forgaci, Liviu Marian, Dimitrie Marmeliuc, Lascăr Luţia, Dim. Popescu-Viorel. în curînd se completă numărul colaboratorilor cu scriitori consacraţi ca: Gheorghe Popovici, Sextil Puşcariu, Constantin Be-rariu, Temiaocle Boccancea, Aspazia Luţia. în scurtă vreme „Junimea Literară" reuşi să unească în jurul său pe toţi literaţii bucovineni. într-o scrisoare pe care Sextil Puşcariu o adresa de Anul Nou 1907 directorului revistei, Ion I. Nistor, se zicea: „Aici în Bucovi- 296 297 na nu lipsesc, pe cît am putut constata, nici sentimentul naţional, nici agerimea minţii, care distinge ce e rău să se facă şi este bine să seîntîmple, dar sufletele sînt copleşite de decepţii prea mari; în ochii aceia inteligenţi pe care îi văd zilnic, nu văd scînteia energiei". Nicolae Iorga saluta cu bucurie apariţia noii reviste bucovinene care, alături de „Luceafărul" din Sibiu, şi „Făt-Frumos" din Bîrlad, reprezenta (în Bucovina) curentul „Sămănătorului". „Tinerii bucovineni — zicea Iorga — s-au adunat în jurul «Junimii Literare», unde orice scînteie de talent este binevenită şi ajutată, şi aceasta pentru a zgudui pe adormiţii, ghiftuiţi şi cocoţaţi, pentru a dezmetici pe năuci şi a pedepsi pe vînzători". Nicolae Iorga a fost, cum spuneam, animatorul principal al redeşteptării naţionale a românilor din Bucovina. El urmărea cu a-tenţie străduinţele lor naţionale — le-a încurajat, le-a promovat, le-a îndrumat pe calea cea bună, dar el a şi reprobat şi combătut fără cruţare pe toţi şi pe toate ce se împotriveau acestor străduinţe. Marea sa influenţă asupra spiritului public din Bucovina păru primejdioasă Siguranţei statului austriac şi de aceea guvernatorul din Cernăuţi a dispus să i se oprească la Rurudjeni intrarea în Bucovina. Dar în urma acestui incident s-a provocat un vifor de indignare în Bucovina, făcînd ca influenţa lui Iorga să sporească şi mai mult. Fireşte că la început nu ne puteam aştepta la opere literare originale. Scrisul bucovinean n-a avut niciodată o notă specială, afară de germanisme şi de rătăcirile becisnice din epoca pumnu-leană. Scriitorii noştri erau inspiraţi de literatura fraţilor mai mari din România şi Transilvania, precum şi de literatura germană. S-au încercat şi traduceri din Homer. De aceea Iraclie Porumbescu, Vasile Bumbac şi Dimitrie Petrino imită limba şi versul lui Andrei Mureşanu şi lui Dimitrie Bolintineanu. Numai generaţia scriitorilor ce a urmat — cu Gh. Popovici-Robeanu, Constantin Bera-riu, Temistocle Bocancea, Constantin Isopescu-Verde, Nicu Dra-cea, Sever Beuca Costineanu, Dimitrie Popescu, Adrian Forgaci, V. Cocîrlă-Leandru, V. Huţan şi Radu Sbiera — întrupa în Bucovina evoluţia poeziei româneşti de la Vasile Alecsandri şi Emi-nescu la Octavian Goga. Neavînd parte pînă de curînd de cultura 298 naţională prin şcoală, bucovinenilor le-a lipsit chiar elementul primordial al producţiei literare, limba, încît ei erau buni bucuroşi de a o putea lua gata de la fraţii lor mai fericiţi în privinţa aceasta, precum arată atît de bine Victor Morariu în recenzia volumului de versuri ale poetului G. Rotică, apărut la Vălenii de Mume în 1909. în ciuda greutăţilor cu care aveau de luptat, intelectualii bucovineni au dat contribuţia lor la capitalul de gîndire şi simţire românească. Profesorii români de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi: Eusebie Popovici, Isidor Onciul, Constantin Popovici, Vasile Mitrofanovici, Emilian Voiuţchi, Ştefan Găină, Teodor Tamavschi, Vasile Gheorghiu şi Vasile Tamavschi au aşezat temelia ştiinţelor teologice ortodoxe, la izvorul cărora îşi stinseră setea de ştiinţă teologii de seamă din România, Transilvania şi Ungaria, din Bulgaria, Serbia, Bosnia şi Dalmaţia. Operele lor servesc şi astăzi drept îndrumare în disciplinele teologice. Profesorul Ioan Gh. Sbiera de la Facultatea de Litere din Cernăuţi, membru al Academiei Române, a îmbogăţit istoria literaturii române cu studiul său asupra Codicelui Voroneţean, precum şi prin voluminoasa sa lucrare Mişcări culturale la românii din stingă Dunării. în cartea sa Familia Sbiera el a adus contribuţii preţioase la istoria Bucovinei. Unul dintre întemeietorii ştiinţei istorice româneşti este Eudoxiu Hurmuzachi, membru al Academiei Române, care a pus baza colecţiei de documente externe privitoare la istoria românilor. în Fragmente din istoria românilor, apărute în nemţeşte şi traduse a-poi în româneşte, el încercă prima mare sinteză ştiinţifică a istoriei româneşti. în Chemarea de alarmă şi ajutor—Not- und Hilfe-ruf — din 1862, prin care moşnenii din ocolul Cîmpulungului îl chemară în ajutor în problemele lor cu fiscul, el a adunat material preţios pentru istoria socială şi economică a Bucovinei. Dimitrie Onciul a început studiul şi cercetările sale istorice ca profesor la Şcoala normală din Cernăuţi, cînd a publicat în nemţeşte Istoria Bucovinei pînă la anexarea la Austria şi a publicat în „Convorbiri Literare" studiul său amănunţit asupra Teoriei lui Râsler. Nu mai vorbim despre rodnica sa activitate didactică la Universitatea din Bucureşti şi la Academia Română, al cărei pre- 299 şedinţe a fost, dînd publicităţii studii fundamentale pentru istoria românilor. Distinsul jurist care era Teodor V. Stefanelli, membru al Academiei Române, a colaborat la „Convorbiri Literare" şi este autor al unor diverse studii juridice şi istorice ca Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Cîmpulungului Moldovenesc, cît şi al preţioasei colecţii de Documente din vechiul ocol al Cîmpulungului Moldovenesc. Simion FL Marian, ajuns membru al Academiei Române, a îmbogăţit folclorul românesc cu diverse colecţii de poezii, satire, hore şi chiuituri, descîntece poporane şi a dat publicităţii: Cromatica poporului român, Ornitologia poporană română, Naşterea, nunta şi înmormîntarea la români, Legendele Maicii Domnului etc Dimitrie Dan, membru corespondent al Academiei Române a publicat studii etnografice din Bucovina asupra evreilor, lipovenilor, armenilor, ţiganilor, monografii asupra comunelor Straja şi Lujeni, precum şi asupra mînăstirilor Putna şi Suceviţa. Tot lui îi datorăm şi Cronica Episcopiei de Rădăuţi. Gheorghe Popovici, membru corespondent al Academiei Române, distins jurist român, a colaborat la „Convorbiri Literare", publicînd studii din vechiul drept românesc ca Jurămîntul cu brazda în cap, Starosăa Sepeniciensa ş.a. Constantin N. Hurmuzachi, cunoscutul entomolog şi biogeo-graf bucovinean, ale cărui studii au apărut în diverse reviste de specialitate: „Entomologische Nachrichten" din Berlin, „Ver-handlungen der K. K. zool. bot. Gesellschaft" din Viena, „Socie-tas Entomologica" din Zurich, „Deutsche entomologische Zeitschrift Iris" din Dresda, Globus, „Zeitschrift fur Lănder und VOlkerkunde" din Braunschweig etc. Nu există lexicon sau dicţionar de specialitate în care descoperirile sale să nu fie trecute la loc de cinste şi aportul său să nu fie subliniat de somităţile ştiinţifice din străinătate. Unul dintre cei mai activi şi mai merituoşi cărturari bucovineni a fost, fără îndoială, preotul Constantin Morariu, paroh în comuna Pătrăuţi pe Suceava. El a colaborat la periodicele româneşti din Bucovina şi din Transilvania, a publicat traduceri din Schiller şi Goethe şi a scris Părţi din istoria românilor bucovineni Daniil Verenca a publicat în nemţeşte studii şi documente, între care Topografia Bucovinei — Topographie der Bukowina, după actele culese în arhivele de la Viena. Ion I. Nistor, docent la Universitatea din Viena şi apoi profesor de istorie sud-est europeană la Universitatea din Cernăuţi şi membru al Academiei Române, a dat publicităţii mai multe lucrări în limba germană ca: Die moldauische Ansprilche aufPoku-tten, apărută în 1910 în „Archiv fur oesterreichische Geschichte" din Viena; Das moldauische Zollwesen (1911), apărută în Schmol-lers Jahrbuch fur Gesetzgebung und Verwaltung din Berlin. în editura Perthes din Jena a apărut în 1911 Die auswărtigen Handels-beziehungen derMoldau; la Cernăuţi a apărut în 1912: Handel und Wandel in der Moldau; Zur Geschichte des Schulwesen in der Bukowina. La 1915 a apărut la Bucureşti Românii şi rutenii în Bucovina, iar în 1916 Istoria Bisericii din Bucovina. Lucrarea despre comerţul extern al Moldovei a fost premiată de Academia Română. Profesorul Radu I. Sbiera a publicat o bună Gramatică latină pentru licee. Eugen Botezat, docent la Universitatea din Cernăuţi şi membru corespondent al Academiei Române, a publicat in nemţeşte şi româneşte cercetări originale din domeniul zoologiei. Teofil Sauciuc-Săveanu, docent la Universitatea din Cernăuţi, a * tipărit studii de valoare în domeniul arheologiei şi cel al epigrafiei greceşti. O frumoasă pregătire filologică avea profesorul Eusebiu Popovici de la Liceul din Suceava, care îşi luase doctoratul lâ Innsbruck. în domeniul dreptului penal se distinse fostul magistrat Constantin Isopescu-Grecul, care ajunse profesor de această specialitate la Facultatea Juridică din Cernăuţi. El publică şi lucrări în nemţeşte din domeniul specialităţii sale. O menţiune onorifică o merită zeloasa activitate a MFrancisAdolfWickenhauser, care a dat publicităţii în traducere germană actele de danie ale mînăstirilor din Bucovina, Un bun manual în româneşte pentru Şcoala de moaşe a dat dr. Octavian Gheorghian, directorul Maternităţii din Cernăuţi. Vestiţi medici români la Cernăuţi erau: dr. Grigore Onciul, dr. Eudoxiu Procopovici, dr. Isidor Bodea, Volcin-schi ş. a. 300 301 6. Greutăţile economice In vădită opoziţie cu avîntul cultural se putea observa în epoca aceasta în Bucovina o stagnare pe tărimul economic. Industria austriacă găsea în Bucovina o bună piaţă pentru desfacerea produselor sale industriale şi de aceea guvernul de la Yiena nu avea nici un interes pentru industrializarea Bucovinei. Dimpotrivă, el înţelegea să menţină caracterul aproape exclusiv agricol al ţării, în vederea aprovizionării pieţei vieneze cu vite şi lemn de construcţie din Bucovina. De aceea, singurul izvor de producţie şi cîş-tig pentru populaţia românească rămase, ca şi mai înainte, agricultura şi creşterea vitelor, îndeosebi vite cornute şi porci. Tîrgurile săptămînale din oraşele bucovinene erau cercetate de negustori vienezi, care expediau trenuri întregi devite — de vite mari, de porci, gîşte îngrăşate — la măcelăriile din capitala monarhiei. Din acest negoţ îşi trăgeau gospodarii singurul câştig pentru nevoile gospodăriilor lor. Dar cea mai mare parte din acest venit se cheltuia, la rîndul său, pentru procurarea de porumb (sau păpuşoi) din România. Solul Bucovinei nu producea cantitatea necesară de porumb pentru hrana populaţiei ei destul de numeroase, ci anual se importau aproximativ 5 000 de vagoane de porumb din Regat. în lipsă de cooperative şi alte instituţii de acest fel, care să primească această cantitate de porumb şi să o distribuie cu preţuri normale la consumatorii ţărani, porumbul importat din România încăpea pe mîna speculanţilor care îl distribuiau cu preţuri mari, păgubitoare pentru săteni, care erau exploataţi pînă la sînge, plătind carnete ce ajungeau pînă la 70%. Ţărănimea nevoiaşă, care nu găsea de lucru în Bucovina fiindcă se importau mereu muncitori agricoli ieftini din Galiţia, unde nu se mai întorceau, era silită să plece peste vară la lucru în Moldova. Arendaşii moşiilor de acolo se adresau din toamnă birourilor din Bucovina care mijloceau angajarea muncitorilor, plătin-du-le avansuri din simbria cuvenită. In cele mai multe cazuri banii primiţi ca avans nu se întrebuinţau pentru nevoile gospodăriei, ci se cheltuiau cu ocazia sărbătorilor de iarnă. De Sf. Nicolae şi de Crăciun gemeau cîrciumile de chiotele ţă- ranilor ce se năimiseră în Moldova, iar cînd venea primăvara, pe la Sf. Gheorghe, ţăranii goi şi flămînzi lăsau grija brumei de gospodării pe care o mai aveau în seama nevestei şi a copiilor ne-vlrstnici şi plecau în Moldova la lucru, pentru ca să se întoarcă toamna, istoviţi şi zguduiţi de friguri, la vetrele lor sărăcăcioase şi I lipsite de provizii pentru iarnă. In situaţia aceasta nevoia îi silea Să se angajeze din nou, primind avansuri de la birourile de mijlocite, repetînd mereu traiul acesta an de an. Unii dintre ei nici nu Se mai întorceau în Bucovina, ci mureau în Moldova sau se aşezau acolo, risipindu-se astfel gospodăriile lor de acasă. Nu lipseau nici cazuri de emigrări în America. La Cernăuţi funcţionau mai multe birouri care mijloceau asemenea emigrări. | fŞ" Erau admişi la emigrare bărbaţii după ce-şi îndeplineau obligaţiile militare. De regulă emigrau mai întîi bărbaţii, dintre care unii âfr se întorceau acasă cu banii agonisiţi, aşa-numiţii ţărani americani, iar alţii chemau nevestele să-i urmeze peste Ocean. Mai mare era procentul emigranţilor ucraineni din părţile din nordul Bucovinei. Dar niciodată emigraţia bucovineană în America n-a luat extensia şi amploarea emigraţiei transilvănene. La populaţia astfel sărăcită prindea uşor patima beţiei. Pe timpul Voievodatului Moldovei dreptul de desfacere a băuturilor alcoolice aparţinea proprietarului satului. în era austriacă proprietarii fură despăgubiţi pentru trecerea acestui drept asupra ţării. Comitetul ţării exploata dreptul de propinaţie, cum se numea el, arendîndu-l celui mai bun ofertant, care era de regulă proprietarul velniţei de rachiu sau de holercă. Acesta, la rîndul său, îl subînchi-ria cîrciumarilor de la sate şi de la oraşe. Cîrciumarii căutau, fireşte, să desfacă cît mai mult rachiu, pe care ei de altfel îl mai amestecau şi cu apă, pentru a realiza profituri cît mai mari. In scopul acesta ei ademeneau lumea la circiumă, oferindu-i băutură şi pe datorie, de care ţăranul scăpa numai rareori cu obrazul curat. Odată ce ţăranul ajungea pe mîna cîrciumarului, soarta gospodăriei sale era pecetluită, căci odată ce omul se îmbăta, nu mai ţinea socoteală de ceea ce cîrciumarul trecea în contul lui, şi acesta trecea cît voia. Pentru datoriile astfel contractate, gospodăria ţăranului ajungea la licitaţie, vînzîndu-se pe rind lucrurile din casă, apoi vitele de muncă, pămîntul şi în cele din urmă casa, ţăranul 302 303 ajungînd pe drumuri cu femeie şi copii. Nu era sat în care să nu se petreacă asemenea tragedii sociale, care uneori sfîrşeau prin acte de violenţă şi crimă. în zadar propovăduiau preoţii în biserică, învăţătorii în şcoală şi unii oameni de inimă, ca avocatul Ambrosie Comoroşan în a-dunări pe la sate contra beţiei, patima aceasta pătrunsese aşa de adînc în popor, încît nu era chip de a o combate cu succes. într-o vreme, în satul Mahala de lîngă Cernăuţi s-a ridicat chiar un „prooroc" care umbla din sat în sat, tunînd şi fulgerînd contra beţiei. Sub inspiraţia lui, lumea se aduna la biserică, jura să nu mai bea holercă şi înmormînta sticla de rachiu în curtea bisericii după toată rînduiala bisericească. Dar nici „proorocul de la Mahala" nu putu abate lumea de la beţie. Ademenirile cîrciumarilor şi arendaşii dreptului de propinaţie, de conivenţă cu organele administrative se dovediră mai puternice decît cuvintele proorocului şi lumea continuă să bea mai departe, în dauna sănătăţii poporului şi spre ruina lui economică. în nevoia lor, ţăranii făceau împrumuturi la băncile de uzură care răsăreau ca ciupercile în oraşele şi tîrgurile din Bucovina. Legal camătă era fixată la circa 15%. în realitate însă, aceste bănci luau pînă la 70%, dacă se luau în socoteală cheltuielile de tot felul care se făceau cu contractarea unor asemenea împrumuturi. Pentru a scoate ţărănimea din ghearele cămătarilor fără suflet, începu şi în Bucovina mişcarea cooperatistă, înfiinţîndu-se bănci populare după sistemul Raiffeisen. în fruntea acestei mişcări se puse preotul Mihai Bendevschi (Bendescu) din Crasna, jud. Storojineţ, care înfiinţa o asemenea bancă populară în parohia sa. La 1900 el înfiinţa Jnsoţirea agricolă pentru cumpărare şi vînzare", menită să organizeze aprovizionarea şi desfacerea în comun pentru săteni. La 1905 el convocă la Crasna un congres cooperativ agricol, la care luă parte şi I. G. Duca, directorul Casei centrale a cooperaţiei din Bucureşti. Preotul Bendevschi a editat o gazetă populară, „Ţăranul", care apăru de la 1904 pînă la 1910 cu îndrumări economice şi culturale pentru ţărani. Sufletul mişcării cooperatiste era neobositul Grigore Filimon, care perinda satele îndemnînd lumea să înfiinţeze bănci populare, găsind înţelegere şi sprijin la cărturarii satelor — preoţi şi învă- . Jători. Activitatea lui Filimon în cooperaţie şi organizarea cultu-fal-economică a românilor bucovineni începu la 1899 cu articolul tău Organizaţiunea cooperatistă a creditului personal agricol în Bucovina. Activitatea sa în acest domeniu este desţelenitoare, ea făcu să răsară în toate colţurile Bucovinei însoţiri raiffeisiene sub conducerea preoţilor şi învăţătorilor, pregătind astfel terenul pentru înfiinţarea Centralei asociaţilor economice române din Cernăuţi, la 1 iulie 1903. Filimon ajunge inspectorul Centralei băncilor raiffeisiene. în această activitate îl surprinse moartea la 5 octom-briel905, în vîrstă de numai 36 de ani. în 1903 se înfiinţa la Cernăuţi chiar o „centrală a însoţirilor economice româneşti", care dînd faliment a compromis toată mişcarea atît de mult promiţătoare. Tot mai accentuate deveneau cererile pentţu înfiinţarea unui institut de credit, unei bănci a larii, care s-a înfiinţat în anul 1914. O înrîurire defavorabilă asupra vieţii economice a Bucovinei a avut „războiul vamal" cu Austria din anul 1885 — cînd datorită politicii vamale defavorabile României, guvernul de la Bucureşti a denunţat convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, re-punînd în vigoare tariful vamal protecţionist din 1874 — în urma căruia avură de suferit meşteşugarii din tîrgurile din Bucovina care exportau în România produsele lor manufacturate ca: mobilă, trăsuri, sănii, vase de lemn etc. Rămăsese ca toate acestea să fie desfăcute în satele din Bucovina. în zilele de tîrg cizmarii, pălărierii, cojocarii, dulgherii, rotarii, sumănarii îşi aveau standurile lor, spre care năvăleau sătenii. A-ceştia la rîndul lor aduceau la tîrg pînzeturi, păsări, produse lactate, rîmători, vite albe şi cai, material de construqie şi îndeosebi şindrilă-draniţă. Toamna se ţineau iarmaroace la care veneau şi negustori străini. Prima cale ferată în Bucovina, Nepolocăuţi — Cernăuţi — Iţ-cani s-a construit in anii 1866-1869. La trasarea liniei nu s-a ţinut însă seama de interesele economice şi comerciale ale oraşului Rădăuţi, care rămase numai la 9 km depărtare de noua cale ferată. Se crede că societatea de construcţie făcuse aceasta pentru a nu încărca caietul de sarcini cu cheltuieli pentru construirea a două poduri peste rîul Suceava. în urma acestui act de neglijenţă suferi foarte mult viaţa economică a oraşului şi judeţului Rădăuţi. 304 305 Pentru redresarea ei se construi numai în 1889 calea ferată locală Dorneşti - Rădăuţi, care fu în 1897 prelungită pe valea Sucevei în sus, pînă la Seletin, cu o bifurcaţie la Putna. în 1888 fu construită calea ferată Dărmăneşti - Cîmpulung, cu prelungire pînă la Vatra Dornei, prin tunelul de la Mestecăniş. Căi ferate locale legau în 1886 Adîncata cu Storojineţul, cu bifurcaţie la Ciudei, şi văile Şiretului şi Sireţelului, Adîncata cu oraşul Şiret (1897), Lu-jeni cu Cozmenii, cu prelungire pînă la Ştefăneşti pe Nistru, şi Orăşenii-Vijniţa cu valea Ceremuşului. Direcţia de mişcare a căilor ferate bucovinene se găsea la Cernăuţi: Direcţia generală îşi avea însă sediul ei la Stanislavov, în Galiţia. înglobarea căilor ferate bucovinene la Direcţia generală din Galiţia aduse cu sine un masiv import de impiegaţi ai Ministerului de căi ferate din Galiţia, în dauna elementului autohton român. Astfel se înfiripase în Bucovina o deasă reţea de căi ferate, menită să înlesnească dezvoltarea comerţului şi a industriei forestiere, singura investire de mari proporţii în Bucovina. Pentru transportul buştenilor necesari fabricilor de cherestea se folosea forţa motrice a rîurilor Ceremuş, Prut, Suceava, Moldova şi Bistriţa, pe care circulau plutele, dînd ocazie muntenilor să se îndeletnicească cu plutăritul. Lucrările la pădure se făceau iarna, iar cărăuşia în tot cursul anului. Pe lîngă pădurile bine îngrijite ale Fondului bisericesc şi ale cîtorva mari proprietari, mai existau şi păduri comunale a căror îngrijire lăsa mult de dorit. în unele locuri pădurile aparţineau unor aşa-numite tovărăşii de păduri — Waldgenossenschaften — provenite din răscumpărarea drepturilor de servitute din anii 1860 ale sătenilor în .pădurile Fondului bisericesc. Aceste drepturi erau intabulate numai asupra gospodăriilor din comună din vremea a-ceea, excluzînd de la acest drept pe sătenii care îşi înjghebaseră gospodăria după acea dată. De aceea drepturile la asemenea tovărăşii de păduri erau limitate şi erau săteni care nici nu-şi prea dădeau seama de valoarea acestor drepturi, vmzîndu-le la speculanţi pe preţuri de nimica, precum a fost cazul pădurii Laura din Vicovul de Sus. Astfel ajunseră mari complexe de păduri în proprietatea unor speculanţi fără suflet, în dauna ţăranilor înşelaţi. Procese pentru recuperarea drepturilor la păduri pierdute prin amăgire şi înşelăciune se intentau cu duiumul, dar pînă ca ele să treacă prin toate instanţele de judecată care ajungeau pînă la Curtea de Casaţie din Viena, mureau reclamanţii şi procesele trebuiau luate din nou de la capăt, continuînd fără sfîrşit pînă la izbucnirea primului război mondial din 1914. In primul-deceniu al secolului al XX-lea, se înfiinţară fabricile de zahăr de la Jucica şi Lujeni pe Prut şi Zviniace pe Nistru. La - Putna lua fiinţă o mare fabrică de sticlă, care folosea zăcămintele de nisip alb de cuarţ de la Ocna din valea Nistrului. Mori sistematice se găseau la Cernăuţi, la Tereblecea pe Şiret, la Dorneşti, la Văşcăuţi, Gura Humorului ş.a. Fabrici de bere la Cernăuţi, Şiret, Rădăuţi, Suceava, Solea ş.a. Exploatările de fier, de aramă şi argint încercate între anii 1784-1797 nu se dovediră rentabile. în schimb se dezvoltară bine exploatările de mangan de la Iacobeni Începute la 1873 cu mineri aduşi din comitatul Zips din Ungaria de nord şi colonizaţi acolo. La Cacica s-a început exploatarea zăcămintelor de sare, cu instalaţii pentru fierberea sării comestibile pentru uzul populaţiei. în 1870 se înfiinţa o fabrică de ciment la Straja. în carierele de var de la Crasna şi Pojorîta se obţinea varul de stins pentru văruitul caselor. Pentru acelaşi scop se întrebuinţa şi huma, un pămînt argilos albastru, folosit mai ales de populaţia rurală. Meşteşugarii de la tîrguri, oraşe şi chiar de la sate se recrutau • din rîndurile coloniştilor străini şi ale urmaşilor lor. Românii autohtoni nu aveau acces la îndeletnicirile meşteşugăreşti care erau destul de bănoase. Numai în 1907 luă fiinţă „Societatea meseriaşilor români din Cernăuţi şi suburbii", sub conducerea maistrului tipograf Dimitrie Bucevschi, ce reuşi în 1910 să deschidă un modest cămin pentru ucenici. Tînărul student E. I. Torouţu a fost unul dintre cei mai zeloşi susţinători ai mişcării meşteşugarilor români, publicînd în 1912 o interesantă broşură intitulată Românii si clasa de mijloc în Bucovina, îndemnînd tineretul să îmbrăţişeze meşteşuguri. CAPITOLUL XI Destrămarea politicii naţionale în Bucovina 1. Ivirea Partidului Ţărănesc-Democrat şi fraternizarea lui cu rutenii - 2. Noua lege electorală pentru Dieta Bucovinei. Rezultate în organizarea şcolară - 3. împăcarea conservatorilor cu democraţii, reapariţia ziarului „Gazeta Bucovinei" şi opoziţia naţionaliştilor - 4. Adeziunea partidelor bucovinene la Partidul Creştin-Social din Austria - 5. Reconstituirea Partidului Naţional Român şi lupta dintre naţionali şi democraţi 1. Ivirea Partidului Ţărănesc-Democrat şi fraternizarea lui cu rutenii în toiul luptelor fratricide dintre conservatori şi naţionali, începură să se deseneze in Bucovina contururile unei noi mişcări politice de mari proporţii cu totul deosebite de curentele conservatoare şi naţionaliste de pînă atunci. Este vorba de mişcarea ţărănistă democrată. Noul curent politic se anunţa mai întîi în coloanele revistei politice JhivitoruF, care apăru ia 1902 la Brno în Moravia, şi mai apoi la Cernăuţi, cu scopul de a pregăti spiritele şi a le face accesibile pentru noua doctrină democrată. Inspiratorul noului curent politic etnAurel Onciul, fiul profesorului de teologie Isidor Onciul, care după ce-şi luase doctoratul în drept şi economie politică ajunsese directorul unei bănci ceheşti din Brno, capitala Moraviei, un om tînăr, energic, vorbăreţ şi îndrăzneţ, dar lipsit de scrupule si străin de orice sentiment naţional. în acţiunea de propagandă pentru răspîndirea noului său program politic, Aurel Onciul îşi asociase pe cumnatul său, Florea Lupu, de care îl apropia pe lingă legăturile familiale şi marea similitudi 308 ne de concepţie politică şi de lipsă de scrupulozitate în activitatea ce o profesau. Protagoniştii noului curent politic, sprijinindu-se pe concur-«ul guvernatorului Bourguignon, exponentul politic în Bucovina ti guvernului condus de Ernst von Koerber (1900-1904), dar mai gjles al urmaşului acestuia, prinţul Conrad de Hohenlohe, deza-s probau politica naţională revendicativă de pînă atunci, propovă-duind o colaborare paşnică cu naţiunile convieţuitoare din Bucovina şi mai ales cu rutenii Partidele politice româneşti din Bucovina evitaseră să colaboreze cu rutenii din cauza pretenţiilor nejustificate ale acestora şi a politicii lor revendicative faţă de populaţia românească autohtonă a ţării. Atitudinea lor potrivnică dezlipirii Bucovinei de Galiţia la 1848, precum şi sprijinul pe care ei îl dăduseră episcopului Hacman în politica sa ostilă recunoaşterii mitropoliei româneşti a Transilvaniei şi apoi penetraţia lor continuă în Bucovina cu tendinţe de deznaţionalizare a românilor, constituiau motive destul de puternice pentru respingerea unei asemenea colaborări. Rezerva românilor era pe deplin întemeiată şi din cauza revendicărilor teritoriale ale rutenilor asupra Bucovinei, ţară românească prin excelenţă, precum reieşea din programele lor politice. Şi în privinţa aceasta nu era nici o deosebire între rutenii bătrini sau rusofili şi rutenii cei tineri sau ucraineni. Şi unii şi alţii revendicau Bucovina pentru ţările lor, cu deosebire numai că rutenii bătrini o doreau încorporată împreună cu Rusia subcarpatică şi Galiţia orientală în Imperiul Rusesc din Carpaţi pînă la Camceatca, cîtă vreme rutenii ţineri urmăreau acelaşi scop, încadrarea acestor trei provincii în Ucraina Mare din Carpaţi pînă în Caucaz. Programul Ucrainei Mari fusese stabilit în 1894 de profesorul Mihail Hruszewski, care, expulzat din Kiev din cauza convingerilor sale ucrainene, se stabileşte la Liov, unde-şi publică în mai multe volume lucrarea sa Istoria ruşilor ucraineni. El întemeia la Liov noul partid politic naţional-democrat, cu un program politic care formula revendicările teritoriale ale rutenilor în formă foarte precisă, zieînd: „Noi cerem ca teritoriul locuit de ruteni în Austria să formeze o provincie aparte şi unitară, cu o largă autonomie în sensul administrativ şi legislativ. Noi cerem ca Galiţia să fie 309 împărţită în două, în aşa fel ca partea ruteană să fie unită cu Bucovina, într-o provincie naţională unitară, care să aibă o administraţie provincială proprie şi o Dietă naţională deosebită". Noua grupare politică schimbă şi numele etnic de pînă atunci de ruteni sau maloruşi în cel de ucraineni sau ucrainţi după numele celei mai mari provincii maloruse, Ucraina. Noua denumire etnică fu combătută multă vreme de rutenii bătrîni, dar ea reuşi în cele din urmă să se impună şi să se menţină, astfel că de la 1900 încoace, în Bucovina nu se mai pomenea nici de ruteni bătrîni nici de ruteni tineri, ci de ucraineni. Noua organizare politică a ucrainţilor, ca element de şoc contra Rusiei ţariste, se bucura de tot sprijinul Austriei, care nu pregeta să-i dea tot sprijinul politic şi cultural pentru întărirea şi consolidarea ei, provocînd prin aceasta conflicte şi neînţelegeri cu Rusia ţaristă, care contribuiră la rîndul lor la izbucnirea primului război mondial. Guvernul de la Viena dădea mînă liberă propagandei ucrainene în Galiţia contra polonilor, iar în Bucovina contra românilor. în scurtă vreme luară fiinţă în aceste două provincii de margine numeroase şcoli secundare ucrainene. Pe lîngă universităţile din Liov şi Cernăuţi se înfiinţară catedre pentru istoria, limba şi literatura ucraineană. Societatea ştiinţifică şi culturală Şevazenko din Liov se dezvoltă într-o Academie ucraineană care susţinea prin publicaţiunile ei tendinţe de expansiune culturală nu numai in Galiţia, Rusia subcarpatică şi Bucovina, dar chiar şi în Ucraina propriu-zisă din Rusia. Propaganda ucraineană prinse bine la conaţionalii din Bucovina, în şedinţa Parlamentului din Viena Ia 20 iunie 1907 reprezentantul lor, renegatul Nicolae Wassilko, declara cu emfază: ,JDorim crearea fostului regat rutean al Haliciului şi al Vladimirului — Galiţia şi Lodomeria — cu Bucovina învecinată şi constituirea acestui teritoriu într-o provincie ruteană deosebită cu Dieta ei provincială". Planul pentru crearea unei Ucraine independente din Carpaţi pînă în Caucaz era agreat şi încurajat şi de Germania. în ajunul izbucnirii primului război mondial începu să activeze la Berlin ,Asociapa pentru eliberarea Ucrainei" de sub jugul moscovit şi pentru unirea ei cu Galiţia, Bucovina şi Basarabia într-un mart imperiu ucrainean, sub supremaţia Austriei. 