! i
5
Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică
Tipografia Isidor Wiegler - Cernăuţi, 1903
Editura POLIROM - Iaşi, 1998, B-dul Copou nr. 3 P.O. BOX 266, 6600, Iaşi, ROMÂNIA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:
NICULIŢĂ-VORONCA, ELENA
Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică/Elena Niculiţă-Voronca -Iaşi: Editura Polirom, 1998
2 voi.: il.; 22 cm - (Plural M)
Voi. 2 - 1998. - 648 p. - Glosar. ISBN: 973-683-126-4
CIP: 398.3 (498) Printed in ROMÂNIA
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
adunate şi aşezate în ordine mitologică
Voi. II
Ediţie îngrijită de Victor Durnea
POLIROM 1998
Cap. V
Sf. Mihail. Soarele şi Luna Iarna şi vara. Ziua şi noaptea Viata si moartea
§ 1. Căsătoria. Dragostea
Soarele şi luna, sfinţii, demult, zice că îmbiau pe pămînt, pe jos, de luminau; dar tot femeia e vinovată, c-a aruncat cu gunoi, necurăţenii, în calea lor şi, de supărare, ei s-au suit la cer ş-amu acolo stau, nu mai vrau să mai vie pe pămînt. O ţigancă din Ciudei
S-a văzut voi. I, pag. 42, - Vezi de ce nu se mărită fetele, voi. I, pag. 178,179.
S-a văzut de cînd e soarele pe lume, voi. I, pag. 55, 263.
Soarele, dacă apune, merge şi luminează pe cea lume, unde-i iadul şi raiul. S-a văzut rohmanii, voi. I, pag. 284.
Pe soare, dracii îl rădică pe cer; aista-i boierescul lor.
Pe lună, o trag în toată ziua 24 de draci şi pe soare 24, pană crapă; de aceea ei mor, altfel ar fi pe lume mulţi, că ar îmbla alăturea cu omul. (S-a văzut voi. I, pag. 42) Ioan Mihai, Botoşani
Soarele, sara, merge în mare, de arde marea, că altfel ne-am îneca; cîte ape curg în mare, s-ar revarsă peste pămînt. Cuciur
Soarele îmbla toată ziua şi sara întră în mare, de usucă apa pe cîţiva stînjeni, altfel s-ar izerî lumea, cîte ploi şi cîte ape curg. Soarele toate apele le usucă. Palie Bilig, Mihalcea
Soarele, dimineaţa cînd se scoală, e copil de 7 ani şi cît îmbla toată ziua şi vede răutăţile ce se fac pe lume, pană sara, capătă o barbă albă păn' la brîu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi el iar se face copil. Botoşani
Soarele are două feţe: faţa cea care asfinţeşte e dos; şi cea care răsare e faţă. De la amiază, se întoarce cu partea cealaltă, nu mai luminează cu faţa. Botoşani
Soarele se întoarce cu spatele, cînd vede pe lume că se omoară pe cineva. Botoşani
6 ELENA NICULIŢA-VORONCA
Cînd e soarele amiază, necuratul se întoarce cu dosul la soare. De aceea, Sf. Ilie îl urmăreşte cu săgeata şi-1 omoară. Botoşani
La amiază să şede, nu se lucrează, că atuncea soarele doarme o minută, „un ceas"; şi Sf. Soare se mînie, zice: „Eu că-s soare şi stau, da tu să nu stai?" Soarele doarme noaptea ca şi omul. General
Cînd e soarele „cruce amiază", să te păzeşti, atuncea afară să nu ieşi, să-ţi cauţi lucru în casă.
Necuratul are un ceas, cînd stă soarele drept amiază, şi atunci poate face fel de fel de rele1.
La amiază e cu primejdie să îmbli pe afară de vîntul cel vîrticuş.
Calena Caliniuc, Mihalcea
Soarele, zice că numai de două ori pe zi se hodineşte: de amiază-zi curat, atunci cînd şi oamenii hodinesc - sînt oameni că vreau să lucreze înainte, măcar că-i amiază-zi, dar e păcat, tare păcat! - şi sub sară, înainte de-a scăpata. Soarele, după ce apune, merge ca jum. de noapte, pană ajunge la casa mîne-sa - că are mamă; şi mă-sa-i dă cămeşi curate ş-apoi să duce de se scaldă în mare şi toată noaptea se spală de tot răul şi de toate relele cîte le vede, pană iese curat. Soarele de aceea dimineaţa e roş, că iese din scăldătoare. Pe Soare îl îmbia Luna să-i fie ibovnic... (urmează)
O ţigancă din Camina
Soarele e flecău, e curat şi neîmbiat în păcate; pe dînsul tare 1-a vrut Luna şi ea tot se baga în sufletul lui şi-1 iudea, atunci Soarele i-a zis: „Nu destul ard eu lumea, dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul." Dar ea tot n-a înţeles de cuvîntul lui şi tot nu se ducea de la dînsul. Atunci, el a luat o baligă şi i-a aruncat-o drept în obraz; şi acuma se văd doi oameni în lună, cum tot o rînesc şi n-o pot curaţi de tot. O ţigancă din Mihalcea
Soarele se iubea cu o cucoană vădană; ea avea fată şi o ascundea şi tot îl întreba: „Sfinte Soare, sfinte Soare, cine-i mai frumoasă?" Da soarele-i răspundea: „Sorica ta." M. Gălăţanca, Botoşani
Soarele e gospodari, el ne încălzeşte şi ne coace pînele.
A fost un tînăr foarte frumos şi cuminte ş-a făcut o treabă lui Dumnezeu. „Oare ce să-i dau eu pentru lucrul ce mi 1-a făcut?", zice Dumnezeu lui Sf. Petru. „Am să-1 fac soare." Şi 1-a pus să lumineze peste toată lumea.
Da luna - a venit o femeie, într-o cămeşă păn' în pămînt, înaintea lui Dumnezeu - şi Dumnezeu a făcut-o lună. Andrei Motoc, Mihalcea
Soarele e fată; e fata lui Dumnezeu şi a fost furată de zmei; ei au închis-o într-o cămară ş-au vrut s-o siluească, dar ea nu s-a dat.
Un bm din Botoşani
1. „Despre zi şi despre noapte", fiind prea mult material, se va vedea la volumul III (acest volum nu a mai fost publicat, n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN 7
Soarele e şi femeie, şi bărbat. Vara, cînd se scoală dimineaţa, e femeie; şi iarna, cînd se scoală tîrziu, e bărbat. Palie Bilig, Mihalcea
Soarele e femeie şi Luna e bărbat, au fost fraţi şi s-au luat, copiii lor sînt stelele. Botoşani
Soarele e bărbat, împărechet cu Luna; şi se întâlneşte cu Luna atunci cînd ea se primineşte. Idem
Luna şi Soarele zice că au fost odată fată şi ficior şi tare se iubeau împreună, pană la urmă au hotărît să meargă la judecată la Dumnezeu: cum va rîndui el, aşa să facă - şi s-a suit, întăi, Soarele sus pe cer şi, după dînsul, Luna. Dar Dumnezeu, fiindcă erau aşa de frumoşi, nu i-a însurat, dar i-a lăsat ca să rămîie Soare şi Lună pe ceri şi să lumineze oamenilor - şi numai cînd e luna pe sfîrşit, o ajunge soarele şi-i zice: „Bună dimineaţă, Lună veche!" Dar ea, pe loc se întoarce primenită şi-i zice: „Mulţămesc D-tale, că-s tot nouă!"
Jluţă Moraraş, Roşa
Soarele şi Luna au fost fraţi; şi Sf. Soare a pişcat pe Lună şi de atunci Luna se pişcă. O ţigancă din Camina
Sf. Soare şi cu Sf. Lună erau fraţi şi Sf. Soare a vrut s-o iaie. Sf. Lună s-a dus la Dumnezeu şi i-a spus. „Zi-i să-ţi facă o rochie ca cerul cu stelele, i-a zis Dumnezeu, şi atunci te-i duce." Sf. Soare atîta a îmbiat ş-a căutat, păn' a găsit o materie ca aceea ş-aşa un croitor, de i-a făcut rochie întocmai. A mers iar la Dumnezeu, să-1 întrebe. Dumnezeu iar i-a spus: „Zi-i să-ţi facă o rochie cum e cerul cu soarele şi luna, şi atunci te-i duce." Sf. Soare iar a îmbiat păn' i-a făcut. Cînd i-a adus rochia aceasta, ea a luat şi s-a pişcat şi îndată a început a se depărta, că Sf. Soare n-a mai putut-o ajunge, şi el şi azi îmbla după dînsa şi ar ajunge-o cînd e plină, că vin aproape; dacă ea, cum vede că se apropie, se pişcă. Ilie Lupu, Botoşani
Dumnezeu a spus că atunci se va putea lua soră cu frate pe lume, cînd se vor întâlni soarele şi cu luna; şi ei, cînd e luna pe sfîrşit, s-ar întâlni, dar ce folos că el e sus şi ea e jos sau vice-versa şi nu se mai pot niciodată apropia. Mahala
Fratele si sora
îngheaţă apa Nistrului în fudul pămîntului. El nu-ngheaţă de-un ger
mare,
Da-ngheaţă de-o supărare: Mîndru crai vra să se-nsoare, Să iaie pe sora sare. Dar mă-sa i-a spus aşa: - Ahi! Cîne şi păgîne,
Unde asta se mai poate Să iaie soră pe frate? Dar mîndru crai aşa zicea: - Sorioară, sarioară, Ia-ţi papucii din hîrtie Şi haidem la cununie. Cînd în biserică au întrat, Domnul Hristos a suspinat, Maica Precist-a oftat.
ELENA NICULITĂ-VORONCA
- Părinte, părinte hăi, Discunună-mă-napoi, Ţ-a da tata patru boi.
- Măcar deie doisprezece, Cununia-i mare lege, Cine-o vede ş-o-nţelege Ca doi ochi în cap la tine.
Ana Cobelea, Corceşti
Variaţii:
La poarta la Ion Grad, Şede Gheorghe cît un brad Şi se roagă la maică-sa Să i-o dea pe sora-sa. Maică-sa 1-a hiicăit Că acea nu se poate Să se ia soră cu frate. El la asta n-a cătat Şi pe murg a-ncălecat, Lumea împrejur a alergat, Ca sora-sa n-a aflat. - Soră, soră, sorioară, îmbracă-te-n rochioară, Şi te-ncalţă-n papucaşi, Şi te uită pe cîmpie, Şi haidem la cununie. Pe cîmpie s-a uitat Şi-n biserică c-a-ntrat, Biserica a tremurat, Luna-n sînge s-a-necat, Luminele au prins a stînge, Icoanele au prins a plînge.
Ropcea
îngheaţă apa Nistrului, Şi nu îngheaţă de ger mare, Da-ngheaţă de-o supărare, Că mîndru crai vra să
se-nsoare,
S-o ieie pe soră-sa. — Soro, soră Magdalină, Garofiţă din grădină, le-ţi papuci şi rochioară Şi te du în chilioară, le-ţi colaci de nouă grîie Şi haidem la cununie.
- Atuncea din cas-oi ieşi Cînd calea mi-i auri. Drum de-aramă
Peste vamă,
Drum de-argint
Peste pămînt.
Pe marginea drumului,
Pomişorii raiului,
Pin tot pomul rămurele
Şi cuiburi de păsărele
Cu penele aurite,
Cînd vom trece să ne cînte.
Ele de jele ce cînta,
Frunza-n pom se aşeza.
Cînd la biserică mergea,
Frunza de pe pom pica,
Cînd în biserică au întrat,
Afară s-a-nnourat
Ş-a-nceput a fulgera,
Toţi pochii la dînşii cata,
Da icoana Precista
A-nceput a lăcrăma
Şi din gur' a cuvînta:
— Stăi, părinte, nu ceti, Unde ai văzut şi se poate Să cununi soră cu frate? Sîngele n-amesteca,
Că păcat îi cîştiga. Da popa s-a supărat Şi de mînă i-a luat Ş-afară-napoi i-a dat. Crăişor s-a supărat Şi din gur-a cuvîntat:
- Soro, soro Magdalină, Ia-ţi papuci şi rochioară, Sai la Dumnezeu şi zboară.
- N-am rochie de-mbracat, Nici papuci de-ncalţat Să-mi fac cu Dumnezeu sfat. Crăişor s-a supărat,
La Dumnezeu a zburat:
— Doamne, Doamne şi
părinte, De s-aude, de se poate, Să cununi soră cu frate?
— Şi s-aude, şi se poate Să cununi soră cu frate. Crăişor s-a bucurat Ş-acasă mi-a alergat
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
Şi cu glas mare-a strigat:
- Săriţi, fraţi, şi voi, hargaţi, Caii la căruţă daţi
Şi pe dînsa mi-o strigaţi. De-auzi, soro, de la teară! Ne-aşteaptă nanaşu-afară. Sfîntu Soare, nănaş mare. Sfînta Lună, mare nună, Stelele dreşcuţele, Luceaferii vătăjei, C-aceia-s mai frumuşei. Ea din casă mi-a ieşit Şi frumos a mulţămit:
- Rămăi, maică, sănătoasă, Dacă n-ai fost bucuroasă
Să mă vezi primblînd pin casă Cu lacrămi fierbinţi pe faţă. Rămăi, nene, sănătos, Dacă n-ai fost bucuros Să ai de mine folos! Şi-n căruţă s-a suit Şi-nc-o dat-a chiuit: Că eu amu mă mărit! Şi la mire-a poposit:
- Frate, frate, frăţioare, In uită-te înspre soare,
Că mă roade-un papuc tare. Spre Sfîntu Soare-a cătat, Ea-n mare s-a aruncat. El a -notat ce-a -notat Şi de dînsa n-a mai dat. De inele ruginite, De ciolane putrezite.
Acsenia Roman, Mahala
Sora şi fratele
.- Soră, soră Magdalină, Fă colaci de cununie, Cei mai mari de veselie.
- Frate, frate şi măi frate, In fă-ţi opincuţi de fier, Aţişoare de oţel, încunjură lumea de trei ori, De trei ori pe trei locuri,
- Soră, soră Magdalină, Fă colaci de cununie, Cei mai mari de veselie.
- Frate, frate şi măi frate, In fă-ţi scăriţă de ceară
Şi te suie-n sus spre soare, Ie-1 pe soarele nunuţ mare, Pe lunuţa nunuţare.
- Eu scăriţă mi-am făcut Şi spre soare m-am suit, Am luat soarele nun mare Şi lunuţa nunuţare.
- Soră, soră Magdalină, Fă colaci de cununie, Cei mai mari de veselie.
- Eu cu tine m-oi găti, La cununie-oi porni. Unde-a fi glodul mai mare, Eu acolo m-oi baga,
Cu frate nu m-oi cununa.
Voloca
Soarele şi Luna, cununa. Zina
A fost o babă ş-un moşneag şi baba tot Ocărea pe fata moşneagului că-i leneşă, că nu-i de nimica. „Ştii ce, zice moşneagul, dar las' să se ducă fata mea în lume, dacă nu ţi-i pe plac." Fata s-a luat şi s-a dus. Ajunge la o fîntînă. „Buna dimineaţă, fîntînă frumoasă!" „Mulţămesc d-tale, copilă frumoasă! Nu m-ai griji, nu m-ai curaţi?" Fata ia ş-o curăţă, bea apă şi se duce. „Rămîi sănătoasă, fîntînă frumoasă!" „Mergi sănătoasă, fată frumoasă!" — Mai merge, găseşte un măr spinos; îi zice tot aşa şi-1 curăţă. — Apoi a întâlnit o căţea cu salbe la gît şi, după ce a curăţit-o, i le-a dat. îmblase ea acuma 12 drumuri, iată că întâlneşte o doamnă cu trăsura cu patru cai. „Fată frumoasă, nu te-i tocmi la mine? Am o cloşcă cu pui de aur, să-i scalzi ca pe
\
10
ELENA NICULITĂ-VORONCA
copii, că eu alţi copii n-am; ş-o furcă de aur cu fus şi caier de aur, cînd îi învîrti, el singur a toarce şi s-a umplea." „Ba m-oi tocmi", zice Zina, c-aşa o chema. A luat-o acasă şi i-a lăsat furca şi puii şi s-a dus. Zina i-a îngrijit şi i-a scăldat potrivit şi, la cîteva luni, cînd a venit doamna acasă, puii au alergat şi i-au deschis poarta cu aripele. „Mamă, tu ne eşti mamă, dar mai bună mamă ne-a fost fata asta." „Lasă, dragii mamei, că pentru asta eu ştiu ce-i voi da." Şi i-a dat doamna ceea vite şir, de la dînsa păn' la fată acasă. Cînd a ajuns ea, era noaptea. „Scoală, tată, ce dormi, că îndată e ziuă, nu te leni. Scoală şi mi-i face ocoale, să-mi pun averea mea." Moşneagul, cînd a vrut să bată pari pentru ocoale, parii singuri întrau şi cînd a vrut să împletească gardul, nuielele singure se împleteau. Da ficiorul împăratului, Ion Crai, îmbla în prubă prin lume, ca să ispitească ce trag ţăranii de la boieri cu boierescul. A mers singur şi s-a pus la secerat şi, pentru c-a rămas cu 4 paşi înapoi, a căpătat 4 harapnice. A mers de-a scris la boier pe poartă că 4 harapnice i-i dator, ş-a fugit. Mergînd aşa rău îmbrăcat cum era, a abătut la tata Zinei. Păn' atuncea, 12 fiecăi se încercase să-i scoată inelul din deget şi nici unul n-a putut. „Moşule, zice el, ce mi-i da să iau eu inelul din degetul fetei d-tale?" „De-1 vei scoate, atunci o vei lua." Ion Crai a scos inelul din degetul Zinei. „De-acum să mi-o dai, să facem nuntă!" „Zină, Zină, dragul tatei, te-i duce tu după aşa un flenduros?" „M-oi duce, tată." „Bine, zice tatăl ei, dar acuma trebuie să mergem şi noi la casa d-tale, să vedem cine eşti?" Au mers ei tocmai la împăratul. „Frumoasă eşti, a zis împăratul, şi mi-ar plăcea să-mi fii noră, dar ia să te văd, ce putere ai! Adă-mi tu mie 800 de iepuri, 800 de vulpi şi 800 de lupi." Zina a şuierat voiniceşte şi i-au venit fiarele, cîte i-au trebuit, şi cînd au ajuns la împăratul, singure au deschis poarta.
împăratul a făcut nuntă cu ficiorul său şi cu dînsa. Li-a pus Soarele si Luna cunune pe cap şi i-a cununat, că aşa zice că era de demult. în 3 săptămîni, după nuntă, a avut să fie bătălie şi Ioan Crai s-a dus cu tatăl său şi cu miniştrii şi ş-au făcut lagăr la locul de bătaie, dar acolo, în apropiere, erau nişte tâlhari mari; Ion Crai a lăsat sfatul bătrînilor şi s-a dus la primblare ş-a ajuns la tâlhari. „Bine ai venit, Ion Crai, in pune-te cu noi la masă ş-om juca cărţile!" El s-a pus şi atîta l-au jucat, că l-au dezbrăcat de hainele cele împărăteşti şi de coroană şi i-au dat drumul numai în piele acasă. Vine noaptea la tatăl său şi să roagă să-i dea drumul. împăratul 1-a luat şi 1-a pus în poiata porcilor să stea şi din troaca porcilor să mănînce.
Aude Zina. Ia, fără ştirea socru-său, un regiment de soldaţi şi se duce şi ea la tâlhari; se duce noaptea şi spune la ostaşi să stea pe la fereastă şi, cînd vor vedea că ea să şterge cu mîna pe frunte, să năvălească. întră la ei, să pune şi ea la joc cu dînşii. O joacă şi pe dînsa. Acu-i rămăsese în mînă numai o carte. „Ei, că tare am asudat jucînd", zice ea şi rădică mîna să se şteargă pe faţă. Atunci şi oastea a năvălit. Ei au rămas încremeniţi. „în ce credeţi voi?", îi întreabă Zina pe tâlhari. „în lisus Hristos, tatăl făr' de moarte" „Dacă credeţi în Dumnezeu, cum de v-aţi îndurat să-mi lăsaţi bărbatul gol? îndată să aduceţi straiele lui încoace!" După ce i-au adus coroana şi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
11
straiele, a poroncit la soldaţi de i-au tăiet pe tâlhari şi au făcut din carnea lor 12 movile. Ea s-a îmbrăcat în straie bărbăteşti şi s-a dus la socrul său, care a primit-o ca pe un crai, foarte bine; n-a cunoscut-o. Vorbind cu împăratul, s-a făcut că o roade un papuc. „Mă rog d-tale, n-ai pe cineva care e mai rău în curtea d-tale, să mi-1 tragă?" împăratul a poroncit să vie ficioru-său de la porci. EI, cum a venit, îndată a cunoscut-o şi, păn' ce împăratul s-a înturnat încoace, încolo, el a sârutat-o ş-a mîncat toate bucatele ce le lăsase ea pe masă, de flămînd ce era. Apoi, după ce 1-a închis înapoi în poiată, ea a pîndit unde a pus împăratul cheia şi noaptea 1-a scos. L-a fereduit frumos şi i-a dat straiele lui cele împărăteşti de s-a îmbrăcat. A doua zi vine înaintea fui tătîne-său. „Ai scăpat, Ion Crai?" „Am scăpat. Acuma, tată, spune-mi ce vrei: din săbii să ne tăiem sau din luptă să ne luptăm, pentru ceea ce mi-ai făcut?" „Stăi!, a zis Zina, nu îndrăzni, c-acela-i tată!" El a ascultat-o pe dînsa... El, dacă sta atunci cu împăraţii, cu bătrînii la sfat şi nu să ducea să joace cărţile cu tâlharii, mai bine făcea, dar mintea tînărului cu a bătrînului nu se potriveşte; de aceea i-a lăsat pe cei bătrîni sfătuind lucruri adînci de bătălie şi el s-a dus după nebunii, dar a păţit-o. Andrei Motoc, Camena
Fată lăsată
Frunză verde de matasă, Mi s-a dus puiul de-acasă Dipe haine de matasă. Cum s-o dus, s-a zăbăvit Pană alta ş-a găsit. Mi-a trimes răvaş pe soare Să-i dau voie să se-nsoare. Mi-a trimes răvaş pe lună: Vină, dragă, mă cunună. Nu ştiu, zău, l-oi cununa, Or amar l-oi blastama, Cu blăstămul cel de foc, Să n-aibă hrană, nici noroc, Să n-aibă hrană pe pămînt, Nici crucită la mormînt.
Ropcea
Pe deluţul cel cu rouă, Să vede-o căsuţă nouă. Da în casă cine şede? Vădana cu două fete. Cea mai mică s-a sculat, Cea mai mare doarme-n pat
Şi o dată a oftat. Maică-sa a întrebat:
- Ce oftezi tu, fata mea?
- Da cum, mamă, n-oi ofta, C-am avut un ursitori, L-am trimes în tîrg cu flori, El a mers la tîrg cu piatră Şi ş-a ales altă fată,
Şi mi-a trimes veste pe lună:
Vină, puică, de mă cunună;
Eu înapoi i-am trimes
Pe trei fire de ovăs
Că n-am putere de mers.
Ropcea
Pe deluţul cel cu rouă, Face-un om o casă nouă, Cine-ntr-însa găzduieşte? Vădana cu două fete. Cea mai mică doarme-n pat, Cea mai mare s-a sculat, Apă pe obraz ş-a dat, La icoane s-a rugat
12
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
13
Şi-n oglindă s-a cătat, Păr galben ş-a pieptănat, Şi-nc-o dată mi-a oftat, Că casa mi-a tremurat. Mă-sa din somn s-a sculat:
- Da tu, fată, ce-ai oftat, Că casa mi-a tremurat?
- Cum eu, mamă, n-oi ofta, C-am avut un ursitori, L-am trimes la tîrg cu flori, El florile mi-a vîndut,
Da cu banii ce-a făcut? Cu-a lui mîndre i-a băut! L-am trimes la tîrg de piatră, El ş-a găsit altă fată. Mi-a trimes răvaş pe soare Să-i dau drumul să se-nsoare, Mi-a trimes răvaş pe vînt Să-i dau batîr un cuvînt, Mi-a trimes răvaş pe lună Să mă duc că să-i fiu nună.
- Du-te, fată, şi-1 cunună.
- Cum, mamă, l-oi cununa? Păn' amu mi-a fost drăguţ, Cum amu mi-a fi finuţ? Eu mă duc la Cernăuţ
Ca să-mi cumpăr păhăruţ, Păhăruţ de pelinuţ, Să-ndulcesc ş-ai mei finuţi.
- Finule, finuţul meu, Să n-ajungi tu Anul Nou! Finuţă, finuţa mea,
Să n-ajungi tu sîmbăta! Rămăi, fine, sănătos, Ca un măr putregăios, Rămăi, fină, sănătoasă, Ca o pară viermănoasă.
Mahala
Pe cea vale mare, Este-o casă mare, Cu uşa la vale, Cu fereşti la soare, Cu nouă umbrare. Dar într-însa cine şede? O maică bătrînă, Cu fiica-mpreunâ. Măicuţa lucra,
Fiica dormita. Măicuţa torcea, Din gură zicea: „Fiică, draga mea, Scoală de-i lucra, Nu tot dormita." „O! maică bătrînă Şi nepricepută, Ibovnicul meu Şi vecinul tău L-am trimes departe, în Ţara Ungurească Ca să-mi tîrguiască Straie de matasă. Eu l-aştept să vie, El răvaş îmi scrie, Răvăşel pe peşte, Că să logodeşte. Răvăşel pe soare Că vrea să se-nsoare, Răvăşel pe lună, Să merg să-i fiu nună. Nu ştiu, cununa-l-oi, Nu ştiu, blastama-l-oi." „Nu fii tu nebună, Mergi de mi-1 cunună Şi curînd îmi vină."
Ea afar' a alergat Şi-n glas mare a strigat: „Negru ţiganaş, Scoate caii din grajd, Calul cel de mire, Mîndru şi gătit, Vede-l-aş pîrlit, Calul cel de nun, Mîndru şi gătit, Cu soarele potrivit, Vede-l-aş plesnit!" Acolo dac-a ajuns, La cununie s-a dus, în biseric-a întrat Şi-n glas mare a strigat: „Părinte Ioane, Păzeşte mai tare, Că slăbesc din picioare!" Ş-acasă dac-a venit, La fină s-a posvolit: „- Fină, draga me,
Posvoleşte-mă, Să cinstesc la fin Un pahar de plin. Deasupra zugrăvit Dinuntru otrăvit." Ei vinul l-au băut Şi morţi au căzut, Caii au plesnit Şi s-au prăvălit.
Saveta Andronic, Şiret
Este-o casă-n sat pe vale,
Şed fetele-n şăzătoare,
Toate fetele lucra,
Cea de casă suspina.
- Zău, măicuţă, zău ţ-aş spune,
C-am avut amorizat
Şi apa mi 1-a luat...
Botoşani
La munţii cu rouă, S-a făcut o casă nouă, Cu uşele la soare Ca să se facă şezătoare Numai pentru fete ficioare. Toate rîdea şi se veselea, Numai cea de casă Ofta şi plîngea. Maică-sa deoparte o lua Şi o întreba.
- Fiică, draga mea, Spune-mi, ce te doare, Capul or la inimioară?
- Eu, maică, ţ-aş spune, Dară mi-i ruşine.
- Nu-ţi fie ruşine,
Că şi eu am fost ca tine Ş-am avut drăguţ pe lume.
- Dară tot ţ-oi spune: Am avut un pui frumos
Şi l-am trimes pe apă-n jos Să-mi aducă ibrişinul fire Să-i cos cămeşă de mire. El mi-a trimes răspuns pe
soare
Că îmbla să se-nsoare, Mi-a trimes răspuns pe stele
C-a întrat în cheltuiele, Mi-a trimes răspuns pe lună Să merg să-i fiu nună.
- Nu fi tu nebună, , Mergi şi mi-1 cunună, L-ai avut un pui drăguţ, Du-te şi ţi-1 fă finuţ.
Şi dă-i finei un pahar cu apă,
Să trăiască cu otravă,
Şi finului un pahar cu vin,
Să trăiască cu venin.
Ea a strigat în gura mare:
- Scoate caii, măi Ioane, Scoate caii cei vărgaţi, Vede-i-aş pe loc crăpaţi. Şi trăsura cea cernită, Vede-o-aşi pe loc pîrlită! Ea a strigat în gura mare:
- Mînă, Ioane, mai tare, S-ajung la puiul cu soare! în biserică cînd a întrat, Icoanele ghiont ş-au dat. Ş-a strigat în gura mare,
- Ceteşte, părinte, mai tare, Că nu mai pot de picioare. Cununia s-a gătit,
La măicuţa m-am pornit. Ş-am strigat în gura mare:
- Mînă, Ioane, mai tare, S-ajung la maica cu soare. Eu la maica c-am ajuns, Pe prispa casei m-am pus Şi m-am pus pe prisp-afară Să zac păn' în primăvară, Să-mi crească cucuta cît casa Şi iarba cît masa.
De cucută m-oi razama, De iarbă m-oi anina. Din gură oi blastama, Pe casa finului oi da.
Botoşani
Pe-o gură de vale, Este-o casă mare, Cu uşa la vale, Cu fereşti la soare. Da cine-ntr-însa şede? Măicuţa cu fiica.
14
ELENA NICULITĂ-VORONCA
Fiica dormitează, Da maica lucrează.
— Scoală, mică, scoală, Că-i cam mult de asară.
— Ia lasă-mă, maică, Ia lasă-mă, dragă. C-am avut asară Drag ibovnicei
Şi l-am trimes să-mi
tîrguiască,
Da el n-a tîrguit, Dar s-a logodit. Mi-a scris
Pe o frunză de alun, Să merg să-î cunun. Nu ştiu, cununa-l-oi, Or rău blastama-l-oi.
— Nu fi tu nebună, Mergi tu de-1 cunună, Dar cînd 1-ăi cununa, Aşa ai a-1 blastama: Să te însori de nouă ori Şi să-ţi faci nouă ficiori Ş-a zecelea, o copilită, Să-ţi care apă la temniţă. La temniţa cea din deal, Arde lumînarea-n gard, La temniţa cea din vale, Prutu-i mic, da apa-i mare.
Broscâuţi
Cat la lună, luna-i sus, Cat în deal, boii mei nu-s, Badea-i dus cu boi la munţi Şi el boii ş-a vîndut, Bani de nuntă ş-a făcut. Mi-a trimes răspuns pe soare Să-i dau voie să se-nsoare, Mi-a trimes răspuns pe lună Să mă duc ca să-1 cunun. Nu ştiu, or l-oi cununa, Or mai rău l-oi blastama, Să-mi rămăi, bădiţ-aşa: Să-mi îmbli din uşă în uşă, Şi s-abaţi şi la mine, Că şi eu te-oi milui C-o bucată de mălai, Uscată de nouă ai
Şi cu doi-trei cărbunaşi, Să ştii cum iubeşti şi laşi, C-o strachină de cenuşă, Să nu te mai văd la uşă. Bădiţă, bădiţă hai! De-i lua una ca mine, Dumnezeu sa-ţi deie bine, De-i lua-o mai frumoasă, Pice-ţi carnea de pe oase, Pice-ţi carnea pe cerguţi Şi sîngele părăuţ.
Voloca
Pe valea cu rouă,
Este-o casă nouă,
Cu uşa la soare,
Acolo-i mare şăgitoare.
Toate fetele lucra,
Numai fata cea de casă
Şidea şi lăcrăma.
Vine mă-sa ş-o întreabă:
De ce, fată, nu lucrezi,
Da din ochi tot lăcrimezi?
Cum eu, mamă, oi lucra,
Că mă doare inima!
Nu mă doare de-o durere,
Da de-o scîrbă şi de-o jele.
Am avut cirezi de boi
Şi turmuliţe de oi
Şi mi-a venit păgînu-acasă
Şi pe toate le-a luat,
Şi pen tîrguri le-a vîndut,
Şi pen crîşme le-a băut,
Tot cu oci şi jumătăţi,
Păn' a gătit banii taţi.
Mi-a trimes răspuns pe soare
C-amu el ar' să se-nsoare.
Mi-a trimes răspuns pe lună
Să mă duc ca să-i fiu nună.
Da eu nu l-oi cununa
Da mai rău l-oi blastama:
Nouă ani şi nouă zile,
Creminalul să te ţie,
Temniţa calea să-ţi fie,
Cînd îi ieşi de acolo,
Să îmbli din casă-n casă
Şi să vii şi l'a me casă,
Să-ţi dau o coajă de mălai
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
15
Ce-i coaptă de nouă ai, Cînd muşcai - lăcrămai. Şi c-o strachină de cenuşă, Pe deasupra cărbunaşi, Să ştii cum iubeşti şi laşi. C-ai iubit şi ai lăsat, Rea pedeaps-ai căpătat.
Horecea
Codrule, frunză rotundă, N-ai mai fost de făcut umbră Mîndruţei celei ce-i c... Frunză verde iarbă grasă, Mi s-a dus puiul de-acasă Dipe straie de matasă, Hobot mie de mireasă. Pană el a tîrguit, Cu alta s-a logodit. Mi-a trimes cuvînt pe vînt Că el alta ş-a găsit, Mi-a trimes cuvînt pe soare, Să-i dau drumu să se-nsoare, Mi-a trimes cuvînt pe lună Să mă duc să mi-1 cunun. Nu ştiu, oi mer' l-oi cununa Or oi sta, l-oi blastama. Da măicuţa seleaca: Fa, fa, fa, nu fi nebună, Du-te, du-te şi-1 cunună, Du-te şi ţi-1 fă finuţ, Că ţ-a fost tare drăguţ, Du-te şi ţi-1 fă un fin, Că ţ-a fost frumos vecin. Luminele mi-am gătit, Cînd am stat la cununat, Tare rău l-am blastamat. Sfîntul soare-n loc a stat, Luna-n cer a suspinat, El jumătate s-a-ngropat Ş-a stat popa, s-a mierat, De acestea n-a pătimat, Doi veri buni n-a cununat Ş-au prins icoanele a plînge Şi luminele-a să stînge.
Pipa Nicoreac, Strojinef
La rară poiană,
Cu iarba de-o palmă,
Este-o casă mare,
Cu uşa la vale,
Cu fereşti la soare.
Da-ntr-însa cine şede?
Maică-sa cu fiică-sa.
- L-am trimes, trimes
Pe bărbatul meu
La Tîrgul Frumos,
La Ţara de Jos,
Ca să-mi tîrguiască
Scule de matasă,
Fir şi ibrişin,
Că-i marfă frumoasă.
Da el mi-a trimes:
Răvăşel pe soare
Că vra să se-nsoare,
Răvăşel pe lună
Să merg să-1 cunun.
Da lui i-am trimes, trimes:
Finuţu, drăguţu,
Da fina, Călină.
Domnica Onciu, din Şcheia
Frunză verde de frăguţ, Am avut şi eu drăguţ, L-am trimes la Cernăuţ Să-mi aducă cerceluţi, Tulpanaşe de matasă, Mie hobot de mireasă. El atît a tîrguit, Pană alta ş-a găsit, Ş-a trecut poartă de rai, Ş-a iubit fată de crai, Şi mi-a cuvîntat pe soare Să-i dau voie să se-nsoare. Mi-a cuvîntat pe lună Să mă duc ca să-1 cunun. Da eu am stat şi m-am gîndit Că el cum mi-a fi finuţ, Dacă el mi-a fost drăguţ? Maica mi-a zis: Fa nebună, Fă lumină şi-1 cunună! M-am dus şi l-am cununat, Vacă cu viţel i-am dat. - Rămăi, fine, sănătos Ca un trandafir frumos.
16
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
17
- Mergi, nănaşă, sănătoasă Ca o garofă frumoasă.
- Rămăi, fină, sănătoasă Ca o pară putrigăioasă.
- Mergi, nanaşă, sănătoasă, N-ai ajunge-a merge acasă.
Casandra Găina, Strojineţ
Frunză verde liliac, Am avut un puiuţ drag, L-am trimes la Sîntileag, Mie ca să-mi tîrguiască Un scul negru de matasă, Să-mi fac o cămeşă dragă. El pintr-o cîrşmă a întrat Şi c-o haită că s-a dat Ş-a trimes scrisoare pe soare Că el vra să se însoare. Eu i-am trimes înapoi Pe trei spice de ovăs Să se-nsoare sănătos. Da el mi-a trimes înapoi Pe trei frunze de alun, Să mă duc eu să-1 cunun,
Eu atunci cînd am auzit, Aş deodată c-am murit. El atuncea c-a venit, Maica-nainte i-a ieşit:
- Degeaba vii, fiulea, Că a murit fiicuţa.
- Că nici moartea nu se crede Păr cu ochii nu se vede.
El în casă c-a întrat, După masă s-a băgat Şi din gură mi-a cîntat:
- Scoală, scoală, fiicuţă, Eu tot tîrgul ţ-am călcat Şi ţie ţ-am cumpărat Cămeşuică dar de in, Să ne fie voia-n plin,
Şi rochiţe din laţi doi, Să-ncăpem puic-amîndoi. Cu bricicuţa noi ce-om face? Ea s-a face un curcubău, S-a sui la Dumnezeu, Să ştie c-am murit odată, Am avut dragoste curată.
Părhăuti
Soarele însurat
Un om sărac a avut o fată ş-un băiat; el se însura de a doua oară şi maşteha copiilor atîta 1-a săpat pe bărbat — zicea că mănîncă copii mult - pană ce i-a dus în pădure şi i-a lăsat. în ziua întăia, ei au nimerit înapoi după o cărăruşă de cenuşă ce turnase fata. Ajungînd acasă, s-au pus sub fereastă şi se uitau cum mînca părinţii lor. Li ramase o bucăţică de mămăligă şi omul zise: „Vezi, femeie, păcat că am dus copii, ei să fi fost, ar fi mîncat bucăţica asta, da amu cine a mînca-o?" - „Noi, tată", zic ei de sub fereastă. A doua zi, iar 1-a trimes să-i ducă. Fata a luat tărîţe şi a presurat şi mai mult nu au nimerit, căci tărîţele le linse o capră; şi au rămas acolo. Au plîns copiii cît au plîns, pe urmă au adormit unul lîngă altul şi Dumnezeu aşa i-a păzit, că nu i-a mîncat nime. Noaptea întăia li-a fost mai greu, pe urmă s-au deprins; să hrăneau cu rădăcini, cu ce puteau, pană s-au făcut mari.
într-o zi, băietul ş-a luat rămas bun de la soră-sa şi i-a spus că n-are să vie un an, că el să duce să caute parte pentru dînsa. Fata plîngea, nu-1 lasa, dar n-a avut ce face. Băietul, cum a ieşit din pădure ş-a văzut soarele, să uită cătră soare şi zice: „Doamne, Doamne, dă surorei mele parte!"
Soarele s-a făcut om înaintea lui şi i-a zis că el o va lua pe sora-sa. Noaptea, zmeul a luat-o şi a dus-o la curţele lui; iar băietul a rămas în pădure.
Ea la faţă nu-1 putea vedea, că era întuneric şi avea ceva pe obraz. Cînd a fost cătră ziuă, el i-a spus că să nu să supere, căci el trebuie să meargă la slujba lui, dar deseară iar va veni.
Ea, cînd s-a sculat a doua zi, ce n-a găsit în curţele Soarelui? Tot ce dorea i se aducea de-a gata dinainte şi aşa mîndreţe erau, cum nu s-a mai pomenit. Sara, Soarele iar a venit şi a doua zi numai a început a să lumina de ziuă, cînd iar s-a dus la lucru lui. Fata era tare supărată, că rămîne fără dînsul, căci tare-i era drag, dar mai tare o mînca la inimă că nu-1 vedea.
într-o zi, s-a luat ş-a mers la o babă ş-a rugat-o s-o înveţe ce să facă ca să-1 vadă. Baba i-a zis că ea nu poate să-i spuie, pentru că-i lucru greu, căci cum n-a face bine, vai de dînsa! Dar fata atîta a rugat-o ş-a spus că va lua sama, păn' ce baba a învaţat-o: că să aprindă de cu ziuă o lumănărică şi s-o puie sub o oală, să ardă lîngă pat, şi cînd va dormi el, s-o descopere; apoi să rădice încet năframa de pe obrazul lui şi îndată să o puie iar la loc. Ea a făcut aşa; a luat lumănărică în mînă ş-a rădicat obrazarul şi cînd s-a uitat şi 1-a văzut, n-a ştiut ce mai face de iubire mare, aşa de frumos era... L-a sărutat de mii de ori, pe urmă l-a acoperit, dar nu s-a lăsat cu atîta, a vrut să-1 mai vadă o dată şi, cînd s-a plecat iar să-1 sărute, i-a căzut o picătură de ceară pe obraz. Atunci el a sărit drept în sus şi i-a zis: „Alei, draga mea, rău te-a învăţat cine ţ-a zis să faci aşa, căci de acuma nu m-ăi mai vedea!" A ieşit pe uşă şi s-a făcut nevăzut. Ea a rămas singură pe lume, în casele lui. Ce folos că avea de toate, dacă nu era el. Nici nu mînca, nici nu bea, zi şi noapte numai să bocea; dar nimic, de nicăiri, nici un ajutor nu-i venea.
într-o sară, a venit un om străin şi s-a rugat să-1 lese să doarmă afară pe cerdac, căci în pădure să temea. Ea l-a lăsat. Nu adormise bine omul şi iată că aude un clopoţel sunînd. Să scoală şi merge să asculte mai bine de unde vine sunetul, dar cu cît mergea, clopoţelul se depărta. Merge el aşa prin pădure, pe urma clopoţelului, păn' ce dă de-o mănăstire. Clopoţelul întră înuntru; întră şi el şi stă lîngă uşă. Iată că aude că grăieşte cineva din altari: „Mamă dragă, iartă pe nora ta şi femeia fratelui meu - se ruga o fată - şi lasă-i să trăiască împreună, că tare-şi sînt dragi unul altuia şi tare cu amar şi jele plînge ea!" „Nu, răspunde mama Soarelui, n-o iert, că ea mare usturime şi rană a făcut pe obrazul copilului meu. Numai atunci aş ierta-o cînd ar veni ea singură să mă roage, dar pe aice nici eeucele ciolanele nu i-or aduce, nu tocmai să poată ea veni!" Apoi s-a făcut tăcere şi omul a ieşit din mănăstire. în curînd, s-a făcut ziuă, el a mers ce a mers şi s-a întors înapoi la casa ei, dar era sara şi n-a cunoscut că tot acolo a fost mas; şi iar s-a rugat să-1 primească. Ea l-a primit rugîndu-1 să-i spuie ce mai ştie de prin lume. El i-a istorisit ce auzise şi ce văzuse în noaptea trecută. „Mă rog d-tale, de vei auzi clopoţelul şi-n noaptea asta, să mă trezeşti, căci voi merge şi eu." Clopoţelul iar a sunat. Ea a mers şi a auzit cum se ruga cumnată-sa
18
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ca s-o ierte; dar cînd a zis soacra-sa că o va ierta, de va veni singură, ea a căzut în genunchi înaintea ei şi a rugat-o... Mama Soarelui a iertat-o, iar Soarele a venit iar la dînsa şi de atunci au trăit fericiţi.
Glicheria Constantinovici, Stăneşti
Un împărat zice c-a avut odată trei fete şi nu se măritau. într-o noapte, a visat împăratul că s-o iaie pe cea mai mică şi s-o ducă pe un cîmp. Acolo era pregătit un scaun ş-o masă, împăratul a lasat-o şi s-a dus. De acolo a luat-o Soarele ş-a dus-o la curţile lui. Era tare fericită, dar nu-1 vedea, căci numai noaptea vinea la dînsa. Surorile ei au venit la ea şi au învaţat-o cum să facă ca să-1 vadă. Ea, cum l-a văzut, a leşinat de frumos ce era. El s-a trezit şi i-a bănuit pentru ce a făcut asta? „De-amu să ştii că mai mult n-am să mai vin, te las", ş-a plecat pe fereastă; dar ea s-a prins de piciorul lui ş-a îmbiat aşa, cine ştie cît, pe cer, pană ce a căzut pe un cîmp. A picat, dar nu i-a fost nimica; mai bucuroasă ar fi fost să fi murit. A început a merge zi şi noapte tot plîngînd şi întrebînd unde să-1 găsească pe Soare. Au îndreptat-o oamenii la un vrăjitor, pe urmă la un călugăr, dar nime n-a ştiut să-i spuie. Ea, de durere, se da în apă, ca să se înece, şi nu se îneca, se da la lupi, ca s-o mănînce, şi n-o mînca; şi tot aşa, plîngînd, a îmbiat pană ce a ajuns la mama Soarelui. Mama lui i-a dat o merţă de bob, una de mazere, de fasole, mac, grîu, mălai, amestecate toate la un loc, să le aleagă. Văzînd-o că plînge, a venit o furnică de pe un trandafir, cu tot neamul ei, şi i-a ales. (Mai departe nu-şi mai poate aduce aminte povestitoarea, parcă capul i-ar fi fost tăiat. Auzise demult povestea, din bătrîni.) Ileana Ionescu, Botoşani
Credinţa în dragoste
Frunză verde de bujor, Cărăruşă prin ogor, Mă iubeam c-un domnişor, Mă iubeam cu mare frică, Maica nu ştia nimica, Dar o drăcoaică de vecină M-a văzut sara-n grădină. Maica mea, ca maicele, M-a şi spus la fratele, Fratele, ca frăţioru, M-a luat cu binişoru Şi m-a luat de mînuţă Şi m-a dus în cămăruţă, Pe cămară a pus lacată Şi deasupra stîncă naltă. Mă uitam pintre lacată, Vedeam soare luminînd,
Fete cu flecăi şezînd, Numai al meu puiuţ plîngînd. Taci, puiule, nu mai plînge, C-a da Dumnezeu un vînt, Ş-a da stînca la pămînt, Şi lacat-a rugeni, Şi uşile-or putrezi, Eu de aicea voi ieşi Şi amîndoi tot ne-om iubi.
Frunză verde măr domnesc, Şepte ani de cînd trăiesc, Cînd am dat pe al optelea, Sorioara duşmanca, Ea m-a pîrît la maica. Măicuţa s-a supărat, M-a bătut şi m-a legat
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
19
Şi în temniţă m-a băgat, M-a încuiet cu lacată Şi deasupra zîd de piatră, Dar eu, mică şi-nfocată, Tot mă uit pintre lacată Şi văd soare strălucind, Fete cu flecăi jucînd Şi puiuţul meu jălind. - Taci, puiule, nu jăli, Că lacata a rugini, Şi zidul s-a nărui, Şi noi tot bine-om trăi.
Strojineţ
Frunză verde de afion, La Iaşi, la Sfîntul Spiridon, Am iubit un domnişor. Am iubit cu mare frică, Maica nu ştia nimica, Iară fraţii că m-au prins, într-o Iad' m-au închis Şi pe ladă au pus lacată, Pe de laturi stîlpi de piatră. Dar eu, mică şi înfocată, Mă uitam pintre lacată. Vedeam stele strălucind Şi soarele luminînd, Fete cu ficiori şezînd, Şedea şi domnişorul meu, M-aşteaptă să vin şi eu. Şezi la noi, dac-ai venit, Nu-ţi pară lucru urît, Că şi noi aşa am trăit, Şi cu drag, şi cu urît, Păn' ce-om întră în pămînt.
Botoşani
Săgeata soarelui
La săgeata cea de soare, Unde soarele răsare, Acolo badea m-aşteptare. - Vină, vină, cînd te-aştept, Să te lipesc cu dor la piept, Să te string, să te sărut, Ş-apoi, dragă, să mă duc La un loc de răsuflătoare,
Unde-i umbră şi răcoare. Cine vede şi nu crede Nu mai calce iarbă verde, Cine-a văzut şi n-a crezut Nu mai calce nici uscată, Să se mire lumea toată.
Irina Mihailiuc, Strojineţ
La crucită cea de soare, Şede puicuţa-n cărare Şi strigă în gura mare: Vină, bădiţă, mai tare, Să-ţi dau guriţă matale.
Suceava
Soarele. Boalele
Tot ai zis, puiule, -ai zis: Cît va fi soare pe lume, Tu nu m-ăi urî pre mine, Soarele nu s-a sfârşit, Tu pe mine m-ai urît. Urască-te-ar soarele, Şi-ndragi-te-ar boalele, Şepte boli şi o lungoare Ş-o păreche de friguri, Ca să-ţi fie de schimburi, Să-ţi aduci tu, pui, aminte Că nu-i blăstăm de părinte, C-ai blăstăm de la puicuţă, Nu-i blăstăm de la măicuţă. Să te duci, puiule, duci, Păn' îi cădea rob la turci, Cu picioarele-n butuci, Cu mînele ferecate, Cu lanţuri de fier legate.
Roşa
Variante:
Ş-o păreche de frigurele,
Ca să te învăleşti cu ele:
Din arat
Păn' în carat,
De pe înstrînsul finului
20
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Păn' în vremea plugului. Cine iubeşte şi lasă N-aibă hodina, nici casă, Aibă casa cucului Şi hodina vîntului.
Brăeşti
De pe strînsul finului Pănă-mplutul vinului, Cînd îi gîndi că-i mai bine, Să pice carnea de pe tine, Cînd îi mai putea ceva, Să te legeni ca iarba Cînd o taie cu coasa.
Brăeşti
Soarele e neînsurat
Era un băiet al unui om, dar aşa de frumos şi delicat, că nici ficior de boieri nu era ca dînsul. După ce i-au murit părinţii, averea ce i-a rămas a cheltuit-o - el n-a ştiut cum se face averea - ş-a trebuit să apuce în lume. Norocul îi juca, dacă el n-a ştiut cum să-1 capete!.. Să duce el printr-un sat, îl întâlneşte un om. „Ce cauţi, băiete?" „Slujbă." „Nu-i veni la mine?" „Ba oi veni." „Ce să-ţi dau pe an?"... Au făcut să-i dea o viţea. — Viţeaua din ceasul acela a început a să face aşa de grasă şi frumoasă!.. Cînd împlineşte anul, îi mănîncă lupul viţeaua! Rămîne fără nimica. Plînge el. îl tocmeşte stăpînul său pe alt an, pe 25 de prăjini de grîu. La nime nu era grîul aşa de frumos ca la dînsul: de la rădăcină pană sus, era numai spic. Vine un nour de piatră şi i-1 face pămînt. Al treilea an, se apucă să slujască pe un mînz ce va face iapa pe care o păştea el. Mînzul s-a născut ş-un an de zile tot ce mînca el mînzului îi da; aşa că să făcuse cît un zmeu; putea zbura prin torţele cerului. Cînd a împlinit anul, ş-a luat calul şi s-a pornit prin nouri cu dînsul.
în ţara ceea se afla un împărat ş-avea o fată tare frumoasă, pe care o ţinea închisă într-un foişor. Băietul ştia. Trece pe deasupra şi zice :
Calule, calule, să te sui în foişor,
Că de fata împăratului mi-i dor! Calul a sărit peste fereastă şi el a întrat la fată, a sărutat-o şi s-a dus. Venind la cîtăva vreme împăratul la dînsa să-i spuie că i-au venit peţitori, ea a spus că cu nime nu se va mărita decît cu acela ce s-a suit la dînsa, din nouri, în foişor. împăratul a trimes şi l-a căutat în toate părţile, pană l-a găsit şi au făcut nuntă. O nuntă cum nu s-a mai pomenit; a jucat nunta 3 zile şi 3 nopţi şi mireasa era aşa de frumoasă încît Sf. Soare, cînd a venit drept amiază şi a văzut-o, nu s-a mai dus mai departe, a stat în loc, a lăsat razele singure să ardă cît au vrut; tocmai într-un tărziu ş-a adus aminte ş-a pornit. Mama lui Sf. Soare s-a supărat tare c-a ars atîta lumea, la amiază, şi l-a dojenit. „Doamne, mamă, dacă am văzut o mireasă aşa de frumoasă, că de ai fi văzut-o, d-ta singură ai fi stat în loc şi te-ai fi uitat la dînsa. Du-te d-ta mîne cu razele pe ceri, eu voi sta acasă, şi vei vedea-o." A doua zi, mama lui Sf. Soare a pornit în locul lui Sf. Soare şi cînd a văzut-o, a şi întins razele şi a luat-o. Mirele s-a uitat buimăcit de cap, apoi s-a gîndit: „Ei las' c-o ajung eu!" A încălecat calul ş-a pornit. A mers el prin nouri, de-a ajuns pană unde doarme
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
21
vîntul. (Vîntul e zbuciumat de coarnele boului şi de parii cei ciopliţi; acel care ciopleşte parii de amîndouă părţele, în pămînt şi deasupra, nici n-are la ce mai muri pe ceea lume. De obrazul omului, el să îngraşă, că-i moale.) „Mai am eu mult păn' ce voi ajunge la casa lui Sf. Soare?" „Ba n-ai mult, fă pe aicea...", i-a zis vîntul. A dat pinteni calului şi la fugă-n zbor. Ajunge la mama lui Sf. Soare. Intră în casă. Ea l-a întrebat ce caută. El i-a spus că slujbă. „Eu ştiu ce slujbă să-ţi dau? Dar aşteaptă să vie ficiorul meu acasă, că poate el îţi va găsi." (Sf. Soare pleacă de acasă tînăr şi vine sara bătrîn de cele ce vede, de femeile măritate ce îmbla cu capul gol; unele au copii şi tot cu capul gol îmbla pe Sf. pămînt, de le vede Sf. Soare; acesta e mare păcat.) Vine sara Sf. Soare acasă şi maică-sa-i spune de flecăul ce cere slujbă, îl cheamă la el: „Ce slujbă să-ţi dau? Doar să te trimet să mergi în locul meu mîne cu razele pe ceri. Te-i duce?" „M-oi duce, de ce nu?" „Iacă, drumul care ai să-I apuci..." A doua zi, mirele porneşte. Cînd a fost la aprînz, vine Sf. Petrea cu o prescure ş-un pahar de vin, mîncarea lui. Unde ţi-1 prinde pe Sf. Petru şi-1 începe a bate! De-abia a scăpat din mînele lui. Ajunge pană drept amiază; vine Sf. Ilie şi-i aduce mîncare. îl prinde şi pe Sf. Ilie şi-i trage un pui de bătaie. Sara, la achindii, vine singură mama Soarelui. O bate şi pe dînsa bine. Vine el acasă. „Ţ-ai făcut slujba?" „Mi-am făcut. Mergi singur şi-i vedea, dacă nu ţ-a plăcea!" Porneşte a doua zi Soarele cu razele. La aprînz, Sf. Petru îl ocoleşte, să teme să se apropie. „Da hai mai tare, Petre, că mi-i foame." „Da..., zice Sf. Petru, m-oi duce, ca iar să mă baţi!" Aude şi de la Sf. Ilie acelaşi lucru. Sara îi spune şi mă-sa că a bătut-o... Vine sara acasă şi-1 cheamă pe argat: „Da ştiu că mi-ai făcut bună treabă, halal!" „Da ce-am făcut?" „Da pe Petrea ce l-ai bătut?" „Da Sf. Petrea ce a fost aşa de prost de a lăsat lupul să-mi iaie viţeaua (că Sf. Petrea e pe lupi). Eu am slujit un an pentru dînsa şi el alte vite din cîrd nu ş-a găsit, tocmai pe a mea să i-o dea s-o mănînce?!" „Ei bine, da pe Ilie de ce l-ai bătut?" „Da de ce am avut aşa un grîu frumos, slujisem un an pe dînsul, şi el a dat o piatră tocmai pe grîul meu şi mi l-a stricat!" „Da pe mama mea de ce ai bătut-o?"
„Da mă-ta de ce-i căţea bătrînă Şi mi-a luat mireasa din mînă?" „Care mireasă?" „Aceea care şede închisă în cămară!" „Aceea e mireasa ta? N-am ştiut, du-te şi ţ-o ia!" A luat-o pe cal şi s-a dus.
Toader Clim, Botoşani
Soarele e totdeauna supărat
Soarele e om, e flecău, el încă nu-i însurat, povestea lui e aşa: Zice că era la un împărat o fată frumoasă şi Soarelui aşa i-a fost de dragă, c-a mers la tatăl său s-o ceară. Tatăl fetei n-a ştiut că acela-i Soare, a zis că cum a da-o după unul ce n-are nimic; şi n-a vrut s-o dea. Acolo, la împăratul în ogradă era un proroc, un năzdrăvan — şi aceluia-i era dragă fata şi s-a băgat de argat, doar ar pute-o capata.
22
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Vine Soarele la dînsul şi-i spune: „Nu mi-i putea ajuta s-o fur?" „Nu ţ-oi ajuta, zice el, că şi mie mi-i dragă şi eu vreu s-o iau." - „Da, zice Soarele, unde ţ-a da-o tatăl ei, dacă mie nu mi-a dat-o, că-s Soare!... Fă bine, îi zice Soarele, şi-mi adă oleacă de apă de la fîntînă, să mă spăl"... Năzdrăvanul l-a ascultat şi s-a dus să-i aducă. - Pană să vie el, Soarele a furat fata, a sorbit-o cu el păn' la ceri. Cum a venit năzdrăvanul, el a şi ştiut; fuga a mers la împărat şi i-a spus că Soarele i-a furat fata. „Ce mi-i da mie, zice el, să ţ-o aduc?" — „Ce să-ţi dau, ţ-oi da fata şi coroana şi te-oi lasa pe tine împărat!"
El s-a apucat ş-a făcut scări păn' la ceri şi s-a suit. Acolo, cum a ajuns, s-a rugat la Soare să-1 primească de argat. - „Bine, zice Soarele, te-oi primi la cai", că Soarele are patru cai şi cu căruţa ceea îmbla. -El n-a vrut, a zis că nu ştie la cai, dar va fi aşa, pe lîngă gospodărie. Soarele s-a dus de acasă ş-a lăsat pe mireasa lui s-o păzească mă-sa; ea sta închisă într-a 12-a odaie. Cum a plecat Soarele, năzdrăvanul să duce şi deschide toate uşele; mă rog, ce nu poate un năzdrăvan! şi ajunge la dînsa. Ea s-a spăriat cînd l-a văzut. - „Cum de ai venit aice?", îi zice ea. - „Am făcut scară păn' la ceri, căci m-a trimes tatăl tău să te iau." „Ia-mă, a zis ea, că nu mi-i drag, măcar că-i Soare şi-i aşa de frumos!" Ş-a luat-o şi s-au dus. Cînd a venit Soarele acasă, a găsit uşele descuiate şi pe mireasa lui nicăieri...
Ea s-a măritat cu acela, dar Soarele de atuncea nu ş-a mai găsit de potriva ei, ca să-i placă, şi de aceea tare e supărat că e neînsurat. Să luaţi sama, cît merge Soarele, el întruna e supărat; numai de două ori pe an e vesel: în ziua de Paşti şi în ziua de Blagoviştenii; atunci e aşa de luminos şi joacă, parcă-s trei sori; unii zic că sînt 3 zile în care e vesel - parcă şi de Sînziene -, dar nu ştie bine nevasta ce povesteşte. De altfel, întruna Soarele e supărat.
Ileana Danciuc, Horecea
Soarele, în ziua de Sînziene, dimineaţa, cînd răsare, să spală. Să te uiţi atuncea bine ş-ai să vezi ca nişte raze curgînd în jos de pe faţa h"- Gălăneşti
Soarele si mama lui
Era să să mărite odată o fată ş-amu era sîmbătă la toacă şi ea încă nu gătise de cusut cămeşa de mire:
Sfinte Soare, Sfinte Soare, Fă ziua mai mare!
Să roagă ea la Sf. Soare cu lacrimile în ochi. Sf. Soare a ascultat-o ş-a stat pe ceri pană ce a fost ea gata cu cămeşa. Da mama lui Sf. Soare nu-şi afla loc, aşteptîndu-1 acasă cu scăldătoarea, căci ea ştia cînd era vremea să vie; - că Soarele, cînd vine acasă, să spală de toate răutăţile cîte le vede pe lume; el e atît de pătat şi plin de colb şi de gunoaie, căci sînt oameni că aruncă gunoaiele înaintea Soarelui, ori alţi oameni nu se îndosesc cînd merg pentru dînşii afară, să să întoarcă cu spatele, să nu le vadă Sf. Soare ori Sf. Lună trupul, căci
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
23
e foarte păcat; - el de toate ce le vede, pană sara, vine aşa de supărat şi îmbătrînit! - în sara aceea, văzînd mama lui Sf. Soare că nu mai vine, a gîndit că l-au mîncat vîrcolacii. Spaima ei! In sfîrşit, într-un tărziu, iată că vine şi Sf. Soare. „Da bine, ce ai stat aşa de mult? Vai de mine, ce frică am tras!" „Am stat, mamă, că nu-şi gătise o mireasă cămeşa de mire de cusut şi, pentru că m-a rugat şi era curată, i-am făcut hatîrul şi am ţinut ziua mai mare." „Să dea Dumnezeu ca cameşele ce-a cusut de miri, pană mîne dimineaţă, pentru amîndoi de moarte să le fie." A doua zi, cînd s-au trezit nuntaşii, i-au găsit pe amîndoi morţi. I-au îmbrăcat în cămeşele de miri şi i-au îngropat; -pentru frica ce a tras-o mama lui Sf. Soare şi pentru că a cusut spre sf. duminică. E mare păcat a coasă spre duminică. Sîmbătă, cum toacă, să laşi lucrul: cusutul, împletitul, torsul, şi tocmai luni, cînd răsare soarele, iar să te apuci. Ileana Puricioaia, Botoşani
(Alte poveşti despre Soare şi iubita sa să vor vedea voi. III* , la Rîndunica , precum şi în voi. de poveşti*: De ce e soarele roş etc.)
Sărbătorele femeieşti
Sărbătorele femeieşti tare trebuiesc păzite, mai tare decîţ cele bărbăteşti, pentru că femeia e mai iute. într-o sărbătoare femeiască, cum e Chirica, Marina, Catrina, Nicuvioasa (Cuvioasa Paraschiva), ia să îndrăzneşti ceva şi-i vedea! Da în sărbătorele bărbăteşti, cum e Sf. Gheorghe ori Sf. Neculai etc, chiar să îndrăzneşti să lucrezi, nu-ţi e nimica, că bărbatul e mai îngăduitori, după cum e şi Sfîntul Soare - el totdeauna luminează; da femeia: inca luna: ea cîteva zile, cît e plină, luminează, că să vede noaptea ca de la soare, şi pe urmă iar se pişcă!
Ia uite-te la Dochia amu, ce direge! Amu-i ploaie, amu cald, amu vînt, amu iar frumos; aşa-i femeia!
(Ion David, Botoşani. Povesteşte aceasta tocmai în Dochia 1898.)
Cimilituri
Am un măr de aur, Joacă pe-o casă de taur.
(Soarele)
Am o vacă bălaie,
Joacă noaptea pe gunoaie.
(Luna)
Am o mîţă potcovită, Joacă pe-o casă şindilită.
(Luna)
Am o rochie mirie, Plină de puzderie.
(Ceriul cu stelele)
*   Aceste volume nu au mai fost publicate de autoare (n.ed.).
24
ELENA NICULITA-VORONCA
Lună de visezi, e tata şi soarele e mama, stelele sînt fraţii. De visezi că cade luna, îţi va muri tata. Mihalcea
în Molodia, să spune că luna e mama şi soarele e tata.
Lună de visează fata, are s-o ia un văduvoi. Mihalcea
Lună de visează femeia, are să-i moară bărbatul şi are să rămîie vădană; de visează bărbatul lună, e acelaşi lucru. Luna e partea omului. Idem
Lună plină de visezi, ai parte bună.
Idem
Soare de visează fata, să va mărita, o va lua un flecău. De visează soarele la răsărit, se va mărita degrabă, de la amiază, mai tărziu, despre asfinţit, să va mărita hăt tărziu.
Omul de visează soarele răsărind, dimineaţa, va avea viaţă lungă, de la amiază, îi e viaţa pe jumătate, de la asfinţit, îi e veacul spre sfîrşit.
Stele de visezi, sînt zile, îţi e veacul îndelungat. Soare de visezi, e biruinţă. Soare de visezi, e noroc. Soare de visezi, e foc.
Proverbe etc. „Cine a văzut soarele vede şi moartea."
„îi făgăduieşte soarele şi luna"; să spune mai ales despre bărbaţii amorezaţi, că făgăduiesc iubitei lor.
„Mi-a venit soarele drept inimă"; să zice cînd e cineva flămînd. Să zice: „E soarele ca de 3 suliţi pe cer" (o măsură de timp, dimineaţa). „E soarele aprînz"; e destul de sus, atunci mănîncă oamenii. „E cruce-amiază." Soarele, cînd e cruce-amiază, cunoşti dacă te pui cu spatele la soare şi îţi stă umbra drept în faţă. Ciobanii, ca să cunoască cînd e cruce-amiază, cînd trebuie să-şi mulgă oiele, înfig cîrja în pămînt şi cunosc. După umbra de la acest semn al lor, vine expresia: „cruce-amiază", spun ciobanii. Tot astfel vine umbra şi pe la 9 ceasuri; asemenea şi înspre sară, cam pe la 5.
Soarele cînd răsare, omul să nu să uite, căci de aceea să capătă durere de cap sau boala „soare în cap", pentru care să va vedea leacul, la locul cuvenit. Şi mai ales dacă te uiţi la soare nespălat; atunci soarele să dioache, căci soarele iese curat; şi atunci capeţi durere de cap. Chiar şi la om, dacă să uită cineva nespălat, capătă durere de cap; dintr-aceasta e şi deochiul.
D-na Raveica Soroceau, Ropcea
„Soarele, că-i soare, şi nu poate cuprinde toată lumea" să zice cînd nu poţi întră în voie la toti.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 25
„Ce-mi pasă de lună, bine că soarele mi-i cu dreptate" să spune cînd pe cineva îl persecută subalternii, pe cînd şeful îi e bun.
„Frumos ca un soare." „Pe soare te poţi uita, dar pe dînsa, ba", atîta-i de frumoasă.
Soarele cînd răsare, să zice că e o împărăteasă strălucită.
Ileana Puricioaia, Botoşani
Omul care e lucru rău, la soare nu să poate uita. Vezi voi. I, pag. 41-42, ce e în soare.
(Despre soare să va mai vedea voi. III* , asemenea şi despre stele.)
§ 2. Despre lună
A. Luna, dragostea
Măi Vasile, boincene1, Leagă-ţi caii la propele, Dă-le fin cu floricele Şi apă cu pietricele, Vin' la maica de mă cere. De m-a da, de nu m-a da, Eu pe laiţă m-oi culca, Pe fereastă m-ăi fura, La lună ne-om cununa, Soarele ne-a judeca.
Mahala
Păsăruică albă-n pene, Mergi la maica de mă cere, De m-a da, de nu m-a da, Scrie-n carte că-s a ta. La lună ne-om cununa, La stele ne-om judeca.
Ropcea
Luna, de frumoasă
Tot mă plînge măicuţa, Că mi-i goală drăguţa. Ce pustia să fi' goală, Cînepă i-am samanat,
La catane m-au luat. Din catane m-am-nturnat, Am găsit cînepa-n baltă Şi pe puica măritată. Nu mi-ar fi ciuda banat, Cînd ea s-ar fi măritat De la noi a treia sat. D-aşa, ea s-a măritat De la noi a treia casă: Ies afară, vădu-mi-o, întru-n cas', audu-mi-o.
- Dragul maicei, Ghiorghieş, Ceriu-i mare, stele sînt,
Şi mai mari, şi mai mărunte, Şi drăguţe, că-s mai multe, Alege-ţi, că ai de unde.
- Mamă, mamă, dragă mamă, Ceriu-i mare, stele sînt,
Şi mai mari, şi mai mărunte, Şi drăguţe, că-s mai multe. Dar ca luna, nu-i nici una, Nu-s ca luna luminoase, Nici ca mîndra de frumoase.
Catr. Dănila, Mihalcea
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.). Din Boian.
26
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Frunză verde măr domnesc, Of, împărate ceresc, Mai dă-mi zile să trăiesc, Cu puica să mă-ntălnesc. Două vorbe să-i vorbesc Ş-apoi să mă savîrşesc. Nu ştiu, luna-i luminoasă Or puicuţa-i prea frumoasă. Nu ştiu, luna pe cer merge Or puica la apă trece. Frunzişoara de chiperi, Cîte stele sînt pe ceri, Păn' în ziuă toate pier, Numai luna rămînea, Numai luna şi c-o stea Ştie de patima mea.
Botoşani
Luna, întâlnirea
Alunaş cu creanga-n drum, Lupule, nu fi nebun, Nu mă mînca sara-n drum. Lupule, nu fi turbat, Nu mă mînca sara-n sat. Lupule, nu mă mînca Păn' a răsări luna, Să dau mîna cu puica. Am o puică frumuşică, Unde-o văd, inima-mi pică, Ş-o căsuţă mititică,
Cu rogoz verde-nvălită, Cu tinduţa dezlipită.
Ropcea
Rasai, lună, rasai, dragă, Să se vadă prin ogradă, Vină, puică, prin livadă. - Dac-aş fi eu aşa proastă Să merg prin ograda voastră! Da tu, dac-ai fi cuminte, Mi-ai ieşi sara-nainte!
Broscăuţi
Cine bate hudiţa? Niculuţ' Duminica. Da nu bate-ntotdeauna, Numai cînd răsare luna. Cînd îi luna cam pe sus, Niculuţă că s-a dus, Cînd îi luna l-asfinţit, Niculuţă l-a pornit.
Roşa
*
Cine n-are dor pe vale Nu ştie luna cînd răsare Şi noaptea cît e de mare. Cine n-are dor pe luncă Nu ştie luna cînd se culcă Şi noaptea cît e de lungă.
Roşa
(La descîntece, voi. II*, să vor vedea descîntece cu soarele şi luna, pentru dragoste.)
B. Luna, timpul. Noaptea Luna e pusă pe noapte şi soarele pe zi.
Luna de aceea să face mică, că altfel n-am putea număra lunele. Luna e bărbat şi soarele e femeie. Botoşani
Fiecare lună-şi are vîntul ei.
Luna, cînd e nouă, zi pe zi creşte, ca un aluat; ca să putem noi număra şi apoi scade, ca cum ai tăia dintr-însul, zi după zi, pană să
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 27
trece luna ceea cu toate zilele ei ş-apoi altă lună iese în loc şi iar să trece zi după zi, cum trece vremea, că nu să mai poate înturna; că luna ce s-a trecut mai poate fi? D-na Ţinea Dumitriu, Botoşani
(în glumă, să întîmplă prin Bucovina că, trimiţînd cineva după actul de naştere, cere să-i aducă: „soarele şi luna", adecă anul şi ziua în care este născut.)
în lună este un cioban cu oiele.
Mihalcea
în lună este totul ca şi aici; bunica povestitoarei să uita la lună prin basma de matasă şi zicea că vede case, oameni, vite, dar nu da la nime să să uite, căci zicea că-i păcat. Maranda Proţ, Roşa
Cînd e lună nouă, nu să cade să pomeneşti de nimic rău, că atunci îmbla ducă-se pe pustii, toate relele. Zice că atuncea, ciuma şi holera şi altele vorbesc între dînsele şi se îndeamnă: „In hai să mergem să vedem ce mai fac copiii noştri!", ş-apoi numai ce auzi că cela a murit, cela, sau au luat din copii... Ion David, Botoşani
în Molodia, cînd văd crai nou, zic:
Ptiu, ptiu, crai vechi, La duşmani nou, Da la noi vechi! (şi sar în sus).
Căci, de zici „nou", blastămă morţii, zic: „Dă, Doamne, ţie crai aşa de nou, cît îi trăi!"
Nici să zici că se vede, căci plîng morţii, e păcat — şi te blastămă, zic: „Dă, Doamne, ţie aşa să vezi, cît îi trăi!"
Lunei, cînd e nouă, să nu-i zici „lună nouă", că eşti bolnav. Dar să zici: „Luna a fost veche şi e veche", căci luna este tot aceea, numai cît ea să primineşte, ca şi omul. Luna cînd e nouă, te doare capul, te ameţeşte, ai visuri multe şi nu e omul sănătos. Cînd vezi luna pe ceri, dacă te dor măselele, să pui mîna pe falcă şi să zici: „Sfîntă lună, lumînarea lui Domnul Hristos (căci luna ni e nouă noaptea lumînare), oare şi pe cei morţi îi dor aşa dinţii cum mă dor pe mine?!" Că-ţi trece. (La întrebarea că ce are de-a face luna cu morţii, povestitorul îmi răspunde că luna are de-a face cu morţii, căci fiecare om moare sau la lună plină, sau la sfert, sau la sfârşit, şi ea ştie de sufletul lui că a ieşit. Andrei Motoc, Mihalcea
(Tot astfel stă şi naşterea sub influenţa lunei.) Botoşani
Dacă vrai să uiţi mortul, să te uiţi prin sită la lună. Şcheia
Cînd nu poţi uita mortul, să te uiţi prin sită la ţintirim.
Botoşani
(Luna e race, ea nu încălzeşte, s-a văzut voi. I, p. 42.)
*
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
28
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
29
C. Iarna şi vara
Vara, soarele merge mai pe sus, da iarna luna merge mai pe sus decît soarele; aşa cum merge soarele vara. Astfel a împărţit Dumnezeu, ca jumătate de an să fie unul mai mare, da jumătate, altul. Gh. Bileţchi, Voloca
Iarna, soarele luptează cu noaptea, că ziua-i mică, de aceea n-are putere, dar altfel ar încălzi şi iarna, ca şi vara. Iarna, nopţile-s mari şi pămîntul îngheaţă, iar soarele răsare tărziu şi nu-1 poate dezgheţa. Cum dă în primăvară şi să măreşte ziua, soarele stă mai mult pe ceri, că răsare dimineaţa, pămîntul peste zi să încălzeşte şi peste noapte tot cald rămîne şi atunci poate rodi.   M. Gălăţanca, Botoşani
Soarele e pus pe zi: cînd e ziua mare, şi soarele răsare mai dimineaţă, iar cînd e ziua mică, răsare tărziu. Şiret
Ilinca Olăniţa, din Broscăuţi, spune: „Amu vara, ziua e tare mare: de-aici şi pană colo (arată pe cer de unde răsare soarele şi pană unde apune); Da noaptea, numai atîta (arată bucăţica de cer dinspre miezul nopţei, dintre răsăritul şi apusul soarelui, pe unde nu îmbla soarele). Ilinca Olăniţa, Broscăuţi
Zice că de demult, cînd erau oamenii mai curaţi, soarele răsărea mai dimineaţă; păn' la amiază te saturai de lucru.
în Mihalcea, Ştefan Pita spune că, de demult tare, soarele vara răsărea în dreptul crucei ce se află în deal la vie, pe cînd acum, răsare cu mult mai jos.
Vara, soarele îmbla mai pe sus şi mai tare frige, da iarna îmbla pe jos şi nu frige aşa tare; pentru că iarna soarele să mută. Tocmai din ziua de Ana Zacetenia să dă înapoi spre vară şi ziua începe a să mări, cu cît sare cucoşul din prag, iar păn' la Bobotează e mai mare cu un ceas. De Stratenie, iarna se întâlneşte cu vara; atunci începe a se călători iarna, soarele să suie tot mai sus şi noaptea e tot mai mică. La Sfîntul Onofrei, e ziua cea mai mare (12 iuniu), iar de după Sf. Onofrei, începe a se da soarele înapoi, cu foarte puţin, merge spre iarnă; aşa că, de la Pantelemon, să călătoreşte vara, e începutul toamnei; atuncea iese cerbul din apă şi apa se răceşte; atunci se schimb crîngurile, cele de vară cu cele de iarnă, şi să întâlneşte iarna cu vara, zice: „De-amu te duci tu, vară, vin eu, iarnă!"
Măria Cocia, Voloca
Să zice:
Trece vara ca o pîne, Vine iarna ca un cîne.
Dacă dai de la Sînziene, e trecută şi vara. Botoşani
Soarele, în ziua de Sînzieni, dimineaţa, cînd răsare, se spală. Să te uiţi atuncea bine ş-ai să vezi ca nişte raze curgînd în jos de pe faţa lui. Gălăneşti
Vara e femeie, da iarna-i bărbat, că-i mai tare. Voloca
Gerul e om; Dumnezeu îi dă putere or îl slăbeşte, după trebuinţă. Cîteodată, iarna e aşa de slabă! Botoşani
Iarna, cînd e soare şi ger, să zice că e „soare cu dinţi".
Iarna e bună, că ninge şi se umple pămîntul cu apă, dacă n-ar ninge, nu s-ar face pîne.
Iarna e sănătoasă, curăţă pămîntul de toate boalele, toate celea iarna degeră, pier şi se curăţă aerul. Dacă n-ar fi iarnă, n-ar fi bine, ne-ar mînca şerpii de vii; s-ar înmulţi cum sînt prin ţările cele calde, că oamenii numai noaptea îmbla de frica lor şi de arşiţa cea mare.
Noaptea de aceea, iarna, e mai mare, că altfel omul ar trebui să mănînce tot ce are; n-ar mai putea pune nimic pe el, dar aşa, Dumnezeu dă iarna cu noaptea mare şi omul se culcă, că dacă doarme noaptea, nu mănîncă, da vara e ziua mare ca să lucreze. Vara e ca să lucrăm şi iarna, să ne hodinim.
Zice că de demult, cînd s-a început lumea, noapte nu era, ci tot zi. Dar a fost un om care mînca aşa mult, că nu era vrednic să lucreze pe cît îi trebuia să mănînce şi Dumnezeu, dac-a văzut aşa, a blagoslovit să fie şi noapte, ca omul să doarmă şi să nu-i trebuiască să mănînce ; şi de atunci e pe lume noaptea. Palie Bilig, Mihalcea
Capul împăratului
Un om odată învîrtea iarna nişte piei la un pod. Vine un boieri la dînsul şi-1 întreabă: „Oare n-ar putea să ţîie zece pe doi?" Adecă cele 10 luni n-ar putea să le ţîie pe cele două mai friguroase, de iarnă, cu mîncarea. „Nu, domnule, zice omul, că eu sînt om sărac: o luscuţă mănînc eu, una femeia, una o împrumut, una o azvîrl în baltă şi una plătesc datorii." Stă domnul acela şi gîndeşte: Oare ce i-a spus omul? Dar nu poate să înţeleagă şi-1 roagă să-i răzvidească el ce însemnează. Omul îi spune că luscuţa ce o împrumută e aceea cu care hrăneşte pe un băiet; acea ce o azvîrle în baltă e cea ce o dă pentru fată şi luscuţa cu care plăteşte datoriile sînt părinţii lui, pe care-i hrăneşte. „Bine, zice domnul, eu mă duc de aice, dar are să vie un altul, îndată, în urma mea, tu să nu cumva să-i spui aceasta, ce mi-ai spus mie, până ce nu m-ăi vedea pe mine de 100 de ori." Domnul acela să duce. îndată după dînsul vine altul. „Ce te-a întrebat boieriul acela ce a fost aice şi ce i-ai răspuns?" Omul îi spune tot aşa cum spusese şi celui dintâi, apoi adaugă: „Dar a spus ca să nu spun la altul ce însemnează cuvintele acestea pană ce nu-1 voi vedea pe dînsul de 100 de ori." „Nu-i nimica, las' că tot mi-i spune, că-1 vei vedea!" - şi scoate din pungă cîte un florin şi-i tot numără, păn' la 100, şi-i zice că să să uite la dînşii. „D-acuma poţi să-mi spui; căci l-ai văzut! Domnul ce a vorbit cu d-ta era împăratul; merge printre norod necunoscut, să audă vorbele săracilor, şi eu sînt ministrul, merg să iau sama să nu mă găsască că nu ştiu
30
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
31
nimica." Omul i-a spus întocmai ca şi celui dintăi şi banii i-a strîns în buzunari. - Aşa era de demult; îmbiau împăraţii prin norod ca să ştie de suferinţele oamenilor. Pavel Bojescu, Iordăneşti
Soarele, Luna şi Vîntul
Odată, zice că mergea Soarele, Luna şi Vîntul - şi trece pe lîngă ei un om: „Buna ziua!", spune omul şi se duce mai departe. „Mulţă-mim!", zic ei. „Ce mulţămiţi voi?, zice Soarele, că omul ista mie mi-a dat buna ziua, nu vouă." Da Luna zice: „Ba el mie mi-a dat buna ziua, îţi vedea, puteţi să-1 întrebaţi." Da Vîntul zice: „Ba mie; hai şi l-om chema ş-aveţi să vedeţi!" Aleargă ei după om şi-1 strigă înapoi şi-1 întreabă. Omul spune că Vîntului i-a dat, nu Soarelui, nici Lunei, că el de vînt mai tare să teme. „Ei las', zice soarele, mi-i veni tu la vară în mînă, am să te coc." Luna iar zice: „Las' să vie iarna şi-i vedea tu în pădure la lemne cînd îi veni, ce pui de ger am să trag; să te învăţ eu." Da Vîntul zice: „Nu te teme, dac-oi fi eu lîngă tine, să n-ai grijă de nimica, nici de fierbinţală, nici de ger." S-a dus omul şi tocmai aşa s-a întîmplat. - Dar cînd trage vîntul rece din sus, atunci, Doamne fereşte, îl taie pe om la inimă, îl doboară la pămînt.
Băietul cel fără noroc
Iarna, gerul sînt de la lună. Zice că odată era un flăcău sărac şi tot slujea; ba pe sămănătură, ba pe vite şi pe ce să apuca, nu-i mergea în nimic. Da fetele Lunei, toate veneau aice pe pămînt, de să scăldau. El a pus ochiul pe cea mai mică şi i-a furat aripele. Ea, nemaiavînd cu ce zbura, a rămas la dînsul şi trăiau. Văzînd-o boieriul la care sluja cît e de frumoasă, a prins ciudă pe argat şi l-a trimes, doar l-a prăpădi, la Lună. Femeia i-a dat o basma, că numai cît a scuturat ş-a fost acolo. Soacră-sa îl întreabă cine e. El i-a spus că li e ginere. „Şezi dar", a zis ea. A şezut. „Da tata unde-i?", întreabă flăcăul. „A mers să lumineze lumea", zice ea. Mai stă cît stă, vede că vine un om. Flecăul întrebă cine-i acela. „E nevoia", zice soacră-sa. El pune mîna pe nevoie ş-o începe a bate: „Tu erai pricina că eu atîta am muncit ş-am năcăjit pe lume? Na!!!" Vine altul. „Da aista cine-i?" „Gerul", zice ea. Prinde şi pe ger: „Tu mi-ai degerat hrişcă, astă-vară, cînd era să să coacă?!" Mai vine un om. Era vîntul. Bate şi pe vînt. „Din pricina ta, zice el, mi s-a uscat grîul!" Păn' pe urmă, soacră-sa n-a vrut să-i mai spuie care cine sînt. Ei toţi veneau să să sfătuiască cu Luna, să capete poronci de la ea, care ce are să facă.
Gh. Dragomireschi, Spasca Mihalcea *
D. Fraţii din lună
»
în lună sînt doi fraţi: unul stă pe pămînt şi dă fin în car celuilalt şi vorbesc: „Eu — zice unul, care-i mai iute — să am puterea care-o ai tu, aş îngheţa viţelul în vacă şi coarnele din rădăcină la bou." Dar acela îi răspunde: „Ce folos, dacă tu nu poţi să-ţi arăţi puterea, căci atunci cînd e timpul tău, noaptea e mică şi vine soarele dimineaţa, de încălzeşte pămîntul." Palie Bilig, Spasca
în lună e Cain şi Abel; (vezi voi. I, pag. 132; atunci, Dumnezeu i-a pus în lună.)
în lună sînt doi fraţi, să bat cu coromîsla. Roşa
Luna e făcută din sîngele a doi fraţi, ce s-au tăiat cu cuţitele unul pe altul, şi, cum stăteau cuprinşi, cu capetele plecate, aşa se văd. Cînd e lună nouă, să vede numai unul, cînd e plină, amîndoi. Să te uiţi prin inel de cununie sau prin o basma de matasă, că-i vezi.
Roşa
Luna e bărbat; în ea sînt doi fraţi gemeni şi un car cu boi gemeni. Fraţii să tot mîncau înde ei şi s-au străpuns amîndoi cu ţepoaiele. Dumnezeu i-a pus, aşa prinşi, în lună şi stau pană azi. Roşa
în lună sînt fraţii care să bat pe asta lume. Dacă bate fratele cel mic pe fratele cel mare, pe ceea lume stau în lună şi cel mare îl ţine pe cel mic în spete, iar pe acela îl bat cu bicele de păcură acei care pedepsesc pe ceea lume. D-na Tinca Dumitriu, Botoşani
în lună sînt doi fraţi, Ştefan şi Pavel, şi ţîn un ciubăr cu sînge. în ciubărul cela să toarnă sîngele de la toţi cei ce mor, cînd li să ia sufletul. Nastasia Corneanu, Botoşani
Erau trei fraţi şi zice că a fost o femeie vădană; să duc ei la dînsa să mîie; ea făcea turte. A doua zi, cel mai mare dă fratelui celui mijlociu o bucăţică de turtă; acela zice: „Mulţămesc!, că am; mi-a dat şi mie." Dă celui mai mic; ş-acela zice tot aşa. De la asta, cel mai mare a început a să sfădi cu dînşii, că el gîndise că numai lui îi dăduse mălai şi numai cu dînsul păcătuise; dar ea păcătuise cu toţi. Cei doi mai mici l-au ucis pe cel mare; şi stau şi azi în lună, c-un ciubăr plin cu sînge, sub cel mort şi tot una picură sînge.
Auzită de la Paraschiva Acsenti, Botoşani
în lună sînt doi ciobani, ţin un ciubăr cu păcură. Zvorîştea
în lună să vede Sf. Petru cu un cal şi un ciubăr de sînge; să văd foarte bine cînd e luna plină. Sf. Petru, zice că a alergat după un cal şi calul atîta a fugit, pană cînd s-a oprit în lună. Dumnezeu a blagoslovit să rămîie acolo. Sf. Petru l-a ajuns şi, de ciudă, l-a sîn-gerat ş-acuma tot picură sînge în ciubăr.
D-l Dumitru Mazilu, Botoşani
32
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 33
Drumul ce e pe cer sînt paiele ce le-a furat ţiganul pentru vacă; el a gîndit că nu-1 vor vedea, dar Dumnezeu l-a pus în ceri, să-1 vadă fiecare.
în lună sînt 2 fraţi; unul era bogat şi celalalt sărac. Cel sărac a furat de la fratele său oleacă de fîn sau paie, să dea la vite, căci n-avea cu ce le hrăni; şi frate-său, de ciudă, l-a apucat în ţepoi. Dumnezeu i-a pus în lună, ca semn ce grozăvie s-a făcut; căci a fura, să dai la o vită, nici nu e păcat. Doar e dobitocul lui Dumnezeu, are s-o lese să piară? Sau omul, de-o nevoie, dacă de foame fură, încă nu e păcat; poate are copii şi dacă n-are de unde le da, i-a lasa să piară? Numai acela ce fură şi vinde are păcat sau dacă fură fără să aibă nevoie. Camena
Nici un lucru nu-i aşa greu ca coasa; de aceea, la cosaşi să dai tare bine de mîncat şi de băut. Zice că erau de demult doi fraţi şi s-au apucat să cosască; da mîncare n-aveau nimica, decît un pădureţ sălbatec, acolo pe cîmp. Cosesc ei ce cosesc, mai mănîncă vro două pădureţe, nu mai pot, au slăbit de tot. Lîngă dînşii era un stejar; iau şi pun coasele în stejar şi să pun la umbră şi să culcă. „Mai coseşte şi tu, coasă, dacă poţi, zic ei, că nouă ni trebui de mîncat şi de băut şi coasa de bătut." Coasa le zice şi ea: „Eu aşi cosi, dar şi mie îmi trebui de mîncat şi de băut şi coasa de bătut; şi nici eu nu pot." S-au sculat ei iară şi s-au apucat de au cosit ce-au cosit; apoi au lăsat ş-au mers să puie-n stog; dar erau flămînzi că nu vedeau cu ochii. Deodată, ce i-a venit celui de jos în gînd, de foame: apucă pe frate-său cel de pe stog în furcă, ca să-1 mănînce. Atunci Dumnezeu, văzînd păcatul acesta, s-a încrîncenat şi i-a luat cu stog cu totul, cum erau, şi i-a pus în lună; ş-amu cine să uită prin basma de matasă vede bine toate.
Nichifor Filip, Mihalcea
De Ciuda lui Arhanghel sau Minunea Sf. Arhanghel Mihail, în 6 septembrie, să nu lucrezi, că poate să te găsască o ciudă, că de mînie poţi să mori. „Nu te teme de mine, dar teme-te de ciuda mea", zice el.
De Ciuda lui Arhanghel, nişte oameni mergeau la fîn, să facă stogul. „Nu vă duceţi astăzi, le zicea care încotro, că astăzi e Ciuda lui Arhanghel." „Puteţi voi să vă ciudiţi cît vreţi, că noi tot ne ducem", zic ei; aceia erau doi fraţi. Merg şi fac stogul, unul era sus şi celalalt tot îi da de jos celuia de sus fîn şi, fără să vreie, l-a prins pe frate-său de piept, în furcă. Dumnezeu a luat şi i-a pus în lună, să-i vadă toţi oamenii. Ciuda lui Arhanghel e sărbătoare cu primejdie, Doamne fereşte! Iacob Hradovei, Mihalcea
(Despre coasă, s-a văzut. Vezi secerea şi luna, voi. I, p. 135)
*
§ 3. Sf. Arhanghel Mihail
A. Viata si moartea
Ciuda lui Arhanghel a fost aceea cînd s-a dus în iad la diavolul să stea un an ş-a slujit pe necuratul; atunci cînd s-a dus mînios. - (Vezi voi. I, pagina 49) Broscăuţi
Sărbătoarea Ciuda lui Arhanghel e femeia lui; aşa mare ciudă i-a pus, că inca: tocmai unde a fugit el de dînsa, cîte săptămîni! (Sf. Arh., 8 novembre) Voloca
Ca Sf. Mihail, nici un sfînt nu e aşa puternic, căci lui i-a dat Dumnezeu să poarte soarele şi luna. El face vara, dînd drumul soarelui mai pe sus, de e ziua mare, şi lunei mai pe jos, de e noaptea mică; - precum şi iarna, dînd drumul lunei mai pe sus şi soarelui mai pe jos, de e ziua mică şi noaptea mare. Sub mîna lui sînt toate vietăţile şi oamenii, atît cei vii, cît şi cei morţi. Toamna, cînd e ziua lui, atunci să desparte vara şi el dă vietăţile în mîna lui Sf. Neculai de le poartă şi le hrăneşte păn' la Iordan, ş-atunci cînd se sfinţeşte agheazma şi bate preotul cu piciorul în piatră, piatra crapă şi toate vietăţile să împrăştie, merg iar la mîna Arhanghelului. De Arhanghel, să aprinzi o lumînare la biserică şi aceea luminează în veci; precum şi pentru cei spînzuraţi, înecaţi etc. Totdeauna la Sf. Arhanghel să te rogi. Toader Ostafi, Roşa
Iarna e din iad; iadul e la miezul nopţei şi gerul îl dă „Mamarca", stăpîna iadului şi mama dracilor, femeia lui Scaraoţchi. Pe dînsa o ţine Sf. Mihail în frîu şi dă gerul potrivit; este o cheie că deschide şi sloboade, tot cîte oleacă, de la început, ş-apoi cît trebui; dar să nu fie Sf. Mihail, ar slobozi ger de ne-ar îngheţa pe toţi. Diavolul ar vra ca să nu fie oameni pe acest pămînt. Dumitru Surugiu, Vereşti
(S-a văzut „sabia lui Miliar", voi. I, p. 485)
Pe Arhanghel e bine să-1 ţîi, că-i cu îngăduială.
Nimic nu-i ca moartea cu dreptate înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu, cînd trimete pe moarte la om, Arhanghelul îi zice: „Să-1 mai lăsăm un ceas, două", şi apoi îi taie capul.
Arhanghelii sînt rînduiţi pe suflete.
Luni e a Sfinţilor Arhangheli, vezi voi. I, p. 217.
Sf. Mihail e trumbiţaş - (să va vedea Sf. Mihail la sfârşitul lumei.)
*
34 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
B. Sf. Mihail om. îngrijirea lui Dumnezeu
In o variantă a povestei cu iezerul, auzită în Deleni, judeţul Botoşani, se zice că femeia ce l-a găzduit pre Dumnezeu n-a vrut să asculte porunca lui şi s-a uitat în urmă. Dumnezeu a făcut-o stîncă de piatră, iar pe copii, doi vermişori şi i-a pus în piatră.
Mergînd după aceea Dumnezeu şi cu Sf. Petrea în alt sat, Sf. Petrea a văzut o femeie cu 6 copii, chinuindu-se să moară: „Doamne, a zis Sf. Petrea, îndură-te măcar de copiii aceştia; ce vor face ei fără mamă?" - „N-ai grijă, a spus Dumnezeu, hai cu mine", şi l-a dus la stîncă. „Loveşte aici", a zis Dumnezeu. El a lovit şi a găsit doi vermişori. „Vezi, zice Dumnezeu, şi de aceştia mă îngrijesc tot eu şi tot eu mă voi îngriji şi de aceia."
Moartea
Pe moarte, zice că, odată, Dumnezeu a trimes-o la o femeie cu 8 copii: patru şedeau de o parte şi patru de altă parte şi plîngeau. Morţei i-a fost jale şi s-a dus la Dumnezeu să-i spuie că nu s-a îndurat s-o ia - ce vor face copilaşii? Atunci Dumnezeu i-a spus: „Vezi piatra ceea?" - Acolo jos era o piatră cît un ou şi pe ea nişte gîzuţe. - „Vezi gîzuţele astea? Şi de acestea port grijă eu. Du-te înapoi la femeie şi o ia!" Moartea s-a dus şi i-a luat sufletul, iar din copii au luat oamenii, care erau gospodari mai buni, cîte unul, i-au crescut şi i-au făcut oameni. Matei Puzdreac, Mihalcea
îngerul
Dumnezeu a trimis pe un înger la o femeie bolnavă să-i ia sufletul; dar femeia avea doi copii mici şi îngerul nu s-a îndurat, a lasat-o. Spre pedeapsă, pentru că n-a ascultat, Dumnezeu l-a trimis, la vro treizeci de ani după aceea, pe pămînt ca să slujască un an pe un om.
îngerul l-a slujit; dar nu vorbea, nici nu rîdea niciodată. Cînd era amu să împlinească anul, merge omul cu îngerul la tîrg şi întâlnesc în cale două trăsuri, că vineau una asupra alteia; întru una era un vlădică, da în alta, un general. Drumul era strîmt şi nu puteau trece amîndouă trăsurile. Vlădica a început a striga ca să deie în lături generalul; iar generalul, ca să deie vlădica. îngerul se uită cum să sfădesc şi începe a rîde cu hohot; i-a cunoscut că-s cei doi copii de la a căror mamă n-a vrut el să ia sufletul. Ei de demult s-au fost înstrăinat unul de altul şi amu nu se mai cunoşteau, dar sfădindu-se aşa şi căutîndu-şi neamul, care e mai mare, s-au cunoscut.
Merge îngerul cu omul în tîrg şi vede doi oameni lîngă un car de oale că se sfădesc; luase cel cu carul de la altul ceva şi amu acela a fost luat un băţ şi-i spărgea oalele; îngerul atunci iar a tras un hohot.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 35
Mai merge îngerul cu omul prin tîrg şi omul tot caută să-şi cumpere nişte ciubote, dar nişte ciubote vecinice, ca să le poarte tot una şi să nu le mai rupă. îngerul, cînd a auzit, iar a dat un hohot şi a rîs. Omul tace, nu îndrăzneşte să-1 întrebe; yine acasă cu îngerul; da în ziua ceea, îngerului i se împlinea anul. îl întreabă omul ce să-i dea pentru cît l-a slujit. El zice că nu trebuie să-i deie nimic, că pe dînsul l-a trimis Dumnezeu anume, de pedeapsă, să slujască. — „Dar ian spune-mi, zice omul, pentru ce tot anul nu te-am văzut să rîzi şi pe drum, cînd am întâlnit pe vlădica şi pe general, cînd se sfădeau, ai rîs?" îngerul îi spune că pentru ei a tras pedeapsa asta şi că amîndoi erau fraţi. „Da de ce cînd bătea omul acela cu băţul în oale, iar ai rîs?" - „Pentru că bătea lut pe lut." - „Dar eu, cînd mi-am cumpărat ciobotele, de ce ai rîs iar?" — „Pentru că d-ta ai vrut ciubote vecinice şi nu ştii că eu am să te iau! Ian trage-le o dată." Omul trage cît poate. - „Mai trage-le!" Omul cearcă şi nu poate, a fost slăbit. Cînd a cercat şi a treia oară, a căzut la pămînt. îngerul i-a luat sufletul şi s-a dus. De la d-l Ilie Dulgher, Broscăuţi
*
Odată, a trimis Dumnezeu pe Arhanghelul Mihail să iaie sufletul la o femeie ce era bolnavă; îngerul s-a dus, dar văzînd la pieptul acestei femei doi copii sugînd, unul de o parte şi altul de alta, i-a fost tare milă şi s-a înturnat înapoi. îl vede Dumnezeu: „Ai fost la femeia ceea unde te-am trimes eu?" - „Am fost." - „Şi de ce n-ai făcut cum am zis?" — „Că mi-a fost milă, Doamne, să vezi doi copilaşi de gemene cum sug!... Ce-or face ei?!" — „Du-te şi fă ce-ţi spun, a zis Dumnezeu, ce-or face nu-i treaba ta, ci a mea."
Arhanghelul merge iar şi cînd vede copilaşii ceia plîngînd şi sărăcia din casă, iar i-a fost milă şi n-a luat sufletul femeiei; a venit înapoi la Dumnezeu. „De ce n-ai făcut cum ţ-am poroncit?", întreabă Dumnezeu. — „Doamne, nu mă-ndur, fă-ţi milă şi las-o pentru copilaşii ceia." — „Du-te în mare, a zis Dumnezeu, şi caută în cutare loc, că ai să găseşti o piatră; ad-o încoace." Merge Sf. Mihail şi găseşte piatra la locul unde i-a zis Dumnezeu ş-o aduce. — „Sfarmă piatra!", i-a zis Dumnezeu, şi Sf. Mihail a sfarmat-o. - „Aşa-i că acolo sînt doi viermi", întreabă Dumnezeu. - „Sînt", zice îngerul. - „Cine îngrijeşte de dînşii, întreabă Dumnezeu, nu tot eu?" „Vezi,de ce n-ai ascultat poronca mea, că eu, dacă te-am trimes, ştiu ce fac şi pentru ce fac. Să ştii dar că, pentru că nu mi-ai ascultat cuvîntul, am să te pedepsesc. Ai să mergi în lume şi ai să fii călugăr la o mănăstire 5 ani şi tocmai cînd vei împlini canonul ce-ţi dau, atunci să vii la faţa mea şi te voi ierta." Dumnezeu a luat şi a trimes pe alt înger la femeia ceea de i-a luat sufletul, iar Sf. Mihail a venit în lume şi s-a făcut călugăr la o mănăstire.
A stat acolo pană ce-a împlinit cei 5 ani şi, tot timpul cît a stat în mănăstire, el cu nime n-a vorbit şi niciodată n-a rîs. Acuma a venit vremea să iasă şi porneşte şi el cu mai mulţi călugări, ce aveau să meargă la tîrg. Mergînd ei pe drum, iacă vine o trăsură boierească cu patru cai şi cu doi domni tineri în trăsură. Cînd vin în dreptul lor, se
36
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
scoală unul şi strigă: „La o parte, boaitelor!" Atunci Arhanghelul a început a rîde tare, că toţi călugării s-au mirat şi s-au uitat la dînsul, dar nu i-a zis nime nimica. Da Sf. Mihail de aceea a fost rîs, pentru că a fost cunoscut în trăsură pe cei doi gemeni pentru cari şezuse el 5 ani de zile la pedeapsă.
Merg ei mai departe şi înnoptează într-un sat; merg la boieriul să-i primească la mas. Boieriul făcuse un talger de argint spoit cu aur pentru biserică şi, de frumos ce era, nu se îndura să-1 deie; îl ţinea la icoane. Peste noapte, Arhanghelul Mihail fură talgerul. S-a făcut hălăgie în casă, boieriul ştia că călugării l-au furat, dar nu îndrăznea să-i caute şi ceilalţi ştiau că călugărul cel străin l-a furat, dar nu îndrăzneau să-i zică nimica.
Merg ei de acolo şi sara ajung la altă casă, tot de boieri, cu avuţii mari, şi n-aveau decît un copilaş. Boieriul îi găzduieşte peste noapte, da Sf. Mihail merge şi ucide copilul. A doua zi, se iau ei şi se duc, dar se vorbesc călugării între dînşii să-1 tragă la răfuială.
„Mă rog, ce vra să zică asta la d-ta, zic călugării, că în timp de 5 ani de zile d-ta, cît ai stat la noi, nici n-ai rîs, nici n-ai vorbit, dar pe drum, cînd au trecut boierii ceia şi ne-au făcut «boaite», ai rîs în hohot!.. Bine, amu aceea ca aceea, treacă, da la cutare boieri, cînd ne-a primit el noaptea, cum de ne-ai făcut d-ta aşa mare ruşine, să furi vasul de la icoane?... Amu, şi aceea - de furat, ca de furat, nu-i aşa mare păcat, dar să te apuci d-ta să omori suflet de om, să omori copilul, acolo unde ne-a primit cu aşa dragoste?! Spune-ne ce-s toate acestea?"
„V-oi spune", zice Sf. Mihail. „Atunci am rîs, pentru că, din pricina celor doi cari ne-au ocărît, am stat cinci ani la mănăstire spre pedeapsă. - Talgerul l-am furat pentru că acela nu trebuia să steie acolo, dar trebuia dat la biserică, după cum a fost menit de la început, cînd l-a făcut. - Iar pe copilul acesta: Vedeţi ce bogaţi şi fericiţi sînt părinţii lui? Copilul acela, cînd ar fi fost mare, i-ar fi omorît pentru avere şi mai bine l-am omorît eu pe dînsul, ca să poată trăi amîndoi fericiţi; că eu sînt Arhanghelul Mihail şi iată pentru ce pedeapsă am venit pe pămînt!"
Atunci Dumnezeu s-a milostivit de dînsul şi l-a iertat şi în momentul acela l-a rădicat la ceri.      D-na Sevastifa Dumitriu, Botoşani
(Mama autoarei spune aceeaş poveste, pană cînd este aproape să iasă Sf. Mihail din mănăstire. Atunci, mergînd într-un oraş, află că se face un împărat nou; se duce şi el la paradă şi vede că e unul din acei doi copii şi rîde. - Toţi călugării se uită uimiţi la dînsul. La cîtva timp, le vine veste că li-a murit mitropolitul şi că în locul lui se alege fratele împăratului, cel mai mic; Sf. Mihail iar a rîs cu hohot. Toţi l-au întrebat şi el le-a spus toată istoria şi ce mare este înţelepciunea lui Dumnezeu; că el ştie toate de ce le face şi pentru ce.) Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 37
§ 4. Iubirea. Unirea. Răutatea Mînia. Duşmănia
Ecsena şi pocsena Să-ţi cuprindă inima! Vorbă din bătrîni. Adecă, o mînie, o ciudă mare să te cuprindă. „Pocsie" se cheamă ciudă. „Am pocsie pe cutare." Se mai zice: „Ce pocsie ai făcut!" Ce comedie ai făcut! Sau cînd întrebi pe cineva prea mult: „Ce-i? Ce-i?", acela-ţi răspunde în rîs versul de mai sus: „Cecsena etc." Botoşani Din Piatra aud că, dacă cineva voieşte să facă o glumă, îl strigă pe un altul să vie repede şi acela, venind într-un buc şi întrebînd la ce l-a chemat, acesta îi răspunde: „Acsina!", iar acela rămîne pîcîlit. Tot aice, dacă nu ştii numele cuiva şi vrai să-1 chemi, strigi: „Ei, Acsina...!", în loc de „Bade!" or altfel cumva.
Acestea le-a auzit în armată d-l David, din corn. Buhalniţa.
în Botoşani, „Hecsena" să pune nume la cîni.
Frunzuliţa frunzişoară, Cînd îi soarele-n desară, Cînt-un cuc de se omoară. Eu gîndesc că-mi cîntă mie, El îşi cîntă lui de mînie.
Roşa
Cucuie cu pana sură, Nu-mi cînta la răritură, Unde stă ploaia şi cură. Rîndunică cu cunună, Nu-mi cînta sara pe lună, C-a mea inimă nu-i bună.
Frunzuliţă de pe coastă, Cine umblă sub fereastă, Corbii ochii să-i scobească, Să-i rămăie coaicele, Să se ouă scoaicele1. Dar de-a fi drăguţul meu, Să-1 ferească Dumnezeu. *
Frunză verde trei măsline, Cine-i mînios pe mine, Crească-i labe ca la cîne, Care-i mînios cu noi, Crească-i coarne ca la boi. Tot de a fi drăguţul meu, Să-1 ferească Dumnezeu.
Roşa
„S-a mâniat vacariul pe sat şi satul nu ştie nimic" să zice cînd cineva s-a mîniat din senin, aşa, fără nici o pricină.
Cînd e cineva mînios, să zice că în ziua ceea s-a sculat „cu dosul în sus".
Cine e mînios să uită „cu ochii pe dos", „chioriş", „închiorchioşet".
1. Broaştele ţestoase.
38 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cînd eşti cu cineva mînios, te întorci cu spatele, să nu-1 vezi; nu i te uiţi în faţă. Să zice: „Numai picioarele i le văd." Să zice în mînie: „Lipseşti de la faţa mea!"
„Harţagaş" să cheamă acela care să ia la harţă, la sfadă de toată nimica. „Să leagă de om ca orbul de gard."
Să leagă ca „scaiul de oaie". „Caută huitul cu lumînarea ziua mare." „Buclucaş." „Caută bucluc." „Popa bucluc." „Popa belea." „Pepelea." „Ce te legi de mine, Pepeleo?"
„Are să să aibă de furcă cu cutare" să zice despre cineva îndîrjit. „De acesta nu scapă cu una, cu două."
„Cu omul buclucaş să nu pui boii în cîrd, că-i scoţi fără coarne." „Zurbagiu, caută zurba."
(Despre omul tîrîie-brîu se va vedea voi. II*, la brîu.)
în Mihalcea, toate poznele lui Pepelea sau Pîcală să atribuiesc lui Ivan.
Pepelea. - Ivan
Era un preot, că el nu plătea la slugi; pe care argat îl năimea, făcea cu dînsul dinainte vorbă: că dacă s-a mînia argatul de ceva, să nu-i plătească. Vine un flecău; preotu-i spune cum e tocmala la dînsul. „Bine, zice argatul, las' să fie ş-aşa, nu mi-i plăti dacă m-oi inînia, dar şi eu poate să greşesc ceva, că anu-i mare, trebui şi d-ta să-mi rabzi şi mie, sa nu te mînii. Eu dacă m-oi mînia, d-ta nu mi-i plăti, da d-ta dacă te-i mînia, să te jupesc pe spate." „Bine", zice popa.
Slujeşte el cît slujeşte, amu i se vineau vro cîteva parale şi popa nu ştia ce pricină să-i caute. îl trimete într-o zi la arat şi zice să nu-i deie nimic de mîncat. Ară el, ară, vede că-i tărziu, că trece de amiază-zi şi de mîncat nu-i aduc, ia şi tăie un bou de la plug, frige carne şi mănîncă. Vine cu celalant acasă, înainte de vreme. „Da ce, ai gătit?", îi zice popa. „Da de unde era să gătesc c-un bou?!" „Da celalant unde-i?" „Celalant l-am tăiat şi mi-am făcut de mîncat; de ce nu mi-aţi trimes mîncare?" „Cum de-ai făcut aşa un lucru, fără să mă întrebi pe mine?" „Da poate te-ai supărat, părintele?" „Ba nu!", zice popa. „Amu, ce-om face cu carnea ceea, că de şezut n-a şedea, s-a strica?" „Să facem parastas." îl pune să facă o groapă şi pune o căldare mare, toarnă boul să fiarbă şi-i zice argatului să puie pin-trijel în zamă. El a făcut cum i-a spus. Acolo în ogradă era un cîne pe care îl chema Pintrijel; îl trînteşte şi pe cîne acolo. Cheamă popa oameni, cînd caută să le deie mîncare, mîncarea plină de păr. „Da ce păr îi aista?" „Ce păr să fie, doar ai zis să pun pe Pintrijel în zamă şi
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 39
eu l-am pus." „Vai de mine, ce-ai făcut?" „Da poate te-ai supărat, părinte?" „Ba nu", zice iar popa.
Altă dată a vrut să-i aprindă casa. A văzut popa că cu dînsul n-o scoate la cale, s-a vorbit cu preuteasa să-şi iaie cărţile şi să fugă. Ş-a pus de cu sară cărţile în sac, dar argatul s-a băgat în fundul sacului ş-a pus numai o carte deasupra. Popa să scoală de noapte, apucă sacul şi la fugă. Duce greu; iată că trec o apă. „Sus, părinte, că să udă cărţile!", strigă Ivan din sac. „Ian auzi, preuteasa, cum vorbeşte Sf. Evanghelie", zice popa. Cînd ajung la mal, să poposească, el iese din sac. Tace preotul, căci se temea să zică ceva. Acuma se făcuse noaptea. Să culcă argatul la mal, preuteasa în mijloc şi popa din margine. Noaptea, el să scoală şi vine lîngă popă, să face că-i preuteasa şi-i zice: „împinge-1 în apă, părinte!" Popa împinge şi îneacă pe preuteasa. A doua zi, vede ce-a făcut! „Da ce, te-ai supărat, părinte?" „Da pentru asta cine nu s-a supară!" „Atunci hai să te jupesc pe spate...!", şi după toate, l-a şijupit. Mihalcea
în Botoşani, să spune că Pepelea a avut tocmală să-i ia un „căiuş" de piele de pe spate. „Căiuş" să cheamă şi slănina de la spinare de la porc.
„Ş-a dat peste om." „Ş-a găsit ac de cojocul lui."
*
Cu haina pe dos să nu te îmbraci, că te vor bate, te vor ocărî în acea zi.
Cînd îţi aduce cineva veste că cutare s-a mîniat, să răspunde: „In ce haină s-a mîniat, în aceea se va dezmînia."
La carte scrie că, dacă eşti cu cineva mînios, păn' a nu apuca să asfinţească soarele, să te împaci cu el.
*
„Inimos" să cheamă omul ciudos, care degrabă să mînie cînd i s-ar zice ceva. „îndată-i sare surcica."
Să zice: „Crapă fierea într-însul de ciudă" sau: „Crapă rîn-za-ntr-însul." Rînza de la paseri nu-i bine s-o mănînci, nici inima, căci eşti „rînzos", inimos, rău.
„Iute", de asemenea, să cheamă omul ce să mînie degrabă, dar căruia degrabă îi şi trece; îndată se întoarnă şi-i pare rău de ceea ce a făcut; poate a bătut într-o iuţală pe cineva sau i-a făcut vrun rău. Despre omul iute să spune: „E iute la fire, dar tare bun la inimă."
Iuţala strică sănătatea: „Oţetul tare, vasul lui şi-1 strică."
- Cînd te iuţeşti, să iai apă în gură, că-ţi trece; sau să zici de 7 ori „Tatăl nostru".'
„Mînia de azi, totdeauna s-o laşi pe mîne." Mînia nu e cu ştirea lui Dumnezeu; în ceasurile acelea să depărtează Dumnezeu de om; atunci, diavolul iudeşte.
40 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Omul la mînie e foarte tare; într-o furie, poate să facă şi moarte de om.
„Omul la mînie cade-n nebunie", e ca turbat.
„Lasă-1, c-amu au întrat dracii într-însul" să zice cînd omul să iuţeşte.
Omul „aprig" e mai mult decît iute; e amarnic!
A venit „c-o falcă-n-ceri şi cu una-n pămînt", c-o gură mare, înfuriat tare. „E foc şi pară."
(Despre foc şi apă, în raport cu mînia, să va vedea. De asemenea, şi despre farmecele ce arunc duşmanii ca să facă în casă mînie, trai rău.)
„Umblă umflat" să zice de cineva ce e mînios. „Numai pufneşte..." „E buboi", numai, numai să spargă, să izbucnească.
De omul care face huit, strigă, să nu te temi, ca şi de cînele care latră, c-acela nu-ţi face nimica; primejdios e acela care e „cărbune acoperit", care tace şi muşcă pe furiş. Omului tăcut „nu-i ştii nici voia, nici nevoia." Fetele se tem să meargă după astfel de bărbaţi. „Nu ştii cum stă inima într-însul." Să zice: „în inima aistuia, stă diavolul greceşte."
Omul aspru e acurat în toate, sever.
De omul moale la vorbă, blînd, lin, să te temi:
„Mîţa blîndă zgîrie rău." „Apa lină rupe malurile." Fereşte-te de acei „cu crucea-n mîn' şi cu dracul în sîn".
De omul cu părul roş sau spîn, să te fereşti; sau de omul însamnat; cu defecte la trup.
Cu omul ceacîr, nimic să nu începi, căci nu-ţi va merge bine.
Omul care e aspru la păr e un om rău.
La omul rău, sar cînii să-1 rupă.
Omului rău i să spune că e „cu maţele pestriţe".
Omul rău nu să uită drept în ochi la om. Nu să uită bine, îl cunoşti îndată pe cătătură. E cînos, duşmănos la inimă, răuvoitori, să bucură de nenorocirea altora ş-ar face numai rău.
„Teme-te de Dumnezeu, dar mai tare să te temi de omul cel rău", acela nu să teme de păcat, el zice că pe asta lume să-i fie bine; nu să teme de Dumnezeu; lui întru nimic nu-i stă viaţa unui om. Om primejdios. Om afurisit.
„Aista nu-i om, da-i cîne." „E un păgîn" să zice despre omul rău, care face rău. „Om fără de cuget." „Om fără de lege." De aşa oameni, „taie-ţi poala şi fugi". „Să n-ai nici în clin, nici în mînecă cu dînşii." Te scuturi... „Dai şi cămeşa de pe trup, numai să n-ai cu el de-a face."
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 41
„La unul fără de suflet, trebui unul făr' de lege."
„Om cu draci." „Om îndrăcit." „Omul dracului."
Despre omul prost, să zice că e rău. „Dracul şede în dosul prostului."
Omul rău se numeşte şi „hain", dar acuma să aude tot mai puţin cuvîntul acesta.
Haină-mi eşti la toate, La cîte te-am rugat, Tot zici că nu să poate, Mă mir ce ţ-am stricat.
*
Despre omul bun se spune că e „om blagoslovit". „Omul lui Dumnezeu."
„Bun ca pînea." Copilul cum se naşte, ca să fie bun, să-1 lovească mama c-o bucăţică de pîne peste gură.
„E bun, să-1 lipeşti la rană."
Omul bun are părul moale pe cap.
La omul bun, cînii nu sar.
Omul bun e milos şi milostiv, face la toată lumea bine. „Pentru unul sau doi oameni buni, Dumnezeu ţine toată lumea." „Bine faci, bine găseşti."
„Omul bun e nebun." „Faci bine şi-ţi auzi rău."
Dacă-i faci cuiva bine şi el îţi întoarce cu rău, îi dai pîne şi el îţi dă cu piatră, pînea îl va pedepsi, „căci pînea e mai grea decît piatra." Se zice: „Să te bată binele meu." (S-a văzut, voi. I, p. 154)
Despre blajini, s-a văzut.
(S-a văzut bunătatea lui Sfîntul Ioan, voi. I, p. 261)
Omului prea moale, prea bun, toţi i să suie în cap. Trebuie să să ţie bine; să ştie ţinea în frîu.
*
Cine nu ţine mînia e om bun, cine o ţine cu lunile e rău; coace răutatea la inimă. Se zice: „îl coc eu!" Adecă: „Am să mă răzbun!" îl paşte, cînd de cînd să-1 poată prinde cu ceva, să-i „rupă capul", „să-i deie de hac", „să-i dea bani pe miere", „bani de cheltuială."
Să zice: „N. are pică pe cutare" sau „a prins paternă", sau „ură", sau „pizmă", sau „ciudă" pe cutare, „De ciudă, l-ar înghiţi sau l-ar bea într-o lingură de apă." „L-ar rupe cu dinţii." „L-ar lua-n unghii."
*
42
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
„Pizmatareţ" sau „pătimaş" se numeşte omul invidios. Pizmata-reţul crapă, plesneşte cînd vede pe cineva că-i merge bine şi că nu-i după gîndul său. Doamne fereşte să fie şi Dumnezeu ca oamenii!
Oamenii mai toţi sînt pizmatareţi; rar dacă găseşti un prieten adevărat; care gîndeşti că ţi-e mai bun, acela îţi doreşte răul.
Prietenul cel de-aproape
Zi şi noapte-ţi roagă moarte. Broscăuţi
Cînd vezi lună nouă, să baţi în palme şi să zici: „Crai nou, sănătoasă etc. Noi să mîncăm pîne şi sare, da duşmanii să muţască şi să surzască." Broscăuţi
(S-a văzut postul la lună asupra duşmanilor.)
„Duşman de moarte", „duşman înverşunat" să spune la un duşman mare. „Om înverşunat." Om plin de otravă, de venin, ce vrea să se reverse, cu toată răutatea lui.
„Stau duşmanii ca cînii" se zice.
Măi duşmane, duşmanele, Tu mă-ndemni ca să fac rele. Da eu rele nu voi face,
Că inima nu mă trage. Roşa
„Zavistnic" să numeşte acela ce face „zavistie", intrigă, minciuni, vorbe rele, ca sa-1 scoată pe cineva la hulă şi să-1 facă să fie urît de cătra alţii, purtat în gură şi vorbit.
„Făţarnic" e omul cu două feţe, care pe din faţă te linge şi pe din dos te frige. De aceea se zice că „lauda pe din faţă e ocară pe din dos."
Cineva, care e tare urît de lume şi nesuferit, se zice că „parcă are peri de lup", de fug oamenii de dînsul. „Parcă i-i făcut." „Parcă i-au făcut de urît." Iar cînd cineva e plăcut, să zice că „parcă ş-a făcut de dragoste".
(Se va vedea făcutul de ură, legatul gurelor duşmanilor, făcutul de dragoste etc.)
Cîntece
Cînd mi-ar da Dumnezeu Bine, pe cît îmi vrau rău, Da eu vacele mi-aş mulge, Cu boii pe drum m-aş duce.
Cine trece pe la iaz, Gheorghieş cu calul breaz, Calul merge, eu-1 strunesc,
Duşmanii văd şi plesnesc. Şi plesnesc, că-s cu durere, Şi sclimuiesc vorbe rele. Om frumos să nu mai fie, Calul bun să nu-1 mai ţie, Calul bun talharii-1 fură, Om frumos, îl scot la hulă.
Ropcea
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
43
Stau duşmanii de să miară De unde-am bani de cheltuială, Pe ce beu, pe ce mănînc Şi din ocol nu mai vînd!
Brăeşti
Frunză verde trei măsline, Toată lumea-i rea pe mine, Numai Dumnezeu cu bine. Frunză verde liliac, Mare-i satul, eu nu-ncap Şi nimica nu le fac, Nici paharul nu le beu, Nici bărbatul nu le ieu, Şi tot mă vorbesc de rău, Plătească-le Dumnezeu!
Şcheia
Toată lumea rău cu rău Asupra capului meu, Numai unul Dumnezeu Ş-al doilea soţul meu Ştie bine, ştie rău, Tot ştie de gîndul meu.
Mihalcea
Frunză verde mărăcine, Cum trăiesc şi eu pe lume
Şi n-am milă de la nime; Numai de la Dumnezeu, Că nimărui nu vrau rău.
Botoşani
Vai de mine, ce-oi să fac: Cînd eu ies oleacă-n sat, îmi bat cînii-a lup turbat! Dară şi căţelele, Pica-le-ar măselele, Cum pic' vara stelele, Da iarna scînteiele.
Broscăuţi
Săracul copil sărac, Cînd îmi întră sara-n sat, Toţi cînii la dînsul bat Ca la lupul cel turbat. Cum îmi bate-o căţea rea, Bată-mi-o-ar steaua mea, Mînca-u-ar mîncarea mea, Dormi-u-ar pe perna mea, Avea-u-ar pasul racului, Şi hrana gîndacului, Şi hodina vîntului Pe faţa pămîntului.
Voloca
Unirea e puterea
De-aş trăi măcar un an, Să pun mîna pe duşman, Să-i fac capul Ca tabacul
Şi trupul ca păstîrnacul. Haide, frate, să gîndim, Cum în lume să trăim, Să trăim ca nişte fraţi, Să nu ne vorbească alţi, Să trăim cum îi mai bine, Să nu ne vorbească nime.
Horecea
(Despre traiul între neamuri,
Pe doi maica ni-a avut, Da noi ţara am împlut. De-ar da Dumnezeu o pace, Noi la locuri ne-am întoarce Şi plugurile ni-or ara Şi duşmanii ni-or crapă.
Atunci îi face duşmanul frate, Cînd din piatră a da lapte, Şi duşmanca sorioară, S-o lipeşti la inimioară, Cînd a-nflori plopul pere Şi răchita vişinele, se va vedea voi. II* .)
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
26
44 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Care trăiesc bine, să zice că „trăiesc ca fraţii". „Trăiesc ca cînii printre gard" sau ca „mîţa cu cînele"; se zice despre care trăiesc rău. „Numai în labe stau", se hărţuiesc, se hărăţesc. „Vorbesc tot de-a băţul", răstit. „Caută tot pricină." „Caută nod în papură." „Cînd de cînd să se înhaţe." „îşi fac zile fripte." „Se taie de oală", aşa se sfădesc. „Sînt la cuţite." „Pe viaţă şi pe moarte", aşa duşmănie. „Ori, ori." „Ori eu, ori el." „Ori voi trăi, ori voi muri", din două, una s-a alege, dar trebuie să-1 răpun.
^Amuş îl fac ferfeniţă." „Amuş îl fac bucăţi." „îi zdrobesc măselele." „îl năzlojesc." „îl scot din sănătate." „îi mut fălcile din loc." Şi vorbele de ocară, blăstămele curg ploaie din gura lor.
Cînd doi să sfădesc, se bat, alţii zic în rîs: „Mai încet cu danţul, să se ţie şi şchiopii."
în Broscăuţi se zice:
Mai încet cu danţul, Că ţi-i rupe clobanţul.
„Dacă-i bal, bal să fie!", să zice cînd să bat de-a binelea; zice cel ce bate, că adecă tot o plată ia, tot întră în bucluc. „Stăi să te învăţ eu minte!..." „Cauţi pe dracul, pe dracu-1 vei găsi!" „Dă-i bune! Ha, ha, ha! Arde-1! Toarnă-i!", zic şi se bucură cei ce ţin partea unuia. Mai cîteva scărmănaturi de cap, mai stupituri, şi liniştea e gata. - Altă dată, se apuca la bătaie de la beţie, cînd au prins la curaj, şi atunci pot să se şi omoare, căci omul bat e turbat. - Vinovat e cel ce a stîrnit degeaba huitul, ce a sumuţat, cel ce a întartat: „Ce-a căutat, aceea a găsit; bătaie a căutat, bătaie a găsit." „Gura bate..." „Bine i s-a căzut." „L-a bătut cît a încăput." „I-a carat cu pumnii în spate." „L-a bătut ţol." „L-a făcut măr." „A mîncat bătaia păpuşoiului." „I-a tras o sfîntă de bătaie, c-a ţinea-o minte cît a trăi." „L-a bătut, de i-au mers petecile." „De i-a mers colbul." „De l-a rupt în coş." „I-a dat o bătaie de la roate." „O bătaie tâlhărească." „L-a chelfanat bine."
Sînt oameni „grei la mînă", care, cînd dau o palmă, poate omul să cadă mort jos. Aceştia trebuie să se păzească de bătaie.
Vinovat poate să fie cineva şi cînd a făcut vrun rău cuiva şi atunci iar i s-a căzut şi nime nu-1 jăleşte; altă dată n-a mai face, „ş-a teme cojocul". „Frica păzeşte bostănăria." „Frica-i din rai; să nu fie frică, Doamne fereşte, ce ar fi!", dar cînd e - cum era de mult robia, boirescul, stăpînirile lumeşti şi bisericeşti şi omul de toată nimica era usturat şi schingiuit cu fel de fel de pedepse, atuncea cu toţii se întristează, „să răzvrătesc" şi caută să puie stavilă asupritorilor; de aceea, haiducia era de toţi ţăranii preţuită; haiducia care „bătea la pungă" şi omorea pe ciocoi, privind aceasta ca o faptă bună (s-a văzut voi. I p. 449)
„Ţăranul e ca răchita, cu cît o tai, cu atîta mai frumos şi mai rămuros creşte", cu cît mai mult îl baţi; să spunea despre ţărani.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 45
Pe părinţi e păcat a-i supară. Cine loveşte pe părinte, aceluia nu-i putrizesc mînele de prin coate. Copilul mic de loveşte pe părinte, părintele să-1 lovească înapoi, pentru acelaşi lucru. S-a văzut canonul pentru cine omoară părinţii etc.
Blăstămul părinţilor să va vedea voi. II*.
Despre fraţi, s-a văzut la lună.
A mai rămas femeia să fie bătută şi copiii. „Femeia nebătută, ca moara neferecată." (Se va vedea obiceiul la nuntă etc. Se va vedea de cînd se bate femeia, în povestea cucoşului, şerpelui, voi. I; precum şi a ciocîrlanului, voi. II*.)
„Bărbatul e capul femeii, femeia trebuie să se teamă de bărbat!", şi bărbatul de cociorvă.
E păcat a bate sau a ocărî pe nănaşi, cumătri (se va vedea partea V).
Cînd doi oameni iuţi să întâlnesc sau trăiesc la un loc, nu-i bine: LDouă săbii într-o teacă nu pot să steie." „Unul tare şi altul mare" nu să poate, trebuie să fie unul mai mic, mai plecat; mai ales între soţi, să aplică proverbul acesta.
„Rabdă şi taci!" „Cu răbdarea treci şi marea, dar cu răul, nici părăul." „Cu răbdarea, vei ajunge la sfîrşitul gîndului tău." „Rabd-un ceas, c-ăi trăi un an."
„Taci şi-nghite!" „Tăcerea-i ca mierea." „Vorba dulce mult aduce."
„Are o blîndeaţă îngerească" să zice. (S-a văzut îngerul şi bunătatea.)
„Mielul blînd suge la două oi." „Capul plecat, sabia nu-1 taie." „Doar nu-i va cădea steaua din frunte, dacă se va pleca?!"
Omul cuminte linişteşte, potoale cearta. Omul pacinic, căruia i-i dragă liniştea şi pacea şi-i e urît huitul, lasă dintr-a lui, numai să fie ticnă, trai bun. „Fie-n voia ta, fie cum zici"..., numai să n-audă gîlceavă, să nu fie duşmănie; să fie dragoste, unire.
Unde e înţelegere şi iubire, acolo e şi Dumnezeu. Piară dracul dintre noi, Să trăim bine-amîndoi!
(Să va vedea dracul şi baba, ce au stricat traiul la tineri, voi. II*)
Diavolul ar vrea să facă rău, să despărţască, să nimicească vieţi de oameni, doară altă ce-a lucra, dacă-i „cel rău", dacă-i „duşmanul", „uciganul"!
Crape dracul de necaz, Ce-am iubit, nu voi să las! Crape dracul de mînie, Ce-am iubit al meu să fie!
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
46
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cînd e „zâzanie", intrigă, ură în casă, poate ş-a băgat dracul coada, oamenii fac agheazmă, stropesc, să-1 alunge.
Cînd e linişte în casă, se zice că trece îngerul peste casă.
Unde e linişte, e şi înţălegere. Să zice în oraţiuni la nuntă:
Tacă răul ca pămîntul,
Să-nţălegem tot cuvîntul!
Unde e larmă, huit, e ca în iad, „nu să mai ştie nici în ceri, nici în pămînt". Nu se mai înţelege nimic. „E o hazmotie." „Un balamuc, o casă de nebuni."
Să zice: „E tulburare în casă." „M-am tulburat." „M-am iritat." în iritaţie, sîngele să tulbură în om, clocoteşte, faţa i s-aprinde, să face roş ca racul, de mînie; ochii îi sînt în sînge, nu vede, n-aude nimic şi, într-o furie, nu ştie ce face, e ca nebun. E grozav la vedere omul înfuriat; cînd să încruntă, te sparii de el, e ca o fiară sălbatecă, îţi faci cruce şi fugi. Tocmai după ce se linişteşte, îşi vine în fire, în simţire. Iar altul rău, ca să-1 scoată din sărite, din ţîţîni, tot mai tare îl întartă, îl amuţă, toarnă untdelemn pe foc, ca doar ar vedea bătînd, huind, aceasta e pentru el cea mai mare plăcere.
„Cine samănă vînt culege furtună."
în o poveste, femeia ce a fugit de bărbatul înfuriat, vrînd să meargă în casă, îl întrabâ: „Pe ce steag să mă duc?" „Vină pe steag roşu." Ea nu s-a dus. „Vină pe steag alb." Ea s-a dus; acela era de pace.
Cînii cînd se mănîncă, să toarnă apă pe ei şi să lasă îndată de mîncat.
Sînt oameni cărora nu le ticneşte păn' ce nu s-or sfădi. Aceluia nu poţi să-i întri niciodată în voie: „Măcar să îmbli pe coate şi pe genunchi înaintea lui, să îmbli pe sub pămînt." Cu aşa un om, îţi vine să laşi totul şi să te duci pe lume. „Pe lumea albastră." „îţi vine să-ţi iai lumea în cap." (Despre supărare, se va mai vedea voi. II*.)
Alţii sînt împotrivitori, îndărăptnici, întinaţi: „că nu poţi odată cu capul să-1 scoţi dintr-a lui"; nu că să ţie la dreptate, dar vra să fie pe-a lui; să fie un lucru alb, el va zice că e negru şi viceversa.
„Ba-i laie, ba-i bălaie." „Sui, Neagă, în teleagă! Baiu! Scobori, Neagă, din teleagă! Baiu!" „N-o urneşti, nici la deal, nici la vale." „Nici în căruţă, nici în teleguţă." Omul care e de înţelegere „să dă după păr", să dă cum îl dai. Să zice: „Eu sînt învăţat şi-n căruţă, şi-n teleguţă", cu toate greutăţile.
Să zice: „Om uşor sau om greu." Omul uşor, de care-ţi e uşor, „nu-ţi stă ca o piatră-n spate". Omul greu e nesuferit.
Cînd faci cuiva o ciudă, baţi în pumni, că adecă nu e aşa cum vra el. „încaltea, i-am făcut!"
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 47 „I-am rupt pielea" se zice. „I-am făcut pe faţă", adecă cum i-a
trebuit. „I-am frecat harţagul!"
S-a văzut femeia împrotivitoare în povestea Tuns, ras; pe aceeaşi
temă sînt şi altele:
*
Zice că odată, zburau nişte cucoare pe sus şi un bărbat a zis femeiei sale: „Uite-te, femeie, să duc cucoarele." „Ba nu-s cucoare, da-s cucoroi!" „îs cucoare, femeie." „Ba-s cucoroi!" N-a lăsat dintr-a ei; păn' a dus-o bărbatul la iaz ş-a înecat-o.
Apoi, să mai povesteşte că înotau două reţe ş-un răţoi pe o apă şi femeia susţinea că-s doi răţoi ş-o raţă; păn' iar a înecat-o.
Ambele, de la d-na Savastiţa Dumitriu, Botoşani
O femeie a fost făcut nişte plăcinte şi le-a fost pus în cuptiori. „Femeie, cîte pituşte ai făcut?" „7." „Ba eu văd că-s 8." „Ba-s 7." „Spune, femeie, că-s 8, că mor", zice bărbatul. „Poţi să şi piei, eu ştiu că-s 7." Omul a trimes după popă să-1 îngroape. Ea mergea bocindu-1 pe lîngă sacrii şi el tot una o ruga să spuie cum zice el, c-amuş îl îngroapă. Ea tot n-a vrut, păn' ce el s-a sculat ş-a apucat-o de cap la bătaie — şi n-a mai murit. Ilinca Mazilită, Botoşani
(Se va vedea voi. III*, Rîndunica.)
Să află multe exemple în poveşti, că să nu spuie bărbatul femeiei secretul, căci îl dă de gît. (S-a văzut povestea voi. I, p. 146, „cu duşmanul şi prietenul", se va mai vedea voi. II*).
Bărbatul rău
A fost un om tare zgîrcit; el s-a însurat ş-a făcut aşa vorbă cu femeia lui, că să nu mănînce decît cînd va mînca el. într-o zi, o prinde pe dînsa că mînca un şoric de slănină; dar n-a văzut bine, a văzut numai că a pus în gură ş-a-nghiţit. „Ce-ai mîncat, femeie?" „Cărbune, bărbate, am mîncat." „Nu-i drept, nu să poate, că tu ai mîncat altă ceva!" „Ba, zău, bărbate, că cărbune am mîncat!" „Femeie, spune-mi ce-ai mîncat, că mor." „îţi spun că cărbune am mîncat." „Femeie, iaca mor; pune-mi de scăldătoate şi adă-mi popa să mă ducă la groapă." Femeia îl scaldă; că el adecă-i mort. îl pune pe masă îmbrăcat. „Femeie, spune-mi, că au să mă îngroape." „Cărbune, bărbate, am mîncat." Vine popa, îl duc, îl prohodesc. Femeia merge să-şi ia iertăciune. El iar o întreabă. Ea tot aşa îi spune. Amu, era să-1 bage în groapă. „Femeie, spune-mi, că crăp." „Crapă, zice femeia că eu cărbune am mîncat." Oamenii l-au pus în groapă, da el a crăpat. După ce l-au acoperit cu ţărnă, femeia a început a-i juca pe mormînt: „Am băut ş-am mîncat/Şi tu de ciud-ai crăpat!"   Acsinia Roman, Mahala
Aceste volume nu au mai fost publicate de autoare (n.ed.).
48
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ş-a dat peste om. Răsplătirea
A fost un om foarte rău şi s-a însurat c-o fată tînără. A adus-o acasă; vro două, trei zile, au trăit bine, ca de la început, dar degrabă i-a picat urîtă; ş-amu căuta pricină să se cotorosască de dînsa. Porneşte la lucru şi spune femeiei că, cînd se va înturna, să n-o găsască nici în casă, nici afară; căci de nu, o omoară. Ea n-a ştiut cum să facă ca să-i între în voie şi el, negăsind-o cum a cerut, i-a tras o palmă şi ea a căzut jos moartă. A mers să-şi caute alta. Ş-a ales-o după gust, a adus-o acasă, a trăit şi cu aceasta cîteva zile; i-a căzut şi asta urîtă; - ca să să mîntuie şi de dînsa, i-a spus să facă tot aşa; - şi a omorît-o şi pe ea. Să duce şi mai împeţeşte pe una; acuma oamenii îl ştiau; au început a-i spune fetei că să nu să ducă după dînsul, căci o va omorî, ca şi pe celelalte. „Lăsaţi pe mine, că eu ştiu ce fac! Le-a pus el pe cele două moarte în pămînt, da eu îl voi pune viu!"... Să însoară şi cu aceasta şi, la cîteva zile, iar aşa îi spune că, cînd va veni, să n-o găsască nici în casă, nici afară. Ea ş-a gătit toate trebile şi cînd a văzut că vine el, s-a suit degrabă în pod; şi nu era nici în casă, nici afară (alţii spun că a pus un picior în tindă şi altul afară) şi el n-a avut ce zice. A doua zi, spune să-i facă mîncare de carne şi aceeaşi bucată să fie jumătate fiartă şi jumătate friptă. Ea a legat jumătate de carne afară, la toarta oalei, şi aceea s-a fript, iar carnea din oală s-a fiert ş-a fost cum a vrut el. Iar nu poate să-i zică nimica. „Disară, să-mi aşterni sub păr, afară", zice el. Ea îi aşterne. Pe cer erau stele, el începe s-o întrebe pe femeie: „Asta ce stea e?" „Cloşca cu pui." „Da acelea de colo?" „Carul cu boi." „Ş-apoi tu, muiere, mă pui pe mine să dorm sub car, să pice peste mine carul cu boii!" şi vrea să-i dea o palmă, dar ea s-a ferit. (în Mihalcea, să spune că i-a găsit pricină că i-a aşternut sub cloşca cu pui.)
A doua zi, el îi zice: „Pe sîmbătă, să facem praznic pentru fe-meiele mele cele moarte." Merge în tîrg şi cumpără nişte mărgean frumos şi i-1 aduce; ea îl pune la gît, mai după aceea l-a luat şi l-a pus deoparte; el îl fură şi-1 aruncă în iaz în grădina lor. Vine sîmbătă, ea s-apucă să să pregătească de praznic; şi s-a dus să prindă peşte, că-i plăcea popei; da o ştiucă înghiţise mărgeanul şi ieşise deasupra moartă. O prinde şi pe aceea ş-o aduce. El de dimineaţă tot o întreba pe femeie unde-i sînt mărgelele şi femeia tăcea, că vedea că nu-s. Cum curăţa ea ştiuca ceea, le găseşte înuntru. Ia degrabă şi le spală şi le usucă şi le pune la gît; tocmai cînd amu erau aşazaţi toţi la masă. El, cînd a văzut-o, nu s-a putut rabdă înaintea tuturora ş-a început a o întreba: „Femeie, unde ai găsit mărgelele?" „Unde le-am pus!" „Da unde le-ai pus?" „Unde le-am găsit." „Da unde le-ai găsit?" „Unde le-am pus, acolo le-am găsit!" „Femeie, spune-mi, că mor!" „Nu-ţi spun că unde le-am pus?" „Da unde le-ai pus?" „Unde le-am găsit!" El închide ochii şi să trînteşte jos: „bpune-mi, femeie, că iaca amuş mor!" Ea-i spune tot aşa. „femeie, spune-mi, că mă duc la groapă." Ea tot una aceea păzeşte. Cînd il ducea preotul şi-i făcea prohodul, el tot una să ruga să-1 mai lese s-o mtrebe. Ea una ţinea a ei. L-a pus în groapă. „Femeie,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
49
spune-mi, că mă acopăr cu ternă. Unde le-ai găsit?" „Unde le-am pus!" Amu l-au fost acoperit, era îngropat £ata; da ea să suie pe mormînt şi începe a bate în palme ş-a juca: „In ştiucă le-am găsit, în ştiucă; şi tu n-ai ştiut nimica!" Tot una bătînd în palme şi jucînd, a venit acasă, de bucurie c-a scăpat. „V-am spus eu, zicea ea, că el le-a pus pe cele două moarte în pămînt, da eu l-am pus pe dînsul viu!"
Sultana Crăciun, Botoşani
Omul să nu gîndească niciodată că nu va afla răsplătire; pentru toate i să vine cu vîrf şi îndesat.
„Cine sapă groapa altuia cade singur într-însa" (Aceasta nu-i poveste, dar e drept)
A fost odată un boieri tare bogat şi s-a dus undeva în alt tîrg. Pe drum, a înnoptat lîngă o casă, n-a vrut să meargă mai departe şi s-a rugat să-1 lese să mîie acolo. Da în ceasul acela, femeia năştea şi n-au vrut să-i dea drumul în casă. Boieriul a zis că se va culca şi pe prispă, numai să ştie că e la o casă de om. Cum sta el afară, aude îngerul prorocind: „în ceasul acesta, se naşte aice un copil; de va fi fată, va fi o rea, de va fi ficior, are s-o iaie pe fata cea de suflet a boieriului istuia şi are să-i mănînce toată averea." Boieriul s-a supărat cînd a auzit aşa. L-au chemat pe urmă în casă, femeia născuse un băiat. A doua zi, el s-a sculat şi s-a dus. Da pe dînsul îl tot mînca gîndul: cum să-i mănînce altul averea lui, munca lui?! - „Lasă că n-a mai fi aşa", gîndeşte el şi la vro jumătate de an se ia şi se duce la omul acela. A şezut o zi, două, a petrecut, pe urmă le spune: „Ştiţi la ce-am venit? Eu am avere frumoasă şi am şi o copilă de suflet, pentru că copii n-am; daţi-mi mie băiatul D-voastre, că eu îl voi creşte şi-1 voi însura cu copila mea şi-i voi da toată averea, că va fi norocit. Iacă, vi-1 cumpăr, vă dau bani; cît vraţi pe el?"
Oamenii erau săraci, s-au gîndit că copilul lor poate va fi mai norocit la boieri decît la ei şi l-au vîndut. Boieriul a luat copilul şi a pornit la drum şi, cum era omătul mare, l-a băgat în omăt şi l-a lăsat acolo. „De-amu, zice el, nu mi-i mai mînca tu averea", şi s-a dus.
Era noapte, ger tare; dar Dumnezeu a dat că s-a făcut acolo lîngă copil o lumînare şi, cum treceau pe acolo nişte neguţitori, s-au dus să vadă ce-i acolo şi au găsit copilul. Unul zice: „Să-1 lăsăm, că dacă nu a îngheţat, trebuie să fie diavolul!" - Da altul zice: „Unde ai văzut să aibă diavolul lumînare, aista trebuie să fie vrun sfînt", şi l-au luat. Copilul nici nu plîngea, era bun. L-au dus acasă şi spuneau tuturora cum şi unde l-au găsit şi că ardea o lumînare lîngă dînsul -şi amu se împluse lumea că trebuie să fie sfînt.
Boieriul, după ce-a venit acasă, era cu inima tare stricată, că a făcut aşa un păcat. La trei zile, gîndeşte el: „Mă duc şi de voi găsi trupul, îl voi îngropa măcar." Cînd se duce, nu era nimic; dar aude de la alţi oameni că pe locul acela au găsit nişte negustori aşa un copil. Gîndeşte el: „Bine că n-a murit, am să-1 cumpăr." Merge cu
50 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
bani mulţi la negustorul acela şi-1 cumpără iar. II aduce acasă, dar pe drum iar gîndeşte: „Decît îmi va mînca aista averea, mai bine tot îl voi prăpădi!" Ia şi se duce la un stoler şi face o raclă şi pune pe băiat în raclă şi deasupra scrie: „Cine va deschide racla aceasta va muri" şi o dă pe apă.
Racla s-a dus cine ştie pană unde, da copilul într-însa trăia şi creştea numai cu Sf. Duh, măcar că nu mînca; aşa vra Dumnezeu. Nişte pascari au văzut racla şi au scos-o la mal. Cînd vrau s-o deschidă, văd ce e scris pe dînsa; ar deschide-o şi se tem. S-au sfătuit s-o deie înapoi pe apă, dar vine un moşneag şi le zice: „Lăsaţi că am s-o deschid eu! Eu tot sînt bătrîn şi sînt bucuros să vie moartea, daţi încoace."... Hurducă el, sfarmă şi deschide. Acolo era amu băiatul mare şi a dat Dumnezeu că vorbea; el a spus toate ce a pătimit; Dumnezeu aşa i-a dat în gînd. Ei l-au luat şi l-au crescut lîngă dînşii, de s-a făcut băiat zdravăn, cît aferim. Cînd a fost de însurat, s-a dus să se însoare cu fata cea de suflet a boieriului celuia ş-a luat-o. Cu dînsa a luat în mînă toată averea şi amu a început a-1 munci el pe boier. L-a muncit o dată şi i-a zis: „Asta-i pentru că m-ai lăsat pe mine iarna în drum!" L-a muncit a doua oară şi i-a zis: „Asta-i pentru că m-ai muncit pe mine în raclă" — şi pe urmă l-a lăsat. Danilă Oloinic, Mihalcea
împăratul Constantin
A fost odată un împărat şi împăratul acela era şchiop; nu putea să îmbie prin împărăţie. Da avea un ministru, îl chema Spiridon, şi pe acela îl trimitea cîte pe şepte ani să îmbie peste tot locul să vadă ce este şi să vie să-i spuie. Ministrul îşi lua bani cît îi trebuia, cai şi trăsură de la împăratul şi mergea. Odată, a înnoptat ministrul sub o pădure şi n-a vrut să meargă mai departe, dar s-a oprit la casa pădurarului Ivan; a tras cu trăsura cu patru cai în ogradă şi s-a culcat în trăsură, că în casă se trudea femeia pădurariului de copil. Vine îngerul la fereastă şi întreabă pe celalalt înger. „A făcut?" „Ba n-a făcut!", zice îngerul. - „Bine că n-a făcut, că de se năştea în ceasul acesta, era să fie talhariul tâlharilor." Iar zboară îngerul şi se duce. Peste cîtva timp, iar vine: „Da amu a făcut?" — „Ba n-a făcut!" — „Bine că n-a făcut, că era să fie beţiv!" Pe urmă, a treia oară, iar vine. Acu îi spune îngerul c-a făcut. — „Apoi dar e bine; băiatul acesta are să fie împăratul împăraţilor, are să bată pe toţi craii şi atîta lume are să taie, că n-are să rămîie pe lume decît piatra şi apă."
Ministrul Spiridon nu dormea; el toate le-a auzit. A doua zi, se scoală dimineaţă, se duce la om şi-i spune că vra să-i fie cumătru. Omul, sărac, cu 8 copii, cînd a auzit, s-a spăriat, că un boier aşa de mare vra să-i boteze. — „Stăi, zice ministrul, că încă n-a fi nici aşa. Spune-mi ce boieri e aici pe moşia asta, unde eşti pădurari?" Omul îi spune. „Na-ţi o scrisoare, du-te la cucoana boieriului ş-o pofteşte să vie, să fie cumătră cu mine, că nu vrau să fiu singur." Merge omul la boieri; vine cucoana şi boieriul şi botează.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 51
Spiridon dă o mie de lei pe pieptul copilului. Cucoana, dacă vede, zice: „De dai d-ta o mie, eu dau două, că de o mulţime de ani, de cînd sluga asta mă slujeşte." Şi deodată omul, din sărac, s-a trezit cu 3.000 de lei. La cîteva zile, a făcut cumătrie. Spiridon iar a dat 500 lei şi cucoana 500 lei, iar pentru cumătrie, ca să facă, au dat 1.000 de lei ş-au chemat pe toţi oamenii din sat să mănînce şi să beie la cumătria lui Constantin, că aşa i-au pus numele băiatului.
Pe urmă, boieriul, ministrul acela, s-a dus şi i-a zis: „De-amu ai grijă să-mi creşti băiatul şi să-1 înveţi; bani de ajuns ţ-am dat; cînd voi veni, să-1 găsesc învăţat gata."
Da băiatul acela creştea în toată ziua tot mai tare, că vedeai cu ochii cum creştea. Cucoana ceea l-a luat la dînsa şi l-a învăţat şi-1 aveau aşa de drag! Ei n-aveau nici un copil şi pesemne că erau amîndoi bătrîni, căci au murit şi i-au lăsat lui toată averea; două moşii cu toate cele, iar pădurariul s-a mutat cu copiii lui în casele unde a fost şezut boieriul.
La 7 ani, se întoarce Spiridon, ministrul, de prin ţară, de pe unde a îmbiat, şi merge la pădurar sub pădure; dar nu-1 găseşte. Se duce în sat şi aude că e boieri. Merge şi găseşte acuma băiatul hăt mare şi învăţat: ştia şeapte limbi. A stat Spiridon vro trei zile. - „De-amu, zice el, să-mi daţi băiatul mie, că eu l-am botezat; D-voastre mai aveţi alţi copii, eu vrau să port grijă de norocul lui."
Oamenii, pentru că ştiau că de la dînsul şi de la Dumnezeu li se trage tot norocul, l-au dat. Boieriul l-a luat şi l-a dus la împărăţie. Merge la împăratul - pe împăratul acela îl chema Deoda - şi-i spune toate despre băiat, cum a auzit că au spus ursitoarele; căci el trebuia să spuie. împăratul nu zice nimic, tace, dar se gîndeşte: „Cum, aista să fie mai mare decît mine şi să-mi omoare toată împărăţia? Mai bine eu l-oi prăpădi!" Spiridon a stat ce-a stat şi iar a pornit mai departe. Da pe băiat a poruncit împăratul să-1 iaie un escadron de oaste, doi preoţi şi călăul şi să-1 ducă în pădure să-1 omoare; să-i aducă numai inima, ochii şi mînile ca semn. Oamenii s-au dus, dar le-a fost milă să-i scoată inima - i-au tăiat numai mînile şi i-au scos ochii şi inima au scos-o de la o căţea, căci zice că-i ca de la om. Iar după aceea au căutat un copac mare, boşturos, şi i-au dat drumul băiatului înlăuntru. Acolo, el n-a murit; Dumnezeu a voit că a trăit fără mîncare şi fără băutură 7 ani.
întorcîndu-se Spiridon înapoi de prin împărăţie, trece prin pădurea ceea. Dumnezeu i-a dat aşa în gînd ca să poposască acolo şi a venit să se culce sub copacul acela. Numai a pus capul la rădăcină, da din copac se auzea aşa cîntări ca din biserică. îndată a chemat viziteul cu toporul, să taie acolo jos; a tăiat ca o fereastă şi vede picior de om; a tăiat mai mult şi-1 scoate. — „Cine eşti tu, că şezi aice?" Băiatul îi spune... Atunci el l-a cunoscut că-i finul său şi l-a luat înapoi cu dînsul în trăsură. Cînd, pe lîngă casa împăratului, le iese înainte un moşneag cu barbă mare — acela era Dumnezeu, se făcuse sărac. - „întinde, zice el băiatului, mîna să-ţi dau ceva!" -„Dacă n-am mîni", zice băiatul — „Spune-mi dar, mă vezi pe mine?" —
52
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
„Că n-am nici ochi!" Atunci Dumnezeu a suflat duh asupra lui şi i s-au făcut înapoi mînile şi ochii, aşa cum au fost.
Ministrul s-a dus înapoi cu băiatul la împăratul şi i-a spus toate. Gîndeşte împăratul: „Dacă-i aşa, băietul aista nu-i de prăpădit, dacă vrea Dumnezeu cu dînsul astfel." Dar tot se gîndeşte: „Lasă că voi face eu altfeli!" Şi ia şi-1 trimite peste ţări şi peste mări la drăguţa lui, împărăteasă în altă ţeară - aceea avea o fată - şi-i spune să-1 omoare, în minutul în care va primi scrisoarea. Băiatul ia un cal bun de călărie şi scrisoarea pecetluită şi bani în buzunar şi porneşte; şi se duce vro cinci ani pană acolo. Dar el unde ajungea la o biserică, întră înlăuntru şi se ruga lui Dumnezeu. în toată duminica era la biserică şi la utrine, iar noaptea mergea. Cînd a ajuns în tîrgul împărătesei aceleia, s-a dus la o biserică; - acolo erau călugări - şi a început a cînta. Dar cînta aşa de frumos, că călugării s-au mirat de dînsul. îndată după biserică, l-a luat călugărul cel mai mare la dînsul, i-a dat de mîncat, l-a întrebat de unde e şi unde se duce; pe urmă, el era trudit şi s-a culcat. O slugă a văzut scrisoarea pecetluită în buzunar; ia şi rupe scrisoarea şi dă călugărului să citească. Călugărul, cum vede ce stă acolo scris, că împărăteasa îndată să-1 omoare, şterge şi scrie că, îndată ce va întră, să puie să-i strige strigările şi pană în trei zile să se cunune cu fata ei şi să-1 facă împărat. Pe urmă, a pecetluit scrisoarea şi a pus-o la loc.
Băiatul s-a sculat, a mulţămit călugărului şi s-a dus. împărăteasa, cum a cetit ce stă în scrisoare, ia şi face aşa cum i-a poruncit împăratul cel şchiop şi îl cunună cu fata. Da împăratul, văzînd că trece atîta vreme şi nu-i vine de la împărăteasa nici o veste, porneşte el singur să vadă ce-i acolo. Cînd a ajuns, amu era a doua zi după cununie.
Constantin tot nu-şi lasa obiceiul, tot mergea noaptea la utrine, la biserică. împăratul cel şchiop a poruncit la două catane, ce stau la poartă, să sape o groapă sub poartă şi el, cînd va trece şi va cădea, îndată să-1 acopere cu pămînt. D-apoi iată că Dumnezeu a vrut altfel; pe dînsul nu l-a lăsat femeia să meargă. Merge împăratul să vadă de-i gata şi cade el în groapă; catanele au început a turna pămînt pe dînsul; groapa era adîncă... - „Nu mă acoperiţi, că-s eu", strigă el de acolo. - „Apoi dar ţ-ai săpat d-ta singur groapa", au zis catanele şi l-au acoperit bine cu pămînt; au umplut groapa pană sus, că nici nu se cunoştea. A doua zi, Constantin, trecînd pe acolo, catanele îi spun: „Iată ce ne-a fost poruncit împăratul cel şchiop şi noi ce am făcut." — „Să trăiţi, le zice Constantin, bine aţi făcut; vă dau urlaub1 şi bani să aibă şi copiii voştri" şi i-a eliberat de la oaste. Constantin a rămas împărat şi a început să bată pe împăraţii de lîngă dînsul, pană a omorît toţi oamenii, că rămăsese numai soacra şi femeia lui şi trei escadroane de catane. Atunci a început a împuşca la Dumnezeu, că aşa îi era dat, să se bată. Dumnezeu a luat şi l-a închis cu oastea lui într-o stîncă şi el acolo trăieşte şi are să iasă la sfîrşitul lumei şi aşa
1. în limba germană, iar pe româneşte, „concediu.'
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
53
are să taie, că n-are să rămîie nici un om, numai piatră şi apă. El se arată şi amu; îi iese sabia afară, dar oamenii zidesc deasupra ca să nu iasă, că atunci va fx sfîrşitul lumei. îndată după dînsul a fost potopul şi Dumnezeu i-a prăpădit pe urieşi; - el a fost împărat urieşilor, căci toti oamenii erau atunci urieşi.
Gheorghi Torschi, Mihalcea
în altă poveste, spusă de Ana Darie din Broscăuţi, aude un negu-ţitor de la ursitoare că copilul are să fie împărat şi, luîndu-1 să-1 crească, îi tot spunea „împărat". Despre aceste a auzit şi împăratul şi a trimis să-1 aducă; îndată l-a pus ca să scrie la stoliţă, că avea cap bun şi era învăţat. Neguţitorul şi toţi boierii l-au sfătuit pe împăratul să deie fata după el şi să-I lese să rămîie după moartea lui împărat în loc - dacă-i aşa de la Dumnezeu. împăratul i-a dat fata, dar pe urmă i-a părut rău ce-a făcut. A mers la dînsul şi l-a întrebat:
„în ce crezi d-ta?" - „Eu cred în biserică! - îi răspunse ginerile -că eu, în toată duminica pană în ziuă, trebuie să mă duc la biserică."
împăratul a pus să facă o groapă la uşa bisericei sub prag şi deasupra să puie un scaun de ceară; cînd va calea, să cadă în groapă; şi acolo să stea pietrari cu var şi pietre la îndemînă şi să astupe îndată, ca nici să se cunoască.
Duminică dimineaţă se scoală el să meargă la biserică, că în ziua ceea avea să-1 încoroneze. Da femeia lui se pune pe lîngă dînsul şi-1 roagă şi-1 pofteşte: „Mă rog matale, te-i duce mai pe urmă, nu merge aşa pană în zori." El a ascultat-o şi nu s-a dus, dar socrul său merge să vadă de-i amu gata. Calcă el pe scaunul de ceară şi cade înlăuntru; atunci pietrarii încep a-1 astupa şi în jumătate de ceas a fost totul sfîrşit. Aşa a căzut el în groapa ginerelui său şi de atunci se zice: „Nu sapa groapa altuia, să nu cazi singur într-însa." Da pe ginerele său, cînd a întrat în biserică, a venit de sus o coroană de la Dumnezeu, de l-a încoronat şi a fost el împărat.
§ 5. Slăbăciunea. Puterea. Lupta „Care-i mai tare, acela-i mai mare."
Un om curajos, îndrăzneţ, întreprinzători să cheamă că e „inimos". „Om cu inimă."
„E numai de un cot, să zice despre unul mic de trup dar e numai inimă într-însul."
„Mi s-a făcut inima cît un purice" să zice la o frică, la o duioşie.
„Ş-a luat inima-n dinţi şi s-a dus...", adecă ş-a făcut curaj. (De frică, clănţăiesc dinţii în gură.)
„Moale la inimă" să spune în Bucovina despre omul ce nu poate vedea bătînd pe cineva, tăind ceva; precum şi despre omul ce lesne
2720
54
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
plînge cînd vede o jăle, pe cînd, de acel ce nu poate plînge, să zice că e vîrtos la inimă.
în Moldova, să spune la astfel de ocazii: „Mi s-a făcut inima ca o piatră; cu cuţitul să dai într-însa, că n-ar curge sînge!", s-a învîrtoşat.
„Dumnezeu să-ţi deie putere şi virtute" să spune în satele de pe lîngă Suceava, cînd eşti la o supărare, la o greutate.
„Fă-ţi curaj; îmbărbătează-te!" „Curaj de pîslă" să zice în rîs.
„Curaj" să zice şi la voie-bună. „E în curaji buni", adecă „în duşi buni." „Cutare e foarte plăcut, cînd e în curajii lui", adecă: „în apele lui." „în cheful lui."
Omul curajos face curaj şi la alţii.
Cînd te temi de ceva, parcă tot îţi sare inima din loc; iar cînd lucrul sau persoana despre care porţi grijă sînt în siguranţă ori ai pe cineva „la spate", care te îmbărbătează, „pare că-ţi e inima la loc".
Să zice: „Are spate bune." „Are în cine se razama." „Are razim." Are pe cineva care îl apără, îl proteja. „Are scut bun" sau „N-are scut pe nimene." „E bătut din toate părţele de vînturi": „Dincotro vîntul mă bate, Tot mă frige şi mă arde"
„Nu-i umbrit de nime; n-are umbră de nicăieri."
„L-a pus în buza tunului" să spune despre cineva ce e expus pericolului.
Cînd e cineva la adăpost, nici nu-i pasă: Nici nu-mi pasă De Nastasă, în văgăună Nici nu tună.
sau
Botoşani
Nici nu-mi pasă De Nastasă, De Nichita, Nici atîta, De Hurjui, N-am grija lui.
„E o vreme rea, că să nu dai un cîne afară." Să zice mai ales cînd ai pe cineva drumeţ şi nu-1 laşi să să ducă pe o vreme rea, asupra nopţei.
Cînele e cel mai puţin îngrijit şi expus temperaturei. „Are mila cînelui" să zice despre cineva ce n-are protector pe nime; „îmbla ca un cîne", alungat şi oropsit de toţi. „E ca cînele nimărui", nu-1 doare
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
55
pe nimeni inima după dînsul, n-are milă de la nime. „Nu cauţi cînelui, dar cauţi a cui e cînele" să zice cînd faci hatîr cuiva nebăgat în samă.
Cînd vorbeşte cineva despreţuit, i să zice: „Latri ca un cîne" sau: „Latri rău, de cîne ce eşti..." „Porc de cîne" se zice iarăşi de ocară.
„îi cauţi în coarne" să zice despre cineva pe care îl curteneşti, îi faci toate voiele.
Cînd cineva face ceva rău, să zice: „Pielea ta va răspunde" sau, dacă a încăput într-o belea, să zice: „Vai de pielea lui." „N-aşi vrea să fiu în pielea cutăruia."
în glumă se zice: „Fă cutare lucru, pe conta mea şi pe pielea ta."
„îmbla tot cu frica-n spate." „I-a întrat frica în oase."
Cînd cineva să teme, să zice: „Ce te temi? Dumnezeu cu tine."
Ce mai frică De-o furnică!
(S-a văzut voi. I, p. 428, despre frică. Descîntece de spăriet, se vor vedea voi. II*)
„Leac de frică nu-i" să zice. Adecă ca cineva să nu să teamă.
„De ce te temi, de aceea nu scapi" (se va vedea povestea).
Omul slab de fire, de spaimă, poate să moară, dar să-şi facă curaj, să se îmbărbăteze.
Omul slab „să teme şi de buruiene şi de umbra lui"; dar:
„Tot paiul îşi are umbra lui."
Care e împărat
împăratul tuturor paserilor e ochiul-boului, o păsărică mititică cît degetul; nu vulturul, după cum să vorbeşte. Dumnezeu a zis la paseri că care s-a sui mai sus la ceri aceea are să fie împăratul paserilor. S-a suit vulturul cel mai sus; dar sub aripa lui s-a ascuns ochiul-boului şi cînd vulturul nu s-a mai putut sui, a zburat ochiul-boului sus de tot. Paserile scoborîndu-se, au venit toate la Dumnezeu, ca să le hotărască pe vultur de împărat. „Staţi, le zice Dumnezeu, că încă lipseşte una; aceea are să vă fie vouă împărat." Dumnezeu ştia ce şiriclic a făcut ochiul-boului, dar el a rămas mai mare decît toate; căci pe dînsul nici o pasere nu poate să-1 mănînce; el, fiind mic, să ascunde printre frunze, pe unde vulturul, cu aripele lui, nu poate să între şi nu-i poate face nici una nimic.
Tot astfel, şi între dobitoace, nu leul e cel mai mare, nu el e împăratul; cel mai mare e culbecele, căci el îşi poartă casa în spate şi, cum vine cineva, să ascunde şi nu-1 poate mînca; iar cînd vine
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
56 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
iarna, el îşi face uşă la casă, să închide bine şi nici nu-i pasă; păn' în primăvară. Peste iarnă, trăieşte cu sucul său şi, cum iese brînduşele, să dă la brînduşi. Culbeciul să suie păn' în vîrful copacului, in leul să poate sui?! Petrea Beicu, Mihalcea
Copiii, cînd văd culbecul, îi cîntă:
Culbeci, culbeci, Scoate coarne boireşti Şi te du la Dunărea, Şi bea apă tulburea.
Cine e mai mare
Un turc s-a dus odată la o casă şi a cerut să-1 găzduiască. Gazda l-a primit cu mare bucurie. „Da n-aveţi pe nime mai mare decît mine?", a întrebat turcul. „Nu", au răspuns gospodarii. Tocmai cînd dormea turcul mai bine, începe a ţipa copilul din leagăn. „Vedeţi, zice turcul, v-am întrebat de n-aveţi pe cineva mai mare şi n-aţi vrut să-mi spuneţi. Copilul e cel mai mare decît noi toţi..." Botoşani
Odată s-a fost dus împăratul la o vânătoare şi a înnoptat într-o pădure. „Mergeţi şi-mi căutaţi o gazdă, a zis împăratul miniştrilor, dar căutaţi unde nu să află mai mare decît mine în casă." I-au găsit gazdă la un pădurari. Cînd merge împăratul, casa plină de copii. Unul plîngea, altul ţipa - mama şi tatăl lor îi băteau, îi ţistuiau... „Lăsaţi, oameni buni, nu vă mai bateţi copiii, c-aiştia nu ştiu de frica mea." „Nu v-am spus eu, zice împăratul la miniştri, să nu-mi luaţi gazdă unde vor fi mai mari decît mine?"...
De la mama autoarei, Botoşani
Cinei, cinei:
Cinghilică mititică, Nici de Vodă n-are frică.
(Scînteia)
Mai mare peste cei mai mici
Dintre animale, iepurele e tare fricos; de frică, el doarme cu ochii deschişi. Zice că de supărare, că el se teme de toate animalele şi de dînsul nici una, s-a dus la iaz să se-nece. Văzîndu-1, broaştele au sărit în baltă spăriate. „Dar tot să teme cineva şi de mine!", a zis el; şi s-a înturnat înapoi voios. Ion Pisarciuc, Roşa
Plopul şi bradul
Plopul de atuncea tremură, căci, pe cînd fugea Maica Domnului cu copilul în braţe de jidani, s-a ascuns sub un plop rămuros. Da plopu-i zice: „Fugi, fugi, că eu mă tem, nu vezi cum tremur?!" Atunci
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 57
Maica Domnului i-a zis: „Tot să tremuri, să dea Dumnezeu!" Şi chiar aşa-i; că plopul, fie cît de liniştit afară, frunza-i tot tremură.
A mai mers Maica Domnului - iată un bradanaş mititel înaintea ei: „Vină aice, îi zice el, că eu te voi ascunde!" „Cum m-ăi ascunde, că eşti mititel?!" „Nu-i nimic, ia mă voi slobozi de ici şi de cole şi-i vedea cum te voi ascunde!" Cînd s-a uitat Maica Domnului, era toată acoperită; da bradul crescuse cum să cade de mare. Aude Maica Domnului pe jidani cum trec, cum o caută, dar s-o vadă, nu puteau. Atunci Maica Domnului l-a blagoslovit: să fie cît lumea tot verde şi frumos şi să să bucure lumea cînd îl va vedea, şi de atuncea bradul are în vîrf cruce.
Brad verde să pune cînd să începe vro casă. Cînd să cară mai întăi lemnul sau piatra, pun la cai sau la căruţe brad şi, cînd să încheie casa, să pune sus, ca să fie trainic, zic unii; iar alţii zic că să fie aşa vesel traiul şi frumos.   Catrina Daniliuc, ţigancă din Mihalcea
Un lucru bine făcut, care să trăiască mult, să cheamă că e trainic. „E ca fierul", e tare, va ţinea mult. La ziduri, ca să ţie, să pune „umbra" de la vro vietate.
„Acesta are să trăiască cît hăul." „Cît Rarăul." „Va trăi cît piatra munte." „E abanos" etc, să zice la un om sănătos, voinic.
„Oţelit" se cheamă un om deprins cu toate greutăţile.
„Cătrănit" e acela care nu să mai sfieşte de sîngiuri; nu-i fac nici o impresie.
Bărbatul fricos
A mers un om în pădure cu carul după lemne, dar era fricos. în pădure, a găsit un urs mort, l-a pus în car şi l-a adus acasă. „Iaca, femeie, zice el, am omorît un urs." „Ce spui, bărbate, da nu te ştiu eu cît de fricos eşti?!" „Ba zău c-aşa, uite-te şi vezi, ca să mă crezi." Femeia ştia c-aşa ispravă nu-i în stare barbatu-său să facă. Sara, ia şi unge toate fereştile cu brînză pe din afară şi peste noapte s-au strîns o mulţime de-a cîni şi hîrîiau pe la fereşti. El aude ş-o întreabă pe femeie noaptea: „Ce-i asta, femeie, ce s-aude pe la fereşti?" „Ce să fie, in scoală şi te uită cum s-au strîns neamurile ursului, fraţii, şi-ţi cer socoteală de ce l-ai omorît." „Vai de mine, femeie, nu l-am omorît eu; mergi degrabă de le spune că mort găsit, mort luat."
Victoria Cocriş, din Zvorîştea
Tâlharii şi jidanii
Românii spun despre jidani că sînt foarte fricoşi şi că să tem de puşcă.
Şease jidani au fost pornit odată la drum cu căruţa şi fiecare din ei a fost luat cîte o puşcă; cînd iată că, printr-o pădure, li iese-nainte doi tâlhari.
- Măi, pentru ce aţi luat voi pustele astea?
58 ELENA NICULIŢĂ-VOEONCA
- Pentru oameni răi.
- Apoi iată, noi sîntem oameni răi, ce aveţi să faceţi cu dînsele?
- Poftim dar D-voastre, faceţi ce ştiţi cu puşchi.
Tâlharii i-au prădat, i-au măcelărit ş-au omorît 4 dintr-înşii, scăpînd cu viaţă numai doi; iar aceştia apoi au povestit pe la alţii lupta lor cu tâlharii în modul următor:
Noi, pliosc cu biciuşcuţa,
Ei, trosc cu măciucuţa.
Şi atîta ne-am bătut noi pe noi
Pană cînd am rămas din şese negustori
Numai doi.
Şi ei tot doi tălhăroi.
Rifchi, Rifchi, decît moarte pe pădure, mai bine acasă, de chef a me! Toader Clim, Botoşani
*
Doi jidani au fost poposit noaptea la o crîşmă singuratică,pe un cîmp. Iată că vin şi nişte tâlhari, dintre care unul mai chipos a poruncit să le dea de băut şi mîncare; acestuia, crîşmarul îi zicea Jupîne Gheorghe". Unul din jidani se apropie de crîşmari şi-1 întreabă: „Cine-i d-lui, că nu prea samănă a om de treabă?" „Hai, hai, nu te purta tu bine cu dînsul c-ăi vedea cine-i!" Talhariul a fost auzit vorba lor, vine la jidan şi-i zice: „Vezi tu ghioaga asta, măi jidane? Amuş te turtesc!" Jidanul, de frică, a început a juca ş-a cînta înaintea talhariului: „Hop, bădica, hop, lelică, hop, cucoane Gheorghieş. Cîte fete şi neveste, ca CC. Gheorghieş nu mai este. Cîte fete-n Mahala, ca CC. Gheorghieş nici una!" Şi sărea jidanul în sus ca o minge.
A rîs şi talhariul de dînsul; l-a cinstit ş-a petrecut pană în ziuă cu jocul jdanului. Cînd s-a dus talhariul de acolo, a căzut bietul jidan de oboseală, a trebuit să doarmă şi apoi să se ducă mai departe. A fost tras o duldură bună. Asta să fi fost adevărat.
De la mama autoarei, Botoşani
Să zice: „îi sare ţuca de frică!" „îi joacă tananaua." „îmbla ca prîsnelul, ca pe şfară, pe dinaintea lui."
„Cum îi cîntă, aşa joacă!" Acest proverb vine de la urs. „îl joacă ca pe urs." „El cîntă şi ea joacă" sau viceversa să spune despre autoritatea cuiva asupra celuialalt.
Ţiganul şi lupul
Un ţigan ş-a luat scripca subsuoară şi mergea prin pădure singur. Iată vede un lup. Unde să se ascundă? Vede înaintea lui o groapă şi sare într-însa. Lupul vine păn' la margina groapei şi să uită la ţigan. Ţiganul, ce să facă de frică? Apucă degrabă scripca şi începe a-i cînta:
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 59
Lupule, lupanule,
Să mă bată Dumnezeu,
Dacă-ţi vrau ţie vrun rău!
Lupul s-a uitat cît s-a uitat la cîntecul lui; apoi s-a dus. lesă ţiganul şi se întâlneşte cu alţi ţigani; dar la un capăt de pădure bileau nişte femei pînzele. „Bre, zice ţiganul, eu mă duc la femei ş-am să le cînt şi ele vor lasa pînzele şi se vor apuca de joc; voi să furaţi pînzele şi să fugiţi în pădure."
Cum au auzit femeile scripca, ş-au pus fustele-n brîu ş-au început a ţupăi! Da ţiganul din gură... la ceialalţi: Nu cata că-i gros, subţire... De capăt şi în pădure!
Căci ei le mai căutau, care le vor veni mai bine la socoteală; şi cînd s-au trezit femeile, au rămas fără pînză.
Ţiganii aveau acolo bordeiele lor. Amu, unul din ei s-a fost dus în sat la cerut şi s-a întors înapoi c-o doniţă de lapte acru în cap. Un altul ia si se bagă între rufe si-1 sparie pe ţigan, strigînd de acolo: „Bee!"
Ţiganul, de spaimă, a scăpat doniţa cu lapte din cap şi s-a vărsat pe jos. Se întoarce el furios cătră acela ce l-a spăriet şi strigă răstit: In mai zi o dată „Bee!", Că nu-i mai behăi Cît îi trăi!..
Decît l-a băgat pe acela în groazele morţei, nu ceva!
Ileana Puricioia, Botoşani
Despre ţigani se spune că nu sînt voinici. Povestea precedentă cu bărbatul fricos, în unele locuri, să spune despre ţigan.
Jocuri
Jocul de-a „a să ascunde" şi a spăria pe alţii e obicinuit mai ales la copii. E o plăcere deosebită pentru copil, cînd a spăriat pe cineva. Se ascunde pe sub paturi, pe după uşi şi strigă: boo! sau bee!
Cei mari fac pozne şi mai mari. Ca să sparie, să fac matahale lungi noaptea, întinzînd mînele în sus şi ţinînd o oală într-un băţ, în loc de cap; oala are două spărturi pentru ochi, în care pun cîte o lumînărică, iar de la oală în jos, e acoperit corpul c-o prostire. în loc de oală, altă dată pun numai cît un cap ca de om, care e tot atît de grozav. De multe ori să pot întîmpla nenorociri, altul ce-1 vede poate să-1 ucidă. La copii mici, să fac foarte multe jocuri de spăriet. îi sparie că vine „Borza", că vine „Caua" sau că vine lupul să-i mănînce, mai ales cînd plîng sau sînt obraznici. „Taci, c-amuş vine lupul şi te va mînca." Iar altul, cineva din altă odaie, se face că-i lupul şi morăie. Băiatul însă nu se prea sparie cu una, cu două, ascultă cu atenţiune şi apoi zice: „Să vie încoace, să-1 văd!"
60 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
La copiii mici de tot, ca să-i facă să rîdă, acel ce să joacă cu copilul îmbla cu degetele sale ca şi cum ar păşi, începînd de departe şi zicînd:
Cau, cau, un' te duci, La Cocuţa s-o mănînci, Da de unde s-o apuci: Ia de colo şi de ici!
în timpul acesta, tot înaintează cu degetele, mergînd rar, pîn' ce ajunge la piept sau la gît, pe subsuori, de unde prinzînd copilul ca şi cum l-ar mînca, tot repetează versul cel din urmă, iar copilul rîde de să prăpădeşte. Botoşani
Un alt joc despre spăriet, la copii, e acesta: Un copil îl întreabă pe altul: „Ai fost în pădure?" „Am fost", răspunde acela. „Ai văzut un lup?" „Am văzut!" „Te-ai temut de dînsul?" De regulă, spune că nu. Celalalt, ca sa-1 încerce de-i drept ce spune, îl ameninţă cu mîna pe la ochi - şi de închide ochii în momentul acela, e semn că s-a temut, de nu, nu.
Se zice în rîs: „Sparie lupul cu pielea oiei!" Lupul e curajos, iar oaia, spărioasă.
Morariul s-a îmbrăcat c-un cojoc pe dos ş-a morăit, să-1 sparie pe Dumnezeu. (S-a văzut la urs.)
Pepelea a avut tocmală cu stăpînul său, că cîte oi se vor uita la dînsul să fie a lui. Apoi s-a îmbrăcat c-un cojoc pe dos ş-a făcut slut la oi şi ele, spăriindu-se, toate s-au uitat...
Muzica
Despre finul lui Dumnezeu şi scripca, s-a văzut voi. I, p. 472, cu care muia şi pietrele; sau despre fluierul ce îmblînzeşte în pădure fiarele. în poveştile Strigoaica, Visul, Vederile şi Pragul, ciobanul, cîntînd din fluier, învinge zmeii şi zinele şi apoi, prin şiriclic, face ce vroieşte cu ei.
Au fost trei fraţi la oaste; ieşind ei din cătănie, s-au sfătuit înde ei: „In să mergem noi la împăratul, pe cît l-am slujit toţi 3, poate ni-a da ceva, ca să avem cu ce trăi." S-au dus. A întrat întăi cel mai mare, ca să poftească. împăratul i-a zis: „Tu-mi spui mie că m-ai slujit, dar nu-mi spui cu ce dreptate. Eu îndată am să te cerc şi voi şti. Iată, am să trec de două ori pe dinaintea ta şi a treia oară cînd voi trece, să-mi dai o palmă." El, unde era să dea palmă împăratului! împăratul l-a bătut bine şi l-a alungat. Mergînd, a spus la fraţi că i-a dat bani, de are cu ce trăi toată viaţa. A mers şi al doilea; şi acela tot aşa a păţit. Merge şi al treilea. Acela a dat o palmă împăratului. (Căci la catane-i aşa, că el dacă o dată a jurat, trebuie să facă tot ce i să spune: să meargă în foc, unde l-a trimete.) „Tu m-ai slujit cu dreptate. Acuma eu pe tine te voi răsplăti tare bine, dar mai întăi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 61
să-mi faci o treabă. Am făcut o moară cu 30 de pietre şi nu poate nime măcina, căci au luat-o dracii; s-au făcut ei morari. La fiecare piatră este alt drac şi pe cine trimet să-i alunge nu mai scapă cu zile. Dacă te prinzi că-i vei alunga, eu îţi dau fata şi jumătate de împărăţie." „Voi încerca, înălţate împărate, numai să-mi dai agheazmă, grîu sfinţit de la 12 liturghii ş-o scripca care cîntă singură."
I-a dat toate. El s-a dus ş-a aşteptat în moară. Au venit 30 de draci, jucînd, ţipînd, şi unul mai bătrîn venea din urmă şi toţi s-au apucat la lucrul lor: unul ştergea pietrile, altul măcina etc. Soldatul, cînd a început a-i stropi cu agheazmă, ei toţi au fugit ţipînd la cel mai mare. „Nu ştiu ce-i acolo în moară, că ne frige." Vine dracul cel bătrîn, cu barbă, c-o coadă lungă şi cu nişte unghii mai lungi decît degetele. Soldatul dă să-1 stropească, el nici nu se uită; întră în moară. Soldatul apucă iute scripca şi începe a cînta. Dracul stă şi se uită. „De cînd sînt, zice el, încă aşa frumos să cînte n-am auzit, învaţi-mă şi pe mine!" „Dacă ţi-s degetele tare strîmbe, te-i lasa să ţi le îndrept?" El a zis că s-a lasa. A despicat butucul şi l-a prins în butuc. Apoi l-a bătut păn' a ostenit. Dracii cei mititei ţipau pe afară, dar nu se apropiau. El s-a pus şi s-a hodinit şi iar l-a bătut. „Cere ce vrai de la mine şi dă-mi drumul să mă duc la copii." „Iscăleşte-mi că nu-i mai veni în moară." I-a scos o mînă şi a iscălit. L-a mai bătut şi i-a dat drumul. Au fugit schiolălăind, cît au putut. împăratul i-a dat fata.
La cîtva timp, porneşte el cu femeia să meargă acasă la părinţi. Iată că pe graniţa oraşului lor vede o negreaţă şi oameni morţi o mulţime. „Fugi de-aice, îi spun nişte trecători, că la noi este mare nenorocire, s-au pus nişte diavoli pe graniţă şi nu lasă nici paserea să treacă, totul omoară." Acuma, diavolii văzuse că vin oameni şi se apropia de dînşii. Soldatul ia barda, diavolul atunci l-a cunoscut: Jar vrai să-mi îndrepţi degetele!", strigă el şi la fugă cu toţi dracii lui.
Alecsa Isar, Lucaviţa
Voinicia
Despre şiriclicul ce-1 întrebuinţează cei slabi pentru a învinge pe cei tari, dar proşti, sînt mai multe poveşti. S-a văzut Baba şi dracul. Să va vedea: Dan şi Zmeul etc, voi. II*, precum şi la Poveşti*, sub titlul Şugubine: Ursul şi ţiganul etc, de asemenea, şi sub titlul Animalele, mai multe lupte şi istorii din viaţa animalelor.
De altmintrelea, toate poveştile sînt descrieri despre fapte de isteţime şi vitejie săvîrşite de diferiţi eroi, în împrejurări grele, ajutaţi de cei buni şi stingheriţi sau omorîţi de cei indivioşi şi răi. Cu privire la curaj şi lipsa de frică, sînt: Cel ce caută beleaua, Cel ce n-avea frică etc. Mai ales celor ce au fost soldaţi li se atribuie curajul.
*   Aceste volume nu au mai fost publicate de autoare (n.ed.).
62
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Românul, mai mult decît orce, preţuieşte voinicia. Voinicul e de toţi iubit şi respectat; chiar şi de femei. S-a văzut Pălmaşul, voi. I, p. 384. S-a văzut iubirea şi interesul pentru căpitani de hoţi ca Busuioc etc. Principiul românului este:
„Decît c-un mişel la cîşlig, mai bine c-un voinic la pagubă." Despre un mişel, ticălos, să spune că „n-are nici oleacă de inimă-ntr-însul". „Cu aşa unul piei." „Te mănîncă cînii." „Nu-i nici de zama oului." „Ouaţi, de aiştia..." „Cu aista nu-i nici de murit, nici de trăit." „N-ai nici o haznă dintr-însul." „Ţ-ai găsit, floare de-amirosit!... „Ţ-ai găsit şi omul..."
„Să teme şi de buruiene, şi de umbra lui." „E un mămăligari." „Un papă-lapte." (S-a văzut proverbele la mămăligă şi la ceapă.) „E o gură de vacă." „Un bleg." „Nu-i nici de-o lume.*" „Lasă-mă să te las." „Nu-i bărbat." „Zice amin la toate."
Copiii între dînşii spun următoarele versuri de voinicie :
- Cum te cheamă?
- Zor-de-Zamă!
- Cum te strigă? -Mămăligă!
- Cum te taie?
- Cu mălaie!
- Cum te-mpuşcă?
- C-o găluşcă! (sau: „Hap, găluşcă!") „La plăcinte, înainte; la război, înapoi!"
„Ia-1 de pe mine, că-1 omor!" să zice despre cineva fălos şi fricos. „Voinicos, da fricos."
„în urma războiului, mulţi voinici s-arată."
„După turc, şi pistolul." Să zice despre cineva vrednic sau ticălos.
Omul vrednic dă piept cu greutatea, cu primejdia, pe cînd cel ticălos fuge.
Omului iute, inimos: „Nu-i calci pe coadă, că-ţi găseşte mantaua." „Nu-i sufli-n borş." „E om, nu e fleac."
Cînd cineva îmbla provocînd, bajocurind, să zice: „Hei... tu ai udat pană acuma tot butuci, încă nu ţ-ai dat peste om..." Să povesteşte că un ficior de bani gata, oarecînd, mergea pe drum ziua mare şi să uda pe oameni, căci zicea că-s butuci, şi nime nu îndrăznea să-i zică nimica, căci toţi să temeau de starea lui; păn' ce a dat şi peste un „om", care i-a tras o sfîntă de bătaie, de s-a lăsat de acel obicei.
(Despre onoare etc, să va vedea voi. II*.)
Voinicul îmbla morţiş după vitejie.
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
63
Cînd sare unul la mai mulţi e semn de vitejie, cînd sar mai mulţi pe unul e semn de mişălie.
Totdeauna cu cel slab să ţii. (De la tatăl autoarei)
„E ca şoimul" să zice despre un om ager, viteaz.
Omul voinic păreche îşi caută, tovarăş cu care să potriveşte în voinicie.
Voinicul adesea moare de mîna celui slab; căci pe dînsul nu-1 lasă inima să-şi puie puterea cu cel slab, să-1 lovească, pe cînd acela singur îşi caută ceartă şi nu-1 cruţă. De voinicii şi vitejii de acestea, mulţi rămîn pătimaşi pe viaţă. D-l Petrea Cocriş, Botoşani
Ca să-şi încerce puterele, flecari să trîntesc îndeolaltă. Trîntele sînt de mai multe feluri: „Trînta dreaptă" e cînd să cuprind în braţe cruciş. „Trînta ciobănească" e cu piedică; sau stînd piept la piept, îşi întind mînele peste spate, unul altuia, păn' la brîu dinapoi, şi prinzîndu-se bine de brîu, să trîntesc. „Trînta pe furiş" e cînd apucă unul pe altul pe furiş de mijloc şi atunci i-a luat toată puterea. „Trînta de-a berbecul" sau „de-a berbeleacul" e cînd, vînzolindu-se doi, să se trîntească, un altul, strein, ce ţine cu unul din ei, vine şi să pune alături, în patru brînci, ca să-i fie de ajutor, şi acesta, rezămîndu-se, îl trânteşte pe celalant pe deasupra prietenului său, de-a răstăgolul, de să duce „de-a berbecul". Tot cam astfel e şi cînd cel mai voinic rădică pe adversari şi-1 zboară sieşi peste cap. Botoşani
La trînta, caută fiecare să fie deasupra, căci „acela ia pe fata cea frumoasă."
Tot voinicie e cînd un flecău să întinde pe pămînt cu faţa în jos şi altul să întinde oblu deasupra lui, cuprinzîndu-1 cu mînele pe subsuori şi apoi, aducîndu-le după ceafă, îşi încleştează degetele, astfel că cel de dedesupt, strîns ca în fiere, trebuie să-1 rădice.
„De-a cîrligul" să numeşte cînd doi, stînd în picioare faţă în faţă, la oarecare depărtare şi înţăpeniţi bine în pămînt, se prind ca în cîrlige de degetele arătătoare şi astfel caută să să urnească unul pe altul din loc; însă, dacă ş-ar da drumul unul altuia, ar putea să-şi spargă capetele de pămînt.
O altă voinicie e cînd nu poţi deschide la cineva pumnul. Această tărie o au mai ales femeiele.
(S-a văzut Zina şi inelul, voi. II, p. 10.)
Băieţii să joacă vara pe toloacă, azvîrlind beţe, „de-a balanca". Balanca este un băţ lung ca cele de mînă, la un capăt mai subţire şi la altul mai gros, aruncînd cu cel gros înainte. Să cinchesc jos, într-o poziţie aproape ca şezînd, şi, balansînd de mai multe ori balanca în mînă, îi dau drumul. Ea să duce de cîteva ori peste cap ş-apoi drept, pană la ţinta ce au pus. Ţinta poate să fie de 5-6 stînjeni moldoveneşti. Acolo stă un băiet, care să cheamă că „o paşte". Dacă a
64
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
trecut de ţintă, mută semnul pană acolo şi tot acolo trebuie şi ceialalţi s-o arunce, iar cel ce-a aruncat mai slab vine la pascare şi merge cel ce a păscut păn' atuncea în locul lui de aruncă.
Tot astfeli să joacă ciobanii cu cîrligele lor ciobăneşti, arun-cîndu-le din deal la vale, de merg de-a răstăgolul; lucru ce e mai uşor decît pe şes.
Mai aruncă şi nişte beţe ca de-o palmă, ce merg ca săgeata. Aruncă cu „praştia". Praştia e un bici cu coadă scurtă şi cu biciuşca lungă; în vîrful căreia leagă o piatră sau numai glod. Apoi îi face vînt şi suceşte necontenit biciul în mînă, de se învîrte biciuşca mult împrejur şi, cînd îi dă drumul, merge ca de 100 de metri şi, pe cine l-ar lovi, îl toropeşte; de aceea nu pun piatră, ci pun un boţ de glod.
D-l Petrea Cocriş, Botoşani
Fac eserciţii cu săgeata şi arc de trestie; bat mingea, să joacă de-a ascunsele şi altele.
De altfel, jocurele copiilor nu sînt decît lupte şi încercări de putere, cum e jocul „Dumnezeu şi dracul" etc.
Lupta celor 3 fraţi
A fost un împărat care avea 3 fete. Ele nu-1 ascultau şi împăratul, de ciudă, le-a blastamat şi le-a pus să stea 7 ani într-o biserică. Cum au întrat acolo, zidul bisericei s-a înnegrit. în biserică a pus tatăl lor un poloboc de apă, ca să aibă fetele ce bea, şi necuratul - alt poloboc, căci acu ele erau în stăpînirea lui. La 7 ani, împăratul a dat de ştire că cine să va găsi să-i scoată fetele din blăstăm, acelora le va da de soţii. S-au găsit 3 fraţi, care au zis că le vor scoate.
în ziua hotărîtă, împăratul a făcut lîngă mănăstire paradă mare, bal şi a chemat tot poporul. Au jucat toată ziua, au petrecut, după ce a înnoptat, cei 3 fraţi au zis la oameni să se ducă pe acasă, căci ce va fi pe acolo nu e de ei. Poporul s-a dus şi au rămas numai cei 3 fraţi. Au întrat în biserică şi s-au început a să lupta între ei cu săbiele. Pe la miezul nopţei, au venit 6 necuraţi şi vrau să-i alunge, dar nu pot, căci nu se puteau vîrî între dînşii să-i desfacă, de săbiele lor. „Lăsaţi, a zis fata cea mai mare diavolilor, căci Dumnezeu aşa vrea." Astfel s-au luptat ei păn' la cîntatul cucoşilor, atunci diavolii au perit şi ei s-au lăsat de luptat.
A doua zi dimineaţa, mănăstirea era albă la un colţ. împăratul iar a chemat poporul ş-a făcut paradă, bal, pană în sară. Noaptea s-au dus toţi pe acasă ş-au rămas iar cei 3 fraţi. Acuma au venit 12 diavoli; dar s-a întîmplat tot ca în noaptea trecută. A treia zi, mănăstirea era albă mai bine de jumătate.
împăratul a făcut paradă şi mai mare, păn' în sară, iar noaptea au venit dracii, cîtă frunză şi iarbă, şi iarăşi nu i-au putut desface şi alunga pe luptători. Dimineaţa, mănăstirea era cu totul albă. „Haideţi de-acuma acasă", a zis ficiorul cel mare fetelor. „Nu să poate, căci trebui să mai dormim o noapte aici, de prubă", a zis fata cea mare. în noaptea ceea trebuiau să se păzească ca nime să nu bea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
65
apă din polobocul dracului. Ficiorul cel mare le-a spus la fraţii săi -căci şi el era năzdrăvan, ca şi fata — să nu cumva să-i împingă păcatul să bea; dar cel mic era prost, l-au iudit dracii şi el a băut. Cînd s-au sculat a doua zi dimineaţă, biserica era cu totul neagră, cum a fost dintăi, şi fetele au rămas blastamate încă pe 7 ani. împăratul i-a rugat tare ca la şeapte ani, în aceeaşi zi, să se afle toţi 3 iar acolo. Ficiorii ş-au luat ramas-bun de la logodnicele lor şi fiecare fată a dat logodnicului ei cîte un dar. Cea mare i-a dat logodnicului ei un inel pe care, cînd îl va învîrti pe deget, să aibă tot ce va dori. A doua i-a dat celui mijlociu o basma, pe care, cînd o va scutura, tot ce va dori va avea; iar a treia i-a dat o pană - tot aşa.
Au mers ei pană unde se despărţea calea în 3 drumuri şi fiecare a apucat pe cîte unul. Căile acestea să împreunau iarăşi toate 3, la intrarea unui oraş. Aice locuia o văduvă. A ajuns mai întăi cel mijlociu ş-a întrat pe la ea. A petrecut vro cîteva zile. Basmaua îi da bani şi de toate; văduva, văzînd aceasta, i-a luat basmaua şi l-a alungat. El rămăsese peritor de foame; neavînd ce face, s-a apucat să care gunoi la un jidan.
Ajunge şi cel mic la vădană; petrece şi acela cîteva zile. îi ia şi lui pana şi-i dă blendele... Neavînd cu ce să se hrănească, a întrat la un pitari şi cara cu spatele făină de la moară.
Cel mare ş-a păzit cinstea lui, ş-a cruţat darul ce i l-a dat logodnica. Acesta era îmbrăcat ca un prinţ ş-avea trăsură şi cai ca la împăraţi şi toţi i se închinau pe unde mergea. Aşa a îmbiat el cu noroc aproape 7 ani prin lume; cînd a văzut că să apropie vremea, a pornit spre casă. A ajuns în oraşul unde erau fraţii săi şi, mergînd prin oraş la primblare, îl întâlneşte pe cel mijlociu cărînd gunoi. Spune la vezeteu să treacă pe aproape de dînsul şi să-i răstoarne carul. Fratele său a început a plînge, căci carul se sfarmase şi ce-i va zice stăpînul său? Fratelui celui mare i-a fost milă şi i s-a făcut cunoscut. A plătit pentru dînsul carul, l-a îmbrăcat frumos şi l-a luat. Pe al doilea, l-a găsit cărînd făină; acestuia i-a vărsat sacul josapoi şi pe acesta l-a mîngîiat şi l-a luat.
în ziua hotărîtă, au ajuns la locul de luptă. împăratul a făcut aceleaşi părăzi şi ei s-au luptat tot aşa, 3 zile. A patra noapte, au dormit acolo şi n-au mai băut din polobocul dracilor, dar nici fetele nu băuse tot timpul în acei 7 ani. Cînd s-au sculat dimineaţă, fetele erau scăpate de blăstăm.
împăratul a trimes să le aducă cu paradă acasă, dimpreună cu mirii lor, dar numai pe fratele cel mare l-au găsit cu fetele, căci cei doi ştersese de dimineaţă putina; de ruşine, au fost fugit.
Fugind ei printr-o pădure, au dat de un bordei. Cel mic a rămas acolo, dar cel mijlociu a mers mai înainte, să vadă unde va ieşi. Mergînd, i-a venit miros de mere şi nu departe află şi un pom, cu nişte mere foarte frumoase.
Fiind tare flămînd şi obosit, a mîncat şi s-a culcat. Cînd se scoală, simte că are ceva pe cap. Să pipăie şi vede că-i crescuse coarne! Dar aşa mari, că de-abia putea trece printre copaci. Ce să facă el? Să se întoarcă înapoi îi era ruşine; merge mai departe. îi vine miros de
66
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
pere. Iar a fost flămînzit. „Măcar fie ce va fi, gîndeşte el, trebui să mănînc!" Mănîncă şi iar adoarme. Acuma, cînd s-a sculat, îşi simte capul uşor; i-au fost picat coarnele. „Las' dar că-i bine!", zice el. Ia pere de acelea şi mere şi se duce în oraşul unde era văduva şi să pune cu merele de vînzare la poarta ei. O slugă a venit ş-a cumpărat. A mîncat şi ea ş-a dat şi stăpînei. Păn' a doua zi, le-au fost crescut la amîndouă nişte coarne, că au fost străbătut prin podul casei, păn' peste acoperemînt. Au trimes după doftori, după babe, dar nime nu le putea ajuta. El se face un călugăr şi vine la servitoare şi-i spune că poate să le citească, să facă rugăciune la Dumnezeu ca să le scape. îi citeşte servitoarei şi-i dă o pară, pe care, cum a mîncat-o, coarnele i-au picat. Ea merge de-i spune stăpînă-sa şi-1 cheamă şi ea. Călugărul a luat-o la spovăduit. Ea i-a spus toate păcatele, numai despre basma şi pană, nu. „Caută, că trebuie să mai ai păcate, căci coarnele nu-ţi cad." A spus şi de acestea. „Adă-le-ncoace." Le-a adus. I-a dat şi ei o pară şi coarnele i-au căzut. Apoi s-a întors la fratele său şi l-a luat şi, ducîndu-se la logodnice, s-au însurat.
Domnica Mihailiuc, Broscăuţi
Omul voinic
Frunză verde stejărel, Cînd eram eu tinerel, Luam satul de-a lungu, Cîte mîndre mă vedea, Toate cu mîna-mi făcea: Că tu eşti de sama mea! Da una nume-mi punea: Spate late de voinic, Buze moi, de copil mic. Da după ce-mi îmbătrîneam, Luam satul de-a lungu, Cîte mîndre mă vedea, Toate porţile-nchidea Şi una c-aşa-mi zicea: Tu nu eşti de sama mea! Da una nume-mi punea: Spate late-ncîrjobate, Buze moi, tapalazate.
Şcheia
Omul lat în spate e voinic. Să află şi povestea voinicului Spată-lată.
Omul care e voinic să cunoaşte pe şele, că e „bine legat". Despre oamenii mici şi îndesaţi, trupeşi, să zice că au putere. Să zice: „Aista-i de cei de la pămînt." „Buturuga mică răstoarnă carul mare."
Cînd un om e slab tare, să zice că „nu poate rădica un pai de jos." „încă-ţi trebuie multă mămăligă să mănînci pană să faci cutare
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
67
lucru" să spune mai ales la copii, cînd se încearcă la ceva greu. în poveşti, se spune că copiii sugeau cîte 7 ani la mamă, pană ce căpătau destulă putere.
(Se va vedea la Poveşti*, sub titlulŞugubine, cum a căpătat putere Ivanciu Şulupanciu.) S-a văzut despre ciobanul ce a căpătat putere mîncînd mămăligă cu usturoi, voi. I, p. 465.
A fost un cioban care nu avea putere deloc, toţi îl băteau; el s-a rugat la Dumnezeu să-i dea putere şi Dumnezeu i-a dat. (S-a văzut: Doboş.)
„Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale."
Cînd cineva e voinic, tare, să zice că e „cît un tun", „cît un zmeu".
în Bucovina, cînd să întîmplă de Crăciunul nemţesc ger bun, să zice că nemţii vor fi mai tari în acel an, iar dacă e ger de sărbătorile noastre şi de-ale lor, moale, vor fi românii mai tari.
Cînd se naşte un viţel la vacă, oamenii îl duc în casă şi-1 lovesc de 3 ori de horn, zicînd: „Să fie mare ca hornul, vesel ca primăvara, frumos ca vara, gras ca toamna, vîrtos ca iarna şi greu ca pămîntul."
D-na Măria Braha, Mihalcea
Despre un om voinic să spune că e „cît un urs". Ursul e cel mai tare din toate dobitoacele, smulge copacul cu rădăcină din pămînt. Se va vedea la poveşti despre „Ursul, ficiorul popei", „Urechiuşă", „Dungă-Murgă" şi alţii.
Boul e tare, răstoarnă pămîntul; de asemenea, şi calul. Să zice : „E tare cît un bou", „cît un cal". Se va vedea la poveşti „Fiul vacei", „Fiul iepei", „Fiul oiei", care reprezintă încrucişarea între popoare de deosebite rase, ea dînd copii puternici, meniţi a săvîrşi fapte în-samnate.
Este o buruiană în pădure, să numeşte „100 de capete", cu aceea să se scalde voinicul, ar fi în puterea boului.
Spinul „voinic" e bun de scăldat şi mai toate buruienele, pentru întărire; cînd e cineva bolnav, capătă putere. (Se va vedea buruienele de la Sf. Ioan, bozul de la Ziua Crucei etc.)
Dumnezeu. încrucişarea cu zeităţi Mai mare decît tine
A fost un flecău de însurat; el avea o logodnică în alt sat şi, fiindcă n-avea timp ziua, alerga noaptea la ea. Pe lîngă drumul pe care mergea el, era alăturea o rîpă mare; ş-amu, de cîteva ori, a fost auzit un glas că-i zicea: „Vasile, tu degeaba mergi la ibovnica ta, căci eu sînt partea ta şi tu a mea." Mama lui l-a fost învăţat că de va
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
68
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mai auzi aşa, să zică: „De eşti tu norocul meu, ieşi să te văd, iar de nu eşti, mai în fund te afundă." El a zis vorbele acestea ş-a venit la dînsul o doamnă minunat de frumoasă. „De-amu, Vasile, tu du-te prin lume, na, îţi dau cal de călărie, să pofteşti la nunta noastră pe cine vei vedea cu ochii, un an de zile întreg, căci eu mă duc la casa ta să pregătesc ce trebuie pentru nuntă. Tu la anul să fii acasă şi ne vom cununa; numai cît ia sama: mai mare decît tine, să nu pofteşti." El a mers prin lume ş-a poftit pe cine a văzut şi, fiindcă odată, pe cînd poftea el, să prilejise şi împăratul, l-a poftit şi pe el. Cînd a venit la anul acasă, în locul bordeiului său erau curţi împărăteşti, împăratul a fost auzit de aceasta; a luat pe ficiorul său ş-a mers şi el la nuntă. Ficiorul împăratului, cînd a văzut pe mireasă, îi venea să-şi ia zilele, nu ceva, şi cum a ajuns acasă, a căzut bolnav la pat de dragoste. împăratul, auzind, a trimes după Vasile, doar i-ar găsi vro pricină să-1 omoare, şi i-a dat ca păn' a doua zi dimineaţă să aleagă curat 3 coreţe de grîu amestecat cu mac şi cînepă, fir de fir deoparte, iar sabia a pus-o în cui la îndămînă, arătîndu-i-o, că de n-a fi gata păn' la timpul zis, îi taie capul. Vasile vine supărat acasă şi spune femeiei: „Vezi, dacă nu m-ai ascultat ş-ai chemat la nuntă mai mari decît tine!" Dar ea avea putere peste necuraţi; i-a chemat şi, păn' a doua zi, lucrul a fost gata. A doua zi, împăratul îi dă poroncă că să dezrădăcineze o pădure şi să-i aducă la amiază colac de grîu de pe locul acela. I-a adus. A treia zi, l-a pus să răsădească pe-un deal pomi şi, păn' a doua zi, să-i aducă poame coapte. Femeia lui şi acestea le-a făcut. Acuma, ficiorul împăratului vroia numaidecît să-i ia capul, fără să-1 mai cerce, dar împăratul a spus că are să-1 trimeată şi la Dumnezeu, să-1 poftească la dînsul la masă; unde ştie el tare bine că nu va putea merge ş-atunci îl vor omorî. L-a chemat şi i-a spus. Vine el acasă plîngînd şi uitîndu-se la ceri, în sus, cît e de departe! Femeia lui însă i-a dat un cal negru şi l-a legat la ochi, spuindu-i să să ţie bine pe cal, să nu cadă, că pe ceea lume, Sf. Neculai îi va lua legătoarea. Aşa a fost. El, mergînd, a văzut nişte vaci grase păscînd pe-un loc sterp şi altele slabe, păscînd în iarbă. Cele slabe erau oamenii care, avînd de toate pe asta lume, nu trăiesc acătării şi sînt tot suparăţi, parcă tot le lipseşte ceva, iar cele grase erau oamenii cei săraci, care ei totdeauna îşi fac voie-bună, orce necazuri şi nevoi ar avea. Apoi a întrat într-o casă ş-a găsit pe masă o franzolă ş-un pahar cu apă şi, gustînd din ele, îndată a fost sătul. Acelea erau partea lui din care era să mănînce în vecii vecilor pe ceea lume. Mai mergînd prin odăi, a găsit pe Dumnezeu, care i-a dat răspuns că va veni, dar să-i facă o masă din toate păserele şi dobitoacele, tot cîte 77. Venind înapoi, împăratul nu l-a crezut c-a fost ş-a poroncit că, pentru minciuna ce spune, să-i ia îndată capul. Dar cînd au rădicat sabia, din ceri s-a auzit un glas şi Dumnezeu, încunjurat de raze, a fost înaintea lor. „Staţi, nu-1 omorîţi! Daţi încoace coroana, căci el e mai vrednic decît voi!"... şi puindu-i-o lui Vasile în cap, pe împărat şi pe ficior suflîndu-i, i-a făcut numai fum.
Ion Cozloboschi, Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 69
Blăstămul. Păcatele Doamna şi pascariul. Dumnezeu
A fost un pascari la un împărat, dar amu el era bătrîn ş-a rugat pe împăratul să primească pe ficioru-său de pascari în locul lui. împăratul l-a primit. Pascariul ist nou prindea peşte mai dehai şi mai frumos de cum prinsese tată-său şi împăratul era tare mulţămit. El avea casă lîngă apă şi vîrşi, năvoade, tot ce-i trebuia. Odată merge el să prindă şi nu scoate nimic. A doua zi, iar aşa. A treia zi, iară. Aşa a păţit vro trei săptămîni de-a rîndul. La trei săptămîni, merge într-o dimineaţă la apă şi prinde un singur peştişor cît degetul. îl ia în casă şi-1 pune într-un ciubaraş să crească, ca să vadă ce peşte va fi: caras, lin or ce? Merge pe urmă iar şi trage cu năvodul; acuma, a prins la peşte, că s-a spăriat. A mers la palat şi a zis să vie cu căruţele să-1 iaie; — şi l-au pus în căruţi ca lemnele, unu lîngă altul. Din ziua ceea înainte, el, cum punea vîrşa sau meredeul, cînd mergea, îl găsea plin. Atuncea, peştişorul acela a fost închis peştii, că nu veneau...
Dar acuma şi la casa băiatului era altfel; de cîte ori venea acasă, pe masă găsea mîncarea gata, caldă, rachiu şi tot ce-i trebuia. Aşa az, aşa mîne, să miară el cine face toate acelea, că nu era nime în casă, numai peştişorul. într-o zi, în loc să se ducă de acasă, se ascunde după uşă şi se uită prin borta cheii. Deodată aude un huit, ca şi cum ar fierbe apa la foc; pe urmă, sare peştişorul jos şi să face o doamnă frumoasă şi se apucă de treabă, face focul, pregăteşte mîncarea... El atunci întră încet în casă ş-o prinde. „Ei, zice ea, ce-ai făcut? De ce n-ai avut răbdare încă cîteva zile, să fi scăpat eu din blăstăm, căci eu sînt fată de împărat, blastamată că să fiu aşa; dar şi aşa n-a fi rău, dacă m-ăi asculta, să faci tot ce ţ-oi zice eu." „Te-oi asculta, zice el, de ce nu?" „De-amu, zice ea, tu să nu te mai îngrijeşti de peşte, că vezi că peştele singur îţi vine, dar să mergi la împăratul şi să zici că vrai să te însori, să cheme împăratul toată oastea cîtă o are la nunta ta, că de tot soldatul vei da cîte un galbăn, iar pentru cei mai mari, vei da tot mai mult."
Merge el a doua zi şi spune cum i-a zis. împăratul să vorbeşte cu miniştrii: „Dacă ni dă el treabă, hai să-i dăm şi noi lui." „Bine, zice împăratul, eu ţ-oi face asta, dar şi tu acestea două dealuri, ce-s dinaintea curţei mele, pană mîne să le sapi ca să fie neted, să ari, să sameni grîu, peste noapte să se coacă şi la opt ceasuri dimineaţă să am franzole calde la cafea; că de nu, unde-ţi stau picioarele, ţ-a sta capul, să ştii."
Vine el acasă şi plînge. „Uită-te ce-a spus împăratul." „Taci, nu plînge, zice fata, capul tău acelea nu le va face, dar le voi face eu. Culcă-te şi dormi şi n-avea nici o grijă, dragul meu." El s-a culcat. Ea, cînd a fost 12 ceasuri, a ieşit afară ş-a şuierat din degete şi s-au strîns, cîtă frunză şi iarbă, necuraţi. „Ce poronceşti, împărăteasa noastră?" „Iată ce şi iată ce... Voi ceilalţi să faceţi asta — dar era unul şchiop — da tu, zice ea celui şchiop, să te duci la dealul de steclă şi să-mi aduci talgerul cel de diamant şi, după ce-ţi măcina, să-mi
70
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
aduceţi făină să coc eu împăratului franzole, să fie gata la cafea." Ei s-au apucat de săpat; pe urmă de samanat; unii suflau ca să se coacă mai degrabă, alţii moara făceau. îndată au îmblătit ş-au măcinat şi au adus făină. Ea, cînd au fost franzolele gata, le-a pus pe talgerul de diamant, l-a trezit pe pascari şi l-a trimes la împăratul să le ducă.
împăratul, cînd a văzut, s-a spăriat. S-a sfătuit iar cu miniştrii ce treabă să-i mai deie. Apoi i-a zis că pe vîrful dealului ce se vedea, să facă el o curte de diamant, cu toate celea de diamant, cu grădină cu fel de fel de pomi şi fel de fel de fiare şi de la curte, pod de diamant, pană la împaratu la uşă, iar de jur-împrejurul dealului să fie apă; că de n-a face aşa pană a doua zi dimineaţă, unde-i stau picioarele, îi va sta capul. Fata iar a şuierat ş-au venit diavolii şi le-a spus ce să facă. Păn' a doua zi dimineaţă, totul a fost gata şi fiare fel de fel în grădină s-au prefăcut ei. „îi rău, zice împăratul; mi să pare că eu am să ajung să pasc porcii la pascariul nostru." Vine pascariul la împăratul. „Acuma îţi poroncesc să strici toate şi păn' mîne să fie dealul la loc cum a fost." Ş-aceea s-a făcut. Să duce iar la împăratul. „Apoi, dacă ai aşa mare putere, zice împăratul, şi dacă vrai să ai tu aşa de mare paradă la nuntă, chemînd eu toată oastea, atunci mergi şi-1 pofteşte şi tu pe Dumnezeu să vie să te cunune." Să duce iar şi-i spune doamnei ce i-a zis. „Amu, asta e mai greu", zice ea. îi face o păreche de opinci de fer şi-i pune în traistă mîncare, că orişicît ar fi mîncat, nu să mai sfârşea, şi-i dă un şip de rachiu, că tot bea şi nu să mîntuia, şi-n buzunari îi pune titiun, că tot trăgea şi tot avea, şi i-a dat un pistol, că oricît ar fi împuşcat, tot încărcat rămînea. „De-amu, dragul meu, ia şi te du pe apa asta tot în jos, păn' vei ajunge la o fîntînă. Acolo să te pui pe o movilită şi să mănînci, că din apă are să iasă o raţă — aceea e sora mea şi ea te va învaţă ce să faci."
S-a dus el cum i-a zis doamna, păn' a ajuns la fîntînă. Iese o raţă: oac, oac, cum e raţa. „Buna ziua, cumnată raţă!" „D-ta eşti, cumnate, bărbatul surori-mea peşte? Da ce cauţi pe aici?" El îi spune. „Apoi eu, ce pot să-ţi ajut, o biată raţă blastamată? Dar du-te mai departe, c-ăi da iar de-aşa o fîntînă şi va ieşi iar aşa o raţă, o soră a mea, aceea poate va şti ceva" şi, cum a zis cuvintele astea, raţa ciuşti!, în apă; s-a cufundat!... A rămas el supărat. Merge, merge şi ajunge. Iar iese o raţă, oac, oac... „Buna ziua, cumnată raţă!" „Ei, d-ta eşti etc." Şi asta i-a zis să meargă în jos, la altă fîntînă, că va ieşi o altă soră raţă şi poate-1 va-ndrepta. A sărit în apă şi nu s-a mai văzut. Merge la a treia fîntînă. Iese şi aceasta şi-i spune că ea, o biată raţă blastamată, cum poate să-1 ajute?, dar să meargă mai departe, la o fîntînă, c-acolo paşte un cal cîte 100 de falei de iarbă de matasă pe zi şi bea cîte o fîntînă de apă; acela-i fratele lor, blastamat să se facă cal, poate el va şti ceva.
A mers el păn' acolo; vede de departe că paşte un cal sur. Se pune băiatul jos lîngă fîntînă şi mănîncă, apoi bea apă de aceea şi cînd s-a răsuflat, căci era trudit, toată frunza de pe copaci, măcar că era verde, a căzut. Se făcuse tare de apa ceea. Ia şi mai bea şi se simţeşte şi mai cu putere. Apucă un copac gros cu mîna şi-1 scoate cu rădăcină
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
71
cu tot. Vede că vine calul, să ascunde sub o tufă. Da calului i-a mirosit a om. Cînd a suflat o dată, apa din fîntînă, toată, peste dînsul a zburat-o. „Buna ziua, cumnate cal!", zice pascariul. „D-ta eşti, cumnate, bărbatul surore-mea peşte? Te-au trimes aice surorele mele reţe?" „Eu!" „Da ce cauţi aice? Cît pe ce eram să te omor!" El îi spune. „Ce pot eu să-ţi ajut, un cal? Dar dac-ăi face cum ţ-oi spune, tot va fi bine. Ia şi bea din apa asta ş-am să beu şi eu şi să te sui pe mine, căci ne vom sui la Dumnezeu." A băut el apă, s-a făcut şi mai tare şi calul a zburat în sus ca o pasere. „Eu, zice calul, te-oi duce numai pană la ceri; în ceri nu mă pot duce, că-s cu păcat, dar tu, cînd ţ-oi zice ca să te cobori, chiar să sari de pe mine, să nu cauţi că n-ai joc." A zburat el pană sus. Deodată, numai ce aude: „Sari de pe mine!" „Unde, că mă prăpădesc?" „Ascultă-mă, sari!" Cînd a sărit, acolo era cărare. „Amu, zice calul, ia şi te du tot înainte pe cărarea asta, dar să nu cumva să te uiţi înapoi, că îndată cazi de sus de unde eşti şi te răsipeşti pană jos; tot înainte să te duci. Să nu cauţi c-or fi ace pe unde-i calea, să nu cauţi că-n urmă te-or striga mama, tata; te-or chema; să nu cauţi c-ăi vedea mînele tale tăiate, picioarele, mergi tot înainte pană la Dumnezeu!"
El a mers aşa şi s-a păzit. A ajuns la Dumnezeu ş-a picat în genunchi. Dumnezeu l-a ascultat ş-a zis c-a veni să-1 cunune. Pe cînd îi nunta? „în două săptămîni", a zis el. „Du-te", a zis Dumnezeu. Cînd s-a înturnat, n-a mai văzut nimica, nici nu-1 striga; aceia erau dracii, care făceau aşa, doar l-or prăpădi pe dînsul şi pe toţi; căci el, prin aceea c-a mers la Dumnezeu, a răscumpărat şi pe femeia lui din blăstăm, şi pe cumnatul şi cumnatele lui, pe toţi.
Cînd a venit la locul unde s-a scoborît, calul îl aştepta acolo. S-a suit iar pe cal şi, într-o minută, a fost jos. „Să vii şi d-ta, cumnate, la mine la nuntă", zice el. „Cum m-oi duce, zice calul, dacă-s blastamat? Dar dacă vrai să-mi faci un bine, ia şi mă împuşcă." „Cum să te împuşc, mi-i jele să te omor!" „N-ai grijă, fă cum îţi zic eu. Din mine, după ce voi muri, a ieşi o raţă, tu şi pe aceea s-o împuşti şi din raţă va zbura un hulub ş-acela s-a duce la Dumnezeu, atuncea tocmai voi fi scăpat."
El a scos pistolul şi l-a împuşcat în cap. Calul s-a lungit jos şi din cal a ieşit o raţă. A împuşcat şi raţa ş-a căzut; din raţă a ieşit un hulub ş-a zburat drept în sus.
Merge el înapoi pe drumul cela, ajunge la fîntînă cea cu raţa. Iese raţa; el o pofteşte şi pe dînsa la nuntă. Raţa zice că ea nu se poate duce, că-i blastamată, dar dacă vra să-i facă un bine, s-o împuşte, c-a ieşi un hulub dintr-însa şi s-a duce la Dumnezeu la ceri. El a împuşcat-o şi pe ea; ş-aşa le-a împuşcat pe toate. Ajunge acasă şi merge la împăratul şi-i spune. Amu se împlineau cele două săptămîni, cînd avea să vie Dumnezeu. Să duce acasă şi scoate afară o masă şi pune vin şi miere şi lumânări pe masă şi aşteaptă. Da împăratul a trimes toată oastea să-1 împuşte pe dînsul; să-1 facă prav. El sta lîngă masă, pe un cuvor, cu femeia lui. Soldaţii dau să-1 împuşte, nu pot; au împietrit. împăratul se uita şi el de departe. Vine Dumnezeu. Ia şi-i cunună. „De-amu, zice Dumnezeu, pentru că te-am cununat, tu
72
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ai să rămăi aice împărat şi a ta e toată oastea şi împărăţia asta, de az înainte, da împăratul are să pască porcii la tine, dacă a făcut aşa." Şi aşa a rămas.
El a făcut nuntă frumoasă şi am fost şi eu la nuntă, m-au încărcat într-un tun şi m-au azvîrlit, de-am picat tocmai pe scaun aice, de vă spun povestea. Ilie Sleuca, Mihalcea
Broasca şi ghemul
A fost un împărat ş-a avut trei ficiori; el i-a pus pe toţi trei să săgeteze, să vadă ce noroc au să aibă. Celui mai mare i-a căzut săgeata la un crai. împăratul s-a bucurat. La al doilea, tot aşa; da celui al treilea, care era mai frumos şi mai cuminte, i-a căzut săgeata într-o baltă. El a mers să ş-o scoată, dar o broască iesă cu săgeata. „De-amu, tu pe mine trebui să mă iai!" Merge el acasă cu broasca, împăratul i-a făcut o »oiată şi l-a alungat să trăiască acolo cu dînsa. Broasca, ziua, era broască şi, noaptea, să făcea o fată aşa de frumoasă, cum nu mai era alta ca dînsa. împăratul cel bătrîn a văzut-o; el n-avea femeie, era văduvoi, ciuda lui: de ce să aibă ficioru-său aşa o femeie? Ce să facă el ca să-1 prăpădească? îl cheamă într-o zi la dînsul şi-i spune că pană dimineaţă să-i facă pe dinaintea curţei lui părău; că de nu, îl omoară. Ficiorul vine supărat la femeie în poiată şi-i spune. „Culcă-te şi dormi, îi zice ea, că pană mîne dimineaţă va fi aşa." Ea a trimbiţat în scoică ş-au venit broaşte cîtă frunză şi iarbă. Toate au carat cu gura apă, că păn' a doua zi curgea părău.
îl cheamă împăratul iar pe ficior. „Amu să te duci să-mi aduci de pe ceea lume, de la mă-ta, inelul ei de pe degetul cel stîng." El merge acasă şi plînge. „Du-te la balta ceea din care m-ai luat tu pe mine, zice ea, c-a ieşi mama şi ţ-a da un ghem, şi ghemul cela are să te ducă tocmai acolo." A luat el ghemul de la mama ei, aşa broască ca şi dînsa, şi cum mergea, deodată i s-a făcut un drum cu pomi de aur şi cu paseri de aur; acestea ziceau: „Vai de noi şi de noi, n-ar mai putrezi cei ce ne-au făcut pe noi!" Merge mai departe, vede iar aşa pomi cu paseri de aur, care cîntau: „Ferice de noi şi de noi şi de cei ce ne-au făcut pe noi!" Merge mai departe, vede prin nişte prunduri nişte vaci păscînd şi nişte femei cu doniţele mergînd la vaci şi rîzînd. Mai merge: vede alte vaci cu iarba păn' la brîu şi nişte femei cu doniţele mergînd şi plîngînd. Să mai duce, vede un om arzînd într-un foc, ş-un mieluţ tot venea dintr-un părău şi-1 stropea cu apă. Să mai duce, ajunge la mă-sa. „Am venit, mamă, să-i dai tatei inelul de pe degetul cel stîng." „Nu ţi-1 voi da, zice mă-sa; du-te mai întăi la Dumnezeu şi întreabă de pot să-1 dau." Merge el mai departe păn' la Dumnezeu, să închină şi-i spune la ce l-a trimes tatăl său. „Inelul n-ai să-1 duci, zice Dumnezeu, dar te du înapoi şi spune-i că în ias' noapte i-a fătat o vacă doi bouţi, cu aceia să are şi să samene grîu, că eu am să mă duc mîne la masă la dînsul. Acum, spune-mi, ce-ai văzut aici?" „Am văzut nişte paseri ce tot plîngeau şi blastamau pe părinţi." „Sînt copiii pe care i-au omorît părinţii, păn' a nu să
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
73
boteza." „Ş-am mai văzut altele, care ziceau că uşoară să le fie ţărna la cei ce le-au făcut." „Sînt copiii ce au murit creştineşte." „Ş-am văzut nişte vaci păscînd pe prunduri şi femei cu doniţe, care mergeau rîzînd să le mulgă." „Acele le-au dat cu toată inima şi au parte pe ceea lume." „Şi altele păşteau prin iarbă şi femeile mergeau plîngînd." „Acelora le-a părut rău cînd le-au dat ş-amu n-au parte dintr-însele." „Ş-am mai văzut un om ce ardea în foc ş-un mieluţ tot venea şi-1 uda cu apă." „Omul acela era tare păcătos ş-a dat o mulţime de oi de pomană, dar numai după mieluţul acela nu i-a părut rău, l-a dat cu toată inima ş-amu acela îl stinge." (De aceea să dau vite de pomană.)
S-a luat ficiorul împăratului ş-a venit pe ghem înapoi, ş-a spus împăratului cum să samene, pentru masa lui Dumnezeu. împăratul însă a zis că doar atîta are el, cu ce să-1 primească pe un om! Dumnezeu venind, l-a pus pe ficiorul său în loc, care, însurîndu-se cu fata, a scăpat de blăstăm şi n-a fost broască mai mult.
Acsinia Roman, Mahala
Cum e pe ceea lume
A fost un boier ş-a blastamat pe fata lui să stea nu-ş' cîţi ani în apă, într-o baltă. Pesemne, a fost greşit cu ceva. Cînd i s-a împlinit blăstămul, ea a zis că cine o va scoate, a aceluia va fi. A mers un ţigan de la curte după apă şi aude cum îl roagă cineva: „Scoate-mă de aice, căci voi fi a ta." El a scos-o şi a dus-o acasă la el. Păn' a doua zi, în locul bordeiului lui, s-a făcut o casă mai frumoasă decît la boieri. Boieriul, dacă a văzut că are el aşa putere, i-a spus că păn' a doua zi să-i facă şi lui pe locul unde era pădure păscătoare. I-a făcut. A doua zi, i-a poroncit că să-i facă un pod cu pomi pe de-amîndouă părţile şi cu paseri. Pe urmă, l-a trimes la tatăl său pe cea lume, să-i aducă coroana, sabia şi straiul. Fata s-a făcut cal, l-a luat pe dînsul în spate ş-a pornit. A mers pe la 7 porţi ale iadului ş-a văzut cum băteau oamenii pe femeia care a amestecat laptele cu apă şi cum îl băteau pe omul care spune minciuni (aici te bat cînd spui drept, zice povestitoarea) şi femeia lui tot îi tălmăcea... ş-a ajuns la tatăl boieriului de i-a cerut lucrurile. Atunci, el a zis: „Ficiorul meu are acolo atîta împărăţie, iar eu aice n-am decît coroana asta, straiul şi sabia. Şi el şi pe acestea mi le ia? Bine, dar, i le dau!" S-au dus şi la Dumnezeu. Dumnezeu l-a întrebat ce caută. El a spus că I-a trimes împăratul. „Să-i spui împăratului vostru, a zis Dumnezeu, că mîne am să mă duc la dînsul la masă, să-mi caute în astă sară o vacă, s-o trimeată la taur şi pană mîne dimineaţă să aibă viţel, căci eu mîne dimineaţă vreau să beau coraslă de aceea, la el, la cafea." El s-a întors înapoi ş-a spus boieriului toate ce a auzit şi ce i-a poruncit Dumnezeu. Boieriul a zis că aşa lucru nu se poate. A doua zi a venit Dumnezeu. „Dacă aşa lucru nu se poate, de ce ai năcăjit pe omul acesta să facă tot aşa lucruri care nu să pot?", l-a întrebat Dumnezeu. Dumnezeu pe boieri l-a ologit, iar pe ţigan l-a făcut boier în locul lui. Sofia Andriciuc, Mihalcea
74 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Judecata e după moarte
Un băietan sărac, care pe orce slujea, nu să ştia de urma acelui lucru, întră ca în pămînt, a pornit în lume să-şi caute noroc. întâlneşte pe Dumnezeu şi Sf. Petru. Aceştia întrebîndu-1, el li-a spus unde merge. „Tu vei avea noroc, a zis Dumnezeu, dacă vei fura cămeşa de la una din zinele ce le vezi colo că zboară: căci ele îndată au să se scalde în iazul cela şi vor pune cămeşile pe mal." El s-a dus să pîndească, dar ele l-au văzut şi l-au adormit. Vine la Dumnezeu fără cămeşă. „Te mai du şi mîne, zice Dumnezeu, şi ia sama să nu adormi, căci de nu vei izbîndi ce-ţi zic, toată viaţa ta nu vei mai avea noroc. Zina va veni după tine şi te va ruga, va plînge, te va spăria, tu să nu te înduplici, să vii drept la mine să mi-o aduci." Dar şi a doua oară a adormit. A treia oară, ş-a pus spini împrejur şi, căzînd pe spini, n-a putut dormi, că-1 îngbimpau, ş-a furat cămeşa de la cea mijlocie. Ea venea în urma lui ca o apă turbată, gîndea că-1 îneacă, dar el a alergat repede la Dumnezeu. Fata îl roagă pe Dumnezeu să-i dea cămeşa... „Ţ-oi da-o, zice Dumnezeu, dacă te vei cununa cu dînsul." „Mă voi cununa." După ce s-au cununat, Dumnezeu i-a dat-o şi i-a dat ş-o faţă de masă pe care, cînd o întindea, aveau de toate înaintea lor de mîncat; i-a blagoslovit şi s-a dus. Au mers ei păn' la un boieri. Aici, el a cerut slujbă, iar pentru femeie a cerut să-i dea casă deoparte. Iată că într-o zi merge vatavul la dînsul să-1 cheme la curte şi a văzut-o pe femeia lui, plin de mirare, a venit într-o fugă la boieri şi i-a spus: „Cucoane, să vezi ce femeie are argatul d-tale, să fiu eu boier, un minut n-aş lasa-o la dînsul, ci aş lua-o pentru mine." Boieriul era holtei. Să gîndeşte ce să facă ca să-1 prăpădească pe argat şi îi vine în minte că să-1 trimeată la tatăl său pe ceea lume, să-i aducă portretul şi inelul. L-a chemat şi i-a spus. „Du-te, zice femeia lui, eu ştiu ce gîndeşte el, dar aceea n-a fi..." I-a spus pe unde are să se ducă şi cum are să facă. - El a ajuns la un deal de steclă; acolo era soacră-sa, dar el n-o cunoştea. Spuindu-i unde merge, ea i-a zis: „Stăi să vie bărbatul meu şi te va îndrepta." Iată că vine un moşneguţ. Cum l-a văzut, l-a cunoscut că acela îi luase boii (pe care a fost slujit, căci s-a fost pus pe pîndă). Mai vine altul, acela îi luase piatra pe care a fost slujit. îl bate şi pe acela. „Stăi, zic ei, nu ne bate, haide mai bine şi-ţi vom ajuta să capeţi inelul şi portretul de la tatăl boieriului." Dar mai întăi l-au luat şi l-au dus la Dumnezeu. Dumnezeu l-a întrebat la ce a venit, el i-a spus. Dumnezeu sta în scaunul său. „Lasă-mă, tată, zice el, să stau şi eu puţin în scaunul tău, să văd ce-i pe lume!" „Eu te-aş lasa, zice Dumnezeu, dar mă tem că nu vei putea rabdă ceea ce vei vedea", zice el. „Ba voi rabdă", şi se pune în scaun. A văzut oameni cosind, adunînd; a văzut pe unul bogat, care avea o falce de grîu, furînd snopi de la altul, sărac, ce avea numai 20 de prăjini de pămînt. „Vai, tată, cum poţi rabdă? Uite-te acela ce face!" „Ia, aşa rabd!" Să mai uită încoace, încolo, se uită şi la casa sa şi vede în odaie pe boier, alergînd pe-mprejurul unei mese, după femeia lui. El apucă fulgerul lui Dumnezeu şi drang! în boier. „Ce-ai făcut?, zice Dumnezeu, căci judecata e după moarte,
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
75
nu în viaţă. Atunci să vor judeca fiecare după faptele lor..." L-a dat jos din scaun şi el s-a dus fără frică înapoi.      Chirii Filip, Mihalcea
Ce pătimesc cei mari pe ceea lume
Ion a slujit la un om pe un cal. Calul lui era cel mai frumos. Stăpînii credeau că dă tot ovăzul la calul lui ş-a mers să pîndească. El era năzdrăvan şi, cînd a dat ogrinji calului, zice: „Na, mănîncă ce-ţi dau eu, să nu creadă stăpînii că mănînci mîncarea cailor lor!" Cînd l-a scos la toloacă, un lup a ieşit din o rîpă şi l-a mîncat. „Iată norocul meu, zice el, îl mănîncă lupul pe mal!" S-a apucat să slujască pe grîu. Apoi pe o piatră. Noaptea a prins un cal ce-i rodea piatra şi l-a întrebat de nu e el norocul lui. „Nu, zice calul, eu sînt al altuia, dar tu du-te în pădure şi-i găsi în casă la pădurar pregătită traista şi puşca de vînătoare, ia-le şi mergi la împuşcat, că ţi-i găsi norocul."
A mers cu puşca păn' la o apă. Aice se scăldau trei reţe; iar pe mal erau trei cămeşi. A împuşcat într-o raţă, raţa s-a cufundat ş-o cămeşă de pe mal s-a făcut nevăzută. A împuşcat în alta, tot aşa. A treia raţă zice: „Pe mine nu mă împuşca, că eu sînt norocul tău." Ea a ieşit şi s-a făcut fată. Au pornit amîndoi pe drum. La un loc, au poposit; lui îi era foame. Ea a aşternut ştergarul de pe cap şi s-au făcut fel de fel de mîncări. L-a luat şi l-a pus iar pe cap, da mîncările, nicăiri! „De-amu, zice ea, du-te tu la slujbă şi mă duc şi eu, dar să mergem la oameni fără copii şi bătrîni şi cînd vei avea tu cu ce trăi, vei veni şi mă vei lua." Ioan a ascultat-o. Mai întăi au murit stăpînii ei şi i-au lăsat ei toată averea. Pe dînsa o împeţeau o mulţime. Ea nu vroia să se mărite păn' n-a veni Ion. Au murit şi stăpînii lui şi i-au lăsat lui toată averea. A venit ş-a luat-o. Ea a vîndut al ei ş-a mers să trăiască la dînsul, căci cuşma e mai mare decît cîrpa, a zis el. Cu banii de pe averea ei, el a început a îmbla prin lume, a petrece şi i-a cheltuit. A vîndut şi al lui avut şi l-a petrecut ş-au rămas săraci.
Amu n-aveau ce face, s-au dus într-un sat ş-au cerut la vornicul să le dea o bucăţică de toloacă să-şi facă casă. Vornicul a văzut-o pe dînsa ş-a mers la împăratul de-a spus cît e de frumoasă. împăratul a zis că să-i dea loc într-o rîpă şi să-1 trimeată pe Ion la dînsul. Ion a mers. împăratul i-a spus că, dacă păn' a doua zi va astupa rîpa, bine de bine, de nu, îi ia capul. A doua zi, nu numai rîpa era astupată, dar şi casele cu trei rînduri erau făcute şi mai frumoase decît la împăratul. Vornicul l-a pus la cale să-1 trimeată pe Ion pe ceea lume la tatăl împăratului. Femeia lui i-a depanat un ghem ş-a mers păn' la o bortă. „Na, zice ea, du-te de-amu pe unde ţ-a arata drumul ghemuşorul ista." L-a aruncat şi s-a făcut drum. Dar, fiindcă mergea şi vornicul, pentru Ion era cărare bătută, da vornicul mergea prin spini. A ajuns la surorele ei, mai întăi la una ş-apoi la alta, lui Ion i-au dat mîncare aleasă, bună, da vornicului, borş cu crupe. Femeia lui Ion i-a spus cum să zică cînd va ajunge pe ceea lume: „îţi dau, să-mi dai", aşa trebuia să zică. A ajuns la poarta iadului. Acolo, dracii arau cu împăratul cel bătrîn înhămat la jug. Cînd a spus
76
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
vorbele ce l-a învăţat, îndată dracii l-au luat pe vornicul şi l-au pus în loc şi i-au dat drumul împăratului. Ion i-a spus că ficiorul său vrea scrisoare de la dînsul. El n-avea pe ce scrie, a tăiat o cartofă felii ş-a scris. Apoi au mers de l-au pus iar la jug şi vornicul a pornit cu Ion înapoi acasă. Vornicul, cum a ajuns la împăratul, a strigat în gura mare şi i-a spus împăratului înaintea tuturora ce a văzut. împăratul a pus îndată de i-au tăiat capul. L-a întrebat şi pe Ion. Ion l-a chemat în altă odaie şi i-a spus cum îl năcăjesc dracii pe tatăl său, ca să nu-i facă ruşine înaintea oamenilor. A văzut şi scrisoarea şi, după ce a cetit-o, a zis: „Apoi, dragul meu, dacă e aşa, rămîi tu aice cu femeia ta împărat în împărăţie, că eu mă duc şi voi trăi în casa unde şedeţi voi." Ş-a rămas Ion împărat. De la Ghiorghi Puiu, Melodia
„Să te duci oareunde şi să-mi aduci nu ştiu ce"
A fost de demult o catană veche la un împărat şi tare cu credinţă, împăratul a luat ş-a pus pe catană să fie vînător la împărăţie: în toată ziua să vîneze cît va trebui pentru curte. în ziua întăia, el a vînat 7 care de vînat, încît şi împăratul s-a minunat. A doua zi i-au trimes 30 de care să le încarce, dar el, cît a îmbiat, n-a putut găsi nimic, era acuma să se întoarcă, cînd iată zăreşte trei paseri foarte frumoase pe un copac. Vra s-o împuşte pe una, paserea cade la pămînt şi începe a să ruga cu glas de om: „Nu mă împuşca pe mine, că ţ-oi fi de ajutor!" Dă s-o împuşte pe a 2-a, şi aceasta îi spune tot aşa. întinde puşca spre a treia, ea să dă de-a răstăgolul jos şi să face o fată frumoasă, aşa că ca dînsa nici n-a fost văzut. S-au luat ei amîndoi de mînă ş-au ieşit afară la un capăt de pădure.
Lui acuma îi trecuse cheful de a mai căuta ceva. „Unde mă duci?" zice fata. „Unde să te duc? Ştiu eu? Căci nu am casa mea!" „Stăi aice şi ne-om culca şi pană mîne voi face că vei avea casă mai frumoasă decît la împăratul." în adevăr, el cînd s-a sculat, era în nişte palaturi mai mîndre pe două părţi decît ale împăratului. Carăle s-au întors în ziua ceea deşarte. Degeaba a aşteptat împăratul şi a doua zi, şi a treia zi, că vînătorul nici n-a gîndit să mai vie pe la el. Trimete să-1 cheme. Atunci i s-a spus că el de unde are să vie, dacă are curţi mai dehai decît ale împăratului. împăratul a pus şi a tăiat pe toţi cei ce i-au spus minciuna asta. A ales nişte oameni credincioşi şi i-a trimes să vadă. Aceştia i-au spus tot aşa. Atunci l-a prins spaima. „Dacă are el aşa putere, poate şi pe mine să mă piardă!", s-a gîndit el; ş-a trimes poroncă că îndată să vie vînătorul la el. „Dacă eşti aşa cu putere, i-a zis împăratul, să-mi aduci un harmasar din fundul mării, că de nu, te omor!" El s-a dus la femeie acasă şi i-a spus. „La tine asta nu să poate, a zis ea, dar eu îndată ţi-I aduc." A şuierat dintr-o frunză şi harmasarul a fost acolo. Cînd l-a dus şi i-a dat drumul între caii împăratului, pe toţi caii i-a omorît. „Să-mi aduci un vier din fundul mărei." Şi cu acesta s-a întîmplat tot aşa. Acuma, a treia oară, împăratul, de ciudă şi neştiind ce să mai zică, i-a spus cu
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
77
mînie: „Să te duci oareunde şi să-mi aduci nu ştiu ce; că de nu mi-i aduce, te omor."
Vine acasă. „Uite, femeie, la ce m-a trimes..." „Acuma, asta e mai greu, va trebui să zăbăveşti vro 34 de ani pană ce te vei înturna, dar na-ţi mărul acesta de aur, că el îţi va face drum, şi te du la surorele mele, dar nici să mănînci la dînsele, nici de şters să nu iai, căci ele te vor îndrepta unde-ai să mergi." A mers el pe drumuşorul acela, păn' la sora cea mijlocie, una din păserele ce a vrut să împuşte. Aceasta l-a întrebat de nu-i flămînd. El a spus că n-a venit pentru mîncare, ci numai să se hodinească peste noapte acolo. A doua zi i-a dat un ştergar să se şteargă; el n-a primit, a zis că are de la femeie de acasă. Atunci cumnată-sa a zis: „Sărăcan de mine, unde te-a trimes proasta ceea! Tu te vei tot duce şi napoi nu-i mai veni, dar na-ţi mărul acesta de aur al meu, că-ţi va face drumul păn' la sora mea cea mare scurt şi vei avea şi de mîncat din el şi tot ce vei gîndi ţi se va pune dinainte." El s-a dus la sora a doua şi aice a vorbit tot aşa. Aceasta i-a dat un măr să-1 ducă la mama lor. Mama lor i-a dat un ceasornic, un ştergar şi un măr, să meargă pîn' la o apă mare şi punct la 11 ceasuri şi jumătate să treacă de cea parte şi cînd vor fi 12 ceasuri, să nu-1 găsească acolo, căci e peirea lui. A mers păn' la apă. Cînd a fost timpul acesta, apa s-a despărţit în 6 răstoace, avînd o dungă roşă, una vînătă, alta galbănă, alta verde, alta liliecie, în sfârşit, de 6 feluri de colori. Mărul i-a făcut drum de aur peste apă şi el s-a găsit de cea parte, la curtea balaurilor. Ei nu erau acasă, numai cît bucă-tăriţa lor. „Eu ştiu la ce-ai venit, zice ea, na-ţi degrabă lădiţa aceasta, să o duci împăratului, iar astalaltă lădiţă ţ-o dau ţie, din ea, cînd vei gîndi, ţi se vor face palate, avere şi de toate, şi o lădiţă îţi dau s-o ai la trebuinţă cînd vei avea vro bătălie, aceasta e plină de oaste. De-acuma fugi, căci vin balaurii şi-ţi va fi sfârşitul tău aice." El a făcut pe acelaş drumuşor, apa s-a prins la loc cum a fost şi el s-a întors cum a venit acasă. I-a dus împăratului lădiţa de „oareunde, în care era nu ştiu ce" şi el a gîndit de i s-au făcut mai înalte şi mai frumoase palaturi şi muzici şi s-a pus de ş-a serbat nunta. împăratul a pornit cu oaste spre dînsul. Atunci el a deschis lădiţa cea cu oaste şi cînd au început a da cu tunurele, au sfarmat oastea împăratului şi pe împărat l-au omorît ş-a rămas el împărat în loc, iară pe mine m-au izbit cu tunul tocmai aice. Ion Cical, Broscăuţi
Dumnezeu
Băietul unui cerşitor merge la slujbă şi n-are la nimica noroc; la urmă, a slujit pe o piatră mare şi, de la o vreme, şi piatra a început a să topi văzînd cu ochii. S-a pus ca să pîndească, dar adormea. Ş-a pus spini împrejur ş-a văzut o namilă lungă, neagră, ca un cal, cum o rodea. A pornit în lume. Trecînd un părău, a prins un peşte să-1 mănînce, dar peştele a început a vorbi ş-a se ruga să nu-1 mănînce, că e norocul lui. L-a pus în traistă şi s-a culcat. Cînd s-a trezit, vede lîngă el o fată frumoasă. „Eu voi fi femeia ta, a zis ea, dar mai întăi
78
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
să mergi prin lume, pin' ce vei ajunge sub un deal, unde vei da de un bătrîn stînd la un foc. Acestuia să-i săruţi un picior şi el te va îndrepta ce să faci. Numai cît pană acolo cît vei merge, cu nime să nu vorbeşti or, de te va întreba cineva, să nu răspunzi." A văzut vacile cele slabe şi grase, a văzut o fîntînă cu apă limpede, care, cînd s-a plecat, apa s-a rădicat pană la dînsul, de a băut; dar venind un om cu fuga să bea şi el, apa a fugit în fund. Omul l-a rugat pe Ion că iar să bea. Apa a venit iar pană sus şi cum s-a plecat omul, a fugit iar în fund. Dumnezeu (bătrînul de lîngă foc) i-a spus că acela de aceea aşa se chinuieşte, pentru că şi-a închis fîntînă lui, să nu bea oamenii apă, şi are să se muncească astfel, păn' ce nu-i va deschide cineva fîntînă şi nu va slobozi oamenii la apă. — „Fata care te-a trimes aice e ursita ta, s-o asculţi la tot ce-ţi va spune şi îţi va merge bine. Du-te la casa părinţilor tăi, căci o vei găsi acolo", i-a zis Dumnezeu.
Intorcîndu-se în satul lui, a găsit în locul bordeiului palate. Boieriul l-a chemat şi i-a poroncit ca toată pînea din girezi, păn' a doua zi, să fie treierată, că de nu, vai de pielea lor va fi. Femeia lui i-a dat un beţişor de argint şi i-a spus că, cînd toţi vor dormi, să-1 aprindă la vîrf şi să se culce. La lumina beţişorului a venit şoricărime şi guză-nărime, că păn' a doua zi, totul a fost gata. I-a poroncit să facă o grădină cu pomi, unii cu poame, alţii înfloriţi. A aprins băţul ş-au venit necuraţi de-au făcut. Apoi l-a trimes să-1 aducă pe Dumnezeu la masă, că de nu, îl face stîlp la poartă. El s-a dus cu beţişorul aprins pană la Dumnezeu. A căzut în genunchi şi, plîngînd, a spus la ce a venit. - Cînd l-a văzut boieriul pe Dumnezeu, a rămas încremenit. Dumnezeu i-a trimes pe boieri şi pe bucătari şi i-a făcut stîlpi la poartă, iar lui Ion i-a dat toate bogăţiele boieriului, s-au cununat şi au fost amîndoi tare milostivi. Pintilie Lăpuşnean, Mihalcea
Să zice de-o ascultare că „stă stîlp", „stă sfeşnic" înaintea cută-ruia... Iar la frică, să zice: a încremenit, a înmărmurit, a înlemnit de frică...
Pe ceea lume
Un băiat ce avea noroc la prins peşte a fost pus la împăratul de pescari. într-o zi a prins un peşte mare, cu totul de aur. L-a pus într-o cadă în casă la el şi s-a dus. Cînd vine noapte acasă, vede de departe că e lumină în casă; îndată însă ce a întrat, s-a întunecat. A doua zi, s-a făcut că se duce şi s-a pus la pîndă după uşă. Prin o crăpătură, a văzut cum a ieşit din cadă o fată nepomenit de frumoasă şi s-a pus la oglindă să se pieptene. El a întrat încetişor ş-a cuprins-o în braţe. Fata l-a rugat să-i dea pace, căci va fi rău de dînsul, dar el a vărsat iute apa din cadă şi ea a rămas în puterea lui. Zilele următoare, el n-a mai mers la curte. Un blastamat de ţigan, uitîndu-se pe fereastă şi văzînd-o, a mers iute la împăratul şi i-a spus ce odor are. împăratul a trimes să i-o deie. Pescariul a spus că n-o va da, căci e a lui şi vrea cu ea să se cunune. „Atunci dar, pană mîne dimineaţă să-mi aduci de pe iazul cu peşti cozonac de grîu la cafea, că de nu, te
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
79
omor." „Vezi, dacă n-ai vrut să-mi dai pace, zice fata — eu ţ-am spus c-a fi rău. Ia hîrleţul acesta şi loveşte de trei ori cu el pe iezătură ş-apoi să fugi cît vei putea, căci te îneacă apa. Ia apoi u» om cu plugul şi dă-i cît va cere, să-ţi facă trei brazde în chipul acesta: f>" Făcînd aşa, îndată a început a se ara ş-a se samana şi cînd s-a sculat dimineaţă, au fost colacii gata. Apoi l-a pus să facă cărbuni din pădurea ce se afla în jurul curţei lui. A dat de trei ori cu toporul într-un copac ş-a fugit. Păn' a doua zi, nu aveau pe unde să iasă din curte. L-a trimes şi la Dumnezeu să-1 cheme la masă. Femeia i-a dat trei vergi, să meargă păn' la o apă, s-o lovească cu vergele şi va trece ca pe uscat. De aice, va ajunge la un cîmp cu spini şi-1 vor înghimpa, de va vrea să se întoarne, el însă să meargă înainte, căci drumul acela n-a ţinea mult şi va da pe-o toloacă toată roasă, numai pămîntul, acolo va găsi păscînd un cal împiedicat; pe acela să-1 des-piedice şi să-1 încalece, căci calul acela îl va duce...
în drumul lui, a găsit toate întocmai. A despiedicat calul; calul i-a spus că el e sufletul celui ce-a omorît pe tatăl său şi pe mumă-sa şi s-a chinuit păn' acu, dar acu el are să-1 scoată de la pedeapsă. într-un minunt, au fost la poarta lui Dumnezeu. Au trecut prin o poartă, prin a doua şi prin a treia. înlăuntru sta Dumnezeu în scaun, încunjurat de zare roşă. S-a pus în genunchi, a plecat capul şi i-a spus. Dumnezeu i-a zis că să adune lume multă şi toţi preoţii, căci va veni.
A doua zi la vremea mesei, Dumnezeu a fost acolo. „De ce chi-nuieşti pe omul acesta?", l-a întrebat Dumnezeu pe împărat. El n-a răspuns nimic. Dumnezeu ş-a ales un preot de a cununat pe tineri şi, după ce i-a blagoslovit, le-a zis: „De-acu, voi aveţi să rămîneţi aici împăraţi, iar tu, pentru cele ce le-ai făcut, ia şi te du"... Dumnezeu cu preotul acela s-au făcut două pene şi s-au suit la ceri.
Gh. Cozmischi, Roşa
Fiu Amin
într-o poveste din Mahala, Fiu Amin e tot aşa miraculos născut dintr-o frunză de o fată de împărat, ca şi Sf. Ion, voi. I, p. 471 etc, şi botezat de Dumnezeu în pădure. Dumnezeu i-a dat dar, că dacă va vra ceva, să gîndească la nănaşul său şi va avea. Astfel a făcut el din coliba lor o curte împărătească. Fiu Amin, ieşind din pădure, a văzut copiii mergînd la şcoală ş-a mers şi el. Cînd se ducea şi cînd venea, trecea pe lîngă o stîncă şi totdeauna cineva îl întreba din stîncă: „Fiu Amin, un' te duci?" Mama lui l-a învăţat să zică, cînd îl va mai întreba: „Desfă-te, stîncă, cu cuvîntul meu şi cu puterea lui Dumnezeu!" Stîncă s-a deschis ş-a ieşit o fată tare frumoasă. S-a dus cu fata la mă-sa, de ş-a luat ramas-bun ş-a pornit cu ea în lume; el acu era flecău. S-au dus la un împărat, el de viziteu şi ea bucătăriţă. împăratul l-a trimes să-i aducă cloşca cea cu pui de aur de la zmei. Ea, ce-a făcut, ce-a dires, că păn' a doua zi, cloşca a fost acolo. L-a trimes să-i aducă şi cînele cel de aur, apoi l-a trimes după calul de aur. După cal trebuia să meargă chiar el. Femeia lui l-a învăţat cum
80
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
să se dea peste cap, să se facă o muscă, cînd va vedea că vin zmeii, şi va scapă.
El cînd a pus mîna pe cal, calul a nechezat ş-au venit toţi, dar nevăzînd pe nime, s-au dus înapoi. A doua sară, cînd a pus mîna, calul n-a mai nechezat, s-a fost îmblînzit şi l-a luat. Acuma l-a trimes să-i aducă paloşul zmeilor, dar cînd a întins mîna, mama zmeilor l-a prins de mînă. L-au pus într-o cuşcă să se îngraşe şi-1 hrăneau cu miez de nucă. La două săptămîni, zmeii s-au dus la biserică şi au lasat-o pe mama lor să-1 frigă. După ce a ars focul în cuptor, i-a zis să se puie în cărucior, dar el se făcea a nu ştie cum, păn' s-a pus baba să-i arete şi el a repezit-o cu căruciorul în cuptor. A luat paloşul şi s-a dus. împăratul s-a mirat tare că a scăpat de la zmei şi l-a pus să scoată pădurea, să samene grîu - pană ce, pe urmă, l-a trimes şi la Dumnezeu. Fata toate le făcea cu gîndul lui şi puterea nănaşului său, dar cînd a trebuit să meargă pe ceea lume, l-a trimes la stîncă din care a ieşit ea, să zică: „Deschide-te, stîncă, cu cuvîntul meu şi cu puterea lui Dumnezeu." De acolo a ieşit un cal care l-a întrebat cum să-1 ducă? Şi l-a dus ca gîndul. — Dumnezeu a venit calare pe un urs la împăratul. „Ai făcut pentru mine cafea de pe iazul cela, ca să beau la tine la masă, căci eu aşa am spus, că dacă vei face păn' în 24 de ceasuri, vei trăi, dacă nu, nu; cum spuneai şi tu lui Fiu Amin." „Da unde pot eu să fac aşa lucru?" „Cum dară ai cerut la Fiu Amin să facă cutare şi cutare..." „El musai să facă, căci de nu, îi dau ştraf!" „Apoi dar, şi eu ţie îţi voi da ştraf!" - „Ursule, dă mîna cu dînsul!" Ursul l-a luat în braţe şi l-a sfarmat. Dumnezeu lui Fiu Amin i-a dat coroana şi a rămas el împărat. Vasile Masloschi, Mahala
Puterea lui Dumnezeu. înţelepciunea. Isteţimea
„Numai Dumnezeu e puternic!" De nime să nu te temi, numai de Dumnezeu. Fă voia lui şi nu avea frică de nime.
Puterea omului e credinţa, or şi pe ce vei pune gînd la Dumnezeu, de te vei ruga cu credinţă sau te vei „oferi" lui cu ceva, Dumnezeu îţi va ajuta. S-a „oferuit" se zice în Mihalcea, cînd cineva îşi ia asupră-şi ca să aducă o jertfă pentru o izbîndă ce vra.
Dumnezeu, cînd vra pe cineva să-1 poticălească, mai întăi îi ia mintea.
Sînt lupte, unde nu numai puterea trupească învinge, ci şi puterea minţei, curăţia, frumuseţa, învingerea de sine etc.
(S-a văzut învăţătorul trimes de Dumnezeu, voi. I, pagina 47. Vezi despre sîngele curat, voi. I, pag. 272.)
Dediul, ciobanul care avea turme nenumărate şi care a făcut dar lui Vodă 1.000 de oi, toate oacheşe de un ochi şi păntănoage de-un picior, a fost întrebat de Vodă cu cine ţine averile sale? „Cu cei slabi de minte şi tari de virtute", a zis Dediul. — „Dar Măria-Ta cu cine
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
81
orînduieşti trebile ţărei?" „Cu cei tari de minte şi slabi de vîrtute", a răspuns Vodă. Pintea Maieran, Şcheia
„Cu prostul răstorni munţii" se spune. „Cu cel slab de minte şi tare-n vîrtute, urneşti greul." „Spată-Lată" se zice şi la proşti: „Ia, un Spată-Lată; dac-ar avea însă şi minte după putere!"
S-a văzut povestea că de demult bătrînii numai păn' la 70 de ani erau lăsaţi să trăiască, cît puteau lucra, pe urmă se omorau...
(Despre putere, să va mai vedea, voi. II* la Brîu.)
Ciobanul
Au fost odată 40 de călugări la o mănăstire; ei bir nu plăteau, moşii aveau, le mergea bine şi buieceau; îi împinge păcatul într-o zi să scrie pe o tablă că „n-au frică de nime" şi pun tabla la poarta mănăstirei. Iată că trece pe acolo domnitorul şi vede. întră la dînşii. „Voi aţi scris pe tablă cuvintele acestea?" „Noi!" „Şi cum adecă, nu vă temeţi voi de mine?" „Nu." „Nici de Dumnezeu?" „Ba de Dumnezeu ne temem." „Dar de mine, care sînt stăpînul vostru, nu! Staţi c-am să vă învăţ eu minte, cum să ziceţi că nu vă temeţi... Iată, vă dau timp de-atîtea luni de zile, să porniţi care unde ştiţi în lume şi-n cutare zi să-mi veniţi cu răspunsul la întrebările acestea: Cîte stele sînt pe ceri? în cît timp poate un om încunjura ţara Moldovei? încotro stă Dumnezeu cu faţa şi ce face în ceasul acela Dumnezeu?... Acestea răspunsuri aveţi să-mi aduceţi unul din voi sau cel mai mare; iar dacă la ziua hotărîtă nu-mi veţi aduce, la toţi 40 am să pun să vă taie capetele şi am să vă pun în ţapă." A zis acestea şi s-a dus mînios.
Călugării au fost sfeclit-o, au fost dat toate pe una. Ce să facă acuma? Le întrase frica-n oase; vreme nu era de pierdut; au lăsat toată bunătăţile şi au pornit care încotro în lume. Au îmbiat ei, au întrebat, dar nime n-a ştiut cum să-i îndrepte la Dumnezeu, nici ce sfat să le deie. Acuma, termenul dat de împăratul se apropia. Trece un călugăr de aceia printr-o pădure şi dă de un cioban. Se opreşte să doarmă acolo, dar supărat tare. îl întreabă ciobanul ce tot oftează? S-apucă călugărul şi-i spune, după cum se obicinuise ca să istorisască şi la bun, şi la rău. „De asta ţi-i frică, presfinţite? Culcă-te şi n-avea nici o grijă. Cînd va veni ziua hotărîtă, mă duc eu la împăratul în locul d-tale şi las' de-ţi va fi ceva, voi răspunde eu!"
Cere ciobanul la călugăr să-i dea hainele lui şi călugărul să pască oiele, iar ciobanul ş-a luat un măgari şi a pornit la împăratul. Ajun-gînd acolo şi dînd de ştire că a venit, împăratul l-a chemat înlăuntru. „Ei, mi-ai adus răspunsurile?" „Ţ-am adus, înălţate împărate!" „Ai fost la Dumnezeu." „Am fost, înălţate împărate!" „Cîte stele sînt pe ceri?" „Eu vă voi spune, dar chemaţi tot sfatul împărătesc să asculte,
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
82
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
să vadă dacă spun adevăr sau nu..." împăratul a chemat tot sfatul şi l-au ascultat. „Cîte stele sînt pe ceri?", întreabă iar împăratul. „Să se aducă aice magariul meu şi vă voi spune, înălţate împărate." L-au adus. „Stele pe ceri sînt atîtea cît păr este pe el; puneţi să numere părul şi veţi şti. Eu am fost în ceri şi le-am numărat şi taman atîtea sînt." „Luaţi, bre, şi duceţi magariul afară; să vedem mai departe ce-mi va spune. în cît timp poate încunjura un om ţara Moldovei?" „Un om voinic, c-un cal bun, o poate încunjura într-o zi şi într-o noapte; cînd eram eu tînăr, în acest timp o încunjuram." „Cum să poate aceasta; e o minciună! în timpul acesta de-abia poţi să în-cunjuri districtul, dar nu o ţară, nime nu e în stare să facă aceasta!" „Ba vă voi arata că se poate; Soarele nu încunjura în 24 de ceasuri toată lumea?!" Atunci toţi au stat şi s-au uitat la el. „Ei bine, cu minciuna asta ţi s-a trecut, dar acuma să-mi spui în care parte stă cu faţa Dumnezeu?" „Aduceţi-mi o lumînare ş-o pîne ş-un pahar de vin." I-au adus. Pînea a luat-o ş-a pus-o pe masă, lumînarea a înfipt-o-n pîne ş-a aprins-o, iar vinul l-a băut. „în care parte stă cu faţa lumînarea asta?" „în toate părţele", i s-a răspuns. „Tot astfel, şi Dumnezeu e pretutindene cu faţa!" Oamenii s-au uitat iar uimiţi unul la altul. „Acuma spune-mi ce face Dumnezeu şi ce gîndeşte în ceasul acesta?" „Dumnezeu stă la masă întinsă, cu făclii aprinse, şi... Mă veţi crede ce vă voi spune?" „Te vom crede", au strigat cu toţii. „Dumnezeu vra ca să fiu eu pe un ceas în scaunul acesta împărat. Veţi face voia lui Dumnezeu?" „Voi face", a zis împăratul. S-a scoborît din scaun şi s-a suit ciobanul. - „Santinea!", a strigat ciobanul la santinelă. „Ia-i capul D-sale", şi arată pe împăratul. Santineaua a scos sabia şi face hîrşt!... împăratului capul şi a rămas ciobanul împărat. Călugărul a rămas cioban la oi, iar ceilalţi s-au dus înapoi la mănăstire; Dumnezeu aşa a vrut, că au scăpat.
Vasile Onofrei, Tulbureni, Botoşani
Toderiţa. Inelul lui Iordache Zmeul
Femeia e blastamată de Dumnezeu, căci bărbatul ori o scoate din minte, ori o dovedeşte din putere. Femeia e fricoasă (s-a văzut...).
A fost un împărat cu 3 fete şi lîngă dînsul şedea alt împărat, cu 3 ficiori. Ei îşi luase obiceiul ca în toată dimineaţa să iasă în balcon şi să-şi spuie „Buna dimineaţa!" într-o zi, îl învaţă pe tatăl său ficiorul cel mai mic să-i zică împăratului cînd îl va vedea: „Bună dimineaţa, împărate cu 3 oale sparte!" Tatăl său îl ascultă şi îi zisă. împăratul, cum auzi, nu-i mai mulţămi, ci să închise în casă şi începu a plînge. Ce-1 întreba femeia lui, ce-1 întrebară fetele de ce plînge, el nu vru să le spuie; dar cea mai mică, Toderiţa — aceasta avea 2 dinţi de aur — să puse atîta pe lîngă el, pană ce îi spuse ocara ce trebui să sufere de la celalalt împărat, dacă n-are ficiori. „De aceea plîngi, tată? Tare
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
83
rău faci! Vra să zică, d-ta, în loc să te fuduleşti că ai fete, te superi! Te rog, fii bun şi ascultă-mă şi d-ta pe mine. Mîne dimineaţă, cînd îl vei vedea pe împăratul de alături, să-i spui: «Buna dimineaţă, împărate cu 3 săbii tocite!»" împăratul a ascultat-o ş-a zis aşa. împăratul celalalt s-a făcut foc ş-a zis: „Să ştii dar că care din noi doi va aduce inelul lui Iordache Zmeul, acela va rămînea stăpîn pe împărăţiele acestea, iar celalalt, supusul lui. Eu am 3 ficiori şi tu ai 3 fete, vom vedea care e mai puternic!..."
împăratul s-a supărat şi mai tare. S-a închis în casă ş-a început şi mai amar a plînge. Vin iarăşi fetele pe rînd şi-1 roagă să le spuie; în sfîrşit, îi spune Toderiţei. „De asta plîngeai, tată! N-ai nici o grijă, că mă duc eu să-ţi aduc inelul cu ajutorul lui Dumnezeu. Fă-mi d-ta mie un rînd de straie bărbăteşti numai în bumbi." I-a făcut împăratul cum a dorit. Dar la curtea împăratului era o căţea năzdrăvană, de care numai Toderiţa ştia. „De-amu, zice ea Toderiţei, tu să mă asculţi în totul pe mine, căci vei izbîndi. Eu mă duc să mă fac un cal slab în grajd şi cînd vei vrea să porneşti, pe mine să mă iai." Cînd a fost gata de plecare, Toderiţa a mers cu tatăl său în grajd să-şi aleagă cal. Tatăl ei, văzînd ce cal ş-a ales, s-a supărat tare. „De-amu văd eu bine că nu mai faci nici o ispravă, tot noi de rîs şi pe jos avem să rămînem." „Lasă, tată, n-avea grijă, ramai d-ta sănătos şi te roagă la Dumnezeu să mă poarte cu bine şi să ne ajute; mai departe, e treaba mea..." A mers cu calul acela păn' la mare. Acolo a găsit pe ficiorul împăratului cel mic, căci plecase şi el mai dinainte, scoţind cu polonicul apă din mare şi turnînd într-un craston. „Toderiţa, zise el -vină şi mi-i ajuta şi tu ca să secăm mai degrabă marea, căci ce fac doi, nu face unul singur - să trecem mai repede de ceea parte." „Ba scoate d-ta sănătos singur, căci eu, cum voi putea, voi trece cu ceaiul meu." Dădu pinteni calului şi zbură ca o pasere pe deasupra. Cînd a ajuns de ceea parte, străluceau palaturile lui Iordachi Zmeul. „De-acuma, spune caţaua, eu mă fac înapoi cîne şi voi merge după tine, dar tu, cînd te va întreba el la ce-ai venit, să spui că te-ai dus la vînătoare şi te-ai luat la gonit o căprioară care te-a adus pană aici." Merge Toderiţa întins spre palat. Tocmai atunci ieşea pe poartă Iordache Zmeul. „Buna ziua, vere Iordache — zice Toderiţa — nu te supară că am venit pe împărăţia d-tale, dar uite-te ce am păţit...", şi-i spune cum ştim, rugîndu-se s-o primească în gazdă. îi spune că e fiul împăratului vecin şi că se numeşte Toderiţa. „Bine-ai venit, frate Toderiţa", zice zmeul, dar ochii nu şî-i putea lua de pe faţa ei, aşa era de frumoasă. „Te primesc cu mare dragoste", a zis el.
L-a poftit în palat; căţeaua, după zmeu, ca să asculte ce va vorbi. Merge zmeul la muma lui şi-i spune: „Mamă dragă, mor, mă prăpădesc, a venit la mine un tînăr şi aş pune rămăşag că-i fată; e aşa de frumoasă, că nu pot să-mi iau ochii de la dînsa. Spune-mi cum aş putea s-o cunosc ce e ?" „Du-te mîne cu ea în vie şi de va lua strugurii cei de pe jos, va fi femeie, de va lua de pe sus, bărbat." Căţaua a venit şi i-a spus cum are să se păzească. Ea a luat strugurii cei mai de sus. A doua zi, mă-sa l-a învăţat să meargă în grădină, să şadă pe iarbă şi de va fi iarba tologită sub ea, e fată. Căţaua a îndreptat în
84
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
sus iarba şi el n-a putut cunoaşte. Au mers în haznaua împărătească, unde erau fel de fel de lucruri scumpe, cercei, podoabe femeieşti, precum şi arme bărbăteşti. — Ea s-a uitat numai la arme. Cînd îi arata zmeul vrun lucru frumos femeiesc - ea zicea: „Acestea sînt fleacuri femeieşti, mie arată-mi pistoale, săbii...", şi astfel a scăpat. „Altfel nu-i de chip, zice mă-sa, decît s-o chemi mîni la scăldat şi-i vedea de va vrea." A doua zi, Iordache Zmeul îi zice: „Toderiţa, az tare e cald, ar fi bine să ne scăldăm." „Dacă şi eu aşa m-am gîndit, eram chiar să te chem." „Dar ştii tu bine înota?", o întrebă zmeul. „Foarte bine şi pot sta în apă şi jumătate de zi." Se dezbracă zmeul repede şi pune straiele pe mal, iar inelul deasupra şi se aruncă în mare. Toderiţa, dintr-un bumb se dezbumba şi în altul se îmbumba -a luat inelul ş-a scris o hîrtiuţă, cum că: „Eu sînt Toderiţa, fată, ş-am venit ca să-ţi iau inelul - de-i vra, m-ăi căuta..." Căţeaua s-a dat de 3 ori peste cap şi s-a făcut un cal cu 12 aripi. Ea s-a suit pe dînsa ş-a zburat. Cînd a prins de veste Iordache, Toderiţa era de ceea parte; acolo , ficiorul împăratului turna cu polonicul mereu în craston apă. „Ai adus inelul, Toderiţa?" „L-am adus." „Dă-mi-1 mie, să-1 duc eu." „Dacă-1 pot duce şi singură." A dus inelul la tatăl său ş-a rămas el stăpîn.
Iordache, cînd a ieşit, găseşte scrisoarea. - Fuga la mă-sa şi-i spune. Avea şi el cal cu 24 de aripi, dar era prea tărziu s-o mai poată ajunge. El, supărat mort. Mă-sa, ca să-1 mîngîie, l-a logodit, dar el zicea că numaidecît vrea să-şi răzbune pe ea, s-o poată capata. Mă-sa l-a învăţat să se facă ţigan, c-o cuşcă cu doi hulubi, şi să se facă a-i vinde pe la poarta lor. A strigat „Hai la hulubi, hai la hulubi!" Fata l-a chemat în casă şi i-a cumpărat. El s-a rugat să doarmă acolo; dar aşa erau de solomoniţi hulubii, că a doua zi ea s-a trezit cu pat cu totul în palatul Iui. Bucuria mamei lui, că a prins-o în mîni. I-a dat 12 coşuri de perne, fără pene, pană duminică, cînd va fi nunta fi-cioru-său, să le umple cu pene, să scarmene penele, să coase feţe frumoase la gherghef, ca de nunta lui să fie gata. Ea a început amar a plînge, căci nimic din toate acestea nu se putea. O vede Iordache Zmeul plîngînd şi i-a fost milă, căci lui îi era dragă. „Taci, nu plînge, zice el, na-ţi biciul acesta, plesneşte o dată cu el şi zi: «Voi, paserilor din toată lumea, veniţi şi vă scuturaţi penele aice şi le scărmănaţi, căci duminică e nunta lui Iordache Zmeul.» Apoi plesneşte iar şi zi: «Voi Ielelor, voi faraoancelor, veniţi cu ace, veniţi cu foarfece şi coseţi pernele, căci duminică e nunta lui Iordache Zmeul»." Ea a făcut aşa ş-au venit cîte paseri sînt pe lume şi, într-un ceas, a fost totul gata. Apoi au venit Ielele şi au prins a coase, că au făcut o zestre cum n-a mai fost. Duminică dimineaţa, ea a dat zmeoaicei pernele gata. Erau acu să pornească cu nunta la cununie, dar Iordache Zmeul nu se da să se cunune, păn' ce nu o va săruta pe Toderiţa. Ea cu nici un chip nu vra. Au început s-o roage cu toţii, păn' şi mireasa: „Lasă-te, Toderiţa, să te sărute, căci ce-i o sărutare ? Uite-te, eu sînt logodită şi, trecînd pe lîngă o grădină, am rupt nişte flori şi grădinarul m-a prins de mînă şi nu m-a lăsat păn' nu m-a sărutat." Atunci Iordache Zmeul sare ş-o apucă de mînă ş-o aruncă
85
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
într-o parte. „Aşa ţi-i treaba? Atunci mie nu-mi trebuieşti! îndată dezbracă-te!" A îmbracat-o pe Toderiţa în hainele cele de mireasă şi s-a cununat cu ea. D-l Ioan Zvortsteanu, Botoşani
Tâlharii şi fata
A fost odată un om bogat tare şi avea o fată (asta zice că-i adevărat, nu-i poveste) şi s-a dus omul cu femeia lui de acasă la o cumătrie, lăsînd pe fată singură, numai cu o copilă din sat. Zaplaz înalt avea la casă, încuietoare bună la poartă era, nu s-au gîndit că se va întîmpla ceva. Dar tocmai în acea noapte au venit 12 tâlhari, ei erau toţi 12 fraţi şi aveau mamă ş-o soră în pădure. Mai întăi a mers numai unul să vadă ce-i în casă. Aude fata bătînd cînii. Bate cineva la uşă; ea întreabă cine-i acolo. I se spuse că e un om, se roagă să-1 primească la mas. „De eşti om bun, întră, de nu, nu întră!", a zis fata. El a zis că-i bun. întră el în casă, ea pe loc a cunoscut cu cine are de vorbă. Ia nişte buci şi se face că vrea să facă o şfară să lege mătura, că i-a zis mama să măture cuptorul şi să puie păpuşoi la uscat în cuptor; şi-1 roagă pe dînsul să-i ajute. El ia de-un capăt de aţă şi tot se duce cu spetele spre uşă. „Deschide uşa şi ieşi în tindă, zice fata, că trebui să fie şfara lungă." Din tindă a ieşit afară şi ea tronc! zăvorul pe uşă. „Eu ţ-am spus ţie că de eşti om bun, să vii, da dacă-mi eşti de-aiştia, rămîi afară!"
Talhariul s-a dus Ia ceialalţi fraţi şi le-a spus că nu-i nime acasă decît două fete; dar să meargă ei după casa cea mare şi să sepe pe dedesupt, că acolo sînt bani. Fata n-a dormit, s-a pus la ascultat. Aude cum sapă ei, ia sabia în mînă şi aşteaptă. Ei au făcut bortă şi l-au trimes tot pe acela care a fost în casă să între. Cînd el a băgat capul înuntru, fata hîrşt! capul cu sabia, c-a ajuns cine ştie unde. Ei au stat ce-au stat, îl trag afară şi văd trupul fără cap; l-au învălit în nişte paie şi la fugă. „Ne-ai făcut tu nouă, că ne-ai omorît pe fratele nostru, dar ţ-om face şi noi ţie!", zic ei, ameninţînd spre fată, căci ştiau că nime altul decît fata nu le-a făcut.
Să iau şi să duc acasă şi, la două săptămîni, se îmbracă unul dintr-înşii frumos, îşi ia cai şi trăsură şi vine la omul acela în sta-rostie. Tatăl fetei vede aşa un domn bogat, îi dă fata. Fac nuntă şi a doua zi o ia cu toată zestrea ş-o duc în pădure, la casele lor. Dar cum a ajuns, n-a mai întrat cu dînsa în casă, drept în pivniţă a aruncat-o. „Şezi acolo, i-a zis el, că amuş ţ-a veni şi ţie vremea, ca şi fratelui nostru."
Sora tâlharilor a văzut-o cînd s-a scoborît din trăsură că e aşa de frumos îmbrăcată, să duce fuga la pivniţă şi-i zice: „Dă-mi tu mie mărgelele ce le ai la gît şi eu te voi scoate de aici!" — „Ţi le dau!", ş-a scos de la gît mărgelele, cine ştie cît vor fi fost de scumpe, poate 5 lei, şi i le-a dat. Copila a deschis pivniţa ş-a dat drumul fetei, a închis iar ş-a pus cheile pe cui şi s-a culcat. Tâlharii ascuţeau cuţitele, săbiele ca s-o taie. Ea, cum a scăpat, la fugă şi la fugă prin pădure. Aude că
86
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
aleargă după dînsa; să suie iute într-un brad. Dar ei aveau suliţi lungi şi tot cu suliţele cele împungeau prin copaci ş-au nemerit tocmai în copacul unde era ea, c-au împuns-o în pulpă. Atunci unuia i-a curs sînge cald după gît în cămeşă. — Ea a luat iute brîul şi s-a legat la picior ş-a încetat sîngele de curs.
„Nu-i?", întreabă unul. „Nu-i, zice acesta, da pesemne plouă, că nu-ş ce m-a udat păn' la cămeşă." S-au dus ei mai departe, ea s-a scoborît din copac şi la fugă. Dar cînd a fost pornit de acasă, a fost luat un sac cu pene şi, pe unde mergea, tot lasa pene, ca să ştie drumul, pe unde să se întoarne. A ajuns la drum; întâlneşte 12 care cu piei. „Bădica, zice fata, făceţi-vă pomană şi mă ascundeţi sub piei, că aleargă tâlharii după mine să mă prindă - şi duceţi-mă la tata acasă, că tata carele astea vi le-a umplea cu pîne, mulţămită că m-aţi scăpat." Au luat-o ş-au pus-o în carul cel dintăi tocmai sub pielea cea de pe urmă, ş-au pornit. Vin tâlharii: „N-aţi văzut o fată aşa ş-aşa?" „N-am văzut!" „Staţi ca să cătăm în care." Au cătat în toate, au străpuns cu suliţele, a venit şi la carul ist de pe urmă, au rădicat toate pieile, numai o piele mai era, pe aceea n-au rădicat-o. „Nu vedeţi că nu-i?", le-a zis omul. „Puneţi-mi acu pieile la loc!" Cărăuşii au pornit şi, cînd erau aproape de sat, fata le-a zis: „Vedeţi casa cea mare, cu stodoală mare, unde cîntă lăutari (căci încă juca nunta), e a noastră, duceţi-mă acolo." Cînd a văzut-o tatăl său, a dat drumul la lăutari şi la nuntaşi — şi auzind toate, a mers ş-a spus la vornicul să aducă jandarmi să-1 prindă pe dînsul. Dar tatăl fetei nu ştiuse ce păţise ea înainte cu tâlharii şi cum tăiese la unul capul. Ea capul, păn' au venit părinţii, l-a îngropat şi în locul acela a astupat ş-a uns; la ce să le mai facă şi părinţilor grijă! Aşa fată vîrtoasă era ea! Atuncea le-a spus toate, cum s-au întîmplat. Vine şi el; ea iute se ascunde pe cuptor. Părinţii se fac că nu ştiu nimica. „Da ce face fata noastră? Vă ascultă? Lucrează? Vă place, sînteţi mulţămiţi cu dînsa?" - „Ne place, lucrează, zice el, am venit că m-a trimes să văd ce mai faceţi D-voastre." „Poftim, şezi", i-a zis tata fetei. Iar pe de altă parte a mers de-a dat de ştire că a venit. îndată l-au băgat în fiere şi s-au dus la casa lui. Acolo, bogăţiele de pe lume erau, poloboace cu bani...! Pe toţi i-a prins şi i-a omorît, numai pe copilă au lasat-o. Ghiorghi Torschi, Mihalcea
Fata morariului
A fost un morari ş-avea o fată. Părinţii s-au dus la o nuntă, iar fata a rămas singură acasă. Noaptea, au venit 24 de tâlhari la prădat. Fata, la care cum întră pe fereastă, îi tăia capul cu coasa şi-1 trăgea în casă; păn' la al 24-lea; acela a vîrît numai oleacă capul, ea l-a atins puţin şi el a fugit.
La 6 luni, a venit un prinţ cu fes, s-o logodească. Părinţii au dat-o. După nuntă, ea a plecat cu trăsura lui. Ajungînd într-o pădure, el a rugat-o să-i caute în cap. Văzînd ea semnul, l-a întrebat ce semn are.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
87
„E semnul care mi I-ai făcut tu! Nu mă cunoşti, căţea ce eşti? Adă-ţi aminte de cei 23 ce i-ai omorît. Acu eşti tu în mîna mea!" A luat-o ş-a legat-o c-un lanţ de trăsură dinapoi şi ea a alergat în urma trăsurei păn' la casa lor. A ajuns mai mult moartă. El a luat-o ş-a aruncat-o în pivniţa cu trupuri şi s-a pornit la prădat pe împăratul. Pe încetul, ea ş-a venit în fire; aude tâlharii viind; o aduceau pe fata împăratului tăiată ş-au aruncat-o tot acolo. Fata morariului sta ascunsă după un poloboc ş-a sărit inelul cu degetul fetei împaratulu tocmai la dînsa. Fata l-a strîns. A doua zi au venit tâlharii ş-au găsit-o ş-au pus-o să care apă într-un ceaun, ca s-o fiarbă şi pe dînsa. Un tâlhari o păzea să nu fugă, dar văzînd-o aşa de frumoasă, i-a fost milă ş-a învaţat-o să fugă, să se ascundă într-o peşteră a lor; păn' ce vor porni ei s-o caute, iar pe urmă să se suie într-un brad des. îndată au alergat cu toţii după dînsa, dar văzînd că nu-i, s-au întors. A fost început a ploua tare şi s-au aciuat de ploaie sub brad. Da unul zice: „Oare nu-i aice?", şi începe a împunge cu suliţa în sus, încît a spart-o la picior ş-a început a-i curge sîngele pe pălărie. Acesta care ştia a spus că plouă. După ce s-au dus tâlharii, fata a fugit, păn' a ajuns doi oameni cu care, duceau snopi. „Mă rog D-voastre, zice ea, faceţi-vă milă de mine şi mă ascundeţi, căci am un duşman, mă ajunge din urmă." Văzînd tâlharii sîngele, au pornit pe urma ei şi, răsturnînd carele, a dat Dumnezeu că snopul acela a căzut în şanţ şi n-au băgat samă. Apoi, ea ajungînd acasă, a trimes inelul şi degetul la împăratul, să le dea oaste şi, prinzîndu-i, pe toţi i-a omorît, numai pe acela nu, care a scapat-o; cu acela s-a măritat. Ion Pisarciuc, Roşa
Fata, caii, inelul şi tâlharii
A fost odată un boieri ş-avea un ficior. El se ducea sara pe la scutelnici, pe la şezători, să mai uita pe la fete, asculta poveşti -ş-acolo venea ş-o fată ce slujea la boieri. într-o sară, zice ficiorul boierului cătră fete: „Care din voi va merge să-mi aducă inelul din degetul spînzuratului, eu pe aceea o voi lua!" - Spînzuratul era un tâlhar mare, pe care oamenii l-au fost prins şi l-au fost spînzurat, ş-amu în jurul lui ceialanţi tâlhari pusese 24 de cai cu coama de aur ca să-1 păzască şi nime nu se putea apropia. - Fata ce slujea a tăcut, n-a spus la nime nimic, dar chiar în noaptea ceea s-a dus ş-a scos inelul din degetul mortului, a apucat o iapă de coamă şi pe ici i-i drumul, iar ceialanţi cai, toţi după dînsa. Cînd a ajuns acasă, boieriul şi toţi s-au spăriat. Amu să temeau de tâlhari, să nu vie la dînşii să-i omoare. Ce să facă cu caii? Se sfătuiesc ei să-i ducă la împăratul. I-a şi pornit în taină, trimiţîndu-i şi inelul. împăratul a întrebat cine a făcut vitejia aceasta? I s-a spus că o fată şi împăratul i-a dat milioane.
Amu, fata nici nu vra să se mai ducă după ficiorul boieriului, ş-a fost cumpărat în tîrg curţi, ş-a tocmit slugi şi trăia ca o baroneasă. Tâlharii, după ce au dat că nu le sînt caii, s-au împrăştiet care
88
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
încotro, prin lume, s-au îmbrăcat unul ca jidan, altul ca ţigan, altul cerşători, doar ar afla unde le sînt caii. Mergînd unul prin satul acela, întâlneşte un băiet păscînd oiele. îl întreabă de n-a auzit ceva despre spînzuratul şi caii care-1 păzeau; de nu ştie unde-s? Băietul spune că caii se află la împăratul şi că o fată a făcut vitejia aceasta. „Unde-i fata ceea?" „Fata-i în tîrg." „Nu m-ai duce la dînsa, că ţ-oi da un galbăn", zice talhariul. „Ba te-oi duce, de ce nu?" Şi-1 duce păn' la poarta ei şi-i arată casa.
Talhariul a doua zi se îmbracă frumos şi vine cu trăsura la fata acasă, s-o ceară. Fetei i-a plăcut, că era frumos, şi i-a spus că poate va merge, dar era în vorbă cu altul, îi va da însă aceluia cuvîntul înapoi şi s-a face. El a rugat-o tare să vie păn' la curţele lui, că nu şede departe de acolo, i-a spus cum să apuce, după ce va ieşi din tîrg, pe un drum la dreapta prin pădure şi va ajunge păn' la poarta lui.
Servitoarea cucoanei acelia a auzit toate şi fuge ea drept acolo, gîndea că poate o va lua pe dînsa. A doua zi dimineaţă, ea pune caii la trăsură şi să duce. Ajunge întocmai aşa cum i-au fost spus, la nişte curţi mari, la o poartă de aramă. Ea să scoboară şi spune vizitiului să vie mîne s-o ieie, că ştia bine că soacră-sa n-a lasa-o în ziua ceea. Căci el aşa i-a fost spus, că are mamă şi surori.
întră ea în ogradă, nişte cîni cît nişte zmei de mari erau legaţi. Merge în casă, întră într-o odaie, nu-i nime, numai paturi o mulţime erau acolo, întră în a doua, numai puşti. în a treia, numai săbii şi pistoale. Ea atunci s-a spăriet, a văzut că nu-i bine. Să duce într-a patra, într-a cincea, păn' într-a noua: acolo era bucătăria. Pe vatră fierbeau straşnic nişte cazane, da pe masă sta întinsă, tăiată, sluga ei şi mîna îi spînzura cu inelele. Ea a luat ş-a tăiat mîna ş-a ascuns-o în buzunari. Mai deschide o uşă, acolo era pivniţa, plină de trupuri de oameni. Deodată, numai ce aude împuşcînd, chiuind, şuierînd -veneau ei. Ea, ce să facă de frică? S-a băgat între trupuri. Aude că întră ei şi toarnă zuruind la bani. Pe urmă, aude cum în bucătărie mai taie carne din fată ca să facă friptură. „Ei, zice acela, ce carne-i asta, e numai macră, dar să fi venit stăpînă-sa, aveam mîncare bună; acea-i grasă! Las' că mîni iar am să mă duc s-o chem. Nu ştiu de ce n-a venit ea astăzi." Fata, în cămară, numai tremura. A stat ea acolo până n-a mai auzit nimica, amu ei s-au fost aşezat la culcare. Cînd a gîndit ea că dorm, a ieşit încetişor şi tot a deschis pe-ncetul uşă după uşă, numai ea a ştiut cu cîtă frică mergea, să nu deie de ceva, să nu răstoarne, să nu deie peste cineva. Cînd la tindă, cînii au simţit-o, au început a latră straşnic. Ea s-a băgat fuga sub un pat. Tâlharii s-au sculat, au ieşit afară cu pustele ş-au început a striga, au început a împuşca, nu-i nime... Merg înapoi în casă şi să culcă. Ea a aşteptat iar, păn' a gîndit c-au adormit; a ieşit şi la fugă peste poartă, în pădure. Cînii iar fac un huit, de Doamne fereşte! Tâlharii ies, ea iute s-a băgat într-o bortă de copac. Ei au căutat pes' tot locul, n-au găsit nimic şi iar s-au dus. Ea, cum a rămas singură, la fugă. în tîrg, a mers drept la căpitănie ş-a cerut să-i dea pe sară, la casa ei, un regiment de soldaţi. Cum a venit acasă, s-a gătit frumos, parcă nici n-a fost nimic, şi l-a aşteptat. Vine talhariul şi începe a o săruta,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
89
a o drăgosti: „Draga mea, scumpa mea! De ce n-ai venit ieri, că
mama mea aşa s-a supărat, pentru cît te-a aşteptat!" „Am să mă duc,
cu bună samă, mîne; ieri n-am putut, c-am avut oaspeţi, azi rămăi
d-ta la mine, să stăm amîndoi la masă. Eu, de bună samă, mă duc
după d-ta, căci pe acela l-am depărtat." El s-a bucurat tare. Au stat
la masă împreună; la urmă, cere el apă. Ea merge şi-i aduce şi-i
aruncă mîna în pahar. „A!, zice el, tu ai fost astă-noapte la noi, cînd
băteau cînii!" „Eu", zice ea; şi deschide fereastă, uşele... Atunci
soldaţii au şi năvălit şi au turnat toţi cu pustele într-însul...!
Ş-aşa groază a tras ea, că te-nfiori numai cînd vorbeşti, dar ea,
c-a fost în mîna lor, la dînşii în casă, o biată fată!
Catrina Beicu, Mihalcea
Fetele împăratului
Era un împărat ş-avea trei fete şi zestrea lor era cîte o ladă de bani, puşi într-o odaie. Tâlharii tot veneau şi furau bani de acolo. S-a pus fata cea mai mare să-i prindă, a adormit şi nu i-a putut prinde, dar nici ei n-au putut lua. S-a pus cea mijlocie, tot aşa. Merge cea mică cu trei ofiţeri şi n-a dormit deloc. Cînd au venit tâlharii, ea pe ofiţeri i-a trezit şi iar n-au putut lua nimic.
Văzînd tâlharii că fetele le stau în cale, s-a făcut cel mai mare ficior de împărat şi s-a dus la împeţit. A făcut nunta cu fata cea mare ş-a adus-o acasă. I-a dat cheiele, să meargă în tot locul, numai într-o pivniţă, nu; şi el s-a dus cu tâlharii pe la potici.
Fata a îmbiat prin toate părţele ş-a întrat şi-n pivniţă. Acolo era plin de trupuri şi capete de oameni morţi, iar în mijlocul casei sta aninat de grindă un trup spînzurat, din care tot curgea sînge într-o cadă, ş-un strop a stropit-o pe fată pe frunte. Ea a venit degrabă şi s-a spălat, dar pata nu s-a dus. A luat şi ş-a legat capul şi s-a făcut că-i bolnavă. Cînd a venit el ş-a chemat-o să mănînce, ea n-a vrut. A întrebat-o ce are la cap? Ea a zis c-o doare. I-a luat legătura cu de-a sila ş-a văzut. Cheamă pe călău: „De-amu, zice el, dă-o şi pe asta acolo şi-i taie capul ş-o pune în locul celui spînzurat." A dus-o ş-a
omorît-o şi pe dînsa.
A mers el iar la împăratul ş-a spus că femeia lui se află bine şi doreşte să vie sora-sa cea mijlocie la dînsa. A mers şi asta; şi ei i-a dat cheile şi i-a zis să nu meargă în pivniţă. Ea a întrat şi s-a pătat la mînă ş-a tăiet-o şi pe dînsa tot aşa. Vine iar talhariul ş-o cere pe cea mică. Aceea a zis că mai întăi se duce să-şi scoată o rochie de la croitor. A mers de ş-a cătat o şubă ş-o frînghie şi s-a legat sub trăsura talhariului. El, dac-a văzut că nu vine, a pornit singur. Pe drum aşa de tare o scutura trăsura, că de-abia mai putea să răsufle, cînd a ajuns. Ea a ieşit şi s-a ascuns. Tâlharii s-au dus de-acasă, da ea a mers ş-a găsit cheile şi s-a băgat în pivniţă. Acolo a găsit moarte pe surorele ei. Aude deodată că vin tâlharii. Ce să facă? Ia degrabă şi se ascunde sub trupurele celea. Tâlharii au întrat c-o cucoană şi
90
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
c-un boieri şi c-o copilă şi i-au omorît. Da copila avea un inel în deget şi călăul tot vra să-1 scoate şi nu-1 putea.
Au tăiat-o şi inelul a sărit tocmai la capul fetei, lîngă trupuri, şi l-a luat. Cum a simţit că s-au dus tâlharii, ea a ieşit ş-a fugit prin pădure păn' acasă la tatăl său de-a spus. împăratul îndată a trimes oaste de i-a prins şi i-a omorît.
Auzită în Botoşani de la d-ra Agripina Sirghevici în o variantă din Mihalcea, talhariul cumpără pe rînd, de la un moşneag, 3 fete, pe care tot le vedea prăşind pe cîmp. îi dă uniia un măr în mînă şi-i spune că să nu meargă într-o odaie; ea a mers ş-a scăpat mărul jos de spaimă, mărul s-a umplut de sînge şi el a omo-rît-o, tot astfel şi pe a doua. A treia a pus mărul în pernă şi cînd l-a cerut, mai frumos s-a fost făcut, că n-a mers acolo. El, de bucurie că i-a ascultat poronca, nu ştia ce să-i facă. Ea a cerut să ducă părinţilor ei o ladă de bani. El a zis că bine. A pus-o pe sora-sa în ladă (după ce le-a fost înviat cu apă vie şi moartă) şi i-a zis lui să nu să uite — iar el a dus-o. Tot astfel a făcut şi cu a doua. Pe aceasta, el o iubea tare şi o asculta. într-o zi, ea i-a spus că, cînd va vedea-o închinîndu-se, să n-o supere, să-i dea pace, să nu vorbească cu ea atunci. După ce s-a dus el, ea a făcut un aluat din sînge şi din făină şi zahăr ş-a făcut chipul ei. A îmbrăcat păpuşa cu hainele ei ş-a pus-o să citească; apoi a fugit. El, văzînd-o, i-a dat pace, pană a doua zi. Atunci merse şi, vrînd s-o sărute, o muşcă şi-i căzu o bucată în gură. „Dulce eşti!", zice el. Dar apoi văzu că e aluat. Porni după dînsa, ea se ascunse la un om în car, într-un sac de cărbuni, ş-apoi a urmat cum ştim.
D-na A. Constantinovici
Omorîtorul de femei
A fost un împărat ş-avea un ficior rău-crescut. într-o zi, a luat bani de la tatăl său şi s-a dus în lume. în curînd a cheltuit banii toţi ş-acuma sta lîngă o apă şi gîndea ce să mai facă. Iată că din apă iese un om şi-i spune: „Dacă mi-i aduce tu mie o fată, să ştii că-ţi dau 5 milioane." Ficiorul de împărat ştia în acel oraş o văduvă bolnavă, cu trei fete. Să face doctor şi spune ca să vie fata cu dînsul, că-i va da doctorii. Cînd au fost afară din oraş, i-a spus: „Dacă vrai să mergi cu mine, bine; da de nu, te omor!" Fata a mers cu el, păn' la apa ceea. Omul acela a venit şi i-a dat banii şi i-a dat ş-o oglindă. „Cînd te vei uita în oglinda aceasta şi vei vedea că ai o crucită vînătă pe frunte, să ştii că am trebuinţă de tine, să vii aice şi să mă aştepţi." A luat fata şi a dus-o cu dînsul într-un ostrov de mare, acolo îşi avea el locuinţele lui. A dus-o în casă ş-a primblat-o prin toate odăile, una era mai frumoasă decît alta; au ajuns şi la o uşă de aur. „Iată, zise el, eu te-am luat ca să fii aicea stăpînă; în toate odăile ai voie să te primbli, numai în odaia asta n-ai voie să întri. Eu mîne plec de-acasă pe o lună de zile; tu caută de ascultă cuvîntul meu." I-a dat şi un măr de aur în mînă ca să se joace; şi a doua zi a pornit.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
91
Fata de-abia a aşteptat să-1 vadă pornit şi tocmai în odaia ceea s-a dus. Acolo, în mijlocul odăiei, era un trunchi mare şi în el înfipt un topor; iar alăturea, jos în pămînt, era o groapă, plină cu sînge şi cu trupuri de fete. Cînd s-a plecat ea să se uite, mărul i-a căzut din mînă în groapă. L-a scos ea, l-a spălat, dar ce folos, că sîngele nu se mai ducea.
Luna a trecut degrabă şi omorîtoriul a venit înapoi. A sărutat-o, a dezmierdat-o, apoi a cerut să-i arate mărul. Mărul fiind pătat, el a luat-o ş-a dus-o în odaia cu trupurele, i-a pus capul pe trunchi, i l-a tăiat ş-a aruncat-o cu celelalte la un loc.
Ficiorul cel de împărat acuma cheltuise banii; se uită în oglindă şi vede semnul acela pe frunte. A mers la mal şi iar s-au întâlnit amîndoi. L-a trimes să-i mai aducă o fată. Acuma s-a făcut preot ş-a amăgit-o. I-a dat iarăşi bani şi fata a păţit ca şi sora-sa cea mai mare. Acu omorîtoriul a fost stat 2 luni în călătorie. îl cheamă iarăşi pe ficiorul împăratului la mal. El vine, căci iarăşi avea nevoie de bani. „Du-te şi mai adă-mi o fată, a zis el; trebuie să ştii că pană acuma am avut 99 de fete şi, pentru că nici una nu m-a ascultat, pe toate le-am tăiat, vreau să mai fac o încercare şi cu aceasta a sutelea şi dacă nici ea nu mă va asculta, atunci am să mă duc prin lume şi să tai toate femeile cîte sînt; şi mici, şi mari, şi copile, şi bătrîne, să nu mai fie nici picior de femeie pe pămînt." Ficiorul de împărat i-a adus fata - acuma el a smomit-o ca ofiţeri - a luat banii şi s-a dus. O primbla el şi pe aceasta, îi dă mărul şi-i dă aceeaşi poroncă şi a doua
zi pleacă pe 3 luni.
Fata, cum a rămas, nu s-a lăsat nici ea mai pe jos. A întrat acolo, a scăpat mărul, l-a scos şi l-a spălat, dar, văzînd că nu se şterge, l-a aruncat mânioasă, singură în groapă. „Las' că voi mai găsi eu aice mere de acestea", gîndeşte ea. Merge prin grădină să caute şi găseşte un măr, plin cu mere de aur. Vine înapoi în odaia cu uşa de aur, să se uite mai bine ce se află pe acolo. în odaia ceea lucrurile toate şi păreţii erau de aur. Vede un dulap de aur; îl deschide. Vede nişte apă. Vra să vadă la ce poate să fie bună. - A fost picurat puţină pe un trup şi vede că trupul se mişcă. Iute ia şi pune capul la loc, toarnă apă şi învie pe-o fată. Scoate trupurile şi le învie pe toate. „De-acuma, zice ea la fete, duceţi-vă care unde vă va îndrepta Dumnezeu prin lume, dar să nu cumva să spuneţi unde aţi fost." în ostrovul acesta mai locuiau şi alţi oameni. Ea a mers ş-a chemat un meşter şi i-a dat tot aurul ce l-a găsit în palat, precum şi mărul din grădină cu merele, şi i-a spus ca să-i facă o corăbioară mititică, închisă cu totul şi să nu se cunoască pe unde e deschizătoarea. Apoi a chemat oameni de au sfarmat curţile acelea păn' la temelie şi grădina şi tot, încît să nu să mai cunoască nici semn, cînd va veni el.
Cînd a fost corabia gata, ea s-a vîrît înlăuntru şi a zis să-i dea drumul pe apă. Corabia a mers tocmai păn' la împărăţia tatălui băietului ce o vînduse pe dînsa. Ficiorul cel de împărat, nemaiavînd de unde capata bani, se înturnase acasă. într-o zi, primblîndu-se pe malul mării, vede ceva strălucind de departe. A trimes oameni cu corabia să vadă ce lucru e aşa strălucitor; să i-1 aducă. Au adus
5164
V
92
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
corăbioara; era de toată frumuseţa. A dus-o la palat ş-a pus-o ca o minune, în odaia sa. Fata a aşteptat păn' vor dormi cu toţii; a ieşit din corabie şi i-a furat ficiorului de împărat o ciubotă. A doua zi, caută ciubota, nu-i nicăiri. A doua noapte, i-a furat straiele. S-a priceput el că trebui să fie cineva acolo şi, temîndu-se, sara s-a suit în pod cu puşca şi se uita printr-o gaură ce o făcuse în podeaua odăiei. La o vreme de noapte, vede că se deschide uşa corăbiei; el a rădicat cucoşul de la puşcă, să dea, dar la lumina ce venea din corabie, zăreşte chipul unei femei tinere. „Asta nu-i de împuşcat, gîndeşte el; mă duc jos la ea." Dar cînd a venit, ea nu mai era. El a început a o ruga că numaidecît să iasă, că nu-i va face nimica. Fata a ieşit şi el a cuprins-o în braţe. „Cine eşti tu şi cum de vii aice?" „Nu mă cunoşti, tu m-ai vîndut fărmăcătoriului, păgînului aceluia..." „Te rog, iartă-mă, zice ficiorul de împărat; cunosc ce rău v-am făcut la toate, dar dacă vrai, pot să îndrept ceea ce am făcut; rămăi aice şi fii soţia mea   „Aş vrea, dar nu pot, zice ea, căci şi eu i-am făcut lui pe faţă, el acuma trebuie să mă caute în toată lumea, să mă omoare, dar dacă mă va ajuta Dumnezeu şi-1 voi birui, atunci ne vom cununa. Acuma să-mi dai ajutori să scap de dînsul!..." El a zis că o va ajuta. „Să pui în grabă să-mi facă un turn foarte înalt, în care numai eu să ştiu pe unde să întru..." Auzind şi împăratul cel bătrîn de întâmplarea aceasta, a chemat îndată zidari şi au făcut turnul cerut de ea.
Cînd a fost turnul gata, ea s-a îmbrăcat ca o cerşitoare, s-a schimbat la faţă ş-a pornit în lume, să se întâlnească cu dînsul. Se întâlneşte cu un calic, acela era el; ea l-a cunoscut, dar el pe dînsa, nu. Să ia cu dînsul de vorbă şi-i spune că e o fată înşelată şi prădată de bărbat; şi că se duce să-1 găsească să-şi răzbune asupra lui. „Ne-am găsit bine, zice el, căci şi eu cam aceeaşi cale o fac; şi pe mine m-a înşelat femeia ş-a fugit." Din vorbele acestea s-au făcut prieteni şi, fiind noaptea, au poposit amîndoi la o crîşmă. Ea a dormit în sara ceea cu dînsul şi l-a întrebat în ce-i stă puterea? „Jumătate din puterea mea e în cărticica aceasta; cu ea, cînd mă arunc în apă, merg şi nu mă vede nime" - dar cealaltă jumătate n-a vrut s-o spuie.
După ce-a adormit, fata i-a furat cărticica ş-a dat-o în foc, apoi a fugit cît a putut. Cînd s-a trezit el ş-a văzut, s-a priceput că aceea fusese ea ş-a pornit cu mai mare furie s-o găsască.
Ea a venit acasă şi s-a suit în turn şi-1 aştepta. Văzîndu-1 de departe, a strigat: „Ce mă cauţi, iată-mă aice!" El a venit într-o fugă sub turn, dar nu să putea sui. A căutat nişte leaturi şi cuie ş-a început a bate cîte un leat ş-a se sui. Cînd a fost pe la jumătate, ea s-a scoborît pe o frînghie, pe de altă parte, ş-a scos leaţurele şi cuiele în urma lui. Cînd era el destul de sus, a văzut-o pe dînsa că e jos, dar acuma nu se mai putea scoborî. Ea a fugit repede şi s-a ascuns. — „Ce putere mai ai?", l-a întrebat ficiorul de împărat. „Am putere că, cînd voi sufla o dată asupra ei, s-o fac fărîme." „Suflă asupra pietrei aceştia, să vedem." El a suflat şi piatra s-a făcut năsip. Atunci a căzut şi el de-acolo jos, mort. Cu toţii s-au bucurat ş-au sarbat nunta.
De la d-nul Vasile Chiseliţă, Mihalcea (A auzit-o în România, de la nişte covali.)
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
Urechea în foc. Somnul pe un an
93
A fost odată un om ş-avea 3 fete, dar ele se ţineau tot pe sus. Vine odată un boieri în petit; cea mare îndată s-a dus. Acela era dracul.
Cum ajunge acasă, o trimete să aducă apă şi-i spune că nu cumva să dea apă la hulubii ce se află la fîntînă. Ea l-a ascultat. Apoi el ş-a tăiat urechea şi i-a dat-o ei s-o mănînce; şi s-a dus de-acasă. Vine sara înapoi ş-o întreabă: „Ai mîncat urechea?" Ea îi spune că da. „Ureche, ureche, unde eşti?", întreabă diavolul. „în ciubăr", răspunde urechea. „Vezi că n-ai mîncat-o?" Ia sabia şi-i taie capul şi-1 azvîrle în ceaun. A doua zi, merge la tatăl fetei şi-i spune că femeia lui e singură şi-1 roagă s-o dea pe cea mijlocie să stea cu ea. A dus-o şi pe aceea şi tot aşa a făcut. Aduce şi pe a treia.
Aceasta merge la fîntînă şi dă apă la hulubi. Hulubii au învaţat-o că, de-i va da urechea, s-o azvîrle în foc, că el îndată va adormi; apoi să meargă în pivniţă, să ia apă vie şi moartă şi să învie pe surorele ei. Ea a făcut aşa; şi el, întrebînd pe ureche unde e, urechea n-a putut răspunde. Atunci pe dînsul l-a cuprins somnul ş-a adormit pe un an. Ea a mers şi a înviat pe surorele ei şi s-au dus.
Auzită de la d-na Tasiluţa Nastasi, Şiret
în alte variante, se spune că a dat urechea la mîţă, iar pe mîţă a legat-o la pîntece şi urechea a răspuns că e lîngă inimă. El s-a bucurat şi n-a mai tăiat-o.
§ 6. Credinţi despre trai, sfadă etc. Dulcele şi amarul
Cînd e traiul cuiva bun, se zice că trăieşte „ca în sînul lui Dumnezeu". „Ca la pieptul mamei." „Ca în pîntecele mamei." Trăieşte „ca banul cel bun".
Cînd îi e traiul rău, să zice că trăieşte „ca în iad". „Nici diavolii în iad nu pot aşa să te chinuiască." îi e „ca dracului în spini". „Ca cînelui în car." „Ca viermelui în hrean."
Povestea viermelui în hrean e următoarea:
Viermelui, în hrean fiindu-i rău, fiind hreanul iute, s-a dus în morcov, căci e dulce, dar a pierit, nefiind deprins cu dulcele. Aşa şi omul, dacă s-a deprins cu răul, merge cu el înainte, ce are să facă: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!"
„Sînt sătulă ca de hrean!" să zice despre ceva neplăcut.
„îmi ştie el moarea mea!", adecă răutatea; zice cineva despre un om ce a mîncat de la el „papară".
Cînd cineva nu-ţi place, zici că ţi-i drag „ca sarea în ochi şi ca chiperiul în nas".
„îl chipărează el bine", „îl frige bine", se zice cînd îl ia pe cineva „în răspăr" sau îl apucă la „trei parale", la răfuială.
94
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
„Cînd e omul supărat, Nu-i mai da borş chiparat."
Adecă nu-1 mai supară cu vorbe aspre, amare. „Oi, săracul măritat, Tare-i acru şi sărat, Şi amar, şi chiparat...".
Să zice: „Dă-i chiperi!..." Adecă: ocăreşte-1!
„Las' să sufere, că bine a ştiut să dea la alţii hrean, şi chiperi, şi foc!..." A le face durere, a-i nenoroci.
De la d-na Ecat. Scraba, Mihalcea
„Dă Doamne să-ţi fie ţie traiul aşa de dulce, cum mi-1 faci mie..." blastămă femeiele.
Soacră, soacră,
Poamă acră,
De te-ai coace
Cît te-ai coace,
Tot dulce nu te-ai mai face.
De te-ai coace
Un an ş-o vară,
Tot vei fi acră ş-amară.
Cînd se naşte un copil, i se pune zahăr în scăldătoare, or miere sau lapte, ca să-i fie traiul dulce; iar tot timpul oamenii caută să fie veseli, pentru ca să fie traiul copilului vesel.
La nuntă, iarăşi, se porneşte totul cu veselie. Cum va fi ziua nunţei, posomorită sau frumoasă, aşa va fi viaţa tinerilor. Botoşani
In Roşa, se spune că dacă a doua zi, la „legătoare", va fi veselie, va fi traiul mirilor vesel, iar dacă se vor bate nuntaşii, se vor sfădi, aşa le va fi şi traiul. Atunci nănaşa îi „îndulceşte" pe toţi cu zahăr, să le fie viaţa tinerilor dulce.
„îndulceşte cu vorba" se spune cînd, la o petrecere, gazda ştie a îndulci prin cuvinte.
Omul niciodată să nu minească nimica a rău, totdeauna să mi-nească a bine, căci aşa se întîmplă; iar mai ales visurele, niciodată să nu le spui la un duşman; care-ţi va fi prietin va zice că „să fie de bine", măcar fie visul cît de rău; pe cînd duşmanul va meni a rău, măcar să fie visul bun.
în ziua de Ajunul Crăciunului şi toate cele două săptămîni cît ţin sărbătorile, să te păzeşti să nu te sfădeşti, să nu fii ocărît, că vei fi tot anul. Mihalcea
în ziua de Anul Nou, să nu huieşti, să nu te sfădeşti cu nime, că te sfădeşti tot anul. De eşti vesel în acea zi, eşti vesel tot anul.
Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
95
în duminici şi sărbători, să păzeşte orcine să nu ocărască, să nu facă huit, că e păcat; preoţii slujesc în biserică şi omul de acestea să se apuce?!
De Probajine, cînd să „probozeşte codrul", să te fereşti să nu te probozască nime, căci eşti „probozit", „mustrat" tot anul. Probajinele să ţin pentru guri.
în ziua de Ziua Crucei, să iai din pom o perjă cu gura şi s-o ţii în casă şi cînd auzi că te vorbesc oamenii, să te speli cu ea, cu apă.
D-na Elena Braha, Mihalcea
Vezi „mîncarea de Ajun" şi perjele, voi. I, p. 56.
Cînd mănînci ceva acru tare, să zice „că-ţi aduci aminte de toate neamurile". (Se va vedea partea IV, borşul.)
Cînd sare un cărbune, ai un duşman. Cînd huieşte focul, te vorbesc duşmanii de rău sau are să fie huit în casă.
Cînd îţi muşti limba în gură, te vorbesc de rău. Cînd se clatină urechea stîngă, asemenea.
Ca să nu fie huit în casă, să nu laşi să se facă pînză de paingăn în casă.
Să nu laşi pirosteiele să stea cu picioarele în sus în cuptor. Să nu mături pe pat cu mătura, că e huit. Să nu te legeni cu scaunul, cînd şezi.
Să nu dai soponul din mînă altuia, cînd te speli, ci să-1 pui pe ceva. (Chiperiul... s-a văzut.)
Untdelemnul cînd să varsă, are să fie mare supărare. O lingură mai mult cînd e la masă, are să fie huit (vezi lingurile, voi. I, p. 184).
Două furculiţe sau două cuţite cînd sînt la cineva la un loc la masă, e huit.
(S-a văzut la foarfeci, cuţit, topor.) (S-a văzut la mîncare, voi. I, p. 207.) (S-a văzut la blide, voi. I, p. 135-136.)
(Să va vedea la pînză, partea III; la apă, partea IV; la/bc, partea V.) Despre guri, vorbe, năpaste, să va mai vedea voi. II*-
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
43
96
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Foc de visezi, ai duşmani. Jăratec de visezi, e inimă rea, îţi e cineva rău, are inimă rea pe d-ta.
Cîne de visezi, ai un duşman şi cum e părul de pe el, de acea coloare va fi: negricios sau bălan etc.
Şerpe de visezi, e duşman. Uli, asemenea.
Vacă de visezi sau broască, e femeie duşmancă.
Pui, găini, ouă (s-a văzut...).
Femei multe de visezi sau oameni mulţi, e sfadă, larmă.
Popă, mitropolit de visezi, e sfadă. In biserică de te visezi şi că sînt preoţii mulţi, e judecată, huit mare.
Scripcari, e huit. Ţigani, asemenea.
Crîşmă de visezi, au să te bată careva.
Bînd rachiu, vorbe rele; vin sau bere - bune.
Bani de aramă sînt vorbe rele.
Bani de argint - huit, boală, alţii spun că vorbe bune.
Hîrburi stricate de visezi, e huit; oale, sînt guri, zavistie.
Gropi în pămînt de visezi, sînt vorbe, te vorbesc oamenii.
Linguri de visezi, sînt limbi, guri.
Ungînd de te visezi, văruind — astupi gurele.
Mîncînd de te visezi - vezi voi. I, p. 193-194.
Mere de visezi, e bătaie, pumni. Mere crude, vorbe rele. Nuci, pere, sînt sfadă.
Mazere, fasole, grăunţe, bob, sînt vorbe rele, lacrimi.
Moară, rîşniţă, e sfadă, huit. în căruţă de te visezi, asemenea.
Cal înhămat, boi înjugaţi, e gîlceavă.
Cînd visezi că joci ori e nuntă, e huit.
§ 7. Marţi
Marţa şi sîmbătă sînt zile pocite, rele. Marţi să nu începi nimica, că nu sfîrşeşti cu bine. Marţa nu-i de spori, nici de ajutor, dar de năpaste şi ură.
Marţi e bărbat, să nu te piepteni marţi, că-i a năpaste; cămeşă să nu îmbraci marţi, nici unghiele să nu-ţi tai, că îndată te ocăreşte cineva, plîngi, ai o supărare numaidecît.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 97 Marţa să nu porneşti la drum, nici să nu începi nimica, să nu
croieşti, că straiul ce-1 începi marţa nu-1 poartă omul sănătos, se
îmbolnăveşte, moare.
Să nu te lai marţa, să nu te scalzi, căci toată ura oamenilor cade
asupră-ţi.
Marţa, dacă începe a ploua, plouă toată săptămîna. Marţi s-a urzit lumea. Marţi nu-i bine de urzit. Marţi s-a născut Domnul Hristos.
Ziua de marţi e în cinstea lui Sf. Ilie (s-a văzut voi. I, p. 217.) Marţa cine se naşte e lucru rău.
Marţa, joia şi sîmbătă, se face de dragoste, căci sînt zile de frupt. în descîntece, să zice:
Sfîntă Marţi,
Scoate-mă între ceilalţi! (Adecă între oameni.)
S-a văzut postul marţi, asupra duşmanilor, voi. I, p. 233.
Marţi sara e foarte rea. (Vezi voi. I, p. 230.)
(Credinţele acestea sînt numai unde se află români sau urme de români; în Bucovina, celelalte naţionalităţi tocmai marţi încep totul, zic că gătesc mai degrabă şi sîmbătă.)
§ 8. Corbul
S-a văzut de cînd mănîncă corbul hoit, voi. I, p. 35.
Corbul dintâi a fost alb, dar l-a blastamat Noia, atunci cînd l-a trimes din corabie să vadă de este pămînt şi nu venea: „Ai, fi-u-ar pana pe tine cum e inima în mine!" şi fiindcă inima lui Noe era
amărîtă, neagră, corbul îndată s-a făcut negru.
D. Grigoraşciuc, Mahala
în glumă, se spune despre un lucru ce n-a mai fost sau a fost tare de demult că a fost „pe cînd corbii albi".
De-aice şi proverbul: „De pe cînd turcii albi."
*
în luna lui februar, crapă ouăle corbului, cînd e ger mare, şi atunci le iese puii.
Corbul trebuie să se silească cu ouatul şi cu clocitul, să-i crape din bună vreme ouăle, că să-i iasă degrabă puii, că de-a da în mart şi i-or găsi furnicile în cuib, îi mănîncă. De aceea, în unii ani, sînt corbi mai mulţi, iar în alţii mai puţini.
în luna lui mart, furnica s-a pus rămăşag cu corbul, că de-a putea sui el în vîrful copacului atîtea ocă de fier cît va sui ea, furnica nu i-a
98
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mînca puii; că furnicele în mart încep a ieşi. El a dus sarcina cît a dus, dar n-a putut-o sui pană în vîrf. Furnica a luat de la dînsul fierul şi l-a rădicat ea, dar nu l-a dus ca dînsul, drept, ci cotit, şi aşa l-a suit păn' în vîrf; şi de aceea îi mănîncă corbului puii.
Ioan Pisarciuc, Roşa
Corbul n-are voie să bea apă; el e blastamat, căci n-a vrut să ajute lui Dumnezeu ca să cureţe părăiele, a zis că: ce, s-a tăvăli de glod! Ş-acuma vara, cînd sînt secete mari, corbii aşa ţipă! Să suie sus şi strigă la ceri să le dea apă; că el atîta apă bea, cît îi curge din ploaie în gură.
Corbi sînt tare puţini, căci lor musai să le mănînce viermii puii. Ei scot numai doi pui şi chiar şi de-i scot devreme, din doi, unul tot piere. Să pune viermele sub aripă şi-1 mănîncă pană moare.
Ştefan Pita, Mihalcea
(Se va vedea voi. II* povestea cu judecata corbilor.)
Corbul şi gangurul aşa croncăneşte, cînd îi moare părechea! Dar hulubul nu, el îndată merge şi-şi caută alta.    Măria Struţ, Mihalcea
„Corb la corb nu-şi scoate ochii"; proverb ce se zice mai ales cînd bărbaţii infideli ţin unul cu altul şi se acopăr.
în poveşti, corbul, ca şi cioarele, zboară pană unde se bat munţii în capete şi aduc apă vie şi apă moartă.
(S-a văzut corboaica mamă, voi. I, p. 478-479.)
Corbul e năzdrăvan, pe dînsul cu greu să-1 poţi împuşca; doar cu mare înşăluială. Inima de corb e bună de înăduşală. Corceşti
Corbul nu e aşa de greu de împuşcat, dar nime nu vrea să-1 împuşte, căci apoi nu mai nimereşte nimic ce ar împuşca. Roşa
Dacă se mănîncă doi corbi pe o casă, are să moară acolo cineva. De merg croncănind corbii pe sus, are să moară cineva în sat.
Mihalcea
De croncăneşte „croncăul" pe deasupra satului, are să fie boală între vite. Broscăuţi
(în Mihalcea, se spune că şi cioarele de croncănesc, la casă pier vite. Asemenea şi cînd visezi cioare, vor peri din vite.)
Corbi pe aice, prin Bucovina, puţini sînt, ei se ţin mai mult prin Basarabia, pe lîngă cirezile boiereşti. Roşa
Despre duşmani să spune: „Stau duşmanii ca corbii"; aşteaptă cu toţii să-1 mănînce.
„Mînca-te-ar corbii" se zice ca blăstăm. în cîntece, blăstămul acesta e adesea pomenit.
Ropcea
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 99
Corbul
Ţipă puiul corbului în poiana codrului. Nime-n lume nu-1 aude, Numai cucoana din curte L-a auzit şi 1-a-ntrebat: De ce ţipi tu, puiule? Or ţi-i foame, or ţi-i sete, Or ţi-i dor de codru verde? Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nu mi-i dor de codru verde, Da mi-i dor să zbor la ţară, Să beu sînge de catană, Să mănînc carne de haiduc, Să beu sîngele din turc.
Corbul şi săbiele
A fost un băiet buiac; într-o zi, i-a venit gust să pornească în lume. Merge el, merge, ajunge noaptea într-o pădure. Merge mai departe, găseşte în mijlocul pădurei o clopotniţă. Să suie sus şi începe a trage clopotul. Numai a mîntuit el de tras, iată că vine un om bătrîn. „Vină încoace", îi zice omul. El să duce; n-avea ce să facă. îl duce pană la nişte palate, cu ziduri înalte, îl vîră înlăuntru şi-1 închide cu cheia acolo. Stă păn' a doua zi. A doua zi, vede că tot ce era în palatul acela era împietrit: şi paseri, şi animale, şi oameni. îmbla prin odăi şi vede 3 fete de împărat stînd împietrite cu cartea dinainte. A stătut el acolo 2 săptămîni, iată că într-o zi vine un corb. „Băiete, băiete, zice corbul, tu de aice, de nu-i face ceea ce-ţi voi spune eu, să ştii că n-ai să mai scapi. Să te duci în odăi şi să păzeşti trei nopţi, să nu joace dracii ce vor veni, ş-atunci vei scapă, dar altfel, eşti prăpădit. în noaptea aceasta, au să vie mulţi draci, tu să-i alungi cît îi putea. Mîne au să vie şi mai mulţi; mîne am să vin şi eu şi-ţi voi ajuta să-i alungi, dar poimîne n-am să pot veni, deşi au să vie de te va lua groaza; îţi voi da însă o pană a mea şi cu aceea îi vei alunga." Băietul a cătat să facă întocmai aşa cum i-a spus. A avut mare luptă cu dînşii, dar, cu ajutorul corbului şi penei lui, i-a alungat. A treia zi dimineaţă, s-a trezit în zgomot de glasuri; deschide el ochii şi vede toată casa în picioare, oameni îmblînd, împăratul acelui palat, fetele, în fine, totul, totul înviase. De bucurie mare, împăratul nu ştia ce să-i facă; a hotărît să dea un bal şi să poftească toată lumea, iar pe fata cea mare s-o mărite cu dînsul. Vine corbul la băiet şi-i spune: „împăratul are să vrea 3ă-ţi dea fata, dar tu să nu te hotăreşti la nimic păn' după 9 zile, cînd voi veni eu; atunci îţi voi spune ce să faci." îl cheamă împăratul la balul acela să-i dea înaintea lumei fata; el spune că să-1 mai aştepte cîteva zile şi apoi le va spune de să poate însura sau nu.
100
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
101
La 9 zile, vine corbul şi-i spune: „Ţ-am ajutat eu ţie să alungi dracii, ajută-mi acuma şi tu mie la ceea ce te voi ruga să-mi faci şi atunci te vei însura; căci eu nu sînt pasere, cum mă vezi, zise corbul, dar sînt băiet ca şi tine; sora-mea însă m-a blastamat şi m-am prefăcut în corb; ajută-mi şi tu acuma mie, să mă fac înapoi om. Sora-mea e măritată şi stă pe muntele de steclă. Tu du-te acolo, jos, la poalele muntelui şi cînd îl vei vedea pe cumnatul meu cu o pană de aur la pălărie, să începi a-1 hui, să rîzi, să stupeşti, spuind că cine a mai văzut om cu mintea întreagă să poarte pană la pălărie. El va arunca pana, da tu s-o iai şi să fugi degrabă şi să mi-o dai mie." Băietul a mers la împăratul şi i-a spus că el va lua fata, dar îl roagă să-1 aştepte din ziua ceea 3 ani, 3 luni, 3 săptămîni şi 3 zile şi de nu va veni păn' atunci, să poate mărita, dar apoi să-1 aştepte cea mijlocie.
Au mers ei, au mers, păn' ce au ajuns la dealul de steclă. Acesta era aproape de mare. Iată că vede băietul pe cumnatul corbului mergînd la primblare şi începe a-1 tiohăi, cum l-a învăţat. „Ptiu, da cine s-a văzut să poarte etc", pană ce a aruncat pana. Băietul a luat-o şi a dat-o corbului, care aştepta acuma într-un copac, şi la fugă amîndoi spre mare. S-au suit în luntre şi au pornit. Cumnatul corbului, cum a văzut că i-a luat pana, după dînşii... şi ajungînd la mare, nu a luat sama, a gîndit că aleargă pe uscat şi, păşind în mare, s-a înecat. Corbul s-a întors înapoi la mal, a făcut ce-a ştiut cu pana şi s-a făcut om înapoi. A luat pe tovarăşul său şi s-a suit sus pe munte la sora-sa. Ea, cînd l-a văzut, a încremenit. „Soră, sorioară, a zis el, acuma ce să fac eu cu tine? Pe părinţii noştri i-ai tăiat bucăţele şi i-ai aruncat preste lumea toată, iar pe mine m-ai prefăcut în pasere... numai Dumnezeu mă ştie cîte le-am tras şi de cîte ori eram să fiu împuşcat de vînători şi cum am scăpat!...
Ce ţi să cuvine ţie acuma pentru acestea toate? Ce canon să-ţi dau? Ca să te omor, nu vrau, prea mari păcate ai făcut, mai întăi trebuie să te pocăieşti!... Iată, înfig săbiele acestea două în pămînt şi tu să le uzi atîta, păn' ce vor prinde rădăcină şi vor face mere, şi atunci va fi semn că te-a iertat Dumnezeu; şi dacă Dumnezeu te va ierta, să ştii că te iert şi eu." S-a luat cu tovarăşul său şi s-a dus. „De-acuma, hai la mireasa ta şi te vei însura." S-au înturnat înapoi la împăratul; încă nu erau împlinite cele 3 zile; dar mireasa lui şi surorele ei de mult s-au fost măritat; ba cea mare era acuma şi moartă! Ea, cînd a murit, a lăsat o scrisoare în saltariul mesei, pe care nime n-o putea lua, căci îi prindea saltariul mîna. Cînd a auzit el, s-a supărat foarte tare că nu ş-a ţinut împăratul cuvîntul. L-au dus la săltări; el a deschis ş-a cetit scrisoarea, în ea, îi spunea că de vrea s-o aibă de soţie, să meargă în cutare ostrov de mare, unde e îngropată ea, într-o casă cu 12 odăi; şi în a 12-a va găsi mormîntul ei, cu o piatră de 40 centinare de grea. La fiecare uşă însă, se află lei şi paralei de pază şi pe aceştia numai cu inelul ei îi poate omorî şi tot cu inelul ei şi pe dînsa o poate învia, altfel nu. „Unde-i inelul?", a întrebat el. „La dînsa pe mînă!", i s-a răspuns. El a rămas ca mort. „Dacă leii păzesc la uşă, nu mai este chip de scos", a zis el întristat. „Haide măcar ş-om cerca, a zis tovarăşul său, şi vom vedea de să
poate sau nu." S-au dus ei amîndoi păn' la malul ostrovului şi stăteau suparăţi acolo. Iată că iese un drac şchiop din mare. „Eu ştiu la ce-aţi venit voi, făceţi-vă fraţi cu mine şi eu vă voi aduce inelul de acolo!" S-au făcut. După 9 zile, diavolul a adus inelul de pe degetul ei şi i l-a dat. „De-acuma, cu inelul acesta, ce vei gîndi, aceea vei izbîndi. Du-te la casa ceea şi la fiecare uşă să-1 întorci pe deget, căci uşa se va deschide şi fiarele vor muri. Iar cînd se va rădica piatra, ea te va întreba: «Ce vrai de la mine?», tu să zici: «Nu eu, inelul nu ştiu ce vra!» Ea să va scula şi va veni după tine, unde-i vra." El a făcut aşa şi ea, văzîndu-se înviată, nu să poate spune cum s-a bucurat.
Pe dînsa, anume au fost închis-o dracii acolo. El a luat-o şi s-a dus la curţile lui, ce şi le-a căpătat învîrtind inelul, s-au cununat şi trăiau tare fericiţi. Iată că odată face el bal şi învită pe împăratul cu toţi miniştrii şi tocmai se întîmplase că bărbatul ei dintăi era ministru. El, cum a văzut-o, ce au vorbit împreună nu să ştie, destul că, îmbătîndu-1 pe bărbatul al doilea, i-a luat inelul din deget şi, du-cîndu-1 într-o pivniţă adîncă, l-a închis; iar pe dînsa a luat-o şi a dus-o la casa lui.
Corbul nu ştia despre aceasta nimica, singur dracul cel şchiop ştia, dar el avea bătălie cu dracii pentru inelul ce l-a fost furat din deget; el însă i-a biruit ş-a alergat după inel; căci prin inelul acela căpătai avere, putere, ce vrai.
S-a făcut diavolul un cavaleri frumos şi, scăldîndu-se în mare, dinaintea fereştelor ministrului, atîta i-a zîmbit fetei împăratului ş-a chemat-o, păn' a venit ea la dînsul.
El i-a spus că va mai veni şi altă dată, dacă-i va aduce inelul ce-1 are bărbatul ei. Ea l-a adus şi diavolul s-a făcut nevăzut. A mers de-a învîrtit inelul şi l-a scos pe prietenul său din închisoare; a mai învîrtit o dată şi l-a băgat pe ministru de l-a închis acolo. „Iată, te-am scos, i-a zis diavolul, dar inelul nu ţi-1 mai dau, căci nu ştii să-1 porţi, rămîne al meu." A venit şi corbul acolo. „De-acuma hai, frate, la sora ta, pe muntele de steclă, să o duc şi pe duşmana aceasta de femeia mea, s-o pun la pedeapsă, lîngă sora ta." Cînd au ajuns, ea atîta a fost udat, că o sabie făcuse acuma mere, dar una, nu. Fratele ei a zis: „Vezi, păcatele pentru mine ţi le-a iertat Dumnezeu şi ţi le iert şi eu, dar pentru părinţi, nu; udă mai departe!" şi, aducînd-o bărbatul şi pe ceealaltă, a pus-o şi pe dînsa să ude şi vor uda întruna amîndouă, păn' la sfârşitul lumei. Diavolul cel şchiop a iscălit că nu are nimic cu dînşii şi s-a dus, rămăind prietenii amîndoi.
De la d-l Vasile Chiseliţă, din Mihalcea Povestea a auzit-o în Vicov, de la nişte covali nemţi.
Fata Vidmei
A fost odată un împărat ş-a ţinut bătălie cu alţi împăraţi 7 ani. în timpul acesta, el nu ştia nimica ce-i acasă. Să întoarnă numai cu o mînă de oaste. Iată că pe drum, înaintea lui, i să face o apă. Vine el păn' la apa ceea, n-are cum să treacă. îi iese înainte necuratul şi-i
/*bibliotrca\
102
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
zice: „Dacă mi-i da tu ce ai acasă, despre care nu ştii tu, te voi trece." „îţi dau", zice împăratul. Pe loc s-a făcut uscat; iar necuratul a rămas să vie la 7 ani să-şi iaie făgăduita.
Cînd ajunge împăratul acasă, găseşte un băieţel frumos de 7 ani. Băietul îl videa pe împăratul tot supărat şi, într-o zi, îl întreabă ce are. Tatu-său îi spune... „Lasă, tată, zice băietul, că eu, cînd va fi să să apropie vremea, voi fugi şi nu mă va putea lua."
S-apropia acuma vremea; băietul îşi ia un cal bun şi ce i-a mai trebuit de drum ş-apucă printr-o pădure. Merge el zi şi noapte prin pădurea ceea vreme de 3 săptămîni. Iată că vede o cetate mare ş-un moşneag spălînd la poartă grîu. „Buna ziua, moşule!" „Mulţumesc!" „Da de unde eşti şi ce cauţi?" Băietul îi spune toate. „Tu eşti, dragul moşului? Bine că ai venit singur la mine şi n-a mai trebuit să mă duc eu să te iau! Hai înăuntru să te pun la pedeapsă pentru ceea ce ai făcut!" Băietul a înlemnit.
Moşneagul era necuratul. L-a luat şi l-a dus de l-a închis într-o chilie şi l-a lăsat acolo. în părete era o ferestuică mică şi alăturea era o fată — şi ea închisă, ca şi dînsul, de moşneag. El, cum a întrat, a început a plînge. Fata de dincolo l-a auzit şi i-a zis ca să nu plîngă, că şi ea e acolo şi nu le va fi urît; şi s-au împrietenit amîndoi.
Vine moşneagul la băiet şi-i zice: /mu, pentru că ai făcut tu aşa, iată ce pedeapsă am să-ţi dau: Ai văzut, cînd ai venit, că spălam grîu?" „Am văzut!" „Dac-ai văzut, apoi pană mîne dimineaţă, toate pădurele astea tu să mi le tai şi să-mi faci şes; să mi le ari, să sameni grîu de acela şi mîne dimineaţă să-mi fie grîul gata să-1 spăl; că de nu mi-i face aşa, să ştii că te omor." începe băietul iar a plînge: în ce belea a încăput! Şi plînge de se prăpădeşte. Vine fata iar la fereastă şi-i zice: „Taci, nu plînge, că eu te-oi învaţă cum să faci. Na-ţi basmaua asta şi fă cruce înspre pădure de trei ori şi te culcă." El a luat basmaua ş-a făcut aşa. A doua zi cînd s-a sculat, moşneagul a găsit grîul copt.
Vine moşneagul la dînsul: „Tu ştii cum să faci, talhariule!" „Nu ştiu nimic", zice băietul. „Spune, ţi-i dragă fata asta?" „Mi-i dragă!" „Apoi să ştii că am să te însor cu dînsa, dar să gîceşti din trei, ce ţ-oi arata, care-i ea; că de nu, te omor." Fata i-a spus lui că au să să facă trei gîşte ş-or ieşi înaintea lui, să ştie că cea din mijloc va fi ea. Fata ceea era fată de vidmă (strigoaică). Moşneagul l-a slobozit de acolo, îi ies înainte gîştele. Băietul întinde mîna spre cea din mijloc: „Par-că-i asta." „Ştii, talhariule", zice moşneagul. „Nu ştiu nimic." „Am să te închid şi mi-i spune!" Ia iar şi-1 închide. „De-amu, zice fata, hai să fugim, că-i rău de noi." Fata, pentru că era vidmă, ştia ce să facă. A venit pe fereastă la dînsul, l-a dezbrăcat de straie şi le-a lăsat acolo, iar ei au fugit.
Vine necuratul la uşă: „Măi, vină încoace!" „Stăi să mă îmbrac", zic straiele — că în straie rămăsese umbra lui. Vine moşneagul iar. „Da haide mai degrabă." „Stăi să mă spăl." Iar să duce. Cînd întră moşneagul cu biciul, nu-i nicăieri.
Să face el un vultur şi merge după dînşii. Vede o mănăstire şi un călugăr citind. Erau ei. „N-ai văzut, mă rog, doi copii trecînd pe
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
103
aici?" „Ba au trecut, da-i mult de atuncea, tocmai cînd eram eu de 15 ani." „Dar nu-i mai ajung", zice moşneagul; şi s-a întors înapoi.
Au mers ei păn' într-un oraş; amu nu mai aveau nici o frică. „Mă duc, zice el, oleacă la părinţi, să-i văd şi să mă vadă, ş-apoi iar m-oi întoarce, tu stăi aice şi mă aşteaptă." „Bine, zise fata, du-te, dar la tatul tău acasă este un copil mic, să nu-1 iai în braţe, că ai să mă uiţi pe mine." Ş-a luat ramas-bun de la dînsa şi s-a dus.
Cînd a ajuns acasă, de bucurie mare, a sărutat pe tatăl său, pe mă-sa, pe fraţi, pe surori, vede şi copilaşul cela, îl apucă în braţe şi-1 sărută. îndată a uitat-o.
Fata a rămas la un otel şi-1 aştepta. Pe dînsa, în otelul cela, au văzut-o trei generali tineri: un baron, un graf ş-un prinţ; ş-au mers s-o întrebe de nu pot veni la dînsa. Ea a zis: „Cum nu, puteţi veni, dar numai cîte unul." Vine într-o sară generalul; ea îi zice să se dezbrace; pe urmă îl roagă să deschidă uşa. întră un porc şi-1 apucă în bot şi-1 duce tot tîrgul prin gloduri. La trei ceasuri, l-a adus înapoi. „Da unde-ai fost, domnule, îl întreabă ea; de cînd te aştept! Vină încoace!" „Du-te la dracul!" - zice generalul. Ş-a luat straiele şi la fugă. Să întâlneşte cu ceialalţi, dar nu le spune nimica; le zice: „Duceţi-vă, că aferim aveţi să petreceţi." Merge al doilea. îl apucă un cîne şi-1 duce; s-au mai strîns şi alţi cîni ş-au rupt tot de pe dînsul şi l-au mozolit prin glod. Cînd l-a adus înapoi, ş-a luat straiele şi la fugă. îl întreabă al treilea cum a petrecut. „Du-te, frate, zice el, că face să mergi." Pe aista, a venit un homari şi toate hornurele a măturat păn' la ziuă cu dînsul; nu să putea spală cu toate apele - şi s-a dus şi el frumos.
în timpul acesta, moşneagul a aflat că băietul e la tatăl său şi băietul încă a simţit că ştie moşneagul. îşi aduce aminte de fată; încalecă calul şi să duce printr-o pădure straşnică, păn' ajunge la portele unui palat, unde să băteau două săbii în poartă.
Cum a venit el, săbiele au stat de bătut şi i-au făcut loc. A întrat ş-a dus calul în grajd. Calul a căpătat mîncare. A întrat în casă ş-a găsit că se pregătea pentru dînsul masă, dar pe nime nu vedea. Iată că întră o femeie şi-1 întreabă ce caută. El îi spune că fuge de un duşman. Acea să duce şi după cîteva minute întră iar; atunci a cunoscut-o că era chiar ea, mireasa lui, numai cît s-a fost schimbat, de n-a cunoscut-o dintăi. „Amu, zice ea, pentru că nu m-ai ascultat, trebui să mergi prin lume să năcăjeşti, şi la un an să fii aice. Dar caută să nu te muşte şerpele de inimă, să te însori!" El să roagă că să-1 primească, să rămîie acolo cu dînsa, ea-i spune că nu se poate; trebui să meargă şi-i dă o basma, un inel şi un paloş. Cînd îi va fi foame, va întinde basmaua şi va avea de mîncat, cînd va învîrti inelul pe deget, îi va veni oaste cît îi va trebui şi, cu paloşul cînd va face cruce, va tăia şi-n pietre şi orişice. A pornit el...
Pe drum s-a întâlnit cu craiul corbilor, care făcea război cu alt împărat, ce-i cerea fata, şi nu-1 putea birui. Băietul s-a pus de ajutor craiului corbilor şi l-a biruit pe celalalt. împăratul corbilor, văzînd că el are armată aşa puternică: lei, urşi, şerpi şi fel de fel de dihănii, l-a îndemnat să-i ia fata.
8297
5797
104
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
El a luat-o, dar ei îi era drag celalalt, cu care să bătuse tatăl ei. Ea s-a pus pe lîngă bărbatul său să-i spuie de unde are atîta putere. El i-a spus. „Ce prost eşti, zice ea, că porţi aşa lucruri cu tine pe unde mergi, la vînat! Dar dacă le-ai prăpădi? Dă-mi-le mie, să le strîng eu." El s-a potrivit de i le-a dat şi s-a dus la vînat.
Cînd s-a întors, ibovnicul ei era la dînsul, cu oastea lui, leii şi urşii, la poartă; iar femeia lui, nicăieri. N-a avut ce să facă, a trebuit să se ducă la luptă cu corbii; dar leii şi oastea lui i-a făcut bucăţi pe corbi; iar pe dînsul, duşmanul său l-a tăiat bucăţi, l-a pus pe cal şi i-a dat drumul.
Calul l-a dus la portele vidmei. Ea îndată a chemat nişte corbi şi i-a trimes să-i aducă apă vie şi apă moartă; corbii au zis că i-or aduce, dar să-i hrănească un an. Cu apa ceea, ea l-a înviat ş-a fost iar teafăr, la loc. — „De-amu, zice ea, du-te şi-mi adă lucrurele celea înapoi. Na trei vergi şi te bate îndărăpt şi ce-i vra, acea te-i face. Fă-te întăi cal. El te-a împuşca ş-or sări trei pete pe o surcică. Zi-i bucătăriţei să ia surcica şi s-o arunce în foc. Din foc va sări o scînteie pe sare, o mioară va linge şi va face un miel de aur. Pe miel l-or tăia şi-1 vor mînca şi slugele vor arunca maţele în iaz. Dintr-acelea tu te-i face o raţă de diamant. împăratul te va vedea şi te va împuşca; tu te fă mort şi înoată pe deasupra iazului; atunci el se va dezbracă de toate celea şi va pune lucrurele pe mal, tu să sari iute să te faci om şi să le iai."
Ia el vergele cele trei şi să duce aproape de curtea împăratului, care a fost luat pe femeia lui şi să face un cal. împăratul l-a văzut ş-a cunoscut că nu poate să fie curat şi l-a împuşcat. S-a apropiat de dînsul bucătăriţa să-1 vadă şi el i-a spus că să ia surcica cu petele şi s-o arunce în foc. Ea a făcut aşa. A sărit scînteia pe sare şi o mioară a făcut un mieluţ de aur. împăratul iar a pus de l-a tăiat şi l-au mîncat şi din maţe s-a făcut un răţoieş, tot de diamant, că strălucea ca soarele, de departe. împăratul îl împuşcă şi să duce singur să-1 prindă, ca să nu-i mai scape din mîni. S-a dezbrăcat de toate, dar inelul nu l-a scos din deget. El întră şi numai că nu se îneacă. Scoate şi inelul, poate că-i păcătos. Atunci băietul iute s-a dat de trei ori peste cap, a luat inelul şi l-a învîrtit în deget ş-au venit dihăniele lui. „Fiecare din voi, zice el, să mănînce dintr-înşii amîndoi căte o bucăţică." Şi pe loc i-a sfîrticat.
El a mers la împăratul cel bătrîn, că era legat de fată şi de ginere-său în pivniţă şi-1 mîncau lanţurele, şi l-a dezlegat; da pe bucătăriţa a pus-o împărăteasă, alăturea cu moşneagul, împărat; apoi s-a dus la vidmă. „De-amu, zice ea, na-ţi puşca asta, mergi în pădure şi are să-ţi iasă înainte un urs, împuşcă-1 cu dînsa. Din urs s-or face trei petiţe; împuşcă cu una spre răsărit, cu una spre apus şi cu una spre miazăzi."
El a împuşcat şi pe loc din pădurea ceea s-a făcut tîrg cu case şi cu oameni, împărăţie mare, cum fusese înainte de a fi blastamată, şi ei au făcut nuntă ş-au rămas împăraţi. Ion Pisarciuc, Roşa
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
Ciudilă
105
Un băiet a fost rătăcit odată prin pădure ş-a mers pană la un foc. Acolo a găsit pe Mama-Pădurei, mare straşnic şi urîtă, dormind împrejurul focului. El, de frică să nu-1 mănînce, s-a vîrît în bernevecii ei. Cînd s-a trezit ea, simte că se mişcă ceva pe lîngă trup şi-1 scoate. „Cine eşti tu şi cum de te afli în bernevici la mine?" „Sînt al d-tale, m-ai născut dintr-un vînt..." „Ciudat lucru, zice Mama-Pădurei, Ciudilă să-ţi fie numele"... A crezut că în adevăr e al ei; l-a luat şi l-a dus la curţele sale, i-a dat o puşcuţă şi-1 trimetea la vînat; numai cît i-a zis că pe la iazul de lapte dulce să nu se ducă. Astfel a crescut el mare. într-o zi, vine acasă fără vînat şi supărat. Mama-Pădurei îndată s-a priceput ce-i pricina. „Ai fost pe la iazul de lapte dulce", zice ea. „Ba n-am fost, dar am trecut printr-un loc ş-am văzut cîteva pene de corb şi cîteva picături de sînge, pe o pătură de omăt, şi mi-a venit dorul de însurat; aş vra să am o nevastă, cu părul ca corbul, albă ca omătul şi rumănă ca sîngele." Mama-Pădurei l-a învăţat cum să facă ca să capete pe una din zînele ce se scăldau acolo etc. (Mai multe variaţii de ale povestei aceştia să vor găsi la Poveşti , sub titlul Făt-Frumos şi zînele.) Ana Zvorîşteanu, Botoşani
Un păr „negru ca corbul" sau ca „pana corbului" e foarte preţuit la români.
§ 9. Nagîţul. Tătarii. Capcînii
De demult, îmbiau straşnic după oamenii noştri tătarii ceia cu capul de cîne. Oamenii să ascundeau prin bălţi — şi este o buruiană cu frunza lată, sub care stăteau afară din iaz cu capul şi nu se vedeau; d-apoi ce folos, că nagîţul îi spunea pe oameni! Unde era un pm, el atîta se învîrtea deasupra şi ţipa, că tătarul trebuia să ştie. Intra numai cu calul în apă la om şi-1 scotea. De atuncea sînt nagîţii în ţară, veniţi cu tătarii.
Nagîţul e duşman omului; el şi amu, unde vei vedea că să învârteşte pe cîmp, să ştii că degeaba nu stă, acolo trebuie să fie un om.
Dumitru Grigoraşciuc, Mahala
Tătarul scoate omul mort şi-1 mănîncă cu cal cu tot.