310 Moştenitorul tronului habsburgic, arhiducele Franz Ferdi-aand, se visa mare hatman al Ucrainei şi linguşitorii lui răspîn-deau broşuri şi chiar ilustraţii care reprezentau încoronarea sa la Kiev, ca domnitor al Ucrainei. Iar pentru a încuraja şi mai mult pe ucrainţi în simţămintele lor austriece, împăratul Francisc Iosif trimise pe nepotul său, arhiducele Carol, viitorul împărat, îndată după căsătoria acestuia cu prinţesa Zita, cu garnizoana la Colo-meea, în centrul populaţiei ucrainene. Arhiducele era aclamat de ucraineni drept marele protector al lor. Propaganda ucraineană începuse să prindă şi în Franţa. în 1894 apăru la Paris lucrarea lui Paul CheîardL!/lum'c/ie Contem-poraine în care susţinea că Bucovina fusese în vechime o ţară ruteană şi că numai mai tîrziu a fost românizată în parte de români. Mai mult chiar, Aurel Onciul, Florea Lupu şi alţii nu se sfiau să denatureze adevărul istoric, oferind ucrainenilor emigraţi în Bucovina din Pocuţia şi Galiţia certificate de intrare în Moldova încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Este adevărat că Ştefan cel Mare, cît şi fiul său Bogdan ridicaseră cu ocazia operaţiunilor lor militare în Pocuţia numeroşi prizonieri de război, pe care îi aşezară în Moldova. Cronicarul Grigore Ureche arată însă că aceşti prizonieri fură aduşi în mijlocul ţării şi că o parte din ei fură restituiţi polonilor în temeiul tratatelor de pace, iar Dimitrie Cante-mir arată în Descripţia Molaaviae că cei ce-au fost aduşi din Polonia şi au fost aşezaţi în mijlocul Moldovei — in mediam Moldaviam — au uitat cu timpul limba patriei lor şi au primit-o pe cea moldovenească — Moldaviaem. A. Vrînceanu, pseudonimul sub care se ascunderi/re/ Onciul, trece sub tăcere acest pasaj din cronica lui Ureche, care i-ar fi răsturnat toată argumentaţia sa istorică. Iar pentru a molcomi opinia publică românească revoltată pe urma acestor denaturări ale istoriei, ei începură să bată în struna istoricilor ucraineni, susţinînd că Bucovina nu se ucrainizează, ci dimpotrivă ea se românizează pe zi ce trece. De aceea românii pot dormi liniştiţi pe o ureche, fiindcă pericolul deznaţionalizării românilor nu este decît o gogoriţă în capetele naţionaliştilor. Şi în privinţa aceasta Onciul denatura cu rea credinţă adevărul, căci datele statistice cu privire la recensămîntul populaţiei care se fă- 311 cea ir. Bucovina din zece în zece ani i-ar fi demonstrat tocmai contrarul afirmaţiei sale. Iată tabloul descreşterii populaţiei romaneşti şi a creşterii populaţiei ucrainene, de la detrunchierea Bucovinei din Moldova pînă la ultimul recensămînt din 1910- Anul Populaţia Bucovinei Români Ucraineni Germani, poloni, maghiari, armeni etc. 1774 71750 52 750 15 000 4000 | 1779 116 926 87 811 21114 8 000 j 1786 135494 91823 31671 12000 | 1800 192830 150000 48 481 1 1848 " 377571 209 293 108 907 59381 1851 378536 184 718 142682 51136 1861 456 920 202 655 170983 83 282 1869 511964 207 000 186000 118364 1880 568453 190005 239 690 138758 1890 642495 -i__ 208301 268367 165 827 1900 730195 229 018 297798 203379 1910 794942 273 254 305101 216474 Despre netemeinicia afirmaţiunilor sale A Onciul s-ar fi putut convinge dacă ar fi voit, din comparaţia sporului de populaţie din judeţele Şiret şi Storojineţ din cursul anilor 1861 pînă la 1900. La 1861 trăiau în judeţul Şiret 11504 români şi 6 657 ucraineni. La 1900 s-âu numărat în judeţul Şiret 17 171 români şi 26155 ucraineni. Aceeaşi disproporţie între sporul românilor faţă de cel al ucrainenilor se constată şi în judeţul Storojineţ, unde la 1861 erau 312 i 26 261 români şi 6 349 ucraineni. La 1900 numărul românilor sporise la 27 925 şi al ucrainenilor la 15 183. Aceasta în judeţele de la graniţa teritoriului etnic româno-ucrainean. în judeţele din nord-vestul Bucovinei, unde la 1861 exista încă o apreciabilă minoritate românească, aceasta dispăruse la 1900 aproape cu totul. De pildă în judeţul Zastavna trăia la 1861 o minoritate românească de 1 917 suflete care la 1900 scăzu la 55 suflete, cîtă vreme numărul ucrainenilor spori de la 34 781 în 1861 la 45 422 în 1900. în judeţul Cozmeni (Coţmani) minoritatea românească de 2 310 suflete din 1861 scăzu în 1900 la 74 suflete. în judeţul Cernăuţi numărul românilor de 20 06&în 1861 scăzu în 1900 la 13 252; în acelaşi timp numărul ucrainenilor spori de la 6 645 la 25 476. în Vijniţa numărul-românilor scăzu de la 1678 la 242, în timp ce cel al ucrainenilor spori de la 14 232 la 25 223. Şematizmul arhidiecezei bucovinene pe anul 1914 arată numărul populaţiei ortodoxe din Bucovina cu 579 825 de suflete. Dar numărul acesta nu corespunde adevărului, de vreme ce statistica oficială din 1910 arată numai 547 603 suflete de confesiunea ortodoxă iar de la 1910 pînă la 1913, cînd s-a început cu redactarea Şematizmului pe 1914, numărul credincioşilor ortodocşi n-a putut spori cu 32 000 de suflete. Aşa fiind se poate admite că înainte de izbucnirea războiului mondial populaţia ortodoxă din Bucovina atingea numărul de 550 000 de suflete. Cît despre naţionalitatea acestei populaţii, se ştie că mai bine de jumătate este română iar restul aparţinea neamului rutenesc." Pe lîngă cei 550 000 de credincioşi de legea ortodoxă mai trăiesc în Bucovina încă 98 000 de suflete de credincioşi romano-catolici, 26 000 de uniţi, 20 000 de evanghelici şi 102 919 evrei. Raportul dintre diferitele confesiuni din Bucovina ni-1 înfăţişează tabloul din pagina următoare care este alcătuit pe temeiul statisticii oficiale de la 1910. Datele acestea statistice publicate de biroul statistic al Comitetului ţării să fi rămas necunoscute cînd susţineau cu atîta îndrăzneală că ucrainenii erau expuşi pericolului românizării, şi nicidecum românii pericolului ucrainizării? Pentru susţinerea tezei sale Aurel Onciul afirma că „mamele române nu nasc de două ori pe an". Susţinînd această banalitate, el se ferea să spună că mamele ucrainene ar fi trebuit să nască de cel puţin trei ori pe an, 313 euin$ 3Ut1|831 •uooejej luepauioueiu nes|ţ||aeuis| apas 9}UaţjQ te' piiaqBuBAg (qsBnv) pii8m6uba3 |l|33A PHOjeo •ouauijy 0Jlun)|o||oi |3||OJB0 -ouBiuoy ||8|U3|J0 -|U3A0d|l -ouauijy (•jo-j6) -isoopouo 2 o juaino jn r£;:£"~"«§8gScSăKSSg8K I I I I I | «o» | | | | ( _ I I I I I I I I I I I I I I I I | ,,00>«2» | -CM |u,o> «•■-*eMi^,-co«5^S>5™ cn CM cm t- t~ *S8gcggSfeS?Sfe?!&SÎMcS§8c? JJt-CM CBCMCO «Tm^CM^CM »* I * I I IR I !8feS~ Igfg | 5^ I i " I csi co i -r- fSifSHS&SS&Sg&g&SS,,, 3*ME Sa a; — îi • 2 — t»c _ fc c c j- <• 3 « 3 O a. a cmc» «in o t- cm — *^ II O 3 3Z c n XDQwwcwwaiagoJ! T— T— T-T-T— ^-T-CM pentru a justifica prin naşteri sporul exorbitant al populaţiei ucrainene în regiunile mixte româno-ucrainene. Faptul deznaţionalizării românilor de către ucraineni îl constată încă în 1870 profesorul vienez A. Ficker, dar şi mai pregnant îl afirmă profesorul Kaluszniacki de la Universitatea din Cernăuţi în studiul său Rumănisches im Kleinrussischen und Polnischen, apărut în Analele Academiei de la Viena din care am reţinut următoarele: „Este caracteristic şi interesant a constata că populaţia română din Bucovina, acolo unde ea vine în atingere cu rutenii, se deznaţionalizează din partea acestora; astfel că în unele sate din Bucovina, unde înainte de treizeci de ani populaţia era română, sau în majoritatea ei română, astăzi se vorbeşte aproape numai ruteneşte". La aceeaşi constatare ajunse şi în.studiul său asupra motivelor industriei casnice de broderii arătînd că broderiile din satele ucrainene, afară de cele ale huţanilor, nu au aproape nimic, sau numai foarte puţin comun cu cele din Galiţia, ci ele fac parte integrantă din motivele ornamentale populare româneşti care în conservatismul ei extrem a menţinut motivele vechi comune artei populare din România şi Transilvania. Ucrainenii asimilaţi în populaţia unor sate româneşti din Bucovina şi-au însuşit motivele ornamentaţiei populare româneşti. Aurel Onciul a adus un rău serviciu cauzei româneşti din Bucovina, făcîndu-se ecoul unor erezii „istorice", în vreme ce Zaha-rie Voronca şi Constantin Hurmuzachi, în broşurile lor apărute la Cernăuţi cu privire la slavizarea Bucovinei, aduceau motive suficiente pentru susţinerea tezei contrare. Aurel Onciul considera drept apucături naţionaliste: mîndria naţională exagerată tricolorul şi ostilitatea faţă de ucraineni. El reproşa naţionaliştilor că „fac paradă cu tricolorul" şi că predică „înghiţirea ucrainenilor" fără să se gîndească cîtuşi de puţin la binele poporului. După părerea sa tricolorul nu era decît ,păcatul Partidului Popular Naţional faţă de împărăţie", iar lupta împotriva ucrainizării ,păcatul faţă de ucraineni". Cu lozinci de acest fel credea Aurel Onciul că poate înlătura bănuielile de necredinţă faţă de coroană şi de duşmănie faţă de ucraineni. Propagînd astfel de idei, Onciul şi Lupu nu-şi dădeau seama 315 că-şi calcă în picioare idealul naţional şi că încurajau agitaţia naţionalistă a ucrainenilor, cărora ei le descoperiseră o vechime în Bucovina care mergea pînă la Ştefan cel Mare, pe care ucrainenii îl revendicau pentru neamul lor. Ei nu se sfiau să-şi bată joc de tricolorul românesc care simboliza unitatea neamului şi să agite masele ţărăneşti contra boierilor şi preoţilor pe care îi înfăţişau ca exploatatori ai ţărănimii. Pentru a se putea apăra contra atacurilor nesăbuite ale democraţilor, preoţimea se văzu nevoită în 1904 să-şi scoată un organ periodic al ei: „VutoruF. Deopotrivă de aspră şi necruţătoare era agitaţia lui Onciul faţă de dirigenţa partidelor conservator şi naţionalist, folosindu-se de cele mai reprobative mijloace pentru a le discredita în ochii guvernului, învinovăţind pe conducătorii lor de acte de neloialita-te faţă de Coroană, de iredentism şi chiar de înaltă trădare. El insulta cu vorbe triviale România şi pe bărbaţii ei politici, precum arată procesul său cu Titu Maiorescu. în august 1902 conducătorii mişcării democratice sprijinită de învăţătorime convocară o mare adunare la Rădăuţi, pentru a-şi dezvolta programul lor politic. învăţătorimea, rău plătită şi nebăgată în seamă de conservatori, fu uşor cîştigată pentru noul curent politic. în fruntea ei se ridicase învăţătorul Minai Chisano-vici, care edita gazeta „Freie Lehrerstimme" — „Vocea liberă a învăţătorilor" — pentru afirmarea drepturilor politice şi profesionale ale învăţătorimii bucovinene, fără deosebire de origine şi limbă. Noul curent democratic atrase în viitoarea sa şi o parte din studenţimea universitară care, desfăcîndu-se de „Junimea", se constituiră într-o nouă societate academică, ,£>acia", avînd în fruntea ei pe Gheorghe Tofan, Filaret Doboş, Vasile Marcu, Liviu Marian, Dimitrie Logigan ş.a. pe care însă convingerile lor democratice nu-i împiedicau deloc a nutri în sufletul lor frumoase sentimente naţionale şi a se validita ca buni români. Iată cum înfăţişa Aurel Onciul în „Privitorul" situaţia politică din Bucovina, pe care el încearcă să o răstoarne cu mijloacele de mincinoasă propagandă arătate mai sus: „După izbînda asupra lui Pace, boierimea încearcă să restabilească vechiul ei monopol, poporul însă, care purtase toate gre- utăţile luptei şi contribuise in prima linie la izbînda, începu să ceară partea sa dreaptă din viaţa politică şi considerarea intereselor sale. îndeosebi generaţia mai tînără, ieşită din şcoala «Junimii», inaugura o agitaţie intensă cu scopul de a înlocui corupta politică conservatoare printr-o politică naţională cinstită, întemeiată pe conlucrarea poporului, creînd astfel curentul aşa-nu-mit «tînăr». Sub presiunea acestuia boierimea, după o luptă de mai mulţi ani, trebui în urmă sa adopte programul naţional, să recunoască dreptul celorlalte pături de a participa la viaţa publică şi să admită drept aceea candidatura lui Gheorghe Popovici pentru Cameră. Cu concesia aceasta personală ea crezu împăcate spiritele. Curentul tînăr insă, care nicicînd nu vînase măriri personale, ci căuta mai vîrtos progrese reale, nu se mulţumi cu concesia aceasta, ci folosi îndată influenţa cucerită spre a îndruma emanciparea economică şi politică a poporului, propunînd în Dietă înfiinţarea unei bănci ipotecare şi reforma electorală. Boierii — zicea Onciul — nu puteau combate noul curent pe faţă, de aceea ei căutau să-1 sugrume pe ascuns. Ei aleseră pe Flondor ca el, sub masca democratică, să se furişeze în tabăra contrarilor, ca să paralizeze acţiunea lor. El era potrivit pentru aceasta, fiindcă se bucura de încrederea naţionalilor prin candidatura lui Gheorghe Popovici contra boierilor. în înţelegere cu Ion Vol-cinschi, urmaşul lui Eugen Stîrcea la şefia Partidului Conservator, Flondor se apropie de Gheorghe Popovici, cortejindu-1 la adunările convocate de acesta. El împrumută lui Popovici bani grei. Flondor fu apoi ales in curia proprietarilor mari. Apoi căută să-i sape lui Popovici poziţia. Apoi puse mîna pe gazeta românească «Deşteptarea» şi se proclamă şef al Partidului «Poporal Naţional», octroînd acestuia un anonim comitet central. Pentru a fi singur stăpîn al situaţiei, ei trebui să înlăture pe Popovici, care se puse în harţă cu guvernul. Aşa a fost trimit la alegerile proxime in urma pactului Popovici căzu şi Flondor cu boierii rămaseră iarăşi stăpînii situaţiei, ca şi la 1829. El candidă pe fratele său Tudor şi se împacă cu Volcinschi". Curentul democrat, sprijinit de guvern şi simpatizat de ucraineni, cărora Aurel Onciul le recunoscu autohtonia în Bucovina şi drepturi istorice egale cu cele ale românilor, se afirmă tot mai 316 317 hotărît, găsind răsunet în rîndurile învăţătorimii rău plătite şi desconsiderate, precum şi în masele largi ale ţărănimii, amăgite cu promisiuni mari dar irealizabile. îndată ce opinia publică fu astfel pregătită pentru primirea noului program politic, apăru la 10 octombrie 1902 organul noului partid ţărănesc-democrat „Voinţa Poporului", enunţînd următoarele: „Ţineţi-vă de neam, lege, de împărat şi legile împărăteşti! Aceste trei lucruri să vă fie sfinte! Noi, cărturarii ţărăneşti, fripţi de necazuri şi nevoi ca şi ţărănimea, avînd noi lumina cărţii şi a condeiului, ne-am pus gîndul la prea bunul Dumnezeu să trezim ţărănimea din întunericul nevoilor şi să-i arătăm cu tărie calea mîntuirii sale. Noi, cu legile împărăteşti în mînă, vom lupta pentru adevărul curat, pentru dreptatea ţăranilor, pentru că dreptatea ţăranilor este dreptatea ţării. Noi vom lupta pentru schimbarea rînduielii la alegeri (reforma electorală). Noi vom lupta pentru înfiinţarea unei bănci a ţării, care să împrumute bani ieftini ţăranilor, care să cmpere moşiile ţărăneşti ajunse la licitaţie şi să le vîndă înapoi ţăranilor harnici. Noi vom lupta pentru căpătuirea feciorilor de ţărani la slujbele împărăteşti de pe la cănţălării, la drumurile de fier, la diregui-toriile ţării, la judecătorii şi altele. Noi vom lupta pentru înfiinţarea gospodăriilor de model ca să vadă ţăranii cum se poate purta cu mai mare hasnă gospodăria. Noi vom lupta pentru năimirea Fondului la ţărani. Noi vom lupta pentru depunerea banilor Fondului pe la băncile săteşti. Noi vom lupta pentru desrădicarea stolei, a patronatului şi a rohatcilor. Noi vom lupta pentru aceea ca toate scrisorile ţărăneşti să se facă degeaba. Noi vom cere ca şi boierii să plătească cisla satului (Aufhe-bung der Gutsgebiete)." După cît se vede principalele puncte din programul ţărăniştilor democraţi, ca reforma electorală şi înfiinţarea băncii ţării, se găseau fixate mai dinainte în programul naţionaliştilor. în adunarea de la Cernăuţi din 2 februarie 1903 democraţii hotărîră constituirea Societăţii porltice „Unirea" al cărei scop era „lămurirea politică şi organizarea economică a poporului român din Bucovina, propagarea culturii naţionale şi universale prin adunări şi conferinţe, aranjate conform legilor existente, prin editarea de foi periodice şi prin publicarea scrierilor de interes comun şi special". Societatea îşi propunea să continue lupta fără cruţare contra partidelor unite conservator şi naţionalist. în iunie 1904 democraţii făcură un pas înainte în organizarea politică încheind cu ucrainenii, germanii şi evreii o tovărăşie ţărănească" (progresistă) — Fretsinniger Verband. Moţiunea votată de adunare arăta cum conducătorii liberali (freisinnig) ai nemţilor, evreilor, românilor şi ucrainenilor, dîndu-şi seama că sistemul actual de luptă crîncenă — Zerfleischung — din legislaţia şi administraţia ţârii nu mai poate continua, s-au întovărăşit la o colaborare rodnică pe următoarea bază: I. Deputaţii românilor, ucrainenilor, nemţilor şi evreilor, aleşi pe programul de faţă se unesc în „tovărăşia ţărănească" (progresistă). II. Scopul tovărăşiei ţărăneşti este apărarea intereselor politice, culturale şi economice ale păturilor muncitoare din Bucovina. Tovărăşia va stărui îndeosebi: a. să schimbe legea pentru alegeri după dreptate; b. să întocmească creditul obştesc prin înfiinţarea unei bănci a ţării şi a unor case de ajutor; c. să îndrepte şcoala şi îndeosebi să facă şcoli pentru minorităţile naţionale; d. să rînduiască trebile săteşti şi să desfiinţeze domeniile (Gutsgebiete); e. să mijlocească venituri noi fără a mări birurile pentru a pune la cale gospodăria ţării şi îndeosebi pentru a reglementa Iefile învăţătorilor. III. Nu încap în cercul tovărăşiei ţărăneşti toate trebile naţionale. Drept treburi naţionale trec toate acelea care deputaţilor de neamul cutare li se par naţionale. Dar şi în trebile naţionale deputaţii se vor purta cu credinţa şi dragostea îndatinată între tovarăşi. IV. în trebile obşteşti, arătate la art.II, deputaţii tovărăşiei ţărăneşti se vor sfătui împreună; în toate trebile acestea, tovărăşia 318 319 într-afară, îndeosebi în Dietă şi faţă de gazete, vor purcede ca un singur om. Pentru trebile naţionale însă — ea se împarte într-un club român, altul ucrainean, şi altul nemţesc, lucrînd fiecare după placul său. V. Tovărăşia ţărănească se va conduce de un directoriu compus din trei preşedinţi, aleşi unul" de clubul român, altul de cel ucrainean şi al treilea de cel nemţesc. Pentru fiecare preşedinte se va alege un locţiitor. în faţa acestei puternice coaliţii a tuturor naţionalităţilor din Bucovina, dirigenţa partidelor unite conservator şi democrat stătea neputincioasă, părăsită fiind de germani şi evrei şi redusă numai la colaborarea armeno-polonilor. Şi aceasta tocmai în preajma alegerilor pentru Dietă, care avea să voteze noua lege electorală. Duşmănia între românii democraţi şi cei naţionali eţa aşa de aprigă încît ea nu putu fi domolită nici cu ocazia aniversării a 400 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare care se desfăşură într-un cadru festiv, în ziua de 4 iulie 1904, în prezenţa delegaţilor din toate ţările româneşti. Eudoxiu (Doxuţă) Hurmuzachi, preşedintele comitetului serbării ajunse în conflict cu şeful democraţilor. Aurel Onciul, cu care trebui să se bată în duel, prezentîndu-se bandajat la serbare. Alegerile dietale care au avut loc în iulie 1904 se desfăşurară într-o atmosferă foarte agitată. Democraţii şi aliaţii lor din tovărăşia ţărănească dezvoltară o propagandă electorală necunoscută pînă atunci în Bucovina. Candidaţii conservatori şi naţionali fură bătuţi în alegeri, iar democraţii intrară victorioşi în Dieta Bucovinei. înfrîngerea electorală avu urmări funeste pentru conservatori şi naţionali! Conservatorii care votau în curia marilor proprietari împreună cu armeno-polonii intrară în Dietă, naţionalii însă pierdură toate locurile. Drept consecinţă a acestei înfringeri Partidul Popular Naţional de sub şefia lui Iancu Flondor se autodizolvă în noiembrie 1904, publicînd în „Deşteptarea..." următorul comunicat: „Corpul naţiunii noastre este spart în caste separate. Marii proprietari, preoţii, învăţătorii, poporul rural — toţi se separă politiceşte unii de alţii şi se mărginesc a lupta pentru interesele particulare ale stării căreia îi aparţin; acesta este tristul efect al agitaţiei democraţilor români! Drept consecinţă a acestei convingeri este dizolvarea comitetului central al Partidului Poporal Naţional şi încetarea apariţiei ziarului nostru... Vremea actuală însă reclamă combaterea sterilului separatism şi reconsolidarea unui partid mare naţional precum şi un ziar care să reprezinte aceste convingeri. Dispară fracţiunile, dispară divergenţele de castă, triumfeze marea idee naţională!" în numărul său din 20 noiembrie 1904 ziarul „Deşteptarea Poporului" îşi anunţa dispariţia după o rodnică activitate publicistică de 12 ani, tipărind următorul Cuvînt de rămas bun: „încetarea activităţii comitetului central al Partidului Poporal Naţional şi sistarea apariţiei ziarului nostru sînt consecinţe ale împrejurărilor actuale şi ale convingerilor ce le nutrim. Vremi grele au petrecut românii bucovineni într-un deceniu. Am purtat lupte crîncene pentru drepturile noastre şi pentru apărarea noastră etnică. La început am fost un corp solidar cu luptă unitară. Divergenţele de tactică în luptă au produs însă spargeri şi formări noi politice, precum este Partidul Poporal Naţional. în urmă s-a ivit şi Partidul Democrat Român. Astăzi priveliştea este întristătoare. Corpul naţiunii este spart în caste... Ba starea este şi mai rea prin faptul că şi în sînul fiecărei stări există fracţiuni şi divergenţe. Această stare de lucruri nu poate duce spre bine. Ea răpeşte poporului român puterea de a se validita ca un factor hotărîtor în viaţa publică din Bucovina şi de a se apăra cu energia necesară. Nu idealurile castelor, ci ideea naţională comună tutoror trebuie să fie principiul întipărit în sufletul şi scris pe stindardul fiecărui român bun". 2. Noua lege electorală pentru Dieta Bucovinei. Rezultate în organizarea şcolară Obţinînd majoritatea în Dietă, tovărăşia ţărănească trecu la înfăptuirea reformelor programatice, între care cea mai însemnată era schimbarea legii electorale, care nu mai fusese modificată 320 321' din 1861. Cu toate că populaţia ţării sporise de la 456 920 la 730 195 locuitori numărul deputaţilor rămăsese tot acela de 29 plus 2 virilişti — mitropolitul şi rectorul Universităţii. Corpul electoral rămăsese împărţit în patru colegii, al marilor proprietari, al camerei de comerţ, al comunelor urbane şi al comunelor rurale. în colegiul al IV-lea, care dădea cel mai mare număr de deputaţi, alegerile se făceau prin electori — Wahlmănner — care stăteau totdeauna la cheremul prefecţilor. O schimbare a învechitului sistem electoral era cerută de toată lumea. Cei care se opuneau însă erau boierii conservatori; atîta vreme cît trăiau în termeni buni cu guvernul erau siguri de majorităţile lor în Dietă. De la proclamarea solidarităţii naţionale încoace, deci din 1892, începură să se ridice voci tot mai tari cerînd reforma legii electorale pentru a face loc în Dietă şi reprezentanţilor maselor ţărăneşti de la sate, căci populaţia de la oraşe, fiind în majoritatea ei constituită din minoritari, evreo-germani, nu alegea deputaţi români; de asemenea camera de comerţ şi industrie. în cele din urmă Partidul Popular Naţional de sub conducerea lui Gheorghe Popovici înscrise cu curaj în programul său reforma electorală cu toată împotrivirea conservatorilor. împotrivirea aceasta făcu să întîrzie mereu, sub diferite pretexte, realizarea acestei însemnate reforme. De această tărăgănare se folosiră democraţii, care încheind peste capul naţionalilor tovărăşia ţărănească cu ucrainenii, nemţii şi evreii reuşiră in alegerile din 1904 şi trecură îndată la înfăptuirea acestei însemnate reforme, care avea să surpe predomi-naţia politică a românilor în Dieta provincială. Fireşte că românii uniţi ar fi putut vota reforma electorală în condiţii cu mult mai bune pentru ei, dar, fiind dezbinaţi şi înduşmăniţi, germanii, ucrainenii şi evreii stoarseră tovarăşilor lor români concesii care treceau mult peste aşteptările lor. Se conveni ca ţara să fie împărţită în curii naţionale române, ucrainene, germane şi evreieşti, repartizîndu-se fiecărei curii un număr anumit de mandate şi anume: românilor 22, ucrainenilor 17, evreilor 10, germanilor 6 şi polonezilor 4, sporindu-se astfel numărul mandatelor de la 29, cîte erau pînă atunci, la 59, la care se mai adăugau 2 virilişti — mitropolitul şi rectorul Universităţii. Noua lege electorală avantaja foarte mult pe ucraineni, care de la 5 mandate, cîte aveau după vechea lege, ajungeau la 17 mandate. De asemenea spori numărul evreilor de la 1 - cel mult 2 mandate, după vechea lege, la 10 locuri de deputaţi în noua Cameră. Cei mai dezavantajaţi erau însă românii care de la 16 mandate, cîte aveau în vechea Cameră, în care dispuneau de o absolută majoritate, obţinură numai 6 mandate în plus, în vreme ce numărul deputaţilor ucraineni spori, cum spuneam, de la 5 mandate la 17 mandate, iar cel al evreilor chiar de la 2 la 10 mandate. Prin noua lege electorală românii pierdură aşadar majoritatea în Camera provincială care le asigurase pînă atunci hegemonia politică în Bucovina. Răspunderea istorică pentru această pierdere naţională cade în sarcina şefilor Partidului Democrat, Aurel Onciul şi Florea Lupu, precum şi a dezbinării fruntaşilor politici din acea vreme. în 1907 s-a introdus în Austria, sub guvernul Max Vladimir Beck (1906-1908), sufragiul universal, direct şi secret. Asupra Bucovinei căzură 14 mandate pentru Parlamentul de la Viena. Din aceasta reveniră românilor 5 mandate, ucrainenilor 5, evreo-ger-manilor 3, polonezilor 1 mandat. în Bucovina corpul electoral era împărţit în curii naţionale ca şi pentru alegerile pentru Camera provincială. De dreptul de vot se bucurau toţi cetăţenii bărbaţi care împlineau vîrsta de 24 de ani. Membrii tovărăşiei ţărăneşti căzură de acord asupra organizării învăţămîntului primar pe baze naţionale. Şcolile primare fură şi ele împărţite în şcoli româneşti, ucrainene şi germane. De asemenea s-a divizat în 1905 şi controlul învăţămîntului după a-ceste trei naţionalităţi, primind fiecare revizorii ei naţionali. în 1906 fu divizat şi inspectoratul general al învăţămîntului în trei secţiuni: română, ucraineană şi germană, fiecare cu un inspector general naţional în frunte. în sfîrşit, s-a divizat şi Şcoala normală de învăţători în trei secţii: română, ucraineană şi germană. Rămîne neîmpărţită pe secţiuni Şcoala normală de fete. în 1908 funcţionau în Bucovina 492 şcoli primare care erau repartizate între cele trei naţiuni unite în tovărăşia ţărănească precum urmează: 169 şcoli româneşti, 18 şcoli mixte româno-ger- 322 323 mane,. 2 şcoli mixte româno-ucrainene şi 4 şcoli mixte româno-germano-ucrainene; 199 şcoli ucrainene şi 3 şcoli ucraineano-germane; 88 şcoli germane;.9 şcoli poloneze; 5 şcoli ungureşti. în noile condiţiuni politice învăţămîntul ucrainean lua un mare avînt. Ei dezvoltară clasele paralele ucrainene pe lîngă Liceul german din Cernăuţi, într-un liceu ucrainean complet de sine stătător, constituind al II-lea liceu de stat. Ei obţinură un liceu ucrainean la Cozmeni. Dar nici românii nu se lăsară mai prejos, obţinînd şi ei dezvoltarea claselor paralele româneşti de pe lîngă Liceul din Cernăuţi, într-un liceu propriu, al IIMea liceu de stat din Cernăuţi. Ei obţinură de asemenea un liceu românesc la Cîmpulung şi clase divizionare pe lîngă Liceul din Rădăuţi. Astfel se manifestă o emulaţie şi chiar o întrecere în revendicările lor pe terenul şcolar între români şi ucraineni. Dar nici germanii nu se lăsară mai prejos, cu toate că numărul lor era mult inferior celui al românilor şi ucrainenilor. Germanii obţinură un liceu german la Gura Humorului pentru copiii coloniştilor germani din acea regiune, dar şi pentru populaţia evreiască ce se folosea de limba germană. Prin noul curs politic inaugurat în Bucovina de democraţii români pierdură cel mai mult germanii din influenţa lor politică şi şcolară. Cîtă vreme aveau de luptat numai cu românii, ei se putură menţine la vechea lor influenţă politică şi administrativă. Prin introducerea votului universal în alegerile parlamentare, numărul deputaţilor ucraineni din Galiţia şi Bucovina spori la mai bine de 40. Clubul ucrainean devenise astfel o forţă parlamentară pe care guvernul austriac nu o putu bagateliza. Dar cum în Galiţia influenţa polonezilor era atotputernică, guvernul central nu putea satisface revendicările naţionale ale ucrainenilor în Galiţia. în schimb el căută să le împlinească în Bucovina, unde românii dezbinaţi şi duşmăniţi între ei nu mai puteau opune nici o rezistenţă serioasă. Şi aceasta cu atît mai puţin, cu cît democraţii încheiaseră faimoasa tovărăşie politică cu ei, re-cunoscîndu-le autohtonitatea în Bucovina, mergînd aşa de departe pînă să susţină că ucrainenii ar fi chiar în primejdia de a fi dez- naţionalizaţi de români. Aurel Onciul învinovăţea direct pe români că prin apărarea drepturilor lor naţionale împiedicau progresul cultural al ucrainenilor. 3. împăcarea conservatorilor cu democraţii, reapariţia ziarului „Gazeta Bucovinei" şi opoziţia naţionaliştilor După votarea legii electorale şi înţelegerea pe terenul şcolar, se trecu la discuţia unei probleme economice de mare importanţă, adică a creării Băncii Ţării, care să scape pe ţărani din ghearele cămătarilor prin acordarea de credite agricole ieftine şi pe termen lung. Dar pe tema aceasta nu se putea ajunge la nici o înţelegere şi, din pricina eşuării acestor tratative, s-a produs o ruptură în tovărăşia ţărănească. Deputaţii ucraineni, îndată ce-şi ajunseră scopurile politice în chestiunea legii electorale şi a organizării şcolare, nu mai aveau nevoie de sprijinul democraţilor români şi de aceea ei rupseră tratativele în chestiunea băncii, a cărei conducere o revendicau pentru dînşii. în condiţiunile acestea tovărăşia ţărănească — Freisinniger Verband — s-a spart, iar ucrainenii, germanii şi evreii şi-au reluat libertatea de acţiune în Dietă şi în politica Bucovinei în genere. Astfel, exploataţi şi traşi pe sfoară de aliaţii lor, democraţii se apropiară de conservatori, pe care îi discreditaseră pînă atunci cu atîta vehemenţă, makales că în circumscripţia Cernăuţi — Şiret — Storojineţ deveni liber mandatul de deputat în Parlament şi Aurel Onciul avea nevoie de concursul conservatorilor români pentru candidatura sa. Conservatorii, care după înfrîngerea lor în alegerile dietale din 1904 păstraseră o atitudine de expectativă, primiră oferta de împăcare a democraţilor. Negocierile de împăcare fură duse curînd la bun sfîrşit, astfel că marea adunare care se ţinu la Cernăuţi la 28 mai 1905 hotărî împăcarea între democraţi §i conservatori. în urma acestei hotărîri se constitui la 17 iulie 1905 Partidul National Român. Şeful conservatoristdr. Ion VolcinschiăMu următoarea declaraţie cu privire la încheierea actului de împăcare: „împăcarea cu democraţii s-a făcut pe baza votării cunoscutelor reforme electo- 324 325 rale şi unitatea politică a tuturor românilor şi-a aflat expresia în «Dirigenţa Naţională». Aceste principii şi împăcarea politică s-au consfinţit de impozanta adunare din mai 1905, la' care au luat parte ţăranii cu miile, arxn reprezentanţii tuturor stărilor din toate colţurile Bucovinei. împăcarea s-a făcut unanim şi fără protest din vreo parte. Partidul Român niciodată n-a fost aşa de tare ca după împăcarea cu democraţii în mai 1905, cînd întreg poporul român era la spatele Partidului Naţional Român". Ca organ de publicitate al noului partid unitar reapăru „Gazeta Bucovinei", care îşi sistase apariţia în 1897 după 6 ani de activitate jurnalistică. La 2/15 aprilie 1906 s-a tipărit primul număr din anul al VH-lea al „Gazetei Bucovinei", cu următoarele lămuriri asupra situaţiei politice din Bucovina: „Arune Pumnul a deşteptat simţul naţional. Simţul acesta se manifesta deocamdată numai pe terenul social şi cultural, fără a pătrunde în politică. Pe terenul acesta fruntaşii românilor conti-nuară a profesa nişte principii cosmopolite, numite conservative, care în esenţa şi efectul lor continuau negaţiunea directă a principiului naţional. Abia atentatul făţiş încercat în 1892 în contra românilor bucovineni de contele Pace făcu capăt acestei stări şi sili pe români să recurgă la motive de proprie conservare şi în politică la principiul naţional, singurul mijloc de apărare. Organul de căpetenie al acestui curent a fost «Gazeta Bucovinei». Stăruinţei ei i-a succes să cîştige în scurt timp întreg poporul român din Bucovina pentru ideea politicii naţionale şi de aceea ideea aceasta a rămas la noi strîns legată de numele «Gazetei Bucovinei». Numele acesta a devenit identic cu politica naţională. Politica naţională cerea introducerea întregii naţiuni, deci a tuturor păturilor poporului in viaţa publică. Proclamarea ei deci trebuie să aibă de consecinţă transformarea fundamentală a organizaţiei noastre politice spre a vîrî în cadrele existente şi păturile noi, excluse pînă atunci, iar procesul ? ^ti, considerînd factul fatal, întemeiat pe firea omenească, că nimeni nu se leapădă de voie de putere şi face fără silă loc altuia, nu putea urma decît în luptă. S-a încins deci lupta inevitabilă chiar din punct de vedere al lămuririi necesar ideilor. Faza ei primă a fost marcată prin biruinţa inteligenţei care s-a închegat în Partidul Poporal şi s-a adaos ca fac- tor echivalent Partidului Conservativ, singur stăpînitor pînă atunci. t Succesul acesta însă nu era de ajuns pentru a garanta politica naţională. Trebuia introdus în viaţa publică şi elementul cardinal, opinca, talpa ţării, şi acea luptă a trebuit să continue pînă ce ţărănimea s-a impus ca putere şi şi-a cucerit locul ce i se cuvine, îndată ce era atins rezultatul acesta, lupta nu mai avea rost, ; deoarece încăpuse în cadrul naţiunii organizate şi ultima pătură ce o aveam. De la sine se ivi deci dorul de pace, iar împăcarea s-a r | putut face lesne, înţelegînd în urmă toţi că lupta a fost necesară *■ pentru evoluţiunea ulterioară şi totodată restrînsă numai la violenţa inevitabilă pentru succes. Unora şi altora, neîndatinaţi cu lupte politice li se va părea întrecut şi acest mod relativ domol de luptă; părerii lor li se împotriveşte faptul că în lupta terminată nu s-a calicit nici o singură existenţă, pe cînd aiurea luptele politice cer hecatombe de jertfe. Astăzi pacea este restabilită, şi anume nu pe baza şubredă a unei prietenii personale, ci pe temelia trainică a cooperării politice a întregii naţiuni. Create sînt şi premisele pentru o cooperare rodnică: sîntem bine organizaţi înr-un singur partid naţional şi am pregătit totul pentru emanciparea noastră politică şi economică. Nu avem decît să ne folosim de situaţie şi în muncă conti- § 4 nuă şi detailată să mărim cultura şi averea poporului nostru. în munca aceasta constă politica adevărat naţională." La actul de împăcare a conservatorilor cu democraţii nu aderară însă şi naţionalii din fostul Partid Popular Naţional. Aceştia nu puteau ierta democraţilor atitudinea lor antinaţională şi pactizările lor cu ucrainenii. De aceea ei îşi strînseră rîndurile şi ho-tăriră să reînceapă lupta contra democraţior pe care o întreprin-seseră în 1904. Pentru susţinerea acestei lupte ei editară la Cernăuţi ziarul ,/ipărarea Naţională" ca „organ naţional independent", care îşi propunea să adune în jurul său toate forţele cinstite, să le organizeze într-o tabără pentru a combate cu succes pe cei răi, precum şi demoralizarea produsă de ei în sînul neamului. Oficiosul noii grupări ce apăru la 7 octombrie 1906 la Cernăuţi arăta că programul îi va fi „tot cel al Partidului Naţional Poporal, modificat numai în unele puncte, întrucît această modi- 326 327 ficare e reclamată de situaţia politică actuală şi de împrejurările la care azi trebuie să contăm". Programul putea fi rezumat în următoarele 5 puncte principale: 1) autonomia bisericească, instituirea congresului bisericesc, controlul asupra averii Fondului bisericesc, conservarea caracterului naţional şi istoric al bisericii şi toleranţa religioasă; 2) învăţămînt naţional în cadrele legilor fundamentale de stat şi crearea unei catedre de istorie naţională la Universitatea din Cernăuţi; 3) dregători imparţiali, cunoscători ai limbii române şi considerarea acestei limbi în toate serviciile publice; 4) reglementarea creditului ţărănesc, combaterea cămătări-tului şi a emigrărilor în America; 5) constituirea unui partid naţional unitar care să chezăşuias-că autonomia ţării. Acţiunea „apărăriştilor" nu găsi însă aprobarea conservatorilor; şeful lor, dr. Ion Volcinschi, o dezaprobă cu asprime, zicînd: „Agitaţiile «apărăriştilor» slăbesc enorm poziţia politică a poporului român şi înlesnesc amestecul duşmanilor noştri în afacerile noastre interne; această mişcare nu aduce decît daună* poporului. Intelectualii noştri nu sînt deprinşi la o muncă serioasă politică, ei sînt şovăitori şi ne pricinuiesc daune prin şovăirea lor. A forma pentru toată nimica partide şi a da prilej străinilor de a se amesteca şi nutri zîzania în cuibul nostru, spre a slăbi forţa politică a poporului român, e politiceşte imprudent şi constituie o crimă naţională". Dar în loc să lupte contra politicii dezaprobate de ei, conservatorii sistară la 14 octombrie 1906 apariţia oficiosului lor, „Gazeta Bucovinei", dînd publicităţii următorul comunicat: „Nevă-zîndu-şi visul împlinit, de a apropia extremele la muncă comună, sinceră şi dezinteresată pentru binele neamului, ziarul îşi sistează apariţia fiindcă în loc de apropiere a elementelor de diferite opi-niuni, s-a întîmplat în timpul din urmă o depărtare regretabilă. Divergenţele de odinioară din Partidul Poporal Naţional şi Partidul Democrat (ţărănesc) s-au înăsprit în urma rezultatului negativ al încercărilor de consolidare de astă vară şi au dat naştere u-nui nou ziar, care şi-a pus drept ţintă ideea de consolidare 328 WJBm «prezentată de ziarul nostru. însă modul cum s-a pus în praxă această intenţie, nu ne convine. Nu prin lupte între fraţi şi nici prin înjosirea reciprocă vom dobîndi realizarea idealurilor noastre naţionale. De aceea spre a evita o astfel de luptă sistăm apariţia «Gazetei Bucovinei»." t Conservatorii continuară să respecte şi mai departe înţelegerea lor cu democraţii unindu-se cu ei în luptă contra „apărăriştilor", constituind o dirigenţă naponală comună. Lupta publicistă te dădea prin organul democraţilor, „Voinţa Poporului". La 21 februarie 1907 „apărăriştii" convocară la Suceava o mare adunare care dezaprobă procedura arbitrară cu care s-a constituit aşa-nu-mita „dirigenţă" a partidelor unite conservator şi democrat, respinse propunerea acesteia de colaborare şi declară că nu recunoaşte zisa „dirigenţă" şi nici partidele reprezentate prin ea. Adunarea hotărî constituirea tuturor românilor bucovineni într-un singur partid naţional, compact, reprezentat prin consiliul naţional proclamat de ea. La moţiunea adunării de la Suceava „dirigenţă" conservatoare democrată dădu un comunicat prin care declară că „în marginile bunei înţelegeri cu celelalte popoare din ţară, este hotărîtă să aşeze pe temelii solide naţionale dezvoltarea politică, intelectuală, culturală şi economică a poporului român". Ea arată că tinde la înfăptuirea autonomiei bisericeşti şi la dezvoltarea învăţămîntului naţional în şcolile primare şi secundare şi la universitate prin crearea unei catedre de istorie naţională. Astfel se găseau românii, divizaţi în două tabere, în ajunul alegerilor parlamentare. După un armistiţiu aparent, de scurtă durată, izbucni din nou lupta fratricidă în Bucovina, cu o nemaipomenită violenţă de limbaj în coloanele ziarelor adverse „Apărarea Naţională" şi „Voinţa Poporului". Violenţa aceasta era cu atît mai regretabilă, cu cît ea nu-şi găsea nici o explicaţie în vreo diferenţă de doctrină, ci se reducea mai mult la invective personale ce porneau din ambiţii deşarte şi din dorul de răzbunare. în realitate lupta se dădea pentru obţinerea unor mandate parlamentare, fiindcă în februarie 1907 apăru noua lege electorală pentru Parlamentul din Viena, care prevedea sufragiul universal, direct şi secret. Alegerile se fă- 329 ceau într-un singur colegiu, care în Bucovina era întocmit după I cadastrul naţional şi astfel divizat într-un colegiu român, un cole- 1 giu ucrainean, un colegiu germano-evreu şi un colegiu polonez. I Alegerile pentru Parlamentul votului universal fură fixate pentru luna mai 1907. Dirigenţa naţională a partidelor unite Conservator-Democrat şi Partidul Naţional proclamat în adunarea de la Suceava stăteau gata faţă în faţă să îşi măsoare puterile în campania electorală, care începuse cu o nemaipomenită înverşunare de ambele părţi. La Suceava şi la Rădăuţi candidară Alexandru Hurmuzachi şi Teofil Simionovici, ca independenţi. Alegătorii din Qmpulung proclamaseră candidatura prefectului lor, contele Bellegarde. Pentru susţinerea acestei candidaturi doctorul Teofil Lupu făcu să reapară la Suceava, pentru cîteva numere, vechea „Revistă Politică". Rămase deci să se dea lupta electorală la Cernăuţi şi Gura Humorului între conservatori-democraţi şi naţionali. La Gura Humorului reuşi în alegeri democratul Aurel Onciul contra naţionalului Dorimedont Popovici, iar la Cernăuţi naţionalul Constantin Isopescu-Grecul contra unui candidat democrat. Cei patru deputaţi români plus alesul cîmpulungenilor, contele Bellegarde, se constituiră în Parlamentul de la Viena în Clubul român parlamentar, izbutind să obţină unele rezultate apreciabile pe terenul şcolar şi bisericesc în folosul românilor. Cum în alege- '■, rile din Austria ieşi învingător Partidul Creştin-Social de sub şefia primarului Vienei, dr. Carol Lueger, deputaţii români intrară în relaţii de colaborare cu acest partid. 4. Adeziunea partidelor bucovinene la Partidul Creştin-Social din Austria ! Frămîntările politice din Bucovina, înăsprite cu animozităţi f personale contribuiră la înrăutăţirea vieţii economice a ţărănimii, pentru care nu se făcuse încă nimic. Băncile raiffeisiene care luaseră fiinţă prin străduinţele lui Grigore Filimon erau abia la înce- ; puţurile lor. Băncile de uzură ruinau gospodăriile ţărăneşti, sco- f ţîndu-le la licitaţie. Pe urma muncilor sezoniere în Moldova ţăra-I nii nevoiaşi nu se alegeau cu nimic şi de aceea emigrările în America deveniră tot mai frecvente, ceea ce determina partidele poli-tice să primească în programul lor împiedicarea acestor emigrări. I Banca Ţării care să pună la dispoziţia ţăranilor credite ieftine şi II pe termen lung, făgăduită în adunările populare, nu luase încă fiinţă; cu un cuvînt, aproape nimic din cele făgăduite pentru îm- II bunătăţirea situaţiei economice a ţărănimii nu se împlinise încă. || Ţărănimea înşelată mereu prin promisiuni deşarte începu să piardă orice încredere în conducătorii politici şi partidele lor, ameninţînd cu nesupunere. în situaţia aceasta aşa de critică deputaţii români din Parlament şi din Dietă începură să-şi dea seama că era timpul suprem de a face ceva pentru ţărani. Şi, cum chiar în t 1908 ajungeau la licitaţie vaste exploatări de păduri ale Fondului * bisericesc, ei încercară să se folosească de prezenţa la guvern a ; Partidului Creştin-Social pentru a-şi asigura sprijinul lui cu ocazia licitaţiilor pentru exploatarea pădurilor Fondului, ministrul agriculturii de care depindea administraţia Fondului bisericesc fiind chiar un socialist creştin. Din consideraţiile acestea, conservatorii şi democraţii luară la 18 septembrie 1908 hotărirea de a fuziona cu Partidul Creştinii Social al doctorului Lueger. Pentru a nu rămîne de căruţă, ho-H tărîră şi naţionalii separatişti să adere şi ei la această fuziune, ui-£ tînd toate divergenţele care îi despărţiseră de democraţi. Ziarele ^ „Apărarea Naţională" şi „Voinţa Poporului" dispărură la 11 oc-i tombrie prin farmecul fuziunii cu creştin-socialii şi în locul lor | apăru la 16 octombrie 1908 la Cernăuţi ziarul ,jRomânul"r ca oficios al Partidului Creştin-Social Român. La 19 octombrie 1908 se întruni la Cernăuţi o mare adunare naţională pentru votarea noului statut al Partidului Creştin-Social Român din Bucovina. După ce se ascultară expunerile convocatorilor, fu votată următoarea moţiune: „Adunarea românilor din Bucovina exprimă anteluptătorilor ideii şi organizaţiei creştine-sociale admiraţia, veneraţia şi aderenţa credincioasă. Românii din Bucovina, întruniţi la Cernăuţi în adunare, au hotărît împreunarea ambelor partide române din ţară într-un singur partid creştin social, sub conducerea lui Iancu Flondor". 330 331 în consecinţă adunarea votă statutul Partidului Creştin-Social Român din Bucovina, al cărui scop era precum urmează: „1. Partidul Creştin-Social din Bucovina are ca scop a promova, în cadrul credinţei pentru împărat şi împărăţia Austriei, interesele naţionale, confesionale, culturale, politice şi economice ale românilor bucovineni. 2. în privinţa naţională şi culturală, partidul vrea să obţină pentru limba română drepturile ei cuvenite la dregătorii, în şcoală şi în viaţa obştească. 3. în privinţa confesională şi culturală el va griji de progresul românilor bucovineni pe temeiul legii, limbii şi al obiceiurilor lor. 4. Atît în trebile naţionale, cît şi în cele confesionale şi culturale, Partidul Creştin-Social Român îşi rezervă deplina sa independenţă. 5. în toate trebile politice şi economice el adoptă programul Partidului Creştin-Social Austriac şi se alipeşte Partidului Creş-tin-Socialdin Viena". Conducerea noului partid conveni să combată orice tentativă de separatism şi orice manifestare politică română afară de partid, mandatele urmînd a fi distribuite în mod egal între grupările componente din partid, oprindu-se cumulul mandatului parlamentar cu cel dietal. Pe tărim economic se hotărî să se soluţioneze chestiunile privitoare la băncile raiffeisiene şi la centrala acestor instituţii economice. Se mai luase în considerare şi reglementarea problemei bisericeşti. Concomitent cu românii aderară şi ucrainenii şi germanii la Partidul Creştin-Social al doctorului Lueger. Deputaţii români, ucraineni şi germani din Dieta Bucovinei se constituiră într-un club comun: Liga creştin-socială. în adevăr, românii uniţi în Partidul Creştin-Social izbutiră să obţină de la guvernul Beck, sprijiniţi de creştin-socialii lui Lueger, anumite avantaje, adjudecîndu-li-se Ia licitaţie exploatarea parchetelor aferente din pădurile Fondului. Dar fiindcă românii nu dispuneau de capitalurile necesare, pentru exploatarea lemnului din aceste parchete, ei se văzură nevoiţi să recurgă la garanţia subsidiară a băncilor ţărăneşti pentru capitalurile împrumutate, pentru constituirea unor societăţi de exploatare pe acţiuni pentru 332 i - b construirea de fabrici de cherestea, pentru parcelarea moşiilor cumpărate de la Fond şi de patriarhia din Alexandria care avea încă moşii in Bucovina etc. Se părea că viaţa economică bucovineană luase un nou avînt în sensul repetatelor promisiuni făcute ţărănimii. Acţiunea aceasta era dirijată de Florea Lupu, care ajunse preşedintele Băncii Ţării, nou înfiinţate, iniţiatorul şi conducătorul noii mişcări economice şi industriale. Curînd însă, o conjunctură nefavorabilă pe piaţa lemnului provocată de concurenţa străină, dar mai ales înlocuirea guvernului Beck prin cel al lui Richard Bienerth (1908-1911) făcu să se ivească o ameninţătoare stagnare în avîntul economic ce promitea atît de mult. Atunci, Aurel Onciul, care avea cunoştinţe din timpul activităţii sale la Brno, stărui pe lîngă Centrala caselor de economii cehe din Praga ca să sară în ajutorul băncilor populare bucovinene româneşti şi ucrainene pentru a le scăpa de faliment. Ţărănimea începu să se alarmeze. Florea Lupu, care era învinuit că ar fi pricinuit acest dezastru, fu silit să demisioneze din postul de preşedinte al Băncii Ţării, iar naţionalii, bănuind dezastrul economic care era să vină, se retraseră încă din vreme din Partidul Creştin-Social, lăsînd toată răspunderea în seama conservatorilor, dar mai ales a democraţilor încolţiţi din toate părţile. Se deschiseră anchete şi para-anchete pentru stabilirea vinovaţilor de dezastrul economic care dăinuise pînă la izbucnirea primului război mondial, fără ca cei vinovaţi să-şi fi primit pedeapsa cuvenită. între timp Partidul Creştin-Social repăşi de la putere şi cu a-ceasta se puse capăt şi fuziunii partidului cu bucovinenii, care îşi reluară libertatea de acţiune. 