Tătarii şedeau în Bugeag. Bugeagul tătăresc nu era a muscalului şi ei au dat ajutor turcilor, cînd se băteau cu muscalul. Muscalii i-au prins cu căruţe de harbuji pline de galbeni. Atunci i-au tăiet pe tătari, iar pe care au rămas i-au botezat; şi aceia se cheamă bulgari. Bulgarii sînt din turci păgîni. Pintea Maieran, Şcheia
Tătarii erau oameni mititei şi aveau ochi mici în cap; cînd cineva are ochi mici, să zice că „are ochi ca la tătar".
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
106
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
107
De demult, erau fel de fel de lifte rele şi oamenii se temeau de dînşii, că erau puţini, dar pe urmă, dacă s-au mai înmulţit oamenii şi dacă au avut împăraţi, cum a fost împăratul Constantin - acela a fost cel dintăi împărat al nostru -, au început a tăia din litfa cea rea şi i-a curăţit de pe locurile iestea ş-amu, mergi unde vrai, nu mai ai de nime frică... — Ce-i amu, numai să-ţi plăteşti dajdia, şi n-ai nici o grijă, tot să trăieşti; dar de demult era boierescul... etc. Roşa
Demult, erau tătari, lege rea, că veneau şi prindeau pe oameni şi-i mînca. Ai noştri, pesemne, n-aveau împărat, că le plătea lor dajdie, şi care n-avea bani să-i deie, îi da un om; luau fete, le hrăneau bine cu miez de nucă, cu turte dulci şi, cînd erau grase bine, aveau un cărucior de fier cu roate şi cuptor de aramă şi, întregi cum erau, de vii, le împingeau cu căruţa în cuptor şi le frigeau. Odată zice c-au luat o fată de pe aice. Fata a luat nişte tărîţe şi pe unde mergea tot presura, ca să ştie pe unde s-a întoarce; dacă ce folos, c-a mers vulpea ş-a lins tărîţele şi n-a avut cum veni. Da acolo, la casa tătarilor celora, era o babă, o ţiitoare a lor; a hrănit fata bine ş-a scos-o s-o prăjască. A dus-o acolo la cuptor şi-i zice: „Sui, fată, pe lopată!" „Sui, mătuşă, de-mi arată!", răspunde fata. Sau:
- Ciuci, fată, Pe lopată,
— Ciuci, mătuşă, De-mi arată.
Baba îi tot arata cum să se puie: cu faţa-n sus, cu mînele pe piept şi să închidă ochii - da fata tot să făcea că nu ştie, ba se punea zgîrcită, ba pe-o coastă. Baba se pune să-i arete şi fata iute închide capacul deasupra ş-o dă pe babă în cuptor. Cînd vin tătarii ceia şi mănîncă friptură, carnea nu-i bună, e slabă şi-i tare. Să uită ei, da aceea era baba lor! Fata a fost fugit... Gh. Botezat, Şiret
într-o poveste din Botoşani, să spune că fata a întrebat-o pe babă:
- Mătuşă, ce ai aşa gură mare?
— Mare, mare fătul meu, Că mulţi oameni am mîncat eu!
Capcînii cei care au fost de demult aveau trei ochi: unul în frunte, unul în vîrful capului şi altul în ceafă; şi oamenii nu puteau fugi de dînşii, că cu ochiul cel din ceafă îi vedeau. — Odată a scăpat din cuşcă un om îngrăşat gata şi s-a ascuns într-o baltă ş-au început şerpii a-1 suge, de gras ce era; nu-1 muşcau, numai îl sugeau. Pe urmă, i-a fost mai uşor la fugit. Ecaterina Pantea, Mihalcea
Cînd a fost în timpul din urmă bătălia cu chinejii, să spunea în popor că „acei cari erau cu un ochi în ceafă şi cu unul în spate (afară de ochii din faţă) ţin iar bătaie cu ai noştri". De demult, venise pană aice şi oamenii noştri, cu bărbaţi, cu femei, i-au mînat păn' la o apă şi i-au înecat; ş-acuma iar s-au ivit!... Stăneşti
Sînt oameni că au un ochi în frunte şi unul în ceafă, aceia prind pe oameni de-ai noştri, îi hrănesc bine şi-i mănîncă. Aşa odată au mers trei de-ai noştri pe lîngă ţara lor şi, ajungînd acolo, i-au primit cu bucurie, i-au îmbrăţoşat, le-au dat de mîncare, cînd colo: încep a-i tăia! Au fost tăiet doi dintr-înşii şi cel al treilea, văzînd că nu-i scăpare, pe cînd dormea capcînul, a înfierbîntat un par în foc şi i l-a băgat în ochi şi l-a chiorît. Acela se scoală să-1 prindă, dar nu poate. Ia şi-1 închide în ocolul oilor şi să pune la poartă, să-1 poată prinde cînd va ieşi, dar el ş-a luat o piele de berbec, ş-a pus-o în spate, s-a pus în brînci ş-a trecut printre oi. Capcînul tot a prins de veste ş-a apucat pielea în mîni, dar omul l-a lăsat cu pielea ş-a fugit păn' la mare; acolo a găsit o luntre ş-a fugit, iar acela, tot alergînd, n-a văzut ş-a dat cu capul în mare şi s-a înecat. Copiii lui aşa plîngeau!
Ionică Pisarciuc, Roşa
Calea robilor ce se află pe ceri, de atunci se numeşte astfel, de cînd luau tătarii oamenii robi şi cei ce scăpau numai pe stelele acestea să uitau şi puteau nimeri înapoi în ţara lor. General
(Despre aceşti tătari, spune Grigoraşciuc, din Mahala, povestea fetei cu tâlharii, voi. II, pag. 85.)
§ 10. împăraţii. Bătăliile. împăratul Constantin
împăratul Constantin a fost împărat pe locurile acestea înainte de Ştefan-împarat. El, ori de cîte ori ţinea bătaie, biruia pe duşman-ş-a mers cu bătălia păn' la furnici. împăratul furnicilor i-a spus: „Tu cu mine degeaba te pui, că eu te-oi birui. Dacă vrai, să cercăm aşa: Fă tu un soldat de plumb şi să-1 suie un soldat al tău în copacul ista, da eu să fac o furnică de plumb, s-o suie o furnică de-a mele în copac." Au făcut aşa, dar ostaşul n-a putut sui în copac soldatul cel de plumb, numai furnica a suit... Dac-a văzut aşa, împăratul Constantin s-a lăsat. Ionică Pisarciuc, Roşa
Sabia lui Constantin-împarat
Odată era mare secetă şi n-aveau soldaţii ce bea; atunci el a început a împuşca la Dumnezeu de ciudă, să-i deie ploaie, ş-au început a curge rar cîteva picături. Soldaţii au strîns într-un chipiu oleacă de apă, să aibă măcar împăratul ce bea, şi i-au dat; el a întrebat: „Da voi aţi băut?" „Nu, n-am băut!" „Dacă n-aţi băut voi, nu beu nici eu!", ş-a vărsat apa la pămînt ş-a zis într-o ciudă: „Mai bine s-ar deschide pămîntul ş-aş întră cu oastea mea cu totul, decît să năcăjesc atîta!" Pămîntul s-a deschis şi el a întrat. Dar cînd va fi sfârşitul lumei, va ieşi să poarte război.
El stă cu oastea în pămînt, doarme şi numai o dată pe an să deschide pămîntul şi să trezeşte cu soldaţii. Atunci, soldaţii îl întreabă: „îi vremea să ne sculăm?" „Ba încă nu", zice el. Ş-apoi iar să
108
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
culcă şi dorm un an. O fată a căzut acolo noaptea, cum mergea să caute nişte cai, ş-a stat închisă un an, păn5 iar a aruncat-o pămîntul. El stă c-un picior în scară şi sabia o ţine sus. Amu, sabia lui se vede, iesă afară, e ca de-o palmă şi tot creşte; asta e la Plevna; dar împăratul rusesc face zid deasupra să nu străbată; păn' amu făcea cel turcesc. Calul lui are corn în frunte. Ion Pisarciuc, Roşa
Cînd a împuşcat împăratul Constantin asupra lui Dumnezeu, Dumnezeu a trăsnit pămîntul şi s-a deschis sub picioarele lui, de l-a înghiţit cu toată oastea. (Vezi povestea voi. II, p. 52-53.)
Ghiorghi Torschi, Mihalcea
Calul împăratului Constantin
Cînd va fi sfârşitul lumei, are să iasă împăratul Constantin cu oastea lui de unde să află el ş-atunci va fi o turmă ş-un păstori. Calul lui, zice că iese în tot anul - este o zi cînd iese - şi atunci dimineaţa e mînz, iar păn' în sară să face bătrîn.
Gh. Bărbăcariu, Bagiurea, Moldova
Comoara împăratului Constantin
în Ţeţin1 a fost împăratul Constantin. El ş-a pecetluit toată averea în pivniţă şi a pus o piatră cu numele lui deasupra, care n-o poate lua nime, păn' nu va veni el singur. Roşa
Ţeţin-Imparat. Iuliaş-Imparat
De demult, au fost urieşi pe pămînt; ei au făcut cetatea Ţeţinului, că oameni de-ai noştri, unde sînt harnici să rădice aşa bolovani pană sus?! în Ţeţin, a fost un împărat Ţeţin sau Ţîţînă-împarat urieş - şi de la dînsul să cheamă astfel muntele. El nu credea în Dumnezeu ş-avea nişte ochi, că dacă rădica genele şi să uita la oastea duşmanului, pe loc toţi mureau.
(Fata împăratului Ţîţînă e Sf. Varvara - despre care se va vedea voi. II*.) Ion Pisarciuc, Roşa
Ţeţin-împarat era bătrîn tare, că-şi rădica sprincenele cu cîrjele, şi tot trăia întruna; era lege rea, nu credea în Dumnezeu, de aceea Dumnezeu s-a mîniat ş-a dat potopul, de-a omorît pe uriaşi.
Ştefan Pita, Mihalcea
1. Ţeţinul e un munte lîngă Cernăuţi despre care, de la cineva, am auzit spuma, ca şi despre dealul Horodiştea din Şiret că l-au făcut soldaţii cănnd ternă cu cuşmele. Roşişenii însă cred că e de cînd lumea, că'pe virful lui s-a oprit corabia lui Noe. în vîrful muntelui, se află ruinele unei cetăţi.
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 109
Să mai vorbeşte de un Iuliaş-împarat. Acesta era mic de stat, dar tare cuminte, toate el le-a iscodit.
(Vezi colinda voi. I, p. 72.) Andrei Motoc, Mihalcea
în Ropcea, cînd un lucru e tare vechi, să spune că e „de pe vremea lui Trincă-Vodă."
Cetatea Ţeţinului a stricat-o Măria Terezia într-o bătălie cu turcii.
Ştefan-Vodă si turcii
„Bucovina înainte era a turcului şi Măria Terezia a scos-o de la el. Turcii erau înainte cei mai puternici pe locurile acestea, de dînşii toţi să temeau, iar Măria Terezia i-a alungat." Astfel spune poporul în general, cînd îl întrebi. Dănilă Oloinic, din Mihalcea, spune altfel: el zice că nu Măria Terezia i-a alungat, căci ea întruna îi bătea pe mare şi pe uscat şi nu-i putea birui; dar era la Suceava un călugăr, un crai tînăr; el a mers la bărbatul Măriei Terezia, care era bătrîn, şi i-a spus: „Ce fel de bărbat eşti tu, că femeia să bate pentru tine! Ce-mi dai mie, să scot eu Bucovina de la turci şi de la muscali?" Apoi s-a luat cu oastea lui ş-a bătut pe turci şi pe muscali; dar muscalul i-a zis: „Eu îţi dau Bucovina de bunăvoie, numai dă-mi pe Sf. Ioan." Sf. Ioan a fost şi la Cernăuţi, dacă n-a vrut să şadă; i-a zis călugărului: „Eu de la tine nu mă duc!" Atunci el i-a făcut mănăstire în Suceava şi şede acolo pană azi; şi acela a alungat de pe locurile acestea pe turci!
(Călugărul, în închipuirea lui, e un sfînt.)
Dănilă Oloinic, Mihalcea
Ştefan-Vodă şi bătălia de la Ciortărei
Ştefan-Vodă avea numai 40 de ostaşi cînd au venit păgînii asupra lui. El ş-a fost pus gînd la Dumnezeu să facă o mănăstire şi Dumnezeu a dat aşa o pîclă, că turcii nu să vedeau unul cu altul ş-au început a se tăia între dînşii; da un turc de-a lor zice: „Staţi voi, fraţilor, să nu ne batem, că noi nu ne batem cu duşmanii, dar ne bate Dumnezeu." Atunci s-a înseninat şi ei au văzut că Ştefan sta deoparte cu oastea lui şi ei au fugit... Ştefan-Vodă s-a luat după dînşii şi pe cîţi au rămas i-a înecat în Dunăre şi n-au mai venit mai mult. Da zice că au văzut atunci oamenii cum a trecut un sfînt peste negura ceea, pe deasupra. Bătălia asta a fost la Ciortărei, este un loc lîngă Bădeuţ, că şi amu pămîntu-i cruşit de sîngele cela ce s-a vărsat atuncea.
Zice că lui Ştefan-Vodă, Sf. Onofrei mult i-a ajutat în războaie, de aceea a şi făcut mănăstirea Sfîntului Onofrei în Mănăstioara, lîngă Şiret. Mihai Juravlea, din Burla
110 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Paltenul şi Ştefan
împăratul Ştefan era totdeauna bătut şi fugea. Odată a ajuns într-o pădure şi, văzînd o lumină la un schivnic - schivnicul acela avea casă în piatră şi pat -, a trimes pe-un soldat să-1 cheme să vie la el. Schivnicul a spus soldatului că cît e de la el păn' la împăratul, atîta şi de la împăratul păn' la dînsul; să vie împăratul, dacă vrea. -A venit. „Ce faci, Ştefane?", a zis schivnicul (că era năzdrăvan). „Ia, rău fac, fug de duşman." „Şi-i fugi", i-a zis schivnicul. „Da ia dă săgeata ceea cu arcul tău încoace." Ş-a luat schivnicul ş-a tras. „Vezi lumina ceea?", a zis el. „Acolo unde am nimerit eu să mergi mîne şi să vezi, c-ăi găsi săgeata într-un paltin şi în locul acela să faci mănăstire, iar unde va fi paltinul, să faci pristolul." Cînd a mers a doua zi, de-abia a găsit locul, dar, tăind copacii, n-a cunoscut care-i paltinul ş-a făcut pristolul pe altul. Ştefan s-a tăiet la un deget ş-a mers la schivnic de i-a arătat: „Uite cum m-am tăiet, părinte!" „Pentru că n-ai făcut pristolul cum ţ-am zis eu." „Ba acolo." „Nu, că nu-i acela paltin, hai şi-i vedea - e aista." Ş-a pus călugărul urechea la copac şi din el cîntau îngerii. „Pune urechea pe piciorul meu, lîngă paltin!" Atunci a auzit şi Ştefan. „Vezi, i-a zis schivnicul, că nu eşti bun la Dumnezeu? Ia şi fă altă mănăstire!" Ştefan a stricat-o pe aceea ş-a făcut unde era paltinul. Ş-a mai făcut 7 mănăstiri prin păduri; apoi a venit la schivnic. „Ei, ce-ai mai făcut?" „Am făcut 7 mănăstiri." „Ia-ţi 7 catane şi porneşte după duşman, dar să nu dai tu întăi." A luat 7 catane ş-a pornit. Iată că dă lifta cea rea de el: „Aici mi te ascunzi, Doamne?" „Nu mă ascund, hai să ne luptăm." „Cu cine să încep, cu voi 7?" „N-aveţi grijă, daţi!" Ş-au dat păgînii un foc şi s-a făcut pîclă, ş-au început a se tăia între ei, că n-au rămas nici jumătate. „Stăi, Ştefane, hai să facem pace." Cînd să uită, da Ştefan sta deoparte, pe un deal, şi ei între dînşii s-au fost căsăpit.
Bătălia asta a fost la Zarija, în Broscăuţi, şi de atunci a cîştigat Ştefan pămînturile iestea de la păgîn.
Un călugăr din Putna istoriseşte că Dumnezeu a dat o furtună mare, cu tunete şi piatră, şi turcii, nevăzîndu-se, s-au omorît înde ei.
Ion Pisarciuc, Roşa
*
(Despre unele bătălii a lui Ştefan, precum e cea din Cosmin, la care s-au tăiat copacii de pe la rădăcină şi despre care a rămas amintire în popor, precum şi despre descălecarea lui Dragoş în părţile acestea, am dat relaţii în numerele 24, 25, 26 şi 27 ale jurnalului „Patria", din Cernăuţi, anul 1897.1)
NecScea   T  aceasta,numerfle numitului ziar, găsesc în cronica lui
atleţi cu~vfntJ^ ™1       LetoPise^ ^ M. Kogâlniceanu -aceleaşi cuvinte pe care le mduc aice ca plîngere a lesilor, voi. I p 461 povestite de cătră d-na Măria Neagu şi o alta, Măria Reus. E curios cum s-a păstrat de bine în satele acestea răzăsesti tradiţia O cercetare
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
111
în Broscăuţi, districtul Strojineţ, se află mai multe locuri ce amintesc o bătălie a lui Ştefan — cu turcii, se spune. Astfel, se află o parte de sat, ca o văgăună, numită Tăbărîştea, unde a stat tabăra moldovenească, iar altă parte să numeşte Zarija, unde s-au tăiat.
Neculai Maftei, din Bobeşti, spune că Broscăuţul cu Bobeştii şi Costeştii (toate trei sînt alăturate) să fi fost de demult proprietatea unei boierite foarte frumoase, pe care un boieri, vrînd s-o ia şi ea neavînd plăcere să meargă după dînsul, ea ş-a adunat oaste şi s-a bătut cu el; iar fata ei a fugit şi nu s-a mai găsit.
Acelaşi spune că, pe graniţa Ardealului, să află un stejar răsădit de Ştefan-Vodă, după ce a sfarmat o cetate.
Despre familia Veche Totoiescul, ce se află în Bucovina, povestesc descendenţii cum că, într-o bătaie a lui Ştefan, Totoiescul să afla pretutindene la îndămîna lui Vodă şi, într-o primejdie mare, Ştefan a esclamat: „Tot tu eşti!" Şi de atunci le-a rămas numele Totoiescul.
Despre tîrguşorul Suliţa, lîngă Botoşani, aflu următoarea legendă : într-o bătălie ce a avut aice loc, nu se ştie sub ce domn şi cu cine, venind oastea moldovenească pană la iazul Dracşani, au aflat acolo un cioban bătrîn, ce-şi adapă oile. Oastea fiind strîmtorită de ale mîncărei, ciobanul s-a îndatorit s-o ţie timp de un an de zile cu carne şi cu frupt de la oile lui; ceea ce a şi împlinit şi pentru care, drept mulţămită, Vodă i-a dat ca dar moşia Suliţa şi Dracşanii.
De la d-na Varvara Săbiuţă, Botoşani
Cu privire la arma suliţa, despre care vorbesc voi. I, p. 477, aflu de la d-na Sofia Ştefanovici din Cernăuţi, născută Herescu, din Moldova, cum că la moşia părinţilor d-sale, Băbicenii, sta totdeauna în tindă după uşă „lanţa", aşa numeau suliţa; uşa fiind bine întărită cu un druc, în curmeziş, în contra tâlharilor.
*
O poveste spune că a fost odată şi „Badea Ion, Domn." Aceasta zice că era aşa: Pe cînd îmbiau grecii să omoare pe turci, în ţară, şi au fost căsăpit o mulţime, un turc mai mare, „o beşleagă", s-a rugat la un ţăran, anume Badea Irimia, să-1 ascundă de furia grecilor, căci şi el îi va face un bine. Badea Irimia l-a ţinut într-o pivniţă pană a trecut furtuna, apoi l-a ras, l-a îmbrăcat ţărăneşte şi l-a trecut Dunărea.
La cîtva timp după aceasta, numai ce să trezeşte Badea Irimia cu decret de la Sultanul că e numit domn în Moldova; şi acela să fi fost „Irimia Movilă, de neam de ţăran".      De la mama autoarei, Botoşani
Pe cînd plătea ţara harag la turci, turcii, în tot anul, veneau de-şi alegeau: atîtea fete, atîtea neveste, atîţa băieţi, atîtea oi, cai, atîţa miei, atîţa stupi etc.
11181881
9996
112
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Fetele şi femeile tinere, cînd veneau turcii, să ascundeau prin păduri, prin gropi - mergeau numai părinţii şi le duceau din cînd în cînd mîncare, apă şi le lăsau acolo.
Turcii, cu cine erau buni, erau buni, dar şi cui erau răi! Pe timpul revoluţiei cu Ipsilante, venise turcii să alunge pe greci. Românii care aveau fete, femei frumoase, le ascundeau, dar jidanii mergeau şi îi pîrau la turci că sînt greci şi că cutare au fete ascunse; turcii îi chinuiau pe bărbaţi şi pe părinţi, să le spuie unde sînt, şi ei să lăsau chinuiţi, îi tăiau, dar nu spuneau; iar de le găseau, făceau bajocură şi le omorau.
Din vremea turcilor
Pe cînd veneau turcii, oamenii aveau casa cu două uşi şi carul cu două proţape, să poată în orce parte să fugă. Odată, în Dracineţ, un băieţel şedea pe coşer şi păzea; turcii au fost făcut fum cu gunoie împrejur, că el a trebuit să iasă din ogradă. Turcii l-au luat şi l-au dus cu dînşii şi cu alţi oameni în robie. Turcul tare îl iubea şi l-a pus peste cei din temniţă să-i păzească, cînd vor merge la lucru, la cîmp, şi el a jurat că n-a fugi. în toată ziua mergea cu oamenii, dar într-o noapte a visat că a fugit şi a doua zi, cum a dus pe oameni la cîmp, a zis că merge după apă şi la fugă! Ziua se ascundea prin păduri, prin iazuri, da noaptea fugea, păn' a ajuns la o apă. Stăpînul său tot una trimitea la apă, să întrebe de n-a trecut. Cînd a ajuns la trecătoare, era mort de foame. Podariul i-a dat de mîncare şi i-a spus cum îl căutau; şi fiindu-i milă, l-a trecut. El a mers, a mers, păn' ce-a ajuns la un tîrg, acolo s-a întâlnit cu tatăl său şi cu fraţii lui, dar nu i-a cunoscut ş-a început a-i întreba: Nu ştiu unde-i satul lui, spuin-du-le cine e el. Atunci s-au cunoscut şi l-au luat acasă, dar de atîta drum i s-au fost umflat picioarele şi numai un an a trăit. Mihalcea
*
în Broscăuţi, o femeie, anume Ilişoaia, avea copil mic şi nu s-a putut duce cu ceialalţi, să se ascundă în pădure, cînd au venit turcii; a rămas acasă. Ce să facă ea? S-a apucat ş-a tăiet găini ş-a făcut fripturi. Vine un turc calare cu desagii de galbeni; lasă calul în ogradă şi întră în casă. Femeia era cu copilul în braţe, el să răpede la copil să-1 ia în cuţit, să-1 taie. Da femeia fuga îi scoate găinele cele fripte; el, flămînd cum era, să pune şi mănîncă la masă. După mîncare, cere să-i deie şi de băut; femeia i-a arătat un poloboc cu moare de curechi, ce-1 avea în tindă. Polobocul era mare, turcul s-a suit pe scaun şi s-a plecat în poloboc; da femeia l-a apucat de picioare şi huştiuliuc cu capul în poloboc! El n-a avut cum să să prindă, ca să poată ieşi, ea tot una îl împingea în moare, păn' ce s-a înecat. Banii i-a luat şi i-a ascuns şi de atuncea şi astăzi neamul acela să trage că e bogat. Broscăuţi (Aceleaşi să spun pretutindene.)
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
113
La unul Dima, în Roşa, venind un turc şi văzînd un poloboc de curechi, i-a zis: „Bre olah, dă-mi să beu ce ai acolo!" „Da cum să-ţi dau eu d-tale, ţ-a fi greaţă, mai bine pleacă-te singur şi ia"; şi l-a dat huştiuliuc, în poloboc! I-a luat calul cu desagii de galbeni, căci turcii purtau toţi banii cu ei, ş-a fugit în pădure; apoi, venind, ş-a făcut casă şi era bogat straşnic.
în Tăbăriştea, se află un iaz foarte adînc, sub un deal, unde se povesteşte că au prăvălit de pe deal pe un turc cu căruţă cu tot şi cu averele ce le luase de pe la oameni; şi nu s-a mai ştiut ce s-au făcut nici caii, nici căruţa, căci iazul acela era fără fund.
*
Pe cînd veneau turcii, oamenii stăteau de strajă în copaci mari şi făceau semn cu steagul încotro să se ascundă ceialalţi şi toţi fugeau prin păduri, cu vite cu tot, căci în păduri duşmanii să temeau a întră. Acolo aveau în pămînt cuptoare, în care făceau pînea, mîncarea şi stau pană duşmanul trecea. în cotuna Mihălcei, Spasca, într-o bortă, sub un mal, să zice că au copt odată pască şi de atunci i-a rămas numele Spasca; alţii spun că numele i-a rămas de la locul bun pentru păscătoare ce era. Prin păduri şedeau mai cu samă femeile şi bătrînii cu copiii; căci îndată ce trecea pohoiul, fraţii, bărbaţii veneau şi-i strigau: Saftă, Marandă, Mihalache, Sandă, ieşiţi, veniţi, că s-a dus litfa cea rea; dar turcii le ştiau obiceiul şi tot astfel strigau şi ei; şi zice că odată a ieşit unul Lomuş şi turcii l-au prins şi l-au dus în robie. Roşa
*
Pe o femeie o apucase vremea zolind cămeşi şi, cum fierbea uncropul, turcul, tătarul, ce va fi fost, i-a pus copilul în covată dinaintea ei şi i-a poroncit să-1 opărească. Ea a luat oala cu uncrop şi, cum sta tătarul în uşă, l-a opărit turnîndu-i peste faţă. El, de durere, n-a mai ştiut nimica, iar ea a luat toporul şi i-a despicat capul; apoi a mers pe afară ş-a sfarmat tot de pe lîngă casă: oale, căruţi, tot - ca să se cheme c-amu au fost turcii pe acolo, alţii să nu mai aibă ce cata.
De demult, să făceau mari răutăţi, nu ca amu. Bunica povestitoarei spune că avea lîngă casă un stejar tufos; acolo sus îşi făcuse ea pat şi, cînd veneau turcii în pripă, se ascundea acolo; dar odată, fiind pripită, s-a suit făr' să-şi ia copilul. Copilul sta pe cuptor şi turcii, viind, au vrut să-şi facă obiceiul: să-1 ia şi să-1 puie în gard, în pari, unde şedeau pană mureau; aşa făceau cu toţi copiii; copilaşul acesta însă era măruţ, a început a bate din palme ş-a rîde la turci, ei, văzîndu-1, au zis că să-1 lese, să nu-1 strice, căci trebuie să fie în apropiere mama lui şi-1 va lua. A doua zi, au trecut pe acolo şi au întrat să se încredinţeze, dar copilul nu mai era.  Măria Ursu, Roşa
114
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA Cîntece
La fereastă mîndrei mele, Scriu-aş un răvaş cu jele, Să iasă mîndra să să spele, Dar cu lacrimele mele. Cînd eram odată fată, Ştiam floarea cum se poartă, Floarea se poartă sus de
frunte, Voivaş voinicel de munte. Peste o apă revărsată, Stau duşmanii şi m-aşteaptă,
Să mă deie la robire,
Să mă las de-a mea iubire.
Eu atuncea m-oi lasa,
Cînd oi lasa lingura,
Pălimarul clopotul
Şi preotul prohodul.
Noi atuncea ne-om lasa,
Cînd om prinde-a număra
Frunzuţa de pe stejar
Şi iarba de pe hotar.
Broscăuţi
*
Mărioara Banului Şede-n uşa raiului, Părul galbăn despletea Şi cu tatul său grăia.
- Valeu, nene, ce să fie, Că-mi vin turcii-n starostie!
- Draga nenei, te-a-nvaţa: Despleteşte-ţi cosiţa
Şi te du în grădiniţă
Şi te-ascunde-n românită.
Ş-incă turcii mi-au venit:
- Buna ziua, Banule!
- Mulţămesc, cuconule. Da poftim la noi în casă.
- Noi în casă n-om întră, Curţele-om încunjura
Şi peste Mărioara-om da, Ochişorii i-om lega Şi-n radvan o vom arunca. Mărioara că plîngea.
- Mărioara, draga mea, Mărioara, nu fi proastă, Că tu-i fi cucoana noastră.
- Decît cucoană la turci, Mai bine ospăţ la ştiuci!
Mahala
*
Lată-i frunza bobului Pe la moara vîntului, La curţele Sandului. Are Sandu-o fată mare, De frumoasă ce era, I-a pus numele Ilinca. Dimineaţa s-a sculat, Pe ochi negri s-a spălat, La icoane s-a-nchinat, Pe vaci în prour a mînat, Cofele-n mîni a luat, Cofele garofele, Faţa ei ca soarele, înapoi cînd s-a uitat, Tare s-a înspăimîntat Şi acas' a alergat.
- Ilincuţă, draga mamei, Ce aşa te-ai spăimîntat?
- In te uită înapoi, Că vin turci ca fluturii Şi negri ca cărbunii. Sandu porţele-a deschis Şi mesele a întins, Făcliele a aprins.
- Noi n-am venit să mîncăm, Da pe Ilinca s-o vedem.
- Şepte ani şi şepte zile De cînd Ilinca nu-i pe lume.
- Da unde aţi îngropat-o?
- în mijlocul cîmpului, Sub frunza macrişului. Turcii atîta au cătat Pană ce de dînsa-au dat Şi cozile i-au tăiat,
Şi mînele i-au legat, Şi cu dînşii o au luat. Ea-n apă s-a aruncat: Decît roabă-oi fi la turci, Mai bine ospăţ la ştiuci.
Roşa
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
115
Sus în vîrful Nistrului, Nu ştiu, îi pana corbului Or îi fata Sandului. De frumoasă ce era, După ea păgîni umbla. Ea dimineaţă se scula, Cofele-n mîni apuca, Turcii-n faţă mi-o-ntălnea, Zamfir' acasă fugea. Bine vorba n-au sfîrşit, Turcii-n poart-au poposit.
- Buna ziuă, Sănduleasă, Un' ţi-i fiica cea frumoasă, Cu ochii de-mpărăteasă? Or pe fiica ta mi-i da,
Or pe tine te-oi mînca!
- îi îngropată la fereastă, Ca o garofă frumoasă, Să-mi vie miroznă-n casă. Turcii dar s-au apucat, Cu cazmale au săpat,
De Zamfira n-au mai dat.
- Jupineasă Sănduleasă etc.
- Duceţi-vă în grădină, Sub o tufă de sulcină. Bine vorba n-au sfîrşit, Pe Zamfira au găsit, Cot la cot ei au legat-o Şi-n căruţ-au aruncat-o. Cînd la jumătate de cale, Unde era apa mare:
- Turcilor, păgînilor, Daţi-mi drumul minelor, Să-mi despletesc perişorul, Să-mi acopăr sînişorul. Decît sluga turcilor,
Mai bine ospăţ ştiucelor Şi mîncare racilor!
Botoşani
M-am uitat pe luncă-n jos Ş-am văzut un noruţ gros. — Draga mamei Ilenuţă, Acela nu-i noruţ gros, Dar sînt turcii, vin din jos. Maică-sa o împletea, O-mpletea ş-o despletea, Cu vîrste mîndre o-nvîrtează,
Cu lacrimi o picurează. Turcii la poart-au sosit, Prînzul gata au găsit.
- Banule, bun vi-i prînzu.
- Poftă bună la dînsu. N-am venit ca să prînzim, Am venit ca să-mpeţim, La Ileana dumnevoastră, De frumoasă, vestea-i
mearsă
Tocma-n ţara cea turcească. Pe Ileana s-o ducem în crucele drumului, Cheieriţă lăzilor, Crîşmăriţă buţilor, Drăguţă voinicilor. - Tîrziu ni v-aţi nădăiat, Că pe Ileana am dat: După spicul grîului, După marea Domnului, îi îngropată în grădină, Dup-o creangă de sulcină, Dacă nu-mi credeţi cuvîntul, Haideţi să v-arăt monnîntul. Turcii la drum au pornit, Da un cîne de turc bătrîn:
- In hai în casă ş-om întră, Pe Ileana om căuta!
... In ieşi, Banule, afară, Şi-i da mîna cu Ileana.
- Eu afară n-oi ieşi, Mă tem că m-ăţi omorî.
- Nu te teme, vin' la prag, Ca să vezi ce ţ-a fost drag. Ei afară c-au ieşit,
Pe amîndoi i-au omorît. ... în mijlocul codrului, Unde-i greu voinicului, Ileana că se ruga:
- Dezlegaţi-mi mînile, Să-mi despletesc cozile, Să-mi dezleg eu zgărdiţa, Să-mi jelesc pe mămuţa, C-atîta poamă de vie
Şi toat-a rămas pustie...
Berchişeşti
116
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Bătălia. Catanele
r- -
Are să vie vremea că, din pricina bătălielor, numai atîţia oameni vor rămînea, cît va cuprinde umbra unui stejar, şi acolo au să fie de toate liftele cîte unul, că nu se vor înţelege în vorbă, apoi între ei se vor lua şi iar se va prinde lume. Ion Pisarciuc, Roşa
Cînd are să fie bătălie, pe ceri se arată semne, să arată stele cu coadă.
Cînd e soarele roş la răsărit sau la asfinţit, are să fie bătaie. Visînd că baţi pe cineva, au să vie musafiri, să abată cineva. Impuşcînd de vei visa, auzi veste. Catană, oaste sau bătălie de visezi, auzi o veste.
*
Sf. Neculai e mare beţiv, dar are mare putere; la Sf. Neculai să roagă oastea cînd merge la bătălie, că Sf. Neculai şede calare pe tun- aşa să vede scris.
Pe Sf. Neculai şi turcii îl ţin şi s-a luat obiceiul în armată ca să se roage la sfîntul ce-1 ţin turcii. Ion David, Botoşani
Bătălia e claca lui Dumnezeu.
Dumnezeu, cînd are să fie bătălie, sloboade scrisoare din ceri pe mormîntul Domnului Hristos şi de acolo ia împăratul scrisoarea şi ceteşte şi face apoi bătaie. Andrei Motoc, Mihalcea
(Vezi: ca să împuşte cineva bine, voi. I, p. 287.) (Vezi: de cînd se ia de bunăvoie la catane, voi. I, p. 277.) Femeia de aceea trebuie să meargă în urma bărbatului şi bărbatul înainte, că pe bărbat îl iau la oaste, da pe femeie nu.
De demult, ca să vie catanele de bunăvoie la oaste, unul care era anume pus lua o găină friptă ş-o juca înaintea ficiorilor cîntînd din gură un cîntec vesel, în care le spunea să vie, căci la oaste găini fripte vor mînca şi vin bun vor bea şi bine vor petrece; şi care rîdea de cîntecul şi jocul acesta trebuia să se ducă. Petrea Beicu, Mihalcea Cine mănîncă găină luată din gura uliului, pe acela nu-1 iau la catane. Camena Cine are la sine basma de la mort, cu care e legat mortul pe sub fălci, iar nu-1 iau. Broscăuţi în Bucovina, de la anexarea ei cătră Austria, nu s-a luat la catane pană la 24 februar 1830 şi cînd au început a se lua, îi prindea cu arcanul, prin păduri, pe cîmpuri, pe unde erau ascunşi. Alţii fugeau peste graniţă, iar unii se sluţeau, îşi tăiau degetele de la mîni, ca să nu poată trage cucoşul la puşcă. Mai demult, pe cei înrolaţi îi trans-
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
117
portau în alte ţări, acuma sînt lăsaţi în loc. înainte, se luau la catane pe 12 ani, acuma, numai pe trei.
în România, s-a pus în aplicaţie recrutarea la 1864, în modul următor: călăraşii făceau 4 ani, infanteria - 5 şi trupa de schimb -7 ani. Azi, legea recrutărei e schimbată de la 1882, trupele permanente fac 3 ani, iar cele cu schimbul - 5 ani.
De la d-l Dimitrie Ivaşcu, Botoşani
Cîntece
Codrule frunză rotundă, Fă-mi şi mie o ţîr' de umbră, Pe toată lumea ai umbrit, Da pe mine m-ai scîrbit. Codrule, ce ţ-am stricat, Mare creangă ţ-am ciuntat? Scăunel mi-ai aşazat, Chicuţa mi-ai rătezat, Şi pin străini m-ai mînat, Şi m-ai băgat la cazarne, Ş-acolo mi-ai dat mîncare, Numai pită şi cu carne.
Ropcea
Codri, codri şi măi frate, De sileşte şi-nfrunzeşte Şi-ndeseşte-ţi crengele, Să ne uscam hainele, Să sărim cu berzele, Să rărim poienele. De-ar fi puşca de soc verde Şi compania de fete Ş-a mea mîndră căpitan, Aş mai cătăni vrun an.
Mahala
Furnză verde ş-o măslină, Treceam Prutul, apă lină, Treceam Prutu-n jumătate, Puica mă plîngea de moarte, Turcii mă-ntreabă de carte. Eu cartea de und' s-o scot, Dac-am trecut Prutu-not! Decît cu chivăra-n cap, Mai bine cu biru-n sat,
Decît cu puşca-n urdie, Mai bine cu sapa-n vie.
Mahala
Cîntec de pe cînd se prindea cu arcanul la oaste
(Din manuscrisul vechi al d-nei Rariţa Cantemir, Roşa)
Ah, ce vreme a sosit. Ah, aman, aman! Că pe noi ni-a rînduit Ah, aman, aman! etc. La oaste ca să mergem, Ţara noastră să lăsăm, Pin ţări streine s-alergăm. Lasă munca, deal şi vale, Lasă mila maicei sale, Să lăsăm tot binele, Să alergăm ţerile, în lume împrăştieţi, Ca nişte sărmani băieţi. Ah, ce mare supărare Bucovina acum are. Cei mai buni voinici să duc, Fără voia lor i-apuc, De părinţi se despărţesc Şi-n lume se năcăjesc. O, tu lume, lume mare, Tuturora de mirare, Dar acuma ce-am ajuns, Zile rele ni-au cuprins! Plîngeţi toate neamurile, Fraţii şi surorile, Că cu greu ne-om întâlni, Doar la noi de veţi veni.
Roşa
118
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cătănia
Mă duc, maică, la catane, Tu rămăi şi spală haine, Că ne mînă neamţu-n jos, Să aibă din noi folos. De ne-a ţine neamţul bine, Va avea folos din mine, De m-a ţine neamţul rău, Frunză şi codru-i al meu, Lacrimile-mi curg părău. Eu de lacrimi nu bag samă, Că le-oi şterge c-o năframă, Da mi-i jele de obraz, Că rămîne fript şi ars. Arde focu-n paie ude, Strig pe puica, nu m-aude. Strig o dată, de două ori, Mă-ntind la pămînt să mori. - Eu aud, bădiţa, bine, Da-i duşmanul lîngă mine, Cu şepte pistoale pline, Patru-n tine, trei în mine, Pentru-atît, că trăim bine. Ia să mergi tu peste sat, Să zică că ne-am lăsat.
Mihalcea
Nu mă blastama brăzdat, La catane m-au luat. La catane tare-i bine, Cine merge nu mai vine. Ni-or duce-n ţara străină, Ca să mor moarte haină, Făr' un capăt de lumină. Mori o moarte făr' de ceas, Făr' de pînză pe obraz, Plînge-mă, maică, cu jele, Mă strînge neamţu-n curele, Puşca şi oţelele îmi mănîncă şelele. Puşca şi tarnistra-n spate Mă scoate din sănătate.
Mihalcea
In ieşi, maică, la cărare1, Vine-al nostru cel mai mare, Cu cinci sute de catane, Nu-s cătăni, da-s moldoveni, Ficioraşi de mari boieri, S-au lăsat de boierie Şi s-au scris la cătănie.
Voloca
Frunză verde de mălai, Dragul mamei Neculai, El e dus pe 9 ai, S-a dus despre răsărit Ş-a venit despre-asfinţit, Faţa i s-a vestejit. - Bine, maică, ţ-a părut Cînd pe mine m-ai făcut, Dară cînd m-ai legănat, Tare rău m-ai blastamat. M-ai bătut cu bici de foc, Să n-am pe lume noroc, M-ai bătut cu bici de pară, Ca să mă ieie catană.
Roşa
Ghiorghieş de viţă mare, Te dau duşmani-n catane. Eu cu tine m-aş porni, Să ştiu unde tu-i muri. Unde-a fi steagul plecat, Acolo tu-i fi-ngropat Şi cu faţa spre părete, Şi-ncă arsă şi de sete, Patrontaşu ţ-a fi nănaşu, Puşculiţa, maiculiţa.
Roşa
De la deal de Straja Mare, Merge-un general calare Pe cinci sute de catane. Catanele merg jucînd Şi măicuţele plîngînd. Plînge-mă, maică, cu dor, Ţ-am fost fată şi ficior,
Cîntec vechi ce se cîntă în Voloca şi la nuntă. în oratiunele de la nunti sa vorbeşte de oaste etc. - Acesta îl cîntă flecâii peniru a se încuraja
DATINELE ŞI CREDINŢELE
Am scos boii din ocol. De arat, ţ-am arat, De grapat, n-am apucat, La catane m-au luat. în straie verzi m-au îmbrăcat Şi la drum m-au îndreptat.
Broscăuţi
Frunză verde stejărel, bis, Cînd eramu mititel, bis, Unde mă culcam, dormem etc. Da de cînd am crescut mare, Trupul meu hodină n-are, Nici pe-un drum, nici pe-o
cărare,
Primăvara-n postul mare Prind voinicii la catane. Sai, măicuţă-n paş mai tare, Şi mă scoate din catane, Că ţ-am fost mare odor: Ţ-am fost fată şi ficior. Păn' măicuţa a sărit, Scăunel mi-au aşazat, Chicuţa mi-au rătezat, La gunoi o-au măturat. Oi, săraca chica mea, Cum o strînge-o păsărea, Să-şi facă cuibşor cu ea. Sui, măicuţă-n deal la cruce, Şi îi vedea cum ne duce. Că ne duce ca pe boi Şi ne mînă ca pe oi Şi ne-a legat cot la cot, Să ne poarte pin norod, Şi ne-a legat cu tulpane, Să nu ne roadă la ciolane.
Roşa
De la deal de Straja Mare, Merg cinci sute de catane, Cătănele ne-nvaţate, Nu ştiu cu foc a se bate, Cătănele mănînţele, Nu ştiu rîndul la oţele. Plînge-mă, maică, cu jele, Că m-a strîns între curele. Plînge-mă, maică, cu dor,
POPORULUI ROMÂN 119
Că ţ-am fost şi eu ficior, De scos boii din ocol, De dus plugul la ogor, Ogor mare l-am arat Şi sacar-am samanat Ş-a strînge n-am apucat, La catane m-au luat. Şi-napoi cînd voi veni, Mîndra-n sat mi-a-mbătrîni, Coasa-n cui mi-a rugini. Mă doare, maică, în piept, De puşcă şi de bagnet. Mă doare, maică, în spate, De pustele încărcate, Şi mă doare sub picioare, De papuci cu ţintişoare.
Mahala
Doamne-ajută cucului Să zboare la cuibul lui. Ajută-mi, Doamne, şi mie, Ca să scap din cătănie. Cătănia-i jug de fer, Trag voinicii pană pier, Cătănia-i jug de piatră, Trag voinicii toţi deodată.
Ilişeşti
Of, puşcuţă, armă grea, Prăpădită-i viaţa mea. Of, puşcuţă strălucită, Viaţa mea cea prăpădită!
Broscăuţi
Primăvara-n postul mare
sau:
Marţi, în săptămîna mare, Merg voinicii la catane, Ca să treacă Dunărea, Cîte patru alăturea. Cat în apă, apa-i lină, Cat înapoi şi suspină, Că merg în ţară străină, Unde mor fără lumină, Făr' de lumină de ceară, Făr' de om dintr-a lui ţară,
07822133
120
Şi nici pînză pe obraz, Nici scîndură de sălaş. Că pînza-i de buruiene Şi sălaşul de nuiele, Acolo voinicul piere. Cine vede şi nu crede Să nu calce iarbă verde.
Strojineţ
*
Cum s-a desprimăvărat, S-a dat cucul la cîntat, Cîţi băieţi de sama mea, Pe toţi i-a cîntat cucu, Da pe mine ganguru, Mă duc, mamă, las satu.
- Unde mergi tu, băietele?
- Peste Prut, neamţul mă cere. Da tu, mamă, nu mă da,
Că ţ-oi arde inima.
Ropcea
*
Mă suii în deal la vie, Mă uitai în Molodie Cum şed casele pustie, Numa-n una-i veselie, Acolo este-un domn şi scrie, Ni ia faţa pe hărtie Şi ne scrie doi şi.doi, Şi ne tunde ca pe oi. Părul meu cel gălbior, La maiorul sub picior. Ia-mi-1, măicuţă, acasă Şi mi-1 pune-n buzunari Şi-1 scoate la zile mari, Mi-1 scoate la sărbători, Să-1 plîng-a mele surori.
Molodia
*
Pădure în doi ciungani, La pădure doi ciobani, Rag oiţele pe coastă, Că n-au ciobani să le pască. Rag oiţele pe munţi, Ciobanii-s la Cernăuţi, Şi oile umblă turbate, Zbiară că nu-s învăţate
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cu ciobani din alte sate. Mi-a trimes chica napoi, Să-mi năimesc ciobani la oi: Păn' ce eu voi cătăni, Oiele s-or prăpădi, Boii-n grajd or flămînzi, Părinţii-or îmbătrîni.
Broscăuţi
*
Cătănele tinerele Fac poronce tare grele, Pentru straie şi mîncare, Catana hodină n-are. Pentru bani ce cheltuieşte, Ce mănîncă nu-i ticneşte Şi ce be nu-i foloseşte, Se usucă ca un peşte.
Broscăuţi
*
Frunză verde trei castale, De la Odobeşti la vale, Merg recrutele catane. în urma căraţilor, Mamele recruţilor. Sui, măicuţă-n deal la cruce
Şi vezi Cuza cum ne duce,
Ne duce de dinapoi,
Ca pe-un tamazlîc de boi,
Şi ne tunde ca pe oi
Şi ne dă păru-n gunoi.
Părul meu cel creţişor,
La maiorul sub picior.
Ia-1, măicuţă, şi mi-1 strînge,
Şi-1 strînge în buzunare
Şi-1 scoate la zile mari,
Să-1 dezmierde fete mari, Fete mari l-or dezmierda, Mata nu te-i supară.
De pe lîngă Botoşani *
Cine-a stîrnit drumu-n jos Putrezi-i-ar trupu-n gros Şi ciolanele pe jos. Cine-a stîrnit căpitani Putrezi-i-ar trupu-n pari Şi pielea la dubalari.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
121
- Dragă, nu te supară, Că dacă m-oi libera, Tot pe tine te-oi lua.
Botoşani
S-au strîns fetele buluc Şi mă-ntreabă unde mă duc? - Lasă furca şi fuiorul, Haide-n casă la maiorul Ş-om da jalbă la-mparatul, Că ni-a pustiit tot satul. Noi, fete, am îmbătrînit, Mergem la călugărie, Lasă, Dumnezeu să ştie!...
De pe lîngă Botoşani
Ardă-1 focu Cernăuţi, Mi-a luat ş-al meu drăguţ. S-ardă căsărmele, Unde stau catanele, Să ardă şi cea din fund, Unde stau domnii şi tund!
Brăeşti
De cînd te-ai dus, bade, dus, Negură pe deal s-a pus, Şi pe deal, şi pe nuiele, Şi pe sprincenele mele. Şi pe deal, şi pe nuia, Şi pe inimioara mea. De cînd s-a dus bădiţa, Mi-i pustie uliţa. Mi-i pustie numai mie, Că s-a dus în cătănie Şi s-a dus să nu mai vie.
Dorna
De unde catana pleacă, Rămîne casa săracă.
Brăeşti
Măi bădiţă, cînd te-a tuns, Inimioara-n mine-a plîns, La catane cînd te-i duce,
Eu din ochişor voi plînge, C-am fost dragi de mici copii, Dar de cînd am crescut mare, M-ai lăsat streină floare Şi te-ai dus în oaste mare Şi te-ai dus pin neştiinţi Să te plîng-ai tăi părinţi. Ei să plîngă cît de tare, Nu-s c-a mele lăcrămioare, C-al meu glas cine-1 aude, Inima-ntr-însul răspunde, Că-i un glas de fată mare Şi cîntă cu jele tare, Că i-i drăguţu-n catane.
Mahala
Eu pe deal, mîndra pe vale, Busuioc mîndru răsare, Busuioc moldovenesc, C-am pus gînd să te iubesc, Dar mi-a spus o ardeleană Că te-ai scris, badeo, catană. Nu mi-i jele că te-ai scris, Mi-i jele că nu mi-ai spus, Să-ţi pun mîncare de-ajuns. Să-ţi pun mîncare de-un ban, Să-ţi fie, badeo, pe-un an. Cernută pin sprincenele, Frămîntată pin inele, Să ştii că-i în dor şi-n jele, Şi coaptă la inimuţă, Să ştii că-i de la drăguţă. M-ai iubit ca pe-o cucoană, M-ai lăsat ca pe-o vădană, M-ai iubit ca pe-o copilă, M-ai lăsat ca pe-o streină, M-ai iubit ca pe-o armancă, M-ai lăsat ca pe-o ţigancă.
Mahala
Pe pădurea rarâ-n jos, Trece puiul cel frumos, C-un căruţ de odolean, încărcat de magheran, Magheran de cel albuţ, îl pun pană la drăguţ. Că drăguţu mi-i catană, Nu prea vrea să-mi poarte
pană,
122
îi catană la Braşeu, Nu mănîncă ce-i dau eu. Numai găinuţă friptă, Pe dinuntru otrăvită, Din afară zugrăvită.
Ilişeşti
*
Pe pădurea rară-n jos, Trece-un voinicel frumos. Cînd păşe, pana-i clătere, Ochii şi gura-i rîdere. Bată-te-ar pustia, pană, Bădiţa-i jurat catană Pe trei ani şi jumătate, Ca să n-am dintr-însul parte. Nu socoată cineva Că cu dînsul s-or mustra. Că el anii i-a-mplini Şi-napoi tot a veni.
Ropcea
*
Frunză verde alămîie, Plîng ficiori în cătănie. Căpitanu-aşa le zice: C-aţi ştiut ficiori prea bine C-a să daţi mîna cu mine. în loc de curea cu bumbi, îţi purta puste cu plumbi, în loc de curele late, îţi purta puşti încărcate. Fetele-or purta zgărdiţi Şi voi puste şi cipiţi, Fetele-or purta mărgele, Flecăii, puşti şi oţele. Nu-ţi cosi prin grădinuţi, Nici nu-ţi merge la drăguţi, Nu-ţi cosi la iarbă verde, Nici nu-ţi merge-n sat la fete.
Brăeşti
*
Frunză verde de dudău, Plînge maica, plîng şi eu, Plîng pietrele pe părău. Frunză verde trei măsline, Plînge inimioara-n mine, Ca copilul de trei zile,
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Copilul plînge şi-nceată, Inima mea niciodată, Copilul plînge şi tace, Inima mea să desface. Frunză verde de-alior, Plînge-mă, mamă, cu dor, Ţ-am fost fată şi ficior, Ţ-am scos boii din ocol, Pe Galba şi pe Bujor.
Strojineţ
*
Frunză verde ş-un bănuţ, Pe drumuţ la Rădăuţ, Stau catanele rînduţ. Unul papuci văcsuia, Altul calul pregătea. Mă uitam din deal în vale, Vedeam maica cu mîncare. Maică, maiculiţa mea, Decît mă făceai ficior, Mai bine mă făceai fată Şi torceam şezînd pe vatră.
Părhăuţ Tămăiţă-ncrengurată, Fi-u-ai, maică, supărată, De ce nu m-ai făcut fată, M-ai făcut, mamă, ficior, Să fiu tatei de-ajutor,
Cînd eram de-ajutorie,
M-au luat la cătănie.
Am lăsat boii-njugaţi
Şi părinţii suparăţi,
Am lăsat boii-n tînjale
Şi părinţii plini de jale.
Şcheia
La Cernăuţul rotund, Unde voinicii se tund, Bată-te-ar pustia, neamţ, De tînăr m-ai pus în lanţ. M-ai pus în lanţ şi curele, Să cat la maica cu jele. Ieşi, măicuţă, păn' la cruce Şi vezi neamţul cum mă duce, Ieşi, măicuţă, păn' la poartă, Şi vezi neamţul cum mă
poartă,
Cum mă mustră şi mă-nvaţă
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
123
Şi de nu m-oi învaţă, Pumni şi palme-oi capata, Pumni şi palmi ca pitele, Ca la cai copitele. Legea ta de odolean, Toată lumea dintr-un neam, Numai eu, copil sărman. Legea ta de stejerel, Numai eu, un străinei. N-am nici mamă, n-am nici
nene,
Numai trupul meu cu jele. Săracul cucul bătrîn, Ş-a lăsat puii de chin. S-a întors cucu-ntr-o vreme, Săracii de puii nenii, Cum aţi trăit voi cu jele, Făr' de mamă, făr' de nene. Dar miluţa săraca Tot zbura din deal în vale Şi cara la pui mîncare. Tot la deal, bade, la deal, Păn' a creşte grîul rar Şi iarba toată şuvar.
Strojineţ, Nicoreac
Busuioc de pe cetate, Nu mă-nstrăina-mparate, Că n-are cine să mă cate, Surorele-s măritate Şi fraţii nu-s cu dreptate. *
La catane tare-i bine Şi m-or lua şi pe mine, Ş-oi muri-n ţară străină, Unde mor fără lumină, Şi n-am tată să mă cate, Da mămuca mea nu poate, De la frate n-am dreptate, Surorele-s mititele, Nu mă pot cata cu ele.
Zureni
Frunzişoară de dudău, Frate, frăţiorul meu, Nu mai pot de dorul tău, Aş veni că sor-acasă,
Căpitanul nu mă lasă. Pune-ţi, soră, mîna-n şele Şi-mi trage una de jele, Şi-mi trage una şi mie, Să te-aud din cătănie.
Ropcea
Frunzişoară de nagaTă, Ce ţ-am spus, maică, de-asară? Să-mi scoţi şaua din cămară Şi s-o pui pe prisp-afară, Că pe joi eu plec la ţară, Plec la ţara letinească, Să cumpăr pană domnească, Să mito pun în pălărie, Să mă-nvăţ şi eu a scrie. Şi mi-oi seri o hîrtiuţă, S-o trimet l-a mea măicuţă, De-a mai face vrun ficior, Să-i puie capul sub picior, Trupul să-1 zvîrlă-n părău, Să nu tragă ce trag eu!
Ropcea
Legea ta de drum bătut, Mulţi voinici ai petrecut, Am venit şi eu pe tine, Petrece-mă şi pe mine. Legea ta de drum de piatră, Cum mi-ai găsit tu altu tată. Legea ta de drum de-aramă, Cum mi-ai găsit altă mamă. Bată-1 Dumnezeu să-1 bată Pe maiorul de la Piatră, Că el, cît a maiorit, Mulţi voinici a cătănit Şi neveste a văduvit, Fete mari a-mbătrînit.
Cîntă cucu sus pe paie, Merg voinicii la bătaie, La bataie-mpărătească... Colo jos spre răsărit Este-un măr mîndru-nflorit, Cu crengele de argint. Cobori, Doamne, pe pămînt
5636
124
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Şi vezi neamţul ce-a făcut, Mulţi voinici a cătănit, Cătănit-au şi pe mine. Cine m-a făcut catană Nu-ş mai deie de pomană, Aibă casa racului Şi hrana gîndacului Şi zbuciumul vîntului Pe faţa pămîntului.
Horecea
Eu mă duc, puică-n catane, Tu rămăi şi spală haine Fără apă şi sopon, Numai cu lacrimi de om. Şi le freacă-n lăcrămele, Le usucă-n sîn la piele Şi le trimete-n calea mea, Pe-un puiuţ de rîndunea. De-i vedea steagul plecat, Eu-s în puşcă razamat Şi pin picior împuşcat, Da de-i vedea steagu-n sus, Să ştii, puică, că m-am dus Ş-am trecut ţara turcească, Părinţii să mă jălească.
Orăşeni, Moldova
*
Colo-n jos la răsărit,
S-aud dobele bătînd
Şi căpitanii mustrînd:
Hai, săracii voi flecăi,
Cum v-or tunde ca pe oi
Şi v-or pune doi şi doi
Şi v-or mîna ca pe boi.
Eu mă duc, maică-n catane,
Tu rămăi şi spală haine,
Şi le spală iut' şi bine
Şi le trimete la mine,
Şi le spală-n soponele
Şi le usucă la piele,
Şi le spală-n lăcrămioare
Şi le usucă la soare,
Şi le leagă-n basma neagră
Şi le dă pe Prut să meargă.
De-i vedea că să cufundă,
Fă colac şi mă comîndă,
Da de-i vedea că plutesc, Să ştii, maică, că trăiesc.
Voloca
De la deal de Straja Mare, Mor, drăguţă, mor. Merg catanele calare, Mor, drăguţă, mor. Ele merg cîntînd, jucînd, Măicuţele merg plîngînd, Plîng maicele şi jelesc, După fiii lor bocesc. Taci, măicuţă, nu mai plînge, Că din mine cură sînge, Cură sînge şi venin, Că la maica n-am să vin, Că-n ce ţară mă duc eu, Unde nu-i nici spic de grîu, Numai sînge păn' în brîu, Sînge de-a muscalului, Păn' în pulpa calului, Iar sînge de-a turcului Păn' la scara murgului.
- Căpitane Pavele, Unde duci catanele?
- Ia, le duc pană la foc, Că-s catane cu noroc, Cu norocul chiar în sîn, Că-s catane de român!
Roşa
A bătut doba de marş, Să meargă voinicii-n paş, Şi-i bătut drumul de marş, Nu-i bătut de car cu boi, Da-i bătut, recruţi, de noi. împărate, împărate, In fă pace, nu te bate, Că te-or ajunge lacrimile, Lăcrimele mîndrelor După ibovnicii lor. Lăcrimele maicelor După ficioraşii lor. împărate, împărate, In fă pace, nu te bate, C-au fost şi alţi împăraţi Şi n-au tuns cîte doi fraţi.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
125
împărate Pavele, Unde duci catanele, La focşor, sărmanele? Cătănuţe tinerele, Nu pot purta arme grele, Cătănuţe ne-nvaţate, Nu ştiu cu foc a se bate. Să ploaie ploaie cu sînge, Catana merge şi plînge, Batîr ploaie şi cu foc, Catana nu mai stă-n loc. Rău mă doare-n piept şi-n
spate
De puşcuţele-ncarcate, Rău mă doare subsuoară De-o haită de săbioară. Rău mă dor picioarele, M-au ucis pistoalele.
Mahala
Căpitane, căpitane,
Ia dă-mi drumul din catane.
Peste noapte ce-am visat:
Puicuţa mi s-a-necat.
Of, săracă catana,
Cînd îi vine poronca,
Cum azvîrle ciubota
Şi apucă papucu
Şi ia ţara de-a lungu,
Tot de-a lungu şi de-a latul,
Păn' ce-ajunge la-mparatul.
Tot merge şi tot merge,
La-mparatul popose.
Pe deluţul cel de soare,
Merge-mparatul calare,
Pe deluţul cel de munte,
Merg catanele recrute,
Tot merge şi tot merge,
Curele negre grije.
Ieşi, măicuţă, în deal la cruce
Şi vezi neamţul cum ne duce,
Şi ne mînă ca pe boi,
Şi ne tunde ca pe oi.
Pe viţa bostanului,
în ţara muscalului,
Pe viţa harbuzului,
în ţara franţuzului.
Ropcea
Auzi, maică, toacă, toacă, Ieşi afară şi te roagă, Şi te roagă cu matane, Să mă scoţi de la catane. De-i vedea că m-or lua, Să te scoli duminica Şi să-mi speli cămeşuica, In lăcrămioare mi-i spala-o, Şi în suspin mi-i usca-o, Şi la mine s-o slobozi: Pe şuierul vîntului, Păn' în ţara frîncului.
Stăi, puşcuţă, nu-mpuşca, Săgeată, nu săgeta. Şi tu, plumb, nu plumbura, Vine veste de la maica, Vine veste de la taica, Că mă duc într-o dugheană Să-mi iau o ţîră de cerneală Ş-o bucăţică de hărtie, Ca să scriu o cărţulie, în truspatru cornurele, Lăcrimele maicei mele. Maica pîne albă nu frămînte Şi pe mine nu mă cînte, Taica cai negri nu potcovască, După mine nu pornească. Frunză verde-o zurzulie, Am pornit la bătălie, Ne-am dus pin grîie, Păn' în frîie, Şi pin sînge, Păn' în pîntece. Rog, tată, pe Dumnezeu Să mă văd în satul meu Şi mă rog lui Dumnezeu: Să mănînc pîne cît de proastă, Numai să fiu în ţara noastră. De cînd pluguşorul am lăsat, Pîne dulce n-am mîncat, Numai prifonturi nesărate, Cu picioarele călcate. Aş mînca pîne cu neghină, Să nu trăiesc în ţară streină. Te rog, mamă, să-mi faci joi Turte moi,
Că m-oi întoarce-napoi.
Broscăuţi
126
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Foaie verde de măr dulce, Cînd eram mamei mai dulce, Neamţul mă jura pe cruce, Pe verde şi pe uscat, Vai, Alin, al meu bogat La catane l-au luat, Ziua bună ş-a luat: De la firul de păiuţ, De l-a lui dulce tătuţ, De la lună, de la stea, De la dulce maica mea, De la firul de ierbuţă, De l-a mea dulce drăguţă, De la grădina cu flori, De la fraţi, de la surori, De la strat cu busuioc, De la fete, de la joc. El din sat cînd a ieşit, Cu-a lui puică s-a-ntălnit, Rămăi, puică, sănătoasă, Pe trei ani mă duc de-acasă, Eu acolo că mă duc, Unde-i numai fir de iarbă, Care-i peste lumea toată, M-oi duce-n ţară străină, Unde mor făr' de lumină, Fără lumină de său, Făr' de om din satul meu, Fără lumină de ceară, Făr' de om din a mea ţară. Unde ardea focul mai tare, Vine-mparatul calare: Daţi, ficiori, şi nu mai staţi, Că de-aicea nu scăpaţi! Nu-ţi calea iarbă-n fînaţ, Nu-ţi ţinea fete pe braţ. Nici nu-ţi zice: „Draga mea, Vină pe genunchi colea." Catanele tinerele Şi tunur'le tare-s grele, Catanele durăiesc Şi tunurele huiesc.
Părhăuţ
Frunză verde trei castale, De la Cracova la vale, Este-un lagăr de catane, Stau în glid ca nişte brazi,
Tot în curele-mbracaţi, Cu ceacă cu cărpeneagă, Cum era neamţului dragă. La bătaie să porne, 'Nainte cu tunur'le.
- Daţi, flecăi, cu voie bună, Că ne scăpăm de curună! Da flecăii aşa striga:
- împărate luminate, împacă ţara, nu te bate, Că rămîn maice supărate Şi fete nemăritate,
Că te-or bate şi pe tine Lacrimile maicelor Pentru dorul pruncilor. Da-mparatu-aşa zicea:
- Voi ştiut-aţi, ficiori, bine Cînd aţi dat mîna cu mine: Nu-ţi mai cosi pin grădină, Nu-ţi mai mulge oi la stînă, Nu-ţi mai cosi pintre flori, Nu-ţi merge în şezători.
Şcheia
De la Bosnia la vale Merge-mparatul calare, Cu trei steaguri de catane, Cu cureli negre-nchingate, Şi cu pustele pe spate. Daţi, voinici, cu pustele, Merg plumbii ca muştele, Mai de-apoi cu tunur'le, Să sfărmăm festungur'le.
- împărate luminate, împacă ţara, nu te bate, C-au picat nenumărate, N-au rămas voinici prin sate, Au rămas maice supărate, Fete mari nemăritate
Şi neveste cu copii, Pline tot de datorii. Cîte doi copii pe vatră, Ei nu ştiu care li-i tată.
- Măi Petruţă din cotruţă, Un' s-a dus al tău tătuţă?
- 'A bătaie a dus, mămuţă! De la o femeie din Strojineţ, caria
îi murise bărbatul în Bosnia.
DATINELE ŞI CREDINŢELE
Cîntece vechi
Căpitanul ce merge la bătălie şi moare
Frunză verde ş-un dudău, Puicuţo, nu-ţi pară rău, Că rămăi în satul tău, Dar de mine-i foarte greu, Că mă duc în ţări străine, Unde nu cunosc pe nime, Numai murgul de sub mine.
- Murgule, murgule hăi, Nu ţi-i sete, or ţi-i foame, Or ţi-i greu dera mele haine?
- Nu mi-i sete, nu mi-i foame, Nu mi-i greu de-a tale haine, Dar mi-i greu de ce-aud eu: Aud Prutul borborosind Şi apele greu huind, Viaţa noastră-o văd sfîrşind!
Botoşani
Prutule, apă fecioară, Apa ta-i neagră cerneală, Să-mi caţi un condei de pană, Ca să scriu o hărtioară Şi s-o trimet peste ţară, Pe-un cal vînt de călărie, C-acolo ia bătălie, La bătaie, la jalău, La claca lui Dumnezeu, Acolo unde merg eu, Nu-i sacară, nu-i nici grîu, Numai sînge pănă-n brîu, Sîngele muscalului Păn' în pieptul calului, Şi sînge de-a turcului, Pănă-n pieptul murgului.
Iordăneşti
Prutule, apă vioaie, Face-te-ai neagră cerneală,
POPORULUI ROMÂN 127
Stuhul tău, o penişoară, Ca să-mi scriu o hărtioară, S-o trimet la mîndra-n ţară, Să-mi dea bani de cheltuială Şi straie de primineală, Ş-un cal bun de călărie, Ca să plec la bătălie, Unde nu cunosc pe nime, Numai puşca lîngă mine. Frunză verde de sacară, Eu voiesc să trec în ţară, Unde-i sînge păn' în scară. Sîngele muscalului, Păn' în glezna calului, Da sîngele turcului, Păn' în coama murgului.
Mahala
Viule1, pustiiule, Ce-mi faci malul tulburat Şi cu sînge-amestecat? Viule, pustiiule, Ce-aduci ploiuri şi butuci Şi căpestre de cai murgi, Şi trupşoare de voinici? Viule, pustiiule, Saca-ţ-ar izvoarele De sub toate malurile, Să-mi calc cu picioarele, Să-mi văd surioarele. Sorioara lîngă mine, Văd singur că nu i-i bine, Sorioara de la picioare, Văd cum inimioara-o doare.
Mahala
Oltule, cîne turbat, Ce vii aşa tulburat Ş-aduci ploaie şi butuci, Şi căpestre de cai murgi, Capetele de voinici, Care n-au mai fost pe-aici. Oltule, te-ai tulburat, Inimioara mi-ai sacat.
1   Povestitoarea esplică că „viule" e vîntul. în limba ruteană, cînd bate vîntul, se zice: „vie viter". Unui vînt mare i se zice „vehori .
128
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
- Măi Nicuţă, măi podar, Trage podul mai la mal, Măi Nicuţă, măi copile, Trage podul mai la mine, Să nu dau cu flinta-n tine, Că mi-i flinta ruginoasă Şi te-oi ajunge la oase.
Orăşeni, Botoşani
Cîntece nouă
Foaie verde merişor, Hai la deal, la delişor, Vine-o fată ş-un ficior, Ficiorul fluieră-a jale:
- Ce faci? fata întrebară. Ce fluieri, băiete-a jale,
Or ţi-i grea arma-n spinare?
- Nu mi-i grea arma-n
spinare, Ci mi-i greu de ce-aud eu. Frunză verde ş-o alună, Decît un tată ş-o mumă, Mai bine-o amantă bună. Frunză verde trei castale, De la Bucureşti la vale, Vine-un tren cu cinci vagoane, încărcate cu mantale Pentru trei batalioane, Acolo-i mantaua mea, Cu galoanele pe ea, Care am să mă-mbrac cu ea, Păn' la liberarea mea. Şi din urmă mai vin cinci, încarcate-s cu tunici Pentru regimentul cinci. Acolo-i tunica mea, Cu galoanele pe ea, Ce-am să mă îmbrac cu ea, Păn' la liberarea mea. Şi-n urma vagoanelor, Vine mama militarilor. Ni-a-mbraca-n mărgăritari, Ea ne-a dat la militari, Pe trei ani şi jumătate, Cu puşculiţa în spate. Cînd eram la recrutare, Eram mîndru ca ş-o floare,
Dar acum, la liberare, Sîntu negru şi uscat, Parcă-n puşcărie-am stat, Nebăut şi nemîncat.
D. Acsenti, Orăşeni *
Frunză verde doi bujori, Are mama doi ficiori Şi mi-i are şi mi-i creşte, Pentru oaste-i pregăteşte. Unde, maică, să mă caţi? La Tecuci şi la Galaţi. Dar dacă nu m-ăi găsi, Vină-ntins la Bucureşti, între curţele domneşti, Culegînd la floricele, Făcînd doamnei mănunchele.
Din Rus
Colo-n vale la fîntînă, Scrie-un voinic la lumină. Şi el scrie supărat, C-a avut o puică-n sat:
- Eu m-am dus la îmbrăcat, Puica mi s-a măritat. Atîta-s de supărat,
Cît ceriul de-nourat, Că pe mine m-ai lăsat, Ş-atîta-s de plin de jele, Cum îi ceriul plin de stele.
- Taci, nu plînge supărat, Că mai sînt puicuţe-n sat. Ceriu-i mare, stele-s multe, Alege-ţi, că ai de unde.
îi păcat la Dumnezeu, Eu vădană, tu flecău. Ce te legi de capul meu Ca fasola de harag, Ca boala de om sărac.
Voloca
înapoi din bătălie. Legende
Căpitane de judeţ, Nu-ţi mai face părul creţ Destul l-ai făcut o dată,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
129
Mi-ai oftat o vară toată, Că duşmanul s-a purtat, Ţie puica ţ-a luat. Eu am pus picioru-n scară Ş-am sărit în ceea ţară, Ca să-mi văd puicuţa iară Şi puicuţa mi-am văzut. - Na, puică, basmaua mea, Băsmăluţă de matasă, Pe mărgini cu aur trasă. Cît auru-a străluci, Să ştii, puică, c-oi trăi, Da după ce-a rugeni, Să ştii, puică, c-oi muri. Frunză verde măr rotund, Maica vineri m-a născut, Sîmbătă m-a botezat, Duminică m-am cununat, Luni la oaste m-au chemat, Marţi cu oastea am plecat, Miercuri carte mi-a picat Că mi-i puica bolnăvioară. Eu murgul mi-am închingat Ş-acasă mi-am alergat. Cînd la poartă mi-am ajuns, Poarta-n şepte mi s-a dus, Cînd în ograd-am întrat, Murgu-n două mi-a crăpat, Da maic-a ieşit afară:
— Poftim, ginere, devale, Rău îţi zace puicuţa-re. Eu devale m-am pornit, De lacrimi abia-am zărit. Cînd în casă mi-am întrat, Aş la pat mi-am alergat Şi puica mi-am întrebat:
— Tu ce-i bea, tu ce-i mînca, Doar de aice te-i scula?
— Mură neagră-n postul mare, Gheaţă rece-n zi de vară, De oare că te-ai tîmplat Ochii ţ-ar fi murele,
Faţa ţ-ar fi gheţurele.
Voloca
Frunzuleană de mohor, Plînge-mă, maică, cu dor. Ţ-am fost fată şi ficior, Ţ-am scos boii din ocol, Pe Boghean şi pe Bujor. La ogor că m-am pornit: Nici o brazdă n-am brăzdat, Cărticică mi-a picat. Cărticică-n cornurele, Acolo-s rănele mele. Cînd eu aii am împlinit, Drept acasă m-am pornit, Cînd ajungeam în drumul meu, întâlneam pe tatăl meu.
- Buna calea, moş bătrîn!
- Mulţămim, soldat strein!
- Moşule, ce-aş întreba? Este crîşmă-n sat or ba? Ba zice:
- Este chiar la casa mea, Să mărită nora mea.
- Moşule, da cine-o ia? Un ficioraş de viziteu1 Ca să n-aibă-n lume rău.
Staţi, meseni, nu vă stîrniţi, Numai murgu-mi priponiţi, Cu pripon de ibreşin, De la nevastă din sîn.
Strojineţ
Voinicel de vineri sara, Vineri sara l-a făcut, Sîmbătă l-a botezat, Duminică s-a cununat, Luni la oaste l-a luat Pe nouă ani şi nouă luni, Şi pe-atîtea săptămîni. „Joi, în săptămîna mare, Eu mă duc, maică-n catane, Să-mi ţii nevăstuica bine, Să mi-o ţii cu miez de nucă, De la noi să nu să ducă, Să mi-o ţii cu lapte dulce,
1. Variaţie: Moşule, da cine-o ia, Ficiorul lui Bezedea.
4131
130
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
De la noi nu s-ar mai duce." Nouă ani s-au împlinit, Voinicul acas-a sosit.
- Buna ziua, moş bătrîn!
- Mulţămesc, voinic strein!
- Departe-i de-aici crîşma?
- De la noi a treia casă, Se mărită nora-mea.
El la poart-a poposit, înainte i-au ieşit Şi cu oca l-au cinstit. „Cinstiţi-mă cu vadra, Că asta mi-i nevasta, De nu credeţi dumnevoastre: Ia, inele schimbatele, De la noi din degeţele!
Ilişeşti
*
S-a aflat şi s-a aflat, De la noi a treia sat: Vineri mă-sa l-a făcut, Sîmbătă l-a botezat, Duminică l-a cununat, Luni la oaste l-a luat. El a prins a se ruga, La fraitari şi la căprari, Ca să-i deie drumu-acasă, C-a uitat cartea pe masă, Cărticica necetită, Nevasta nespovedită. Drumu-acasă că i-au dat, Pe cal a încălecat Şi la puică a plecat. Dar s-a găsit un dus din lume:
- Hai, tu puică, după mine, C-al tău voinic nu mai vine, C-a întrat în bătălie.
Socrul s-a dus în deal la vie, C-aude că-i bătălie, Să nu să stîrnească vrun foc, Să fie printre norod. Se-ntălneşte c-un voinic:
- Buna calea, moş cu barbă!
- Mulţămesc, voinic de treabă.
- Haide, moşule-napoi, Ş-arată-mi crîşma-n sat la voi.
- Crîşma e în casa mea,
Să mărită nora mea!
El tare s-a supărat,
Cu picioru-n cal a dat
Şi-ntr-o fugă-a alergat.
Şi-n casă cînd a întrat,
El din gură a strigat:
- In, voi beţi şi voi mîncaţi,
Altă puică vă cătaţi,
Că asta-i puica mea ş-a mea
Şi a mea c-a rămînea!
lordăneşti
Vineri mă-sa l-a născut etc. Rămăi, puică, sănătoasă, Că de azi mă duc de-acasă, în nouă ani de n-oi veni, îţi dau voie, mărită-te. El anii ş-a împlinit, Ea de nuntă s-a gătit. El pe drum că a plecat, S-a-ntălnit c-un moş din sat:
- Ce te-aş ruga, moş bătrîn, Nu ştii o crîşma cu vin?
- Ba ştiu, că-i la casa mea, Că mărit pe nora mea.
El pe cal s-a-ncălecat Şi-ntr-o fug-a alergat, în casă cînd a întrat, Toţi mesenii s-au sculat Şi pahar i-au închinat, A mulţămi, a mulţămit, A cinsti, nu a cinstit. Dar mireasa s-a sculat Şi pahar i-a închinat.
- Aista păhăruţ l-oi bea, Că-i de la soţia mea!
Botoşani
*
Frunză verde bob năut, Vineri mama m-a născut, Sîmbătă m-a botezat, Duminică-n sat am scăpat, O puică mi-am căutat. Luni la oaste m-a chemat:
- Să-mi ţii, mamă, puica bine, Ca să nu uite de mine,
Cu colac în lapte dulce,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
131
De mine să nu mai uite. ... Eu din oaste am oblicit Că puica s-a logodit, Pe murg am încălecat, Tot din sat, în sat, în sat... De-un moşneag am-ntrebat Unde este nuntă-n sat?
— Este chiar la curtea mea, Să mărită nora mea.
El tare s-a spăimîntat, Cu picioru-n murg a dat, Apele s-au tulburat, în ogradă cînd a-ntrat, Cămărele au zurăit, Maică-sa afar-a ieşit Şi de mînă l-a luat, în cornul mesei l-a băgat, Vin cu oca i-a-nchinat.
— Mulţămesc de vinul tău, Dăruieşte-mi puiul meu.
— Puiul nu-i de dăruit.
— Doamne, mult am cheltuit Pană puiul mi-am găsit. Maică-sa l-a blastamat:
— Să-ţi pice ciolanele Pe toate hotarele
Şi ochii
Să-ţi scoată corbii.
Şcheia
Cîntecul soacrelor
Frunză verde măr domnesc, Of, împărate ceresc, Mai dă-mi zile să trăiesc, Cu mîndra să mă-ntălnesc, Să dau mîna cu mînuţa Şi guriţa cu drăguţa.
— Cu mîna stîngă ţinea,
Cu dreapta cruce-mi făceam. Trec cu oastea peste Prut, La curţele Săndulesei. Apa-i mare, vadu-adînc.
- Jupîneasă Sănduleasă, Dă-mi cheile de la cămară Şi-mi descuie cămăruţa, Ca să-mi găsescu mîndruţa!
Tinerel m-am însurat, La oaste mare m-au dat, Pe nouă ani şi nouă zile, La-mparatul m-au închinat Şi puicuţa mi-am lăsat. Cînd m-am dus, eu te-am
rugat:
Măculiţă, măiculiţă, Să iai sama de puicuţă. M-aş închina, m-aş ruga Să mă petreci dumneta Şi să iei şi puicuţa!
— Că ea, cînd acasă a venit, în papuci verzi s-a-mbracat Şi nu ştiu unde s-a-necat!
— Măiculiţă, măiculiţă, Dă-mi cheile de la pivniţă.
— Că fratele tău le-a luat Şi în foc le-a aruncat.
El toporu-a apucat, Uşa-n patru-a despicat Şi pe puica a aflat. Ea de-abia a cuvîntat:
— Nu pune mîna pe mini, Că-ndată m-oi răsipi!
— Puică, puiculeana mea, De ştiam c-a fi aşa,
Eu cu mine te luam Or pe mama omoram.
Ţureni
Şezi, puicuţă, lîngă mine,
- Valeu, bade, vin păgînii, Valeu, bade, ei-s în tindă!
- Stăi, puică, şi ţine uşa, Să mă-mbrac în straie verzi, De-amu, puică, nu mă vezi!
Ţureni
La poartă la Ţarigrad, Şede-un voinic supărat, Că tînăr s-a însurat Şi mai tînăr' a luat, Luni cu nevasta era, Marţi, la catane-1 lua. El maică-sa-i cuvînta: „Maică, măiculiţă mea,
44
132
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Să-mi ţii nevastuica bine, Doar ar sta pe lîngă tine, Cu mălai, cu lapte dulce, Doar de la noi nu s-a duce, Cu pîne de grîu curat, Cu vin roşu strecurat." „Dragul mamei pui de domn! Par' tu-napoi mi-i veni, Dumnezeu ştie ce-a fi!" Numai el s-a depărtat, Da soacră-sa o a-ntrebat: „Bată-te-ar pustia, fată, Că tu de cînd mi-ai venit, Apă-n litră n-ai luat, Nici curtea n-ai măturat." Da ea a plîns ş-a suspinat Şi apă-n litră a luat Şi-n curte mi-a măturat, Da ea în curte-o a-ncuiat! Cînd anul s-a împlinit, Şi ficiorul a venit: „Maică, măiculiţă mea, Unde mi-i nevastuica?" „Dragul mamei pui de domn, Este-un an, cum ai pornit, Şi nevasta ţ-a murit." „Măiculiţă, măiculiţă, Du-mă la a ei crucită." „Dragul mamei pui de domn. Este-un an de cînd te-ai dus, Multe vînturi au bătut Şi crucită ei s-a rupt." „Maică, măiculiţă mea, Du-mă la mormîntul ei." „Dragul mamei pui de domn, Este-un an de cînd te-ai dus, Multe ploiuri au plouat Şi mormîntul i-au spălat." „Maică, măiculiţă mea, Dar în fundul curţei mele Cine cînt-aşa cu jele?" „Ia, o roabă de ţigan, Şede-nchis-amu de-un an." „Maică, măiculiţă mea, Dă-mi cheia de la curea, Să văd roaba de ţigan Ce şede-nchisă de-un an, Că de cînd tu m-ai făcut, De ţigan roabă n-am văzut,
Ş-amu, după cătănie,
Ce are roaba să-mi vie?"
El cheile a luat
Şi în curte-a alergat,
Pe nevastă ş-a aflat.
„Draga mea, nevasta mea,
Ce să facem cu mama?"
„S-o legăm de-o coadă de cal,
S-o poarte vale şi deal,
Să-ncunjure satele,
Să se-nveţe soacrele
A cinsti nurorile."
(Să cîntă la nunţi.)
Mahala
Cucuie cu pană neagră, Cîntă la voinici să meargă. L-al meu ştiu că nu-i cînta, Cum a merge, l-or lua. Chica lui cea pieptănată Pe sub scaun e călcată. El a prins a lăcrăma, La maică-sa a se ruga: „Să-mi ţii bine puicuţa. Să mi-o ţii cu lapte dulce, Ca doară nu s-ar mai duce. Să mi-o iei de mînuţă, Să mi-o primbli prin
grădinuţă." A luat-o de mînuţă Ş-a bagat-o-n cea căsuţă. Ş-a luat cheia într-o mînă Ş-a azvîrlit-o-n cea fîntînă. El pen somn noapte-a visat Că puica i s-a-necat. La căpitan s-a rugat: „Căpitane Solomoane, In dă-mi drumul din catane, Mi-am uitat cartea pe masă La puicuţa cea frumoasă." El acasă c-a sosit, Puicuţa nu ş-a găsit. El a prins a suspina, Pe maică-sa a întreba:
— Ce mi-a făcut puicuţa?
- Puiule, drăguţul mamei, Tu dacă mi-i asculta,
Eu puica ţ-oi arata.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
133
- Lasă, nu mi-o arata, C-oi găsi-o eu cîndva. El o dat-a şuierat, Cheia i s-a arătat.
A descuiat căsuţa Şi ş-a găsit puicuţa.
- Cum ţi-i ţie, puică hăi? Or ţi-i bine, or ţi-i rău?
- Lasă-mă, nu mă-ntreba. Nici mi-i bine, nici mi-i rău, Of, aman sufletul meu!
A luat-o a săruta Şi iară a o-ntreba:
- Puică, puiculiţa mea, Ce să fac cu mama mea? Or s-o-mpuşc, or s-o înec?
- Las-o, n-o mai împuşca, Da nici apa n-o spurca, Las-o-n lume să se ţie, Mie soacră să nu-mi fie, Las-o-n lume să trăiască, Pe mine să nu mă
stăpînească. Ropcea
Dragostea
Pe cea coastă arsă,
Plouă de varsă,
Ş-aceea nu-i ploaie curată,
Dar i-amestecată
Cu lacrimi de fată,
De fată săracă,
La un ficior de domn dragă.
Domnu-a oblicit
Şi cu doamna s-a grăit:
Pe dînsul să-1 trimeată
La oaste domnească,
în ţara ungurească,
Ca să-1 prăpădească,
Iar pe dînsa s-o arunce
în mări adînce,
Tina s-o mănînce.
Ei la fîntînă s-au întâlnit
Şi s-au vorbit:
Tu, fată săracă,
Puicuţa mea dragă,
Na-ţi inelul meu,
Pe degetul tău,
Cînd 1-îi vedea negru şi smolit,
Să ştii că-s prăpădit.
Şi ea i-a dat năframa ei,
Albă şi spălată:
- Cînd îi vedea-o neagră,
destrămată, Să ştii că-s înecată! Şi au suspinat şi s-au
sărutat.
El a mers calea-n jumătate: Scoate basmaua s-o cate, Năframa era neagră,
destrămată:
- Ibovnica mea e-necată!
- Staţi, oşteni şi moldoveni, C-am uitat sabia acasă,
în cui, după masă. Oastea că l-a ascultat Şi-mprejur roată a stat, A venit păn' la jumătate de
cale.
întâlneşte un bătrîn:
- Buna ziua, moşule!
- Mulţămesc, voinicule!
- Ce s-aude pe-acole?
- S-a înecat fata săracă, Ibovnica ta cea dragă. S-a înecat într-acel loc, Unde-i verde berbenoc. El în mare s-a aruncat, Murgu-n poart-a nechezat. Doamna iute-a alergat:
- Ce nechezi tu, murgule? Unde-i stăpînelul tău
Şi cu ficioraşul meu?
- Stăpînul s-a aruncat Unde puica-i s-a-necat! Doamna o dată a strigat... Oamenii au alergat.
Ş-au strîns voade şi noroade, Hai pe dînşii ca să-i cate. I-au cătat ce i-au cătat Şi strînşi cuprinşi i-au aflat. Pe dînsul 1-au-ngropat în biserică la răsărit, Iar pe dînsa din afară. La capul lui a crescut nuc, Da la a ei, o lozioară.
134
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Nucul pe fereastă s-a-ntins, Lozioara a cuprins. Mama lui, cînd a aflat, A plîns şi s-a blastamat: - Să mă bată Dumnezeu, Ce-am făcut singură eu! Am stricat dragoste curate, Fără de-un fir de păcate. Cine strică dragostea Aibă pasul racului, Şi hrana gîndacului, Şi zbuciumul vîntului, Pe faţa pămîntului!
Mahala
(Un alt început spune că:) Ea păştea o vacă ş-o mînzată, Şi el, o herghelie de cai, Şi din păscînd şi din
întorcînd, S-au făcut ibovnicei.
Horecea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
135
(Variantă:)
Frunză verde de-alior, Fost-am eu un crăişor, Ca bradul pădurilor, Sus, la vîrful munţilor, Din vîrvuţul muntelui, Văd marginea tîrgului: - Rămăi, puică, sănătoasă, Ca o garofă frumoasă, C-acolo unde merg eu, Nu să află spic de grîu, Numai sînge pănă-n brîu.
Dintr-însul a crescut brad, Cît mănăstirea de nant, Da dintr-însa, o garofea Pe pămînt să întindea, Cu bradul se cuprindea Şi părinţii mi-i jalea.
Strojineţ
§ 11. Dochia. Mart
Baba Dochia zice că avea o noră ş-a trimes-o în mart după fragi. „Să te duci să-mi aduci fragi, că de nu, vai de pielea ta!" A trebuit nora să se ducă, plîngînd. De unde, mă rog, să iaie iarna fragi?! Merge ea, merge prin pădure, vede un foc şi lîngă foc, doi moşnegi -erau Dumnezeu şi cu Sf. Petrea. Au întrebat-o de ce plînge. Ea le-a spus... Dumnezeu i-a zis să ţie poala şi i-a aruncat o lopată de jăratec, dar i-a zis că păn' acasă să nu se uite. Cînd a ajuns acasă, erau fragi! „N-am zis eu c-au să fie!", zice baba. „De-amu mă duc şi eu cu caprele mele la păscut!" A mîncat fragi, s-a îmbrăcat cu 12 cojoace, ş-a luat furca-n brîu ş-a pornit. Dar Dumnezeu da cîte o furtună ş-apoi soare. Ea atunci se dezbracă de cîte un cojoc şi-1 întindea şi tot aşa, păn' s-a dezbrăcat de toate; şi cînd n-a mai avut ce mai îmbracă, a îngheţat.
Zice că sînt şi cojoacele ei undeva în munte şi este şi ea împietrită şi cură apă din trupul ei.
(Astfel să povesteşte atît în Bucovina, cît şi în Moldova. Dochia se află pe muntele Ceahlău.)
în Broscăuţi, se spune că baba ar fi zis nurorei cînd a trimes-o: „Toate nurorile aduc fragi soacrelor, numai tu nu-mi aduci." Iar nora-sa, după ce i-a adus, i-a răspuns : „Toate soacrele merg cu caprele, numai d-ta nu te duci."
Şi cum s-a dus, dus' a fost, n-a mai venit, în Burla, se adaug următoarele:
Gh. Bejan, Broscăuţi
Să ia baba, slabă, bolnavă cum era, şi porneşte cu caprele în munte. După ce a dezbrăcat toate cojoacele ş-amu era mai ca îngheţată, vede şi ea focul acela şi, mergînd, găseşte pe aceiaşi oameni pe care i-a găsit şi nora-sa. Oamenii i-au dat de mîncare, au încălzit-o la foc, da ea, în loc să fie mulţămită cu atîta, i-au venit alte nebunii în cap... a vrut şi bărbat! Atunci Dumnezeu a împietrit-o. Ea să nu fi zis vorba cea slabă, Dumnezeu n-o împietrea.
Zice că de demult, se cunoşteau şi furca şi caprele, dar acuma s-au sfarmat. Apa ce curge dintr-însa e Suceava.
Mihai Juravla, Burla
Dochia era tare frumoasă, dar şi mare lucru rău; după ce a stat de făcut rele, a rămas sfîntă. Din trupul ei curge apă. Catanele rîd, zic: „Iată ce apă bem noi!" O femeie din Şiret
Dochia, de demult, cînd s-a făcut lumea — zice că în ziua ei a fost cald - şi s-a pus de potrivă cu Dumnezeu, a zis că nu se teme de mart, că merge să îmbrînzască caprele, să le dea la păscut. Dar mart tot a dat ploaie cu omăt, 12 zile cît a mers ea, pană ce-a dezbrăcat toate cojoacele — tot le întindea pe ciritei — şi cînd a ajuns sus, a dat mart un frig noaptea ş-a degerat.
De la un ţigan din Mihalcea Baba Dochia s-a pus împotriva lui Mart cu sfadă, că ea-1 va birui. A luat caprele ş-a mers la păscut, cu furca-n brîu, şi tot culegea la brînduşi şi păştea caprele, nu-i pasa de vicol şi de furtună. Dar Mart, după vicol, da îndată soare, atunci ea se dezbracă de cojoc şi-1 punea să se usuce şi lua altul etc.
De la un ţigan din Broscăuţi Dochia s-a pus rămăşag cu Mart că nu are frică de el, ş-a luat 12 cojoace, dar Mart pe toate le-a rupt ş-a rupt-o şi pe dînsa, de curge amu apă din ea.
Mihalcea
Dochia a cerut la Dumnezeu să-i dea şi ei cîteva oi să le pască, să se facă şi ea cioban. Dumnezeu i-a dat — şi cînd a venit iarna, ea le-a dat cu a mocanilor la un loc. în primăvară, cum a văzut olecuţă de vreme, ea nu, că se duce cu oile... Ciobanii i-au zis: „D-ta, dacă vrai să mergi, du-te, dar noi nu mergem." Ea ş-a despărţit oiele ei şi s-a pus rămăşag că şi fragi va găsi, dar a degerat. — Ciobanul tot mai bine ştie treaba oilor.
Ion David, Botoşani
De la dl. profesor Ioan Sbiera, din Cernăuţi, aflu că în Horodnic, locul natal al D-sale, există credinţa că baba Dochia trăieşte în munţi şi că vara se coboară la şes să pască oile.
Dochia are 12 zile, numite „zilele babei", în care e timpul foarte schimbăcios; cînd e soare, cînd plouă, cînd e iar frumos, cînd ninge,
136
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
cînd furtună; aceste zile, dacă nu le face de ziua ei, le face pe urmă. Unii zic că „zilele babei" sînt 24: 12 înainte şi 12 pe urmă. In totul însă, sînt 40 de zile uricioase care se ţin de Dochia, între care sînt: „ale sturzului", „a mierlei", „a cucostîrcilor" (cînd vin), „a mieilor" (cînd se nasc, că nu e vreme bună) etc.
Dochia, de demult, avea numai 6 zile, dar pe urmă i s-au mai adaos 6, oile ei, după ce a împietrit-o.
în Botoşani, mai ales femeile îşi aleg mai înainte una din cele 12 zile - şi cum va fi în ziua ceea: ploaie mai multă sau frumos, ori furtună, aşa îi va fi traiul peste an.
în Roşa, cînd o femeie e încotoşmată tare sau mînioasă, i să zice în rîs că-i Odochia...
(Cînd cineva din bun s-a făcut rău, să zice că „ş-a întors cojocul pe dos", „a întors pe altă foaie". „Ce te zborşeşti?" să zice cînd cineva face o faţă posomorită, acră, mînioasă.)
Sfînta Varvara şi Odochia se ţin de furtuni, că dacă vei lucra în acele zile, tare se stîrnesc furtunele peste an. Mahala
în Stăneşti, pe Molniţă, dacă ninge tare în ziua de Dochia, iau o bucată de pînză ş-o scutur afară şi zic: „Eu nu scutur pînza, dar scutur răul de la casa mea, să se ducă cu iarna şi cu vremea asta rea, iar în casa mea, să rămîie linişte şi bine." Măria Gabora
în Mihalcea, spre Dochia, fetele fac unele vrăji pentru măritare, cum e aceea de-a asculta la uşi.
în Stăneşti, pe Molniţă, spre Dochia, fetele pun caiere în furcă şi care fată va mîntui mai degrabă, aceea se va mărita. Măria Gabora
Mărţişorul Dochia e cea întăia zi de primăvară.
în ziua de Dochia, se face mărţişor: un fir de matasă sau lînă roşă, împletucit cu alt fir alb, care apoi se pune la gît, pentru ca purtătoarea să fie rumenă şi albă peste an. Se poartă păn' în ziua de Sf. Gheorghe şi atunci îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireş înflorit.
în Mihalcea, de demult, era acelaşi obicei şi aţa o păstrau, ziceau că dacă e de la Dochia, e bună de diochi, şi se spălau cu ea.
Ziua I-a a lui mart, 11 şi 21 sînt zile rele şi fără de noroc, în zilele acestea să se ferească omul să nu înceapă nimica.
De la mama autoarei, Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 137
A. Toaia
în ziua de 1 mart se sfinţeşte toaia (aconitum napellus), se aduce preotul în grădină ş-o sfinţeşte, şi e bună or şi de ce, dacă te speli cu ea: de ură, de fapt, de boale. D-na Xenia Sevastos, Botoşani
Toaia e buruiană tare curată şi bună, ea în orce loc nici nu creşte. Unde este toaie, de aceea casă necuratul nu se apropie.
Toaia să o sfinţeşti de Paşti şi cînd e pentru un fapt, ceva, s-o iai de la icoane şi să te speli, că totul fuge.
Sau cum e înainte de Sf. Gheorghe, că umblă strigoaicele: să te speli cu toaie, că nu se pot apropia.
Demult erau strigoi de cei morţi, că veneau din mormînt la fete, şi numai cu toaie se apărau de ei. (Se va vedea povestea.)
Toaia şi de Iele e bună, să o porţi în cap or în brîu.
Ursana Filip, Mihalcea
Toaia e buruiană foarte gingaşă, din ea de-ţi va fura cineva o bucăţică, piere, că nu se ştie ce s-a făcut. E bună de fapt, să te speli de ură, de orce. Botoşani
Toaia e buruiană tare mare. Toaia, dacă vei pune un gînd şi pe gîndul acela s-o răsădeşti, numaidecît se împlineşte. Aceasta se face sîmbătă dimineaţă. Mergi — cu curăţenie, în schimburi albe, şi păzită de unele lucruri, cu pîne, sare, zahăr sau miere, baţi trei mătăni ş-o sapi sorocind-o; puind acestea în loc. Baţi iar trei mătăni, zicînd aceleaşi vorbe: „Eu te sorocesc cu pîne şi cu sare, cinsteşte-mă şi tu pe mine cu noroc etc." - pui şi în groapa cea nouă pîne etc, o răsădeşti şi baţi iar trei mătăni şi numaidecît ţi să izbîndeşte ce ai gîndit. Dar a o răsădi se poate numai toamna şi primăvara.
D-na Elisaveta Jemna, Cernăuţi
Afară de toaia aceasta de grădină, se mai află şi o toaie de cîmp sau de pădure; o plantă înaltă, cu frunza îngustă şi lungăreaţă, ca la răchită, din familia cruciferelor, cu floricica roză, în vîrful unei teci, care teacă, după ce se coace, desfăcîndu-se, interiorul e plin de puf. Această plantă, ce în Botoşani se numeşte toaie, în Costîna, lîngă Suceava, se numeşte „zburătoare", desigur din cauza pufului ce zboară din ea.
„Toiţă" se cheamă o altă cruciferă de grădină, cu floarea micuţă, albă, în vîrful tecei.
Toaia, spun în Botoşani, e „toiagul lui Domnul Hristos". E bună de băut şi de scăldat, în contra boalei „ceas rău" etc.
(Se va vedea la boale, voi. II*.)
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
138
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Despre zburătoare:
Pentru supărare, e bine să beai şi să te speli cu zburătoare; că ţi să schimbă gîndurile.
Zburătoarea e tare bună, pentru ură, pentru dragoste, pentru supărare, pentru orişice. Maica Domnului, după ce l-a născut pe Domnul Hristos, umbla pe cîmpi de ruşine, să se prăpădească; ş-a întâlnit pe împăratul Gavriil şi împăratul i-a dat o buruiană să se spele cu dînsa şi să beie. Ea, cum s-a lăut şi s-a spălat ş-a băut, îndată alte gînduri mai vesele i-au venit, toată supărarea i s-a trecut. A mers iar pe cîmp ş-a întâlnit pe împăratul Gavriil şi l-a rugat ca să scrie el buruiana aceasta, să fie pentru femei. Aniţa Haiddu, Costîna
*
Despre urzică şi hrean, ce se mănîncă în mart, s-a văzut voi. I, p. 240. Oamenii în săptămîna mare mănîncă hrean, căci Dumnezeu le iartă trei păcate, din cele mai mari.
B. Brînduşele. Maşteha-Pămîntului
Maşteha-Pămîntului scoate brînduşele în luna lui mart, cînd e frig afară, zice: „Du-te, du-te afară, ce şezi, c-amu-i cald, e soare!" De unde, în mart e cald! ?... Se zice la maştihele cele rele: „Nu fii aşa rea ca Maşteha-Pămîntului, care a dat brînduşa afară în mart"; cînd maşteha pedepseşte copiii barbatului.Cafinca Olăniţa, Broscăuţi
Cînd vezi o copilită gingaşă, blîndă, frumuşică, se zice: „Parcă-i o brînduşa." General
Toamna, cînd răsar brînduşele, acelea-s „bucuria morţilor, florile morţilor". întocmai cum ne bucurăm noi de brînduşi, primăvara, cînd le vedem întăi, tot astfel se bucură şi morţii de ele toamna. Brînduşa de toamnă e păcat s-o rupi. Broscăuţi
C. Maica Domnului
A fost o copilă săracă şi n-avea nici părinţi, nici nimica, n-avea unde să să pretulească1 (pitulească). Merge ea pe drum, merge, ia şi să pune să şadă lîngă o casă. Trece un boier pe acolo; o întreabă ce vrea, ea spune că ar merge undeva să slujească. Boierul cela avea şi el fete, gîndeşte: „Voi lua copil strein să-1 chinuiesc? Poate că copiii mei vor bate-o"... ia şi-i dă trei creiţari să-şi cumpere ceva de mîncare. Fata vra să se ducă, trece o doamnă. „Fată, zice doamna, nu-i veni tu la mine la slujbă?" - „Cum n-aş merge, zice fata, voi merge!" „Bine, zice doamna, la mine de mîncat vei avea de ajuns, de îmbrăcat tot
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
139
1. (Cuvînt slav: „pretulete" ase tupila.)
aşa, ţ-oi plăti bine, numai cît să-ţi faci lucrul tău şi să fii cu priinţă." Da fata, numai tremura inima într-însa de bucurie cînd auzea; şi i-a dat Dumnezeu putere c-a putut zice: „Cum să nu fiu eu cu priinţă d-nei, dacă-mi dă de toate cele şi eu îs aşa de săracă; pe cine altul să-1 ascult?!" Aluat-o doamna (aceea era Maica Domnului) ş-a dus-o acasă la dînsa în ceri, pe un deal, într-un palat aşa, ca o mănăstire. A dus-o înuntru. Fata întăi, cînd a ajuns, a început a plînge, nu ştia la ce merge, gîndea că cine ştie ce vor face cu dînsa acolo; Maica Domnului i-a dat o odaie şi i-a zis: „Iată, aice ai să şezi; mîncare ai, toate ai" - şi i-a arătat o mîţă, un mieluţ ş-un căţel: „Iacă, pe aiştia ai să-mi grijeşti, să-i scalzi şi să-i piepteni, să le faci mîncare şi unde vor vrea ei să meargă să se joace, să te duci cu dînşii; numai cît să ştii: aici sînt două drumuri, pe drumul acela n-ai să te duci." — în curte erau 12 odăi. „Şi în aceste 6 odăi, poţi să mergi, dar în celelalte 6, nu." Fata a zis că va asculta, doamna s-a luat şi s-a dus la Viana, cine ştie unde. Fata grijea căţelul, mîţa şi mieluţul şi mergea la primblare cu dînşii, pe urmă venea iar acasă şi-i era tare bine. Da într-o zi, gîndeşte ea: „Oare de ce a zis doamna că în odăile celelalte să nu mă duc, ce să fie acolo? Am să mă duc să văd, doar n-am să-i fur nimic; dacă-mi fac treaba mea, ce-mi poate zice?" A mers ea într-o odaie, în alta, vede o ferestuică, merge şi să uită pe ferestuica ceea şi vede înuntru soldaţi morţi; vede pe împăratul acela care a fost întăi pe lume. Cum i-a văzut, s-a făcut o pată pe-un deget, de la mîna dreaptă. Mai vede pe altul, i se face şi altă pată. Vede pe împărăteasa, iar i se face. Vede pe copiii împăratului şi vede bătălia lor. A fost văzut bătălia ce a fost întăi pe lume. - Cînd să uită la mîna ei, vede că avea pe toate degetele pete. A fugit degrabă de acolo; nu zăbavă vreme, vine şi doamna acasă. - Ea ţinea mîna ascunsă sub strai, - „Ei, fată, ai păzit mieluţul şi mîţa şi căţelul, le-ai dat de mîncare, i-ai grijit?"- „Le-am dat, i-am grijit, aşa cum a spus doamna." Cheamă şi pe căţel: „V-a grijit, v-a hrănit, v-a ţinut bine, nu v-a bătut?" - „Nu." - „In ia şi rădică tablaua asta de aice ş-o pune colo", îi zice Maica Domnului. Ea scoate mîna s-o rădice. „Da la mînă ce ai?", o-ntreabă. - „Ia, nu m-am spălat vro două zile şi m-am tăvălit." — „Nu-i drept, tu n-ai ascultat ce ţi-am spus eu; amu trebui să te duci, dacă nu mi-ai fost cu priinţă!" Fata cade în genunchi şi începe a plînge s-o ierte... „Nu se poate, zice Maica Domnului, trebui să te duci..."-. Ş-a dat-o în altă casă, deoparte. I-a plătit ce a fost al ei şi s-a dus. Amu ea avea bani, avea straie, avea de toate, dară nime hu să uita la dînsa şi casa ei care încotro o încunjura. De aceea sîntem noi păcătoşi: că omul are bine, are de toate şi nu s-a putut rabdă să nu se uite acolo unde i-a zis!
Merge doamna să-şi caute altă fată. Ajunge într-un sat, găseşte una, că numai atuncea îşi îngropase părinţii şi n-avea pe nimene, n-avea o îmbucătură ce mînca. „Fată hăi, nu-i veni la mine?", o întreabă doamna. „Vei avea de toate celea, de mîncat, de îmbrăcat, şi bine ţ-oi plăti, numai să-mi faci treaba care ţ-oi da-o şi să-mi fii cu priinţă: ce ţ-oi zice eu să nu faci, să mă asculţi." „Cum să nu-i fiu eu doamnei cu priinţă, dacă doamna m-a ţinea şi mi-a da de toate celea;
6647
140
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mă duc..." O ia Maica Domnului ş-o aduce şi-i arată ş-acesteia tot aşa. Maica Domnului iar să duce ca la Viana şi zăbăveşte mai bine de-un an or doi, cît va fi zăbăvit. Ea îşi făcea trebile ei, după ce gătea în casă de spălat şi de grijit, lua căţeii şi se ducea cu dînşii pe toloacă, la primblare. Merge ea într-o zi pe drumul oprit şi se uită la joc, da un flecău vra să se apropie de dînsa. „Haidem acasă, zice ea la căţel, că mă tem să nu se anine careva de mine." „N-ai grijă, zice căţelul, că eu îs mai mare peste tine, eu te păzesc." Cînd s-apropie flecăul şi vrea s-o cuprindă în braţe, da mîţa începe a morăi şi a-1 stupi - da cînele: hîrr..., că amu acela nu se mai putea apropia, îi era mîna scurtă. Să iau ei şi se duc acasă. Fetei acuma tot una flecăul acela îi era în gînd: „Cine ştie, poate acela-i norocul meu, partea mea, poate m-a lua şi voi fi norocită. Aici, la doamna asta, eu ştiu cît am să slujesc? Dar dacă voi fi la casa mea, tot îmi va fi mai bine..." Amu ei îi părea rău că nu l-a lăsat să se apropie de dînsa; gîndeşte ea în gîndul ei: „îi eram dragă, că venea cu amîndouă mînele întinse la mine, dacă din pricina lor nu m-a putut cuprinde! De-ar veni alta duminică, iar am să mă duc..." Cum vine duminica, ea merge la căţeluş: „Căţeluşule, haidem şi astăzi acolo, că vreu să vorbesc cu flecăul cela!" Căţelul îi zice: „Nu merge, că n-a fi bine!" Merge la mîţă: „Mîţă, hai ş-om merge iar acolo, că vrau să vorbesc cu flecăul acela!" Mîţa, cum e mîţa: închide ochii... „Mieluţule, ce zici tu, să mergem acolo, să vorbesc cu flecăul. Hai să mergem!" Mieluţul spune: „Dacă nu vrai să asculţi pe d-na şi pe noi, fă ce ştii!" Să duc ei; fata vorbeşte cu flecăul, vine acasă, da amu era nebună după dînsul; ştii d-ta, cînd i să bagă cuiva aşa o minte în cap!... Vine doamna ceea, o întreabă ce-a făcut,... de-a ascultat? Ea acolo nu îmblase, gîndise: „Ce am să cat, dacă eu am de toate celea, de ce să nu-mi păzesc treaba şi să nu ascult pe doamna?", mîna ei era curată, numai atîta a fost greşit, c-a mers pe drumul celalalt ş-a fost vorbit cu flecăul acela. Doamna îi zice şi ei să rădice tablaua şi s-o puie pe masă; — n-o poate. „Ia-o cu toate puterele!" A apucat-o cu toată puterea şi de abia s-a dat tablaua rădicată. „Vezi, zice doamna, c-ai greşit şi tu; de-amu trebui să te duci!" S-a pus ea în genunchi, a început a plînge s-o ierte, că ea n-a făcut nimica decît a vorbit cu flecăul. - „La noi, zice ea, aşa e moda. Ce fel de fată-s eu, dacă n-oi şugui, n-oi vorbi c-un flecău; fata doar trebui să se mărite; am gîndit şi eu că m-oi mărita!" „Apoi dar tu-i fi gospodină, dar du-te" -şi i-a dat altă casă, deoparte de curtea ei.
Vede Maica Domnului că e greu de găsit o fată cu priinţă. Merge mai departe să-şi caute slugă. Să duce cine ştie unde şi găseşte o copilă flămîndă şi goală sub un gard. Dar aşa de frumoasă şi cură-ţică.— „Fată, nu-i veni tu să mă slujeşti pe mine?" „Ba m-oi duce, de ce nu, că eu pot lucra, măcar că arăt aşa de slabă, dar cînd mă pun la lucru, am putere!" Şi îndată fata s-a simţit mai mare, mai voinică şi îmbrăcată. Atunci a văzut ea că doamna asta trebuie să fie ceva mare, dacă s-a prefăcut ea aşa degrabă, că era parcă alta. O ia ş-o duce, da trec printr-o grădină şi vede fata nişte pere: „I, ce pere bune-s aiestea!" „Da de unde ştii tu că-s bune? In ia una şi-i vedea!"
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
141
Cînd a muşcat, a văzut că-i amară. „Dacă-i asta aşa, apoi lăcomie pe lume nu-i." Amu păn' acasă, a ştiut ce-i pe lume; a ştiut cum să păzi. Gîndeşte ea: „Ce folos am avut c-am mîncat-o? Numai gura mi-am amărît." S-a dus cu d-na acasă, i-a arătat şi ei odaia şi lucrul ce are să facă şi i-a zis să nu meargă în celelalte odăi ş-a lăsat cheia la dînsa; pe urmă, s-a dus ş-a lasat-o pe fată singură. Fata îndată a luat cheia ceea ş-a azvîrlit-o într-un săltări, între nişte lucruri, să n-o mai vadă, ş-a închis-o acolo şi s-a apucat de treabă. îşi căuta de lucrul ei, nu mergea nicăiri, aşa a stătut ea vro două sptămîni în casă. Mieluţul a început a plînge: „Eu vreu să mă duc să pasc, să mă primblu, noi nu sîntem închişi aice, noi sîntem slobozi, avem voie să mergem unde vom vrea." Căţelul iar: „Eu vreu să mă joc, să alerg." Mîţa: „Eu vreu să prind şoareci!" Ea a luat şi i-a dus pe un deal, a îmbiat ce au îmbiat: „De amu, haidem acasă, zice fata, că eu trebui să fac focul, să vă scald, să vă fac de mîncat!" Au venit ei. Ea măcar că acuma avea de toate, dar nu uitase ce a fost; ştia că acele toate bunătăţi le are de la stăpîna-sa, dar ea tot rămînea cea săracă; să răfuia cum a fost de-acasă, nu cum e aici, şi să păzea să nu piardă slujba. La cîtăva vreme, a venit şi doamna, a chemat pe ieduţ şi pe mîţă şi pe căţel de i-a întrebat cum i-a ţinut.
„Bine", au zis ei. „Rădică tablaua asta!" Ea îndată a rădicat-o Atunci ea ş-a dus aminte de cheie ş-a început a plînge, că s-o ierte, c-a fost închis cheia într-un săltări - ş-a scos şi i-a dat-o Maicei Domnului. Maica Domnului s-a bucurat. „De-amu, zice doamna, tu ai şezut la mine 6 ani, ţi se cuvine să-ţi dau un dar. Ia şi cheamă şi pe celelalte fete." O cheamă pe cea dintăi, ce n-a ascultat... „Şi tu ai stat 6 ani la mine, să cuvine să-ţi dau şi ţie ceva." — „Apoi mi s-ar cuveni, zice ea, că eu am ascultat pe d-na ş-am lucrat toate cele cîte mi-a zis, gîndesc că mi-a da ceva frumos!" Maica Domnului i-a arătat o ladă. „Ia lada asta şi te du în satul tău." S-a dus - ş-a început a se lăuda că e bogată şi are de toate, doar s-ar mărita. Ajunge la neamu-rele ei şi deschide lada: da din ladă, cînd au început a ieşi la şerpi, şopîrle, broaşte, toţi din casă au fugit. Cheamă Maica Domnului şi pe cealaltă. Aceea ardea să se mărite. „Te-am chemat să-ţi dau ceva, fată, că m-ai slujit 6 ani." — „Apoi, doamnă, mi-ţi da ce vă veţi îndura, că m-aş mărita." - „Ia-ţi lada ceea." Ş-a luat şi ea o ladă şi s-a dus acasă. Cînd a deschis, jumătate de ladă era cu aur şi argint, da în jumătate era şi la dînsa broaşte, şopîrle, dar mai mici, ş-au ieşit din ladă. Amu, asta s-a măritat ş-a fost gospodină.
A chemat-o şi pe a treia: „Vină şi ţi-i lua şi tu o ladă, a zis Maica Domnului, pentru că m-ai slujit cu credinţă." „Eu ştiu dacă am slujit aşa cum trebuia?", zice fata. „Poate slujba mea nu plăteşte nimica!" A luat Maica Domnului şi i-a dat şi ei o ladă şi i-a zis ca să se ducă.
Ea a luat lădiţa subsuoară şi s-a dus în ţara ei. Lădiţa ceea, unde o punea jos, de-i trebuia mîncare, îndată avea, de-i trebuia casă, s-o fi pus pe apă, s-o fi pus în mijlocul pădurei, îndată se făcea palaturi şi cine ar fi vrut ea îi venea dinainte; dar ea nu ştia încă ce-i într-însa, n-a fost deschis-o, s-a dus aşa cu dînsa păn' la o mătuşă. Cînd a ajuns
142
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
acolo, s-a dat ca o străină lîngă uşă. „Vină mai aproape şi te dezbracă şi te-i încălzi, îi mînca." Acolo, la mătuşa-sa, era aşa, ca un otel, şi în cealaltă casă erau domni şi jucau cărţi, sfătuiau. A văzut-o unul şi vine de-o întreabă cine-i ea, de unde e? „Ia, îs o fată săracă!" „Da în ladă ce ai!" „Sărăcia mea!" „Da de unde vii?" „De la o doamnă, am slujit şi mi-a dat straiele şi lada asta." Domnul acela să duce şi le spune la ceialalţi: „Ian uitaţi-vă şi-ţi vedea ce fată frumoasă e dincolo!" „Eu sînt boier cu 10 moşii, m-oi uita la o fată ca aceea?", zice unul. „Dacă ea singură plăteşte 20 de moşii." Altul se uită şi zice: „Eu am 30 de moşii şi, măcar că e săracă, o voi lua." Merge la mătuşa fetei şi-i spune s-o întrebe că nu s-ar mărita? Ea atunci a început a plînge că ce-i trebuie ei măritat, ea e fată săracă, să se mărite şi pe urmă încă să năcăjască cu copiii... Matuşă-sa a început a-i zice că trebui să se mărite. „Doară nu-i fi babă, să te pun pe cuptor." — „Arată, zice mătuşa-sa, să vedem ce ai în lada asta?" Cînd a deschis lada, s-a luminat toată casa, acolo era numai aur, argint şi pietre scumpe, că lada ei făcea mai mult decît toate moşiele boierilor celora. Ea, cît e lumea şi pămîntul, avea să înoate în aur şi argint!
A doua zi, se scoală acei trei domni dimineaţa. „Cum ţi-i ţie?", întreabă unul. „Eu toată noaptea n-am dormit." „Da ţie?" „Eu toată noaptea am visat-o!" „Da ţie?", întreabă pe al treilea. „Eu gîndeam să zbor la dînsa." „Hai ş-om cere-o!" Să duc la mătuşa ei ca să se puie pe lîngă dînsa, s-o facă să meargă. Ea zice că după boieri nu s-a mărita. „De ce să nu te măriţi, că boierii au avere, destul tu eşti săracă." „Ş-apoi dacă sînt săracă, dar eu pot să slujesc şi să fiu de vrun ajutor, da boieriul ce poate? El e numai pentru dînsul, eu vrau să fie şi pentru alţi oameni, să-1 aibă lumea în samă, să-1 cunoască, să fie şi la împăratul de vro treabă şi la Dumnezeu, că averea astăzi este şi mîne nu-i, şi rămîne sărac, dacă n-are minte de-ajuns. Ş-apoi dacă ei sînt boieri... dacă eu îi văd că n-au destulă minte!"... Cînd au auzit ei aşa, doi s-au şi dus chiar, da cel al treilea era mai cu minte. A întrebat-o că ce să facă el ca s-o poată lua? Ea a zis că să facă pe moşia lui vro visterie ceva, să facă o velniţă, să hrănească boi, să vîndă, să facă negoţ cu împăratul, să-1 ştie lumea; ş-atunci s-a duce după el, altfel nu.
Acela, cum a auzit, s-a dus păn' la împăratul ş-a căzut în genunchi, că vrea să vorbească cu dînsul. împăratul zice: „Bine, ce ai să-mi spui?" „Este o fată săracă, aş vrea s-o iau şi nu pot ajunge păn' la dînsa; ea vrea ca eu să fac velniţi, să fac berării, să îngraş vite, să fac negustorii, să fiu de ajutor şi pentru împăratul şi să mă aibă lumea în samă, să vorbească de mine; am venit să mă rog, înălţate împărate, să-mi ajuţi, că de nu mi-i ajuta, îmi fac samă; să mă înveţi ce să fac." împăratul a spus că-1 va ajuta, dar a întrebat — cine-i aceea ce nu vra să se ducă după dînsul? — „O fată săracă!"
îndată împăratul a bătut telegraful după dînsa să i-o trimeată acolo. Ea a venit cu lădiţa subsuoară. La împărăţie, aveau poroncă ca s-o lese să treacă cum va veni. „De ce nu vrai să te duci după boieriul ista, că e bogat?" „Eu nu i-am văzut bogăţia, dar vreu să fie om, să aibă meşteşugul lui." „Da în ladă ce ai?" I-a arătat lada.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
143
„Rădică de jos lada asta, că ea face cît împărăţia mea." A chemat-o şi pe împărăteasă ş-a stat cu dînsa de vorbă ş-a rămas din ceasul acela în curte. La toţi li era dragă, dar nime n-o cerea, că ea era cu acela logodită. El a tot făcut fel de fel de lucruri, doar ar putea-o lua, ş-a murit aşteptînd-o - iar ea a rămas aşa sfîntă şi nu s-a mai măritat. Aşa i-a fost ei menit, să fie sfîntă. Asta nu-i poveste, da-i chiar adevărat. D-l Dumitru Volcinschi, Ropcea
D. Vremea Omătul şi nourii cu fulgerile
A fost o femeie şi avea două fete. într-o zi, ş-au aşternut fetele pe fîntînă şi s-au pus la tors, da fata cea mai mare a scăpat nu ştiu cum ghemul în fîntînă. Cînd a venit acasă, mă-sa a început a o ocărî, că să meargă numaidecît să caute ghemul, că de nu, o bate; ea a luat şi s-a dus. A întrat în fîntînă, acolo a dat de un cîmp cu flori. Florile acele au vorbit la dînsa: „Ia şi tu, fată, cîteva flori, că sîntem frumoase." Ea a luat. - S-a mai dus şi a ajuns la un cuptor cu pîne. Pitariul i-a zis: „Ia o pîne şi jumătate, să ai pe drum!" — A ajuns la baba Dochia: „Ce-ai venit, fată?" „Am venit să-mi caut ghemul!" „Ghemul este la mine, eu ţi-1 voi da, dar şi tu să-mi faci o treabă; na-ţi pernile acestea să-mi scuturi", şi i-a dat 12 perne. Ea a scuturat pernile, da acele erau cele 12 cojoace ale ei. Cînd le-a scuturat, s-a făcut un omăt şi a venit un vînt mare, a luat omătul şi l-a dus prin lume.
Dochia i-a dat ghemul şi cînd a ieşit ea de-acolo, la poartă a venit iar vîntul şi a suflat-o toată cu straie de aur; una peste alta şedeau pe dînsa. Ea a mers acasă şi mă-sa, cînd a început a o dezbracă, era
numai sălbi de aur.
A luat şi s-a dus şi cea mai mică la fîntînă şi a scăpat şi ea ghemul şi s-a dus să-1 caute. - A găsit şi ea cîmpul şi a rupt singură flori. Pe urmă a ajuns la cuptor, dar acolo erau numai pietre. „Ia o piatră şi jumătate", i-a zis pietrarul. A ajuns la Dochia şi ea i-a zis: „Eu ţ-oi da ghemul, dar ia şi-mi scutură ţolurile acestea" şi i-a dat nişte lăicere. Cum le scutura, ieşea aţa şi a venit un vînt şi a dus-o. Ţolurile acele erau nourii, da din aţa ceea se făceau fulgerile.
Pe urmă, ea s-a dus acasă şi cînd a ieşit pe poartă, vîntul a suflat-o şi a îmbracat-o toată în fier şi smoală. „Vezi că tu nu eşti cu noroc ca astalaltă", i-a zis mă-sa, şi a doua zi a murit.
D-ra Teofila Nastasi, Şiret
Era o babă şi un moşneag şi amîndoi aveau cîte o fată. Pe fata moşneagului, întruna o trimetea baba să meargă la slujbă la Dumnezeu, dar ea nu vrea. într-o sară, a trimis-o după un chibrit or după oleacă de foc, să aducă; ea se duce şi merge, merge, pană ce vede o zare în pădure, şi se duce drept la focul acela; acolo erau Dumnezeu şi cu Sf. Petrea.
4403
599^
144
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
„Buna sara!", a zis fata. „Buna sara!", a răspuns Dumnezeu. „Da oare ce vreme va fi mîne?", o întreabă Dumnezeu. „Dumnezeu ştie, a răspuns fata, de unde pot eu să ştiu?"
Dumnezeu, pentru răspunsul ei frumos, a blagoslovit-o, că pe unde va merge să reverse aur. Cînd a venit fata acasă şi a văzut baba ce dar are, a trimis-o şi pe a ei la foc.
Dumnezeu a întrebat-o şi pe dînsa: „Ce vreme va fi mîne?" Ea a răspuns că ea nu-i Dumnezeu să poată şti. Dumnezeu a blastamat-o ca la tot pasul să paţască ruşine.
Pe fata moşneagului a luat-o un ficior de împărat şi a mers cu trăsura cu dînsa, să vadă ce putere are ea. — Pe unde mergea, de era izvorul secat, izvorea apă; de era iazul secat, se umplea cu apă şi peşti; copacii cei uscaţi înfrunzeau, rodeau şi slobozeau crengile cu mere să le iaie ea; fîntînele uscate se umpleau cu apă limpede şi se rădicau să bea; nişte borti în pămînt se făceau cuptoare cu pîne şi plăcinte pentru dînsa şi ea lua şi mînca.
Odată a mers ea pe un deal şi a gîndit să se facă o mănăstire; mănăstirea s-a făcut şi ea s-a închis înlăuntru şi a făcut o fată.
(De-aici urmează cum sora ei vine ca slugă şi o îneacă în fîntînă, după cum se va mai vedea în alte poveşti.) Elena Poenariu, Botoşani
Broasca ţestoasă
Trei flecăi s-au fost dus la vînat şi au ajuns la un iaz cu reţe sălbatice; acolo era o babă ce torcea şi păştea oile. întinde cel mai mare arcul şi sloboade săgeata, da mîna lui rămîne întinsă. „M-ăi lua?", zice un glas din iaz. Baba îi zice : „Zi c-ăi lua-o!" „Te-oi lua!", zice flecăul. Iese o broască ţestoasă — şi după dînsul! El merge acasă, broasca vine şi se pune în cotruţă. El o alungă, ea întră înapoi, pană ce-a lăsat-o.
Noaptea, ea s-a dezbrăcat de cojile ei şi-i spune babei, mamei lui: „Cată să nu-mi aruncaţi brăcele1, că eu am să mă mai îmbrac cîndva cu ele." Ea se făcuse femeie şi aşa se lumina de la dînsa!
A doua zi, toată casa a suflat-o cu aur. „Amu, zic fraţii, hai ş-om merge cu femeile noastre la biserică, să vedem a cărui femeie este mai frumoasă şi care va avea basma mai frumoasă în mînă!" Ea numai a gîndit şi i-a venit o trăsură cu cai. Cînd s-au uitat în biserică, ca dînsa nu era nici una, iar hainele şi basmaua ei erau toate de aur.
„Haidem de amu ş-om face o vînătoare, au zis ei, că ni-i urît să şedem acasă." S-au dus ei în pădure, dar în pădure ş-au fost făcut Domnul Hristos şi cu Sf. Petru vatră şi şedeau la foc. Iată că trec prin pădure doi preoţi, cu doi desagi de galbeni, şi un dascăl sărac. Văd ei lumina de departe, merge mai întăi unul şi dă „buna sara". — „Ce gîndiţi, întreabă Domnul Hristos, oare va fi vreme bună mîne?"
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
145
„Ba n-a mai fi", a zis preotul. Atunci Domnul Hristos l-a blagoslovit şi s-a făcut bou şi a început să pască. - Merge şi celalalt. „Ce gîndeşti, zice Dumnezeu, va fi vreme frumoasă mîne?" „Va fi", zice şi aista. L-a făcut şi pe acela bou. Vine dascălul cel sărac şi-1 întreabă şi pe dînsul: „Ce gîndeşti, va fi vreme bună mîne?" „Cum va vrea Dumnezeu!", zice dascălul. „Eşti sărac?", îl întreabă Dumnezeu. „Sărac!" „Na-ţi banii aceştia şi te hrăneşte un an cu dînşii, iar la anul pe vremea asta să-i aduci — că preoţii nu-s."
Şi s-a îmbogăţit dascălul cel sărac, că a ştiut cum să vorbească, da pe boii ceia i-a făcut Dumnezeu iar preoţi, cum au fost.
Toader Cojocar, ţigan din Broscăuţi
(Amîndouă aceste poveşti, zice că-s una.)
(S-a văzut povestea cu mama griului şi bivolii, voi. I, p. 211-212.)
Ţăranul păţit
Era un om că lui întruna îi mergea gura: „Eu pe Dumnezeu nu-1 cred, de boier n-am frică şi iapa mea îi mai cuminte decît popa."
Aude boieriul de vorbele ţăranului şi trimete într-o zi de-1 cheamă la curte, să-1 iaie la socoteală.
„Măi omule, ce vorbă îi asta la tine, care îţi iese tot una din gură: «că pe Dumnezeu nu-1 crezi»? Adevărat îi că spui aşa?" „Adevărat! Da cum să-1 cred, cucoane, dacă am fost mai dăunăzi la tîrg şi mi-am cumpărat un cojocel, am dat 50 de lei pe dînsul, era soare, frumos, cînd pe drum a dat o ploaie, că pană acasă mi-a făcut cojocelul nou-nouţ de nimica şi de aceea spun că pe Dumnezeu de-amu nu-1 mai cred, Doamne fereşte!"
„Bine, aici îţi dau şi eu dreptate; da cum vine vorba că de mine nu te temi?" „Apoi ia aşa, nu mă tem, căci birul plătesc, podhoadă fac, zile de meremet fac, ce-i al boierului tot plătesc, de ce dar să mă tem?"
„Ai şi aice dreptate, zice boierul; numai cît una nu pot eu înţelege. Cum poţi d-ta să vorbeşti asta, e prea, prea: spui că iapa d-tale îi mai cu minte decît popa!" „Iacă ţ-oi spune şi asta, cucoane, şi ţ-oi spune pentru ce: m-am dus cu iapa mea într-o zi la moară ş-am fost adormit în căruţă, cînd mă trezesc, eram într-un glod! Da şi eu am luat biciuşca şi am bătut-o pană m-a scos. Cînd m-am înturnat înapoi, m-am făcut anume că dorm, să văd ce va face iapa, da iapa mea a încunjurat de departe glodul - dacă am bătut-o o dată. Da pe părintele popa îl bat în toată ziua de la femeia mea şi nu îl mai pot dezbăra. Apoi spuneţi singur D-voastre, nu-i mai cu minte iapa mea?" Auzită de la părintele Vasile Dumitriu, Botoşani
1. Brăcele spune povestitorul că însamnă „îmbrăcămintea.
08278444
146 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
E. Faur. Mart
în luna lui Faur e temeiul iernei; în Faur, crapă ouăle corbului, de iese puii; ouăle fiind foarte tari.
Făurel (Mart) spune că lui, dacă nu i-ar fi ruşine de frate-său cel mai mare, de Faur, ar degera viţelul în vacă şi oala la foc şi copilul în pîntece la mamă; dar el e numai iute, n-are putere.
Un ţigan din Mihalcea
Mart a luat de la Făurel două zile şi ei pentru acelea zile să bat. în mart, cînd e vîntul cel mare, cu ger, atuncea e bătaia lor, se prind, se sfarmă. Andrei Motoc, Mihalcea
Vîntul lui Mart e cel mai mare dintre toate, chiar şi decît vîntul de iarnă, şi caută să facă pozne la oameni. Mart a luat de la toate lunile cîte cîteva zile, ca să arete că el e mai tare, şi de aceea el are mai multe zile decît lunile celelalte. Roşa
Mart zice că are mare putere de ger; el se împrumută cu luna cea de postul Crăciunului. El zice că, să aibă puterea lunei aceleia - că atunci e noaptea mare şi ziua mică -, ar degera viţelul în vacă şi ar dezbate coarnele boului de la rădăcină. Numai cît el nu poate face nimica, pentru că în timpul lui e ziua mare şi soarele vine de încălzeşte. El e mai tare decît luna cea de postul Crăciunului; aceea, măcar că e noaptea mare, dar e mai moale.
Bum. Grigoraşciuc, Mahala
F. Mart, Prier şi Mai
Zice că a chemat odată Mart pe Prier la benchet. Se duce Prier şi să sfătuieşte cu Mai ce să facă: să se ducă or să nu să ducă? „Du-te, zice Mai, da el e şugubăţ, rîde dă oameni; tu, cînd te-i duce, să iai cu tine sania şi căruţa ş-o luntre, că altfel n-ai să ieşi bine." Să duce Prier. îl vede Mart şi-1 întreabă: „Da de ce aduci atîtea halaturi, frate?" „Apoi dă, la gospodăria omului sînt bune de toate." Stă el o zi, stă două, stă trei. încearcă Mart cînd cu omăt şi viscol - lui Prier nici nu-i pasă, că el are sanie. Dă o ploaie şi se face glod. Prier are căruţă. Rupe podurele, curg pohoaiele. Prier merge cu luntrea. Vede Mart că nu-i poate face nimica. îl cheamă şi-1 întreabă să-i spuie cine l-a învăţat ca să vie aşa? Prier n-are ce lucra şi-i spune că Mai. „Ei las' dar, că-i voi ţinea eu şi lui vro două brumi ca să-i veştezesc florile cele falnice, de care-1 fălesc pe dînsul toţi!" Şi de atuncea în Mai totdeauna sînt brumi, că Mart i le dă, de ciudă.
Pavel Bojescu, Iordăneşti
G. Lună nesănătoasă
Mart e cea mai nesănătoasă lună; povestitoarea spune că mart se numără din ziua de Sf. Toader şi ţine mai tot postul. în ziua ceea,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
147
femeile păn' la amiază-zi să Iau ca să fie sănătoase şi să nu aibă visuri rele, că visuri rele ca în luna lui mart n-ai tot anul, dar să nu le ţii în samă. Visurele cele rele sînt din pricina strigoaicelor, că atunci umblă mai tare. în săptămîna lui Sf. Toader, cum asfinţeşte soarele, nu să iese din casă, nici nu să aduce apă, căci strigoaicele atunci umblă cu moroaicele şi cu vîrcolacii şi, spre Sf. Toader, ţin sesie ce au să facă peste tot anul, şi umblă tot postul.
Dacă aduci atunci sara apă, să pui cîţiva cărbuni în ea ş-apoi s-o bei. Elena Braha, Mihalcea
în luna lui mart, cine are gutunari e sănătos peste an.
Un bătrîn avuse în tot anul gutunari în mart şi s-a întîmplat într-un an că n-a avut. - „Nu ştiu zău dacă voi sfîrşi cu bine anul acesta", a zis el — şi-n acel an a murit. De la tatăl autoarei
Toate boalele cîte le are omul în trup, cînd încolţeşte iarba, se
arată, se întăresc şi bîntuie, şi care e slab să duce.
De la mama autoarei
Despre cai să spune că în luna lui mart slăbesc; iar care e slab chiar de felul lui în luna mart şi moare. Mihalcea
H. Frigurile1. Sf. Ion Cap Tăiet
Sf. Ion Cap Tăiet era ficior în casă la Irod-împarat şi femeia lui Irod tare s-a fost îndrăgit de dînsul; dar el n-a vrut să se dea în dragoste cu ea. De ciudă, împărăteasa i-a pus un inel scump în buzunari. A căutat la toţi şi numai la el s-a găsit inelul şi de aceea l-au pus în închisoare. împăratul acela avea o fată, care juca tare frumos, şi la o petrecere fata a jucat aşa, că tatăl ei i-a zis să-i ceară ce va vra, căci el îi va da. Mă-sa a învaţat-o să ceară capul lui Sf. Ion. „De ştiam aşa, a zis împăratul, îţi dam mai bine capul meu." Dar amu n-avea ce face - ş-a poroncit de i l-a tăiat. Atunci fata a venit cu capul pe tipsie jucînd şi împăratul a blastamat-o: „De-amu, draga mea, tot să joci." Şi întruna joacă; căci ea e „frigurile", boala ce scutură pe om.
Ion Pisarciuc, Roşa Frigurile se capătă din foame, din sete, din osteneală etc. Sînt 77 de feluri, sînt femei; ele au pe una mai mare peste dînsele; aceea le trimete. Un om era odată la pădure ş-a auzit cum le spunea: „Tu du-te la cutare, tu, la cutare, da tu mergi la omul ista, că el e flămînd - te du acasă şi te pune pe cea întăi găluşcă ce-a apuca-o s-o mănînce; că femeia lui a făcut acasă găluşte şi-1 aşteaptă." Omul a
1. Frigurele, deşi ţin de apă, dar din cauza caracterului de aer miasmatic, au trebuit aice puse. Nu mai puţin şi Dochia ţine de apă, din cauza schimbărilor de aer însă, tot la capitolul acesta i-a fost locul!
148
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
auzit şi cînd a mers acasă, a apucat găluşcă ş-a dat-o la cîne. „Asta n-oi mînca-o!", zice el. Şi tot anul a scuturat pe cîne frigurile; că omul îşi caută leacuri, da pe cîne cine l-a lecui? La anul, într-aceeaşi zi, omul iar s-a dus acolo să asculte. Ele iar s-au fost adunat şi-şi spuneau fiecare unde au fost şi cum au trăit. „Eu am fost în cutare loc, zice una, şi am dormit numai în puf şi-n matasă." Da aceea zice: „Ba eu am fost într-un cîne, am mers unde m-ai trimes d-ta şi omul a dat găluşcă la cîne. Vai de capul meu cum m-am chinuit şi cum mi-o fost de rău şi de frig!" Mihalcea
Aceeaşi poveste se spune în Mahala, cu deosebire că omul a pus găluşcă într-o piele de cal ce sta grămadă în pod şi frigurele toată vara au scuturat-o. — Frigurile se pornesc la Dochia, de la un iaz; ele-s 77 de surori şi una mai mare peste dînsele le rînduieşte.
Dochiţa Hurghiş, Mahala
Frigurile zice că sînt de 99 de feluri; sînt femei. Sînt unele care înfierbîntă, altele care răcesc, altele că nu poţi să mănînci; sînt friguri negre, friguri ce scutură în toată ziua sau a treia zi etc. Frigurile se capătă or din apă, că ai fost înfierbîntat ş-ai băut repede, or din rădicătură, or ai mîncat prea mult etc.
în Mihalcea, se zice la friguri „leliţa", nu-i spun pe nume, căci să tem să nu-i scuture. „Leliţa, - fie ea sănătoasă fără noi şi noi fără dînsa — cînd începe a te scutura — scuture munţii — cu cîte te-ai acoperi, tot ţi-i frig ş-atîta apă beai ş-aşa te slăbeşte, că nu poţi să rădici piciorul peste prag, şi puterea ce ţ-o ia de multe ori n-o capeţi înapoi cît trăieşti. Zice că din ce-ai capatat-o, dintr-aceea te lasă. Atunci e bine să lucrezi mult, că dac-ai capatat-o din osteneală, dacă te osteneşti, te lasă; or dacă din apă, să torni o cofă de apă pe bolnav, cînd doarme. Dacă din mîncare, să mănînci în silă." Cîte friguri sînt, atîtea şi leacuri. Povestitoarea spune că sînt 57, căci ea, tocmai după ce a zis de 57 de ori „Tatăl nostru", au lasat-o frigurile; şi că leliţa e „fată", nu „femeie", căci ea a visat că se bătea c-o fată pană a biruit-o. A visat că să bea zamă de pelin pisat, cu rachiu; a băut o litră de duşcă ş-au lasat-o frigurele. Altă dată a băut zamă de tiutiun şi a lasat-o, iar altă dată din fumat. Măria Spinul, Mihalcea
Frigurele încep de la Blagoviştene şi au putere mai mare pană la Duminica Mare, atuncea dacă te păzeşti, nu le capeţi.
Păn' la Duminica Mare, să nu dormi afară, de friguri.
Pană ce nu mănînci caş dulce, să nu te scalzi, că te apucă frigurele. Dac-ai mîncat, se poate. Moldova
în Ardeal, spun că să nu mănînci fragi păn' nu dai de pomană, că te scutură un an frigurele. Tomnatec
Frigurele se capătă dacă dormi vara Ia soare şi din apă. Mai ales cine merge în Moldova şi bea apă de aceea îndată capătă - mulţi nici nu se mai întorc acasă, acolo mor.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 149 Cînd faci nafără de Paşti, să iai cel întăi aluat şi să faci o păscută, s-o dai la un sărac, de sufletul „leliţei".
Sau cînd faci pîne, faci din cel întăi aluat o pînişoară ş-o dai ei şi atunci nu ai friguri.
arunci im6^-----
apă, apoi iai ştergariul, cămeşa cu cai o v.¥~ ... acolo- te îmbraci cu altele; că de e din apă, te lasă.
Iai o franzolă ş-o tai în 9 bucăţi, le înşiri pe aţă şi le pui la gît şi în toată ziua să mănînci cîte o bucăţică. Sînt unii că ştiu scrie frigurele pe hărtie; porţi şi hărtia în timpul cît porţi bucăţelele de fran-zoală; o ţii lîngă sine şi, la 9 zile, o dai pe apă. Elena Braha, Ropcea Frigurele, în Broscăuţi, se scriu pe o hărtie triunghiulară, în modul următor:
AbraţadabrA BraţadabR R a ţ a d a B A t a d A T a D A
Cetind literele mărginaşe de jur-împrejur, e acelaşi cuvînt. Tot astfel se scrie şi „Eloim". D-l Ilie Dulgher, Broscăuţi
Unii le înghit bucăţelele de hîrtie, iar alţii le dau pe apă. Cine are friguri să ia naforă de la Paşti (pască) ori slănină şi să le puie sub cap, să doarmă pe ele; a doua zi să mănînce din acelea şi să se afume, iar ce rămîne, să dea pe părău, să meargă boala pe părău.
Roşa
în ziua de Paşti nu se doarme, pentru friguri. Cu mătura de la biserică, e bine să te afumi pentru friguri. (S-a văzut frigurile din spaimă, voi. I, p. 429.)
în ziua de Ajun să mănînci întăi peşte, că n-ai friguri peste an.
Roşa
Cînd vezi broatecul întăi, să-1 săruţi, că n-ai friguri peste an.
Roşa
De friguri, să pui broatec în rachiu şi să beai. Botoşani De friguri, să poartă broască la gît trei zile. Idem Cînd are cineva friguri, să meargă la crîşma şi să bea paharul pe jumătate şi cine va bea ce rămîne capătă boala, iar bolnavul scapă.
Roşa
Să mergi cu cel ce are friguri la mormîntul unui neam şi să-i zici pe nume: „N., am venit să-mi dai perna şi îăiceriul, că mi-au venit
150
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
musafiri"; zicînd astfel, iai puţină ternă - aşa, de trei ori. Pui terna ceea bolnavului la gît, s-o poarte 3 zile, apoi vii iar la mormînt şi arunci cîte puţin, zicînd: „Ţ-am adus înapoi perna şi lăicerul, căci mi s-au dus musafirii", de trei ori, şi frigurile trec.
De la mama autoarei, Botoşani De friguri, să torni bolnavului apă pe cap cînd doarme, ca să-1 sparii - sau te duci cu el la apă, la scăldat şi-1 arunci pe neaşteptate în apă, ca să se sparie, şi astfel îi trece.     D-l David, corn. Buhalniţa De friguri, să leagă usturoi pisat la pulsul mînei şi se poartă trei zile. Botoşani De asemenea, se pisează şi buruiana bulbuc (ranunculus bolbosus), care, după ce se ţine trei zile la mînă, în locul acela se face o beşică plină cu apă şi frigurile se trec. Mihalcea De friguri, se pisează cîteva frunze de ciumahai (datura stramonium) şi se dă de băut, că lasă. Şiret
în Botoşani, se dă sămînţă de ciumahai pisată în rachiu, dar foarte puţin, căci e cu primejdie la copii, e destul 2, 3 fire.
De asemenea, se dă chiperi mult, pisat cu cafea rîşnită, în rachiu. De friguri, se bea un pahar de rachiu pe jumătate cu sare, într-o duşcă. D-l David, corn. Buhalniţa
De friguri, e bun spornicul (bursa pastoris) pisat şi dat în rachiu.
Broscăuţi
Zama de rădichi e, asemenea, bună de friguri.
§ 12. Sf. Toader
De demult, pe lume, se zice că a fost aşa, că era numai o fîntînă şi s-a fost băgat o zmăoaică în fîntînă ceea şi nu da apă păn' ce nu i se da un copil. Amu, au fost dat de la toate casele, mai rămăsese la o casă doi copii: un frate ş-o soră. Cum erau ei să se deie: sora pe frate ori fratele pe soră?! A luat băietul şi s-a dus singur, ş-a vîrît suliţa în foc şi cînd a întins zmăoaică gura, el i-a vîrît suliţa în gît s-o omoare, dar şi ea atunci a dat cu coada şi l-a trîntit în apă şi amu el acolo în apă şede, în fîntînă; iar sora-sa a scăpat. Acela e Sf. Toader şi numai în săptămîna lui iese şi vine sara în cotruţă de se încălzeşte. Atunci, în cotruţă să nu stea oale, ca să aibă el unde şedea. în săptămîna ceea, sara nu se toarce, nu se zoleşte, numai dimineaţa poţi să zoleşti. Iar apă, sara, nu se aduce, căci cum asfinţeşte soarele, se face sînge; căci el, cînd a împuns pe zmeoaică cu suliţa, îndată apa s-a înroşit.
După aceea s-au apucat oamenii să facă fîntîni şi toate păserele au săpat, ca să aibă apă, numai uliul, nu etc.
Ileana Lubzun, Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
151
La Mănăstirea Suceviţa, se află în pridvor zugrăvite pe partea dreaptă scene despre omorîrea balaurului şi scăparea fetei de împărat. Intrebînd pe părintele Curelari cine e eroul care omoară pe balaur, mi-a spus că e Sf. Toader. Biserica e făcută de Irimia Movilă, pe la anii 1595-1607.
*
în Mahala, spre Sf. Toader, aştern ceva în cotruţă şi învălesc focul dinspre cotruţă, ca să nu se ardă cînd va şedea; căci Sf. Toader vine şi se încălzeşte şi dacă nu-i aşternut, blastămă şi zice: „Aşa goi să fiţi voi, cum sînt eu azi!" Dochiţa Hurghiş
în săptămîna ceea nu se toarce, că n-ai spori la tors peste an; nici leşie nu se face. Mihalcea
în Ropcea, săptămîna ceea nu umblu cu cînepa, să nu să colbăiască morţii; iar pe Sf. Toader îl ţin pentru lupi, să nu facă păgubire.
înaintea lui Sf. Toader, 9 sări nu se toarce, căci amorţesc mînele, capătă durere de ochi, ca să nu sporească cu lucrul. în serele acelea, cum asfinţeşte soarele, se lasă lucrul. Ropcea în Molodia, înainte de Sf. Toader, vineri sara, nu se aduce apă, că ieşi cu deşertul înaintea lui Sf. Toader şi se întoarce.
Sf. Toader stă după uşă. De ungi, torci, îţi dă cu colb în ochi sau îţi face altă ceva - e cu primejdie.
în Mihalcea, în ziua de Sf. Toader, bărbaţii nu merg la pădure, că-i omoară pădurea sau păţesc vro nenorocire.
De Sf. Toader, să nu torci, să nu sapi pămîntul, să nu aduci lut, că trag fiarele, sălbătăciunele la casă şi suflă asupra casei, ş-atunci pe omul acela tot anul oamenii îl urăsc, e ca o fiară la toţi.
Petrea Beicu, Mihalcea
în Stăneşti, de Sf. Toader şi de Sf. Andrei, mîţa nu să lasă în cotruţă, că alungă peţitorii. Tot aice, fetele coase pantaloni, pentru frate sau altul cineva, şi care găteşte mai degrabă, aceea se mărită în acela an; sau îşi numără papucii şi degetele de la picioare — se pun mai multe fete în rînd şi unele-şi ascund cîte un deget şi la care vine din capăt, de sînt cu soţ degetele, se va mărita.  Măria Gabora
Spre Sf. Toader, fetele care vreau să-şi viseze ursitorul se Iau şi pun lăutoarea sub pat, iar pieptenele sub cap; şi-1 visează.
Botoşani
în Botoşani, fetele, spre Sf. Toader, merg de pun trestie peste părău, punte ursitoriului, ca să-1 viseze.
în Broscăuţi, spre Sf. Toader, fetele se Iau cu răchită de la fîntînă. (Se va vedea lăutoarea în ziua de Sf. Toader la cai.)
4738
152 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
§ 13. April
Azi e zi întâi april,
Eu glumesc ca un copil! Botoşani De zi întăi april să fac glume, să amăgesc unii pe alţii, spunîndu-şi fel de fel de lucruri mari neadevărate, care pe urmă să rectifică, zicînd că-i 1 april!
April şi prieşte, Şi pîrleşte. April prieşte Şi vaci jupeşte.
April e luna cea mai flămîndă, că atunci hrană nu-i, să aşteaptă hrană nouă, de la ceea ce să va samana, şi el cîteodată minţeşte, că ţine mai mult, e neaua şi frig. Atunci să ai pîne strînsă din celelalte luni, că de nu-i avea, e rău, îţi pier vitele de foame, ca şi ţiganului paripul.
Un ţigan tot a fost economisit paripul păn' la 40 de Sfinţi, să i să ţie sufletul într-însul; că la 40 de Sfinţi l-a duce la iarbă ş-a scapă. L-a dus la cîmp şi l-a propit în 4 propte ca să nu cadă, ş-a luat şi cleştele cu dînsul să tragă iarba.
Tot trăgea iarba de colţ şi zicea:
Ian creşte, iarbă, mai iute, Că te-aşteapt-un cal de frunte, Să te vază, să te pape, Şi de foame să se scape. A tras el cît a tras, dar ce folos, că iarba tot nu creştea şi paripul a căzut jos la pămînt. Ţiganul, de ciudă, a mers ş-a adus ciocanul s-o bată ca să nu mai crească, şi tot cînta cu jele, dînd din ciocan: Creşte, iarbă, or nu-i creşte,
Că paripul nu trăieşte. Din Ardeal
*
Prea-minte Solomon a făcut că luna lui april e jum. cald şi numai jum. frig, ca să poată oamenii samana pămîntul, să să facă degrabă, căci înainte era toată luna friguroasă. Toader Ostafi, Roşa
3 april, 13 şi 23 sînt zile rele.
§ 14. Calul
Toată mîndria voinicului, bucuria lui, e calul. Cînd are un ficior o bucurie, să zice că „parcă l-a pus pe-un cal bun". Creşte, iarbă şi dudău, Să te pască murgul meu,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 153
Să te pască, să se-ngraşă, Să mă poată duce-acasă!
Bădiţă de peste deal Vasile de peste deal
Ar veni şi n-are cal, Ar veni, dar n-are cal,
Dar pentr-un pui de om Cumpără-ţi un cal cu plată
frumos, Şi mai vin'la noi vrodată! Vine badea şi pe jos! Botoşani
Corceşti
„Calul e gîndul omului."
„Stăpîne, cum să te duc, ca gîndul or ca vîntul?" - întreabă calul năzdrăvan pe stăpîn; iar în urechea lui să află haine şi tot ce pofteşti; el e povăţuitorul stăpînului tot timpul, el ştie toate, el îl învaţă toate.
Cînd e cineva nepăsători de orice lucru, nu-şi bate capul de nimica, nu să îngrijeşte de trai, nu lucrează, i să dă de băut scuturături de fîn, ce rămîn de la cal. Cum e calul de treaz şi aşteaptă să înceapă lucrul, aşa să fie şi omul acela.
în Roşa, cînd e omul nepăsător şi nu lucrează, ci numai doarme sau bea, i să dă să bea apă din 9 găleţi de unde au băut caii.
Dacă cineva doarme mult şi nu să poate scula dimineaţa, să să spele păn' în ziuă unde au băut caii apă. Stăneşti
„M-au făcut din cal măgari" se zice cînd pe cineva l-au prostit, l-au umilit.
„Cal verde şi arman cuminte ai mai văzut?"
„E cal de strîgi" se zice cînd cineva e chinuit cu umbletul, cu multă alergătură. „Cal de saca". „Cal de dîrvală", cal prost.
„Cal de bătaie" e cineva ce e ţinta tuturor glumelor, loviturilor, în spatele căruia se descarcă totul, care e „gazda bătăilor", cum s-ar zice; cînd cineva numai de el se anină, se zice că „are cal de bătaie."
„Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele", adecă: dă-ţi puterea din mîni.
„Ochiul stăpînului îngraşă calul."
„După ce au furat tâlharii calul, închide grajdul..." se zice cînd ia cineva precauţiuni după ce a rămas păgubaş.
„Calul, că are 4 picioare, şi încă se poticneşte, dar omul, că-i numai cu 2" se zice cînd cineva şchiopătează... face vro greşală.
„Dezleagă calul de la gard", hotărăşte-mi într-un fel. Dă drumul interesului.
„Ţine-1 în frîu!" „Nu-i da frîu!" se zice mai ales despre copii. „Nu-1 lasa în frîul lui!" „A luat vînt; i-a dat vînt." „Umblă în buiestrul lui."
154 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
„Mi-a veni el la hăţ, l-oi struni eu!"
„Umblă ca mînzul după iapă" se zice despre un copil ce tot umblă după mă-sa.
„Sare ca o iapă" se zice despre o fată buiacă.
„Face zimbri" se zice cînd cineva aşeaptă cu jind un lucru dorit.
„Femeia făr' de bărbat,
Ca ş-un cal despiedicat!"
Ce tot atîta „mihoho şi mihaha!" se zice cînd cineva e din cale-afară vesel şi tot rîde, zburdă, nechează ca mînzii. „îi zburdă orzul" se zice cînd cineva e prea zburdalnic. „Rîde mînzeşte", cînd rîde silit. „Rîs cu plîns, baligă de mînz!" O distanţă mică de loc se zice că e „o fugă de cal".
Cînd cineva nu ştie unde are să meargă, i să zice în rîs: „Ţolul pe chiorul şi drumul la Piteşti!"
*
Dumnezeu, cînd a făcut lumea, a întrebat pe cal că ce vra: să mănînce iarbă verde şi să meargă încet ori să mănînce ovăz şi să alerge? Calul a spus că să mănînce ovăz. - Dar boul a zis că el va mînca iarbă şi va merge încet. Dochiţa Hurghiş, Mahala
Dumnezeu, cînd a rînduit lumea, a întrebat pe bou ce vra: să muncească şi să-1 mănînce oamenii or să fie numai de fudulie şi să-1 mănînce cînii. Boul a spus că el va munci, numai să-1 mănînce oamenii; — dar calul a zis că, las' să-1 mănînce şi cînii, numai să trăiască din uşor. D-na M. Braha, Mihalcea
„Boii ară şi caii mănîncă" se zice cînd unul munceşte şi altul ia folosul.
Calul, păn' la amiază, e prieten omului, păn' atunci îi pare omul mare cît în ceri; dar de la amiază îi ia puterea, omul îi pare cît o furnică şi caută să-i iaie zilele. La o apă, ceva, vra să-1 răstoarne.
Catrina Olăniţa, Broscăuţi Calul toată săptămîna te paşte şi sîmbătă vrea să-ţi ia zilele. Zice: „M-ai muncit tu pe mine, amu să-ţi fac capătul şi eu."
Calul e al dracului, el pe om I-ar omorî, dar lui i să pare omul tare mare şi se teme de el; altfel, umblă totdeauna cu gîndul să-1 omoare, numai atîta cît se poticneşte uită şi, cum se rădică, îşi aduce aminte. Tocmai cînd moare, îl vede pe om cum e şi zice: „De ştiam eu mai dinainte cum eşti!..." D. Grigoraşciuc, Mahala
Caii sînt a lui Cain. Avei avea oi. Idem (S-a văzut fraţii ce stau în lună.)
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN (S-a văzut calul din lună.)
155
Calul e făcut de „nefîrtatul"; ş-a scobit ceafa şi ochiul din ceafă şi l-a făcut. Botoşani
Calul l-a făcut dracul dintr-o coastă de om afurisit şi rău şi a încălecat pe dînsul şi de aceea nu se poate mînca; dar Dumnezeu l-a luat de la dînsul şi l-a blagoslovit. Ana Darie, Broscăuţi
Calul de aceea nu se mănîncă, pentru că întăi femeia l-a încălecat şi pentru că nu se ştie pe care parte a şezut ea, de aceea nu se mănîncă deloc, altfel s-ar fi mîncat. Ion David, Botoşani
Mihalache Munteanu, din Botoşani, spune că tocmai dacă s-ar şti pe care parte a stat femeia, s-ar mînca.
Calul e blastamat de Dumnezeu, că Dumnezeu întăi cînd s-a suit pe dînsul, l-a dat jos. Botoşani
Calul e blastamat de Domnul Hristos că numai cît va trece drumul să fie sătul (vezi voi. I, p. 51); - dar boului i-a zis: „O ţîră să mănînci şi pe urmă să rugumi şi să te ţii sătul." Broscăuţi
Cal „ceacîr", c-un ochi alb şi unul negru sau cu pielea pestriţă pe dînsul, să nu ţii, căci nu-ţi va merge bine. Cal c-o coastă mai scurtă, de asemenea, să nu ţii, căci de piere, 9 vite de la casă trebuie să piară după el. D. Neagu, Broscăuţi
Cal pag (pătat: alb cu negru etc.) să nu ţii, căci tot lucrul ce-1 faci nu e curat, e pătat, trîfnit.
Cal alb e bine să ţii, cu cal alb umblă toţi cei mai mari, domnul ţărei etc. Botoşani
Calul alb se vede de departe:
Bine-a zis Maranda mea, Iapă albă-mi trebuia!
Hîrlău
Ce zice turcul:
Calul păntănog de-un picior face 500 lei; dacă-i păntănog de două picioare, face 1.000 lei; dacă-i de trei, 1.500 de lei; iar dacă-i de toate patru picioarele, nu plăteşte nimic. De la tatăl autoarei, Botoşani
Calul de se coseşte dinapoi, taie capul covaliului; de să coseşte dinainte, taie capul calului! Idem
Ciuma hotarului boceşte noaptea, zice:
Iapă albă-mi trebuia, Da cea neagră nu trăgea!
Adecă ei nu-i place ziua, mai bine-i place noaptea.
Botoşani, Curteşti
Se zice: „A întrat alba în sat", adecă s-a făcut ziuă.
156 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Sf. Spridon
De la Sf. Spridon s-a început a să face cruce, că păn' atunci să zicea numai: „In numele Tatălui ş-al Fiului."
Sf. Spridon era călugăr şi ceialalţi îl făceau nebun. Odată erau să aibă mai mulţi preoţii sesie şi, pentru ca să nu meargă şi el, au tăiat capul la caii lui Sf. Spridon. El a mers în grajd şi le-a pus capetele la loc şi-n grabă n-a luat sama cum le pune; tocmai după ce erau la trăsură, a văzut capul calului celui alb la cel negru ş-a celui negru la cel alb. Atunci toţi s-au minunat. Ajuns la sesie, el a luat o cărămidă ş-a strîns-o în mînă şi din cărămidă focul a mers în sus, apa în jos şi lutul i-a rămas în mîni. „Aceasta e crucea, a zis el; nu-i aşa cum ziceţi voi: «In numele Tatălui ş-al Fiului», dar e aşa: (Ş-a pus cele trei degete de la mînă la un loc, ş-a făcut cruce ş-a zis:): «In numele Tatălui ş-al Fiului ş-al Sf. Duh, amin»."
Şi de atunci facem noi cruce. Aşa scrie la carte, spune:
Ion Pisarciuc, Roşa
De la Ana Zacetenia (9 decembre) şi păn' la Sf. Spiridon (12 decembre), stă ziua şi noaptea pe loc, iar din ziua de Sf. Spridon începe tot cu cîte puţin a fi ziua mai mare.       De la mama autoarei
*
De Anul Nou, cînd merg cu uratul, atît în Bucovina, cît şi în Moldova, merg cu un cal împodobit şi joacă (s-a văzut).
De Bobotează, în satele de prin Moldova, cînd merg cu Iordanul, copiii strigă: „Mi, ho, ho!"
In ziua de Bobotează, fetele, cînd merg la biserică, la Iordan, să nu vadă cai, că nu să mărită. De vede fata în ziua de Bobotează cal alb sau de cade, să mărită în acel an, de vede baba un cal alb sau de cade, moare în acel an. Botoşani
Caii lui Sf. Toader
De Sf. Toader, fetele trebuie să se leie, des-de-dimineaţă, păn' a nu răsări soarele. Fac lăutoare cu stroh de fîn şi cînd să Iau, zic: Toadere, Sîn Toadere, Dă cosiţa fetelor
Cît coadele iepelor. Botoşani Dacă să Iau după răsăritul soarelui, le pasc caii lui Sf. Toader părul şi n-au păr frumos. D-na Măria Braha, Mihalcea
*
Primăvara, dacă iese bobocii înainte de a să naşte mînzii, vor fi mai multe gîşte decît cai anul acela şi vice-versa.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 157 „Nu strica orzul pe gîşte" să zice cînd dai cuiva ceea ce nu merită. Despre un lucru ce niciodată nu să va face, să spune că să va face la „pastele cailor".
Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru au caii, Sf. Gheorghe vine vara şi Sf. Dumitru iarna. Sf. Gheorghe, cînd aleargă cu calul său împrejurul pămîntului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pămîntul să deschide şi primăvara vine; dar Sf. Dumitru cînd aleargă împrejurul pămîntului, frunzele cad şi omăt şi iarnă vine. Roşa
Calul e „pasca lupului".
Unei femei îi mîncase lupul iapa, în zori, pe cînd cîntau cucoşii. Ea merge zăpăcită la primarele satului şi-i spune „că-n revărsarea
lupului, i-au mîncat cucoşii iapa".
De la D-na Sofia Romaneanu, Botoşani
*
Cînd copiii nu pot dormi sara şi plîng, li se descîntă de plînsori, ca să doarmă, astfeli: Se iau 3 baligi de cal şi copilul în braţe şi să duce pe gunoi, sara, cînd asfinte soarele, şi, uitîndu-se spre asfinţit, se descîntă învîrtind cu cîte o baligă în jurul capului copilului:
Soarele după deal,
Strînsorile şi plînsorile,
în baliga ast' de cal!
Aruncă baliga şi ia alta; aşa păn' de 3 ori.
Aniţa Pîslariu, Curteşti, Botoşani
Cinei, cinei:
Am trei lucruri.
Unul zice: „Tare mi-i bine vara".
Altul zice: „Tare mi-i bine iarna".
Da al treilea zice: „Cum mi-i iarna, cum mi-i vara".
(Sania, căruţa şi calul)
(Despre calul lui Constantin-împarat s-a văzut.) (S-a văzut omul schimbat în cal. Se va mai vedea partea V, sufletul pe ceea lume.)
Uncheşul şi nepotul
Frunzulică lobodă, Toată lumea-i slobodă, Numai eu şed la-nchisoare, La butucul cel mai mare, Nu mai văd lume, nici soare. - Mamă, mamă, dragă mamă, Eu aicea n-oi şidea,
De răceala fierelor, De strigătul broaştelor, De şuierul şerpilor, De răcnetul voinicilor. Du-te, mamă, la uncheşul, La uncheşul Ştefan-Vodă, Şi-i ad' aminte să mă scoată Şi să-mi facă judecată, Că-mi bate chica călcâiele,
158
Şi barba genunchele, Şi musteaţa umerele. Măicuţa la Domn s-a dus Şi aminte i-a adus: - Frate, frate Ştefan-Vodă, Scoate tu de la-nchisoare Pe nepotul tău Şi pe fiul meu, Că rău a îmbătrînit: îi bate chica călcâiele, Şi barba genunchele, Şi musteaţa umerile. Ştefan-Vodă a ascultat Şi din gur-a cuvîntat. - Du-te la dînsul şi-i spune Că pe joi au să-1 cunune, Pe trei lemne de pădure, Cu funia tîrgului, Păuşul i-a fi nănaşul, Săbioara, sorioara, Puşculiţa, măiculiţă. Maică-sa a alergat Şi fiului i-a cuvîntat Ce-a spus Ştefan: că pe joi, Va fi ziua lui de-apoi. - Du-te, mamă, în cel deal, în cel deal, în cel pripon, Şi-mi ia caii de adgon,
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Unu-i negru ca corbul, Unu-i roşu ca focul, Unul vînăt ca porumbul, Şi mi-i du la iarmaroc, Poate vom avea noroc. Maică-sa l-a ascultat Ş-a scos pe roşul la pleaţ. Cînd roşul a nechezat, Pleaţul s-a cutremurat, Negustori au alergat Şi pe mă-s' au întrebat:
- Or ţi-i roşul de vînzare, Or ţi-i roşul de schimbare?
- Ba mi-i roşul de vînzare, Că mi-i fiul la-nchisoare. Cînd roşul a sforăit, Temniţa s-a răsipit,
Fiul ei că a ieşit,
în suliţa s-a razamat,
Pe roşul s-a aruncat,
La uncheşu-a alergat.
- Stăi tu acu, Ştefan-Vodă,
Să te cunun eu pe tine
Pe trei lemne de pădure,
Pe funia tîrgului.
Trîntaşu ţ-a fi nănaşu,
Săbioara, sorioara,
Puşculiţa, măiculiţă...
Roşa
Credinţi Capul de cal. Potcoava Capul de cal se pune în gard la casă, ca să nu te doară capul.
Mihalcea
Capul de cal e apărător de boale, de epidemii, făpturi, în fine, nu s-apropie nimic Ia casa ceea; să-1 pui într-un par. Botoşani
Capul de cal se pune la grădină sau la casă în par, că fug şoarecii, guzanii şi apără vitele şi pe oameni de boale; fug de la casa ceea.
Mămăieşti
Capul de cal de găsit să pune în gard, că vine norocul şi se ţine norocul la casa ceea. Camena
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
159
Copilul ce e spăriet să se ude unde e îngropat un ţeruş, de care a fost legat un cal, şi să-1 bată înapoi în pămînt. Stăneşti
Potcoave de cal de găsit se bat în prag, ca să vie norocul la casă. (Obiceiul acesta e în Muntenia, în Moldova e puţin cunoscut.)
„Caută cai morţi, să le ia potcoavele" sau „Caută potcoave de cai morţi" se zice despre pleşcari, ce umblă să înşele pe cei proşti.
Cînd găseşti potcoavă întreagă, s-o baţi în prag şi, de cîte ori îi bate potcoava cu piciorul, de-atîtea ori baţi pe duşman în cap.
Sau de găseşti numai o bucată de potcoavă, să dai la ţigan să-ţi facă din aceea un cui, să-1 baţi la roată, lîngă leuca căruţei, şi de cîte ori vei bate cuiul, îl baţi pe duşman în cap.
D-l Ilie Dulgher, Broscăuţi
Cap de cal pun tâlharii la casa lor.
Erau într-un sat doi tâlhari, unul la un capăt de sat şi altul la alt capăt, şi amîndoi aveau la casă portiţă verde şi cap de cal în par. într-un alt sat, erau alţi doi, tot la capetele satului, avînd aceleaşi semne, şi toţi erau tovarăşi. După capetele cailor, cum le mutau din par în par, ei ştiau dacă vreun tovarăş a furat în cutare loc sau nu; parii erau însamnaţi. Iată că se prăpădesc la un om boii; îi furase unul dintre aceştia şi-i ascunsese în pivniţa lui, căci ei aveau pivniţi adînci, pline de vite şi de averi. Omul merge căutînd boii şi vede arînd un plug cu 6 boi şi-i pare că doi sînt ai lui; dar numai i s-a părut. Aşteaptă să adoarmă oamenii şi merge de-i ia şi fuge cu dînşii. îl întâlneşte acel ce-a fost furat şi omul, fiind cu acela cumătru, îi spune că ş-a găsit boii. „Nu-s ai tăi, tu ai furat alţi boi; vino cu mine." L-a dus la casa lui şi a vîrît şi boii aceia în pivniţă. „De-amu ai să fii tovarăş cu noi." Au venit toţi patru şi l-au pus să-şi sărute degetele în cruce, cum că le va ţinea credinţă... El a tăcut păn' a scăpat de acolo şi, cum a ieşit, a început a striga în gura mare: „Tâlhari, tâlhari!", de s-au strîns oamenii. A mers mandatarul cu oamenii ş-au scos la averi de prin pivniţi şi lucruri putrede şi i-au dat fiecare din cei păgubaşi, acestuia, căte cât a putut, de l-au făcut bogat. Petrea Beicu, Mihalcea
(într-un sat din apropierea Botoşanilor zice că era un vrăjitor ce avea pe necuratul. Merge un om la dînsul, căruia i să pierduse nişte boi, să-1 întrebe unde să află. Vrăjitoriul i-a dat un băiet să-1 ducă să-i arete. Băietul l-a dus păn' la o pivniţă şi boii, auzind glasul stăpînului, au început a rage. Să întoarce omul să mulţămească băietului, da el a fost perit, nu mai era. Acela fusese dracul!)
Botoşani
Cu testiculele de la cal, e bine să te afumi de spăriet.
Şiret
160 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Potcoava
(Poveste)
A fost un băiet că n-avea parte de nimic, a slujit şi pe o piatră şi tot n-a avut parte, păn' a mers la împăratul să se jăluiască. împăratul nu i-a putut face dreptate, dar a sărit fata cu vorba, „că să se însoare, poate a avea femeia lui noroc." împăratul, de ciudă, a alungat-o, să meargă să trăiască cu dînsul. Ş-au făcut ei un bordei şi trăiau lîngă un pod. împăratul a mers cu alţi doi gineri la bătălie şi s-a supărat tare cînd a trecut pe la bordeiul lor. Ginerele lui cel sărac avea un cal şi din urechea lui scotea tot ce-i trebuia. A mers şi el de-a ajutat împăratului; dar împăratul nu-1 cunoştea, numai cînd s-a tăiat la un deget, l-a legat împăratul cu basmaua. Ginerele i-a spus că, pentru binele ce i-a făcut la bătălie, să-1 lese să-i puie potcoava calului său în spate, şi împăratul s-a lăsat. După ce a venit acasă, femeia lui a mers şi i-a arătat basmaua, semn că bărbatul ei e acela ce l-a scos pe împărat de la nevoie. împăratul nu a crezut-o. Merge el singur şi-1 cercetează. „Da-n spate, tată, ce ai? Nu potcoava calului meu?" Atunci împăratul s-a adeverit şi l-a pus pe el împărat.
Andron Dragan, Mihalcea
Caii împăratului
(Cîntecele ce urmează — „Huţa, huţa, cu căruţa" etc. — se cîntă în Moldova, mai ales la copii. De regulă, se recitează cadenţat, cînd îi dai huţa pe picioare sau numai aşa. în Bucovina, se cîntă cu melodie ; samănă însă să fie tot copilăreşti.)
Fă-mi cămeşă de fuior, Vine vremea să mă-nsor, Să ieu fata lui Bujor, Cu cercei de ghiocei, Cu salbă de 9 lei. Cu căruţa Radului, Cu caii-mparatului, Pe deasupra satului. Cu cuţite răscuţite, Cu tulpane mohorîte, Cu stecluţi de cuişoare.
Corceşti
Cu căruţa Radului, Pe deasupra satului, La poarta cumnatului. Ieşi, cumnate, şi mă vezi Cum mă port în straie verzi.
Mahala
Cucuie, Măria-Ta,
Am venit la d-ta
Să-mi dai calul şi iapa,
Să mă duc la sora mea,
C-am auzit c-o făcut
Trei feţi, logofeţi,
Cu părul de aur creţ,
Să mă-mbrac în straie verzi,
Cu caii-mparatului,
Cu biciul vatavului.
Roşa
Joacă bine, măi Martine, C-oi da fata după tine, Fata împăratului, Cu căruţa Radului, Cu caii-mparatului, Cu uşciorii grajdului, Cu cercei de ghiocei, Cu salbă de nouă lei.
Mahala
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
161
(Povestitoarea nu ştie că ursul se cheamă Martin, ci spune că flecari cîntă aşa.)