5. Reconstituirea Partidului Naţional Român şi lupta dintre naţionali şi democraţi în ianuarie 1909 Partidul Creştin-Social Român reveni la vechiul său nume ăePartidul National Român, sub aceeaşi conducere a lui Flondor, iar ziarul „Românul" apuse şi el, pentru a face loc unui nou organ oficios al noului partid, cu vechiul nume, „Pa- 333 aia". Scopul noului oficios independent al Partidului Naţional Român, care apăru în 7 februarie 1909 era să apere legea, limba şi moşia românească. El îşi propunea să apere drepturile românilor în biserică, şcoală şi viaţa publică şi să deştepte conştiinţa naţională şi sentimentul de solidaritate, luptînd contra deznaţionalizării şi destrăbălării naţionale. El mai stăruia şi pentru vestejirea oricărui amestec străin în treburile naţionale, pentru dobîndirea autonomiei bisericeşti şi împlinirea organizării economice a ţării. „Patria" mai stăruia şi pentru consolidarea organizaţiei politice a românilor şi pentru combaterea oricăror tentative de dezbinări şi păgubiri ale românilor ori din ce parte ar porni. în primăvara anului 1909 deputaţii români din Parlament se constituiră cu colegii lor italieni într-un club parlamentar separat, Uniunea Latină. Unul din primele succese ale Uniunii Latine a fost înfiinţarea unei catedre de istorie naţională pe lîngă Universitatea din Cernăuţi şi trecerea ei în bugetul general al statului, pentru ocuparea căreia Ion Nistor trecea examenul de doctorat şi docenţă la Universitatea din Viena. Prin decretul imperial din 14 august 1912 el îşi inaugura cursul în faţa unui auditoriu select, în frunte cu mitropolitul Vladimir, autorităţile universitare şi înalţi demnitari, cărturari şi studenţi, tratînd în limba germană despre însemnătatea istorică a românilor şi începuturile viefu lor de stat (Die geschichtliche Bedeutung der Rumănen und die Anfănge ihrer staatlichen Organisation). în 1911 expira perioada legislativă pentru Dieta Bucovinei, urmînd să aibă loc alegeri după noua lege electorală. Tot în 1911 avură loc noi alegeri pentru Parlament. Votul universal aduse o gravă înfrîngere vechilor partide din Austria şi un mare succes electoral pentru social-democraţi. în urma acestui rezultat guvernul Bienerth demisiona, făcînd loc guvernului condus de contele Karl Stiirgkh (1911-1916). Noua campanie electorală ce era în perspectivă tulbură din nou liniştea aparentă din Partidul Naţional-Român de sub şefia lui Iancu Flondor. Rîvnitorii la mandate începură să se mişte atît în tabăra naţională cît şi în cea democrată. Unitatea Partidului Naţional Român era ameninţată din nou să se spargă. Neînţelegerile se înteţeau tot mai mult, spre marea dezolare a preşedinte- 334 lui acestui partid. încercările sale de a aplana disensiunile şi a înlătura disidenţele rămaseră insă zadarnice, astfel că Iancu Flondor se văzu silit a se retrage de la conducerea Partidului Naţional Român, lăsîndu-1 la voia întîmplării tocmai în momentele cele mai critice. în scrisoarea sa de demisie, Flondor îşi motiva retragerea zieînd: „Discordia şi lupta între fraţi, care a cauzat neamului nostru din Bucovina multe şi numeroase scăderi, consumînd cu desăvârşire puterile româneşti şi rezistenţa lor contra deznaţionalizării, încep din nou â se îmbuiba în rîndurile naţiunii noastre. în faţa acestor împrejurări îmi este peste putinţă a răspunde pentru viitorul neamului nostru din Bucovina şi trebuie, cu inima întristată, să mă retrag de la conducerea Partidului Naţional". Prin retragerea lui Flondor de la şefia partidului s-a spart solidaritatea din rîndurile lui, iar la 27 noiembrie 1910 apuse şi ziarul „Patria", după ce publicase scrisoarea de demisie a preşedintelui, în locul „Patriei" rămîne ca organ oficial al Partidului Naţional fără şef ziarul „Foaia Poporului", şi aceasta tocmai în toiul campaniei electorale pentru Dietă. Partidul se descompuse în părţile sale componente: conservatori, democraţi şi naţionali. Aceste trei grupări candidară fiecare pe contul ei în alegeri, dezlănţuind o nemaiauzită agitaţie de josnice injurii, calomnii şi defăimări la adresa adversarilor, atingînd punctul culminant al înjosirii şi decadenţei politice, cît şi al decenţei morale. în Parlament fură aleşi trei conservatori, un naţionalist şi un democrat. La despuierea scrutinului dietal au fost proclamaţi aleşi 13 deputaţi naţionali, 6 democraţi şi 3 conservatori, care, împreună cu mitropolitul ca virilist, întruneau numărul de 23 deputaţi români în Dieta Bucovinei, faţă de 17 deputaţi ucraineni, 10 deputaţi evrei, 7 deputaţi nemţi şi 6 deputaţi polonezi. Preşedinte al noii Diete bucovinene a fost ales conservatorul român Alexandru Hurmuzachi, iar vicepreşedinte deputatul ucrainean Ştefan Smal-Stocki. îndată după rezultatul acestor alegeri, conservatorii şi naţionalii se reconstituiră în Partidul Naţional şi făcură să apără Ia 1 ianuarie 1912 organul lor de publicitate, „Viaţa Nouă", care adoptă pe deplin vechiul program naţional, declarînd totodată că nu se poate solidariza cu Partidul Democrat „pentru motivul că 335 acesta propagă sciziunea şi ura între stări" şi pentru că din vina celor ce formează acest partid situaţia materială a poporului a ajuns „catastrofală", din cauza prăbuşirii centralei băncilor populare şi a afacerilor veroase cu negoţul materialului lemnos din pădurile Fondului. Democraţii răspundeau prin organul lor „Foaia Poporului" că „mai puternice decît pretinsa dragoste de neam şi lege şi moşie, s-au dovedit frecăturile personale, duşmăniile şi urile care ne-au înveninat înainte şi ne-au mînat pe unul împotriva altuia cu o ură şi o înverşunare încît ai crede că se războiesc cei mai înverşunaţi duşmani. Uitînd că prieteni avem puţini, iar duşmani mulţi, a-proape pe toţi, ne-am încăierat la luptă spre bucuria celor răi şi spre durerea adîncă a celor buni". Organul democrat nu se sfia însă să ameninţe că această luptă fratricidă nu va conteni, ci va dura cu înverşunare pînă la proximele alegeri. La această făţişă declaraţie de război, conservatorii convocară pe ziua de 11 februarie 1912 o adunare la Storojineţ a oamenilor lor de încredere spre a discuta asupra situaţiei politice, rezumînd rezultatul acestor discuţii în următoarea moţiune: „în interesul solidarităţii naţionale şi a unirii durabile a deputaţilor pe baza principiului uzitat de toţi oamenii de bine ca minoritatea să se supună majorităţii, dorim ca să înceteze odată actuala stare deplorabilă a dezbinărilor duşmănoase intre deputaţii noştri, care sînt acum divizaţi în mai multe partide de samavolnicie, pentru ca această strînsură de partide cu diferitele lor numiri ca partidul naţionalist, conservator, apărarist, demo«rat, ţărănesc etc. etc. nu este decît o amăgire de sine care nu corespunde convingerii alegătorilor; şi mai puţin se oglindeşte această stare nenaturală în corpul naţiunii române din Bucovina, care în principiu este unită şi solidară şi ţinteşte numai la grabnica salvare a moşiei, legii şi limbii strămoşeşti de atacurile duşmane. Este lucru constatat că formarea acestor partide politice la poporul român n-a izvorît din cauza unei necesităţi, documentată în folosul neamului, ci din contră, s-a născut din interesul propriu, condamnabil, al cîtorva deputaţi, îmbinat adesea cu avantaje personale şi mijloace materiale precum la o seamă de o invidie răutăcioasă, ceea ce după-părerea noastră, mai ales în timpul 336. -i acesta critic pentru noi, românii, nu poate fi sincer reprezentarea intereselor româneşti în ţară. Aceasta o putem noi afirma cu o convingere cu atîta mai temeinică cu cît este mai ştiut că unii din deputaţii noştri în taină, şi alţii chiar făţiş se unesc şi acum cu duşmanii noştri etnici pentru diverse avantaje în dauna naţiunii proprii. Această stare deplorabilă politică ne va duce pe noi, românii, în cel mai scurt timp la pierderi ireparabile, mai ales pe terenul bisericesc şi şcolar. Rugăm deci pe toţi deputaţii să lucreze într-acolo ca această stare insuportabilă să dispară, ca nu cumva alegătorii tuturor districtelor din ţară să fie constrînşi a sili elementele dăunăcioase ca să repăşească de la mandatele lor în interesul solidarităţii." La acest apel naţionalii de îa „Viaţa Nouă" răspundeau la 31 august 1912: „Pace! Cu cine? Cu oameni interesaţi, cu gheşeftari ordinari, cu obscurităţi care afară de buzunarul lor propriu n-au nimic sfînt? Nu, niciodată! ! !" în asemenea împrejurări o împăcare a taberelor învrăjbite pînă la exces era deci imposibilă, adversarii politici menţinîndu-se ferm, fiecare pe poziţia lui. Naţionalii aveau 13 deputaţi în Dietă şi un reprezentant în Parlamentul vie-nez, democraţii aveau 6 deputaţi în Dietă şi un deputat la Viena, conservatorii care urmăreau o politică de neutralitate faţă de naţionali şi democraţi aveau 4 reprezentanţi în Dietă, 3 deputaţi în Parlament şi 2 senatori în Casa magnaţilor, pe mitropolitul Vladimir şi pe contele Gheorghe Vasilco, căruia i se conferise titlul de conte şi i se recunoscuse demnitatea de mare postelnic al curţii — Hofkămmerer — izbutind a dovedi că familia sa aparţinuse prin 16 generaţii nobilimii moldovene. Referindu-se la tristul spectacol pe care deputaţii români îl ofereau ţării şi străinătăţii, Ion Nistor ţinea să constate, cu ocazia unei conferinţe pe care în 1913 o ţinu la Cîmpulung, că populaţia românească din Bucovina, harnică, muncitoare şi dornică de cultură nu se «isea cu gîndul şi sufletul ei în taberele politicienilor învrăjbiţi, ci ea era alături de cărturarii luminaţi, cărora contactul cu literatura şi cultura din Regatul român le deschisese alte orizonturi, mai largi, care treceau peste graniţele strimte ale Bucovinei şi făcuseră să încolţească în suflete idealul unităţii politice a tuturor românilor. Iată ce spunea Nistor mulţimii care venise la 337 conferinţă, după rezumatul apărut în coloanele „Gazetei Mazililor şi Răzeşilor" din Cernăuţi: „O mînă de politicieni, toţi salariaţi săraci, dezbinaţi în trei partide sau mai bine zis în trei cete înduşmănite şi anume nu pe tema unei idei conducătoare, ci pe tema intereselor meschine. «Apărăriştii» prin organul lor «Viaţa Nouă», democraţii prin «Foaia Poporului» împroaşcă zilnic veninul neîncrederii şi vrajbei în masele populare. Ei bine, oamenii aceştia, vreo 20 la număr, revendică pentru ei monopolul politic în Bucovina, se urăsc, se suspicionează, se batjocoresc şi-şi reproşează cele mai urîcioa-se şi culpabile fapte — şi, durere, multe din aceste învinuiri sînt riguros exacte — oferind pe calea aceasta atît guvernului cît şi celorlalte naţiuni conlocuitoare cel mai dezgustător tablou de decadenţă morală şi josnicie sufletească. Dacă ar fi ca românii din Bucovina să fie judecaţi după vorbele şi faptele acestor pretinşi reprezentanţi ai lor — şi această judecată se va face de oameni prea puţin orientaţi asupra referinţelor reale din Bucovina — atunci; în adevăr am merita cel mai adînc dispreţ şi compătimire, ca nişte oameni netrebnici şi decăzuţi. Dar o asemenea apreciere ar fi pe cît de pripită, pe atît de nedreaptă. Copleşite de buruiana acestui politicianism netrebnic, vegetează elementele cinstite, harnice, muncitoare şi iubitoare de ţară ale neamului nostru care aşteaptă să fie izbăvit de coşmarul politicianismului bucovinean. Aceste elemente suferă, dar nu pierd nădejdea în viitor. Ele sînt stăpînite de o tainică presimţire că se apropie timpul cînd prin farmecul ideii mîntuitoare se vor trezi din letargia ce le apasă, vor smulge buruienile ce le înăbuşă şi vor respira liber într-o ţară românească. Cercetarea trecutului istoric, contactul înviorător cu fraţii de pretutindeni, unitatea culturală a tuturor românilor, reprezentată prin Academia Română, au făcut să încolţească în sufletele tuturor o nouă concepţie de viaţă naţională, spre care trebuie să tindă orice bun român. Pentru a ne putea învrednici însă de bucuria vremurilor frumoase ce ne aşteaptă, trebuie să ne dezbărăm cu totul de închinăciunea politicianismului bucovinean, vînător de titluri şi interese personale şi răspînditor de vrajbă şi ură între fraţi, să evităm contactul cu oameni compromişi pe tema naţio- nală şi să pregătim renaşterea neamului nostru din Bucovina la o nouă viaţă politică şi culturală, inaugurînd o politică de cinste şi demnitate naţională, o politică de apărare şi recucerire, o politică care să se inspire din faptele trecutului şi să tindă spre făurirea unui viitor mai vrednic şi mai bun în sînul românismului atotcu-i: prinzător". Aceasta era situaţia politică din Bucovina în ajunul izbucnirii primului război mondial, în iulie 1914. La izbucnirea războiului mondial atît Parlamentul de la Viena, cît şi Dieta Bucovinei au fost ajurnate pentru un timp nedeterminat, încetînd orice activitate parlamentară. 338 CAPITOLUL XII Asaltul rutenilor contra bisericii româneşti din Bucovina 1. Infiltrarea rutenilor în biserica ortodoxă română din Bucovina şi pretenţiile lor la conducerea arhidiecezei - 2. Frămîntările din biserică sub Vladimir Repta, ultimul mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei 1. Infiltrarea rutenilor în biserica ortodoxă română din Bucovina şi pretenţiile lor la conducerea arhidiecezei S-a arătat în partea întîi a acestei lucrări că ucrainenii, la emigrarea lor din Galiţia în Bucovina, aparţineau bisericii ucrainene unite. Conferinţa ce fusese convocată în aprilie 1780 la Viena pentru a delibera asupra organizării teritoriului detrunchiat din Moldova constata că emigranţii ucraineni răspîndiţi în acest teritoriu bucovinean trecuseră la legea schismatică ortodoxă, fără să-şi fi dat seama de deosebirea ce exista între ritul unit şi cel schismatic ortodox. Pentru a opri acest proces se hotărî să se înfiinţeze pretutindeni biserici unite şi să se cheme preoţi uniţi din Galiţia pentru păstorirea lor. Mai mult chiar, arhiepiscopul unit din Liov încercase într-o vreme să substituie episcopului ortodox al Bucovinei un episcop unit, nu numai pentru emigranţii ucraineni, dar chiar şi pentru românii indigeni, atrăgîndu-i astfel la biserica greco-catolică. Propaganda uniaţilor contra bisericii greco-orientale continuă pe timpul episcopului Eugenie Hacman, cînd numeroşi ortodocşi din Boian trecură la confesiunea unită. Ea nu încetă nici pc timpul mitropolitului Silvestru, care se văzu silit să publice vesti- 340 tele sale apologii contra propagandei uniaţilor galiţieni. Dar, cu toate acestea, propaganda nu prinse. Ea nu putu opri trecerea ucrainenilor aşezaţi în Bucovina la biserica românească ortodoxă, astfel că numărul uniaţilor care îşi aveau bisericile lor la Cernăuţi şi în alte cîteva localităţi din nordul Bucovinei crescu. La 1890 numărul greco-catolicilor se ridica la 19 810 suflete, sporind pînă la 1910 la 26182 de credincioşi. Convingîndu-se astfel că propaganda lor confesională nu poate prinde, conducătorii din Galiţia ai acestei propagande în rîndurile conaţionalilor lor din Bucovina îşi schimbară tactica de luptă, înlocuind propaganda confesională printr-o vie propagandă naţională, revendicînd drepturi pentru limba lor în biserica ortodoxă românească, găsind în episcopul Eugenie Hacman un vajnic susţinător al acestor pretenţii. Prin ordonanţa episcopală din 4 mai 1838 Eugenie îngădui oficiilor parohiale din parohiile cu credincioşi ucraineni să se folosească şi de limba ucraineană în corespondenţa lor cu înaltele autorităţi bisericeşti. Sub presiunea propagandei ucrainene în biserică, episcopul Eugenie se împotrivi încorporării episcopiei bucovinene în mitropolia românească a Transilvaniei. El motiva acest refuz prin faptul că o parte din diecezanii săi sînt ucraineni, care susţin vechile legături cu Carlovă-ţul şi că aceştia n-ar fi dispuşi să recunoască legătura cu Sibiul. „Pînă acum — zicea episcopul — vieţuim noi în Bucovina frăţeşte şi în concordia cea mai prietenoasă unii cu alţii; noi dorim cu toţii ca această bună învoire de acum înainte să fie. Pentru aceasta să fim iertaţi dacă dorim şi voim a înlătura toate cele ce ar tulbura împăcarea şi concordia acestor două elemente naţionale şi ar căşuna daune pentru biserica ortodoxă din Bucovina". Iar pentru susţinerea acestei „concordii" între ucraineni şi români, episcopul Eugenie publică în limba germană faimoasa sa apologie intitulată Năzuinţe naţionale şi bisericeşti — Naţionale und Kirchische Bestrebungen — o lucrare pe care se întemeiază apoi toate revendicările ucrainene pe terenul bisericesc. Din umbră, ucrainenii menajau împotrivirea episcopului contra constituirii congresului bisericesc care putea fi o puternică stavilă în calea asalturilor ucrainene împotriva bisericii româneşti. In opoziţia lor faţă de congres, ucrainenii găseau sprijin în gu- 341 vernatorii Bucovinei şi în» toată presa aservită lor. De aceea, nu trebuie să ne mire ieşirea guvernatorului Pace din adunarea constitutivă a congresului din 18 septembrie 1892 care cerea provocarea adunării şi prorogarea congresului fără termen. Cu un an înainte de spargerea congresului bisericesc de la Cernăuţi, apăruse broşura de propagandă a lui S. Daskiewicz intitulată Situapd rutenilor greco-orientali din arhidieceza Bucovinei — Die Lage der gr. or. Ruthenen in der Bukowinaer Erzdiozâse— în care se găseau înşirate doleanţele ucrainenilor pe terenul bisericesc, culminînd cu admiterea clericilor ucraineni la administrarea arhidiecezei pe picior de egalitate cu clericii români şi cu folosirea limbii ucrainene deopotrivă cu folosirea limbii române în corespondenţa oficială. Pentru a dobîndi bunăvoinţa guvernului asupra pretenţiilor lor, propagandiştii ucraineni nu se sfiau a-i denunţa pe români ca iredentişti şi duşmani declaraţi ai statului austriac. Pînă la moartea sa, întîmplată la 3 aprilie 1895, mitropolitul Silvestru reuşise să înfrîneze propaganda ucraineană şi să ţină piept cu bărbăţie asalturilor străine împotriva bisericii româneşti. După moartea lui Silvestru misiunea de apărător al bisericii strămoşeşti căzu în sarcina urmaşului său, Arcadie Ciupercovici, originar din vechea familie cîmpulungeană Ciupercă. După terminarea Liceului din Cernăuţi, el urmă Institutul de Teologie, se căsători şi ajunse preot de mir, devenind şi el pastor sufletesc, ca şi părintele şi socrul său. Rămînînd văduv, el intră în clerul monahal, ajungînd arhimandrit la Putna, unde patronă serbarea aniversară de 400 de ani de la fondarea mînăstirii, rostind cu acel prilej festiv un frumos discurs. Mitropolitul Teoctist îl făcu asesor consistorial, iar Silvestru îl făcu arhimandrit de scaun şi vicar general al mitropoliei. La 16 februarie 1896 apăru decretul imperial prin care Arcadie fu numit arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Arhipăstoria sa căzu într-o perioadă de lupte şi neînţelegeri ale fruntaşilor bucovineni cu guvernatorul Frederic Bourguignon (1896-1903) care susţinea pretenţiile ucrainenilor în şcoală şi în biserică, persecutînd tricolorul şi încurajînd atacurile violente ale lui Aurel Onciul şi ale prietenilor săi, îndreptate contra conservatorilor şi naţionalilor români. Purtarea tricolorului românesc era îngăduită prin statutul lor 342 societăţilor academice „Arboroasa", „Junimea" şi „Bucovina" încă de la înfiinţare şi nici un alt guvernator pînă la Bourguignon n-o interzisese, întrucît şi celelalte societăţi studenţeşti purtau tricolorul lor naţional. De aceea, lumea românească nu vedea înv Interzicerea tricolorului din partea guvernatorului decît o odioasă ostilitate a lui faţă de neamul românesc din Bucovina, răspun-zîndu-i printr-un cult ostentativ pentru tricolor. Fetele de la ţară ţeseau brîie tricolore, tărăncile îşi ţeseau catrinţele cu dungi în culorile româneşti, flăcăii veneau ia horă cu cocarde tricolore la pălării, nemaivorbind de societatea românească de la oraşe, care purta cocarde tricolore. însuşi organul Partidului Naţional, „Patria", apărea cu o largă vîrstă în tricolor pe prima pagină. Demonstraţia aceasta naţională românească scotea din sărite pe Bourguignon, care punea pe agenţii de poliţie şi pe jandarmi să confişte tricolorul, chiar şi în biserică, cum s-a petrecut un caz revoltător în catedrala mitropolitană din Cernăuţi. Numai urmaşul lui Bourguignon în postul de guvernator al Bucovinei, prinţul Conrad de Hohenlohe, observase greşeala predecesorului său de a fi trezit prin oprirea tricolorului numai conştiinţa naţională românească şi de a fi întărit solidaritatea naţională a tuturor Daturilor sociale româneşti. De aceea el se grăbi să ridice ordinele nesocotite ale lui Bourguignon, guvernator al Bucovinei de tristă memorie. Unei epoci atît de viforoase pentru romanii din Bucovina nu se potrivea deloc arhipăstoria lui Arcadie, un moşneag istovit, de la care politicienii români, învrăjbiţi între ei, cereau fapte de eroism pe care mitropolitul nu le putea săvîrşi. Şi aceasta într-o vreme cînd datoria lor ar fi fost să-i acorde concursul cuvenit pentru îndeplinirea grelei sarcini care apăsa asupra umerilor săi obosiţi de bătrîneţe. întîmplarea a voit ca în 1898 să devină vacante două posturi de consilieri consistoriali, 'pe care ucrainenii le revendicară pentru ei. Ei mai cereau încă şi numirea a doi profesori ucraineni la Facultatea de Teologie. Partidul Naţional Român cerea cu drepi cuvînt mitropolitului Arcadie să se opună unor asemenea numiri, deschizînd o vehementă luptă de presă contra lui. Nu se poate susţine că mitropolitul Arcadie ar fi dezminţit cîndva bunele sale 343 sentimente româneşti. Dar tot atît de nedrept era să ceri mitropolitului să se împotrivească asaltului ucrainean susţinut de guvernator. Tot atunci se grăbi şi conducătorul ucrainenilor, Ştefan Smal-Stocki, să editeze elucubraţiile fostului episcop Eugenie Hacman vis-â-vis de luptele naţionale în biserica bucovineană din timpul său, găsind întemeiate pretenţiile ucrainene. Cum se putea deci cere bătrînului Arcadie să ţină piept acestor atacuri îndreptate contra sa, cînd guvernatorul Bourguignon îi aduse la cunoştinţă decretul imperial din 19 ianuarie 1899 prin care doi clerici ucraineni, Gheorghe Hanicki şi Artemon Manastyrski, fură numiţi asesori consistoriali şi decretul din 16 februarie 1899 cu numirea profesorilor ucraineni Eugen Kozall şi Dionese Jeremei-ciuc la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Ucrainenii nu se mulţumiră însă numai cu atîta. încurajaţi de aceste succese, ei convocau adunări naţionale pentru formularea noilor lor pretenţii pe teren bisericesc, pe care la 31 mai 1899 le cuprinseră într-un voluminos memoriu prezentat împăratului şi guvernului de la Viena, precum şi episcopilor sufragani din Dalmaţia. Rezumînd pretenţiile lor în 12 puncte principale, ei pretindeau paritate de drepturi în biserică cu românii. Ei pretindeau, deci, ca la ocuparea scaunului mitropolitan, la reprezentarea bisericii în Corpurile Legiuitoare, în Consiliul şcolar provincial precum şi la ocuparea posturilor de consilieri consistoriali, să se bucure de drepturi egale cu românii. Ei mai cereau ca la Facultatea de Teologie să se creeze catedre paralele ucrainene, în biserica catedrală să se liturgească şi în limba ucraineană, la vechea biserică mitropolitană din Suceava, unde se păstrează moaştele Sf. Ioan cel Nou, să se creeze un post de predicator ucrainean pentru peregrinii ucraineni care veneau acolo. Mai pretindeau ca posturile de arhimandriţi la mînăstirile domneşti din Bucovina să poată fi ocupate şi de ucraineni ş. a. m. d. împotriva acestor pretenţii se ridicară românii, şi mai ales preoţîmea, protestînd contra lor şi cerînd convocarea congresului bisericesc care fusese ajurnat în 1892 de guvernatorul Pace, fără termen. Dar cum statutul congresului, aprobat de împărat la 31 mai 1891, era încă în vigoare, Bourguignon se grăbi să obţină abrogarea lui prin decretul imperial din 5 iulie 1899. Apoi guver- 344 natorul Bourguignon încercă să îi înfricoşeze pe români acuzîndu-i, cu ocazia recepţiei din 18 august 1899, ziua de naştere a împăratului, de iredentism şi neloialitate faţă de Coroană, re-proşîndu-le că demonstraţia cu tricolorul nu o poate considera „dragoste adevărată" faţă de coroană şi că în viitor el nu mai tolera „sportul naţional" cu tricolorul. El încercă cu aceasta, ca şi guvernatorul Pace, la rîndul său, să discrediteze clerul român în faţa cercurilor conducătoare de la Viena, ca să slăbească astfel impresia pe care protestele preoţimii române o făcea 1 Curtea imperială. Dar Bourguignon nu-şi atinse scopul. Preoţimea română se întruni în marea ei adunare de la Cernăuţi din ziua de 30 octombrie 1899, la care participară 227 de clerici români, pentru a protesta cu tărie împotriva afrontului guvernatorului şi a pretenţiilor exagerate şl nemotivate ale ucrainenilor. Cu acel prilej, după discuţii foarte agitate, preoţimea votă o aspră moţiune de protest contra asaltului ucrainenilor împotriva bisericii, susţinînd sus şi tare caracterul românesc al bisericii bucovinene, atît în ceea ce priveşte originea cît şi organizarea ei. Ei îşi ridicară glasul contra intenţiei guvernatorului de a degrada biserica lor într-un obiect de compensaţie pentru satisfacerea pretenţiilor ucrainene în sensul aşa-numitei „dreptăţi nivelatoare" — ausgleichende Gerechtig-keit —, precum o cereau ucrainenii şi o preconiza guvernatorul Bourguignon, sprijinitorul aspiraţiilor lor. Protestul românilor nu putu împiedica pe guvernator de a sili în 1900 pe Arcadie şi pe membrii Consistoriului — să desemneze pe unul din asesorii consistoriali ucraineni în Consiliul şcolar provincial, Ioc care pînă atunci fusese ocupat de un asesor român. Lumea punea toate eşecurile acestea în sarcina mitropolitului Arcadie, care cu toată bunăvoinţa sa nu putea opri singur, la bă-trîneţele sale, asaltul ucrainean contra bisericii, întrucît deputaţii români înţelegeau să-1 atace în presă, dar fără să-i sară efectiv în ajutor. Şi aceasta cu atîta mai puţin cu cît în ultimul an al arhipăstoriei sale, protagonistul noului curent ţărănist-democrat Aurel Onciul susţinea în coloanele organului său „Privitorul" pretenţiile ucrainenilor, recunoscîndu-le autohtonitatea în Bucovina şi luîndu-le apărarea contra pretinsului proces de deznaţionaliza- 345 re din partea românilor. în vremurile acele tulburi muri la 5 martie 1902 mitropolitul Arcadie Ciupercovici şi fu înmormîntat alături de predecesorii săi în capela mitropolitană din Cernăuţi. 2. Frămîntările din biserică sub Vladimir Repta, ultimul mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei După o scurtă vacanţă de cîteva luni, scaunul mitropolitan de la Cernăuţi fu ocupat de Vladimir Repta. Vasile-Vladimir Repta era originar din comuna Bănila pe Ceremuş, ca fiu al răzeşului Mihai şi al soţiei sale, Paraschiva. Deşi răzeşii moldoveni din părţile Ceremuşului îşi uitaseră limba maternă, tînărul Vasile şi fratele său, Ştefan, care făceau liceul la Cernăuţi deprinseră limba română în şcoala lui Pumnul şi-şi redobîndiră conştiinţa naţională. Tînărul Vasile umbla într-un costum moldovenesc spre a-şi manifesta sentimentele sale naţionale. După terminarea liceului, el trecu la Institutul de Teologie, după terminarea căruia gîndea să se căsătorească şi să ajungă preot la ţară. în urma unei deziluzii sentimentale, intră însă in clerul monahal şi-şi continuă studiile în străinătate pentru a ajunge profesor de teologie, mai întîi la Institutul Teologic, şi apoi la Facultatea de Teologie din Cernă-uţi In calitatea aceasta Repta publică în „Candela" două lucrări de valoare: însemnătatea moravurilor, datinilor si obiceiurilor religioase pentru dezvoltarea culturală şi Psihologia în însemnătatea ei pentru deşteptarea, cultivarea şi înaintarea vieţii religioase. El fusese membru al „Societăţii pentru cultura şi literatura română in Bucovina", îndeplinise multă vreme funcţiunea de vicepreşedinte al Societăţii. Trecea şi în ochii guvernului ca un bărbat solid şi serios. Guvernatorul Alesani îi ceru un referat asupra broşurilor de propagandă ucraineană care se răspîndeau în Bucovina de către societatea „Prosvita" — JDeşteptarea" — din Liov. în referatul său din iulie 1877, care ni s-a păstrat, Repta arăta că broşurile acestea de propagandă panslavistă cuprindeau exagerări şi inexactităţi precum că ucrainenii ar fi cel mai numeros popor din Bucovina, avertizînd că răspîndirea acestor broşuri contribuia în 346 largă măsură la tulburarea păcii şi bunei înţelegeri în rîndurile populaţiei. La ridicarea lui Arcadie în scaunul mitropolitan, Vladimir ocupă locul de arhimandrit de scaun şi vicar general al arhidiece-zei. Cu ocazia jubileului de 50 de ani de domnie a împăratului Francisc Iosif, arhimandritul Vladimir fu onorat cu titlul de episcop sau arhiereu de Rădăuţi prin decretul imperial din 30 noiembrie 1898. La 17 ianuarie 1899 el primi hirotonia în biserica catedrală din Cernăuţi. Cu decretul imperial din 17 octombrie 1902 Vladimir Repta fu numit arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Cu ocazia instalării el rosti în biserica catedrală un frumos discurs din care putem cunoaşte firea şi caracterul acestui blînd şi paşnic chiriarh. El mărturisea: „Fiindcă pot spune cu conştiinţa curată că nu m-am îndesat niciodată spre scaunul acesta şi că n-am întins niciodată mîinile mele spre toiagul arhipăstoresc, deci fiind să cred că Dumnezeu m-a chemat la acest post, îmi plec capul înaintea vrerii Sale sfinte şi puternice, lepădînd toată grija şi toată teama, voi purta toiagul arhipăstoresc cu bărbăţie şi cu încredere în Dumnezeu şi voi căuta a conduce corabia bisericii spre ţinta ei. Voi pune toate puterile mele în serviciul bisericii. însă departe de mine socotinţa că prosperarea bisericii va atîrna numai de activitatea mea. Chiar dacă aş dispune de alte puteri decît cele slabe cu care sînt înzestrat, n-aş putea izbuti cu nimic însemnat, restrîns numai la puterile mele proprii". Prin cuvintele din urmă Vladimir făcea indirect apel la ajutorul laicilor şi îndeosebi al oamenilor politici români. Dar, din nenorocire, el n-a putut primi din partea lor sprijinul dorit, deoarece chiar în anul instalării sale se produse regretabila spărtură în solidaritatea politică a românilor, dezlănţuindu-se lupta sălbatică a democraţilor contra conservatorilor, luptă ce ajută foarte mult pe ucraineni în asaltul lor contra bisericii româneşti, pe care noul mitropolit căută s-o apere cu cît îi îngăduiau puterile. Lupta se dădea în jurul ocupării locului de arhimandrit, rămas liber în urma urcării lui Vladimir pe scaunul mitropolitan. Mitropolitul recomandă pe consilierul consistorial Afiron Călinescu pentru acest post atît de însemnat în arhidieceză. 347 Călinescu era una din cele mai distinse figuri ale clerului român din Bucovina. El reprezentase biserica cu mult tact şi autoritate, atît în Dieta Bucovinei, cît şi în Parlamentul din Viena şi publicase între anii 1887-1897 trei volume de acte şi documente privitoare la arhidieceza Bucovinei —Normaliensammlungţiir die Bukowiner gr. or. Erzdiâzese. Ucrainenii, la rîndul lor, reclamau acest post pentru unul de al lor, în baza principiului de „dreptate nivelatoare" — ausgleichende Gerechtigkeit —, susţinut direct de guvernatorul Bourguignon şi agreat de democraţii lui Onciul şi Lupu. Cu îndărătnicia sa răzeşească, mitropolitul Vladimir persistă însă neclintit timp de trei ani la propunerea sa, izbutind, în cele din urmă, să obţină numai la 27 martie 1905 decretul imperial pentru numirea lui Miron Călinescu în postul de vicar general al mitropoliei. Prin avansarea lui Călinescu rămase un loc liber de asesor consistorial, pe care ucrainenii îl revendicară pentru unul de al lor, cu toate că din cele 4 posturi de asesori consistoriali, ei deţineau deja două. Paritatea era deci aleasă, dar ucrainenii nu se mulţumiră cu ea şi obţinură numirea unui al treilea asesor consistorial din rîndurile lor, cu toată împotrivirea mitropolitului şi a Partidului Naţional Român, combătuţi însă de democraţii ce se găseau în tovărăşie politică cu ucrainenii. Cu aceasta nu se potoli însă agitaţia ucraineană în jurul bisericii ci, dimpotrivă, ei convocară un mare miting ucrainean la Cozmeni, în care votară o moţiune pentru crearea unei episcopii ucrainene cu reşedinţa la Cozmeni. O deputaţiune prezentă împăratului un memoriu în acest sens, solicitînd sprijinul prea înalt pentru înfiinţarea unei dieceze pe cheltuiala FonduluTbise-ricesc. La 13 aprilie 1906 românii convocară un contra-miting la Cernăuţi, în care protestară contra dezmembrării arhidiecezei şi cerură convocarea congresului bisericesc, singurul for îndreptăţit şi competent pentru soluţionarea cererii ucrainenilor. în anul următor, ucrainenii, crezîndu-se destul de întăriţi politiceşte în baza tovărăşiei lor cu democraţii români, modificară programul revendicărilor lor pe tărîm bisericesc. Acuma ei puseră chestiunea dezmembrării în mod invers, revendicînd pentru ei mitropolia din Cernăuţi şi cedînd românilor o episcopie sufra- 348 1 gană cu reşedinţa fie la Rădăuţi, fie la Suceava. La pretenţia a-ceasta românii, întruniţi în mare adunare la Cernăuţi în ziua de 4/17 iulie 1911, cerură „demiterea" ucrainenilor din arhidieceza românească şi înfiinţarea pe seama lor a unei episcopii la Coz-s> meni. 2 In toiul acestor agitaţii, muri la 7 ianuarie 1912 arhimandritul Miron Călinescu, rămînînd vacant locul de vicar general al arhi-i : diecezei bucovinene, rîvnit aşa de mult de ucraineni. Spre a păstra j acest post pentru un cleric român, fu convocată la 12/25 martie o ' mare adunare la Cernăuţi, ce votă o moţiune prin care se cerea împăratului „sa se îndure prea graţios a păstra pentru toate tim-! purile caracterul românesc al strămoşeştii arhiepiscopii greco- orientale; iar pentru credincioşii greco-orientali de naţionalitate ucraineană să aibă graţia prea înaltă de a întemeia o episcopie ucraineană greco-orientală şi să dea, ca şi pînă acum, unui român | greco-oriental postul vacant de arhimandrit consistorial şi gene- ral". Moţiunea a fost dezvoltată într-un vast memoriu cu 46 136 de iscălituri şi trimis astfel la Viena. | * Cum însă răspunsul Vienei întîrzia să vină, românii intrară în j tratative direct cu ucrainenii, cu scopul de a găsi calea pentru j î aplanarea litigiului bisericesc. Atît românii cît şi ucrainenii alese-j â seră cîte 32 de delegaţi care se întruniră la 1 martie 1913 la i JL Cernăuţi şi hotărîră ca fiecare delegaţie să-şi formuleze pretenţii-'! I le în scris şi să le comunice una alteia. Din propunerile româneşti, ; | ucrainenii acceptară numai următoarele puncte: I i „Biserica greco-orientală a Bucovinei se împarte în două die- I I ceze independente şi anume: un arhiepiscopat român şi un arhi-* episcopat ucrainean. , - Demnitarului român i se va da titlul şi demnitatea de arhiepis- , ,| cop al arhiepiscopiei româneşti a Bucovinei şi mitropolit al Buco-I £ vinei şi Dalmaţiei. Demnitarului ucrainean i se va da titlul şi demnitatea de epis-j,, cop al episcopiei ucrainene din Bucovina; el va fi supus arhiepis-. copului român numai într-atîta, întru cît sînt supuşi, ca urmare a lf | raporturilor lor către mitropolie, episcopii greco-orientali din i Dalmaţia". Delegaţii ucraineni primiră împărţirea arhidiecezei, dar ei ce- 349 rură ca noul lor episcop să-şi aibă reşedinţa la Cernăuţi şi ea despărţirea credincioşilor ucraineni de cei români să se facă pe bază teritorială, şi nu pe baza unui cadastru naţional ca pentru alegerile pentru Dietă şi Parlament. La împărţirea pe bază teritorială ucrainenii revendicară pentru episcopia lor aproape două treimi din teritoriul Bucovinei, incluzînd în teritoriul ei şi mînăstirea Suceviţa cu mormintele Movileştilor. Asemenea pretenţii erau inacceptabile pentru români şi de aceea ei se văzură siliţi să întrerupă tratativele cu ucrainenii şi să înainteze împăratului un nou memorandum, accentuînd din nou caracterul românesc al mitropoliei Bucovinei şi drepturile sfinte şi inalienabile ale românilor asupra bisericilor. „în numele credincioşilor români greco-orientali care ne-au ales la 10 februarie 1913 — se spune în memorand-um — într-o adunare naţională, ca delegaţi pentru reglementarea chestiunii bisericeşti greco-ortodoxe şi în unire cu reprezentanţii patronilor bisericeşti greco-orientali, supunem înaltului guvern urgenta ru-gare: guvernul să iniţieze separarea bisericească a românilor greco-orientali de ucrainenii greco-orientali şi să o desăvârşească prin întemeierea unei episcopii independente pentru credincioşii greco-orientali de naţionalitate ucraineană". Dar în loc de răspuns la memorandum-ul românesc, guvernul ceru din nou mitropolitului Vladimir un candidat ucrainean pentru postul de vicar general al mitropoliei. Mitropolitul ezită însă să facă o asemenea propunere şi recomandă pe venerabilul şi eruditul profesor Eusebie Popovici pentru acest post, cu speranţa că peste un candidat de o asemenea autoritate nu se va putea trece. Dar guvernul vienez nu se sinchisi deloc de a numi în septembrie 1913 pe arhimandritul ucrainean Artemon Manastyrski în locul vacant de vicar general al mitropoliei, iar pe fostul profesor al acestuia, pe Eusebie Popovici, arhimandrit diecezan ad perso-nam. ,Asociatia clerului greco-oriental din Bucovina" protestă contra numirii lui Manastyrski, dar protestele ei anemice nu erau băgate în seamă şi nici indignarea mitropolitului Vladimir faţă de ministrul cultelor, care îi făgăduise că nu se va trece peste propunerile sale, nu ajuta la nimic. Singurii care ar fi putut stăvili noul asalt al ucrainenilor contra mitropolieitomâneşti ar fi fost deputaţii români din Dietă şi din Parlament, dar ei erau prea înduş-măniţi pentru a trece la o acţiune energică de protest. Şi astfel rămase reprezentantul ucrainenilor vicar general al arhidiecezei bucovinene cu dreptul de succesiune la scaunul mitropolitan. Numai că izbucnirea primului război mondial, în vara anului 1914, aduse o schimbare radicală în destinul Bucovinei, după cum se va vedea în partea următoare a acestei lucrări. Nu putem însă încheia acest capitol fără a aprecia după merit silinţele pe care mitropolitul Vladimir şi le-a dat pentru propăşirea morală şi culturală a arhidiecezei sale. Arhipăstoria sa se remarcă prin multe şi folositoare măsuri administrative. El a încercat să introducă disciplină în cler, controlînd activitatea preoţilor prin dese vizite canonice şi îndemnînd pe credincioşi la respectarea datoriilor lor creştineşti prin frumoasele epistole pastorale. El reorganiza instituţia epitropilor bisericeşti prin alegerea lor de către obştea comunităţii parohiale. El îngriji ca învăţămîntul religios să fie împărtăşit de preoţi, atît în şcolile primare, cît şi in cele secundare, creînd şi mai multe posturi de inspectori diecezani. El stărui şi pentru apărarea congruei preoţeşti. La stăruinţa lui s-a deschis în martie 1902 la Cernăuţi Şcoala ortodoxă de fete, care prin decretul imperial din 30 noiembrie tl911 fu transformată într-un liceu de 6 clase. Tot el a îngrijit ca pentru adăpostirea acestei şcoli să se ridice un edificiu propriu pe 7 cheltuiala Fondului bisericesc. în 1914 şcoala aceasta era frecven-* tată de 480 de fete din care 324 erau românce iar 156 ucrainence. în iunie 1904 apăru primul număr din „Viitorul", foaia clerului ortodox român din Bucovina, care îşi propunea să trezească în membrii clerului „conştiinţa demnităţii stării sublime din care fac parte, să răspîndească sentimentul solidarităţii şi să combată inamicii interni ai clerului care sînt indolenţa, indiferentismul, egois-I mul etc." Noul organ preoţesc îşi propuse să lupte pentru păstrarea caracterului românesc al bisericii bucovinene şi pentru dobîndirea autonomiei bisericeşti. Prin legea electorală pentru Dieta Bucovinei se rezervară clerului trei mandate cu trei colegii | electorale deosebite: un colegiu pentru marii demnitari biseri-f ceşti şi două colegii pentru clerul de rînd, unul român şi altul ucrainean. 350 351 Mari merite şi-a cîştigat mitropolitul Vladirnir pentru restaurarea bisericii Mirăuţilor din Suceava şi a bisericii minăstireşti de la Putna. Lucrările de restauraţie s-au făcut după motivele vechii arhitecturi moldoveneşti sub conducerea arhitectului Carol A. Romstorfer. Acelaşi arhitect a condus şi lucrările de conservare la ruinele cetăţii domneşti din Suceava. La îndemnul mitropolitului s-au ridicat în stilul moldovenesc şi numeroase biserici parohiale, ca biserica de la Toporăuţi; Arbore, Cîmpulung, Sadova, Iacobeni ş.a. El a înfiinţat pe cheltuiala sa la Cernăuţi o nKMiestă mînăsiire pentru .surori de caritate şi un orfelinat închinat amintirii părinţilor săL Mihai şi Paraschiva Repta. Din iniţiativa sa rmnăstirea Sf. Gheorghe, patronul oraşului Suceava şi unde se păstrează sicriul cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, care era un metdh sau expozitură a mînăstirii Dragomirna, fu declarată prin decretul imperial din 17 septembrie 1905 mînăstire de sine stătătoare. Astfel spori de la 3 la 4 numărul mînăstirilor din Bucovina. Dreptul de patronat asupra acestei mînăstiri îl exercita din vechime mitropolitul Moldovei, ca o biserică ce fusese clădită pe pămîntul acestei mitropolii. De mitropolia Bucovinei ţineau cele două biserici greceşti din Viena, precum şi noua capelă românească din capitala Austriei; apoi biserica ortodoxă din Liov şi capela ortodoxă de pe lîngă penitenciarul de femei de acolo. Exista şi o capelă ortodoxă de pe lingă penitenciarul de bărbaţi din Stanislavov. Şematizmul arhidiecezei bucovinene, care apărea de la 1848 încoace, arăta în 1914 m arhidieceza Bucovinei 579 825 suflete de credincioşi ortodocşi. Recensămîntul oficial din 1910 arăta în Bucovina 547 603 ortodocşi, 3 232 lipoveni orientali şi 341 de armeni orientali. Numărul romano-catolicilor era de 98 565 suflete, al greco-catolicflor 26 182 şi al armeno-catolicilor era de 657 de suflete. De confesiunea protestantă erau 20 029 şi de cea calvină 484 de suflete. De credinţa mozaică erau 102 919 suflete. Mahomedani erau 8 suflete, fără confesiune 62 şi sectanţi 2 suflete, Datele statistice oficiale arată în Bucovina la 1910 o populaţie totală de 794 924 de suflete, dintre care 273 924 erau români, 305 101 ucraineni şi 216 474 evrei, germani, maghiari etc. Numărul românilor apare inferior celui al celorlalte naţionalităţi conlo- cuitoare, dar nu trebuie să scăpăm din ^^^^ oficial în Bucovina nu se Făcea dupa originea etmam arfitoe huit ci după limba de conversaţie - Verkehrssprache - astfel ca mai comate de români, care în comunele mi*^ «ggj cu consătenii lor în limba ucraineana, erau trecute ,n tabelele recensămîntului ca ucraineni, şi aceasta adeseori sub presiunea organelor administrative. 352 CAPITOLUL XIII Bucovina în timpul războiului mondial (1914-1918) 1. Asasinatul de Ia Sarajevo şi declanşarea războiului austro-rus în 1914 - 2. Organizarea corpurilor de voluntari ucraineni şi legionari români - 3. Acţiunea refugiaţilor bucovineni în timpul războiului - 4. A treia ocupaţie rusească şi izbucnirea revoluţiei în Rusia (1916-1917) - 5. Tratativele de pace de Ia Brest-Litovsk (noiembrie 1917 - februarie 1918) - 6. Manifestul împărătesc din 16 octombrie 1918 - 7. Adunarea Constituantă de la Cernăuţi din 27 octombrie 1918 - 8. Proclamarea Unirii Bucovinei cu România la 28 noiembrie 1918 1. Asasinatul de la Sarajevo şi declanşarea războiului austro-rus în 1914 S-a arătat mai sus că din cauza propagandei ucrainene în Galiţia şi Bucovina, îndreptată contra integrităţii imperiului ţarist, raporturile diplomatice între Viena şi Petersburg deveneau din zi în zi tot mai încordate. Pentru a balanţa uneltirile austriece în Galiţia şi Bucovina îndreptate împotriva ruşilor aceştia cliti armă sprijineau şi încurajau propaganda sîrbească îndreptată contra monarhiei austro-ungare în Bosnia şi Herţegovina, dar şi în Slavonia. Sîrbii sprijiniţi de ruşi revendicau pentru sine aceste provincii sîrbeşti şi ortodoxe pentru a le desprinde de monarhia habs-burgică şi a le uni cu Serbia în graniţele unei Serbii Mari, exact cum năzuia Austria să unească ţările maloruse din imperiul moscovit în graniţele unei Ucraine Mari sub protectoratul austriac. Presa de la Viena şi cu suratele ei din Liov şi Cernăuţi întreţineau o vie agitaţie contra Serbiei; aducînd zilnic articole, unul mai alar- 354 mant decît celălalt, despre persecuţia reprezentanţilor diplomatici austrieci din Balcani, ameninţînd mereu Serbia şi combătînd aspiraţiile ei politice şi teritoriale asupra Bosniei şi Slavoniei. în vara anului 1914 relaţiile austro-sîrbe atinseră un grad de tensiune nemaipomenit de mare şi tocmai atunci arhiducele Franz-Ferdihand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, se hotărî să viziteze Bosnia. De la intrarea sa în Sarajevo la 28 iunie 1914, ziua aniversării bătăliei de pe Cîmpul Mierlei — Kosovo Polje — (1389), el căzu împreună cu soţia sa Sofia, lovit în inimă de glontele conjuratorului sîrb Gavrilo Princip, spre consternarea lumii întregi. Glontele lui Princip, care lovise inima arhiducelui fusese semnalul primului război mondial, care dăinui pînă la 1918 şi sfîrşi cu desfacerea Austro-Ungariei în ţările ce o compuneau, cu exilarea împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, cu uciderea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Irkuţsk în Siberia şi cu sovietizarea imperiului moscovit. La Cernăuţi vestea morţii arhiducelui Franz-Ferdinand sosi noaptea tîrziu. Un steag negru care flutura pe palatul primăriei anunţa lumii consternate catastrofa de la Sarajevo. Autorităţile publice intrară în doliu. Presa de toate nuanţele politice comenta şi condamna asasinatul. La 23 iulie guvernul de la Viena trimise Serbiei o notă ultimativă, făcînd-o responsabilă de asasinatul de la Sarajevo şi somînd-o să admită ca organele de securitate austriece să ancheteze şi urmărească pe conjuraţi în teritoriul sîrbesc. Guvernul de la Belgrad găsi însă pretenţiile Austro-Ungariei incompatibile cu suveranitatea ei şi le respinse. La 28 iulie 1914 guvernul de la Viena răspunse la refuzul Serbiei cu declararea formală de război. La 6 august Rusia sări în ajutorul protejatei sale de la Belgrad, decla-rîndu-se în stare de război cu Austro-Ungaria. Vestea aceasta produse o mare nelinişte în Bucovina, dat fiind că graniţa rusească se găsea la o depărtare de vreo 30 de km de Cernăuţi. Presa oficială sprijinea manifestaţiile publice pe care prefectura poliţiei le aranja întru înflăcărarea publicului pentru război. Presa ucraineană apela la guvern să proteguiască poporul ucrainean, fiindcă el a ştiut să reziste propagandei rusofile, deso-lidarizîndu-se de unitatea panslavă, întrucît ucrainenii ar fi suferit 355 din partea ruşilor cele mai grele persecuţii. Capii mişcării rusofile fură arestaţi şi propaganda lor strict interzisă. Românii din Bucovina priveau izbucnirea războiului austro-rus cu mare îngrijorare. Aurel Onciul mărturisea în organul său de publicitate „Foaia Poporului" o aderenţă neclintită la Austria, susţinînd că soarta poporului român ar fi indisolubil legată de soarta Austriei habsburgice. Organul Partidului Naţional, „Viaţa Nouă", nu se putea abate de la politica austrofilă a liderilor, totuşi el ţinea să-şi exprime speranţa că Austria învingătoare va aprecia jertfele aduse de români şi le va lărgi drepturile naţionale. Dar sentimentele adevărate ale poporului român din Bucovina se deosebeau foarte mult de afirmaţiile presei româneşti de sub cenzura guvernului austriac, înăsprită şi mai mult de la declararea războiului încoace. Ochii tuturora erau îndreptaţi spre graniţa românească, aşteptînd cu înfrigurare hotărîrea guvernului român. Tineretul naţionalist din jurul „Junimii Literare" se temea ca nu cumva România să intre în război alături de Tripla Alianţă contra ruşilor, deşi nu era casus foederis, întrucît nu Austria fusese atacată de Serbia, ci Viena declarase război Belgradului. De aceea, hotărîrea Consiliului de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, care decise neutralitatea României, aduse o mare uşurare în opinia publică românească din Bucovina. In schimb, însă, presa străină nu găsea cuvinte destul de aspre prin care să condamne pretinsa „ruptură de tratat" — Vertragsbruch — din partea guvernului român. Marea majoritate a românilor bucovineni era silită de împrejurări să rămînă Ia vetrele de acasă şi să îndure cu resemnare persecuţiile sălbatice ale jandarmeriei austriece de sub comanda ambiţiosului ei şef, Eduard Fbichcr, rare, sprijinit de justiţia militară —.......* " ' * "' român un spion, un trădător, an ţap IP < Cv nîm DU /.ia*..!« jiol pun actui am 2 iulie 191/. Rezerviştii români fură mobilizaţi la regimentele 23 şi 41 de infanterie şi 4 de dragoni, pentru completarea cadrelor acestor re- r r î gimente. în ordinea de bătaie aceste regimente făceau parte din Divizia 43. Glotaşii fură chemaţi sub arme pentru completarea Brigăzii 35, care rămăsese pentru apărarea graniţei dinspre Rusia. Şcolile publice erau închise, autorităţile publice îşi reduseră serviciul, iar guvernatorul, contele Meran, îşi mutase reşedinţa de la Cernăuţi la Vatra Dornei, în edificiile balneare de acolo. Comandantul jandarmeriei îşi mutase ştabul la Rădăuţi, unde funcţiona şi Consiliul de război, care pronunţa sentinţele de moarte contra celor bănuiţi de trădare şi spionaj. O sumedenie de preoţi, învăţători şi săteni români erau ridicaţi de la vetrele lor şi trimişi în lagărul de concentrare de la Thalerhof din Stiria. Convoaie neîntrerupte de refugiaţi umpleau drumurile de munte pentru a trece în Maramureş şi Transilvania şi de acolo spre Viena. Aveai impresia că Austria evacuează Bucovina pentru a o trece în stăpînirea Rusiei, ale cărei armate se apropiau de graniţa ţării. Planul de operaţii austriac era să atace Rusia la frontiera poloneză, lăsînd apărarea Bucovinei şi Galiţiei orientale în seama generalului Kdvesz, care nu dispunea decît de 4 divizii, dintre care Divizia 43 bucovineană ocupase punctul cheie de la Zaleszcziki pe Nistru. Brigada 35 de glotaşi avea ordinul să reziste unui eventual atac al ruşilor contra Bucovinei. Ruşii, la rîndul lor, folosin-du-se de slăbiciunea acestui front, îşi îndreptară atacul lor contra Bucovinei şi Galiţiei orientale, ocupînd fără luptă Cernăuţii la 2 septembrie 1914, oraş care fusese evacuat de austrieci, după ce aruncaseră în aer podul de peste Prut Un simplu locotenent rus, Pigarewski, primi capitularea»Cernăuţilor, impunînd oraşului o contribuţie de război de 600 000 coroane austriece, pedeapsă care a fost însă iertată. în fruntea unei coloane de cazaci generalul Pav-lov intră la orele 6 seara în Cernăuţi, unde fu întimpinat în faţa primăriei de însuşi mitropolitul Vladimir Repta. La cuvîntul de salut al primarului Salo Weisselberger, generalul răspunse că, prin sosirea armatei ruse, Cernăuţii s-au unit cu Rusia. In consecinţă, ruşii instalară la 15 septembrie Ia Cernăuţi o administraţie civilă în frunte cu avocatul român Temistocle Bocancea, ajutat de agentul rusofil Alexie Gerowski, ginerele arhimandritului Ortizie Po-pescu de la Suceviţa. Fostul primar Weisselberger, Nicu Flondor şi alte trei persoane din Cernăuţi fură arestate şi trimise ca osta- 356 357 teci în Rusia, fiind mai apoi eliberate în schimbul unor rusofili arestaţi de austrieci. De la Cernăuţi, trupele ruseşti ocupară la 15 septembrie Sto-rojineţul, atingînd linia Şiretului pînă la graniţa română la Movi-leni, pe care o marcară cu stîlpi de hotar ce purtau inscripţia Ru-sia-Nouă. Dar ocupaţia rusească a Bucovinei pînă la rîul Şiret n-'a durat decît pînă la 21 octombrie 1914, cînd austriecii reuşiră să reocupe Cernăuţii şi regiunea dintre Şiret şi Prut. 2. Organizarea corpurilor de voluntari ucraineni şi legionari români îndată după ce austriecii reocupaseră Cernăuţii şi regiunea din valea Ceremuşului, pînă în valea Şiretului, guvernatorul Meran se reîntoarse la Cernăuţi şi puse acolo la cale cu deputaţii Nicolae Wassilko şi Aurel Onciul, cunoscuţi austrofili, recrutarea a două corpuri de voluntari, unul ucrainean şi altul român, pentru apărarea Bucovinei contra unei noi ocupaţii ruseşti. Pentru a-şi manifesta credinţa şi ataşamentul său faţă de Austria, deputatul Wassilko ademeni pe huţanii din judeţele Vijniţa şi Storojineţ să se înroleze în corpul de voluntari cu scopul de a-şi apăra satele împotriva ruşilor. Ajutat de organele jandarmeriei atotputernice, Wassilko reuşi să silească a se înscrie în corpul de voluntari ucraineni un număr de peste o mie de tineri şi bărbaţi între două vîrste şi să-i concentreze la Seletin, jud. Rădăuţi, unde depuseră, în ziua de 20 noiembrie 1914, jurămîntul de credinţă faţă de steagul austriac. Fiecare voluntar rămase în costumul său ţărănesc, cu o banderolă negru-galbenă la braţul stîng, primind o armă veche, model Werndl, cu muniţia necesară. După o instrucţie de 10 zile, corpul de voluntari fu diriguit spre front. Aurel Onciul nu voia să rămînă în urma lui Wassilko în ceea ce privea slugărnicia sa faţă de guvernul austriac. Şi el puse la cale organizarea unui corp de legionari români, lansînd către ţăranii români următoarea chemare, semnată de primarii Gheorghe Hu-ţu din Cîmpulung, Alexandru Buburuzan din Mînăstirea Humorului, Ştefan Baitoi din Stroieşti, Ştefan Forfotă din Vatra Dor- 358 nei, Gheorghe Bontaş din Vatra Dornei, deputat în Dieta ţării, şi Zaharie Zub, primar în Horodnicul de Sus, jud. Rădăuţi: „Muscalul a intrat în ţară şi voieşte să răpună împărăţia. Iar căzînd Austria, cade cu ea şi întreg neamul românesc. Căci nu poate încăpea îndoială că peste scurtă vreme după căderea Austriei muscalul va înghiţi România, dimpreună cu Ardealul şi Bucovina, făcînd astfel capăt neamului nostru. De aceea noi, ţăranii români din Bucovina, am fost şi rămî-nem pururea credincioşi împărăţiei. Tot de aceea ne-am fi aşteptat ca, în războiul groaznic între muscal şi împărăţie, oastea românească, ca să apere neamul, va lupta umăr la umăr cu oştirile împărăteşti; cînd colo, auzim că la Bucureşti o seamă de oameni asmuţă din răsputeri împotriva Austriei, că vor ca România să se lege cu muscalul, cerînd totodată ca oastea românească să intre în împărăţie pe cuvînt ca să ne scape de jugul sub care pretind ei că am geme. Faţă de această încercare de sinucidere a neamului nostru, noi, ţăranii din Bucovina, trebuie să ne ridicăm glasul şi să le spunem domnilor de la Bucureşti că noi nu ne clintim în credinţa noastră pentru împărăţie, că ne împotrivim oricărui amestec în treburile noastre şi că dorim din suflet ca oastea românească să lupte alături de feciorii noştri din oastea împărătească. Ca să ne împreunăm glasurile, vă chemăm pe duminică, în 9/22 noiembrie 1914, la 2 ceasuri după amiază, la Suceava, în Sala de gimnastică, la o adunare ţărănească cu următoarea ordine de zi: 1. Cuvînt de deschidere al prezidentului ce se va alege. 2. Darea de seamă asupra stării românilor, de gospodarul Ştefan Forfotă din Vatra Dornei. 