însoară-te să mă-nsor Şi-ţi ia fata lui Bujor, Cu cercei de ghiocei etc. Uţă, uţă, Măriuţă, Pune iapa la căruţă, Mergi în sat după grăunţe, Unde-i videa că e greu, Mai pune şi calul meu.
Ropcea
Cîntec
Dura, dura, cu căruţa, Păn' la lelea Măriuţa.
Măriuţa nu-i acasă, Numai fata cea frumoasă, Cu cercei de ghiocei, Cu salbă de nouă lei. Cu căruţa Radului, Cu caii-mparatului, Pe deasupra satului, Pe deasupra istui sat, Este-un ficior de-mparat, Sîmbătă s-a botezat, Duminică s-a cununat, Luni la oaste l-a strigat, El puicuţa ş-a lăsat. - Maică, maică, maică hăi, Cată să-mi ţii puica bine, S-o hrăneşti cu vin şi pîne, Cu pîne albă de grîu, Ca să nu-i mai pară rău etc. (Mai departe urmează cîn-tecul soacrei; îl cîntă fetele.)
Ropcea
Calul şi ţiganii Calul e Dumnezeul ţiganilor; ei alt Dumnezeu n-au. împăratul Faraon al ţiganilor (sau Doboş), cînd a sărit cu calul în mare, a zis: „în puterea ta, calule!", nu „în puterea ta, Doamne!", şi de aceea s-a înecat; dar la sfîrşitul lumei, are să iasă din mare cu oastea lui ş-atunci are să rămîie el stăpîn; lumea aceasta nu va fi.
De la ţigani
Cine se culcă cu o ţigancă are noroc la cai.
Un ţigan a găsit un bostan şi, întâlnind pe un român, l-a întrebat ce-i acela. Românul i-a spus că-i ou de cal; de vrea să aibă mînz, să-1 clocească pe un vîrf de deal. Ţiganul ş-a pus femeia să-1 clocească. Ea a stat cît a stat, dar într-o zi, nemaiavînd răbdare, s-a sculat; oul cel de cal s-a dat de-a răstăgolul la vale, păn' s-a oprit între nişte tufari. Ţiganul aleargă după ou şi vede fugind de-acolo un iepure. „Stăi, dragul tatei! Stăi!..." Mînzul fuge cît poate. „Ia uite-te, femeie, mînzul nostru încă-i mititel şi cum aleargă; da încă să mai fi şezut cîteva zile, aveam şi eu mînz cum au oamenii!"..
(S-a văzut voi. I, pag. 360-361.)
Spatele găinei se numesc „şea" şi se dau la nuntă ţiganului.
162
1.
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Calul. Dragostea A. Făt-Frumos. Craiul. Craidonul1
Pe sub cer şi pe sub lună, Alearg-un mînz cu iarba-n
gură,
Nu ştiu, mînz îi or îi zmău, Or îi ibovnicul meu. Fă-mă, Doamne, ce m-ăi face, Fă-mă hulubaş popăsc, Pin grădină să ciupăsc, Păn' la zidu-mpărătesc, Hulubaşul să-mi privesc. De cine dorul se leagă, Nu-i pară lucru de şagă. Că de mine s-a legat, Parcă-i lucru farmacat. Olio-lio, ce gînd m-ajunge, Cum e noapte, aşa m-aş duce. Fie tină, fie glod, Mi-ar părea că merg pe pod, Numai pe mîndra să-mi văd.
Broscăuţi
Din Şirete păn' în Prut, Murgul apă n-a băut, Iarbă verde n-a păscut, Măcar murgul piatră roadă, Numai puica mea să-1 vadă. Trage murgul la grăunţă Şi voinicul la mîndruţă. Trage murgul la popas Şi voinicul unde-a mas.
Strojineţ
Mi-a venit veste asară Că-mi zace puica să moară. Şi eu i-am trimes pe ovăz2
Că şi eu mă-mbolnăvesc. De zace de dorul meu, S-o rădice Dumnezeu, Dar de zace de-a cuiva, S-o întorc cu scîndura, S-o hrănesc cu lingura.
Broscăuţi
Ion
Frunză verde mericică, De la noi mai pe-o vălcică, Pasc caii lui Ionică. De la deal de caii lui, Şede singur dumnealui. Cu mantaua umbră-şi face, Cu batista vînt îşi trage, Cu ochiul la mine face Şi zice: „Vin', leliţă.-ncoace!"
Şiret
Cu inelul joc îşi face:
— In vină, copilă,-ncoace.
- Nu m-aş duce, orce-aş face, C-a ta dragoste nu-mi place...
Voloca
Săracul badea Ion, Cum se spală cu sopon, Se spală cu apă rece, Nici o doamnă nu-1 întrece.
Broscăuţi
Craidon se spunea mai demult româneşte la un Don Juan. „Eşti un craidon şi jumătate." „Craiul" sau „berbantul" e ceva mai prost. „Fac crăilîcuri, fac berbăntlîcuri, blăstămăţii", adecă de toate relele. Despre o femeie uşoară, lumeaţă, se spunea: „Asta-i de cele de-a craiului" sau „asta e crăiţa oraşului." Astăzi, s-a admis cuvîntul mai uşor de „ştrengari" şi „ştrengărită", care se atribuie şi la cochetării nevinovate. Ovăzul e subînţeles de „călăreţul", ce duce vestea calare.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
163
De la deal de casa noastră, Este-o floricic-albastră, De la deal de floricică, Pasc caii lui Toderică. Caii pascu şi rînchează, Toader doarme şi visează, Se visează cu puica-n braţe, C-o ţinea pe genunchele, Ş-o hrănea cu smochinele, Ş-o adapă din ulcele.
Ropcea
Murgurele, te-ai dus în zori, Să-mi sădeşti vro două flori, Să-mi sădeşti numai o floare, De la cap păn' la picioare. Du-te, murgule, şi paşte, La grădina-mpărătească, Este o floare de garof, Ce-mi opreşte murgu-n loc. Du-te, murgule, şi paşte, La grădina cu doi brazi, C-acolo-s ai mei doi fraţi, De-a veni vrun voinicel, La păr creţ şi gălbior Şi la faţă rumior, In obraji ca rujele Şi la ochi ca murele, Mîna-n cap a vra să-ţi puie Şi pe tine să se suie, Să mi-1 porţi, murgule, bine, Cum m-ai purtat şi pe mine, Dar amu, de-un an de zile, Badea murgu-a priponit, Pe pripoane de argint, Şi s-a pus la hodinit. Cînd murguşorul mi-a tuşit, Pe bădiţa l-a trezit Cînd murgu mi-a strănutat, Pe bădiţa l-a sculat, Rău pe murg l-a blastamat: Murgule, murgule hăi, Cînii să te fi fost mîncat, Tâlharii să te fi furat, Decît să mă fi deşteptat. Că eu frumos vis visam: Că zburam din pom în pom Şi luam fată de domn,
Şi zburam din plai în plai Şi luam fată de crai, Şi zburam din creangă-n
creangă Şi luam pe mîndra dragă, Zburam din cîmp în cîmp Şi luam fată de tîrg.
Acsinia Roman, Mahala
Frunzuliţa bobului, Paşte calul Iorgului, Murgul paşte şi nechează. Iorgu doarme şi visează. Ce folos de visul lui, Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i Mîndruţă la vremea lui.
Broscăuţi
Frunză verde-a bobului, Paşte calul Iorgului, Şepte unghiuri, iarba creşte, Murguşor se-mbolnăveşte, N-am cui da două-trei parale, Să taie plopii-n lunca mare, Să se primble Iorgu calare Cu cămeşa albă-n soare, Spălată pe brăţişoare, Uscată la ţîţişoare. Sus pe deal, pe o costiţă, Şede-o mîndră copilită, Cu păr mare, Pe spinare.
Cam pe ţîţe, cam pe spate, Că m-a scos din sănătate.
Suceava
Frunză verde măr domnesc, Căpitan împărătesc, Cum focul să nu-1 iubesc! Te primblai sara pe lună, Bumbii strălucind la mînă, Din ţigară fum trăgînd, Din batistă vînt făcînd Şi din gur-aşa zicînd: „Mulţămesc lui Domnul Sfînt, C-am păşit un paş la cîmp.
164
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ici în vale, pe costiţă, Să primbla o duduită Cu părul lăsat pe ţîţe, Cam pe piept şi cam pe spate, Mă scoate din sănătate."
Botoşani
Cîntec vechi
Frunză verde mararaş, Ninecuţă dragă. Toată ziua scriu răvaş, Ninecuţă dragă. Şi-1 trimet pe la oraş etc. Acolo-i şi satul mare, Şede-un tinerel calare, Şi de nime frică n-are. Cum mă vede, să repede Şi mă ia pe braţă, Şi mă sărută în faţă. Nu-i păcat de mine-n lume Să mă dai la mănăstire, Că nu sînt de mănăstire, Dar sînt, maică, de iubire. Toată ziua la chilie Lucrez la şiac Şi sara la săhăstrie, Mă mier ce să fac!
Mahala
Gheorghieş
Cine trece pe la iaz, Ghiorghieş cu calul breaz, Leagă calul de proptele, Şi-i dă fîn cu floricele, Şi-1 adapă din ulcele, Şi să pleacă şi să spală, Şi să şterge de dulamă. Mîndra lui are năframă, Şi naframa-i netivită, De buzele lui gătită.
Ropcea
Cine scutură roua, Bădiţa cu potcoava, Cine vine-n urma lui, Puiculiţa, draga lui. Da bădiţa-i om viclean, Ş-a mutat căsuţa-n deal
Ş-a lăsat o cărăruşă Păn' l-a lui puică la uşă. Da Domnica ţese pînză, Da bădiţa-i cîntă-n frunză. Mergi, mamă, la ferestuică Şi vezi Ghiorghi und' să culcă, Pe-un butuc de feresteu, Nu să cade să dorm eu, Da să cade, da nu vreu.
Strojineţ
Frunză verde peliniţă, Mă duceam în grădiniţă, La stratul cu busuioc, Badea cu cal păntănog, Priponit în busuioc. Dar badea-i un tâlhari mare, Să duce din deal în vale, Pe valea călinelor, în calea copilelor.
Calul alb şi şaua verde, Ţine-1, Doamne, nu mi-1
pierde,
Că l-am mai pierdut o dată Şi l-am găsit la o fată. Şi l-am găsit la Focşani, Priponit de-un leuştean.
Brăeşti
Ion
Pe poiana lui Ion, Toate păserele dorm, Numai una n-are somn Şi zboară din pom în pom, Şi strigă „Ion, Ion, Să-mi dai gura, să nu mor, Că de-oi muri de dorul tău, Te va bate Dumnezeu." Ion doarme în grădină Cu capul pe-o rădăcină, Cu o floricică-n mînă. Nu ştiu, floarea i-aşi lua Or gura i-aşi săruta. Frunză verde fir de nalbă, Răsai, lună, mai degrabă, Să să vadă prin livadă,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
165
Să cosesc pelin şi iarbă, Să dau mîndrei să-mi desfacă. - Măcar să-mi dai o mie de lei, Că nu ţ-am făcut să piei, Da ţ-am făcut să mă iei!
Şiret
Răsai, lună, mai degrabă, Să se vadă prin livadă, Să cosesc pelin şi iarbă, Să dau murgului să roadă, Murgul roade şi nechează, Mîndra plînge şi oftează, Taci, mîndra, nu mai ofta, Murgul tău n-a necheza.
Molodia
Frunză verde de-alior, S-a dus bădiţa Ion Ş-a lăsat murgu-n pripon, Murgul paşte şi nechează, Puica plînge şi oftează: Ajungă-te jalea mea, Un' ţ-a fi calea mai grea, Ajungă-te ahtul meu Un' ţ-a fi drumul mai greu!
Botoşani
Frunzuliţa de-alior, Cum s-a dus badea Ion Ş-a lăsat murgu-n pripon, Cu priponul de matasă, împletit de puică-n casă.
Broscăuţi
Crucea
Ieşi, măicuţă, păn' la cruce Şi vezi puiul cum să duce, Cu surducul neblănit, Cu calul nepotcovit.
- Stăi, puiule, nu te duce, Că te-oi scalda-n lapte dulce.
- Măcar scaldă-mă-n zahăr, C-am pus şaua pe bălan
Şi piciorul dar în scară, Vreu să trec în altă ţară.
- Stăi, puiule, nu porni, Eu calul ţ-oi potcovi,
Şi surducul ţ-oi blăni Şi cămeşa ţ-oi spală, Basma la gît ţ-oi lega.
- Rămăi, puică, sănătoasă, Ca o pară viermănoasă.
- Mergi, puiule, sănătos, Ca un măr putrigăios.
- Rămăi, puică, sănătoasă, Ca o garofă frumoasă.
- Mergi, puiule, sănătos, Ca un trandafir frumos.
Broscăuţi
Soarele se-nsenina, Săniuţă luneca, Săniuţ-a ruptă-n două, Ibovnica mea cea nouă!
Brăeşti
Blăstămul
Pe uliţa armenească, Petrea murgul potcoveşte Cu ţîţei de sîrmă albă, Cu potcoave de aramă.
- Ia-mă, bădiţă, cu tine,
Că şi eu ţ-oi prinde-un bine.
- Bucuros eu te-aş lua, Că pe unde mă duc eu, Nu-i nici apă, nu-i nici grîu, Numai sînge păn' în brîu.
- Ie-mă, bădiţă, cu tine, Fă-mă lumină de său Şi mă pune-n sînul tău, Că pe unde-i însara,
Pe tine te-oi lumina, De ţ-a părea lumina grea, Fă-mă floare nărămgie Şi mă pune-n pălărie. ... Căsăndruţa lui Biran, Cu doisprece pui pe stan, Unul roş, unul verde, Ard-o focu, bine-i şede!
Şcheia
166
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Frunză verde avramască, Pe uliţa cea grecească Este-o şatră ţigănească, Da la şatră cine este? Badea murgul potcoveşte.
— Potcoveşte-1, bade, bine, Doar m-ăi lua şi pe mine.
— Bucuros eu te-aş lua, Dar mi-i murgul dintr-o joi, Nu sufere-n spate doi,
Şi mi-i murgul mititel, Şi n-a duce doi pe el.
— De ţi-i greu, bade, de mine, Fă-mă brîu pe lîngă tine, De ţi-i greu de trupul meu, Fă-mă lumină de său
Şi mă pune-n brîul tău, Unde ţ-a întunica, Acolo ţ-oi lumina, Cosiţa voi despleti Şi iarbă va răsări, Murguşorul ţ-oi hrăni, Şi din ochi voi lăcrăma, Şi murgul ţ-oi adapă, Un' ţ-a fi calea cu greu, Să faci pod din trupul meu. De ţi-i greu, bade, de mine, Nu mă iai pe lîngă tine, Cînd îi porni tu de-acasă, Cînd îi trece lunca deasă, Lupu-nainte să-ţi iasă, Murgul să ţi-1 poticnească, Mîna dreaptă să ţ-o rupă Şi cea stîngă să ţ-o frîngă, Să ţii frîul cu dinţii, Să mîi murgul ca muţii, Să te vadă părinţii, Să te vad-o lume toată, Că-i blăstăm de la o fată. Cine iubeşte şi lasă, Dă-i, Doamne, năcaz în casă!
Broscăuţi
Pe uliţa arminească, Este-o şatră ţîgănească, Eu mă mier ce bontăneşte, Badea murgu-şi potcoveşte. Şede mîndra şi-1 prăveşte,
De lacrimi abia-1 zăreşte, De suspin abia vorbeşte. - Ie-mă, bade, şi pe mine, Că la drum ţ-oi prinde bine, Unde sara te-a-nsara, Eu focul ţ-oi aţîţa, Cosiţa mi-oi despleti Şi murgul ţ-oi priponi. Nu vrei, bade, nici aşa Or ţi-i ruşine de mine? Fă-mă brîu pe lîngă tine, Fă-mă lumină de său Şi pune-mă după brău, Unde sara te-a-nsara, Eu frumos te-oi lumina. Nu vrei, bade, nici aşa? Să te-nsori de nouă ori, Să ţii pe nouă surori Şi să-ţi faci nouă ficiori. Şi la urm-o copilită, Să-i pui nume Marghiolită Şi să-i cumperi o cofiţă, Să-ţi ducă apă-n temniţă, Să îmbie din uşă-n uşă, Să vie şi l-a mea uşă, Să ţ-o miluesc şi eu, C-o rufuşoară lepădată, De cînd ţ-eram drag-odată, C-o cojiţă de mălai, Coaptă acum de nouă ai, De cînd tu mire-mi erai Şi pe mine mă luai. C-un căuşel de cenuşă Şi deasupra cărbunaşi, Să ştii cum iubeşti şi laşi. Unde tu îi poposi, Sub prispuşoara din jos, Să-ţi petreacă os prin os, Să meargă sînge părău, Să ştii că-i blăstămul meu. Nu-i blăstăm de la măicuţă, Da-i blăstăm de la drăguţă, Drăguţa te-a blastamat, Că aşa ţ-ai cîştigat.
Mahala
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
167
Bătrînul. Amintirea
Frunză verde liliac,
Ce mi-a fost pe lume drag
Tot în sîn am vrut să bag
Şi ce-n sîn n-a încăput,
Am pus calul mijlocire
Şi frîul de priponire,
Ş-am strîns tot pe lîngă mine.
Ropcea
B. De cele holteieşti
Frunză verde de dudău, Supărat îi murgul meu.
- Ce eşti, murgule, supărat, Or ţi-i greu de trupul meu, Or de ham cu zurgălău?
- Nu mi-i greu de trupul tău, Nici de ham cu zurgălău, Dar m-ai ţinut tare rău,
La crîşmuţa cea din vale, Mă legai de chiotoare Şi beai cu mîndrele tale;
Eu, în loc de iarbă verde, Rodeam lut de pe perete.
Ropcea
Frunză verde lemn de tău, Ce gemi, murgule-aşa greu? Şepte ape mi-ai trecut Ş-a optilea fără fund, Ş-aşa greu nu mi-ai gemut. - M-a legat talhariu-n scurt Şi el s-a dat la băut, El bea cu căţelele, Da eu rod zăbelele. El bea cu căţaua-n pat, Da eu şed legat la gard, Nebăut şi nemîncat. Şi-mi dă fîn cu sarcina, Şi saricea1 cu palma, Şi apă cu ciutura, Nu mă mai pot sătura. Da cînd eram la nenicu îmi da stogu cu fînu, Şi saricea cu drobu, Şi apă cu izvoru.
Ropcea
- Foaie verde, foaie verde ş-un dudău2, Tinerel, tinerel murguţul meu,
Or ţi-i foamne, or ţi-i foame, or ţi-i greu,
Tinerel, tinerel murguţul meu,
Or ţi-i greu, or ţi-i greu de trupul meu,
Tinerel, tinerel murguţul meu,
Or de haina, or de haina ce-o port eu,
Tinerel, tinerel murguţul meu.
- Nu mi-i greu, nu mi-i greu de trupul tău, Dar mi-i greu, dar mi-i greu de ce ştiu eu, Tinerel, tinerel stăpînul meu,
Cîte crîşme, cîte crîşme sînt în sat, Tu la toate, tu la toate m-ai legat, Tinerel, tinerel stăpînul meu. Mi-ai dat fîn, mi-ai dat fîn nuielele Şi grăunţe, şi grăunţe stelele, Tinerel, tinerel stăpînul meu.
Botoşani
1. Sarea.
2. Melodia cîntecului acestuia imitează trapul calului.
168
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Frunză verde durduliu, Murgule, căluţul meu, Ce ţi-i greu de trupul meu? - Mi-e urît năravul tău, Cîte crîşme sînt în sat, Eu la toate şed legat, în loc să pasc iarbă verde, Eu rod var de pe părete, în loc să beu apă rece, Rod în piatră păn' ce-mi trece. Ţie ţi-i drag cu oca plină, Mie mi-i drag cu traista-n
gură.
Ţie ţi-i drag cu mîndra-n pat, Şi eu şed la stîlp legat, Ţie ţi-i drag cu mîna-n sîn, Mie mi-i drag cu botu-n fîn.
Frunză verde cimbrişor, Bate murgul din picior, Să-i pun şaua binişor, Să mă duc unde mi-i dor, Trage murgul la grăunţe Şi voinicul la mîndruţe. Trage murgul la popas Şi voinicul unde-o mas. Trage murgul la neveste, Parcă fete nu găseşte, Da el fete prea găseşte, Dar nimic nu foloseşte. Dragostea cea de nevastă, Ca garofa din fereastă, Bate vîntu, bat' din jos, Plină casa de miros. Dragostea cea de copilă, Ca garofa din grădină. Dragostea de fată mare, Ca fasola din căldare, îi mai pui un pumn de sare Şi tot gust dulce nu are.
Broscăuţi
Frunză verde trei migdale, Dragostea de fată mare Ca garofa din cărare, Trece cineva ş-o calcă, Rămîne fata beteagă,
Dar dragostea de nevastă, Ca o floare de pe coastă, Sar toţi voinicii s-o pască, Ş-o mănîncă cu dulceaţă, Şi se-nvăţ a strînge-n braţe. Voinicul după ce moare? După piept cu merişoare, Cînd să pornesc nişte ploi, El s-ascunde la nevoi, La pieptul cu sînii moi.
Frătăuţi
Lung îi drumul şi pustii, Tot mă uit şi nu mai vii, Lung îi drumul şi sîcret, Tot mă uit şi nu te văd. Şi mă doare-n piept şi-n
spate,
Sorioara de departe. Mă doare-n spate şi-n piept, Sorioara, mult aştept. Lung îi drumul şi bătut, Nu-i bătut de car cu boi, Nici de ciobănaşi cu oi, Dar de-ai mei ochi amîndoi.
- Hai, murguţă-n pas mai
tare,
S-ajungem în sat cu soare, La puicuţa pe răcoare.
— Tu îmi stai cu mîndrele, Eu îmi rod zăbelele,
Că tu stai cu mîndra în pat, Şi eu stau legat de gard. Cînd eram 1-al meu stăpîn, Eu mîncam stogul cu fîn Şi bem apă din covată Şi-mi era inima toată. Da de cînd îs la ist stăpîn, Nu-mi mai dă stogul cu fîn, Pasc iarbă de pe movilă Şi beu apă cu rugină.
Ilişeşti
*
Căluţ negru şi fugari, Tînăr băiet şi c... Umblă noaptea la neveste, Parcă fete nu găseşte.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
169
Ba el fete pre găseşte, Dar i-i zodia la neveste.
Strojineţ
Pe cel drum, pe ce cărare, Vine-un voinicel calare, Voinicelul şuierînd, Da murguţul nechezind.
- Ce nechezi tu, murgule? Or de chida codrului,
Or de colbul drumului?
- Nici de chida codrului, Nici de colbul drumului, Numai de năravul tău,
Că te duci la crîşmă-n vale Şi bei cu mîndrele tale. Eu îmi rod zăbelele De-mi crapă măselele.
- Rabdă, murgule, mai rabdă, Nebăut şi nemîncat,
Că eu mult rabd nensurat, Că eu cînd m-oi însura, Şi de-al tău rînd ţ-oi cata. Haida, murgule, haida, Ia păşeşte-n paş mai mare, S-ajung acasă cu soare. Acasă cînd a ajuns, Cu picioru-n poart-a dat, Poarta-n trei s-a despicat, Murguţu-n grajd l-a băgat, I-a dat fîn cu floricele, în casă îi mare jele, I-a dat fîn cu cuişoare, în casă, puicuţa-i moare. - Strică, soră, lumina, Varsă, mamă, scălduşca, Că de-a cui dor m-am bolnăvit El iată-l-ăi c-a venit, Numai uşa mi-a crăpat, Eu îndată m-am rădicat.
lordănesti
De la vale de cărare
Trece-un voinicel calare,
Voinicelul şuiera,
Da murguţul necheza.
- Ce nechezi tu, murgule, etc.
- Numai de năravul tău, Că mergem la făgădău, Cheltuiesc cîte un leu, Vin acasă şi fac rău, Mergem la crîşma din vale, Să beu cu mîndrele tale.
- Hai, murgule-n pas mai tare, C-am o puică ca o floare, Mi-a venit veste că moare. La puica cînd am ajuns, Poarta-n şepte mi s-a dus, Calul de gard l-am legat, De gărduţul cu nuiele, I-am dat fîn cu floricele,
în casă e mare jele, I-am dat fîn cu cuişoare, în casă, puicuţa-mi moare. Eu în casă am întrat, Mă-sa lumina-i ţinea, Tatăl său sacrii cioplea.
- Stînge, mamă, lumina, Că mi-a venit puterea. Lasă, tată, de cioplit, De-a cui dor m-am bolnăvit Iată-l-ăi că mi-a venit.
Eu o întreb ce-a mînca?
- Rug de mure de iarnă, Sloi de gheaţă de vară.
- Tu, puicuţă, poţi muri, De-acelea nu-ţi pot găsi.
- Prostule de mintea ta: Mure negre-s ochii mei, Sloi de gheaţă-s dinţii tăi, Vină şi m-ăi săruta, C-apoi eu m-oi rădica!
Frătăuţul Nou
Cînd eram cu părinţii, Eram fruntea cirezii Şi păşteam vîrful ierbii, Mîncam finul cu stogu, Lingeam sarea cu drobu Şi beam apă din izvor. Da de cînd nu-s cu părinţii, Eu îs coada cirezii, Pasc rădăcina ierbii Şi mănînc fînu cu pala, Ling sarea cu lingura,
170
Beu apă cu măsura. Fost-am tinerel ca berea Şi m-a-mbătrînit muierea. Fost-am tinerel ca vinul
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
(Vezi Trage, mîndra..., voi. I, p. 334.)
Şi m-a-mbătrînit străinul. Fost-am tînăr ca burcutul Şi m-a-mbătrînit urîtul.
Şcheia
Calul. Ursita
„Calul cel bun, din fundul grajdului să vinde", îi merge vestea şi vin negustorii de-1 cumpără; - să zice despre fetele ce stau în casă, nu sînt scoase în lume.
Fetele sînt proaste că umblă după bărbaţi, „las' să vie calul la iesle, nu ieslea să umble după cal." Botoşani Cal de visează fata, e ursitori; cum va fi coloarea calului, aşa va fi ş-acela ce o va lua. Botoşani Cal de visează fata că-i înhămat la căruţă, îi e ursitoriul însurat şi o va lua văduvoi. Şiret Cu căruţa de te visezi, de eşti fată, te măriţi.
(Alte visuri) Pe cal de te visezi, e cinste mare.
De te visezi pe un cal frumos şi că-1 ţii de frîu, ţii un noroc mare, dar de-1 slobozi sau îl scapi, norocul îl păgubeşti.
Pe un cal slab, e supărare mare, boală, moarte. Cal negru de visezi, e supărare. Cal înhămat la căruţă, e huit. Cai umblînd de visezi, e vînt. Cal alb, e vînt.
Mihalcea Roşa
Ursitele pe la Sf. Andrei umblă şi vin de cearcă fetele, le-ntreabă prin somn: „Dormi?" „Dorm şi nici prea", îi zici. „Vrai să te măriţi, că eu îţi trimet pe cutare şi pe cutare, dacă vrai să-ţi alegi... Cal am, dar brîu n-am", spune ursita. Atunci să-i răspunzi: „Na-ţi brîul meu, să-1 pui în capul tău", dar dacă vreai pe cineva, îi spui anume în capul cui să-1 puie.
Este şi descîntec cu care să cheamă ursitele, dar povestitoarea nu-1 ştie. Saveta Buzdugan, Ilişeşti
De dragoste, ursită, să descîntă cînd vezi crai nou:
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 171
Crai nou, mire tînăr! Na-ţi brîuţul meu Frîu la calul tău, Du-te la cel ce mi-i drag mie. Să te duci la mă-sa, Să te duci la tatăl său, La sora-sa, la frate-său, La tot neamul lui,
De unde va fi, de-acolo să mi-1 aduci,
în vis să-1 visez
Ş-aievea să-1 văz.
De-1 vei găsi pe pat,
Dă-1 sub pat,
De-1 vei găsi pe laiţă,
Dă-1 sub laiţă.
De-1 vei găsi pe cuptori,
Dă-1 în cuptori,
Inima să-i ardă,
Gîndul să-i ardă,
La mine să-1 porneşti,
La mine să-1 aduci,
Tare ca vîntul,
Iute ca gîndul.
Tot timpul acesta împungi brîul c-un ac din capăt în capăt ş-ame-ninţi înspre lună cu brîul. Aniţa Haidău, Costîna
Cînd să face de ursîtă, dacă ţi să arată cal, e bărbat însurat; dacă cîne, e holtei. Roşa
Ca să aducă pe cineva pe sus, îi ia semn din spate şi-1 pune-n ulcică la foc; leagă hornul cu frîul calului ş-apoi descîntă, de-1 aduce.
Ileana Munteanu, Botoşani
S-a văzut fata ce s-a îmbrăcat cu hamurele calului pentru a vedea pe draci, voi. I, p. 396.
Hamurele calului să pun, a doua zi de nuntă, dacă mireasa n-a fost cinstită, la părinţi în spate, iar dacă a fost cinstită, o pun pe mama miresei sus pe un scaun împodobit, pe care-1 numesc cal, în semn de cinste.
(Se va vedea voi. II*.)
în cîntecele de nuntă ale mirelui mai ales, să cîntă foarte mult cîntecul calului.
(Se va vedea voi. II*.)
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
172
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Calul nunei
A fost o fată că ea ocărea totdeauna coarnele dracului, tot spunea că să facă ceva în ele. Vine într-o zi dracul la dînsa şi-i spune: „Fa, tu de ce-mi ocăreşti coarnele? Să ştii că pentru asta, tocmai cînd vei fi mireasă, am să mă vîr în tine ş-am să-ţi fac un vînt, că păreţii se vor cutremura şi casa se va descoperi, vor rămînea numai parii; să ştii altă dată cum ai să mă batjocureşti tu pe mine!"
S-a trecut aceea. Iată că-i vin fetei peţitori. Ea singură nu ştia ce să facă, să se mărite sau nu? în cele din urmă, tot s-a hotărît ca să se mărite. în ziua de cununie, pe dînsa începe a o umfla. Vede că nu-i bine, ce să facă ea? Se duce la nănaşa-sa şi-i spune toată păţenia. Nănaşa-sa îi spune că să nu se teamă, căci ia totul asupra ei. S-au pus la masă. Pe mireasă o umflă mereu. „Vai de mine, nănaşă, ce să fac?" „Taci, nu te teme." Oamenii cinsteau, glumeau, era haz şi chef mare, ca la nuntă.
„Meseni d-voastră, zice nuna, waţi să vă fac şi eu de un haz, ca să se cutremure păreţii, cînd voi tuşi eu, să se descopere casa, să rămîie numai parii?" „Vrem, dar unde eşti în stare să faci d-ta una ca asta?" „îţi vedea c-am să fac cheful acesta, dar ce-mi daţi?" Afară sta calul mirelui cu şaua pe dînsul, legat la gard. Mirele zice: „Eu îţi dau calul meu." „Bine, dar de-acuma să vă ţineţi bine, că am să tuşesc..." A tras de rochie pe mireasă şi, cînd a tuşit ea o dată, mireasa s-a şi uşurat. Dar de zgomotul acela, păreţii s-au cutremurat şi acope-remîntul s-a dus în bucăţi cine ştie unde, a rămas numai îngrăditura. „Ei, v-am făcut ceea ce am făgăduit?" „Ni-ai făcut, zice mirele, e al d-tale surul!"
Numai mireasa biata rămasă supărată şi zisă pe sub nas:
Nănaşa a luat surul Şi mie mi-a crăpat c...
Domnica Doroftei, Suceava
Mireasa, cînd ajunge la casa bărbatului, mirele o scoboară din car în braţe şi încunjura cu ea de 3 ori carul, apoi mireasa ia răsteiele de la boi şi le aruncă peste casă şi atunci să cheamă că e vrednică.
Camena etc.
în Şcheia, le aruncă peste umăr sau, de merge cu cai, ia jos căpiţelele din cap de la cai.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
173
Jugul
Hai să meargă, meargă, Dragă, dragă, dragă, Vestea-n lumea-ntreagă, Dragă, dragă, dragă, C-az popa ne leagă, Dragă, dragă, dragă,
La un jug ne bagă, Dragă, dragă, dragă, Ca doi junei să tragă, Dragă, dragă, dragă.
Botoşani
Căsătoria
Foaie verde avramască, Ce-am iubit pe lumea asta: Numai calul şi nevasta, ah! Nevasta mă primineşte, Calul mă călătoreşte. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă, ah! Pică rouă şi se ia, C-acolo-i şi draga mea.
Botoşani
Foaie verde avramască, Ce-am iubit pe lumea asta, Numa calul şi nevasta: Calul te călătoreşte, Nevasta te măguleşte,
Cu oghialul te-nvăleşte, Cu oghialul de atlaz, Mori, duşmane, de năcaz.
- Măi băiete, băiet prost, Astă-noapte unde-ai fost?
- Unde-am fost, m-am
păgubit,
Sub un măr mîndru-nflorit, Toată noaptea-am aşteptat. Dac-am văzut că nu vii, Mi-am pus dorul căpătai, Cu dragostea mă-nvălii, Doamne, bine hodinii.
Şiret
Puşca, calul şi femeia să nu le împrumuţi nimărui.
Moldova
(Se va vedea voi. II*, povestea Cele trei învaţatun.) Puşca, calul şi femeia să nu le crezi niciodată. Femeia trebuie bătută, calul bătut şi moara ferecată.
Zvorîştea
Femeia trebuie
Idem
Coasa şi femeia trebuiesc bătute. Coasa de 6 ori pe zi şi femeia de 3 ori - care-i rea. Idem
§ 15. Carul
Carul e al bărbatului; el cu carul merge la pădure, cară din cîmp etc.
Carul l-a făcut diavolul... (vezi voi. I, p. 25.)
Carul e blagoslovit de Domnul Hristos, căci cînd îl căutau jidanii,
un om l-a ascuns în car după scoarţă şi nu l-au găsit.
Ana Darie, Broscăuţi
în ceri, la Dumnezeu, sînt de toate, ca şi aici pe pămînt: să află car cu boi (Ursa Mare) etc. (Mai amănunţit, să va vedea voi. III*.)
Femeia, cînd porneşte carul la arat, să nu treacă pe dinaintea boilor, că merge lucrul greu, că-i păcătoasă. (Vezi voi. I, p. 139)
Sau dacă pornesc undeva cu căruţa la drum, fie şi cu cai, femeia să lese să meargă întăi bărbatul o bucăţică, măcar păn' la poartă, ş-apoi să se puie ea, ca să le meargă bine. Ilinca Cozma, Roşa
* Aceste volume nu au mai fost publicate de autoare (n.ed.).
174
ELENA NICULITA-VORONCA
Femeia n-are voie să treacă peste proţapul carului, că blastămă Domnul Hristos şi Maica Domnului, căci proţapul e cruce.
Nu-i drept nimic din toate acestea, nici că să nu meargă deodată cu carul — femeia care e curată poate să treacă şi peste proţap, şi pe dinaintea boilor etc, căci încă mai bine le-a merge. Broscăuţi
Peste proţap să nu treacă femeia care poate are pe alt bărbat, e bajocurită, aceea e păcat să treacă, căci poate să piară, să se sîngere vro vită, căci vita-i sfîntă, nu-i păcătoasă ca omul, or poate să se răstoarne carul pe drumul neted. Catrina Dănilă, Mihalcea
Cîteodată trec cucoane prin tîrg peste proţap şi ţăranii aşa să mînie!
Peste proţap de trece femeia, să leagă bărbatul; chiar şi al femeiei ce trece. Mihalcea
Femeia îngreunată poate să treacă orcum, căci e plină şi merge în plin; cui îi iese înainte, îi merge bine.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
175
Femeia, dacă trece proţapul, are numai băieţi.
Roşa
Dacă trece femeia îngreunată proţapul, se întoarce copilul în ea.
Botoşani
Dacă trece femeia îngreunată proţapul, face copilul cu guşă.
Mihalcea
Bărbatul îl dezlegi, pe oiştea căruţei, luni, miercuri şi vineri; aduci stropi de la moară şi iai de pe oişte 9 surcele cu cuţitul, le pui în stropi şi-i dai să beie. Măria Cloşca, Suceava
De s-a bajocuri cînele în car, musai în ziua ceea, bărbatul sau femeia să aibă de-a face cu altul, dacă li s-a spurcat carul. Camena
Odată un om mergea cu femeia lui la tîrg. Trece un turc; se uită la femeie: femeia, frumuşică. Strigă la om să steie; omul stă. El ia femeia mai într-o parte şi face bajocură de dînsa. Da femeia, tot şireată: „Jupîne, domnule, cum i-a fi zis, încaltea dac-ai făcut bajocură de mine, fă şi de bărbatul meu, că eu de-amu zi bună în casă cu dînsul n-am să mai am." Turcul a ascultat-o şi face ce ştie în legea lui şi se duce. — Cum să dea el amu în obraz femeiei, că nu poate, n-are nici un chip! Zice numai la boi:
Hăi, boi!
Feşteliţii de voi,
Că feştelita-i în car la voi
Şi feştelitul de mine!
Păn' în car, păn' în căruţă, Ţ-ai găsit altă drăguţă, Păn' în car, păn' în teleagă, Ţ-ai găsit, dar nu ţi-i dragă,
Păn' în car, păn' în hinteu,
Tot mai dragă ţ-am fost eu! Roşa Nod de la car, de găsit, să-1 ardă şi să-1 bea femeia, ca să facă copii. Camena De găseşti vrun nod de funie de la căruţă, să-1 deznozi numaidecît, că acolo poate să fie un suflet legat şi se chinuieşte, să-1 slobozi.
Măria Spinul, Mihalcea
Roata. Jugul
Măi băiete, cucuiete, Mînă roata pe părete! (Zic copiii.) Cu dohot de la roata căruţei, găsit în drum, să ungi pe copil, de „ceas rău", pe trup în cruce şi-i trece. Camena Dohotul de găsit e bun şi de negei. Costîna Cui de la roata căruţei, de la leucă sau potcoavă de cal de găseşti,
să-1 baţi în prag şi, de cîte ori calci, calci pe duşman pe cap.
Broscăuţi
Dacă vrai să prinzi strigoaicele, spre Sf. Gheorghe, să ungi roata
cu tămîie neagră şi s-o pui în uşă, că le prinzi.
Cu stropi de la roata morei e foarte bine să te speli, de orce.
General
(Vezi roata şi povestea, voi. I, p. 282-283.) (Se va vedea la boale, Holera etc. şi roata.) Roata căruţei se pune pe casă, să nu piară porcii de brîncă. Roata căruţei se pune pe casă, de tun, să nu detune. (Se va vedea volumul II*.)
Unde sînt guzani, să pui în bortă un ciolan de găsit de la o roată, că fug. Mămăieşti Dacă se află în car un şoarec, carul musai să se răstoarne; cum e vara, că aduc carul încărcat cu pîne, fie şi pe drum drept, că se răstoarnă; aşa cumpănă are şoarecul!
Dacă se află un şoarec în căruţă, fie povara cît de uşoară, caii trag foarte greu. D-l David, corn. Buhalniţa
Cînd ai ploşniţe în casă, să iai la lună veche 9 ploşniţe şi să le pui într-o trestie şi, cînd merge căruţa de pe deal la vale, să le pui în căruţă şi să zici: „Cum fuge roata pe pămînt, aşa să fugă ploşniţele de la casa mea şi cum să scutură lutul de pe roţi, aşa să să scuture ploşniţele de la mine." D-na A. Constantinovici, Mihalcea
r^^u^nTa fost publicat de autoare (n.ed.).
176
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ca să umble lumea după d-ta, să iai ternă de pe roţile cele de dinapoi de la căruţă şi să zici: „Cum aleargă roţile cele de dinapoi după cele de dinainte, aşa să alerge lumea după mine; şi cum huiesc, aşa să să huiască şi să se sfădească flecari de la mine."
Ursana, Mihalcea
Cînd e cineva nepăsători de lucru şi nu-şi bate capul de nimica, nu să îngrijeşte de trai, să ia dohot de la roata căruţei şi i să dă în băutură: „Cum duce carul şi e pentru treabă, aşa să fie şi omul acela." Măria Gabora, Stăneşti
In car dacă te visezi, sus pe fîn sau pe ceva, mergi în rai, de stai jos, în iad.
Jurămînt în glumă: „Pe ochii mîţei, pe crucea căruţei!" Cimilitură :
Am patru căţele: Toată ziua fug Şi nu să ajung. (Roţile)
*
Cînd vezi boii trăgînd greu la deal sau la vrun glod, să nu ţii mînile strînse la un loc, că li-i greu; dar să le slobozi în jos, că li-i mai uşor. Palie Bilig, Mihalcea
Să nu pui nimic de la jug pe foc, că sîngeră vitele.
Jugul dacă arde, nu poate omul muri, să chinuieşte cum s-a chinuit boul în plug. Roşa
Jugul nu să dă pe foc, să dă pe apă, că aceea-i munca boului; omul care arde jugul nu poate muri păn' nu-i pune jugul sub cap.
Botoşani
Diavolul şi carul Diavolului i să spune „Cel de sub roată". Diavolul, de zi, de noapte, stă lîngă car ca să strice carul.
Aniţa Haidău, Costîna
Cînd scîrţie carul, atunci e petrecerea dracului, atunci el botează, atunci cunună, acela-i cîntecul lui, muzica lui; cu toţii joacă şi petrec, pană şi drăcoaica, de-i lehuză, atunci joacă.
Profira Izvorişteanu, Botoşani In Broscăuţi (Bucovina), răsteul de la car să sfinţeşte de Paşti cu pasca la biserică şi atunci necuratul nu să poate apropia de boi.
Diavolul să anină de om, la car, în pădure; cînd să rupe ceva, atunci el să zădărăşte cu omul; de ciudă că carul l-a făcut el şi Dumnezeu i l-a luat. Andron Dragan, Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 177
Sfîntul Ilie era cărăuş. Odată a mers undeva şi i-a stricat diavolul căruţa. Sf. Ilie s-a rugat la Dumnezeu să-i dea putere măcar pe-o zi, să fie stăpîn pe dînşii; Dumnezeu i-a dat tunul şi cînd a început a tuna... etc. Gheorghi Cozma, Botoşani
Cînd tună vara, să zice că Dumnezeu umblă cu carul cu colaci prin cer. Mihalcea
Cap. VI
Tunul. Grindina. Ploaia Şerpii. Cocostîrcul. Alunul Ziua-Crucei
§ 1. A. Sămănătura. Bostanul. Tunul
Pană nu tună, pămîntul e închis; cînd tună, pămîntul se desface, atunci toată iarba încolţeşte, atunci se începe a se ara, că amu pămîntul e cald. Mahala, Horecea
De eşti voios cînd tună întăi, eşti voios tot anul. Camena Cînd tună întăi, dacă tună despre răsărit, va fi anul roditori, bun; da dacă tună de la miezul-nopţii sau asfinţit, va fi anul neroditori, rău.
Horecea
Cînd tună întăi, cît omăt apucă Sf. Ilie cu tunul, atîta piatră este peste an. De este atunci omăt mult, este şi piatră multă şi vice-versa.
Roşa
De tună dinspre cîmp, nu dinspre pădure, n-are să fie piatră anul acela. Mihalcea
Cînd tună întăi, să te loveşti cu capul de fier, să-ţi fie capul tare ca fierul peste an; în Mihalcea, se lovesc de piatră, că e mai tare.
„Cum e tunul de tare şi nu-1 răsipeşte nime, aşa capul meu să fie."
Roşa
Cînd tună întăi, să pui o piatră după grindă şi e bună să faci abur cu ea pentru măsele. Ropcea
Cine se teme de tun să apuce atunci beţe, paie, ce va găsi de jos, şi cu acelea să se afume, că sînt bune de spăriet, şi mai mult nu se teme. Costîna
Paiele celea sînt bune şi de junghi, de săgetături în urechi.
Ca să ai mană la vacă, cînd tună întăi, să iai un băţ de tufă (alun) şi să-1 vîri în pămînt; să-1 laşi 3 zile, apoi să-1 arzi, să-1 pisezi şi să-1
178
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
dai în mîncare vacei, căci atunci cînd tună întăi, pămîntul se umple de toată mana. Gafencu, Strojineţ
Cînd tună întăi, să scuturi copacii în grădină, că rodesc bine.
Mihalcea
In ziua în care a tunat întăi, să ţii bine minte şi în aceea zi să sameni, că rodeşte bine pămîntul. Gh. Morar, Botoşani
Cînd tună, să ştii în ce zi şi să sameni bostani, că se fac mulţi, dacă sameni în acea zi. Botoşani
Dacă sameni păpuşoi şi bostani pană a nu tuna, să fie amu în pămînt cînd tună, se fac mulţi. Botoşani
în Bagiurea, strîng o bostănoaică de cu toamnă şi cînd tună întăi, merg în grădină şi o sfarmă, că-i bună de sămînţă. Moldova
în Mihalcea, de Iordan, cînd strigă poporul"chiraleisa", să sfarmă o bostanoică în casă de sămînţă, că se fac bostanii mari şi mulţi.
în Mihalcea, cînd fac sara spre Bobotează cruci de ceară pe păreţi, arunc sîmburi de bostan ici şi colo, împrejurul casei pe afară, ca să le dea Dumnezeu sănătate şi să trăiască ani mulţi.
Bostan cine fură e ca şi cînd ar fura ou, sărăcie pentru acel ce fură şi nenoroc. Mihalcea
Mare păcat e a fura bostan! Pe ceea lume, cel ce fură îl urcă toată săptămîna pe un deal ascuţit şi neted ca masa şi sîmbătă, cînd ajunge în vîrf, cade de ceea parte jos şi tot aşa îl cară în vecii vecilor. Roşa
Bostani, pepeni de visezi, sînt copii, ai să faci copii. Mahala
(S-a văzut povestea, voi. I, p. 174.)
Cimilitura bostanului:
Am o casă fără uşi şi fără fereşti. (Bostanul)
Cimilitura harbuzului:
Am un iaz cu apele roşi, cu malurile verzi şi piticii negri. (Harbuzul)
în Botoşani să spune o vorbă aşa în vînt, fără a i se şti însăm-nătatea:
Chef şi bucurie,
în deal la bostănărie! Botoşani Bostănărie sau harbuzărie să spune la o casă de femei desfrînate.
Suceava
„De-a bostăneluF e un joc ce să joacă copiii (să va vedea voi. II*).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 179
„Cap, nu bostan!" să spune că are un om cu minte; şi vice-versa.
„E un trăsnit cu leuca!" să zice despre un şuchet, nebun.
„Tot i-a tunat şi i-a adunat" să zice, cînd la vro afacere ceva, cei ce fac parte sînt tot oameni cu sminteli.
„I-a trăsnit în cap să facă cutare lucru"... să zice cînd cineva ia o hotărîre răpede.
„Nu-mi scapără mie de asta acuma"... să zice cînd cineva să grăbeşte să facă alt lucru.
„Merge de-i scapără călcăile"... să zice cînd cineva merge iute.
„S-a dus ca fulgerul!", „ca plumbul!", repede.
Tunînd de visezi, trăsnind, fulgerînd, auzi o veste sau primeşti o scrisoare.
De visezi că tună şi e nouros, plouă, ai să ai o supărare sau va muri cineva şi ai să plîngi. Mihalcea
Cimilitură:
Rage buga^între hotare Şi s-aude-a noua ţară!
(Taurul)
Cîntece
Cat la deal, dealul huieşte, Şi bădiţa fîn coseşte, Cat la vale, în vale tună, Puiculiţa mea adună. Ce să fac să mă-ntîlnesc, Două vorbe să-i vorbesc, Două vorbe tăinuite, Să le ţie puica minte.
Davideni
Amorul. Harbuzul
Frunză verde de harbuz, Vin doi nouraşi pe sus, Vin c-o veste, c-un răspuns. Amorul îi mare cîne, Peste multe dealuri vine, Şi se pune lîngă tine,
Şi îţi spune mii şi sute, Pană te scoate din minte, Să dă deoparte şi rîde. Da amorul cum se ţine? - Să ţine pe genunchele, Să nu-1 vîri în cheltuiele, Să-1 hrăneşti cu alunele.
Comuna Tudora, Botoşani
Frunză verde de harbuz, Pe cîte ochii am pus, Eu pe toate le-am supus. Pus-am ochii şi pe tine, De-i scapă, să fiu eu cîne, Să fiu cîne, lege rea, De-i scapă de mîna mea! Să fiu cîne-n patru brînci, De nu te-oi face să plîngi!
Brăeşti
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
1. Buga se numeşte în jurul Sucevei „taurul".
180
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Dumitrache Volcinschi, din Ropcea, spune că Sf. Ilie orînduieşte cu 7 tunuri; sub mîna lui Sf. Ilie sînt 7 tunuri. Este tun de ploaie, secetă, foamete, moarte, holeră, boale şi bătălie.
Cînd vezi că se pregăteşte de ploaie, e nouros, fulgeră şi tună, iar de plouat, nu plouă deloc, atunci are să fie bătălie.
Bătălia de pe pămînt merge una cu bătălia lui Dumnezeu din ceri. Cînd e bătălie între oameni, curgere de sînge, atunci şi Dumnezeu din ceri se supără şi dă furtune cu ploi. Bătălie pe uscat nu este, aceasta să o ştiţi de la mine. Povestitorul
Cînd tună sau fulgeră iarna, are să fie bătălie sau vrun semn ceva. (Iarna aceasta, 1903, a fulgerat.) Camena
„Trăsni-te-ar Dumnezeu să te trăsnească!" să blastămă.
Fragment dintr-un cîntec:
Tună, Doamne, ce-i tuna: Tună, Doamne, frunza-n tei,
Inima-n duşmanii mei! Igeşti
Cînd tună sau fulgeră din senin sau cînd de o parte e nour şi fulgeră, iar de alta soare, aceasta e a secetă, va fi secetă.
„Trăsni-te-ar din senin!" se zice ca blăstăm.
Pe o nevastă de curînd măritată o tot învaţă mama ei ca să cerce firea bărbatului. într-o zi, stînd amîndoi la vatră, ea lăsă să se audă ceva ce nu era prea frumos. „Ce-i asta, femeie?" „Tună, bărbate!" El ia un tăciune şi-i face, pliosc!, între ochi. „Ce-i asta, bărbate?" „După tunet, şi fulger, măi femeie!" Şi a văzut cum îi firea bărbatului.
Botoşani
*
Copiii, cînd văd că e furtună şi aud în cer tunete, zburdă şi aleargă zicînd:
Doamne-ajunge, Pe cel ce fuge! (bis)
Cînd tună, să nu alergi şi să-ţi strîngi straiele pe lîngă trup, să nu între necuratul să să ascundă pe lîngă trup. Pe la mijlocul drumului, cînd tună, să nu mergi, ci pe de o parte, căci „el" prin mijlocul drumului merge.
Cînd tună, pe prag să nu stai, nici lîngă horn, că necuratul năzuieşte să între în casă şi tunul merge după dînsul.
Sub răchită să nu stai cînd tună, că el acolo să ascunde şi te detună; tot astfel şi sub carpăn să nu stai, pentru că carpănul e lemnul lui, el sub carpăn şede. Lemn de carpăn nu să pune la casă, că o detună; din carpăn nici măcar un cui nu se face.
Casa de carpăn să aprinde şi pocneşte totdeauna.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
181
Lemn trăsnit nu să pune la casă, doar dacă să scrie o rugăciune şi se pune în lemn: „Eu laud numele Domnului, da tu pe cine lauzi?", ş-atunci poate să puie, că fuge. De la d-l Ilie Dulgher, Broscăuţi
Sub tei, poţi să stai cînd tună, căci teiul e lemn sfînt, de tei el nu să apropie şi nu-1 detună.
*
Sf. Ion de la Suceava, cînd era băiet, păştea vitele tatălui său pe toloacă şi tatăl său îl vedea adesea uitîndu-se la ceri, rugîndu-se şi rîzînd: „Măi, de ce rîzi tu cînd te uiţi în sus?" „Cînd mă vei mai vedea rîzînd, să pui piciorul d-tale pe al meu şi vei vedea." Tatăl său a făcut aşa ş-a văzut ceriul deschis şi pe Dumnezeu ţiind în mînă tunul (aşa, ca un bici împodobit cu flori).
Cu puşca aceea, Dumnezeu în tot anul spre Anul Nou blagosloveşte lumea şi ce picură din puşcă, aceea avem; şi îndată îşi scrie, îşi însamnă, în care ţară are să fie pîne, în care nu, care om are să moară, cine are să se nască, ce are să păţască etc. Unde nu s-au rugat oamenii la Dumnezeu, acolo nu dă pîne; aşa după cum au făcut. Petre Beicu
Frunză verde busuioc,
Roş îi cerul într-un loc,
Roş îi cerul şi c-o stea,
Pedepsită-i viaţa mea,
Roş îi cerul-ntr-un loc,
Pedepsit al meu noroc.
Tună, tună şi răsună
Şi bădiţa grîu adună,
Şi adună grîu cu flori
Leliţei de sărbători,
Şi adună grîu cu rouă,
Leliţei de lună nouă.
Lunca mare frunză n-are,
Lunca mică frunza-i pică,
Am doi pui de rîndunică,
Unul zboară şi se duce,
Altul rămîne şi plînge,
Şi se roagă la Sf. Soare:
Ia dă-mi, Doamne, aripioare,
Ca să zbor în drumul mare. Zureni
Tunul e altul decît fulgerile.
De fulgerat fulgeră cînd se lovesc nourii unii de alţii şi atunci scapără, cum ai scapără din amnari.
Dumnezeu i-a dat lui Sf. Ilie tunul, puterea în mînă, ca Sf. Ilie cu el să orînduiască norodul. Cînd vor face oamenii bine, să le dea bine, cînd rău, să-i pedepsască, să nu le dea pîne, să-i sparie, să-i omoare.
182
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Paloşul lui Sf. Ilie e cu două tăiuşuri, cu unul de aur şi cu unul ascuţit. Cînd loveşte cu cel de aur, dă mană, cînd cu celalalt, dă piatră. Petrea Beicu, Mihalcea
Sf. Ilie umblă prin cer c-o căruţă grea, ale cărei roate fac huitul ce să aude cînd zicem noi că tună, iar fulgerile să fac cînd loveşte cu biciul pe caii lui. Ce cai şi ce bici va fi avînd!
De la dl părinte Ioan Ienachi, Suceava Piatra e a lui Dumnezeu, o poartă Sf. Ilie, pentru pocăinţa oamenilor, cînd nu cred în Dumnezeu, cînd sînt răi şi fac păcate. Dumnezeu îi pedepseşte cu piatră, ca să fie foamete; că doar cu băţul nu-i va bate!
Sf. Ilie orînduieşte cu piatra; el rădică gheaţa în nouri de sub pămînt şi în ceri merg lăstopane de gheaţă întregi pe nouri, dar Sf. Ilie umblă cu căruţa şi c-un mai tot o sfarmă, iar Arhanghelul Mihail merge înainte cu sabia şi tot o taie. Ana Haidiciuc, Jucica
Piatra o poartă Arhanghelul Gavriil, el orînduieşte cu tunul şi cu piatra. Măria Cocea, Voloca
Cine posteşte cele trei Ajunuri: al Crăciunului, al Anului Nou şi al Bobotezei, are mare putere înaintea lui Dumnezeu şi multe cele poate face; acela poate înturna şi piatra. Cînd vede că vine nourul, să se dezbrace în pielea goală, să ia două cuţite, cîte unul în fiecare mînă, să le întoarcă cu ascuţitul la spate şi, mergînd ca şi cum ar vra să sparie pe cineva, să zică: „Ho! Sf. Ilie, opreşte-ţi buhaiul...!", şi nourul fuge. Toader Ostafî, Roşa
La Dumnezeu este un buhai care poartă piatra pentru pedeapsa oamenilor. Agafia Popovici, Mihalcea
*
Ploaia se face din omăt; împrejurul pămîntului este omăt mare, care stă şi vara, din acela să rădică la cer şi Sf. Ilie îl topeşte cu foc şi dă ploaie din el, da dracii fac gheaţă şi dau asupra oamenilor să n-aibă pîne, şi tot Sf. Ilie o sfarmă cu suliţa.
Matei Puzdreac, Mihalcea Pe ceri se cunoaşte care e nour de ploaie şi care de gheaţă. Sf. Ilie
trage nourul cel de ploaie cu un bou ca să deie apă pintre piatră.
Cîteodată boul acela aşa de greu mugeşte, că se aude pană aice; da
necuratul trage gheaţa cu putere de foc. Palie Bilig, Mihalcea
Ploaia se face din omătul ce a întrat iarna în pămînt. Acela
primăvara iese în chip de aburi, căci vara alungă iarna afară din
pămînt şi din aceea cade apoi mană pe pămînt.
Dumitru Volcinschi, Ropcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
Copila moartă. Tunul. Ploaia. Fulgerul
183
La o casă în Cernăuţi, unde erau mai mulţi copii la gazdă, era şi o copilă despre care stăpîna casei spunea următoarele povestitoarei:
„Copila aceasta era vecinie supărată, niciodată nu vorbea cu ni-mene, nu rîdea şi cînd venea timpul mesei, abia cu greu o făceam să mănînce ceva. într-o zi, tuna tare şi fulgera, da eu am zis: «Ian auziţi cum se freacă nourii!» - «Se freacă nourii?!», a zis ea. Şi a început a rîde, dar mai mult ii-a zis nimic. Eu m-am simţit atinsă de rîsul ei, cum aşa un copil să-şi bată în casa mea joc de mine, şi am început a o probozi.
Ea atunci m-a rugat să nu mă supăr, că ea are să-mi spuie ceva, dar să nu spun la nimene, căci atunci va fi rău de ea; şi mi-a început a istorisi:
«Eu sînt la mama mea numai cît una. Mama n-a avut mulţi ani copii şi numai după multe rugăciuni la Dumnezeu m-a avut pe mine. Odată am fost bolnavă tare şi am murit; ce va mai fi fost acasă, nu ştiu, dar eu, cu lumînarea în mînă, îmbrăcată în straie de cununie, aşa cum m-au fost pus, m-am trezi pe un cîmp tare frumos, cu iarbă verde, dar era pîclă deasă că nu videam nimic înainte. Deodată, mi s-a arătat un moşneag înaintea mea, întăi mă temeam, dar pe urmă m-am apropiat de dînsul. El m-a luat de mînă şi m-a început a duce tot în sus pe verdeaţa ceea, dar aşa ca pe urzitoare, mă suiam tot în sus; m-a dus pană ce am ajuns într-o casă mare, c-o tindă. Acolo, pe podea jos, erau trei mere, trei boambe de fier. Eu am întrebat ce sînt acelea şi el mi-a spus că una e tunul, alta fulgerul şi alta ploaia; dacă atingi pe una, îndată tună, or scapără, or plouă. Din tinda ceea dai într-o casă, acolo erau o mulţime de copii; cînd m-au văzut toţi, au început să mă cheme.
Mama mea dăduse de pomană pentru mine un cofăiel cu apă cu o lumînare; lumînarea a fost ars şi cofăielul s-a aprins la toartă; aşa l-am văzut acolo cum îl ştiam. Dar înlăuntru era aşa lumină şi frumos şi de toate cele ce dăduse părinţii copiilor, c-am vrut să întru şi eu. Atunci bătrînul mi-a spus: «Nu trece pragul, că mama ta tare plînge, întoarce-te înapoi!» După aceea m-a lovit de trei ori cu o varga şi m-am trezit cum striga mama mea: «Draga mamei, scoală-te şi-mi mai spune o vorbă!» Preoţii erau în jurul meu ca să mă îngroape, oamenii unii au fugit, iar unii au rămas. Apoi s-a făcut petrecere, dar mie îmi părea tot una rău că n-am rămas acolo, era aşa de frumos! Mama însă mi-a zis ca să nu spun la nimene, că s-or teme oamenii şi nimene nu mă va lua. Să nu spui nici d-ta ce ţi-am spus». Dar din momentul acela, zice gazda, am căpătat aşa spaimă de dînsa, că, cum a venit mă-sa, am zis că nu am loc unde s-o ţin, să o ia, şi de atunci nu ştiu ce s-a făcut."1
De la d-na Elena de Volcinschi, Mihalcea
1. Pe vedenia aceasta pun multă bază cei ce au auzit-o.
184 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
B. Joile. Tunul. Cînepa
După Bobotează, nu se spală cămeşile două săptămîni, pentru că apele-s sfinţite. Atunci femeiele să nu meargă să bată cămeşile cu maiul la părău, că din pricina lor e grindină vara şi sfarmă pînile oamenilor. Pentru că dracul la Bobotează, cînd strigă preotul „chira-leisa", cade în fundul apelor şi, cum va bate vro femeie cu maiul, la cea întăi lovitură, el iesă în sus şi cîtă gheaţă prinde sub unghii o duce în ceri şi din aceea se face vara grindină. Măria Struţ, Mihalcea în ziua de Bobotează, cînd strigă „chiraleisa", să nu fie nici o cotreanţă sau petecă de pînză pe-afară, să ascunzi totul în casă, căci diavolul se ascunde sub ea şi atunci la casa ceea trăsneşte. Nu se lasă şi pentru necurăţenii, fiare, căci suflă asupra casei şi omului nu-i merge bine peste an, e tot bolnav. Petrea Beicu, Mihalcea
Pană nu tună, nu se bat cămeşile cu maiul la părău, pană nu începe Dumnezeu al lui. Roşa
în Roşa, nu bat cu maiul cămeşile la părău pană la Ispas, pentru piatră.
Pană la Ispas, în Mahala, nu meliţă, nu perie, ca să nu se stârnească furtuni.
în Roşa, numai pe afară nu deapănă pană la Ispas, de piatră.
în Mihalcea, nu perie, nu meliţă pe afară, că ceriul e deschis pană la Ispas, să nu meargă puzderia la ceri.
în Mihalcea, nouă joi după Paşti, nu bat cămeşile, că bate piatra, în Mahala, nu zolesc cele nouă joi, nu bat cu maiul, nu deapănă, nu urzesc, nu ţese, de piatră, de tun.
Piatra de aceea se face, pentru că în cele nouă joi după Paşti baţi, săpi pămîntul. Dar cine le ţine şi nu lucrează zilele celea, în cîmpul aceluia piatra va trece pe alături şi nu va bate. Mihalcea
Cele nouă joi de după Paşti se ţin cu mare credinţă atît în Moldova, cît şi în Bucovina. în Ardeal, în joile aceste se face slujbă şi fac praznice; ba ţin şi joile din postul mare şi vinerile, nu lucrează, căci zic că-s legate din bătrîni.
O chiuitură răspîndită la joc spune aşa: Cine-n horă n-a juca Bată-i piatra cînepa!
împăratul Joian. A noua joie
Zice că a fost un împărat Joian şi acela, cînd a ajuns la slăbăciune, a lăsat cu limbă de moarte că aceea zi s-o ţie oamenii pentru binele lor. Şi în ziua ceea, măcar să fii datori, să nu te duci la lucru, că piatra - de o ţii - va bate ogorul de alături şi al aceluia care ţine nu-1
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
185
va bate. Atunci, în ziua ceea, fierbe mai tare piatra, e mare cumpănă şi de aceea a zis împăratul să o ţinem. Atunci e „Bulciul cel Mare" şi se cheamă „fierberea pietrei." Dumitru Morari, Rachiţi, Botoşani
Bulcii cad joi după Duminica Mare, în a zecea săptămîna după Paşti. în ziua aceea, la Suceava să scot moaştele Sfîntului Ion şi se face agheazmă. Oamenii ţin Bulcii pentru Iele.
(Ţiganii din Camena zic „Bîlciurile".)
Piatra o fac diavolii cu ciocanele, ca să n-aibă oamenii pîne, dar dacă ţin cele 9 joi după Paşti, ei atunci n-au putere a o face, căci în joile celea o fac. Broscăuţi
C. Mărul. Poamele
Dintăi şi-ntăi, din măr Sf. Ilie a gustat. Mărul e copacul lui Sf. Ilie, de aceea Dumnezeu i-a spus: „Apoi dar, Ilie, păn' de ziua ta să nu să mănînce merele, tocmai de ziua ta să să guste întăi."
Mere cine visează, ferice de acela, n-are păcate. (S-a văzut păcatele şi merele.) Ion David, Botoşani
Pană la Sf. Ilie, nu se taie merele cu cuţitul, căci bate piatra.
Roşa
Pană la Sf. Ilie, să nu scuturi merele, să nu baţi măr de măr, că se fac furtuni; tună şi fulgeră anul acela tare şi-i piatră. Ropcea, Şiret
Pană la Sf. Ilie, să nu baţi măr de măr, să nu arunci cu merele în sus, pentru că-i piatră. Botoşani
Poamele nu se mănînc, nu se bat, nu se scutur pană la Sf. Ilie, pentru piatră. Broscăuţi
în ziua de Sf. Ilie, să duci întăi mere la biserică sau întăi să dai de pomană şi apoi să mănînci. Atunci, pe ceea lume le vezi de aur, dar dacă nu ţii şi mănînci, pe ceea lume tot culegi şi nu ştiu cine vine şi ţi le ia, n-ai de ele parte. Mahala
Unii nu mănîncă poame pană la Probajine: mere, pere, perje; atunci zice că e pentru poame cerul deschis.
în Botoşani, nu să mănînc păn' la Sf. Ilie, atunci duc bliduri cu poame la biserică, împodobite cu flori.
Zice că să nu mănînci păn' nu dai întăi din mîni, pentru că dacă ai neamuri moarte, de dai mai apoi de pomană, nu e primit şi sufletul nu poate capata, că ai mîncat singur întăi.
Mama, dacă are copii morţi şi mănîncă, Maica Domnului pe ceea lume n-are măr să dea şi la copilul ei să se joace, căci ea ţine merele ce le dau de pomană; copilul să uită la alţii cum se joacă şi mănîncă şi zice: „Mama l-a mîncat pe al meu!" Roşa
186
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Copilului, cît e mic, să nu-i dai mîţa în mînă, căci îngerul nu-i mai dă în mînă mărul cel de aur să se joace. (Se va mai vedea voi. II*.) (Mîţa se dă afară cînd tună, căci e a necuratului.)
Ouăle roşi, de Paşti, să fac în Joia Mare; ouăle ce se fac sadea roşi se numesc „merişoare", de acestea dacă dai de pomană, pe ceea lume să fac mere sau mere de aur; cu un astfel de merişor, e bine să te speli, ca să fii rumen peste an, sănătos. Cînd e cineva rumen, să zice că „parcă e un măr".
Ca să ştii de te iubeşte cine gîndeşti, iai un sîmbure de măr şi-1 înfigi într-un bold şi-1 aprinzi la lumînare. De pocneşte, te iubeşte, de nu, nu. Botoşani
Ca să te iubească cineva, să împungi degetul cel mic, să picure 3 picături de sînge într-un măr, şi să-1 dai aceluia să-1 mănînce.
(Despre mărul de Crăciun, în colinzi, s-a văzut voi. I, p. 55. Mărul la nunţi şi în cîntece se va vedea.)
(„Mărul lipei", se va vedea descîntec voi. II*, la boale.)
De Sf. Ioan-Tăierea Capului nu să mănîncă măr şi nimic ce e „cap", căci mărul e cap.
Copac măr, e păcat să tai, păn' nu răsădeşti altul în loc.
Mihalcea
Pară coaptă de va visa fata că mănîncă, să ştie că-şi va pierde cinstea.
Mere de visezi că-ţi dă cineva, e dragoste. Botoşani Mere de visezi, au să vie oaspeţi. Mihalcea Mere e huit, bătaie. Tot astfel şi pere: vorbe proaste, bucluc.
Mihalcea
Mere, pere dacă visezi, sînt suflete, cer de pomană.
Măr sau pară dacă visezi că cade de pe copac, îţi moare cineva din familie. De cade o perişoară sau un merişor mic, moare un copil, de mare, un bătrîn.
De-i visa că-ţi vine cineva care e mort şi rupe un măr din copac, desigur îţi va muri cineva. Mihalcea în Molodia, de Sf. Ilie duc lapte şi vin la biserică pentru morţi. Sf. Ilie să răfuieşte cea întăi zi de toamnă. De Sf. Ilie să fac praznice pentru morţi.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
Care-i ceasul cel mai curat?
187
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
Un împărat a fost învitat pe alt împărat la bal la dînsul. Mergînd tînărul împărat, vede pe un drac văitîndu-se. „Ce faci tu acolo?" „Ia, trag durerile de naştere ale fetei de împărat la care mergi tu, căci ea mîne are să nască şi sufletul ei are să fie al meu, pentru că are să sucească gîtul copilului." Merse împăratul la bal şi poronci ficiorului să iaie sama de fată şi să scape copilul. Petrecură ei păn' la o vreme, deodată fata împăratului fuge după uşă, naşte şi dă să omoare copilul... cînd ficiorul i-1 apucă din mîni... Să lăţeşte vorba; împăratul alungă pe fată, iar pe băiet îl cere împăratul cel venit să i-1 dea lui. 1-1 dădu. Pe drum, cînd să înturna acasă, să întâlneşte iar cu dracul. „Tu ai luat băietul de la mine, îi zice dracul, dar să ştii că el are să-ţi ia averea şi împărăţia, iar tu ai să munceşti cum m-am muncit eu cînd l-am născut." Cum auzi boieriul, poronci să-1 deie într-o fîntînă. Un pădurari, mergînd să ia apă, îl găsi şi, pentru că n-avea copii, îl crescu. După ce să făcu mare, băietul nu vru să şadă la tatăl său, merse la împăratul şi se vîrî ficior în casă. Era foarte harnic şi împăratul a prins foarte mare dragoste de dînsul. într-o zi, l-a întrebat a cui e. El a spus că l-au găsit în fîntînă. Pe loc, împăratul s-a priceput. Ca să-1 prăpădească, l-a trimes să meargă la dracul să-i aducă vestea: „Care ceas din zi e mai curat?"
El merse. Pe drum, ajunse la un măr tare frumos, care înflorea, dar nu rodea. Acolo era un moşneag. Să miră el de asta şi întreabă pe moşneag de ce nu poate copacul să dea roadă? Dar acesta nu ştiu ce să-i spuie. Mai merse, ajunse la un preot ce avea trei fete cîte de 40 de ani şi nu să măritau. îl roagă preotul că, unde merge, să întrebe de ce nu să pot mărita fetele lui? Ajunse la necuratul. îl întrebă care-i ceasul cel mai curat din zi şi el îi spuse că 8, fiindcă dimineaţa, la ceasul acela, toţi stau la masă, şi oameni, şi draci, şi apoi pornesc la biurouri şi la lucrul lor. Copacul de aceea nu face roade, căci sub el e aur şi argint; iar fetele nu să mărită că le-a botezat tatăl lor. Cum le va boteza altul, cum să vor mărita. A pornit el ş-a spus preotului pricina. Pe loc a chemat alt preot de le-a botezat şi pe loc le-au venit peţitori. Preotul i-a dat o mulţime de bani şi el ş-a cumpărat cal şi căruţă de i-a pus. Merse la măr, aice amăgi pe moşneag să meargă să-i aducă apă, iar el dezgropa aurul, argintul şi fugi. Pe drum, cînd era să ajungă la împăratul, îi iese dracul înainte c-un tun în spate. „Te rog, fă bine, zice dracul, şi-mi ţine puţin tunul ista." El îi răspunse: „Dă-te, te rog, trei paşi mai departe ş-apoi ţi l-oi ţinea." Dracul s-a dat deoparte şi el a trecut cu căruţa şi s-a tot dus. Cum a văzut împăratul bogăţiele lui, îl întreabă de unde le are? El îi spuse că cole în drum un om cu tunul în spate l-a rugat să i-1 ţie oleacă şi, pentru că l-a ţinut, i-a dat bogăţiele ce vede. Merse şi împăratul să-i deie - şi dracul lăsă tunul pe spatele lui şi fugi. „De-amu, tu ai să ţii tunul totdeauna în spate şi ai să te năcăjeşti cum m-am năcăjit eu; iar băietul are să-ţi iaie fata de soţie şi are să împărăţască în locul tău." Ionică Pisarciuc, Roşa
188 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
D. Copiii cei nebotezaţi, omorîţi
Piatra o fac copiii cei care-i fac fetele şi-i îngroapă nebotezaţi; dacă nu-i botează nimene cînd strigă (s-a văzut voi. I, p. 415), să duc de slujesc dracului.
O fată a făcut odată un copil şi l-a îngropat sub boz. După ce s-a măritat, a făcut cu bărbatul ei alt copil; acesta era năzdrăvan. într-o zi, îi zice băiatul mîne-sa: „Mamă, eu mă duc să caut pe frate-meu." A luat el şi s-a dus, pană a ajuns acolo unde fac copiii cei nebotezaţi piatră, şi a luat şi un tovarăş de drum; dar pe tovarăşul său l-a înecat. Acolo a văzut cum sfarmau copiii la gheaţă, iar un drac mai mare tot le striga: „Mai mărunţel, mai mărunţel!" „Ce faci, frate?", l-a întrebat el pe fratele său. „Ce să fac, ia, năcăjesc! Da mama ce face? Să-i spui că poimîne am să mă duc cu mare halai la dînsa."
Băiatul a venit acasă şi i-a spus. Cînd a treia zi, numai ce vine un nour de piatră şi deasupra un cal de argint - acela era băiatul - şi cu un domnişor calare pe dînsul (dracul) şi a dat o piatră că i-a sfarmat toată grădina; n-a avut nici un păpuşoi şi la nimeni altul n-a bătut, numai la ea. Astfel a rămas săracă şi a murit şi ea, căci nu avea ce mînca; şi tot la draci s-a dus, pentru păcatul ce a făcut.
Este un loc departe, unde nu luminează niciodată soarele, acolo fac ei piatra.
Piatra e păcat să o iai în mînă sau în gură, că-i de la dînşii.
Ecaterina Pantea, Mihalcea
Cine ia piatră în gură, acela nu are voie să între în biserică 7 ani; aşa mare păcat are.
Un om, mergînd prin Munţii Negri (Galiţia), a dat de nişte băieţi ce tăiau gheaţă din munţi. Toţi au sărit la dînsul să-1 omoare, dar unul le-a zis: „Lăsaţi-1, că-i neam cu mine" şi i-a zis să se dea într-o parte. Apoi au rădicat gheaţa cît cărămizile de mare în ceri. Dumnezeu în ceri o blagosloveşte şi se face mică.
Măria Stefaniuc, Roşa
Piatra numai atunci bate într-un sat, cînd în satul acela vro fată a avut copil şi l-a pierdut şi apoi l-a îngropat undeva. Pe locul acela trebuie să vie piatra; ea ucide pămîntul, îl sfarmă, ca să dezgroape ce este ascuns într-însul, să se arete la lume ce s-a făcut, că nimic nu se poate trece aşa. Cînd se face vro primejduire — ce vînt se stîrneşte — cînd se spînzură cineva? Atunci necuratul porneşte cu bucurie că are un suflet, că e biruitor asupra lui Dumnezeu.
Tot aşa şi cu piatra; — parcă Dumnezeu ar da pe lume piatră — ian cată ce mîndreţuri, ce flori şi ce roade dă Dumnezeu pe lume oamenilor; oare după ce ni-a dat de toate, Dumnezeu ar veni şi le-ar sfarmă?
Piatra o fac numai moroii, adecă diavolii acei ce se fac din copii nebotezaţi, ei sînt cu diavolii la un loc, dar tot nu-s ca dînşii, căci se cheamă că-s din trup botezat. De aceea ei pot să se rădice în nouri -
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
189
nici un necurat nu se poate sui cu nourii în cer, dar cel din copil prăpădit se poate. - Sf. Ilie nu dă cu săgeata în acei draci, dară dă în cei necuraţi, cari sînt din necuratul făcuţi. Ei o fac şi în ceri; sau o rădică de prin bălţi şi o sfarmă mărunţel şi apoi merg s-o dea pe ogoarele oamenilor, în satul unde s-au întîmplat păcatele. Dacă poate fata n-a fost vinovată, dar ficiorul a îndemnat-o, atunci merge pe ogorul lui; de aceea se zice în descîntec: „Piatră de fată, or de ficior, or de văduvă etc." Gheorghe Manoilă, Cuciur-Mare
Cum se leagă sau cum se alungă piatra
Piatra o leagă pietrarii de Ajunul Crăciunului. Toată ziua postesc, iar sara pun pe masă bucate din toate roadele pămîntului; masa lor e ţarină atunci. înainte de a se pune la masă, se pun în genunchi şi cheamă să vie „piatra" (grindina), că de nu va veni atunci cînd o cheamă el, la vară n-are dreptul să vie ea. Zice astfel de trei ori şi înnoadă noduri pe aţă de cînepa uitată pe ogor - şi piatra e legată. Cu acele noduri şi cu coasa, merge apoi el vara ş-o alungă descîntînd, cum s-a spus mai sus. Gheorghe Manoilă, Cuciur-Mare
în Broscăuţi, dacă îşi face cineva samă, nu lasă să-1 scalde cînd e mort, căci din cauza aceea se face potop, bate piatră.
în satul în care se împuşcă cineva singur, se omoară, musai să bată pe locurile acelea 7 ani de zile piatra, pentru păcatul ce s-a făcut; căci Dumnezeu urăşte fapta aceasta şi trimite acolo pedeapsă.
Petrea Beicu, Mihalcea
Piatra se face din pricina fetelor şi femeilor celor rele, că nu cruţă sfînt pămîntul, îşi pun flori pe cap şi umblă cu capul gol, măcar că sînt păcătoase (vezi voi. I, p. 215), şi de aceea Dumnezeu dă piatră, să ne pedepsească.
în Ostriţa, era un om ce ştia întoarce piatra. - El se lega peste trup în cruciş cu lemn de clocotici şi avea o varga de clocotici în mînă. Piatra venea în chip de bou păn' la hotar şi-1 ruga: „Dă-mi drumul, că crap!" Dar el n-o lasa, trebuia numaidecît să se ducă peste păduri, peste ape, unde o trimetea el. Dacă n-ar fi avut varga cea de clocotici în mînă, nu l-ar mai fi întrebat, ar fi bătut, da aşa, nu se putea apropia. Roşa
Piatra, dacă apucă a scapă peste hotar, n-o mai poate alunga.
Pentru piatră, postesc pietrarii trei Ajunuri, unul după altul: Ajunul Crăciunului, Ajunul Sf. Vasile şi Ajunul Bobotezei; nu mănîncă nimic toată ziua. La Ajunul cel întăi, face pietrariul o turtă din cel întăi aluat şi pune în ea de toate bucatele ce sînt pe masă; iese cu turta în prag şi zice: „Poftim, piatră, la mine la masă! Cum nu vezi tu amu pînile mele şi n-ai nici o putere, aşa să n-ai putere vara în cîmpuri, cînd îi veni." Aşa cheamă el cu turta ceea piatra în trei
190
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ajunuri şi apoi vara, cînd merge la alungat piatra, ia turta într-o mînă şi mîţişori de la Florii în alta şi tot în una dă din mîni, o alungă unde vra el - că are drept: de ce n-a venit atunci cînd a chemat-o?!
Catrina Olăniţa, Broscăuţi Pietrariul alungă piatra, dezbrăcat în piele şi cu cojocul întors pe dos, avînd în mînă un beţişor scobit, în care se află grîu sfinţit de la 12 litii. Gheorghe Torschi, Mihalcea
*
în ceri sînt grămezi de piatră; strîng dracii (nu moroii), o fac în chip de cal, în chip de bou şi pornesc calare prin cer să o arunce asupra oamenilor, să-i ucidă, să deie foamete; dar sînt oameni cari o ştiu întoarce de la hotar. Cînd e piatra cal, li-i mai uşor de întors, dar cînd e bou, tare e greu, că dă cu coarnele să-i împungă (pe acei ce voiesc să o întoarcă).
Dracii tot una sfarămă în ceri gheaţă şi fac piatră; ei, dacă nu s-ar teme de Dumnezeu, ar turna-o deodată toată, dar Dumnezeu dă ploaie şi mai înceată.
Piatra, or că-i pe berbec, or pe cal, pe porc - acestea nu-s tare rele, dară cînd e pe buhai, e tare rea.
Dracul vine cu piatra pe cal alb, la pietrari; „Sloboade-mă!" „Nu te slobod!" „Sloboade-mă, că pocnesc!" „Pocneşte!" Da Dumnezeu tot umblă cu săgeata în urma lui de-1 trăsneşte.
Piatra o fac dracii vara, cînd e ferbinţală mare, atunci ei să strîng mulţi la un iaz şi suflă păn' se face gheaţă. Gheaţa o sfarmă ş-o rădică în nouri, ş-o dau pe satul care vrau ei. Sf. Ilie de aceea umblă cu tunul, ca să-i omoare etc.
Dacă trece ziua lui Sf. Ilie, nici tunul nu are atîta putere, că piatra nu cumpăneşte aşa tare asupra pămîntului.
Gh. Andriciuc, Mihalcea Păn' la Sf. Ilie, piatra merge asupra vîntului; dar după Sf. Ilie, după vînt. Piatra are vîntul ei, afară de vîntul acesta.
Manoilă, Cuciur-Mare
Tunul e tare bun, el păzeşte omul şi ţarina, hrana noastră. Domnul Hristos merge înainte, da Sf. Ilie vine în urmă cu tunul. „Ilie, îi zice Dumnezeu, dacă mergi cu mine, bate mai tare din picioare"; şi atunci se aude mai tare tunînd.
Cînd tună, nour de nour se loveşte şi dau mană, din omătul din ceri pe pămînt. Andrei Motoc, Mihalcea
E. Piatra şi Sf. Petru
Piatra o poartă Sf. Petru şi balaurii în ceri, ei o fierb de-i mai mărunţică şi Sf. Petrea o dă. Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
191
Piatra o dă sf. balaur, cînd îi dă Dumnezeu drumul din lanţ, cînd îi mînios pe oameni. Odată s-a văzut cum s-a fost pus sf. balaur pe un nour şi a fost piatra ca nucile; de aceea e păcat a zice: „Bată-te mînia lui Dumnezeu!", „Bată-te varga lui Dumnezeu!"
Ferească Dumnezeu de mînia lui Dumnezeu!
Aniţa Haidău, Costîna
Gheaţa o duc balaurii în ceri şi acolo o sfarmă; atunci zice că se bat balaurii, cînd huieşte tare piatra, se sfarmă. Cînd slăbeşte balaurul, îl vezi că pică în jos, se vede prin nour ceva negru.
Iftimciuc, Şcheia
Balaurul se vede pe ceri ca o piele neagră, întinsă.
Plopenii Mici, Moldova
în Ardeal, ţin de piatră Sf. Precup (Procopie), Sf. Petru şi Sf. Ilie. Cînd tună, Ilie prorocul împuşcă după balaur.
Cînd tună de Sîn-Petru, anul acela nu sînt nuci, nici alune, le mănîncă viermii şi pică. Bulzeşti, Ardeal
Pe Sf. Petru de aceea îl ţinem trei zile de-a rîndul, pentru că el trei zile a fiert piatra în ceri, ca să nu le strice oamenilor, de aceea piatra e mărunţică şi rară, cu picături calde de ploaie.
Măria Struţ, Mihalcea
Agafia Popovici, din Mihalcea, spune că Sf. Petru în tot anul fierbe piatră adevărată, nu grindină, 3 zile în ceri, şi de aceea e grindina măruntă; (ca şi cum din piatră s-ar face grindina.)
Cu piatra, Sf. Ilie şi Sf. Petru orînduiesc. Sf. Ilie dă foc şi Sf. Petru fierbe piatra în ceri. Ursana Filip, Mihalcea
Cînd se aude piatra forcotind, atunci Sf. Petru o fierbe. Sf. Paul se ţine a doua zi de Sf. Petru pentru foc. Mihalcea
A doua zi de Sf. Petru, în Botoşani, ţin pentru piatră.
Pentru piatră se ţin, se serbează 3 zile la Duminica Mare, trei la Sf. Petru şi trei la Sf. Ilie. Aceşti sfinţi poartă nourii, ploaia, piatra şi cine îi ţine pe aceia îi păzesc. Costîna
Se ţine: Constantin şi Ileana, Duminica Mare, Ilie, Palie şi Foca.
F. Balaurii
Zmeii, balaurii poartă ploaia, nourii; ei se scobor în iazuri şi sug apă; din aceea împrăştie pe ceri ca nouri şi creşte, ca şi cum ar creşte pînea cînd dospeşte.
Curcubăul e drumul balaurilor; pe curcubău se duc la apă. De e ploaia sărată, ce o dau - de au băut din loc sărat, nu se face pîne. Ei dau ploaie cu broaşte şi alte cele. Dumnezeu pe balaur îl rîndueşte să poarte şi să facă după cum sînt oamenii de buni. Odobeşti
192
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Zmăul, balaurul se face din şerpe, dacă n-a muşcat pe nimene 12 ani şi n-a văzut pe nimene; atunci capătă picioare şi aripi şi-i zmeu. Cînd iese din pădure, copacii se pleacă într-o parte şi el se rădică în sus şi se duce în nouri. Acolo ei rînduiesc cu tunul şi cu fulgerul, cu ploaia şi cu piatra. Cînd se aud în ceri bubuituri de tunete, hurducături şi nourii se frămîntă, sînt ei. Ei umblă să omoare pe dracul şi, unde-1 văd că se ascunde, sub vită, sub om, îl trăsnesc.
Zmeii, după ce se rădică, merg la Dumnezeu şi zic: „Acu trebuie să prăpădim lumea, Doamne, că se fac prea multe păcate!" Da Dumnezeu zice: „încă nu! încă nu!" Ei dau ploaie ca să prăpădească lumea, dau piatră şi viermi. Agafia Popovici, Mihalcea
Sînt în ceri nişte zmei, puteri a lui Dumnezeu; ei sînt doi, unul la răsărit şi altul la sfinţit. Cel de la răsărit e de ploaie, de mană, cel de la asfinţit, de secetă - şi cînd se face furtună, se aude tunînd şi se vede fulgerînd, ei se bat. Atunci sloboade săgeţile cel de la răsărit spre cel de la apus şi vezi pe ceri cum unul dă în altul. Dacă dovedeşte cel de ploaie, e anul mănos, dacă cel de secetă, e secetos. Odobeşti
în Odobeşti, cînd fulgeră, zic că se bat zmeii.
Zmeii se bat în ceri aşa tare, că curge sînge pe jos şi să face grămadă închegată; acel sînge e bun de orice leac, de afumat omul sau vita. Ei să bat în săptămîna Duminicei Mari. Povestitoarea îşi aduce aminte aceasta din copilărie, cum cînd erau furtuni, părinţii spuneau că să bat zmeii. D-na Elena Braha, n. în Ropcea
Zmeul e foc, dacă vezi sara o lumină săgetînd, acela e zmău.
Mihalcea
Balaurul s-a văzut acuma cîţiva ani pe un nour straşnic mare; şi pe urmă a venit prin gazete că s-a lăsat cu nourul pe un sat şi l-a ras cu totul de pe faţa pămîntului; de acolo s-a fi dus cu pohoaiele în mare, că şederea lui e în mare. Roşa
Zmeii zice că trăgeau oamenii de 7 stînjeni de departe şi-i înghi-ţau. — Dumnezeu i-a luat la ceri. Măria Struţ, Mihalcea
Odată zice că a căzut un zmeu jos; zice că are gură straşnic mare, căscată, roşă şi lungă cît ograda; şi a stat trei zile, nu s-a urnit din loc. Oamenii au fost fugit, au fost lăsat case şi tot. Duhul lui era aşa de puternic că, cînd se răsufla, trăgea toate lucrurile din casă pe horn, pe fereşti şi pe uşi. - Apoi a început a se mişca şi a dat Dumnezeu c-a venit un nour şi, încet-încet, el s-a învălit cu nourul acela şi s-a rădicat în sus. Odobeşti
Ploaia o poartă balaurii, ei sug apă din mare ş-o dau, că ploauă; da piatra o poartă un popă calare cînd pe cal, cînd pe bou, atunci e mai tare. Plopeni, Moldova
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 193
G. Sfîntă Duminică şi Sf. Ilie
Pe cea lume, la Dumnezeu, toate sfintele îşi au căsuţa lor. Sf. Luni îşi are căsuţa ei, Sf. Marţi etc.; şi fiecare îşi are în casă lucrurile cu care orînduieşte. - Aşa, la Sf. Duminică în casă să află o măsuţă ş-un scaun şi pe masă o oglindă, iar dinaintea oglinzei stă un sfeşnic cu lumînare. Sf. Ilie, cînd are să trăsnească undeva, vine aice şi se sfătuieşte cu Sf. Duminică. Prin oglinda ceea să uită în lume, de vede tot ce fac oamenii; şi dacă au hotărît să trăsnească pe cineva, ia sfeşnicul cu lumînarea în mînă şi ameninţă asupra oglinzei, în acel loc - şi în acelaşi moment a şi trăsnit... Dar pană ce nu se sfătuieşte cu Sf. Duminică, nu face nimic. - La Sf. Marţi (se pare) se află un săculeţ cu piatră şi cînd trebuie, Sf. Marţi dezleagă săculeţul şi toarnă piatră peste lume, spunînd nişte cuvinte din gură. — Un alt sfînt al săptămînei ţine ploaia, altul vînturile şi aşa m.d. - Era minunată povestirea aceasta în întregul ei, pe care d-l părinte Iancu Ienache din Suceava o auzea de la un uncheş bătrîn al său.
H. Cu ce se alungă piatra? Pastele. Lumînarea. Cuţitul. Femeia. Floriele Duminica Mare. Sf. Ion. Broasca şi şerpele
Cînd e furtună mare, cu tunete şi fulgere, să aprinzi lumînare de la Paşti, să pui crucea pastei pe masă şi să afumi cu tămîie de la Paşti. Şiret De tunet, aprinzi lumînarea de la Paşti şi citeşti psalmul 54, caftisma 11. Botoşani Să aprinzi lumînarea de la Paşti şi să încunjuri grădina înjur, că nu se apropie de casa ceea tunul şi piatra.
Ca să nu strice sămănătura piatra, se pune în 4 cornuri ale ogorului naforă de la Paşti.
Dacă afumi cu sfinţituri de la Paşti: pască, ouă etc, piatra mai fuge. Mihalcea Cînd e piatră, să arunci afară cociorva şi lopata cu care scoţi din cuptor nafora, că stă. Mihalcea Cînd tună, femeia să ţie cuţitul în mînă, în sus, şi lumînarea de la Paşti aprinsă în jur cu buruiene sfinţite de la Paşti, flori, şi să afume cu ele, că îndată fuge tunul, piatra. Sau să arunce afară cociorva şi lopata cruciş. Camena în Mihalcea, cînd e piatră, înfig cuţitul în pămînt şi toporul, să dumice piatra. Se pune cociorva şi lopata în cruce sau, de nu au lopată, pun mătura şi cociorva sau două lemne cruciş.
194 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
în Botoşani, să înfige toporul sau cuţitul în pămînt şi se aruncă, ca şi mai sus, cociorva şi lopata.
Odată, cînd a fi fost aceea, a ars lumea şi Maica Domnului a aruncat cociorva şi lopata afară şi numai în locul acela n-a putut să ardă pămîntul - şi de pe bucăţica aceea s-a făcut apoi pămîntul ce-1 avem astăzi; altfel ne-am fi prăpădit; de aceea aruncă şi femeia cociorva şi lopata cînd e piatră şi atunci grindina să mai potoleşte, căci femeia e de partea Maicei Domnului şi de aceea şi femeia are dreptatea ei în lume şi bărbatul trebuie şi pe ea s-o asculte, măcar cît de puţin. Nichifor Filip, Mihalcea
Cele trei zile de la Duminica Mare, să nu smulgi nici o buruiană sau o frunză din pădure, să le serbezi; căci dacă rupi sau nu le ţii pe toate trei, bate piatra. Camena
în Ardeal, satul Tomnatec, de Duminica Mare, fac cunună de sînziană şi pun pe casă, ca să nu detune casa.
De Sînziene (Naşterea Sf. Iona) şi de Ziua Crucei, să strîng flori şi să pun sub streşina casei, ca să nu să apropie tunul. Ropcea
De tun, să aprinzi mîţişori (stîlpările) de la Florii, tămîie de la Florii şi tei de la Dumnica Mare, căci fug nourii. Mahala
Pentru tun, se aprinde foc şi pun mîţişorii de la Florii să ardă.
Mihalcea
Pentru piatră, să aprinzi o creangă de tei de la Duminica Mare şi s-o arunci afară, că piatra fuge.
Cu tei de la Duminica Mare, neaprins, să ameninţi — şi fuge piatra. Broscăuţi
Piatra o alungă pietrarii cu trei crengi de mîţişori de la Florii şi trei crengi de tei de la Duminica Mare, dar numai atunci, dacă n-a trecut hotarul. Mihalcea
Cu stîlpările ce să dau în ziua de Florii (un fel de lozie) poate să alunge o fată fecioară piatra. Cînd vine de la biserică, crenguţa să n-o aducă-n casă, dar s-o puie afară, sub streşina casei, şi să zică un descîntec; şi cînd va vedea nourul, să iaie creanga şi în care parte va ameninţa ea să cadă, într-acolo să întoarce îndată nourul.
D-na Măria Diaconovici, Botoşani
Cînd vezi că vra să mănînce un şerpe pe o broască, să iai un beţişor şi să-i despărţeşti şi beţişorul acela pe urmă e bun de alungat piatra; unde ameninţi cu el, într-aceea parte fuge. General
Pentru piatră, toamna, după Ziua Crucei, care şerpe a muşcat pe cineva rămîne afară, de pedeapsă; pămîntul nu-1 primeşte pentru păcatul ce l-a făcut. El atunci iese la drum să-1 ucidă omul, să-i iaie
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 195
păcatul. Cine a ucis aşa un şerpe să strîngă băţul acela şi, cînd vine piatra, să încunjure casa de trei ori cu băţul şi piatra fuge. Camena
„Iarba tunului" (sempervivum L. Hauswurz) se ţine în cutii pe casă. Planta aceasta e totdeauna verde. Samănă a fi luată de la şvabi. în Roşa, spun că apără casa de tun. în Şcheia, de asemenea, e cultivată, dar nu pentru tun, ci spun că e bună de leac: e bună de răul copiilor, pisată şi dată în lapte. E bună de împuşcături în urechi.
E bună de ochi, să stea în apă şi să dea cu apa ceea pe ochi.
în Mihalcea, spun că dacă o ţine cineva pe casă, n-are grijă că-i va lua casa foc. Palie Bilig, de aice, spune că iarba aceasta e iarba lui Sf. Ioan, a crescut în locul în care s-a culcat Sf. Ioan; altă dată spune că „vîscul" e a lui Sf. Ioan. După cît înţăleg, o confundă cu viscul, despre care să va vedea la Bobotează. în Moldova e necunoscută.
Pentru alungat piatra, se toarnă anume clopote, care apoi se sfinţesc şi la sunetul cărora fuge nourul.
I. Solomonarii şi balaurii
Piatra o fac farmazonii. Sînt de acei cari iau bani de la boieri şi dau piatra pe moşiile altora. Anume învaţă cum să facă. Odobeşti
Sînt oameni solomonari, cari poartă piatra pe unde vrau: da cu piatra, balaurii rînduiesc.
Balaurul e şerpe; dacă n-a văzut om 7 ani, el se face balaur. Toţi şerpii suflă la un loc şi fac o mărgică şi acela o ia şi se suie la ceri; acolo el sloboade piatra; şi pe dînsul, omul care ştie — solomonariul — umblă calare.
Odată, un solomonari s-a sfătuit cu jidanii să bată pînile oamenilor, să cumpere de la jidani. Oamenii au ştiut şi i-au zis: „Tu îi da piatră pe pînile noastre, dar nici tu să nu te scobori de acolo!" El s-a temut, a dat piatra într-o fîntînă şi a făcut încă două stoguri. De cădea pe ogoare, numai pămîntul rămînea.
Balaurul, după ce înghite mărgică ceea, poate zbura pe unde vra; da solomonariul e tovarăş cu dînsul; îl cheamă cu descîntece şi îl scoboară pană jos, învălit în pîclă, de se suie pe el, şi apoi iar se rădică în sus şi îl duce pe unde vrea solomonariul.
Povestitoarea a văzut în pădure, la părău, pîclă şi din ea să vedeau numai cît coada balaurului şi unghiile ca la cîrtiţă, da pe solomonari nu l-a putut vedea.
Odată, un solomonari s-a fost întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-1 iaie în car. Solomonariul era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonariului - o carte mare cu slove vechi - şi a început a ceti. Cînd s-a trezit, era cu carul cu boi în ceri!
196 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
S-a fost rădicat de pe pămînt, nici n-a ştiut cînd; atunci s-a trezit şi solomonariul: „Vai de mine, ce-ai făcut!", şi a luat îndată şi a cetit îndărăpt şi pe încetul s-au coborît; dar de gătea de cetit cartea, cădea cu boi cu tot şi se sfărmau.
De Sf. Mărie, spune povestitoarea, un solomonari la ei a făcut din apă caldă în covată gheaţă, un drob, că tocmai la două zile s-a topit.
Saveta Buzdugan, Ilişeşti
Odată un om a fost căzut în groapa balaurilor ş-a stat toată iarna acolo. în primăvară, zic balaurii cătră dînsul: „Noi te-om scoate de aice, de nu-i spune la nime c-ai fost la noi." „N-oi spune", zice omul. „Caută, că poate să te întrebe cineva unde şedem, să nu cumva să spui!"
Iese omul şi se duce acasă; pe drum îl întâlneşte un solomonari; acesta l-a cunoscut îndată c-a fost la şerpi. „Spune-mi unde-s balaurii; - de cînd îi caut şi nu-i pot găsi, s-au ascuns de mine." Omul dintăi n-a vrut să spuie, da pe urmă nu a avut ce face şi i-a spus. A mers solomonariul la groapa ceea şi a descîntat cum a ştiut şi au ieşit balaurii. Solomonariul s-a suit pe unul. „Sui şi d-ta şi hai cu mine", i-a zis omului şi s-a suit şi omul pe celalalt balaur şi s-a dus în nouri cu solomonariul; - că lui îi trebuie să poarte piatra pe unde vra.
Balaurii suflă pe ape şi fac gheaţă, da nourii vin şi o iau. Solomonarii învaţă sub pămînt învăţătura lor. Pintea Maieran, Şcheia
Un preot avea un băiat şi l-a trimis la Paris la învăţătură; el acolo n-a învăţat altă decît cum să deie piatra. Tatăl său, cînd a venit acasă, l-a huit tare că a cheltuit paralele degeaba. Ficiorul său, de ciudă, s-a dus de la el şi i-a spus că în cutare zi îi va arata cine e. Şi în adevăr, în aceea zi a venit o piatră şi i-a sfarmat 40 de fălci de sămănătură. Tatăl său l-a zărit, a pus puşca la ochi şi l-a omorît.
Dumitru Morar, Botoşani
Solomonarii au şcoală unde învaţă şi nu fiecare iese solomonari, ci din şepte, unul; ei au o carte şi în aceea cetesc de fac ce ştiu ei. învaţă în oraşul sau cetatea „Babariului". Vereşti
Odată un om, mergînd prin pădure, s-a năruit pămîntul sub picioarele lui şi a căzut într-o bortă. Acolo era o bălăuroaică cu doi pui. Bălăuroaica i-a zis că nu l-a mînca, dară să nu spuie la nimene unde stă ea.
Merge după aceea omul pe drum şi-1 întâlneşte alt om. Acela era solomonari şi l-a cunoscut, că mirosea a şerpi. N-a avut ce face, a trebuit să spuie. S-a dus cu dînsul acolo. Solomonariul a scos o carte şi a cetit; a ieşit un pui de al bălăuroaicei în chip de mînz. „Du-te înapoi, i-a zis, şi să iasă haita cea bătrînă!" A trimis pe alt pui — tot aşa; a ieşit ea singură. Solomonariul i-a pus un frîu de tei în cap şi i-a dat omului s-o ţie de frîu, dar să nu cumva să o sloboadă, că el vra să se culce puţin, de trudit ce era. După ce a adormit, bălăuroaica i-a
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 197
spus omului să-i deie drumul; omul a ascultat-o. Ea a înghiţit pe solomonari, da omului nu i-a făcut nimic.
S-a dus omul mai departe, îl întâlneşte altul şi iar îl întreabă şi-i spune tot. îl duce şi pe acela acolo. Acela, cînd a încalecat-o şi cînd a început a merge pe sus, aşa o furtună straşnică a fost atunci şi aşa piatră a bătut, că pămîntul s-a cutremurat. Doamne fereşte ce a mai fost atunci!
Fulgerile, tunetul de aceea se face, că balaurii se bat; se întâlnesc doi solomonari şi nu pot ţinea balaurii lor să nu se bată; - iar trăsnetul de aceea e, că trăsneşte în balauri prorocul Ilie, poate a făcut ceva la un om; că balaurul e necuratul.
Un ardelean din Bulzeşti
Solomonarii sînt oameni ai lui Dumnezeu şi numai unul din 7 iese solomonari; ei merg de dau piatră ca să pedepsească pe cei ce nu ţin sărbătorile sau poate a greşit ceva înaintea lui Dumnezeu.
Piatra se face din coada balaurului; încotro dă balaurul cu coada, într-acolo şi piatra cade mai mult. Balaurul se face, după cum se ştie; el e rece, că şerpele orişicînd e rece, fie cît de mare fierbinţeală vara (în fîntînă unde nu este şerpe şi broască apa nu e bună, că ele sînt reci). Cu balaurul merge solomonariul spre răsărit şi acolo, în ţările acele, îl vinde cîte o bucăţică, îl taie şi oamenii o ţin în fereastă, ca să le fie mai răcoare, că pe acolo e tare cald.
După aceea se duce solomonariul în drum şi face în colb sămn cu băţul: carul cu toate celea, să nu-i lipsească nici un cui; înseamnă aşa. Se culcă în locul acela şi a doua zi se trezeşte acasă. Că de acolo e departe, cînd ar veni?! Balaurului îi pune solomonariul frîu de tei în cap.
Despre solomonari se povesteşte numai, dar nime nu i-a văzut; Dumnezeu ştie de o fi drept sau nu. Alt ardelean, Bulzeşti
§ 2. Despre şerpi. Piatra cea scumpă Balaurul e sfînt
Dacă vezi în pădure un şerpe şi iai o varga şi îl croieşti cu dînsa, pielea ceea e fragedă şi şerpele se rupe în două; coada rămîne, dar capul cu bucata cealaltă scapă şi trăieşte mai departe; atunci el se cheamă „holtuănit".
Atunci el merge la borta lui şi se adună mii şi mii de şerpi, toţi pun capetele unul lîngă altul şi suflă, stupesc nişte spumă, de se face coşcogea movilă; pe aceea atîta o fierb, pană se face piatră scumpă. Piatra ceea nu poate nime să o iaie, decît cel holtuănit; acela o înghite şi fuge iute în pămînt de ceilalţi, că l-ar suge, l-ar omorî de ciudă, şi stă acolo adînc, să nu audă nici glas de om, nici glas de pasere 7 ani.
La 7 ani, iese cu aripi şi cu picioare de balaur; umblă prin pădure şi poate înghiţi şi un copil, aşa-i de mare, şi poate zbura la ceri.
198 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
El e sfînt şi bun la Dumnezeu; mă rog, dacă îl primeşte în ceri! Are solzi ca de peşte, laţi ca, palma şi vineţi; puşca nu-1 străbate, decît împotriva solzilor. Urechile îi sînt galbene şi capul ca la cîne. El e vînăt-pestriţ, mîncarea lui sînt fragii.
în ceri sînt balauri, 9 de dînşii, şi se arată cîteodată. Dar Doamne fereşte să vie vreodată jos, ar arde tot pămîntul cu duhul ce iese dintr-înşii, cu para lor! Tocmai cînd va fi sfîrşitul lumei, atunci îi va trimite Dumnezeu la oameni, dacă nu se vor pocăi, şi-i vor arde cu foc. Şi aceia balauri sînt tot aşa făcuţi, numai cît acolo la Dumnezeu au crescut în puteri, se întind lungi, lungi, ca o pînză, pe ceri.
Odată un om a văzut cum a lovit balaurul cu coada de ceri în sus şi apoi iar s-a întins. Gheorghi Botezat, Roşa
Balaurii în Basarabia
Balaurul se face din şerpele care a înghiţit mai degrabă piatra cea scumpă ce o fac ei; 7 ani după aceea capătă aripi şi picioare şi solzi ca galbenii pe el, iar înlăuntru foc. Glonţul nu se prinde, lunecă ca pe gheaţă, doar pe pîntece or în gură să-1 împuşti. Şederea lui e prin codri, prin pustii, în mare; e lung ca de 4 stînjeni şi gros că încape în el un om. în Basarabia sînt vînători anume, cari merg să vîneze balaurii, îmbrăcaţi în fier şi cu totul ce le trebuie lîngă dînşii.
Aşa zice că au mers odată 40, în un codru aproape de mare, să le facă vînătoare. Cînd au şuierat balaurii o dată, au dat pe 12 la pămînt, cînd au şuierat a doua oară, au căzut 24 - rămăsese numai 4 - au mai şuierat şi au căzut 3, numai unul a rămas în picoare şi pe acela l-a înghiţit un balaur.
Cum şedea el în balaur, avea lîngă el chibrituri şi surcele şi s-a apucat de făcut foc şi tot tăia dintr-însul bucăţi de carne şi frigea şi mînca. Simţind balaurul că-i e rău la inimă, a mers la mare să bea apă, dar cum a băut, a pocnit şi a perit. Ce folos, că a ieşit un peşte mare la mal şi l-a înghiţit pe balaurul cel mort cu om cu tot şi a întrat înapoi în mare. Omul dinlăuntru a simţit că-1 duce ceva, dar nu se pricepea ce. El, tot făcînd foc şi mîncînd din carne, a gătit pe balaur şi a început a tăia din peşte; de la o vreme, şi peştele a trebuit să moară şi, vîntul cum l-a aruncat la mal, voinicul a ieşit.
Trei ani i-au trebuit pană s-a întors înapoi acasă! în balaur îi era bine, dar focul din balaur îl frigea prin hainele cele de fier, da în peşte i-a fost tare bine.
Odată a stat balaurul pe ceri cîteva luni, că îmbiau oamenii să-şi lese casele şi să fugă, se temeau că va cădea şi se va prăpădi lumea! Acolo era o bahnă şi pesemne l-au rădicat nourii în sus, că nourii de pe apă se rădică, şi iar l-or fi lăsat înapoi. Ori poate cineva ştia că se află acolo şi înadins l-au scos, ca să deie frică la oameni - căci sînt fărmăcători şi fărmăcătoare, cari fac multe. - N-a stat odată închis luceafărul la o babă într-o ladă cîteva luni?!      Ioan Pisarciuc, Roşa
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 199
Povestitorul a văzut un balaur în Nistru, era mare cît un june, avea coadă subţire şi gura ca o cofă. Mergea înotînd în josul apei, pe cînd povestitorul a înotat pe dedesubtul lui în sus.
Sf. Gheorghe are de lucru cu balaurii; după cum se vede pe icoană.
Alexandru Prodanciuc, Roşa Vara asta (1895) a picat la Călăraşi, în România, un balaur, era gros cît un ţuhal şi din gură îi sărea foc, mînca toate vitele de primprejur - pană ce s-a găsit un voinic şi l-a omorît pe la spate cu un glonte sfinţit. Dar aşa venin a curs dintr-însul, că putea să înece un car cu boi.
Cu coroana balaurului nu se ştie ce s-a făcut.
Gh. Cosminschi, Roşa
Pe o fată a prins-o un balaur şi a muşcat-o; un flecău a mers cu un ciomag şi l-a omorît, dară pană a doua zi fata s-a umflat şi a murit. Boierul a cărui era moşia avea multe sate; a chemat pe flecău şi a spus că-i dă toată avuţia, să meargă la balaur, să-i taie guşa şi să-i aducă piatra cea scumpă de-acolo; dar cînd a mers, n-a mai găsit-o, altul o luase. Mihalcea
Balaurii iau piatra cea scumpă, diamantul, în cap şi, pe unde se duc, străluceşte ca soarele. Cine o are e foarte norocit; dar şerpii cînd o fac, cum vine cineva, o rup bucăţi şi fug cu ea. Cine aruncă atunci cuşma pe o bucată o poate lua. Piatra ceea zice că să fie aşa mare cît un ou; cine o are, ce va gîndi, aceea va avea; - trebuie să fie omul însă fără păcat, să o poată capata.
O femeie în Ropcea a văzut pe bălăuroaica mergînd cu coroana în cap şi pe ceialalţi şerpi în urmă; apoi au stat sub un copac şi ea-i judeca pesemne; căci toţi se plecau şi mergeau încotro le zicea ea.
în Botoşani, era într-o vie un balaur şi a muşcat pe o fată. Nimenea nu-1 putea omorî, păn' i-a învăţat să facă plumb de aur şi cu acela l-au împuşcat pe după solzi. Ilie Lupu
în Ilişeşti, la balaur se zice „bală".
A. Poveşti
Era o babă ş-un moşneag, dar ei n-aveau copii. Se sfătuiesc ei într-o zi că să apuce el pe un drum şi ea pe altul şi ce vor găsi în cale, acela să le fie copil. Iată că, mergînd moşneagul cu capul în jos, găseşte un şerpe mititel. L-a adus acasă şi l-a pus pe cuptori. Hră-nindu-1 ei bine, s-a făcut din şerpişorul acela, în scurt timp, coşco-gemite balaur.
într-o zi, să scoală şerpele şi zice moşneagului: „Tată, eu vrau să mă însor, să te duci la Verde-împarat şi să ceri fata s-o deie după mine". „Da cum a da împăratul fata după tine, nu te vezi cine eşti?" „N-ai d-ta treabă, mergi şi fă cum îţi zic." Ce să facă moşneagul, se duce, căci se temea. împăratul, cum aude, îi zice: „Dac-a face ficiorul
200 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
d-tale pană mîne dimineaţă de la mine păn' la d-ta un drum de aur, pe amîndouă părţele cu fel de fel de pomi şi fel de fel de paseri, cu fel de fel de glasuri, iar casa d-tale mai frumoasă decît a mea, îi dau fata, dar de nu, să ştii că de d-ta va fi rău." Vine moşneagul acasă şi se pune pe plîns." Lasă, tată, n-ai habar, culcă-te fără grijă şi dormi, asta-i grija mea..." Cînd se scoală a doua zi împăratul, să mai fi avut încă doi ochi să vadă! Trimete şerpele iar pe moşneag: „Mergi amu, tată, şi întreabă, mi-o dă ?" Merge iar moşneagul. împăratul îi spune că: „Dacă va face pe lîngă casa mea o apă curgătoare şi pe apă un pod de aur cu fel de fel de pomi, iar în apă fel de fel de peşti, îi dau fata." Moşneagul iar vine supărat şi-i spune. El iar face. II trimete ficiorul său a treia oară. împăratul zice c-o dă. Merge şi şerpele. Cînd l-au văzut, s-au spăriet cu toţii, dar n-au putut zice nimica, s-au temut. Au făcut nunta; ce nuntă va mai fi fost şi aceea! Sara, pe miri i-a dat deosebit, în altă odaie. A doua zi dimineaţă, împărăteasa aşteaptă să vadă pe fata ei supărată, dar ea, de bucurie, nu ştia pe unde calcă. împărăteasa a gîndit că, de spaimă, poate s-a smintit. In cele din urmă, vede că e teafără. „Draga mamei, o întreabă împărăteasa, ce vra să zică asta, că la nenorocirea ta te văd aşa de veselă?" „Doamne, mamă, cînd ai şti ce frumos bărbat am eu, atunci m-ai crede. El noaptea nu e şerpe, îşi leapădă pielea şi rămîne un tînăr cum nu mai este altul sub soare." Auzind, împărăteasa s-a bucurat de vestea aceasta şi în curînd a ştiut toată curtea împărătească.
Iată că vine într-o zi o babă şi-i spune fetei că, dacă vra ca el să rămîie pentru totdeauna om, să nu să mai facă şerpe, să ia o tava cu jăratec şi s-o puie la capătul patului şi sara, cînd va arunca el pielea la picioare şi va dormi, ea să împingă pielea pe jăratec, căci va arde şi el nu va mai avea cu ce să îmbracă. Ea a ascultat pe babă ş-a făcut aşa. Pielea a început a sfîrîi ş-un miros rău ş-un fum s-au împrăştiat prin casă. El s-a trezit ş-a sărit în picioare. „Alei, draga mea, ce-ai făcut? Dacă ai făcut din capul tău, proastă minte-ai avut, dar de te-a învăţat cineva, rău ţ-a priit. Eu am fost ficior de împărat ş-am fost blastamat să fiu şerpe, mai aveam încă cîteva zile şi eram să lepăd singur pielea, dar dac-ai făcut aşa, eu cu tine nu mai pot trăi şi te blăstăm că: cînd voi pune mîna mea peste pîntecele tău, atunci să ţi se nască pruncul." A întins mîna ş-a cercuit-o cu trei cercuri de fier şi s-a făcut nevăzut.
Ea a rămas plîngînd... Pîntecele, pe zi ce mergea, tot mai mare îi creştea, ce să să facă ea?
Ş-a făcut opinci de fier şi cîrjă de oţel ş-a pornit după el în lume, să-1 caute. A mers, a mers, a ajuns la Sf. Luni. îi spune de toată nenorocirea ei ş-o întreabă unde l-ar putea găsi. Sf. Lune îi zice că ea nu ştie. „Dar du-te la sora mea, Sf. Miercure, că poate ea te va îndrepta." I-a dăt dar o furcă de aur cu caier de aur, care torcea sîngură, şi i-a zis s-o strîngă, căci îi va prinde bine unde va merge. A mers la Sf. Miercure. Aceasta i-a dat o vîrtelniţă de aur cu tort de aur, ce singură să depana. Nici ea n-a ştiut s-o îndrepte, a trimes-o însă la Sf. Vinere. Sf. Vinere a îndreptat-o şi i-a dat o cloşcă cu pui de aur. Ea de-abia să putea urni de greutate. Cu vai ş-amar a ajuns
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 201
păn' la curţile lui. Acuma opincele îi erau de tot roase şi cîrja, numai o bucăţică i-a fost rămas. La poarta curţei lui era o fîntînă şi aice spălau nişte fete cămeşi. Ea a început a le ispiti pe fete, doar a afla ceva, şi i s-a spus că împăratul care trăieşte acolo e însurat. Şezînd lîngă fîntînă, a scos furca cea de aur, pe care, văzînd-o fetele, una iute a alergat la împărăteasa să-i spuie. împărăteasa a trimes s-o întrebe ce cere pe furcă să i-o dea? „Nu cer nimica decît să mă lese să dorm o noapte în odaia împăratului." Fata a mers ş-a spus. împărăteasa s-a gîndit că nu-i mare lucru; ş-a zis c-o lasă. După ce-a adormit împăratul, i-a dat drumul în casă. Ea s-a apropiat de dînsul ş-a început a zice încetişor:
„Iorgu, Iorguşorul meu,
întinde-ţi mîna peste pîntecele meu,
Ca să pocnească cercul
Şi să se nască pruncul tău." El a oftat prin somn, a întins puţin mîna, dar n-a atins-o. A mai zis de cîteva ori mai tare, dar el dormea ca mort. După ce s-a făcut ziuă, ea a trebuit să se ducă. A doua zi iar a mers lîngă fîntînă ş-a scos vîrtelniţă şi iar a căpătat pentru vîrtelniţă să doarmă o noapte în odaie la împăratul. El a oftat tare, ş-a întins mîna, dar tot n-a atins-o. A treia zi a scos cloşca. Venind în odaie, ea a început amar a plînge şi a zice ca mai sus. împăratul a atins-o uşor cu vîrful degetului prin somn. Atunci s-a auzit un pocnet şi un ţipet în casă şi cînd s-a trezit el, copilul era născut. Pe femeia a doua a alungat-o şi au trăit amîndoi fericiţi. Botoşani
*
Pan Racoţchi
Au fost doi oameni şi n-aveau copii. Femeia a pus de mămăligă, iar bărbatul s-a dus să prindă peşte pentru borş. Cît s-a năcăjit, dar n-a prins nimica, tocmai la urmă prinde un rac. „Pe aista, gîndeşte omul, n-am să-1 mănînc, tot n-avem copii, să ne fie nouă copil." L-a adus acasă şi l-a pus într-un ciubăr. Păn' la anul în ziua ceea, s-a umplut ciubărul de dînsul şi zice: „Tată, du-te şi mă-nsoară. Mergi la împăratul şi cere să dea fata după mine." Omul nu vra, da el, numaidecît să se ducă. Merge la împăratul. împăratul îl întreabă ce vra. Moşneagul îi spune. „Să-mi aduci colaci, zice împăratul, să vedem ce putere are ficiorul tău; ş-apoi voi vedea de voi da-o or nu." Racul cela, cînd a şuierat, au venit lighioi sute şi mii: vite, urşi, lupi, ce a fost pe lume, şi le-a trimes împăratului. împăratul, cînd a văzut, s-a spăriet. Merge iar moşneagul. „Să spui ficiorului d-tale să-mi facă un pod de aur de la la mine păn' la d-ta, cu pomi pe de lături, unii să înflorească, iar alţii să aibă poame gata coapte, numai bune de mîncat." El a şuierat şi păn' a doua zi au fost toate tocmai aşa. împăratul a zis ca să vie să-1 vadă; că dă fata după dînsul. Cînd l-a văzut, ce-a avut să facă? A trebuit să facă nuntă. L-a pus moşneagul pe umăr şi l-a dus. ;!
202 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
După nuntă, a dat împăratul pe fată cu racul într-o coteaţă. Da el sara era un împărat frumos, cum nu se mai poate, şi n-avea să mai poarte mult pielea cea de rac — numai 4 zile.
Vine o babă de la mă-sa ş-o întreabă cum trăieşte? Ea spune babei cum era. „Pune jăratec, zice baba, şi frige-i pielea ş-a rămînea om." Ea a făcut aşa. Cînd s-a trezit el în părpîitul cela, s-a supărat aşa de tare şi i-a spus: „Rău ai făcut ce-ai făcut, că eu amu trebuie să mă duc să te las, dar tu, dacă vrai să mă găseşti, să-ţi faci o cîrjă de fer şi opinci de oţel şi să te cercuieşti cu cercuri de fier şi să nu naşti pruncul păn' n-oi pune eu mîna pe pîntecele tău. Şi să ştii că eu şed acolo unde iarba se împleteşte şi nime n-o coseşte." Ea, cînd a auzit, l-a blastamat aşa: (că el avea pe cămeşă trei pete de sînge) „Atuncea să se poată spală petele astea de Ia tine cînd voi pune eu mîna pe ele." Şi el s-a dus. Ea a făcut aşa cum a zis el: o cîrjă de fier şi opinci de oţel, ş-a pornit.
A mers ea ce-a mers, a ajuns la mama Soarelui ş-a întrebat-o dacă n-a auzit unde şede bărbatul ei. — „Ascunde-te, zice mama Soarelui, c-a veni ficiorul meu şi te-a arde; că eu l-oi întreba." Sf. Soare a zis că nu ştie unde poate să fie ţara aceea. Mama Soarelui i-a dat o cloşcă cu pui de aur ş-o găină de aur; şi ea a pornit. A ajuns la mama Vîntului. „Ascunde-te, c-a veni ficiorul meu şi cine ştie unde te-a sufla; las' că eu am să-1 întreb de nu ştie." Vîntul i-a zis că nu ştie. Mama Vîntului i-a dat o vîrtelniţă care singură să depăna şi singur să aşaza fuior de aur. A mai mers şi la Sf. Lună ş-a căpătat o furcă de aur, dar tot nu ştia unde şede bărbatul ei. A pornit singură în ştirea lui Dumnezeu mai departe, a ajuns lîngă o apă unde nişte fete spălau nişte cămeşi şi tot să vaicarau că stăpîna lor le-a bate, că ele în fiecare zi spală o cămeşă cu nişte pete şi nu le pot spală. Ea a mers şi numai a pus mîna şi petele nu s-au mai văzut. A scos apoi cloşca cea cu puii de aur şi să juca cu dînsa. „Ce mi-i cere, zice cucoana ceea, să-mi dai mie cloşca asta?" „Ţ-oi da-o, zice ea, dacă mi-i da astă-noapte pe bărbatul tău." „Ţi l-oi da." Cînd a venit bărbatul ei tărziu acasă şi s-a culcat, ea a pus pe dînsul o pînză de moarte ş-a rămas păn' a doua zi ca mort. Degeaba femeia lui să vaicara lîngă el şi plîngea şi-1 ruga să puie mîna pe pîntece, el nu auzea.
A doua zi, ea a scos vîrtelniţă etc. Femeia lui iar l-a acoperit cu pînza de mort şi n-a ştiut nimica.
A treia zi, a scos furca. în noaptea ceea, a fost uitat să puie pînza şi el a atins-o prin somn pe pîntece. Atunci cercurile au pocnit şi copilul s-a născut. Cînd s-a sculat el ş-a văzut, s-a bucurat; da femeia cealaltă a trebuit să se ducă ş-a rămas ast' cu cununie în loc.
Nastasia Motoc, Mihalcea
Cînele, mîţa şi şerpele
A fost un băiet sărac; el, după ce-a slujit un an, ş-a luat banii şi s-a dus să-şi caute norocul. A mers pană undeva - ş-a văzut că nişte oameni vreau să ucidă un cîne; el l-a cumpărat. A mai mers, a văzut că vrau să ucidă pe o mîţă, a cumparat-o. I-a adus acasă şi iar s-a
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 203
dus; — găseşte iarăşi pe nişte oameni că vrau să ucidă un pui de şerpe; şi pe acela l-a cumpărat şi l-a dus acasă. A hrănit cînele, mîţa şi şerpele; — şerpele aşa crescuse că era cu coada în casă şi cu trupul în jurul casei. într-o zi, îi zice şerpele: „Stăpîne, du-mă tu pe mine la tatăl meu — tatăl său era balaur — şi ce-i cere, aceea ţ-a da. Dar tu să nu ceri nimic decît mărgeaua ce o are în fundul gurei, în măsaua cea de pe urmă, din falca dreaptă." I-a zis să se suie calare pe dînsul ş-a zburat la tatul său. Cînd a fost aproape, l-a ascuns sub un solz. Tatăl său s-a bucurat tare ş-a zis că unde-i făcătorul lui de bine, să-1 facă împărat...! După ce l-a văzut, l-a înghiţit şi l-a dat mai frumos afară. El a cerut mărgeaua şi i-a dat-o. Cum a avut mărgeaua ceea — că şerpele i-a spus de ce e bună: că tot ce va gîndi i să va împlini; — mai întăi a dorit să fie acasă. Apoi a gîndit să-i fie o masă; pe urmă a trimes pe mă-sa la împăratul să ceară fata. împăratul a zis că să-i facă un pod de aur de la dînsul păn' la casa ei, pe de lături cu pomi şi paseri; pană a doua zi dimineaţă. El i-a făcut şi a doua zi împăratul s-a luat cu fata pe podul cela păn' a ajuns la capăt; acolo era mă-sa şi cu un purcel. Vasile, căci aşa-1 chema, se uitase în mărgea şi se prefăcuse în porc; aşa a fost vrut el. „Unde ţi-i ficiorul?", zice împăratul. „Aice", zice femeia. „Cum aice? Că nu te văd decît pe d-ta şi un porc?!" „Apoi, porcul ista mi-i ficior." împăratul şi fata s-au supărat tare, dar n-au avut ce face, ş-a dat fata; - a cununat-o cu porcul. Noaptea, el a lepădat pielea şi s-a făcut un tînăr tare frumos, împăratul pe fată a alungat-o cu dînsul la bordeiul lui, dar el, cînd gîndea, avea de toate, mai dehai decît la împăratul. Fata împăratului a spus unei babe cum să dezbracă el de piele, pielea o lasă pe cuptiori şi el vine mai frumos decît orişicine la dînsa. Baba a înva-ţat-o să facă o bortă deasupra pe cuptiori şi un foc bun în cuptiori, să cadă pielea acolo. Pielea a ars şi el n-a zis nimica, a rămas Făt-Frumos.
Fata împăratului a înţăles că trebuie să aibă el ceva, de face toate; l-a întrebat — şi el i-a spus. Ea a furat mărgeaua ş-a gîndit să să facă drumul care duce la păgîni, că ea era păgînă; şi acolo avea un logodnic. A mers cu mărgeaua într-un ceas peste mare la acela ş-aista a rămas sărac ca dintăi. S-a luat el cu cînii ş-a mers păn' la mare, mai departe nu putea trece. Dar pe drum mergînd, a întâlnit un guzan ş-a zis mîţei şi cînelui să-1 omoare. Guzanul a spus că el ştie unde merg, să nu-1 ucidă, că le-a prinde bine. Cînele şi mîţa s-au dus singuri prin apă; au ajuns la curţile păgînului ş-au sărit zidul noaptea. Guzanul a mers cu dînşii; acela era împăratul guzanilor; -el ş-a băgat coada în gura păgînului, cum dormea - că el ţinea mărgeaua sub limbă; păgînul a stupit-o jos; mîţa a apucat-o şi la fugă cu cînele. Cum a avut Vasile mărgeaua, îndată a gîndit să fie femeia lui la dînsul înapoi; ş-apoi au trăit bine amîndoi.
Neculai Cocriş, Botoşani
Balaurul
A fost un om ş-avea un băiet. El a murit ş-a lăsat o păreche de boi ş-o vacă. Băietul a mers cu carul în tîrg şi le-a vîndut pe 5 bani.
204 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Venind acasă, un om ducea un şerpe şi el l-a cumpărat. A doua zi a mers ş-a vîndut vaca, tot pe atîta; acuma a cumpărat o mîţă ş-un căţel. Şerpele, după ce a crescut mare, i-a zis să iaie toporul şi să strîce hornul, apoi s-a suit cu dînsul în slavă ş-a mers păn' la Sfîntă Duminică. Sfîntă Duminică a strigat: „Măi cîne de balaure, ce-ai luat creştinul în spate, dă-1 jos!" „îl duc la tatul meu, împăratul balaurilor, să-i răsplătească pentru cît m-a ţinut!" L-a învăţat ca să ceară de la tatul său „mărgică din guşă şi murişca de după uşă". Balaurul s-a bucurat şi i-a dat ce-a cerut. Vine el cu lucrurile celea şi să întâlneşte cu „Barba-de-un-stat-cot calare pe un iepure şchiop", avînd în mînă o măciucă. „Ce duci acolo?", îl întreabă el pe băiet. „Duc o morişcă, care, cînd îi pofti, îţi iese mîncări feli de feli şi muzici, şi tot ce doreşti. Da d-ta ce ai în mînă?" „Eu am o măciucă care, cînd îi zice, va da numai vro şepte-opt în cap şi acela-i gata." Băietul zice moriştei să se deschidă şi, după ce-aiî mîncat, le-au cîntat muzica. Face Barba-de-un-stat-cot: „Dă-mi mie morişca d-tale, să-ţi dau eu bît-măciuca mea." Băietul a schimbat. Merge o bucată şi i-i foame; vede c-a făcut rău c-a dat murişca. „Nu te supară, stăpîne, zice bît-măciuca, că ţ-o aduc eu înapoi." Bît-măciuca a mers şi i-a dat vro şepte lui Barba-de-un-stat-cot în cap, l-a omorît şi i-a luat morişca. Mai merge, întâlneşte pe alt Barba-de-un-stat-cot calare pe un iepure şchiop, ducînd o rîşniţă în spate. Şi acesta îl întrebă: apoi îi spune că în rîşniţa ceea este atîta oaste, cîtă frunză şi iarbă. Şi acesta a schimbat rîşniţa cu morişca şi bît-măciuca l-a omorît. Să duce acasă la mă-sa cu toate lucrurile celea. Peste noapte, gîndeşte ca să se facă 3 poduri: unul de aur, altul de argint şi altul de aramă, păn' la împăratul, şi pe de lături, copaci cu felurite poame: unii să înflorească, alţii să se coacă, alţii să fie pe jumătate copţi; -şi el să se scoale a doua zi într-un palat cu 24 de rînduri şi să fie îmbrăcaţi, el şi mă-sa, în haine de aur şi de argint.
împăratul, cînd a văzut, a zis: „Da mare năzdrăvan îi aista!" Cînd a mers mă-sa la împăratul să ceară fata, un ţigan păzea la poartă şi i-a dat o palmă de a căzut. împăratul a zis ca s-o lese înăuntru; - ş-a zis c-atunci va da fata după dînsul cînd va vedea împăratul ce oaste are; să vie cu dînsul la bătălie; - şi i-a trimes răspuns că să-i facă un loc mare de mii şi mii de fălci, neted, să nu fie mlaştine, să aibă unde îşi întinde oastea lui. El a gîndit de s-au făcut toate podurele celea trei unul, şi cînd a început a curge oastea împăratului, trei zile şi trei nopţi a trecut pe pod; iar el cu împăratul a rămas la urmă. împăratul mergea calare, da el pe jos cu rîşniţa în spate, cu morişca şi măciuca în mînă. Gîndeşte împăratul: „Oare ce bătaie va purta el singur cu mine?" Cînd a ajuns la locul acela ş-a zis: „Ieşiţi, soldaţi, cîtă frunză şi iarbă şi cetină pe copaci şi peşti în mare!" şi cînd au început a ieşi şi li-a întins o masă, ş-apoi cînd s-au apucat la bătaie - într-o zi a fost oastea împăratului măcilărită, i-au rămas numai cît 100 de soldaţi. împăratul ş-a dat fata ş-a făcut nuntă mare.
Odată s-a dus el la vînat şi-n lipsa lui a venit la femeia lui zmăul. „N-ar fi mai bine să fie averile iestea ia mine? în ce-i stă lui
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 205
puterea?" Ea i-a spus că bărbatul său are o mărgică în gură şi ce gîndeşte, toate face cu ea. Dar să se culce zmăul sub pat, că ea va turna la noapte bărbatului ei apă în gură şi el va stupi mărgică ş-atunci zmăul o va putea lua. - Tocmai aşa au fost toate; şi zmăul a gîndit să fie toată averea la el, peste 9 mări; iar băietul a rămas gol ca dintăi, în bordeiul lui. împăratul l-a închis pe 10 ani ş-a zis că de-a fi la 10 ani în închisoare mai frumos, fără să-i dea mîncare, îl va scoate... Cînele şi mîţa îi aduceau tot ce apucau de pe la praznice, petreceri şi, după io ani, l-au găsit mai gras şi mai frumos de cum îl pusese. S-a dus el cu cînele şi cu mîţa lui păn' la zmău. Mîţa a întrat în casă şi l-a zgîriet pe zmău pe limbă, de-a stupit mărgică; ş-a adus-o la stăpînul său. El a gîndit să fie toate curţile cu femeia lui dormind cu zmăul alături, la dînsul. L-a adus pe socrul său şi i-a arătat. „Las', dacă-i aşa, i-oi face eu", a zis socrul său. Ş-a adus 9 iepe sirepe şi l-a legat pe zmău de cozile lor şi unde pica bucata, să făcea dîmbul şi groapa.
Şi m-am pus pe o şa, ş-am spus-o aşa. Ilie Buzilă, Botoşani
Inelul de la şerpe
A fost odată o femeie ş-avea un băiet. S-a dus băietul la slujbă ş-a slujit un an pe trei greiţari. Cînd a venit acasă, bordeiul era răsipit şi mă-sa a început a plînge ş-a-i spune. „Lasă, mamă, că merg eu la pădure s-aduc pari şi-i voi pune propele."
Mergînd el pe drum, vede pe o toloacă nişte băieţi ce vroiau să ucidă o mîţă. El le-a dat un greiţari ş-a cumpărat mîţa ş-a adus-o acasă. Mă-sa s-a supărat, că lor li se răsipeşte casa şi el cumpără miţi; nu destul că n-au ei ce mînca... A doua zi, merge iar şi cumpără un cîne şi a treia zi, tot aşa, cumpără un şerpe. Pe şerpe l-au pus pe cuptor şi-1 hrănea cum putea. La un timp, zice şerpele: „Stăpîne, tu ai fost tare bun şi ai multă cheltuială cu mine, eu amu sînt mare, hai şi m-ăi duce la părinţii mei, să-ţi dea răsplată pentru binele ce mi-ai făcut." El a luat un odgon s-a legat ş-au pornit. Pe drum îi zice şerpele: „Tata, cînd m-a vedea, n-a şti ce să-ţi dea de bucurie; dar tu să nu vrei alta nimica decît inelul lui de pe degetul cel mezin." A mers el păn' într-o pădure la gaura balaurilor. Cînd l-a văzut tatăl său pe şerpe, nici nu l-a cunoscut, că era mic cînd ieşise şi se rătăcise din cuib. L-a întrebat pe băiet ce să-i dea? El a spus că nimica alta decît inelul. Balaurul i-a spus că-i dă ba asta, ba ceea, tot lucruri scumpe; dar el ţinea una a lui, aşa cum l-a fost învăţat şerpele. Balaurul nu vra nici într-un fel; atunci el s-a făcut că se întoarce cu şerpele. - „Dă-i, tată, dă-i, că noi ne-om pune toţi ş-om sufla ş-om face altă spumă, de s-a face piatră şi ţi-i face alt inel." N-a avut ce face balaurul, a scos inelul din deget ş-a zis: „Alelei, ficior de... lele ce-mi eşti, de-ai făcut din capul tău, bună minte ai avut, dar de te-a învăţat cineva, bine ţ-a priit." A. luat băietul inelul şi s-a dus - ş-a gîndit, cum l-a fost învăţat şerpele, să se facă un cal să meargă acasă. Calul s-a făcut ş-a mers. Pe urmă, a gîndit să se strîngă la loc şi el să rămîie pe jos, şi aşa a fost. A întrat în casă, mă-sa i-a dat
206
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
nişte cir de mămăligă; el a tăcut ş-a mîncat şi n-a zis nimica. A doua zi se scoală dimineaţă şi zice mîne-sa: „Mamă, mergi la împăratul şi cere fata s-o dea după mine." Mă-sa nu vra să se ducă, da pe urmă n-a avut ce face ş-a pornit. împăratul, cînd a auzit, s-a minunat, dar pe urmă o întreabă: „Ce putere are ficiorul tău, de-mi cere fata?" „Ce putere să aibă? Eu ştiu?", zice baba. — „Să-i spui aşa: că dacă vrea să ieie fata de la mine, să facă pană mîne dimineaţă un pod etc.; că de nu, vă tai capul şi ţie, şi lui."
A mers baba acasă supărată ş-a început a-1 blastama: „Vezi la ce belea m-ai băgat, n-ai mai ajunge!" „Taci, mamă, n-avea nici o grijă, mergi de te culcă, că eu ştiu ce fac." Şi cum a gîndit, pe loc s-a făcut un pod întocmai ş-o curte mai dehai decît la împăratul. Cînd se scoală împăratul a doua zi, nu credea ochilor la ce vede. Fuga a scris carte ş-a trimes pe o slugă să meargă păn' la ficiorul acela să-1 cheme, să-1 vadă ce fel de om e. Băietul, cînd a primit scrisoarea, măcar că nu ştia carte, dar a gîndit şi pe loc a cunoscut totul, dar şi el amu nu era prost. „La ce să merg eu la dînsul?", să gîndeşte el. „Las' să vie împăratul la mine şi m-a vedea." Ş-a scris aşa o scrisoare pe care, cum a cetit-o împăratul, a poroncit să-i puie 4 cai la o butcă şi să meargă. Cînd a întrat în palaturele băietului, aşa i s-a părut — ca în rai. I-a ieşit mă-sa şi el înainte, straşnic gătiţi, şi s-au pus la sfat cu împăratul. El a gîndit de s-au întins mese ş-au ospătat... împăratul s-a minunat. „Aşa un noroc pentru fata mea, nu-i de lepădat", îşi gîndeşte în sine. Face vorbă pe cînd are să fie nunta. Cu toţii erau mulţămiţi, numai fata împăratului era cu banat, căci pe dînsa era s-o ia ficiorul unui arap tocmai de după America; dar n-a avut ce face, a trebuit să se ducă.
Iată că vine vremea să meargă împăratul cel bătrîn la bătaie şi tare se temea că n-a birui duşmanul. A venit şi pe la ginere-său să-1 roage să meargă cu dînsul. Dar el i-a spus că să teme de bătălie; el, cînd aude numai puşca, fuge, da încă să mai meargă acolo! împăratul tare s-a supărat ş-a pornit cu lacrimile-n ochi: cum va vrea Dumnezeu! De-abia a fost ajuns împăratul acolo şi ginere-său a gîndit şi i s-a făcut un cal cu straie de aur şi cînd s-a aruncat pe dînsul, pe loc a fost între oaste; a făcut cruce cu paloşul în truspatru părţi şi oastea duşmanilor a căzut. Iute a venit acasă ş-a ieşit înaintea împăratului, cînd venea de la bătălie. împăratul era tare voios, dar cînd I-a văzut pe dînsul, a vrut să-i facă ruşine înaintea tuturora ş-a zis: „Un singur ginere am şi acela nu vra să-mi ajute la bătrîneţe şi la nevoie, dar Dumnezeu tot s-a îndurat de mine; mi-a trimes un arhanghel şi m-a scăpat"...
Tocmai la a treia bătălie, ginere-său, tăindu-se în sabie, socrul său îl legă cu basmaua sa şi-1 cunoscu; îi făgădui lui împărăţia, apoi femeia îi fură inelul etc. şi mîţa îl scapă.
Un băiet sărac cumpără pe 3 greiţari slujiţi o mîţă, un cîne ş-un şerpe; ş-a mai mers să slujască pe nănaşul său un an,'să-i hrănească. La anul, balaurul l-a luat în spate şi l-a dus la mama lui. Bălăuroaica
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
207
l-a înghiţit de trei ori şi l-a dat afară năzdrăvan şi cu părul de aur. Ea avea 3 fete aşa de frumoase, că el a căzut mort cînd le-a văzut, şi iar a înviat, dar n-a vrut să ia pe nici una, măcar că-1 îmbiau, a cerut pietricica cea scumpă; pe aceasta trebuia s-o poarte în ureche şi, cînd îi va trebui mîncare, să zică. „Pietricica mea: de mîncat şi de băut!" sau orce i-ar fi trebuit...
Ş-a luat cînele şi mîţa ş-a mers la mama lui acasă — care nu l-a cunoscut. El a cerut să-i facă mîncare la cîni; dar ea a spus că la dînşii nu e apă, căci nu dă balaurul... luase apa etc. El a mers de a scos fata de la balaur ş-a pornit mai departe, luînd semn mai întăi limbele. Cînd s-a întors la anul, a găsit că fata făcea nuntă cu un ţigan, ce s-a lăudat că el a scapat-o. Băietul, arătînd limbele, a luat-o şi au trăit fericiţi. Nastasia Motoc, Mihalcea
Să nu-i zici „şerpe"
A fost odată un domn şi avea un băiet, toată averea lui era: 300 de lei ş-amu era aproape de moarte. Ia şi-i dă ficioru-său 100 de lei să meargă să-şi cumpere ceva. Băietul a mers în tîrg ş-a întâlnit o fată c-o mîţă în mînă. „Cît cei pe mîţa asta?", o întrebă el. „O sută de ei", a zis fata în rîs. El a luat şî i-a dat suta de lei şi mîţa a adus-o acasă.
Cînd l-a întrebat tatul său ce-a cumpărat, el a spus că o mîţă. „Bine, zice tatul său, îi bună şi mîţa la casă." I-a mai dat şi altă sută de lei. Merge iar la tîrg şi întâlneşte un băiet c-un cîne după dînsul. îl întreabă ce vrea — spune şi acela că 100 de lei. I-a dat şi lui suta. Vine cu cînele acasă. îi mai dă tatul său altă sută de lei. Merge iar la tîrg, pe drum întâlneşte o femeie ce alerga cu o coromîslă-n mînă şi ţipa. „Unde te duci?", o întreabă el. „Iată un balaur vrea să mă muşte şi eu vreau să-1 omor." „Na-ţi o sută de lei, numai nu-1 omorî!", a zis băietul şi i-a dat banii. Balaurul s-a luat după dînsul ş-a venit cu el acasă. Amu tatul său murise. Rămăsese cu mîţa, cînele şi cu balaurul; le da lapte, şerpele sta încolătăcit de piciorul patului, sub pat, cînd se punea el pe pat, să suia şi balaurul lîngă dînsul.
într-o noapte, şerpele leapădă pielea şi să face o fată aşa de frumoasă, cum nu mai văzuse - cu părul de aur; şi tot ce dorea el, totul avea: bani, straie, mîncare — îi spunea ei şi ea îndată gîndea la Dumnezeu şi era; dar ziua să făcea iar şerpe şi el toată ziua plîngea, pentru că-i era dragă ş-o vedea aşa... Odată, o babă care slujea la dînsul îl întreabă că de ce plînge ? „Parcă d-ta-mi vei ajuta ceva dacă ţ-oi spune?", zice el; dar pe urmă tot i-a spus. „Ţ-oi ajuta", zice baba; şi cînd dormeau amîndoi, baba a făcut foc în sobă, a întrat în casă ş-a luat pielea ş-a aruncat-o în foc; da în casă era lumină de la părul ei, că să vedea ca ziua. Cînd s-a trezit a doua zi, fata n-a găsit pielea. Atunci ea a spus că era fată de împărat şi mai avea două surori şi ele trei şi cu tatul lor erau blastamate să fie şerpi — şi i-a bănuit de ce i-a ars pielea, că ea, cum i-a zice „şerpe" ori va blastama-o, nu va mai putea trăi cu dînsa. El s-a giurat că nu-i va zice niciodată, nici n-o va blastama; şi au trăit tare bine mai departe
208
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
la un loc. El să făcuse aşa de bogat, mai ca un împărat, pentru că ea avea un inel pe deget şi cînd îl învîrtea, toate i să împlinea.
Odată a mers el la drum şi i-a spus femeiei lui ca să puie să strîngă de pe cîmp sacara, că era cosită, să nu dea ploaia peste dînsa; dar ea a uitat şi, cînd s-a înturnat el peste 2 săptămîni acasă, a găsit sacara încolţită, verde, la pămînt. Atunci el a zis: „Dacă-i şerpe!" Cînd a ajuns acasă, a găsit-o pe dînsa plîngînd: „De ce m-ai blastamat, că numai păn' la amiază mai am a trăi cu tine şi apoi iar mă fac şerpe şi mă duc pe zece ani să umblu aşa; de nu m-a omorî nimene, voi scapă şi mă voi face iar om, dar de m-a omorî, atunci sînt prăpădită!" A luat şi i-a dat inelul de pe degetul ei lui şi pe la o amiază, cînd i-a venit vremea, s-a făcut şerpe, a şuierat ş-a ieşit pe uşă şi s-a tot dus... A plîns el căt a plîns, de la o vreme ş-a luat o gospodină şi trăia.
Un moş al lui de peste mări a auzit că el e tare bogat, s-a pus în corabie - a venit păn' la dînsul să-i fure inelul, că moşul său ştia pricina bogăţiei; ş-a adus un vas cu vin, pe la jumătate despărţit; jumătate cu vin şi jumătate cu bere; l-au pus pe masă şi moşneagul din partea lui slobozea bere, da nepotul, vin. Nepotul s-a îmbătat ş-a adormit, atunci moşneagul i-a luat inelul şi s-a cam mai dus. Cum a ajuns moşul său acasă, a înturnat inelul şi toată averea nepotului a venit la dînsul; iar el a rămas numai în cămeşă şi cu mîţa şi cînele, zestrea lui. Ce era să facă? S-a apucat de carat apă pe la jidani, cîte 2 creiţari cofele, şi agonisea hrană pentru mîţa şi cînele său; el mînca or nu mînca.
într-o zi, mîţa şi cu cînele s-au sfătuit între ei să meargă să aducă stăpînului lor inelul; de ce să şadă degeaba? Merg ei la mare, mîţa să suie pe cîne, cînele înoată pană ce iese la capăt şi de acolo s-au dus drept la moşul stăpînului lor. Moşneagul, cînd i-a văzut, tare s-a bucurat. Hrănea cînele cu carne şi mîţa cu unt, cînele era voinic, latră pe lîngă casă, mîţa prindea şoareci prin pod... Da inelul era ascuns într-o cutie de steclă şi pus într-un dulap. Mîţa, umblînd după şoareci, a prins pe mama şoarecilor şi, cînd a apucat-o cu dinţii, aşa a ţipat, că toţi şoarecii s-au strîns; şi i-au spus mîţei că ce vra îi vor da, numai s-o sloboadă pe mama lor. Mîţa le-a spus ca să facă bortă la dulap şi să dea jos cutia, ca să se strice, şi să-i aducă inelul. Ei au făcut, dar inelul nu-1 puteau aduce.
Mîţa i-a învăţat că să se vîre care va fi mai mic în inel şi-1 vor aduce; - şi astfel l-a căpătat. Mîţa a luat inelul ş-a ieşit pe sub streşină afară la cîne ş-au fugit amîndoi.
Cînele, cum înota prin mare, îi zice mîţei: „Dă-mi mie inelul să-1 duc, că tu rîzi de mine cum înot şi 1-îi scapă din gură; - or, cum eşti tu lacomă, vei vedea vrun peşte şi te vei repezi să-1 prinzi şi-1 vei scapă." „Ba mai degrabă-1 vei prăpădi tu, Bălane... Nu ştii cum sînteţi voi, cînii? Mergeţi oleacă şi cum vă înfierbîntaţi, scoateţi limba de-un cot să vă răsuflaţi ş-ai să-1 prăpădeşti!" - Dar tocmai aşa s-a întîmplat, cum a zis cînele; ajungînd aproape de mal, scapă inelul. Mîţa tace, nu spune nimica cînelui şi cum vine pe uscat, ţup din spatele lui, se acaţă pe-o răchită şi să suie drept în vîrf. „Dă-mi
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
209
inelul", îi zice cînele. „Ni-au", zice ea. „Ce n-ai, unde-i inelul?" „N-am"... Cînele vra s-o înşface, s-o rupă. Ea de sus îl stupeşte. N-are ce-i face, căci era în vîrf sus. A şezut cînele o zi ş-o noapte sub copac, doar, doar ar prinde-o; amu a fost flămînzit; dar mîţa prindea pui de vrăbii de prin cuiburi şi mînca şi el crapă de ciudă cînd să uita de jos la ea! Da face mîţa cătră dînsul: „Dacă n-ai fi tu aşa de rău cu mine, eu ţ-aş da şi ţie să mănînci!" El a zis că să-i dea. „Eu, zice mîţa, tot aş putea să capăt inelul, dar mă tem de tine să mă cobor. Du-te tu şi stăi pe dealul cela şi eu voi face ce voi şti." Cînele a ascultat-o şi s-a dus. Ea s-a pus pe malul apei să pîndească. Iacă vine un peştişor de aur jucîndu-se păn' la mal, ea să răpede şi pune laba pe dînsul şi-1 aruncă afară. Atunci s-au strîns o mulţime de peştişori ş-au zis că ce vra mîţa numai să le-o dea pe mama lor? Mîţa a spus că să-i scoată inelul. Dar inelul era greu de scos, că era tocmai în fund, în mîl. Mîţa i-a învăţat că să să vîre un peştişor înăuntru şi alţii să-i ajute şi vor putea. I-au scos inelul, ea l-a luat ş-a chemat cînele: „Dă-mi-1 mie, zice el, că iar ai să-1 prăpădeşti, de 1-ăi duce tu!" Ea s-a temut şi i l-a dat. Cînd au ajuns la stăpînul lor, el era lat de foame şi bolnav de moarte. Mai întăi, au luat ei ş-au întors inelul ca să fie sănătos, pe urmă, i-au întors averea şi i-a luat şi cămeşa moşu-său. N-a trecut mult ş-a venit femeia lui cu părul de aur, să împlinise 10 ani. Ea ştiuse tot ce-a păţit el; dar pe urmă nu s-au mai despărţit ş-au trăit cît au avut de trăit. Nichifor, Broscăuţi
Gheorghieş
Au fost odată trei fraţi nevoieşi tare; şi ei atîta au umblat, atîta au sucit, ba cu negoţul, ba cu una, ba cu alta, că ş-au fost strîns o avere, de nu-i mai ştiau de samă. S-au fost făcut amu aşa de delicaţi, aveau curţi frumoase, moşii, mă rog, toate celea, numai cît îmbă-trînise aşa, fără să se însoare, şi n-aveau pe nime căruia să-i rămîie averea în urma lor. Stau ei într-o zi la masă la sesie şi vorbesc între dînşii: „Noi de-om muri ş-om lasa bogăţiele aşa pe sama nimărui, păcat vom avea, dar hai ş-om căuta un copil să fie al nostru, ş-acela la cîţiva ani o dată ş-a aduce aminte de noi şi ne-a face pomenire de sufletul nostru." Ceialalţi zic că-i bine.
Să iau ei şi poroncesc să le puie patru cai la valon şi cînd a fost aşa pe la o amiază, au pornit. Ce-or găsi: că ţigan, că jidan, să le fie copilul lor. Merg ei, merg, drumu-nainte, li să face lor noapte sub o poală de pădure.
„Fraţilor, zice unul, aici am picat noi amu; aici trebuie să rămî-nem, cum să întrăm noi asupra nopţei într-o pădure ca asta? Doar ca să ne iasă ceva înainte, să ne prade, să ne omoare?" Rămîn ei acolo, dau caii să pască, numai ce aud un ţipet ca de copil. „Oare ce se aude ?", zice unul. „Parcă plînge un copil; in hai ş-om vedea!" Se duc în pădure şi găsesc un copil înfăşat, că plîngea. îl iau ei bucuroşi şi se întorc acasă; înainte n-aveau ce mai cata. îi tocmesc mancă, îl botează, era băiet - şi-i pun numele Gheorghieş. Da creştea băietul
210 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
cela, cît altul într-un an, el într-o lună. L-au dat la învăţătură şi învaţă bine, bun cap avea; iar în cîţiva ani a fost flăcău.
Da face iar unul dintr-înşii: „Ce folos c-am învăţat noi pe băietul ista, da el avuţia asta o prăpădeşte toată, dacă n-a şti cum să trăieşte în lume. Haidem şi i-om da bani de-ajuns şi cal de călărie să meargă prin lume, să vadă cum să vînd vitele, cum îi prăjina de pămînt; altă dată a răbda de foame, a mai păţi ceva şi tot minte a învaţă; şi cînd a veni, a şti cum să trăieşte." „Bine, zic ceialalţi fraţi, hai şi i-om da." I-au dat ei bani de-ajuns şi cal de călărie şi i-au zis că 6 luni de zile să meargă pe o parte de lume şi 6 luni să se întoarne pe altă parte acasă, precum că să ştie şi el şi pe acolo cum e; şi în fiecare tîrg ce-a ajunge, lor să le tot scrie de acolo, ca să ştie ei cum se află.
Merge el ţară multă, c-amu nu era mult păn' s-a înturna acasă pe cealaltă parte, şi ajunge la o pustie: pămîntul era tot ars, fără iarbă, fără nimica, tocmai hăt departe să vedea un stog. Se uită, poate a vedea vrun sat pimprejur, că doar stogul, oamenii au trebuit să-1 facă! Nu vede nimic. Gîndeşte el: unde s-a duce mai departe? Ia şi poposeşte cu calul sub stog şi-1 lasă să mănînce; iar el se culcă. „Să vie cineva să mă-ntrebe ce mănîncă calul la fîn, gîndeşte el, eu îi plătesc stogul cu parale şi tot al lui va rămînea." Doarme el un somn bun, se scoală, încalecă calul şi se duce. Nu s-a fost dus el departe, numai ce aude în urmă strigînd: „Om bun, mă rog d-tale, nu mă lasa, scoate-mă de aici, că mor!" Se uită în urmă, stogul acela ardea şi în vîrf sta o doamnă aşa de frumoasă! „Mă rog d-tale, nu mă lasa aicea să mor, îndură-te de mine şi mă ia cu d-ta." Se întoarce el. Cum s-o scoată? Dar erau prăjini pe lîngă stog roată, ca să nu ia vîntul finul. „Cum să te scap eu de-acolo, zice el, că de m-oi sui, voi arde şi eu!" „Intinde-mi o prăjină, zice ea, şi eu m-oi da pe prăjină pană jos." Ii întinde el prăjina... Ea se dă peste cap, de vro trei ori, şi cînd ajunge lîngă dînsul se face şerpe şi se încolătăceşte după gît, cu gura la gura lui.
Aşa sta, ca şi cînd ş-ar fi pus două şaluri la gît. El s-a spăriet aşa de tare, cum nu se mai poate; gîndea că are să-1 mănînce. Se suie pe cal şi fuge, fuge, doar va cădea jos balaurul de pe gîtul lui. Merge el prin tîrguri, cu şerpele după gît; se roagă la oameni: nu s-ar găsi careva să i-1 ia, că i-ar da bogăţie, de ar putea şi copiii lui să trăiască în bine... Ii spun oamenii că în cutare loc, după ce va trece pădurea ceea, este o casă ş-acolo şede o femeie, aceea dacă nu l-a scoate, alta nu. Aleargă repede calare într-acolo; dacă el a adormit, tocmai pe aproape de casa babei şi calul a trecut înainte. A întrat iar într-o pădure, a mers, a mers, păn' a dat de o curte mare şi foarte frumoasă; păreţii toţi erau zugrăviţi cu aur şi cu argint, da pe cornurele casei erau pene de diamant. Cum a ajuns, poarta i s-a deschis; a descălecat calul; - în grajd sta ovăz şi fîn pentru cal. Merge în casă; acolo, în cănţălărie, sta masa aşternută cu două talgere, două furculiţe şi cuţite şi două pîni şi bucate şi două pahare cu vin. El numai se pune la masă, da şerpele ţup, de pe gît pe pat. Bucuria lui c-a scăpat. Atunci din şerpe s-a făcut iar doamna pe care a văzut-o în stog, înaintea lui, şi începe a-i vorbi :
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 211
„Te-ai spăriet tare de mine, aşa-i - cît ţ-am şezut după gît? Dar de-amu n-ai frică, că nu ţ-oi mai şedea. Eu nu-s vinovată; nici eu singură nu vreu să mă fac şerpe; dacă părinţii mei m-au blastamat să fiu aşa şi acuma tu m-ai scăpat. Amu, m-ai slujit tu un an, mai slujeşte-mă un an şi ţ-oi da mare bine. Dac-ăi vrea, m-ăi lua pe mine şi-i fi împărat şi eu împărăteasă, dar dacă nu, ţ-oi plăti."
Amu, el socoate aşa: „Bine că te-ai descurcat de pe capul meu, te-oi sluji." A stat el o zi acolo. De mîncat avea, de băut avea. - A doua zi, iar vine ea. „Cum ţi-i, Gheorghieş, bine?" „Bine", zice el. „Mai m-ai slujit un an, zice şerpoaica, mai slujeşte-mă unul ş-apoi te-i duce. Iaca, ce vrei ai, gîndeşte numai şi toate ţ-or veni de-a gata, numai nu-i şti cine le aduce; şi muzic-ăi avea şi ce vrai." „Voi mai sluji, zice el, şi anul acesta." Stă el iar păn' a doua zi; de mîncat avea, muzică avea. - A treia zi, iar îl roagă să mai rămîie un an. A patra zi, vine ea la dînsul şi-i zice: „Ei, Gheorghieş, dragul meu, tu m-ai slujit pe mine, spune-mi ce vrai: să mă iai şi să fii tu împărat cu mine aice or să-ţi plătesc?" „Eu te-oi lua, zice el, dar mai întăi trebui să mă duc la părinţi, că am pornit de atîta vreme de acasă şi nu ştiu nimica despre mine." „Apoi dacă te duci, du-te sănătos; ştiu eu că înapoi nu te-i mai înturna; ba te-i înturna tu, dar tăiet bucăţele, nu aşa cum eşti!" - Ş-a scos o sabie, o cămeşă ş-o punguţă şi i le-a dat lui ş-a zis aşa: „Cu sabia asta cînd vei face cruce, ce-a fi în calea ta, tot vei tăia; cu cămeşa aceasta, cît vei fi îmbrăcat, nu s-a prinde nici un rău, nici o boală de tine; da din punguţa asta, cîţi bani să cheltuieşti, banii tot la loc vor fi. Acuma cată ce-ţi spun eu: tu te-i însura, dar să nu spui toate celea la nevastă, c-a fi rău."
El ş-a luat ziua bună de la dînsa ş-a pornit la drum. Gîndeşte el: „Am eu lucrurile iestea, da in să vedem de-s bune la ceva!" Vede o pădure, scoate sabia şi face asupra pădurei cruce; pădurea toată a căzut jos. îmbracă cămeşa; vede că i-i bine, se simţeşte tare. Scoate punguţa şi aruncă bani; da banii, alţii în pungă la loc. - „Apoi, dar las' că-i bine", gîndeşte el şi se duce.
Dă de un tîrg, unde împăratul a fost dat în gazeturi că cine s-a găsi să-i ţie lui bal, un an de zile pe banii săi, i-a da fata. Merge el la împăratul şi se apucă că va ţinea. Ş-a ţinut bal zi şi noapte şi muzica cînta şi mîncări şi băuturi, că venea lumea de pe lume. - Cînd s-a încheiet anul, a trebuit împăratul să-şi ţie cuvîntul, că el pe a lui l-a fost ţinut. Au făcut nunta. Le-a dat împăratul o ţîmbră1 (odaie) deosebită, ca la tineri, să şadă. Da ceialalţi ficiori de împărat, ce umblase la fată, s-au mîniat: cum, un împărat ş-a dat fata după unul din toată lumea? Şi după dînşii, că-s ficiori de împărat, nu! Ş-au trimes cuvînt c-au să vie cu bătălie, cu foc, asupra împăratului, împăratul s-a fost supărat şi s-a spăriet tare. îl vede aşa supărat ginerele său şi-1 întreabă: „înălţate împărate şi tată, pentru ce eşti d-ta aşa de supărat?" „Cum n-oi fi, dacă la fata mea au umblat ş-au cerut-o prinţi şi n-am dat-o şi după unul ca tine, care nu te ştie nimene, am dat-o; - amu s-au sculat cu oaste asupra mea!" „Ei,
1. De la nemţescul „Zimmer".
212
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
213
despre asta, nu-ţi fie d-tale grijă, lasă că m-oi bate eu cu dînşii.'' Acu oastea a fost venit şi începuse lupta cu oastea împăratului - şi aceia erau mai tari. Merge şi el pe cîmpul de luptă şi face cruce cu sabia şi nu s-a ştiut din oastea ceea ce s-a făcut; mergeau capuri de oameni prin sînge, ca cum ar merge surcelele pe Prut. S-a înturnat el cu oastea tătîne-său acasă. împăratul s-a bucurat tare cînd a văzut că are ginere aşa de puternic şi, de mare bucurie, i-a zis lui să facă un bal. La balul cela au venit şi prinţişorii ceia, doar vor afla ceva; -n-au mai căutat că le-a omorît oastea. Şi prin bal pe-acolo, ş-a dat unul urechea cu fata împăratului. „Ia spune-mi, ce putere are bărbatul tău. întreabă-1 în ce-i stă puterea, că cu dînsul ce cinste ai? Da cu mine, dacă te-oi lua, vei fi între neamuri. Cum îi afla, chiar vină fuga la mine şi spune-mi ca să ştiu, c-apoi vei trăi cu mine, nu te-i mai înturna la dînsul."
A doua zi după balul cela, ea se pune pe lîngă dînsul cu vorbe bune; îl ia pe departe şi-1 întreabă: „Doamne, doamne, omule, amu eu sînt a ta şi tu eşti al meu, şi tu nu vrai să-mi spui tu mie ce putere ai - că nu te temi de împăraţi şi pe toţi îi tai?!" El a uitat în ceasul acela ce i-a fost spus şerpoaica. „Apoi ce putere să am? Ia, am o săbiuţă, cu dînsa, dacă fac cruce, fie ce-a fi, totul tai; - ş-o cămeşă: asta cu care-s îmbrăcat, că de mine nici un rău, nici sabie, nici boală, nimica nu se poate prinde; - ş-o punguţă: cîţi bani să cheltuiesc, vin alţi bani la loc."
„Apoi, dar aiestea-s lucruri tare scumpe, nu le purta cu d-ta, dă-le încoace să le strîng eu în ladă, că le-i rupe, le-i ponosi şi altele nu-i avea." El, prostul, s-a apucat şi i le-a dat. Ea a pus degrabă să facă altele în potriva acelora: cum săbiuţa, cum cămeşa, cum punguţa; şi singură a poruncit să-i puie caii la valon ş-a pornit calea la acela. Aista era la vînat, nimica nu ştia. Vine acasă şi caută lucrurile: nu ştie or sînt acelea, or nu? Cată punguţa: ia şi toarnă banii pe masă, punga e deşartă! Face cruce, să taie cu sabia, nu mai taie! „Na, gîndeşte el, n-am ascultat vorbele şerpoaicei şi iată c-am păţit-o!" Dar aceea era o nimica...
A doua zi dimineaţă, stă oastea împăratului celui protivnic dinaintea curţei lui. împăratul vine la dînsul şi-i spune. - El atunci îi zice: „înălţate împărate, de-amu n-am nici o putere, că iacă şi iacă... fata d-tale ce mi-a făcut..." Merge el singur şi rădică steagul de împăciuire. Ficiorul cel de împărat vine cu sabia la dînsul: „Amu, pentru că ai tăiet tu atîta oaste de-a tatei, să te tai şi eu pe tine!" şi l-a făcut bucăţi. A luat şi l-a pus într-un sac şi l-a pus pe cal şi i-a dat drumul. Căluţului îi fusese bine la şerpoaică în pădure şi s-a dus ş-amu tocmai acolo. „Hai, hai, voinice, nu ţ-am spus eu că femeiei tale tot dreptul să nu-i spui?! Am zis eu c-ai să vii tăiet?", zice şerpoaica, de departe cînd l-a văzut.
L-a luat în casă şi i-a pus trupul la loc ş-a luat apă moartă şi l-a închegat şi apă vie i-a turnat în gît, păn' ce i-a întrat în toate vinele; şi cînd a fost înviat gata, numai a strănutat de trei ori. „Hei, că straşnic am mai dormit!" „Dormeai de veci, zice fata, de nu eram eu. Dacă n-ai ascultat cum ţ-am zis, să-ţi ţii mintea ta - şi ai fost aşa de
lacom şi iute la limbă, iată ce-ai păţit!" „Amu, nu vrau nimica, zice el, decît să am lucrurile celea înapoi, cum le-am avut." „Iacă, îţi mai dau un lucru, zice fata, de-i avea minte, vei scoate lucrurile şi vei ieşi bine, dar de nu, apoi mai mult nu te-oi ajuta"...
El îi mulţămeşte şi se duce păn' a înnoptat într-un sat şi bate la fereastă la un om. „Moşule, moşule!" „Care-i acolo?" „Eu!" „Da cine eşti d-ta?" „Ia, un drumeţ, mă rog primeşte-mă să mîn în casă la d-ta, eu de mîncat, moşule, nu vreu, că am al meu ce mînca, numai, Doamne fereşte, de-o ploaie ceva, să nu fiu în drum, să fiu în casă de om." I-a deschis omul uşa, i-a aşternut să se culce; da el a scos un căpăstru şi l-a pus sub cap şi i-a spus moşneagului: „Vezi d-ta căpăstrul ista? L-am pus sub cap; d-ta mîne dimineaţă să mă trezeşti cînd a începe a să zori de ziuă şi să zici: «Hi, cal!», nu altfel, şi eu m-oi scula cal, un cal tot de aur - să mă învăleşti în ţoale, cu ce-i avea, şi să mă duci la tîrg; ş-or sări jidanii cu miile să mă cumpere şi cît îi cere, atîta ţ-or da şi-i capata o mulţime de bani, c-ăi avea toată viaţa cu ce trăi, numai caută: căpăstrul să ţi-1 opreşti la d-ta, să nu-1 dki, c-apoi va fi bine, iar de nu, tare rău va fi de mine şi pe d-ta te voi blastama." Moşneagul şede, nu doarme toată noaptea, aşteaptă să se facă ziuă să-1 scoale. S-a zorit oleacă de ziuă, a mers la dînsul şi i-a zis: „Hi, cal!" şi el s-a sculat de acolo un cal, tot de aur şi mare, că nu încăpea în casă.
A luat moşneagul lăicere, ce-a avut, şi l-a învălit ca pe-o cămilă şi încă a tăiat uşorul la uşă şi aşa a ieşit cu dînsul şi l-a dus la tîrg; ş-au venit atîţia negustori, că el nu ştia ce să facă. L-au întrebat ce cere? El a zis că jum. de coreţ de galbeni. I-au dat cît a cerut el. Moşneagul, de bucurie că vede atîţia bani, a uitat să ia căpăstrul. Jîdanii s-au apucat şi l-au dus prezent la împăratul. Au mers ei la împăratul şi s-au închinat: „înălţate împărate, poftim de la noi, jidanii, un cal cum nu s-a mai văzut pe lume." împăratul tare s-a bucurat şi l-a dat la grajd să-1 grijască frumos, să-1 hrănească. Dar acolo era o bucătăriţa care făcea mîncare împăratului, merge şi ea să-1 vadă, să uită la dînsul şi face: „Frumos cal mai eşti!" Da calul face: „Draga mea, să mai vii pe aice, că ţ-oi spune ceva, căci nu-i departe pană cînd voi fi eu împărat şi tu împărăteasă." Bucătăriţa, dac-o văzut că vorbeşte, n-a spus la nime nimica şi s-a dus în treaba ei.
Amu, împăratul, de bucurie mare că are aşa cal, a făcut sesie să vie toţi miniştrii lui să vadă ce n-au văzut; şi cum au venit şi s-au uitat îa dînsul, au început a vorbi între dînşii: „Cum poate un cal de aur viu să fie? Că asta nu s-a auzit de cînd e lumea! Da oare nu s-a închipuit Ghiorghieş acela, că el multe ştia şi cine ştie de-i el mort cum l-am tăiat?" Şi au făcut ei cuvînt că: „Cal de aur nu poate să fi-bă1 (hi-bă) şi, ca să n-aibă nici o frică, mai bine să-1 taie şi să-1 ardă şi cenuşa în vînt s-o arunce." Aude bucătăriţa şi merge la cal şi-i zice: „Caiule, calule, frumos eşti, dar nu ştii că umblă să te taie şi carnea în vînt să ţ-o arunce!" Da face calul: „Draga mea, m-or
1. Astfel vorbesc roşinenii: „fi-bă!", în loc de „fie", „şti-bă", în loc de „ştie". „Să ştibă el..." Tot astfel să vorbea şi în Botoşani de demult.
214 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
taie-mă ei pe mine şi carnea or arde-o cu lemne în varniţă, dar tu să cauţi, c-or sări două picături de sînge pe pestelca ta, tu să le ascunzi, să nu vadă nime etc. (după cum ştim şi-n poveştele precedentele: s-au făcut 2 tei, apoi o raţă de diamant; el s-a dat iute peste cap, a apucat sabia de pe mal şi l-a omorît pe împărat).
Merge Ghiorghieş în casă, da cucoana lui dormea. „Ian scoală, draga mea, că amar cu dulce mai dormi, da eu tare chinuiesc! Te-ai îndurat tu aşa să mă tai şi să mă arzi?" Da ea atuncea sare la dînsul şi începe să-1 cuprindă: „Mă rog iartă-mă, că am greşit şi Dumnezeu de multe ori iartă." „Apoi, Dumnezeu poate rabdă, da eu nu pot." Şi ia şi-i taie capul.
S-a însurat cu bucătăriţa ş-a rămas el acolo împărat.
Auzită de la Gheorghe Botezat, din Roşa
Slutul
A fost un împărat ş-a avut un ficior tare slut. De urît ce era, a trimes împăratul pe-un om cu dînsul în pădure să-1 omoare. Omul i-a spus — şi el s-a rugat să ducă tatu-său ochii şi inima cînelui — că avea un cîne cu el; da pe dînsul să-1 lese. Omul a făcut aşa şi împăratul a crezut. A rămas slutul sîngur în pădure. S-a dus el, s-a dus, găseşte o colibă, c-un pat de muşchi ş-o bărdiţă ş-o puşcă ruginită. - în coliba ceea venea şi dormea, cu bărdiţa mergea şi ciocănea lemne, tăia, da cu puşca împuşca sălbătăciuni şi trăia. Odată s-a dus el mai departe în pădure, dă de-un zmău că se lupta cu un cioban. Se luptau şi se luptau întruna, şi nu se mai biruiau. „Slutule, zice ciobanul, vină de-mi ajută să omor zmăul, că ţ-oi da oi." „Ba vină mie, slutule, de-mi ajută să omor ciobanul, că ţ-oi da ce-i vra." El să gîndeşte că mai bine-i să-i ajute zmăului şi omoară pe cioban. „Cînd ţ-a trebui ceva, zice zmăul, să vii la curţele mele, că ţ-oi da."