3. Darea de seamă asupra nevoilor ţărăneşti, de gospodarul Nistor Andronicescu din Fundul Moldovei. Veniţi cu toţii! De trenurile de trebuinţă am grijit! în ziua a-dunării, la 5 ceasuri dimineaţa vor pleca trenuri din toate capetele ţării, de la Vatra Dornei, de la Straja şi de la Cernăuţi (Grădina Publică)." Deschizînd adunarea, primarul Gheorghe Huţu din Cîmpulung, care fu proclamat preşedinte, spunea că s-au strîns din munţi şi din cîmpîi atîtea mii de mii de oameni pentru a spune cu glas 359 tare, ca să se audă peste graniţă, adică în România, că ţărănimea română din Bucovina este mulţumită cu stăpînirea austriacă şi că în timpurile grele prin care trece împărăţia ţăranii s-au adunat pentru a reînnoi jurămîntul de credinţă pe care înainte cu 140 de ani strămoşii lor l-au prestat Austriei. Primarul Forfotă din Vatra Dornei a supus unei aspre critici politica de neutralitate a României, unde nişte „rublari", adică oameni cumpăraţi de ruşi, propagă ideea colaborării cu Rusia. La propunerea oratorului s-a hotărît să se trimită regelui Ferdinand o telegramă, să nu verse zadarnic sînge românesc şi să nu intre în împărăţie, ci mai vîrtos să poruncească oştirilor sale să lupte a-lăturea cu oştirile împărăteşti. Nistor Andronicescu din Fundul Moldovei făcu propunerea pentru înfiinţarea unui corp de legionari români, motivîndu-şi iniţiativa astfel: „Satele şi oraşele au rămas aproape fără braţe. Dacă ar veni duşmanul, atunci n-are cine să dea o împuşcătură şi să ne apere. De aceea fac propunerea să formăm un batalion de legionari români, care să facă ceva exerciţii cu armele şi în caz de nevoie să ne apere vetrele, femeile, mamele şi copiii noştri. Dragii mei, au şi alt folos, ei nu merg afară din satul lor, prin urmare nici la război, cînd s-ar mai face asentare (recrutare), ci in cazul cel mai rău au să păzească la marginea satului." Era deci evident că scopul adunării era să determine România să intre în război alături de Austria şi să demonstreze lumii că românii bucovineni sînt mulţumiţi cu stăpînirea austriacă, dezminţind pe această cale propaganda refugiaţilor bucovineni din România, care dezvăluiau în faţa lumii atrocităţile jandarmeriei lui Fischer. La 24 noiembrie 1914 apărea în „Neue Freie Presse" din Viena un larg reportaj asupra adunării de la Suceava, intitulat Manifestaţie de credinţă faţă de imperiu din partea ţărănimii române din Bucovina. Aurel Onciul dovedise din nou că înţelege să execute cu acurateţe ordinele primite de la Viena, deopotrivă cu colegul său renegat, Nicolae Wassilko. Jandarmeria aduse curînd la îndeplinire hotărîrea impusă a-dunării de la Suceava. în ziua de 2 decembrie 1914 aproape 1 500 de legionari români fură concentraţi la Cîmpulung. Acolo, colonelul Fischer le luă jurămîntul şi-i înarma cu puşti Werndl şi le 360 7: împărţi banderola negru-galbenă la braţul stîng. Dar legionarii români, deopotrivă cu voluntari ucraineni, nu apucară să-şi arate toată destoinicia lor războinică improvizată. în a cincea zi după adunarea de la Suceava, Cernăuţii căzură la 26 noiembrie 1914 din nou sub ocupaţia rusească. Bocancea şi Gerowski ajunseră din nou în fruntea municipiului Cernăuţi, iar trupele ruseşti, forţind linia Prutului, înaintară vertiginos înspre sudul Bucovinei, ocu-pînd Storojineţul, Şiretul şi Suceava şi urmînd de aproape trupele austriece în retragere spre Cîmpulung şi Dorna. în timpul acestei retrageri, legionarii români primiră ordinul să acopere ca ariergardă retragerea trupelor spre munte, retrăgîndu-se şi ei în mare debandadă spre Cîmpulung. Mulţi din ei fură împuşcaţi de ruşi ca partizani, fiindcă ruşii nu înţelegeau să ie recunoască calitatea de combatanţi. Ultima lor rezistenţă avu loc la Podul Bucătarului din Cîmpulung, unde se risipiră, unii luînd drumul spre Dorna, iar alţii spre Rarău şi graniţa românească. Încercarea ce se făcu pentru a ademeni şi pe arcaşi in serviciul cauzei asupritorilor străini nu a reuşit. O mare indignare cuprinse sufletele bravilor arcaşi care. trecură cu sutele graniţa, pentru a sc înrola în Corpui voluntarilor din armata română dezrobitoare. Aşa se sfîrsi tragica epopee a legionarilor lui Aurel Onciul, cu mulţi morţi şi răniţi dintre aceştia. Aceeaşi soartă o avură şi voluntarii ucraineni ai lui Nicolae Wassilko. înftinpînd rezistenţa anstriufl r»-i »r-mr.1 Cînrr«iU'n<*ul si «.'"in!'.r"< r>r.n 1 sj val..; '• m pontă * >r\A fu reiea în valea Rivit.o. T i t VrnMM* n> *< * •,<ti^,(tM 11' > < (lI i uni I H « i ol-. SXHUlUl. Luptele de tranşee durară toată iarna 19.14 spre 1915, cînd în februarie 1915, armata austriacă, refăcută sub comanda lui Pfîan- 361 zer Maltici lua ofensiva contra ruşilor în Bucovina, reocupînd oraşele Cîmpulung, Suceava, Şiret şi, în cele din urmă, Cernăuţii, în 15 februarie 1915. Guvernatorul Meran se reîntoarse la reşedinţa sa din Cernăuţi şi exercită puterea administrativă pînă în iunie 1916, cînd ruşii ocupau pentru a treia oară capitala Bucovinei. în tot timpul acesta administraţia austriacă funcţiona normal, şcolile îşi reluară cursurile regulat. Numai la graniţa dinspre România înflorea contrabanda cu vite şi alimente pentru oştirea austriacă. Apărarea graniţei dinspre Basarabia era încredinţată maiorului Daniil Pop, care se fortificase puternic la Ostriţa. Populaţia trăia sub regimul stării de asediu şi cenzura scrisorilor. 3. Acţiunea refugiaţilor bucovineni în timpul războiului Declaraţia de neutralitate din partea României (3 august 1914) şi apoi intrarea în război contra monarhiei austro-ungare dezlăn-ţuiră o nemaipomenită persecuţie contra tineretului naţionalist din jurul „Junimii Literare", pe care faimosul comandant al jandarmeriei, Fischer, nu se sfia să-1 califice drept bandă de spioni şi trădători. O proclamaţie semnată de guvernatorul Meran ameninţa cu moartea şi pe cei ce ar fi numai bănuiţi de spionaj şi trădare. Era deci firesc ca, în faţa teroarei dezlănţuite contra lor, mulţi dintre tinerii naţionalişti să se refugieze în Regatul liber, adăpostin-du-se în judeţele limitrofe, din care în timpul neutralităţii, Fischer, după propria sa mărturisire, ridică pe cale de contrabandă nu mai puţin de 66 835 de capete de vită pentru aprovizionarea oştirii austriece. Alţii, şi îndeosebi intelectualii, ajunseră la Iaşi şi Bucureşti, unde în unire cu refugiaţii români din Transilvania dezvoltară o febrilă activitate propagandistă pentru intrarea României în război contra Austro-Ungariei, temniţa popoarelor. Cu ocazia Congresului românilor de peste hotare, care se ţinu la Bucureşti în ziua de 15 martie 1915, voluntarii bucovineni de-puseră jurămîntul de credinţă faţă de steagul tricolor. Adresîndu-se voluntarilor, Ion Grămadă le spunea: „De cum aţi luat haina aceasta, v-aţi îmbrăcat cu cămaşa morţii. Ştiu că vă trimite la moarte sigură. în numele Bucovinei, în 362 t -f numele ţării noastre, ne-am adunat. O simţim în urma noastră, sîngerînd din mii de răni, în agonie. Făceţi-vă răzbunătorii ei! Croiţi hotare mai largi României; de vă vor opri puhoaiele de duşmani, deschideţi-vă cale cu săbiile voastre; sînt noi, strălucitoare, cu fulgere de lumină pe ele: botezaţi-le în sîngele asupritorilor noştri; adăpaţi-le cu sînge. Vi le dăm curate: să le aduceţi îndărăt închegate cu sînge. Bucovina roabă şi îndurerată vă încinge astăzi coapsele cu ele: Fiţi vrednici de ele!". Şi Grămadă a mers cu pildă bună înainte, luptînd la Cireşoaia contra asupritorilor Ţării de Sus a Moldovei, căzînd ciuruit de gloanţe la 27 august 1917 în faţa reţelelor de sîrmă ghimpată, ca erou răzbunător pentru dezrobirea Bucovinei, în vîrstă de 31 de ani. Unii dintre tineri îşi continuau studiile la Universitate, iar alţii intrară ca voluntari în armata română, frecventînd şcolile militare. Presa austrofilă din Bucovina nu găsea cuvinte destul de aspre pentru a veşteji în ochii lui Fischer activitatea propagandistică a refugiaţilor bucovineni, contestîndu-le dreptul „de a se gira în congrese şi miting-uri ca reprezentanţi ai românilor bucovineni şi de a vorbi în numele acestora".Nu era manifestaţie naţională în Bucureşti, la care aceşti „fii rătăciţi" ai Bucovinei să nu fi condamnat, fără autorizaţia lui Fischer şi a ciracilor săi, actele de teroare şi persecuţie din Bucovina şi să nu fi dat expresie dorinţei lor de libertate naţională. La Bucureşti refugiaţii editară chiar un organ propriu al lor, ,Jtevista Bucovinei", sub îngrijirea lui Ilie Torouţiu. Diabolică bucurie produsese în tabăra austrofililor din Bucovina cazul cîtorva tineri bucovineni de la Şcoala de ofiţeri din Botoşani care, într-un moment de descurajare din iarna gerului şi tifosului exantematic care bîntuia în Moldova în 1916 spre 1917, se lăsară ademeniţi la acte de indisciplină, în urma cărora fuseseră deţinuţi la Dorohoi. în calitatea de preşedinte al Comitetului refugiaţilor bucovineni, Ion Nistor primi însărcinarea să viziteze pe aceşti tineri la Dorohoi şi să raporteze asupra stării lor sufleteşti, în cele de mai jos se reproduce raportul pe care Nistor 1-a înaintat ministrului de război şi Marelui Stat Major P.S., pentru a restabili adevărul în cinstea acestor tineri, care s-au dovedit buni români şi 363 I de ispravă. Iată cuprinsul raportului adresat în numele comisiei [ de anchetă: „Domnule Ministru, îndeplinind misiunea cu care avurăm onoarea de a fi însărcinau de excelenţa voastră şi de Marele Stat Major P.S. la 20 iunie 1917 nr.7226, ne permitem a vă prezenta următoarele: în zilele de 21 şi 22 iunie am cercetat pe foştii elevi bucovineni şi transilvăneni din Şcoala militară din Botoşani, care sînt deţinuţi în arestul preventiv din Dorohoi, pentru a cunoaşte starea lor sufletească şi a le face un examen de conştiinţă. Spre acest scop ne-am întreţinut mai multă vreme cu fiecare din ei, ascultîndu-le doleanţele şi examinînd felul lor de gîndire. Spre bucuria noastră ne-am putut convinge că starea lor sufletească este bună şi că sentimentele lor naţionale sînt neatinse, cu toate neajunsurile îndurate în timpul arestului preventiv. I-am găsit înălţaţi sufleteşte mai mult ca oricînd, fiindcă aflaseră de înrolarea camarazilor lor din Rusia. Ei recunosc cu toţii că au făcut un pas nesocotit într-un moment de depresiune sufletească şi-şi exprimă dorinţa de a fi reprimiţi in şcoala militară. Ei doresc din toată inima ca să se şteargă orice amintire de la eliminarea lor din şcoala militară şi să-şi poată relua din nou îndeletnicirile lor militare. intreţinîndu-ne mai multă vreme cu ei, ne-am putut convinge că ei au ambiţia dc a arăta prin purtarea lor viitoare că toate acuzaţiile care li s-au adus au fost neîntemeiate şi că ei au nutrit şi nutresc în pieptul lor cele mai sincere şi mai nobile sentimente româneşti. Ei doresc ca după terminarea şcolii militare să meargă pe front, ca să poată dovedi şi prin fapte că sentimentele lor sînt adevărate. Ei ţinură să repete declaraţiile pe care le făcuseră înaintea comisarului regal, că primesc să fie cetăţeni români fără nici o condiţie şi că doresc din tot sufletul de a contribui prin jertfă şi vitejie la dezrobirea ţărilor lor de origine şi la făurirea României Mari. AscuJtind cu atenţie declaraţiunile lor, ne-am convins pe deplin de sinceritatea lor şi de singura dorinţă pe care o nutresc, ca pasul de nesocotinţă să fie dat cu totul uitării. în urma acestor constatări avem onoarea, domnule ministru, să vă facem următoarele propuneri: 1. Elevii deţinuţi în arestul preventiv din Dorohoi să fie mai 364 întîi echipaţi, fiindcă mulţi dintre ei sînt goi şi desculţi, şi puşi cît se poate mai curînd în libertate, fireşte, cu ordinul de a se prezenta la comandamentul Şcolii militare din Botoşani, unde să fie trecuţi în rîndurile celorlalţi elevi. 2. Acolo să fie supuşi unei vizite medicale pentru ca să se constate cîţi din ei sînt apţi pentru serviciul militar, fiindcă unii din ei sînt bolnavi. 3. Aceia dintre elevi care pot dovedi că au fost ofiţeri şi stegari — Făhnrich — în armata austriacă, să se bucure de acelaşi tratament ca şi camarazii lor veniţi din Rusia. Studenţilor în teologie să li se recunoască drepturile de care se bucură colegii lor din ţară, iar toţi ceilalţi să fie admişi de a continua instrucţia la Şcoala militară din Botoşani. 4. Să li se dea voie 10-15 zile pentru a se putea recrea şi a-şi reglementa chestiunile familiale, după care se vor prezenta la şcoală. 5. Situaţia lor civilă să se reglementeze deopotrivă cu cea a voluntarilor români sosiţi din Rusia. Ca încheiere sîntem de părere ca aceste propuneri să se aducă ia îndeplinire cît se poate de curînd, fiindcă o prea mare întîrziere ar putea uşor să altereze sentimentele lor frumoase, de care sînt însufleţiţi în prezent. Primiţi, domnule ministru, asigurarea distinsei noastre sti-me..." (Urmează semnăturile membrilor comisiei) Marele Stat Major a dispus eliberarea lor, conform propunerii comisiei, iar elevii s-au ţinut cu sfinţenie de făgăduielile lor, întoreîndu-se la şcoală şi îndeplinindu-şi datoria de ostaşi şi buni români. Am reprodus acest document pentru ca să nu cadă nici o umbră asupra refugiaţilor bucovineni din timpul războiului pentru eliberarea Bucovinei. Mulţi dintre refugiaţii bucovineni, ca Dimitrie Marmeliuc, Constantin Ardeleanu ş.a. s-au distins pe front, iar alţii, ca Ion Grămadă, Lascăr Luţia, Breabăn, Zamfir ş.a. au căzut în luptă, amestecînd sîngele lor cu cel al camarazilor din Regat pentru triumful cauzei naţionale. Doi ostaşi bucovineni, Ni-coară şi Dumitru Cătană, au fost împuşcaţi la Satulung, lîngă Braşov, pentru că refuzaseră să tragă în fraţii lor din Regat. * Nenorociţii au fost siliţi să-şi sape singuri groapa în care se rosto- goliră trupurile neînsufleţite. 365 în primăvara anului 1917 numărul refugiaţilor bucovineni şi transilvăneni spori foarte mult cu soldaţii şi ofiţerii români din armata austro-ungară care ajunseră prizonieri în Rusia. Aceştia fură concentraţi la Darniţa, lîngă Kiev, organizaţi în regimente şi brigăzi de voluntari şi chemaţi în ţară ca să lupte pe front. Primele unităţi de voluntari transilvăneni şi bucovineni sosiră la Iaşi la 8 iunie 1917 şi li se făcu, în Piaţa Unirii, o entuziastă primire, fiind salutaţi de preşedintele consiliului, Ion LC. Brătianu, de Octavian Goga şi de Ion Nistor, în numele Bucovinei. „Adresîndu-mă vouă, iubiţi fraţi bucovineni,—zicea Nistor — vă sfătuiesc ca un frate mai mare să păstraţi cu sfinţenie jurămîntul pe care l-aţi prestat m.s.Regelui Ferdinand, primul domn şi purtător de grijă a tuturor românilor, care întruneşte în augusta sa persoană blîndeţea şi înţelepciunea lui Alexandru cel Bun, ho-tărîrea şi vitejia lui Ştefan cel Mare şi dragostea pentru ţărănime a lui Cuza Vodă, înaintea statuii căruia prăznuim astăzi, în Piaţa Unirii din Iaşi, înfrăţirea de arme şi unirea românilor dc pretutindeni, închegaţi prietenie trainică cu camarazii voştri din Regat şi din Ardeal, cu care veţi forma o singură ţară şi veţi vieţui împreună cînd izbînda va fi a noastră. Şi ea va fi! întindeţi mîna prieteneşte şi fraţilor voştri din Basarabia, care luptă umăr la umăr cu voi pentru zdrobirea aceluiaşi vrăjmaş! Steagul tricolor la care aţi jurat nu este nou pentru voi. Sub cutele lui au biruit strămoşii noştri în Codrul Cosminului. Dar de aproape un veac şi jumătate nu mai fîlfîie mîndru peste meleagurile Bucovinei. îmbogăţiţi strălucirea lui cu marea izbînda pe care întreg neamul românesc o aşteaptă cu deplină încredere de la voi şi de la camarazii voştri. Vouă soarta v-a rezervat cea mai mare cinste de care se pot învrednici fiii Bucovinei: cinstea de a împlîn-ta din nou steagul naţional la Suceava şi la Cernăuţi, de unde fusese smuls acum 143 de ani de către răpitoarea pajură habsbur-gică; aceasta va fi cea mai aleasă răsplată a jertfei voastre! Falnici plăieşi ai Bucovinei, cu Dumnezeu înainte!" Prin participarea refugiaţilor la lupta pe front s-a rupt orice legătură între ei şi Imperiul Habsburgic. Defecţiunea ruşilor determină guvernul român să segîndească la organizarea „triunghiului morţii" în Moldova. în clipele acelea de grele încercări, o bună parte dintre refugiaţi, mai ales bătrînii, femeile şi copiii trebuiră să fie evacuaţi în Rusia la Elisabetgrad şi în satele vecine, unde avură de îndurat nespuse lipsuri şi umiliri. Cei rămaşi în Moldova erau obligaţi să-şi reglementeze situaţia civilă şi militară în faţa unei comisii desemnată de Comitetul refugiaţilor. Pentru apărarea intereselor specifice ale refugiaţilor bucovineni se institui la Chişinău un comitet în frunte cu Ion Nistor şi din care făcea parte şi T.V. Ştefanelli. Refugiaţii de la Odessa intrară în legătură cu refugiaţii cehoslovaci din Rusia, cu care avură la Iaşi o conferinţă comună prezidată de profesorul Thomâs G. Masaryk, viitorul preşedinte al Republicii Cehoslovace. Se impunea o acţiune comună a tuturor popoarelor subjugate din Austria contra Casei de Habs-burg, pentru a-i contesta dreptul de a mai dispune asupra lor. La 2 iulie 1917 se constitui, cu autorizaţia guvernului român, o ,Misiune română în Bucovina", cu scopul de a arăta bucovinenilor rămaşi acasă că regele României şi guvernul român se interesează de soarta lor şi că de la Viena nu le mai rămîne nimic de aşteptat. Misiunea îngrijea şi de familiile ofiţerilor şi ostaşilor bucovineni care înotau pe frontul român. Ea combătea propaganda austro-germană şi lămurea pe bucovineni asupra scopului pe care România îl urmărea prin participarea ei la război. Misiunea mai avea să studieze situaţia politică, economică şi administrativă din Bucovina în vederea introducerii administraţiei româneşti, precum şi însărcinarea de a aduna materialul documentar pentru susţinerea cauzei comune româneşti la tratativele de pace. Mai apoi, refugiaţii elaborară chiar un Stavut pentru organizarea serviciului de propagandă românească în Bucovina, care primi aprobarea guvernului român la 1 noiembrie 1918. înainte însă de publicarea manifestului imperial de la Viena, refugiaţii români din Transilvania şi Bucovina, constituiţi la Iaşi în „Comitetul Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia şi al Corpului ofiţeresc de voluntari", trimi-seră la 6 octombrie 1918 regelui Ferdinand al României următoarea declaraţie: „Românii ardeleni şi bucovineni aflători pe teritoriul român, în numele lor şi al fraţilor subjugaţi de acasă, a căror conştiinţă e 366 367 silită şi terorizată şi deci în imposibilitatea de a se manifesta liber, declară cele ce urmează: 1. Cerem să fim liberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi sîntem ferm hotărîţi să luptăm pe toate căile şi prin toate mijloacele, ca elementul românesc în întregimea lui să fie constituit într-un singur stat naţional liber, sub domnia dinastiei române. Războiul între noi şi monarhia austro-ungară nu se va sfîrşi pînă cînd nu vom întrupa idealul naţional integral. 2. Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soartă românilor din Ardeal şi Bucovina, deoarece dînsa veacuri de a rîndul ne-a ţinut în cea mai neagră şi ruşinoasă robie. Toate încercările de federalizare a Casei de Habsburg sînt gesturi disperate ale unei împărăţii osîndite să se descompună şi să piară. Starea românilor din monarhia vecină o va decide biruinţa oştirii române şi voinţa întregului popor român, pe care o va consfinţi hotărîrea congresului de pace la care vor lua parte reprezentanţii României eliberatoare. 3. Cerem ca întreg teritoriul locuit de români din monarhia habsburgică să fie eliberat şi anexat Regatului Român, aşa cum este prevăzut în tratatul de alianţă cu Puterile înţelegerii. 4. Toate declaraţiile din Ardeal şi Bucovina contrarii acestor aspiraţiuni naţionale le considerăm ca stoarse de autorităţile duşmane cu forţa şi declarăm că acele declaraţii nu trebuie să ducă în eroare opinia publică mondială care cere dreptate şi libertate pentru toate neamurile. Majestate, cu nestrămutată credinţă in realizarea idealului naţional, al cărui viu şi mîndru simbol sînteţi majestatea voastră, îndrăznim a prezenta, în numele românilor ardeleni şi bucovineni aflători pe teritoriul regatului României, alăturata declaraţie. Noi, românii ardeleni şi bucovineni, cu adîncă veneraţie şi cu neclintită loialitate ne apropiem de scaunul domnesc, care vrem să fie al tuturor românilor, fiind de mult convinşi că majestatea voastră sînteţi ocrotitorul înţelept al năzuinţelor drepte şi sfinte ale românilor subjugaţi, peatru dezrobirea cărora n-aţi pregetat a aduce cele mai grele jertfe. Cu deplină încredere în puternicul sprijin al majesiâţii voastre, românii ardeleni şi bucovineni care au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară v-au jurat cre- 368 dinţa ca cetăţeni şi ostaşi, sînt gata să aducă orice sacrificiu pentru unirea politică a tuturor românilor şi pentru dinastia română, indisolubil legată de destinele întregului neam românesc. Se închină majestăţii sale prea plecat şi supus Comitetul Naţional al românilor originari din monarhia austro-ungară". Nu ştim dacă cuprinsul acestei declaraţii principiale a ajuns la cunoştinţa celor rămaşi acasă, în Transilvania şi Bucovina. Ştim însă că bunii români, deşi aderau cu tot sufletul la hotărîrile exprimate în ea, nu se puteau pronunţa liber, ca refugiaţii, şi de aceea atitudinea lor trebuia să fie mai moderată şi cu mare reticenţă, precum se va vedea curînd. 4. A treia ocupaţie rusească şi izbucnirea revoluţiei în Rusia (1916-1917) La începutul lui iunie 1916 ruşii întreprinseră o mare ofensivă în Bucovina şi Galiţia, bătînd pe austrieci şi respingîndu-i peste Carpaţi şi cucerind Przemysl-ul. Pornind din Basarabia, ei, călcînd teritoriul român, înconjurară poziţiile austriece de la Mamorhiţa, apărate de maiorul Daniil Pop, şi cuprinseră, la 17 iunie, Cernăuţii. Atacul a fost atît de rapid şi surprinzător, încît guvernatorul Meran şi autorităţile de sub ordinele sale de-abia că putură fugi în grabă spre Vatra Dornei. Ruşii îi urmăriră de aproape, ocupînd fără mare împotrivire oraşele Storojineţ, Şiret, Suceava şi Cîmpulung, reluîud vechile lor poziţii de la Mestecăniş. Autorităţile civile şi ecleziastice din Bucovina se refugiaseră la Praga, unde rămaseră apoi pînă la terminarea războiuiui. Ruşii numiră un guvernator al Bucovinei la Cernăuţi ce funcţiona sub ordinele guvernatorului general al teritoriilor austriece ocupate, care îşi avea reşedinţa ia Liov. Noui guvernate» rus al Bucovinei instala prefecţi şi primari în oraşele Bucovinei, între aceştia se găseau şi români bucovineni, bunăoară preotul Gheorghe Şandru, care fu instalat primar la Cernăuţi. Chiar în fruntea laitropoiiei ajunse un arhiereu ras. înfrîngerea austriecilor în Galiţia, cu căderea cetăţii Przemysl, intrarea Românieijn război alături de ruşi în august 1916, pre- 369 cum şi moartea împăratului Francisc Iosif, întîmplată în noiembrie 1916, siliră pe noul împărat Carol I (1916-1918) să consimtă "prin actul din 5 noiembrie 1916 la proclamarea Regatului Polon. „Eu vreau — zicea noul împărat în manifestul său de la 22 noiembrie 1916 — să fac totul pentru a înlătura cît mai curînd grozăviile şi jertfele războiului şi pentru a redobîndi pentru popoarele mele binefacerile păcii aşa de greu resimţite". Noul împărat primi, la 20 decembrie 1916, demisia lui brnst von Koerber şi desemnă pe Alexandru Spitzmuller cu formarea guvernului. Acesta se constitui însă sub preşedinţia lui Heinrich Clam-Martinic, iar Spitzmuller deţinu portofoliul Finanţelor. La Externe veni Ottomr Czernin, în locul lui Stephan Burian. Czer-nin trecea ca unul din intimii arhiducelui Franz-Ferdinand şi îndeplinise funcţiunea de ministru al Austro-Ungariei la Bucureşti în octombrie 1913 — august 1916. La 31 mai 1917 se întruni Parlamentul austriac cu- un mesaj imperial în care se cerea Parlamentului ca împreună cu Coroana să creeze tuturor popoarelor egal îndreptăţite în cadrul unităţii de stat condiţii favorabile pentru libera lor dezvoltare naţională şi culturală. Cum însă Clam-Martinic nu găsi cuvenitul sprijin la majorităţile parlamentare, el demisiona şi la 23 iunie 1917 fu chemat Emst Seidler in fruntea guvernului. încă la 16 august 1914 — deci curînd după declararea războiului, deputaţii polonezi din Parlamentul austriac se întruniră la Cracovia pentru a-şi formula revendicările politice, cerînd restaurarea Regatului polon prin unirea Galiţiei cu Polonia rusească, ca făcînd parte din Austria, cu arhiducele Ştefan în frunte. După căderea Varşoviei, în august 1915, ei reafirmară revendicarea aceasta şi o repetară şi în mai 1916, pînă ce o şi văzură realizată prin actul din 5 noiembrie 1916, o soluţie austro-polonă, alături de soluţia germano-polonă. în 1917 Austria se arăta gata să cedeze Regatul polon Germaniei, primind în schimb compensaţii teritoriale în România, pe care Ungaria le revendica pentru ea. Prin înfiinţarea Regatului polon la 30 mai 1917 şi înglobarea Galiţiei în noul regat la 5 noiembrie, Austria pierdea legătura teritorială directă cu Bucovina. Aceasta nu putea rămîne în voia în-tîmplării, căci patria-mamă România avea grijă de ea. Una din 370 condiţiile Tratatului secret, prin care guvernul român intrase în război alături de Puterile Antantei, era, pe lîngă dobîndirea Transilvaniei, cea a Bucovinei pînă la Prut cu capitala ei, Cernăuţi, la care ruşii renunţaseră numai după tratative îndelungate şi după ce s-a demonstrat însemnătatea acestui oraş pentru viaţa politică, bisericească, culturală şi economică a Bucovinei. Tratatul secret pentru recuperarea Bucovinei şi Transilvaniei s-a semnat la Bucureşti în ziua de 4/17 august 1916^ La cuprinderea Bucovinei în acest tratat au contribuit foarte mult membrii Comitetului refugiaţilor bucovineni din Bucureşti cu informaţiile şi memoriile lor prezentate guvernului din Bucureşti de sub preşedinţia lui Ion I. C. Brătianu, care arăta problemei bucovinene o deosebită solicitudine. Astfel, soarta Bucovinei părea lămurită, în vreme ce trupele române de sub comanda regelui Ferdinand luptau vitejeşte alături de Aliaţi pentru dobîndirea victoriei desăvîrşite asupra aus-tro-germanilor. Şi aceasta ar fi putut fi obţinută foarte curînd, dacă Ia 27 februarie 1917 n-ar fi izbucnit la Petrograd revoluţia rusească cu răsturnarea ţarului Nicolae al II-Iea şi proclamarea guvernului revoluţionar al hxiAleksandr F. Kerenski. La 27 martie apăru manifestul „Comitetului soldaţilor şi muncitorilor din Petrograd", adresat popoarelor din lumea întreagă, vestindu-le că a sosit timpul să înceapă lupta decisivă împotriva regimurilor capitaliste din toate ţările. Soldaţii de pe toate fronturile erau somaţi să sfărîme jugul despotismului politic, să refuze de a mai fi arma anexiunii şi a tiraniei în mîinile regilor, marilor proprietari şi bancheri şi să primească mîna frăţească pe care soldaţii ruşi o întind camarazilor lor de arme peste munţi de leşuri fraterne, peste rîuri de sînge nevinovat şi de lacrimi, peste ruine de oraşe şi sate fu-megînde, peste patrimonii culturale distruse. Primind manifestul revoluţionar, soldaţii de pe diferite fronturi se constituiră în comitete revoluţionare de armate, divizii şi garnizoane, care se întruneau apoi în congrese ostăşeşti. Unităţile ruseşti din Bucovina aparţineau Armatei a VHI-a, care se întruni la 23 aprilie 1917 la Cernăuţi spre a depune jurămîntul pentru republică. Ziua de 1 mai fu sărbătorită la Cernăuţi cu un deosebit fast, cu adunări, manifestaţii şi cuvîntări revoluţionare. Tot atunci se răspîndiră în mulţime ziare şi manifeste revoluţionare ce ve- 371 neau de la Petrograd. Ca organe locale apărură „Izvestia" Armatei a VUI-a şi „Izvestia" Garnizoanei cernăuţene a sovietului deputaţilor soldăţeşti. Se observa însă că soldaţii ucraineni îşi aveau comitetele lor, separate de cele ruseşti, precum şi manifeste şi publicaţii în limba ucraineană. îndată după izbucnirea revoluţiei, o deputăţie ucraineană se prezentase la Petrograd cu cererea de a introduce limba ucraineană în administraţie, justiţie şi şcoală, precum şi numirea unui comisar al Ucrainei pe lîngă guvernul central rus. La 6 aprilie 1917 se întruni la Kiev primul congres naţional panucrainean, la care luaseră parte 813 reprezentanţi din toate regiunile maloruse, ru-tene sau ucrainene. După îndelungate dezbateri, foarte animate, congresul ceru reorganizarea Rusiei pe baiăfederativă, recunoaşterea autonomiei naţionale a Ucrainei şi introducerea regimului republican. Congresul trecu apoi la alegerea unor reprezentanţi naţionali ai Ucrainei, 150 de membri, alcătuitori ai Radei centrale, care alese din rîndul ci un aşa-numit Secretariat general, în frunte cu profesorul Miliai! Htuszewski, şi din care mai făceau parte, între alţii, V. Vinicenko, A. Sulgbin, S. PetHura ş.a. Guvernul central de ia Petrograd refuză însă să recunoască noul guvern ucrainean. Numai după lungi truative se ajunse la recunoaşterea provizorie a guvernului de la Kiev, care prin „universalul" lui din 10 iunie proclamă autonomia Ucrainei în graniţele Rusiei, cuprinzînd 10 gubernii, din care guvernul central încuviinţă numai 5. i.,a 4 au#;st 1917 apăru ucaztsl «uvemului centrai de ta Petrograd prin care se rccarjcjai iia!:; aor.ua !.....r„,ru;i asupra i^ibvmuiot Kjcv. v o Inima. Puir. * i .)