Să duce slutul înapoi la bordei; să gîndeşte el: „De ce nu m-aşi duce la dînsul să cer ca să am cu ce trăi, decît să năcăjesc pe aice?" Porneşte. Pe drum întîlneşte un moşneag. „Slutule, dacă te duci la zmău, nimic să nu ceri, că el ţ-a da moşii, bogăţii, decît pe Măria, sora lui." Mai merge, îi iesă alt bătrîn, îi spune tot aşa; mai merge, îi iesă şi al treilea, tot aşa. Să gîndeşte el că, de vreme ce toţi îi spun tot întruna, să facă cum îi spun.
Merge la zmău; era soarele drept amiază şi zmăul dormea. îl întreabă ce caută. El îi spune că a venit să-i dea pe sora-sa, Măria. Zmăul spune că-i va da moşii, împărăţii... Nu, că el pe dînsa o vrea. „Scobori, Mărio, de pe cuptiori şi te du, zice zmăul mînios, dacă pentru slutul te-a făcut mama." Cînd să scoboară ea de pe cuptiori, acea era o bălăuroaica, blastamată ca să fie aşa păn' ce s-a mărita. El, cum a văzut-o, la fugă, ea după dînsul. El de-abia a întrat în bordei, a luat barda şi puşca şi la fugă. Ea rămîne acasă. îndată s-a schimbat în cea mai frumoasă femeie, iar din bordeiul acela a făcut palat. Apoi s-a apucat să-i facă de mîncare şi cînd l-a strigat pe dînsul răstit să vie din pădure să mănînce, el de frică a trebuit să vie. Cînd a întrat în casă ş-a văzut-o, îi venea să leşine de bucurie.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 215
Iată că vine omul cela ce l-a fost dus pe dînsul să-1 omoare pe acolo şi să întâlneşte cu slutul. „Mai trăieşti, slutule?" „Ba încă cum trăiesc! Ia hai şi mi-i vedea casa şi femeia!" Cînd s-a dus ş-a văzut, acela a înmărmurit. Ia şi să duce la împăratul şi-i spune. împăratul merge singur să vadă, pe cînd slutul nu era acasă. Cînd a văzut pe femeia slutului aşa de frumoasă şi mîndreţele celea, ciuda lui... A trimes de la curte după ficiorul său să vie la dînsul, că are să-i spuie ceva. împăratul avea împrejurul curţei o pădure; pădurea ceea, a spus el ficioru-său că păn' a doua zi să i-o taie, să samene grîu pe locul acela şi dimineaţa să găsească pe fereastă o azimă caldă, că de nu, îi taie capul.
„Ei, slutule, la ce te-a chemat tatul-tău, zice femeia, ţ-a dat ceva moştenire?" „Ba vra să-mi taie capul", zice el; şi-i spune. „Nu te teme, ia şi te culcă." Ea s-a pus c-un picior în prag şi cu o mînă sus în uşor şi, cînd a şuierat, au venit fel de fel de paralei. Le-a poroncit ce să facă - şi păn' a doua zi era azima coaptă gata pe fereastă. Iar îl cheamă împăratul... Pană a doua zi dimineaţă, să-i facă un lac cu lapte dulce, să se trezască în huitul valurilor, şi pe fereastă să fie un pahar de lapte, nici rece, nici cald. Ş-aceea i-a făcut. A treia oară, iar l-a chemat şi i-a poroncit să se ducă pe ceea lume, la mă-sa, să-i aducă inelul. „Ei, slutule, la ce te-a chemat tatul tău, are să-ţi deie moştenire?" „Ba vra să-mi iaie capul. Uite-te ce m-a trimes să fac." „Amu, asta ai s-o faci tu. Culcă-te şi te hodineşte ş-apoi ai să te duci." După ce s-a sculat, i-a dat un frîu să meargă la o movilă şi să zică: „Ptru... roibuşorul meu!" De acolo are să iasă un cal şi el pe acela s-a încăleca şi s-a duce. Iese calul. „Cum să te duc, stăpîne, ca gîndul or ca vîntul?" „Ba ca gîndul." îndată au fost pe ceea lume în ceri; era tocmai amiază şi porţile raiului erau deschise. A întră înăuntru; vede o horă de mirese cum să învîrteau şi alta de miri. Mai merge, vede doi porumbi că ziceau: „Vai, vai de noi, dar mai rău de cei ce ni-au făcut pe noi" etc. Mai merge, vede un pat mic c-o babă ş-un moşneag culcaţi pe o pernă mică şi acoperiţi c-un laiceri mic. Să mai duce, vede un pat mare, c-o pernă şi c-un oghial mare şi cînd unul să acoperea şi celalant rămînea descoperit şi cu capul de pe pernă jos, cînd celalant. Mai merge, vede două lumînări în cale, că i să dau în lături din cărare. Se mai duce, vede un pat de flori şi în pat o cunoaşte pe mă-sa. „Ce-ai venit?" El îi spune că după inel. „Eu inelul ţi l-oi da, dar mai întăi să-mi spui ce ai văzut păn' aici?" „întăi am văzut nişte mirese jucînd o horă." „Acelea-s fetele ce au murit logodite." „Apoi am văzut nişte miri în horă." „Aceia sînt miri ce-au murit logodiţi." „Apoi am văzut porumbi" etc. „Aceia sînt copiii ce-au murit botezaţi şi sînt fericiţi, ei şi părinţii lor, şi vice-versa." „Apoi am văzut doi moşnegi, pe-un pat mic, ş-o pernă mică, ş-un lăicer mic, învăliţi, şi alţii pe pat mare, goi, cînd unul, cînd altul." „Acei dintăi au dat cu toată inima lucrurile celea, iar la aişti din urmă, unul a dat şi celuialant i-a părut rău şi de aceea li-i tot frig şi-s neacoperiţi." „Da cele două lumine, ce-s?" „Acelea-s două surori a tale. Acu vin încoace!" A mers mai înăuntru, acolo era un pat şi pe dedesubt şi deasupra iui, era încunjurat de foc: „Aista-i patul tatului
216
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
tău, în care va şedea cînd va veni aice. Amu na-ţi inelul şi te du." S-a dus iar cu calul. I-a dus tatu-său inelul. „Amu, zice el, să-mi aduci om cu capul de fer, să mă lupt cu dînsul." „Ei, mutule, ţ-a dat tatăl tău poate moştenirea?" „Ba", a spus etc. „De ce n-a cerut aceasta mai de mult? Fratele meu cel mic e cu capul de fer, mergi şi-1 cheamă." S-a dus el iar la casa zmeilor de l-a chemat să meargă la împăratul să să bată. „M-oi duce, zice zmăul, dar să-mi pregătească împăratul 12 ialoviţe să mănînc şi 12 buţi de vin să beu." El a mers la tatăl său ş-a spus, tatăl său s-a pregătit. Zmăul cu capul de fer a venit şi, după ce-a mîncat totul, s-au apucat la luptă şi l-a omorît pe împăratul; iar slutul a rămas împărat.     D-na Sevastiţa Dumitriu, Botoşani
B. Şerpele blastamat. Femeia
Şerpele dintăi nu a fost şerpe, a fost om şi era în ceri la Dumnezeu, dar Dumnezeu l-a blastamat cînd a înşelat-o pe Eva şi s-a făcut şerpe. Dimitrie Volcinschi, Ropcea
în ceri la Dumnezeu, sînt de toate lighioaiele, numai şerpi, nu. Şerpele dintăi era zburători, avea aripi şi picioare, şedea în rai şi era bun la Dumnezeu, dar el a primit duh rău într-însul, pe diavolul, şi a învaţat-o pe Eva de au păcătuit. Dumnezeu s-a mîniat şi i-a dat atît pe dînşii, cît şi pe şerpe, afară din rai, iar şerpelui i-a luat picioarele şi aripele şi l-a trîntit jos. I-a spus ca să se tîrîie ca funia şi cînd îl va durea capul, să iasă la drum, că va veni popa şi-i va face agheazmă să-i treacă. De aceea iese şerpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap şi-1 omoară. Dumitru Grigoraşciuc, Mahala
Şerpele e din drac, el are pe dînsul piele de drac. Roşa
Şerpele e din degetul diavolului; avea diavolul un deget mai şuru-bari ş-a gîndit: oare ce să facă dintr-însul? „Ian să-1 tai să-mi fac mie un ajutor" şi cum l-a aruncat pe pămînt, a început a umbla şi-i şerpe.
Ioan David, Botoşani
Şerpele şi bradul. Şopîrla
Şerpele zice că a umblat în 24 de locuri să-şi facă cuib, de aceea şerpele, după ce muşcă, la 24 de ceasuri moare omul; şi s-a suit în brad să-şi facă cuibul, dar s-a scoborît din ceri Sf. Lună şi l-a alungat; el a sărit la dînsa - şi ea l-a blastamat, zice: „Te blăstăm eu şi Maica Domnului, că cine te-a vedea să-ţi sfarme capul, să te omoare, că femeie, că bărbat." Şi chiar să vedeţi D-voastre, că şerpele să-1 faci bucăţi încolo, el, dacă nu i-ai ucis capul, tot e viu. Şerpele, dacă îl ucizi, nu moare păn' ce nu asfinţeşte soarele — să-1 faci pămînt şi el, păn' la asfinţit, tot se mişcă.
Sf. Soare zice că tare să supără cînd vede că şerpele a muşcat pe vrun om, să întoarce cu faţa, ca să nu vadă...    Ioan David, Botoşani
Omului numai şopîrla şi cînele îi sînt credincioşi. Şopîrla, cînd doarme omul şi vrun şerpe vra să-1 muşte, i se bagă în sîn şi-1 gîdele,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
217
doar l-ar scula; unui om i s-a băgat în gură şi l-a pişcat; atunci omul a sărit în sus — şi şerpele lîngă dînsul... General în Moldova, oamenii, cînd văd şopîrla întăi, întind brîul sau cureaua, să treacă şopîrla peste ea, ca să fie vînjoşi peste an ca şopîrla.
Botoşani
Mîţa, cînele, lupul, şerpele nu-s prieteni omului; că ei au venin în dinţi şi dacă-1 muşcă pe om, moare. D. Volcinschi, Ropcea
De ce n-are dreptate femeia
Pe şerpe să nu-1 ucizi, Doamne fereşte, că el e bun omului. Atunci cînd era să se înece corabia, cînd s-a făcut dracul şoarec etc, şerpele a pus coada şi a ţinut şi pentru aceea Dumnezeu l-a făcut om, care mai frumos.
El atîta că s-a dat în bedreag1 cu Eva şi Dumnezeu l-a blastamat să se tîrîie şi să fie şerpe; da el era ca toţi oamenii şi umbla pe pămînt.
Gheorghi Postolachi, Bagiurea
Cînd s-a făcut necuratul şoarec ş-a bortit corabia, ca să înece oamenii, Noe l-a căutat pe şoarec să-1 omoare, dar Eva l-a ascuns sub poale; şi de atunci e femeia blastamată, ca să nu mai aibă dreptate pe lume. Şerpele e cel mai bun prieten omului, el e ca şi cînele, el înainte nu muşca, dar după ce l-a ascuns femeia pe necuratul, el l-a învăţat pe şerpe cum să muşte şi l-a muşcat pe Noe. Dumnezeu însă a dat că Noe n-a murit, a vrut însă să omoare pe şerpe, dar el s-a rugat să-1 lese să trăiască pană va avea copii, ca să rămîie în urma lui, şi apoi îl va omorî. Călena Caliniuc, Mihalcea
Femeia a greşit că l-a ascultat pe diavolul, pe şerpe, de-a mîncat măr; Dumnezeu, pentru aceea, i-a alungat din rai; iar Evei i-a zis: „Pentru aceasta, de-acuma tu să ştii că pe lumea asta ai să fii pedepsită; întruna ai să fii bătută de bărbat!"
Şi de-atunci femeia, orce ar zice şi orcum ar face, bine sau rău, bărbatul tot una o bate; aşa-i pes' tot locul şi în Moldova, bat bărbaţii pe femei. Dănilă Oloinic, Mihalcea
Şerpele. Mărul
în jos înspre răsărit, Este-un măr mîndru-nflorit, Dulce somn am adormit Şi şerpele m-a găsit. Jumătate m-a mîncat, Jumătate nu mă poate, Vină, Doamne, de mă scoate, Din gura şerpelui,
Din mîna călăului. Birchişeşti
1. Dragoste.
218
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ciobanul Limon
Limon, Limon, dragul mamei, Ce-ai strigat în gura mare? Ori oile-ai prăpădit, Ori mîncarea ai sfîrşit?
- Ba eu singur am greşit, Că m-am culcat sub un hat, Sub un hat lăturat,
Şi şerpe-n sîn mi-a întrat. Un şerpe balaur, Cu solzii de aur. învăleşte-ţi mîna bine Şi vîr-o în sîn la mine, Şi-mi scoate şerpe balaur, Cu solzii de aur.
- Limon, Limon, dragul
mamei, Decît oi fi făr' de mînă, Mai bine-oi fi făr' de tine; Dac-a ţinea ţara-n pace, Mama un Limon ş-a mai face. Şi m-am dus la nenicu1:
- Nenico, nenico hăi! învăleşte-ţi mîna bine Şi vîr-o în sîn la mine,
Şi scoate-un şerpe balaur, Cu solzii de aur.
- Limon, Limon, dragul
nenei,
Decît nenea fără mînă, Mai bine fără de tine. Dac-a ţinea ţara-n pace, Nenea un Limon ş-a mai face. M-am dus la un frăţior: Frate, frate, frate hăi, învăleşte-ţi mîna bine Şi bag-o în sîn la mine.
- Decît oi fi făr' de mînă, Mai bine oi fi făr' de tine etc. Şi m-am dus la drăguţa:
- Puică, puiculiţa mea, Am pus gînd că te-oi lua, învăleşte-ţi mîna bine Şi vîr-o în sîn la mine,
Şi scoate-un şerpe balaur, Cu solzii de aur. Ea mîna ş-a învălit Ş-a scos aur şi argint.
Mahala
Dragostea. Comoara
Şi pe dealuri, şi pe văi, Strigă Gheorghe: - Mamă hăi!
- Ce strigi tu, măi Gheorghe,
măi,
Or boii ţ-ai prăpădit, Or mîncarea ţ-ai gătit?
- Nici boii n-am prăpădit, Nici mîncarea n-am gătit, Am apucat ş-am adormit, Sub un măr mîndru-nflorit, Mare şerpe mi-a venit,
Nu ştiu, şerpe ori balaur, Văd că-i cu gura de aur etc.
De-mi eşti, puică, cu dreptate, Bagă mîna şi mi-1 scoate, Leagă mîna c-o basma, Vină şi m-ăi apară, Că eu pe tine te-oi lua.
- Da tu de nu m-ăi lua, Eu atîta te-oi blastama: Să te-nsori de nouă ori, Şi să ai nouă ficiori,
Şi la urmă-o copilită, Să te poarte de mînuţă. Să te poarte nouă sate După cîrmăje uscate, Şi să vii şi-n satul meu, Că te-oi milui şi eu, C-o cojiţă de mălai, Uscată de nouă ai, Nici aceea nu ţ-oi da, Pană nu te-oi întreba De ţ-am fost dragă or ba?
Strojineţ
1. „Nenea" să spune la tată prin părţile acestea.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 219
Fata pădurariului
A fost odată într-o pădure un pădurari ş-avea o fată. într-o zi, pădurariul cu femeia lui s-au dus de-acasă la tîrg ş-a lăsat fata singură. Vine ficiorul împăratului pe acolo, o vede că-i singură şi gîndeşte că i-ar fi îndămînă s-o scoată din minte. începe a-i spune fetei una, alta. Fata zice: „Eu voi face ce spui d-ta, dar vină în casă, că eu am icoană, Maica Domnului, bate mătăni şi jură la sf. icoană că, cînd te-i însura cu alta şi-i avea în cap cununia, să se facă din cununia d-tale un şerpe balaur şi să se plece cu limbele la limba d-tale să te sugă." El a bătut mătăni ş-a jurat c-aşa să fie. Ş-a făcut gustul şi nici nu i-a mai pasat; s-a dus şi în curînd a şi uitat. Fata a tăcut, n-a spus la nime nimica, dar în gîndul ei tot zicea: „Rău aşa, rău aşa, da cum a fi, tot a fi."
A trecut vreme de la aceea, merg iar părinţii fetei în tîrg şi cînd vin, îi aduc veste că duminică are să fie nunta la ficiorul împăratului, că ş-a găsit o fată de împărat de potriva lui şi se însoară.
„Mamă, zice fata, ce-i zice d-ta, acea ţ-oi face şi te-oi asculta, dă-mi ce treabă vrei, numai să mă laşi duminică la tîrg să mă duc la biserică să văd şi eu nunta împăratului." „Bine, draga mamei." Sileşte fata şi face tot lucrul pană duminică şi duminică de dimineaţă să scoală, să găteşte şi porneşte la tîrg. S-a dus şi s-a aşazat în biserică într-un loc bun, sus, să vadă ea cum s-a cununa împăratul. Vine nunta, îi pune pe miri pe un covor frumos alăturea, preotul le citeşte cununia, ia nunul cu preotul şi-i pune mirelui cununia pe cap, dă să puie şi miresei, da din cununia lui iese un balaur cu un cap şi cu nişte limbi şi să pleacă la limba lui să-1 sugă. Atuncea toţi au rămas încremeniţi; au lăsat jos şi cununie, şi tot, şi oamenii care încotro au fugit. Fata, cum a văzut, tiulea, băiete, la fugă acasă, în pădure. Mireasa s-a dus; ce să facă cu ficiorul împăratului? îl iau preoţii în altari, îi cetesc, şerpele nu să duce. Stă o zi, stă două, stă trei. „Poate-i vrun blăstăm, vro afurisenie, poate ai făcut vrun păcat, adu-ţi aminte" îl întreabă preotul. Deodată îşi aduce aminte de fata pădurariului, pe care a înşelat-o el în pădure, şi de jurămîntul ce l-a făcut şi spune la preoţi.
„Dacă-i aşa, atunci să meargă s-o caute şi s-o aducă, că altfel nu scapi." Au spus împăratului, au trimes oaste, poştalioni; poc! poc! din bice... Aud moşnegii că huieşte pădurea. Da pădurariul sta şi asculta - c-o cuşmă întoarsă pe dos şi c-un chimir pîn' la piept şi cu nişte opinci şi Hulea lungă în gură şi pădurăriţa, c-o cîrpă lungă şi îmbrăcată cu catrinţă. „Oare ce să fie asta, bărbate?" „Ce-a fi, om vedea", zice el. Fata sta pe colţul prispei şi tare bine să pricepea, numai căt tăcea. Vin oameni, vin aghiotanţi, generali, să pleacă toţi înaintea lui ş-a ei, c-au venit cu poroncă de la împărăţie, să-i ducă la curte la împăratul pe dînşii amîndoi şi pe fată. îl pune pe pădurari şi pe pădurăriţa într-o cupe, şi pe fată în alta. „Te pricepi tu, babă, ce să fie asta?" „Dacă nu te pricepi tu, da eu de unde să mă pricep!" Se suie şi fata în trăsură şi gîndeşte şi ea în gîndul ei: „Rău aşa, rău aşa, da cum a fi, tot a fi." Au ajuns noaptea la împărăţie; îndată au
r
220
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
pus pe pădurari şi pe pădurăriţa şi pe fată de i-au fereduit; i-au îmbrăcat în haine scumpe: pădurariului i-au pus la umere nişte galoane, pe pădurăriţa iar au îmbracat-o în haine de matasă, pe fată iar ca pe mireasă, cu diamante şi pietre scumpe. Pădurariul se uită împrejurul lui, pădurăriţa iar, i-au luat de mînă pe toţi şi i-au dus în salon. Acolo, lumină straşnică, policandre şi împăraţi, crai fel de fel. Stă pădurariul spăriet la uşă şi începe a răcni cît putea: „Tiuha! Tiuha!" Lui i s-a părut că-i în pădure, între copaci şi că alungă vro sălbăticiune, ceva. Toţi s-au uitat spărieţi la dînsul, ce-a păţit? „îi împărat mare, zic cei de casă, şi numai o fată a avut şi, de scîrbă c-o dă, ş-a ieşit din minte. Chiar fata lui îi tare fudulă, îi tare scumpă la vorbă." S-au liniştit lucrurile. îndată s-au dus cu toţii la cununie, la biserică; pe mireasă au pus-o lîngă dînsul, da şerpe-balaur deodată începea a să trage de la gura lui înapoi şi s-a învîrtit, că nu s-a ştiut ce s-a făcut, a rămas pe cap numai cununia! Preoţii i-au cununat şi pe urmă s-au înturnat cu toţii acasă ş-au făcut nunta şi ea a fost împărăteasă; dacă a fost cu credinţă în Dumnezeu.
Ilinca Puricioaia, Botoşani
C. Şerpele noroc. Să nu-1 omori
Pe şerpe e păcat să-1 omori. El nu muşcă decît dacă-i face cineva vrun rău. Dumnezeu zice că omul e şerpe. Şerpe este la toată casa; unde este şerpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-1 omori, că îndată moare unul din gospodari.
Acela se cheamă şerpe de casă. S-au văzut astfeli de şerpi bînd lapte din strachină de-a valma cu copiii. Copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plîngînd că le mănîncă laptele, dar şerpele mînca înainte, nu se supară. General
Cînd merge un om cu pluta şi dacă să suie un şerpe, să nu-i facă nimica şerpelui, căci merge într-un loc şi pe urmă singur sare înapoi în apă — şi timpul acesta pluta merge ca o pană, iar dacă-1 omoară, atunci pluta numaidecît să strică. Acesta e şerpe de apă. Şerpele în apă nu muşcă. Ciolan de şerpe dacă-i întră omului în picior, omul moare. De la d-l David, corn. Buhalniţa
Un om a căzut, căutînd toamna bureţi, în groapa şerpilor. Acolo era şi cel mai mare: balaurul. Pămîntul s-a închis şi el a rămas acolo cu ei. Balaurul l-a îndemnat să lingă din piatra ceea a lor, de unde lingeau şi ei, şi cu aceea s-a hrănit pană primăvara, la Blagoviştenie. Atunci s-a deschis pămîntul şi el a ieşit, da bălăuroaica i-a zis: „Vezi, ai trăit cu noi iarna; să nu te apuci să omori vrun şerpe, că vai de tine, căci noi n-avem voie să muşcăm pe nimene, că nu ne primeşte pămîntul."
în o altă variantă, se spune că omul lingea cu ei piatra bălău-roaicei din cap şi se făcuse gras, frumos şi cuminte: „Vezi c-ai stat
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
221
între noi si nu te-am mîncat, dar omul vine în pădure, în casa noastră, si ne omoară. Să ştii de-acuma să spui şi la alţii să nu ne omoare, că noi avem cine să ne omoare, mai mare peste noi: pe Domnul Hristos.
Petrea Beicu, Mihalcea
D. Sf. Alexi, Omul lui Dumnezeu Diferite despre şerpi
în ziuă de Sf. Alexi, Omul lui Dumnezeu, iese toate gîngăniele din pămînt. în ziua ceea, băţ în mînă să nu iai şi să nu umbli cu sulă, cu ac, cu nimic ascuţit, ca să nu te muşte şerpele şi să te păzeşti să nu-1 pomeneşti în acea zi, c-apoi îl vezi peste an. în Mihalcea, să păzesc tot anul să nu-i spuie numele, zic: „de cei lungi", cînd vorbesc despre dînşii, sau „nu să mai vadă" ş-apoi nu-i văd; da de-i zic pe nume, să arată. Dacă ţii ziua Sf. Alexi, şerpele şi alte gîngănii nu muşcă vitele, nu fac nici o stricăciune.
Pe şerpe cînd îl vezi întăi, să-1 omori, c-apoi îţi ia puterea şi rămăi tot anul fără putere. Roşa Şerpe de omori, îi iai puterea. Şerpele are mare putere, căci are venin într-însul. Cernăuţi Băţul cu care l-ai omorît să nu-1 aduci acasă, să-1 laşi acolo, căci vin şerpii la casă. Stăneşti Şerpele mai mult sub alun şede. Alunul e cumătru cu şerpele; pe şerpe să-1 atingi căt de uşor cu o nuieluşă de alun şi el îndată moare.
Şerpoaica scoate cîte 12 pui deodată şi dacă îi moare părechea, iese la drum s-o omoare; ori dacă moare ea, iese el să-1 omoare.
Şerpi ar fi fost aşa de mulţi pe pămînt, că n-ar fi putut să trăiască oamenii, dacă Dumnezeu n-ar fi rînduit un cocostîrc cu clonţul de fier să-i împuţineze.
Un soldat odată zicea altora că aceia nu-s şerpi ce-i văd ei, dar să le arate el şerpi! Şi a aşternut mantaua jos ş-a şuierat o dată, de-au venit şerpi puzderie, ş-a mai şuierat o dată şi iar au venit şi cînd a şuierat a treia oară, a venit o şerpoaică groasă şi lungă straşnic şi s-a amestecat pintre ceialalţi; el a netezit-o cu mîna ş-a zis: „Draga mea, a ei sînt 24 de hotare!" şi cînd a şuierat iar, nu s-a ştiut ce s-au făcut toţi. Măria Struţ, Mihalcea
Şerpoaica ouă cîte 100-150 de ouă, ca de hulub, toate se ţin la un loc, ca mărgelele înşirate, roată. Din şerpi, dacă unul n-a văzut om 7 ani, se face „sugel": îi cade coada şi-i cresc labe. Acela îşi cată o vacă cu viţelul întăi ş-o suge; se încolătăceşte pe picior şi vaca îl linge şi-i strînge lapte şi rage după el. Vaca ceea, căpătînd suc de al lui, se face sănătoasă, voinică şi dă mult lapte. Şerpele acesta, dacă mai trec 7 ani fără să vadă pe om, se face balaur; iar după alţi 7 ani, se face
33
222
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
zmeu: îi iese foc din gură şi capătă coadă şuvăită, vînătă, şi la coadă capătă două steaguri, de o parte şi de alta, şi aripi ascuţite. Atunci se duce în stînci lîngă mare. Cu aripele înoată, iar cu limba, cu focul lui, zboară în nouri. Petrea Beicu, Mihalcea
Copacul în care va lasa şerpele veninul se desface.
Şerpii leapădă în toată primăvara pielea.
*
Cimilitură:
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
223
Cureluşă unsă, Pe sub pămînt dusă. (Şerpele)
*
Şerpe de visezi, ai un duşman. Şerpe de visezi, e fulger.
Şerpe de visezi, are să fie vînt. General
Cînd s-au adunat duşmanii cuiva la un loc, acel ce are duşmani zice: „Amu fierb piatra cea scumpă", adecă îl vorbesc.
Cînd a tras cineva un chin, zice: „Ferească Dumnezeu şi pe duşmanii mei, să nu păţască ce am păţit eu, şi pe puiul cel de şerpe."
*
Un om a văzut iarna un şerpe îngheţat.
„Omule, omule, nu mă lasa a muri, Că nici eu nu te-oi lasa a trăi", zice şerpele. Omul l-a pus în sîn şi l-a dus acasă. Cînd pe drum, după ce s-a dezgheţat, îl muşcă pe om."Apoi de asta te-am încălzit la sînul meu şi te-am scos de la moarte?, zice omul, să mă omori?" „Da eu nu ţ-am spus de la început că să nu mă laşi a muri, că nici eu nu te-oi lasa a trăi? - Tu la ce m-ai luat?" Botoşani
In Mihalcea,   se  spune  despre  ţăran  că  e  ca şerpele: nemulţămitori cînd îi faci bine.
(Voi. II*, se vor vedea variaţii asupra temei aceştia, cu privire la înţelepciune.)
Pielea de şerpe e bună de afumat pentru friguri. Mihalcea Prin pielea de şerpe să se petreacă apă, pentru muşcătură de şerpe, şi să se spele rana. Botoşani
Limba şerpelui se pune în vîrf de biciuşca şi atunci, caii aceia sînt vrednici, sănătoşi şi nu se apropie nici un rău de ei. Acel ce are un asemenea bici are mare putere. Petrea Beicu, Mihalcea
Şerpe să pune în puşcă şi cu el se împuşcă, pentru ca să moară desigur acela pe care îl împuşti. Corovia
Cum se face otrava
Otrava se face din şerpe şi din om care-i bun de otravă, că nu fiecare e bun. Omul care e iute tare, rău, se mînie degrabă, acela e potrivit. Un astfel de om şi singur face într-însul otravă şi dacă n-ar varsă venin, se poate pune pe inimă şi crapă; de aceea e mult mai bine să fie omul mai dămol. Cîteodată, omul se mînie de ceva şi ar sfarmă pe cel vinovat, nu alta, dară să-şi aducă aminte că pentru dînsul e rău, căci aşa un om nu poate să trăiască mult.
Otrava au făcut-o armenii, iată cum:
Odată prăşau patru oameni pe cîmp. Vine un arman la dînşii: „Bună ziua la d-voastră!" - „Mulţumim!" - „Da cît luaţi de lucru pe zi?", îi întreabă armanul. - „Cîte 50 de cruceri." - „Numai atîta! Veniţi la mine, că eu dau cîte 100 de lei pe lună." - „Haidem", zic oamenii şi leapădă sapele. Unul nu vrea ca să meargă, dară ceilalţi trei se iau cu armanul şi se duc.
Ajunşi la arman acasă, îi cheamă după el, îi bagă într-o pivniţă -o lampă ardea sus — şi închide iute uşa după el. Apoi merge la o ladă, o deschide şi scoate un şerpe; oamenii au încremenit.
„Dezbracă-te!", poronceşte armanul unuia. Dintăi, omul nu se da, în cele din urmă, a trebuit să asculte. „Aşterne-ţi sumanul şi te culcă!"... Atunci armanul a slobozit şerpele, care a mers drept la om şi l-a muşcat. Omul pe loc a murit şi a început a se umfla; aşa era şerpele cela de veninos. L-a rădicat armanul pe om de jos, l-a legat cu picioarele de o grindă, anume făcută, iar capul îi spînzura deasupra unei căzi cu apă şi a început a-i curge din gură venin.
„Amu, dezbracă-te şi tu!", strigă armanul la altul. S-a dezbrăcat şi celalalt şi s-a pus jos; a venit şerpele şi l-a muşcat şi a făcut şi cu el aşa.
A venit rîndul celui al treilea. S-a dezbrăcat şi s-a culcat. Dă drumul şerpelui - nu-1 muşcă. Scoate alt şerpe flămînd - nu-1 muşcă nici acela. Deschide o ladă mai mică - cînd a ieşit un şerpe roş, gros cît mîna, şi a ţîşnit ca săgeata drept la om... II cearcă în toate părţile trupului, prin gură, pe sub limbă, pe la urechi, dar nu găseşte loc de muşcat; nu era bun de otravă.
„Ai noroc, zice armanul, scoală-te!" I-a dat 100 de lei şi s-a dus.
Cum a scăpat, omul a început a povesti în toate părţile ce i s-a întîmplat. S-au dus oamenii cu putere şi au găsit toate aşa şi l-au omorît pe arman.
Acuma, iată cum făcea otrava: din veninul ce curgea în cadă, bracul se aşeza la fund, iar deasupra apei se ridica nişte spumă; aceea spumă era otravă. Ioan Pisarciuc, Roşa
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
224
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
De ce te temi, de aceea nu scapi!
Era odată un om; el zicea că de nimica nu să teme decît „să nu-1 muşte şerpele, să nu cadă de pe copac şi să nu se înece".
A mers el odată la pădure şi căuta pui de grauri - sînt aşa buni de mîncat şi mărişori cît puiul. - Cată el cît cată, da era un copac plecat peste o baltă; se suie în copacul acela, în copac era o bortă. Cînd bagă mîna, îl muşcă un şerpe ce era acolo; de frică, cade de pe copac în baltă şi se îneacă.
Şi iată că, de ce s-a temut, de aceea n-a scăpat.
Dumitru Grigoraşciuc, Mahala
E. Descîntece de şerpe
Cînd un şerpe a muşcat pe un om sau pe o vită, cel muşcat să se silească degrabă să beie apă păn' a nu fi băut şerpele, căci el, cum muşcă, aleargă la părău să beie apă şi atunci omul cel muşcat trebuie să moară, dar de bea omul înainte de şerpe, şerpele crapă şi omul scapă. Vasile Jemna, Cernăuţi
Sus tună, fulgeră, Jos pică negură, păcură; Păcură pestriţă de peliţă; Peliţa de carne, Carnea de os, Să fie de folos. Cine a adus vestea Să-i meargă povestea!
Aniţa Smolinciuc, Horecea
Sus în ceri tună, Pe pămînt fulgeră. Istriţa, pestriţă, Lipită de peliţă. Carnea de os, Să fie de folos. Liliac, tiriac, Să fie de leac!
Măria Cocia, Voloca
Descîntecul îl spui repede, într-un duh, de 9 ori - să nu te răsufli-descînţi cu răchită în apă. Aniţa Smolinciuc, Horecea
lai trei fire de iarbă de la părău şi descînţi în apă neîncepută, cu iarbă, în crucişi:
Lestriţă albă, Lestriţă neagră, Lestriţă pestriţă. Peliţa-i de carne, Carnea de os, Veninul să curgă în jos, N. să rămîie sănătos.
După ce-1 speli, pui iarba la rană. D-na Panoria Petraşescul, Camina Mai întăi, să spune ca mai sus. Apoi:
A ieşit bourul negru Din munte,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 225
De unde a muşcat, Venin n-a lăsat, Curat sănătos a rămas, După cum Dumnezeu l-a dat.
Se descîntă cu trei fire de iarbă crescută în gard şi cu apă neîncepută şi se spală rana. Şiret
Altele descîntă cu trei fire de paie.
Dediţă pestriţă,
Pielea ţ-ai pişcat,
Pielcica ţi s-a umflat.
Iarbă din gard ţ-am descîntat,
Ouăle în şerpe au crăpat.
Descînţi cu iarbă din gard, 9 fire, descînţi de 9 ori, frămînţi iarba în apă şi te speli şi trece. Victoria Cocriş, Botoşani
*
Dacă a muşcat un şerpe vaca, alergi la femeia ce descîntă şi de la uşă zici: „A muşcat şerpele vaca!" (Ziua bună nu se dă.) Femeia ce descîntă nu face nimic alta decît la minut zice din gură:
Nistriţă bistriţă,
Os din os,
Să fie de folos.
De trei ori; apoi bate cu mîna de trei ori pe pămînt, o dată cu palma, a doua oară întoarce mîna şi bate cu dosul şi a treia oară iar cu palma, zicînd:
Descîntecul de la mine,
Leacul, Doamne, de la tine.
Dihania să crape,
Iar vaca să fie sănătoasă.
Şi poate să fie vaca muşcată tocmai în alt sat, că merge descîntecul pe pămînt pană acolo şi şerpele trebuie să crape, iar vaca scapă.
Catrina Olăniţa, Broscăuţi
De şerpe, e bine să afumi cu frunze sau rădăcină uscată de imitatoare. Voloca
A muşcat ţînţare pe mînzare, în păr, din păr, în piele, din piele; Din piele în bîrdahan, Din bîrdahan în rărunchi, Din rărunchi în inimă, Din inimă în plămăi, Să curgă apa,
226 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Să vie vestea,
Să rămîie Huluba curată, luminată, Din ist ceas, din astă dată.
Se descîntă în apă cu 12 mlădiţe de răchită sau alun.
D-na Măria Reus, Broscăuţi
Descîntec din Costîna
Iediţă pestriţă De pintre garduri, Cine ţ-a adus vestea Să-ţi beie apa, Iar pe gîndacul Să-1 ieie dracul, Şi umflăturei Să-i fie leacul.
De la d-l profesor Vasile Bumbac, Suceava
F. Cucostîrcul. De ce sînt şerpii Din ce s-a făcut cucostîrcul
Cucostîrcul e din om. Zice că Dumnezeu, după ce a făcut lumea, a adunat toate jingăniile neprincioase omului: şerpi, şopîrle, chifteriţe şi le-a pus într-un sac şi le-a dat unui om să-1 arunce în mare, dar i-a spus că nu cumva să dezlege sacul şi să se uite într-însul.
Omul a mers. Cînd pe malul apei gîndeşte: „De ce să nu mă uit să văd şi eu ce-i acolo?" Şi a dezlegat sacul; pe loc au început a ieşi toate jivinile celea afară şi el, de spaimă, a aruncat sacul şi a fugit. Atunci Dumnezeu i-a zis: „Vezi, eu am vrut să curăţ lumea de gîngănii, ca să fie oamenilor bine de trăit, şi tu ce-ai făcut! De-amu, tu ai să le curaţi pe toate şi, pană ce nu le-i găti de cules, n-ai să te faci om" şi l-a făcut cucostîrc şi de aceea cucostîrcul culege şerpi, şopîrle de prin bahne, de unde sînt. Ion Pisarciuc, Roşa
Zice că Dumnezeu a fost strîns toate dihăniile şi le-a pus în două lăzi şi le-a dat la un om şi la o femeie să le ducă şi să le arunce în apă, ca să fie oamenilor bine pe lume. D-apoi dacă tot femeia... a fost de la început pricina că a greşit omul şi va fi cît va trăi! - Ea a zis: „Omule, oare ce ne-a dat Dumnezeu să ducem în lăzile acestea? Poate-s bani, ian hai să căutăm!" A deschis lada ei şi au ieşit toate jingăniile afară, da a lui a aruncat-o în apă. Şi Dumnezeu, pentru că n-au ascultat, i-a făcut cucostîrci. Şi să te uiţi de departe cînd îi vezi, că parcă-s femei; în sus au cămeşi albe, da în jos cătrinţă, ca femeile. Dumitraş Grigoraşciuc, Mahala
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 227 Cucostîrcul e din dascăl, l-a chemat Constantin. Botoşani Cucostîrcul îşi are zilele lui, în mart, s-a văzut la Dochia. Cînd vin cocostîrcii, totdeauna ninge.
Cucostîrci cînd vezi întăi, de vezi mai mulţi, eşti în societate tot anul, de vezi numai unul, eşti singur, de vezi păreche, eşti cu păreche.
General
Cucostîrcii au diamant în cuibul lor. Cuibul de cucostîrc e bun de afumat unde este moroi. Raruca Soroceau, Ropcea
Carnea de cucostîrc e bună de „cordea", cine are în pîntece.
La casa unde cucostîrcul îşi face cuib, merge tare bine; numai cît să nu-i strice cuibul, căci aduce foc şi aprinde casa.
De omori un cucostîrc, alt cucostîrc îţi aprinde casa.
Un om a stricat cuibul şi a aruncat ouăle şi i-a perit o pereche de boi şi o vacă.
Cucostîrc cînd vezi întăi, să-i zici „veselule", că el îţi zice: „Să-ţi fie lumea veselă!" E păcat să-i zici pe nume.
Ecaterina Pantea, Mihalcea
Cucostîrc de visezi, e bărbat.
Cucostîrc dacă visează fata, că zboară păreche, se mărită.
Botoşani
Cocostîrc, cocostîrc,
N-ai văzut pe mama-n tîrg?
Botoşani
Cocostîrc, stîrc,
Mînă baba-n tîrg,
Să cumpere mere, pere,
Nuci, alune,
Ce-a găsi.
Vin acasă,
Sfîr pe masă...
Mîncă, dragă jupîneasă. D-na Ana Onicescu, Botoşani
Cimilitură:
Pana cucostîrcului Bate faţa tîrgului. (Clopotul)
Cucostîrcul e din soldat, el are uniformă.
228 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
G. Şerpii s-au dus cu corabia etc.
Şerpi, Doamne fereşte, cît erau de mulţi în ţinuturile acestea! Dar au avut ei judeţ între dînşii şi s-au sfătuit să se strîngă cu toţii şi să se ducă în toată lumea, să se împrăştie. Şi au pornit ei, că pe drumul împărătesc, cît e de lat şi de lung, erau numai şerpi; măturau locul. Da înaintea lor mergea cu capul în sus un balaur. Au mers ei aşa, pană au ajuns la mare; acolo erau corăbii şi oamenii, cînd i-au văzut, au vrut să fugă. Da şerpele cel mare a vorbit la ei: „N-aveţi grije, nu vă temeţi că nu v-or muşca, treceţi-ne, mă rog, în ceea parte!" Ş-au întrat toţi în corăbii şi s-au pus căpiţă deoparte de oameni şi cînd au ieşit la mal, au ieşit tot pe departe, să nu se teamă oamenii, căci acel mare aşa le-a zis.
Şi de atunci, nu-s atîţia şerpi prin ţinuturile noastre, da înainte, Doamne fereşte ce era! Să fi rămas, n-ar fi putut îmbla oamenii.
Toader Cojocariu, ţigan din Broscăuţi
Balaurul ce cîntă
Demult zice că erau o mulţime de balauri pe lume; oamenii îmbiau în catalige, ca să nu-i muşte. Şi care flecău cînta frumos din frunză, balaurul se suia pe copac să vadă unde-i, ca să-1 mănînce, de ciudă că cîntă mai frumos decît dînsul, că şi el cînta. Dară omul fugea şi nu-1 prindea. Dumitru Grigoraşciuc, Mahala
Gerul zice că ar fi fost mai tare, dar l-a muşcat un şerpe de deget. Zice că era o movilă unde erau mulţi şerpi şi el s-a pus să curăţească, că nu putea trece oamenii pe acolo, ş-a făcut pe movila ceea o mănăstire.
(Povestitoarea era foarte bătrînă şi uita degrabă ce spunea. A doua zi, mi-a spus că pe vînt l-a muşcat şerpele de deget.)
Măria Galaţanca, Botoşani
H. Năzdrăvanul
Un om era odată năzdrăvan, mîncase şerpe alb şi ştia tot ce-i pe lume şi chiar limba păsărilor ş-a dobitoacelor. Odată venea el calare cu femeia lui de la un drum, da calul lui zice cătră iapa pe care mergea femeia lui: „Hai mai repede, inca eu ce repede merg!" „Tu mergi repede, îi zice iapa, că tu duci numai căt un suflet cu tine, da eu duc trei: pe stăpîna mea, copilul dintr-însa şi mînzul din mine." Atunci el a dat un hohot! „Ce rîzi, bărbate?", zice femeia. „Ia, rîd şi eu." „Ce rîzi, spune-mi, să ştiu şi eu." „Ţ-aş spune, dar nu să poate să-ţi spun." „Ha, ha, tu ai pe alta şi amu rîzi că ţ-ai adus aminte." El începe a să jura. Ea nu-1 crede, musai trebui să-i spuie şi pace. „Eu ţ-oi spune, zice bărbatul, dar să ştii că, cum ţ-oi spune, trebui să mor." Au ajuns ei acasă. Ea una şi una ca să-i spuie. I-a zis el că să-i
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 229
puie de scăldătoare, să fie totul gata cînd are să moară; - ea i-a pus. Da vine cucoşul în tindă şi zice: „Prost mai eşti, stăpîne, tu ai numai o femeie şi vrai să spui drept, da eu am 20 şi pe toate le amăgesc c-un grăunte. Ia dă femeiei tale o bătaie şi nu te-a mai întreba!" Ş-a luat bărbatul sama că bine-1 învaţă cucoşul; la ce să-şi deie viaţa pentru dînsa, dacă ea vrea ca el să moară, ş-a apucat-o la bătut, c-a zis că aşa trebuie să facă înainte de a-i spune; păn' ce femeia a zis că nu vra să mai ştie nimic, numai s-o lese; — şi astfel cucoşul l-a scăpat. - Cucoşul l-a învăţat pe bărbat minte să bată femeia. Ion Pisarciuc, Roşa
*
Cum poţi fi năzdrăvan
Odată un om s-a dus în pădure după lemne şi s-a aprins pădurea, da erau nişte movili de vreascuri şi s-au fost aprins şi acelea. Numai ce vede în vîrful unei movile un şerpe cum se zvîrcolea. Omul ia şi întinde o prăjină la şerpe ca să-1 scoată, că i-a fost milă; şerpele s-a învălătucit de băţ şi spre dînsul El atunci a aruncat băţul şi la fugă; da şerpele nu se lasa, fuge şi el. „Ian stăi, omule, nu fugi, mi-ai făcut tu un bine că m-ai scos de la moarte, vrau să-ţi fac şi eu ţie!" Omul stă. - „Cască gura", îi zice şerpele. Omul s-a spăriat. „De amu îmi întră în gură", gîndeşte el. Şerpele s-a rădicat şi i-a suflat în gură de trei ori şi-i zice: „Du-te!" El a rămas năzdrăvan.
Omul merge acasă şi s-apucă de făcut ocoale. A doua zi dimineaţă, ocoalele, pline de vite. Da femeia începe a-1 hui de unde le are. El zice că Dumnezeu i le-a dat.
Amu, el era boier. Se ia într-o zi cu trăsura şi cu femeia alăturea şi porneşte undeva; dar era cam vînt şi florile se plecau şi se întro-locau între ele. El se uită şi începe a rîde. II întreabă femeia că să-i spuie numaidecît de ce rîde? El îi spune că rîde de aceea, că florile se pupă. Mai merge şi trece pe sub o pădure; aude cum se sfădeau două paseri pe un copac scorburos. Una spunea că a ei sînt banii cei din scorbură, alta că a ei. El aude şi merge şi ia banii din copac. Femeia, numaidecît ca să-i spuie şi ei de unde ştie el toate acestea aşa de bine? „Nu ţ-oi spune, zice omul, că de ţ-oi spune, voi muri!" „Ba să-mi spui!"
S-au înturnat ei acasă şi i-a spus şi a murit. Ş-apoi? Ea ce folos a avut din aceea, că nici ea nimic n-a ştiut şi omul i-a murit!...
Năzdrăvan zice că-i acela care are piatra cea scumpă sub limbă, ce o poartă sub limbă şerpele. Dumitru Grigoraşciuc, Mahala
I. Medicina. De ce mănîncă cînele iarbă
Cînele s-a jeluit la şerpe că-1 doare capul. „Du-te şi mănîncă iarbă de aceea, că ţ-a trece", îi zice şerpele. (Aşa o iarbă lungă ca mohorul) „Dar şi pe mine mă doare capul, da eu ce să fac?" - „Pe tine dacă te
230 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
doare, ieşi la drum, că te va lecui cineva", răspunde cînele. (Va veni omul şi-1 va ucide.)
Şerpele l-a învăţat bine pe cîne, nu cum cînele pe dînsul. Şi cînele- aţi văzut cum mănîncă iarbă de aceea? Atunci pe dînsul îl doare capul. Domnica Culincu, ţigancă, Mihalcea
Doctoresele
Zice că florile vorbesc şi toate buruienile; cînd te duci pe cîmp, e aşa frumos, cine le ştie limba lor! Una spune că e bună de asta, alta de asta. Una zice: „Ia-mă, că eu sînt pentru dragoste!" Da alta zice: „Ia-mă pe mine, că eu sînt pentru cinste!", da alta că-i de noroc. Alta spune: „Ia-mă pe mine, că bani mulţi vei avea!" Şi de boale, de leacuri, de toate spun şi se îmbie. Numai trebuie să pricepi limba lor!
Şerpe alb zice că dacă mănînci, îndată ştii tot ce vorbesc. Şerpele alb se găseşte la alun alb.
Un boier odată a zis bucatariului să-i frigă şerpe alb, da i-a zis că nu cumva să guste. Bucătariul a gîndit: „Dacă poate mînca boieriul, de ce să nu mănînc şi eu?" A mîncat şi el şi a mîncat şi boierul şi s-au dus amîndoi pe cîmp. Mai mare-ţi era dragul să asculţi cum vorbeau florile! Boierul a cunoscut că el înţălege şi i-a zis: „Ai gustat!" - „N-am gustat, cucoane!" Atunci boieriul a rupt o buruiană şi i-a dat pe la nas şi îndată n-a mai ştiut nimica.
lonaşeni, judeţul Botoşani
în Costîna, era o femeie bătrînă, zice că era turcoaică, şi ea mîncase şerpe alb; dară şi lecuitoare ca dînsa nu mai era. Să fî fost boala cît de grea: ologi ce pătimeau de ani sau şi or de ce ar fi fost bolnavi oamenii, îi scotea de la moarte. Care nu mai avea nădejde de la doftori mergea la ea şi trebuia să-1 deie sănătos! Ea mergea pe cîmp, prin rîpi, pe maluri şi strîngea la buruiene şi toate buruienele le ştia care de ce-i bună, pentru că înţelegea limba lor.
Mărul cel de viaţă lungă
Toate cele vorbesc - şi pămîntul, şi copacii, şi buruienile, şi apa, toate; numai cît cine le înţelege?
Era zice că un boieri şi a poruncit la argat să-i fiarbă de 7 ori în 7 ape şerpe alb, dar să nu guste. El a gustat întăi şi-a înţeles toate limbele; da boierul n-a înţăles nimica, fiindcă a gustat după el. Cum a mîncat bucătariul, îndată a ştiut limba paserilor. Dar la cucoana ceea s-a fost prăpădit un inel, a fost căzut de pe fereastă şi l-a înghiţit o raţă. Cucoana gîndea că i l-a luat cineva şi punea năpaste pe slugi, le chinuia... Inelul era foarte scump şi a fost făgăduit o mulţime de bani aceluia ce-1 va găsi. Cînd au mers reţele la mîncare, a auzit bucătariul cum vorbea raţa ceea ce-a înghiţit inelul că i-i tare greu.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 231
„Nu ţ-a fi nimica", îi zice altă raţă. El a pus de a prins raţa, a tăiat-o, a luat inelul şi l-a dus cucoanei. Cucoana, de mare bucurie, i-a dăruit un cal; el a luat calul şi s-a dus în lume. Pe drum, a întâlnit o oaste de furnici şi împărăteasa furnicilor l-a rugat să nu-i calce oastea, să se deie în lături, şi ficiorul s-a dat. Furnica a scos o aripă, i-a dat-o şi i-a spus că, dacă-i va trebui ceva, să gîndească la ea şi îndată va veni.
A mers el, a mers, vede un peşte în iarbă cum se zvîrcolea; el l-a dat în mare. Peştele i-a dat un solz de a lui şi i-a zis ca şi furnica.
Mai merge el, mai merge, vede doi corbi mici, pui - şi doi bătrîni; cei bătrîni îi alungau pe cei mici să se hrănească singuri şi ei ţipau. El a luat şi li-a tăiat calul său ca să aibă ce mînca şi s-a dus pe jos.
A mai mers ş-a dat de un tîrg. Acolo era un împărat, care zicea că după acela va da fata, care-i va face trei lucruri. A mers şi el să-şi cerce norocul. împăratul a poruncit de au vărsat un sac de mac şi i-au dat lui termin păn' a doua zi să-1 aleagă fir de fir. El a scos aripa cea de furnică şi furnicile au venit şi tot macul, pană în ziuă, a fost ales.
A doua zi, împăratul a aruncat inelul fetei lui în mare, ca el să-1 găsească. A scos solzul şi a venit peştele, care i-a găsit inelul.
A treia zi, i-a zis împăratul că de-i va aduce mărul cel de viaţă lungă, îi dă fata. El avea penele de corb şi cum a gîndit, corbii s-au dus şi i-au adus mărul, de i l-a dat împăratului, iar împăratul i-a dat fata şi l-a pus pe ginerile său împărat.
D-ra Cleonica Tuşinschi, Mihalcea
Cum se< poate preface omul în alt chip
Ca să te prefaci în alt chip de cum eşti, mai tînăr or mai bătrîn, să ai altă faţă, să te faci cum vrei - să fierbi şerpe şi să zici nişte cuvinte şi, de la a treia bucăţică, cînd îi înghiţi-o, începi a te schimba. Atunci se strîng toţi şerpii şi vrau să te muşte, dar nu pot, căci eşti de feliul lor. Roşa
Dacă te ungi cu untură de şerpe, de arici şi de bursuc, te schimbi în ce vrei; cu de aceasta se ung strigoaicele.
Untură de şerpe se poate capata, dacă ştii în ce copac e şerpele, să-i dai foc pimprejur şi să astupi, să nu poată el scapă - El atunci aşa şuieră, de te ia groaza...
Preminte Solomon
Preminte Solomon, după ce a fost blastamat şi alungat de mumă-sa, pentru ocara ce i-a făcut, împăratul a trimis oameni să-1 caute şi să-1 aducă ca să-1 pedepsască şi au făcut mai multe încercări, doar l-ar putea capata, pană ce la urmă au făcut un pod, pe care, cînd va calea el cu călcâiul, să cadă sub pod. Astfel, l-au prins şi l-au însamnat pe frunte ca să nu-1 prăpădească; dar el, pe cînd dormeau
232
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ei, a făcut singur din lemn o boia neagră, că pe toţi i-a însamnat de nu s-au mai şters, iar el a fugit.
Preminte Solomon multe a făcut. El avea o buruiană care, dacă ar fi băut cineva, să făcea din bătrîn tînăr şi mai mult nu mai îmbătrînea — şi multe altele; aceea ce-a arătat el ş-a învăţat pe prietenul său, care să află scris pe icoană la spiţerie, nu e nici a zecea parte din cîte ştia el; şi le-ar fi spus toate, dar dacă a văzut că fac oamenii aşa cu el, de ciudă, a luat lădiţa cu plantele şi leacurile cele minunate şi le-a aruncat pe apă.      De la Petrea Beicu, Mihalcea
§ 3. Ziua Crucei (14 septembre)
Ziua Crucei e sărbătoarea cea mai mare, că ea-i arma cea mai puternică a Domnului Hristos şi a omului; din pricină că avem cruce, dracul nu să poate apropia de noi, că-1 frige. în ziua aceasta să posteşte; unii nu mănîncă deloc, precum nici vinerea ce cade înainte; iar alţii mănîncă de post 3 zile înainte.
în Botoşani, un bărbat îmi spunea că aceasta e singura zi în an în care el nu pune în gură nimic şi sf. zi pe el îl ţine sănătos şi în putere, de să poate hrăni. Toader Clim
în ziua de Ziua Crucei, vorbesc toate florile, le pare rău că să usucă. Tomnatic, în Ardeal
în Moldova, în ziua aceasta, credincioşii aduc la biserică foarte multe flori şi pun împrejurul crucei. Preotul, după ce termină sf. slujbă, rădică crucea ş-o închină în cele patru părţi, iar o dată în mijloc, apoi ia un buchet şi să duce în altari ş-atunci poporul aleargă care mai de care, să apuce mai întăi flori (Vezi busuiocul, voi. I, p. 109-111.)
Buruiene, flori şi tot felul de poame aduc oamenii în toate părţile, în ziua de Ziua Crucei la biserică, ca să le sfinţească, căci sînt lecuitoare, pentru orce. Sînt bune de durere de cap, de durere de dinţi, de umflătură; să te afumi, să te lai etc. Bozul e bun de sclintit, de bătaie. în această zi, să lipeşte, ca şi de Sf. Ghiorghe şi ca şi de Stratenie, o baligă de vită în gard. E bună să afumi roiul, că nu fuge, precum şi pentru umflătură, bube, giunghi, sclintitură, durere de dinţi, cap, durere de urechi etc.
Perjile de la Ziua Crucei sînt bune pentru durere de cap, dinţi, umflătură la om şi la vită, să se afume; pentru gîlci, precum şi mîţişorii de la Florii etc.
De Ziua Crucei să iai cu gura 9 perje din copac şi cînd te doare capul, să fierbi 2 şi să le pui la cap, că-ţi trece; tot astfel şi cînd ţi să dezvăleşte mîna.
Asemenea, iai şi 9 nuci şi, pisînd, le pui la reumatism.
Măria Gabora, Stăneşti
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
233
Nucele de la Ziua Crucei sînt bune de „os mort", să frămîntă în gură şi să unge osul. Ropcea
în ziua aceasta, să iai cu gura o perjă şi să te speli; pentru guri, cînd te vorbesc oamenii. Mihalcea
De Ziua Crucei, nu să mănîncă nimic ce are cruce: usturoi, nucă, perjă, peşte (că are cruce în cap); întocmai precum şi de Sf. Ioan, nu să mănîncă nimica ce are cap.
Ziua Crucei şi Tăierea Capului Sf. Ioan să ţin pentru durere de cap.
Florile de la Ziua Crucei şi Sînziene (Naşterea Sf. Ion) sînt bune să le pui sub streşnă de tun, căci fuge tunul. Ropcea
Dacă tună după Ziua Crucei, e semn că va fi toamna lungă.
Care pom n-a rodit, să pui în ziua de Ziua Crucei curpeni de pepeni pe el, că la anul rodeşte.
După Ziua Crucei, dacă găseşti fragi, să nu mănînci, căci e păcat; aceia sînt ai morţilor. Broscăuţi
După Ziua Crucei, dacă găseşti şerpe, n-ai voie să-1 omori. Şerpii numai păn' la Ziua Crucei să pot omorî, pe urmă e păcat, căci le vine timpul să se ascundă iar în pămînt; dar păn' atuncea au avut slobod de la Dumnezeu ca să umble prin lume.
în ziua de Ziua Crucei, întră toate dihăniele în pămînt şi care şerpe a muşcat pe cineva, om sau vită, pe acela nu-1 primeşte pămîntul să între înapoi şi umblă rătăcind în toate părţile, iese la drum să-1 omoare. General
în Broscăuţi, în ziua aceasta a şerpilor, n-ar lua un băţ de jos sau vro creangă din pădure, Doamne fereşte, să tem de şerpi, că vin la casă.
Sufletul
Odată un om a mers în pădure să caute păstrăvi de acei de copaci, nu peşti, ci „rînză" - cum zice că era de demult, poate cînd s-a făcut lumea — ş-a căzut în groapa şerpilor. — Era de Ziua Crucei, atunci cînd întră ei. — Acolo zice că era un balaur mai mare şi-i ducea pe toţi şerpii la un părău la apă şi-1 ducea şi pe dînsul. Aveau ei nu-ş ce de mîncare, dară omul acela nu putea mînca.
Femeia lui acasă gîndea că-i mort, şi-i tot făcea praznice şi abur de acela venea la dînsul şi el cu aburul se sătura. Cînd a fost de 40 de Sfinţi, a ieşit balaurul cel mare afară să vadă cum e: de nu-i frig. Da omul se temea, gîndea: „De amu, cînd va veni, mă mănîncă!" El a venit şi nu i-a făcut nimica.
De Sf. Alexi i-a scos pe toţi afară şi i-a zis şi omului: „Suie-te pe mine", şi l-a scos şi pe om la lume, da era în alt sat. A mers o
234 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
săptămîna, pană ce-a dat de satul lui, şi zice că primăvara s-a jupit şi de pe dînsul pielea, aşa ca de pe şerpi.
Dumitraş Grigoraşciuc, Mahala
Unii zic că de 40 de Sfinţi să nu iai băţ în mînă, că atunci iese şerpii.
De Ziua Crucei se închide pămîntul.
Dacă are cineva friguri şi nu s-a lecuit păn' la Ziua-Crucei — cînd să închide pămîntul, să închid şi frigurile în acela şi nu se mai lecuieşte păn' la anul.
De Ziua Crucei, merg toate paserile, să călătoresc de la noi şi vin tocmai primăvara.
Dacă vrai să nu-ţi mănînce uliul paserile şi să nu piară de boale, să ţii ziua a doua după Ziua Crucei, care oamenii zic că e a Sf-lui Macovei; în carte însă stă scris Sf. Nichita.
D-na Măria Stavrat, Botoşani
In Măzănăeşti, în ziua de Ziua Crucei, să fac praznice şi duc pom la biserică, pentru morţi.
în ziua de Ziua Crucei, să scutur nucile. (Cîntece despre nuc şi plecare se vor vedea.)
(Asemenea, şi cîntecele unde crucea însamnă sfârşitul unui lucru, precum e voi. II, p. 165, sau plecarea.)
Soldaţii înrolaţi primăvara în cîntece zic: „Iată, vine Ziua Crucei, Eu ca mîne că m-oi duce."
Slujba de Ziua Crucei
Un cioban a voit să meargă de Ziua Crucei la biserică şi a întârziat, întâlneşte pe un prieten: „Valeu, zice ciobanul, tare îmi pare rău că n-am ascultat astăzi slujba!" „Am ascultat-o eu şi pentru tine", zice acela. „Ai ascultat-o? Dar să-ţi plătesc!" Şi scoate cîţiva creiţari şi-i plăteşte. De acolo, s-a dus înainte în sat. Cînd s-a înturnat, prietenul lui era spînzurat — pentru că a fost spus minciuni!
Ion Pisarciuc, Roşa
Un om avea un băiet şi lui aşa-i era scris că, cînd va fi de atîţia ani, să moară de puşcă. Omul era foarte supărat şi, după ce a crescut băietul mărişor, i-a spus ce-1 aşteaptă. Băietul, cum a auzit, a început a să ruga la Dumnezeu şi, în toată duminica şi sărbătoarea, mergea la biserică. Iată că a venit ziua cînd trebuia să fie împuşcat, dar el a fost uitat, nu să mai gîndea la asta şi, tocmai în ziua ceea, n-a mers la biserică. Mergînd el aşa pe drum, întâlneşte un bătrîn găfîind. „Da ce eşti aşa de obosit, moşule?" „Ia, am fost la biserică ş-aşa m-am trudit, că mai bine nu mergeam." „Dacă-ţi pare greu, vinde-mi mie truda d-tale de astăzi; că eu tot n-am putut merge la
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 235
biserică." „Ţ-o vînd" şi scoate şi-i dă un galbăn. Abia a mers cîţiva paşi şi numai ce aude în urmă o împuşcătură: boaf! Să întoarnă şi să uită... vede pe omul care-i vînduse slujba tăvălindu-se în sînge... împuşcătura ce era hotărîtă pentru el l-a omorît pe celalalt, dar să nu fi cumpărat mersul la biserică de la dînsul, tot îl omorea.
De la d-l Vasile Săbiuţă, Botoşani Un împărat n-avuse copii şi iată că-i dă Dumnezeu un ficior. La naşterea lui i-au căutat în stele şi i s-a spus că, cînd va fi de 15 ani, are să moară de tun. împăratul a făcut o pivniţă în pămînt, de piatră şi fier, şi drumul până acolo totul lucrat în piatră şi fier, ca să să ascundă în acea zi. Iată că a venit ziua. Băietul n-a vrut să să ducă în tainiţă, a spus că de ochiul lui Dumnezeu el nu e vrednic să să ascundă şi dacă-i va fi să moară, moartea orişiunde-1 va găsi. Ce-1 rugau părinţii şi plîngeau, el nu vra. Ceriul s-a fost întunecat de nouri, a fost început să tune şi să trăsnească îngrozitor, el ş-a luat o manta şi s-a pus în mijocul ogrăzii pe un scaun şi cînd a început a trăsni în pivniţă, a sfarmat-o cu totul, s-a scos toată piatra afară, iar băietului nu i-a fost nimic. „Vezi, tată, te vei mai ascunde altă dată de puterea lui Dumnezeu? Nu mai bine am făcut eu?!" Idem
§ 4. Alunul
Alunu-i cumătru cu şerpele; s-a văzut. Roşa La alun alb, găseşti şerpe alb.
Floarea de alun e bună întocmai aşa ca şi floarea papurei; ea la 12 ceasuri noaptea înfloreşte, dar e foarte mică; de-o ai, poţi să ştii tot ce-i pe lume, eşti năzdrăvan, avut etc. Ioan Pisarciuc, Roşa
Cu nuiele de alun să face de dragoste, sorocindu-1 şi chemînd cu 3 smicele din 4 părţi, ca să vie iubitul.
Cu nuia de alun, se bate în ulcică, de adus pe sus ibovnicul.
Pe nuia de alun, vine calare cel adus.
„Noi" de alun sînt buni de leacuri, de ologeală.
S-a văzut mana la vaci, voi. II, p. 177-178.
Ca să vie mana la vaci, să fie smîntînă multă, iai păn' a nu răsări soarele 9 mlădiţe de alun din 9 locuri şi opăreşti oalele cu ele.
Camena
Dacă ai bube, să iai un băţ de alun, îi faci atîtea crăpături cîte bube ai şi îl arunci cu un creiţari sub un pod, că să duc bubele, pier.
Mihalcea
A mînca alune se crede că e foarte sănătos; alune şi nuci. Alunele se crede că sînt bune de dat la lehuze. De aceea sînt turcii tari, că mănîncă alune. Roşa
Cînd e cineva sănătos, să zice că e ca aluna.
236 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Dacă tună de Sf. Petru, nuci şi alune în anul acela nu-s.
dar^S b,UnC Sînt 3Celea Ce să coc tocm^ de Ziua Crucei
dar pe acelea noi nu le căpătăm, căci le mănîncă veveriţile
Cîntece
Alunei cu-alune multe Şi bădiţa cu-a lui mîndre, Păn' ajunge pe la toate, I să face miez de noapte, Păn' ajunge şi la mine, I să face ziua bine, îmi trece dorul de tine. Mă visez în vis cu tine, Mă trezesc, tu nicăire, Strîng pernuţa lîngă mine Şi-mi trece dorul de tine... (Despre alun, să va mai vedea la cîntece, leacuri etc.)
*
Frunză verde trei alune, Lung îi drumu-n ceea lume, Lung îi, lung îi şi cotit, Cine-a mers n-a mai venit!...
Partea IV APA
Cap. I
Iarna. Omătul. Ploaia. Curcubeul Ovidenia. Sîmbătă. Joia. Băutura Iordanul. Sf. Ioan. Trif si Stratenia Şoarecii. Ursul
§ 1. Strigoaicele. - Piatra. Ploaia. Bruma
Strigoaicele-s femei care ştiu a lua mana de la vaci, ştiu a înturna ploaia; ele au coadă. Sînt boieri cari le cunosc, cum te cunosc eu pe d-ta, şi le plătesc să alunge piatra de pe moşia lor. Ea atunci merge la altul şi întreabă cît îi dă s-o alunge şi de la el. Acela poate nu crede şi zice: „Pe mine m-a păzi Dumnezeu!" Atunci ea nu zice nimica, numai cum vine nourul şi merge aşa nu tare pe sus, face cu mîna şi acolo piatră să lasă. Şi poate să fie un ogor alăturea cu altul şi pe unul să nu pice piatră, iar pe altul să stea de o palmă.
Gh. Botezat, Roşa
Cînd nu plouă într-un sat, se ştie că strigoaicele au legat ploaia; ele fac neguţitorie cu jidanii şi cu boierii. Atunci, vornicii de prin sate scot cu jandari oamenii la scăldat şi care a fi să fie strigoi, cum se bagă în apă, cum plouă. Cel care-i strigoi nu se îneacă; pluteşte pe deasupra apei.
Cînd mor strigoaicele, plouă cîte două săptămîni.
O femeie din Voloca, grasă şi frumoasă, că n-ar fi gîndit nime că-i strigoaică, luase bani de la un boieri din tîrg, să facă secetă. La toţi oamenii era pămîntul ca piatra, că nu puteau prăşi, ba nici rouă pe pînea lor nu era, dar la dînsa dimineaţa curgea roua de pe strujan, că era ud pămîntul şi păpuşoii erau în spic.
Oamenii au fost băgat de samă că cineva din sat nu e curat; au prins-o ş-au pus pe o femeie s-o caute; ş-a găsit că avea coadă şi încă
238
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
cu păr lung şi negru pe ea. Strigoaica s-a rugat de femeie să spuie că a găsit-o curată, dar femeia n-a vrut să spuie minciuni. Oamenii, ca s-o mai cerce, au aruncat-o într-un iaz şi nu s-a înecat, plutea pe deasupra. Atunci i-au spus că să facă să ploaie, că de nu, îi leagă o piatră de gît ş-o vor îneca; ş-aşa o bătaie i-au dat!...
Păn' a doua zi, a fost o ploaie, că curgeau părăiele, numai pe grădina ei nu! Marghioala Covaliţa, Camena
Strigoii se fac unde sînt 7 fete sau 7 băiaţi în şir; unul dintre aceia trebuie să fie strigoi. Elena Braha, Mihalcea
Coada strigoaicelor e cu păr, se cheamă „costroş". Pe strigoaice le trage coada spre apă. Odată, la un părău, o femeie a dus-o pe alta în spate s-o treacă, da aceea era strigoaica şi cît pe ce era să se înece acea ce o ducea; o trăgea coada aceleia în jos şi cum a ieşit la mal, strigoaica a început a varsă o mulţime de apă. De ş-ar fi muiat coada, îndată ar fi plouat. Ana Darie, Broscăuţi
Strigoaica, cît trăieşte, are putere de opreşte sau sloboade ploaia, grindina, ia mana pînei de pe cîmp, luîndu-ţi cea dintăi brazdă cînd ari şi aruncînd-o pe cîmpul ei. Atunci la nime nu va fi cîmpul aşa de frumos; măcar să-1 grijească cît va vra. Ion Arseni, Mihalcea
Cînd nu plouă, pe care ştii că-i strigoaica, s-o uzi cu apă şi îndată plouă. Camena
Cari oameni sînt strigoi numai fac cu mîna şi ploaia fuge. In Toporăuţi, este o fată cu coadă; ea dacă vra să nu ploaie, merge de trei ori pe hotar, cînd vede că vin nourii şi în satul lor nu plouă.
Odată nişte oameni din Mihalcea au mers în pădure după lemne şi au văzut într-un copac o femeie îmbrăcată pană la brău în roş şi cu un steag roş în mînă; ameninţa încoace şi încolo. Aceea era strigoaica, alunga ploaia. Au luat şi au dus-o la cănţălărie ş-au închis-o. Ea spunea că a trebuit să facă aşa, căci a fost luat bani.
La o cărămidărie, era un strigoi; îl ţinea anume ca să nu ploaie, să se poată usca cărămida, să fie tot vreme bună. Dară apoi, după ce a murit, nu putea lucra nimene pe locul lui, căci venea noaptea şi strica lucrul, adecă lucra şi el. Mihalcea
Spre Sf. Gheorghe, strigoaicele se adună cîte 12 la hotar şi au pe una mai bătrînă, care le învaţă, le porunceşte ce au să facă, şi acolo dau sama ce au lucrat şi se bat cu meliţele, fac exerciţiu ca soldaţii, ţin război, joacă — şi toate-s goale; atunci, de aceea se presoară mac în jurul vacelor, ca să nu le iaie strigoaicele mana.
Măria Braha, Mihalcea
Strigoaicele, vidmele1, sînt puse fiecare pe lucrul ei; una pe pîne, ia noaptea pe lună pînile de pe cîmp; alta pentru mană, alta să oprească ploile, să facă ger. Fiecare are altă treabă; sînt şi de acele cari scîrţie numai uşile noaptea, altele sînt puse pe curmeiele de la
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
239
1. „Vidme" se spune la strigoaice în limba ruteană.
juguri şi pe propelele de la gard. Altele ling limba clopotului, altele smulg penele de pe toţi cucoşii din sat şi de la toate jivinele, să le ia mana, spre Sf. Gheorghe. Ana Sava, Mihalcea.
Unele strigoaice iau mana pînei, că e numai hlujanul gol, ş-o duc la stăpîna lor, altele iau ouăle de la găini, altele iau o ulcică de apă din părău şi nu-i ploaie, ş-o duc lor. Fiecare are lucrul ei; pe fiecare o trimite stăpîna lor şi trebuie să meargă. Agafia Popovici, Mihalcea Spre Sf. Gheorghe, strigoaicele se bat la hotarul dintre două ţări şi care pe care se biruieşte, acolo e anul mănos, iau ploaia şi la celelalte e secetă.
Strigoaicele la lună noauă îmbla mai tare. Un om avea femeie strigoaica. Odată el s-a făcut că doarme şi s-a pus de păndă să vadă ce va face ea. Ea a adus într-o strachină de toate pînile şi deasupra a pus cînepa şi un ou şi a făcut o turtă, amestecînd oul cu pînile, iar cu cînepa a învălit turta. Atunci s-a sculat bărbatul şi i-a dat o bătaie şi a dat turta pe apă şi anul acela a fost pînile tare frumoase. Dar de ar fi dat-o în cuptiori, n-ar fi fost nimic, totul ar fi ars.
Cînd ţin ele turta la udeală, plouă, dar de o ţin pe cuptiori, e secetă. Lor le plătesc boierii, ca alţii să n-aibă pîne, să cumpere şi să vîndă ei cu preţ. Ioan Pisarciuc, Roşa
Unei strigoaice odată, îi plătise jîdanii să facă să degere păpuşoii la oameni şi vro 5 ani de-a rîndul, după praşila a doua, da cîte o brumă de îngheţa toate celea. La strigoaica ceea sta un argat şi vedea că ea totdeauna făcea lapte cu pasat, dar lui nu-i da niciodată, într-o noapte, pîndeşte el unde-a pus ea oala şi merge să iaie; cînd pune mîna pe capac: lui îi îngheaţă mîna... Rădică capacul şi îndată au început a îngheţa fereştile şi-n casă s-a făcut un frig!... El a fugit şi s-a dus în şură şi s-a culcat. A doua zi merge el cu stăpînul său, că şi stăpînul dormise în şură; dă să deschidă uşa, nu poate, că în casă omătul era păn' în pod; da femeia şi cu doi copii, ţapeni! Au fost degerat. Pasatul acela era să-1 toarne ea peste ogoare. După aceea nu mai avea cap vro femeie să meargă prin cîmp singură, căci vornicul îndată o închidea. Ioana Lupaşcu, Şiret
Strigoaica cal etc.
Era odată un covali şi la covălie avea o calfă de ajutor. Calfa ceea în cîteva luni aşa slăbise, că l-a rugat pe stăpînul său să-i dea drumul, că zicea că-i prea grea covălia pentru el. O babă a auzit şi i-a spus să nu meargă, da să se stăpînească să nu doarmă cîteva nopţi, că are să vadă cum vine stăpînă-sa cu un căpăstru la el să i-1 puie în cap. Că ea îl face cal şi umblă cu el pe unde vrea; el să nu să lese, da să-i apuce căpăstrul şi să i-1 puie ei în cap. El s-a pus de pîndă; ea tot să
240
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
codea ca să nu să culce, ba cu spălatul blidelor, ba cu una, ba cu alta, pînă tărziu. Calfa se făcea că horăieşte; deodată vine la el cu un căpăstru şi cînd dă să i-1 puie-n cap, el i-1 apucă iute din mînă şi i-1 pune ei în cap şi deodată s-a făcut covăliţa iapă.
El s-a suit calare pe dînsa şi l-a purtat prin toate părţile; a mers pe la hotare, a văzut cum să bat strigoaicele şi făceau fel de fel de năzdrăvănii, ba pînă şi pe baba ceea ce l-a învăţat a văzut-o; şi ea era acolo, şi ea era strigoaica şi avea ciudă pe asta. A văzut cum o mulţime de lumini tot să băteau şi săreau în sus şi-n jos — iar spre cîntatul cucoşilor, s-au întors acasă. El a luat iapa ş-a închis-o în grădină, apoi s-a dus de s-a culcat.
A doua zi îl trezeşte covaliul: scoală, scoală! El era trudit. — S-a sculat; — da aude cum o căuta stăpînul său pe covăliţă şi n-o putea găsi nicăieri. Se duce covaliul în grădină, vede o iapă că i-a fost sfarmat toată grădina. II întreabă pă calfă... El spune că-i a lui, zice c-a cumpărat-o, că vrea să fie negustor de lemne, şi-1 roagă pe stăpînul să-i ajute s-o potcovească. Au potcovit-o. - Calfa rîdea şi se bucura de nu mai putea. Să duce el cu dînsa la pădure ş-aducea un car bun de lemne, pe urmă i-a scos căpăstrul şi s-a făcut iar femeie cum era. Intră ea în casă, dar cu potcoave la mîni şi la picioare, întreabă covaliul ce-i asta? Atunci calfa i-a spus toate. Dar nici covaliul n-a mai căutat că are 10 copii şi că i-i femeie; a pus ş-a ars-o chiar pe lemnele cele care le-a fost adus cu ea. Ioana Lupaşcu, Şiret
Strigoii au două inimi. Să fac din al 7-lea copil, unde sînt de-a rîndul 7 ficiori sau 7 fete. Ei nu mănîncă nici ceapă, nici usturoi şi au coadă. Cît trăiesc, merg noaptea la lună nouă la hotar; iese pe cahlă la miezul nopţei şi să duc calare pe cociorvă de să bat cu meliţele în loc de săbii, iar din gură tot zic: „Tai ni tai, tai ni tai", că altfel s-ar omorî. Niciodată să nu laşi afară lopata, meliţa, că pe acelea să încalecă şi să duc. Unsoarea strigoaicelor s-a văzut voi. II, p. 231.
Strigoiul, cînd merge noaptea, să poate preface în cal, în orşice. O femeie spunea că bunica ei era strigoaica şi mergea noaptea. Să culcau amîndoi alăturea; cînd se trezea el, ea nu era lîngă dînsul! Odată a întrebat-o unde merge. „Trebuie să mă duc, a zis ea, să-mi fac treaba mea, căci altfel te-aş rupe pe tine!"
O femeie, odată, iar era strigoaica şi bărbatul ei nu ştia nimica. Ea, cum adormea el, îl înconjura cu nişte buruiene şi dormea dus. Pe urmă, lua dintr-un hîrbuţ ce-1 ţinea în cahlă nişte farmeci, de să ungea pe sub urechi spre gît, lua meliţa şi să ducea. Argatul a văzut-o, s-a uns şi el ca dînsa, ş-a luat spanga de la puşcă şi s-a dus şi el unde mergea ea, la hotar. Acolo erau sute şi mii, să băteau cu meliţele, dar el a început a tăia cu spanga ş-a tăiet-o şi pe dînsa. A doua zi în sat, una era fără nas, alta fără o mînă şi care încotro să văitau. O vede omul acela şi pe femeia lui toată tăiată. O întreabă ce-a păţit. Ea nu vra să spuie, dar argatul i-a spus tot.
Catrina Motoc, Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
241
Alta avea copil mic pe timpul acela, de Sf. Ghiorghe, cînd avea să meargă, şi l-a trimes pe bărbatul ei în loc. I-a dat un cuţitaş şi i-a zis că să nu zică altfel decît: „tai şi nu tai". El a zis: „tai şi tai" şi cum a venit acasă, a murit. Aceeaşi
în Mihalcea, este un jidan care are o fată strigoaica, şi părinţii o ţîn aşa de bine ş-o cruţă, — n-ar pune nime mîna pe dînsa, Doamne fereşte! Cînd au venit în sat, erau săraci lipiţi pămîntului ş-acuma-s aşa de bogaţi! Strigoaicele iau pentru dînsele mana şi frumuseţa de la toate celea şi tot binele de la alţii şi-1 iau lor.
Agafia Popovici, Mihalcea
Spre Paşti şi spre Sf. Gheorghe, strigoaicele merg de se bat cu dracii la hotar; atunci nu-i nici un drac pe pămînt, poţi umbla toată noaptea fără grijă, că toţi sînt acolo. Vicov
Strigoaicele merg la hotar şi fac un foc mare şi se fac roată şi joacă împrejur, iar dracii vin la ele şi, din pricina focului, nu se pot apropia, căci dracul fuge de foc. Ei se anină de ele să le bată, să le omoare; dar ele îi împung cu ţepoiul ce au în mîni, le dau cu lopata în cap. Ele împrejur fac gropi şi fac movile de ţărnă, dar ce folos: păn' la anul cînd vin, e ca pe palmă, că dracii le strică tot şi ele iar fac. Acolo, împrejurul focului, ele fac un semn şi măsură. Dacă le-ar apuca cîntatul cucoşului acolo, dracul le-ar omorî.
Marghioala Covăliţa, Camena
Odată slujea un flăcău la o femeie şi ea avea fată şi amîndouă erau vidme. Sara să vorbesc ele: „Mamă, zice fata, noi pe ce vom merge la noapte?" - „D-apoi inca ştiubeiul cela de lîngă casă!" zice mă-sa. Flăcăul a auzit toate şi noaptea a pîndit cum s-au uns ele cu unsoare pe frunte ş-au ieşit pe cahlă. - S-a luat şi s-a uns şi el, şi după dînsele... S-au pus ele două pe ştiubei calare şi el dinapoi şi s-a dus cît ai clipi din ochi, cine ştie unde, în ce parte a pămîntului; dacă asta era de Sf. Ghiorghe şi unde pe la noi atuncea sînt mere şi păpuşoi de copt, şi acolo erau!... El a luat de toate ş-a pus în ştiubei ş-a adus acasă; le-a văzut pe dînsele cum să bat... Acasă, a luat toate celea ce adusese şi le-a pus în iesle, iar el s-a culcat alăturea. Cînd să trezeşte gospodariul şi merge în grajd, vede... — îl întreabă de unde-s păpuşoii şi merele? — „Eu ştiu? zice el, întreabă pe lelica; ea ştie ce ţară e aceea pe unde umblă!"    Aniţa Haidiciuc din Zucica
La o fată umbla un flăcău, da ştiubeiul sta totdeauna pe prispă, într-o sară, a venit flăcăul cela c-un altul; dar acel care era ibovnicul fetei s-a băgat în ştiubei şi l-a trimes numai pe celalalt în casă. A stat de vorbă cît a stat, pe urmă fata i-a zis că să să ducă, că ea are de mers a doua zi la tîrg şi trebui să se culce. (Dar era lună nouă, că ele numai la lună nouă merg.) Cum a ieşit flecăul, ea s-a uns cu ceva dintr-un hîrbuşor ş-a ieşit pe cahlă, s-a pus pe ştiubei şi-a mers tocmai la Keiva, unde să adună ele la bătaie. Flecăul a ieşit din ştiubei, acolo era o grădină frumoasa plină de meri şi peri, a luat mere şi pere şi iute s-a băgat înapoi.
A doua zi, i-a spus celuialalt unde a fost. „Astăzi am să mă bag eu", zice acela. Şi s-a dus el. Acela a întârziat uitîndu-se şi cînd a
242
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mers să să bage în ştiubei, nu mai era, fata să dusese acasă. Ce să facă? A pornit pe jos, cînd mai cu căruţa, cum a putut. Şepte ani i-au trebuit păn' s-a înturnat înapoi acasă! Tovarăşul lui acuma era însurat, avea şi copii, dar nu cu fata ceea, cu alta.
Strigoaicele pocesc noaptea: îl năvăleşte pe om sînge pe nas şi pe gură, îl înjunghie la inimă şi moare. Mihalcea
Era o femeie tare frumoasă şi bărbatul ei nu ştia unde merge; atîta vedea, cum să ungea cu ceva şi să ducea pe horn. într-o zi, el a luat-o cu binele: „Draga mea, spune-mi ce faci tu acolo?" Ea avea o carte ş-a început a-i spune din cartea ceea; numai căt i-a zis că, la fiecare cuvînt ce-a auzi, să stupească, dar el n-a stupit şi cînd a gătit de cetit, el face cu barda: hărşt... capul ei!... de-a sărit cine ştie unde. Şi atîta gînganie a venit la trupul ei: că cioară, că şopîrla, că gîndaci fel de fel; ş-au început a suge din sîngele ei... Ea era pe dînsele pusă, era stăpîna lor care le rînduia, cînd aveau să moară sau ce? Şi lor le părea rău, pesemne... Măria Cocia, Voloca
Motanul strigoi
Odată un om era strigoi şi nu-i spusese femeiei lui. A mers la hotar. — Acolo să adunau toţi, aveau coase şi să apucau la bătut şi la jucat. Dar motanul lor era şi el strigoi, el cînta din scripca acolo. Cînd să vie acasă, motanul a ajuns înainte. Omul păn' atuncea n-a ştiut că-i şi motanul său strigoi. Intră şi îl vede pe horn dormind. Femeia îl întreabă unde a fost? El ia şi-i spune toate; cum a petrecut şi la urmă zice: „Şi motanul nostru cînta din scripca!" Atunci motanul ţuşti... de pe horn şi-i scoate ochii... şi l-a omorît. - La ce-a spus!...
Măria Ursu, Roşa.
Dacă vrai să cunoşti pe strigoaice, cel întăi şerpe ce 1-ăi vedea în mart să-1 omori şi să-i tai capul. în gura lui să pui usturoi de vară şi în ziua de Sf. Ghiorghi, păn' a nu răsări soarele, să-1 pui în pămînt. După ce creşte, îl strîngi. La anul în ziua de Sf. Ghiorghe, să te ungi pe piept cu usturoiul acela şi să te sui într-un copac şi toate strigoaicele vor veni la copacul acela şi ţi să vor închina ca la cel mai mare. Atunci le întrebi: „Tu unde te duci?" „Eu merg la cutare să-1 sărăcesc." „Da tu?" „Eu merg la cutare să-i iau mintea." Altă merge să îmbolnăvească. „Voi să nu mergeţi acolo, dar să vă duceţi pe al 9-lea hotar şi să vă bateţi ş-apoi iar acasă să vă duceţi, căci dacă nu veţi asculta, eu voi şti!" Petrea Beicu, Mihalcea
Pe vidme le cunosc numai copiii de gemene păn' la 7 ani, pe urmă nu le mai cunosc. Ion Pisarciuc, Roşa
Cîteodată, strigoaicele fură luceafărul, să nu ploaie, şi atunci e grindină peste an şi foamete în lume. Roşa
Altă dată, iau roua, că nu-i deloc, pentru că sînt oamenii răi şi nu se roagă la Dumnezeu. Strigoaicele sînt date tot de Dumnezeu.
Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
243
Despre un om rău şi ascuns, ce lucrează tainic, să zice: „Mare vidmă de om e acesta"... Iar la femei răutăcioase li să spune „vidmă".
Botoşani
Strigoaicele, Doamne fereşte ce putere au! Zice că, cînd umbla Dumnezeu cu Sf. Petru pe lume, Dumnezeu s-a suit pe o cruce înaltă şi le-a întrebat pe strigoaice: „Ce faceţi voi acolo?" „Noi aşa facem, au zis ele, că cît vedem cu ochii, de Duminica Mare să fie brumă." „Eu nu v-oi lasa să faceţi voi asta!" „Apoi nici noi în ceri nu te-om lasa pe tine, la Ispas, să te sui!" Cînd a venit la Ispas, Domnul Hristos nu s-a putut sui. A venit înapoi la ele şi s-a suit pe cruce, de le-a vorbit: „Faceţi voi ce faceţi şi cînd veţi veni în ceri la mine, v-oi întreba eu ce faceţi aice!" ş-apoi tocmai s-a putut Domnul Hristos sui la ceri; - dacă le-a dat lor voie, i-au dat şi ele lui Dumnezeu.
Aniţa Ciuntuleac, Roşa
Dumnezeu şi cu Sf. Ilie de aceea dau grindină, din pricina stri-goaicelor, căci se pun împotriva lui Dumnezeu şi opresc ploaia; dar cînd se porneşte Dumnezeu cu tunete, cu trăsnete, cu grindină asupra lor, ele n-o mai pot ţinea ş-o scapă, ş-atuncea plouă. La Dumnezeu este un cal ş-un bou care duce piatra; cînd o poartă calul, nu e aşa tare, căci calul fuge repede şi piatra cade numai ici şi cole; dar cînd boul, e tare, căci boul merge încet ş-atunci cade multă şi e ca nucele. Pietrarii însă o alungă unde vrau ei. Boul sau calul se roagă ca să-i sloboadă, că crapă, şi pietrariul îi sloboade pe ape, pe drumuri, pe păduri; musai s-o sloboadă. Pietrariul alungă piatra cu furculiţa şi cuţitul şi lingura cu care a cinat el sara de Ajun.
Sf. Ilie izbeşte cu piciorul cînd trăsneşte, — înainte izbea cu amîn-două picioarele, dar Dumnezeu i-a luat un picior, că sfarmă lumea. Doamne fereşte ce a fost din început...! Roşa
*
Strigoaicele se pot preface orcum, de ele şi dracul se teme. Ele sînt ca şi cei năzdrăvani, căci ştiu toate. în contra lor, e bine să poarte omul usturoi şi turtă de orz la sine.
Aşa, erau odată sub pădure trei fete strigoaice, vidme, şi nimene nu să încumăta să meargă la dînsele noaptea. Un flecău s-a apucat rămăşag, pentru un lucru mare, ş-a zis c-a merge ş-a mînea acolo, dar mai întăi a mers la o babă ş-a întrebat-o ce să facă. - „Ia turtă de orz şi usturoi şi te du fără grijă, numai de la ele să nu primeşti nimic: nici mîncare, nici aşternut, nimic ce ţ-or da."
S-a dus acolo: „Buna sara!" - „Mulţumim!" - „Ce mai faceţi?" „Poftim de şezi", i-au zis ele. îi aduc de mîncat. — „Mulţămesc d-voastre, că tocmai amu am ospătat." îi aştern lăicer pe laiţă şi pernă; (lăicerul era să fie şerpe.) — „Mulţămesc, că eu voi dormi pe laiţa goală!.".. Nu doarme toată noaptea... Aude cum vorbesc: „Eu mă duc să-1 omor!" zice cea mare. Dă să să apropie, nu poate; o ardea, că avea usturoi şi turtă de orz. Merge cea mijlocie şi cea mică, nu pot.
A doua zi dimineaţă, el să scoală, să spală; ele vreau să-i dea ştergari să să şteargă, el nu primeşte. îşi ia rămas bun şi să duce.
244
ELENA NICULITA-VORONCA
„Vai de noi! cum de l-am lăsat să meargă teafăr!" - „Mă duc eu înaintea lui", zice cea mare... Şi să face căţel şi dă la dînsul. El avea o bardă şi-i taie o labă. Vine ea acasă cu mîna tăiată. Merge a doua. Să face un lup şi dă să-1 muşte. El dă cu barda; să spărie lupul şi merge acasă. „Mă duc eu", zice cea mică; şi să face un rug pe pămînt şi-1 cuprinde pe dînsul din toate părţile, să-1 înăduşe. - începe el a tăia. - Atunci a început a curge sînge. - „Alei! zice ea, de-ai făcut din capul tău, bună minte-ai avut, dar de te-a învăţat cineva, bine ţ-a vrut!"
El o nimerise în piept. Ea s-a tras acasă, cum a putut, ş-a murit.
Ion Pisarciuc, Roşa
Mama-Pădurei şi vidma sînt totuna; ea e jumătate femeie şi jumătate bărbat. Ea ia mana de la vaci, că ea n-are lapte - şi cînd vro vacă n-are lapte, trimite pe şerpe ca s-o sugă, să-i vie laptele. Cînd e ploaie, ea să suie pe movilă şi alungă nourii de ploaie. Ea stă în pădure şi plînge; dacă o întîlnesc oamenii, să nu-i zică altfeli, dar: „Doamnă mare, de ce plîngi?" Ea zice că n-are ce mînca. Atunci să-i dai o bucăţică de pîne. Dacă nu-i dai, e foamete.
Vidma aceasta, pe ceea lume, bagă copiii în gură la fetele cari au avut copii şi i-au omorît; şi-i mănîncă toată săptămîna, iar sîmbătă să fac la loc. Domnica Ghidici, Toporăuţi
Vidma orînduieşte cu broaştele, cu şerpii etc, şi dacă muşcă pe cineva şerpele, nu-1 primeşte înapoi.
Mama-Pădurei stă în pădure cu cei năzdrăvani.
Măria Ursu, Roşa.
(Despre strigoaice, se va mai vedea voi. II* şi III*.)
§ 2. Curcubăul
Curcubăul bea apă din părău şi cînd ne rugăm noi la Dumnezeu să ploaie, el sloboade apa ce a băut-o şi-i ploaie.
Palie Bilig, Mihalcea
Curcubăul e brîul ceriului; el se scoboară şi bea apă din iazuri, apoi apa o împrăştie în ceri, de se fac nourii şi ploauă. Cînd vezi curcubăul că bea apă, cu bună samă că va fi ploaie şi după cum e locul de unde bea, aşa va fi şi ploaia, mai mare sau mai mică. Altă dată, bea numai din rouă.
Cînd e Dunărea mare toamna, n-are să fie ploaie; dar cînd e mică, da, căci a băut din ea curcubăul.
O fată spală cămeşile la părău şi curcubăul a tras-o şi a slobozit-o tocmai de cea parte. Fata nu ştia altă limbă decît italieneşte; cu mare greu s-a găsit un italian şi a înţeles-o şi au trimis-o în ţara ei.
Roşa
Aceste volume nu au mai fost publicate de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
245
Curcubăul s-a făcut din fata bogatului; păştea oile la părău; un nour a venit şi a luat-o şi s-a făcut din ea brîu pe ceri.
Andrei Motoc, Mihalcea
Curcubăul e om; el trage apa în ceri, de plouă. Curcubăul bea apă prin inel. De este vrun om aproape cînd bea, îl trage şi-1 sloboade de cela capăt; atunci, acel om e o lună bărbat şi o lună femeie şi cunoaşte orice în stele. Roşa
Cine merge calare pe porc unde bea curcubăul apă şi se dă de trei ori peste cap, se face o lună băiat şi o lună fată. Şi care femeie îngreunată va merge în genunchi pană unde bea apă curcubăul, să zică „Tatăl nostru" de trei ori şi să beie apă mai la vale, copilul acela ce-1 va face are să fie o lună fată şi o lună băiat şi are să ştie tot ce-i pe lume, are să fie năzdrăvan.
Omul care merge în genunchi pană acolo şi zice de trei ori „Tatăl nostru" încă se face năzdrăvan. Măria Stefanciuc, Roşa
în Moldova, să ştie că dacă vei bea apă unde bea curcubăul, te faci o lună băiat şi o lună fată sau din femeie bărbat şi din bărbat femeie.
Curcubăul, la sfîrşitul lumei, are să bea apa din toate mările şi pe urmă are să dea foc peste noi; atunci are să se prăpădească lumea şi vom arde. Matei Puzdreac, Mihalcea
Curcubăul e drumul balaurilor, pe curcubău se duc ei la apă.
Cînd vezi întăi curcubău, să zici:
Curcubău, curcubău!
Acel roş al meu,
Acel verde-al tău! Că cel roş e mai frumos, e vesel şi eşti vesel tot anul. Ropcea în Clucucica, spun la curcubău: „Curcu-boului". Roşa Gura curcubăului e ca la bou.
Curcubăul e duminica noastră, s-a văzut voi. I, p. 221.
Palie Bilig, Mihalcea
Curcubăul e din trei surori: una roşă, una galbănă şi una albastră. Una-i creştină, alta-i catolică şi alta-i jidaucă. Ele se sfătuiesc pe cari ţări să deie ploaie; şi pe o ţară dau, da pe alta nu. Ploaia o scot din mare. Mihalcea
Apa de unde bea curcubăul e bună să stropeşti cu ea cîmpul, cînd nu se face pîne.
Odată s-a găsit unde bea curcubeul deschis şi oamenii au luat de au stropit cîmpul şi, anul acela, a fost tare bună pîne; da altă dată au găsit închis şi a fost secetă. Măria Galaţanca, Botoşani
Curcubăul bea apă prin o pietricică bortită. Oamenii, cînd găsesc piatra aceasta prin care a băut curcubăul apă, o strîng ca pe un odor scump şi o lasă moştenire din tată în fiu. E bună de muls vaca, de trei ori în cruciş, cînd e laptele cu sînge; e bună de descîntat de gîlci,
246
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
de guşă - tot suflă pe piatră şi o lipeşte de gîlcă. Iar cînd fată întăi vaca, de va mulge-o prin aceea şi va spală vaca şi viţelul cu lapte şi le va da să bea, nu le mai strică nime. D-na Măria Chiseliţă, Mihalcea
Curcubăul e din soare şi din apă. Curcubăul de s-arată cînd e ploaie, e semn că se va însenina, se va face frumos.
§ 3. Guşa
Guşa la gît se face din apă. Sînt sate de munte, unde mai toţi oamenii sînt guşeţi, din cauza apei minerale ce beau. Despre oamenii guşeţi, se spune în glumă, că, cînd vreau să deie de mîncat la găini, strigă: „Pui, pui, pui!" ş-apoi cînd slobod respiraţia fac: „hîşşş!" Astfel că găinele îndată ce au venit, fug.
Leac de guşă e acesta:
Să cumpere un burete de spălat, să dea cît va cere pe el, să cumpere o ulcică potrivită pentru burete, plătită tot astfel. Buretele să-1 puie în ulcică şi s-o astupe cu aluat pe deasupra. Să facă un foc mare în vatră şi să despartă jăratecul în două şi să puie ulcica în mijloc, s-o învîrte şi să descînte: „Eu nu întorc ulcica, dar întorc guşa; cum se mistuie buretele acesta de foc, aşa să se mistuie guşa lui N." Aşa zice de trei ori şi cînd socoate că e gata, în pravul ce a rămas în ulcică toarnă rachiu tot astfel cumpărat şi dă celui cu guşă la sfîrşitul lunei: de trei ori pe zi, cîte o lingură: dimineaţa, la amiază şi sara; luni, miercuri şi vineri. La alt sfîrşit de lună, cum s-a pişcat lumina, cumpără alt burete şi face tot astfel. Aşa, în trei luni, şi nu mai are guşă. De la mama autoarei, Botoşani
Descîntec de guşă Cînd vezi curcubăul, descînţi guşa la curcubău, frecînd-o: Curcubău, curcubău, Bea de unde-i bea, Bea din guşa mea!
Cîntec
Săniuţă cu cătuşă, Dragă mi-i lelea cu guşă, Cînd mă duc vara la sapă, Ea mi-aduce-n guşă apă, Cînd mă duc vara la fîn,
Ea mi-aduce-n guşă vin! Brăeşti
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 247
§ 4. Apa şi focul. Vinele de ploaie, de apă
Ploaia se face, că Dumnezeu sloboade vine din ceri şi ia apă din mare şi din iazuri, care se preface în ceri în nouri şi plouă. Acele sînt vinele lui Dumnezeu; şi Dumnezeu are vine ca şi noi, dar noi nu le putem videa. Vine are şi pămîntul, că ţine apă în ele: de ce nu se usucă popuşoiul şi pînea? Aşa cum noi, oamenii, avem vine, de curge sînge prin ele, aşa are tot ce trăieşte; rupe frunza copacului şi ai să vezi apă. Gh. Dragomireschi, Mihalcea
Pămîntul e viu şi el are sînge şi vine de sînge ca şi omul. Cînd a dat Dumnezeu oamenilor întăi plugul ca să are, au arat o brazdă, da înlăuntru sîngele curgea pohoi. Oamenii s-au spăriat şi au lăsat de arat. „De ce nu mai araţi"? le-a zis Dumnezeu. — „Dacă plugul nostru e tot plin de sînge!" - „Duceţi-vă acuma şi araţi!"
Cînd au tras brazda a doua oară, sînge nu mai era; îl prefăcuse Dumnezeu să fie alb.
Sînt oameni cari, cum sapă fîntăna, se nimereşte deasupra pe vînă şi îndată dă de apă, pe cînd altul, care n-are noroc, cine ştie cît sapă şi de apă nu mai dă, căci nu e pe acolo vîna.
Şi buruiana, şi copacul are sînge. Primăvara el sloboade sînge de acela, mîzgă sub coajă, care apoi se învîrtoaşă, şi cînd tai lemnul, poţi număra anii copacului, după rîndurile vîrtoase ce a lăsat în tot anul. Dumitru Surugiu, Vereşti, România
Cine e mai puternic?
Apa şi focul sînt sfinţi; noaptea, fără apă şi fără foc, e păcat să stai în casă. Dacă nu e apă, ceasul cel rău vine noaptea şi cată în toate vasele şi de nu găseşte, aprinde casa.
Profira Zvorişteanu, Botoşani
La soare, în apă şi în foc, e păcat să te uiţi.
Fără apă şi fără foc, nici preotul în biserică nu poate. Mihalcea
Apa e sfîntă şi focul e sfînt; dacă n-ar fi foc şi apă, nici lumea n-ar putea fi. Botoşani
Ca apa şi focul, nu e mai puternic pe lume; apa smulge pietre, copaci din rădăcină, ia case şi le duce, dar tot nu e ca focul; din apă, cine ştie înota scapă, dar din foc nu. Apa ia de la unul şi dă la altul, dar focul unde arde e ars. Apa o bem, ne spălăm, da focul in ia-1 pe mînă, fie un cărbune cît de mititel, 1-îi ţînea? Botoşani
Apa şi focul sînt împăraţi. Apa e mai mare decît focul, că apa stinge focul; ian să ardă un foc cît de mare în vatră, dacă torni apă, numai ce auzi fîs, fis, iese fum şi e gata; nu mai este foc. Şi din foc tot mai poţi scoate cîte ceva: dacă arde o casă, te bagi cum poţi; da cu
3877
248
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
apa nu poţi să te pui că te-neci; cînd vine o apă mare cît curţile lui Valva şi te cuprinde, te duci! Ilie Lupu, Botoşani
împărăteasa apelor se cheamă Istolina. - Vîntul cu focul îs veri. Zice că s-a-ntălnit Istolina cu vîntul: „Da unde te duci, vîntule?" -„Ia, mă duc, poate voi găsi undeva un foc să-1 aprind!" — „Mă duc şi eu, zice Istolina, ca să-1 stîng." Ilie Lupu, Botoşani
Apa e femeie şi focul bărbat
Odată s-a întâlnit apa cu focul, voinic, cu cruce, cel întăi pe lume.
S-a întâlnit apa cu un tăciune jumătate stîns. „Buna ziua, cărbune stîns!" „Eu sînt cărbune stîns?" a zis focul. „In ia-mă în mînă!" Cum l-a luat s-a fript şi l-a scăpat jos. Face ea vînt cu păioara (aripele ce au zînele) ca să-1 stingă; tăciunele mai tare se aprinde. O cheamă pe sora ei mai mare, Măria Magdalină, căci ele sînt trei surori — şi încep a să lupta cu focul timp de trei zile. Focul le-a cuprins de jur-împrejur, că abia a rămas în mijlocul lui o mică fîntîniţă, un mic izvor, toată apa sacase, o uscase el cu fierbinţeala lui. „Lasă-mă de-amu, i-a zis apa, acuma văd că tu eşti mai mare decît mine; fii dar tu ca bărbat înaintea mea Gheorghe Roşu, - l-a numit atunci apa - şi eu ca femeie voi fi în urma ta." „Ba nu, a zis focul, şi tu eşti mare, tu să-mi fii mie de ajutor!" şi de la lupta ceea s-au împăcat.
Mihalache Munteanu, Botoşani
Ce-i apa?... Ce-i focul?...
„Focu-i împărat şi apa împărăteasă; apa, dacă ia de la unul, dă la altul, da focul ce arde e ars!"
„Şi ce ştii despre dînşii, ce feli de împăraţi sînt ei?"
„Sînt aşa împăraţi, că soarele e împăratul focului şi luna e împărăteasa apei!"
„Cum se poate? De unde ştii d-ta asta? Ce are a face apa si cu luna?"
„Ţ-oi spune cum se poate şi de unde ştiu. Odată au vrut jidanii să cumpere luna şi soarele de la împăratul nostru şi anume cum să cumpere? Cine va spală cămeşi şi le va usca la soare, acela să plătească. Dar împăratul nostru n-a vrut, Doamne fereşte; s-a pus la sfat cu miniştrii şi n-au vîndut lor soarele şi luna."
Măria Cloşca, Suceava
Dacă femeia, cînd spală cămeşi, are vreme bună, soare, la uscat, atunci o iubeşte bărbatul. în Moldova, acesta e călindarul cel mai bun.
Cînd zoleşti cămeşile, să pui o păreche de pantaloni bărbăteşti deasupra şi vor fi curate; iar apoi, la uscat, de cumva e nouros, întinde pantalonii bărbatului afară şi să va face frumos. Suceava
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
249
în Botoşani, cînd plouă cu soare, să zice că sînt multe fete îngreunate.
în Bucureşti, spun că se însoară dracul cu drăcoaica. (Se va vedea apa si soarele la descîntecele de dragoste si ursită pentru măritat voi. II*).
Cu cerc de la cofă plesnit, dacă cuprinzi chiar atunci pe cel ce ţi-e drag, te ia. Roşa
C-am jurat lui Dumnezeu. Ş-am jurat lui cu dreptate C-a să nu facem păcate!...
Mahala
Femeia. Fîntînă
La fîntînă cea din sat, Bat femeiele-un bărbat, Că toată vara ce-a lucrat. Cuşmă nu ş-a cumpărat, Totul pen crîşme-a lăsat Ş-au strîns ele cîte-un pitac Şi i-au cumpărat cuşmă-n cap. Dar nu cuşmă, pălărie -Şi el are bucurie, Dar bucurie şi nici prea, C-amuş ş-aceea o bea.
Roşa
în Mihalcea, era la un om o fîntînă, la care, cum mergea o fată sau o femeie după apă, să ducea în lume cu cofă cu tot, nu să mai întorcea, nu să mai ştia de urma ei.
Bărbaţii puteau lua apă, dar femeiele nu. Nu era locul curat sau ce, destul că cineva l-a învăţat pe proprietar ca să se strîngă mai multe femei, să strice fîntînă şi să arunce tot lemnul în fîntînă şi s-o astupe, să facă alta. Şi aşa au făcut.
Ploaia, dragostea şi urîtul
Neagră-i apa pe părău, Da-i mai negru traiul meu! Mîndra, de urîtul tău, S-a mîniet Dumnezeu: Nici nu ninge, nici nu plouă Nici pe văi nu pică rouă, Nici pe codri promoroacă Te-am urît căt mi-ai fost dragă. Neagră-i apa pe părău, Da-i mai negru traiul meu! Negru-i, mîndruţă, pămîntul, Da-i mai negru dar urîtul, Că pămîntul ne hrăneşte, Urîtul ne-mbătrîneşte. — Badeo, badeo, badeo hăi, Nu mă mustra aşa rău,
Femeia. Apa. Dragostea
La crîşmuţa-ntre priloage Este vin de trei soroace, Cine bea copii nu face. Mama mea, de-ar fi ştiut, Ar fi mers ş-ar fi băut, Pe mine nu m-ar fi făcut. Decăt m-ar fi făcut fată,
Mai bine-o stîncă de piatră Şi m-ar fi pus la o fîntînă Să să cheme-o apă bună. Căţi voinici pe drum vor trece, Toţi la mine să se plece, Cuşmele din cap să-şi ieie Şi apă bună să beie.
Ropcea
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
250
Frunză verde de trifoi, Mai poftim, bade, la noi, Vină, bade, joi sara, Pe cînd doarme şi apa, C-atunci doarme şi mama. - Eu, mîndruţă, c-oi veni, Dar să laşi uşa crăpată Şi fereastă destupată, Să văd unde eşti culcată.
Brăeşti La fîntînă cea de piatră, Stau doi voinici să se bată Pentru-n tăbîieţ de fată. Staţi, voinici, nu vă bateţi, Că mai vine-un tăbîieţ!
Ostriţa.
La casa cu 7 fete, Cat în cofă, pieri de sete, Da la casa c-o nevastă, Cură apa pe fereastă.
Apa cură, bade-adună,
Vin, mîndruţă, şi-mi dă gură
Şi-mi dă gură
Cu măsură,
Să-mi fie măcar pe-o lună.
Corceşti
Dascalaşe tinerele, De ţi-i gustul de-o muiere, Vin' la mama şi mă cere, De m-a da, de nu m-a da, Scrie-n carte că-s a ta. Da de-ai fi tu un viteaz, Ţ-ai face gard cu pîrlaz, Şi-n grădină fă-ţi fîntînă, Să-ţi vie puica la mînă De trei ori pe săptămîna. Din fîntînă curge-o gîrlă, Spală puiculiţa lînă. Din gîrlă curge părău
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Spală puiculiţa grîu Cu rochiţa pusă-n brîu, Cu tulpan cărămiziu. - Cînd îi văd piciorul gol, Mă legîn ca pana-n zbor, Cînd îi văd merele-n sîn, Picioarele nu mă ţîn, Cînd îi văd picioarele Mă apucă boalele.
Brăeşti Frunză verde pui de praj, Dacă eşti tu un viteaz, Fă-ţi grădină cu zaplaz, în grădină fă-ţi fîntînă Şi numeşte-o apă bună. La fîntînă voi veni Ş-amîndoi ne-om întâlni, Două vorbe vom vorbi, Inima ne-om răcori. Măi băiete, măi muntene, Leagă calul cu zăbrele, Intră-n casă, nu te teme, Că de cine te-ai temut A pus dosul Ia pămînt Şi faţa la Domnul sfînt.
Botoşani
- Măi bădiţă, badiule, N-ai văzut mîndruţă me?
- Am văzut-o la fîntînă, Să ţinea cu doi de mînă. Unul îi ţinea cofiţa, Altul îi pupa guriţa!
Corceşti M-a făcut maica pe gheaţă Să fiu dragă şi isteaţă, M-a făcut maica pe văi Să fiu dragă la flecăi.
Broscăuţi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
251
(Despre apă şi dragoste, se va mai vedea voi. II*).
Fîntînă din fată
A fost un împărat ş-avea 1001 de fete; - şi un om era c-avea şi el 1001 ficiori.
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
Amu au gîndit ei unde să se însoare, ca să-şi găsească atîtea femei? „Nu-i alta de cît să mergi d-ta, tată, la împăratul," a zis un ficior dintr-aceia. „M-oi duce", a zis omul. - S-a dus. împăratul, cînd l-a văzut, s-a mîniat. „Dacă mi-i face tu cu ficiorii tăi, de la tine păn' la mine, drum de aur, cu pomi de aur şi păsări să cînte prin copaci, ţ-oi da fetele; de nu, am să-ţi iau capul, să te mai înveţi altă dată a veni în starostie la mine", i-a zis împăratul. - Moşneagul s-a dus acasă plîngînd. - Da din copiii ceia, şi la moşneag, şi la împăratul, ficiorul cel mai mic şi fata cea mai mică erau năzdrăvani.
„Taci, nu plînge, tată, i-a zis ficiorul cel mic, ia un sac de surcele de la trunchi şi du-te înapoi - şi tot drumul păn' acolo, tot să arunci: de cea parte, o surcica şi de asta parte, o surcica, da una s-o pui, cînd îi ajunge, în prag." Face el aşa cum i-a zis ficiorul.
Intră la împăratul în casă. - „Ei, ai făcut ce ţ-am zis or să-ţi iau capul!" „Dumnezeu poate să facă, nu eu!" a zis moşneagul. Iese afară împăratul mînios şi vede în faţa lui un drum aşa de frumos, cu pomi şi păsări de aur! „Apoi, dac-ai făcut, să vie ficiorii cu nunta, să le dau fetele." A mers moşneagul acasă şi s-au pornit ficiorii toţi, numai cel mai mic nu; şi i-a învăţat cum să facă, - dar la întors, le-a zis că să nu cumva să rupă de acolo vo creangă, că-i moartea lui sau a lor.
Au pornit ei 1000 de ficiori cu 1000 de căruţi; fiecare avea căruţa lui. — Merg ei; pe drum le iese înainte un purice. „Nu m-aţi lua şi pe mine, cu d-voastră în căruţă?" „Te-om lua; hai, sui colo în căruţă lîngă mine," a zis unul. - Mai merg, mai merg, întâlnesc o şară (fiară) groasă, nantă, pîntecoasă. „Nu m-ăţi lua şi pe mine la nuntă cu voi?" „Ba te-om lua; sui ici în căruţă." - Mai merg, văd pe unul mititel, zgribulit şi tot tremura; ş-acela le zice tot aşa. Şi l-au luat şi pe acela.
Ajung ei la împăratul. îi trimete să mîie într-o casă mare de aramă şi pe dedesubt i-a dat foc să ardă, doar va scapă de dînşii. Văd ei că, din ce în ce, li-i tot mai cald, ba de la o vreme pe jos a început a fi fierbinte, că nu puteau sta pe picioare. Ce să facă ei? Văd că-i nevoie, c-au să ardă... Iese cel mititel, zgribulit, - acela era gerul. „Vi-i fierbinte, aşa-i? Da ce-mi daţi mie, să vă fac amuş aşa de răcoare, cum v-a plăcea!" „Nu ne trebui răcoare, fă-ne frig cumsecade, că e mai bine." Acela s-a scuturat numai o dată şi s-a făcut o brumă ca de două degete pe păreţi. Ei s-au culcat ş-au dormit. A doua zi, trimete împăratul să măture ciolanele cele ce-or fi rămas acolo.
Merge o ţigancă. — „Vai de mine, împărate, zice ţiganca ceea, dacă ei nu-s morţi, îs vii şi bruma stă ca de două degete pe păreţi." împăratul i-a tras o palmă ţigancei: de ce spune minciuni? Trimite pe altă slugă. îi spune tot aşa. Auzînd împăratul aceasta, le-a trimes răspuns că, dacă vor mînca toată mîncarea cît le va da, va da fetele după dînşii, da de nu, îi omoară. Le-a pus acolo mese şi le-a pus atîta băutură şi atîta mîncare că nu era în stare 20.000 de oameni să mănînce. Dar acela care era pîntecos toată a mîncat-o.
„Amu, zice împăratul, eu v-oi da fetele, dacă îţi şti voi să gîciţi, care după care e făcută." Da purecele le zice: „Nu vă temeţi nici de asta, că eu le ştiu pe dînsele tare bine, să luaţi numai sama la mine,
252
ELENA NICULITA-VORONCA
că eu am să mă bag în sîn întăi la cea mai mare, şi pe care îi vedea-o scărpinîndu-se, să pui mîna pe dînsa tu, cel mai mare; pe urmă, m-oi duce la cea după dînsa şi tot aşa la toate; voi să vă aţineţi şi să le prindeţi. - S-au dus în odaie la împăratul; fetele toate au stat în şir şi ficiorii iară. „Amu, alegeţi-vă şi dacă nu-ţi nimeri, vă omor." Numai ce văd pe cea mai mare, că iute duce mîna la piept. Flecăul iute pune mîna pe dînsa; pe urmă pe cealaltă - păn' le-a gătit. „De-amu luaţi-le, zice împăratul, şi vă duceţi!" S-au dus ei fiecare cu miresele lor în căruţă; dar au uitat ce le-a spus fratele lor de-acasă. Pe drum, i-a trebuit unuia o varga să mîie calul ş-a rupt o creangă din pom. Cum a rupt, iată şi-mparatul din urmă: „Staţi, zice el. La ce aţi rupt creanga, de-amu ori daţi-mi pe fratele vostru, ori vă omor pe toţi 1000!" Ei s-au socotit că, decît să moară ei atîţa, mai bine l-or da pe el.
S-au dus acasă, dar amu fratele lor ştia. „Aşa-i că m-aţi vîndut, pentru tot binele ce v-am făcut!" N-a avut ce face şi s-a luat singur şi s-a dus.
Cum 1-a văzut împăratul, bucuria lui! „Tu ai făcut toate, că am dat fetele mele după voi; de-amu stăi, că şi eu te-oi juca!" A luat şi 1-a închis într-o pivniţă, să şadă deodată acolo. Şede el şi plînge; vede că amu din mînele lor nu scapă. Da fata împăratului cea mică şedea într-o cămăruţă alăturea cu pivniţa ş-avea o ferestuică. „Făt-Frumos, îi zice ea, nu plînge; lasă că tu nu-i muri, te-oi scapă eu şi pe tine şi pe mine ş-om fugi amîndoi. Da fă-te tu un şoricel şi vină pe ferestuică asta la mine!" „Eu nu pot să mă fac, i-a zis flăcăul; fă-te tu o rîndunică, dacă ştii cum, şi vină pe ferestuică la mine." S-a făcut ea rîndunică şi s-a dus acolo. S-au sărutat şi s-au bucurat amîndoi. „De-amu, zice ea, hai să fugim, că n-a fi bine nici de mine, nici de tine." A luat ea şi 1-a făcut cum a ştiut pe dînsul ş-au fugit.
Au mers ei, au mers; deodată zice fata: „Tare mă frige în spate; vine tata după noi. Fă-te tu un morari bătrîn şi eu mă fac o moară şi el cînd te-a întreba de n-ai văzut aşa doi ca noi, să spui că ai văzut c-au trecut, cînd moara asta se făcea." S-au făcut ei aşa.
Vine împăratul. „Moşule, n-ai văzut d-ta trecînd un flecău ş-o fată pe aice?" „Ba i-am văzut, dar tocmai cînd se făcea moara asta." Se întoarce el; merge acasă şi-i spune femeiei. „Aceia erau ei, zice ea. Mă duc eu după dînşii." Fata cu flăcăul fugea cît puteau.
„Mă arde în piept, zice fata; - vine mama. De-amu e rău, că pe dînsa n-avem s-o amăgim; dar eu m-oi face o apă şi tu te fă un răţoi, numai cît ia sama, să nu te uiţi la dînsa, că ea te-a striga şi cum te-i uita, cum îţi ia vederile." S-au făcut ei aşa; ce folos, dacă el s-a uitat! Ea i-a luat vederile şi i le-a pus în basma şi s-a dus.
„Vezi ce-ai făcut", a zis fata. „Stăi aice că eu îndată vin." Şi s-a făcut o albină ş-a mers de a muşcat pe mă-sa şi cum a muşcat-o, a murit. Da ea i-a adus lui vederele şi i le-a pus la loc. „Vezi ce am făcut eu pentru tine, mi-am omorît pe mama. Amu, tu du-te fără mine şi şezi 12 ani la tatăl tău, că eu am să mă fac o fîntînă, să bea oamenii apă din mine, să se răcorească; şi Dumnezeu mi-a ierta păcatul ş-atunci voi veni." Au trecut 11 ani după aceea, amu el a fost
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
253
uitat-o; ş-a fost găsit alta să se însoare. Şi cum sta el să se puie la cununie, vine şi ea. „Ce ţ-am zis eu? Aşa-i că m-ai lăsat!" „Ba te iau pe tine," a zis el; şi s-au cununat; - dar ea n-a fost deplin iertată, că n-a împlinit ş-acela an1. Gheorghe Manoilă, Cuciur.
Credinţi. Dumnezeu şi dracul
Apa e femeie, că la fîntînă mergem cu cofa ca şi cu doniţa la vacă, să ne dea lapte; şi fîntînă are izvor, vine de apă, cum are şi vaca vine de lapte. Măria Struţ, Mihalcea
La fîntînă, cu oala ce faci mîncare nu să merge, trebuie să ai anume cană curată sau cofă; nici cu doniţa nu să merge.
Cînd torni apa ce ţ-a rămas, în fîntînă, sacă izvorul.
Cînd nu-i apa în cofă, să zice: „Cofele-s de brad" sau „Va da Dumnezeu"; să nu zici că nu-i apă, că sacă fîntînă.
Femeia care nu e curată şi e lucru rău să nu meargă la fîntînă, că sacă izvorul. Tot astfel şi femeia care are rîndurile.
Femeia în fîntînă n-are voie să între, căci ea e blastamată de Maica Domnului cu rîndurile. Numai bărbatul poate întră, care e curat.
Care femeie nu e harnică, nu spală cofele, nu umblă curat, dacă umblă la apă, fuge izvorul. Aşa şi focul: după care nu-i harnic, nu să aprinde, dar care e harnic să-1 facă şi pe apă, că arde.
Cine e harnic e născut în zodia apei, nu stă cum nu stă apa.
Cînd vin mulţi oameni undeva, să zice că „parcă i-a adus apa..."
Despre cineva urît să zice: „E urît de acopere apa..."
Cînd verşi apă în prag, au să vie musafiri. Mihalcea
„Mi-a veni el apa la moară", adecă împrejurări mai bune; pentru interesul său.
„Merge ca apa" să zice despre un lucru ce merge bine; sau, în rîs, să zice: „Merge ca apa la deal." „Ştiu lecţia ca apa..." zic copiii.
La fîntînă să nu mergi mîncînd, că-ţi mănînci mintea, te prosteşti, uiţi totul. Mihalcea
Cu cofele pline de-ţi iese înainte, are să-ţi meargă bine şi vice-versa.
Femeia ce aduce apă să nu bea ea întăi, că i-i bărbatul beţiv.
Botoşani
1. în o variantă cunoscută, Ilie Lupu, vezi voi. II, pag. 247-248, spune că „vîntul" a mers astfel în petit la Roşu-împarat.
254
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Fata, cînd spală cămeşi, să nu să leopăiască în apă, să nu să ude pe strai, că i-i bărbatul beţiv. Mihalcea Cînd aduci apă de la fîntînă, să nu vorbeşti, căci e pace-n casă.
Botoşani
Pe cap cînd te lai, cînd aduci apă, să nu vorbeşti cu nime. Din gură să nu te speli, că te urăsc oamenii. Să nu te speli prin casă, că-i huit.
Spălătoriul să nu-1 scurgi prin casă, că să sfădesc cei de casă.
Cînd speli peşte, să nu scapi apă prin casă, că să bat cei de casă ca peştii.
*
Frunză verde solz de peşte, Toată lumea mă grăieşte, De m-ar grăi un om de treabă, Mi s-ar părea că e şagă, Dar mă grăieşte-un blastamat Care n-are cinste-n sat. Frunză verde os de peşte, Toată lumea mă vorbeşte. Nici pragul nu le-am călcat, Nici paharul nu le beu, Ei la mine cată rău,
Plătească-le Dumnezeu! Roşa
(Despre mînie şi apă, se va mai vedea voi. II*.)
Broască cine-ţi trimete e fapt, e pentru ca să facă huit.
Cu cerc de la cofă, plesnit, să arde şi să face trai rău, huit, ura-n casă. Roşa
Sara să nu te speli, că îmbătrîneşti degrabă.
Totdeauna, dimineaţa, să te speli spre răsărit, nu spre asfinţit, să fii frumoasă ca dimineaţa şi ca soarele, şi apa să ţ-o aducă o femeie curată; te speli cu apă ne-ncepută şi apa de pe faţă s-o torni la loc curat, nu unde calcă oamenii. Botoşani
Cînd speli cămeşile, să te speli îndată cu apă curată pe obraz, ca să nu să prindă uri, căci cămeşile nu-s curate, să nu să prindă de faţă; sau că dracul zice: „e mai curat dosul meu decît faţa ta" şi atunci toţi te uresc.
In Mihalcea, cînd merg femeiele la părău şi gătesc cămeşile, să spală bine şi pe gît, pe picioare, pe mîni, iar căt spală, bat şi degeaba cu maiul în scaun, ca să rămîie gurele acolo; şi cînd merg, nu să uită-napoi, c-atunci ajută.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
255
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
Cînd bat femeiele cămeşile cu maiul, diavolul din fundul apelor iesă şi de aceea ele fac cu maiul cruce şi bat degeaba, ca să-1 depărteze. Mihalcea
Apa de luni nu să ţine în casă pe a doua zi, de uri, o arunci sub un gard, să nu calce oamenii. Botoşani
Lunea, vinerea, să nu dai zoile afară sara, că-i huit, sfadă în casă.
Mihalcea
Sara să nu aduci apă, că sara toate răutăţile iese.
Sara, dacă aduci apă, să zice la cei din casă: „Blagosloviţi!" şi aceştia răspund: „Dumnezeu să blagoslovească!" şi atunci să poate bea. Or de nu-i nime, zici singur; sau faci cruce cu podul mînei şi apoi beai, că „acela" se vîră noaptea-n apă şi dac-o blagosloveşti, fuge.
General
Şi, cînd bei, să torni mai întăi puţin pe pămînt.
Copilul, de-1 scalzi cu apă adusă după asfinţitul soarelui, nu poate să doarmă sau capătă samca, dar dacă trebuie numaidecît, să pui căţiva cărbuni şi nu i-i nimic. General
(S-a văzut apa de Sf. Toader voi. II, p. 146-147.)
Necuratul tare trage la apă să se scalde, lui în apă îi place, dar oamenii toarnă agheazmă în fîntîni şi nu se apropie. Parcă preoţii de ce sfinţesc izvoarele de Iordan, - fac Iordanul pe părău, de merge apa cine ştie unde? Ca să să curăţească, să nu îndrăznească el!
Nişte femei în Mihalcea s-au scăldat în pădure vara într-un pă-răuaş şi, cînd au ieşit din apă, nu cunoşteau locul unde se află, căci se scăldase „el" acolo; s-a nimerit însă că era un om la lemne şi le-a învăţat să-şi întoarcă straiele pe dos, ca să-1 depărteze şi să-şi aducă aminte în ce zi a fost Crăciunul — şi îndată ş-au venit iar în minte.
D-na Elena Braha, Mihalcea
Cînd te speli pe mîni, să nu scuturi mînele să sară stropi, căci din aceia să fac diavolii. S-a văzut, voi. I, p. 28.
Dumnezeu s-a făcut din spuma mărei. Drept în mijlocul mărei, s-a făcut un vîrtej de* spumă şi din acela s-a făcut Dumnezeu şi îndată, chiar din aceeaşi spumă, ş-a sucit Dumnezeu o lumînare, — căci era întuneric peste tot. Apoi, s-a făcut necuratul, tot din spumă. Dumnezeu l-a trimis să-i aducă, în numele său, năsip din fundul mărei. El n-a zis aşa şi de acolo nu i-au dat. A treia oară, cînd a văzut că Dumnezeu face gheaţă deasupra, a adus 3 fire de năsip, dar unul l-a ascuns sub limbă; a zis că să fie lumea a treia parte a lui. Dumnezeu a pus piciorul pe turtă ş-a crescut, dar la mijloc Dumnezeu a făcut o piatră ş-a zis că atunci va fi şi a lui pămîntul, cînd va gîci ce-i în piatră; dar n-a putut gîci. Dumnezeu a sfarmat-o; acolo era un vierme. „Na, zice Dumnezeu, piatra este a ta." Şi de atunci sînt viermii pe lume, ca să mănînce pe oameni, că-s păcătoşi din pricină că s-a amestecat
256
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
şi diavolul. Apoi a făcut pentru Dumnezeu un scaun şi Dumnezeu 1-a închis şi covalii necontenit îl întăresc. Petrea Beicu, Mihalcea
Soarele, după ce asfinţeşte, se suie în luntre şi merge toată noaptea cu luntrea pe mare, pană ce vine iar la răsărit.
(Vezi cum se scaldă soarele, voi. I, p. 41.)
Diavolului i se spune „Cel din baltă".
Cînd are cineva o înfăţoşare neobicinuită, ciudată, i se zice: „Parcă-i dracul pe uscat."
Apa. Naşterea. Moartea
Femeia îngreunată să se pazască, să nu deie apă de băut, din mîna ei, la un bărbat străin, sau foc - să puie jos şi de acolo să ia; că nu poate naşte, pană ce nu vine acela să-i dea apă din pumni să beie- şi de-i străin, de unde 1-a lua? General
La facere grea, cînd se trudeşte femeia, bărbatul îi dă de 3 ori apă din pumni, pe urmă copiii sau alţi casaşi.
La facerea grea, se toarnă apă peste scînteiele ce sar din foc şi să dă să beie, să nască iute, cum sar scînteiele. Mihalcea
Sau se toarnă apă de trei ori pe lopată şi pe cociorvă şi să rade de trei ori lemnul şi-i dă femeiei cu apă să beie.
Ii dă apă prin inelul de cununie. General
Rupe lînă din brîul de mireasă, rade de pe salba de mireasă, spală mărgelele acelea şi-i dau apa s-o beie. Mihalcea
Spală Icoana Maicei Domnului şi-i dau să beie.
Femeia îngreunată să nu meargă cu trei cofe la fîntînă, că face copilul cu trei suflete. Dar dacă îl face aşa, să meargă la un trunchi de copac şi să-i facă trei borte cu sfredelul: pe două să le astupe cu cep, da una s-o lese; c-atunci şi copilul rămîne c-un suflet. Voloca
Femeiei, dacă îi iese înainte cu trei cofe de apă, să beie din toate trei şi nu-i va fi nimica; altfeli, face copilul cu trei suflete!... Mahala
Nu că are trei suflete, dar prin trei părţi se răsuflă şi acela copil nu poate trăi, se chinuieşte numai; dar să ia o babă bătrînă, neprimenită cu alt bărbat, şi un moşneag tot aşa, nu bărbatul ei, copilul şi să meargă la un copac, el să facă trei borte cu sfredelul şi ea să ţie copilul să curgă din sfredel pe copil surcele; două borte să le astupe, iar pe acea din mijloc s-o lese — şi cu surcelele celea să-1 spele şi să-i dea de băut, că se însănătoşează.
Oamenii de aceea caută să fie bătrîni, ca să nu cadă răul pe dînşii.
D-na Măria Reus, Mihalcea
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
257
Să faci într-o răchită 9 borte şi pe toate să le astupi cu cep de paltin, că rămîne copilul c-un suflet. Mahala
Femeia îngreunată să nu beie apa în care s-a prevăzut luna, că face copilul lunatec. D-ra Grosar, Şiret
Copilul cum să naşte, să-1 scalzi în apă rece, căci sufere la frig.
Cînd nu poate omul muri, să-i toarne apă prin inelul de cununie şi să-i deie să bea; ori să-i puie inelul şi alte lucruri de la cununie sub cap. Şiret
Cine udă pînea, cînd o scoate din cuptor, o răcoreşte, acela moare uşor. Mihalcea
Jugul să nu se dea pe foc, că nu poate muri omul; să-1 dea pe apă. (S-a văzut peştele ce gustă întăi din om, cînd moare, voi. I, pagina 242.)
într-un bocet din Şcheia, se cîntă mortului: Nu te lua cu apele: Că apele-s călătoare Şi-napoi ne-ntorcătoare. Dar te ia cu Sf. Soare: Sfîntul Soare-i călător Şi-napoi întorcător.
Domnica Onciu
§ 5. Sufletul. Apa. Ştima apei. înecaţii
Rosa
Ştima apei e femeia albă şi rece.
Ştima apei şede în apă; are piepţi mari că-i dă pe spate. Şiret
Ştima zilei şede în apă; e femeie naltă tare, îmbrăcată în alb. In Şiret, o femeie spală cămeşi şi a văzut-o cum a ieşit drept la amiază-zi şi îi făcea cu mîna femeiei să vie; dar femeia a fugit, iar ştima s-a băgat în apă. D-ra Panoria Zus, Şiret
Ştima apei e cu cămeşe cu altiţă şi cu ştergari; ea are copii — oameni de apă. Măria Cloşca, Suceava
E jumătate om şi jumătate peşte şi este şi femeie, şi bărbat. Ea îndeamnă pe oameni să se înece. Stăneşti
Ştima apei e femeie cu păr pană în pămînt, galbăn, sclipeşte ca aurul. E cît o cămilă şi albă; iesă cînd e vreme rea, dar şi cînd e lună. Cînd iesă, se scutură, umblă pe uliţă ca un nour, să scaldă. Dacă-i dai pace, nu zice la nimene nimica; dar de nu, te muţeşte, te sluţeşte; umblă pană la miezul nopţii. Ea trage pe om să-1 înece,
258
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
zice: „Ceasul a sosit, omul n-a venit." Şi să puie numai piciorul în apă, se îneacă. Şcheia
Apa are ştimă, se arată şi ca femeie, şi ca flecău, feli de feli. — Un om dormea odată lîngă Prut şi a auzit pe la miezul nopţii zicînd din apă: „Ceasul a venit, da omul nu-i!" Numai ce văd un flecău calare, că venea cît putea. Da oamenii ceia erau mai mulţi, iute se scoală şi-1 prind de mîni, căci el întins la apă se ducea: „Mă rog, lasaţi-mă să mă duc, măcar picioarele să-mi moi, căci mi-a fi mai uşor." Şi numai a pus piciorul în apă ş-a murit. Mahala
Odată nişte oameni treceau cu carele cu poloboace de vin pe lîngă un iaz şi aud din iaz: „Ceasul a sosit, omul n-a venit!" aşa de trei ori. Văd ei pe un om ce prăşea, nu departe tare, că leapădă sapa şi fuga spre iaz. „Unde alergi, bade?" „Mă duc să mă scald". „Da nu te mai scalda amu, las' că te-i scalda altă dată." „Ba chiar mă duc, că nu mai pot"; şi dă să se dezbrace. Oamenii îl prind şi-1 ţin cît pot. „Mă rog, lasaţi-mă să-mi bag picioarele!" Ş-a muiat picioarele, dar tot îl ţineau. Deodată, a lăsat capul pe spate ş-a fost gata.
Povestea aceasta se spune în toate părţile în Moldova.
Zice că, dacă-i scris omului să moară de apă, el trebuie să se înece.
Un om a botezat odată un copil, dar el a auzit noaptea cum au venit ursitoarele la fereastă şi au spus că copilul cela, cînd va fi de cîţiva ani, are să se înece în fîntînă cea din ogradă. Nănaşul a pus de-a acoperit fîntînă cu o piele, anume ca să nu se primejduiască copilul.
într-o zi — amu copilul era mărişor —, a dat o ploaie mică şi s-a strîns oleacă de apă pe pielea ceea. Copilul a căzut cu gura în jos şi nu s-a putut rădica şi s-a înecat.
Şi iacă, dacă i-a fost scris, tot de apă a murit. Mihalcea
*
înecaţii stau pe ceea lume deoparte, nu cu celelalte suflete.
La lună nouă, ies înecaţii, în ceasul în care s-au înecat, atunci au ei putere şi pe cine îl întâlnesc pe lîngă apă, îl trag în apă; ca să se înece ca şi ei. Sufletul lor stă acolo în apă în vecii vecilor.
Ursana Filip, Mihalcea
în Şiret, trecea odată un om pe lîngă apă, pe la miezul nopţii, ş-a văzut oameni în apă; erau cei înecaţi: unul ici, altul dincolo, mergeau pe deasupra, în susul apei, cu paşi largi şi erau foarte înalţi; pe urmă, s-au luat toţi de mînă — erau şesă —, şi într-un moment nu i-a mai văzut. Dar omul a fost după aceea bolnav de spaimă cîteva săptămîni. D-ra Veronica Grosar, Şiret
înecatul fără voie umblă numai cît pană la anul pe locul acela; iar cel ce ş-a făcut moartea singur umblă întotdeauna, iese pe la miezul nopţii şi se scaldă; se arată sau ca gîscă, ori raţă înotînd, mai ales pe lună nouă. Sau se arată ca om şi strigă ajutor; boceşte,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
259
îşi caut păreche, să mai înece şi pe altul, şi cum s-ar apropia cineva, îl trage de picioare şi-1 îneacă.
Mai mult celor slabi de fire li se arată.
O femeie, trecînd apa Şiretului în Ropcea, noaptea, a văzut o mulţime de femei cum întindeau pînzele pe mal, altele spălau cămeşi în apă; pe un om l-a văzut spălînd caii. Aşa se arată, care cum s-a înecat. Acolo era o plisă.
înecatul iesă pană la 7 ani şi cheamă pe alţii să se scalde. Unde s-a înecat unul, trebuie să se înece mai mulţi. în Roşa, într-un iaz, s-au înecat într-o vară 9 oameni.
Odată l-a prins vîrticuşul pe unul şi alţi oameni de la mal, ţi-nîndu-se de mînă, l-au înhăţat; dar necuratul din apă pe toţi îi trăgea, păn' au venit mai mulţi oameni de s-au prins în lanţ şi s-au apucat de răchitele de pe mal şi astfel l-au scăpat. - Nu înecatul se arată, dar necuratul ia chipul celui înecat. Omul dacă mineşte din gură că are să se înece, el îşi scrie.
Odată o femeie s-a dus la scăldat ş-o trăgea într-o groapă s-o înece faraonul cel mare, care e legat de Dumnezeu în lanţuri.
Pe rîul Bistriţa, în Moldova, este un loc printre stînci, că în fiecare an trebuie să se înece cel puţin un om.
O fată, în Mihalcea, s-a înecat într-o fîntînă şi la lună nouă ieşea şi bocea, se lua după oameni. Oamenii au astupat fîntînă şi acuma rar cînd iesă.
Sufletul ei trebuie să iasă, să umble păn' i se va sfărşi veacul, cît a avut de trăit.
Maica Domnului. Sfîntul Neculai Maica Domnului e de ajutor celor înecaţi fără voie. Roşa
Cei înecaţi sînt ai Maicei Domnului; toţi cei înecaţi merg la Maica Domnului, ca să aibă şi ea norod pe ceea lume. Ea atunci aşa se bucură, cînd se îneacă cineva! Pe cei ce se îneacă, ea îi trage în apă să se înece. Niciodată, cînd treci pe la o apă, să nu te rogi la Maica Domnului ca să-ţi ajute, că-i rău; dar la Sf. Neculai.
Un om odată trecea o apă mare înotînd şi tot se ruga la Maica Domnului să-1 scape. Da el, cu cît se ruga, tot mai tare se cufunda, că ea îl trăgea. Atunci el deodată strigă: „Sf. Neculai, nu mă lasa!" Şi pe loc a fost deasupra apei. „Ce-i bărbat, tot bărbat, zice el; da ce-i c..., tot c...!" Pachina Fidirciuc, Corovia
Sfîntul Neculai e pe ape; de ce fac corăbierii praznice de ziua lui?!
Sf. Neculai a oprit apele, cînd a fost potopul, altfel îneca corabia.
Focşani, România
260 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Sf. Neculai e brodari mare (podari). Mahala (S-a văzut Sf. Neculai şi catanele, voi. II, p. 116.)
înecaţii. Luna. Lumina Să nu torci la lună, că nu li se vede celor înecaţi.
Să nu zici, cînd e lună, că tare bine se vede; dară să zici că tare e frumos; că blastămă cei înecaţi. Ambele Bagiurea, Moldova
E tare păcat să te uiţi spre stele, că sufletul celor înecaţi iese pe mal din apă şi se usucă şi dacă-i priveşti, zic: „Nici aici nu ne dau Pace' Ion Pisarciuc, Roşa
In sîmbăta Pastelor de faci foc, numai atîta lumină au cei înecaţi.
Duminica Tomei e pentru cei înecaţi. Spre Duminica Tomei se aprinde o lumînărică şi se pune pe pămînt; şi toate sufletele se strîng împrejur, cari s-au înecat fără voie. Roşa
Capătul de luminare ce rămîne în sfeşnic, dacă îl pui pe pămînt să ardă, acela e pentru cei înecaţi, cei prăpădiţi.
Mahala, Botoşani
Sîmbătă, să pui capătul de lumînare pe prag, pentru cei înecaţi.
Cei înecaţi, pe ceea lume, numai atîta lumină au, şi cei spînzuraţi: capătul ce se pune să ardă pe prag. Şcheia
Blajinii sînt cei înecaţi, sînt tare buni; sînt de apă, de mare.
Măria Cloşca, Suceava (Vezi Pastele Blajinilor voi. I, pag. 292-295).
în Mihalcea, a doua zi de Sînta-Marie şi a doua zi de Sf. Neculai, se face slujbă pentru sufletele celor înecaţi, arşi, mîncaţi de lupi etc.
De lăsatul secului de carne iarna, sînt Moşii de iarnă, atunci se dă pentru cei înecaţi. ' Botoşani
Pentru cel înecat, dacă dai în toată ziua, cît e anul de mare, cîte ceva, fie numai o bucăţică de pîne, să zică: „bodaproste", că dacă nu zice cuvîntul aceasta, e ca şi cînd ar da în drum; - şi dacă-i dă aşa un an de zile, acel suflet e ca şi cum ar fi împărtăşit.
D-na Tinca Dumitriu, Botoşani
Ovidenia. Iarna
Ovidenia e numai pentru lumini. în ziua de Ovidenie, se dă pe la casă de pomană lumînări cu colac - lumînarea aprinsă; căci atunci de dai, vezi pe ceea lume. Atunci dai şi pentru sine, cînd te vei duce, să vezi. Tinca Dumitriu, Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
261
Celor înecaţi, ce au murit fără lumînare, li-i tare întuneric, lor numai de la lună, cînd e pe cer, li se vede; dar dacă le dai de pomană de Ovidenie lumînare, e ca şi cum ar fi murit cu lumînare şi văd.
Masori feştila cît uşa şi faci un toiag ca la mort şi-1 dai de pomană cu un colac şî cu o ulcică de apă şi atunci dacă dai, în ziua ceea vede întocmai cum le vezi cu ochii aici. La toţi aceia care au murit fără lumînare, aşa să le dai, c-apoi au lumină pe ceea lume.
Ovidenia e mare zi, că de Ovidenie s-a vădit lumea; de Blagoviştenii numai s-a blagoslovit. Pachina Fidircie, Corovia
Ovidenia se ţine pentru sănătate şi se fac praznice, pomenire, pentru morţi. General
Ovidenia se ţine pentru ochi, că ce-i ca vederile? Corovia, Mahala
De Ovidenie, să sfinţeşti un fuior şi e bun să te speli cu fuiorul acela şi cu apă pe ochi, la trebuinţă. Ropcea
în Şcheia, spun că, spre Ovidenie, să nu dormi toată noaptea, să arzi lumină şi să nu stîngi focul; căci atunci s-a născut Hristos în ieslele vitelor; atunci se deschide ceriul; atunci vorbesc vitele.
Rachila Berar şi alţii, Şcheia
în satele româneşti de pe lîngă Cernăuţi, afară de Roşa, spre Ovidenie, se pune apă la priveghiat, care e bună pentru orişice, pentru durere de cap, pentru dragoste; în fine, orişice pui gînd şi cui dai, ajută, - numai dacă te rogi cu toată inima. Se pune sara apă într-o strachină, de care se lipeşte o lumînare şi o privighează toată noaptea. Bate sara 100 de mătăni, la miezul nopţii 100 şi în zori 100, iar a doua zi se spală cu dînsa şi e de mare ajutor.
Tot aşa se face şi de Stratenie; atunci pun apă şi afară la stele şi dau la vite. Horecea, Corovia, Voloca etc.
De la Ovidenie pană la Sf. Gheorghe, nu se bat cu maiul cămeşile, pentru cei înecaţi; că Maica Domnului nu-i poate scoate cu volocul ce-1 face din fuiorul de la Bobotează. Cînd bat femeile, mai în fund cad. Dochiţa Hurghiş, Mahala
în ziua de Ovidenie, să ungi uşa şi gura cuptiorului cu lut, amestecat cu piatră, şi să zici: „Eu nu ung uşa sau gura cuptoriului, da ung gura duşmanilor"; şi tot anul nu te va vorbi nime de rău. Ovidenia o ţin şi turcii. Ana Darie, Broscăuţi
De Ovidenie, nu se dă gunoiul afară pentru - peatră-n gură le... lupii; şi de Andrei. în ziua de Ovidenie, să iai lut, piatră, cremene şi să ungi gura cuptoriului şi să zici: „Eu nu ung cu lut, da ung, încremenesc, împietresc gurele duşmanilor ş-a jigăniilor". Şi nu te vorbesc atuncea, nici nu se apropie de vite, de paseri: uli, lup, vulpe, nimic.
Domnica Culincu, ţigancă, Mihalcea
262
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Spre Ovidenie, să ungi cu usturoi ferestele, uşi şi locul unde te culci, că de Ovidenie încep fărmăcătoarele farmecele lor. Broscăuţi De Ovidenie, se întâlneşte iarna cu vara; întră iarna în vară.
General
Iarna e tristoasă şi mînioasă, da vara e veselă şi frumoasă.
Andrei Motoc, Mihalcea Lunile de iarnă merg una cu cele de vară; adecă: cum va fi timpul iarna, aşa va fi şi vara în lunile corespunzătoare. Dacă sînt iarna furtuni cu vînt, va fi vara grindină multă. Dacă va fi ger, va fi vara pe timpul acela cald. — Dacă e iarna iarnă, e şi vara vară.
Gerul stă păn' în postul Sînpetrului pe ape şi dă bruma, cînd sînt pe atuncea brumi; — apoi se rădică şi se duce cu totul şi tocmai între Sîntă-Mării vine iar. Roşa
Pîcla zice că e femeie. Gerul e bărbat, că-i tare.
Gerul e foarte tare, e mai tare decît soarele; căci de soare îţi poţi face umbră, dar de ger, afară, ce poţi face? Degeri!
Despre un ger mare, însă, se zice: „Doară nu-i gerul ciuciuleil" Cimilitură
Doamna a sărit pîrlazul Şi soarele s-a răpezit ş-a luat-o. (Bruma)
Femseia. Iarna
Cîte paseri pe sus zboară, Toate-mi zic: bade, te-nsoară, Numai neagră rîndunea: Nu-ţi lua, bade, belea, Iarna pică şi se ia, Femeia-i mare belea!
Apa pe ceea lume
Nimica nu cere sufletul pe ceea lume ca apă, nu trupul, ci sufletul, aşa e de însetat. De aceea se dă de pomană, pentru suflet, mai ales apă.
La masă după mort, se dau ulcele cu apă, cu vin, cu bere, cu lapte, cu mursă, paos de sufletul morţilor.
Unde ş-a dat omul sufletul, stă trei zile un pahar cu apă etc.
în Botoşani, peste groapă se dă gropariului o cofă cu apă; în Şiret, dau de-acasă, a treia zi, o cofă cu apă.
Apă se dă de pomană la Ovidenie, c-un colac şi lumînare, de sîmbătă Duminicei Mari, în cofe şi cofăiele nouă, şi în toate sîmbetele morţilor poţi să dai, dar să nu pui în cofăiel, că pocnesc
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
263
cercurile şi apa curge şi pe ceea lume n-ai; dar în ulcică, că-i de lut, şi încă într-o oală veche, fiartă la foc cu mîncare, care ş-a făcut " slujba, că-i mai primit; şi aşa cum o dai, stă fîntîniţă pe ceea lume.
Dacă faci o fîntînă, atunci păn' la al nouălea neam ai pomană; or dacă la altă fîntînă faci reparaţie, o curaţi, ca să poată bea oamenii apă dintr-însa - ai încă parte din izvorul acela pe ceea lume. Dacă faci fîntînă ş-o vinzi cu casa, mai mult nu e a omului care a făcut-o; dar tot are parte pe ceea lume, pentru că a scos izvorul.
Sînt oameni cari fac cîte şepte fîntîni, pe la locurile unde n-au oamenii apă, ca să aibă pe ceea lume.
Cînd faci fîntînă, aduci preotul de o sfinţeşte, iar zidarului atunci îi dai o vită cu mană: vacă sau oaie, cu lumînare aprinsă şi colac şi o bucată de pînză. învăleşti colacul fîntînei cu o bucată de pînză şi un capăt îl laşi spre om, ca să ai punte pe ceea lume. Dacă n-ai de unde să dai vită, faci măcar o masă acolo.
Povestitoarea a fost bolnavă şi în boală a văzut o femeie cu o cană cu apă; ea cerea şi nu vrea să-i dea. Cum s-a sculat, a făcut într-o vale în cîmp o fîntînă; şi acum e liniştită, că va avea pe ceea lume.
D-na Tinca Dumitriu, Botoşani
Vaca-i izvor; zice că-i mare păcat, dacă cineva dă o vacă de pomană, care încă n-a avut lapte, şi acela o vinde de tăiat; pentru că pe ceea lume, omul acela care a dat-o stă pe-un deal înalt deasupra unui părău şi cel ce a vîndut vaca trebui să-i care omului apă într-o coajă de bostan, pană sus; şi cînd de-abia ajunge acolo, apa se varsă şi el trebuie să se coboare şi să-i aducă din nou; şi aşa, cît va fi lumea. Dar de o ţine, se face părău între ei şi fiecare cu paharul lui bea vin, nu apă, că apa se face vin pe ceea lume.
Şi dacă vei da cuiva vacă şi acela nu s-a ruga de trei ori pe an: în sîmbetele de toamnă, în Joia Mare şi de sîmbătă Moşilor - vara, dînd liturghie pentru morţii acelui ce-a dat şi pentru sănătatea lui, acela n-are parte din vacă, - piere; căci pomana ceea e pentru tot neamul, păn' la al 12-lea neam, toţi au parte dintr-însa.
D-na Elena Braha, Mihalcea
Nouă hîrgăie de apă dacă dai la nouă Moşi de pomană, se face izvor, — tot adică din lut. D-na Tinca Dumitriu, Botoşani
Porc de dai de pomană, pe ceea lume ai izvor, că el sapă cu rîtul şi se strînge apă. Moldova, Bucovina
Mare păcat este a nu lasa să iaie oamenii apa din fîntînă; acela ce nu dă apă, pe ceea lume stă pană în gît în apă şi de băut nu poate bea.
(S-a văzut, voi. II, p. 78, cel ce a oprit fîntînă.)
Un om a fost pe lume aşa de bogat, că el în viaţa lui apă n-a băut,— numai vin. Tocmai la moartea lui a gustat apă. „Am fost
264
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
bogat şi cu minte, zice el, dar tot ce-a fost mai bun pe lume n-am
Pavel Bojescu, Iordăneşti
§ 6. Leşia
Sfîrşitul lumei va fi cînd n-a mai fi apă pe pămînt; ci numai leşia ce o fac femeile sîmbăta. Dracul va umbla pe Ia case cu leşia şi cu păcorniţa ş-a zice că-i apă şi pe oamenii cari vor bea, îi va însemna cu păcorniţa în frunte şi pe asta s-or cunoaşte că-s ai lui. Dar cine posteşte şi nu mănîncă nimica de ajunuri nu va avea sete.
Ion Pisarciuc, Roşa
Luni să nu faci leşie, că păţeşti ruşine cînd eşti mort, te tăvăleşti.
Botoşani
Cine păzeşte lunea şi nu face leşie, pe ceea lume, Sf. Luni îl scapă de la greu.
Să nu faci leşie luni, miercuri şi vineri, că curge venin cînd mori-şi pe ceea lume beai leşiă în loc de vin. Şcheia
Marţi sara spre miercuri să nu zoleşti.
Leşie să nu faci vinerea, că stă ciubere înainte sufletelor pe ceea lume.
Să nu zoleşti vinerea or spre vineri, că stai pe ceea lume pană în gît în zoală.
E păcat a face leşie sîmbăta, că beu morţii; dar dacă faci, s-o guşti. Roşa
Leşia de sîmbăta s-o verşi, să nu steie peste duminică, că-i păcat.
General
în săptămîna mare, în Mihalcea, nu fac leşie.
Pentru ca să nu-ţi moară părinţii, leşia să nu steie de sîmbăta peste duminică, ci s-o arunci. Măria Gabora, Stăneşti
Ca să-ţi trăiască părinţii, totdeauna cînd faci leşie să te lai, să strecori leşia prin o mătură curată, anume pentru acest scop ţinută; şi vor avea viaţă lungă. Stăneşti, pe graniţa Moldovei
După ce te-ai lăut, ca să-ţi trăiască părinţii, totdeauna să arunci în lăutoare 3 cărbuni. Cum sînt cărbunii de vii şi de iuţi, tot astfel de cu viaţă şi iuţi să-ţi fie şi părinţii; şi vor avea trai lung. Stăneşti
§ 7. Sîmbăta
Sîmbăta să nu începi nici un lucru, nici la drum să nu porneşti în vrun interes, că sîmbăta e a moarte. Strai să nu-ti începi, că nu ajungi să-1 porţi, mori.
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
265
Teara să n-o mîntui sîmbăta, nici să începi, numai aceea care a avut copii sîmbăta poate începe. Mahala
Sîmbăta e a morţilor. Ce dai în ziua ei, ea îndată-şi scrie în carte şi vezi pe ceea lume. Sîmbăta orişice dai e pomană.
Sîmbăta e a săracilor şi a morţilor. Proverbul spune: „Calicului să-i dai toată săptămîna şi dacă nu i-ai dat sîmbăta, tot zice nu i-ai dat..."
Sîmbăta e aşa o zi a morţilor, cum e a noastră duminica.
Sîmbăta nu se toarce, nu se perie cînepa, că se colbăiesc sufletele morţilor.
Sîmbăta să nu arunci gunoiul din casă, pană ce nu dai măcar ceva, măcar o bucăţică de mămăligă la un cîne, ş-apoi să-1 arunci; că gunoiul acela, dacă-1 arunci, merge la suflete. Mahala
Sîmbăta vin sufletele la casă; vine sufletul celui mort şi se pune în ungheri şi aşteaptă să-i deie ceva de pomană şi ce dai apucă şi se duce. De arunci gunoiul, zoiele dacă le dai dimineaţă afară, el acelea le ia şi merge supărat: „Iacă ce mi-au dat!" zice el.
Anastasia Constantinovici, Mihalcea
Dracii se fac din măturătura de sîmbăta; din gunoiul acela şi din cenuşa de pe zolniţă ce-o arunc femeile sîmbăta.
Dumitru Surugiu, Vereşti
Toate sufletele celor ce se prăpădesc să află pe ceea lume, numai a celor mîncaţi de lupi şi de porci sînt pierdute. Dară şi pentru acelea este rugăciune în sîmbăta cea de pe urmă înaintea lui Sf. Dumitru, toamna, atunci preotul îi pomeneşte şi pe ei. Femeile duc lumînări şi se roagă sara şi dimineaţă pentru sufletele celor înecaţi, pierduţi, mîncaţi etc; fac praznice, căci şi ei se vor ruga lui Dumnezeu să ierte păcatele celor ce se roagă pentru dînşii - şi Dumnezeu îi scapă. Numai sufletele celor omorîţi de voie le ia necuratul şi le arde în iad.
Sîmbăta dimineaţa să nu mături, că li se colbăieşte împărtăşenia îngerilor — nici să mănînci, că nu se pot împărtăşi îngerii; copiii cei morţi. Mahala
îngerul omului în toată sîmbăta se împărtăşeşte; numai cînd mănîncă omul sîmbăta dimineaţa, pană a nu răsări soarele, atunci nu se poate împărtăşi şi e supărat, că nu e curat. De aceea oamenii păzesc sîmbăta să nu puie nimic în gură şi bărbaţii să nu fumeze pană nu a răsărit soarele. Mihalcea
In Botoşani, oamenii se păzesc să nu mănînce vineri sară usturoi, că nu se poate împărtăşi îngerul; se împărtăşeşte în biserică.
în Mihalcea, zic că vineri sară să nu mănînci ceapă, că cum-peneşte asupra capului, — mori. Ana Malec, Mihalcea
Sîmbăta dimineaţă să nu mănînci, că se roagă îngerii lui Dumnezeu.
266
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Sîmbăta şi duminică, e păcat să pomeneşti numele diavolului, atunci să te rogi lui Dumnezeu, acele zile sînt a lui Dumnezeu.
Sîmbăta dimineaţă, cum te scoli, îndată să te speli şi să faci cruce, căci în iad dracii toată săptămîna rod lanţurile diavolului şi pană sîmbăta, numai într-o cruce să mai ţin, şi sîmbăta s-ar desface cu totul şi el ar scapă, dar sîmbăta dimineaţa, oamenii lui Dumnezeu, cum să scoală, fac cruce şi zic: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh" şi lanţurile se fac la loc! Mihalcea
Diavolul stă ferecat sub apă etc. şi sîmbăta, dacă fură covaliul fier şi dă cu ciocanul degeaba pe ilău, lanţul lui să face din nou.
Mahala
Păingănul să-1 omori sîmbăta cu dosul mînei, că-ţi iartă Maica Domnului 7 păcate, altfeli nu se poate să-1 omori, e păcat.
De la d-na Ana Onicescu, Botoşani
Să furi tot anul, că nu te-a prinde nime, dar cum îi fura sîmbăta sara spre duminică, te descopere. Sîmbăta-i aşa o zi, că orce greşală ai face, orce păcat, îl descopere.      Catrina Dănilă, ţigancă, Mihalcea
De omori cîne sau mîţă, pe ceea lume îl mănînci putred toată săptămîna şi cînd mergi sîmbăta la apă, se face din nou.
(Vezi cine fură bostanul.) (Vezi ca să îmbie copilul, voi. II*). (Vezi ca să uite copilul; voi. II*.)
Femeile ce-şi omoară copilul, pe ceea lume, îl mănîncă toată săptămîna şi sîmbăta se face din nou. Mihalcea
Sîmbăta e moaşă. Dumnezeu a fost dat o ploaie repede, da mergea o femeie pe drum şi toată s-a udat; se duce sub un acoperemînt să se usuce. în casa ceea, se trudea tocmai în ceasul acela femeia de copil. Dumnezeu trecea pe acolo şi-i zice femeiei ce se usca: „Mergi şi ajută să se nască pruncul, nu auzi cum strigă femeia în casă? De-amu, tu ai să fii moaşă."
Pe femeia ceea o chema Sîmbăta şi Dumnezeu a dat că sîmbăta să fie ziua ei. Andrei Motoc, Mihalcea
Cine să naşte sîmbăta e lucru rău.
Sîmbăta dimineaţa şi joia, să face de dragoste. Dar sîmbăta mai ales, că zice că:
Sîmbăta are 9 surori, Să fie toate de ajutori.
(Vezi apa sfinţită de Paşti voi. I, p. 286.) (Vezi pasca pentru vaci voi. I, p. 286.)
Ca să vie mana la vacă, să pui tărîţe spre sîmbăta, la lună veche, la rouă şi să-i dai vacei. Măria Chiseliţa, Mihalcea
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
267
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
Dacă vrai să să alunge vaca, să-1 ghionteşti pe bărbat în pat sîmbăta demineaţă şi după aceea să mergi să dai vacei în poale tărîţe, că se alungă. Dochiţa Hurghiş, Mahala
Sîmbăta e fată, să cuvine să te lai, să te grijeşti frumos pentru duminică.
Sîmbăta e soră cu duminica, e curcubeul, s-a văzut.
§ 8. Borşul
Borşul se face din tărîţe sau făină de sacară, păpuşoi etc; mai întăi, să udă cu apă rece ş-apoi să toarnă uncrop şi se pune la dospit pe cuptor. Ca să se înăcrească mai degrabă, să pun şi puţine huşte din borşul cel vechi sau puţin aluat dospit. Care femei sînt harnice, borşul dacă-1 umple de dimineaţă, pînă în sară e acru; pe cînd, după altele, şi trei zile dospeşte. După care-i iute, rău, borşul degrabă să înăcreşte, - da după care-i moale, nu. După ce l-ai umplut, mergi şi tragi pe cineva, care e iute, de urechi şi zici: „Acru borşul!" Şi moţăi din gură ca să crească. Botoşani
în Mihalcea, zic că cum e mînios degrabă acel pe care-1 trage de urechi, aşa degrabă se face borşul acru; de aceea se trage de urechi.
în Roşa, trag pe cineva de părul din frunte şi zic: „Să fie bun ca vinul şi acru ca oţetul!"
în Mihalcea, cînd umplu borşul, femeile descîntă şi zic aşa: Omul negru în pădure lemne taie, Da nevasta rumănă borş umple Şi-ntr-însul Maica Domnului se scaldă. Că, altfel, se scaldă diavolul în borş şi bărbatul, cînd mînîncă, o bate pe femeie, zice că nu-i borşul bun; cum descîntă însă, el nu se poate apropia. Măria Spinul, Mihalcea
Borşul cînd îl umpli, să pui în el vro doi cărbuni aprinşi, că mai bun se face.
Borşul lunea nu se umple, e păcat. De umpli borş luni, capeţi „cel perit" şi vin gîngănii la casă. Ropcea
Borş, doar la mare trebuinţă, se umple luni, atunci să pui într-însul 3 cărbuni şi sare, că dracul nu se apropie; dar dacă nu pui, borşul acela e al lui. Roşa De umpli borş luni, să pui o crenguţă de busuioc, că nu gustă dracul dintr-însul. Mihalcea
Roşa Botoşani
Lunea să nu împli borş, căci omul, cînd e mort, tare se umflă.
Mihalcea
Dacă împli borş lunea, îşi spală dracul dosul în el. Lunea de împli borş, verşi venin cînd eşti mort.
268
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Borş nu se împle lunea, de pe cînd îmbiau strigoii. O femeie a împlut borş luni şi un strigoi i-a pus un cap de mort în putina cu borş. Mihalcea
Borş de împli lunea, e „de cei răi", o boală cu cîrcei în pîntece.
Botoşani
Borşul de luni e bun de boale. Broscăuţi
Luni nu se împrumută borş şi aluat dospit, nici pîne nu se face.
Mihalcea
Borş să nu împli, pîne să nu coci şi leşie să nu faci luni, că-s sîngele Domnului.
Vineri să nu coci pîne, să nu împli borş, că-s sînge; sau că e păcat să dospească borşul sau pînea vinerea.
Sîmbătă sară să nu împli borş, să dospească peste duminică; să-1 umpli sîmbătă dimineaţa.
Borş niciodată să nu opreşti, cînd vine cineva şi-ţi cere, că borşul e vin pe ceea lume.
în ziua de Joia Mare, să umpli borş şi să dai cu ulcicuţa de pomană şi acela borş, pe ceea lume, se face vin. Botoşani
La un vin care nu e bun, e acru, i să spune: „bun borş!"
§ 9. Joi
De Sf. Vasile, cînd să urează, să spune:
A purces badea Vasile
într-o sfîntă Joi
Cu plugu-n doisprezece boi.
Brazdă neagră-a răsturnat,
Grîu de vară a samanat;
Grîu mărunt, în două cu arnăut,
C-a dat Dumnezeu şi s-a făcut.
Şi încă a rugat joile cu ploile
Ca să coacă grîiele.
Ş-a pus la uitare,
Pană la Sînta-Maria Mare.
(Vezi Plugul.) Joi e a Sfîntului Niculai - bisericeşte. Duminica şi joia se poate face nuntă.
Joia e zi slobodă pentru orşice; e zi bună să tai vite, să mănînci, să dai de pomană, să faci nuntă.
Cine se naşte joi e cu noroc şi e neguţitori de boi.
Şcheia
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 269 Joia-i pentru dragoste.
Joi să speli icoana Maicei Domnului cu busuioc şi să te speli cu apa ceea şi s-o dai pe flori, pentru dragoste.    Măria Cloşca, Suceava
Joia îi bine întotdeauna să te lai, să te piepteni, pentru dragoste; să scuturi, să grijeşti în casă, că toţi te iubesc; aceea zi îi a dragostei.
Elena Braha, Mihalcea
Joia e bărbat. - Vezi voi. II, p. 166.
în unele cîntece cătăneşti, să zice: Joi în săptămîna mare, Iau voinicii la catane.
Joia e jumătate bărbat şi jumătate femeie; că şi bărbaţii, şi femeile îl ţin.
în Strojineţ, joi sara fac flecăii vizită pe la fete.
Joi se urzeşte pînză, pentru sporiul lucrului. Ropcea
Pentru spălat cămeşile, sînt două zile pe săptămîna: marţa şi joia. Broscăuţi
în Vereşti, în Moldova, cămeşile numai joia se spală; în celelalte zile nu se cade.
Joi în săptămîna albă, se spală cămeşile, să fie albe peste an.
Mihalcea
Joi în săptămîna albă, ţin femeile să nu le ucidă bărbaţii la pădure. Camina, Mihalcea.
Joi în săptămîna mare, să perie cînepa, se începe a se toarce, ca să fie spori la călepe peste an. Botoşani
Cine posteşte din ziua de Joia Mare pană în ziua de Paşti şi nu mănîncă nimica, acela ştie cu trei zile înainte cînd va muri.
Broscăuţi
Joia Mare
Pană nu de demult, oamenii erau mai dumnezeioşi, ţineau posturile mai cu credinţă, nu ca amu. încă ne putem aduce aminte de bătrîni, femeile mai cu samă, cum mîncau duminică sară, în ziua de Florii, nu mîncau nimic, nici apă nu beau, păn' în ziua de Joia Mare; atunci se împărtăşau şi după împărtăşanie mîncau puţin. Mîncau apoi sara; şi din sara Joiei Mari nu mîncau iar nimic păn' în ziua de Paşti; numai se închinau şi mergeau la biserică. Se păzeau să nu se supere, să nu se sfădească or să nu vorbească pe cineva; - şi aşa, cu sufletul curat şi fără păcat, aşteptau învierea Domnului, petrecînd în voie bună Pastele.
în Joia Mare, se împărtăşesc cei mai mulţi; mai ales acei care nu se împărtăşesc de Florii; alţii se împărtăşesc sîmbătă, iar alţii în
270
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ziua de Paşti iau sîngele şi trupul Domnului Hristos. Acel ce-a fost vrednic de împărtăşenie, după ce s-a spovăduit şi i-a dat voie preotul să se împărtăşască luînd în sine trupul lui Hristos, nu mai are nici un păcat.
împărtăşenia e un foc ce curăţă totul înlăuntru; dar şi dacă se împărtăşeşte cineva fără ca să fie vrednic, fără ca să să fi curăţit de păcate, pe acela focul cel nestins îl va arde pe cea lume.
în ziua ce să ia împărtăşenia, să nu te săruţi cu nime şi nici să stupeşti, căci e păcat.
în ziua aceea, să nu dormi, căci îţi fură diavolul împărtăşenia şi rămîi neîmpărtăşit. Mihalcea
în ziua de Joia Mare, oamenii se scaldă, că şi Domnul Hristos s-a scăldat. Se scaldă să fie sănătoşi preste an şi e foarte de ajutor. Numai în apă curgătoare e bine a te scalda, pană a nu răsări soarele, şi tot răul ce ai se duce; bube şi orice, ia ca cu mîna. Alţii ce au bube rele, după ce se scaldă, lasă acolo şi cămeşile. General
De Joia Mare spre vineri, fetele pun trestii pe părău, punte ursi-toriului, şi zic: „Eu pun punte ursitoriului meu, să vie la mine peste ape, peste dealuri; în vis să-1 visez şi aievea să-1 văz." Botoşani
De Joia Mare, fata ia apă cu gura şi pune în ceva şi apa ceea o pune în blid dedesupt, în care duc parastasul, ca să se sfinţască, şi cu aceea se spală, ca să se mărite. Mihalcea
De Joia Mare, se fierb ouăle cele roşi, căci ţin mult şi-s frumoase.
în ziua de Joia Mare, se face la biserică pomană pentru suflete.
De Joia Mare, dacă dai de pomană, e cel mai primit; dacă umpli borş şi dai o litră cuiva, se face vin pe ceea lume, iar în putină, borşul e tot anul bun. Botoşani
De Joia Mare, se încheie sorocăustele sau parastasele morţilor, cari s-au început din sîmbăta lui Sf. Toader. în sîmbăta lui Sf. Toader, în Mihalcea, se duc ulcele cu miere (vin nu duc), franzole şi lumînări, pentru toate sîmbetele o dată, şi se plăteşte liturghie preotului, să pomenească pe morţi.
în Moldova, le numesc „parastasele postului." Se duce, o dată pentru toate sîmbetele, o lumînare mare, 7 prescuri pentru slujbe (o prescure cu 7 bobiţi) şi se plăteşte înainte pentru liturghii; iar în toată sîmbăta, duc paosul: vin şi colaci. Atuncea pomeneşte preotul şi sufletul celui uitat, care nu mai are pe nimene, să fie părtaş.
In Joia Mare, se duce şi pom şi atunci e încheierea. în Botoşani, miere nu se duce.
Mierea ce se dă în satele de primprejurul Cernăuţului e împărtăşenia sufletelor pe ceea lume. Atunci se dau de pomană la oameni, lîngă biserică, varzare, ulcele cu mursă şi cu apă etc.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
271
Cînd dai un blid cu mîncare de Joia Mare, stau mii şi mii de suflete, ca nourii, şi se adapă din aburul ce iesă; iar dintr-o picătură de apă sau de mursă, ce curge pe unghie, mii şi mii se răcoresc.
De Joia Mare, se face foc pînă în ziuă, ca să se încălzească sufletele.
Sufletele aşteaptă sîmbetele, Joia Mare şi Pastele, să le dea de pomană; nici o zi nu aşteaptă morţii aşa ca pe acelea.
în Joia Mare, tot ce-i da e primit pe ceea lume.
Atunci să cumperi un gărnicior sau o ulcică şi dai apă de pomană, dar s-o cumperi şi să face pe ceea lume fîntînă. Pui deasupra un colăcel, nu franzolă, că se astupă fîntînă - şi o lumînărică lipeşti de cofă ş-o dai; şi, pe ceea lume, stă înaintea celui ce a dat.
Ori dai mursă, miere făcută cu apă, şi din aceea se îndulcesc sufletele. Pentru copii mici, se dă lapte.
Joi, în Cuciur-Mare, în zor de ziuă, se face foc şi, lîngă foc, pun masă şi fac praznic; dau la copii colaci de pomană, iar la alţii trimet pe acasă. La focul acela se adună sufletele; unii oameni sar peste foc, căci zice că n-au bube peste an.
Noaptea de Joia Mare
în Joia Mare noaptea, cînd iese oamenii de la denie, cei vii iese din biserică şi cei morţi întră. O babă zice că avuse o fată şi murise. Amu ea auzise despre asta şi zice: „Hai c-am să mă pun în Joia Mare de pîndă, cînd or veni morţii, s-o văd pe fata mea!" După denie, cînd au ieşit cu toţii, ea s-a dat într-o parte şi dascălul a închis uşa, nici n-a văzut-o că-i acolo; s-a ascuns după cristelniţă şi şedea.