*".. ,.y<.i v*. ti', i. l . - u iî nd Caw.tittîU cviOltaUfc rttwviui su \a iu)J;îf; •.«» • i!f*:.-t«vr f>rW» ••■<•< *»'>■■ te cdiMt.iU cruri nu dăinui decît pînă h tc,nr,. L. ,ouo/no" ! Z * ^ 01 m UcfaWa 0 revoitâ «™«* «* conducerea noului D^Z, 372 in frunte cu Simeon Petliura, ales de Liga naţională care număra între membrii săi pe V. Vinicenko, F. Schevetz, A. Makarenko ş.a. Cu ajutorul trupelor ucrainene regulate ale haidamacilor, hatmanul Skoropadski, care se sprijinea pe nemţi şi pe corpurile de voluntari, fu răsturnat şi scăpă ascuns într-un vagon sanitar cu destinaţia Germania. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 Comitetul militar revoluţionar din Petrograd, cu ajutorul marinarilor de la Kronstadt, răsturnă guvernul provizoriu al lui Kerenski şi trecu puterea în mîi-nile celui de al II-lea Congres general al Sovietelor din Petrograd. în şedinţa sa de la 26 octombrie Congresul adoptă un manifest către muncitori, soldaţi şi ţărani, redactat de V. I. Lenin, prin care se arată că puterea în întreaga ţară trece în mîinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, care sînt chemaţi să asigure în întreaga Rusie o nouă ordine revoluţionară. Congresul hotărî să încheie o pace democratică, fără anexiuni şi fără despăgubiri precum şi naţionalizarea marilor proprietăţi rurale. Se constitui un guvern muncitoresc-ţărănesc numit Consiliul Comisarilor Poporului, prezidat de Vlaâimir Ilici Lenin. La 4 decembrie 1917 Directorul ucrainean alungă pe nemţi din Kiev şi se reinstala în capitala Ucrainei. La aceeaşi dată Consiliul Comisarilor Poporului din Petrograd recunoscu independenţa şi suveranitatea Ucrainei, dar îi declară totodată război, con-siderînd guvernul ei ca burghez. în faţa noii constelaţii politice din Rusia, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena nu mai insistau asupra creării unei Ucraine Mari sub sceptrul habsburgic, ci se mulţumeau cu mai puţin, în şedinţa Parlamentului din 12 iunie 1917 deputatul galiţian Romanozcek susţinea că ucrainenii din Galiţia persistă asupra depărtării Galiţiei orientale de Galiţia occidentală poloneză şi unirii ei cu Bucovina nord-vestică, într-o provincie ucraineană autonomă a Casei de Habsburg. în cazul desfacerii monarhiei austro-ungare, la această Galiţie ucraineană să se ataşeze şi Rusia subcarpatică, pentru ca ucrainenii austro-ungari să nu rămînă mai prejos de conaţionalii lor din Ucraina rusească. în numele ucrainenilor din Bucovina lua cuvîntul renegatul Nicolae Wassilko pentru a declara în şedinţa Parlamentului din 16 iunie 1917 soli- 373 claritatea cu conaţionalii lor din Galiţia în aspiraţiile lor politice, însufleţiţi şi ei de acelaşi ideal naţional, ce culminează în unirea tuturor ţinuturilor locuite de ucrainţi în graniţele unui stat propriu naţional. Acel ideal consta în „crearea unei provincii care să cuprindă toate regiunile ucrainene din monarhia austro-ungară, provincie care să se bucure de autonomia naţională, să facă parte din Austria şisă rămînă sub stăpînirea împăratului Austriei". Was-silko încheia cuvîntarea sa cu nădejdea în izbînda steagurilor austriece pe frontul de pe Isonzo, pentru ca şi ucrainenii din Rusia să poată fi eliberaţi de sub jugul ţarist, iar cei din Galiţia de sub jugul polon. în timpul în care deputaţii ucraineni din Parlamentul din Viena făceau planuri pentru unirea Galiţiei orientale, a Bucovinei şi a Rusiei subcarpatice într-un stat naţional sub sceptrul Habsbur-gilor, Bucovina aştepta din clipă în clipă intrarea trupelor româneşti eliberatoare pe teritoriul ei, iar profesorul Masaryk trata în America cu reprezentanţii ruşilor subcarpatici alipirea lor la Cehoslovacia, încheind în iulie 1918 cu dr. Zatkowicz, reprezentantul ruşilor din Ungaria, pactul de la Philadelphia, prin care li se garanta autonomia naţională în graniţele republicii cehoslovace. Aceasta nu împiedică, însă, pe preotul bucovinean Casian Boha-tyretz, căpetenia rutenilor bătrîni rusofili, să ceară într-un memoriu apărut la Marburg, în Stiria, constituirea Carpatorusiei, cuprin-zînd în graniţele ei Bucovina de sud, cu oraşele Şiret şi Storojineţ şi cu mînăstirile Putna şi Suceviţa. De altfel pretenţiile rutenilor bătrîni rusofili nu se mărgineau numai la Bucovina, ci revendicau pentru ei chiar Moldova întreagă, pe care ei o considerau — pe nedrept — ca fostă parte a principatului de Halici. Cursul evenimentelor a pus însă capăt pretenţiilor nedrepte ale ucrainenilor şi ruşilor asupra Bucovinei, care era sortită să se întoarcă la patria mamă, România. 5. Tratativele de pace de la Brest-Litovsk (noiembrie 1917- februarie 1918) Propaganda pacifică din armata rusă a avut drept urmare dezorganizarea frontului de luptă, pe care soldaţii îl părăseau, în-torcîndu-se acasă. Kerenski făcea încercări disperate pentru a de-ft termina pe soldaţi să continue lupta pînă la izbîndă, pe care el o f, socotea foarte aproape. Armata generalului Kornilov încercă o v< ofensivă în Galiţia orientală, dar elanul de luptă al ruşilor dispăru, astfel că austriecii li se putură împotrivi cu succes în august 1917 la Tarnopol. După această înfrîngere, soldaţii ruşi nu mai voiau să lupte. Ei începură să fraternizeze cu inamicul şi să lase descoperit şi frontul român de la Mărăşti, unde comandamentul român opri ofensiva, trimiţînd trupe în Bucovina pentru apărarea flancului drept. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 Partidul Bolşevic din Rusia, condus de Lenin şi Troţki, răsturnă guvernul Kerenski şi luă în mîinile sale frînele guvernării. Ajunşi la putere ei se grăbiră să încheie pacea cu Puterile Centrale. Generalisimul Krilenko adresă beligeranţilor un manifest, invitîndu-i să înceapă tratativele de pace. în urma apelului lui Krilenko soldaţii ruşi se grăbiră să în-I cheie ei înşişi armistiţii pe diferite sectoare ale frontului. în felul acesta încetară luptele pe frontul rusesc. • La 27 noiembrie 1917 apărură la Cernăuţi primii soli de pace, T cinci soldaţi ruşi conduşi de doi subofiţeri care fură bine primiţi | de generalul german Litzmann şi ospătaţi. La masă subofiţerul Po-cosales rosti un discurs în care arată că soldaţii ruşi s-au săturat de ţ război şi doresc sincer să încheie pacea. între timp, însă, în Ucraina se petrecură evenimente foarte importante. La lovitura de stat a bolşevicilor din Petrograd, Rada ucraineană din Kiev răspunse cu proclamarea independenţei statului ucrainean prin universalele din 7 noiembrie 1917 şi 9 ianuarie 1918. Un aprig război civil izbucni între ruşii bolşevici şi u-crainţi, care se sfirşi cu căderea Kievului în mîinile bolşevicilor la 26 ianuarie 1918. La apelul lui Krilenko, contele Czernin, ministrul de externe al Austriei, răspunse că guvernul de la Viena primeşte bucuros 375 demersurile ruşilor pentru pace şi că împăratul este gata să încheie un armistiţiu şi să înceapă tratativele de pace. Plin de bucurie, împăratul Carol I sosi în persoană la Cernăuţi pentru a inspecta frontul şi a încuraja străduinţele ruseşti de pace. La 30 noiembrie 1917 primul ministru Seidler declara în faţa Parlamentului că Austria doreşte o pace care să fie compatibilă cu sentimentul de onoare al fiecărui beligerant şi care să aibă la bază principiul: fără cesiuni teritoriale şi jertfe economice. Hotărîrea guvernului austriac era să trateze cu ruşii şi ucrainenii o pace, fără compensaţii şi fără anexiunF, pentru a menaja ideologia ruşilor şi ucrainenilor revoluţionari şi în bună parte bolşevizaţi. Austria renunţase la as-piraţiunile ei asupra Ucrainei Mari, cu care fusese amăgită mereu de deputaţii ucraineni. Ea se arăta însă gata să unească Galiţia orientală, Bucovina şi Rusia subcarpatică într-o provincie de Coroană austriacă în care ucrainenii austrieci să se bucure de deplina lor autonomie naţională. Aceasta era însă o concesiune combătută de românii din Bucovina, polonezii din Galiţia şi guvernul maghiar de la Budapesta pentru Rusia subcarpatică. Cu aceste instrucţiuni plecă Ottokar Czernin, cancelar austro-ungar, la Brest-Litovsk unde începură, la 20 noiembrie 1917, tratativele de pace cu ruşii şi ucrainenii. Delegat al Rusiei sovietice era comisarul poporului Troţki, iar delegaţii Radei ucrainene din Kiev — Iefim Gregorowicz Medwedew şi Vasile Matwjewicz Schachrai, avînd pe Vladimir Petrovici Satonski ca secretar; oameni tineri, fără nici o experienţă diplomatică, ieşiţi numai atunci de pe băncile şcolii. La primul schimb de vedere pe care Czernin îl avu cu delegaţii ucraineni, aceştia nu-i centră nici mai mult, nici mai puţin decît cesiunea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice. Pretenţia aceasta neaşteptată zgudui aşa de puternic pe cancelar, încît el suferi un şoc nervos, care îl ţinu două zile la pat. în convorbirile ce urmară împuterniciţii Radei conveniră ca Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia să fie unite în Ucraina de Vest, cu garantarea deplinei autonomii naţionale. Pentru a sprijini aceste pretenţii, ucrainţii din Rusia convocară în grabă un „congres naţional al muncii" care proclamă la 3 ianuarie 1918 unirea Galiţiei cu Ucraina. La Brest-Litovsk sosi şi renegatul Nicolae Wassilko ca să asiste la actul de vînzare a ţării care-i dăduse viaţă. Dar el n-a fost admis să ia parte la tratative, după cum dorea. Pe tema organizării Ucrainei apusene ca ţară autonomă continuări tratativele întrerupte şi iarăşi reluate de la Brest-Litovsk. Cancelarul Czernin era luat în derîdere de Troţki că tratează o pace „cu delegaţi fără ţară, fiindcă singurul teritoriu de care mai dispuneau delegaţii Radei de la Kiev ar fi doar duşumelele camerelor lor de la hotel, pe care aceşti delegaţi le mai deţin la Brest-Litovsk". Observaţiile ironice nu abătură însă pe Czernin de la continuarea tratativelor de pace cu Ucraina şi ducerea lor la bun sfirşit. Sub presiunea foametei care domnea în Austria, şi îndeosebi la Viena, el încheie cu „Directoriul" ucrainean de la Kiev o convenţie secretă ce obliga guvernul austriac să aducă pînă cel tîrziu ia 15 iulie 1918 în faţa Parlamentului un proiect de lege prin care teritoriile ucrainene din Galiţia să fie unite cu cele ucrainene din Bucovina — în vechiul regat al Haliciului, pe care împăratul urma s4 .! proclame în felul în care proclamase restaurarea vechiului re-g-st polonez. In schimb, Ucraina se obliga să furnizeze de urgenţă Austriei an milion de puduri de grîu şi alte alimente, pentru hrana poporului din Austria lihnită de foame. Tirgul acesta ruşinos, cel puţin în ceea ce priveşte Bucovina, s-a încheiat şi s-a parafat la 9 februarie 1918 la Brest-Litovsk, iar primarul Vienei ÎI numi pacea pîinii — Brotfrieden. Prin acest tratat Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria, cu sateliţii lor, ;:'iil»una iţi furcia. recunoscură macrx'/nuenţa si suveranitatea "'"i;vji-;T'j'j y«-i» ■> ' gothico, ed. Bonn 1833-38, ed. Comparetti, Roma 1895. Procopovici, Alexe, 25 de la Unirea Bucovinei, Sibiu, 1943. Pro memoria zur Bukowiner Landespetition im Jahre 1848 im Betreffder provinziel-len Sonderstellung der Bukowina, Viena, 1849. Proprietăţile ondaţionale ale bisericii gr. or. din Bucovina, în „Candela", XIII, 1894. Propunerile episcopului Eugenie Hacman la Sinodul din Carlovăţ, ed. de I. Puşcariu, în Mitropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, Acte, II, p. 248-285. Protocolhtm Commissionis sub 4-ta aprilis 1780 Viennae habitae, ed. Hurmuzachi, Docum. VII şi I. Polek în Jahrbuch des Buk Landesmus. III. Pumnul, Aron, Privire răpede peste două sute şease zeci şi şapte de proprietăţi aşa numite moşiile mmăstireşti, din care s-a format măreţul Fond religionar al bisericii drept credincioase răsăritene din Bucovina, Cernăuţi, 1865. Puşcariu I., Documente pentru limbaşi istorie, I. Sibiu, 1889. Puşcariu, I., Mitropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, Acte I şi II, Sibiu, 1904. Raportul lui Enzenberg din 5 septemvrie 1779privitor la pribegii ruteni din Bucovina, Mss. K. u. k. Kriegsarchiv. Sign. 1779-14-197. Raportul lui Garampi către baronul Puchler în chestia înfiinţării unui episcopat gre- co-catolic în Bucovina, Mss. K. u. k. Kriegsarchiv. Sign. 1780-62-220. Raportul privitor la destrăbălarea huţanilor din Bucovina şi Galiţia, Mss. în Arhiva Ministerului Cultelor şi Instrucţiei, Fasc. 18. A Bucovina. Regnautt, E., Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene, trad. de G. Fătu, Iaşi, 1856. Regulamentul de alegere penaţi congresul bisericesc ortodox-oriental al Bucovinei, votat de congresul constitutiv în şedinţele din 28 şi 29 iulie 1882, în „Candela", I, p. 140-138. Regulamentul duhovnicesc, (Geistlichen Regulierungsplan), de la 1786 la Călinescu, Normaliensammlung, I. Reînvierea rranăstirihr din Bucovina, în „Concordia", VI. Reli, Simion, Din Bucovina vremurilor grele. Schiţe istorice, Cernăuţi, 1926. Reli, Simion, Oraşul Şiret în vremuri de demult, Cernăuţi, 1927. 432 Reli, Simion, Propaganda catolică austriacă împotriva bisericii ortodoxe române din Bucovina, Cernăuţi, 1928. Repta, Viadimir, însemnătatea moravurilor, datenelorşi obiceiurilor religioase pentru desvoltarea culturală, în „Candela", II. Repta, Viadimir, Psihologia şi însemnătatea ei pentru desvoltarea culturală şi înaintarea vieţii religioase, în „Candela", VII. Rînduiala de alegere pentru congresul bisericii greco-orientale din Bucovina, în „Foa- ea legilor provinciale", 1870, nr. 12. Rînduiala la prepararea şi sfinţirea Mirului, Mss. Rom. Biblioteca Academiei Române, nr. 259şi 308. Rohrer, I., Bemerkungen auf einer Reise von der tur/dschen Grenze uber die Bukowina... nach Wien, Viena, 1804. Rohrer, I., Die Wallachischen Bewohner des oesterreichischen Kaiserstaates în Vater- lândische Blătter, 1810. Rohrer, I., Politisch-arithmetischer Versuch uber die Bukowina, ibid., 1812. Romstorfer, K. A., Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între anii 1895-1904, trad. de Al. Lepădatu, Bucureşti, 1913. Romstorfer, K. A., Die Erbffnung der in der gr. or. Klosterkvrche Putna befindlichen Furstengrăber im Jahre 1856, Cernăuţi, 1904. Rosetti, Radu, Pămthtul, sătenii şi stăpânii în Moldova, I, Bucureşti, 1906. Roşu, Ion, Mihai Eminescu. I. Originile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989. Rutenizarea Bucovinei şi cauzele desnaţionalizării poporului român, de un bucovinean, Bucureşti, 1904. Saghin, Şt, Din actele şi documentele privitoare la istoria Bucovinei, în „Candela". Şaguna, Andrei baron, Anthorismos sau Desluşire comparativă asupra broşurii „Dorinţele dreptcredinciosului Cler din Bucovina". Sibiu, 1861. Sbiera, Ioan Gh., Aron Pumnul Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, Cernăuţi, 1889. Sbiera Ioan Gh., Familia Sbiera după tradiţie şi istorie şi Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi 1899. Sbiera, Ioan Gh., Mişcarea bisericească a românilor din Bucovina, în „Candela", XV. Sbiera, Ioan Gh., Mişcări literare în Bucovina, Oradea Mare, 1890. Sbiera, Ioan Gh., O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850 împreună cu nişte notiţe despre familia Hurmuzachi, Cernăuţi, 1899. Sbiera, Ioan Gh., Prima adunare poporală în cauza autonomiei bisericii dreptcre-dincioase din Bucovina, Cernăuţi, 1870. Sbiera, Ioan Gh., Sfihta Scriptură lămurind singură îndestul regularea referinţelor noastre bisericeşti din Bucovina, Cernăuţi, 1864. Sbiera, Radu I., Amintiri despre Eminescu, Cernăuţi, 1903. Schematismus der gr. or. Bukowiner Diozese, Cernăuţi, 1840-1914. Schiltberger,I., Reisen in den Orient und wunderliche Begebenheiten, zwischen 1395-1427, ed. H. I. Penzel, Miinchen, 1814. Schmedes, Karl Rit v., Geographisch-statistische Ubersicht Galiziens und der Bukowina, Lemberg, 1867. 433 Scriptores Renan Polonicarum, voi. VII. ■ Şesan, Valerian, Zece ani de la Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă pe teren bisericesc, în volumul Zece ani de la Unirea Bucovinei, Cernăuţi, 1928. Sfat cu sătenii despre autonomia şi congresul bisericesc din Bucovina, în „Albina", VI. Simionescu, Ion, Bucovina, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1939. Silvestru, Morariu-Andrievici, Apologie der orthodoxen gr. or. Kirche der Bukowina, Cernăuţi, 1885. Silvestru, Morariu-Andrievici, Apologie der orthodoxen gr. or. Kirche der Bukowina, Cernăuţi, 1890. Sion, G., Notiţe despre Bucovina, Bucureşti, 1882. Slavici, Ioan, Die Rumanen in Ungarn, Siebenburgen und der Bukowina, Viena, 1881. Slavisierung der Bukowina, von einem Bukowiner Rumanen, Cernăuţi, 1904. CMaji-Croumfl, Or. ByKOjjHHhcxa Pycb, Cernăuţi, 1897. Spezial-Ortsrepertorium der Bukowina, f 880-1890. Spîeuy, G., Beschreibung der Bukowina, ed. I. Polek, Cernăuţi, 1893. Spleny, G., Individual-Ausweis iiber die in dem K K Bukowiner District sich befind- lichen Grundherrschafien sarnt deren Ortschaften, ed. Werenka, Topographie der Bukowina. Spleny, G., Ortschafts-Verzeichnis der Bukowina, ed. I. Polek, în Jahrbuch desBukowiner Landes-Museums, I. şi D, Werenka, Topographie der Bukowina. Statut pentru congresul bisericesc al arhidiecezei ortodoxe orientale tn Bucovina, în „Candela", I, p. 125 urm. Stenographische ProtokoUe des Bukowiner Landtages, 1863,1864,1866. Stoger, M-, Ubersicht. des ersten Regulierunjp-Plans fur dos Kirchenwesen der nicht unierten Griechen in der Bukowina, in „Oesterr. Archiv", 1832, nr. 22-23,27, 29-31. Stralil, Ph-, Geschichte des russischen Staates, Hamburg, 1832. Stupnicki, H., Das Kbnigreich Galizien und Lodomenen sarnt dem Henogtume Bukowina, Lemberg, 1853. Styrcea, V. Frh. v., Zur Organisierung der gr. or. Kirche in der Bukowina, in „Rum. Revue", VI, 1890. Szych, I., Apologie der gr. or. Kirche de Bukowina No. I und II beleuchtet von einem gr. kath. Seelsorger in der Bukowina, Cernăuţi, 1890. Stefanelli, Teodor, V., Cadastru şi cărţi tabulare, Cernăuţi, 1923. Stefanelli, Teodor V., Chestiunea bisericească tn Bucovina, în „Ţara Nouă", nr. 7- 8, Bucureşti, 1912. Stefanelli, Teodor V., Dascălul Ţăntilă, în „Convorbiri Literare", XV, p. 270 urm. Stefanelli, Teodor V., Eminescu şi Bucovina, Cernăuţi, 1934. Ştefanovki, Sofia, Istoricul şi activitatea „Societătii doamnelor române din Bucovina", în volumul Românii din Bucovina..., Cernăuţi, 1906. Tătărescu, Gh-, Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Craiova, 1940. Tcaciuc-AIbu, Nicolae, Bucovina de Nord, 28 iunie 1940 - 28 iunie 1941, Sibiu, 1941. Tcaciuc-AIbu, Nicolae, Cîteva cuvinte despre românii rutenizaţi din Nordul Bucovinei, Cernăuţi, 1926. 434 Teutsch u. Flrnhaber, Urkundenbuch zur Geschichte Siebenburgens, în Fontes Rer. Austriacarum, II. Abt., XV. Theophylaktes Slmocattes, ed. De Boor, Leipzig, 1887. Tofan, Gheorghe, Şcoala primară tn Bucovina, Vălenii de Munte, 1909. Tofan, Gheorghe, Viaţa românească tt Bucovina Politica, în „Viaţa Românească", 3/9, Iaşi, 1908. Toma, lorgu, Din neajunsurile Bucovinei, Cernăuţi, 1924. Toma, îorgu, Societatea „Şcoala Română din Suceava", Suceava, 1909. Topographiseh-statistische Ubersicht der Bukowina, in Hesperus supl. nr. 8, la voi. 27, Praga, 1820. Toroutiu, Ilie, E., Poporala şi clasele sociale din Bucovina, 1916. Toroutiu, Ilie, &, Românii şi clasa de mijloc din Bucovina. Studiu statisdc, 2 voi., Cernăuţi, 1912. Torouţiu, Ilie, E., Românii şi clasa intelectuală din Bucovina. Notiţe statistice, Cernăuţi, 1911. Ţopa, Ovid, Ceremuşul alături de Nistru. Mazilii şi răzeşii din Bucovina pentru Basarabia, Cernăuţi, 1926. Ţugui, Pavel, Contribuţii la o istorie a mişcării cultural-ştiinţifice din ţinuturile bucovinene, Craiova, 197*7. Ungureanu, V., Mişcarea bancară din Bucovina în ultimii zece ani, în volumul Zece ani de la Unirea Bucovinei, Cernăuţi, 1928. Ureche, V. A., Notiţe despre Slobozii, în „Anal. Acad. Române", IX. Un incident din vieaţa mitropolitului Teoctist Blajevki, în „Telegraful Român", XXV, nr. 27. Unser Kirchenregiment, in „Der Patriot", 1872, nr. 25,28,30,32 şi 34. Vaterlăndische Blătter des oesterreichischen Kaiserstaates, 1808 şi 1813. IHnrpaiiKHii, I., MscbTO roaoptn, ByKOamKtxo-pycxoro, în Jagic Festschrift, Berlin, 1908. VcJteidiga- des Volkes an Kaiser Joseph II in Betreff seiner Auswanderungsverord-nung Viena, 1785. Von und aus der Bukowina, ed. Schlozer, in Staatsanzeiger, I, şi Hurmuzachi, Do-cwn VII. Vorobchievici, Eugenie, Privire scurtă istorică statistică asupra arhidiecezei ortodoxe orientale a Bucovinei şi Dalmaţiei, Cernăuţi, 1893. Vorobchievici, Ipolit, Sfinta mînăstire Dragtmdrna, Suceava, 1908. Vorobchievici, Octavian. La noi în Bucovina, Bucureşti, 1937. Voronca, Zaharia, Rutenizarea Bucoiinei, Cernăuţi, 1903. Vortrag ies Hof-Kriegs- Ratlts vom 16 Mân 1780, die Umwandermg der Galizischen unierten Unterthanen in der Bukowina und ihre Abmichung zur schismatischen Kirche, dam die Bestelhmg emes unierten Bischofes in der Bukowina betreffend, Mss. K. u. K. Haus- Hof-und Staatsarchiv, Sign. St. K. Index 1780, nr 1968. Wedkiewkz, E. St, Zur Charakteristik der rumănischen Lehnwbrter im Westslawi-schen, in Mitteilungen des Rum. Seminars an der Universităt Viena, 1,1914. 435 Werenka, D., Bukowina's Entstehen und Aufbluhen, „Mana Theresia's Zeit", I, Viena, 1892. Werenka, O., Die Grenzregutierung der Bukowina, in lahrb. d Buk Landesmuseums, 111. Werenka, D., Măria Theresia und die Bukowina, în „Wiener Zeitung", 1888, nr. 107. Werenka, D., Topographie der Bukowina, Cernăuţi, 1895. Wickenhauser, F. A., Die Deutschen Siedelungen in der Bukowina, I şi II, Cernăuţi, 1885-1887. Wickenhauser, F. A., Die Mark Hottn unter oesterrekhischer Verwattung, in Bukowiner Hauskalender, 1868. Wickenhauser, F. A., Moldauisch- undRusskh Kimpohmg (Huzulen) und die Ein-wanderung der Lipowaner (Moldo, V), Cernăuţi, 1891. Wolf, Andreas, Beitrăge zu einer statisdsch-historischen Beschreibung des Fiirsten-tumsMoldau, I Hermannstadt, 1805. XenopoL A. D., Istoria românilor fh Dacia Traiană, voi. V, Iaşi, 1892. Zieglauer, F. von, Geschichdiche Bilder aus der Bukowina zur Zeit der oesterreichischen Occupatton, I-XII, Cernăuţi, 1893-1908. Zur Begrundung der Bukowiner Landespeătion, Viena, 1848. INDICE DE NUME* Abramovici — 55. Abramovici Gherasim — 35,36,47, 65. Alecsandri Vasile — 97,105,154, 158,160,161,165,169,206,228, 253,254,255,259,286,287,288, 292,293,298. Alessani Ironim — 114,140,232, 233,244,245,246,247,251,345. Aiexandrescu A. — 293. Alexandru — 164. Alexandru cel Bun — 226,275,365. Alexandru Ioan I Cuza — 97,221, 365. Alexianu Gheorghe — 414. AU Paşa — 11. Amadei Rudolf — 114. AndrăssyGyula — 178,240. Andrei — 64. Andronicescu Nistor — 359. AnestinD. — 165. Anghel D. — 288,294. Anghel Ioan — 393. Anuoh — 38. Anton de Marki — 49. Antonescu Ion — 419. Antonie — 53. Antonie Angelovici — 66. Antonie, egumen — 38,40. Arcadie Ciupercovici — 206,341, 345. Ardeleanu Constantin — 364. Arndt — 274. • întocmit de Liliana Saraev. Arou — 53. Asachi Gheorghe — 74. Aslan Vasile — 55. Atanasovkl Ştefan — 81. AUasIacob — 244. Auersperg AdoU — 187,240,244, 245,246,257. Auersperg Carlos — 178. Auriii — 399. Baitol Ştefan — 357. Baloşescu Gheorghe — 46. BalsAlecu — 59. Balslordache — 55. Balş Lupul — 55. Balş Vasile — 11,29,30,34,36,42, 43,52,55,56,58. Barco — 11. Barijiu Gheorghe — 97,154,173. Bastassich, Iosafat — 31. Başotă Anastasie — 146. Babeş Vicentiu — 173. Bach Alexander — 114. Bach Eduard — 107. Badeni Kasimir — 258,262. Bălan Grigore — 393. Băleanu Gavril — 204. Barbută Ştefan — 125. BărnuUu Simion — 159. BârsescuAgatha 293. Beck Max. Viadimir — 52,262,322, 331. Beddăus — 19,20. Bejan Dionisie — 380,388,393, 394,400. 437 BelcrediRichard — 116,135,156, 177,210. Beldiman Gheorghi — 55. BeUlnf — 292. Benedek Francis — 177. Bendella Demetrie — 244. Bendevschl(Bendescu) Mihai — 304. Berariu Artemie — 155,108. Berariu Constantin — 260, 262, 295,297,298,408. Bereghy Paul — 32. Berlinschi Ilie — 393. Beuca Costineanu Severin — 297, 298. Bienerth Richard — 332,333. Blaremberg — 292. Blîndu Nicu — 260. Bhunegen Heinrich — 28,51. Boancheş Gheorghe — 393. Bobescu A.L. — 292. Boca Nichila — 19. Boccancea Temistocle — 295,297, 298,356,360. Bodealsidor — 301,379. Bodnar Mihai — 99,100,101,143. Bodnărescu Leonid — 168. Bodnărescu Samson — 145,146, 168,174,206. Bodnărescu Ştefan — 295. Bodnărescu VasUe — 389,393,400, 408. Bogdan-Duică Gheorghe — 261, 289. Bogdan Vodă cel Bătrui — 68. Boldur Vasile — 408. Boleanu — 173. Bolintineanu Dimitrie — 105,154, 29S. Bostnic Artemon — 151. Botezat Eugen — 297,301,393. • Botezata IonUă — 48. Botezata Samuil — 73,74. Bourguignon de Baumberg Frizerie — 264,265,267,309,341, 342,343,344. Kozdech Gustav — 144,187, 278. Branişte Vaierhi — 263,287. Breabăn Castan — 260,262,364. Brătianu Gheorghe — 419. Brătianu Ion LC. — 365,370,402, 406,407,419. Buburuzan Alexandru — 357. Bucevschi Dimitrie — 307,393,400. Bucevschi Epaminonda — 147,274. Buchenthal Constantin — 288. BuchentalT. — 93,128. Buchenthal Victoria — 249. Budal-Deleam. ioan — 48,53,61, 66,67,77,78,80,81. Bujor Teodor — 282. Buliga Gherasim — 148,189,278. Baliga Ioan — 148. Biuian Stephan — 369. BurlâVasile — 110,111,145,146, 147,148,162,168,173,218. Bumbac Ion — 147,148,158,162, 168,173,282,285,294. Bumbac Vasile — 110,111,147, 148,155,158,162,168,173,175, 205,278,297,298. Buzdugan Ion — 394. Caienciucloan — 92,125,152. Calimah Gavriil — 32. Calimah Teodor — 48. Calmuţchi — 90. Calmujcni Mihalache — 59. Calotescu — 419. Canănău Vasile — 11. Candrealoan — 393,400. Cânta D. — 97. Cantecuzino Constantin — 59. Caniaciiztno Grigore — 97. Cantacuzino Ion — 55. Cantacuzino-Paşcanu Nicolae — 150. Cantemir Dimitrie — 311. Capri — 55,93. Carabioschi Nicu — 393. CaradaE. — 165. Carol I de Habsburg — 355,369, 375,376,377,379,384. Carol I de Hohenzollern — 135, 209,232,253. Carol al II-lea de Hohenzollern — 418. CatapolA. — 292. Catargiu Constantin — 55. Cazaciiu Gricore — 394. Cazimir Petru — 97. Cazunlr Vasile — 97. Călinescu Mihai — 247,281. Călinescu Miron — 162,164,346, 347, 348. Cătană Dumitru — 364. Câtană Nicoară — 364. Cătânescu — 150. Chelard Paul — 311. Chelariu Gheorghe — 145,146. Chisanovki Mihf.i — 315. CipariuTimotei — 97,154,161. Ciugureanu Daniel — 419. Ciupercă Mihai — 99. Ciupercovici Leon — 152. Ciurcu Alexandru — 173. Cindea Romul — 408. Cîrlova Vasile — 105. Cirstea lenache — 169 Cirstea Ion — 149. Cirstea Nicolae — 128. Cirstea Vasile — 99. Claim Cornel — 393. ClamMartinic Heinrich — 369. Cneajovici — 200. CoandaConst — 385. CobeMîă Lukian — 98,99,100,101. Cobilanschi Slmlei — 295. Cocinschl Ioan — 173 Cocîrlâ Leandru I. — 297. Cocîrlă Vasile — 280. Cojocariu Nicolae — 393. Comoroşan Alexandru — 218. Comoroşan Ambrozie(Alexiu) — 272,304. Conachi Costachi — 105. Constantin — 48,56. Constantin Bucovineanul — 73. Constantinescu Alexandru — 406. Constantinovicl Gheorghe — 125. Constantinovici-Hcin Isidora — 275. Coronini — 115. Cosovici Constantin — 189,278, 280. Costache Lupu — 55. Costin Alexandru — 93,149,152, 164. Costin Emanuel — 128,164, 209. Costin Gheorghe — 164. Costin Ioan — 128. Ccşbuc G. — 259,288. Cotlarciuc Nicolae — 294. Cozmiuc Constantin — 393. CozubEmil — 204. Creangă Ion — 259,294. Creangă Vasile — 48. Criclevici Emlllan — 262. Crişan Gheorghe — 394. Cunţan Măria — 288. Cuparencu — 169. Czeciiovski Constantin — 90,91, 92 Czernln Ottokar — 369,374,375, 376,377. Dalenciac Ioan — 99. Dan Pamfil — 173. Dan Romul — 393. Danii! — 137. Danlll Vlahovlcî — 44,47, 48,65, 66,68,76,77,78. Dasklewkz S. — 341 Daşchievici — 171,189. Daşchievici Animpodist — 175,278. Daşchivevici-Dascălul Nicolal — 73. DeăkFerenc — 178. Deith — 114. Debtvrancea Barbu — 294. Deleu Victor — 394. 