Numai ce vede că se deschid uşile şi încep a întră preoţii rînd, rînd, cîntînd şi cu dascălii după dînşii, aşa cum fusese vii şi, după dînşii, s-a împlut biserica de oameni. Vede o mulţime de cunoscuţi, iar la urmă vede că vine şi fata ei: talap, talap, cu ciobotele pline de lacrimi, că abia îşi putea trage picioarele — căci zice că tare e greu mortului, dacă plîngi; să nu plîngi. - „Ce faci, zice fata, la ce-ai venit? Fugi degrabă, că te-or mînca" şi dă degrabă cojocul de pe dînsa mîne-sa, ca s-o acopere. Baba fuge, da strigoii după dînsa; -morţii cei ce erau strigoi — şi-i apucă cojocul şi tot l-au făcut bucăţi, că a doua zi, tot ţintirimul a fost plin de bucăţi, dar de nu-i da cojocul, o rupeau pe babă. Elena Braha Mihalcea
Joi după Paşti, în Mihalcea, să dă de pomană, la ţintirim, peşte, apă, păscute, ouă; dau şi cămeşi, brîie etc.
Joile de după Paşti să ţin pentru năvălile cîmpului; s-a văzut.
Ropcea
272
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
§ 10. Băutura. Sf. Vasile. Vinul
Sf. Vasile e beţiv mare; de altfeli, e tare bun. El s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i deie o zi să fie a lui şi Dumnezeu i-a dat cea întăi zi, de Anul Nou. Sf. Vasile a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să ureze. De aceea, de Sf. Vasile se urează.
Sf. Vasile şede calare pe poloboc; de aceea, de ziua lui se fac veselii şi chefuri. Cînd se mai fac ca atuncea?
Sf. Vasile a fost sfînt din pîntecele maicei sale.
Ioan David, Botoşani
Sf. Vasile e holtei, atunci se fac petreceri mari. El face pozne mari, dragosti; e împăratul iubirilor. El petrece şi iubeşte, şi joacă şi cîntă - le cîntă muzici, strică fete, beau, fură...
Profira Zvorîşteanu, Botoşani
(Vezi colinda voi. I, p. 105. Vezi Busuioc voi. I, p. 456).
Spre Anul Nou, cînd se deschide ceriul, toate apele se prefac în vin. In ceasul acela dacă iai apă, e vin. Un om a fost auzit de asta şi s-a apucat la carat apă cu femeia, ca să aibă tot anul vin. Pe urmă s-a culcat; dar pe copii i-a pus pe laiţă la fereastă, să păzască cînd s-a deschide ceriul, să ceară ce le-a zis. Dumnezeu a dat că laiţa s-a răsturnat tocmai cînd ceriul s-a deschis şi n-au mai văzut. Şi apa unde era să se prefacă în vin? Numai dacă nimereşti de o scoţi în ceasul acela, se preface. Mihalcea
Demult, prin toate părăiele şi prin toate fîntînile era vin, nu apă. Dar oamenii au fost răi şi de aceea Dumnezeu s-a mîniat şi le-a luat tot vinul; a lăsat numai atîta vin şi grîu, cît să aibă cu ce sluji preotul la liturghie în biserică. Mihalcea
Constelaţia. Fata cu coromîsla (Vulturul)
„Fata cu coromîsla" a fost luat în ziua de Iordan des-demineaţă apă, dar ea era aşa de bună la Dumnezeu, încît cînd a gustat era vin; şi chiar a luat-o cu apă cu tot ş-a pus-o în ceri. Mihalcea
(Variaţii, voi. III*).
Poama, dacă vei lucra 7 ani un pogon de vie fără să sudui niciodată în ea, cum e via: că te zgîrie, te tai, dar să nu zici nimica, atunci Dumnezeu îţi iartă păcatele, te duci drept în ceri. Dacă-i sîngele Domnului Hristos! Ion David, Botoşani
Poama s-a făcut din sîngele Domnului Hristos, cînd l-au răstignit pe cruce; din sîngele ce a curs, a crescut via. Botoşani
Despre cineva ce e din neam bun şi e scăpătat, cînd ajunge la ceva, să zice: „Viţa din vie, tot învie."
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
Bradul si viisoara
273
în o variantă a baladei Dragostea, voi. II, p. 133, să spune că „din el s-a făcut brad şi din ea o viişoară, viişoara s-a întins şi cu bradul s-a cuprins..." O altă variantă, e următoarea:
Olio, lio, lio, lio, lio, Mi-a avut Dedel o mămuţă, Sîmbătă dimineaţă s-a sculat Ş-a luat două-trei păscute Şi vro două-trei ouţe, Şi la temniţ-a alergat. - Dedel, Dedel dragul mamei, Să mărită mîndra ta, Mîndra ta şi nora mea, Mîne nunta i-om vedea. -Na-ţi, mamă, inelul meu, Cînd îi trece pe-acole, Nuntaşii mi te-or vede, Ei în casă te-or pofti. La mireasă mi-i cinsti, Inelu-n pahar i-i da, Şi mireasa l-a vedea... Ea pe-acolo mi-a trecut, Nuntaşii o au văzut Şi în casă o au poftit . Şi cu vin o au cinstit. Ea la mireas-a-nchinat, Inelu-n pahar i-a dat. Mireasa, cînd a cinstit, Din ochi negri-a lăcrămat, Din guriţ-a cuvîntat: „Beţi, noroade, şi mîncaţi, De-amu eu nu mă mărit, Că-ncă Dedel n-a murit." - „N-a murit, dar năcăjeşte, Că-i bat barba genunchele
(Şi de atunci e rugul de mure toarea.)
Şi musteaţa brîiele, Da chica călcâiele." Tatul lui a auzit Şi pe cal a-ncălecat, La temniţ-a alergat, Pe Dedel l-a spînzurat. Mireasa, cînd a aflat, De jele s-a giunghiat. Tatăl-său a cuvîntat Şi din ochi a lăcrămat:
— Of, Doamne-am făcut păcat, Că dragii i-am depărtat! Şepte oameni a năimit,
Zîd de piatră mi-a-ngrădit Şi li-a săpat două gropi: Colo-n vale-n pomeţel, Sub cel mîndru cireşel, Şi pe dînşii i-a-ngropat. I-a-ngropat cap la cap, Că tare au trăit cu drag. I-a-ngropat într-un mormînt, Că n-au trăit cu urît. Dintr-însul mi-a crescut rug, Da dintr-însa lozioară. Ruguşorul s-a întins, Lozioara mi-a cuprins. Tatăl său i-a îngrădit, Nici paserea n-a trecut.
- Of şi vai, soţia mea, Cine strică dragostea, Ardă-i focul căsuţa!
şi lozia pe lume, spune povesti-
Voloca
Cimilituri
Am o babă buboasă,
Şede cu Vodă la masă. (Poama)
Demerlie de demerlie, Mare bucurie. Seminoc de seminoc, Crenguţă de busuioc.
Poftim, boieri mari, de gîciţi ce-i asta? (Poama)
Dumitru Morar, Rachiţi, Botoşani
274
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Lie, lie, ciocîrlie, Vin să-ţi spun o bucurie De la mare-mpărăţie. Da la nuntă cine joacă? Sfîntă poamă busuioacă.
(Vinul)        Natalia Barbacariu, Bagiurea
La pahar se cîntă:
Frunză verde matostat, Ciocîrlanul s-a-mbatat,
Unde-i băţul, ca să-1 bat! Botoşani Credinţi
De 40 de Sfinţi, se beau 40 de pahare de vin şi din toate ce mănînci să fie tot 40.
Dacă mănînci supă, să bei vin, ca să nu te împungă vrun bou.
Şiret
Cine are galbanare, cînd se împărtăşeşte, să se uite în sf. potir; şi-i trece. Mihalcea Omul niciodată să nu se uite drept la sf. potir, cînd iese preotul cu darurile, căci de aceea dioache, ci să plece ochii în jos. Mihalcea Cînd e omul bolnav de moarte, de cere vin, moare, de cere bere, trăieşte. Şcheia Cînd împărtăşeşte preotul pe bolnav, de se cufundă părticica în fund, moare. Moldova Mortul, după ce se pune în groapă, să stropeşte cruciş cu vin. Poamă dacă visezi, e lacrimi, boală, moarte. General
Băutura. Sînge
Dacă bea cineva de la cel sărac, cum sînt vornicii, că le place să jupească, băutura ceea se face sînge pe ceea lume şi omul acela bea sînge. Acel ce i-a dat, poate n-a avut de sare în casă, la copii, şi lui i-a dat.
Era un vornic, că el nu vrea să bea de la oameni la cîrşmă, zicea ca să-i aducă acasă cîte o jumătate de ocă de rachiu şi tot turna într-un poloboc. Cît a stat trei ani vornic, a fost împlut polobocul.
Cînd a ieşit din vornicie, el amu se bucura că n-are să cheltuiască la praznice. S-apucă el de face masă; cheamă pe toţi finii lui. Cînd trimite la poloboc după rachiu şi scoate — în poloboc, numai sînge! — încă pe lumea asta, s-a fost făcut sînge!
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN Beţivul si norocul
275
Norocul e ca un înger; el umblă pes'tot locul cu omul, dacă ştie cum să-1 poarte: să nu facă vro greşală, să nu fure, să nu blastăme pe altul, să nu huiască, că norocul fuge de omul care strigă şi blastămă, care ocăreşte pe altul, căci atunci omul acela se cheamă că-i cu duşmanul (necuratul).
Norocul zice că se ţine de cel beţiv, că acela bea el şi dă şi altuia, îl cheamă, îl cinsteşte şi e tot cu voie bună, cu chef, cu veselie; şi norocului zice că atunci îi place, cînd e bucurie şi veselie în casă, cînd oamenii vorbesc, sfătuiesc, nu să şadă posomoriţi.
Vasile Langa, Botoşani
Crîşma e blagoslovită
Odată s-a dus Dumnezeu la o crîşma şi oamenii şedeau îmbrăcaţi în giubele, cu blănuri, ca de demult. Da Dumnezeu sta cu Sf. Petru zdrenţuroşi la uşă, să vadă, i-a pofti cineva? A doua zi, merge şi Dumnezeu gătit, da oamenii toţi s-au sculat şi s-au închinat la dînsul şi toţi îl cinsteau; da Dumnezeu tot lua băutura şi o turna pe strai.
Au tăcut ei, ce-au tăcut, de la o vreme întreabă unul: „De ce torni d-ta pe strai"? - „Pentru că straiul mă cinsteşte!" - „Cum straiul, doar noi pe d-ta te cinstim." — „Ba nu pe mine, căci eu ieri cînd am fost rupt şi felegos, nu m-a văzut nime; da astăzi, cînd am venit îmbrăcat, mă vedeţi!" - Atunci toţi au căzut la picioarele lui Dumnezeu; şi Dumnezeu i-a blagoslovit şi s-a dus.
Măria Ciobanul, Botoşani
Nunta. Dumnezeu şi Sf. Petru
Dumnezeu, cînd umbla pe lume, mergea la nunţi şi în tot locul. S-au făcut el şi cu Sf. Petru săraci şi au mers la o nuntă; da omul i-a dat afară şi le-a zis: „Voi ce întraţi aice? Mergeţi şi şedeţi pe prispă, că mai pe urmă v-a da şi-ţi mînca." A mers Dumnezeu şi cu Sf. Petru şi s-au făcut amîndoi boieri, cu trăsură; da oamenii le-au ieşit înainte: „Poftim, cucoane, poftim," şi i-au pus după masă.
Au cinstit ei la Sf. Petru şi el a băut; cinstesc şi la Dumnezeu, da Dumnezeu ia şi toarnă pe straie.
— D-apoi d-ta de ce nu cinsteşti?
— Asta-i cinstea mea; a zis Dumnezeu. Mai înainte, cînd am venit cu straie rele, nu m-aţi primit! Aceste-s cinstea mea!
Atunci au văzut oamenii că acela-i Dumnezeu şi mai mult n-au alungat pe cei săraci. De aceea, şi amu, cînd vine un calic la praznic, oamenii îl pun pe acela întăi la masă, că acela-i Dumnezeu. Dumnezeu ca sărac umbla; de ce nu umbla ca bogat?
D. Grigoraşciuc, Mahala
276
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Vinul. Dragostea
Şede bădiţa în deal, Frumuşel ca un pahar, Da leliţa, dar în vale, Frumuşică ca o floare Şi tot strigă-n gura mare:
- Cobori, bădiţă, din deal, Frumuşel ca un pahar!
- Of, leliţă albineaţă, Nu te ţine-aşa măreaţă, Că bădiţa-i albineţ,
Nu să ţine-aşa măreţ Şi-ncă are părul creţ!
- Cobori, bădiţă, la mine Şi-nchină paharul de bine, Să ştiu că te ţii de mine!
Broscăuţi Frunză verde trifoieş, Am ibovnic megieş Şi cunosc că m-a urît,
Că cată posomorit Şi-mi prieşte duşmăneşte, Ca să nu-i mai trag nădejde. De vrai, bade, să trăim Haide-n crîşmă ş-om bea vin, Dar de vrai să ne lăsăm, Dă-mi mîna să ne iertăm.
Strojineţ
Puiculiţă, puiculea, Să ştii bine că nu-i bea Vin roşu din mîna mea, Că te-oi da pe-a altuia Şi te-i duce de-a dura.
Iordăneşti
(S-a văzut în balada voi. II, p. 130 vinul şi nunta.)
Bine-a zis frunza de vie Că dragostea nu-i moşie. Numai pizmă şi urgie Şi mai multă duşmănie.
Obiceiuri la pahar
Băutura e ca să să facă veselie, să meargă totul cu voie bună, cu dragoste din partea tuturora.
Dacă să încheie vro nuntă, cînd s-a hotărît cuvîntul, trebuie să bea şi atunci tocmala e gata.
Cînd se face o vînzare, numaidecît trebuie să beie aldamaş, ca să le fie voia amîndorora deplină, să nu-i pară rău unuia după marfă şi altuia după bani şi să le meargă pe urmă rău.
La popor nu se zice că „beau", dar „cinstesc", numai boii beau, omul cinsteşte.
Dacă i să dă cuiva de băut, se cheamă că „1-a cinstit", iar dacă beau cîţiva împreună, se cheamă că „cinstesc" împreună.
La nunţi, la cumătrii, cînd masa e încheiată, se cinstesc unii pe alţii nu după rînd, dar după rangul de înrudire ce-1 ocupă între ei, sau şi după vază, or după dragostea ce o au cătră cineva.
în Bucovina, gazda cinsteşte întăi, apoi toarnă în acelaşi pahar şi închină la cel mai principal dintre musafiri — la cumătru, dacă e cumătrie; la nuni închină vornicelul întăi, dacă e nuntă, şi acel ce a băut e datori să toarne şi să închine mai departe: la socri sau la cine ştie, după iscusinţa lui — şi ceilalţi trebuie să aştepte pană ce le vine rîndul. Astfeli e obiceiul în Bucovina, obicei vechi. Dîndu-şi paharul, se felicitează să trăiască etc.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
277
La orşice ocazii, auzi: „Să trăieşti cumătre, să trăiască finul; sughiţ dulce la cumătră" (dacă nu se află cumătră acolo). „Să trăieşti şi d-ta la mulţi ani, cu bine." - „Să te audă Dumnezeu!", „închin la cinstita faţa d-tale ca la un codru verde!"
Să trăieşti din fin în fin,
Să-ţi fie voia deplin. Cînd îl mai nimereşte pe vrounul de la capăt, ce a aşteptat mult, acela bucuros îndată răspunde:
„Să te vadă Dumnezeu cu darul,
Cum m-ai văzut pe mine cu paharul!"
Mai toarnă şi pe pămînt, să bea şi morţii. La nunţi, la cumătrii, aruncă ce rămîne în pahar în podea, ca să picure, să fie începutul cu ploaie, cu mană, cu noroc. Cu un pahar în mînă, cine ştie cît timp stau şi să urează, fac veselie, cîntă; tocmai cînd l-au băut tot, să cheamă că l-au băut „de bine".
în vremile de demult, cînd petrecerile ţineau cu zilele, boierii umblau cu muzica, de la unul la altul. De mergeau noaptea cu muzica la familia unui amic, lăutarii cîntau mai întăi la fereastă:
Primeşte-mă, maică-n casă,
C-afară plouă de varsă!
Cînd se închină paharul, muzicanţii cîntă: Frunză verde de-avramască, Cuconu N. să trăiască, Să trăiască, să cinstească, Să cinstească numai vin, Să-i fie voia deplin.
(S-a văzut paosul la morţi, voi. I, pagina 323.)
Cînd ia unul paharul în mînă, felicitează pe ceialalţi cîntînd.
Acest pahar de băutură
Să ne fie de voie bună,
Să trăim cu toţi! bis.
Apoi mai cîntă şi polobocului: Poloboc, poloboc, In mai stăi pe loc, Să-ţi citesc molifta ta Pană ne-om-mbata!
Cîntă şi paharului:
în fundul paharului, Sănătatea omului!
(Cîntece de pahar se vor mai vedea la nunţi.)
278
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Veselia
Cine trece pe la vie, Gheorghieş cu pălărie, Cu cordica vişinie C-aşa mi-i dragă şi mie. L-aşteaptă puica să vie Şi puicuţa-i bucuroasă, Bagă pe Gheorghiţă-n casă Şi-ntinde masă frumoasă, C-o găină friptă, grasă. Şi cu oca plină rasă Bea cu Ghiţişor la masă.
Botoşani Trandafir bătut pe masă, Poftim, logofete,-n casă, Că mămuţa nu-i acasă, Că s-a dus în deal la vie Păn' desară n-ar să vie, Noi v-om face-o veselie. Logofete, dă-ne pace, Căci sîntem fete sărace, Noi umblăm cu furcele Să ne hrănim gurile, Noi umblăm cu furca-n sat Şi căpătăm cîte-un bărbat.
Ropcea
Vinul, cîntecul şi femeia
Doină, doină ş-o doinită Ş-o copilă, copilită, Cu părul lăsat pe ţiţă.
De ce beu, şi beu, şi beu, Numai cu-atîta mă ieu, De ce beu şi hăulesc, Cu-atîta mă răcoresc.
Ropcea
Crîşma dorului
In mijlocul codrului, La crîşmuţa dorului, Dorul mă pofteşte-n casă Şi-mi taie pîne pe masă, Eu mănînc şi mai rămîne, Dorul mă pricepe bine Că doresc de oarecine. - Strînge pînea, n-oi mînca, Că mi s-a-nchis inima.
Gemenea
(VeziFete de jîie, voi. I, p. 458.)
La mijlocul codrului, Şede vatra dorului. Şede dorul la fereastă, Mă cheamă cu drag în casă Şi-mi taie pîne pe masă. Eu mănînc şi mai rămîne, Dorul mă cunoaşte bine, Că mi-i dor de oarecine. - Lasă, lasă, ţoarf-aleasă, Mi-i veni desar-acasă Şi te-oi pune după masă!
(bărbatul) Mihalcea
Diferite
Cînd e înnourat şi merg nourii minaţi de vînt a ploaie, în jos, -merg, merg, atunci se zice că „merg nourii la cumătrie, să se îmbete"; şi cînd vin nourii de acolo înapoi şi umblă bucăţi încoace şi încolo, se zice că s-au înturnat de la cumătrie şi că sînt beţi. Botoşani
Cînd strănuţi, ţi se răspunde în chip de felicitare: „Bucurie! chef!" Sau: „Să trăieşti!" „Sănătos!" Moldova
în Bucovina, se zice că acela va merge la cumătrie sau la nuntă şi va bea rachiu.
Cel ce aduce apă de la fîntînă să nu bea el întăi, că-i va fi soţul beţiv. Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
279
Fata să nu se şteargă de poalele cămeşei, să nu se umple de apă pe poale, că-i va fi bărbatul beţiv. Roşa
Fata să nu mănînce sare din lingură spartă, că i-i bărbatul beţiv.
Camina
în ziua de Spolocane - cea întăi zi din postul mare -, femeile toată ziua beu şi joacă, ca să li se facă cînepa. Aduc pe cineva nalt în casă, să fie cînepa subţire şi naltă. Mihalcea
în Moldova, arunc cu paharul în podea şi joacă bine, să fie bătută pînza, chiuind:
La pămînt, să sune grinda,
Să fie bătută pînza! Botoşani Tot pentru acest scop, beau şi joacă femeile de Sf. Vasile; joacă furca şi fusul.
în crîşma de te visezi însamnă negustorie, bătaie sau vei avea gutunari.
Proverbe
Despre băutură, se zice că: „Nime nu duce la ureche!" Băutura e pentru om, dar să bea cu măsură; căci dacă nu ia sama:
Sîngele Domnului
Să suie în capul omului.
Cîteodată, se întîmplă că omul se „întrece cu de diochiul". Altă dată, „e aghezmuit bine" sau numai aşa:
„Ghergheteag," „în patru iţe". „E cu chef, are gust de vorbă; vorbeşte vrute şi nevrute; - „s-a uitat prea mult în pahar."
„Face feredeie la măsele", chileşte, bea.
„E cum îi şede voinicului mai bine."
„E ca frunza-n codru", adecă beat.
„A prins prepeliţa de coadă", e acuma beat.
„E cuc", adecă mort beat.
„A furat papucul Maicii Domnului!" adică s-a îmbătat.
„A şters luleaua neamţului!" s-a îmbătat.
D-l Gh. Codrescu, Botoşani
— „A băut pană la brîul preutesei", adecă destul.
— „Trebuie să mai bea unul păn' la botul calului" şi atunci e încheiere.
280 ELENA NICULIŢĂ-VORONC A
Vinul. Păcatele - Naşă, naşă, dragă naşă,
i-----
Frunză verde poamă coarnă, Leliţă Ioană.
De-aş ajunge păn' la toamnă
etc.
Să beu vin, să mănînc poamă, Să-mi zică lumea cucoană. Zice lumea, zic şi eu Că n-a mai fost neam de-al
meu,
Numai singurică eu, Să mă duc la mănăstire, Să plătesc o liturghie, Să-mi mai iaie din păcate, Că eu n-am multe păcate, Numai cinci care-ncarcate Ş-al şeselea jumătate.
Şiret
,   . ,T Variantă Finul şi Naşa
„      „      .   -.   i  1 v - Nănasă, n-a fi păcat
Frunza verde de dudau, ^ ,    '. „   . ,  , ,
- Ca de mic m-ai botezat
La crişma la Fagadau, t, . , 0
Y        ~   i  „  ' De mare m-ai cununat c
Bea nasa cu imul sau, XT„            ,    . „,
, ,'             iv.   . - Nanasa are bani mulţi
Finul bea, naşa plăteşte. T___'. ..
- Fine, fine, Constantine, Stinge luminarea bine Şi vină în pat la mine.
- Naşă, naşă, dragă naşă, Scrie lucru cu ruşine Să mă duc în pat la tine.
- Fine, fine, Constantine, Tot stînge mucşorul bine Şi tot vină-n pat la mine.
Scrie lucru cu păcat Să mă duc la naşa-n pat. - Fine, fine, Constantine, Tot stînge mucşoru bine Şi vină în pat la mine. Cîte păcate le-om face, Toate nănaşa le-a trage, Că naşa are galbeni mulţi Ş-a face drumşor pin munţi, Şi la gloduri a face poduri Şi pin tîrguri mănăstiri Şi pe lîngă drumuri fîntîni. Şi încă naşa are multe vaci Ş-a da pe la cei săraci, Şi cîte păcate a face Toate naşa le-a desface.
Ileana Olăniţa, Broscăuţi
____—     ^   I -11 Li 1
La păcat să nu te uiţi, C-om face poduri la rupturi, Şepte fîntîni la drumuri, Ş-om da slujbe la călugări, Călugării vor ceti Şi-ntre noi păcat n-a fi. Ş-om da vaci cu viţei Pe la copii mănînţei.
Strojineţ
Dunăraş şi Sf. Duminică. Poveste
Era un împărat ş-avea o fată frumoasă cum nu să mai putea; a luat-o ş-a pus-o într-un hîrzob înalt, să nu ajungă nime la dînsa. Dar să face o vîntoasă mare şi-i aduce o frunză; ea, din frunza ceea, a prins aşa de frumos a cînta — şi a rămas îngreunată. La cîtva timp, trece un ţigan pe acolo şi aude... merge fuga la împăratul şi-i spune: „înălţate împărate, la fiica d-tale s-aude un prunc plîngînd." împăratul nu crede. Vine ţiganul ş-a doua oară şi iar aşa spune, păn' a treia oară... împăratul a mers singur ş-a auzit. Ce să-i facă împăratul s-o prăpădească? A strîns mai mulţi împăraţi şi le-a zis că vrea să dea hîrzobul jos să cadă ea, să să răsipească. Dar împăraţii n-au vrut să-1 lese, ci au zis că s-o puie într-un poloboc cu copilul şi
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
281
să-i dea drumul pe Dunărea. Copilul a zis mîne-sa că alta nimic să nu ceară să-i deie decît 7 bobite de poamă şi 7 prescuri.
Polobocul cela avea 7 cercuri de fer. Mergînd ei pe apă, cere băietul la mă-sa să-i dea o bobită de poamă ş-o prescure. Cum a mîncat, s-a întins o dată ş-a pocnit un cerc. A doua zi, mai mănîncă o bobită de poamă ş-o prescure şi pocneşte şi alt cerc, ş-aşa păn' ce-au pocnit toate. Au mers ei aşa păn' la malul Dunărei, acolo era Dumnezeu şi cu Sf. Petrea; s-au făcut moşnegi. Dumnezeu, cînd i-a văzut, zice fetei: „Lasă-mă să-ţi botez eu copilul." „Botează-1." Dumnezeu 1-a botezat şi i-a pus numele Dunăraş, pentru că era venit pe apă şi i-a dat o puşcă ş-o tesacă ş-un cal. Cu puşca vîna, iar cu tesaca cînd meliţa, toate celea hăbucea. A mers el prin pădure ş-a dat de curţele zmeilor, erau 27; şi pe toţi i-a tăiet, numai unul a rămas; acela a strigat: „Dunăraş, nu mă omorî, că ţi-oi prinde odată un bine." Dunăraş nu 1-a omorît, da 1-a închis într-o casă. Merge el acasă şi zice: „Mamă, hai de-amu cu mine, lasă bordeiul ista, că eu am găsit alte curţi frumoase, ş-om trăi acolo." S-au dus acolo şi i-a dat cheile mîne-sa să umble prin 9 odăi, da într-a zecea să nu între. Da în odăile celea, mama mea... ce frumos era! A mers ea în toate -nu a putut rabdă să nu între şi într-a zecea. Cînd a văzut-o zmeul, a vrut s-o soarbă. „Mă rog nu mă omorî, a zis ea, că ţ-oi prinde-un bine odată." El nu i-a făcut nimica; a ieşit de acolo şi umbla prin toate părţile, cît nu era Dunăraş acasă, şi s-a fost dat în dragoste cu dînsa. „De-amu, zice el, să faci ce ţ-oi zice eu, să-1 omorîm pe Dunăraş, că de dînsul mă tem, să nu mă omoare. Fă-te bolnavă şi trimite-1 la ursoaică în pădure, să-ţi aducă lapte, că ursoaica 1-a mînca şi noi vom trăi amîndoi." L-a trimes mă-sa după lapte. Să duce el şi întinde puşca — da ursoaica să roagă: „Mă rog nu mă omorî, că ce ţ-a trebui ţi-oi da eu singură." A luat el lapte ş-a dus acasă, mă-sa a aruncat laptele. A doua zi, o învaţă zmeul să-1 trimeată la lupoaică, c-acea îl va mînca.
I-a dat şi ea lapte. A treia zi, îi zice zmeul că alta nu-i chip decît să-1 cheme ea la scăldat şi să-1 lege cu 24 de jirăghii de matasă cot la cot, ca să-1 poată el tăia. A venit el acasă; ea s-a făcut că i-i mai bine. „Hai, dragul mamei, şi te-oi scalda. Da in să văd, tare eşti? Să te leg cu jirăghiele acestea: le-i rupe tu? Dacă le-i rupe, ca tine nu este altul mai tare!" El s-a lăsat. Cearcă să rupă ş-a rupt căteva fire, dar tot căleapul nu poate. „Mamă, dezleagă-mă, că crap, nu mai pot." Mă-sa atunci a făcut semn zmăului - el a întrat ş-a luat tesaca lui. „Alei, mamă, aşa mi-ai făcut! Şi tu, zmăule, vrei să mă tai? Da eu ţie cum ţ-am lăsat viaţa, cînd te-ai rugat?" „Tu m-ai lăsat, dar eu nu te-oi lasa, că tu pe toţi tovarăşii mei i-ai omorît!" „Dac-aşa, fă-mi măcar aista bine, pentru binele ce ţ-am făcut, pune-mi toate bucăţile de carne în desagi şi le pune pe cal să mă poarte mort pe unde m-a purtat viu." „Asta ţ-oi face-o", zice zmăul. Şi l-a tăiet bucăţele; pe urmă l-a pus pe cal cum a zis el şi i-a dat drumul calului să să ducă. Calul lui Dunăraş era năzdrăvan; el s-a dus în pădure la Sf. Duminică, că Dunăraş umbla întotdeauna la dînsa. Sf. Duminică, cînd a auzit de departe, a întrebat: „De eşti dură de pădure, du-te şi
282
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
te-acufundă-n pădure, da de eşti om premintean, apropie-te de chi-liuţa mea !" „Ba-s om premintean", a zis calul. Sf. Duminică, îndată cum l-a văzut, a adus apă vie şi apă moartă de l-a înviat. „Greu somn am fost adormit", a zis el. „Dormeai de veci, de nu eram eu", a zis Sf. Duminică. „Amu, zice Sf. Duminică, ia şi te fă crucea sau «crucea babei»1 de trei ori, şi te fă o pasăre şi mergi la zmău şi ţi-i lua armele." Să face el o pasere aşa de frumoasă şi merge şi să pune pe un plop. Mă-sa, cum l-a văzut, zice: „Uite ce pasere a venit la noi; paserea asta are ochii lui Dunaraş!" Zmăul s-a mîniet. „Cum să poate? Că Dunaraş e şi putred, de cînd e mort!" şi să dezbracă să se suie să prindă paserea. Cînd zmăul sus, Dunaraş s-a lăsat pe-o aripă jos, s-a dat peste cap şi a luat tesaca. Zmăul a văzut că n-are încotro. „Amu, zice el, să mă pui şi tu pe cal: pe unde a fost cu mine viu, să mă ducă şi mort." L-a omorît şi l-a pus, dar calul lui nu era năzdrăvan ca a lui Dunaraş. „Amu, zice el mîne-sa, pentru că mi-ai făcut aşa — de ce nu mi-ai spus că trăieşti cu dînsul, că nu-ţi făceam nimic, dar m-ai omorît — amu, am să te închid în odaia asta şi am să pun un ciubăr, cînd 1-ăi umplea de lacrimi, atunci ţ-oi da drumul. în trei ani am să vin"... Şi s-a dus la Sf. Duminică. A trăit el 9 ani acolo. Cînd a venit la mă-sa, casa era plină de lacrimi, numai capul i să vedea şi ea era ca o umbră, ar fi murit şi nu putea, că n-o iertase el. El numai a venit ş-a iertat-o, şi ea a murit. După aceea s-a înturnat ş-a trăit în dragoste cu Sf. Duminică 3 ani. Atunci Dumnezeu l-a luat la ceri; că Dumnezeu uitase de dînsul că i-i fin, pentru ceea ce a făcut cu mă-sa. Da Sf. Duminică, pentru păcatul ei, arde-n foc păn' la sfârşitul lumei, să vede pe icoană — şi 4 îngeri o păzesc. Duminica să nu faci foc că o arzi pe dînsa. Catinca Ptslariu, Curteşti, Botoşani.
Vinul din România
O poveste din vechime spune că nişte tineri din familia Roznovanu studiase în Anglia şi aveau acolo nişte lorzi prieteni, cu care corespondau. Odată li-au trimes prietenii lor de acolo nişte daruri scumpe. Acuma trebuiau să le trimeată şi ei ceva de aici - dar ce să le trimeată? „Ceva ce nu au ei acolo - li-a zis tatăl lor. Trimiteţi-le vin de-al meu." Ficiorii au început a rîde. „Nu rîdeţi, faceţi cum vă spun eu şi-ţi vedea că are să fie bine." Roznovanu avea de la via sa din Cotnari, în pivniţă, 2 vase cu vin, de 45 de ani; a pachetat 20 de butelii şi le-a trimes.
Lorzii s-au pus la masă şi, după supă, au băut ca de obicei un pahar mare de al lor. Dar cum au băut, pe loc au şi adormit cu toţii cu capetele pe masă, singură doamna de casă era trează, fiindcă nu băuse. Toţi cei de casă s-au spăriat, au alergat degrabă după medic. Acesta a venit, li-a pipăit pulsul, li-a cercat respiraţia - vede că sînt în deplină stare de sănătate, numai cît dormeau. „Ce s-a întîmplat?" întreabă doctorul. „Au băut vin de acesta"... răspund cei de casă.
1. A să da de-a tumba peste cap, să zice ca mai sus, precum şi „cîrciu babei".
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
283
„îndată pecetluiţi butelcile, să nu se mai bea la masă, căci acesta e vin scump." S-a urmat ordinul doctorului. Lorzii habar n-aveau de grijă de cele ce să petreceau, dormeau duşi; — şi au dormit două zile neîntrerupt pe scaune, cu capetele pe masă, numai doctorul şi servitorii vegheau zi şi noapte lîngă ei şi-i păzeau.
Cînd s-au trezit, le vinea a zbura!... Aveau o putere ş-un curaj, cum nu mai avuse în viaţa lor; erau ca din nou născuţi. Văzînd ei ce are ţara noastră, îndată au trimes pe doctor şi oameni de ai lor la Răznovanu cu sume mari să le vîndă vin pentru medicină; căci o picătură de acela îndoit cu apă, luîndu-se la tot ceasul, ajungea ca să dea putere la un om slab. Roznovanu n-a vîndut, căci era lucru greu să mai aştepte atîta timp, ca să-şi facă alt vin; dar li-a mai dăruit pe atîtea butelii, - i-a primit foarte bine - poate le va fi vîndut alt vin, aceasta nu să ştie — să ştie numai că de atunci e cunoscut şi renumit vinul românesc în Anglia.
(De la mama autoarei; i-a spus un doctor bătrîn, anume Samurcaş, din Botoşani.)
Vinul întăreşte pe om îi dă putere, viaţă.
A. Rachiul şi Sf. Petru
Zice că, întăi şi-ntăi, cînd s-a făcut rachiul, vrăbioiul l-a făcut. A luat de toate pînile, două-trei coreţe: grîu, săcară, ş-a pus într-o groapă şi l-a făcut. Pe urmă, a luat şi a băut şi s-a îmbătat şi sta pe jos beat, tăvălit de glod. Vine mîţa să-1 mănînce. El zice mîţei: „Aşa tăvălit de glod, cum mă vei mînca? Nici tatăl tău n-a mîncat vrabiele aşa; stăi să mă spăl. Şi se face că se duce la un părău aproape, să se spele; dar cum s-a spălat, zbrrr! a zburat pe un copac. Da mîţa: „Na că l-am scăpat! Nu era mai bine să-1 fi mîncat şi plin de glod!"
Dumitru Grigoraşciuc, Mahala
(Vezi cine a băut întăi rachiu, voi. I, p. 331.)
Iarmarocul de Sf. Petru în Cernăuţi
Pe cînd umbla Dumnezeu cu Sf. Petru şi cu Sf. Paul pe pămînt, au ajuns la o velniţă. Acolo făcea dracul rachiu. Sf. Petru a întrebat ce face ? „Ia, nişte apă", a zis dracul; şi i-a dat să beie atîta, până s-a îmbătat şi a căzut sub lătoc.
Dumnezeu a mers şi a făcut agheazmă apa de pe lătoc; şi acuma curge agheazmă pe lătoc. Sf. Petru, cînd s-a trezit, a mers la Dumnezeu să-1 întrebe ce a fost păţit? Dumnezeu i-a spus că s-a îmbătat şi i-a zis că de-amu, de Sf. Petru, are să fie iarmaroc în Cernăuţi şi oamenii au să se îmbete; şi beţivii lui îi rămîn pe ceea lume de judecat; că dintre păcătoşi, mai întăi va alege Dumnezeu, pe urmă Domnul Hristos, apoi Maica Domnului şi Sf. Neculai şi tocmai la urmă Sf. Petru pe cei beţivi, pentru că şi el a fost beat.
Ionică Pisarciuc, Roşa
284
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
De ce l-au bătut pe Sf. Petru catanele?
Pe Sf. Petru, de aceea l-au bătut catanele, că s-a îmbătat. Dumnezeu anume a făcut aşa. Cînd umblau cu Sf. Ilie, le-a ieşit necuratul înainte cu rachiu şi numai Petrea a băut; Dumnezeu şi Sf. Ilie, nu. După ce s-au culcat, Sf. Petru s-a furişat dintre dînşii şi iar a mers la dracul, - să-i mai deie; şi după aceea a venit de s-a culcat. Dumnezeu toate le ştia; şi a făcut de i-au tras catanele bătaia ceea.
Catanele şi ploaia la manevre
Sf. Petru a căpătat odată trei bătăi de-a rîndul. Dumnezeu, Sf. Petru şi Sf. Paul tot mergeau, ce mergeau şi sara veneau de se culcau într-o crîşmă. Sf. Petrea se îmbată bine şi pe urmă se trînteau toţi trei jos, să doarmă. Nişte catane veneau şi ele totdeauna acolo să bea şi zic dînşii: „Ce caută bătrînii iştia aicea prin picioarele noastre; ian hai şi vom trage unuia o bătaie, să nu mai vie! Apucă-1 pe ist din margine!"
Acela s-a fost nimerit că era Sf. Petru. îi trag o bătaie bună. A doua zi, vin ei iar acolo să se culce; Sf. Petru zice lui Dumnezeu ca să se dea Dumnezeu la margină şi să-1 lese pe el la mijloc.
Vin iar catanele acolo: „Ce, tot nu s-au dus aiştea? Ian hai şi l-om bate şi pe ist din mijloc; că ieri l-am bătut pe cel de la margină." Şi iar îl apucă pe Sf. Petru la bătut.
A treia sară, schimbă Sf. Petru cu Sf. Paul: vine el la margină şi Sf. Paul la mijloc.
Vin iar catanele: „Ei, da groşi de obraz îs aiştia; hai şi i-om trage şi aistui din ceea margină o bătaie, că amu pe aiştia doi i-am bătut; poate acela va fi mai subţire la obraz." Şi îi mai trag şi a treia bătaie, tot lui Sf. Petru. - De unde era să-1 bată cineva pe Dumnezeu!
Şi aşa a mîncat Sf. Petru trei bătăi, dar Dumnezeu anume a vrut aşa, pentru că el s-a fost îmbătat atunci la lătoc. Dar pe urmă, Petrea a cerut de la Dumnezeu ca să le deie o pedeapsă catanelor. Şi Dumnezeu le-a dat, că au ploaie la manevre.     Ioan Pisarciuc, Roşa
Sf. Petru şi omul sărac
Mergea Dumnezeu şi cu Sf. Petru. Vede Sf. Petru un om cum duce o sarcină de lemne în spate din pădure. „Doamne, zice Sf. Petru, uită-te la omul acesta, cum năcăjeşte săracul! Dă-i ceva să-şi cumpere boi, să aibă car cu ce cara, să fie gospodari!"
- „îi voi da, zice Dumnezeu, dacă vrai numaidecît; dar ai să vezi că acesta are să te bată!"
Dumnezeu i-a dat bani şi el ş-a cumpărat boi şi de toate; ş-a cumpărat cîmpuri, ba ş-a făcut şi crîşmă în sat şi sta toată ziua la crîşmă, numai sara venea acasă.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
285
Trece Dumnezeu cu Sf. Petru după o vreme, prin satul acela, înnoptează pe aproape de casa lui şi se roagă la femeie să-i lese să mîie. Femeia le zice: „V-aş lasa, dar nu mi-i omul acasă şi mă tem să nu vă zică ceva!" Ei au întrat în casă şi s-au culcat pe laiţă: Dumnezeu la părete şi Sf. Petru la margină.
Vine omul bat acasă şi întră înlăuntru: „Da ce calici îs aicea? La ce i-ai primit? Ian stai să le dau eu, ce umblă noaptea pe la case!" şi merge la Sf. Petru şi-i dă o bătaie. După aceea, se duce iar la crîşmă.
Iar îl aud că vine; Sf. Petru zice: „Doamne, lasă-mă pe mine la părete" - etc.
„Vezi, zice Dumnezeu, nu ţ-am spus eu că aista are să te bată!"
D. Grigoraşeiuc, Mahala
Sf. Petru, cînd a mers la cîrşmă, vede un om bat. „Uită-te, Doamne, ce om bat!" — Acela nu-i om bat, zice Dumnezeu, e cîne turbat!"
După ce omul l-a bătut pe Sf. Petru, zice Dumnezeu cătră Sf. Petru: „Uită-te omul cel bat!" - „Ba nu-i om bat, zice Petrea, da-i cîne turbat!" Mihalcea Un om era foarte beţiv. A mers Dumnezeu şi cu Sf. Petru la casa lui; dar femeia s-a temut să-i primească, să nu-i bată barbatu-său cînd va veni; Dumnezeu a spus că nu se teme. Şi cînd a venit omul, Dumnezeu aşa a dat, că n-a zis nimic. Dumnezeu i-a dat 20 cr. să meargă să-i aducă o pîne; el s-a dus la crîşmă şi banii i-a băut cu prietenii; vine şi spune că a fost dator şi n-a cumpărat. I-a mai dat Dumnezeu bani, păn' în de trei ori, dar tot degeaba. A doua zi, Dumnezeu şi Sf. Petru au zis că-i vor plăti să-i treacă o apă. El a luat pe Sf. Petru în spate şi l-a trecut; l-a luat şi pe Dumnezeu, dar pe la mijlocul apei, se gîndeşte: ce să treacă pe toţi calicii, să-1 trîntească pe aista în apă,... ş-a stat pe loc; apoi ş-a tras pe samă şi l-a trecut;— dar Dumnezeu ştia.
Cînd au fost la mal, Dumnezeu l-a întrebat să-i spuie adevăr ce gînd a avut; - şi omul i-a spus. „Acuma, spune Dumnezeu, ce vrai pentru cît m-ai trecut, căci eu sînt Dumnezeu: vrai avere, vrai viaţă lungă şi raiul, căci ţi le voi da?!
El a vrut că: cine se va sui în părul lui să nu se mai coboare, păn' nu va zice el; - pe scaun cine se va pune să nu se mai scoale - şi în sac cine va întră să nu iasă, păn' ce nu îl va slobozi el. - Avînd toate darurile acestea, moartea a venit de două ori şi a stat pe scaun şi în pom, pană ce nu s-a mai putut tîrîi; apoi a venit dracul. Pe dînsul l-a bătut în sac, că, ducîndu-se el apoi pe ceea lume, dracii n-au vrut să-1 primească în iad; ş-a mers tot în ceri.     D-na Anast. Constantinovici
Rachiul făcut de dracul
A fost un om care a greşit mămăliga nesărată; dracul a găsit o bucăţică ş-a mîncat. Sara, cînd au venit toţi dracii la cel mai mare, fiecare a spus ce a făcut; da aista a spus că a mîncat omului
286
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mămăliga. „Apoi n-ai făcut bine ce-ai făcut, de amu du-te şi-i slujeşte pentru mămăliga ceea un an", i-a zis cel mai mare.
El s-a băgat în slujbă la om şi l-a învăţat ca să ceară de la boieri de lucru; pană a doua zi, să-i gătească de legat tot lanul şi el alta nu vra decît pîne cît va putea duce băiatul lui în spate. Diavolul, şi noaptea, tot lucra cu dracii lui; şi pană dimineaţă a gătit; a luat în spate gireada întreagă şi a dus-o la stăpînul său.
Aşa a făcut la mai mulţi boieri şi a strîns o mulţime de pîne. „Amu, ce-om face noi, zice omul, cu pînea asta aşa de multă?" -„Lasă că eu te-oi învaţă ce să faci; fă o velniţă." L-a învăţat cum să facă. Amu, cînd a fost velniţa gata, dracii s-au strîns toţi la sesie ca să se sfătuiască cum vor pune numele băuturei ce vor face ei.
Dracii cei bătrîni au zis că, în numele lor, să se cheme „drachiu".
„Da într-al nostru cum să se cheme?" au zis cei mijlocii. - „S-a chema drăchilă."
„Da într-al nostru?" au zis cei mititei. - „într-al vostru, ţuică." Şi amu aşa a rămas, că rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu drăcilă, iar cel slab, care se face din perje, ţuică.
Gh. Bejan, Broscăuţi
Căiala
Rachiul se cheamă căială; l-a făcut dracul cînd a făcut Noe corabia şi i-a dat de a băut. Noe, după ce a băut, s-a căit de cea ce a făcut şi „căială" i-a rămas numele, că şi noi amu, după ce bem, ne căim. (S-a văzut, voi. I, p. 34.) Gh. Postolachi, Bagiurea, Moldova
Dracul s-a apucat să facă rachiul; trece Dumnezeu şi-1 întreabă: „Ce faci acolo?" - „O băutură", zice el. - „Dă-mi-o mie", zice Dumnezeu. - „Dată să-ţi fie, dar să-mi împlineşti trei lucruri: mai întăi, să-mi spui cum se cheamă băutura asta?" „Rachiu", a zis Dumnezeu. „Pe urmă, să-mi dai pe orcine va bea să fie al meu." -„Ba nu, numai cine va face-o să fie al tău" - unii zic că numai cei ce vor muri de rachiu să fie ai lui; - da de al treilea lucru l-a iertat pe Dumnezeu, nu i l-a cerut.
Dracul a făcut rachiul cu gîndul că cine va bea să moară, dar Dumnezeu l-a blagoslovit ca să-1 poată bea oamenii. Botoşani
Rachiul l-a făcut Dumnezeu din pîne, da dracul, cînd a văzut, a luat şi s-a scăldat într-însul. Şi amu ce să facă dracii ca să capete suflete? Fac velniţe de fac rachiu şi-1 dau la jidani degeaba, să fie a lor numai sufletele cari s-or face la rachiu. Că nu-i numai că-1 bei; asta n-ar fi nimic, dar cîte păcate se fac la dînsul? Cîţi se omor, fac rele, toţi rămîn ai lui. Pachina Fidirciuc, Corovia
(Vezi îngerul şi crîşma, voi. I, pag. 425.)
în rachiu este un jidan mort ş-un creştin ş-un neamţ.
Odată, un jidan a dat 700 de lei la un român sărac să-i aducă o inimă de om, s-o puie în rachiu. Omului i-a fost milă să taie pe cineva; a vrut să taie un cîne, tot nu s-a îndurat. A luat şi a tăiat un
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
287
porc; carnea a mîncat-o, da inima i-a dus-o jidanului. Jidanul o ia şi
0 pune în vas; cînd se trezeşte el mai după aceea: plin pe lîngă crîşma de porci; - dădeau să între înlăuntru!
El a fost voit ca să puie inimă de om, ca pe oameni să-i tragă inima să meargă la crîşma... Catinca Pislariu, Curteşti
Păcatele şi rachiul
Odată, a venit vremea ca, din trei păcate, să se ierte unul şi s-au sfătuit mai mulţi la un loc, care păcat: furatul, c... sau beţia? Da un călugăr s-a sculat şi a zis că a bea nu-i păcat şi a rămas cum a zis el. Se îmbată el într-o zi şi merge la primblare; vede în pădure nişte femei că ghileau la un şipot pînzele. El să duce şi prinde o pînză de capăt şi tot trage şi zice trăgînd: „Şi ruşine, şi păcat"... până a tras-o toată. - „Nici ruşine, nici păcat", zice deodată - şi la fugă cu dînsa; că amu îi venise altă minte în cap... Ş-a furat pînza. - A bea n-ar fi păcat, dar ce folos, că toate răutăţile de la beţie se trag!
Pintea Maerean, Şcheia
Un om a fost jurat că nu va bea de la Sf. Gheorghe, păn' la Sf. Dumitru; — dar vine iar acasă mort beat. Femeia se apucă de capul lui: „Bine, măi omule, nu te temi de bătaia lui Dumnezeu? Doar ai jurat, de ce nu ţii?" - „Ba ţin, zice omul; hai cu mine şi vei vedea."
S-au dus amîndoi.
Lîngă biserica Sf. Gheorghe era o crîşma, a întrat şi a cerut să-i deie o litră. Apoi s-a dus fără ca să între nicăiri la altă crîşma tocmai lîngă biserica Sf. Dumitru şi a întrat acolo de a băut;
1 dovedind astfel că ţine jurămîntul de la Sf. Gheorghe şi păn' la Sf. Dumitru...
Femeia a stăruit că aşa nu e împăcată, să nu beie deloc. „N-oi bea, zice el; n-oi bea astăzi şi n-oi bea mîne, păăănăăă... poimîne!..."
Botoşani
Cîntece despre beţie
Holercuţă roşioară, Eu te beu de bunişoară, Eu te beu, da tu mă-mbeţi, Rele năravuri mă-nveţi. Holercuţă, draga mea Pus-am gînd că nu te-oi bea Pănă-n ochi nu te-oi vedea!
Ropcea
Holercuţă de ovăz, Eu te beu de bun folos, Da tu mă pleci de cap jos. Holercă de barabule Nu te-aduce la căi bune.
Broscăuţi
Holercuţă de sacară, Eu te beu de bunişoară, Tu mă scoţi pe uş-afară, Eu te beau de după masă, Tu mă duci pe după casă. (L-au dat afară!)
Ilişeşti
Holercuţă de sacară, Eu te beu acum de-asară Şi te beu cu rînduială, Să nu-mi faci vro hămeială.
Mahala Frunză verde de omăt, Ian daţi rachiu să mă-mbăt, Să bem să ne îmbătăm,
288
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Să vedem ce fire-avem. De-om avea o fire bună, Noi vom mai trăi vro lună, De-om avea o fire rea, Ticăloasă viaţa mea!
Şiret
Cîntă puiul cucului Pe crucea molidului, Cînt-o mierlă pe teleagă Şi strigă la boi să meargă. Cucul cîntă, mierla zice: Nu-ţi bea banii, măi voinice, Că ţi-i carul tot sfarmat Şi pămîntul nelucrat, Şi tu cînd te-i îmbată, Drăguţa nu te-a mai vra!
Brăeşti
Cine bea şi cîntă bine Nu mai poartă straie bune, Bunuoară ca şi mine. Da cine cîntă şi nu bea Poartă cantoş şi giubea.
Idem
Cîtă lume pe sub soare, Nu-i ca scripca c... mare Şi ca crîşma-nşălătoare, Că scripca te cam trudeşte Şi crîşmă te sărăceşte.
Idem
Astăzi beu de sănătate, Mîne iau bordeiu-n spate!
Idem
Hai cu fliuşca şi sîngeapul, C-a rămas badea ca napul! Hai fliuşca şi cu lelea, C-a rămas badea cu pielea!
*
Frunză verde măr rotund, Mă duc miercurea la tîrg, Mă-ntălnesc cu fraţii bînd Şi mă pun şi eu la rînd Şi pun cuşma pe pămînt. Băui az şi băui joi, Băui preţul a doi boi. Băui vineri păn' în sară, Păn' mi-a scos murguţ-afară.
Mahala
Bea-oi az şi bea-oi mîne, Bea-oi preţul murgului Cu mîndrele tîrgului. Băui preţ de nouă cai, De vin nu mă saturai!
Dragu mi-i în crîşm-a bea Cu voinici de sama mea, Dragu mi-i în crîşm-a bea Cu omul care mă vrea, Dragu mi-i a face şagă Cu omul care mă-ntreabă.
Tudora Deie boala-n Făgădău, Că rău îi stă, de nu-s eu. Cînd sîntem eu şi cu tine, Pe trei părţi îi sta mai bine, Cînd oi fi cu d-ta, N-are nime ce cata.
Brăeşti
Drag mi-i casa sub pădure, Cînd beu nu mă vede nime, Da nu-n vatra satului Şi-n ochii bărbatului.
Cîte păhăruţe beu, Atîtea ciomege ieu!
Vinu-i bun, holerca-mi place, Da banii pe ce i-oi face? I-aş face pe iubit, Dar mă tem de prăpădit, Şi i-aş face pe furat, Dar mă tem de spînzurat, Da i-oi face pe muncit C-acela-i lucru cinstit.
Strojineţ
De ciudă şi voie re, Mi-am băut găinele, Da dacă m-oi pune ş-oi vre, Şi cucoşul mi l-oi be, Că ş-acela-i munca me.
Idem
Beţivul, ardă-l-ar focul, Mi-a băut casa şi locul,
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
289
Ş-o găină porombacă,
Ce n-aş da-o nici pe-o vacă.
Strojineţ Am văzut mîndrele bînd Şi m-am pus şi eu la rînd, Cu trei mîndre alăturea: Una-n deal şi una-n vale, Una-n coastă, nu prea proastă, Cere rochie albastră, Dară mîndra cea din vale Cere rochie şi parale, Dară mîndra cea din deal Cere rochie şi tulpan.
Tudora
- Măi bădiţă Ionel,
Cu cuşma creaţă de miel, La crîşmă, la Oltinel, Boii tăi cei bălanei, Cum îi beu două femei!
- Las' să beie că-s ai mei! Mult aş be, mîndra, cu tine Şi n-am bani pe lîngă mine.
- Măi bădiţă, spic de grîu, Drag mi-a fost numele tău. Mori şi tu, să mor şi eu, Să ne-ngroape-ntr-un
mormînt,
Să nu ne fie urît.
Să ne puie-ntr-un săcrieş,
Să ne fim noi megieşi.
Strojineţ
Călinar cu creangă-n drum, Am un galbăn şi nu-i bun Şi l-aş da pe-un pas de drum, Ca să trec în cel cordun, Să văd vinul cît de bun. Vinu-i bun şi oca mare, Crîşmăriţa-i hîdă tare, Vinu-i bun şi oca mică Crîşmăriţa-i frumuşică.
Ropcea
Frunzuleana de-alde ună, Am rămas fără căciulă. Frunzuleana de-alde doi, Am rămas în cămeşoi. Frunzuleana de-alde trei, Am rămas fără copii. Frunzuleana de-alde patru, Am rămas fără barbatu.
Frunzuleana de-alde cinci, Am rămas fără opinci. Frunzuleana de-alde şeşă, Am rămas fără cămeşă. Frunzuleana de-alde şepte, Merg în joc să joc cu fete. Frunzuleana de-alde opt, Stau c-o fată faţă-n joc. Frunzuleana de-alde nouă, Eu mă duc în joc cu două. Frunzuleana de-alde zece, Am rămas pe laiţă rece, Am apucat cofa-n mînă Ş-am alergat la fîntînă, Să-mi plivesc busuiocu, Să-mi găsesc ibovnicu.
Mihalcea Frunzulica trei măsline, Unde mergi tu, măi Vasile? — La crîşmuţă sub pădure Să beu vin, să mănînc pîne Cu trei mîndre lîngă mine. Da nici una n-a mai zice Nu-ţi be banii, măi voinice, Strînge banii, du-i acasă La copii şi la nevastă! Căt a fost punguţa plină, Ele m-au ţinut de mînă. Cînd a fost pe la sfârşit, Mîndrele că m-au urît, Da una plînge şi suspină. Taci, puică, nu suspina, C-oi veni şi te-oi lua Cînd a face plopul pere Şi or fi perele moi, Atunci voi veni-napoi, Ţ-oi pune mîna după cap Ş-om merge-n lume cu drag.
Roşa
Foaie verde trei căpşune, Ţine-mă, puicuţă, bine, Păn' ce sînt pe lîngă tine, După ce m-oi depărta, Tot îi plînge şi-i ofta, Om ca mine nu-i afla. Aşa nant şi sprincenat, Cum mai bun de sărutat. Căt o fost punguţa plină, Mîndra m-a ţinut de mînă,
290
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cînd o fost la giumatate, Mîndruţă m-a dat la spate, Cînd o fost la trei parale, Mîndra m-a dat la picioare, M-a băut şi m-a mîncat, Numa-n piele m-a lăsat, Numa-n piele şi-n căciulă Şi cu liuleuţa-n gură.
Părhăuţi Be, be, be, mîndruţă, be, Că ca mîne nu-i ave!
Doina. Beţia
Doina zic şi doina cînt, Gîndul meu îl dau în vînt. Mi-a fost neamul băutori Şi am rămas mult datori, Şi-am rămas eu să plătesc, Şi mai mult mă-ndatoresc. Beţiv sînt, beţiv mă cheamă, Beţiv sînt de bună samă, C-aşa a fost neamul meu, Şi m-am aruncat şi eu. Cu cît beu şi hăulesc, Cu-atîta mă răcoresc. De n-aş bea, n-aş hăuli, Nici atîta n-aş trăi. Astăzi beu şi mîne iară, Stau duşmanii şi să miară De unde-am bani de cheltuială Şi straie de primineală. Staţi duşmani şi vă mieraţi, Nu v-oi spune, să crăpaţi!
Ropcea
Be-oi az şi be-oi mîne, Be-oi patruzeci de zile, Be-oi murgul de sub mine. Bun îi vinul şi l-aş bea, Dar nimica n-oi avea.
Bun îi vinul, bun şi bun, Dar desar-oi dormi-n drum Ş-oi veni păn' la fereastă, Dar ea nu-mi dă drumu-n
casă,
Să o văd îmblînd pin casă, Ilincuţa mea frumoasă. Ilincuţă draga mea, Ascultă-mă tu aşa: Cînd voi veni sara-acasă, Mîncarea să-mi fie pe masă, Să mă iai în brăţişoare, Să mă strîngi la inimioară. Ilincuţă draga mea, Şi Dumnăzeu zice-aşa!
- Frunză verde alunică Un'te duci tu, Ionică?
- Mă duc, mă duc, bre
Domnică, Să beu vadra ş-o ulcică.
- Na-ţi un galbîn, bre Ionică, Şi-ţi plăteşte datoria,
Lasă toată mişelia.
- Eu atuncea m-oi lasa, Cînd mi-a suna scîndura Şi mi-a trage clopotul Să se strîngă norodul Să-mi petreacă prohodul.
- Frunză verde alunică Tot te duci tu, Ionică? Tu te duci ca vînturele, Eu rămîn cu gîndurele. Tu te duci ca norurele, Eu rămîn cu dorurele, Că dorul tău îi voinicesc, Da trupul meu copilăresc.
Broscăuţi
Contra şi pentru băutură
Beţivul, pe ceea lume, e cu oasele jupite de piele, stă în foc şi numai două degete îi stau din foc afară, iar dracul îi ţine deasupra şipul şi paharul. Toader Ostafi, Roşa
Pentru ca să faci pe cineva, dacă ai ciudă pe el, să fie pătimaş de beţie, să iai gît de raţă, să-i torni apă pe gură să iasă prin gîtiţă şi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
291
să zici: „Cum se linciureşte raţa în apă, aşa să se linciurească el în băutură" şi să-i dai să beie.
Ca să întorci farmecul acesta, iai gît de raţă, dacă-i femeie, or gît de răţoi, dacă-i bărbat, şi torni apă îndărept pe gîtiţă, ca să iasă prin gură, şi zici: „Cum întorn eu băutura, aşa să i se întoarne şi lui N. a bea." Să-i dai să beie şi nu mai bea. Botoşani
Pentru ca să nu bea, este un bondari negru pe toloacă şi are bortă în pămînt; — copiii îl scot din bortă cu ceară: îi dau drumul cu aţă şi el se prinde de ceară şi iese. - Bondarul acela, cînd se duce la borta lui, duce un fir de iarbă în gură şi atunci el merge cu dosul înspre bortă; 9 fire de acelea să pîndeşti să iai de la dînsul şi să dai celui ce bea în rachiu, - aşa cu dosul să meargă şi el înspre cîrşmă -, că mai mult nu bea. D-ra Măria Grigorescu, Botoşani
Să iai găinaţ de păun, de-i bărbat, de-i femeie, de păunită, şi să-i dai celui ce bea, în rachiu, că mai mult nu bea. Mihalcea
Să mergi la un mormînt unde ştii cine-i îngropat şi să duci o litră de rachiu, să îngropi şipul în ţarină şi să zici, numindu-1 pe nume: „N., ţ-am adus rachiu, cum nu poţi tu, că eşti mort, să beai, aşa mort să-i fie gustul şi să nu poată bea cutare." Laşi trei zile şipul acolo şi cînd îl scoţi, torni puţină ţărnă în rachiu, îl dai să beie şi mai mult nu bea. Botoşani
Să pui în gura unui mort un ban de patru greiţari şi să-1 laşi acolo trei zile. Pe urmă să-1 iai şi să-1 speli în rachiu, să-i dai acelui beţiv şi mai mult nu bea. Mihalcea
Să pui în gura unui cîne perit unul de 4 greiţari să steie 9 zile şi să cumperi pe banii ceia rachiu, să i-1 dai să beie, că pierde gustul, mai mult nu mai bea. Mămăeşti
Să pui baligă de vacă în rachiu şi să-i dai să beie.
Să pui un şoarec să moară în rachiu şi să zici: „Cum nu bea şoarecul, ci numai pîne mănîncă, aşa să nu beie cutare" şi să-i dai să beie, că n-a mai bea. Stăneşti
Contra băuturei, e bună floarea de alun: să o iai în luna lui mart, de la 9 aluni cîte puţine floricele, să le pui să steie 9 zile în rachiu şi să-i dai omului să beie. Măria Ştefaniuc, Roşa
Neguţitorul de vin în rai. Poveste
Era odată un om, care a vrut să se rădice cu un balon la ceri, ca să vadă cum e pe cea lume. Voind să se pornească, s-a întîlnit cu un neguţitor de vin, care a trimis prin el multe închinăciuni la tatăl său. Pornind acela, a trecut peste multe dealuri şi văi; deodată, a ajuns într-o poiană frumoasă, verde, unde s-a scoborît el întăi din balon şi mergînd a ajuns la o curte foarte mare, unde sta la uşă Sf. Petrea cu o legătură de chei în mînă.
292
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Omul l-a rugat pe Sf. Petrea să-i arate cum e în rai. Auzind aceasta, Sf. Petru s-a dus să-i arate.
în odaia întăia, erau mulţi copii nebotezaţi, cari plîngeau; într-a doua, erau copii mai mari, cari cîntau şi se jucau şi casa era plină cu flori, împodobită. Mergînd mai departe, au întrat într-o casă, unde au văzut un om bătrîn cu o barbă albă şi pe lîngă dînsul vro cîţiva îngeri şi asupra capului său sta soarele, luna şi stelele. Omul cel bătrîn era Dumnezeu, care l-a blagoslovit.
înturnîndu-se înapoi, îi spune lui Sf. Petru că are multe închinăciuni cătră bătrânul negustor de vin şi ar vrea să se întâlnească cu el. Auzind asta, Sf. Petru i-a spus că negustorii stau într-a doua scară de rai, adecă mai jos. Şi ducîndu-se acolo, au întrat într-o casă, unde erau oameni beţi; unii dintr-înşii dormeau prăvăliţi pe lăiţi, alţii beau, alţii cîntau; erau şi şipuri stricate, - ca într-o crîşmă.
Mergînd mai departe, ieşit neguţitorul de la tarabă înainte, necurat şi uns, căruia i-a spus drumeţul că are multe închinăciuni de la fiul său pentru el. Mulţumindu-i acela, s-a dus cu Sf. Petru mai departe şi au ajuns în altă casă, unde erau multe bucătăriţe; unele dintr-însele bucătăreau, altele se băteau cu polonicele. După aceea, s-a întors înapoi pe asta lume, s-a întâlnit cu acela care a trimes închinăciuni la tatăl său şi el a întrebat: „Cum îi merge tatei?" El i-a spus că tatăl lui e într-a doua scară de ceri, nu într-a întăilea. Supărîndu-se acela, a lăsat negustoria de vin şi s-a făcut călugăr. De la d-l Cornel Dumitrescu, Roşa
(Despre tâlhari şi vin s-a văzut voi. 1, p. 443.)
§ 11. Aghcazma. Ploaia. Izvoare lecuitoare
în Ardeal, se află undeva o fîntînă cu un turn, pe care boieriul o ţine închisă şi numai la zile mari se deschide ea singură şi atunci dă apă; dar aşa de bună, cum nu să mai poate. Spre ziua în care are să se deschidă, noaptea, din fîntînă ceea cîntă în fluiere, fel de fel de cîntece frumoase; iar a doua zi pe la amiază, cîntă muzici din fîntînă.
De la un ardelean
Mănăstirea Gorovei Mănăstirea Gorovei cum s-a făcut?
Zice că au mers, din sat de-acolo, trei fete în pădure la bureţi. Două erau sănătoase şi au apucat-o înainte, dar una, ce era şchioapă, a rămas departe în urma lor. în cale, trebuia să treacă un părău. Ea cum întră, stătu pe loc, căci văzu că vine pe deasupra apei o casă cu luminări aprinse înlăuntru şi o femeie foarte frumoasă sta pe prag şi se opri dinaintea ei. „Copilă, copilă, de ce eşti tu bolnavă?" o întreabă femeia. Fata îi spuse că e şchioapă de un picior. „Ia şi te du degrabă în sat, la dascălul şi preotul şi le spune să vie repede aice unde stau eu."
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
293
Fata, cum a ieşit din apă, nu a mai fost şchioapă şi a ţinut tot o fugă păn' în sat. A spus preotului şi dascălului ce i s-a întîmplat; iar ei auzind, au alergat îndată la faţa locului şi înţelegînd că femeia cea strălucită e Maica Domnului, au căzut cu feţele la pămînt înaintea ei.
„V-am chemat, le zise Maica Domnului, ca să vă spun să faceţi în locul acesta o mănăstire, ca să fie părăul acesta, pe care îl blagoslovesc eu, de acuma înainte oamenilor de tămăduire!"
Mănăstirea s-a făcut şi părăul a fost mult timp la orşice boale de ajutor, dar acuma oamenii l-au spurcat.
La mănăstirea Gorovei este icoana Sf. Ioan Botezătorul, făcătorul de minuni, şi cînd nu plouă, o scot şi fac agheazmă.
Gh. Cantea, Tulbureni, Botoşani
Izvorul ciobanului sau al Maicei Domnului. Ploaia
în Moldova, dacă nu plouă în vrun oraş, se aduce cu preoţi şi procesie, cu cîntări, icoana Maicei Domnului cea făcătoare de minuni şi se poartă prin oraş, se face agheazmă şi numaidecît plouă.
Icoane de-a Maicii Domnului făcătoare de minuni au fost 4, făcute de cei 4 evanghelişti, dintre cari: una e la Neamţ, una la Floreşti, lîngă Huşi, alta la Ţarigrad şi alta în alt loc. Cînd au fost odată turcii asupra Mănăstirei Nemţului s-o ardă, stareţul a fost dat icoana pe apă. Acolo în pădure, era un cioban tare bun la Dumnezeu; el altă rugăciune nu ştia, decît să facă două cruci: „Una ţie, Doamne, şi una mie, Doamne", zicea el. într-o zi, vede pe apă icoana şi se vîră în apă s-o scoată. Icoana vinea minată de valuri în picioare spre dînsul. El a scos-o şi a pus-o pe iarbă şi a dat îndată de ştire la călugări. Cînd vin ei să o ia, în locul unde şezuse icoana, a fost izvorît apă! Preoţii au cunoscut minunea şi au făcut pe locul acela o fîntînă, care se cheamă „izvorul ciobanului" sau „izvorul Maicei Domnului". (Nu sărbătoarea asemenea numită, în vinerea după Paşti.)
Acolo s-a făcut o fîntînă cu nouă crucite şi din fiecare crucită iesă o tavă cu apă. Şi aici o scot pe Maica Domnului de Ispas, cînd se face agheazmă şi dacă se întîmplă că este cineva bolnav şi dă bani mulţi, orşicînd scot icoana cu procesie şi slujbe din biserică, de o duc la acea fîntînă unde fac agheazmă, care e făcătoare de minuni pentru boale sau alte cele.
De Ispas, e hramul mănăstirei. Slujbele se încep de miercuri. A doua zi dimineaţă, scot icoana şi a treia zi, vineri, fac iar slujbă şi se serbează pană la amiază-zi şi tot astfeli se serbează în toată ţeara, pentru serbarea de la mănăstire.
De Ispas, cînd se face agheazmă, numaidecît trebuie să ploaie.
De Duminica Mare se spune că trebuie să ploaie.
294
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
In Bucovina, a doua zi de Duminica Mare, luni, se face agheazmă
ssRzssrcu procesia: dacă nu e timp
Izvorul Sfîntului Ioan
Sfîntul Ioan de la Suceava era negustori şi turcii, de ciudă că era creştin, l-au legat cu funii pe cal şi i-au dat drumul calului să meargă cu dînsul. Calul a alergat cu el tocmai de acolo, din ţara turcească şi pană la Crisceatec, aice funia s-a desfăcut şi trupul lui a căzut sub o stîncă, iar calul a căzut mort mai încolo. La cîtva timp, trupul sfîntului a fost găsit acoperit de pămînt; dar cînd l-au rădicat din locul acela, a izbucnit un izvor, din care s-a făcut părău şi curge şi astăzi. Atunci au văzut oamenii că e sfînt şi găsindu-i şi calul mai încolo, au făcut mănăstire pe acel loc, iar pe Sf. Ioan l-au dus la Suceava.
La apa ceea însă, în tot anul oamenii merg de Sînziene cu procesie. Preotul face agheazmă şi oamenii iau apă din părău, care e bună de boale de ochi, de cap, de orce.
De Sînzieni, se face agheazmă şi la Suceava, cînd scot moaştele Sf. Ioan cu procesie. Agheazmă de aceea şi untdelemn e bună de durere de cap, de surzenie, ba şi pentru dragoste, de poţi să o iai ca la Iordan, cea întăi.
Cînd îl scot pe Sf. Ioan şi fac agheazmă, trebuie să ploaie.
Tot de Sînzieni, se face în Bobeşti, lîngă Broscăuţi, agheazmă în pădure, la o fîntînă în care s-a găsit icoana Maicii Domnului; agheazmă ceea e bună pentru durere de cap, ameţeală. Merg o mulţime de oameni din jur cu procesiunea.
(De Sînziene, se scaldă soarele în apă, s-a văzut.)
Călindarul vremei
Pentru ca să ştii în ce lună va fi ploaie şi în ce lună nu, vezi călindarul cepei, la Anul Nou.
Cînd se umezeşte sarea, plouă. General
Cînd luna e cu pîntecele în jos la început, plouă. Botoşani
Cînd se întinde fumul pe pămînt, plouă. Idem
Cînd zboară rîndunica pe jos, pe sub vite, plouă. Idem
Cînd se scoală vrăbiele de noapte şi ciripesc strînse la un loc, plouă, e vremea rea, furtună. Idem
Cînd zboară corbii, cioarele, stancele, asupra vîntului. Botoşani Cînd bat cucostîrcii din bîtlan. Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
295
Cînd se tălăpăiesc reţele cu aripile de pămînt, ca şi cum ar înota, cer ploaie.
Uliul cînd croncăneşte, cere ploaie. Mihalcea
Broatecul cînd cîntă, asemenea.
(Despre găini, cucoş, s-a văzut.)
Cînd te bate tare somnul, plouă.
Cînd te mănîncă tare în urechi, are să ploaie.
Cînd te mănînc tare purecii, plouă.
Cînd arde soarele tare, va ploua.
Cînd zburd mîţele, e vreme rea, are să vremuiască.
Cînd cară porcii paie în gură, asemenea va fi ger şi vreme rea.
Cînd se bat vitele e semn de ploaie.
Cînd se uită soarele înapoi, are se fie vreme rea.
Cînd răsare soarele cu urechi, iar aşa.
Cînd plouă, de va fi ploaia cu bulbuci, va ţinea mult.
Cînd se arde fundul ceaunului, făcînd mămăligă, va fi ploaie.
Cînd se aprinde celiştea cuptorului, asemenea; (gura cuptorului de sus.) Corn. Buhalniţa
Cînd găseşti în sobă, dimineaţa, cărbuni aprinşi, nu se stîng peste noapte, are să fie ger.
Ciocîrlanul cînd îţi vine la prag şi strigă, va fi ger. Toamna spre iarnă, cînd are să fie vreme rea, el strigă:
„Cîrpiţi, cîrpiţi" sau „opinci"...
iar primăvara, cînd are să se facă vreme bună strigă:
„Simţii vară"... Sau: „Ciuboţele"... Sau: „Copii"... ca să iasă afară.
Şiret, Botoşani
Cum va fi vremea de Simion Stîlpnicul va fi tot anul.
Cum va fi de Cuvioasa Paraschiva va fi tot una păn' la Sf. Dumitru.
Botoşani
Cum va fi de Stratenie va fi vara. Strojineţ
Cum e de Blagoviştene e în ziua de Paşti.
De 40 de Sfinţi dacă plouă, plouă 40 de zile.
Ploile de toamnă sînt pentru lacrimile femeilor, cînd li se duc ficiorii şi drăguţii în catane. Ropcea
De e ploaie de sărbătorile jidoveşti, plouă 40 de zile.
De Paşti să nu dormi, că-ţi plouă finul; (s-a văzut blajinii.)
296
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Să nu smulgi iarba cu mîna, că plouă tocmai cînd trebuie să fie frumos, ca să crească iarba, că aceea e hrana boului. Ropcea
Copiii, cînd plouă, sparie ploaia, s-a văzut voi. I, p. 305, 485 sau: Stăi, ploaie, Că te moaie, Că te-ajunge soarele
Şi-ţi taie picioarele. Botoşani
Tot aicea, cînd plouă, zic:
Plouă, plouă, Babele se ouă într-o casă nouă. Fetele dumică, Flecăii mănîncă.
Dacă nu hrăneşti bine miţele, îţi plouă la nuntă. Şiret
Să nu mănînci din oală, că-ţi plouă la nuntă. Horodnic
Niciodată să nu bănuieşti, dacă te duci la botez şi plouă, că atunci
sau copilul, sau nănaşul va avea ploaie la îngropăciune. Botoşani Cine ocăreşte ploaia cînd plouă, acelaşi lucru se întîmplă. Idem Cui îi pare rău că moare, îi plouă la îngropăciune. Să fie cît de secetă şi dacă treci cu mortul peste hotar, în satul
acela plouă. D-na Măria Reus, Mihalcea
Cînd cineva se îneacă, plouă cu săptămînile.
Dacă se naşte pe lume un copil cu noroc, de e secetă, îndată va fi rouă; iar cînd îl botează, plouă; dar numai un copil din părinţi curaţi, cari nu umblă în alte căi, acela e cu noroc; şi acela de moare, e înger; care nu sînt născuţi din părinţi curaţi sînt îngeri de cei de la mîna stîngă. Petrea Beicu, Mihalcea
Ca să ploaie, să uzi pe o copilă cu apă păn' ce plînge şi atunci plouă. Botoşani
Ca să ploaie, să se scalde femeia îngreunată; e destul să-şi moaie picioarele în apă. Camena
(S-a văzut strigoaicele.)
Cînd îngroapă copilele păpuşile, desigur plouă. Botoşani Cînd îi secetă, să arunci o cană nouă furată în fîntînă. General Cînd îi secetă, să furi din grădini 9 măciulii de mac şi să furi o oală nouă din tîrg, să torni macul în oală şi s-o arunci în fîntînă, dar atunci pe acea care a oprit ploaia o detună, că s-a pus în harţă cu Dumnezeu. Vezi voi. I, p. 133, 135.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
297
Ca să faci ploaie, să arunci crucea în fîntînă.
Şiret
în Botoşani, pentru ca să ploaie, arunc icoana Maicei Domnului în fîntînă.
Visuri
Apă de visezi, e viaţă. Fîntînă, e noroc. Apă limpede, e veselie, sănătate. Apă mare, grijă.
Apă tulbure, glodoasă — boală, moarte.
De visezi că scapi cofa în fîntînă, îţi cere un suflet apă.
Spălînd cămeşi de te visezi, sînt lacrimi.
Plouînd de visezi, sînt lacrimi.
Oi negre de visezi, are să ploaie.
Oi albe, are să ningă, sînt nouri de omăt.
Gîşte, reţe, are să ningă.
Brînză de visezi, asemenea.
Poveste. Fata cu ochii scoşi
Zice că era o casă, numai una singură în cîmp, şi femeiei i-a venit poftă de păstăi (de fasole) şi s-a dus la sora sa în sat, să-şi aducă. Cînd a venit acasă, a găsit-o de copil; da Dumnezeu cu Sf. Petru şi Sf. Paul au venit la mas. „Eu, zice omul, bucuros v-aş primi în casă şi v-aş ospăta, dar pe femeia mea au găsit-o durerile de facere." „Dacă noi ştim asta, zice Dumnezeu, las' c-om şedea cum vom putea, n-avea grijă d-ta de noi." Ei s-au fost făcut calici. Să duce omul. Da Dumnezeu zice cătră ceialalţi: „Are să se nască o fată, numai de-ar ploua, să nu fie secetă, cînd s-a naşte, ca să nu fie... lucrul rău." „Va ploua", zice Sf. Petru. Ş-a dat Dumnezeu c-a plouat şi s-a născut fata. A doua zi, omul vrea să se ducă în sat să-şi caute cumătri; da ei îi zic că vor boteza ei; să le caute o căruţă să meargă la preotul; şi s-au dus cu toţi trei ş-au botezat-o.
„De-amu, zice Dumnezeu, să-i dăm cîte ceva... Eu îi dau că, de cîte ori se va scalda, să se facă aur apa cea care se va atinge de ea." „Eu, zice Sf. Petru, îi dau că, de cîte ori va plînge, să ploaie." „Da eu, zice Sf. Paul, îi dau că, de cîte ori va rîde, să i se facă două flori la urechi."
S-au dus ei. Amu fata a fost crescut mare; dar era un ficior de împărat, că el lumea umbla să se însoare şi nu-şi putea găsi de potriva lui. într-o zi, a mers fata cu ulciorul la fîntînă, să aducă apă; şi împăratul acela tocmai se întîmplase acolo, poposea caii. Ea merge de scoate apă; da apa strălucea ca aurul de la minele ei. El o întreabă a cui e — şi se uită că e aşa de frumoasă, cum nu mai văzuse el păn' atunci, cît umblase pe lume; şi ca s-o zădărască, îi ia ulciorul din mînă. Ea atuncea a început a plînge; şi unde n-a început a ploua, că
298
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
gîndea boierul că se îneacă, radvanul şi caii erau cu totul în apă. El i-a dat ulciorul înapoi, iar ea a început a rîde ş-aşa frumoase două flori i s-au făcut la urechi ş-aşa de bine-i şedea, că na!
A mers boieriul cu dînsa la casa părinţilor ei ş-a vorbit cu tatăl ei să i-o dea de soţie; ş-a scris-o pe dînsa şi pe dînsul la tatăl ei pe poartă, de frumoşi ce erau. De bucurie că amu ş-a fost găsit lui potrivă, s-a dus să pregătească nunta; iar pe dînsa avea să o aducă în urmă.
A luat mă-sa ş-a trimis-o c-o soră a ei şi cu fată-sa druşcă; că ea nu putea să lese copiii. Da mătuşa-sa a făcut o azimă de făină pentru dînsele, iar pentru mireasă a pus o parte făină şi două părţi sare şi cînd mergeau pe drum i-a dat-o s-o mănînce. Ei din aceea aşa i s-a făcut de sete, că tot una cerea apă şi apă, da apă nu era.
„Ţ-oi da apă, zice mătuşa-sa, dacă mi-i da amîndoi ochii." Ea s-a lăsat şi i-a scos ochii să-i dea apă, aşa de însetată a fost! Şi cînd au ajuns la o fîntînă, i-a zis ca să se plece să beie. Ea numai s-a plecat şi mătuşa-sa huştiuliuc!... a dat-o în fîntînă şi ele amîndouă s-au dus în locul ei. împăratul, dacă a văzut-o, n-a cunoscut-o că nu-i aceea ş-a luat-o pe asta ş-a făcut nuntă.
Fata cea frumoasă a rămas acolo în fîntînă, nu s-a înecat, că nu era tare adînc, numai era glod şi nu putea ieşi, şi plîngea. Iaca vine un moşneag; şi ea începe a-1 ruga: „Moşule, or cine eşti, mă rog scoate-mă de aici: de eşti bătrîn, să-mi fii tată, de eşti tînăr, ţ-oi fi femeie, numai nu mă lasa să mor." Moşneagul a scos-o plină de glod; da fetele lui nu erau departe, legau nişte snopi; le cheamă şi le zice s-o spele. Cea mai mare zice că ea nu vrea să să tăvălească; cea mijlocie zice că nici ea nu vrea. „Lasă c-o spăl eu, tată, zice cea mai mică"; şi fuga aleargă acasă şi aduce un ciubăr şi scoate apă din fîntînă. Cînd o scoate din apă: apa ceea, cît era ciubărul roată, s-a fost făcut un bolohan de aur! Celelalte pe lîngă dînsa, — amu li era ruşine să ceară să le deie; şi moşneagul a zis că numai cît cea mică are să aibă parte, că ea a fost mai bună.
Au ţinut-o ei la dînşii cît au ţinut-o, da într-o zi, nu-ş ce s-a întîmplat c-a început şi ea a rîde. „Vai! ce flori frumoase ai la urechi! zic fetele; dă-le tatei să le vîndă în tîrg, că pentru acele mare lucru poate să capete." „Eu nu vrau nimic, zice fata, numai ochii mei, măcar unul de l-aş capata." „Dă-mi florile încoace, zice moşneagul, că eu ţi-i aduc."
S-a dus el cu florile cele prin tîrg; toţi oamenii să îndesau să le cumpere, da el zicea că pentru nimic nu le dă, numai pentru un ochi de om, cine-a avea să-i deie; şi s-a fost întîmplat şi împărăteasa cu împăratul cu radvanul la primblare, — împărăteasa zice: „Adă-n-coace, că eu am doi şi ţi-i voi da, nu unul." L-a dus acasă de i-a dat ochii. Fata, cum i-a pus, îndată a dat Dumnezeu că s-au prins la loc ş-a văzut.
I-a mulţămit moşneagului şi s-a dus în lume. S-a dus la împăratul şi s-a apucat bucătăriţa, ş-aşa de bune bucate făcea, că toţi se mierau şi la toată lumea bucatele ei plăcea; de departe miroseau. Odată s-a •fost făcut la un împărat bal ş-a mers împăratul cu împărăteasa ş-au
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
299
mers o mulţime de ficiori de domni şi de crai, da fetei aşa îi da Dumnezeu nişte straie de frumoase şi trăsură şi cai — şi după ce să duceau toţi, să îmbracă şi pe unde mergea, strălucea de la dînsa ca de la soare şi cu florele cele cînd rîdea aşa de frumos îi şidea, că nu mai era ca dînsa nime. S-au pus împăraţii şi craii toţi să afle cine-i; ş-amu, a treia oară, s-au luat cu trăsurile în urma ei şi s-a luat şi împăratul ista, da ea întră în ograda lui! El iute, cînd era ea să să scoboare din trăsură, o prinde în braţe: „De-amu nu mai scapi, spune-mi cine eşti?" „Nu mă cunoşti, zice ea împăratului, nu-ţi aduci aminte cînd scoteam apă la fîntînă ş-ai mers la părinţii mei să mă iai şi eu am rămas în urmă să merg cu mătuşa, — ea, inca şi inca ce mi-a făcut!" Şi cînd a prins a plînge, şi cînd a prins a ploua! Pe urmă, iar a rîs şi florile s-au făcut la urechi la loc. „Hai la noi acasă şi te uită să mă vezi scrisă pe poartă, n-oi fi eu aceea?"
Au mers ei păn' la casa tătîne-său şi era ea cu adevărat, scrisă cu dînsul. Atunci el a venit ş-a început altă nuntă cu dînsa, dar pe acea a legat-o de coada unor harmasari nenvaţaţi şi din urmă flecăii îi alungau cu harapnicele şi, unde a picat capul, s-a făcut deal, unde ochii, părău, unde picioarele, răschitoare, unde mînele, greble şi de atunci sînt dealuri şi părăie şi greble şi răschitoare pe lume.
Dochiţa lui Hurghiş, Mahala
Pe cînd umbla Dumnezeu pe lume, au ajuns noaptea la casa unui om sărman. Acolo tocmai atuncea năştea femeia. S-a născut o copilă. Dumnezeu spune omului că i-ar boteza, dimpreună cu Sf. Petru şi Paul. Omul a primit bucuros. După botez, Dumnezeu zice cătră Sf. Petru şi Paul. „Eu am să-i dau ca dar copilei acesteia că, de tot pasul ce va păşi, să se facă în urma ei un galbăn. Da tu ce-i dai?" îl întreabă pe Sf. Petru. „Eu îi voi da că, de cîte ori va plînge, să-i curgă diamante din ochi." „Da tu ce-i dai?" îl întreabă pe Paul. „Eu îi dau că, de cîte ori va rîde, trandafiri să-i curgă din gură." - S-au dus ei.
Cum a început copila a umbla, de tot pasul unde păşea, în urma ei rămînea galbănul. S-au fost făcut părinţii ei bogaţi straşnic. Iată că visează ficiorul împăratului că în cutare loc să află o fată cu aceste daruri. Porneşte ficiorul împăratului s-o caute ş-o găseşte. Au făcut vorbă şi s-a întors acasă să spuie la părinţi să facă nunta. Ea a pornit în urmă c-o mătuşă a ei şi c-o vară. Mătuşa şi vara ei, de ciudă, pe drum, i-au tăiet picioarele şi i-au scos ochii ş-au aruncat-o într-o fîntînă. Un bătrîn a scos-o ş-a adus-o acasă, dar ea, unde calea cu monturele ei, tot să făcea galbănul.
Acuma şi moşneagul se făcuse bogat. Diamante, de asemenea, avea destule.
După ce-a mai uitat din supărări, a început a rîde. Au început a curge trandafiri pe jos! Ea a făcut un buchet frumos şi l-a dat moşneagului să se ducă la uşa bisericei şi pe nimic să nu-1 deie, decît pe doi ochi, cine-i va da. Vine la biserică împărăteasa, vara ei, şi vede buchetul. Vra să-1 ieie pentru împăratul, gîndea că, de i-1 va da, o va iubi, căci el nu să uita la dînsa. I-a dat cei doi ochi ai fetei şi i l-a luat.
300
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Fata a pus ochii şi îndată s-au prins. Acuma vedea. Să apucă să coase, cu diamante, o basma tare frumoasă şi-1 trimete pe moşneag s-o vîndă pentru două picioare de om, cine-i va da. împărăteasa i-a dat picioarele şi pe loc s-au lipit cum au fost. „Acuma, zice ea bătrî-nului, ia aur mult şi dă să-mi facă la aurari o raclă, în care să mă pot închide pe dinlăuntru." Cum i-a adus-o, s-a pus într-însa ş-a zis moşneagului s-o ducă şi s-o puie în mijlocul bisericei. Vine împăratul şi vede racla şi să gîndeşte că atîta aur ca să facă o raclă nu poate nime să aibă, decît logodnica lui. Poronceşte să i să ducă racla în odaie la dînsul. S-a uitat cît s-a uitat, a cercat s-o deschidă, dar văzînd că nu poate, a pus-o sub pat. Noaptea ea a ieşit pe cînd dormea el, a plîns peste aşternutul lui şi l-a stropit totul cu diamante. A doua zi, el să scoală şi să miară. A doua noapte, ea rîde deasupra patului lui şi-1 presură totul cu flori. Cînd s-a trezit împăratul, un miros de-1 îmbată! A treia noapte, n-a mai dormit, s-a pus s-o pîndească şi prinzînd-o în braţe, nu s-au mai despărţit. Cu mătuşa ei şi vara — a făcut ca şi mai sus.       V. Tanasiuc, Clucucica
§ 12. Iordanul
Botezul Domnului (în 6 ianuarie) Ce povestesc oamenii despre Iordan:
Adam a fost dat diavolului, prin înscrisul ce l-a făcut, toate sufletele : şi cele vinovate, şi cele nevinovate, iar hărtia, diavolul a pus-o într-un şip şi a slobozit-o în apă sub o piatră. Dumnezeu a trimes pe Sf. Neculai în iad să-1 întrebe cine poate scoate înscrisul de Ia dînsul. El a zis că nime nu-1 va putea scoate, decît acela ce se va naşte din fecioară şi să va boteza de două ori. Acu iadul se împluse de suflete şi gemeau. El îi lua fără judecată şi-i ducea şi pe cei vii, şi pe cei morţi. Lui Dumnezeu i-a fost milă şi l-a trimes din duhul său pe lume pe Domnul Hristos. Cînd Domnul Hristos a fost de 30 de ani, a căutat pe Sf. Ioan, să-1 boteze în apa Iordanului. Găsindu-1, i-a zis : „Ioane, botează-mă." „Nu ştiu cum!" a zis Sf. Ioan. „Fă cum ştii", a zis Domnul Hristos. Sf. Ioan a luat apă şi i-a turnat în cap ş-a zis: „Că a ta este împărăţia şi puterea, în ceri şi pe pămînt; a Tatălui ş-a Fiului ş-a Sf. Duh, amin!" Atunci Domnul Hristos a slobozit trei luminări în apă, care au mers păn' în fundul mărei ş-au ars hărtia de la necuratul.
Diavolul nu s-a lăsat cu atîta, s-a apucat să facă un scaun în iad, să-1 prindă pe Domnul Hristos cînd va veni etc, dar Domnul Hristos a blagoslovit şi s-au închis lăcăţele, ş-amu el stă acolo ferecat şi tot anul lanţurile lui să desfac; dar cînd vine la Bobotează şi strigă preotul „Chiraleisa", atunci lanţurile se întăresc din nou.
Ioan Pisarciuc, Roşa
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
301
De demult, erau draci mulţi pe lume şi dracul avea treabă la om, pe oameni de vii îi ducea în iad şi-i muncea, dar dacă i-a luat Domnul Hristos asupra sa, să cheamă că sîntem ai lui Dumnezeu, că avem cruce cîţi sîntem botezaţi şi dracul nu mai are treabă, nu să poate apropia. El de cruce fuge, îl arde! De ce să zice: „Ucigă-te crucea!" Atîta să teme: de cruce, că-1 arde, şi de tun, că-1 ucide, de aceea să zice: „Ucigă-te tunul." El pe oameni mereu umblă să-i îndemne la rău, să facă păcate, doar i-ar putea lua în iad. Păn' la Domnul Hristos, oamenii erau bezmetici, nu să ştiau ce-i pe lume.
Ştefan Pita, Mihalcea
Sfîrşitul lumei şi cei 30 de ani ai diavolului
Cînd au făcut lumea, Dumnezeu a spus diavolului că să facă el pămîntul şi casa, căci Dumnezeu va face pe om, şi pentru lucrul lui, îl va pune în scaun. Dar cum nu s-a putut să fie decît un tată la copii, tot astfel nu s-a putut să fie decît un Dumnezeu pe lume.
Diavolul, de ciudă că nu l-a pus, a făcut o fîntînă ca să-1 închidă pe Domnul Hristos, cînd va veni; căci el vrea să fie singur pe lume stăpînitor, nu-i era destul că lua şi pe vinovaţi, şi pe cei nevinovaţi şi-i muncea în iad, că amu nu mai încăpeau. Cînd s-a scoborît Domnul Hristos în iad, el i-a zis să între în fîntînă etc. Dumnezeu a suflat şi l-a închis. Diavolul a început a răcni: „Tu m-ai închis aicea, eu n-am parte la jumătate de împărăţie pe lume ca şi tine?" „Vei avea, zice Dumnezeu, dară tocmai la sfîrşitul lumei; atunci 30 de ani întregi ai să fii numai tu stăpîn." Ş-a deschis Dumnezeu iadul şi au ieşit la suflete 7 zile şi 7 nopţi necontenit, pană s-a deşartat. Şi amu-i iadul gol. El s-a mîniat ş-a început a striga: „Cum, cei buni ţ-ai luat toţi ţie şi mie ai să-mi laşi numai pe cei calici?"
„N-ai grijă, a zis Dumnezeu, că toţi cei mari, toţi vornicii şi bogătaşii au să fie ai tăi şi cei săraci ai mei!" (Că vornicii înşală şi bogaţii sînt fudui şi nemilostivi.)
Atunci, la sfîrşitul lumei, cînd i-a făgăduit Dumnezeu, el are să poată ieşi de acolo şi are să caute să-şi facă norod, să i se dea lui. Oamenii noştri, cari vor fi a lui Dumnezeu, nu se vor da lui şi el i-a munci, i-a pune să care pietre şi să facă poduri - podurile vor fi cu cuie pe ele şi i-a pune să treacă cu picioarele goale, să-i înfrice, ca să i se deie. Da acei cari vor fi ai lui Dumnezeu nu se vor teme, vor trece şi le va fi moale ca pe paie sub picioare; şi-i va pune să treacă prin foc şi cei ce vor trece le va fi rece, ca şi cum n-ar fi foc. Atunci apă n-a fi, vor vrea oamenii să beie apă şi el va schimba apa în aur şi argint, numai atîta apă va fi, cît va purta-o el în ciubere: ud de-a lui şi de cal. Şi care va putea să rabde va fi bine, da care va bea va fi al necuratului. Noi de aceea, în ziua de Ajunul Iordanului, nu mîncăm şi nu bem nimic, pană nu gustăm agheazmă; ca să putem rabdă pe ceea lume, cînd va veni el.
Da Dumnezeu aşa are să facă, că are să scape pe oameni degrabă de muncă; anii aceia n-or fi ca aceştia lungi. Acei 30 de ani vor fi ca 30 de zile, ziua are să fie ca ceasul, iar ceasul, ca minuta.
302
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Pe urmă, are să dea Dumnezeu foc, să ardă şi cei vii, şi cei morţi, şi s-a deschide pămîntul şi va arde de 7 stînjeni, iar după ce va fi ars totul, cenuşa o va sufla Dumnezeu pe valea lui Safat şi acolo vor învia cu toţii şi va fi judecata. Pe cei buni îi va lua Dumnezeu, iar cei păcătoşi vor fi ai diavolului şi-i va duce în foc. Da Maica Domnului tot are să moaie fuiorul cel de la Bobotează în foc de trei ori şi are să scoată suflete, cîte s-or prinde. De aceea femeiele dau la Bobotează, la cruce, fuioarele cele mai lungi.
Femeile din Mihalcea perie bine fuiorul care-1 dau la cruce, să n-aibă puzderie într-însul, ca să se rupă, căci păcătoşi vor fi mai mulţi decît buni. Cine ştie, poate şi aceea ce dă să fie pe acolo.
Zice că-i tare păcat dacă femeia desparte fuiorul şi dă numai jumătate; Maica Domnului atunci plînge că nu l-a dat întreg Domnului Hristos.
Fuiorul ce se dă la cruce, în Mihalcea, se cheamă „crijma lui Hristos". Safta Andriciuc
Maica Domnului, de cînd lumea, tot împleteşte la un sac din fuioarele ce se dau de Bobotează la cruce, cu care să scoată sufletele din iad. Roşa în Ropcea, spun că împleteşte o mrejă.
în Botoşani, cari n-au cînepa dau la cruce jerbii de bumbac cumpărat. Aice, se spune că Maica Domnului se duce în toată ziua de înviere cu fuiorul şi scoate sufletele din iad, cîte se pot prinde.
La sfârşitul lumei, apă n-are să fie deloc. Diavolul cel mare stă în iad legat de un munte, atunci el va ieşi şi va ascunde toate izvoarele, toate apele, sub o piatră şi n-are să rămîie de băut decît păcură şi leşia ce o fac femeiele vinerea şi în sîmbetele morţilor, precum şi după Bobotează cele două săptămîni. Ioan Pisarciuc, Roşa
Ajunul Bobotezei
De Ajunul Bobotezei, se fac aceleaşi bucate ca şi de Ajunul Crăciunului. Ajunul acesta, unii spun că se posteşte pentru că, dacă gustă agheazmă de cea mare, să nu se mănînce îndată carne. Dimineaţă, până ce nu aduc agheazmă de la biserică şi nu gustă, nime nu mănîncă, nici copilul cel ce suge.
Preotul vine cu crucea şi cu agheazmă, de stropeşte în casă şi masa; oamenii sărut crucea şi preotul îi stropeşte pe fiecare. La cruce, se leagă un fuior de la toată casă. Masa e întinsă; preotul o blagosloveşte şi se pune de gustă. După ce a plecat preotul, în Moldova, să pun de mănîncă cei de casă. în Bucovina, tot cina de sară li e mîncarea de căpitenie.
Dacă vrai să nu-ţi mănînce uliul puii, în ziua de Ajunul Bobotezei, să dai un ou de sufletul uliului, dar n-a vra nime să-1 ia, că n-a avea pui, tot anul îi va mînca uliul puii. Ropcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
303
Sub preot, să pun grăunţe şi fîn, care apoi să dau la găini, iar fînul să pune în cuibare la cloşte, căci e spori în pui, îi scot pe toţi şi-i cresc. Moldova
Mai demult, în satele de lîngă Cernăuţi, cum e şi Horecea, pe preot îl duceau oamenii de la o casă păn' la a 12-cea casă cu luminări aprinse, strigînd „Chiraleisa!" şi tot aşa păn' ce găteau. Acuma, să petrece numai pană la altă casă. în Moldova, şi acuma îl duc pe preot oamenii grămadă, cu lumînări.
Masa se pregăteşte ca şi de Ajunul Crăciunului. în timpul acestor două săptămîni, în satele de pe lîngă Cernăuţi, săminţele toate au stat sub faţa de masă, de Bobotează mai stropesc masa în cruce cu agheazmă şi apoi, gustînd din trei locuri din mîncare, iau mîncarea pregătită pentru vite, o stropesc cu agheazmă, stropesc şi fînul în iesle şi le dau să mănînce, zicînd după cum am arătat la Ajunul dintăi; apoi să pun gospodarii şi mănîncă.
în această noapte vitele vorbesc; să spune în Mihalcea.
în Mihalcea, de Ajunul Bobotezei, să colindă umblînd cu capra.
în Ilişeşti, fetele fac toate vrăjile de măritare, ca şi spre Anul Nou. în sara aceasta, lipesc de cornul drept al vitelor cîte o crucită de ceară, ca să fie aparate peste an de boale. Tot astfel, lipesc crucite de ceară pe toţi patru păreţii casei, dinlăuntru, căci atunci nu se pot apropia pocitură, boale, - cînd trec pe aproape, zic îndeele: „Aici să nu ne apropiem, căci este cruce de la Iordan şi apără casa."
Catrina Pantea, Mihalcea
(S-a văzut sămînţă de bostan, de Bobotează.)
în Moldova, paiele ce să aştern în ziua de Bobotează sub picioarele preotului, cînd sfinţeşte agheazmă, se dau la vite, pentru blagos-lovenia vitelor şi roadă peste tot anul; au spori şi izvor şi sînt sănătoase. Din acelea paie fac colăcei şi-i pun prin copaci, ca să rodească la anul. Botoşani
în Mihalcea, în ziua de Ajun, fetele pregătesc cana cu care au să meargă după agheazmă. îi fac cruciţi de ceară şi o împodobesc cu ghirlănzi de berbenoc poleit, cu flori, iar la toartă leagă în cruciş lînă roşă. Tot atunci sau şi mai înainte, pregătesc lumînarea pentru Iordan, numită troiţă; cu aceasta în mînă, asistă la sfinţirea apei. Troiţa se face astfel: iau o lumînare mare, lîngă care lipesc la mijloc o cruce de lemn simplă, o leagă bine, iar împrejur pun busuioc, spice, măciulii de mac, flori uscate, căline, şi fac un mănunchi mare, astfel că crucea nu se vede deloc. Pe deasupra, pun berbenoc poleit, vîsc (vîscul înaintea Iordanului să vinde pe piaţă în Cernăuţi); prin verdeaţa aceasta, mai pun simetric şiraguri de mărgele, lînă roşă, iar mănunchiul în jos, precum şi lumînarea, o învălesc c-o năframă frumoasă, ca o lumînare de botez; mai ales să face troiţa peste Prut, unde populaţia e mai rusificată. Spicele, macul etc. sînt bune de leac, de sămînţă, de afumat vaca, cînd e bolnavă la ulger, viscul e
304
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
bun de tusă etc. După ce se sfîrşeşte Iordanul, luminarea o duc în biserică şi o lasă să stea păn' la Stratenie, atunci o aduc acasă şi, dezbrăcînd-o de toate, o întrebuinţează ca lumînare simplă, în ziua de Paşti, cînd merg la înviere. E un obicei vechi creştinesc, cu resturi păgîne.
Care nu au troiţă, ci simplu lumînare, vin cu ea aprinsă păn' acasă şi aice îşi pîrlesc părul în frunte, în ceafă şi pe la urechi; ca să nu se teamă noaptea, să nu aibă frică peste an. Fac cruce cu luminarea, pîrlind grinda în casă, şi afumă vitele; mai ales fac acestea cu iască, pe care o aprind la Iordan, de la săcăluşele cu care se împuşcă, cînd se face botezul Domnului şi poporul strigă într-un glas: „Chiraleisa!"
împuşcatul
Diavolii, cînd s-a botezat Domnul Hristos, au venit cîtă frunză şi iarbă, trăsnind şi pocnind pe apa Iordanului, că se auzea cine ştie de unde huitul, să nu lese să se boteze Dumnezeu. Dar Dumnezeu a poruncit la preoţi să citească şi să sfinţească apa şi cînd au început oamenii a împuşca ş-a striga „Chiraleisa!", gheaţa s-a rupt sub diavoli şi cu toţii au căzut în apă şi s-au înecat; de aceea, amu nu sînt aşa de mulţi, s-a curăţit lumea de dînşii. Pe acei cari au mai rămas îi omoară Sf. Ilie cu tunul, dar ei la om n-au ce cata.
Ştefan Pita, Mihalcea
în Rarancea, la graniţa Bucovinei dinspre Roşia, Iordanul îl fac ambii preoţi, atît cel bucovinean, cît şi cel rus, lîngă graniţă, deodată, şi cînd împuşcă din săcăluşi aice, acolo slobod salve de puşti soldaţii ce stau înşiraţi pe graniţă. De la d-l părinte Gh. Levescu
Cînd se strigă „Chiraleisa", îndată omul capătă putere, se simţeşte că e mai tare, mai cu curaj. Atunci toate necurăţeniele, toate boalele, toate fiarele, cîte sînt stricăcioase omului: lupi etc. se împrăştie, se depărtează, fug fiecare la locaşurile lor prin păduri şi tot anul e curat, pană iarăşi la Sf. Andrei, cînd iese ele şi ţin păn' la Crăciun mai tare. De Crăciun, le alungă băieţii cu colindele şi cu uratul, cu pocnitele de bice, iar de Bobotează se duc cu totul. (Vezi voi. II, p.33.)
De Bobotează, cînd strigă preotul „Chiraleisa" şi stropeşte în patru părţi cu agheazmă, pe necuraţi atunci îi arde şi toţi aleargă să se ascundă care încotro. Atunci nu-i bine să laşi nimic afară; petecă, pînză, să aduci totul în casă; nici omul, pe lîngă casa lui, afară să nu steie; căci „el", sub ce găseşte atunci, se ascunde, nici chiar bucii în pod să nu-i laşi. — La o femeie a trăsnit vara în polobocul cu buci; căci el, unde se ascunde în ceasul acela, în ziua de Bobotează, merge şi se ascunde vara, cînd tună, şi Sf. Ilie îl trăsneşte. De aceea oamenii închid îndată uşele şi astup cahla, cînd aud strigînd la Iordan, doar n-ar întră atunci în casă. în ceasul acela, ei cîtă frunză şi iarbă fug, se ascund în fundul apelor şi a pămîntului şi se împrăştie.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 305 Săptămînele celea, să nu moi cămeşile în părău, căci ei de cămeşi să prind şi iese. De arunci o cotreanţă atunci în apă, de cotreanţa ceea se prind sute de mii şi înoată cu dînsa. Catrina Beicu, Mihalcea Babele cele afurisite moaie în zilele acele petecă în părău şi îl scot; ele ştiu pentru ce le trebuie! D-l Ilie Dulgher, Broscăuţi
(Vezi grindina şi diavolul voi. II, p. 184.)
Două săptămîni după Bobotează, cămeşile nu se spală, căci sînt f apele sfinţite. General Cînd sfîrşeşte preotul agheazmă, porneşte de la părău spre bise-; rică stropind în toate patru părţile; atunci cei care au venit după agheazmă aleargă care mai de care, să ieie întăi, să grămădesc, se împing, să bat. Agheazmă dintăi e bună pentru dragoste, cinste, măritare; - să să spele fata cînd se duce undeva, ca aşa să se grămădească peţitorii şi aşa să fie de cinstită. - Cu agheazmă stropesc şi vita, cînd o duc la vîndut. îndată după ce s-a luat agheazmă, fetele se ; cufundă în părău de 3 ori, ca să se mărite, să se strîngă flecăii la dînsele, cum s-a strîns norodul la Iordan.
în satele în care umblă cu malanca, flecăul ce a fost îmbrăcat ca / femeie trebuie să se scalde în părău, ca să nu se dioache, de a fost 1 tare frumos; iar moşneagul sare peste foc, în ziua de Anul Nou sau în ziua de Sf. Ioan, ca să nu-i facă ceva necuratul.
în ziua de Bobotează, cum vii cu agheazmă acasă, mergi şi stropeşti în toate părţile, pe la vite, pe la gospodărie, torni în fîntînă şi diavolul fuge, n-are cum se apropia, nici în apă n-are voie, că e cruce; doar în belţi de cele stătute dacă şede.
Iordanul, Bobotează, e zi mare, o dată-n an, cînd se sfinţesc toate apele, fîntînele şi ne apără Dumnezeu cu crucea de rău. De atunci se botează oamenii cu apă; pană atunci, Sf. Ioan boteza, dar numai cu luminarea. D-na Elisaveta Reus, Mihalcea
în ziua de Bobotează, în Şcheia, merg la ţintirim şi toarnă agheazmă la copiii cei morţi şi nebotezaţi şi dacă toarnă 7 ani, e ca şi botezat.
în Ropcea, dau agheazmă de sufletul celor ce s-au spînzurat etc, de sufletul celor ce nu mai au pe nime, şi li e pe ceea lume mai uşor.
Cu agheazmă să stropeşte vita, de e bolnavă, să alung farmecile, ba şi de pistrui e bună.
Numai calul nu se poate stropi cu agheazmă; căci calul e blas-tamat de Dumnezeu; el piere şi nu se satură; el, şi mort, e cu iarbă-n gură. Diavolul în cal se preface, în om, în iepure; dar în bou, oaie,
porc, nu, căci acelea sînt blagoslovite de Dumnezeu.
Elena Braha, Mihalcea
Dacă se botează vrun băiet în ziua de Bobotează, cine vra îi pune numele Iordache.
306
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cînd se naşte vrun copil iarna, pe cînd sînt troiene, i să pune numele Troian. Se punea mai de demult.
Păn' la Bobotează, e dricul iernei, de la Bobotează crapă gerul si iarna e pe ducă.
Agheazmă ce să face peste an
In Bucovina, a doua zi de Duminica Mare, se face agheazmă pentru roadă cîmpului; să merge cu procesie în cîmp şi se stropeşte. (S-a văzut.)
Tot aice, la 1 august, se face agheazmă pentru insecte în grădină, să nu mănînce viermii, şi cu aceasta se stropeşte grădina.
în Ropcea, atunci duc la biserică snopi de flori, buruiene, spice, pe care le sfinţesc şi sînt bune de scăldat, de samanat.
Luni, a doua zi de Paşti, se face agheazmă învierei, cu care se stropeşte biserica şi locul împrejur.
Tot astfel să stropeşte în fiecare an, făcînd agheazmă a doua zi de hramurile bisericilor, numită „agheazmă înnoirei". (Biserica ce se face nouă se sfinţeşte întăi cînd îi dă hramul, de sărbătoarea unui sfînt şi apoi din an în an.)
în Moldova, se face agheazmă vineri după Paşti, în ziua de „Izvorul Maicei Domnului", care e bună de stropit cîmpurile pentru viermi etc.
Agheazmă pentru gîngănii, aice se face de Trif. (Se va vedea la Trif.)
Se face agheazmă în biserică la începutul fiecărei luni şi apoi, mergînd preotul la fiecare casă, stropeşte cu aceasta, ca să cureţe, să alunge relele, fapturele, pentru sănătate etc.
Fac particularii agheazmă la începutul fiecărei săptămîni, avînd un preot tocmit anume cu luna, ce vine să facă. Cu aceasta se stropeşte în casă, pentru sfinţirea casei şi a trupului; căci zice Hristos în rugăciunele aghezmei: „Iată v-am dat vouă (preoţilor) putere asupra duhurilor celor necurate, ca să curăţiţi norodul de orice boale şi să tămăduiţi."
într-o casă unde sînt boli multe, se întîmplă pagube, nenorociri, îndată îşi aduc aminte că n-au făcut de mult agheazmă; atunci cheamă preotul şi fac, stropesc peste tot locul şi depărtează tot ce-i rău.
Asemenea, se face agheazmă şi pentru farmece.
Agheazmă cea mare de la Iordan nu se poate întrebuinţa la toată nimica, ca în Bucovina, numai cînd se împărtăşeşte cineva, cu o zi înainte bea agheazmă, se toarnă în fîntîni cînd se curăţe sau cînd un
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
307
vas s-a spurcat, după ce l-a fiert, l-a frecat, să toarnă agheazmă şi apoi se poate întrebuinţa, e curat etc.
§ 13. Sf. Ioan Botezătorul
A doua zi de Bobotează, în 7 ianuarie e Sf. Ioan Botezătorul, atunci se fac patroane. Despre Sf. Ioan vezi voi. I, p. 52. Despre el puţin să poate scrie, deoarece poporul, în toate povestirele, îl confundă cu Sf. Ioan de la Suceava; după cum să vede şi voi. I, p. 181 - ceea ce se adivereşte în povestea Maicei Domnului - vezi la broască, partea prezentă: Maica Domnului găsind pe Domnul Hristos. S-a văzut rugăciunea de sară voi. I, p. 424.
Despre constelaţia numită Plugul (constelaţia lui Orion), să spune în Mihalcea că acolo e Sf. Ioan. Sf. Ioan era bat ş-a fost adormit pe plug. „Ioane, strigă Dumnezeu, scoală, căci sînt 4 ceasuri şi te apucă de arat"! Isidor Filip, Mihalcea
în miezul verei, cad Sînzienele, naşterea lui Sf. Ioan. Sînzienele sînt pentru roadă grădinilor ş-a cîmpului, pepenilor, curechiului; să va vedea voi. III*. Atunci se strîng buruiene, flori şi să sfinţesc. S-a văzut Sînzienele la tun. — Pană la Sînziene cîntă cucul. - Vezi voi. I, p. 261.
„Capul lui Sf. Ioan sau os viu" se numeşte în Mihalcea un trifoi alb, mare, ascuţit; e bun de scăldat, pentru întărirea trupului, pentru boale. Sînziana e, asemenea, bună de scăldat.
Vîntul e Sf. Ioan, s-a văzut voi. I, p. 345. Veziînvăţătorul voi. I, p. 46.
De Sf. Tăierea Capului Sf. Ioan sau „Sf. Ioan taie capul pe curechi", nu se mănîncă curechi, mere, vezi voi. II, p. 334. Lui Sf. Ioan, de 7 ori i-au tăiat capul pe curechi şi iar a înviat. Ropcea
în ziua aceasta să posteşte. Vezi frigurile voi. II, p. 147.
§ 14. Lanţul Sfîntului Petru în 16 ianuarie
în ziua de Sf. Petru de iarnă sau Lanţul Sf. Petru, e jumătate de iarnă. Din ziua aceea păn' la Sf. Petru de vară, e tocmai atîta cît e de la Sf. Petru de vară pană atunci.
în Bagiurea (Moldova), ţin Lanţul Sf. Petru pentru lupi. Povestea spune că Sf. Petru e mai mare pe lupi, atribuindu-se lui Sf. Petru aceeaşi poveste cu lupii ca şi lui Sf. Neculai, în Mihalcea, şi lui Sf Gheorghe, în Botoşani. (Se va vedea voi. III*).
în Şcheia, ţin pentru sănătatea vitelor.
în Voloca, spun că, la Sf. Petru de iarnă, se întorc jivinile în pămînt cu capul în sus. Gh. Bileţchi
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
308
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
In Mahala, ţin pentru şoareci; căci le rod toate celea, dacă nu ţin. Aia spun că, în ziua ceea, fac şoarecii nuntă. DochiţaHur'ghiş
§ 15. Şoarecii. Din ce s-au făcut şoarecii
A fost odată un om ş-o femeie foarte săraci. Să duce omul într-o zi la pădure, întâlneşte pe Sf. Arhanghel Gavriil; îi dă o legătură cu galbeni. Omul vine acasă ş-o pune într-o putină cu cenuşă. Vine femeia fratelui său la ei, să împrumute cenuşă; femeia omului, ne-ştiind nimica, merge şi-i dă cît a putut apuca, cu legătură cu tot. Merge omul să caute banii, - nu-s; ocăreşte femeia; - femeia ce era vinovată, dacă n-a ştiut! Merge la frate-său, o roagă pe cumnată-sa să-i întoarcă, ea nu vra. Merge iar în pădure. II întreabă Arhanghelul ce ş-a cumpărat pe bani? El spune... - „Asta, zice îngerul, e pentru aceea că n-ai spus şi femeiei!" S-apucă şi-i dă o masă, cînd îi va zice : „Masă, deschide-te!" are să iasă fel de fel de mîncări.
El ia masa şi se duce în ciudă la frate-său, să-i arete. Frate-său, după ce a mîncat bine ş-a băut, i-a luat masa; iar pe dînsul l-a alungat.
Merge iar în pădure; îi dă Sf. Arhanghel un berbec; cînd va zice: „Berbece, scutură-te!", să curgă o mulţime de bani. El iar merge pe acolo, să le arete. Frate-său a strîns toţi galbenii, a luat berbecul şi iar l-a alungat.
Se întoarce iar supărat în pădure: „De ce l-ai dat, zice îngerul! Na-ţi amu doba asta, du-te la frate-tău şi să zici: «Toţi din dobă!» pe urmă, cînd îi vra iar să închizi, să zici: «înapoi în dobă!» că trebui să-ţi dea lucrurile ce le-a luat." Merge şi-i spune: „Amu, frate, trebui să-mi dai lucrurile înapoi, c-a fi rău." Femeia îl dă afară. Mînios, omul zice: „Toţi din dobă!" Ş-au ieşit o mulţime de-a draci ş-au început a-i bate pe amîndoi şi i-au petrecut bătîndu-i păn' în pivniţă, unde erau ascunse lucrurile. El ş-a luat lucrurile şi s-a dus la femeie acasă. Amu, ei se făcuse tare bogaţi. într-o zi, îi zice femeia: „Ştii tu ce? Ca noi, puternici şi bogaţi, nu mai sînt pe lume, hai şi l-om omorî pe Dumnezeu, să fim şi noi Dumnezei."
Merg prin pădure, găsesc un moşneag. îi întreabă ce caută? Ei spun că pe Dumnezeu, ca să-1 omoare, să rămîie ei în loc. „Dacă-i aşa, zice Dumnezeu, şi nu vă mulţumiţi cu ce aveţi şi vreţi să fiţi cei mai mari, să fiţi voi dar cei mai mici şi de toate cele să vă temeţi şi, de frică, tot pe ascuns să umblaţi!" şi s-au făcut o păreche de şoareci. — Şi de atunci sînt şoarecii pe lume. Dl. Comei Dumitrescu, Roşa
Şoarecul e dracul
Şoarecul nu-i prieten omului, că el a făcut bortă la corabie, ca să prăpădească pe oameni; da şerpele e mai prieten, că el îndată a vîrît coada s-a astupat. Şoarecul s-a făcut din dracul. (S-a văzut, voi. I, p. 35.)
Şoarecul e dracul; el răstoarnă căruţa pe drumul neted; (s-a văzut.)
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
309
Şoarecul, curat că e dracul, că el ce pozne îţi face, numai dracul ţ-a face. El de ce, cînd roade sacul, nu face o bortă mititică, cît să mănînce? Da face borta cît palma, ca să facă oamenilor pagubă, rău!
Grigoraşciuc, Mahala
Cînd îţi rod şoarecii lucrurile, să ştii că ţi se fură din casă, ai tâlhari în casă, e pricaz.
Şoarec de visezi, sînt farmece, fapt, sau ai în casă tâlhari.
Şoarecul suflet
Şoarecii îţi rod lucrurile, dacă ţ-a fost vro femeie îngreunată în casă şi s-a uitat cum mănînci şi dacă i-a fost poftă şi nu i-ai dat; îţi rod şoarecii din straie. Mihalcea
Sub noi, sînt oameni ca şoarecii, vezi voi. I, p. 43.
Femeiei, cînd i să mişcă întăi în pîntece copilul, i se pare că a trecut un şoricuţ şi tresare.
Odată un muscal a mers în gazdă la un om. Muscalul nu putea să doarmă şi s-apucă să-şi grijască armele; dar vede un şoricuţ ieşind din gura omului. Şorecuţul merge la uşă; muscalul îi deschide şi se ia după dînsul. Merge, merge, ajunge la un părău; muscalul pune sabia de-a curmezişul şi şoricuţul trece. Merge la un copac şi tot se învîrteşte împrejurul lui; pe urmă, vine înapoi, trece peste sabie şi vine acasă şi se vîră în gura omului înapoi.
Trezindu-se omul a doua zi, îi spune muscalului că a visat că a trecut o apă peste un pod ş-a mers la un copac, sub care era îngropată o comoară. - „Da mi-i da şi mie jumătate din comoara ta?" - „Ţ-oi da." - „Hai, zice muscalul, să ţ-o arăt." L-a dus la copacul în jurul căruia a umblat şoarecul, au săpat ş-au găsit sub copac bani.
Auzită în Basarabia de Ioan Pisarciuc, din Roşa
Oală spartă, covată, strachină, să nu ţii în casă, că de trece musca sau şoarecul prin borta ceea, trebuie să moară unul din gospodari.
Ţiganul şi şoarecul
Ţiganul, de cînd lumea, a fost minciunos şi este. Odată un ţigan era bucătari la un boieri şi i-a fost făcut femeia copil; să cere Ia boieri să meargă la cumătrie; dar a zis c-a veni chiar a doua zi la slujbă. Trece-o zi, el nu vine, trece alta, iar nu, a fost şezut o săptămîna. Amu, ţiganul ştia că nu-1 aşteaptă cu colaci şi că n-are să-i fie lui tocmai moale, cînd are să să ducă; gîndeşte el feluri şi chipuri ce minciună să spuie. Ajunge la curte, îl cheamă cucoana şi boieriul, mînioşi foc. „Măi ţigane, ce-ai şezut aşa de mult?" „Dacă m-am pornit de 9 ori cucoane şi mi-au ieşit înainte 12 lupi." - „12 lupi, ţigane ?" - „12, cucoane!" „Mă ţigane, tu nu spui drept, că n-or fi fost
310
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
12, or fi fost poate numai 10." - „Poate numai 10, cucoane." - „Da poate numai 7." — „Poate că numai 7, cucoane." — „Da poate numai cinci!" — „Or fi fost şi cinci." - „Apoi dar vezi că ai spus minciuni adineoarea, c-au fost 12." — „Ba zău 12, cucoane!" „D-apoi eu ţ-am spus că tu nu i-ai numărat bine ş-or fi fost numai cinci" - „Poate numai 5, cucoane." - „Da poate nici atîta, poate or fi fost numai trei or doi." - „Poate, cucoane." — „Da poate numai unul?" — „Poate că să fi fost şi numai unul, cucoane!" - „Da poate nimica?" — „Poate şi nimica - dar nimica mişcă?" - „Ba nu mişcă." - „Apoi vezi d-ta, că mişca. Umbla cu frunza-n cap!" — „Poate a fi fost vrun şoarec, ţigane." - „Ha, ha, şoarec era, cucoane! Cînd am întrat eu în pădure, da el ciuşti printre frunze înaintea mea!..." Au rîs şi cucoana şi boierul. Da cucoana a început pe urmă a-1 ocărî: „Nu ţi-i ruşine, om aşa sărac şi nevoieş şi încă îţi trebui copii!" „D-apoi, dacă dă Dumnezeu, cucoană. Dac-ar fi şi la D-voastre, n-ar strica!" Atuncea boieriul a scos 10 lei şi i-a dat ţiganului, că cucoana nu vrea să aibă copii. „Să trăieşti, ţigane, că ai vorbit aşa!" Ş-a scăpat cu minciuna de la belea. Catrina Daniliuc, ţigancă din Mihalcea
Credinţi
Pentru spăriet, ca să nu te temi de nimic, să porţi ochi de şoarec la gît. Botoşani Ochi de şoarec să poartă şi pentru ca să nu te diochi. Idem Să poartă de către copii, pentru ca să înveţe bine. Bacău
în Mihalcea, cînd unui copil îi pică dintele, îl pune în borta şoare-cului, ca să-i dea şoarecul alţi dinţi mai buni. (Să zice „dinţi de şoarec" la nişte dinţi mici.)
Femeia, cît are piept, să se păzască să nu-i iaie şoarecul din lapte, să nu curgă cumva pe jos; că de-a lua el, stîrpeşte cu totul.
Mihalcea
Femeia, ca să-i vie laptele, să mănînce baligă de şoarec. (S-a văzut contra băuturei voi. II, p. 291).
în Ardeal, se spune că de plouă în ziua de sărbătoarea şoarecilor, care e înainte de Sf. Petru de vară, anul acela nu-s şoareci. (Ce zi anume nu mi s-a spus. Va fi poate Sf. Onofrei, care, în Moldova, se ţine pentru viermi, să nu strice curechiul, pînea).
în ziua de Sf. Petru de iarnă, e nunta şoarecilor; şoarecul cel mai mare le zice:
Dragii mei, nuntaşii mei, Cătaţi şi vă ospătaţi Şi de bortă vă cătaţi, Că nunul cel mare, Rea cătătură are! Motocul îi şi cunună, şi-i şi mănîncă!
Dochiţa Hurghiş, Mahala
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
311
(Se va vedea voi. III*, pentru ce mănîncă mîţa şoarecii.)
Cînd are să fie foamete, sînt mulţi şoareci.
De la moară să nu iai nimic, că-ţi vin şoarecii.
Ca să scapi de şoareci, să iai aţă de la sac, să legi 99 de noduri şi să zici: „Eu nu leg aţa, dar leg gura şoarecilor de la casa mea şi-i trimet la moară, acolo este hrană de ajuns; să meargă acolo să trăiască." Arunci aţa în moară şi toţi merg acolo. Ropcea
Ca să alungi guzanii, să mergi la lună nouă, dezbrăcată şi cu cociorva în mînă, de trei ori primprejurul casei şi să zici, viind în prag:
Crai nou în casă,
Guzanii afară să iasă!     D-na Elena Braha, Mihalcea
De guzani, să iai la sfârşitul luminei, după ce asfinţeşte soarele, şi să pui pe truncheri fundul de mămăligă, ceaunul şi melesteul şi să zici: „Oaspeţii mei sînt flămînzi, eu le aduc mîncare"! A doua zi, iai aceleaşi lucruri şi vii la fereastă afară, baţi cu ele la fereastă şi zici:
Luna-i la sfîrşit
Şi oaspeţii mei la despărţit!
Aşa faci la trei sfîrşituri de lună şi se duc toţi.
D-na Anast. Constantinovici, Mihalcea
Sînt oameni care descîntă guzanii şi-i pornesc cu cîrdul şi se duc cine ştie unde; sau îi trimet la cine vrau să-i facă pagubă. Un boieri a pus ş-un clopoţel la gîtul unui guzan, trimiţînd cîrdul altuia, să ştie că e de la el. Botoşani
(Vezi capul de cal, voi. II, p. 158; vezi ciolan de la roată, voi. II, p. 175.)
§ 16. Trif şi Stratenia (în 1 şi 2 februarie)
Pe guzani, şoareci, pureci şi orce gîngănii, cu nimic nu-i stîrpeşti, decît cu agheazmă ce se face, în ziua de Sf. mucenic Trifon, în biserică; aceasta se strînge şi se stropeşte unde sînt şi toţi fug. Agheazmă aceasta e bună şi pentru grădină, pentru viermi, paseri stricăcioase, locuste; piere orşice jiganie. Se poate face orşicînd, la casa unde e trebuinţă. La un boieri la ţară, pe lîngă Botoşani, erau îngrozitor de mulţi pureci; cum a făcut agheazmă ş-a stropit, nu s-au ştiut ce s-au făcut!
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
312
ELENA NICULITA-VORONCA
Trif a fost nebun. Pornind Maica Domnului în ziua de Trif cu copilul în braţe la biserică, se întâlneşte cu Trif; el îmblătea şi zice: „Ce picioare albe ai!" Atunci Maica Domnului s-a întors înapoi şi i-a zis: „Nebunule!" şi pe loc a rămas nebun. Din pricina lui, Maica Domnului a mers a doua zi şi a luat molitfa în ziua de Stratenie — şi amintirea ceea o serbăm noi.
Trif e nebun. Un om a îmblătit în ziua de Trif ş-a nebunit; tot una îmblătea cu minele. Ambele de la Ioan Pisarciuc, Roşa
Zice că mergea Stratenia pe drum şi Trif mergea după dînsa ş-a tuşit-o doar s-ar înturna, s-o vadă cine-i. Ea atunci s-a întors să vadă cine i-a tuşit în urmă şi i-a zis: „Dar fie astăzi ziua ta şi mîni va fi a mea!" D-na Tinca Dumitriu, Botoşani
Trif trîfneşte iarna.
Trif trîfneşte orişice. El a trîfnit pe Maica Domnului, că nu s-a mai dus în ziua ceea cu pruncul la biserică; — a tuşit-o.
(A trîfni un lucru însemnează a-1 tăvăli, a-1 spurca. Ce e trîfnit nu mai e curat.) Bagiurea
Zice că, înainte, femeia era cap pe om, ea era mai mare, dar a mers Stratenia la biserică de ziua ei şi l-a găsit pe Trif îmblătind. „Apoi, dacă-i aşa, zice Stratenia, şi îmblăteşti tu de ziua mea, fii tu întăi, fii tu mai mare, - c-oi fi eu pe urmă." Şi de aceea Stratenia a rămas să fie a doua zi. De atunci e femeia mai mică decît bărbatul, că bărbatul zice că el e mai cuminte decît femeia, că: „Femeia e cu părul lung şi mintea scurtă", şi femeia biata, pentru că e mai mică în trup şi în putere, trebui să tacă; dar cîte femei sînt mai cuminţi decît bărbaţii şi trăiesc ei de pe mintea femeielor lor!
Gr. Dumitraşciuc, Mahala
Trif nu-i îngăduitor, ca alţi sfinţi, e nebun; de ziua lui, să nu lucreze mai ales femeiele, că le izbeşte de toţi păreţii.
Ion David, Botoşani
Maica Domnului, cînd s-a dus cu Domnul Hristos la molitfă, a avut să treacă peste un pod, da morariul - îl chema Trif - s-a îmbrăcat c-un cojoc pe dos, s-a făcut urs sub pod ş-a spăriet-o. Atunci ea a trăsărit şi i-a zis: „Dar fie ziua asta a ta, Trif, că a mea va fi mîne" şi s-a întors. Şi de atunci, în amintirea ceea, serbăm pe Trif întîi şi a doua zi Stratania. Dl. Grigore Constantinovici, Mihalcea
Trif e Domnul Hristos, pentru că tot ce nu e curat, el curăţeşte. Ca agheazmă de la Trif, nici o agheazmă nu e aşa curăţitoare. De şese ori pe an să face închipuirea botezului Domnului (agheazmă). Trif e Domnul Hristos, iese înaintea Maicei Domnului. Şi nu numai Trif, dar toţi sfinţii sînt Domnul Hristos; şi Sf. Vasile, şi Sf. Toader, şi Sf. Gheorghe, şi Sf. Ilie - toţi sfinţii — numai cît Domnul Hristos e cu alt nume, căci Domnul Hristos 1000 de nume are; şi tîrguri şi sate să numesc după numele lui.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
313
inijjjji-. ----
Părintele Iosif, Dumnezeu, e de cînd lumea, e îndoit de bătrîn ce-i, el a văzut pe Maica Domnului şi i-a plăcut. Domnul Hristos e născut dintr-o floare. A fost o floare samanată de părintele Iosif pe pămînt, cu cap, cu ochi, cu gură, cu chip ca de om, aceea a blagoslovit părintele Iosif să să întrupeze om în pîntecele Maicei Domnului şi să se nască din ea.
Cînd s-a născut Domnul Hristos cu cununa de lumină pe cap, nime nu să putea uita la el, mă rog: Sfîntul Soare! Cine să poate uita la Sf. Soare! Căci Dumnezeu şi Maica Domnului şi Domnul Hristos sînt Sfînta Lună şi Sf. Soare. - Domnul Hristos s-a născut de Crăciun; Crăciunul e bătrîn, iar Domnul Hristos să naşte atunci tînăr!... Aceasta e închipuirea: Dumnezeu bătrîn Tatăl şi Fiul născut în aceeaşi zi! Domnul Hristos este şi tînăr, şi bătrîn. — Părintele Iosif, dimpreună cu Sf. Dumitru, e ziditorul ceriului şi al pămîn-tului... Măria Ciobanu, Botoşani
(Despre un om bătrîn se zice: Mic, bătrîn, tatăl lui Crăciun.) De Stratenie unde calcă boul, izvoreşte apă, pentru că Maica Domnului e izvorîtoare de apa. Idem
Credinţi
De Stratenie, să întâlneşte vara cu iarna şi să iau la luptă, vara xice că de-amu iarna să se ducă, că vine ea, dar iarna nu să dă şi se luptă.
De Stratenie, dacă bea boul apă în urma lui, va fi anul mănos. Dacă sînt de Stratenie ţurţuri de gheaţă mari, atunci vor fi păpuşoi mari şi roadă bună, dacă ţurţurii sînt mici, mai slabă.
D-na Măria Braha, Mihalcea
Spre Stratenie, să pune apă într-o strachină, pe laiţă afară, la stele, şi se dă vitelor să beie. Horecea De Stratenie, să păzeşte apa ca şi de Ovidenia; apoi o despărţeşti în trei: dai la vite, te speli şi strîngi un pahar, că-i bună de deochi şi de toate, să ai în casă peste an. Cuciur-Mic De Stratenie, nu să cade să doarmă mirele cu mireasa, nici bărbatul cu femeia, nici vitele nu să dau atunci la înmulţit; e tare mare zi.
Horecea
De Stratenie, des-de-dimineaţă, păn' a nu răsări soarele, să lipeşte o baligă de gard şi-i bună de afumat vaca cînd să trage laptele, cînd e bolnavă etc.
Stratenia să ţine pentru vite, să nu strechie, că vara vitele unora merg cale de două trei zile; dar la ce-i ce o ţin, vine vita drept acasă.
în Transilvania, spun că Stratenia e sărbătoarea boilor, o ţin pentru boi; atunci dau finul la vite cu braţul, nu cu furca.
Un om din Tomnatec
Vulpea, de la Stratenie, să teme a merge pe gheaţă. Şcheia
314 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
§ 17. Ursul
Ursul, de Stratenie dacă găseşte punte pe părău, o strică; da de nu găseşte, pune punte. Şiret
în ziua de Stratenie dacă-i soare, vîrcolaciul îşi trage pălăria pe urechi, ş-o bagă bine-n cap; dar de nu, o aruncă. Dacă-i numai spre sară oleacă de soare sau o mică parte din zi, o pune pe-o ureche.
Elena Braha, Mihalcea
Ursul, dacă îşi vede în ziua de Stratenie umbra, dacă e cald, îşi aduce cioate şi le pune la vizunie şi se vîră înapoi; dar dacă e frig, posomorît, atunci umblă prin pădure, nu se mai ascunde în culcuşul lui. Roşa
Ursu-i ca ş-un om: el îşi face căsuţă ca omul şi îşi aduce de toate; numai cît atîta, că n-are foc. în ziua ceea a lui, - iarna - de Stratenie, el iese din casă şi, de vede că-i afară frig, ger tare, vine înapoi şi îşi sfarmă casa şi începe a umbla aşa prin pădure; dar de-i cald în ziua ceea, se bagă în colibă şi şede; că are să mai fie frig, are să fie primăvara friguroasă, ploioasă.
- Mă rog, cum ştie el care e ziua lui şi că are să fie frig? Aşa-i de cuminte; dacă-i din om!
El e din om, era morari, a greşit nu ştiu ce şi Dumnezeu l-a trimes în pădure să fie urs. Dumitrache Volcinschi, Ropcea
Pe urs, întăi, zice că la miere îl trăgea cu lanţul şi nu vra să se ducă, se temea de albine. Cînd a văzut că mierea-i dulce şi nu-i pot face nimica, că el are blană groasă, a început a mînca, ş-a mînca, de s-au fost spăriet oamenii că are să le mănînce toată prisaca, ş-au început a-1 trage înapoi; l-au apucat de coadă şi atîta l-au tras, păn' i-au rupt coada. De aceea acuma ursul n-are coadă.
D-l Teofil Constantinovici, Mihalcea
„A dat de mierea ursului" se zice cînd un tînăr a început a umbla după femei.
„Mierea ursului" se numeşte o plantă primăvăratecă, cu floarea jumătate roză şi jumătate albastră, avînd miere în potir.
Dumnezeu şi cu Sf. Petru mergeau la moară. Da morariul şi cu cei dinuntru îl văd: „Vine Dumnezeu, vine Dumnezeu, hai ş-om dezbate scîndura de pe punte, să cadă, să se înece." Au dezbătut scîndura, că numai abia se ţinea, cum ar fi pus piciorul, era să cadă. Da unde Dumnezeu s-a îneca! Dumnezeu numai a călcat şi scîndura s-a întărit. Dar morariul fuga sub pod şi se ascunde măcar să-1 sparie şi face: Morrr! Atunci Dumnezeu l-a blagoslovit că aşa să rămîie, tot să morăie; şi s-a făcut urs. Dumitraş Grigoraşciuc, Mahala
Ursul e om, că demult şi oamenii erau ca urşii, aveau aşa păr pe ei, şi pe urmă Dumnezeu i-a făcut cum sînt astăzi şi le-a lăsat numai semn pe subsuori, că au fost odată şi ei aşa. Oamenii noştri sînt din urşi făcuţi. - Zice că o femeie a şi trăit c-un urs!
Ilinca Cozma, Roşa
(Ursul de Anul Nou, s-a văzut.)
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
Ursul. Ursita
315
O fată zice că a fost ursită s-o iaie ursul. Zice că ele erau două surori şi stau sub pădure. într-o noapte, cînd a ieşit ea afară, a prins-o ursul în braţe ş-a dus-o în vizunia lui ş-a acoperit groapa cu cioate, cu copaci, că nu putea nime să străbată la dînsa. El îi aducea acolo gîşte, miei; amu s-a fost deprins a mînca carne crudă.Ursul a fost dezbracat-o de haine ş-a îmbracat-o cu piei de miel...
La vro 7 ani, a avut un copil, jumătate urs şi cu păr pe el. Dac-a văzut ursul că ea nu se duce nicăiri şi nu mai cearcă nimene s-o scoată, el n-a mai astupat-o, n-a mai păzit-o; păn' au dat oamenii ş-au scos-o ş-au dus-o acasă. El a venit la casa ei şi urla, şi ce făcea! Oamenii ţineau fereştele astupate cu rogojini, să n-o vadă. El pe prispa casei, acolo dormea. Ea plîngea în casă după dînsul, că s-a fost deprins, dar n-o lăsau să se ducă; pană cînd s-au strîns mai mulţi oameni şi l-au împuşcat. Dar nu mult după aceea, a murit şi copilul, şi a murit şi ea păn' la anul de jelea lui.
Dacă a fost ursită să trăiască cu dînsul! De nu-1 împuşcau, trăiau păn' la sfîrşit. Odobeşti
(Povestea cu femeia ce a trăit cu ursul e foarte răspîndită.)
Despre soarta fetelor să zice: „Fetele, numai după urşi şi după lupi nu să duc!"
Ursul şi cerbul
S-a întâlnit ursul cu cerbul în pădure: „Du-te de-aici, îi zice ursul cerbului, că îndată te fac bucăţi." „Ba du-te tu, zice cerbul, să nu te iau eu într-un corn pe tine, să te arunc cine ştie unde!" „Coarnele tale, zice ursul, cînd te-oi prinde în labe, îndată ţi le dezbat!" Cerbul se răpede la dînsul şi cînd i-a vîrît un corn în pîntece, l-a spintecat. „Vai de mine, ce mi-ai făcut!" strigă ursul văitîndu-se. „Tu ai zis că mi-i dezbate coarnele, eu ţ-am dezbătut ţie inima, la ce te-ai pus cu mine."
Stă ursul jos şi să văita; vine vulpea: „Tare eşti tu frumos, cer-bule, şi mare şi cu minte, da tare mă tem de coarnele tale; inca ce i-ai făcut ursului!" „Da el la ce s-a aninat de mine? Tu n-ai ce te teme, du-te colo în borta ceea, c-ăi găsi trei pui de iepuri, poate ţi-i foame, să mănînci."Vulpea merge şi prinde unul; mai vine o vulpe: „Dă-mi şi mie", zice aceea. „Apucă tu de picioarele de dinainte, că eu apuc de cele de dinapoi, şi trage ş-aşa ne-om împărţi!" „Da capul?" zice aceea. „Capul a fi a aceleia, căreia i-a pica." „Voi rupeţi, zice cerbul, dar de ce nu daţi şi ursului ceva, că şi lui i-a fi foame!" „Dacă ursul nu poate mînca, că tu l-ai spart", zice vulpea.
Vine cerboaica. „Fugi de-aici, ursule, zice ea, să nu caţi la mine, cît eşti tu de negru şi de urît, mă tem să nu fac copilul ca tine." „Aş fugi, zice ursul, dar nu pot, că m-a spart bărbatul tău, sparge-ş-ar ochii." „Tu la ce te-ai pus cu dînsul", zice cerboaica. Iacă dă Dumnezeu că pe cerboaica o apucă dureri de naştere. Vine cerbul. „Ursule, zice el, roagă-te la Dumnezeu să nască femeia mea uşor, că
316
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
eu pe tine te-oi coase la loc şi te-oi ţine ca pe copilul meu!" Ursul a pus două labe în sus şi începe „huu!" „Ce faci?" zice cerbul. „Mă rog." „D-apoi tu aşa te rogi?" „Aşa." Ursul s-a rugat la Dumnezeu şi numai a pus laba pe cerboaică şi ea îndată a născut. Cerbul s-a apucat şi l-a cusut la loc şi l-a ţinut pe urs, l-a hrănit cu fripturi, cu ce-a avut mai bun. Amu ursul să făcuse tare, că cerbul să temea de el. „L-am ţinut, l-am hrănit, gîndeşte cerbul, ş-amu el îi mai tare decît mine; înainte măcar avem coarne, da amu nu m-aş putea pune cu dînsul." Ia şi trimete pe urs în pivniţă la pîntrijel şi-1 închide. Da ursul în pivniţă gîndeşte: „Amu tare sînt, de-amu aş ruga pe Dumnezeu să mă facă încă morari." Dumnezeu l-a făcut. Iese el din pivniţă cu ciocanele cele ce tocmeşte moara. „D-apoi tu cum ai ieşit, zice cerbul, c-ai fost urs?" „Dacă Dumnezeu m-a făcut morari; aşteaptă că înc-ăi veni la măcinat făină la mine." Şi s-a dus ş-a fost morari ş-apoi Dumnezeu l-a făcut înapoi din morari urs, c-a greşit.     Andrei Motoc, Mihalcea
Era un morari care mînca tare mult, de l-a supărat pe Dumnezeu; zice: „Ce vrai tu că aşa mănînci?" „Vrau să fiu tare." Da Dumnezeu a spus aşa: „Dacă vrai să fii tare, să te chemi urs şi să mănînci carne de orce." Şi l-a prefăcut în urs. Şi el îi jumătate om şi jumătate urs.
Ilinca Olăniţa, Broscăuţi
Pe urs îl prind ţiganii îmbătîndu-1 cu rachiu, îi frig ochii ca să nu vadă şi-i pun belciug în nas cu lanţ, iar mîncare îi dau foarte puţină, ca să nu fie prea tare, căci altfel l-ar omorî pe ţigan. Ţiganul îl învaţă a juca, bătîndu-i tactul cu ciurul şi se hrăneşte din jocul ursului, mergînd prin sate, prin oraşe. Cu ursul, ţiganii pornesc la Blagoviştene. (In Ardeal, se spune că ursul iese din vizunie la Blagoviştene.) Ursului i se pun nume de oameni. Un nume uzitat la urs este „Martin": „Joacă bine, măi Martine, ţ-oi da pîne cu măsline."
(S-a văzut despre urs şi mazăre voi. I, p. 470.)
Pe urs îl aduc oamenii în casă şi dacă nu întră e semn că casa nu e curată. Oamenii îi dau să bea rachiu, el bea şi mănîncă orşice. Oamenii care au durere de şele se pun cu fata-n jos să-i calce ursul şi le trece. Cu păr de urs e bine să te afumi de spăriet. Botoşani
„Ursul nu joacă de voie, dar de nevoie" se zice cînd eşti silit la ceva.
„Ursul din pădure şi încă-1 înveţi, dar încă pe om!"
„S-a ursit" să spune cînd cineva se înăspreşte, e obraznic.
„Să uită oamenii ca la urs" să zice cînd provoacă cineva atenţiune.
Urs de visează fata, au să-i vie peţitori. Ursul e curtezan.
Urs de visezi, merge omul spre putere.
Ursul arhimandrit
Nişte tâlhari s-au făcut călugări, iar pe un urs dresat l-au îmbrăcat ca arhimandrit, puindu-i rasa pe obraz. Au mers la o dugheană ş-au ales o mulţime de mărfuri, arătînd arhimandritului de-i place şi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
317
tot da din cap, că da. La urmă, au plecat cu marfa, lăsînd pe arhimandrit să plătească. Arhimandritul nici nu vra să audă. Jidanii au început a-1 înjura, vrînd să-1 dezbrace; — dar apoi n-au ştiut unde apuca. De la d-na Sofia Romanescu, Botoşani
Poveste. Ursul. Mărul
A fost un împărat, că el tot mergea la bătălie, dar acasă, femeia lui cîţi copii făcea, pe toţi îi fura nu ştiu cine. A treia oară, a poroncit s-o păzască şi ea a făcut un urs. împăratul s-a supărat. Ea i-a dat de supt trei ani. Cînd era flăcău, s-a însurat c-o fată de împărat. După nuntă, el venind acasă cu dînsa cu trăsura, s-a dus de s-a tăvălit într-o baltă ş-a întrebat-o: îl iubeşte? Ea a zis că nu. El a rup t-o bucăţi. S-a însurat şi a doua oară şi a treia oară şi s-a întîmplat tot aşa. A patra oară, a scris prin lume că cine va merge după dînsul? S-a găsit o fată de vădană. A mers şi cu dînsa la primblare şi s-a tăvălit, ea a luat şi l-a spălat şi l-a sărutat ş-a zis că-1 iubeşte. Cînd a venit el acasă noaptea, s-a făcut om, dar i-a spus ei că să nu spuie la nime. Mă-sa a întrebat-o; ea întăia ş-a doua oară n-a spus, dar a treia oară i-a spus. El era la vînat; cînd să întoarce acasă, stă supărat. Sara să înţăpeneşte să scoată pielea, păn' în de trei ori, nu crapă. „M-ai spus, zice el; de-amu mă duc în lume, să vii după mine la dealul de steclă. Na-ţi un beţişor de măr, să-1 uzi cu gura şi, cînd voi mînca eu din merele lui, atunci îi naşte pruncul."
Ea a pus beţişorul în pămînt, l-a udat şi păn' la trei zile s-au făcut mere. A luat merele ş-a pornit să-1 caute pe dînsul. A mers, a mers, a ajuns la Sf. Vinere. A întrebat-o pe unde-ar merge la dealul de steclă? Sf. Vinere i-a dat un rîşchitor de aur. A mers la Sf. Sîmbăta, i-a dat o cloşcă de aur. A mers la Sf. Duminică ş-a întrebat-o; - Sf. Duminică a chemat toate paserile şi, la urmă, a venit un vultur şchiop şi numai acela a zis că ştie unde-i dealul de steclă; ceialanţi au spus că n-au auzit. Sf. Duminica i-a zis s-o ducă păn' acolo, dar i-a spus ei că, de-a întreba-o vulturul de vede dealul, să nu cumva să-i spuie că vede, că va trînti-o jos. - Vulturul tot să suia în sus şi tot o întreba, nu-1 mai vede? Ea zicea că nu; ş-a dus-o păn' acolo. Ea a mers la curţele ursului; acu el nu mai era urs şi era însurat; - da nişte fete spălau la fîntînă cămeşi etc. Femeia lui i-a dat ceva de băut. Ea, peste noapte, a plîns şi lacrimile ei îl frigeau, dar nu s-a putut scula. întrebînd el a doua zi pe slugă cine plîngea, sluga i-a spus. A treia noapte, n-a băut nimica şi, cum a mîncat mărul, ea îndată a născut. Roşa (Poveşti despre urs să mai află la Şugubine în voi de poveşti* etc.)
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
318
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
§ 18. Aflarea Capului Sf.-lui Ioan. Primăvara
La 24 februarie, e Aflarea Capului Sf.-lui Ioan; atunci s-a găsit capul Sf.-lui Ioan în apă. în acea zi e capul primăverei.
Pintea Maieran, Şcheia
în ziua de Aflarea Capului, „se întoarnă paserile la cuib şi copiii la hrană!", spune o zicere rusască în Mihalcea.
în ziua aceasta, se începe orice lucru, că merge cu spori; se scutură, se aşază în casă, ca să vie binele şi averea; să se întoarcă la casă.
Din ziua aceasta, cloştele se întorc la cuib, încep a cloci; iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mănîncă aşa de mult; asemenea, şi copiii se întorc de la mîncare şi oamenii — mai umblă pe afară, nu mai mănîncă aşa de mult, ca iarna.
Cap. II
Primăvara. Postul. Pestele Racul. Broasca. Rata. Răchita Sf. Gheorghe
§ 1. Postul. Apa. Peştele
Pămîntul e din jur-împrejur înconjurat de apă; noi pe apă şedem. Apă e şi sub noi şi deasupra noastră. Dumnezeu, dac-ar vra, într-un minut ne-ar potopi.
Pămîntul stă pe 4 stîlpi, pe un peşte adormit. în colindă se spune: Cînd peştele se trezeşte Şi pămîntul se clăteşte!
Stîlpii aceia sînt cele 4 posturi pe care noi trebuie să le ţinem, să nu se prăpădească lumea. (S-a văzut, voi. I, p. 119.)
în oraşul Bistriţa, zice că în toată luna trebuie să arunce peştelui celuia cîte un bou; oamenii pun mînă de la mînă şi cumpără, căci cum nu-i dă într-o lună, îndată se cutremură pămîntul.
/. Motoc, ţigan, Mihalcea
De la peştele cel din mare, se trag toţi peştii iştialalţi.
Ion David, Botoşani Peştele zice că să nu-1 mănînci, că el ţine lumea.
(S-a văzut, voi. I, pag. 241, peştele şi Sf. Toader.)
Peştele e din rîmă. Lîngă un iaz, era un brad şi-n frunzele bradului s-a înghimpat o rîmă; ghimpii au rămas în carne şi s-au făcut
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
319
i cu timpul aripi, iar coada - era în brad nişte painjiniş - şi din acela s-a făcut. De la d-l lancu Stavrat, Botoşani
Somnul zice că a mîncat nasul unui om prin somn şi Dumnezeu i-a pus numele somn. Ion David, Botoşani
Ştiuca are bot de raţă, pentru că a mîncat ouă de raţă. Ea are în cap toate patemile lui Domnul Hristos; scară, ciocan, cruce, tot.
Idem
Chişcariul e din şerpe, el are numai 6 limbi; dar de-ar avea 12, ar muşca ca şerpele. Capul de chişcari nu se mănîncă. La pahar se cîntă:
Vine ştiuca de la baltă
Cu plătica-mbăierată,
Cu costrăşul în podhod,
Ca să bem paharul tot! Copiilor mici, ca să doarmă, li să cîntă:
Vine somnul şi cu domnul
Să-1 adoarmă pe cuconul.
Vină, soamne,
De-1 adoarme,
Vină, ştiucă,
De mi-1 culcă.
Şi tu, peşte,
De mi-1 creşte,
sau:
De-1 trezeşte. Botoşani
în Ropcea, se cîntă la copii:
Hai liuliuţu, pui de peşte, De te-ar putea mama creşte, Să-i fii mamei de-ajutori Şi neniţului de spori.
Se zice:„Creşte ca din apă!"
în Mihalcea, cînd se naşte un copil şi întreabă ceialalţi copii de unde a venit li se răspunde că „l-au adus de pe apă".
D-na Anastasia Constantinovici
în glumă, se spune, cînd începi ceva : Doamne ajută,
Cap de ciută, (sau: papa ciută) Şi sporeşte
Cap de peşte. Botoşani (Vezi: O glumă, voi. I, p. 242.)
Ştefan-Vodă şi schivnicul
Ştefan-Vodă s-a dus la un schivnic ş-a cerut să-i dea ceva să mănînce; schivnicul avea un peşte şi l-a fiert. „Iată, mănîncă peştele
77854742
320
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ista, a zis schivnicul, că numai atîta am; dar cată să nu prăpădeşti oasele, nici să nu le mănînci." Şi oasele celea, schivnicul le-a pus înapoi, aşa cum au fost să fie, ş-a blagoslovit de s-a făcut iar peşte la loc! Mihai Juravla din Burla
Apa Iordanului
La apa Iordanului, unde s-a botezat Domnul Hristos, odată a fost o bătălie mare şi împăratul perduse o mulţime de-a oaste. împăratul avea cu sine putini de peşti muraţi; ş-a trimes pe o catană să-i spele.
Merge catana; da el, cum vîra un peşte în apă să-1 spele, peştele învia! Bagă altul, tot aşa. Merge la împăratul şi-i spune. împăratul nu crede; trimite pe unul mai mare, - şi acela îi spune tot astfel. Atunci împăratul s-a dus singur; a luat peştii şi i-a băgat în apă şi toţi au înviat. Dac-a văzut minunea aceasta, a adus pe toate catanele cele moarte, le-a pus capul la trup şi, băgîndu-i în apă, au înviat.
Ion Pisarciuc, Roşa
Dacă nu era cucoşul şi peştele, Domnul Hristos n-ar fi înviat. (Cucoşul şi peştele fiert, s-a văzut, voi. I, p. 53.)
Credinţi
Cînd cineva e bolnav, dacă vrai să ştii de va trăi sau nu, să măsuri 9 păhăruţe de apă şi să le pui într-un vas să stea păn' a doua zi. A doua zi, le măsuri din nou şi de creşte apa, de găseşti spori, un pahar sau jumătate mai mult, va trăi; de scade, moare. Mihalcea
Tot astfel se face şi de Anul Nou, dacă vra cineva să ştie de va trăi anul acela; se face şi cînd porneşti o casă, pui pe locul acela apă; sau pentru dragoste, căsătorie, şi de va fi spori, gîndul ce-1 ai îţi va fi cu noroc.
De Blagoviştene şi Florii, să stea toată ziua masa întinsă. De 40 de Sfinţi, să prind 40 de peşti şi unul să înghite viu.
Mahala
Primăvara, cînd samăn oamenii straturi, de sameni în zodia racului, cresc sucit, cu viţe, dar de sameni într-a peştelui, cresc tare bine.
Roşa
Pe cea lume, cît peşte ai mîncat, trebui să-i arăţi capul. Mahala Apa de la peşti, cînd speli, să n-o arunci prin casă, căci să bat cei din casă ca peştii. Scheia
Dacă găseşti un peştişor întreg, într-un peşte mare, ce a fost mîncat de acela — să-1 usuci şi să-1 păstrezi, căci e bun pentru friguri. Să nu arunci apa pe unde trece vita, căci tot să alungă ca peştele.
Mihalcea
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
321
Să înăduşi un peşte cu gura şi să-i dai să-1 mănînce acelui ce vreai să te iubească. Botoşani
Peşte viu să înăduşi subsuoară şi să-1 dai acelui pe care ai ciudă să-1 mănînce, căci se usucă ca peştele. Mahala
„Să zbate ca peştele pe uscat" să zice cînd cineva e la mare chin şi nu poate să-şi ajungă scopul lui, cu toate opintirile.
„E în apele lui" să zice cînd cineva e în elementul lui.
„îi e ca peştelui în apă", îi e bine.
„Cu chiticul cel mic, prinzi pe cel mare" să zice cînd, prin o îndatorire mică, cîştigi ceva însemnat.
Peşte dacă visezi, are să fie ger... omăt... e vînt... General
Peşte dacă visezi, e negustorie mare; mulţi bani.   Andrei Motoc
Fata, dacă visează peşte zbătîndu-se în apă, va avea copil.
Peşte dacă visezi, e femeie. D-ra Aglaia Braha
Peştele şi porcul
Peştele să sfădeşte cu porcul; peştele zice: „Tu, tăvălitule, tu, glodosule, te bagi prin glod!" „Eu mă bag, zice porcul, dar oamenii tot mă mănîncă şi mă sfinţesc, nu stupesc de mine, dar de tine stupesc!"
Ilinca Cozma, Roşa
Poveşti. Ion Lenea. Norocul
Era un băitan; de leneş ce era, i-au pus numele Ion Lenea. „Măi Ione Lenea, măi, îi zice mă-sa; in du-te şi adă o cofă de apă!" Să cioşmoleşte el, să întinde, să suceşte. „Du-te, du-te, că iaca, n-am cu ce face mămăliga." Se duce cîni-cîneşti la părău şi ia o cofă de apă; în cofă s-a fost prins un peştişor. „Măi Ioane Lenea, măi, slobozi-mă în părău, că eu îs norocelul tău." „Dacă n-am cînd; cînd voi ajunge cu cofele acasă?" „Las', n-ai grijă, că cofele - tu numai să zici: «Gîndul meu ş-a peştelui, norocelul meu, duceţi-vă cofelor acasă!» — şi ele s-or duce; şi nu numai asta, dar de te-i duce la lemne în pădure, tu numai leagă sarcina şi te pune deasupra, că ele singure te vor duce acasă;— şi orce altă-i gîndi, dacă-i zice aşa, aceea vei izbîndi." Ion Lenea l-a ascultat şi l-a aruncat înapoi în părău.
„Măi Ioane Lenea, măi, in du-te în pădure şi adă nişte vrescurele, că inca, n-am cu ce face focul; du-te, du-te, dragul mamei, şi ţ-oi face mămăligă ş-om mînca!" El să duce în pădure şi leagă o sarcină bună de lemne şi se pune deasupra şi zice: „Gîndul meu ş-a peştişorului, norocelul meu; să meargă sarcina asta cu lemne, cu mine acasă!" Cum a zis, sarcina s-a pornit; dar era fata împăratului în cerdac şi
322 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
l-a văzut ş-a început a rîde: „Ian uitaţi-vă cum se duce omul ista pe-o sarcină de lemne, fără cai, fără nimica!" El s-a uitat la fata împăratului ş-a suduit-o; şi din sudalma ceea, a purces fata grea.
împăratul, cînd a văzut asta, a pus-o la pedepse straşnice, să spuie cu cine i-a făcut ruşinea; că numai pe fata asta o avea ş-o ţinea anume închisă într-un foişor, să nu se mai poată apropia nime de dînsa; numai cît o femeie sta cu dînsa şi-i aducea mîncare. Fata-i spune că nu se ştie cu nimica vinovată, măcar facă cu dînsa ce-or vra.
Cheamă împăratul oameni, împăraţi tineri, să facă o încercare: şi fetei îi dă un măr în mînă: - la care s-a duce de-a dura mărul, acela va fi tatăl copilului. Toţi împăraţii au trecut pe dinaintea ei, — mărul nu s-a urnit; amu nu mai rămăsese nime, păn' şi pe slugi le-a prubuluit. Văd că stă un flecău mînjit după poartă, îl aduc şi pe dînsul. Atunci mărul: durr... din braţele fetei şi se duce drept la el. împăratul cînd a văzut cu cine ş-a bătut ea capul, şi mai tare s-a supărat. Dar mai era un ţigan, care zicea că el e vinovatul. O ia împăratul pe fată ş-o închide într-o chiliuţă, să doarmă între amîndoi aceia; şi la care va fi ea a doua zi cu faţa - acela-i.
Fata şede, şede, întoarsă cu dosul la Ion. Peste noapte, Ion începe a crănţăi nişte coarne de mari; (zisese iar: „gîndul meu" etc.) îl aude ţiganul cronţăind; „Măi, ce rozi tu acolo?" „Mi-am tăiet urechile şi le mănînc!" Ţiganul ia şi le taie şi el pe ale lui. Mai gîndeşte şi capătă nişte smochine. „Măi, ce mănînci tu acolo?" „Mi-am tăiet nasul şi-1 mănînc." Ţiganul îşi taie nasul şi el. Da Ion întinde şi fetei smochine; ea mănîncă şi se întoarce cu faţa spre dînsul, doar i-ar mai da; că împăratul o canonea, nu-i da de mîncat. A doua zi, o găsesc cu faţa spre Ion, iar ţiganul, fără urechi şi fără nas.
A luat împăratul şi i-a pus pe amîndoi într-un poloboc şi i-a dat pe apă. S-au dus ei, s-au dus... Face băietul: „Ei, gîndul meu ş-a peştişorului meu, de s-ar face polobocul ista mai mare, ca să putem mai bine şedea!" S-a făcut. „De s-ar face amu o masă cu fel de fel de bucate!" S-a făcut şi masă ş-au mîncat. „De-ar ieşi polobocul ista la mal!" Au ieşit şi s-a desfăcut. Iese ei pe-un şes frumos. Da lor le-a dat Dumnezeu un băieţel frumos şi Dumnezeu cu Sf. Petrea l-a botezat şi l-a îmbrăcat în straie soldăţeşti şi, pe cît creştea copilul, şi hainele pe dînsul creştea şi puşcuţă şi sabia tot aşa!
„De-amu, zice Ion Lenea, gîndul meu ş-a peştişorului, norocelul meu, de s-ar face aice nişte palaturi mai dihai decît la împăratul!" S-au făcut; cu slugi, cu oaste, cum e la împăraţi. „Ş-amu să se facă un drum de aur şi cu pomi frumoşi pe amîndouă părţile, păn' la uşa împăratului, tatăl femeiei mele!" Păn' a doua zi, şi drumul s-a făcut. Amu, gîndeşte el să facă un bal mare prin cutare zi şi trimete de pofteşte pe toţi împăraţii şi pe tatăl lor.
Toţi împăraţii s-au bucurat că împăratul ist nou îi bagă în samă ş-au venit la bal; a venit şi tatăl ei, dar nu i-a cunoscut. După ce s-au pus la masă şi era amu pe sfârşit, zice în gînd Ion: să se ascundă nişte furculiţi, nişte cuţite de cele de aur, pahare, la tatăl lor în buzunari. — Să scoală toţi de la masă, să face Ion a căuta paharele
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 323
de-s toate, - nu-s. Porneşte să caute la împăraţi; le găseşte la tatăl lor. împăratul a încremenit; decît atîta a putut zice: „Să poate să facă un împărat ca mine un lucru ca aista? Credeţi D-voastre una ca asta?" „Da aceea să poate, zice Ion, o crezi d-ta, că fata d-tale să fi făcut copilul c-un om prost din sat ca mine?... Cum nu s-a putut să faci d-ta asta, tot aşa nu s-a putut să facă nici ea lucrul de care ai pedepsit-o. Eu sînt acela cu care ai închis-o în poloboc ş-ai dat-o pe apă şi femeia mea e fata d-tale, iar acesta e copilul nostru!." Atunci împăratul a cunoscut-o: „Neiertat să fie de Dumnezeu cine a mai lua-o de la tine; dacă ai aşa putere de la Dumnezeu şi dar!" „Veniţi să vă blagoslovesc!" a zis împăratul; şi s-a bucurat cu dînşii şi l-a pus pe dînsul împărat în loc, că alţi ficiori n-avea.
Auzită în Orăşeni, lîngă Botoşani
(Voi. III* să va vedea o poveste asemănătoare — cu porcii de aur.)
O variantă auzită de la ţiganii din Mihalcea sună: A fost de unde a fost! A fost un împărat şi împăratul acela avea o fată. Da în ogradă la împăratul era un băitan, nu cu toată mintea şi aşa de tare, că el lua copacul în braţe şi-1 scotea cu rădăcină cu totul din pămînt. într-o zi, sta fata împăratului în cerdac ş-a văzut cum scotea el din rădăcină copacii ş-a zis: „Uite-te ce tare e prostul!" „Să fii tu dar grea de mine!" Şi din ceasul acela ea a purces grea ş-a făcut un băiet. împăratul a strîns toată ţara şi i-a dat băietului un măr; în care va azvîrli, acela îi va fi tată. Apoi împăratul îi pune în poloboc, (încercările de mai sus lipsesc) — ei fac un bal - (fără încercări) şi să cunosc.
Femeia. Apa
A fost un împărat care a făcut cu corăbiile un hambari de bani. Murind, i-a spus ficiorului său să nu se însoare decît cu o fată ce va avea şi ea un hambari de bani. S-a luat ficiorul împăratului ş-a pornit din împărăţie în împărăţie să găsască ce i-a cuvîntat tatăl său. Cînd s-a întors la anul înapoi, cheltuise tot hambariul de bani şi nici fată cum îi trebuia n-a găsit. Vine supărat acasă, şi culcîndu-se seara, să roagă la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi s-o văd măcar în vis pe aceea ce am s-o iau." Peste noapte, visază ca să se scoale tare dimineaţă, să se spele şi să se puie la fereastă, căci ursita-i trece în toată dimineaţa pe la poarta lui.
Trezîndu-se păn' în ziua, să aşază la fereastă şi vede pe fata porcarului său trecînd pe acolo. Atunci a început a plînge. „Doamne Dumnezeule, aşa zile am ajuns: dintr-o avere ca a mea şi ficior de împărat, să iau fată de porcari? în sfârşit, dacă aşa vrea Dumnezeu, o voi lua", să gîndi el. Să duce la porcari şi-i zice: „Amu, să-ţi spun o poveste!" „Spune, Măria Ta." „Dai fata după mine?" Porcarul n-a zis nimic. Ş-a întors capul într-o parte să rîdă. „Ce rîzi, că nu-i de rîs.
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
324
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
325
Dai fata după mine or nu?" „Dacă nu-i şagă şi e într-adins, îţi stă în voia Măriei Tale s-o iai!"
împăratul a făcut nunta, dar n-a stat mult pe acasă; s-a dus să-şi cîştige înapoi, cu corăbiile, banii ce i-a fost perdut. A rămas împărăteasa singură; dar ea, unde se culca sara, a doua zi era plin de bani; ş-a strîns păn' ce a umplut şi ea un hambari. Dar gîndindu-se că banii, stînd în hambari, nu-i vor aduce nici un folos, a cumpărat o moşie de 10 poşte de lungă şi de 10 de lată; şi pe moşie a făcut trei crîşme, iar la crîşmari le-a spus că, de va veni un boieri aşa şi aşa — cu 4 cai, să nu ia nici un ban de la dînsul pentru mîncare, căci e stăpînul lor. A samanat moşia cu pîne şi cînd era la coptul griului, iată vine şi el.
Ajunge la o crîşmă: bea, mănîncă el şi caii; cînd la plată, crîş-mariul nu vra să ia nimic. - Mai merge cîteva poşte; iar flămînzeşte. Poposeşte la a doua crîşmă. Şi aice crîşmariul nu vra să ia bani pentru cît a mîncat. Ajunge şi la a treia, iar aşa. Iesă el afară mirat de acestea. Vede pe prispă o babă: „Nu ştii d-ta, mătuşă, de ce crîş-marii de la crîşmele acestea nu vreau să-mi iaie plată?" „Pentru că sînt ale d-tale", zice baba. „Cum se poate; d-apoi de unde şi cum; că eu nu le-am avut?" „Apoi dă, pentru că de cînd te-ai dus d-ta de acasă, umblă alţii la femeia d-tale şi-i dau bani şi ea a strîns!"
împăratul a rămas încremenit; dar n-a zis nimic. A mers acasă. Femeia lui l-a primit cu mare bucurie. Dar el nu făcea nici un haz. „In hai şi ţi-i vedea cîmpurile, pînea!" i-a zis ea lui. S-au dus amîndoi cu trăsura ş-au întrat în lanul de grîu, - musteţile griului erau de aur, iar grîul mai nant decît dînşii. Cînd au întrat, nu s-au mai văzut. Au mers păn' la mijlocul lanului, el scoate sabia şi-i taie ei capul.
Se întoarce singur la trăsură: „N-ai văzut pe cucoană?" întreabă el pe vizitiu. „Nu." Se face a striga. „Ei, haide înainte, căci nu se va mai prăpădi pe cîmpul ei."
Cum a ajuns, a pus să-i pregătească trăsura de drum şi a doua zi a şi pornit la corăbiele lui. în timpul cît lipsise de acasă, cîştigase 100 de corăbii.
La cîteva zile, trec nişte lipoveni c-o căruţă de peşti uscaţi pe drumul de pe acea moşie; dar un părău le tăia de-a curmezişul drumul. Trecîndu-1 lipovenii, li se rupe coşul căruţei şi curge tot peştele în apă. Dau să-1 strîngă... peştişorii au înviat! şi fuga înot la deal. Ei, după peşti, păn' la mijlocul lanului celui de grîu. Aice, ce să vadă? O femeie moartă, iar din ea curgea părăul cel limpede şi în jurul ei plin de bani! Au lăsat peştele, că nu le-a mai trebuit, aveau bani destui; iar pe femeie au aruncat-o într-o fîntînă. Apoi s-au dus de ş-au cumpărat corăbii pe mare de la bărbatul ei. — Acuma el necontenit păgubea.
Va fi trecut de la aceasta iar vro cîtva timp, trec nişte vînători pe locurile acele şi alungind cînii vînatul, s-au oprit la fîntînă şi au început a latră... Vînătorii, crezînd că e vrun vînat, au sărit în fîntînă. Dar ce văzură? Fîntînă plină de bani şi o femeie moartă în ea. Vînătorii au scos-o, au lăsat vînatul, că aveau bani de-ajuns; iar pe
femeie au pus-o într-o raclă şi au dat-o pe mare. Şi vînătorii, cu banii aceştia, s-au dus de ş-au cumpărat corăbii de la bărbatul ei.
Pe mare, săcriul ei a mers plutind, pînă ce-a ajuns în dreptul corăbiei bărbatului său. Acuma, el nu avea decît o singură corabie. Corăbiele toate erau trase la mal şi corăbierii păzeau, să nu se izbească vrun lemn de corăbii să nu să strice; cînd au văzut că se apropie săcriul. Corăbierul de la corabia bărbatului ei a tras racla în corabie şi deschizînd-o, au văzut în ea pe moartă şi racla plină de bani. Atunci a început a striga să vie şi cialalţi corăbieri să o vadă...
Dar în acelaşi minut, ea a înviat - şi li-a spus să tacă, să nu strige aşa, să nu audă bărbatul ei; au venit şi lipovenii şi vînătorii acolo.
„Voi, lipovenilor, le-a zis ea, m-aţi văzut şi nu aţi spus la nimene, ci m-aţi aruncat mai adînc în fîntînă! Iată, dar, ce vi să cuvine vouă": şi luînd sabia le rase capul la amîndoi. „Şi voi, vînătorilor, zise ea, m-aţi văzut, dar nu m-aţi arătat la nimene, m-aţi închis mai tare în săcriu; deci tot aceasta plată e şi pentru voi!" şi iar aşa, li-a rătizat capul. „Dar voi, zise ea corăbierilor, să fiţi cu noroc cît veţi trăi!"