438 439 Demetriade Constantin — 292. Depărăteanu — 292. DimitrcscuM. — 292. Dimitrie Dan — 297,300,393. Dimitrovici I. — 125. Dimitrovici Porfirie — 81. Dimitroviţă. Ambrosie — 129,158. Doboş Filaret — 294,297,315,393, 408. Dobrazanski — 98. Donici Andrei — 55. Dosoftei Herescu — 3,13,25,26, 31,32,33,34,35,36,37,38,39,41, 44,47,49,55,64,65, 66,68,77, 201,274. Dracea Nicu — 297, 298. Dracinschi Taniu Constantin — 297. Dracinschi Dracea Ştefan — 173, 175,189,278,280. Dragalina Corneliu — 419. Dragomanov Mihai — 140. Drogli Ioan — 125,143,164,174, 175. Dunca Constanţa — 164. Duca I.G. — 304. Dudykievicz — 101. Dumitrescu I. — 164. Duzinkiewicz Bazyli — 393. Emir Efendi — 11. Eminovici — 169. Eminovici Gheorghieş — 170. Eminovici Petru — 169. Eminovici Vasile — 169. Eminescu Aglaia — 174,175. Eminescu Mihai — 167,170,171, 173,175,205,254,259,288,298. Enachi — 73. Enzenberg Carol — 9,15,17,19,23, 25,26,27,30,33,37,38,39,41,60, 64,65,274. Esop — 80. Etzdorf — 380,381,384. Eugenie Hacman —- 69,71,75,79, 90,92-94,111,113,114,116-120, 124,125,124-132,135,139,140, 148,151,165,166,168,180,182-184,194,196,198,200,202,206, 208-210,269. Eusebiu — 46. Feehner — 114. Fediuc Vasile — 393. Ferdinand I de Habsburg — 69,75, 89,94. Ferdinand I de Hohenzollern — 385; 394,399,400,401,402,406. Ferechide Mihail — 406. Feuerbach — 274. Ficker A. — 212,314. Filimon Grigore — 260, 304,305, 329. Fiiipescu — 97. Fischer Eduard — 355,359,361, 362,405. Flondor — 56. Flondor Constantin T. — 414. Flondor Gheorghe — 114,128,252. Flondor Iancu — 266,267,319,330, 333,334,380,388,391,393,400, 403,404,405,407. Flondor Nicu — 356,393. Flondor Tudor — 267,287,288,316. Focşa — 114. Forfotă Ştefan — 357,359. Foldvâry Ioan — 35,65. Francisc I de Habsburg — 59,69, 94,122,212,215,217,224. Francisc Iosef de Habsburg — 105, 113,124,150,180,185,198,215, 311,346,369. Franko Ivan — 141. Franz Ferdinand de Habsburg — 311,354,359,365,366369,370, 379,386,390. Franz Joseph de Habsburg — 179. Frederic Ferdinand Beust — 178. Gafencu 93, Gaisdorf Rudolf — 393. Gane Nicu — 219,231. Gareiss Enric Von Dollitzsturm — 174. GasterMoses — 218. Gautsch — 258. Gavriil — 25,34. Găină Ştefan — 299. Găină Vasile — 260,262, 272. Gerowski Alexie -~ 356,360 Getzlinger — 244. Ghedeon — 36. Gheorghe — 68. Gheorghian Cornel — 274. Gheorghian Octavian — 301,393, 400,408. Gherghelllie — 252. Gherman Atanasie — 265,273. Ghica — 215. Ghica Dimitrie — 56,59. Ghica Grigore — 10,11,14,15,48, 142,204,219,220,223,226,227, 228,231,242,244,250,251,288, 397. Ghiskra — 187. Giurgiuvan Alexandru — 252. GlondysViktor — 393. Goeb Leopold — 114,261. Goga Octavian — 298. Goian Leon — 244,247,285. Goian Vasile — 59,93. Goluchowskl Agenor — 115,116. Graetz Alîred Windisch — 258. Grădişteanu Petre — 230,231,245, 246. Grămadă Ion — 287,297,361,362, 364. Greciuc-Grecu Vasile — 393,403. Grecu Vasile — 297,393. Grigorcea R. — 56,393. Grigoroviei Gheorghe — 378. Grigorovici Lazăr — 73. Grigorovijă Emanoil — 146,147, 297. Grigoroviţă Vasile — 173,111. Gross — Guşti P. 291. — 292. Hacman Maximilian — 393,408. Hacquet — 23,67,211. Hadik — 27,35,42,171. HalippaPan. — 419. Halovacki — 101. Halus Gheorghe — 111. Hankki Gheorghe — 343. Hasdeu-Petriceicu Bogdan — 153. Hasner Leopold — 182. Heliade Rădulescu — 211,255. HenningerA — 107. Herbst — 187. Hitler Adolf — 419. Hlawka — 273. Hmielniţki Bogdan — 101. HnldeiEmiUan — 252. HodelAdam — 393. HohenloheConrad — 309,342. Hohenwart Carol — 187,205,257. Homer — 80. Hruszewski Mihail — 309,371. Hugo Victor — 293. Hurjui Nicolai — 110 Hurmuzachi Alexandru(Alecu) — 56,103,113,128,152,154,158, 159,160,162,154,183,205,286, 329,334,373. Hurmuzachi Constantin — 56, 76, 128,154,300,314. Hurmuzachi Eliza — 56,286. Hurmuzachi Eudoxiu(Doxache) — 4,56,57,93,103,113,114,116, 117,120,128,149,154,182,190, 194,209,210,218,286,319,400. Hurmuzachi Eufrosiria — 56,286. Hurmuzachi Gheorghe — 56,103, 104,113,114,128,154,155,157, 158,212,2^4,286. Hurmuzachi Matei — 56,76. Hurmuzachi Natalia — 252. Hurmuzachi Nicolae — 128,252. Hussarek Max — 377. 440 441 1 Huju Gheorghe — 357,358. lacoban Mihai — 393. lamandi Toma — 55. ianoş Constantin — 59. Ianovici Vasile — 125,126. lenachi — 49. Ieremievki Ioan — 162. Ieremievicl-Dubău Nkolae — 125, 188. Ieşean Alexandru — 393. leşeanu Isidor — 273,297. Ignatie Hacman — 69. Ignatius de Luca — 17. llarion — 46. Ilasciuc Vasile — 393. Ilasievici ipolit — 145,146. IlasievkiV. — 125. Ilie — 34. IUuJ Grigore — 114. înochentie — 38,40. Iobst — 274. Ionescu Petre — 284,295. Ionttă — 170. Iorga Nicolae — 7,268,294,295, 298,419. Iosafat — 38. Iosif ŞtO. — 288,294. Iosef — 53. Iosif al II lea de Uabsburg — 9,15, 21,25,33,39,41,42,44,53,58,60, 65,185,213. Isaia Baioşescu — 3,5,68,74,78, 79,274. Isăcescu — 90. Isăcescu H. — 52,107. (sopescn-GrecuI Constantin — 260, 262,301,329,378,410. Isopescu-Verde Constantin — 295, 298. Isopescu Arcadie Dimitrie — 111, 173,189, 266,267,278. Isopescu Octarinn — 272. îsopescu Sainuil — 110,173,189, 278. Ivanovk i V. — 158. Ivasccvici Procopie — 199. Jaschke Francisc — 88. Jaworsid — 114. Jemna Ghcroghe — 393. Jenisch — 17. Kaindl RafaelF. — 2,393. KaluzniacU Emil — 218. Kaniinski Emil — 393. KârolyiMIhaly — 384. Kaunttz — 9,10,15, 215. KerenskiAleksandrF. — 370,372, 374. Kielmannsegg — 258. Kieinwăchter Fr. — 218,248, Kochanowski Anton — 215. Kogălniceanu Mihail — 95,97,98, 105,150,174,206,215,294. Koraiiov — 374. Kateebue August — 74. KozaU Eugen - 343. Koerber Ernst — 309,369. Kovesa; — 356. Kral Anton — 89,90,94. Kral Carol — 99. Kraus Francis — 114,261. Krelsvtrteher — 52. Krilenko — 374. Kiiîiz — 94. Kuziemski Mihail — 102. Kwiatkowski Stanislaus — 393, 398, 400. Lammazk Heinric — 377. Land» eiir Pragenau Edwin — 393. Lapedatu Alexandru — 419. LuTic Gheorghe — 393. Lazăr Gheorghe — 76,296. Lebouton Alois — 393,398. Lemeny — 48. Lenta Viadimir IlicJ — 372,374. fxonti — 48. Leopold II de Uabsburg — 51,58. «I Leuştean Teodora — 393. Levescu Gheorghe — 252. Liciu Petru — 293. Limbergcr - 171,187,278,280. Litvuiiuc-Loteanu Ioan — 125,171. Litzmann — 374. Logigan Dimitrie — 294,315. Logotheti — 149. Logotheti Louis — 59. Luca delia Rocca — 11. Lucescu Constantin — 125,126. Ludovic Filip — 89. Lueger Carol — 329,330,331. LugoşanuLC. — 292. Lupu Florea — 260,267,268,308, 311,322,332,393. Lupu Matei — 173, 259. Lupu Teofil — 329. Lupu Vasile — 393. Lupu Vasilc-Vodă — 273,274. LuţiaAspazia — 297. LuUal. — 173. Lu|ia Lascăr — 364. Macarenco Dimitrie — 393. Macarenco Vasile — 393. Macarie — 26,40. Maftei — 19. Maiorcscul. — 159. Maiorescu Titu — 161,315. MakarenkoA. — 372. Mala Efendi — 11. Manastyrski Artemon — 343,349. Mandiecevski — 79. Mandiecevski Constantin — 175, 416. Mandiecevschi Erast — 408. Mandiecevschi Eusebiu — 287,288. Maniu Iuliu — 419. Mardari Toader — 393. Marek Iosef — 187. Marcu Vasile — 315,393,400,408. Marghiloman Al, — 385. Măria Tereza de Habsburg — 12, 13,15. 442 Marian Simion Florea — 147,162, 259,278,297,300 Marmeliuc Dimitrie 197 364,393, 408. Martlna Venceslav — 108. Masiuchierici Ioan — 393. Matei — 81. MasarykT.G. — 366,373. Mazeppa — 101. Maximovici Eugen — 274. Mehedinţi Simion — 294. Metalifer Th. — 244. Medwedew Gregorowicz lefim — 375. Melchisedec — 48. Meletie — 26,33,34,36,40. Meletie Brandaburul — 95. Meran — 356,357,361,368. Mesederu Nicu — 274. Mklcscu Calinic — 195,1%. Mieg — 10. Mihai Viteazul — 220. Mihalache Ion — 419. Mihali Grigori — 97. Mihăescu Nicolae — 393. Mikuli Carol — 149,158,286. Mikuli Iacob — 107,108. Mikuli Louis — 93. Millo Matei — 165. Mintiei Ionică — 393. Mironescu VTadimir — 297. Mitrofanovici Vasile — 218,272, 299. Mîrzescu Elena — 254. Mlaca Danilo — 286. Moga Vasile — 76. Moise — 35,39,47. Moina Ştefan — 228. Morariu Andrei — 268. Morariu Aurel — 393,408,417. Morariu-Andrievici Constantin — 158,162. Morariu-Andrievici Samsii] — 82, 156,162,240. Morariu Constantin — 231,232, 443 239,244,248,260,261,262,297, 300. Morariu Lecca — 287, 297. Morariu Vasile — 172,173,284. Morariu Victor — 296,297,299. Moroşan — 281. Moruzl AL — 197. Movilă Ieremia — 8. Munteanu Ironim — 189,278. Mureşanu Andrei — 57,105,159, 298. Mureşanu Iacob — 206. Murgoci Vasile — 98,99,100. MurguleJ Elena — 56. MurguleJ Ion — 55. Muşama Adolfo — 218. Mustazza — 55,93. Mustazza Ion — 149,170. Mustazza Nicolae — 4,208. Mustazza Teodor — 43. Napoleon Bonaparte — 59,297. Nastasi Lazăr — 145,146. Nectarie Cotlarciuc — 414. Neculcea Alexandru — 55. NeculUă-Popovici Constantin — 393. Nedelcu Eusebie — 111. Negruzzi Constantin — 83,97,105, 165,259. Negruzzi Iacob — 138,254,255. Nesciuc Eugen — 273. Nesselrode Carol — 97. Neubauer — 171,165. Nicedici Andrei — 121. Nicbita Vasile — 393. Nichitici Ghedeon — 35,65. Nicolae — 53. Nicolae I Romanov — 1"2. Nicolae al II-lea Romanov — 354, 360,370. Nicolaevici Leonti — 49. Nicolaevici Mariana — 53. Nistor Ion — 273,290,292,296, 297,301,333,336,362,366,386, 390,391,392,393,396,400,401, 403,404,405,406,407,409,410, 413,417,418,419. Nistor Nicolae — 59. Niju Nicolae — 201. Nosievici — 79. Nosievici Ştefan — 286. Nottara C. — 292. Nottara Elena — 293. Odochianllie — 393. Olinescu Dionisie — 297. Onciul Aurel — 4,308,311,312, 313,314,315,316,319,322,324, 329,332,341,344,347,355,357, 359,360,378,379,382,383,384, 389. Onciul Dimitrie — 248,294,299. Onciul Grigore — 301. Onciul Isidor — 218,248,272,299. Oncu Nicolae — 173. Osvadă Vasile — 394. Pace Anton — 114,260,261,276, 277,315,341,344. Paicu Pavel — 144,145,146,159, 168. Paladi Constantin — 55. Palaki Francisc — 105. Panfazi Grigore — 288. Panthen Carol-Roth Kirsch — 107. Panu Atanasie — 97. Papa — 51,101,132,179. Pa;)iu-Ilarian AL — 154. Pascali M. — 165. Paşcan Eusebie — 284. Paşcanu Gheorghe — 55. Patraş Apolo — 393. Pavlik Mihai — 141. Pâşlea — 281. Pclivan Ion — 393. PetliuraS. — 371,372. PetrcanuN. — 292. Petrescu Petre — 287. Petrino Alexandru — 114,182. Petrino Dimitrie — 84,158,159, 168,174,204,219,220,228,249, 250,251,253,254,255,298. Petrino Nicolae — 4,115-117,121, 122,124,143,145,149,161. Petrino Petrache — 249. Petrovici — 93,114,149,200. Petrovid de Aramis — 249. PinoFelixdeFriedenthal — 114. PiatenUGhenadle — 48. Pipoş PompUiu — 261. Pitelu Petru — 114,204. Poclitar Ioan — 393. Pogodin — 101. Pogor Vasile — 105. Pop Daniil — 361,368. Popescu Constantin — 252. Popescu Dimitrie — 298. Popescu Leon — 152,108. Popescu Orest — 232,239,244,248. Popescu Ortizie — 356. Popescu-Popovici Gh. — 4,73. Popescu-Popovici Iordache — 73. Popescu-Popovici Ştefan — 73. Popescu-Popovici Toma — 73. Popescu Petre — 292,393. Popovici — 93,114. Popovici Constantin — 69,125, 126,218,272,299. Popovici Dorimedont — 329,393, 414. Popovicl-Logothethi Elena — 252. Popovici Omelian — 384. Popovici Eusebie — 5,148,150, 218,272, 276,279,299,301,349, 393. Popovici Gheorghe — 260,261,262, 263,266,295,297,300,316,321. Popovici Moise — 48. Popowiczllie — 383. Porumbescu Ciprian — 74,145, 146,206,231,232,244,248,286, 287,288. Porumbescu Iraclie — 74,105,129, 146,155,162,168,169,205,286, 298. 444 PospiszuWladlslaw — 393. Potocki Alfred — 205,182,184,187, 257. Pridie Atanasie — 244,393. Princip Gavrilo — 354. Procopeanu Isodor — 155. Procopopovici Constantin — 278. Procopovici Alecu — 379,393. Procopovici D. — 125. Procopovici Eudoxiu — 301. Procopovici Severin — 279,287. Pruncul — 114. Pumnul Aron -- 5,97,103,105, 149,147,152,154,155,159,167, 168,169,171,174,201,255,295, 325,345. Puşcariu Sextil — 290,292,294, 297,379,389,393,410. Racoce Teodor — 82,83. Rajacic Iosef — 118,124. Rainer — 88. Ralet Dumitru — 97. Raluca — 170. Rarcza — 114. Răileanu Nicolae — 393. Rebreanu Chibici — 173. Reni-Herşeni Orest — 152. Repta Mihai — 351. Repta Paraschiva — 351. Repta Ştefan — 188,280. Reu{Vespasian — 393. Rheinfeld Francisc Myrbach v. — 114. Rola Constantin — 97. Romanescu Aristiţa — 293. Romanozcek — 372. RomsdorferCarolA. — 201. Rosetti — 97. RosettiCA. — 204,240,241. Rossov — 21. Roşea Arhip -r 275. Roth Iosif — 244. RoticâG. — 297,299. Rotică-RotariuGavril — 393. 445 Runuantev P.A. — 10. Rusei Constantin Niculae — 55. Russo Alecu — 97. Saghin Ştefan — 272,393,408. Saint Aulaire — 399. Satonski Petrovlci Viadimir — 375. Sauciuc-Săveanu Teofil — 301,414. Sbiera Ioan Gh. — 74,108,129, 151,152,159,160,161,162,163, 164,167,168,183,205,211,218, 299,393. Sbiera Radu — 297,298,301,393, 400. Scala! Modest — 393. Scarletchi-Scarlat Einilian — 73. Scavinski Oaniil -— 83, 84. Scharaagt-1 — 175. Schachrai Mabvjewicz Vasile — 375. Schevetz F. — 372. Schmerlmg — 115,116,128,135. SchmiickFr. — 107. Schdnbach Anton — 120,186,195. Schuhaneck — 94. Schuller Libloy Frederic — 216,218. Schwarzenberg — 107. SeSdlerEmst — 369,375,377. Semaka — 140,383,384. Serafim — 48. Serantlnovici-Sireteanu Ioan — 73. SUion Ştefan — 55. Silvestru-Audi ievki Morariu — 2, 4,164,189,191,193,200,202,252, 256,260,268,269,270,271,272, 273, 274,275,276,277,278,279, 285,339,341. Slmighinovachi S. — 273. Simionovici Dionisie — 282. Slmionovici-Simionescu Ioan — 73. Simionovici Teofil — 329,378. Sion Gheorghe — 57,59,97.158, 252,253. Sireteanu Eugen — 232,239,244, 248. Siretean Partenie — 252,408. Sîrbu Gheorghe — 378,393. Skoropadski — 371,372. Slavici Ioan — 173,259. Smal-Stocki Ştefan — 129,140, 334,343. Sobieski Ioan — 41. Socoleanu Dimitrie — 285. Sofia — 354. Spitzmuller Alexandru — 369. SplenyGabriel — 12,15,23,24. Stadion, conte — 93,102. Stamati Costache — 173. Stephanovici — 55. Stere Constantin — 294. Siera» Şuluţiu Alexandru — 154. Stîrcea — 56,209. Stîrcea Era. — 116,128,149. Stîrcea Ion — 393, 414. Stîrcea Manolache — 252. Stîrcea Victor — 252. Stseibecki Mihai — 81. Stremayer Carol — 216,217,257. Sturdza Constantin — 55,150. Siurdza Dumitru — 59. Sturdza D.A. — 2%. Sturdza Gheorghe — 56. Sturdza Ion Alexandru — 60. Sturdza Ionl{ă — 55. Sturdza Mihail — 95,97,150. Sturdza Sandu — 59. Sturdzo-Miclăuşanu Sandu — 83. SturgkhKarl — 333. Suhopan — 74,79. SalghlnA. — 371. SuIzerFr. — 10. Suzana — 53. Szaskiewkz — 101. Szevcztnko Taras — 101. Szweiger Leopold — 393. Şaguna Andrei — 105,117,121,124, 125,126,127,129,132,135,154, 196,199. Şandru Constantin — 288. Şandru Gheorghe — 368, 393,400. Şandru-Aiboi Vasile — 393,400. Ştefan cel Mare — 69,173,201, 206,220,221,226,274,275,288, 311,315,319,365,396,400. ŞtefaneUi Teodor V. — 162,169, 171,173,174,229, 297,300,366, 393. Ştefanovki — 171. Ştefureac Ştefan — 279,281,297. Şterteu Iacob — 19. Tabora Alexandru — 244. Tabora lordache — 59,81. Taaffe Eduard — 257. TahirAga — 11. Tarnsavscbi Cornel — 393. Tamavschi Eugen — 408. Tamavschi Ipolit — 393. Tamavschi Teodor — 272,299. Tm-navschi Vasile — 272, 299,410. Tausch II. — 144. Tcaciuc-Albu Nicolae — 287. Teclu Nicolae — 173. Teliman Mihai — 264,297. Teoctist Blajevtci — 70,82,125, 201,204,232,233,240,268,269, 274,341. Teofil BendeUa — 114,125,182, 198,200,269,274. TeofUact — 40. Thugut — 10, 215. ThunFranz Anton — 258. Tit Simedrea — 414. TocOcscu Grigore — 206. Tofan Gheorghe — 283,290,294, 296,297,315,391,393,408,409. Toma Iorgn — 295, 297, 408. Tomaşciuc Constantin — 212,216, 218,283. Tomaşciuc Victor — 393. Tomoioagă LaurenUu — 393. TorouUu EX — 307,362. Trebonlu-Laurian August — 154, 255. Trojlu Leon — 374,375,376. Ttiredd — 114. Ţintă Gheorghe — 393. ŢintUă Vasile — 81,82. Ţopa Alexandru — 393. Ţurcan Aurel — 393. Ţurcan Dimitrie — 393. Ţurcan I. — 125. Ţurcan Oncsim — 173. Umlaft — 94. Ureche Grigore — 311. Varteresievici — 55. Vartolomei Măzăreanu — 25,46. VasUco — 56,93,209,261. Vasilco Alexandra — 114,128,182, 244, 252,261. VasUco Gheorghe — 262,263,336. VasUco Iordachi — 149,261. VasUco Nicolae — 152. VasUescuV. — 288, VasUovschi Nicu — 393. Vehiamîn Costachi — 79. Veniamin Iliuţ — 156,171. Verdi — 292. Vcrenca DaniU — 188,282,300. Vcronca Zaharie — 232,239,244, 248,262,314. Veslovschl Ilie — 281,297. Vicol Lazăr — 279. Vicol Teodor — 408. Victor Emanuel al IMea — 177. Vinicenko V. — 371,372. VisarionPuiu 414. Vitencu Vasile — 297. Vîraav Constantin — 150. Virnav Scariat — 150. Vlad Nicolae — 393. Viadimir Repta — 140,218,247, 272,333,339,345, 346,349,350, 351,356,369,393,400,408, 414. VIahu(ă Alexandru — 259,288. Vlădicescu — 158. 446 447 Vogorldi Ştefan — 59. Voitcu Gheorghe — 393, 400. Voiutschi(Voiuţchi) Emilian — 272, 299. Volcinschi Ion — 301, 316, 324, 327. Voltaire — 80. Vorobchievici Ipolit — 414. Vorobchievici Isidor — 286. Vorobchievici Nestor — 155. Voronca Aurel — 393. Voronca Eleana — 297. Voronca Octavian — 393. Vulcan Ioan — 205. Vyslonzil — 171. Wagetowicz — 101. Wassilko Nicolae — 268, 310,357, 359, 360,372,373,375,377. Weschywan Wasyl — 381. Weisselberger Salo — 356. Wiccnlowicz Edmund — 393. Wickenhauser Adolf Francis — 301. Wilhelm I de Hohenzollern — 177. Wilhelm al H-lea de Hohenzollern — 354. Wilhelm, arhiduce — 377,381,384, 385. ' Wilson Woodrow Thomas — 377. WolfŞtefan — 171. Wolis Emil — 393. XenopolAD. — 164,206. Zadic Iacob — 385. Zamfir — 364. Zalkowicz — 373. Zibacinschi Ioan — 171. Zieglauer Ferdinand von Blumen- thal — 218. Zotta — 93. Zotta Iancu — 252, 260,277. Zotta Mihai — 149,152. Zsetky Andrei — 32. Zub Zaharie — 358. Zubrycki — 101. CUPRINS Ion Nistor — cel mai de seamă istoric şi om politic al Bucovinei (Studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe). ... V Prezentare..............................1 CAP. I Moştenirea moldovenească 1. Pătrunderea austriecilor în Moldova şi ocuparea ţinuturilor Cernăuţi şi Suceava..........7 2. Jurămîntul de credinţă faţă de noua stăpînire şi decapitarea principelui Grigore Ghica..........13 3. Populaţia din ţinuturile ocupate...............16 4. Stări de lucru din Bucovina în oglinda rapoartelor ocupanţilor ..............23 5. Hotărîrile Conferinţei de la Viena din 1780 şi dorinţele bucovinenilor....................27 CAP. II Reformele impuse Bucovinei de austrieci 1. înfiinţarea episcopiei Bucovinei cu dependenţa ei ierarhică de mitropolia sîrbească de la Carlovăţ......31 2. Secularizarea averilor mînăstireşti şi crearea Fondului bisericii greco-orientale a Bucovinei.......36 3. Organizarea învăţămîntului public..............46 449 CAP. III Bucovina ca cerc administrativ al Galiţiei 1. Coordonarea administrativă cu Galiţia. Asimilarea boierimii moldovene cu cea galiţiană. Memoriul către împăratul Leopold al II-lea pentru despărţirea de Galiţia şi organizarea autonomă a ţării... 51 2. Reformele agrare şi dezrobirea ţăranilor..........60 CAP. IV Viaţa bisericească, şcolară şi culturală 1. Biserica bucovineană sub arhipăstoria episcopilor Daniil Vlahovici, îsaia Baloşescu şi Eugenie Hacman, pînă la 1848 ............... 64 2. Lupta pentru şcoala moldovenească şi înfiinţarea Institutului Teologic de la Cernăuţi.....71 3. Activitatea literară.......................80 4. Cultura materială........................84 CAP. V Revoluţia din 1848 în Bucovina 1. Izbucnirea revoluţiei în Austria şi repercusiunea ei în Bucovina.................89 2. Marea Adunare Naţională de la Cernăuţi şi programul politic al deputaţilor bucovineni în Adunarea Constituantă austriacă.............93 .3- Introducerea limbii române în şcolile din Cernăuţi şi rolul ziarului „Bucovina".........103 4. Constituirea ducatului Bucovinei prin Constituţia austriacă din 4 martie 1849 ....... 107 CAP. VI Lupta pentru naţionalitate şi sinodalitate în biserica din Bucovina 1. Nestatornicia şi terorismul chiriarhic al episcopului Eugenie Hacman şi testamentul politic al lui Doxache Hurmuzachi ... 117 2. Situaţia politică din Bucovina în lumina expunerilor deputatului Nicolae Petrino în faţa Parlamentului de la Viena ............. 121 3. Dorinţele antinaţionale şi antisinodale impuse clerului din Bucovina de episcopul Eugenie Hacman . . 124 4. Replica mirenilor la propunerile episcopului....... 128 5. Regretul bucovinenilor de a nu fi fost incluşi în noua mitropolie a Transilvaniei............. 132 6. Enciclica jignitoare a episcopului Eugenie şi replica clerului (în adunări, broşuri şi presă)...... 135 CAP. VII Viaţa culturală în acea epocă 1. Deschiderea de noi şcoli primare şi secundare...... 142 2. înfiinţarea Bibliotecii Ţării................. 149 3. Constituirea „Societăţii pentru cuitma şi iiteratura poporului român în Bucovina" şi editarea organului de publicitate al acesteia „Foaia Societăţii" .......151 4. Criticilc aduse „Foii Societăţii" şi apunerea ei...... 159 5. Stagiunile teatrului românesc la Cernăuţi......... 163 6. Aron Pumnul şi discipolii săi................ 167 7. Originea bucovineană a familiei lui Mihai Eminescu . . 169 1. CAP. VIII Bucovina sub regimul noii constituţii austriece din decembrie 1867 înfrîngerea austriecilor ia Sadova şi instalarea dualismului austro-ungar.................. 176 Promulgarea noii constituţii austriece şi aprobarea statutului pentru convocarea congresului bisericesc ... 180 Etatizarea învăţămîntului public în Bucovina.......187 înfiinţarea mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei şi moartea episcopului Eugenie Hacman.........194 450 451 5. Arhipăstoria mitropoliţilor Teofil Bendella şi Teoctist Blajevici...................... 198 CAP. IX Opoziţia românilor contra politicii de deznaţionalizare a guvernului centralist de la Viena 1. Manifestaţia studenţească de la Putna din 1871 ..... 204 2. Doctrina „bucovinistă" şi reacţiunea autonomiştilor austrieci ...................206 3. Serbarea centenarului anexării Bucovinei la Austria şi inaugurarea Universităţii din Cernăuţi .... 212 4. Prăznuirea împlinirii a 100 ani de la decapitarea principelui Grigore Ghica la Iaşi şi discursul comemorativ al poetului Dimitrie Petrino........219 5. Procesul de înaltă trădare intentat Societăţii Academice studenţeşti,arboroasa" din Cernăuţi .... 229 6. Enciclica mitropolitului Teoctist adresată alumnilor în teologie.....................233 7. Protestul lui CA Rosetti împotriva persecutării studenţilor arboroseni apărut în ziarul „Românul" din Bucureşti..............240 3. Achitarea arborosenilor şi corespondenţa dintre cancelarul Auersperg şi guvernatorul Alessani în chestiunea procesului „Arboroasei".....244 9. Crainicul Bucovinei, Dimitrie Petrino, şi ecoul războiului pentru independenţa României din 1877 ... 249 CAP. X Avintul naţional şi propăşirea culturală în timpul mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici (1880-1895) 1. Schimbarea de regim în Austria şi frămîntările politice din Bucovina............256 2. Regenerarea vieţii bisericeşti sub arhipăstoria mitropolitului Silvestru...................268 3. Şcoala română de la Suceava................ 278 4. Viaţa socială şi artistică................... 284 5. Mişcarea literară şi ştiinţifică................ 294 . . 6. Greutăţile economice . . ................. 302 f CAP. XI Destrămarea politicii naţionale în Bucovina 1. Ivirea Partidului Ţărănesc Democrat şi fraternizarea lui cu rutenii .........................308 2. Noua lege electorală pentru Dieta Bucovinei. | Rezultate în organizarea şcolară..............321 I 3. împăcarea conservatorilor cu democraţii, reapariţia ' ziarului „Gazeta Bucovinei" şi opoziţia naţionaliştilor . 325 | 4. Adeziunea partidelor bucovinene la Partidul î Creştin-Social din Austria..................330 5. Reconstituirea Partidului Naţional Român { - şi lupta dintre naţionali şi democraţi............333 I CAP. XII Asaltul rutenilor contra bisericii româneşti din Bucovina 1. Infiltrarea rutenilor în biserica ortodoxă română din Bucovina şi pretenţiile lor la conducerea arhidiecezei. . 340 2. Frămîntările din biserică sub Vladimir Repta, ultimul mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei.......346 CAP. XIII Bucovina în timpul războiului mondial (1914-1918) 1. Asasinatul de la Sarajevo şi declanşarea războiului austro-rus în 1914...........................354 2. Organizarea corpurilor de voluntari ucraineni şi legionari români.............................358 3. Acţiunea refugiaţilor bucovineni în timpul războiului. . 362 4. A treia ocupaţie rusească şi izbucnirea revoluţiei în Rusia (1916-1917)....................369 452 453 5. Tratativele de pace de la Brest-Litovsk (noiembrie 1917-februarie 1918)............ . 375 6. Manifestul împărătesc din 16 octombrie 1918......378 7. Adunarea Constituantă de la Cernăuţi din 27 octombrie 1918....................380 8. Proclamarea Unirii Bucovinei cu România la 28 noiembrie 1918.....................385 CAP. XIV Reintegrarea Bucovinei în regatul României 1. Administraţia locală provizorie şi luptele interne .... 405 2. Integrarea Bucovinei în viaţa politică Şt administrativă a Regatului Român...........414 Bibliografie......................... . 423 Indice de nume.........................' 437 l Format 16/54x84. Coli tipar 30,5 Apărut 1991 Culegere şi paginare pe calculator: ADISAN S.R.L., str. arh. Ion Mincu, nr. 11, Bucureşti întreprinderea poligrafică ROMCARTS.A. Bucureşti — România