Apoi a cerut straie bărbăteşti, s-a îmbrăcat şi a mers la împăratul de s-a cerut să-i fie scriitor. Dar cum? Unde va gîndi el că are scrisori de scris, ea îndată să-i aducă scrisoarea gata; iar plată n-a cerut nimica. Aşa a stat ea un an. El numaidecît vroia să-i plătească; atunci ea i s-a dat de cunoscut. Apoi s-au dus amîndoi acasă şi au trăit fericiţi; n-a mai purtat împăratul negoţ cu corăbiele, căci aveau bani destui. Mahala
*
în o poveste din Botoşani, ficiorul unor negustori e un rău — şi e alungat de-acasă. Fata împăratului îl vede şi-1 ia. El spune că e ficior de împărat. Ea porneşte cu oastea la împărăţia lui, dar ajungînd într-un tîrg, el fuge ş-o lasă. Ea trimete înapoi suita şi porneşte pe jos înainte. Ajungînd într-o pădure la nişte ciobani, să îmbracă băr-băteşte şi merge cu oile la păscut. Adoarme la rădăcina unui copac şi visează că acolo sînt 3 şipuri cu apă de ochi: să ducă împăratului, că e orb. împăratul să lecuieşte ş-o face general. Bărbatul ei ajunsese slugă; ea l-a cunoscut şi l-a luat înapoi de bărbat.
*
O variaţie a povestei, voi. II, pag. 87:
O copilă orfană, găsită de cătră o altă copilă, din părinţi avuţi, în ţintirim, rugîndu-se la mormîntul mamei ei, a fost luată de părinţii copilei şi crescută mare. Fata străină era mai drăgălaşă şi mai cuminte decît cea de casă; şi o cereau o mulţime. Ei locuiau în oraş; odată a venit şi un boier mare la dînsa s-o ceară. „Unde şezi d-ta?" l-a întrebat fata. „De vei putea să descoperi unde şed eu, mare lucru va fi"; şi i-a spus cam în ce parte. Acela era hoţ şi avea casă sub pămînt, într-o pădure, şi pe sub oraş erau ascunzătorile lor, era totul săpat, acolo-şi duceau caii, averile lor. Fata s-a luat în urma lui ş-a văzut pe unde întră; a întrat şi ea, cînd nu erau ei acasă, ci numai mama lor ş-o căţea; amăgind căţeaua cu pîne. în timpul acela, au venit tâlharii, ea a luat calul celui mai mare, cu desagii cu
326
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
327
bani, şi ceialalţi cai cu desagii au mers după ea. A dat de ştire la împăratul şi un prinţ a venit cu oaste, să-i ajute a-1 prinde. Viind el acolo, căci s-a priceput că ea i-a luat caii, cum sta la masă, prinţul a scos sabia şi i-a tăiet capul; iar pe ceialalţi i-a prins şi averile le-au luat şi au sfarmat totul şi pe fată a luat-o prinţul.
Trăiau foarte fericiţi; dar odată, merge undeva cu nişte bărbaţi şi se laudă ce femeie cuminte are. - Da unul zice: „Pe ce te prinzi rămăşag, că am să dorm cu femeia ta?" „Pe toată averea mea, să-ţi rămîie ţie." Au făcut vorbă că el să se ducă pe cîteva zile de acasă. Acela a cumpărat un dulap frumos ş-a zis să-1 puie înlăuntru şi să treacă pe drum pe acolo. Ea, văzînd dulapul, l-a cumpărat. Âdu-cîndu-1 în casă, el a ieşit cînd n-a fost ea şi s-a ascuns sub pat. Sara, ea s-a scăldat şi el a văzut o alunică pe spate. Ea lăsase inelele pe scaun. A furat ş-un inel şi noaptea a ieşit din casă, a venit la bărbatul ei ş-a zis că i-a dat ea inelul, spuindu-i ce semn are.
El nici nu s-a mai întors acasă, s-a dus şi s-a făcut catană. Femeia lui l-a aşteptat un timp. Acela a venit să-i ia averea; şi ea, rămîind săracă, s-a dus la împăratul, s-a îmbrăcat bărbăteşte şi s-a făcut catană; şi cum s-a întîmplat - că tocmai ea îl rădea pe împărat. „Ce mînă uşoară ai, ce să-ţi dau, pentru că mă razi aşa de bine?" „Să poronciţi să treacă pe dinaintea mea toţi soldaţii." A fost simţit că-i şi el acolo. Au trecut toţi şi cînd a ajuns păn' la dînsul, l-a chemat la împăratul. L-a întrebat ce caută un prinţ ca dînsul între soldaţi? El a spus totul. „Nu-i drept ce ţ-a spus, e minciună", a zis ea; - ş-a cerut încuviinţare de la împăratul să-1 aducă pe acela, pe sus, acolo; şi după ce l-au judecat, ea singură i-a rătezat capul. Ş-au luat înapoi averile ş-au trăit fericiţi. Ana Ciuntuleac, Roşa
Pescariul şi fata Lunei
A fost un băiet sărac şi s-a dus la un stoleri, să înveţe stoleria. Dar el aşa cap bun avea ş-aşa de iute învaţă tot lucrul, c-amu lucra aşa ca şi maistrul lor; da la celelalte calfe le era ciudă. Odată s-a fost dus stăpînul lor de acasă şi ceialalţi i-au zis acestuia: „Măi, dacă eşti tu aşa de bun maistru, îi face tu o lacră pentru tine aşa potrivită, întocmai pe trupul tău?" „Voi face." S-a luat el şi îndată a măsurat ş-a făcut. „Gata-i!" zice el. - „Amu, ia şi întră, să vedem, să potriveşte?" El a întrat. Atunci, băieţii au pus capacul deasupra şi l-au ţîntuit bine şi l-au dat pe apă. A mers el pe apă cîte zile a fi mers, dar trece pe lîngă un mal; acolo era un moşneag şi prindea peşte. Moşneagul cela vede lacra ş-aude dinăuntru nu-ş ce gemînd. Ia ş-o trage la mal. O deschide, găseşte într-însa băietul, de-abia viu. I-a dat el de mîncare, l-a întărit, amu el era ca şi a moşneagului; s-a învăţat a prinde peşte... Da moşneagul era pescari la curtea împărătească şi în toată ziua ducea peşte la curte.
„Dragul moşului, zice el băietului; tu, dacă voi muri eu, ţ-a rămî-nea ţie bordeiul şi-i rămînea tu pescari în locul meu!" La cîţiva ani, a murit moşneagul. Ş-amu ducea el la curte peşte. într-o zi, pune meredeul; dă să tragă, - e greu; scoate afară coşcoge peşte mare, că
nu-1 putea rădica, şi era cu totul de aur. Bucuros el, să ia şi-1 duce în casă, în bordei. Amu, înnoptase. Să întoarce înapoi să mai tragă o dată; cînd să întoarce acasă, vede lumină în casă, o fată frumoasă ca sfîntul soarele şedea şi să pieptăna etc. etc. (De aice urmează ca şi în poveştile cunoscute.)
Dar femeia lui era fata Lunei. - „Du-te la mama, zice ea, ş-apoi mama te-a îndrepta pe unde ai să mergi; ori fraţii mei, c-ai mei fraţi sînt: Vîntul, Gerul şi Soarele. De 1-ăi întâlni pe Vînt în cale, să-i zici: „Buna ziua, cumnate, mai încet oleacă!" şi el va şti că eşti tu şi 1-ăi întreba. Tot aşa să faci cu Gerul şi cu Soarele şi ei te-or cunoaşte ş-or mai lasa oleacă: nici nu ţ-a fi frig să degeri, nici nu te-a frige prea tare, că altfel nu scapi cu zile de pe acolo; şi ţ-or ajuta."
Merge el, merge, după multă cale, ajunge la o casă, acolo şedea Sf. Lună. Luna nu era acasă, era dusă pe ceri, numai o slugă şedea şi torcea. „Voinice, voinice, ce cauţi pe aici, pesemne ţi-i greu de zile; pe aici nu aduc nici cioarele ciolanele, da încă să vie om! De-a veni Luna, cînd te-a vedea, te-a înghiţi..." „Nu te teme, lasă, ascunde-mă undeva şi cînd va veni, întreab-o: nu i-ar fi dor să vadă pe un ginere al ei? Ş-apoi îi vedea ce ţ-a spune."
Vine Luna mînioasă; simte că este cineva. „Da care-i aici? Trebuie să fie vrun străin." „Nu-i nime; zice fata, da nu ţ-ar fi dor să vezi pe un ginere a d-tale?" „Ei cum nu mi-ar fi dor să văd pe ginere-meu, da unde-i el!" „Iacătă-mă-s aice", zice ginere-său şi chiar iese de sub covată. „Ai venit de bună voie?" zice Luna. „Ba de nevoie." „Apoi dar bine, te iert; altfel ar fi rău." L-a ospătat; el i-a spus toate ş-a întrebat-o să-1 îndrepte pe unde ar merge la Dumnezeu. „Nu ţ-oi şti a spune, zice Luna, că eu pe aşa departe nu umblu, dar du-te că te-i întâlni cu Vîntul, ficiorul meu, şi el poate a şti."
Să ia el a doua zi dimineaţă şi se duce. Dă de un Vînt straşnic, că să-1 rădice, nu ceva. „Buna ziua, cumnate, mai încet oleacă!" - „Buna ziuă, zice cumnatu-său. Da ce cauţi pe-aice; vii de voie or de nevoie?" „Ba de nevoie." „Apoi dacă de nevoie, bine." Şi-i spune el toate. „Eu, despre Dumnezeu unde şede, nu ţ-oi şti a spune, fără decît mergi la fratele meu celalalt mai mare - Gerul, poate te-a îndrepta."
Merge el într-acolo; dă de-un Ger, că-1 tăia... „Hei, cumnate, mai slobozi oleacă!" „Da ce cauţi pe aici?" „Pe Dumnezeu." „Dar de voie umbli?" „Ba de nevoie." „Apoi dar bine; eu de Dumnezeu nu ţ-oi spune, că nu umblu pe aşa de departe; dar du-te la frate-meu -Soarele, acela umblă pe toată lumea."
Iar merge, amu era aproape de Soare; da-1 frige, da-1 frige!... „Buna ziua, cumnate, mai slobozi oleacă." „Da ce cauţi pe aice?" „Pe Dumnezeu." „De voie?" „Ba de nevoie." îi spune şi lui toată istoria. „Apoi dar sui pe mine." S-a suit pe Soare şi l-a dus tocmai la Dumnezeu.
— Ştiu la ce ai venit, zice Dumnezeu, du-te-napoi, că eu, în ziua ceea şi la ceasul acela, am să fiu acolo."
S-a suit iar pe Soare şi s-a scoborît tot în jos, păn' ce l-a pus pe pămînt.
r
328
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
A venit el iar acasă; încă nu era anul; femeia îl aştepta. Cînd s-a împlinit ziua ceea, face împăratul bal mare, să vie fiecare să vadă, că doar are să vie Dumnezeu la dînsul la masă. - A poftit o mulţime de împăraţi, îl cheamă şi pe dînsul şi-i zice: „Iată, eu mă pun la masă,-şi se pune. L-ai adus pe Dumnezeu?" „L-am adus." Cînd a zis „L-am adus", atunci şi Dumnezeu a fost lîngă boieri la masă, - un moşne-guţ. Da în ogradă sta pregătită spînzurătoarea pentru băietan, să-1 prăpădească. Atunci boierul, de spaimă, s-a dus şi s-a spînzurat singur. Da omul a rămas în pace cu femeia. Dumnezeu le-a dat blagoslovenie şi poate încă trăiesc şi azi.     Auzită de la Gheorghe Botezat, din Roşa
Poveste dumnezeiască. Blăstămul mamei Preaminte Solomon
Eva, după ce a murit Adam, avea un ibovnic şi el venea sara la dînsa; dar Solomon, ficiorul ei, a simţit; şi într-o sară, s-a făcut că e amorezatul ş-a bătut la fereastă. Ea i-a deschis uşa şi l-a cuprins, l-a sărutat.
El s-a dus la ea în pat şi şedea binişor. „Da bine, ce vra să zică asta, ce-ai păţit, eşti de lemn?" El a pus mîna pe pieptul ei, ş-a zis: „Acesta e pieptul ce am supt." Atunci ea l-a cunoscut şi i-a zis: „Solomoane, pentru asta ce mi-ai făcut, să fii blastamat de Dumnezeu şi de mine: să ajungi înaltul ceriului şi fundul mărei, - şi atuncea tocmai să fii tu iertat de Dumnezeu şi de mine. Să te duci, să nu te văd!"
El s-a dus prin lume; ajunge păn' la mare, se pune pe mal şi începe a plînge. Iese un peşte mare: „Ce plîngi, Solomoane?" „Ia, îmi plîng păcatele; iată cum m-a blastamat mama..." „Sui pe mine, să nu pici, căci te voi duce... Ia un odgon şi te leagă bine de mine." Acela era împăratul peştilor. L-a dus în fund; el de acolo a luat mărgăritare, pietre scumpe şi cînd a ieşit, a mers acasă ş-a pîndit cînd nu era mă-sa, de le-a pus pe masă ş-a fugit. Pe aceasta, ea a cunoscut c-a fost în mare.
Se duce el, se duce, ajunge lîngă o stîncă; se pune jos şi plînge. Vine o păjuroaică: „De ce plîngi, Solomoane?" El iar îi spune... „Să-mi cauţi 12 ialoviţe de mîncare şi 12 poloboace de apă; să-mi dai, cînd îmi va fi foame, şi eu te voi duce la ceri." El a căutat ce i-a zis; şi ajungînd la ceri, a apucat un fluieraş de aur, de pe masă de la Dumnezeu, ş-a venit de i l-a adus mîne-sa, ca semn. Ş-atunci a fost iertat. Ilinca Mazilită, Botoşani
§ 2. Racul
Racul e unghia necuratului. Trecea dracul pe o iezătură ş-a aruncat o bucăţică de unghie de-a lui în apă, da un peşte or ce era acela a înghiţit-o. Lui Dumnezeu i-a fost ciudă şi l-a blastamat să se facă ca unghia lui, de ce s-a amestecat cu dracul. Dar tot să cheamă că-i a lui Dumnezeu şi-1 mîncăm. Ion David, Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
329
Racul, zice că atunci cînd a pus Dumnezeu ochii la toate dihăniele, el nu era ş-a venit mai pe urmă. „Unde să ţi-i pun ?" zice Dumnezeu. Fiindcă eşti coada, am să ţi-i pun la coadă." Şi aşa i-a pus; de aceea racul merge cu coada-nainte, nu ca celelalte dobitoace.
Racul, zice că demult nu să mînca, dar a mers o babă la Prut ş-a prins un rac, baba ceea n-avea copii şi să zăbăvea cu dînsul ca cu un copil: „Dragul mamei, şezi colo; dragul mamei, vin încoace!"... într-o zi, pune baba într-o oală pe laiţă apă, racul bojbăieşte printre oale şi întră în oală. Baba vine acasă şi pune oala cu apă la foc şi fierbe racul. Ea îl strigă, îl caută în toate părţile, nu-i; cînd ia oala de la foc, îl vede pe rac roş. Dac-a văzut aşa, s-a apucat şi l-a mîncat şi de atuncea mănîncă oamenii raci. D. Grigoraşciuc, Mahala
(S-a văzut povestea Pan Racofchi.)
Cînd interesele cuiva nu merg bine, să zice că cutare merge îndă-răpt, ca racul.
(în o poveste a lui Preminte Solomon, racul, pentru că n-a vrut să meargă Pr. Solomon cu dînsul în mare, i-a tăiat funia pe care s-a fost slobozit. - Despre foarfecele racului, să va mai vedea la poveştile animalilor.)
§ 3. Broasca. Broasca ţestoasă. Broatecul.
Broasca ţestoasă îşi face cuibul în iezeturi. O babă a găsit-o cu 24 de ouă; le-a adus acasă şi le-a pus într-o putină cu zăr. Cînd să uită după vro cîteva zile, ieşise 24 de broaşte. - Ea-i bună la vaci, să nu le ia mana. Ion David, Botoşani
Broasca ţestoasă e foarte bună la vaci; o pui în ciubărul cu lăturile şi vacii care bea de pe dînsa îi vine laptele.
Sînt unii că cumpăr anume, dau o mulţime de bani pentru aşa o broască. Mihalcea
Broasca ţestoasă să mănîncă. Botoşani
Broatecul
Broatecul e făcut din inelul Maicei Domnului. A avut Maica Domnului o veriguţă - un inel, în capătul brîului şi l-a prăpădit toamna. Cînd s-a dus primăvara să-1 caute pe unde l-a fost prăpădit-inelul s-a fost făcut albastru. Maica Domnului l-a luat şi l-a sărutat: „De-amu, zice ea, să rămăi printre buruiene, nu te mai iau!" Şi de aceea broatecul, cînd îl iai, îl săruţi de trei ori şi-1 dai de trei ori peste umăr şi de trei ori printre picioare.
Broatecul de cîte ori cîntă, plouă. Ioan David, Botoşani
Broatecul se sărută şi se petrece pentru friguri. Roşa Cînd îţi sînt umflate buzele, să săruţi broatec, că trece.
330
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA Dochia. Broasca. Izvoarele
Broasca e a Dochiei; Dochia e matca apelor, este chipul ei în munţi; din ea curge apă. Ea, cînd a mers atunci cu oile ş-a împietrit, a găsit acolo o broască, unde s-a pus ea, şi a blagoslovit-o: să nu facă viermi şi să bea oamenii apă de pe dînsa. Şi iată, cîte dihănii pier, toate fac viermi, dar broasca nu. Cînd sapi o fîntînă şi găseşti în pămînt broască, să ştii că acolo ai să dai de izvor.
Ion David, Botoşani
Uliul şi broasca etc.
Cînd a descoperit Dumnezeu izvoarele, uliul n-a vrut să ajute, a zis că nu-şi va tăvăli picioarele; şi Dumnezeu l-a blastamat că el să nu bea apă etc.
Da broasca a ajutat; a descoperit izvorul şi Dumnezeu, pentru asta, a blagoslovit-o şi e sfîntă. Ea şede în apă şi e curată, oamenii de pe dînsa beau; ian să fie vrun şoarec, ai pute bea?
Ea niciodată nu se strică şi cînd moare şede cu faţa în sus. Broasca e păcat s-o omori. Broaştei nu i să cade să-i zici „broască", dar „cucoană". Cînd le auzi întăi cîntînd, zici: „Cucoanele cîntă"; şi ea îţi zice: „Să fii frumoasă ca o cucoană!" Roşa
Pămîntul l-a făcut broasca. I-a poruncit Dumnezeu să care apă cu gura şi să care ternă pe nişte beldii de urzică. Ea tot a carat, păn' s-a făcut pămîntul destul de mare. Atunci Dumnezeu a blagoslovit-o: „Blagoslovită să fii tu, Florino, şi floarea de urzică blagoslovită să fie!" De aceea, bem apă de pe broască şi ea niciodată nu se strică.
Ana Darie, Broscăuţi
într-o fîntînă unde nu e broască, apa nu e bună.
De cum încep a cînta broaştele, se face primăvara şi poţi samana păpuşoi.
Dacă păn' la Florii cîntă broaştele, are să fie vara frumoasă.
Şiret
Ca să n-ai pureci în casă, cînd auzi broaştele cîntînd, să mergi la fereastă şi să întrebi pe cei din casă: „Este mălai mănînţel în casă?" Şi ei să răspundă că „nu-i! nu-i!"... Şiret
La broaşte, cînd le auzi întăi cîntînd, să le zici: „cîntă veselele" şi eşti tot anul vesel. Mihalcea
Broaştele cînd cîntă, are să ploaie.
Cînd faci casă, dacă găseşti broască unde se sapă fundamentul,
" Botoşani
are să-ţi meargă ca din apă.
Mama. Broasca
Broasca e făcută din femeie; a avut un copil şi a murit şi ea tot plîngea după copilul ei, prin grădină, prin buruiene; şi Maica Domnului a făcut-o broască. Măria Cocea, Voloca
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 331
Aniţă, Aniţă!
De pe stuh, pe papură
Păn' la mama-n braţe!
Aşa a chemat broasca pe puiul ei, cînd a întălnit-o Maica Domnului; iar Maica Domnului a blagoslovit-o, că unde nu va fi ea, apa bună să nu fie. Curteşti, Botoşani
Povestea Maicei Domnului
Maica Precurată au luat un topor mare
Şi s-au dus într-o pădure mare
Şi au tăiat copaci mari.
Şi au făcut o mănăstire mare,
Cu nouă pristoale,
Cu nouă altare
Şi cu nouă ţintirimuri.
Au căutat în altarile cele mici
Şi au găsit cărţi mici,
Şi au căutat în altarile cele mari
Şi au găsit cărţi mari.
Şi au căutat în cărţi
Şi în toate părţi
Şi nu l-au văzut pe Dumnezeu,
Pe fiul său cel iubit,
Da au văzut pe toţi orbii şi chiorii
Şi pe Ion Sintilion, într-un ungheri.
„Ioane Sintilioane,
N-ai văzut, n-ai auzit,
De fiul meu?
De finul tău cel iubit?"
„Maica Preacurată, ţ-oi spune:
De văzut, nu l-am văzut,
De auzit, am auzit:
Cînii de păgînii l-au găruit1,
Pe cruce de lemn l-au răstignit
Şi-n mîni şi-n picioare
Piroane de fier i-au bătut.
Şi cu cămeşă de urzică l-au îmbrăcat
Şi cununi de măcieşi în cap i-au pus
Şi cu răni de păduri l-au încins
Şi spini i-au aşternut."
Maica Precurată
S-au luat pe cărăruşă văierînd
Şi mînele albe frîngînd
Şi păr gălbăn smulgînd,
Şi s-au întâlnit c-o brosculiţă.
1. Chinuit.
332
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
333
Brosculiţa aşa i-au zis:
„Maică Preacurată,
Ce te văierezi şi te plîngi
Şi mîni albe-ţi frîngi
Şi păr galbăn îţi smulgi?"
„Broască, brosculiţa,
Bine mă-ntrebi, bine ţ-oi spune:
Cum nu m-oi văiera şi nu m-oi plînge
Şi mîni albe nu mi-oi frînge?
Pe Dumnezeu, fiul meu,
Pe fiul meu cel iubit
Păgînii l-au găruit,
Pe cruce de lemn l-au răstignit.
Şi-n mîni şi-n picioare
Piroane de fier i-au bătut,
Şi cu cămeşă de urzică l-au îmbrăcat
Şi cununi de măcieşi în cap i-au pus
Şi cu răni de păduri l-au încins
Şi spini i-au aşternut."
Brosculiţa aşa a zis: „Maică Precurată,
Şi eu aşa am avut doisprezece ficioraşi într-un ogaş (hogaş sau hăugaş) Şi au venit o roată farfanoată Şi i-au sfarmat pe toţi deodată, Numai cu unul şchiop am rămas. Şi tot cu ştirea lui Dumnezeu sfîntul Port cununi de flori în cap." Maica Preacurată mai s-au bucurat Şi aşa i-au cuvîntat: „Broască, brosculiţa, Cînd vei avea tu să mori, De vei fi în izvor or pe mal, Să nu te strici.
Să nu se îngreţoşească norodul de tine,
Să rămăie blagoslovită apa de pe tine,
Şi să rămăi tu blagoslovită."
Maica Preacurată
S-au dus pe cărăruşă înainte
Păn' la dealul Gararăului, înalt şi ascuţit
Ca un săgeţ de cuţit.
Şi se topea ca ceara şi se sleia ca aurul.
Maica Preacurată
S-au înturnat înapoi
Şi-au zis: „Of ,Doamne,
Tot cu ştirea lui Dumnezeu sfîntul!"
Şi s-au dus la portiţa raiului
Şi au dat cu piciorul cel stîng
Şi nu s-au deschis.
Şi au dat cu piciorul cel drept
Şi s-au deschis...
L-au văzut pe Dumnezeu,
Pe fiul său cel iubit.
Dumnezeu fiul său a zimbit a rîde,
Iar Maica Preacurată
A început a plînge şi a se văiera:
„Fiul meu cel iubit,
Pentru ce cînii păgînii te-au găruit
Pe cruce de lemn te-au răstignit,
Şi-n mîni şi-n picioare
Piroane de fier ţ-au bătut
Şi cu cămeşă de urzică te-au îmbrăcat
Şi cununi de măcieşi în cap ţ-au pus
Şi cu răni de pădure te-au încins
Şi spini ţ-au aşternut?"
„Maică Preacurată,
Aceea nu-i nici pentru mine,
Nici pentru tine,
E pentru viermii cei de pe faţa pămîntului Neadormiţi
Şi cine va şti a mele, aceste trei cuvintele
Şi le va zice
O dată-n săptămîna
O dată-n lună sau o dată-n an,
Are să treacă
Nouă poduri tocmite, nouă fîntîni pline,
Nouă pomete-nflorite, nouă mese-ntinse,
Cu nouă făclii aprinse.
Dar cine a şti şi nu le-a zice,
Acela va trece
Nouă poduri stricate, nouă fîntîni secate, Nouă pomete uscate, nouă mese strînse, Cu nouă făclii stînse.
De la d-l învăţător Vasile Scripniciuc, Roşa
Maica Domnului găsind pe Domnul Hristos
A fost un om mare ş-a mers la pădurea mare
Ş-a tăiat lemnul mare, a făcut biserica mare.
In altariul cel mare,
Şedea Sf. Măria cea Mare,
In altariul cel mic,
Şedea Sf. Măria cea Mică.
Şi-n mijlocul bisericei, Maica Precista
Cete şi precete, pe toţi orbii,
Pe toţi şchiopii-i adorme.
- Ieşiţi voi, patru ficiorele,
Din patru ungherele
334
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Şi cătaţi în cărţi şi-n părţi,
Nu-ţi auzi, nu-ţi vede,
Nu-ţi da de fiul meu, Dumnezeu?
Maica cuvîntul n-a împlinit
Şi ele afară au izbucnit.
Şi-n cărţi şi-n părţi au cătat
Şi de Domnul Hristos n-au mai dat.
Ş-au zis că n-au auzit şi n-au văzut.
Maica Domnului a blagoslovit
Şi din biserică a ieşit:
Faţa albă veştejind,
Cosiţă galbănă despletind,
Din ochi negri lăcrămînd.
Multă lume-mpărăţie
Ca cuvîntul din poveste
Dumnezeu la noi soseşte.
S-au dus pe dealul Galariului,
Aşa era de ascuţit, ca sîngeaua de cuţit,
Maica, cum a putut, s-a suit.
Muntele a blagoslovit,
Ca ceara s-a topit, ca argintul s-a sleit.
Cum a putut, s-a suit.
S-a-ntălnit cu Ion Sfînt Ion
Nanaşul lui Dumnezeu:
Din ceri se scoboarea
Cu cal negru, alb de spume,
Din paloş întuneca, din bici tuna.
— Buna ziuă, cumătre.
— Mulţămesc, cumătră.
— N-ai văzut pe fiul meu şi pe finul tău?
— De văzut, nu l-am văzut Da de auzit, am auzit :
Că l-au întins pe cruce de măcieş,
Cu cămeşă de urzică 1-au-mbracat,
Piroane prin tălpi i-au bătut
Şi coroană de spini în cap pusu-i-au
Şi-n opinci de broască-ncalţatu-l-au
Şi groapă de trei staţi de adîncă
Şi trei coţi de largă făcutu-i-au
Şi piatră de trei staţi de lungă
Şi de 3 staţi de groasă pe mormînt pusu-i-au,
Dar du-te mai încolo, cumătră, că mai bine îi auzi.
Maica Domnului s-a pornit,
Faţa albă veştejind,
Din ochi negri lăcrămînd,
Cosiţă albă de părîngă,
Multă lume-mpărăţie
Ca cuvîntul din poveste
Dumnezeu la noi soseşte.
S-a dus, s-a dus,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
Se-ntălneşte c-un meşter de lemn.
— Buna ziua, meşter de lemn! Umblînd prin ţinuturi,
N-ai văzut, n-ai auzit de fiul meu, Dumnezeu?
— De văzut, nu l-am văzut, Dar de auzit, am auzit C-au venit cînii de jidani
Şi mi-au dat să-i fac obezile cu 3 părţi mai mici Şi eu le-am făcut cu 3 părţi mai mari, Că-i lemnul ieftin.
— Meştere lemnari!
Să lucrezi cu anul şi să-ţi capeţi banul! Maica Domnului s-a dus, faţa albă etc. S-a întâlnit c-un meşter de fier.
— Buna ziua, meşter de fier,
N-ai văzut, n-ai auzit de fiul meu, Dumnezeu?
— De văzut, nu l-am văzut, Da de auzit, am auzit,
Că mi-au dat cînii de jidani
Să-i fac lanţuri cu trei părţi mai mari,
Da eu le-am făcut cu trei părţi mai mici,
Că-i fierul cam scump.
Dar du-te mai încolo, că vei auzi mai bine.
— Meştere de fier,
Să dai o dată cu ciocanul şi să capeţi banul! Ş-a pornit Maica Domnului etc. Se-ntălneşte c-o broscuţă.
— Buna ziua, broscuţă.
— Mulţămesc Dumitale, Măicuţă.
— Broscuţă, n-ai auzit etc.
— Doamne, Maică, ţ-aş vorbi o vorbă Dar să nu te superi.
Ce te văierezi, ce te căinezi după un puişor,
Că eu am avut doisprezece ficiori,
Care mai de care mai trîncoşei
Şi mai crăcănatei şi mai bulbucatei etc.
Mi-a rămas numai un ficior
Ş-acela-i beteag de-un picior.
Maica Domnului a zis: In să mi-1 aduci!
Cînd l-a văzut, a zîmbit a rîde:
— Broască, broască,
Cînd vei muri, să nu te strici Şi unde vei fi tu, să fie izvor Şi să bea oamenii apă de pe tine, Să nu le fie greaţă! S-a luat şi s-a dus etc. S-a-ntălnit cu cumătrul său, C-un cal negru, alb de spume, Din paloş întuneca, din bici tuna Şi pe pămînt se afla.
335
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
- Du-te, cumătră, că mai bine-i nimeri. Se duce, se duce, găseşte-un ratoş mare. A bătut cu piciorul stîng, nu s-a deschis, A bătut cu piciorul drept, s-a deschis. Ş-a mers prin o sală lungă
Ş-a dat într-o odaie mare.
Acolo şedea un jidan — Iosif — şi cetea
Şi ferbea o căldare c-un berbec ş-un cucoş ş-un peşte.
- Buna ziua, Iosive.
- Buna ziua, Maică.
- N-ai văzut, n-ai auzit de fiul meu, Dumnezeu?
- Atunci vei vedea pe fiul tău,
Cînd se va zbate peştele cela ca-n apă
Şi cucoşul va cînta ca-n găini
Şi berbecele va zbiera ca-n oi.
Atunci, Maica Domnului a blagoslovit şi
Peştele a-notat ca-n apă
Şi cucoşul a cîntat ca-n găini
Şi berbecele a zbierat ca-n oi.
Şi pe cine au ajuns stropii, le-au sărit ochii
Şi de-atunci au jidanii pistrui, sînt pătaţi pe obraz.
Maica Domnului s-a dus din casă-n casă
Ş-a dat de nişte scări
Aşa de nalte, ca păn' la jum. de ceri,
Şi acolo l-a găsit pe Domnul Hristos.
Din faţă l-a sărutat şi din dos l-a cercetat:
— Dragul mamei fiuşor, cum de te-ai lăsat Şi te-au chinuit într-aista feli şi chip? Zice:
— Doamne, mamă,
Nu ştiu, să vorbesc or mai bine să tac!
— Să te fi ascuns, dragul mamei, Sub o steblă de busuioc,
Că poate nu te găseau cînii de jidani.
Dar de te-ar fi găsit acolo,
Să te fi ascuns sub o cosiţă de fată mare.
Dacă te-ar fi găsit şi acolo,
Să te fi ascuns în al 9-lea ceri,
Că nu te mai găseau!
— Nu m-am lăsat pentru tine sau pentru mine, Dar pentru o lume toată,
Că unde doi se-mpreuna, nu se cununa
Şi unde pruncul năştea, nu se boteza
Şi unde vaca răgea, nu s-auzea
Şi unde omul lemne tăia, nu răsuna.
Dar de-amu înainte etc.
Şi cine va şti aceste două cuvintele
II va lua Maica Magdalina de mîna dreaptă
Şi-1 va duce etc...
Pe la uşa iadului şi-1 va da în fundul raiului.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 337
Dar cine le va şti şi nu le va spune La anul, la jum., la luna, la săptămîna, II va lua etc, îl va duce pe la uşa raiului Şi-1 va da-n fundul iadului.
Ilinca Mazilită, Botoşani
Lacrimile Maicei Domnului
Hai înainte, că mai este,
Că Dumnezeu la noi soseşte.
A ieşit un om mare şi s-a dus în pădurea mare
Şi a tăiat lemnul mare, a făcut biserică mare,
Cu nouă uşi, cu nouă altare,
Cu nouă procitoare.
în altarul cel mic, şedea Sf. Măria mică,
în altarul cel mare, şedea Maica Precista
Cetind, procetind, faţa albă zgîriind,
Păr galbăn despletind,
Din ochi negri lăcrămînd,
Că nu ş-a văzut fiul ei venind.
A luat şi se duce Maica Domnului
Să-şi facă samă.
Se duce la un deal
Să deie malul peste dînsa.
Ea se duce, deluţul se topeşte
Ea se duce, deluţul se topeşte.
De-acolo, s-a întors înapoi,
Văierînd şi mişelînd, faţa albă zgîriind,
Păr galbăn despletind,
Din ochi lăcrămînd.
A văzut o baltă,
Ea se duce să se înece...
Balta sacă, se usucă, balta sacă, se usucă.
Se întoarce iar înapoi,
Văicărind şi mişelînd, faţă albă zgîriind,
Din ochi negri lăcrămînd.
A văzut o pădure;
Ea a voit să se spînzure.
Ea se duce, pădurea pică.
Ea se duce, pădurea pică.
S-a întors iar înapoi,
Văicărind şi mişelînd, faţa albă zgîriind,
Din ochi negri lăcrămînd,
S-a-ntălnit c-o broscuţă; da ea zice:
- Maică, Maiculiţă,
Ce te văicărezi aşa de tare, în gura mare? Că eu am avut doisprezece cuconaşi, Dormeau-ntr-o urmă de roată Şi mi-a fărmat gloata toată,
338
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Mi-a rămas numai unul mititel,
Mititel, bocănăţel, de genunchi depărtatei,
De căleai apropiţel,
Cu picioarele ca răşchitoarele,
Mînile ca fusele, ochii ca talgerile.
Maica Domnului a spus să-1 cheme, să-1 vadă.
- Ea i-a zis: Toma calcă, calcă-n busuioace,
Vin la mama-ncoace!
Maica Domnului, de supărată ce era,
A zîmbit a rîde.
Ş-a blastamat să fie lumea
C-un glas de plîns şi cu unul de rîs.
(Căci păn' atunci omul era
Or numai vesel, or supărat.)
Şi broasca a spus: Cine va şti
Aceste trei cuvinte a mele şi cu a tale
Să le povestească în toată sara,
De nu în toată sara, la săptămîna,
De nu la săptămîna, la luna,
De nu la luna, la jumătate de an,
De nu la jumătate de an, la anul,
Eu l-oi lua de mîna dreaptă
Şi l-oi duce pe cărarea dreaptă,
Prin mese întinse, prin făclii aprinse,
Prin pahare pline, prin cuvinte bune,
Şi acolo l-oi da şi acolo va veţui.
Dar cine nu le-a spune,
Eu l-oi lua de mîna stîngă
Şi l-oi duce pe cărarea strîmbă,
Prin mese strînse, prin făclii stinse,
Prin cuvinte rele, şi acolo l-oi da
Şi acolo va şedea şi va veţui.
Maica Domnului a spus:
— Broscuţă, lacrimile mele şi cu ale tale
Să se facă tot busuioc şi tămîie.
Cine a pune busuioc şi tămîie-n sîn
Să nu fie iertat nici de mine, nici de tine
Şi unde îi şedea tu, apa să nu se strice.
De-acolo, Maica Domnului s-a dus
Văicărind şi mişelînd,
S-a dus la poarta Rusalimului,
La dealul Galarimului.
Acolo, cînii de jidovi
L-au fost îngropat pe Domnul Hristos
Şi fierbeau o ştiucă, un cucoş ş-un berbec.
Oala fierbea şi ei au spus :
— Cînd cucoşul ista va cînta
Şi ştiuca din coadă va da
Şi berbecul va zbiera,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 339
Atunci Domnul Hristos va învia. Iaca şi Maica Domnului la poartă: Maica Domnului a dat cu mîna stîngă, Poarta nu s-a deschis, A dat cu mîna dreaptă, Poarta s-a deschis.
Cînii de jidovi au chiorît; cucoşul a cîntat,
Ştiuca din coadă a dat, berbecele a zbierat,
Domnul Hristos din mormînt a înviat.
Maica Domnului în braţe l-a strîns,
în faţă l-a sărutat.
L-a luat şi s-a dus pe un deal,
Acolo erau nişte oameni şi Maica Domnului a dat:
- Noroc bun, oameni buni!
Dac-ăţi vedea pe cînii de jidani
Că vin pe aice, chiorînd şi văicărind
Ş-or întreba:
„N-aţi văzut un om c-o femeie pe aici trecînd?",
Să spuneţi că n-aţi văzut,
Că eu vă dau grîu şi secere,
Să spuneţi că aţi văzut cînd samanaţi,
Da amu seceraţi.
Să spuneţi: „Nu vă mai duceţi,
Că nu aveţi să-i ajungeţi."
Cînii de jidovi au venit
Chiorînd şi întrebînd:
— N-aţi văzut aşa o femeie ş-un om trecînd?
— Ba am văzut pe cînd aram, Da de cînd săcerăm, n-am văzut.
Şi ei s-au întors înapoi chiorînd şi văicărind Şi Maica Domnului s-a dus Cu Domnul Hristos într-o vale. A zis:
- Dragul mamei, fiul mamei, Ce te-ai lăsat şi te-au canonit Cînii de jidani aşa de tare:
Cu cămeşă de urzică te-au îmbrăcat, Cu brîu de măcieş te-au încins, Coroană de spini în cap ţ-au pus, Peste pari te-au întins, Cu suliţă vărgată în inimă te-au lovit.
- Maică, măiculiţă,
Nu mi-a fost nici de tine, nici de mine,
Da mi-a fost de toată creştinătatea,
Că amu este lege nouă, lege veche,
Că-n legea cea veche,
Cine murea nu se prohodea,
Cine se-ntroloca nu se cununa,
Cine se năştea nu se boteza.
340
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
în legea ast' nouă, cine a muri s-a prohodi,
Cine s-a întroloca s-a cununa,
Cine s-a naşte s-a boteza.
Natalia Berbecariu, Bagiurea Altă variantă a povestei din Botoşani (Scriem numai de unde e deosebirea.) La porţile lui Adam, Cînii de jidovi l-au prins, Pe cruce de chiparos l-au răstignit, în cămeşă de urzică l-au îmbrăcat, Zăvoare de lemn pe sub coaste i-au vîrît, Chiroane de lemn prin trup i-au bătut. Ce sînge dintr-însul curgea, Cînii de jîdovi îl bea. Cu trestii peste cap l-au lovit Şi-n faţa l-au scuipit.
Din ochii Domnului Hristos lacrimi curgea,
Lacrimi ca bobul, fierbinţi ca focul.
Pe unde picura, pămîntul crapă,
Busuioc şi tămăie creştea,
Creştinii o strîngea, la biserică o ducea
Şi tot pe Domnul Hristos pomenea.
Maica Domnului, văzînd pe cruce de chiparos
Chipul lui Domnul Hristos,
Intră în chilie şi găsi pe jidani la masă,
C-un peşte fiert, un cucoş cu borş ş-o găină friptă
şi o strachină de ouă fierte,
Şi una de pasat fiert.
Ş-au zis jidanii: „Cînd va învia peştele ista
Ş-a bate cucoşul din aripi ş-a cînta
Şi cînd va fi găina cloşcă şi ouăle pui
Iar pasatul se va face sămînţă la loc,
Şi puii vor mînca, atunci şi Domnul Hristos va învia.
- Atunci Maica Domnului la ceri s-a rădicat Şi pe Dumnezeu l-a rugat.
— Du-te, i-a zis Dumnezeu, înapoi jos Pe pămîntul lui Hristos
Şi din gură-i vorbeşte:
„Scoală, fiul meu, cel prea dulce!"
Maica Domnului pe pămînt s-a înturnat
Şi aşa i-a cuvîntat.
Atunci peştele, găina, cucoşul
Şi puii au înviat,
Pasatul pe jos s-a vărsat
Şi puii l-au mîncat.
Domnul Hristos cu piciorul drept a dat, Piatra a crăpat, mormîntul s-a despicat Şi Domnul Hristos la ceri s-a rădicat.
Dumitru Surugiu, Vereşti
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
în una din povestele acestea, să mai adauge: Din lacrimele Maicei Preciste Mere de aur să face La biserică le trimete.
341
Apoi, înturnîndu-se jidanii de la mormînt, au pus o jidaucă să-1 păzească, iar ei au pus la fiert un peşte ş-un cucoş etc. şi cînd Domnul Hristos a înviat, jidauca, de mirare mare, a întins mîna şi cum a întins-o, aşa a rămas, căci Domnul Hristos a făcut-o stîncă de piatră şi din jgheabul ei curge apă şi bea lumea şi azi!
Gh. Cantea, comuna Tulbureni lîngă Botoşani
Credinţi etc.
Broască să nu ucizi, că-ţi moare mama. General
Fiecare om are broască ştimă; pe aceea cînd o omoară, moare şi
Măria Spînu, Mihalcea
el.
(Se va vedea la ursite.)
Cînd te rătăceşti la drum, zice că să-ţi aduci aminte de Maica Domnului, cînd s-a întîlnit cu broasca. Andrei Motoc, Mihalcea
De broască cînd vorbeşti noaptea, să nu-i spui „broască", dar „cal de apă", că e omul tare ca calul.
Să-i zici „cal cu 4 picioare", căci de o prinzi şi o usuci în foc ş-o ai în buzunari, poţi să mergi la judecată or unde vrai, că izbîndeşti. Cum nu poate striga ea, nu pot duşmanii tăi!    Ioan Pisarciuc, Roşa Broaştei să nu-i zici broască niciodată, să-i zici „cal"; căci ea îţi zice: „Să fii tu tare ca calul!" Roşa Unde e copil mic, noaptea să nu pomeneşti cuvîntul „broască", dar să zici „de cele cu patru picioare" or altfel, căci copilul noaptea nu poate dormi, tresare prin somn, dar dacă ai apucat a zice „broască", atunci să spui îndată: „Usturoi copilului sub limbă" sau „usturoi copt" etc, că nu i-i nimic. Mihalcea Dacă zici „broască", poate copilul să capete piele ca de broască; aşa ca rapănul pe trup. Horecea Poate să să sparie or să muţască. Camena Sînt strigoaice pe broaşte, pe cai, pe şerpi, pe vite, pe toate cele. Un om a văzut spre Sf. Gheorghe cum a venit un cîne la o baltă ş-a strigat: ţip, ţip, ţip (cum să strigă puii), şi au ieşit toate broaştele la mal. Pe urmă, a rădicat mînile în sus şi toate au sărit înapoi în apă.
Elena Braha, Mihalcea
în Botoşani, la Răcniţi, era un iaz al lipovenilor şi broaştele totdeauna cîntau. Acolo în apropiere, era o babă, căreia nu-i plăcea că-i tot huiesc broaştele la cap şi le-a legat gura. De atunci, broaştele acolo nu mai cîntă; chiar o broască străină s-o arunci, că nu va cînta.
342
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Baba ceea a murit, dar lipovenii îs aşa de mînioşi, ei zic că n-au ştiut, dar n-ar fi lăsat pe babă să moară, păn' ce nu ar fi dezlegat gurile broaştelor înapoi. Amu, acolo toate broaştele-s mute. Botoşani Broaştele, cînd cîntă, spun aşa: Una întreabă: „Dat-ai pînza, dat-ai pînza?" Alta răspunde: „Am dat, am dat, am dat." - „Cu cît, cu cît?" „C-un ort, c-un ort"
„O cî, cî, cî, că mult ai dat! O cî, cî, cî, că mult ai dat." Sau:
„Pus-ai pînză?" „Pus, pus!" „Da tu?" „Şi eu, şi eu!"
Ori:
„Unde te duci?" „In tîrg, în tîrg!" „Ce să cumperi?" „Orz! orz! orz!"
Suceava
Sau: „Cît ai dat pe tatăl tău? Cît ai dat pe tatăl tău?" „Un ort, un ort, un ort, un ort!"
„O ţu, ţu, că mult ai dat! O ţu, ţu, că mult ai dat!" Botoşani Cînd bea cineva multă apă, i se zice că „va face broaşte în
pîntece." Iar dacă cineva, în loc de vin, bea apă, zice că bea „vin
călcat de broaşte".
Să zice: „Atunci se va întîmpla cutare lucru, cînd vei lua de la broască lînă", despre un lucru ce nu poate fi.
In glumă, să spune că să fac farmece „cu picior de broască vădană".
Un proverb de prin părţile acestea a Bucovinei spune: „Omul potcoveşte calul, da broasca întinde şi ea piciorul s-o potcovească." Adecă să pune de măsură cu calul.
în descîntece: a fi îmbrăcat în haine de broască însamnă a fi fermecat tare, pentru a fi urît de cătră toţi.
Cînd vin broaşte în casă, să spune că sînt descîntate şi trimese să aducă huit, boală, moarte.
(Să va vedea la farmeci.)
De visezi broască, e femeie duşmancă. General De visezi broaşte, şerpi, şopîrle, gîndaci, sînt farmece. (Se va vedea broasca şi negeii, voi. II*).
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
343
Cîntece
Unde-ai văzut ş-ai aflat Broască-n baltă pieptănată, Pe mîna dreaptă culcată, De bădiţa dezmierdată?
Mihalcea Broasca cu dosu-nainte, Om bătrîn şi fără minte, Broasca cu dosu-napoi, Om bătrîn şi cu nevoi. Cine dracu-a mai văzut Broască cu capul legat, Om cuminte, cînd e bat!
Botoşani
Racul şi broasca
Merge broasca la primblare Şi-ntîlneşte racu-n cale Mergînd repede la vale. — Racule, unde te duci?
- Mă duc, broască, să
mă-nsor, Că de urît mai că mor!"
- Racule, ia-mă pe mine, Că sîntem de-o potrivire Şi la stat, şi la făptură Sîntem tot de o măsură.
— Ba eu, broască, nu te ieu, Că nu eşti pe gustul meu, Nici n-ai cap de legătoare, Nici n-ai trup de-ncingătoare, Nici picior de pus papuc, Numai lumea să mi-o-ncurc.
— Racule, nu fii tu prost,
Ce vorbeşti făr' nici un rost? Ian să vii la mine-acasă Să vezi moara prin fereastă: Găina strînge făina, Un cucoş toarnă-n coş, Iar noi, dragă, amîndoi, Piept la piept, halal de noi!
Darabani, Moldova
Poveşti. Vîntul, ploaia şi gerul
A fost un împărat şi avea trei ficiori. într-o zi, le-a spus împăratul ficiorilor: „Mergeţi şi împuşcaţi şi la care casă îţi nimeri, acolo să vă însuraţi!" Cel mai mic a nimerit într-un glod. Aude dinăuntru un glas: „Cine-a întră păn' în genunchi m-a lua! Cine-a întră păn' în brîu m-a lua! Cine-a întră păn' în urechi m-a lua." El a întrat; îi sare o broască în spate. „De-amu, eu îs partea ta!" Vine acasă supărat, cu broasca. Ceialalţi acu erau cu toţi însuraţi, pe la casele lor. Trimete împăratul la toţi ficiorii, să-i facă nurorile pîne. Cele două mai mari trimet pe o slugă la broască, să vadă cum a face ea. Ea face o bortă în cuptori, pune covată şi toarnă apă şi cerne o ţîră de făină ş-o lasă acolo şi se face o pîne ca aurul.
Sluga merge şi spune ce pîne frumoasă a făcut broasca. Fac ş-ace-lea aşa, dar ele cum au pus, aşa a rămas; au trebuit să verse aluatul şi să facă cum ştiau ele. Duc ficiorii pînea la împăratul; aist mic merge voios şi pune pînea pe masă. împăratul să uită la pînea celei mari şi zice: „Asta-i bună la porci." Să uită la pînea celei mai mijlocii: „Asta-i bună pentru slugi." Să uită la pînea celei mici şi zice: „Da asta-i bună pentru masa împărătească."
Trimete apoi împăratul la nurori nişte feţe de mese, să i le coase; să vadă care a şti coasă mai frumos. Ele iar trimet sluga să se uite ce-a face broasca. Bărbatul ei plînge, că de unde era să poată ea coasă? Ea s-apucă şi taie pînza cu foarfecile bucăţi, o aruncă în glod şi zice: „Vîntule, ploaie şi gerule, să-mi coaseţi faţa de masă cea mai frumoasă!" Cînd a scos-o, nu se putea lucru mai frumos. S-au apucat
344
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
şi cumnatele ei ş-au făcut aşa; iar pe urmă, au trebuit să coasă altă pînză, că lor vîntul ploaia şi gerul nu le-a cusut.
Cînd au adus la împăratul feţele de masă, pe ale lor le-a dat în cuhne şi la grajd, da a ei a rămas pentru împăratul.
Le-a trimes împăratul pînză să facă cămeşi. Ea tot aşa a făcut şi numai cămeşa ei a plăcut împăratului.
Face împăratul bal şi cheamă pe toţi ficiorii să vie cu nurorile la bal. Plînge cel mic. Broasca îl trimete să meargă înainte cu fraţii lui, zicînd că ea va veni mai pe urmă. - Cum a rămas singură, a lepădat pielea ş-a rămas o fată frumoasă, îmbrăcată toată în aur; iar o trăsură de aur i-a venit la scară ş-a dus-o. Cînd au văzut-o, toţi s-au mierat: cine poate să fie?... Ea a mers şi l-a luat pe bărbatul său de mînă; a spus că-i femeia lui şi s-au dus la împăratul. Bărbatul său nu mai putea de bucurie...
Cînd s-au pus la masă, ea nu mînca, nici nu bea; mîncarea o turna într-o mînecă, da băutura în alta, şi pe urmă, din mînecele ei: din una ieşeau raţe, găini, toate din aur, şi din altă, apă de aur. Cumnatele ei au făcut tot aşa- şi s-au tăvălit pe straie şi toţi au rîs.
Cînd erau să se întoarcă acasă, bărbatul său a alergat înainte de-a ars pielea. Ea cînd a venit, a bătut în palme: „Ce-ai făcut?! Că mai aveam trei zile s-o port. De-amu, de nu m-ăi prinde la cumnata cea mare şi cea mijlocie, să ştii că nu mă mai vezi!" S-a făcut iar broască şi a fugit. El, la cea mijlocie, n-a putut-o prinde, dar a prins-o la cea mare; ea s-a făcut iar om ş-au trăit fericiţi.
Auzită de d-ra Natalia Ţarevici, Mihalcea
Măria Cosînceana. Oul
A fost odată un împărat ş-avea trei ficiori. Ficiorilor celora, le-a abătut să se însoare toţi într-o zi. împăratul le-a spus că nu se poate; cum nu s-au născut toţi deodată, aşa nu se pot nici însura deodată. Dar să iaie cel mai mare puşca şi să tragă un glonţ şi unde a cădea glonţul şi cine l-a lua, cu aceea s-a însura; şi pe urmă, să meargă al doilea ficior să tragă şi tocmai la urmă, să tragă cel mic.
Ei au făcut aşa cum le-a spus tatăl lor. Trăgînd şi cel mic, a mers să-şi caute glonţul, dar nu l-a putut găsi. Se întoarce acasă; întâlneşte o broască. „Ce cauţi, voinice? Glonţul tău îi la mine, da m-ăi lua?" „Adă-mi-1 încoace", zice el. Ia glonţul şi la fugă; gîndea c-a scăpat; cînd se uită: broasca pe şea, după spate. Se scoboară de pe cal, broasca se coboară şi ea şi întră în casă. Ce să să facă? Merge şi-i spune tătîne-său ce s-a legat de capul său... „Dragul tatei, trebui să rabzi, a fi vrun blăstăm, ceva." Dar aşa-i era de jele împăratului de ficioru-său, că pentru ca să nu-1 aibă în ochi totdeauna, i-a dat o casă deosebită şi numai mîncare de la curte îi trimetea. — Merge el la casa lui; merge şi broasca şi se bagă sub masă şi şede.
Stă el supărat; sara, vine bucătăriţa împăratului şi-i aduce de mîncare. El se pune la masă, dar nu mănîncă. Broasca sare pe masă şi cere lingură să-i dea, să mănînce şi ea. El ş-a pus ochii în pămînt
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
345
şi numai ofta. Broasca, după ce s-a săturat, sare înapoi şi se bagă sub masă — şi iese de sub masă o fată aşa de mîndra şi frumoasă, cum n-a mai fost văzut alta! „Dragul meu, nu fii supărat, îi zice ea; că eu nu-s broască, dar am fost blastamată de părinţi să fiu aşa şi încă am să mai port pielea trei zile, iar poimîne dimineaţa, păn' a nu răsări soarele, am s-o îngrop şi scap."
S-au primblat ei amîndoi prin casă, au mai vorbit şi s-au culcat. A doua zi iar, cum s-a făcut ziuă, s-a îmbrăcat în pielea cea de broască şi s-a băgat sub pat. Cînd vine sara bucătăriţa şi-i aduce mîncare, ea vede pe ficiorul împăratului voios. - Gîndeşte: „Am să stau mai mult, să văd ce-i?" Broasca iar, după ce a mîncat, s-a băgat sub masă şi deodată a ieşit o fată. Aleargă la împăratul şi împărăteasa şi-i cheamă să vadă. Vin ei şi se uită şi îi văd cuprinşi pe după gît, cum se primblau prin casă şi vorbeau. „De-amu, mai am o zi să port pielea şi, poimîni dimineaţă, de vom ajunge cu sănătate, o lepăd; vom merge amîndoi ş-om îngropa-o; da cată să nu cumva să între cineva în casă să mi-o ieie, să păzeşti să fie uşele bine închise."
împărăteasa n-a auzit ce-au vorbit; ea, de bucurie mare, a pus a doua zi de-a făcut o cheie şi pe cînd dormeau ei mai tare, a întrat pe-ncetu-n casă, a luat coaja ş-a aruncat-o în foc. Atunci ea deodată a sărit arsă: „Ce mi-aţi făcut! Mai aveam cîteva ceasuri şi scapam ş-amu, la mai mare muncă, în veacul veacului m-aţi dat. De-amu, m-ăi vedea cînd ţi-i vedea ceafa!" a zis ea. S-a dat de trei ori peste cap, de s-a făcut o cioară şi s-a dus.
El a mers la părinţii lui ş-a început a plînge: „Ce mi-aţi făcut! Şi pe dînsa aţi prăpădit-o, şi pe mine! De-amu, zice el, eu nu mai stau pe-aici, mă duc unde m-or duce ochii. Mă duc după dînsa, or voi muri, or voi trăi, totuna mi-i." Ş-a luat rămas bun de la părinţi ş-a pornit.
Merge el, merge, dă de-un urs, de-un lup, de-un iepure şi de-un leu; şi-n mijlocul — lor o oaie; tot vroiau s-o mănînce şi n-o puteau, căci cum începea unul, ceialalţi strigau: „Stăi, că tu-i mînca tot şi nouă nu ni-i lăsa nimic!" El vrea să-i împuşte, ei îl roagă că mai bine să le împărtăşea oaia, că ei nu ş-o pot împărţi. El le-a făcut la toţi parte dreaptă ş-a pornit. Da lupul şi ursul şi iepurele şi leul, de dînsul să ţin.
Merge el aşa cu dînşii păn' la mare. Pe mare umbla un moşneag cu ciobaca. „Ei, voinice, ce umbli cu fiarele celea, c-amuş or sări în apă şi m-or mînca." El îi spune că să n-aibă frică, c-acelea îs tovarăşii lui; şi începe a spune moşneagului toată durerea lui; cum îşi caută femeia şi nu ştie unde ar putea-o găsi.
Moşneagul acela era Sf. Neculai. „Pe dînsa îi găsi-o, că nu-i departe: aici, în mijlocul mărei, este o moară şi morariul nimica nu face alta, decît macină făină de steclă pentru dînsa, că morariul e necuratul; şi acolo mai este o fată blastamată; aceea îi face mămăligă din făina ceea; ea stă în podul moarei şi nu iese niciodată, numai sacii cu făină îi trage cu şferi. Dar tu te fă că te duci la măcinat făină"... şi l-a învăţat Sf. Neculai ce să zică. îl ia Sf. Neculai în ciobacă şi-1 duce păn' la moară. Intră înăuntru; morariul s-a mîniet:
346
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
„Pe aice, zice el, nu zboară nici pasere, nu tocmai să vie oameni; cum de-ai ajuns d-ta păn' aici?" - „Ia, am auzit şi eu că să măsoară tare bine făina. Da a cui îi moara asta, că nu macină nime?" „Moara asta-i a unei cioare; şede în pod, numai sluga ei vine." Chiar atunci slugă venise. „Ia spune-mi d-ta, zice ficiorul împăratului, stăpîna d-tale n-ar mînca nişte ouă? Mergi ş-o întreabă, mă rog, că eu i-aş aduce." Merge sluga şi-i spune că este aice un om, care zice că i-ar aduce ouă, n-ar mînca? Ea zice c-ar mînca, de ce nu, numai să-i aducă. El, cum a auzit, s-a dus la Sf. Neculai - că-1 aştepta afară - şi s-a suit în ciobacă şi i-a spus. „Bine, zice Sfîntul Neculai, este aice, la malul mărei, o cetate de spijă, cu 12 porţi, şi acolo în cetate este un bou, care de cînd e lumea trăieşte acolo şi el încă n-a văzut soarele, nici ziua. Pe el sînt 3 cercuri de fer şi cine l-a dovedi din luptă, cercurile au să plesnească şi el atuncea are să crape. Atunci să mergi degrabă să-1 spinteci, că-n pîntecele lui este o raţă, şi în raţă sînt două ouă, acelea două ouă dacă le-a capata cioara şi le-a strica, acolo stă închis blăstămul ei. D-ta 1-ăi dovedi cu fiarele d-tale, numai să păzeşti raţa să n-o scapi, măcar că ea nu-i învăţată a zbura."
Cînd a ajuns la mal, îl aşteptau dihăniele. „Amu, zice ficiorul cel de împărat, am venit şi eu la voi să vă cer o treabă. Tu ce poţi face, ursule?" „Eu stric trei porţi." „Da tu, leule?" „Eu stric şese." „Da tu, zmeule?" „Eu le stric pe toate." „Da tu, iepure?" „Eu pot să-ţi prind ceva." Ficiorul cel de împărat le-a spus ce vra de la dînşii. Ei, cînd s-au aruncat, au sfarmat toate uşele. Atunci boul, cînd a ras o dată, s-a rădicat terna de pe pămînt şi iar a căzut înapoi, ş-a prins a se alunga după dînşii. Dacă leul, ursul şi zmeul erau mai mulţi şi tot îl zădărau şi el atîta a alergat, păn' a plesnit cercurile de pe dînsul ş-a picat. Ficiorul de împărat s-a dus degrabă şi l-a spintecat şi i-a scos din pîntece raţa; dar n-a luat bine sama ş-a scapat-o. Raţa fuga la apă; iepurele după dînsa ş-o prinde. El îndată a tăiet-o, a scos ouăle, s-a pus cu Sf. Neculai în ciobacă şi s-a dus înapoi la moară.
Cum a ajuns, i le-a dat fetei să le fiarbă şi i-a spus că unul să-1 mănînce ea, pe acela să-1 curăţe, da celalalt, necurăţit, să-1 dea cioarei. Da pe morari l-a rugat să-1 puie pe dînsul într-un sac, să-1 lege la gură şi să-1 dea sus, în loc de făină. Morariul a făcut aşa, cioara a luat sacul şi l-a razamat de părete, a gîndit că-i făină. Iaca vine şi argata de-i aduce ouăle şi-i zice: „Poftim d-tale cel necurăţit, c-aista-i al meu." Atunci cioara s-a mîniet. „Dacă-i aşa şi tu te faci mai mare, apoi na!... nu-mi trebui!" şi trînteşte oul de pămînt.
Atunci blăstămul s-a dezlegat. Pe locul acela s-a făcut tîrg aşa de frumos şi o împărăţie mare; iar din cioară s-a făcut om. Da el a început a striga din sac: „Tăieţi-mă mai degrabă la gură, că mă înăduş. V-am scăpat eu pe voi, scapaţi-mă şi voi pe mine!" Merge ea degrabă să dezlege sacul şi-1 găseşte pe bărbatul ei. S-au bucurat tare şi au făcut nuntă frumoasă ş-au rămas acolo în împărăţia lor.
Gh. Ştefaniuc, Roşa
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 347
Broasca zmeoaică
A fost un împărat ş-a avut trei ficiori; vrînd să se însoare, împăratul a încărcat tunul cu glonţi şi care ficior va găsi glonţul va avea voie să se însoare, care nu, nu. Cei doi mai mari au găsit glonţurile degrabă, unul la o fată de împărat, iar altul la o fată ce păştea vitele, da cel mai mic l-a căutat 10 ani şi tot nu-1 găsea. De scîrbă şi de ruşine să nu să întoarne aşa, a mers la mare să să înece. Cînd ajunge la mal, zăreşte boamba cea mare de diamant înotînd; cînd să rădica, cînd să scobora în fund; dar el nu putea s-o prindă. Iată că o broască de la mal îi zice: „De m-ăi lua pe mine, eu ţ-oi scoate glonţul." El i-a făgăduit c-a lua-o; şi cum l-a căpătat în mîni, pe cal şi la fugă. Broasca ţup, să vîră sub şea. „Degeaba mai înfoci calul şi fugi, că eu îs aici!" îi zice ea. Merge el, merge, a ajuns pe la curţele frate-său. S-a coborît şi broasca după dînsul. I-a dat de mîncat; broasca i s-a băgat în talger, să mănînce şi ea, că-i era femeia. Cum a ajuns acasă, a trebuit să facă nunta, că era partea lui.
După cununie, ea a lepădat pielea şi s-a făcut o fată tare frumoasă. Ea i-a spus că-i fată de împărat, blastamată să fie broască, ş-amu mai ave 19 zile de purtat pielea şi scapă. Dar el, de bucurie, n-a vrut să aştepte şi pe cînd dormea ea, a ars-o. „De-amu, zice ea, dacă ai făcut aşa, să vii să mă găseşti în cetatea mea de steclă, cu iarba de matasă, că cu mine nu mai poţi trăi, eu trebuie să mă fac zmăoaică" şi s-a dus.
El tare s-a supărat; a luat un escadron de oaste ş-a mers, ş-a mers, păn' a ajuns la o moară din împărăţia ei. Acolo era un moşneag de 700.000 de ani. L-a întrebat cum ar putea să ajungă la dînsa? Moşneagul i-a spus că să deie drumul la oaste să se ducă, că el l-a pune într-un poloboc de făină, căci poloboacele singure să suie în sus, ş-a merge la dînsa; da mai întăi, să puie catanele să-i taie un fag mare, ce era acolo, că acela îi trebuie. In fagul acela era o ladă, în ladă un bou, în bou un berbec, în berbec un iepure, în iepure un hulub şi în hulub un ou; oul acela trebuia să-1 fiarbă şi să-1 dea ei să-1 mănînce, căci altfel ar fi fost rău.
Au tăiet catanele copacul ş-au deschis lada; au tăiet boul, din bou, berbecul - da iepurele, ud cum era, la fugă. Ce să facă? Iată zboară pe sus un corb. „Dă-mi mie să mănînc boul ista şi-ţi prind eu iepurele." A prins iepurele şi l-a tăiet — scapă hulubul. Corbul iar zice: „De mi-i da şi berbecul şi iepurele, eu ţ-oi prinde şi hulubul." I l-a prins. Ficiorul de împărat a luat oul şi s-a băgat în polobocul cel de făină. Moşneagul l-a înfundat ş-a pus ţidulă, că din acela să înceapă întăi. Bucătăriţa l-a desfundat şi cînd l-a văzut, s-a bucurat. El i-a spus la ce-a venit şi i-a dat oul să-1 facă scrob şi să-1 deie stăpînă-sa să mănînce. Ea, cum a gustat, îndată s-a făcut frumoasă şi bună, n-a mai fost zmeoaică şi cînd l-a văzut pe bărbatul său, s-a bucurat tare ş-au trăit fericiţi. >       Din Rarancea
348 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Broasca şi băietul
(începutul ca şi la cea precedentă; iar după ce-i arde pielea, broasca îi spune ca să vie la dealul de steclă.)
A pornit el după dînsa, merge, merge, ajunge la Sf. Vinere (Sf-ta Vinere e cu colţii de fer, alţii zic că-i pîcla). Ea a spus că nu ştie cum să-1 îndrepte, să meargă la Sfînta Sîmbăta. Sf. Sîmbăta a zis că nici ea nu ştie. S-a dus la Sf. Duminica. Sf. Duminică a chemat toată oastea păsărilor, dar nime nu ştia unde e dealul de steclă. La urmă, au venit două rîndunele ş-au zis că acolo li-i cuibul lor. Sf. Duminică le-a poroncit să-1 ducă păn' acolo. — Rîndunoiul zice rîndunicei: „Eu îndată îi dau drumul..." Da rîndunică zice: „Doamne fereşte, că ne-a omorî stăpîna." Cînd au ajuns acolo, rîndunică i-a spus lui: „Tu amu mergi spre poartă şi ţ-a ieşi un vatrari înainte, tu zi-i: «Băiete, du-mă în ţîmbră». Doamne fereşte să nu-i zici vatrari."
S-a dus el, vine un vatrari, el i-a zis aşa şi îndată s-a făcut băiet şi l-a dus în casă. Femeia lui s-a bucurat tare cînd l-a văzut, amu aveau un băiet şi era năzdrăvan. Băietul le-a spus: „Tată şi mamă, voi duceţi-vă peste hotar, dar orce-ţi auzi, să nu vă înturnaţi înapoi; tocmai după ce-ţi trece, să vă uitaţi." Băietul, după ce-a rămas singur, el avea trei beţişoare în mînă şi cînd a ameninţat, toate curţile s-au răsipit. Cînd s-au uitat ei, au văzut. „Vedeţi, le zice băietul, de nu v-aţi fi dus, aşa aveaţi să vă răsipiţi şi voi." Apoi, s-au pus toţi trei pe cal ş-au venit la tata feciorului de împărat. Ionică Pisarciuc, Roşa
§ 4. Oglinda, apa, muţenia
Copilul, păn' ce nu-i iese dinţii, să nu-1 dai la oglindă, că nu se cade. Botoşani
Copilului, păn' ce nu are dinţi, să nu-i dai oglinda, că nu vorbeşte, rămîne mut. Mihalcea
Pe copil să nu-1 dai la oglindă, că i se schimbă faţa. De aceea, unii copii de mici îs frumoşi şi cînd îs mari, se fac urîţi.
Elena Braha, Mihalcea
Copilul să nu se uite în oglindă, că nu creşte, nu vorbeşte şi se dioache singur. Roşa, Broscăuţi, Mihalcea
în oglindă să nu se uite, că rămîne vînăt pe sub ochi sau că, păn' la vro 5 ani, moare de pîntece. Mihalcea
Copilul, dacă se uită sara în oglindă, plînge noaptea, îi neliniştit.
Copilului mic să nu-i dai oglinda să se uite, căci cînd se însoară, plînge; timirice îşi găseşte cu femeia şi plînge. Da fata, dacă se uită de copil în oglindă, capătă bărbat care lesne plînge — şi unui bărbat nu i-i dat să plîngă. D-na Anastasia Constantinovici, Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
349
Copilul să nu se uite în oglindă, că se schimbă cu dracul, se face drac; că, în oglindă, parcă cine i se arată? (S-a văzut despre copiii schimbaţi.)
Femeia îngreunată să nu se uite în oglindă, că se sparie copilul într-însa şi de aceea capătă copilul „răul copiilor"; de aceea, pe la boieri, copiii mor. Elena Braha, Mihalcea
Femeia Iehuză să nu se uite în oglindă, că i se poate arata necuratul. O femeie cam lumeaţă, la vro trei zile după facere, s-a uitat -şi l-a văzut cu luleaua-n gură ş-a murit; că oglinda îi a necuratului.
De la aceeaşi
Femeia lehuză să nu se uite în oglindă, căci ea atunci nu-i curată şi capătă pete; în oglindă se arată şi se pun pe faţă. Mihalcea
Femeia, la vreme, în oglindă să nu se uite, că rămîne vînătă pe sub ochi. Idem
Să nu te uiţi în oglindă cu alta ce are perioada, căci capeţi pete; dar să te ştergi atunci pe obraz cu ceva. Alta anume te cheamă să te uiţi. Botoşani
Să nu te uiţi în oglindă noaptea, că eşti urît la oameni. Botoşani
De te uiţi noaptea în oglindă, îmbătrîneşti; îţi ia „el" frumuseţa.
Mihalcea
Oglindă de visezi, plîngi ori ai scurgere mare de sînge.
Oglinda e făţărnicie sau feţe de oameni streini, de visezi.
Broscăuţi
Oglinda de se strică, e 7 ani sărăcie în casă.
D-na Olimpia Albu, Gogolina
Oglinda de crapă în două, fără nici o cauză, îţi moare cineva.
Botoşani
Preminte Solomon
Preminte Solomon, cînd era băiet mic, jucîndu-se, făcea cumpene. „Ce vrai tu să cîntăreşti?" îl întreabă într-o zi mă-sa. „Mintea femeiei", a zis el. „In cîntăreşte-mi tu mintea mea!" El a luat o necurăţenie ş-a cîntărit ş-a zis că mai mult trage decît mintea ei. Mamă-sa l-a blastamat că să se ducă în lume şi să nu să întoarcă înapoi păn' ce n-a cerca cerul de înalt şi pămîntul de adînc şi n-a face fluierul, (în Ardeal, se spune că păn' ce n-a atinge cerul cu capul şi iadul cu picioarele şi n-a scoate glas din lemn — ş-a făcut scripca.)
Băietul s-a dus; dar tatăl său, auzind, a vrut să-1 omoare, pentru că a batjocurit pe mumă-sa. A făcut un plug de aur ş-a trimes să-1 caute, spunînd că să întrebe pe tot omu cît preţuieşte plugul acela şi cine va gîci ce preţ are, acela e el. S-au dus oamenii împăratului cu plugul şi, întrebînd, fiecare a spus ce-a gîndit; au găsit şi pe un băiet că făcea ceva sub un gard, l-au întrebat şi pe dînsul cît plăteşte. El a
350
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
spus că, de va fi ploaie în luna lui mai, plugul acela nu are preţ, iar de nu va fi, nu plăteşte nici cît cea ce face el.
împăratul s-a priceput că acela e ficiorul său şi, ca să-1 poată capata, a pus să facă o petrecere mare, la care să vie tot poporul. Le-a dat masă, - dar le-a legat la oameni polonicele de mînă şi nu puteau mînca. Atunci a venit din mulţime un băieţel şi le-a zis: „Hrăniţi-vă unul pe altul!" ş-a fugit. împăratul a trimes să-1 caute, dar nu l-au mai putut găsi.
De-acolo, s-a dus Solomon în lume să-şi facă canonul; şi cînd s-a întors, a adus mamei lui o oglindă foarte frumoasă - păn' atunci oglinzi nu erau - el a făcut oglinda întăi. Cînd a venit, mama lui nu l-a cunoscut, era acum bărbat. Dar cînd a văzut ea oglinda, aşa de tare i-a plăcut, încît i-a spus că va greşi cu dînsul, numai să i-o dea. La culcare, el a pus sabia între dînşii ş-a zis, puind mîna pe piept şi pe pîntece: „Acesta este pieptul ce-am supt şi aceasta - cetatea în care am stat eu închis 9 luni." Atunci mă-sa l-a cunoscut. „Vezi, mamă, am avut eu dreptate cînd ţ-am spus că mintea d-tale nu preţuieşte nici cît ce e mai rău?" Broscăuţi (Legenda acesta, în general, e în mare vază şi se crede că e din cartea Alexandria. - Nu se găsesc însă oameni care s-o povestească în întregul ei, ci numai fragmente.)
Muţenia, apa Copilului să nu-i dai apă, pînă ce nu capătă dinţi, că rămîne mut.
Mihalcea
Să nu-i dea apă mama, altul cineva poate să-i dea, căci bea tare multă apă cît trăieşte, nu să poate stînge de sete; - nu că rămîne mut. Macovei, Mihalcea
Roşa
ma<
Ba să-i dea apă, dar să nu-i dea peşte, că muţeşte. Ba poţi să-i dai şi peşte, dar cînd îi dai întăi, să zici: Mănîncă peşte,
Dar vorbeşte! Şcheia Cine să naşte în zodia peştelui vorbeşte puţin. Să zice: „Tace ca chiticul."
Copilului, cît e mic, cît suge, să nu-i dai apă, că pe dînsul îl adapă Maica Domnului; dar cum îi dai apă, Maica Domnului să depărtează, nu-1 mai adapă. Mahala
Copilului îi bine să-i dai apă, că el nu să teme de apă: la scăldat, la trecut o apă mare, merge cu bucurie.
Copilul să nu să uite de trei ori, una după alta, în fîntînă, că va avea trei cumpene de apă. Elena Braha, Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
Poveste. Fata mamei mărei
351
A fost o babă într-o pădure şi n-avea copii. A luat ş-a făcut o păpuşă mare ca un om, cu faţă frumoasă; a îmbracat-o în straie frumoase, a pus-o să stea la fereastă şi i-a zis: „Draga mamei frumoasă!"
Trece un ficior de împărat pe acolo ş-o vede; şi de frumoasă ce era, îi aruncă în treacăt o pungă de galbeni - şi se duce. Galbenii cînd i-a aruncat, fereastă s-a spart, păpuşa jos a picat şi baba a venit şi i-a luat. A mers baba şi, pe banii ceia, i-a făcut straie încă mai mîndre; a pieptanat-o mai frumos, i-a pus flori pe cap, a pus-o la fereastă şi i-a zis: „Draga mamei frumoasă!"
Trece iar, la cîtva timp, ficiorul cel de împărat ş-o vede. Iar îi aruncă în treacăt o pungă de galbeni - şi se duce. Fereastă iar s-a spart, păpuşa a picat, baba a venit şi banii i-a rădicat. Pe păpuşă, încă mai frumos a îmbracat-o, a pus-o la fereastă şi i-a zis: „Draga mamei frumoasă!"
Mai trece ş-a treia oară ficiorul împăratului pe acolo şi iar o vede aşa de frumoasă şi, de calare cum era, iar îi aruncă o pungă cu bani — şi se duce. Baba iar aşa a făcut.
Da amu, ficiorul cel de împărat numai cu gîndul la păpuşa ceea era; el gîndea că-i om. A spus la împăratul şi împărăteasa: „Mamă şi tată, faceţi ce vraţi cu mine, că eu de n-oi lua fata babei celeia — este o babă în pădure şi are o fată tare frumoasă —, mor!" Dar tot în ceasul în care făcea baba păpuşa, s-a zimislit în mare şi fata mamei mărei!
A trimis împăratul, ş-a adus pe babă la împărăţie: „Ai o fată, mătuşă?" „Am!" „După cum aud eu, e frumoasă tare?" „Apoi aşa-i!" „Şi ce putere, ce avere ai d-ta, ca să-ţi ieie ficiorul meu pe fata d-tale?" „Adă d-ta 9 ţări şi 9 mări şi pe toate ţi le hrănesc eu." „Apoi dacă vrai d-ta să-ţi ieu fata, du-te acasă şi să-mi vii: nici calare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată şi să-mi vii cu dar şi fără dar; colaci de nuntă", a zis împăratul.
Baba, a doua zi, s-a îmbrăcat c-un voloc, a pus într-o farfurie o pasăre şi cu alta a acoperit-o, s-a pus calare pe o capră ş-a venit la împăratul cu colaci de nuntă. Cînd a luat împăratul ş-a deschis, pasărea a zburat; ea era îmbrăcată şi dezbrăcată, şi calare, şi pe jos.
„Amu mergi şi te pregăteşte, c-am să trimet să aduc fata."... Baba, ce era să pregătească?!...
A venit ficiorul împăratului, cu oaste, cu muzici, cu trăsură poleită, după mireasă. Baba îi spune că ea va da fata, dar la dînsa nime nu poate să se uite. — Cînd va scoate-o ea ş-a pune-o în trăsură, toţi să se întoarne cu feţele în altă parte ş-apoi, în trăsură, de la fereastă, o poate orcine vedea. împăratul a spus că bine, să facă cum vra.
A dus baba repede, singură, păpuşa în trăsură; au mers păn' la un loc pe pămînt, de acolo au trebuit să meargă cu corabia pe mare. Baba, ce a făcut, ce-a dires, a lăsat deschisă uşa la cupe şi face huştiuliuc păpuşa în mare. Chiu! ţiu! Vine împăratul şi întreabă ce-i? Ea spune că s-a plecat fata pe fereastră şi s-a înecat în mare. împăratul, spăriet, vai de dînsul şi de dînsul, ce să facă, că tare-i
352
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
era dragă! Măcar moartă s-o poată vedea. A trimes înot s-o caute, a pus oameni cu năvoade să pescuiască păn' în fundul mărei; şi cînd au ajuns la fund, au prins în năvod pe fata mamei mărei. Mă-sa cînd a văzut c-o ia, a strigat la dînsa: „Numai 9 zile să stai pe pămînt şi să fii mută." Ea a rămas mută. A adus-o acasă, a făcut nuntă cu dînsa; împăratului îi era tare frumoasă, dar ce folos, că n-avea cu cine vorbi.
A trăit trei ani cu dînsa. La trei ani, l-a sfătuit împăratul şi împărăteasa că ce, ar' să trăiască c-o mută, s-o deie deoparte, că ei îi vor căuta altă mireasă. A dat-o pe dînsa într-o casă în sat şi el s-a însurat. Iată c-a venit vremea să meargă ficiorul împăratului de-acasă ş-a lăsat cuvînt la femeia lui ca să nu cumva să trimeată pe cineva or să se ducă la mută. Femeia lui parc-anume: cum s-a dus el, ia şi trimete pe o slugă să ispitească ce face ea?
Intră sluga în casă; o găseşte cosind la o vapelă (brodărie), c-un degetar de argint pe deget. Sluga stă şi se uită; ea ştie c-a venit s-o ispitească... Bagă degetariul printr-o nare şi-1 scoate prin cealaltă şi ia nasul cu degetar cu totul şi-1 aruncă jos şi pe urmă îl pune cum a fost.
Sluga, cum a văzut, vine şi spune acasă la stăpîna ei. „Adă-mi degrabă încoace şi mie degetariul. Adică nu-s şi eu împărăteasă ca şi dînsa; ea poate face aşa lucru şi eu nu!" Ia şi bagă degetariul printr-o nare, îl scoate prin cealaltă şi aruncă bucăţica cea ruptă cu degetar cu totul jos. Cînd dă să-1 puie la loc, nu se prinde... Mă rog, aceea era fata mamei mărei, făcea din puterea lui Dumnezeu ş-a mîne-sa; da asta, om ca toţi oamenii. Vine împăratul, o găseşte cîrnă! „Vai de mine, ce-ai păţit?" Ea îi spune. „Nu ţ-am zis eu să nu trimeţi la mută!" Merge bietul ficior de împărat la părinţi: „Vai de mine, tată şi mamă, ce s-a legat de capul meu; ceea mută, asta cîrnă, ce să mă fac?" „Las', dragul mamei, nu te supară, dă-o şi pe asta deoparte, las' că ţ-om căuta noi alta mai frumoasă."
A dat-o şi pe asta la o parte şi l-a însurat cu altă fată de împărat. Amu, se împlinise şese ani. Trăieşte împăratul şi cu asta cîtăva vreme, dă Dumnezeu că iar se duce împăratul de-acasă şi iar îi spune femeiei lui să se păzască de aceea.
El cum s-a dus, asta fuga ia şi trimete o slugă la muta s-o ispitească ce face. Muta ş-a despletit părul dintr-o parte - un păr frumos— şi dintr-a alta; s-a dus la cuptiori, numai a suflat cu duhul şi s-a făcut un foc... A luat părul ş-a măturat focul şi a pus pe-o tablă nişte jăratec ş-a pus o mînă cu dosul pe jăratec şi s-a făcut un peşte frumos, ş-a pus şi cealaltă cu faţa pe jăratec şi s-a făcut alt peşte; cînd au fost prăjiţi, a luat şi i-a pus pe-un talger pe masă. Sluga, cum a văzut, pe uşă şi la fugă, la stăpînă-sa, şi-i spune. „In lasă, eu n-oi face aşa, parcă eu nu-s ca dînsa împărăteasă?! Adă un braţ de lemne şi fă foc!" Să despleteşte şi mătură vatra, focul deodată a cuprins-o şi ochii din cap i-au plesnit. Pune mînele pe jăratec, — toată carne vie s-a făcut! A trimes degrabă să-i aducă leacuri, s-a pus în pat, vine împăratul, o găseşte toată friptă şi pîrlită... Ce pacate-s pe capul lui acestea: una mută, altă cîrnă, asta pîrlită, ce să să facă? Amu, cu asta avea trei femei cu cununie. Să sfătuiesc ei s-o aducă tot pe cea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
353
dintăi, că aceea măcar îi frumoasă. Amu să împlineau cei 9 ani. Da aceea ştia. S-a gătit frumos şi cînd a venit el, l-a primit cu bucurie şi cu plăcere. El nu ştia ce să facă de fericire.
A adus-o acasă ş-a poroncit să pregătească nişte pui fripţi, mîncare, că vra să facă cu dînsa o primblare cu trăsura prin pădure. — A mers păn' la un loc, au lăsat trăsura, s-au pus jos să mănînce..., ea începe a vorbi! El nu ştia, visează ori e treaz!... S-apropia amu ceasul. A cuprins-o, a sărutat-o. S-au sculat amîndoi şi merg la primblare spre mare. Ea-i spune lui că ea nu-i mută, dar mama ei a blastamat-o să fie mută, că ea-i fiica mamei mărei, şi numai 9 ani era să stea pe pămînt. Vorbind aşa, s-a apropiat de mare şi cînd a ajuns la mal, mă-sa a sorbit-o - şi el a rămas ca dintăi.
Ileana Puricioaia, Botoşani
§ 5. Marea. Apa Sîmbetei Cîntecele noastre, poveştile, vorbele
în mare, sînt mărgele şi toate lucrurile cele scumpe din mare se aruncă; în mare, sînt femei, oameni jumătate peşti. Ei, cînd e cald primăvara, se joacă pe mal cu şiraguri de diamante şi le lasă acolo,— dar tare rar, de aceea sînt aşa scumpe; — iar corăbierii merg de le iau. Cîntările noastre, toate din apă, de la acele femei vin şi apoi noi le ştim. Ele noaptea cîntă. Catanele spun că, mergînd pe mare cu corabia, cei ce stau de strajă adorm de cîntecul femeilor din mare, de jale — şi cad în mare. Andron Dragan, Mihalcea
Oamenii din mare anume arunc mărgele, ca să-i amăgească pe ai noştri la dînşii şi să-i mănînce. Cînd merg ai noştri cu corabia pe aproape, femeile cîntă glasuri aşa de frumoase, că de-ar auzi ei, s-ar răsturna corabia. De aceea dau cît pot cu tunurile, să nu audă, păn' trec. (Alţii spun că ar muri de jale.)
Aceia sînt oameni blastamaţi de părinţi ca să fie aşa; au zis părinţii cu toată inima şi s-a prins. Gh. Cozmischi, Roşa
De la faraonii cei din mare, cari sînt jumătate om şi jumătate peşte, ies toate cîntecele şi toate poveştile cîte sînt pe lume. Roşa
Sub noi în apă, sînt nişte oameni jumătate peşti; aşa de mari, că nu-i poţi urni cu 100 de boi. Corăbiele ce merg la America au cuţite pe dedesupt, ca să le taie degetele, cînd vor să-i tragă la ei. Mihalcea
în mare, este o fată care cîntă tare frumos; eş, de prinde omul, îl înghite; aceea înghite şi carul cu boi.
Toate vorbele şi toate cîntecele, de la femeia ceea din mare sînt.
Andrei Motoc, Mihalcea
(Se va vedea la Poveşti*: Cuconiţa cea din mare etc.)
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
354 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Sfîntul Gheorghe
Sf. Gheorghe a făcut mare ispravă la Dumnezeu; că erau nişte faraoni pe lume, nişte ţigani aşa de straşnici, că Dumnezeu se temea de dînşii; nu ştia ce să facă şi cum să facă să-i prăpădească. L-a trimis pe Sf. Gheorghe: „Du-te tu, Gheorghe, tu ai cal şi aripi, nu ţ-or pute face nimic."
S-a dus el; da sabia lui Sf. Gheorghe scotea scîntei. „Iată ce sabie am eu, zice Sf. Gheorghe, pe toţi vă omor cu ea!" Da aceia aveau o babă, mama lor, ea numai dintr-un vreasc, cînd îl lua în mînă, scotea foc.
A alergat Sf. Gheorghe spăriat la Dumnezeu: „Nu pot, Doamne; atîta am avut noroc de aripi, altfeli mă prăpădea. Dă-mi aşa o putere, cînd voi zice eu mărei «Deschide-te!» să se deschidă." Dumnezeu i-a dat.
S-a întors el înapoi şi a prins a vorbi cu dînşii: „Voi, cît sînteţi de iscusiţi şi meşteşugaşi, ce staţi aice? Haideţi cu mine peste mare, că vreau să zidesc nişte mănăstiri; voi bărbaţii îţi lucra la fier şi de cîte ori îţi da cu ciocanul îţi cîştiga un galbăn, da femeile, pentru fiecare cărămidă ce vor face-o, vor cîştiga galbănul."
S-au luat ei cu toţii şi s-au dus, numai o fată netrebnică a fost rămas. Cînd au fost ei la mijlocul mărei, Sf. Gheorghe a blagoslovit să se închidă marea şi toţi s-au rădicat pe apă, dînd din mîni, păn' ce s-au înecat cu totul. Fata ceea a început şi ea a alerga după dînşii; dar cînd a văzut: la unii picioarele, la alţii capul, a început a ţipa „tată, mamă!..." şi s-a aruncat şi ea în mare.
Pe aceea a înghiţit-o un peşte şi peştele acela s-a făcut jumătate om şi jumătate peşte. Şi peştele cela cîntă feli de feli de cîntece şi de acolo iese în lume prin jurnale cîntecele, unele mai triste, altele mai vesele, ce le cîntăm apoi noi.
Ţigani de aceia n-au mai rămas; aceştia sînt numai corcitură de aceia. Gh. Postolachi, Bagiurea
(S-a văzut băţul lui Moisi voi. I, p. 128.)
în mare, nu ştiu unde, zice că sînt nişte peşti jumătate femei şi numai sîmbătă iese, că marea toată săptămîna clocoteşte, da sîmbătă stă locului. Acolo se face o dungă roşă, una galbenă şi una albastră şi femeile acele stau şi cîntă; dar cîntă aşa de frumos! Zice că de acolo vin toate glasurile ce le învăţăm noi; de acolo se aduc.
După marea ceea, stau cei ce mănîncă oamenii şi ei tot vrau să facă pod sîmbătă, cît stau apele de fiert, dar soldaţii noştri le sfarmă podurile. Acolo zice că merg jidanii la Ierusalim.
Elena Braha, Mihalcea
Apa Sîmbetei
Apa Sîmbetei fierbe toată săptămîna, numai sîmbătă stă; atunci cînd jidanii nu pot merge - şi duminica dimineaţă, la 3 ceasuri, începe iar a fierbe.
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
355
Aşa a rămas de cînd l-au cercat jidanii pe Domnul Hristos. Ei au zis că ce tot se face Domnul Hristos mai mult decît dînşii, să le arete cu cît e mai mare. - Domnul Hristos le-a zis ca să se suie cu el pe un deal. Domnul Hristos mergea pe deasupra frunzelor, florilor, nu calea pe pămînt, da ei toţi s-au cufundat în glod. „Poate el e mai uşor decît
noi", au zis jidanii.
„Haide dar ş-om trece apa", a zis Domnul Hristos. Domnul Hristos a rădicat straiul şi cînd a pus piciorul s-a deschis apa de a trecut. Da cînd au vrut să treacă jidanii, apa a început a fierbe şi a arunca piatră şi foc, că ei n-au putut trece dincolo. Şi de atunci apa ceea în totdeauna fierbe şi se cheamă Apa Sîmbetei, că numai sîmbătă o pot trece oamenii, cînd au ei sărbători. De atunci, ei nu mai pot merge de ceea parte. Acolo au ei un bou şi o vacă; boul acela paşte 100 de fălci pe zi şi bea 100 de vedre de apă. La boul acela ei se roagă, cred în el; să poată merge acolo, le-ar spune boul multe. Şi mai este acolo un jidan, acela care s-a spălat pe mîni cînd l-au răstignit pe Domnul Hristos; el n-a murit, trăieşte acolo în Eghipt. Jidanii strîng aici tot anul bani, fiecare pune în toată săptămîna în lădiţă un greiţari şi-i trimit lui acolo. Dumitrache Volcinschi, Ropcea
Peste Apa Sîmbetei, femeie nu poate trece, numai bărbat. După apa ceea, sînt călugării cei mai sfinţi şi care merg de la noi, din schivnici, acolo rămăn. Neculai Kircor, Bagiurea
La Apa Sîmbetei sînt blajinii.
Marea Roşă
Marea Roşă toată săptămîna fierbe, numai sîmbătă şi duminica stă; dar nici pasere nu poate să treacă pe acolo. Nimene nu se poate să iaie un strop, că cum se apropie, pămîntul îndată se închide.
Ioan David, Botoşani
Acolo e apa cea vie şi cea moartă, dar duminica se poate lua.
Gh. Morar, Botoşani
Mărul roş
Sub pămînt, este un măr, „mărul roş". Sub acela şede peştele care ţine pămîntul. Cum s-ar clătina peştele oleacă şi ar pica mărul în apă, pace, n-ar mai fi pămînt!
Mărul cela zice că are mere, dar cine le poate capata! Nimene pe lume nu e în stare să străbată acolo. Zice că cîte ape sînt pe lume şi curg de la asfinţit spre răsărit, toate de acolo, de sub mărul cela, pornesc, se împrăştie pe lume şi iar înapoi acolo se întorc. Marea aceea unde-i mărul se cheamă „Marea Neagră".
Aceasta a auzit la oaste Ioan David, Botoşani
La capătul lumei, se află Apa Sîmbătei. Apa Sîmbetei de aceea necontenit fierbe şi nu mai are stare, pentru că-i matca tuturor apelor, într-însa se varsă toate mările, toate apele. Botoşani
356
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Apa Sîmbetei e la capătul lumei, ea împrejură pămîntul ca un gard. Mihai Munteanu, Botoşani
La marginea pâmîntului e apa răcituri şi-i rece tare; acolo-i cetatea lui Dumnezeu Sfîntul.
Un om ş-a făcut o corabie să meargă la Dumnezeu şi a mers pe dedesuptul apei, dar Dumnezeu l-a rădicat cu corabie cu tot în sus şi şede acolo închilit deasupra mărei de răcituri, păn' s-a sfirşi lumea.
Păn' la Dumnezeu, numai paserile cele cari merg pe sus tare străbat, cum sînt vulturii, cucoarele etc, altele nu.
Nastasia Corneanu, Botoşani
Apa Sîmbetei e în iad; se zice: „Duce-te-ai pe Apa Sîmbetei!" Cînd îi doreşti cuiva un chin mare, îl trimiţi la un amar, la o pedeapsă.
La capătul lumei e întuneric şi este o apă, care merge în iad.
Marghiola Cioban, Botoşani
(Aceasta se spune de mai mulţi.)
Sorbul apelor
Este în ape un „sorb". Odată a mers o femeie şi o copilă să spele lînă la un iaz în coşarcă şi cum spălau, sorbul le-a sorbit. Oamenii au dat drumul la iaz şi le-au găsit moarte, iar pe sorb l-au împuşcat cu canoanele. Zice că are solzi. Raifta Berariu, Şcheia
Sorbul mărilor e acela care sorbeşte marea, căci din cîte ape se varsă în mare, s-ar îneca lumea, dar Dumnezeu aşa dă, că la cîteva zile sorbul sorbeşte aburii din mare şi se face mai mică.
Andrei Motoc, Mihalcea
Valurile mărei
In mare, este un peşte mare tare, pe care cresc buruiene, ca pe pămînt; acela, cînd ţ-ar lua casa cît e de mare în spate, o duce cu totul; peştele acela, cînd vede pe dracul scăldîndu-să în mare, se alungă după dînsul şi, din lupta lor, să fac valurile în mare; atunci oamenii fac borte pe la maluri şi apa cînd să linişteşte, rămîn în borte peşti. Petrea Beicu, Mihalcea
(Vezi lupta lui Moisi voi. I, p. 128.)
Oameni palustri
Sînt pe lume oameni de apă, cu picioare, cu trup aşa ca noi, numai cît ei nu pot vorbi. Spun acei ce au fost la bătălie că ei, cînd vedeau catanele, începeau a striga ca cioarele: cau, cau, cau, cau, cau — repede — şi alergau la apă şi se băgau nu ştiai unde; în papură, pesemne, acolo şedeau; că era pe iazuri papură crescută mare.
Măria Struţ, Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 357
Despre mare se spune, cînd făgăduieşti cuiva foarte mult, „că-i făgăduieşti marea cu darea" sau „marea cu sarea".
Cînd e cineva supărat, i să zice în rîs: „Ţi s-au înecat corăbiele?!"
Cimilitură
Pe cea vale rourată Merge-o vacă-ncornorată, Suflet n-are, suflet duce, De pămînt nu mai ajunge. (Corabia)
„Corăbeasca" e un joc ce-1 joacă numai flecăii în Mihalcea, nu-mindu-1 şi „caraban".
în Iordăneşti, în timpul jocului, se recitează mai multe chiuturi, dintre care e şi aceasta:
Hai la una, bat-o bruma; Hai la două, bat-o roua.
(Cînd vezi întăi curcubău, dacă e mai mult roş, se va face vin mult anul acela; dacă e verde, grîu; dacă e galbăn mai mult, păpuşoi.)
Botoşani
§ 6. Mărgăritarele. Apa. Mama Mama nedreaptă. Sora nedreaptă. Femeia nedreaptă
A fost un ficior de împărat şi a vrut să ştie ce-i nevoia şi s-a dus la slujbă, dar el, pe ce sluja, n-avea noroc. Aşa a slujit el la un om 3 ani de-a rîndul; pe-al patrulea an, s-a apucat să slujască pe trei nuci. Omul a zis că i-a da un car plin; el nu: trei nuci. Cînd a împlinit anul, a mers el singur în grădină, ş-a rupt 3 nuci şi s-a dus cătră casa tatălui său.
Pe drum, a stat la o fîntînă, a stricat o nucă ş-a mîncat-o ş-a băut apă. A stat la altă fîntînă şi iar a mîncat o nucă ş-a băut apă. A stat şi la a treia fîntînă, strică nuca, din nucă iese o fată frumoasă, că strălucea... Cînd a văzut-o el, a cuprins-o, a sărutat-o şi i-a zis: „De-amu, tu ai să fii soţia mea, că eu pentru tine am slujit atîţa amar de ani. Te-aş duce amu acasă, dar fără lăutari nu te pot duce; stăi aice păn' ce voi veni cu lăutari să te iau." Pe dînsa a ascuns-o într-o răchită deasupra fîntînei, da el s-a dus. Iaca vine o argată cu cofele la apă şi cînd să uită în fîntînă, o vede strălucind. Să uită deasupra, vede pe fată. — „îra, zice ea, ce şezi acolo, uite cum te-ai stricat la faţă, scoboară oleacă şi te spală, că boieriul d-tale n-are să vie degrabă." Fata se coboară. „Ia dă-mi oleacă straiele d-tale, zice argata, să mă îmbrac şi eu, să văd cum mi-a şede cu ele?" Fata să dezbracă şi cînd să pleacă să să spele, argata a împins-o cu capul în fîntînă. S-a îmbrăcat cu straiele şi s-a suit ea în copac.
De la curte aşteaptă să vie cu apa, nu vine. Să ia altă argată şi se duce după apă. Da fata cea frumoasă nu s-a fost înecat; s-a fost
358 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
prefăcut în peşte; — un peşte frumos şi mare. Scoate argata apă, întră peştele. Ea îl duce acasă şi-1 arată în cuhne. Bucătăriţa pe loc l-a luat şi l-a curăţit şi l-a pus la fiert, apoi l-a dat la masă.
Dar în masa pe care l-a curăţit, era o crăpătură ş-a întrat un solz şi din solzul cela a crescut o steblă de busuioc de aur. Cînd l-au văzut oamenii, fiecare au vrut să-1 apuce; dar o babă era mai aproape şi apucă ea busuiocul şi-1 pune în sîn: „Lasaţi-mi-1 mie, zice baba, că eu fată n-am, m-oi juca cu el şi mi s-a părea că mi-i fată." Baba l-a dus acasă şi l-a pus la icoane. Pe argata cea din copac au luat-o cu ţigani, au dus-o acasă ş-au pus-o între perini. Amu, ea era împărăteasă. Ba încă l-a ocărît pe dînsul, cînd l-a văzut: „Ce-ai şezut atîta şi m-ai lăsat să aştept... Uite cum m-am stricat la faţă!"... El n-a cunoscut-o că-i alta ş-a luat-o aşa cum era.
Baba, cu busuiocul tot se juca şi-1 săruta şi iar îl punea la icoane. Vine duminica, baba lasă casa aşa cum era nemăturată, focul nefăcut, şi porneşte la biserică. în urma ei, fata se scoboară de la icoane, s-apucă şi mătură casa, face mîncare bună şi iar se face busuioc şi se suie acolo. Vine baba, vede şi se miară. A doua duminică, iar aşa. A treia duminică, se face că merge şi s-ascunde după uşă. Fata cînd grijea, baba întră ş-o cuprinde ş-o sărută. — Tot satul acu să miera că are baba fată.
Iată că să face la curte la boieri clacă şi vine răspuns să meargă şi fetele din sat. Baba nu vrea să-şi lese fata, să teme. Fata aşa o roagă: „Hai şi d-ta mamă!" Au mers. La clacă, împăratul a poruncit că fiecare să spuie cîte o poveste. Vine şi rîndul fetei. Baba n-o lasă, zice că ea nu ştie. Păn' ce cu de-a sila a trebuit să spuie.
Da fata, bucuria ei; ţipa să spuie; — şi începe povestea ei. începe aşa: „înşiraţi mărgăritari şi ascultaţi, boieri mari! A fost odată un băiet sărac, el n-avea noroc la nimica — ş-a slujit pe trei nuci. — înşiraţi mărgăritari şi ascultaţi, boieri mari!" — şi spune mai departe toate. Da împărătesei tot îi sărea cîte-o pernă. „Daţ-o afară, că cu dînsa îţi fi, da cu mine nu-ţi fi!" „Să-ţi ţii gura, strigă împăratul, că te dau pe tine afară! — Spune, fată, spune." Fata a spus tot, păn' ce-a gătit. „Şi dacă nu credeţi, poftim şi vedeţi!" - şi cînd a arătat capul ei, părul îi era tot de aur. Pe argată au legat-o de coada cailor, iar fata a fost împărăteasă ş-a luat şi pe babă pe lîngă dînsa.
Nastasia Motoc, Mihalcea
Suie-te mărgăritari mare
Apoi zice că au fost de unde au fost; au fost trei fete sărace şi ele aveau un lănişor de grîu lîngă drum şi săcerau. Trece un boieri, un negustor mare, pe acolo şi poposeşte cu trăsura lîngă dînsele. Da ele grăiesc între ele: „De m-ar lua pe mine aista, zice cea mai mare, eu i-aş umple casa c-un fus." „Da pe mine de m-ar lua, eu i-aş umple casa c-o vîrtelniţă de aur." Da cea mai mică zice: „Da eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu părul de aur." Boieriul cela cum a auzit asta, au bătut în palme: „Aceea-i de mine!" Şi le-ntreabă pe dînsele: „Care din voi au zis aşa, fetelor?" „Eu", zice cea mai mare. „Ba n-ai zis tu", zice
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 359
boierul. „Care-au zis, să meargă să-mi aducă apă să beu." Să duce fata cea mai mică ş-aduce o cofiţă de apă. „Sui în trăsură la mine, au zis el, şi ţi-i alege şaluri"; că era negustori. Da cea mijlocie zice: „Luaţi-mă şi pe mine, c-oi fi slugă pe lîngă cucoană". Ş-au luat-o şi pe dînsa. Au mers ş-au poposit la curţele boieriului. Boieriul a trebuit să meargă iar în negustorie, pe-un an de-acasă; ş-au rămas cucoana îngreunată, singură cu soră-sa, ţiganca. Cînd au venit vremea să facă, tocmai atunci au fătat şi căţaua casei.
Soră-sa au luat băieţii, erau aşa, cu părul de aur, cum a zis ea; şi i-au aruncat în părău, da ei i-au pus doi căţei să sugă la piept, — ş-au suit-o cu căţeii în pod, că-i era ruşine. Cînd vine boieriul din negustorie, îi spune sora ei: „Uite-te ce feţi-logofeţi a făcut femeia ta; a făcut doi căţei ş-am pus-o în pod cu dînşii. Nu mai bine mă luai pe mine?" „Apoi ce-om face, las-o să şadă acolo şi de-amu mi-i fi tu femeie."
Da copiii ceia erau năzdrăvani, ei nu s-au înecat; şedeau pe apă, unul lîngă un mal şi unul lîngă celalalt, pe părău, şi sara ardeau ca două lumini, ş-aşa creşteau, ca din apă: — într-un ceas, ca într-o zi. La cîteva săptămîni, i-au dat ei în gînd împăratului, să facă clacă; — că ei erau năzdrăvani, ce gîndeau, aceea se făcea.
Amu, ţiganca şedea în perne, ea era cucoană. „Ştii ce mi-au venit în gînd? zice boierul; să facem o clacă de tors, să chemăm 12 ţinuturi." Că era boieri mare. „Da la ce, că eu voi toarce totul!" „Aşa mi-a venit un gust!"
Au făcut o clacă cu scripcari, cu ţimbalari, ş-au spus la toţi să spuie cîte o poveste. După ce au mîntuit toţi, să uită într-un ungheri şi vede pe cei doi băieţi: „Da voi de ce n-aţi spus?" „Vom spune", zice cel mai mare; şi începe: „Ascultaţi, boieri mari, suie-te sus, mărgăritari mare! Au fost trei fete sărace ş-aveau un lan de grîu lîngă drum ş-au trecut pe acolo, pe cînd secerau ele, un boieri mare: suie-te, mărgăritari mare! Ş-a poposit boierul lîngă drum şi una au zis: «De m-a lua pe mine boieriu ista, i-oi umplea casa» etc. suie-te, mărgăritari mare!" Da de sub ţigancă pernile tot săreau; şi ea tot striga: „Dă-i afară pe mincinoşii iştia! Ce-i asculţi?" Da boieriul a înţeles. Şi cînd au mîntuit, au rădicat cuşmele ş-au zis: „Uitaţi-vă şi vedeţi-ne, tată!"
Pe ţigancă au legat-o de coada calului şi, pe unde au picat dintr-însa bucăţile, pe acolo s-au făcut dealuri, văi, şi de atuncea sînt dealurile şi văile pe lume.
„In du-te la mama nostră în pod, a zis băietul cel mai mare frăţine-său, şi-i ia căţeii, să sugem şi noi o dată, să ştim că ni-i mamă!" Au mers ş-au supt amîndoi o dată ş-au adus-o de-au pus-o iar pe perne, aşa cum a fost la început cucoană; şi ei cînd au gîndit, şi mai frumoase curţi s-au făcut şi părinţii au întinerit.
Sanda Buftea, ţigancă, Broscăuţi
Doi feţi-logofeţi cu părul de aur
A fost odată un împărat şi el îmblîndurea cu trăsura, a văzut două fete la un pod cum spălau cămeşi. Una zice: „Să mă iaie pe
360 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mine împăratul ista, i-aşi ţinea casa c-un tort!" Da cealantă zice: 2Ba pe mine să mă iaie, i-aşi face doi feţi-logofeţi cu părul de aur." împăratul a auzit ş-a luat-o.
Ea îndată a rămas grea. Da împăratul cela avea maştehă. Cînd a avut ea să nască copiii, împăratul nu era acasă; da maşteha lui îi zice: „La noi nu se fac aşa copiii, ca pe la voi; da se fac prin pod. Sui în pod şi de acolo 1-ăi da jos." Ş-a luat maşteha un sfredel gros ş-a făcut o bortă. Cînd a făcut împărăteasa copiii, nici nu i-a văzut, că maştehă-sa a adus îndată nişte căţei ş-a zis că pe aceia i-a făcut ea.
Cînd a venit împăratul acasă, maşteha lui îndată l-a chemat şi i-a arătat: „Inca cum te-a înşalat, a zis că are să-ţi facă feţi-logofeţi cu părul de aur; da ea a făcut cîni!" împăratul s-a mîniet ş-a pus îndată de-a zidit-o aproape de curte ş-a lasat-o acolo!
Băieţii ceia, maşteha i-a luat şi i-a dat între porci, doar i-or mînca. Da scroafele au zis: „Aiştia-s copiii stăpînului nostru, care sîntem cu lapte să-i hrănim şi care sterpe să-i încălzim" şi nu le-au făcut nimic. Cînd a venit maşteha ş-a văzut că trăiesc, a luat şi i-a dat între cai, doar i-or omorî cu picioarele. Caii iar aşa au zis: „Care sînteţi cu lapte să-i hrăniţi şi care sînteţi sterpe să-i încălziţi, să nu le faceţi ceva, c-aiştia-s copii stăpînului nostru." I-au hrănit şi i-au încălzit şi ei. Maşteha, dac-a văzut, i-a luat şi i-a îngropat lîngă fereşti. Acolo au crescut dintr-înşii doi păltinaşi şi împăratului aşa-i erau de dragi; totdeauna se punea sub dînşii şi se umbrea.
Maştehă-sa i-a fost ciudă ş-a pus de i-a tăiet ş-a făcut două scîn-duri de pat pentru dînsa şi pentru împărat. Da noaptea, ei se întreabă: „Cum ţi-i frăţioare, bine?" „Mi-i bine că pe mine doarme tata." „Dar ţie cum ţi-i?" „Ba mie tare mi-i greu, că doarme căţeaua de maşteha."
Ea a auzit şi a doua zi a pus să ardă scîndurile şi să păzască să nu sară nici o scînteie. Dar ei măcar c-au păzit, au sărit două scîntei şi s-au făcut doi berbecuţi cu părul de aur. Ea, cum i-a văzut, că să-i taie, să mănînce dintr-înşii carne, că de nu, moare.
I-au tăiet ş-a mîncat carne; dar maţele le-au dus la părău ş-au scăpat două măţişoare şi s-au făcut doi răţoieşi. Din răţoieşii ceia s-au făcut în mijlocul apei, unde era stuhul des, un leagăn de matasă cu doi copii. Un moşneag bătrîn vede cum bate vîntul leagănul şi s-a dus înot păn' la dînşii şi i-a luat. Copiii au vorbit şi l-au rugat să le facă cuşmuţe, ca să nu-i vadă nime la cap. Ei, la moşneag, creşteau ca din apă.
Iaca că s-a făcut la împăratul clacă de desfacat ş-au mers şi ei. Toţi au spus cîte o poveste, numai ei nu. împăratul le-a zis şi lor să spuie. Ei au început povestea lor; dar maşteha tot striga să tacă. Da la mama lor, pe cît spuneau ei povestea, zidul tot să răsipea şi ei i-a venit lapte în piept. Cînd au mîntuit, au zis: „Şi dacă nu credeţi, poftim de vedeţi!" ş-au arătat părul cel de aur. Da unul fuga la mă-sa ş-a supt. „Eu amu am supt lapte de la mama!" zice el. Celalalt a zis că i-i ruşine. Pe maştehă au azvîrlit-o, iar pe împărăteasă au scos-o de acolo. Aniţa Darie, Broscăuţi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 361
(într-o variantă, ţiganca arde plopii cu frunzele de aur şi rămîind cărbunii, îi pune într-o ladă şi-i dă pe apă; nişte pescari prind lada şi din cărbuni se fac iar copii. La şepte ani, au zis unul la altul: „Haide, frate, ş-om scoate pe mama!" Ş-au mers de-au spus povestea etc.)
Trei feţi-logofeţi cu părul de aur creţ
Era odată un împărat ş-o împărăteasă ş-aveau trei feciori ş-o fată. Amu, iată că să îmbolnăveşte fata împăratului şi cîte leacuri i-au dat, nici unul nu i-a fost de ajutor. O întreabă mă-sa ce-ar vrea, poate să mănînce ceva, poate să bea? Ea-i spune că aşa simţeşte ea că, dacă i-ar aduce apă de la cutare fîntînă, să beie, atuncea i-ar fi bine. Cheamă împărăteasa pe ficiorul cel mai mare şi-i dă un pahar de aur, să meargă la fîntînă ceea, să-i aducă soră-sa apă. Dar cum s-a plecat el, că apa i-a luat paharul. Vine acasă şi-i spune mîne-sa ce-a păţit. Mă-sa, cînd a auzit, aşa l-a blastamat: că să meargă în lume, să nu să mai apropie de casa părintească.
L-a trimes pe cel mijlociu, dîndu-i alt pahar de aur. Păţeşte ş-aista tot aşa; cum s-a apropiet, apa i-a furat paharul. Mă-sa şi pe dînsul l-a blastamat tot aşa.
îl trimete pe cel mic; şi acesta a păţit ca şi fraţii lui şi mă-sa l-a blastamat, de s-a dus şi el în lume.
Amu fata, de la o vreme, s-a rădicat din boală; întreabă pe mă-sa unde-s fraţii ei? Ea îi spune c-au murit. Fata nu vra să creadă: „Cum se poate să fi murit, zice ea, că de ar fi murit, măcar morţi i-aş Fi văzut." Da credincioasa ei i-a spus ce-au păţit. Atunci fata a spus tătîne-său ca să-i facă o păreche de papuci de fer ş-o cîrjă de oţel ş-a pornit în lume. - A umblat ea, a umblat, că amu papucii numai oleacă la căleai să ţineau şi cîrja numai de-o palmă rămăsese, cît o ţinea în mînă; iată că ajunge într-o pădure şi dă de-o casă. Intră în casă, acolo era pentru trei oameni mîncare gata, mană de la Dumnezeu.
Ea s-apucă şi mănîncă mîncarea unuia. Gîndea că aceia poate-s fraţii ei, dar tot să temea; ia şi să bagă în sobă. Iată că vin fraţii ei şi vrau să mănînce, dar mîncarea unuia lipseşte. „Oare ce-i asta? zice unul; cineva trebui să fie în casă!" şi s-apucă de cată peste tot locul. Vine şi la sobă, găseşte pe fată. O scoate afară; ea începe a să ruga ca să n-o omoare, că-i sora lor, a venit după dînşii să-i caute şi să-i ducă acasă la părinţi. Ei s-au bucurat cînd au văzut-o, dar i-au spus că înapoi nu să pot duce, că-s blastamaţi de mama lor, pentru dînsa. - „Dar dacă vrai tu să ne faci un bine, mergi în pădure şi te fă mută trei ani de zile, - că la un loc cu noi nu poţi trăi, c-ăi vorbi pent.ru fiecare cîte un an, şi dac-ăi ţinea, să va dezlega blăstămul nostru şi atunci ne-om putea înturna iară acasă la părinţi." „Bine, a zis ea, mă duc."
S-a dus în pădure şi să hrănea cu ce putea; noaptea dormea în copaci şi să învălea toată cu părul ei de aur. Odată merge un împărat la vînat si dau cînii de dînsa. Vine şi împăratul după lătratul lor ş-o
362
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
găseşte. Vorbeşte cu dînsa, - ea-i mută. Dar împăratului tare i-a plăcut, că era aşa de frumoasă, că la soare te puteai uita, da la dînsa ba. S-apucă împăratul ş-o ia ş-o duce acasă şi fac nuntă. Ea tot nu vorbea nimica, numai i-a scris pe hîrtie că i-a face „trei feţi-cucuieţi cu părul de aur creţ". împăratul tare s-a bucurat şi a spus la toţi ce i-a făgăduit; ş-a auzit ş-o ţîitoare a lui de mai înainte, o ţigancă.
Dar cum s-a întîmplat, că tocmai pe timpul facerei, împăratul a trebuit să se ducă de-acasă. împărăteasa a făcut un copil cu părul de aur, da ţiganca a luat copilul ş-a pus un căţel, iar pe copil l-a aruncat între urşi.
Urşii au zis: „Cei sterpi să-1 încălzească, Cei cu lapte să-1 hrănească." Dumnezeu a vrut că era acolo o ursoaică cu pui, aceea l-a luat şi l-a hrănit ş-a crescut. Vine împăratul - da ţiganca îi iese voioasă înainte: „înălţate împărate, împărăteasa Măriei Tale n-a făcut un copil aşa cum a spus, dar un căţel." împăratul a strigat răstit la dînsa: „Las' să facă! Şi Doamna-i a mea, şi căţelul va fi al meu!"
La a doua facere, iar n-a fost împăratul acasă ş-a dat copilul în pădure între urşi; împăratul iar aşa a zis. Da la al treilea, s-a mîniet tare ş-a poroncit să aducă spini şi s-o ardă.
S-a fost strîns norod o mulţime, ea plîngea, - amu dăduse foc la spini şi era s-o arunce în foc; iată să văd de departe nişte oameni alergînd şi strigînd. Stau toţi şi aşteaptă. întră în ogradă: fraţii ei, cu ursoaica şi cei trei copii cu părul de aur... Tocmai atuncea să împlinise trei ani şi fraţii, pornind s-o caute pe sora lor, au întâlnit pe ursoaică şi au luat-o cu dînşii, căci ei ştiau a cui îs copiii. Atuncea şi ea a putut să vorbească; a spus ce a păţit de la ţigancă şi îndată au aruncat-o pe ţigancă cu căţeii în foc.
Auzită de la Gheorghe Botezatu, Şiret
Cei doisprezece feţi cu părul de aur
A fost odată un ficior de împărat şi cum mergea cu trăsura cu patru cai prin împărăţie, iată că, lîngă drum, trei fete strîngeau cînepa. Una zice: „De m-ar lua pe mine, i-aş îmbracă casa c-un tort." Alta zice: „Da eu i-aş hrăni casa c-o pîne." Da alta zice: „Ba eu i-aş face 12 feţi cu părul de aur." Viziteul ascultă şi spune împăratului ce-a auzit. împăratul îl întreabă pe care s-o ieie? „Ştii ce, împărate, zice viziteul; Măria Ta, ai cu ce-ţi hrăni şi îmbracă casa, nu eşti nevoieş; ia-o pe aceea ce-a spus că ţ-a face 12 feţi cu părul de aur, că mai bine îi nimeri."
îndată a întors trăsura ş-a luat-o pe aceea. A făcut nuntă şi a trăit tare bine mai la un an cu ea. Iată că-i vine împăratului veste, să meargă la bătălie; şi o lasă pe dînsa singură îngreunată acasă. Ea a făcut 12 feţi, toţi cu părul de aur şi i-a scris lui răvaş şi l-a trimes pe o catană, să nu-1 dea la nime, numai lui în mînă.
Catana a mers păn' a ajuns la cele două fete şi a poposit; a spus că împărăteasa a născut şi merge la împăratul, să-i ducă veste. Ele i-au dat de mîncat şi s-a culcat. Cum a adormit, au luat încet
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
363
scrisoarea din desagi şi, după ce au cetit-o, au aruncat-o în cuptor; şi au scris alta în loc, că ea a făcut 12 căţei. împăratul a cetit ş-a scris înapoi că ce-a făcut, bine că-i sănătoasă, să caute mance şi să-i deie să-i crească.
Cînd s-a înturnat cu scrisoarea, a abătut iar pe la fete. Ele iar aşa au aruncat scrisoarea în foc şi ,în loc, au scris alta că să-şi ieie copiii şi să se ducă unde or duce-o ochii, că el de va găsi-o o omoară.
Ce să facă ea săraca? îşi ia toţi 12 copiii în braţe, cum a putut, şi se duce. Se duce, se duce, ajunge la o apă. Dă să treacă, dar scapă copiii în apă, îi rămîne în braţe numai cît unul. Copiii, cum au căzut, nu i-a mai văzut. Plînge ea, plînge şi-1 strînge pe aista la piept, doar nu l-ar scapă. Iese din apă şi nu departe, vede o cetate cu 12 turnuri. - întră acolo. înuntru nu era nime. Se gîndeşte: „Ce bine ar fi fost să nu se fi înecat copilaşii mei, cum ar fi şezut fiecare în turnul lui!"
Da băieţelul cela era năzdrăvan, măcar că era mic; cum se făcea sara, se ducea pe malul apei - şi de acolo ieşau fraţii lui şi se jucau împreună în năsip. Ş-aşa au trăit ei şi s-au jucat păn' au fost mari.
Odată a mers cel năzdrăvan şi ca să-i amăgească, să nu se ducă înapoi în apă, i-a pus să se numere. Ei cînd se numărau, acel ce număra nu se punea şi ieşeau numai 11; dar aist năzdrăvan cînd număra, ieşeau 12. Tot aşa s-au numărat ei, păn' au cîntat cucoşii.
Atunci apa s-a închis şi ei n-au mai putut întră. „Vai! de-amu, nu ne mai primeşte mama noastră!" „Vă primesc eu", a zis aista. Şi le-a cumpărat straie şi i-a dus acasă la mă-sa. Ei au rugat-o să le spuie toată istoria şi au cerut inelul ei de cununie. Apoi au mers la tatăl lor, să-i spuie poveşti, dar cuşma din cap nu ş-au rădicat.
Acuma fetele cele două, surorile ei, erau la dînsul: una - în casă şi una — bucătăriţa; şi tot le da la băieţi nuci, să nu spuie povestea. Copiii, după ce au gătit, ş-au rădicat cuşmele din cap şi i-au zis: „Dacă nu credeţi, poftim şi vedeţi!" Pe acele două, împăratul le-a alungat şi a dus pe mama lor.
Glicheria Constantiniuc, Stăneşti pe Ceremuş
Blagoviştenia
Au fost odată trei fete sărace şi s-au pornit pe drum cu furca torcînd. Le întâlneşte un ficior de împărat. „Pe mine de m-ar lua aista, i-aş îmbracă oastea c-un fus de tort." „Pe mine de m-ar lua, i-aş sătura oastea c-o pîne." „Da eu i-aşi face trei feţi-logofeţi cu părul de aur creţ" — zice cea mică.
El le-a luat pe toate: pe una a dat-o unui aghiotant, pe alta altuia, da pe cea mică ş-a luat-o lui. Cînd a venit vremea să nască, el s-a dus de-acasă şi ţiganca, în locul copilului, a pus un căţel; da copilul l-a dat pe apă şi s-a dus la nişte morari. Al doilea copil, la anul — tot aşa. La al treilea, a zis împăratul, că dacă va naşte tot cîne, are s-o îngroape în pămînt. Al treilea era fată. Morariul şi femeia lui, pe toţi i-a crescut; ei, cît creştea altul într-un an, creşteau într-o zi. Da pe mama lor, împăratul a trimes de-a îngropat-o păn' la brîu.
364 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Acuma şi morarii erau bătrîni; a murit morariul şi pe urmă femeia lui, da copiilor le-a lăsat o rotiţă: s-o azvîrle şi să se după păn' unde i-a duce rotiţa.
S-a dus cel mare, a ajuns la un moşneag bătrîn, bătrîn, cu genele păn' la gură şi barba păn' în pămînt. El a zis băietului să-i taie genele, ca să-1 vadă, şi i-a dat altă rotiţă s-o arunce şi să meargă în urma ei, c-a ajunge păn' la o babă: om-pasăre. Baba ceea l-a ocărî feli de feli, da el nu cumva să întoarcă capul într-o parte, că are se rămîie stîncă de piatră. Băietul s-a dus; şi ocărîndu-1 baba, s-a uitat într-o parte ş-aşa a rămas.
A mers ş-al doilea băiet pe urma rotiţei dintăi ş-a ajuns la moşneag şi iar i-a tăiet genele de l-a văzut ş-a mers şi el la babă ş-a împietrit.
A mers fata. Ea s-a ţinut, nu s-a uitat într-o parte, cînd a ocărît-o. Dac-a văzut baba aşa, s-a întors cu binele la dînsa: „La ce-ai venit?" „Am venit, c-a murit morăriţa, mama noastră, să-mi dai apă vie şi apă moartă, apă răsăritoare, copac care cîntă şi pasăre care vorbeşte." Aşa o învăţase moşneagul să zică. „Sora mamei voastre sînt eu; eu sînt pasărea care vorbeşte." I-a dat apă vie şi ş-a înviat fraţii ei, apoi a luat copăcelul ce cînta şi apa săritoare şi s-a luat cu baba pasăre-om şi s-a înturnat la moara lor; ş-a răsădit copacul lîngă apa ce sărea; - dintr-însa sărea aur şi mărgăritari; şi cînd cînta copacul cel de lîngă fîntînă, te adormea.
„Hai ş-om face o masă de Sf. Blagoviştene, a zis pasărea ceea, să chemăm pe toţi preoţii şi împăraţii şi va veni şi tatăl vostru, să vă spuie unde vi-i mama, că vouă nu vi-i tată şi mamă morăriţa."
Ş-au chemat lumea de pe lume; dar mîncare n-au făcut alta nimica decît pepeni umpluţi cu aur şi mărgăritari. — Mai întăi şi-ntăi, i-a dat baba împăratului să scoată şi să taie şi l-a întrebat ce mîncare-i asta? „Pepeni umpluţi cu aur şi mărgăritari."
„Apoi, cum sînt pepenii iştia împluţi cu aur şi mărgăritari, aşa nu să poate ca femeia d-tale să fi făcut căţei; dar trei feţi-logofeţi cu părul de aur creţ — şi iată aiştia sînt copii tăi." îndată ş-au arătat toţi trei părul de aur şi pe împărăteasa au trimes de-au scos-o ş-au trăit în fericire. Profira Zvorîşteanu, Botoşani
Pomul care cîntă etc.
A fost odată un ficior de împărat şi el, în cîteva rînduri, a visat că să meargă tărziu noaptea la casa unde va vedea lumină şi să asculte la fereastă ce vor vorbi. A mers la o casă şi s-a uitat pe fereastă, acolo erau 3 fete, vorbeau înde ele: „Eu, zise una, m-aş mărita după veze-teul împăratului." „Şi eu m-aş mărita, zise alta, după bucatariul împăratului." „Ba eu m-aş mărita după însăşi ficiorul împăratului — şi i-aşi face trei copii cu părul de aur." împăratul ş-a însemnat casa- ş-a doua zi a trimes de a chemat pe cele trei fete la curte; pe una a dat-o vezeteului, pe alta bucatariul ui şi pe cea mică a luat-o el.
A trecut vreme de vro zece luni de la însurătoarea lor; acu împărătesei îi venea vremea să nască şi el tot una nu era acasă. A chemat
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 365
pe surorele ei şi le-a dat-o în samă s-o îngrijască la facere. Ea a născut o fată cu părul de aur. Surorilor le-a fost ciudă, că ele nu sînt împăretese ca dînsa, ş-au dat copilul într-o lădişoară, pe apă; iar ei, i-au pus căţei s-o sugă ş-au zis c-a făcut căţei.
împăratul, cînd a venit, n-a zis nimica. Lădiţa a mers cu copila, păn' la nişte moşnegi, pe care i-a fost pus împăratul cu casa acolo pe apă; şi ei au ştiut îndată că e copilul împăratului, căci să auzise cum s-a făcut însurătoarea şi lumea aştepta să nască.
La cîtva timp, împărăteasa iar a purces îngreunată şi împăratul iar n-a putut fi la naştere şi împărăteasa iar a păţit ca întăi şi tot aşa păţi şi cu al 3-lea copil; aceştia doi erau băieţi. împăratul, de ciudă, a strigat s-o îngroape păn' la brîu în pămînt pe împărăteasă şi să-i puie căţei s-o sugă.
Copiii ceia au crescut mai repede decît alţi copii. în cîţiva ani, fata a fost mare şi avea peţitori; fraţii ei, de asemenea, erau mari, dar nu le vedea nimene părul, căci totdeauna purtau cuşmele pe cap şi fata umbla îmbrobodită. Ei o rugau întruna pe sora lor să se mărite, dar ea nu vroia, păn' ce nu-i vor aduce „paserea care cîntă, pomul care cîntă şi fîntînă ce luminează". Nime nu să găsea care să ştie unde să pot afla lucrurile acestea. A plecat fratele cel mai mare. A mers, a mers, păn' a ajuns la un moşneag.
Acesta i-a dat un măr şi i-a zis că să-1 arunce şi să meargă pe urma lui. Acolo dacă va ajunge, va auzi strigăte, răcnete în urmă, i să va părea că-1 taie, el să nu cumva să întoarcă capul, să să uite, căci pe loc va rămînea piatră. Băietul a mers după măr, păn' ce-a ajuns înaintea niştor palaturi foarte frumoase, înaintea cărora era o cîmpie întinsă, plină cu stînce de piatră. Aude strigînd şi răcnind în urma lui, ca să steie, să nu meargă-nainte, că-1 vor tăia. El n-a băgat samă ş-a vrut să meargă mai departe, dar clocotul de glasuri îi era acuma la spate, s-a uitat în urmă ş-a rămas piatră.
Trece un timp, vede fratele cel mic că nu vine, porneşte în urma lui; dar păţeşte tot aşa. Aşteaptă fata cît aşteaptă şi porneşte şi ea. întâlneşte pe moşneag. „Ştiu eu unde te duci, zice el, dar caută să nu păţeşti şi tu ca fraţii tăi..." Aînvaţat-o ce să facă - şi ea a pornit. „Să ştiu bine că mă vor tăia bucăţele, se gîndeşte ea, că înapoi nu mă voi uita." A mers păn' a ajuns şi ea pe cîmpia ceea; îndată au început a o striga din urmă; ea nu s-a potrivit, a mers înainte, păn' ce-a ajuns unde erau împietriţi fraţii ei; acuma, au fost început a hui săbiele, a o tăia pe la spate; ea a tras o fugă ş-a întrat în palat; acolo nu-i puteau face nimica.
Paserea, cum a văzut-o, s-a bucurat: „Bine-ai venit, fată de împărat, că de mult te-aştept! Ia apă din fîntînă şi stropeşte peste oamenii cei împietriţi. Apoi rupe o creangă din pomul cîntători din grădină şi o vei răsădi în grădina ta şi să va face păn' a doua zi întocmai aşa un pom şi ia într-un şip apă din fîntînă luminoasă şi toarnă în fîntînă ta şi întocmai aşa va lumina; ia-mă şi pe mine cu cuşca şi să ne ducem." Fata a mers în grădină. Era ca în rai. Pomul acela înflorit cînta, că întrecea cele mai minunate muzici; iar fîntînă arunca o lumină ca de la soare; să vedea noaptea ca ziua de la ea. Fata ş-a luat ce i-a spus paserea, a luat cuşca şi, stropind cu apă vie peste cîmpie, cu toţii au
366
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
înviat. Erau singuri ficiori de crai şi voinici, care mersese şi ei să-şi cerce norocul, după lucrurile minunate de care auzise, şi nime nu a fost în stare să aducă la capăt, decît fata cea de împărat. S-au primblat prin grădină, prin palat - lor li să păruse că au fost dormit. Un ficior de împărat foarte frumos, nebun de dragoste după fată, a cerut-o să-i fie soţie. Ea a primit şi a poftit pe toţi, precum şi pe locuitorii palatului, care acum înviase, la nunta ei; şi în mare veselie, au pornit cu toţii spre casa ei. Ajungînd acasă, găsiră pe moşnegi bolnavi de tot. Ei binecuvântară copiii şi le dădură o lădiţă, pe care le spuseră să o deschidă în ziua nunţei fetei, cînd vor fi la masă.
Bătrînii au murit chiar atunci, nunta a rămas mai pe urmă. Pomul l-a răsădit lîngă fîntînă în grădină; era întocmai ca cel de la palat şi cînta; iar pasărea sta sus în pom, dar nu cînta, - era tot una supărată. Acuma, fata era să se cunune; merge la pasăre. „Păsărică, păsărică, zice fata, de ce tu nu-mi cînţi, tocmai acuma cînd sînt mireasă!" „Iţi voi cînta, zice pasărea, la nuntă, dacă cînd te vei duce la cununie, mă vei lua pe umărul tău drept." „Te voi lua." „Cată să nu uiţi!" - Cînd a venit ziua nunţei, fiind gătită frumos, a mers ş-a luat paserea; şi tot drumul aşa de minunat cînta, că toată lumea se minuna. Preotul în biserică i-a pus pe miri alăturea, să-i cunune; dar iată că paserea se dă de 3 ori peste cap şi se face un tînăr ficior de împărat, aşa de frumos, cum n-a mai fost. Vine şi-1 dă deoparte pe mire şi se pune el lîngă mireasă.
El era ursita ei, dar fusese blastamat să fie pasere, păn' ce ea îl va scoate. Toţi s-au minunat de aceasta. Preotul a trebuit să-i cunune. Au venit acasă şi au deschis lădiţa cu hărtiele de la moşneag.
Acolo era şi împăratul, tatăl lor. Moşneagul a fost scris toată istoria lor. împăratul s-a bucurat, auzind că-i sînt copii - şi mireasa cu fraţii ei s-au dus să-şi scoată pe mama lor de la pedeapsă; iar pe cele două surori, le-au prăpădit. De la d-na Repta din Comăreşti
Raţa. Mama
Era odată un om sărac, cu o casă de copii. Hrana lui era peştele, cît pescuia în fiecare zi; dar niciodată nu pescuia mai mult decît îi trebuia. într-o zi, ia el la pescuit pe fata cea mai mare; a doua zi, pe cea mijlocie; a treia zi, pe cea mică. Prinde el o mreană tare frumoasă ş-o dă fetei în mînă s-o ţie.
Mreana începe cu glas jalnic a-i zice: „Fată frumoasă, fată frumoasă, dă-mi drumul, că ţ-oi prinde un bine odată." Fata ia şi-i dă drumul în apă. Tată-său mai prinde una ş-aceea tot aşa-i zice; şi-i dă ş-acelia drumul. Aşa, trei mrene ce le-a prins, pe toate le-a slobozit înapoi; şi de frica tătîne-său, a pornit înainte acasă.
Pe drum cum mergea, a început a-i curge din ochi mărgăritare, din nas pietre scumpe şi din gură diamante. Cum a ajuns acasă, mă-sa a pus-o într-o odaie deosebită; iar pietrele celea curgeau necontenit. Ieşind tată-său din apă şi văzînd cărarea ceea, a început a culege păn' acasă — şi vine de spune femeiei lui. Femeia îl duce şi-i arată fata-n cămară.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
367
Vestea asta a mers păn' la împăratul. Au trimes ş-au adus pe fată acolo. Ficiorul împăratului, cum a văzut-o, s-a amorezat de dînsa ş-a luat-o de soţie. împărăteasa a purces îngreunată; dar era o fată de mai mulţi ani la împăratul ş-aceea avea pizmă pe dînsa. într-o zi, a îmbiet-o să meargă la scăldat şi, ştiind un loc adînc, a împins-o ş-a înecat-o.
Apoi, s-a îmbrăcat cu straiele împărătesei şi s-a făcut împărăteasă în loc. împăratul n-a prea luat sama; s-a trecut aşa. Dar ea, înecată cum era, n-a murit, că cele trei mrene îi purtau de grijă. Acolo a născut trei băieţi, cu părul de aur creţ. Băieţii s-au făcut muzicanţi, cu scripca de aur, ş-au început a umbla prin lume.
Iată că au venit şi la împăratul. Da împăratului, fără să ştie, îi erau tare dragi şi-i punea totdeauna să cînte la masă. Numai ea, chip împărăteasa, nu-i putea suferi. într-o zi cînd nu era împăratul acasă, s-a dus şi le-a tăiet capul la toţi trei. împăratul vine acasă şi trimete după dînşii să vie să-i cînte. Sluga vine şi spune că-s cu capetele tăiete! împăratul hîrşti o palmă slugei - de ce spune minciuni. Trimete pe altă slugă, tot aşa. Merge împăratul singur şi vede. S-a supărat tare... Iată că vine un călugăr şi spune că el, dacă le va ceti, vor învia. Să pune călugărul şi citeşte, dar printr-un ochi spart de fereastă venea o raţă zburînd şi-i bocea: „Dragii mamei, cum v-au tăiet duşmanca!" Şi plîngînd, îi curgeau pietre scumpe. Călugărul strînge pietrele şi nu spune nimic. Mai avea două zile să citească; vine împăratul şi zăreşte pietrele cele scumpe; — îl întreabă pe călugăr de unde-s? El de frică a spus. împăratul a văzut singur cum a venit raţa, dar n-a putut-o prinde. A doua zi, s-a pus pe atîta ş-a prins-o şi, căutînd cu de-amănuntul, a văzut un bold în cucui: l-a scos şi din raţă s-a făcut femeia lui. Pe copii i-a înviat călugărul, iar pe fata ceea au prăpădit-o. D-na Tasiluţa Nastasi, Şiret
Bucatele amare. Paserea
Un moşneag avea o fată şi s-a însurat c-o babă, care avea şi ea o fată. Moşneagul a zis că, care s-a scula mai dimineaţă, aceea va merge la biserică. S-a sculat fata moşneagului şi s-a dus ş-a scăpat un papuc.
Ficiorul împăratului a umblat cu papucul ş-a găsit-o; - cucoşul i-a spus. Fata babei a mers în slujbă la ea. Păn' la anul, împărăteasa a avut un copil. într-o zi cînd împăratul nu era acasă, a îmbiet-o soră-sa că să meargă să să caute amîndouă în fîntînă; ş-a înecat-o pe împărăteasă.
Noaptea, vinea o pasere la fereastă bucătăriei şi zicea: „Dormi, bucatariule?" „Nu." „Da cuconaşul meu doarme?" „Doarme." „Dacă doarme, uşor să să scoale. Da domnul doarme?" (Idem). „Da doamna doarme?" „Doarme." „De la pămînt greu, să nu să mai scoale. — Da de nu-i spune ce-ai auzit, să-ţi fie bucatele amare."
Bucatele au fost amare, împăratul l-a chemat şi l-a ocărît; el a spus şi împăratul s-a pus la pîndă; a prins paserea şi s-a făcut iar femeie. De la o ţigancă, Mihalcea
368 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Crucită
Era o babă ş-un moşneag; baba avea o fată şi moşneagul altă fată. Baba, pe fata moşneagului o chinuia, o punea la lucru greu, — da pe a ei nu. Dar moşneagul mai avea trei ficiori morţi şi unul în slujbă la împăratul.
Odată se duce baba la biserică şi pe fată o pune să culeagă un căuş de mac, ce l-a fost turnat în cenuşă. Se pune fata şi plînge, şi plînge, şi tot zice: „Toată lumea are noroc, numai eu nu!" Fraţii fetei au venit şi i-au făcut toată treaba; şi pe dînsa au trimes-o la un copac, să zică: „Deschide-te copac!" Copacul cela se deschidea şi ea-şi lua ce-i trebuia - şi cai, şi trăsură din el ieşea. A mers ea la biserică, dar în urma ei, pe unde mergea, mirosea a mintă şi busuioc.
La biserică, a văzut-o un ficior de împărat şi s-a pus s-o caute pe la toată casa, după mirosul de mintă şi busuioc. Fratele ei i-a spus că numai sora-sa miroasă astfel; şi împăratul a trimes s-o aducă. Baba şi cu fata s-a rugat să le ieie şi pe dînsele de argate. Fata le-a luat.
Pe drum, s-au oprit la un iaz să se scalde şi baba a scos ochii fetei, i-a legat un bolohan de gît şi i-a dat drumul în apă. Da o crucită ce-o avea ea la gît, din copac, baba a luat-o ş-a pus-o la icoane.
Cînd a văzut ficiorul de împărat mireasa, n-a cunoscut că nu-i aceea. Apoi, pe fratele fetei, baba l-a pus la închisoare.
Fata moşneagului, măcar că sta în apă, ea nu se înecase, că ea era năzdrăvană; şi tot una zicea: „De-a fi moşneag, mi-a fi tată; de-a fi babă, mi-a fi mamă." Auzind un moşneag ce venise la peşte, a scos-o ş-a dus-o acasă.
Ea sîmbăta cînd se la, din capul ei fire de argint şi mărgăritari ieşea. Cu acelea a cusut o năframă frumoasă ş-a trimes pe moşneag s-o vîndă împărătesei pentru un ochi de om; ş-a zis că, cînd va pune-o împărăteasa pe umăr, împăratului şi mai frumoasă are să-i pară. S-a dus omul, baba nu prea vra să dea, da fata-i zice: „Doamne, mamă, cum gîndeşti d-ta că, de atîta vreme, ea să mai fie vie?" Şi i-a dat un ochi moşneagului. Ea a mai lucrat o năframă - şi i-a dat şi pe celalalt.
Fata cea năzdrăvană, în toată noaptea, se prefăcea în pasere şi zicea:
„înainte luminiţă, îndărăpt neguriţă; Nime să nu mă vadă, Nime să nu mă audă!"
Şi zbura la fereastă împăratului şi zicea:
— Crucită mea, crucită!
— Aud, doamna mea!
— Ce face domnul?
— Doarme şi nici prea.
— Da doamna?
— Doarme şi ea.
— Domnul, de unde s-a culcat,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
369
Sănătos să se scoale.
Da d-na în stîncă de piatră
Să se prefacă.
- Da frăţiorul meu?
- Şede în fund de temniţă, îi bate chica călcâiele, Barba genunchile,
Şi musteţile umerile,
- Dumnezeu să-1 scoată! Şi apoi zbura.
împăratul, cum a auzit, a doua zi a scos pe flecău din temniţă şi el a spus că aceea nu-i sora lui; că ea miroasă a mintă şi busuioc; şi s-a luat flecăul pe mirosul mintei ş-a găsit-o la moşneag ş-a adus-o. Iar pe babă şi pe fată, le-au legat de coada cailor şi le-au dat drumul...
Am şezut pe o şea ş-am spus-o aşa. Ş-am şezut pe o roată, forforoată Ş-am spus-o toată.
Talhariul de tîrgovăţ mi-a luat calul,
C-am avut un cal de nagară,
Cu trupul de ceară
Şi cu coama de usturoi,
C-aşa se spun minciuni pe la noi.
Gheorghe Botezat, Şiret
Irina şi Chirii. Cerbul. Mreana
Era un om şi avea doi copii: un băiet ş-o fată: Irina şi Chirii. Băietul era mai mic şi fata mai mărişoară. Abătîndu-i omului să se însoare de a doua oară, face el prieteşug cu o femeie din alt sat, care avea şi ea o fată. Femeia îi spune că s-ar mărita, dacă ar găsi un om fără copii. Omul, auzind asta şi căzîndu-i dragă, îi spune că să meargă după dînsul că el n-are copii - şi pe copii i-a dus în alt sat, la un neam a lui, să-i crească. S-a însurat şi trăia bine cu femeia şi pe copila ei o ţînea aşa ca pe a lui. Dar de la o vreme, copiilor lui le-a venit tare dor de tatăl lor ş-au pornit amîndoi, fără să le prindă nime de veste, venind drept acasă; dar n-au întrat deodată-năuntru, au stat la fereastă.
Tocmai atunci gătise ei de mîncat şi, uitîndu-se omul la fata femeiei lui, zice: „Doamne, Doamne, cît îi e de bine copilei tale; da cine mai ştie cum le va fi copiilor mei, săracii!" Atunci şi copii au întrat înăuntru... Tatăl lor tare s-a bucurat şi i-a sărutat; da femeia lui s-a făcut pară şi foc. „Aşa, blastamatule şi ticălosule, m-ai amăgit că n-ai copii şi amu ţ-ai adus ţiganii tăi să-i cresc eu! Să ştii că te las, de nu i-i duce de la casă. Să-i duci în pădure, să nu-i văd!" Ce-a rugat-o omul să mai îngăduie păn' a doua zi, să nu-i lepede noaptea. Ea nu, şi nu. - „Măcar păn' ce-or cînta cucoşii, mai lasă-i femeie!" -„Nici un ceas, nici o minută, aşîş îndată să te cărăbăneşti cu dînşii;
370
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
că de nu, mă duc eu!" N-a avut ce face bietul om, a pus boii la car şi i-a dus în pădure şi i-a lăsat acolo, amăgindu-i că el merge să taie lemne şi îndată va veni.
A mers mai încolo, a legat o scîndura de-un copac; vîntul tot o lovea: boc, boc, de copac, da copii tot să bucurau şi ziceau: „Ia, tata taie lemne!" De la o vreme, dacă au văzut că tatăl lor nu mai vine, au pornit într-acolo unde s-auzea sunetul. Acuma să făcuse ziuă şi copila a văzut scîndura legată; atunci s-a priceput că tatăl lor i-a lăsat. Băietul a început a plînge şi a cere de mîncat, da copila l-a amăgit cu vorba cît l-a amăgit... Iată, vede pe lîngă copac, unde dejugase tatăl său, că erau baligi de la boi. îndată ia şi le adună şi să face că frămîntă, amăgind pe băiet că face pîne; iar pe dînsul l-a pus să strîngă fîn de cel rămas de la boi şi vreascuri pentru foc, să să coacă pînea. Aşa s-a fost ogoiat băietul. A pus baliga să să coacă. Vine un moşneag - Dumnezeu - şi o întreabă: „Ce faci tu, copilă?" Ea îi spune plîngînd cum i-a lăsat tatăl lor în pădure.
Dumnezeu blagosloveşte baliga şi s-a făcut pîne. Mănîncă băietul şi să satură; mănîncă şi copila şi, de unde mînca, pînea la loc creştea. Băietului i-a venit sete şi cere apă. Dumnezeu i-a zis copilei: „Mergi încolo şi-i găsi trei părăie: să nu beie din cel dintăi, nici din al doilea, dar tocmai din al treilea." I-a blagoslovit ş-a pornit. A mers copila cu băietul. Dau de-un izvor: „Sorioara, sorioara, lasă-mă să beu, că tare mi-i sete." - „Ba, dragul leliţei, de-aici să nu bei, că să vede urmă de lup şi te-i face lup şi m-ăi mînca." Au mers la al doilea izvor. Acolo era urmă de urs. El a vrut să bea de-acolo; soră-sa nu l-a lăsat. A mers la al treilea, acolo era urmă de cerb. Ea nici aice nu-1 lasa. - „Lasă-mă, leliţă, să beu, că m-oi face cerb şi te-oi purta în spate şi nu te-i trudi a umbla pe jos." A băut el de-acolo şi s-a făcut cerb. Fata ţinea pînea subsuoară şi mînca de cîte ori îi era foame, da el păştea şi aşa trăiau acolo în pustietăţi păziţi de Dumnezeu.
Iată că odată vine ficiorul împăratului la vînat în pădurea ceea şi văzînd cerbul aşa de frumos, a poroncit haitaşilor că numaidecît să-1 prindă aşa viu, că el vrea să-1 ducă în grădina împărătească la tatăl său. Cerbul sta într-o poiană la soare cu soră-sa şi aşa i-au împrejurat din toate părţele, că n-aveau unde fugi. Fata, după atîta timp, crescuse mare şi frumoasă. împăratul, cînd a văzut-o, s-a minunat de frumuseţa ei şi i-a dat o manta să se acopere, că era goală; iar pe cerb, cînd l-a văzut că-i cuminte şi vorbeşte, s-a minunat şi mai tare. A vrut să-1 puie în trăsură alăturea cu dînsul, da cerbul n-a vrut, el a zis că ştie la curţele lui ş-a merge înainte. (Că era năzdrăvan.) Cum a ajuns acasă, l-au dat în florărie, iar pe fată au fereduit-o şi au îmbracat-o ca pe-o împărăteasă ş-a făcut nuntă cu dînsa.
Iată că aude maşteha ei ce-a ajuns; şi învaţă pe fata sa să meargă acolo şi s-o prăpădească, iar pe împărat să-1 fermece şi să se puie ea în locul Irinei. într-o zi, cînd împăratul s-a fost dus la vînat şi dase de grijă la păzitorii cerbului ca să ia sama să nu i se întîmple nimica, iată că vine o fată şi să cere la împărăteasa la slujbă. Păzitorii o alungă de la poartă. Ea nu se duce. împărăteasa o vede ş-o cheamă ş-o întreabă ce vra? Ea spune că ştie să facă nişte scăldători, că cine
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
371
se scaldă amiroase a smirnă şi tămîie; şi că s-ar baga la împărăteasa în slujbă. împărăteasa a luat-o ş-a mers cu trăsura cu dînsa la un iaz să se scalde.
A întrat în apă; ea i-a dat brînci ş-a înecat-o. S-a îmbrăcat cu straiele împărătesei şi, viind acasă, s-a făcut ea împărăteasă. împăratul, fermecat, n-a cunoscut-o. Da cerbul, atunci cînd o îneca pe soră-sa, se tăvălea pe jos şi se sfarmă şi nime nu ştia ce are.
Cînd vine împăratul acasă, împărăteasa numaidecît să taie cerbul, căci e bolnavă - şi de n-a mînca carne de cerb, moare. „Moară şi moartea din tine, da eu pe cerb nu l-oi tăia!" zice împăratul. Ea iar îi spune că dacă n-a tăia cerbul, n-are să aibă împărăţie nici soţie. A treia oară, el s-a înduplecat. — A trimes tingirile la spoit şi cuţitele la ascuţit ş-a mers singur împăratul la cerb să-i spuie.
Cerbul a zis că bine; dar mai întăi, să meargă împăratul cu dînsul la primblare. Şi au mers la iaz şi a vorbit cerbul de la mal: „Soră, sorioara mea, soră mi-ai fost şi soră mi-i fi, unde eşti?" Din iaz, ea a răspuns: „Frate, frăţiorul meu, frate mi-ai fost şi frate mi-i fi, aice sînt. Spune împăratului să facă plasă albastră de matasă, să mă scoată şi să mă ducă acasă!" împăratul aude şi întreabă pe cerb cu cine vorbeşte? Cerbul îi spune că acolo este o împărăteasă şi să cere scoasă.
A făcut împăratul aşa o plasă şi a tras o dată; a scos mreana cea mică; a tras a doua oară, a scos mreana cea mijlocie; a tras a treia oară, a scos mreana cea mare — acolo era ea. Ea îi spune cerbului că să nu lese pe nime să taie mreana, să n-o atingă pe dînsa; dar să o spintece el cu cornul drept. După ce a spintecat el mrena, ea a ieşit; iar pe mreană a cusut-o şi i-a pus cerceii ei cei de aur în urechi şi i-a dat înapoi drumul în apă. Da pe fata babei au legat-o de două iepe nenvaţate şi unde a picat ciolanul, s-a făcut dealul; unde ochi, s-au făcut ape; unde capul, fîntînă. Şi de atunci sînt dealuri şi fîntîni.
Marghioala Chitic, Botoşani
în alte variante se spune că cerbul, îndată ce a simţit că au să-1 taie, s-a dus la iaz ş-a vorbit:
„Cuţitele s-ascuţesc, Tingirele se spoiesc Şi pentru cerb se gătesc!"
Sau:
Sorioara Ileana, 99 de casapi s-au strîns, Tingirele undează Pre cerb ca să-1 piarză! - Frăţioare Chirilă! O neagră de ţigancă în apă m-a aruncat Şi mreana m-a apucat!
împăratul a auzit etc. Se mai spune că ea avea copil şi cerbul îl aducea la ea în coarne, de-1 hrănea.
372 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Tatăl. Mama. Mîncătorul de carne
Era un om căruia îi plăcea tare carnea. într-o zi, aduce el o măsură de carne, cumpărată pe banii ce-i mai avusese, şi-i dădu femeiei să-i facă mîncare. Femeia puse carnea pe masă şi zise la copii să păzască, să n-o mănînce mîţa; căci ea avea altă treabă. Dară copiii nu au păzit bine şi mîţa a mîncat carnea. Ce să facă ea? Bărbatul ei trebuia să vie îndată — şi era foarte rău...
A luat ş-a tăiat pulpa ei de la picior şi a fiert-o; iar ea s-a legat şi s-a suit pe cuptor, căci o durea. Cînd a venit el sara acasă, copiii dormeau. A cerut de mîncare, da femeia a zis să ia singur, că ea e bolnavă. După ce a mîncat el, a venit s-o întrebe ce boală are şi a lăudat-o, că niciodată nu i-a făcut mîncare aşa bună ca atunci. Femeia i-a spus de ce a fost aşa bună; şi i-a arătat piciorul ei.
„Aşa de bună e carnea de om? zice el. Eu aşi mai mînca! Hai ş-om tăia copiii." „Bine, omule, i-om tăia, zice femeia, dar lasă să adoarmă oamenii pe la case şi-i vom tăia mai tărziu." Copila dormea alăturea cu băietul - mai mulţi copii nu aveau. Ea a auzit ce a vorbit tatăl ei cu mă-sa; a ghiontit pe frate-său să meargă cu dînsa afară; şi cum au ieşit, l-a luat de mînă şi la fugă. „Hai ş-om fugi, zice fata, că iată ce vrea să facă tata cu noi!"
Au mers ei într-o pădure, într-un codru des, şi tot au fugit mai departe, cît au putut. Acuma să făcuse ziua. Băiatului îi era sete şi vroia să bea apă din urma unei fiare. Fata nu l-a lăsat; a zis că se va face lup şi va mînca-o; băiatul a mai răbdat păn' a dat de-o urmă de berbece. Din aceea a băut şi s-a făcut berbec. Rătăcind ei aşa prin pădure, au dat de-un stog cu fîn. Băiatul a făcut cu coarnele o colibă şi dormeau amîndoi în stog. Berbecuţul păştea, iar copila să hrănea cu rădăcini, cu ce putea, păn' ce a crescut mare.
Iată că vine un domn acolo în pădure, la vînătoare, şi se ia după berbec; acesta a alergat păn' la stog. Fata era afară. Cum l-a văzut pe domn cu arma în mînă, s-a pus în genunchi şi s-a rugat să nu-1 omoare, căci acela e fratele ei. Domnul a luat-o cu berbecul acasă. A îmbracat-o, a pus-o să înveţe şi în curînd s-a cununat cu ea, căci era tare frumoasă. La nuntă, au adus şi pe mama fetei şi toţi s-au bucurat. Numai unei ţigance, ce a fost ţiitoarea împăratului, îi era ciudă. — Păn' la anul au avut şi un copil.
Odată s-a dus împăratul de-acasă şi femeia lui a rămas numai cu ţiganca. Acolo în apropiere, era un iaz afurisit; în locul acela fusese de mult o mănăstire şi, mergînd o femeie necurată (ce avuse la timp) la biserică, Dumnezeu a trimis un nour şi a izărit mănăstirea. Ţiganca luă pe doamnă şi îi spuse că să se uite în iaz şi va vedea ceva. Doamna uitîndu-se, ţiganca o împinsă şi o înecă. După aceea a venit acasă, s-a îmbrăcat în straiele doamnei şi s-a pudruit. Cînd a venit d-nul, a crezut că-i femeia lui. Dar copilul necontenit plîngea, pentru că-i era foame şi ţiganca nu avea de unde să-i dea piept. Berbecul ştia toate. Cînd nu l-a văzut nimene, a întrat în casă, a luat copilul în coarne şi l-a dus la iaz, zicînd de trei ori: „Ieşi afară, răţişoară, ieşi afară, sorioară, şi-ţi hrăneşte copilaşul şi-ţi adoarme
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
373
cuconaşul." Apa s-a tulburat şi de trei ori s-a arătat în sus icoana Maicei Domnului. Apoi a ieşit o raţă frumoasă cu penele de aur. A lepădat penele şi s-a făcut femeie cum a fost.
A dat piept copilului, a spălat pelincele şi a suflat de două ori de le-a uscat; după aceea l-a înfăşat şi l-a pus înapoi pe coarnele berbecului. Ea a întrat iar în apă, iar berbecul a dus copilul înapoi şi l-a pus în Ieganaş. A doua zi, ţiganca, ciuda ei! A înţeles că berbecul trebuie să fi făcut ceva; - ea aştepta ca copilul să fie păn' a doua zi mort...
Numaidecît cere la boierul ca să-i taie berbecul şi ea să-i mănînce inima. Domnul s-a mirat, căci ştia cît de tare îl iubeşte soră sa, şi a înţeles că trebuie să fie ceva. A pus de-a tăiat un cîne şi a adus ţigancei inima, iar pe berbece l-a ascuns şi s-a pus să pîndească. Berbecul, cînd a auzit copilul plîngînd, a alergat de l-a luat iar în coarne şi l-a dus la mamă-sa. Domnul sta deoparte ascuns. Cînd a văzut pe femeia sa, a vrut s-o prindă. „Stăi, nu pune mîna pe mine, a zis ea, că nu se poate; pe mine numai astfeli mă poţi lua: să faci lîngă iaz duminică dimineaţă, păn' în ziuă, liturgie cu 12 preoţi şi cînd va ieşi icoana Maicei Domnului, să o apuci şi atunci să mă apuci şi pe mine; căci aice unde sînt eu, e locul Maicei Domnului; şi atunci voi putea să trăiesc cu tine vie pe pămînt."
D-nul a făcut aşa. A scos şi icoana şi a pus-o spre răsărit în odaia lor şi s-au închinat totdeauna la ea. Iar pe ţigancă au legat-o de 4 cai şi i-au dat drumul. Unde i-au picat ciolanele, s-a făcut vale, unde capul, deal, unde ochii, baltă, unde părul, iarba de cea rea, că nici vitele n-au mîncat-o. Măria Gabora, Stăneşti
Berbecul
(începutul, aproape ca şi la cerb...)
...împăratul a luat-o şi s-a cununat cu dînsa. Păn' la anul, a făcut un băiet cu părul de aur. împăratul nu era acasă, dar o ţigancă a tăiet copilul şi l-a dat între vaci, iar pe mă-sa a înecat-o. Pe copil l-a mîncat o vacă ş-a făcut un viţel cu părul de aur. Pe viţel l-au tăiet şi cînd îi pîrleau capul, a sărit o scînteie pe nişte tărîţe ş-a lins o oaie ş-a făcut un miel cu părul de aur. Au tăiet şi mielul. Au mers la părău să-1 spele; un maţ a scăpat mai la vale şi s-a făcut iar băiet. îl vede un moşneag, îl ia şi-1 îmbracă şi-1 ţine. Merge băietul la împăratul şi se întâlneşte cu berbecul, moşul său; şi merg amîndoi la iaz.
„Sorioară, zice berbecul, ieşi afară şi-ţi hrăneşte pruncul tău, că plînge de foame." Ea era vie şi sta în apă, sub aripa Maicei Domnului. Iese şi-i dă piept, îl dezmiardă şi iar s-ascunde. împăratul a băgat de samă că merge undeva berbecul c-un băiet; trimite după ei o slugă să vadă. Sluga vine la împăratul şi-i spune.
împăratul cheamă pe berbec şi pe băiet şi-i întreabă... Atunci băietul începe a-i spune că el şi-n vacă a trăit, şi-n oaie şi din toate a scăpat. „Da pe soră-ta cum o putem scapă?" îl întreabă pe berbec." „Să se ascundă doi oameni în nişte poloboace, în apă, zice berbecul,
374
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
s-a făcut om Ş-au trăit Sti aU °morît-°- D* berbecul
/on Pisarciuc, Roşa
§ 7. A. Raţa. Lebăda. Gîsca
în Horecea şi alte sate din jur, la copii mici, ca să adoarmă, li să cîntă:
Haide liuliu, pui de raţă,
Vină la mămuca-n braţă.
Haide liuliu, pui de curcă,
Vin' la mama şi te culcă! Poveste: O raţă înota pe apă. Vulpea o vede şi-i zice: „Ce frumoasă eşti tu, vină să te văd mai de aproape!" „Vină tu la mine", zice raţa. Vulpea a întrat în mîl şi s-a înecat, iar raţa a scăpat.
D-na Elena Braha, Mihalcea Raţele cînd vorbesc, răţoiul zice: „Taci, taci" — iar raţa răspunde: „Nu tac, nu tac."
Pe o raţă străină dacă o închizi, îndată o cunoşti de-i raţă sau răţoi: căci raţa strigă tare, ocăieşte, pe cînd răţoiul are glasul amorţit.
Un surd îşi căuta raţele; un prietin îl întâlneşte şi-i zice:
— Buna ziuă, măi Istrate!
— Şepte pui de raţă, frate.
- Măi Istrate, tu eşti surd?
- Şi mainte a trecut un cîrd! - răspunde surdul.
Botoşani
Raţa descoperitoare
A fost un ficior de împărat şi el nu ştia ce-i nevoia; a cerut la tatăl său să-i dea bani de drum şi cal de călărie, să se ducă în lume, să dea peste nevoie.
Se duce păn' la un iaz; da un om legase la gîtul unei reţe o punguţă deşartă şi tot o alunga prin iaz s-o prindă. „Ce faci d-ta acolo?" îl întreabă ficiorul de împărat. „Ia, vreu să prind raţa asta, că are la gît o pungă de bani - şi nu pot." „Stăi că ţ-o prind eu!" şi iute se scoboară de pe cal, se dezbracă şi întră în apă — şi după raţă... Celalalt a ieşit, i-a apucat straiele de pe mal şi calul şi tiulea la sănătoasa. Cînd se întoarce aista să se-mbrace: tufă! A stat în nişte păpuşoaie păn' ce-a însarat, apoi a apucat-o înainte spre un sat.
Mergînd prin grădini, ajunge la o casă, unde era cumătrie înlăuntru. Ce a făcut, ce a dres, c-a întrat în casă şi s-a vîrît sub pat. Dar sub pat mai era şi popa, ibovnicul femeiei; şi ea tot una-i da
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
375
acolo mîncare, rachiu, friptură; dar totul ce da ea, apuca aistalalt, că era şi el destul de flămînd. După ce-a mîncat ş-a băut bine, zice cătră popă: „Eu de-amu cînt!" „Ba, mă rog d-tale, nu face asta!" „Dă-mi straiele d-tale şi voi tăcea", zice ficiorul de împărat. Popa s-a dezbrăcat şi i-a dat. El, după ce s-a văzut îmbrăcat, a ieşit afară, nebăgat în samă. Toţi erau beţi şi nu ştiau nimic. A început a striga la poartă,- omul de casă a ieşit. El s-a rugat să-1 primească la dormit. Omul l-a poftit, l-a cinstit. „Mulţămesc d-tale; - toate ar fi bune şi-mi plac la D-voastre, văd că eşti om cuprins, numai casa d-tale nu e curată, - ai pe dracul în casă; - şi pe cît timp va fi, vai de zilele d-tale. Dar ce-mi dai mie să ţi-1 scot?" „îţi dau 400 de lei", zice omul. „Bine. Puneţi o căldare mare de uncrop la foc..."
Cînd a fost uncropul gata, el a început a stropi, de la uşă spre fundul casei, tot descîntînd: „Ieşi, drac necurat, de la om din casă"... păn' ce a ajuns la pat, atunci a turnat toată oala, cînd a ciuşnit popa, parcă era un drac gol. Da omul s-aţinea c-o măciucă bună la uşă, căci aşa i-a spus descîntătorul, că să-i deie cît va putea, cînd va veni în dreptul lui; i-a dat şi el cîteva ş-a fugit dracul, că nu se va mai fi apropiat cît va fi trăit. Ficiorul de împărat ş-a luat banii şi s-a dus -amu văzuse cum e nevoia. Roşa
în o variantă din Botoşani a povestei acesteia, ficiorul prinde o raţă, după ce a ieşit de sub pat şi viind cu ea în casă, zice că raţa îi spune totul - vînzînd apoi omului raţa cu mulţi bani.
în o altă variantă din Mihalcea, cucuveaua joacă acest rol.
(S-a văzut povestea cu raţa şi inelul, voi. II, p. 230-231.)
Bărbatul înainte
O fată odată s-a fost măritat şi mă-sa a învaţat-o să să facă ea totdeauna mai mare decît bărbatul, că va vedea c-a fi bine. Ea a ascultat-o şi cum la ceva, ea tot mai întăi era. Odată vin ei de la o nuntă, el calare pe cal şi ea pe iapă, dar şi ea îngreunată, şi iapa a fata. Vin la un părău, bărbatul dă pinteni calului şi deodată sare, da femeia grea, iapa grea, nu poate trece aşa de iute etc.
Merge omul mai departe cu femeia, iată pe un iaz înoată nişte reţe, răţoiul înainte şi reţele după el. „Uite-te, bărbate, aceea-i raţă care merge înainte!" „Ba-i răţoi" zice el. „îi raţă!" „Nu, îi răţoi!" zice bărbatul. „Zi, bărbate, că-i raţă, că începe a-mi fi rău." „Dacă-i răţoi, cum pot eu să zic că-i raţă, femeie!" „Valeu, bărbate, zi că-i raţă!" „îi răţoi, femeie." Au întrat ei în ogradă, femeia - mai moartă. El o ia ş-o duce-n casă, ea tot întruna îl roagă să zică că-i raţă; el nu, că-i răţoi. Se strîng şi oameni împrejurul ei, ea tot îl roagă încetişor să spuie aşa, că moare. El nu vra. Să duce afară să deie mîncare la găini, da cucoşul zice: „Doamne, ce prost îi stăpînul nostru, eu am atîtea femei şi cu toate ştiu să rînduiesc, ba încă merg şi-n ograda vecinului de rînduiesc, da stăpînul are numai una şi n-o poate stăpîni!" Aude el asta şi gîndeşte să ceară sfat de la cucoş. „Şi ce să fac cu dînsa?" „Ian
376
ELENA NICULITA-VORONCA
ia biciul din cui şi-i dă cîteva şi-i vedea cum s-o molcomi." Merge în casă, rădică lăiceriul de pe femeie şi începe a o croi. Atunci ea a sărit arsă. „Răţoiul merge-nainte, bărbate, răţoiul, niciodată raţa nu merge înaintea răţoiului!" Şi de atuncea, a avut femeie cumsăcade.
Măria Covaliţa, Camena „A se răţoi" însamnă a să obrăznici, a să întrece cu vorba, a să sfădi.
B. Lebăda
A fost un soldat tînăr. Mergînd el prin lume, ş-a găsit un prieten. Aude tînărul acela că, în cutare tîrg, este o fată de împărat, pe care acela o va lua care-i va putea gîci gîndul. Mergînd ei amîndoi pe lîngă o apă, aud un cîntec. Cînta o lebădă. Lebăda, numai cînd moare, cîntă. „Dezbracă-te iute şi scoate-o, zise prietenul şi cum va muri, să-i tăiem aripele, căci unde te vei duce, îţi vor trebui."
A făcut cum i-a zis. Ajungînd la împăratul şi anunţîndu-se pentru ce scop a venit, împăratul i-a răspuns că-1 primeşte şi că mîne dimineaţă să se prezinte cu fata înaintea sa. Prietenul său l-a învăţat că în acea noapte să nu doarmă, ci să-şi lege aripele la spate şi să se puie de pază la uşa fetei de împărat; căci ea va ieşi şi el să se ducă după dînsa şi tot drumul s-o bată, căci ei i să va părea că plouă. El a făcut aşa. Fata a mers la un fărmăcător ş-a întrat şi el înăuntru, dar ei nu-1 vedeau. Ea l-a întrebat ce să gîndească? „Gîndeşte la mîna ta" a zis el. S-au înturnat amîndoi şi, păn' în ziuă, au mai tras un somn.
A doua zi dimineaţă, venind înaintea sfatului împărătesc, el a gîcit. împăratul a zis că să mai încerce păn' în de 3 ori. A doua sară, el iar s-a luat după dînsa; acuma a bătut-o şi mai tare şi ei i se părea că aşa ploua de tare! Fărmăcătorul i-a zis că să gîndească la piciorul ei. — Şi a doua zi a gîcit.
A treia sară, încă şi mai bine a bătut-o. „Gîndeşte-te la capul meu", a zis fărmăcătorul. Ea s-a dus, iar el a rămas ş-a tăiat capul fărmăcătorului şi s-a dus cu el. A doua zi, vine înaintea împărăţiei ;— ea gîndea că acuma îl va cîştiga; asta nu ş-a putea-o el închipui - dar cînd a văzut capul în mînele lui, de ciudă a leşinat. „Nu i-a fi nimic, a zis prietenul, daţ-o pe mîna mea!" A luat ş-a spintecat-o ş-a scos dintr-însa 11 balauri. Ea avea 12, dar unul i l-a lăsat, căci a zis că, fără nici unul, femeia e prea moale: „Pe acesta lasă-1 să-i rămîie"... Au făcut nunta şi au trăit fericiţi.
De la d-ra Aurora Preda, elevă în Cernăuţi
Despre ceva foarte curat şi alb, să spune că e „ca lebăda."
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 377
C. Gîstele
Primăvara, dacă iese mai întăi bobocii şi apoi să nasc mînzii, vor fi gîşte multe anul acela, dară va fi lipsă în cai; şi vice-versa. Oamenii cred că aceasta să fie drept. General
„Nu da orzul pe gîşte"... s-a văzut voi. II, p. 157.
Cînd vorbesc multe femei la un loc, se spune în rîs că „gîgîiesc gîstele"...
Despre gîşte e puţin de spus; cîntecul următor e cunoscut:
Şepte gîşte potcovite, Lele draga mea, Au plecat să se mărite, Iar gînsacul le-a-ntălnit, Le-a bătut de le-a stîlcit...
Cimilitura gîştei
Cărăruşă prin ogor, Curte albă-ntr-un picior. Proverbul spune: „Toamna să numără bobocii", adecă după ce i-ai scos din greutăţi şi i-ai crescut. Bobocii sînt foarte gingaşi, mai ales au un timp că hîrcîie, atunci cînd îşi schimbă glasul, şi mulţi pică.
Gîstele nu sînt atît de preţuite ca reţele, carnea lor, la mîncare, e mai tare şi nu aşa gustoasă; în Roşa, să spune că gîstele sînt ca nişte cucostîrci sălbatici.
Penele de gîscă sînt căutate.
*
Un tâlhari s-a dus la furat; ş-a luat cu dînsul o raţă, o gîscă ş-o curcă, să-1 păzască, să nu-1 prindă. Cînd va zice raţa: aşa, aşa, - el să fugă pe dedesupt, pe jos; cînd va striga gîsca: ghiau, ghiau, - să fugă pe fereastă; iar cînd va striga curcanul: pipic, pipic, - să sară pe sus. S-a apucat de furat, dar cei de casă l-au simţit. Paserile i-au spus cum să facă, în limba lor; dar ce folos, că el n-a înţeles bine glasul, ş-a apucat pe fereastă. Acolo sta păgubaşul cu un sac mare şi l-a prins în sac. Voios că a prins talhariul, păgubaşul zice:
Am prins talhariul,
Cu 3 mănunchiuri de cuţite,
Cu 3 săbii ascuţite
Şi cu 3 inimi cătrănite.
Da talhariul la paseri, le zice:
Voi pe cît mi-aţi cuvîntat,
Mai rău în mîna duşmanilor am picat!
Da paserile au zis:
378
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Tu, duşmane, tu păgîne, Slobozi-ne stăpînul, Că vom peri fără pîne.
D-na Anast. Constantinovici, Broscăuţi Un ţigan s-a fost dus noaptea la vînat; iată că-i iese în cale o curcă. „Ş-acesta e vînat", zice el:
Dacă-i curcă, Ce se-ncurcă, Prin revărsatul zorilor
In calea vînătorilor?   D-na Elena Aftanachi, Botoşani
Despre curcan se spune că nu poate suferi coloarea roşă, îi sare în cap celui ce o poartă.
Curcanul e fudul ca şi păunul: se umflă în pene, se roteşte. Proverbul zice: „Ce te umfli în pene?" la cineva fudul.
Raţa. Poveşti. Fetele Lunei. Norocul
Era odată un băietan argat pe la oameni; dar în ce zodie fusese născut, că n-avea la nimic noroc. De sluja pe straie, i se rupeau degrabă; de slujea pe vite, i se treceau; nu-i mergea şi pace.
Odată s-a apucat la un om pe 20 de prăjini de grîu; arat, samanat gata. Grîul se făcuse mare, frumos, numai să-1 secere; dar a dat o piatră, de l-a făcut chisăliţă. Umblă el supărat; s-a supărat şi stăpînul său... „Ştii ce, măi Ionică? îi zice gospodariul. Ţ-oi samana hrişcă-n loc şi tot va fi ceva."
A samanat hrişcă. S-a făcut hrişcă frumoasă; a fost înflorit ca omătul, legase, avea roade şi se cocea; dar dă într-o noapte o brumă ţapănă, c-a fert-o ca aluatul.
I se împlini şi anul băietului. Stăpînului său îi părea tare rău că-1 scapă şi i-a zis: „Gîndeşte-te tu, măi Ioane, pe ce ai mai sluji, că ce-i cere, ţ-oi da." „Nu ştiu, stăpîne, zice băietul; că la nimic nu-mi merge; dar voi sluji un an pe piatra ceea - era o lespede la uşă -, să văd ş-amu cum mi-a fi norocul."
„D-apoi, păcat, băiete, să-ţi prăpădeşti munca ta, zice omul, ale-ge-ţi altă ceva." „Tot atîta va fi, stăpîne, vei vedea; şi păcat să se mai treacă vro vită sau ceva, c-amu aşa mi-i norocul meu, de aceea vreau să cerc ce a fi şi din asta." L-a lăsat. A slujit băietanul încă mai cu credinţă. Dar piatra, cum a dat de la jumătate de an, a început a se cufunda şi tot aşa în toată ziua, că păn' a mîntuit el anul, nu s-a mai văzut. „De-amu, zice băietul, am împlinit cu slujba; rămăi sănătos, stăpîne, că eu mă duc în lume, poate voi găsi alt talant" şi s-a dus.
A mers el cît a mers, spre sară ajunge într-o pădure şi vede un om cum trăgea c-un cal nişte căpiţi de fîn la un stog. Dar era flămînd, de nu vedea lumea cu ochii. Omul cela era necuratul. „Măi flăcău, zice omul, nu mi-i ajuta să gătesc, păn' ce-a asfinţi soarele, stogul ista?" „Ba ţ-oi ajuta, zice băietul, numai să-mi dai ceva de mîncare, că nu mai pot de foame!" „Hei, dragul meu, încă nici n-ai lucrat
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 379
nimica şi ceri de mîncare; stăi să văd mai întăi cum ţ-a fi lucrul, mîncarea ţine bani, nu se dă cum gîndeşti tu; dacă mi-i găti, păn' ce-a asfinţi soarele, stogul, ţ-oi da, dar altfel nu!"
Mai erau încă 70 de căpiţi de pus în stog, dar gîndeşte el că poate n-a fi aşa de straşnic. Sileşte el, sileşte cît poate; da foamea îl curma la inimă, de să cadă la pămînt. „Mă rog d-tale, bădica, dă-mi ceva să mănînc, că mor!" „Ţ-am spus că păn' ce nu-i mîntui stogul, nu-ţi dau, iacă îndată soarele apune şi-i mînca." Dar 70 de căpiţi e lucru! şi soarele era la scăpătat. Se mai încoardă şi tot aruncă voiniceşte cu ţepoiul fîn pe stog diavolului, dar iată că soarele e după deal şi numai cîteva raze se mai văd... „Sfinte soare, nu mă lăsa, stăi să gătesc şi rămăşiţa!" şi mai aruncă o dată; cînd caută, soarele s-a dus în drumul lui şi el a rămas cu trei pîlnii de fîn, cît ar mai fi luat o dată în ţepoi. „Vezi că n-ai mîntuit, zice necuratul, acuma n-am să-ţi dau ce ţ-am făgăduit, c-aşa ni-a fost vorba." Băietul n-a zis nimic, .gîndea că s-a coborî gios şi l-a ruga. Tot aşteaptă, aşteaptă, cînd să uită, - omul nicăieri. Atunci l-a înfiorat prin tot trupul... Ostenit cum era şi lat de foame, cade pe cele trei pîlnii de fîn şi să gîndeşte că mai bine omul să n-aibă nici zile, dacă n-are noroc! Ş-a adormit aşa.
Cînd era pe la miezul nopţii, se trezeşte şi aude parcă în depărtare un huit ca de lanţuri. Huitul cela să apropia din ce în ce tot mai tare— gîndeşte că poate vor fi nişte vite sau nişte cai ceva, ce au fost scăpat şi alergau; cînd iată că să pomeneşte c-un om lîngă el.
Era tot satana cel de pe stog, dar schimbat, că nu-1 cunoştea. „Ce şezi, Ioane, şi nu te duci?" zice omul. „Da unde să mă duc în puterea nopţei, pe loc necunoscut, cînd numai pădurea neagră îmi stă înainte- şi aşa n-am noroc; să merg să mă mănînce nişte lupi!" „Nu te teme de nimic, dacă nu te-am mîncat eu, că eu îs lup, nu te mai mănîncă nime! Apucă cărăruşa asta şi mergi tot înainte păn' ce ieşi la cîmp; în cîmp ai să vezi un iaz şi lîngă iaz o căsuţă ş-acolo ai să dai de noroc" - şi cum a zis vorbele iestea, a perit. „Ce-a fi a fi, gîndeşte băietanul - şi dac-oi muri, parcă-i mare lucru? Voi scapă de năcaz!" îşi face cruce şi să duce. Apucă pe cărăruşa ceea printre tufe şi craci, merge cîteva ceasuri bune, iată că i se luminează şi să mai răreşte împrejur, dăduse de-o cîmpie. Merge pe cîmpul acela, merge, zăreşte la lumina lunei strălucind o apă; să duce, amu se făcea ziuă; vede lîngă apă o căsuţă. A dat Dumnezeu că s-a făcut şi ziua, numai bine a ajuns, da lîngă iezătură îl aşteptau trei oameni. „Buna dimineaţa, voinice! De unde eşti şi ce cauţi pe aici?" - „Ia din toată lumea, mă duc să-mi caut slujbă." — „N-ai sluji la noi? De mîncat vei avea, de băut vei avea şi altă treabă n-ai să faci decît să păzeşti cine se scaldă noaptea în iazul ista." „Voi păzi", zice flecăul. Atunci Dumnezeu şi cu Sf. Petrea şi Paul, căci erau ei, ş-au luat rămas-bun şi s-au dus. Băietanul a rămas pe gînduri: Ce bine a dat pe dînsul! şi merge cu bucurie spre casă. Cînd a întrat în casă, nu ştia pe ce să se uite: aşa mîndreţe era, cum numai la Dumnezeu sfîntul putea să fie! Mese stăteau întinse şi tot ce dorea îi era pregătit. A trăit el în ziua ceea cum n-a mai fost trăit în toată viaţa.
380
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Vine şi sara, merge cîntînd şi să aşază pe mal. Păzeşte, păzeşte, iată că, pe la o vreme de noapte, aude pe sus ceva zburînd şi vede venind spre dînsul, bătînd din aripi, trei reţe. Dar abia au fîlfîit cu aripele de două-trei ori şi el a adormit.
Cînd s-a trezit, era amu dimineaţă şi nici urmă de reţe nu mai era; îi părea ca şi cînd ar fi visat. Iată că-i stau iar bătrînii ceia înainte: „Ei, ai păzit cine să scaldă?" „Am păzit, dar atîta ştiu numai că au venit nişte reţe, mai departe nu pot spune, nu ştiu nici eu singur ce mi-a fost, că n-am putut ţinea cu somnul." - „Ii rău dacă dormi, ziseră moşnegii, noi te-am pus ca să fii treaz şi să privighezi... Ia seama că au să vie şi-n astă noapte, dar cată să nu păţeşti tot aşa." Şi să duseră. Gîndeşte el că poate nu ş-a dat destulă silinţă, dar în astă noapte va păzi mai bine. Dar unde să putea ţinea, că reţele anume aşa făceau un vînt de-1 adormeau. A doua zi, numai s-a trezit cu moşnegii lîngă el. El le-a spus că s-a pus cu toate puterile să nu doarmă, dar n-a putut.
„Cată, încă mai ai o noapte, i-a zis Dumnezeu, încă în noaptea asta au să vie să se scalde ş-apoi nu mai vin; tu caută, ia sama bine ce am să-ţi spun şi cum ai să faci, că de nu, nici nu mai ai la ce trăi, e sfîrşitul tău. Au să vie aicea trei reţe şi cînd vor ajunge la mal, se vor preface-n fete şi s-or dezbracă să se scalde; tu să pîndeşti unde va pune cea mai mică cămeşa, s-o apuci şi să fugi într-un suflet păn' acasă. Ele vor striga, vor plînge, te vor spăria, vor slobozi apă, că vei merge păn' în gît; să nu te temi, nici să te uiţi înapoi, dar să alergi drept în casă."
A stătut el pe gînduri: cum să facă, că aista nu era lucru aşa de uşor, cum i se păruse. Ia şi se duce după un hîrleţ şi ia o coşarcă şi se duce pe imaş de strînge toată ziua la spini, porumbrei şi vine acolo pe iezătură şi-şi sapă cu hîrleţul un loc bun de şezut, se-ncunjură din toate părţile cu spini şi aşteptă.
Cînd au venit reţele ş-au bătut din aripi, el cade somnoros pe spini, dar s-a înghimpat zdravăn şi îndată s-a trezit. A văzut cum cele trei reţe s-au făcut fete şi s-au dezbrăcat. Numai cît ele au întrat în apă, da el apucă cămeşa celei mai mici şi la fugă. Deodată s-a făcut un huiet mare în urma lui şi tunete şi fulgere ş-o apă straşnică, de să-1 înece, iar ele blastamau din gură şi plîngeau şi-1 rugau să se întoarne; el n-a băgat în samă nimica şi nu s-a uitat înapoi, s-a dus drept înainte ş-a întrat în casă.
Amu să lumina de ziuă; cînd să uită: fata e lîngă dînsul. Atunci a întrat şi Dumnezeu cu apostolii în casă: „Vezi, Ioane, aşa-i că greu ţ-a fost, păn' ai găsit norocul, dar amu să ştii că-1 ai, aista-i norocul tău! Fata asta are să-ţi fie femeie de-acuma; să trăiţi bine, să vă purtaţi frumos cu oamenii şi-ţi fi norociţi." Numai atîta le-a zis Dumnezeu şi s-a dus, iar el a rămas cu norocul lui. Aceea era o fată de-a Lunei, cea mai mică din trei surori, ea a fost să-i fie lui partea.— Casa şi toate celea s-au făcut nevăzute.
Au mers la un boieri şi s-au tocmit în slujbă. Acolo-i era tare bine, avea leafă bună, tain şi o căsuţă pentru femeia lui. Muncea cît putea toată ziua şi sara iar venea şi se hodinea lîngă ea. Iată că, odată,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
381
trimete boierul cela pe un vatav să cheme pe Ion de-acasă şi zăreşte vatavul femeia. Cînd a văzut-o, s-a spăriet, aşa era de frumoasă! Se duce fuga drept la boier şi-i spune. (Boierul era tînăr şi neînsurat.) Altă dată trimete pe alt vatav, şi aceala s-a spăriet de frumuşaţa ei. Atunci boierul s-a cuprins de mare dor s-o vadă. Cum să potrivească el chipurele, ca să nu fie bărbatul ei acasă? Ia şi trimete după vornic, doar i-ar da vrun sfat. „Nu-i tocmai mare lucru, i-a zis vornicul, doar e argat la Măria Ta şi trebui să meargă unde-i vei poronci, ia şi-1 trimete cu o scrisoare pe ceea lume, la tatăl d-tale, să-ţi aducă răspuns de-acolo cum îi e: şi înapoi n-a mai veni, - şi îţi va rămînea d-tale femeia." „Bine că mi-ai spus, zice boierul, aşa am să fac." Dar zina, de-acasă, ştia tot ce vorbesc ei. Cînd a venit, sara, bărbatul său acasă, i-a spus: „Dragul meu, tu ai să faci mare drum mîne; vrea boierul să te trimeată cu o scrisoare la tatăl său pe cea lume, dar tu să spui aşa: că singur nu vei merge păn' nu-ţi va da pe cineva de martur, precum că tatăl său cu adevărat a cetit şi el a scris scrisoarea care-i aduce-o, nu altul străin."
A doua zi, boieriul, păn' în ziuă, a chemat pe Ion la dînsul şi i-a spus unde are să se ducă. „Bine dar, m-oi duce, zice Ion; dar să-mi daţi pe cineva martur, ca să meargă cu mine; să nu ziceţi că n-am fost." „Va merge vornicul", a zis boieriul, că tocmai atunci să prilejise şi el acolo. Cînd a auzit vornicul, a rămas ca varul; dar la porunca boieriului, nu putea nimica să zică.
S-a luat Ion şi cu vornicul şi s-au dus; Ion mai întăi a întrat pe acasă; l-a rugat pe vornic să-1 aştepte oleacă în drum, că vrea să-şi ieie ramas-bun de la femeie. Ea i-a spus să nu se teamă de nimica şi i-a dat o năframă încă de la părinţi: „Na-ţi năframa asta, ai să mergi la dealul cela mare şi să ameninţi cu dînsa de trei ori, că atunci pămîntul se va deschide şi ai să vezi nişte scări în jos; pe scările acelea să te cobori"... şi i-a spus toate, cum are să meargă şi să facă.
A mers el cu vornicul păn' la dealul cela, a scos năframa ş-a ameninţat de trei ori; pămîntul s-a deschis, ei au întrat înuntru şi pe scări tot s-au coborît, s-au coborît, păn' s-au văzut pe ceea lume. Acolo au mers pe-un cîmp, pană au dat de casa părinţilor ei, unde şedea Luna.
Boc, boc... bate-n uşă. îi deschide soacră-sa. „De voie sau de nevoie ai venit la noi, ginere?" (Că ea l-a cunoscut, de pe inel şi pe basma, că-i bărbatul fete-sa.) „Ba de nevoie", zice el; şi le spune ce-1 găsise. „Şezi dară, dacă-i aşa." Altfel, aveau de gînd să-1 ardă. Pune-te la masă şi ospătează. A şezut ce-a şezut, l-a întrebat ce face fată-sa. „Amu vină să te ascund, că îndată a veni bărbatul meu, Luna, şi mă tem să nu păţeşti ceva." L-a ascuns în pivniţă. Luna cum a venit, a început a întreba: „Cine-i acolo?" „Nu-i nime; ai venit şi tu de pe lume ş-amu îţi mirose a om." „Ba nu; parcă eu nu ştiu că aici e ginere-meu!" Dac-a văzut bătrîna că ştie, a mers şi l-a adus. A spus şi Lunei toate, socrul său l-a învăţat pe unde să meargă la iad, ş-a pornit.
382
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
383
A mers el cu vornicul păn' ce-a ajuns la un loc unde cărau dracii piatră; pe o căruţă era un stînjen de piatră, - o cara cu doi cai; da altă căruţă, tot de-un stînjen de piatră, o cara numai cu un cal. „La ce ai venit?" l-au întrebat dracii. „Am aici o scrisoare la tatăl boieriului, de la ficiorul său, şi cere numaidecît de la mine să-i aduc răspuns." „Eu l-aş lasa pe-un ceas, zice necuratul, să vorbească cu tine, dar cine mi-a cara piatra în loc?" Da-1 vede dracul pe vornicul: „Vină-ncoace la mine şi te-oi face pe d-ta cal şi-i trage olecuţă în loc!" Vornicul n-a avut ce să zică. Dracul l-a înhămat şi vio! se opintea vornicul de-i curgeau sudorile. A mers tatăl boieriului la băietan în chip de om ş-a luat scrisoarea; după ce a citit-o, i-a scris şi el alta în loc; că să se poarte cu oamenii bine, că pe ceea lume tare-i rău. După aceea a mers înapoi, de l-a făcut dracul cal şi i-a dat drumul vornicului, ostenit ca vai de dînsul.
S-a înturnat el iar pe la Lună. Intră în casă şi-i spune cum a umblat; dar vede că soacră-sa pune un scăunaş jos. „Da pentru cine pui scăunaşul ista?" întreabă flecăul. „Pentru Soare, că iată-1 vine, să nu se pălească cînd va pica." El atunci iute trage scăunaşul şi cade soarele jos. „Pentru ce-ai făcut asta, ginere?" îi zice mă-sa. „Ştiu eu pentru ce! Da el de ce, cînd am avut eu o pîlnie de fîn să arunc, a fugit aşa de degrabă?"
Vine pe urmă un moşneag bătrîn. „Da aista cine-i?" „Aista-i Gerul." II prinde de barbă şi-1 bate bine. „Ginere, da ce faci? îl întreabă baba, - nu-i frumos, aiştia-s sfinţi!" „Ştiu eu ce fac. El pentru ce mi-a degerat grîul?"
Mai vine unul, acela era Bruma, — c-o barbă albă. îi dă ş-aceluia o bătaie, pentru hrişcă.
Pe urmă, vede trei lumini la fereastă: „Da acelea ce-s?" „Acelea: una-i fulgerul, una-i a Sf.-lui Neculai, da una e de la care se aprinde lumina, la fiecare cînd se naşte" — Dar de acolo din fereastă se vedea tot ce-i pe lume. „Lasă-mă să mă uit şi eu oleacă să văd ce-i pe lume," zice el. „Uite-te!" Cînd se uită, vede la dînsul acasă cum boieriul aleargă după femeia lui şi ea, tot pe după masă, se ascundea şi se apară.
Atunci el ia fulgerul şi trăsneşte în boieri. „Ei, zice soacră-sa, nu-i bine ce-ai făcut. Noi am vrut să te luăm aice, să te punem în locul nostru, dar dacă eşti aşa de iute, nu eşti bun de noi, du-te înapoi."
El îndată a şi fost acasă; a găsit pe boier mort jos şi pe femeia lui spăriată. După ce a făcut rînduială cu boieriul, l-a îngropat; oamenii l-au pus pe el în loc — şi a fost el pe urmă boieri. Mihai Pantea, Roşa
Cutia cea verde. Pastele
A fost un boieri ş-avea un ficior boieresc, Ion. într-o zi, îl cheamă şi-i spune: „Ioane, na-ţi bani şi te du la moşia cealaltă şi dă drumul slugilor, la care li s-a împlinit anul, plăteşte-le şi tocmeşte altele; revizuieşte totul cum stă pe moşie şi vină de-mi dă socoteală!"
îşi ia Ion un cal bun de călărie, merinde în traistă şi bani şi se duce. Ajunge el printr-o pădure; lui i se face foame; gîndeşte să se puie să mănînce. Se aşază la rădăcina unui copac şi după ce-a mîncat în ticnă, ia şipul şi trage... „Ioane, strigă un glas din copac, dă-mi şi mie un gît de vin.!" El se uită în toate părţile şi nu vede nimica. „Toarnă-mi pe aice, prin borta asta, în copac!" El vede o borticică şi toarnă ce a mai rămas în şip; se suie pe cal şi porneşte. Nu face cîţiva paşi şi aude în urma lui un pocnet straşnic. îşi întoarce capul şi se uită: se despicase copacul şi din el ieşea un balaur.
„Ioane, zice balaurul, tu te duci la moşia boieriului, dar cînd te vei întoarce, să vii tot pe aice, că am să-ţi dau un dar; pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai scăpat de la pedeapsă." Ion s-a spăriet cînd l-a văzut şi s-a tot dus. La întoarcere, n-a mai dat pe acolo, ci a apucat pe alt drum, pe departe; cînd iată, la o cîrnitură, îi iese balaurul înainte: „Ioane, ce vorb-am avut?... Hai, scoboară-te de pe cal şi te suie pe mine, c-am să te duc la tata, să-ţi plătească pentru facerea ta de bine. Tu nimica să nu ceri decît «cutia cea verde»."
Ion a trebuit să se suie pe dînsul. El o dată a şuierat, mai straşnic decît maşina de la drumul de fier, ca să audă la tatăl său, să strîngă otrava de prin ogradă, că vine cu om pămîntean.
Acela era împăratul tuturor şerpilor cîţi sînt pe lume. în cîteva minute a şi fost acolo; dar i-a spus lui Ion: „Eu am trei surori — şi tata n-a vrea să-ţi dea cutia, păn' ce nu vei gîci care e cea mai mare, care cea mijlocie şi care cea mică; dar eu m-oi face o muscă şi la cea mare m-oi pune pe frunte — ele se vor apară, şi le vei cunoaşte; la cea mijlocie pe nas şi la cea mică pe barbă"...
Cînd au ajuns, ograda era curată. Ion s-a scoborît de pe balaur plin de frică; iată că le iese în cale tatăl lui; el era şi mai straşnic. Ficiorul său îi spune că acela e făcătorul lui de bine, l-a adus ca să-i plătească. îl întreabă ce vrea; şi Ion spune că cutia cea verde. „Dacă ai cerut din capul tău, bună minte ai avut; dar de te-a învăţat cineva, bine ţ-a priit." Apoi l-a chemat în casă, să gîcească fetele. Au întrat trei fete, foarte frumoase, îmbrăcate în straie frumoase, şi Ion a gîcit pe cea mare. Au mers şi s-au schimbat în alte haine şi au venit iar, a gîcit-o pe cea mijlocie; şi apoi iar s-au prefăcut, de a gîcit pe cea mică.
„Ţ-ai cîştigat cutia." - Pe poliţă la balaur, erau trei cutii: una roşă, a fetei celei mari; alta albastră, a celei mijlocii; şi alta verde, a celei mici. Pe aceasta i-a dat-o lui. El a mulţămit, ş-a luat rămas bun ş-a ieşit, ca să pornească pe jos; cînd se uită, la poartă sta legat calul lui.
S-a suit calare şi a plecat prin pădure, dar nu merge mult şi vede că iese dintre tufe o bălăuroaica şi vine de se încolătăceşte de piciorul de dinapoi al calului, iar jum. se tîrîia pe jos. El a îngheţat. A mers cît a mers; lui i s-a făcut foame. A stat lîngă o fîntînă să mănînce. Atunci şi bălăuroaica s-a descolătăcit de pe picior ş-a fugit în pădure. Cutia i-a aşternut masă şi bucate cum nu mai mîncase, — vinuri; după masă, lui i-a venit somn şi a adormit; bălăuroaica pîndea din pădure. îndată a lepădat pielea cea de balaur ş-a rămas o fată
384 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
frumoasă - ca soarele. A mers şi i-a ridicat capul şi i l-a pus în braţe la dînsa să-i caute în cap.
Iată că se trezeşte el din somnul acela ş-o vede. „Vai de mine, să am eu aşa o femeie, aş ţinea-o pe palmă !" Ea îndată a fugit între tufe şi s-a făcut nevăzută, aşa că el nu se pricepea: a fost adevăr ceea ce văzuse or numai un vis. S-a suit calare pe cal să fugă, gîndind că a scăpat de bălăuroaică, dar abia a făcut cîteva sărituri şi bălăuroaica s-a azvîrlit, de s-a încălătăcit din nou de piciorul calului, jum. spîn-zurînd pe pămînt. El a oftat şi n-a mai zis nimica.
Merge el, păn' ce i se face iar foame. Stă la altă fîntînă. Bălăuroaica fuge. El mănîncă şi iar adoarme. Vine ea ca fată frumoasă şi-i pune capul pe braţe. El se trezeşte ş-o vede şi spune iar aşa: „Vai de mine, să am eu o femeie aşa frumoasă, aş ţine-o pe palmă!" „Da eu cine-s, zice ea, nu-s femeia ta? Eu sînt bălăuroaica ce vine după tine, sînt blastamată să port pielea asta..."
El s-a mai bucurat. Se scoală şi încalecă şi se duce voios. Ajunge sara la casa mîne-sa. El întră în casă, bălăuroaica se pune la fereastă. Mă-sa s-a uitat — şi ea cînd s-a sluţit o dată, mă-sa de spaimă a murit. La cîteva zile, moare şi soră-sa şi el le îngroapă; rămîne cu dînsa. Ea noaptea era femeie şi ziua bălăuroaică.
El s-a dus la slujbă la boieri. Cînd vine acasă, găseşte toţi păreţii îmbrăcaţi în pietre scumpe, masă de pietre scumpe, scaune de pietre scumpe, totul în casă era de pietre scumpe, iar pe masă stăteau trei mere de aur. Cînd a venit el, s-a umplut de bucurie; atîta supărare avea c-o vedea pe dînsa balaur.
Se ia el şi se duce la crîşmă şi găseşte o babă şi-i spune: „Mătuşă, ce să fac eu, că iată femeia mea e aşa ş-aşa..." şi-i spune. „Iată ce să faci, dragul mătuşei. Să te duci acasă şi să zici: «Doamne, Doamne, ce m-oi face eu, că boieriul mi-a poruncit să mă duc pe o săptămîna la moşie şi n-are cine-mi face nişte turte...», căci ea va lepăda pielea şi se va apuca să-ţi facă. A face focul în cuptor; şi pe cînd se va duce după apă, tu să-i arunci în cuptor pielea." El a făcut după cum i-a zis. Ea a simţit mirosul de la piele, a alergat repede şi i-a zis: „Alei dragă, dac-ai făcut din capul tău, rea minte ai avut; dar de te-a învăţat cineva, rău ţ-a priit; încă trei zile am avut şi lepădăm singură pielea; de-acuma, cînd îţi va fi ţie amar, mie are să-mi fie acru, şi cînd îţi va fi ţie acru, mie-mi va fi amar." Din ceasul acela, ea a rămas femeie, aşa de frumoasă, că pe soare te puteai uita, da pe dînsa ba.
Vine o slugă de la curte să-1 cheme pe Ion şi se sparie de cele ce vede. Aleargă degrabă înapoi şi spune ce casă are Ion, că la boieri nu poate fi nici a suta parte — şi ce femeie frumoasă are. Boieriul îi face treabă lui Ion la moşie; apoi se găteşte, se bărbiereşte şi se duce acasă la Ion.
Ea îl pofteşte şi-1 tratează cu dulceţ. Boieriul începe a-i spune că păcat de dînsa să fie femeia unui ţăran, — să se deie în dragoste cu dînsul. „Ian ascultă, cucoane, d-ta îmbracă degrabă uşa, să nu iau cociorva..."
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 385
Boieriul a ieşit ruşinat şi s-a dus acasă; dar în ceasul acela, a pierdut gustul de mîncare şi a căzut bolnav la pat. Vine bucatariul a doua zi, vine a treia zi să-1 întrebe ce să-i facă mîncare? El spune că nimic. „Cum nimic, cucoane, d-ta ai ceva la inimă, spune-mi." „Ce să-ţi spun eu ţie, parcă tu cine eşti?" „De ce să nu-mi spui, doar eu am fost bucătari la babacă d-tale şi te ştiu de mic; s-ar cade să ai atîta încredere în mine." S-apucă boieriul şi-i spune: „Are Ion o femeie aşa de frumoasă, că m-a prăpădit şi nu ştiu ce să fac să i-o iau." „Ia-i capul şi i-i lua femeia." „Alei, cum vorbeşti! Dar cum pot eu să omor o slugă aşa de credincioasă, fără nici o pricină!" „Nu-1 omorî fără pricină, cată-i pricină. Cheamă-1 şi spune-i că, pană mîni dimineaţă, să-ţi puie în ogradă butuci de vie şi cînd te vei scula, să mănînci poamă de pe fereastă, să spînzure strugurii în casă; că de nu va face aşa, îi tai capul. El asta n-are s-o poată face şi-1 vei omorî şi-ţi va rămînea femeia d-tale." „Bine zici!" spune boieriul.
Cheamă pe Ion şi-i dă porunca aceasta. Ion, ca slugă supusă înaintea stăpînului, n-a mai zis nimica, atîta a zis: „Bine, cucoane", ş-a ieşit cu sufletul amărît.
Vine acasă şi spune femeiei. „De-amu, ştiu că-mi va lua capul." „Nu ţ-am spus eu că, cînd îţi va fi ţie amar, mie-mi va fi acru! De-amu, lasă toate în sama mea, tu ia şi te culcă că eşti trudit."
El s-a culcat, iar ea a luat un măr de cele de aur ş-a bătut în masă. A venit un om de fier. „Ce pofteşti, stăpînă?" „Să mergeţi să răsădiţi în curtea boieriului butuci de vie şi, pană mîni dimineaţă, să fie coaptă; cînd se va scula, să mănînce poamă de pe fereastă. Cată, cînd va fi gata, să-mi aduci şi mie un paneri."
El s-a dus ş-a şuierat şi s-au strîns toate dobitoacele din lume: unele răsădea, altele uda, altele sufla şi păn' a doua zi dimineaţă, a fost poama coaptă. Cînd se zărea de ziuă, vine omul cel de fier, cu panerele de poamă.
Femeia lui Ion îl scoală pe bărbatul ei, să meargă la curte să vadă poama. Cînd dă să între pe poartă, nu poate, totul era numai o vie. A trebuit ca boieriul, după ce s-a sculat, să puie oameni să taie din butuci, să facă cărări: la grajd, la poartă, pe unde a trebuit, căci nu puteau umbla. - N-a avut boieriul ce să zică.
Vine bucatariul: „Asta a făcut-o, cucoane, dar să-i ziceţi că, păn' mîni dimineaţă, să vă aducă vaca cea din mijlocul mărei, care-i c-un corn în ceri şi cu altul în pămînt, s-o mulgă şi să beţi cafeaua cu lapte de la ea; că asta nu e în stare nime s-o facă, - că-1 omoară."
L-a chemat boieriul pe Ion şi i-a poruncit să facă şi asta. El a zis ca şi întăi: „Bine, cucoane", ş-a ieşit cu sufletul amărît. A venit la femeia lui: „De-amu, cu bună samă că boieriul mă omoară..." „Nu ţ-am zis eu etc." I-a zis să se culce şi a bătut cu două mere în masă ş-au venit doi oameni de fier. Li-a spus să facă şi asta şi le-a zis să aibă grijă că vaca să nu lovească pe stăpînul lor.
Cînd se zărea de ziuă, ei au venit şi au adus-o. Ea l-a sculat pe Ion şi l-a trimes s-o mulgă. Boieriul sta în cerdac şi se uita. Numai a pus Ion mîna la ulger ş-a început boieriul a striga din cerdac: „Opreşte-te,
386 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
nu mai mulge, că ne înecăm!" Laptele umpluse grădina, ograda, şi ajungea la cerdac. I-a dat vacei drumul ş-a mers în mare la locul ei.
Vine bucătariul: „Alta n-avem, cucoane, ce-i face, decît să-1 trimeţi să-ţi aducă la masă pe cei trei oameni de fier, că aceia îl vor omorî i" Amu, de unde ştia el de oamenii cei de fier!...
A venit Ion iar supărat acasă ş-a spus femeiei lui. Ea i-a zis să se culce; ş-a bătut şi cu al treilea măr în masă. Au venit trei oameni de fier - şi ea le-a spus să meargă la boieriul la masă.
Cînd a venit vremea mesei, ei la scară. Calcă pe scară, scara se rupe; calcă pe podea, podeaua crapă; îi pune pe scaune, scaunele se fac bucăţi. Mă rog, dacă erau de fier! „Poftim şi-ţi mînca!" le zice boieriul.
Ei scot: unul o bucată de criţă şi altul o bucată de oţel şi încep a mînca. „Poftim şi mănîncă şi d-ta din mîncarea noastră!" Boieriul, de unde să poată?! - „Apoi dar noi atîta îţi spunem: să dai pace stăpînului nostru, că de nu, cu noi ai de cîrd" - şi s-au dus.
Vine iar bucătariul: „De-amu, cucoane, nu ştiu ce să-i mai facem; dar s-o chemi pe baba ceea, să te înveţe..." Au chemat pe babă. „Trimeteţi-1 în mare, la ucigani, să vă aducă clavirul care cîntă singur."
L-a chemat şi i-a spus. Ion vine acasă şi-i spune femeiei lui... „Ei, Ioane, nu ţ-am spus eu că, cînd îţi va fi ţie amar, mie-mi va fi acru etc. Acuma mie-mi e amar şi ţie acru!"...
Ea s-a apucat ş-a scos pietrele cele scumpe din păreţi, din scaune, de pe unde erau, a luat merele cele de aur şi le-a pus în cutie ş-a rămas casa ca dintăi. A scos inelul din deget şi i l-a dat lui şi i-a spus: „Na-ţi inelul acesta şi cînd vei avea o trebuinţă sau îţi va fi dor de mine, să-i dai drumul şi să te duci unde te va duce el." Ş-a luat ramas-bun de la dînsul ş-a pornit peste nouă mări şi nouă ţări şi nouă cetăţui şi peste nouă împărăţii ş-a ajuns la o biserică, care era făcută pe un pai de sacară, ş-a făcut 2 reţe de ipsos şi le-a pus pe vîrful bisericei, pe cruce, una de o parte şi alta de altă parte, şi a zis: „Atunci cînd se vor oua acestea 2 reţe, am să dau «Hristos a înviat» cu bărbatul meu, şi cînd vom mînca acelea 2 ouă." Apoi a întrat în turn ş-a rămas acolo.
Să ne înturnăm acuma la dînsul. El a rămas singur şi străin pe lume; fără de nici un sfat. A plecat plin de durere pană la mare, s-a pus pe mal şi plîngea. Iese un drac. „Da ce plîngi d-ta aice?" „Cum n-oi plînge, dacă m-a trimes boieriul să aduc din mare, de la ucigani, clavirul care cînta singur. Cum pot eu şti pe unde să mă duc să-1 aduc!" „Clavirul acela ţi-1 putem face noi, dar trebuie să nu dormi 7 ani. Te prinzi să nu dormi?" „Mă prind." Dracul l-a umflat în spate şi l-a dus în mare la ei. Diavolii s-au apucat să lucreze la clavir, au lucrat ei 3 ani şi Ion n-a dormit.
Acuma, el nu mai putea să ţie, a început a aţipi. „Da ce faci, Ioane, dormi? Că stricam clavirul!" „Ba nu dorm, da gîndesc. Căci nu ştiu ce e pe lume: iarbă mai multă or frunză pe copaci?" „Stăi că ne-om duce noi şi ţ-om spune." Au mers dracii să numere; Ion a avut
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 387
timp cînd dormi şi cînd se trezi. Vin ei: „Cu patru fire e mai multă iarbă decît frunză." S-au apucat ei iar la lucru.
Au mai lucrat ei trei ani. Iar începe Ion a clipoci. „Da ce faci, Ioane, dormi?" „Ba nu, da gîndesc de-s mai mulţi peşti sau năsip mai mult este în mare?" Au mers ei să numere; a avut Ion cînd dormi.
Trezîndu-se şi văzînd că dracii încă nu-s, a apucat clavirul în spate, aşa cum era - mai trebuia poleit, înflorit - ş-a ieşit cu dînsul afară. Cînd el pe mal, dracii după dînsul. „Mai stăi, Ioane, să-1 poleim." „Da las' că-1 duc ş-aşa." I-a dus boieriului şi pianul care cîntă singur. Vine baba. „De-amu, cucoane, să-1 trimeţi «nu ştiu unde, să-ţi aducă pe nu ştiu ce»." Iese el pe-un cîmp şi plînge. îşi aduce aminte de inel. îl scoate din deget şi-1 dă jos. Inelul porneşte înainte. El merge după inel. Merge el, merge 3 ani de zile şi ajunge la nişte palaturi minunate.
Ar întră înăuntru şi să teme. Dar nevăzînd şi neauzind pe nime, întră cu inima-n dinţi. Vede frumos în toate părţile, dar nu era nime. Aude că vine cineva de afară; să ia şi să ascunde în tindă, sub pat. Vede că întră un zmău. Se duce în odaie. El iese şi să uită pe borta cheiei. Zmăul aprinde 3 lumînări pe masă şi zice: „Nu-ştiu-cine?!" „Aud!" „Pune-mi masa!" Masa să pune fără a se vedea pe nime şi zmeul mănîncă. „Nu-ştiu-cine?!" „Aud!" „Strînge masa!" Ş-a strîns. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Cîntă-mi un cîntec de joc!" A cîntat. Zmăul a jucat şi a jucat şi Ion. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Cîntă-mi un cîntec de jele!" Nu-ştiu-cine a cîntat, - a plîns zmăul şi a plîns şi Ion. Apoi zmăul s-a culcat.
A venit alt zmău, care a făcut tot aşa. A venit şi al treilea. Apoi zmeii s-au dus după treaba lor. întră Ion în odaie, să pune la masă şi strigă şi el. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!... Ei, stăpîne, de mult te-aştept să mă iai şi n-ai mai venit, m-ai lăsat aice la cînii iştia de zmăi! Eu sînt norocul tău!" „Dacă-mi eşti tu norocul, de-acuma te iau, dar mai întăi să-mi pui masa, căci sînt tare flămînd!" A mîncat bine, apoi a strigat: „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Cîntă-mi un cîntec de joc!" I-a cîntat şi Ion a jucat. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Cîntă-mi un cîntec de jele!" I-a cîntat şi Ion a plîns. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Aş vra să mă duc la locul meu, de unde sînt!" îndată s-a simţit rădicat şi în cîteva minute s-a văzut într-un oraş mare. „Acuma vrau să mă primblu cu trăsura." -îndată s-a făcut o trăsură cu 4 cai ca focul. Ion s-a primblat prin oraş, apoi îi spune lui „Nu-ştiu-cine" că vra să să scoboare, să să mai primble şi pe jos.
A întrat într-o cafenea - cea întăi. S-a pus la masă ş-a strigat: „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Să-mi pui masă să mănînc!" A mîncat. Dintăi lumea nu luase sama. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Să-mi cînţi un cîntec de joc." „Au jucat toţi cei cari se aflau acolo, între care să aflau şi doi prinţi. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Să-mi cînţi un cîntec de jale." I-a cîntat ş-au plîns cu toţii. Vin prinţii la Ion şi-i spun: „Ce să-ţi dăm ca să ne dai nouă pe «Nu-ştiu-cine» aista?" „Mi-ţi da o haraba de galbeni?" „Ţ-om da!" I-a dat unul o jumătate din haraba şi altul jumătate; el a luat banii şi s-a dus. „Nu-ştiu-cine" a rămas la aceia.
388 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
A mers prin oraş şi tot da în dreapta şi-n stînga pe la săraci, păn' a mîntuit harabaua; că lui nu-i trebuiau bani. Apoi a vîndut şi caii şi harabaua, a mai dat şi banii ceia ş-a pornit la oraşul lui.
Ajunge la boieri. „Ei, Ioane, ai adus pe: «Nu-ştiu-cine»?" „Adus cucoane; dar, mai întăi, am şi eu o poftire. Să chemi pe bucatariul şi pe babă, să-1 vadă şi ei." I-a chemat. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" (Cum l-a chemat a venit înapoi.) „Să pui la boieri masa." Nu-ştiu-cine a întins o masă de cele împărăteşti. A stat boieriul ş-a mîncat. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Să-mi cînţi un cîntec de joc." Au jucat cu toţii. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Să-mi cînţi un cîntec de jele." A cîntat şi toţi au plîns. „Ei v-am adus, cucoane?" „Mi-ai adus." „De-amu, pot să mă duc acasă?" „Poţi."
Ion s-a dus şi s-a culcat, căci era trudit. Rămîne boieriul singur şi vra să cerce şi el pe „Nu-ştiu-cine". „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Să-mi pui masa." I-a pus. A mîncat boieriul şi apoi s-au pus de-au mîncat şi baba şi bucatariul. „Nu-ştiu-cine!" „Aud!" „Să-mi cînţi un cîntec de joc." A cîntat. Cînd au început ei a juca, ş-a juca - au jucat, păn' au crăpat cu toţii, căci n-au ştiut cum să-i zică să steie.
A doua zi, numai ce aude că-1 strigă cineva: „Ian scoală, Ioane, că-i ziuă, şi te du la curte de curăţeşte hoiturile celea din odaie. N-ai grijă, de-amu nu te-a mai trimete boieriul după nimica, te-am scăpat eu! Ai rămas tu pe moşie stăpîn; a tale sînt toate averile."
Se duce Ion şi vede... bucuria lui. îndată a curăţit hoiturele, le-a aruncat în gîrlă, a afumat în casă, a mers de s-a uitat în toate părţile, a luat totul în samă, - rămăsese el amu stăpîn. îşi aduce aminte de femeia lui. Ia şi dă drumul inelului. Se duce el, se duce, se duce; se împlineau acuma 7 ani. Ajunge tocmai sîmbăta sara, spre ziua de Paşti, în oraşul acela unde era ea; şi trage la un om în gazdă.
Da era rupt, ferfeniţit, nespălat, ca vai de dînsul. Omului i-a fost milă. „Măi femeie, spune omul la femeia lui, ia şi lă pe omul acesta şi-1 spală, piaptănă-1 şi-i dă cămeşi curate şi-i dă vro 2 paşti şi vro 3 ouă să meargă şi el la sf. înviere, cum merg creştinii"... Femeia a făcut toate întocmai.
El s-a dus la biserică şi s-a razamat afară, de uşă, nu îndrăznea să între înlăuntru. Pe-ncetul a întrat şi el în biserică. Atunci, acele două raţe de pe crucea bisericei au înviat şi s-au ouat în poale la dînsa. Ea, de sus, din turnul bisericei, a strigat să închidă biserica şi să aducă pe străinul ce se află în biserică la dînsa.
îndată l-au luat şi l-au dus în turn la ea. Ea, în timpul celor 7 ani de zile, n-a fost mîncat nimica; ş-a luat un ou şi i-a dat şi lui unul şi au ciocnit amîndoi - ş-apoi le-au mîncat.
„De-amu, hai cu mine, zice el, că am şi eu cu ce să te ţin şi ce să-ţi dau de mîncat!"... se gîndea la norocul lui. A luat-o şi îndată, cît ai clipi, au fost la casa lor, adecă la a boieriului, care acuma era a lor, şi au trăit fericiţi. Dumitru Ciocalău, Botoşani
(Despre ouă de raţă, de hulub, s-a văzut la broască, — se va mai vedea la poveşti*.)
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 389
§ 8. A. Răchita
Răchita e copacul lui Sf. Gheorghe. Zice că răchita era să fie cel dintăi lemn pe lume, pentru că pe răchită, pune orişice poamă îi vrea, că se prinde; dar Sf. Gheorghe a blastamat-o.
Sf. Gheorghe mergea, de ziua lui, prin nişte tufe de răchiţi şi s-a împiedecat ş-a picat. „Te-ai îmbătat, Gheorghe!" îi zice răchita. „Dacă zici tu că m-am îmbătat, zice Sf. Gheorghe, atîta cinste să ai tu, cît de ziua mea, mai multă să n-ai!" Şi chiar aşa e. Pe răchită, cine o cată tot anul? Atîta numai cît, la Sf. Gheorghe, se înfige în brazde, atîta cinste are ea. Ion David, Botoşani
Pe răchită să hultuiesc mere, dar sînt sălcii.
„îmi arată pere pe răchită" se zice cînd un bărbat face promisiuni sau îi vorbeşte vorbe echivoce unei femei.
Răchita nu e tocmai sftntă, are oleacă de pricină, - că v-oi spune amuş povestea despre răchită (se va vedea partea V, la Foc); din răchită ce poţi face? Doar atîta, că ţine malurile şi se prinde degrabă; pui în rîs un beţişor în bahnă sau şi în alt loc - şi cînd te duci la o lună, nu-1 poţi scoate din pămînt, aşa rădăcină prinde. Un măr sau alt copac, cît trebui să-1 uzi, păn' ce-1 vezi prins! Dar din răchită, nici un stîlp nu poţi face, că îndată putrezeşte. Amu, cum e fagul, bradul, stejarul, acelea-s lemne sfinte etc.   De la Dumitru Volcinschi, Ropcea
(Se va vedea voi. III*, începutul şi urmarea.)
„Copilele sînt ca răchitele, unde le pui, acolo se prind." Se zice despre fete, cu privire la măritare, cînd se duc la loc străin.
Răchiţi sînt mai de multe feluri: răchită albă, galbănă, roşă, răchită plîngătoare etc.
Burete de răchită roşă e foarte bun de înăduşală. Buretele acesta creşte cît ai clipi de cîteva ori din ochi. E ca un bulgaraş de caş, galbăn ca untul - şi cînd îl storci are zamă multă. El nu creşte totdeauna, ci la 3 ani, la 7, la 9 ani, atunci cînd e ploaie 3 săptămîni neîntrerupt.
Buretele mai întăi îl scurgi, apoi îl tai bucăţele şi-1 usuci şi zama ceea o torni înapoi pe el şi după ce se usucă, îl strîngi şi se bea la trebuinţă pe inima goală. Dacă înăduşală nu e tare veche, numaidecît trece. Petrea Beicu, Mihalcea
Cu putrigai de răchită, se afumă vita, cînd îi e ulgerul bolohănit.
Mihalcea
Cînd e cineva bolnav de friguri, să-1 masori c-o aţă, să faci o bortă în răchită şi să pui aţa ceea acolo,... să scuture frigurele răchita, nu pe cutare... Astupi cu cep şi laşi. Broscăuţi
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
390 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Sub răchită să nu stai, că la răchită trage tunul; sub răchită şede dracul. Mihalcea
Luncele de pe lîngă ape sînt de răchită; rar dacă se văd ici-colo şi arini prin ele. Răchita de luncă se cheamă lozie. Lozia, din cauza desimei, nu creşte copac, dar tufă; sau pentru că oamenii anume n-o lasă să crească, o taie pentru nuiele de la rădăcină, pentru împletit garduri, coşerci, şi astfel se tufeşte.
în luncă sînt „mure de luncă" - s-a văzut de cînd e lozia şi murea, voi. II, p. 273.
Poveşti Mama. Copilaşul. Fluierul
A fost odată o babă ş-un moşneag; amîndoi aveau cîte o fată şi s-au luat. Fata moşneagului era mai frumoasă şi mai drăgălaşă la flecăi şi mai harnică, da a babei era mai urîtă şi leneşă şi nime nu să uita la dînsa.
Baba îi tot găsea fetei moşneagului la toate pricină şi, de ciudă, ia şi-i dă 12 pite de cînepa ş-o trimete cu vaca s-o pască şi sara să-i aducă cînepa toarsă gata. Fata merge într-o poiană în pădure şi să pune şi toarce, şi plînge. „Ce plîngi, fată?" o întreabă vaca. „Cum n-oi plînge, că iaca, mama mi-a dat 12 pite să-i torc într-o zi şi desară, dacă nu i li-oi duce, mă omoară." „Dă-mi mie cînepa s-o mănînc şi desară ţ-oi scoate-o toarsă." „Valeu, n-o mînca, că mă omoară baba!" „N-ai grijă, las' pe mine, nu te teme, culcă-te şi dormi" Ea, de frică, n-a mai dormit pană ce n-a văzut tortul cu ochii. Amu, zice vaca, cînd ne-om duce acasă, trecînd prin pădure, are să te pălească o creangă peste cap, tu s-o rupi şi s-o răsădeşti undeva în fund, în grădină, şi ce ţ-a trebui ţie, creanga ceea ţ-a da." A făcut fata aşa şi din creangă a crescut un copac.
A doua zi, baba iar îi dă încă mai multă cînepa. Vaca iar aşa i-a tors-o; sara, a rupt altă creangă ce-a pălit-o şi s-a făcut alt copac; a treia zi, iar aşa. Vine duminica, să duce baba cu moşneagul şi cu fata la biserică, da pe asta o lasă să facă treabă, să grijască şi să facă de mîncare. Fata, cît ai bate-n palme, toate le-a făcut şi să duce la un copac şi-şi scoate straie frumoase; o rochie, ca cîmpul cu florile, ş-o trăsură frumoasă şi s-a dus la biserică. Ce era ea frumoasă, dar cu rochia ceea îmbrăcată, pe-o sută de părţi era şi mai frumoasă. A mers numai ş-a plătit ceva popei, s-a închinat pe la icoane şi s-a înturnat înapoi.
Boierimea toată numai la dînsa să uita şi care-ncotro se întreba cine poate să fie şi s-au sfătuit să toarne pe prag, cînd vor mai vedea-o, un ciubăr de răşină, doar i-ar lua un papuc.
Cînd a venit baba acasă, a găsit-o muruită pe obraz, la trebi; nici prin cap nu i-au tăiat.
A doua duminică, să duce la alt copac şi să îmbracă c-o rochie mai ceva: asta era ca soarele cu luna. Boierimea şi împăratul s-a ţinut la
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 391
uşa bisericei şi cînd a călcat, i s-a prins papucul în loc. Ea l-a lăsat, s-a suit în trăsură ş-a fugit.
Să ia împăratul cu papucul pe la case, dar la nime nu să potrivea. Spun oamenii că sînt şi la casa ceea două fete. Baba, cum a auzit, ia fata şi să duce acasă şi-i taie cu toporul călcâiul. Cînd să încalţe papucul, mai, mai că să între; dar vede ficiorul de împărat că curge sînge... să uită: călcâiul era tăiat! „Nu eşti d-ta, zice el. Nu mai aveţi vro fată? C-au spus oamenii că la casa asta sînt două." „Nu-i, nu-i", zice baba. Da cucoşul de pe poartă începe a cînta şi a spune: „Cucurigu gaga! Fata moşneagului, după uşă, în ştiubeiul cu cenuşă!" A trimes împăratul s-o scoată de-acolo.
Fata le spune: „Mai aşteptaţi-mă oleacă să mă spăl." Ea s-a dus în grădină la celalalt copac şi s-a îmbrăcat c-o rochie mai frumoasă ş-a venit în trăsură c-un picior încălţat şi c-un picior fără papuc, împăratul i l-a pus în picior ş-a încăput. S-a pus lîngă dînsa în trăsură şi s-au dus tocmai la curţele lui. Acolo au făcut nuntă frumoasă.
Amu, fata era împărăteasă, trăia tare bine, făcuse şi un copil, da soră-sa, fata babei, crapă de ciudă pe dînsa. Să ia într-o zi şi se duce la soră-sa; ea ştia că împăratul merge adesa la vînat şi să vîră printre păzitori, printre străji, sfădindu-se, ţipînd în ogradă. Ei o alungă, o dau afară, ea strigă că să o lese la soră-sa. Aude împărăteasa de la fereastră şi, cum o vede, o cunoaşte. Orcum era, i-a fost milă de dînsa ş-a poroncit s-o lese.
A adus-o în casă, a purtat-o prin toate odăiele. Ea se mira de fericirea surori-sa, se mira de mîndreţele ce vedea. „Sorioara, zice ea, dacă mi-i da oleacă straiele tale să mă îmbrac, să văd cum mi-a şedea într-însele - şi tu să te îmbraci într-a mele, să vezi cum ţ-a şedea!"
Soră-sa s-a dezbrăcat şi i le-a dat. „De-amu, hai în grădină şi ne-om primbla." Cînd au fost în grădină, acolo era o fîntînă. „Sorioara, n-ai veni să ne căutăm în fîntînă, să vedem, aşa îmbrăcate, cum ne şede." Sora-sa a mers şi cînd s-a plecat să se cate, astalaltă a apucat-o de picioare ş-a dat-o cu capul în fîntînă.
Ea a venit în casă îmbrăcată în straiele ei şi s-a pus în pat, s-a făcut că-i bolnavă. Slugele, văzînd-o îmbrăcată în straiele celea, au gîndit că-i stăpîna lor.
Vine împăratul — şi el a gîndit că-i ea. Se uită a doua zi şi se miară ce-a păţit, că s-a schimbat aşa la faţă. Ea spune că de boală. Trimete după doftori, după babe s-o lecuiască, să fie ca întăi. Ea bolnavă şi bolnavă întruna; şi copilul întruna ţipa; ea se scula şi-i da în gură ţîţa ei stearpă.
împăratul era tare necăjit şi supărat. Merge în grădină şi vede un copac frumos tare, crescut din fîntînă, - o lozie. îndată a poroncit să vie străjeri, să steie acolo să pazască, să nu rupă nime nici o frunză din lozia ceea ş-a chemat stoleri să facă împrejur farmaclîc, s-o îngrădească.
Da un moşneag ce umbla cu oile, cum trecea pe acolo, a vîrît mîna printre gratii ş-a tăiet o creangă pentru trişcă. A scobit-o, i-a făcut
392
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
393
cîteva borte; vine acasă şi o pune la gură, dar trişca începe singură a cînta de jele:
Taci, moşule, taci, Taci nu mai cînta, Că rău mă doare inima, După un cuconaş Din leganaş, Că ţîţă stearpă II adapă Şi mînă străină II leagănă. Şi tare-mi pare rău După un soţ al meu. Moşneagul s-a minunat. „Babă, in ascultă ce zice fluierul ista!" şi-1 mai pune la gură o dată. „In zi, babă, şi tu." Cînd îl pune baba, fluierul începe astfel a zice:
Nu cînta, mătuşă, tare etc. „Babă, eu am să duc fluierul ista la împăratul; ce or vrea, aceea vor face cu mine." „Da, - să mergi şi tu, tocmai acu cînd îi împărăteasa bolnavă şi navala ceea la curte!" „Ba mă duc, măcar fie ce-a fi!"
Se ia moşneagul cu fluierul şi se duce. La împăratul, era o mulţime de norod, de miniştri. Moşneagul se pleacă păn' la pămînt, îi sărută mînele şi-i spune: „Vă sărutăm mînele şi picioarele, prea înălţate împărate, şi nu vă fie cu banat; am venit la Măria Voastră să vă spun un lucru ce nu s-a mai pomenit. Iacă eu am greşit ş-am tăiet o nuia de trişcă din lozia ce a crescut ieri în fîntînă - şi uitaţi-vă trişca ceea ce spune!" O pune la gură şi trişca cîntă, cum am auzit, împăratul îl pune să mai cînte o dată. Trişca cîntă tot aşa. „In puneţi Măria Voastră la gură!" împăratul pune. Taci, soţule, taci, Taci nu mai cînta, Că rău mă doare inima După dumneta Şi după un cuconaş Din leganaş, Că ţîţă stearpă Mi-1 adapă, Şi mînă streină îl leagănă.
împăratul a înlemnit. Da împărăteasa din pat, cum a auzit ce-a spus moşneagul, întruna ţipa că să deie moşneagul afară, că de nu-1 dă, moare.
împăratul a înţeles ceva. „Las' nu mai muri, in pune şi d-ta fluierul la gură şi cîntă." Ea nu vra, păn' l-a pus de frică. Taci, duşmancă, taci, Taci nu mai cînta etc. împăratul a pus-o să mai cînte o dată; a mai cîntat şi el; şi de mînie că nu poate scoate nimica din el, l-a aruncat pe masă şi l-a stricat. Atunci din fluier s-a făcut femeia lui; dar cu hainele suîrorei
ei. „Soţia mea! Ce-ai păţit? Ce ţi s-a întîmplat? Ce eşti aşa de pocit îmbrăcată? Spune-mi degrabă să ştiu!" Ea atunci i-a spus.
Apoi a zis: „Daţi-mi copilul să-1 adăp, că ţîţa ei cea stearpă păn' acuma l-a otrăvit!" După ce ş-a hrănit copilul, s-a dezbrăcat din hainele acelea şi s-a îmbrăcat într-a ei. Iar pe sora-sa au legat-o c-un sac de nuci de coada unui cal: unde-a pica nuca, să pice şi bucăţica.
Şi unde pica dintr-însa cîte o bucată, de era deal, se făcea vale şi de era vale, se făcea deal; da ei au trăit sănătoşi şi de n-au murit, trăiesc si az. Măria Sălăgeanu, Botoşani
Povestea aceasta să mai spune în Botoşani cu începutul povestei cerbului şi al fetei, iar ţiganca, ţiitoarea împăratului, a fost aceea ce-a înecat-o. Din ea a crescut un soc ş-un băiet a făcut un fluier care singur cînta - şi de atunci, din femeie e fluierul. Toţi acei care o povestesc, cîntecul fluierului îl cîntă cu melodie. Mai ales mancele spun povestea aceasta.
Fata moşneagului şi viţica Hulubul. Răchita. Cucoşul
Era odată o babă ş-un moşneag. Baba avea o fată şi moşneagul o fată. Fata babei era slută şi urîtă, da a moşneagului era aşa de frumoasă, că pe soare te puteai uita, da pe dînsa ba.
Baba, pe fata ei o cruţa, n-o punea la treabă, da pe a moşneagului o trimete în toată ziua la păscut vitele şi îi da şi 3 chite de cînepă să le raghile, să le perie, să le toarcă şi sara, să aducă pînza gata acasă. Fata merge pe toloacă şi să pune jos şi plînge, plînge. O vede o viţică a ei; vine la dînsa ş-o întreabă: „De ce plîngi?" Fata îi spune: „Cum n-oi plînge, dacă baba uite ce de-a lucru mi-a dat să-i fac şi dacă n-oi găti, a spus că vai de pielea mea va fi!" „Taci, nu mai plînge, îi zice viţica, mergi şi-ţi paşte vitele, că eu ţ-oi face lucrul tău." - Şi sara a dus pînza gata.
Baba, dac-a a văzut că-n ziua întăi a făcut fata atîta treabă, a doua zi, i-a dat şi mai mult şi, în toate zilele, cîte mai mult îi da. De la o vreme, i-a venit babei în minte că un om singur nu poate face asta. Să ia într-o dimineaţă pe urma ei şi vede. Nu zice nimic, numai sara, cînd a venit acasă, spune fetei că are să taie viţica. Fata, la plîns... Da viţica ştia şi-i spune: „Taci, nu plînge, ei m-or tăia, dar tu nu cumva să mănînci vro bucăţică din carnea mea; ei mi-or pune ciolanele pe foc, tu să-i amăgeşti, să-i scoţi din casă şi să furi un ciolan, să-1 ţii şi cînd ţ-a fi greu, eu ţ-oi ajuta ca ş-amu. Pe tine te-or bate pentru aceea, dar ţ-a trece." Ea întocmai aşa a făcut.
Baba făcea, ca şi mai înainte, rîs din fata moşneagului, o ungea cu cărbuni şi cînd vinea cineva, o baga sub covată în tindă, da pe fata ei o spală ş-o gătea ş-o trimetea la portiţă s-o vadă oamenii. Duminica, se ducea la biserică cu fata ei, da pe a moşneagului o lasa acasă, să facă treabă. într-o zi, amestecă baba într-un sac mac şi cu sămînţă de in şi-i spune că, păn' or veni ele, bucatele să nu fie nici
394
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
reci, nici ferbinţi şi s-aleagă tot macul din in, fir de fir, şi mirosna de la portiţă s-o simţască.
Să pune fata şi plînge, da ciolănelul cela să preface deodată într-un hulub şi-i zice: „Taci, nu plînge, dar ia şi te spală frumos şi mergi la cutare răchită, bate trei mătăni şi scoate tot ce ţ-a trebui de-acolo! Te-mbracă frumos şi mergi la biserică, că acasă, voi face eu toate !" Strînge hulubul cela o mulţime de hulubi şi aleg macul, un guzan s-apucă de face mîncarea, da fata ia şi se duce la răchită, bate trei mătăni şi spune: „Răchită, deschide-te!" Răchita s-a deschis şi ea ş-a luat straiele cele mai frumoase care i-au trebuit, s-a îmbrăcat frumos şi s-a dus la biserică.
Cînd aproape de ieşit, vine fuga şi să dezbracă şi întră în casă iar muruită. Acasă, erau toate celea gata. Vine baba şi cu fata şi încep a povesti: „Iaca noi ce cucoană frumoasă am văzut, aşa ş-aşa îmbrăcată, că tu aşa cucoană n-ai văzut de cînd eşti!" — „Ba am văzut-o şi eu, zice fata; m-am suit pe vîrvul casei ş-am zăriţ-o." — „Moşnege, zice baba, hai ş-om tăie vîrvul casei!" Au tăiet vîrvul casei.
A doua duminică, se întîmplă toate iar aşa, fata spune că şi ea a văzut pe cucoană - s-a suit pe poartă. Baba taie poarta. Dar la biserică, venea un ficior de împărat şi aşa tare i-a plăcut, încît, ca să ştie cine-i, s-a sfătuit cu boierii să facă un pod de răşină şi ea cînd va calea, îi va rămînea papucul. A făcut aşa şi cînd a mers fata a treia oară la biserică, i s-a lipit papucul de răşină şi ea, la fugă acasă, l-a lăsat acolo.
Vine vestea în sat că împăratul are să vie la fiecare casă să cerce picioarele fetelor. îşi găteşte şi baba pe fata ei, da pe fata moşneagului, iar aşa, o unge ş-o pune sub covată, în tindă, după uşă, în cenuşă.
Iacă vine împăratul şi la dînsa. Baba îşi scoate fata şi începe a o lăuda că fată ca a ei, alta nu-i. îi pune împăratul papucul pe picior, nu să potriveşte; numai ce aduce baba toporul să-i cioplească piciorul. Ficiorul împăratului vra să se suie în trăsură; da cucoşul ţup pe casă:
Cucurigu gaga! Fata moşneagului cea frumoasă etc.
Baba începe a-1 hîşîi: Hîş, cucoş, Mînca-te-aş cu borş!
Cucoşul iar strigă de pe casă; împăratul vede şi întreabă pe babă ce zice cucoşul. — „Da, bată-1 focu mincinos!... Las' ardă-mi-te focu, că te-oi pune eu mîne-n oală!" şi unde nu începe a să alunga după dînsul. împăratul întră în tindă şi găseşte pe fata după uşă, în cenuşă. Cum îi pune papucul, întră. O ia cu dînsul în trăsură şi să duce. Mergînd ei prin pădure, ea a stat la copacul cela şi s-a îmbrăcat frumos şi s-a dus cu împăratul de s-a cununat.
După cîtăva vreme, vine baba la împărăteasă şi să roagă s-o ieie în slujbă. împărăteasa o ia. Iaca face împărăteasa un copil, da frumos de-ţi lua vederile. Cum dormea împărăteasa şi copilul sta lîngă dînsa în leagăn, vine baba şi taie gîtul copilului, pune cuţitul lîngă împărăteasă şi fuga la împăratul strigînd: „Sărăcan de mine, încă una ca asta n-am văzut, să omoare mama copilul! Uite, înălţate
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
395
împărate, ce-a făcut împărăteasa Măriei Tale, a tăiet gîtul la copil!" şi începe a se boci. împărăteasa se trezeşte şi, văzînd copilul mort, s-a spăriet, dar paserea şedea lîngă dînsa. „Nu te teme, îi zice, taie-mă la picior şi moaie o pană de-a mea în sînge, unge copilul la gît şi-i pune capul la loc, c-ăi vedea c-a fi pe 7 părţi mai frumos!" împărăteasa a făcut aşa. Intră împăratul mînios în casă cu baba, da copilul, şi mai frumos, să juca şi găngurea cu mă-sa. Atunci împăratul a luat pe babă ş-a spînzurat-o, iar ei au trăit fericiţi şi de n-au murit, trăiesc şi az. Tasiluţa Nastasi, Şiret
în o altă poveste din Roşa, fata strînge toate ciolănelele şi le pune, după cum i-a zis viţica, într-un copac în pădure şi cînd i-a fost ei greu, au venit 3 hulubi de i-au făcut toate, iar ea a mers la copac ş-a zis: „Scutură-te, copacule!" şi s-au scuturat din el straie, trăsură, cai etc. etc.
Baba are două fete şi moşneagul una. S-a dus baba şi cu fetele la biserică şi fetei moşneagului i-a lăsat un sac de mălai să-1 aleagă; ş-a venit o păsărică de la icoane, aceea era mă-sa, ş-a zis: „Ţîrii, ţîrii, dragul mamei, taci, nu mai plînge, mergi la rădăcina nucului şi scoate rochie roşă, şi papuci roşi, şi caii roşi, şi vezeteu roş şi două mănuncheşe de flori şi mergi la biserică!" Ea a mers. La biserică, a sărutat la toţi mîna şi a dat la toţi flori, numai babei şi fetelor nu; ş-a ieşit. A venit acasă şi zice: „Du-te de-amu, mamă, că vine căţaua de babă!", şi păsărică a zburat iar la icoane.
Ficiorul împăratului a văzut-o şi tare i-a plăcut. Vine baba cu fetele şi spun că a fost la biserică o cucoană tare frumoasă etc. „Moşnege, taie vîrvul casei, că mor!" Moşneagul a tăiet. A doua duminică, baba a lăsat doi saci de mălai s-aleagă şi mîncarea să nu fie nici race, nici ferbinte. Iar a venit păsărică; i-a zis să meargă la rădăcina nucului, să iaie toate lucrurile verzi. A treia oară a luat straie albe. Ficiorul împăratului a pus răşină pe prag ş-a luat papucul. A venit la casa babei, fata sta ascunsă după uşă, în cenuşă, da pe fetele ei şi le-a scos ş-a adus toporul să le taie piciorul. Cucoşul strigă: Cucurigu etc.
împăratul găseşte fata ş-o ia şi se duce. Da baba a pus cucoşul într-o putină cu apă ca să-1 înece. „Scurge-te, apă, scurge-te, apă!", tot zicea cucoşul. Apa s-a scurs şi cucoşul nu s-a înecat.
Auzită în Flămînzi, Moldova
Hulubul
Era un om cu doi copii: o fată ş-un băiet; şi s-a însurat a doua oară. Feţişoara era mai mare, băietul mai mic. Dar maşteha avea ciudă pe băiet. Ia şi face treabă fetei păn' la altă casă şi pe băiet îl taie şi-1 face mîncare barbatu-său.
Cînd a venit omul ş-a întrebat unde-i băietul, ea a zis: „Da eu ştiu, a ieşit după tine pe uşă şi n-a mai venit." Copila l-a căutat în toate părţele şi, dac-a văzut mîncarea, s-a priceput. Mîncînd omul,
396
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
a zis: „Da dulce-i carnea asta!" „Dulce, că-i de pui", a răspuns ea; şi s-a trecut.
Numai fata n-a vrut să mănînce. A strîns toate ciolănelele şi le-a pus într-o răchită boşturoasă şi acolo mergea în toată ziua şi plîngea.
La şepte ani, s-a făcut din ciolanele celea un hulub şi tot sărea din creangă-n creangă pe răchită şi cînta:
Hulub, hulubaş!
Măicuţa făcutu-m-a,
Maşteha tăietu-m-a,
Sorioară strînsu-m-a,
In poale adusu-m-a,
în răchită pusu-m-a,
Cu lacrimi udatu-m-a,
Şi hulub făcutu-m-a.
Hulub, hulubaş!
(Alţii spun că a pus ciolanele la rădăcina unui măr.)
De cîte ori trecea oameni cu care cu marfă pe acolo pe drum, el tot cînta şi oamenii tot îi da care ce avea: unul bariz, altul papuci etc.
Odată, a trecut un om cu carul cu drobi de sare: „Ian cîntă, hulubaş, oleacă, cîntă!" a zis omul. Hulubaşul a cîntat. Omul a luat un drob de sare şi l-a pus pe răchită hulubului. Maşteha auzea şi nu-i sta bine hulubul acolo... Tatăl-său iar a înţeles ş-a început a fi neliniştit.
Merge ea c-o cociorvă să-1 omoare: ce tot atîta cobeşte acolo... Cînd s-a apropiat să-1 omoare, el s-a tot dat peste cap şi s-a făcut flăcău. A luat drobul de sare în mînă şi cînd i l-a dat de sus în cap, a făcut-o turtă... Apoi a spus tatălui său ce a păţit; iar lucrurile cîte le avea în răchită, i le-a dat surore sa. Botoşani
în o altă variantă tot din Botoşani, auzită de d-ra Eug. Kynsburg de la o servitoare, maşteha, făcînd focul în cuptor pentru pîne, l-a pus pe băiet să cerce cu făină cuptorul; şi pe cînd el turna făina, ea l-a împins în cuptor şi l-a astupat. Fata a pus ciolanele în boştura unui copac ş-a răsărit o floare. Ea a pus-o în gavanos în fereastă - şi, noaptea, floarea se făcea om şi făcea o mulţime de pozne: lua şi ungea părul mîne-sa şi tătîne-său la un loc cu smoală şi ei, vrînd să se scoale, se trăgeau de cap, - omul, crezînd că femeia îl trage, o bătea...
Altă dată, turna lapte acru pe jos, turna făină în lapte, apă - şi omul o bătea, că zicea ce fel de gospodină e etc. în sfîrşit, le-a venit lor în gînd că trebuie să le facă cineva boroboaţele acestea, dar nu puteau afla cine.
Dar într-o zi, omul mîniindu-se, a început a arunca totul ş-a strica; ş-a aruncat şi floarea de pe fereastă. Băietul s-a făcut hulubaş ş-a spus surore-sa că maşteha lor l-a omorît. Odată, mergînd maşteha lor la fîntînă, fata a împins-o în fîntînă ş-a înecat-o. Tatăl ei venind acasă şi mergînd la fîntînă, ea de-abia bolborosea. A scos-o.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
397
La cîtva timp, fata iar a împins-o ş-a înecat-o cu totul. Venind tatăl ei şi găsind-o moartă în fîntînă, fata spuse că ea a făcut aceasta pentru că l-a omorît pe frate-său. Atunci a venit şi băietul ca hulub si dîndu-se peste cap, s-a făcut om. Tatăl lor s-a fost jurat că mai mult nu se va însura ş-a trăit cu copiii. De la d-ra Eugenia Kynsburg
B. Salcea. Floriele
Salcea e, de asemenea, o variaţie de răchită. Este salce albă, salce neagră, salce plîngătoare. Salcea e şi copac, dar şi tufă mică. Mîţîşorii de salce se sfinţesc în ziua de Florii la biserică cu agheazmă şi să împărtăşesc ca stîlpări la oameni.
Floriele: zice că era o sfintă, o chema Floarea şi aceea bătea iarna cu mîţîşorii, ca să se ducă înainte de Sf. Gheorghe; de aceea, mîţîşorii aşa să silesc să înflorească. Bagiurea în Moldova
în Cuciur-Mare, fetele şi femeile se gătesc în ziua de Florii, la biserică, ca la nuntă; căci spun că în acea zi, Maica Domnului a dus mîţîşoare la biserică; pe cînd de Paşti nu se gătesc, că atunci a fost Domnul Hristos mort.
în Camena, cînd se vine în ziua de Florii acasă cu mîţişoarele, baţi pe cine găseşti în casă şi zici: „Nu te bat eu, dar te bat mîţişoarele, că de azi într-o săptămîna îs Pastele; să nu ai junghi peste an." (Zicere ruteană) Bucovina
Cînd vine bărbatul de la biserică cu mîţişoarele, bate pe femeie pe spate şi-i zice: „Să trăieşti la mulţi ani!" Apoi bate pe copii etc.
Broscăuţi
Mîţîşorii ce-i capeţi de la biserică, să-i numeri; şi dacă-s cu soţ, ai soţ peste an, — dar de nu, unul din soţi va muri. Botoşani
Cu mîţişorii de la Florii, să baţi vaca, că se alungă.
Cînd se vine de la biserică, pe drum, să înghiţi 3 mîţişoare, căci nu ai friguri peste an.
Dacă nu-i casa grijită, să nu aduci mîţişoarele în casă, că-i păcat, să le pui afară în streşină. General
în Ropcea, mîţişorii de la Florii se ţin în fereastă, căci apără casa de fulger. (S-a văzut.)
Noi pe ceea lume numai atîta avem cu ce ne apară de diavolul: mîţişoarele de la Florii, pe care le cumperi cu un cruceri în biserică; cu aceia te aperi de dînsul. Broscăuţi
Salcea e blastamată
Cum sînt oameni păcătoşi, aşa şi copaci, şi vite; aşa şi salcea e blastamată să nu crească; că nici un lemn nu întră sub unghiele
398
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
_ .....+wuha-v UKONCA
Domnului, cînd îl munceau jidanii; căci ei au fost pus să-i bată cuie de lemn pe sub unghii şi din toate lemnele făceau şi nu întră, nu se prindeau, să rupeau, numai salcea a întrat şi de atuncea e blastamată să se facă numai tufă; că ea mare nu creşte. Mihalcea Salcea era copac mare; dar din salce a fost făcută crucea Sf. Hristos şi Dumnezeu a blastamat-o să nu crească. Salcea e a dracului. Mierea de salce e bună de pecingine.
§ 9. Sf. Gheorghe. Fîntînă
Ropcea
Răchita e copacul lui Sf. Gheorghe. De Sf. Gheorghe, se sapă brazde şi să înfige în ele răchită şi să pun pe poartă, la fîntînă, la uşă, pe coarnele plugului, sub doniţă etc.
In Bahrineşti, răchita ceea să cheamă „mărturaşi", ea alungă strigoaicele, să nu să poată apropia la vaci.
(Unii spun că e păcat să sapi brazde, căci, pe ceea lume, atîta apă trebui să cari păn' ce creşte iarba la loc.)
*
Sf. Gheorghe era tare viteaz. Pe vremea ceea, s-a fost întîmplat că un balaur a fost închis apa din fîntîni şi nu dădea apă decît cînd i să da de la toată casa cîte un copil să-1 mănînce, ş-a fost ajuns rîndul şi la împăratul. El avea numai o fată ş-a trebuit s-o dea s-o mănînce balaurul; dar Sf. Gheorghe a mers şi i-a tăiat capetele ş-a scapat-o de moarte şi a capatat-o de soţie. Fata însă se iubea cu un ţigan şi ţiganul i-a făcut bătaie. Sf. Gheorghe avea o basma ş-o puşcă ş-o sabie, care singure mergeau înainte: basmaua făcea drum, iar puşca cu sabia pe toţi omora.
Ţiganul a pus-o pe dînsa să i le fure şi l-a bătut, dar el tot avea putere, căci avea trei fire de păr de aur în cap. Apoi, a pus-o să-1 întrebe în ce-i stă puterea? El i-a spus. Ea i-a căutat în cap şi i-a scos perii. De atuncea, el a slăbit de tot. A mers la socrul său şi s-a jeluit. Socrul său i-a spus că, pesemne, ţiganul îi e partea şi i-a luat pe amîndoi şi i-a legat de cozile cailor şi i-a prăpădit.
Gh. Dragomireschi, Spasca
Fîntînă şi luminările
A fost odată un om ş-avea trei ficiori. Le-a dat la fiecare cîte un cal şi i-a trimes în lume. Ficiorii au mers păn' la o răspintene, pe hotar, ş-au înfipt trei cuţite laolaltă în pămînt; ş-au făcut vorbă că, în fiecare an, să se adune ei în acea zi acolo şi a căruia cuţit va fi ruginit va fi semn că acela e mort.
Apucă ei fiecare pe cîte un drum. Cel mai mare a mers, a mers păn' a ajuns într-o pădure ş-a înnoptat. A rătăcit el prin pădure cît a
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
399
rătăcii), păn' a dat de nişte curţi ale tâlharilor. Intră înăuntru. Acasă nu era decît o fată, pe care ei o furase ş-o ţineau ca soră, ş-un moşneag bătrîn. Fata, cum l-a văzut, i-a spus la ureche: „Fugi pe unde poţi, că aici e moartea ta." El a gîndit că cine poate să-i facă lui rău, moşneagul cel bătrîn?
Rămîne acolo, moşneagul îl cheamă să-i arete cum e la dînşii prin case. A mers într-o odaie cu mobilele toate de argint. „Ii frumos aici?" zice moşneagul. „Frumos",zice el. Merge în altă odaie: acolo totul era de aur - şi iar aşa îl întreabă. „Mai hai, zice moşneagul, să te duc şi-n pivniţă să-ţi arăt ce avem." A mers şi în pivniţă. Acolo era un butuc mare şi două groape: într-una erau numai capete de oameni şi în alta numai trupuri. Moşneagul i le arată şi-1 întreabă: „Da aici e frumos ?" „Frumos", zice el; ce era alta să zică? Moşneagul a luat dintr-o poliţă nişte unsori, a uns butucul şi i-a zis: „Şezi!" El a şezut. Atunci a luat moşneagul paloşul şi i-a tăiet capul. A luat un ciocan ş-a bătut de trei ori în butuc: trupul a sărit în groapa trupurilor şi capul a sărit groapa capetelor şi s-a dus.
Cînd s-a împlinit anul, cei doi fraţi s-au adunat la răspintia de la hotar ş-au găsit cuţitul fratelui lor ruginit. Au plîns amîndoi şi iar s-au despărţit, ca să vie şi la anul acolo. A apucat cel mijlociu drumul celui mare şi iar aşa a ajuns în pădure, la curţele tâlharilor, şi tot aşa a păţit.
La anul, a venit singur cel mic ş-a văzut că şi fratele cel mijlociu a murit şi a plîns amar. Ş-a vîndut calul şi ş-a cumpărat un cîne tovarăş de drum ş-a pornit tot într-acolo. Toate i s-au întîmplat şi lui întocmai, păn' la pivniţă. Aice, cînd i-a spus bătrînul să se puie pe butuc, el a zis că nu ştie cum, să se puie moşneagul, el n-a vrut. Tînărul l-a înşfăcat şi l-a trîntit pe moşneag pe butuc şi îndată s-a lipit. Moşneagul a început a să ruga să nu-i iaie viaţa, că-i va da ce-a cere. El l-a întrebat cum poate să-1 scoată, dacă-i lipit. Moşneagul i-a arătat un şipuşur cu alte unsori ca să-1 ungă să se dezlipească ş-un ciocan să bată de trei ori în trunchi. El zicea că-i tata tâlharilor, dar nu era drept, era un tâlhari mai bătrîn. Băietul a luat unsorile şi le-a pus în buzunari, da moşneagului i-a tăiat cu paloşul capul şi s-a dus.
A fugit el cît a putut, păn' a ajuns la o căsuţă mică în pădure. Ar fi vrut să între, dar se temea. Se uită pe fereastă, vede numai o babă. Intră înuntru; baba, cum îl vede, îi zice: „Bine ai venit, voinice, că de mult te aşteptam!" El s-a cam spăriet. De unde îl cunoştea ea pe dînsul, ca să-i zică aşa? Baba i-a spus că ea-1 va primi să mîie, da are o rugăciune la dînsul: să-i scoată dintr-o fîntînă ce era aproape o făclie ce se afla acolo.
El a zis că-i va scoate. A doua zi, cum s-a sculat, baba i-a dat o cheie şi două lumînări aprinse, cînd va întră în fîntînă - acolo e o casă — să le puie pe masă şi s-o iaie pe cea stinsă. Acolo stau patru draci la masă, cu liulele în gură, şi joacă cărţi şi grămezi de aur şi de diamante sînt împrejur, dar el să nu cumva să iaie vro bucată; ci să apuce luminarea şi să închidă uşa, să facă un semn babei, că ea îl va trage în sus cu ciutura.
400
ELENA NICULITA-VORONCA
Au mers la fîntînă ceea şi l-a slobozit înuntru; da el n-a mai luat lumînarea cea stînsă, a apucat o bucată de diamant din grămadă şi i-a făcut semn babei să-1 scoată. Baba l-a tras; el a spus că tare s-a spăriet şi n-a putut-o lua. Baba a început aşa a se văita, că ei lumînarea aşa-i trebuia... şi pe cîţi a trimes, nime nu i-a adus-o! El a lăsat pe babă văitîndu-se şi s-a dus în drumul lui.
A întrat într-o împărăţie vecină ş-a auzit că acolo împăratului, mergînd cu trăsura la primblare, prin dreptul unei fîntîni, i s-a făcut tare sete ş-a trimes pe vezeteu să-i aducă apă. Cînd a vrut vezeteul să scoată apă, dracul a ieşit din fîntînă şi i-a spus că nu-i dă. împăratul a început să-1 roage, că-i va da ce va cere, numai să-i deie un pahar de apă. „Dacă mi-i da pe cine ţ-a ieşi întăi înainte acasă, ţ-oi da apă, altfel nu." împăratul a zis că i-a da. Cînd să în-toarce-acasă, îi iese fata lui. împăratul straşnic s-a supărat ş-a trimes ştire în toată împărăţia că cine i-a scapă fata, fie jidan, fie ce-a fi, i-a da-o de soţie. Auzind de aceasta, porneşte cu cînele lui năzdrăvan s-o scoată. Mergînd, întâlneşte 3 draci la un pod că se sfădeau de la un cuţitaş şi de la o frunză, că nu şi le puteau împărţi. El le-a zis ca să meargă sub pod, că le va împărţi el; apoi, ş-a pus frunza pe cap şi nu l-au mai putut vedea dracii şi s-a dus. Ajuns la fîntînă ceea, — fata venise cu trăsura; dracul s-a pus alăturea, s-o ducă la curţile lui, şi s-a pus şi el în trăsură cu frunza-n cap, iar cînele alerga în urmă.
Cînd a ajuns la curţile dracului la poartă, s-a pus pe-o piatră degrabă şi ş-a luat frunza din cap, da altă piatră alăturea a uns-o cu unsoare şi s-a pus să joace în cărţi. Trece dracul şi-1 vede. „Ce faci tu acolo?" „Mă joc în cărţi; nu te-i juca şi d-ta cu mine?" „Ba m-oi juca." „Pune-te ici", zice el. Dracul să pune. Cum s-a pus, s-a lipit. S-au jucat cît s-au jucat amîndoi; pe urmă se scoală flecăul şi ia nişte nuiele bune şi începe a-1 bate pe drac! Atîta l-a bătut, pană cînd dracul a început a să ruga, că i-a da ce-a cere, numai să-1 sloboadă. „Mi-i da fata?" „Ţ-o dau." „Fă hîrtie." A făcut.
Băietul a luat ciocanul ş-a bătut şi i-a dat drumul dracului. Fata a început a-1 cuprinde şi săruta pe voinic. „De-amu, zice el, eu trebui să mă duc în drumul meu; tu mergi singură acasă cu trăsura, că eu de azi într-un an voi veni." Ea a început a plînge şi i-a dat o jumătate de basma şi jumătate de inel cu numele ei.
Da ţiganul care era vezeteu îi zice fetei să jure că va spune împăratului că el a scapat-o de la moarte; căci de nu, o omoară. Ea a jurat. împăratul, cînd a văzut-o, tare s-a bucurat ş-a vrut să facă nuntă cu ţiganul. Fata s-a rugat să nu se mărite păn' într-un an de zile.
Voinicul acela, după ce a lăsat pe fată, s-a dus înapoi la tâlhari ş-a înviet cu nişte apă vie, care i-a dat fata de acolo, pe fraţii lui; şi tocmai cînd s-a împlinit anul, cînd se făcea nunta, a fost acolo. A rugat pe un ministru să spuie fetei că a venit acel ce era să vie. Ea i-a sărit înainte şi l-a sărutat şi, arătînd inelul şi basmaua, a spus că el e acela ce a scapat-o. Pe ţigan l-au spînzurat, iar ei au făcut nuntă şi trăiesc şi azi. Măria Demeiuc, Strojineţ
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 401 (în alte variaţii, partea V, se va vedea puterea lumînărei din fîntînă.)
(Despre apă se va mai vedea volumul III*, la vară, precum şi la boale, descîntece.)
Cap. III îmbrăcămintea. Seva. Sîngele
§1. A. Cînepa. Apa. Natura. Lenea
Ca să se ştie de s-a face cînepa şi grîu peste an, în Ardeal, de Ajunul Bobotezei, fac femeile o păpuşă cu două lumînări, le leagă cu testemel împrejur şi pun de toate mlădiţele de copaci la legătoare, le aprind pe masă, cînd vine preotul, şi, după ce se duce, Ie stîng: una în grîu şi alta în cînepa. Şi de care sămînţă şe prinde mai mult de lumînare, de aceea se face peste an. Luminările aşa cum sînt, le pun în cui şi stau o săptămîna; atunci le dezleagă, zicînd că dezleagă cununiile, că pană atunci nunţi nu se pot face. Mlădiţele le dau apoi la vite să le mănînce. Auzită de la nişte călători din Tomnatec
Ca să se facă cînepa şi altele, pun sămînţă sub faţa mesei de Ajunul Bobotezei.
în Ajunul Bobotezei, se toarce cîte un fir pe fiecare fus, să nu fie pe a doua zi fusele goale. Mihalcea Călepele, de Bobotează, nu se poate să steie nespălate în casă, că alta, dacă vede, poate face de ursită şi femeia ceea cu calepele moare. Spălate pot şedea. Cuciur-Mic
(Vezi pînza şi spălătura după Bobotează.)
(Vezi pînza şi spum,i.u.i u. ------
Pană nu tună, nu se bat cămeşile cu maiul, pană nu-şi porneşte Dumnezeu al lui.
(S-a văzut la piatra.)
Cînepa de vară şi de iarnă Cînepa de vară nu se dă la cruce, că-i blastamată. Zice că o îmbia cînepa cea de toamnă pe ceea de vară: „Hai, soro, la biserică!" Da cea de vară îi zice: „Da nu mă mai duc, ce-mi trebuie să merg, că eu văd biserica şi de aice; cată cît sînt de naltă! Du-te tu, că eşti mai mică decît mine şi n-o vezi!" - „Dac-aşa, dar nici să n-ajungi să
T^^unTnTa fost publicat de autoare (n.ed.).
402
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mergi!" a blastamat-o cea de toamnă şi, de aceea, cînepa de vară nu se dă la cruce, numai cea de toamnă. Dochiţa Hurghiş, Mahala
Cînepa de vară creşte nantă şi nu face sămînţă; e cea mai frumoasă şi mai bună pentru cămeşi. Tortul e moale şi subţire, pe cînd cea de toamnă e mică şi groasă în hlujan.
Cu cînepa de vară dacă legi buricul unui copil, acela nu va mai avea copii în viaţă, cum n-are cînepa cea de vară sămînţă; de aceea unii oameni n-au copii.
Cu cînepa de vară se leagă cununia etc.
Ca să rodească cînepa, să nu fii gol
Casă rodească cînepa, beau şi joacă femeile de Sf. Vasile; joacă în crîşma fusul şi furca. Costîna
Ca să se facă cînepa, să joci în ziua de lăsatul secului de postul mare; dacă n-ai cu cine, măcar singură să tropăieşti. Mihalcea (Beu şi joacă în ziua de Spolocane.)
Ca să fie cînepa frumoasă, cînd coc de Paşti, pun sămînţă să stea pe cuptori, deasupra. Elisaveta Reus, Mihalcea
Ca să crească cînepa, se trag toată ziua clopotele în ziua de Paşti— şi de zgomotul acela creşte. Ecaterina Lucaci, Şcheia
Cînepa, ca să fie frumoasă, se samănă în zi de post şi cînd o sameni, să arunci fărmături, găoci de la Paşti în sămînţă. Mihalcea
Ca să fie cînepa nantă şi moale, să te ungi cu unt pe mîni cînd o sameni; iar după ce ai samanat-o, să mănînci acasă scrob; că-i gal-bănă şi unsuroasă ca untul.
Tot pentru ca să fie moale şi nantă, să te ungi de Sînzieni cu slănină pe mîni or cu unt şi să ungi cînepa pe ogor în patru cornuri.
Măria Struţ, Mihalcea
Cînd mîntui de tors, furca nu se lasă goală, ca să nu fii goală ca dînsa; că nu rodeşte cînepa; măcar aţa cu care se leagă caierul se lasă or măcar s-o stupeşti.
In Broscăuţi, cînd pun pînza, zic că noaptea să nu găsească sulul gol, că eşti gol ca şi dînsul; să-1 învăleşti cu ceva şi pe urmă, să învăleşti pe el pînză.
Cînd mîntui pînza, la toate celea se lasă cîteva fire de uruioc, să nu fie goale, şi la vatale, şi la iţe, şi la spată; ca să deie Dumnezeu tot să fie. Aceea e plata lor pentru cît ţ-au lucrat.
Şi la bătălău se lasă cîte oleacă de buci, şi la meliţă, şi la perie oleacă de pacişe, şi-n raghilă, nu se lasă goale, ca să mai dea Dumnezeu cînepa. General
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
403
în Mihalcea, se spune că în furcă lasă cînepa — dracului, de bîrcinari; că dacă nu-i lasă, ia din cînepa asta şi atunci nu rodeşte.
Cînd mîntui de urzit, să torni apă pe urzitoare, ca să nu fie vara fără ploaie. Cuciur-Mic
Cînd mîntui pînza, se toarnă apă pe tălpige, să udă spata, ca să rodească cînepa, să fie de unde lucra. Mihalcea
Cînd baţi cînepa, să nu laşi bătălăul gol sau meliţa, să pui oleacă de buci, că vin strigoaicele şi iau limba, ca să se bată noaptea. în Bagiurea, întorc meliţa cu tăiuşul în sus, că atunci ele să taie şi fug. în Şcheia, nu lasă limba meliţei afară, spre Sf. Andrei, cînd umblă strigoaicele, sau dacă lasă, merge femeia şi bate singură oleacă cu meliţa sara şi ele nu vin.
în Broscăuţi, toată săptămîna lui Sf. Andrei nu se toarce, că să torc lupi la casă, vin.
Lupii vin la casă, dacă torci de Filipi.
Spre Sfîntul Andrei, sara, nu să toarce, căci stă Sf. Andrei în colţ şi face sfîr, sfîr... ca fusul - şi tot anul, n-ai spori la tors. Tot astfel face şi Sf. Toader, de torci spre Sf. Toader.
De Sf. Toader, să aşterni în cotruţă, căci de nu găseşte aşternut, blastămă şi zice: „Aşa să fiţi voi goi peste an, cum sînt eu amu!"
în ziua de Sf. Toader, bărbaţii nu merg la pădure, ca să nu-i omoare pădurea. Mihalcea
în Bagiurea, pentru ca să nu omoare pe bărbat pădurea, femeia, cînd mîntuie de tors, lasă totdeauna în vîrful furcei cîteva fire de cînepa; acelea îl păzesc pe bărbat la pădure.
în Mihalcea, pentru acelaşi scop, nu torc femeile joi în săptămîna albă.
Joi în săptămîna mare, se începe a lucra la cînepa, ca să ai spori la călepe peste an. Moldova Pînza se începe a ţese joia, ca să ai spori la lucru.  Ropcea, Roşa în ziua de Miezul-Pareţii, se numără călepele, pentru spori. Miercurea nu se începe pînza, că miercuri s-a făcut pămîntul. Roşa
(S-a văzut marţa şi sîmbătă.)
în Mihalcea, fetele lasă cîteva fire în furcă, pentru ca să le aibă bărbatul barbă şi musteţe. Tot astfel şi femeile a căror bărbat e spîn.
Se zice de ocară: „Cînd te-oi prinde de cînepa dracului!", adecă de păr.
Pentru ca să aibă copilul păr frumos, cînd se naşte, i se dă moaşei un fuior răşchirat pe mîni sau pe o strachină cu făină. General
404
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
încă nu s-a văzut: „cîmp fără iarbă, copaci fără frunze şi om fără păr." Catrina Olăniţă, Broscăuţi
Primăvara nu se toarce pe afară, păn' nu înfrunzeşte pădurea; că te blastămă să fii gol, cum e ea atunci. Sau că întorci iarna, goliciunea, dacă torci pe afară. Mihalcea. Roşa
în Mahala, se spune că nu torc pană la Sf. Gheorghe, pană nu înfloresc pomii, pană nu-şi toarce codrul al lui.
în Moldova, numai peste ogoare, peste grădini, nu se merge cu furca, pană nu e îmbrăcat pămîntul; dar pe afară torc.
în general, cu furca nu se umblă pe cîmp, pană nu-s căpiţi, pană nu s-au tors pînile, popuşoii.
*
Cînd femeia vede întăi rîndunelele, să zică: „Da acea oloagă rîndunică ce face?" Căci toamna, cînd ele se întoarnă, ea le întreabă: „Da de mine a întrebat cineva? - Dacă a întrebat, care a încîlcit pînza s-o descîlcească şi care n-are să aibă!" şi tare bine-i merge femeiei aceleia în cînepă. Pintea Maieran, Şcheia
Rîndunică, cînd zboară, zice: „M-a trimis mama după iţe şi după spată, după iţe şi după spată!" Mihalcea (S-a văzut torsul şi pînza de Dochia voi. II, p. 136).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
405
Pusei pînza, cînd da frunza Ş-o gătii la Sînt Vasîi Şi-mi păru că mă grăbii. Şi de lungă-i cît o pungă, Şi de lată, toată-i spartă. Pe sulul de dinapoi, O sută de lătunoi, Da pe cel de dinainte, Ciopia le mai ţine minte. Printre iţe şi prin spată, Paşte-o iapă deşirată; Printre iţe şi fuşcei, Paşte-o scroafă cu purcei.
(De Sf. Vasile, să aminteşte de pînză în colinde.)
Eu mă duc la mîndra mea, Ea - cu rufa cea mai rea, Cea mai bună ş-o cîrpea; Cîtă frunze de răchită, Cu-atîtea peteci cîrpită.
Codrul. Cîmpul. îmbrăcămintea
- Hai, leliţă, la cireşă, Că n-ai poale la cămeşă!
- Taci, bădiţă, nu mă spune, Că le-oi face şi le-oi pune. Că de mult eu le-aşi fi pus, Da-ncă-s la mama pe fus.
*
- Sai în sus, că poale nu-s!
- Taci, bădiţă, nu mă spune, Că le-oi ţese şi le-oi pune, Cînd copaci-or înfrunzi,
Eu atuncea le-oi ghili, Cînd copacii s-or usca, Eu atuncea le-oi purta! *
Frunză verde alunică, Am fost om, n-am fost nimica, Mă suiam în deal la stîncă, Mă uitam în jos pe luncă. Vedeam lunca de-nfrunzită,
Puica mea de-mpodobită, Cum o vedeam, o cunoşteam, La dînsa mă repezeam Ş-o prindeam de cingătoare Ş-o juram la sfîntul soare Că altul pe lume n-are! — Jură-mă, bade, or ba, Eu te am pe dumneta.
Şcheia
Codri, codri şi măi frate, Ce m-aş ruga dumitale Ca la un frate mai mare Să-mi scobori tu poalele Să-mi acopăr hainele, Că de cînd le-am cumpărat, Şi le-a nins, şi le-a plouat,
Şi rugina le-a mîncat, Nici un ban n-am cîştigat.
Corovia
Frunză verde de răchită, Vara mea cea prăpădită. Vine iarna, n-am nimica, Toată vara ce-am lucrat, Nimica n-am cîştigat. Ce-am lucrat o toată vară Am cheltuit într-o sară.
Cine joacă căzăceşte Vara pînza n-o bileşte, O bileşte la Crăciun, Cînd îl strînge gerul bun.
îmbrăcămintea. Florile
Pe cînd umbla Dumnezeu şi cu Sf. Petru pe pămînt, - era tocmai de Florii, înaintea Pastelor, şi se întîmplase că pomii erau toţi înfloriţi. Un flecău îşi făcuse haine nouă, s-a îmbrăcat cu ele şi s-a dus în pomăt şi se uita pe trup, cum îi sta îmbrăcat.
El l-a văzut pe Dumnezeu că vine şi l-a cunoscut. „Buna ziua!" zice Dumnezeu. „Mulţămesc d-tale!" „Ce faci aici?" „Eu ce fac... fac; dar d-ta ce faci, fă cu dreptate!" a zis flecăul lui Dumnezeu. „Da ce nu fac eu cu dreptate?" i-a răspuns Dumnezeu. „Uită-te copacii cît sînt de înfloriţi, că ţii mai mare dragul să trăieşti pe lume; de ce nu laşi să ţie măcar trei-patru săptămîni floarea, să se bucure şi ei, cum mă bucur şi eu de straiele mele, dar stau numai vro trei zile şi apoi cade floarea la pămînt şi putrizeşte!"
„Lasă, zice Dumnezeu, că vom mai vorbi noi de asta mîne."... Şi păn' a doua zi, flecăul a fost mort; căci omul e ca şi floarea cîmpului...
Andrei Motoc, Mihalcea
Mîncarea. îmbrăcămintea
Omul e îmbrăcat ca o floare a cîmpului, de la cap pană la picioare; dar de capătă o foame, dezbracă totul de pe dînsul şi dă pentru gură. Omul îmbrăcat poate să treacă drumul, dar cel gol, nu.
Andrei Motoc, Mihalcea
Omul mai degrabă să fie flămînd decît gol; căci cel flămînd, de are cămeşă, poate să meargă orişiunde, - da cel gol, nu. De eşti flămînd, nu te ştie nimene, da de n-ai cămeşă, zic: „Aista-i un leneş" şi nu te bagă nimene în samă. Andron Dragan, Mihalcea
406
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Lenea
Era o femeie leneşă tare, ea nu mai torcea, nici nu mai făcea pînză. „Femeie, femeie, îi zice bărbatul ei, într-o zi; toate femeile lucră, torc, pun pînză, da pe tine nu te mai văd niciodată să faci ceva; uită-te n-am nici eu, nici tu, cămeşă pe tine!"
„Da cum nu torc, zice ea; aşa îţi pare ţie, că nu eşti acasă; da ian să-ţi arăt cîte fuse am în pod!" Da ea cît torsese, în cine ştie cîtă vreme, avea un fus tors.
Merge în pod şi aduce fusul pană la marginea podului şi i-1 arată: „Iacătă, aista-i unul!"... apoi se duce şi vine tot cu acela... „două." Şi tot aşa, pană a numărat vro sută. „Cum n-am? Am o mulţime de tort, numai n-am pe ce să-1 rîşchii! Dacă tu nu eşti ca alţi bărbaţi, să-mi faci un rîşchitor!" „Ţ-oi face femeie, bine că ai ce rîşchia; iaca, eu mîne mă duc la pădure să caut o nuia bună şi am să-ţi fac."
A doua zi, bărbatul porneşte la pădure; dar ea, pe de altă parte, se duce şi se bagă în nişte tufe şi începe a striga: „Cine taie rîşchitoare, femeia îi moare!" El, dac-a auzit aşa, a lăsat totul şi a venit acasă.
„Ira, femeie, nu ţ-am tăiat, că iată ce striga ştima pădurei: „Cine taie rîşchitoare, femeia-i moare!" Nu-mi trebuie nici pînză, nici nimica, numai să nu-mi mori tu; lasă c-om cumpăra ş-om purta!"
Dar femeia nu s-a lăsat cu atîta; ea a voit să se arete bărbatului că e harnică. A împrumutat de la o vecină un răşchitor mic şi a răşchiat fusul de tort ce-1 avea. Apoi, a pus într-o zolniţă afară toţi bucii şi cîlţii ce-i avea şi deasupra a aşezat căleapul, că adecă zoleşte ea torturile. A turnat uncrop deasupra, iar lui i-a dat o prăjină în mînă, să păzească, ca nu cumva să treacă vro pasere pe deasupra, căci îndată toate torturile se vor preface în buci.
Dă Dumnezeu şi trece o cioară pe sus. El ameninţă cu prăjina, strigă... dar cioara ş-a păzit drumul ei.
Vine femeia: „Bată-te Dumnezeu să te bată; aşa-i că din pricina ta n-am să am pînză! Nu ţ-am spus să iei sama! Amu pace, totul s-a prefăcut în buci!"
Caută ei şi găsesc în adevăr cîlţi, buci, numai un singur tort a fost scăpat, căci trecuse cioara cam pe de-o parte. Ea: vai de dînsa şi de dînsa! „Ei, lasă, femeie, nu te mai supară şi tu atîta; vom face noi ceva şi vom cumpăra pînză."
Dar omul era sărac şi n-avea de unde. Iată că vin Pastele. „Amu-i amu, zice bărbatul; în casă şi la lucru îmbli cum poţi, dar cînd va fi să duc pasca la biserică la sfinţit, cu ce mă voi îmbracă?" - „Lasă, bărbate, n-ai grijă, zice femeia, cum te voi îmbrăca eu, lasă dacă va fi altul îmbrăcat ca tine; toţi oamenii au să se uite la tine!"
Cînd a venit învierea, ea a luat iţele şi i le-a pus bărbatului în cruciş pe piept, spata i-a pus-o la spate şi celelalte halaturi de ţesut i le-a aşezat pe unde a putut. Iar fusul cel de tort i l-a răşchiat de la un deget al piciorului, pe după gît, pană la celalalt, cît a ajuns dinainte, cît dinapoi, şi aşa gătit, l-a trimis cu pască la biserică. Oamenii, femeile, toţi se uitau la dînsul.1
1. In Botoşani, spun că l-a îmbrăcat cu volocul, nu spun de tortul cel de pe fus, precum spun în Bucovina.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
407
„Bine mi-a spus femeia mea că nime n-are să fie ca mine!" gîndeşte el; femeile îi spuneau cîte o vorbă şi el le răspundea. (Dialogul acesta e în versuri, care însă nu se pot scrie.)
în Botoşani, povestea aceasta se sfîrşeşte aici; în Bucovina, mai adaog o altă, ce se spune în Botoşani independentă de aceasta :
Amu, iată că se mărită o soră a femeiei şi ea n-avea cu ce să meargă la nuntă. „Du-te la mama, zice femeia, şi spune-i că n-am cu ce merge, poate mi-a da ceva."
Mă-sa a înţeles că n-are cu ce veni - adecă poclon n-are ce să-i aducă; prinde un gînsac şi i-1 dă. Omul îl pune subsuoară şi porneşte acasă. Femeia vede de departe ceva alb subsuoară şi crede că-i o cămeşă. Dezbracă iute cămeşa cea ruptă de pe dînsa şi o aruncă în foc. Dar bărbatul ei era rus şi copiii nu ştiau bine româneşte, dar nici ea ruseşte. „Mamă, husca, mamă!" Adecă e gîscă, zic copiii. - „Da lasă să fie şi îngustă, c-oi îmbraca-o ş-aşa", zice femeia. Cînd întră bărbatul ei în casă, vede gîsca; amu, ce să facă?
Pune pe bărbat să taie gîsca; şi-i smulge penele, apoi se unge pe trup cu miere şi se tologeşte în pene şi zice că, deodată, poate să se ducă şi aşa la nuntă pană în tindă, pană i-a da mă-sa o cămeşă... Era iarna, frig. — Ce să facă omul cu dînsa? Fiind noaptea, ia şi o învăleşte cu un ţol ş-o duce. Ajunşi la nuntă, o pune pe prispă afară şi-i spune că să-1 aştepte oleacă, că el îndată vine. Apoi se duce în casă, se pune la masă: mănîncă bine şi bea şi nici capul nu-1 doare de dînsa! Acu, se învăţase şi el oleacă de minte! Oamenii, cari cum ieşeau afară, toţi se udau pe dînsa, că îngheţase cu totul, numai dinţii îi clînţăiau şi, printre dinţi, tot zicea: „Fu... fu... fu... sul! Fu... fu... furca! Fu... fu... fusul! Fu... fu... furca!" într-un tărziu, a ieşit bărbatul ei afară şi a luat-o mai moartă şi a dus-o acasă. Ea a bolit ce-a bolit şi, cum s-a rădicat, s-a pus pe lucrat, ş-a samanat cînepa şi nu mai era alta care s-o întreacă; - după ce-a păţit nevoia.
Mihalcea
în Mahala, să spune în o poveste că bărbatul, văzînd ce leneşă e femeia lui, s-a făcut mort, să vadă cu ce-1 va îmbracă. Ea l-a pus gol pe laiţă şi, tot bocindu-1, i-a răşchiat fusul cel de tort pe după cap, păn' la picioare - mai departe nu se poate spune.
Tot aice, se spune povestea despre Sf. Duminică voi. I, p. 222, cum că bărbatul acelei femei, cu atîta a acoperit-o moartă, răşchiind pe dînsa fusul cel de tort.
Duminica e foarte păcat a lucra; ba nici aţă să nu suceşti duminica— s-a văzut voi. I, p. 222, nici măngalăul să nu-1 iai în mînă să măngăluieşti cămeşa, că se fac vîrtejuri prin cînepa. Duminica, să nu stea petecă neagră afară, ba nici cămeşă albă. Mihalcea Cămeşile să nu stea afară duminică dimineaţă, cînd e preotul la liturghie, că se face holboră în cînepa. Şcheia O femeie era aşa de leneşă, că tot anul nu ş-a găsit vreme de cusut, tocmai în ziua de Paşti ş-a luat acul şi cămeşa şi s-a pus în poartă să coase, s-o vadă oamenii că e harnică. Botoşani
408
ELENA NICULITA-VORONCA
(Vezi „moto" de la Paşti voi. I, p. 284). Despre vinere etc, că nu să poate lucra la cînepă, s-a văzut.)
B. Pînza şi Maica Domnului
Pînza, lucrul pînzei e al Maicei Domnului; Maica Domnului le-a dat oamenilor pînză, ca să aibă de crijmă.      Ursana Filip, Mihalcea
Toată ţesătura e a Maicei Domnului. Maica Domnului e tare muncită pentru noi.
La furcă, se lasă cînepă, că dacă nu lasă, Maica Domnului e cu mînele goale, dar aşa, i le acopere. Mihalcea
Cînd urzeşti, să te apuci degrabă de legat jirăghiile, că Maica Domnului, pană nu legi, stă pe urzitoare în genunchi şi i-i tare greu.
Cînd eşti la jumătate cu urzitul, să torni apă pe urzitoare; că Maicei Domnului i-i greu.
Urzitoarea se udă, că o răcoreşti, şi tălpigele şi spata, sau că Maica Domnului se bucură.
Apă se toarnă pe tălpige şi pe urzitoare, că atunci Maicei Domnului îi e sete şi bea apă. Mihalcea
Cît ţese femeia, Maica Domnului stă în genunchi lîngă ea şi-i ajută pînă găteşte.
Cum scoţi din casă stativele, să masori pînza, că Maica Domnului stă în genunchi, pană n-ai măsurat. Mihalcea
Cînd mîntui pînza, să bei apă, ca să fii tare ca apa. Mihalcea
C. Paingănul
Paingăn dacă omori, îţi iartă Maica Domnului din păcate; că el s-a pus cu Maica Domnului c-a toarce mai subţire şi încă pe unde să toarcă!... llinca Cozma, Roşa
Zice că dacă omori 12 paingăni, nu trebuie să dai nici liturghie la biserică; că el s-a apucat cu Maica Domnului că va toarce mai subţire decît ea. Paingănul e duşman Maicei Domnului.
Catrina Dănilă, Mihalcea
Dacă omori 12 paingăni, de cei cari, cînd mănînc vacile cu iarba, se umflă şi mor, e ca şi cum ai da liturghie la biserică, îţi iartă Dumnezeu păcatele. Catrina Pantea, Mihalcea
Mama mea, cînd omoream un paingăn, zicea: „Ai omorît un drac!" Tot aşa se zice şi cînd omori un şerpe.       De la mama aut. Botoşani
Cine omoară paingănul sîmbăta cu dosul mînei, mîna aceluia e bună de leac: să lovească cu dosul mînei vita umflată.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
409
Pamganui,
uau iu Muu----.
Diavolul, întăi, a fost făcut păinginiş şi tot arunca deasupra pămînt, dar se rupea şi cădea. Atunci, Dumnezeu a zis: „Dă-mi-1 mie, că-1 voi urzi eu!" Şi Dumnezeu a făcut pămîntul. Mihalcea Pe paingăn să-1 omori, că el pe Sf. Soare vra să-1 împăinjineze, ca să nu deie căldură la oameni. El se suie tocmai la soare şi face acolo pe soare, ca şi aici, prin unghere, pînză. Pe el să-I omori şi pînza să
i-o rupi, s-o mături, că-ţi iartă Dumnezeu păcatele.
Dochiţa Hurghiş, Mahala
Paingănul să-1 ucizi cînd îl vezi, că el a înşalat pe oameni, zicea că face corabie. L-au pus ucigănii să facă pînză pe apă şi oamenii s-au suit pe aceea şi o ţîră că nu s-au înecat, dar a fost Maica Precista acolo, cînd au căzut, şi a dat cu mîna într-o parte şi-n alta — de a despărţit apa şi oamenii au trecut.      Elena Braha, Mihalcea
Vezi paingănul şi vîntul, voi. I, pag. 332.
*
Cînd se slobod paingănii în jos, vin oaspeţi.
. . t _ i _ ««■
General
Liinu se siuuuu tJ.-.~0---
Cînd se slobod paingăni de cei mici, de la cap în jos, vine cineva; dar să nu-1 rupi, că-i rupi drumul. Botoşani Zice că în casă să nu laşi paingăni, Doamne fereşte!, că-i huit. Paingănii de huit se fac, unde este în casă sfadă. Basarabia Paingănul, dacă face pînză pe sub streşină afară, să nu-1 strici,
că-i noroc; el numai la loc norocos îşi face pînza.
D-ra Cleonica Tuşinschi, Mihalcea
Dacă vrai să cîştigi la loterie, pui într-un vas mai multe numere sucite şi închizi un paingăn. La cîteva zile, deschizi şi care număr îl vei găsi tras în pînza lui, acela desigur va fi cîştigător. — Acest mijloc, zice că să fie probat. D-na Ecaterina Stavrat, Mihaileni
Paingănii s-au făcut din două femei, ce s-au apucat s-o lege pe Maica Domnului, pe cînd dormea. Maica Domnului le-a blastamat, că tot aţe să facă - şi s-au făcut paingăni. Bobeşti Paingănul e din rouă. Botoşani
D. Ursitele. Viaţa. Moartea Furca niciodată să n-o pui să steie în sus pe pat, căci capeţi junghiuri.
Fusul gol nici nu se lasă să steie în casă, tot pentru aceasta. Fus, ac de găseşti, să nu-1 iei, căci poate a făcut cineva de ursită unei femei cu el, şi anume l-a aruncat să calce - şi se prinde de acela ce calcă. General
Cuciur-Mic
410 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Fusul, dacă l-ai împrumutat, nici să-1 mai iai înapoi, că e farm-acat; chiar şi dacă femeia ce l-a luat nu ştie să facă cu el farmece, capeţi junghiuri şi ai ură în casă. Stăneşti pe Molniţă
(Fusul, furca, ţin de arme. S-a văzut acul, cuiul, coasa etc. La stative li se spune „război".)
Furca, vîrtelniţa să nu steie pe pat, de junghiuri.
Furca nu se dă de zestre fetei, că e boală, sărăcie.
Cu furca rămasă de la o femeie ce a murit, să baţi vaca ce prea mult se alungă.
Furca nu se dă pe foc. Mihalcea Furca să nu steie culcată, că-ţi moare mama. Mahala
Bărbatul să nu facă furcă, că-i moare femeia.
Bărbatul să nu taie furca, că nu mai are copii.
Plopeni Mici, Moldova
Bărbatul să nu taie furca, că are numai fete. Mihalcea Bărbatul să nu taie furcă, căleap, că moare. D-na Ţarevici, Mihalcea Caleapul (rîşchitorul) de-1 taie femeia, îi moare bărbatul. Mihalcea Urzoaiele să nu le ţii la soare, că-ţi moare bărbatul; le pui după
casă. Urzoaiele merg una cu ursitele. Catrina Lucaci, Şcheia
Care n-a făcut iţe de fată, cînd îi măritată, să nu facă, că-i moare
bărbatul. General
Holbura din cînepă să n-o pliveşti, tot pentru aceasta.
Eudoxia Leviţca, Mihalcea Cînd mîntui de depanat de pe fus, să nu-1 ţii în mînă, să-I arunci jos, să mîntui, că-ţi mîntui zilele, mori.
Calepele nespălate de Bobotează, - s-a văzut
/C*_ ,
(Se va vedea la farmece cum, prin ajutorul stativelor, se poate face de ursită.)
Ursitele sînt 9 femei; ele mărită fetele, fac să moară nevestele -cînd cineva face anume pe ursită şi le cheamă cu descîntece. Acela ce face, de-i femeie or bărbat, pe dînsele le trimite. Ele tot una torc şi destorc; mă rog: lumea îi mare, pentru fiecare ele lucră, să-i vie partea, torc zilele omului, viaţa — şi destorc şi deapănă. Pe cine vrau, îl înzilesc, pe cine vrau, îl omor. Catrina Lucaci, Şcheia
„îl trage aţa" se zice cînd cineva merge orbiş la o nenorocire sau la ceva.
„De unde e aţa mai subţire, de acolo se rupe."
La lună dacă torci, se suie strigoii pe aţa ceea la lună şi o mănîncă.
Mihalcea
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
411
Un băiet păştea odată oile. Vine o babă la dînsul şi-i zice: „Măi băiete!... Să-mi dai un miel." „Da unde ţ-aş da eu d-tale miel, ce-a zice stăpînul?" „Ba ai să-mi dai." „Şi cine eşti d-ta, ca să-ţi dau?" „Eu sînt Moartea."
Cînd a auzit băietul, degrabă a prins un miel şi i-1 dă. - „Mai bine hai cu mine şi mi 1-ăi duce tu singur păn' acasă," zice Moartea. Băietul se duce, păn' unde l-a dus ea, - în pădure la casa ei. Umblă el prin toate odăile şi nu vede nimica altă decît tot gheme: unele mai mari, altele mai mici, de toată mărimea; toată casa plină de gheme.
„De-amu, băiete, dacă mi-ai adus tu mielul, să mi-1 şi tai." „Ţi l-oi tăia, mătuşă, dar mai întăi să-mi spui ce ai atîtea gheme prin casă, ce faci cu ele?" „Acelea sînt zilele omului, drăguţă. Acolo unde vezi numai cîteva fire, e viaţa omului pe sfîrşit..." „Dar care e ghemul meu?" „Ia acela de-acolo!" Băietul se uită şi vede coşcogea ghem mare: „Apoi dar nu-ţi mai tai eu mielul!..." şi la fugă.
D-na Măria Tihu, Botoşani
E. Firele. Viaţa. Sîngele
Vin turci Cu măciuci, Dau în cap După cap. Curge sînge Roşior Cu pozderia Din fuior.
S-a văzut la Dochia, de 1 mart, cum să pun două fire de Iînă la gît: albă şi roşă, împletucite, ca să fie omul rumăn şi sănătos peste an.
Un fir roş de lînă se poartă şi la mînă, ca să nu te diochi.
Fata dacă se mărită, mirele, între alte prezente, îi trimite, la români, peteală împreună cu bomboane; la străini, se trimite văl. La români, fac peteala sîmbăta sara şi duminică dimineaţă, o pun miresei pe cap, cînd se duce la cununie. Dacă se mărită o văduvă, nu i se pune pe cap nici văl, nici peteală, ci o boneţică de horbotă. La ţeară, se cunună în ştergar.
Prin satele de prin jurul Cernăuţului, fetelor de la ţeară li se face cunună de berbenoc; peteală nu pun. A doua zi după legătoare, dacă mireasa a fost curată, i se mai pune cununa pe cap şi o leagă cu basma roşă, ca cinste, altfeli nu. Dacă a fost fata fecioară, de bucurie, să leagă colacii de pe masă în cruciş cu mărgean roş şi-i împodobeşte înfigînd crenguţe de călină, dar, de regulă, să leagă în cruce cu tigaie roşă. în şip, pun călină şi leagă în cruciş la şip lînă roşă, asemenea la pahare; leagă hornul, masa cu roş în cruce, pe casă pun steag roş, prin casă, pe sub podele, urzesc cu aţă roşă. La poartă, pe
412
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
la fereşti, leagă roş şi pun buchete de călină. La vornicei, pun la băţ roş şi la mînă. Nuna îşi leagă roş la mînă şi-şi pune în cap florile miresei, cari le apucă, şi sfaştele, şi vatajeii şi le pun la pălărie. Apoi trimit cu colacii cei împodobiţi şi şipul împodobit pe vornicei şi pe sfaşte la părinţii miresei, să-i poftească pe sară la pripoi (la băutură, să bea paharul de cinste, „paharul cel dulce"). Acolo acasă, sfaştele (călţunăresele) leagă iarăşi totul cu roş. In Mahala, e obiceiul că vătăjeii se leagă cruciş peste piept cu două şăluţe roşi, iar în Ropcea, costişet peste piept, şi îmbracă straiele miresei. Sara, cînd vin părinţii, îi leagă în jurul capului cu tigaie roşă, şi pe toţi cei poftiţi şi e mare bucurie. Dar de nu e cum trebuie, în jurul capului şi la toate celea, se leagă tort crud, pe casă pun un băţ cu bulendre, sparg lingurele, paharele şi închină la părinţii miresei, dîndu-le să beie şi e mare rîs.
Atunci cînd se închină paharul cel dulce, să închină din partea miresei şi darurile la rude; darul socrilor constă din ştergar şi cămeşi; tot cămeşă se dă şi nunului, iar ştergari, nunei; precum şi altor femei înrudite cu mirele, iar la toţi bărbaţii de faţă, cîte o năframă, închinîndu-li-se alături cu paharul:
Poftim o năframă de in, Să-ţi ştergi musteţele de vin!
Fiecare dă în schimb bani sau alte daruri şi mai cu samă atunci cînd a fost mireasa cinstită.
După cum a urzit Dumnezeu pămîntul, tot astfeli, din porunca lui Dumnezeu, se urzeşte şi omul în pîntecele maicei sale şi astfeli, vezi de abia urzit puiul în găuace. Fără de voia lui Dumnezeu, nici un fir de păr nu se mişcă.
Cînd este mort în sat, să nu pui cloşte, căci vor fi morţi puii, iar dacă ai cloşte şi se vorbeşte de mort în casă, să mesteci sub ele ouăle, ca să nu piară puii.
Cînd este mort în casă, cei de casă să nu coase, să nu toarcă, că le amorţesc mînile; nici să se pieptene, nici chiar migieşii, că le amorţeşte capul.
La mort, nodul la aţă cînd coşi, se face cu mîna stîngă, iar de moare flecău sau fată, nu se înnoadă nimica, ca să se poată căsători cel ce a rămas. Pentru mort, e păcat să coşi tare, de nădejde, căci el n-are să mai trăiască să poarte, ci să însaili numai — şi acul cu aţa ce rămîne o înfigi lîngă el.
Femeia îngreunată, cînd merge la mort, să-şi lege o codiţă roşă la degetul cel mic; că amorţeşte în ea copilul sau că e galbăn.
Tot femeia îngreunată, cînd vede ceva urît, să-şi puie degetul cel mare în brîu.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
413
Dacă vrai să dai la biserică sălindari pentru sănătate, noroc, trebuie să masori feştila la lumînarea ce o dai, pe trup, să fie întocmai cît e omul de mare.
Asemenea, se măsoară şi toiagul la mort, care, apoi, se încolă-tăceşte ca un culbec.
Nodurile
Dacă păşeşti peste un copil şi faci apoi nod, copilul acela nu mai creşte. Botoşani
Cînd coşi ceva pe trup, să ţii o aţă în gură, că-ţi coşi mintea, uiţi totul; de ţii aţa, cade pe aţă răul. General
Pentru ca să nu uiţi un lucru, faci un nod la basma - semn ca să-ţi aduci aminte.
(Se va vedea deznodatul buricului voi. II*)
Pentru ca să nu te vorbească oamenii, înnozi cu cînepa gurile şi mintea duşmanilor.
(Se va vedea la farmece.)
Cînd te duci la cununie, să nu înnozi nimic pe lîngă trup, să fie totul slobod, că se înnoadă drumul, norocul. Mihalcea
La mort, dacă rămîne în urmă femeia sau bărbatul tînăr, să nu-i înnozi nimica mortului, căci nu se poate căsători cel rămas. Alţii anume înnoadă părul mortului în cap.
Părul în cap se înnoadă în cruciş în creştet, dacă cuiva îi curge sînge din nas, să se oprească. Botoşani
Pentru ca să nu meargă bărbatul unei femei la altele, să facă femeia nouă noduri pe o aţă şi să le coasă în cingătoarea bărbatului, cînd se mărită. Cioturile aceste se fac şi spre Sf. Andrei.
Cu aţă, se poate lega puterea bărbatului şi se poate dezlega; dezlegînd în apă anumite noduri. Tot asemenea se face şi pentru închiderea cu udul.
Cu piedica de la mort, se leagă la fete şi la ficiori cununia.
Deznodînd nodurile de la pînză, se deznoadă cununia.
Cînd are femeia curgere mare, să ardă nodurile de la pînză sau nod de găsit şi să beie. Mihalcea
Femeia ce nu face copii să ardă noduri de găsit şi să beie.
Pentru făcut copii, să beau cioturi de brad.
Cînd naşte femeia copilul, se cunoaşte pe nodurile ce se află pe loc cîţi copii are să mai facă.
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
414
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cînd vine vita de la alungat, s-o loveşti în deserturi cu două gheme şi să-i înnozi vîrful cozei, ca să se înnoade în ea viţelul.
Mihalcea
Nodul de la funie s-a văzut.
(Vezi cum se înnoadă diavolul voi. I, p. 396.)
Noduri se fac la brîu, pentru dragoste, ca să-ţi vie cineva; şi în păr. (Se va vedea la farmece, voi. II*.)
Cu noduri de găsit, e bine să-ţi desfaci de uri, deznodînd nodul în apă - şi cu apa ceea să te speli.
Cu cînepă de vară, se înnoadă junghiurile.
Aţă sau curmei de găseşti, să nu iai; că-ţi poţi lua boală, junghi sau huit în casă, căci nu ştii cu ce farmece l-a fi aruncat cineva.
Cînd coşi ceva, nodul sau ciotul — cum zice poporul — nu se face cu mîna stîngă, că-i merge omului îndărăpt. Mihalcea
Despre un om mic, se spune că e un „ciot", adecă ciot de copac.
De demult, cînd vrun tînăr îşi căuta mireasă, ca să-i cerce răbdarea, se ducea şi-i da un scul de aţă încîlcit şi înciotat, ca să-1 descîl-cească şi care reuşea a-1 depana, pe aceea o lua. D-na Popovici, Strojineţ
Sudoarea. Strănutul. Scuipatul
Ca să nu asuzi la mîni, să nu umbli în ziua de Paşti cu sare pe mîni. Botoşani
Cînd auzi trăgînd clopotele pentru morţi, să nu-ţi faci cruce, căci de-aceea asuzi la mîni.
Ca să nu asuzi, să te ştergi de traista săracului şi mai mult nu vei asuda.
Cînd mergi la vrun bolnav, să amiroşi sudoare de subsuoară şi nu te teme că te vei molipsi de boală. Roşa
*
Cînd strănuţi la vro ocazie, să zice că ai să isprăveşti în bine ceva. E bine cînd strănuţi la sărbători.
Cînd strănuţi - ceialalţi îţi spun: „Să fie de bine! Bucurie! Chef!" în Bucovina, să spune că ai să beai rachiu.
Dacă strănuţi pe cînd să vorbeşte ceva, se zice: „Iată, e drept. Povestitoriul nu spune minciuni."
După strănutat, îndată ţi să spune: „Sănătos!" şi mai ales dacă strănuţi noaptea, căci de se află vro strigoaică aproape şi nu ţi s-a spus, te poceşte şi mori. La cai, să spune „zdorov!", ba şi la copii.
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 415
Stupitul vine de la necuratul. (Vezi de ce stupim, voi. I, p. 26.)
Stupeşti pe cineva de bajocură. Se zice: „Stupi-te-ar mîţile şi cînii", cînd ocăreşti pe cineva. „Stupi-te-ar mîţele, în toate cotruţele." „Stupeşte-1 în obraz!"
Să nu stupeşti pe nime, că pe ceea lume îl lingi.
Femeia grea să nu stupească cînele, că are copilul păr pe limbă.
De orce rău, ca să-1 întorci, stupeşti. Dacă te numără cineva cu alţii în casă, omul cel numărat moare, dar îndată să stupeşti şi nu se prinde.
Dacă se vorbeşte despre cineva nenorocit, despre un orb, olog, despre un mort — şi altul te pune în măsură —, îndată să stupeşti. De pildă: „Cutare mort tare bine samana cu d-ta." Atunci ar trebui să zică: „Nu fie de-o măsură!", ca să nu zică într-un ceas rău.
Cînd se joacă copiii de-a mijoarca, cel ce vine mai degrabă la locul unde amijeşte stupeşte; să se cunoască că a fost.
Ca să nu-1 deochi pe cineva, îl stupeşti. Se zice: „Stupeşte-1 între ochi, ca să nu-1 deochi."
Cînd te sparii, îţi stupeşti în sîn.
La botez, cînd ceteşte preotul lepădările, cumătrul suflă peste copil şi stupeşte; se leapădă de necuratul, îl stupeşte.
Cînd pierzi ceva din ochi, pune dracul coada peste lucrul acela, atunci faci în modul ce s-a văzut, voi. I, p. 397.
Cînd găseşti un ban, îl stupeşti, sau cînd îţi vine cel întăi ban, ca să nu se deoache.
Să nu stupeşti în foc, că capeţi bube la gură, focuşor.
Să nu stupeşti pe vatră, că ţi-s mucoşi copiii.
De te stupeşti pe strai, e bine, capeţi bani.
Furca, cînd mîntui de tors, să n-o laşi goală, măcar s-o stupeşti.
Stupitul e de leac, orce bubă s-o stupeşti. De albaţă, stupeşti în ochi, dar numai stupitul de la o femeie curată ajută.
De boala cea rea, cîte ape treci, tot să stupeşti şi să duce răul cu apa.
La tot descîntecul să stupeşte, ca să se ducă cu stupitul boala, descîntîndu-se că:
Să piară, să răspiară, Ca roua de soare, Ca spuma de mare, Ca stupitul în cărare.
416
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
417
„Stupitul cucului", un ineluş din ouăle unui insect, ce se găseşte pe crenguţele copacilor, îl pun femeiele la gît în mărgele.
Stupitul Ielelor - se va vedea voi. III*.
F. îmbrăcămintea oamenilor. Curăţenia Unghia. Părul. Cînepa
Dintăi şi-ntăi, oamenii erau îmbrăcaţi cu unghie; aşa cum avem noi la degete, aveau oamenii pe trup. Dar cînd au greşit strămoşii noştri Adam şi Eva, Dumnezeu le-a luat îmbrăcămintea de pe dînşii şi au rămas goi; numai cît atîta semn ne-a lăsat nouă astăzi, cît la degete.
(Vezi furca şi cociorva voi. I, p. 136.)
De demult tare, oamenii aveau păr pe trup, trăiau în pădure şi se chemau oameni de pădure; erau proşti şi nu le trebuia nimica, nici foc. Dumnezeu a văzut că nu-i bine aşa şi le-a mîntuit neamul, a făcut oameni de lut, oameni în piele. Pe aceştia, Sf. Magdalena, vrînd să arete că poate ceva înaintea lui Dumnezeu, a zugrăvit pe hărtie niştre straie şi i-a îmbrăcat, arătînd oamenilor că şi ei să-şi facă aşa, şi de-atunci umblă îmbrăcaţi. Ana Sava, Mihalcea
Luna s-a făcut dintr-o femeie îmbrăcată păn' în pămînt cu cămeşă; (s-a văzut).
Zice că dintăi, a făcut Dumnezeu un om ş-o femeie; dar ei nu se grijau, nu se îmbracau, nu se spălau; sta lepul pe ei. Dacă a văzut Dumnezeu aşa, a schimbat: le-a dat păr pe trup, ca la vite. Dar tot nu era frumos; faţă era de om şi încolo cu păr. A făcut apoi un om şi l-a îmbrăcat frumos şi le-a spus că aşa să facă şi ei şi de atunci se îmbracă şi nu mai au păr.
Omul, dacă se grijeşte şi se îmbracă frumos, orşicui îi place; fie măcar şi urît la faţă, dar tot i se şede mai bine şi ţi-i drag de el. Ian nu griji şi nu mătura într-o casă şi vei vedea cum va fi! Dar cum ai uns, ai grijit, parcă e altă casă, ţi-i mai mare dragul să şezi în ea. Pentru aceea a lăsat Dumnezeu sîmbătă, ca omul să se grijească de sfîntă duminică; să-1 găsească sărbătorile curat.
Zice că odată s-au fost înscris unii oameni lui Dumnezeu şi alţii necuratului şi necuratul i-a spus unuia din ai lui ca să meargă în pădure să se spînzure. Omului i-a părut rău că s-a dat diavolului şi a mers pe la oamenii lui Dumnezeu să-i întrebe ce să facă. Oamenii l-au învăţat că, în ziua ceea, să nu se schimbe, să nu se grijască, să meargă cît mai negru şi flenduros şi tăvălit cu funingene şi cu glod. Da oamenii diavolului, auzind, l-au învăţat ca să nu asculte, să se gătească, să nu meargă aşa.
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
Cînd a venit ziua hotărîtă, dracii s-au dus la pădure, ca să fie acolo cînd se va spînzura, să-i iaie sufletul. Au mers şi oamenii lui Dumnezeu ş-au început a-1 stupi şi a-1 tiohăi, de hîd ce era. Dracii, cînd l-au văzut aşa de urît, l-au stupit şi ei şi l-au lăsat; au zis că dacă-i aşa, nici lor nu le trebuie. Dochiţa Marianciuc, Mihalcea
Curăţenia: a te îmbracă, a te spală, a te griji e de la Dumnezeu. Sf. Duminică, dimineaţa, la toată casă întră, dar unde nu e măturat, nu e grijit, nu întră. De sărbători, dacă casa nu e grijită, Maica Domnului întră în casă şi se pune pe un cui şi plînge — şi plîng şi fereştile şi păreţii, dacă nu-s grijiţi.
Sărbătorile merg la Dumnezeu, cînd au ele sobor, şi spun cum au găsit la fiecare casă şi cine e mîrşav şi nu ţine legea.
Aşa precum lui Dumnezeu îi place curat, necuratului îi place să fie necurat. El atunci se bucură, cînd în casă e mîrşav, e nerînduială; el acolo şede şi îndeamnă pe om să nu se grijască, să nu se pieptene, să fie flenduros, învaţîndu-1 să spuie şi la ceilalţi oameni să fie tot aşa. Ecaterina Pantea, Mihalcea
S-a văzut cum se cloceşte pe necuratul etc.
*
Cînepa e mare lucru. Ea e sfîntă, căci îl îmbracă pe om şi e aşa de chinuită! La cînepa, cîtă muncă e? Femeiei care lucrează la cînepa, îi iartă Dumnezeu din păcate. De aceea, nu este mai mare păcat decît a fura cînepa; pe ceea lume, îmbli s-o dai, dară n-o ia. — Zice că, dacă fură omul un sac de păpuşoi, n-are aşa păcat, cum are pentru un fuior; pe ceea lume sufletul acela se înăduşă şi blastămă trupul: „Voi, ciolanelor, să nu mai putreziţi, că voi aţi luat şi amu eu mă înăduş şi mă chinuiesc!" Pachina Fidirciuc, Corovia
Mai mare păcat decît a fura ou şi pînză nu mai este, pentru munca cu care ele se fac.
(Vezi la preoţi.)
E mare păcat pentru tors a nu plăti bine, de aceea, se dă la tors totdeauna şi sare, pentru cît îmbală femeia, pentru puterea ce i se duce. Alta, care a înşelat-o, îi dă sare în loc, ca să n-aibă pedeapsă pe ceea lume. Broscăuţi
... Să nu mai ajungă cineva să se hrănească din furcă! Ai mai văzut din furcă bogăţie? Cîte zile şi nopţi trebuie să te munceşti pentru ca să-ţi agoniseşti puţina hrană?! Şcheia
Mămăliga cu aţă nu să taie, că-i sărăcie; să ai un cuţit de lemn anume pentru mămăligă. Botoşani
Dacă ai vro cerere la Dumnezeu, să iai de la cineva să torci şi, cu banii acei cîştigaţi pe tors, să dai liturghie la biserică, căci e tare primit. Ca de pe furcă, nu e mai aşa primit de pe nimic. Pe o cucoană din Moldova o alungase bărbatul; ea a mers într-un sat şi a luat de
418 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
la femei de tors - a dat liturghii la biserică şi într-o demineaţă, numai ce vede trăsura cu 4 cai şi boierul venind după dînsa!
în ziua de Ana Zacetenia, e bine de început tot lucrul, că merge cu spori. în ziua aceasta, să deapănă tort pe sită şi se face un călepaş; să spală bine, să sfinţeşte şi apoi faci din el o biciuşca. Aceasta e bună, cînd încep fetele la stative, s-o lege la mînă, că lucrează cu plăcere şi cu spori — apoi, e bună să se mîie vaca cu ea, cînd merge la june, să nu meargă de multe ori. Ropcea
(S-a văzut fuiorul ce să sfinţeşte la Ovidenie.)
Cu tortul ce s-a învăţat întăi o copilă, dacă este vro boală prin ţeară sau dacă te temi de vrun rău, să încunjuri casa de trei ori, că nimica nu se poate apropia. Mahala
Urzitoarea, dacă o pui după casă, nu se apropie nici un rău.
Idem
(Se va vedea voi. II*, holera şi cămeşa.)
Cînepă de vară e bună pentru junghi. O suceşti îndărăpt pe fus sau pe o lingură şi legi îndărăpt 9 noduri, spuind descîntecul. Pui aţa în apă şi pui cărbuni: focul să ardă, să alunge, iar apa să spele răul, să-1 curăţe. Apoi legi peste trup în crucişi şi zici: „Eu nu leg aţa, dară leg junghiurile şi le trimit să meargă pe capul celui ce le-a dat." Cu apa aceasta, bolnavul se spală şi apoi o aruncă unde nu îmbla oamenii sau pe părău, iar aţa o poartă nouă zile şi apoi o dă pe părău.
Junghiurile le trimit fărmecătoarile acele cari fac pe ursită, pentru ca omul să moară.
Descîntec de junghi
Stăi, junghi, nu junghie! că mă duc la arat şi la samanat.
Stăi, că dacă nu-i sta, munca cînepei ţ-oi da!
Stăi, că mă duc la cules şi mă duc la topit,
Stăi, junghiule, stăi, că dacă nu-i sta, munca cînepei ţ-oi da!
Mă duc la scos din baltă şi la întins, la uscat,
Stăi, junghiule, stăi, că dacă nu-i sta, munca cînepei ţ-oi da!
Stăi, junghi, că mă duc la bătălăiet şi la meliţat şi la periet,
Stăi, că dacă nu-i sta, munca cînepei ţ-oi da!
Şi mă duc la tors, la jărghiet şi la depanat,
Stăi, că dacă nu-i sta, munca cînepei ţ-oi da.
Stăi, junghi, de junghiet, că mă apuc la urzit,
Stăi, că dacă nu-i sta, munca cînepei ţ-oi da!
Stăi, că mă apuc de nividit şi de ţesut,
Stăi, că dacă nu-i sta, munca cînepei ţ-oi da!
Pînza am gătit şi cămeşa am croit.
Cămeşa o am purtat şi peteci în gunoi o am aruncat.
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 419
Cum nu s-a ales nimic din cămeşă,
Aşa să nu se aleagă nimica din junghi!...
(Apoi înnoadă în apă nouă cioturi.)
(în apă descîntă.)
La fîntînă răsădită Este-o fată despletită C-un ochi de apă, Şi cu unul de foc. Ochiul cel de apă Stînge pe cel de foc.
*
(Pentru spăriet, să va vedea descîntecul cu spata la „ceas rău".)
(Să va vedea păpuşele făcute din peteci de la 9 case. Cămeşa la boale.)
Strigoiul. Cînepă
O fată avea odată un ibovnic; el s-a dus la catane şi a murit, dar la fată tot una venea şi fata ieşea la dînsul în tindă — şi atîta o pupa şi atîta o cuprindea! Mă-sa-i zice: „Fată hăi, el nu se poate să fie, că doară ai auzit că-i mort. Ian uită-te la picioarele lui: fă-te că scapi fusul şi dacă vor fi copite de cal, să ştii că-i strigoi." Fata s-a făcut că a scăpat fusul, cînd a venit, da el iute s-a plecat şi i l-a rădicat. A doua sară, tot aşa. A treia sară, s-a plecat ea mai repede şi a văzut: copitele cu păr, ca la cal. Şi mai mult nu s-a dus fata la el în tindă.
Catrina Lucaci, Şcheia
#
Da altă fată iar avea ibovnic şi el a amăgit-o să meargă cu dînsul. Ea ş-a luat un val de pînză şi ce ş-a mai fi luat acolo; cînd ajunge la casa lui,... acolo era mormîntul. El îi zice: „întră tu întăi!" - Ea îi spune: „Ba întră tu; nu te teme, că m-oi duce; dacă te temi, prin-de-mă de poale" şi i-a dat capătul pînzei şi ea cu valul, la fugă, pană ce l-a lăsat tot dezvălit, şi a alergat în pădure într-o casă pustie; acolo era alt mort pe masă. Ea a întrat şi s-a ascuns pe cuptor şi al ei a venit după dînsa şi a strigat să-i deschidă uşa - la ist din casă. Dar cînd a deschis, cucoşul a cîntat şi au căzut amîndoi peste prag: unul încoace şi altul încolo şi aşa a scăpat fata. Pe urmă, oamenii i-au îngropat, li-a înfipt cîte un par în inimă şi n-au mai înviat.
Catrina Lucaci, Şcheia
Cînepiştea
Odată în cîmp, era o casă pustie şi fetele se strîngeau de făceau şezătoare. Au mers mai multe fete din sat ş-au mers şi două surori: una mai mare, fată-n gîţe, da una sub dînsa, codăncuţă. Şi au întrat
420
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 421
şi nişte flecăi străini în casă. „Buna vremea !" - „Buna vremea!" S-au pus la şegi, la sfat.
Codăncuţa a scăpat fusul şi cînd s-a scoborît să îl ia, a văzut cozile lor pe sub laiţă; a chemat pe sora ei să vie afară şi i-a spus. Soră-sa a chemat şi pe alte fete, dar ele n-au vrut să se ducă, da ea cu soră-sa a fugit.
Strigoii ceia, numai au ieşit cele două afară, şi le-au apucat pe celelalte la spintecat şi le-au înşirat maţele prin cuie, da capurile prin fereşti, şi fuga după acele două şi le-a ajuns pe o cînepişte. - „Da ce fugiţi voi aşa?" - „Fugim, că ne-a bate mama acasă!" - „Ian staţi oleacă!" Ele au stat. Se uită ei. - „Da aice ce-a fost samanat?" -„Cînepa", zice fata. „Da ce-i aceea cînepa?" - „Aceea din care se fac cămeşile." „Ş-apoi cum o lucraţi voi ca să faceţi cămeşi?" „Cum: Ia mai întăi, arăm." „Şi pe urmă?" - „Pe urmă, o sămănăm." - „Şi pe urmă?" - „Pe urmă, o grăpăm." Şi tot aşa rar îi spunea: „O culegem, o punem în baltă ş-o topim. O spălăm, o bătălăiem, o meliţăm, o răghilăm, o periem, o facem caier şi o torcem. O răşchiem, o depanăm, o urzim, o ţesem, o ghilim, o croim.". Şi cînd a voit să zică „ş-o facem cămeşă şi ne îmbrăcăm", da cucoşii în sat au început a cînta şi atunci ei au pierit.
A doua zi, merg mamele să întrebe de ce n-au venit şi fetele lor? Ele nu le-a spus nimica. Au mers şi cînd le-au văzut cu dinţii rînjiţi în fereşti, li s-a părut că rîd. „Tu Marandă! Tu Frosină! Haideţi acasă!" Cînd se duc înlăuntru, trupurile pe jos şi ele moarte!...
Strigoii nu mănîncă, numai aşa îl rup pe om.
Dochiţa Hurghiş, Mahala
Vidmele
Vidmele sînt mai rele decît strigoaicele cele ce iau mana de la vaci, spune Măria Semeniuc din Roşa; ele, demult, şedeau prin păduri şi mîncau oameni.
Odată, o vidmă din pădure, în chip de fată, tot venea prin sat şi chema fetele la şezătoare; zicea că să vie, că poate s-or mărita, că ea va chema flecăi. Şi care fete cum mergeau, mai mult nu se întorceau, le mînca cu 12 zmei ai ei.
La o casă, erau trei fete; ea vine într-o zi şi cheamă pe fata cea mai mare: „Fa, vină desară la mine la şezătoare, că vezi că nu te întreabă nimene; poate te va vedea cineva şi-i vei cădea dragă şi te va lua!" Fata zice: „M-oi duce."
Cum vine sara, ia fata şi se porneşte prin pădure. îi iese Sf. Petru înainte: „întoarce-te înapoi, că nu-i de tine!" Se întoarce ea şi fuge pană acasă.
A doua zi, iar vine vidma: „Bată-te focul să te bată, cît te-am aşteptat asară; au fost o mulţime de flecăi şi tu n-ai fost. - Eu chem pentru voi ficiori şi voi nu veniţi!"
„M-oi duce eu", zice cea mijlocie. Ia fata şi se duce. îi iese Sf. Petru prin pădure înainte: „întoarce-te înapoi, fată, că nu-i pentru
tine unde te duci!" Ea ia şi se întoarnă, dar nu spune nimic ce-a auzit acasă; nici ea, nici soră-sa.
Vine, a treia zi, iar vidma: „Ardă-vă focul să vă ardă, ce proaste sînteţi; eu vă chem, vă aduc flecăi, poate vă veţi mărita şi voi nu veniţi!"
„M-oi duce eu cu bună samă, leliţă", zice cea mai mică. Cum se face sara, îşi ia un cucoş negru subsuoară şi se duce. îi iesă şi ei Sf. Paul înainte: „întoarce-te înapoi, fată, nu te duce!" „Ba mă duc" şi se duce.
Ajunge la casa ceea. întră înlăuntru, da vidma şedea în pat; da prin fereşti şi prin cuie, plin de capete de fete şi gîţele spînzurau; iar pe laiţă, trupuri. Ea vede că nu-i bine, dar tace, nu zice nimica.
„Ai venit? Sui-te pe cuptor şi toarce!", zice vidma. Da poate i-i foame? Ia şi-i dă picioare de fete, răcituri - şi murături din degete. Fata se tot făcea că mănîncă şi arunca la spate.
Iacă vin cei 12 zmei. „Da pe asta cum s-o mîncam?", zic ei. „S-o fierbem, s-o frigem or s-o tăiem şi s-o mîncam crudă?" „Va fi bună că-i tînără!" Amu, la miezul nopţii, vidma s-a fost schimbat, nu mai era fată, ci zmeoaică. „Lasă c-om mînca-o, zice unul, dar mai întăi să ne spuie cum se face cînepa."
„Mai întăi, o sameni", zice fata. „Şi apoi?" o întreabă el. „Apoi, creşte şi se coace." „Ş-apoi?" „O culegem." „Ş-apoi?" „O punem în baltă." Şi aşa le-a spus toate pe rînd: cum o topesc, cum o bat, cum o raghilă, cum o perie, păn' ce a ajuns la cămeşă. Cînd a spus: „Şi se face cămeşa", atunci şi cucoşul: „Cucuriguuu!" şi toţi au picat. - Şi ea peste dînşii şi la fugă.
Cînd a ajuns acasă, nu putea vorbi; i-au sfinţit apa şi apoi a spus cum fetele ce se prăpădeau erau acolo toate prinse. Pe vidmă au prins-o ş-au tăiat-o şi au îngropat-o bucăţi.
Glasul al şeptelea
Era odată un preot, că el nu ştia prea bine glasul al şeptelea - şi, de frică, căci a auzit că are să vie mitropolitul, el a dat protopopului doi boi şi la un diacon de pe lîngă mitropolitul alţi doi, ca să-1 înveţe. Ei l-au învăţat, dar pană ce a venit acasă, a uitat.
A doua zi, avea să vie vizitaţia şi el nici în ruptul capului, nu-şi aducea aminte. Stă el supărat; dar şi mai supărată era preuteasa, că-i părea rău după boi. Aduce ea o cofiţă cu fuse, se pune lîngă sobă şi prinde a le cerca în palmă, cari vor sfîrîi mai bine; şi cîntă pintre dinţi, un glas ce ea singur' nu-1 ştia: Trara, rara, ra, ra, ra - trara, rara, ra, ra, ra!
Da preotul, cum sta c-o carte în mînă la masă, sare din loc şi începe a striga. „Ţine, preuteasa, ţine; c-aista-i glasul al şeaptelea!" Ea i-a cîntat foarte mult, doar l-ar învaţă; dar peste un ceas, preotul iar l-a uitat.
„Nu-i nimic alta de făcut, zice preuteasa, decît că mîne, în biserică, cînd te va întreba mitropolitul pe sfinţia ta, să tuşeşti şi eu voi
422
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
alunga gîstele primprejurul bisericei şi voi cînta, iar sfinţia ta vei auzi." Lui atîta îi trebuia, ca să pornească, căci pe urmă ştia. A rămas aşa.
A doua zi, vine mitropolitul şi-1 întreabă tocmai glasul al şeptelea. El încoace, încolo, începe a tuşi. Preuteasa, de afară, începe şi ea a cînta:
Voi, copiii mitropolitului,
Daţi boii părintelui,
Căci preuteasa a găsit glas' al 7-lea
In cofiţa cu fusele.
A început şi preotul, dar mitropolitul, auzind cîntecul de afară, opri pe preot şi strigă să vie preuteasa să cînte. „Măi, care aţi luat boii preotului, strigă înfuriet mitropolitul, să-i daţi înapoi, că vă rad barbele!" Şi a rămas preotul cu glasul al 7-lea şi cu boii.
Auzită în Botoşani
(S-a văzut despre gîscă.)
Lucrul cînepei
Cînepă e a femeiei, ca să îmbrace casa; dacă găseşte fata cînepă cu două spice, va fi gospodină, va face multă pînză. ' Mihalcea
In Moldova, cînd încep toamna a se înroşi călinele, femeile încep a se apuca de tors şi torc toate cîşlegile şi tot postul păn' la Crăciun.
(Despre sărbători - cele două săptămîni, s-a văzut.)
Numai de Filipi nu torc (zilele de la începutul postului), căci se torc lupii la casă, - cum tragi firul din furcă, aşa se trag ei. O babă a zis că nu se teme, căci doar n-or veni la ea pe cuptor - şi a tors. Lupii au făcut la cuptor bortă şi au mîncat-o. Femeile ce torc, spun că n-au chip să iasă iarna afară, căci necontenit le umblă lupii pe lîngă casă.
La tors sara, se adună mai multe; fac şezători, la care vin şi flecăi şi cîntă, spun poveşti, şuguiesc, ca să nu le fie somn. (Poveştele nu se spun ziua, că se rupe cămeşa la dos.) Astfel lucrînd, petrec femeile şi tortul sporeşte.
Cînd au destule fuse, rîşchie tortul pe rîşchitor, numărînd jiră-biele, ca să poată şti cîţi coţi de pînză au să urzască.
Căleapul cel mare are 30 de jirăbii; cel mic, 20.
Căleapurile acestea le zolesc cu leşie, ca să fie curate; le boiesc, dacă este trebuinţă, şi apoi le deapănă gheme, de stau păn' la ţesut.
Care e harnică se apucă degrabă la ţesut, căci: Decît în ghemuţ,
Mai bine în petecuţ! Botoşani
Rostul pînzei merge ca să se ţese iarna, fiind de-ajuns timp; iar primăvara, e de bilit şi de cusut, de aceea se cîntă:
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
423
Cine ţese-n postul mare Pînză-n ladă nu mai are, Da cine ţese la Ispas
Are pînză de rămas. Brăeşti
în postul mare, o croieşte şi lucrează şi pînză nu mai are; pe cînd la Ispas, cînd e lucrul cîmpului, pînza nu poate fi lucrată şi are de rămas. Pe astfel de femei le rîd:
Pus-a lelea pînza vara Ş-au mîncat cînii mînjala! Mînjala se face din făină, ungîndu-se cu ea tortul, ca să fie mai moale şi să meargă uşor la ţesut.
- Ce ţi-i, lele, pînza rară?
— îi pricina de mînjala! O pînză de laudă:
Pînza mi-i ca gheaţa, Marginea cu laiţa, Subţire de rară
Şi creaţă de noduri! Brăeşti
Pusei pînza după casă, Cine-a trece tot s-o ţasă!
(Cîntece despre pînză se cîntă mai ales la nuntă.)
Cînd urzeşti, nivideşti, de-ţi întră în casă atunci cineva harnic, pînza merge uşor, repede; dar de-i cineva moale, leneş - şi pînza aşa merge. De e cu minţile împrăştiate, se rup aţele şi numai noduri e pînza. Tot aşa şi dacă e atunci sfadă în casă.
Şi orşice lucru ce-1 începi, dacă îţi vine pe sporiul acela un om leneş în casă, apoi şi sporiul aşa îţi merge. De aceea se zice, cînd necăjeşti: „Ştiu că mi-a fost spornic cutare!" Dară dacă întră repede o femeie voioasă şi zice repede: „Doamne-ajută!" Atunci, repede şi cu veselie merge. Ana Constantinovici, Broscăuţi
După ce ai gătit de urzit, pui călepul pe uşă, să umble cum umblă uşa. Şi cînd porneşti pînza, cine întră în casă să zică: „Rostul mare să umble tare!" Şi iute să meargă şi să se puie în fundul casei, pe laiţă. Şcheia
La stative, se pune oleacă de ceară, căci necuratului tare-i place să se apropie. O femeie ţesa în stodoală şi toată noaptea el hodorogea; dară dacă pui ceară, nu vine. Ilişeşti
Natra
Natra se cheamă capătul pînzei de la urmă, capătul urzelei. Pe natră totdeauna sînt noduri, încîlcituri. Cît timp se ţese pînza şi se rup firele, poate le înnoadă în cruciş, nu vede bine de unde e firul, la
424
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
natră toate greşelele se grămădesc; trebuie să aibă cap şi răbdare femeia, s-o scoată la capăt.
Pentru natră, care n-o ţese, se dă bărbatul. Aşa, zice că odată o femeie ţesuse pînză şi natra-i era lehamete s-o gătească. întră alta în casă şi zice: „Ţ-oi ţes-o eu, da mi-i da bărbatul?" „Ţi-1 dau", şi a rămas fără bărbat, că a trebuit se i-1 deie. De aceea, amu la natră se silesc; se tem să nu rămîie fără bărbat.    Legenda aceasta e generală
Cînd tai pînza, te învăleşti bine pe cap, că ţi se paşte părul.
General
Cînd scoţi stativele, mături degrabă casa, ca să iasă lenea.
Mahala
Cînd mîntui pînza, cu beţele de la pînză, dacă e femeia îngreunată în casă, să încunjure casa de trei ori - şi de va vedea bărbat, face băiet; de femeie, fată.
în Şcheia, spun ca să încunjure casa un băieţel calare pe beţe.
Fata, cînd mîntuie pînza, să iasă pe prag cu beţele şi dincotro vor bate cînii, într-acolo se va mărita. Bagiurea
(Cu privire la măritat, la pînză, cămeşi, se vor găsi multe la farmece.)
Gurile. Sfada
Cînd rădici urzitoarea din loc, să torni apă în locul în care a stat, pentru guri, să nu te vorbească oamenii.
Cînd mîntui pînza, să torni îndată apă pe tălpige, ca să potoale gurele, că apa-i sfinţită; dacă nu torni, te vorbesc.
Cînd mîntui pînza, dinţii spetei îi uzi, torni apă de sus de curge pană jos, pană a nu o scoate din stative, de guri. Mihalcea
Spata, în ziua ceea, de ai împrumutat-o, să nu o dai înapoi, că huiesc oamenii, cum huieşte războiul, asupra femeiei celia. General
Iţele se cuvine să le legi cu o aţă, că de nu, tot una sar, cînd una în sus, cînd alta, şi-i sfadă-n casă.
La meliţă şi la bătălău, să cuvine să laşi oleacă de buci, să-i astupi rostul meliţei, că te vorbesc oamenii.
Despre o femeie gurişă să zice: „Gura ei ca meliţa!"
Pînza scoasă din stative, s-o laşi să steie păn' a doua zi; să n-o aduci în casă, să n-o apuci la lucru, pentru guri. Mihalcea
Cînd un lucru e gata, să zice: „Gata-i, ca cămeşa cea de soacră, fără gură şi fără mîneci." Astfel i-o făcuse noră-sa, ca să n-aibă gură de vorbit, nici mîni de bătut.
Cînd speli cămeşile şi le pui la uscat, le pui cu gura-năuntru, ca să nu te vorbescă oamenii.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 425 Marţa să nu te îmbraci cu cămeşă, să nu te piepteni, de năpaste.
Să nu te ştergi de mînecele cămeşei, de faţa de masă, pentru năpaste — alţii spun că uiţi totul.
De poalele cămeşei de să şterge fata, îi e bărbatul beţiv.
Cămeşa sau orce strai să nu porţi niciodată pe dos, că-ţi merge totul pe dos. Moldova
în Mihalcea, dacă îmbracă copiii straiul pe dos, spun că-i vor bate cineva. Aici, îndată ce observă cineva că a îmbrăcat straiul pe dos, îl dezbracă şi-1 calcă cu picioarele ş-apoi îl îmbracă.
Cînd nu poţi dormi, să întorci cămeşa pe dos.
Cămeşa să întoarce pe dos, ca să alungi farmecile, să-1 depărtezi pe diavolul. Broscăuţi
Cînd te sparii, să rupi gura de la cămeşă şi să stupeşti.
Mihalcea
Cînd ţi se răsare în gîtiţă şi nu te poţi răsufla, ai să ai cu cineva huit; să muşti îndată gura de la cămeşă de amîndouă părţile, îndoită cu dosul spre faţă, şi să zici: „Cum h-are nimica cămeşa cu trupul meu, aşa să n-aibă nime cu mine nimic." Stăneşti pe Molniţă
îmbrăcatul. Purtatul
Cînd îmbraci copilul întăi în cămeşă, să dai de trei ori cuţitul prin cămeşă. Tot astfel şi omul, cînd îmbracă o cămeşă nouă, întăi să petreacă de trei ori de jos în sus prin cămeşă pîne, sare, zahăr şi cuţitul, ca s-o poarte sănătos şi cu de toate. Mihalcea
Marţa nu să croieşte, s-a văzut.
Cînd să croieşte o cămeşă sau un strai, — atunci cînd începi a tăia, să urează ca să-1 porţi sănătos.
Să-1 porţi sănătos şi voios Şi să-ţi faci altul mai frumos. Pe acesta să nu-1 părăseşti Şi cu altul să te-nnoieşti!
Noiţe cînd capeţi pe unghii, ai să te-nnoieşti cu straie.
Aţa de se-nnoadă la lucru, ai să te fuduleşti.
Cămeşi cusute cu pui, spun bătrînele că e păcat să porţi, căci florile pe cămeşi, altiţele sînt iscodite de diavolul.
(S-a văzut voi. I, p. 26).
Ştergari în 3 iţe, în 5, în 7, e păcat să porţi, pentru că e muncit, ca şi ouăle cele muncite ce să fac de Paşti.     Pachina Fidirciuc, Corovia
Cînd moare femeia, e păcat s-o îmbraci cu cămeşă cu altiţe, cu ştergare muncite, căci sînt grele, iar dacă are încă şi mărgele, sufletul trece prin toată mărgică, de canon. Mihalcea
426
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Un lucru, dacă-1 dai cuiva de pomană, un strai, să-1 dai cu toată inima, căci dacă ţ-a părut rău, să rupe degrabă or îl pierde acela.
(S-a văzut de ce rod şoarecii straiele.)
Straiul trebuie să-1 cruţi, să-1 cinsteşti, căci şi el pe tine te va cinsti.
„Un par, dacă-1 îmbraci, şi încă e frumos, d-apoi omul!"
Unii, ce nu cred tare în straie, zic că „nu face straiul pe om, ci omul pe strai!"
Alţii, care cred, spun că atîta-i a omului pe lume: dacă nu te-i îmbracă frumos şi dacă nu-i mînca bine şi nu-i petrece, la ce mai trăieşti!
Visurile despre cînepă, îmbrăcăminte
Cînepă de visezi, e sărăcie, grijă, e scîrbă. General
Cînepă de visezi topind, e mare scîrbă. Mihalcea
Cînepă lucrată în pite, are să-ţi ardă ceva lîngă casă. Idem
Visînd că într-o casă se bate, se lucrează cînepă, acolo are să fie boală grea şi are să moară cineva. D-na Anast. Constantinovici
Torcînd de visezi, ai junghiuri. De la aceeaşi
Torcînd de visezi, faci drum. General
Torcînd lînă de visezi, drum bun; - cînepă, drum rău. Şcheia
Torturi, pînză, cămeşi de visezi şi că le întinzi, sînt drum.
General
Cămeşi de visezi spălînd, sînt lacrimi.
Pînză încîlcită, un interes ţi se va încîlci.
îmbrăcat frumos de te visezi, e bine, noroc.
în straie vechi de se visează fata, se va duce după un prost.
Fata de visează că capătă prezent o basma, un tulpan, se mărită.
Basma albă de visezi, petreci, joci.
Cu capul gol de te visezi, e pagubă, ca şi cum te-ar dezbracă cineva.
Cu pălărie pe cap, e bine, e cinste. Botoşani Gol de te visezi, te vor prada tâlharii sau e sărăcie. In roş de te visezi, ai să păţeşti o ruşine.
în alb de te visezi, spun unii că e bine, alţii că e boală. General în blană de te visezi îmbrăcat, e boală. Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 427 Fuioare de visezi, pînză lungă, e viaţa îndelungată. Andrei Motoc Cămeşă lungă, Dumnezeu îţi lungeşte zilele. Acelaşi
G. Dragostea. Pînza
Dacă, după ce te-ai spălat, te ştergi de acelaşi ştergari deodată cu altă persoană, te vei vedea cu ea pe ceea lume. Botoşani
Cînd ţi se dezleagă straiul, să descinge, te doreşte cineva.
Cînd se dezleagă mărgelele sau cămeşa de la gît, la fată, au să-i vie peţitori.
De pestelca unei femei dacă te ştergi, eşti nebun după ea.
Cu aţă sau scamă din strai, se poate face de dragoste cuiva sau de ură. (S-a văzut nodurile.)
Cîntec
Frunză verde mintă creaţă, Dă-mi, nineaca, un ac ş-o aţă, Ac şi aţă să-mi cîrpesc, Cu mă-ta să mă iubesc.
- Dacă ţi-i nineaca dragă, Ia-o-n braţe ş-o dezmiardă, Nenişorule!
Ş-o dezmiardă, ş-o adormi De cu sară pănă-n zori.
— Şepte hotare-am călcat, Şepte murgi am obosit, Şepte bice-am despletit
Păn' pe maică-ta am găsit! Broscăuţi
La ţară, flecăul ia fetei basmaua sau inelul şi dacă le dă la alta e semn că pe aceea o iubeşte; iar cînd îşi schimbă amîndoi basmalele e semn de dragoste între ei şi făgăduinţă că se vor lua. Tot astfel şi inelul, după cum spune şi cîntecul:
Măi bădiţă, bădişor,
Nu-mi trimite-atîta dor,
Pe ape şi pe izvor,
Pe guriţa tuturor.
Vină singur dumneta,
Să-ţi dau gura ş-o basma,
Vină singur, singurel,
Să-ţi dau gura ş-un inel. Strojineţ
în Mahala şi în alte sate din Bucovina, sîmbăta sara, cînd se face logodna, fata îi coasă flecăului la brîu o basma şi el îi dă bani în schimb.
428
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
în Ropcea, îi dă basmaua duminică dimineaţă, lîngă biserică, înainte de a se pune la cununie.
Sîmbăta sara, îşi trimit unul altuia darurile, ce constau din schimburi; de asemenea, şi la socri, prin nişte femei şi vătăjei, însoţiţi de muzică, cari joacă şi cîntă.
(Cîntecele se vor vedea la nuntă voi. II*)
Cînd întinde mireasa mîna să ia straiele, vătăjelul le trage înapoi: Nu te grăbi la luat, Cum te-ai grăbit la măritat! Te-ai lăcomit la măritat, Cînipioara ţ-ai lăsat. Şede cînepă de an
încuiată-ntr-un bostan! Iordănesti în Şcheia, duc daruri mai mult din lînă; aice se cîntă: Oi, oi, oi, mîndre bălai, Mîndru mi-aţi cîntat pe văi. Oi, oi, oi, mîndre saine, Mîndru mi-ţi cînta pe mine. Oi, oi, oi, mîndre cornute, Mîndru mi-ţi cînta pe munte. Hulubiţă albă-n pene Mîndru-mi cîntă prin dughene, Dar te-a prinde hulubu Şi te-a lua cu dînsu.
Vătăjelului, la băţ, i se dă basma, pentru ca să meargă să poftească oamenii; şi cu băţul acela, toată nunta o comandează. Cînd porneşte jocul şi iese din casă, face cu băţul cruce Ia uşă.
Mireasa, cu basmaua în mînă, ia paharul, cînd i se închină — şi de basmale se ţin cu toţii, cînd încunjur cu danţul masa. Ceea ce se face, (precum se zice) ca să nu fie goi. Tot pentru ca să aibă pînză de ajuns şi să nu fie în casă golatate, dau înainte de nuntă preotului: mireasa, ştergari — şi mirele, năframa — precum şi celelalte daruri în ştergare şi năfrămi, ce să dau la acei ce au ajutat la nuntă, la neamuri, la nuni şi la alţii ce au venit. S-a văzut.
Prin satele din Bucovina, trimete mirele sîmbăta sara, pentru mireasă, dimpreună cu darurile, şi hobotul miresei, care e un tulpan de matasă roşă.
Pe la mijlocul mesei, după cununie, se caută să se înhoboteze mireasa. în unele sate, ea fuge şi se ascunde; vătăjeii o găsesc, o duc ş-o pun după masă şi vor s-o înhoboteze; druştele însă nu lasă, dar le dau bani şi apoi aruncă nunul sau vătăjelul hobotul, purtat pe două beţe de măr sau de răchită, miresei pe cap, cu care îi acopere toată faţa.
Lăutarii cîntă cîntecul hohotului:
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 429
Tulpănel cu două feţe, Dragostele-s cu blîndeţe; Cine le ştie purta Uşurele-s ca pana, Cine nu le ştie purta
Mai grele-s decît piatra! Iordănesti Atunci vătăjelul o dă pe mîna mirelui. Mirele îi aşterne pulpana
hainei sale, dacă-i e dragă, să şadă. Altul nu vra. Mahala Pe masă, stă găina acoperită; vătăjelul pune deasupra băţul şi
nu lasă să se descopere, pană ce nu-i dă mireasa basma la băţ.
Atunci se cîntă cîntecul bradului; iar cînd rădică băţul, se poate
rupe găina şi mînca.
Cîntecul bradului
Legana-s-ar, clătina-s-ar, Legana-s-ar brazii-n codru, Să se roage vîntului, Vîntului, pămîntului, Să mi-1 taie la tulpină Şi mai jos la rădăcină, Să mi-1 scoată gros la şes, Să mi-1 facă săhănele Săhănele, păhărele, De cinstit nănaşilor Şi vouă, slujbaşilor.
Cînd o duc pe mireasă la casa mirelui cu zestrea, se cîntă foarte multe cîntece despre hărnicie şi lene şi despre lucrul cînepei.
Sara, cînd o duc la culcare, îi iau cununa de pe cap şi-i pun un ştergari. A doua zi, nuna îi face „capul", adecă cîrpa sau legătoarea. La cîrpă, îi pun cînepă în cap, lînă, ca să aibă; apoi îi învălesc părul cu peteci, o îmbrobod cu ştergari şi, de a fost cinstită, o leagă cu hobotul cel roş pe la frunte.
în Moldova, nu se face cîrpă, dar se leagă cu tulpan şi deasupra i se pune peteală, de i s-a cuvenit.
Cîntecele de legătoare sînt foarte de jale. Din ceasul acela, ea nu mai poate să umble cu capul gol, nici să poarte pe cap floare. Mireasa plînge, cînd i se cîntă:
Gîţişoare poleite,
Nu-ţi umbla descoperite,
Gîţişoare gălbioare,
Nu v-a-ncălzi sfîntul soare!
Gîţişoare poleite,
Nu vi-ţi mai vedea-nflorite,
Numai hojma acoperite!
Broscăuţi
Strojineţ
430
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA Gîţişoare gălbioare, Nu-ţi purta Ia vară floare, Pînzătură şi tulpan Şi bădiţa cel bălan!
Ropcea
Cînd se naşte copilul, mama trebuie să dea la moaşă „mîneci". Atunci cînd o spală moaşa cu agheazmă, ea trebuie să-i şteargă mînile cu pînza numită astfeli; căci, altfeli, moaşa e plină de sînge pe ceea lume pe mîni.
(Se va vedea voi. II*.)
Cînd se naşte copilul, de-1 învăleşti atunci în cămeşa mamei, iubeşte pe mama, de într-a tatei, pe tata. Botoşani
In Năsipureni (Basarabia), se spune că să nu-1 puie pe băiet, cînd se naşte, în cămeşă femeiască, că se bate tare după femei, iar de-i femeie, se bate după bărbaţi. De aceea, păzesc mamele şi pun fetele în cămeşi femeieşti şi băiaţii în cămeşi bărbăteşti, ca să nu le fie copiii lucru rău.
Copilul, cînd se naşte, să nu-1 pui în nou, că nu trăieşte mult.
Botoşani
Fata, de o pui în strai bărbătesc, e bărbătoasă şi vice-versa.
Mihalcea
Proverbul spune: cînd spui că iubeşti pe cineva mai tare: „E mai aproape cămeşa decît rochia sau paltonul!" Cît de tare o iubeşte nora pe soacră: Merge nora la fîntînă Cu cămeşa soacrei-n mînă; Face-odată jap! în baltă... - Na-ţi-o, soacră, că-i spălată! (Se va vedea pînza şi ruşinea voi. II* Sf. Magdalină voi. III*).
*
Costişet pe mînecă, Cu lelea prin cînepa!
(Raporturile sexuale le pun românii în paralelă cu cînepa. Astfeli, au şi o mulţime de ziceri, gîcituri, chiuituri şi cîntece, pe cari, din cauza cuprinsului lor pornografic, nu le putem reproduce.)
Soacra şi nora
O soacră s-a pus rămăşag cu noră-sa că ea va toarce mai subţire decît dînsa, doar ar face-o de rîs înaintea bărbatului ei, că nu ştie toarce. — „Ian uite-te, dragul mamei, cît de subţire torc eu, dar * Aceste volume nu au mai fost publicate de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
431
femeia ta cît de gros toarce!" tot zicea baba ficiorului. „Ian lasă, mamă, zice ficiorul, că ce-i gros acopere ce nu-i frumos; da ce-i subţire să meargă-n pădure!"
Şi chiar aşa a fost, căci, cînd s-a venit la ţesut, din tortul cel gros a făcut pînză, da din cel subţire n-a putut face nimic, că s-a rupt ş-a trebuit să-1 arunce totul. Botoşani
în o poveste, să spune cum că s-a sfătuit femeia cu bărbatul să facă ceva soacrei, să n-o mai năcăjască atîta cu torsul; măcar miercurea să-i dea pace. Şi el a amăgit-o pe babă - dar nu să poate spune cum. - E vorbă de Sf. Miercure.
Cîntece
De-ar vrea Dumnezeu să dea Să mă duc la Mahala Să-mi prăvăsc ibovnica Cum culege cînepa. Ea pe mine m-a-ntreba:
— Ce caţi, bade, pe-aicea?
— Oleacă de apă rece.
— Iat-o cofa, ia şi bea Păn' ce nu iau o nuia.
— Batîr ia-mă şi c-un druc, Păn' nu te pup, nu mă duc!
Ostriţa
Mă duceam vara la munte Şi lăsam copile brude. Şi de-acolo cînd veneam, Copilele erau mirese Şi cînepele culese.
Corceşti
Frunză verde lemn uscat, De-acasă cînd am plecat, Tat-a rămas la arat Şi maica la săcerat, Da mîndruţei i-am lăsat Cînepa nesamanată Şi gura nesărutată, în streini, am stat o vară Ş-acasă am venit iară. Cînepa i-am samanat Şi gura i-am sărutat. Frunză verde de sacară, La catane m-am dus iară Şi-napoi cînd am venit, Cînepele erau topite
Şi mîndrele-mbătrînite. Cînepele erau culese Şi mîndrele din sat alese. Cînepele erau în baltă, Ş-a mea mîndra măritată. Şi de s-ar fi măritat De la noi a treia sat, Nu mi-ar fi aşa banat. Maica mea mă mîngîia Şi din gur-aşa-mi zicea:
- Satu-i mare, fete-s multe Şi mai mari, şi mai mărunte, Ţi-i găsi una de frunte.
- Maică, măiculiţă mea; Ceru-i mare, stele-s multe Şi mai mari, şi mai mărunte, Dar ca luna
Nu-i nici una,
Aşa mare, luminoasă,
Ca şi mîndra de frumoasă.
Corceşti
Puterea gătelei
De-ar şti badea, s-ar pricepe Din ce dragostea să-ncepe: De la gîtul cu mărgele, De la picioare spălatele Şi poale cu găurele. De la ochi, de la sprincene.
Mahala
Frunză verde alămîie S-a pus lumea-n hărăţie, Socot că mi-or strica mie.
432
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
De-ar muri şi de-ar crapă, Nimica nu mi-or strica, Că eu ştiu a farmaca: Cu hurmuz de cel mascat, Umblă bădiţa turbat. Cu hurmuz de cel mai bun, Ş-a umbla badea nebun, Cu hurmuz de cel în muchi Ş-a îmbla badea-n genunchi!
Ropcea
Frunză verde ş-un curechi, Puişorul meu cel vechi A rămas un pozevenchi. Dar şi eu, o pozevancă, Mă purtam cu fusta albă Şi hurmuz de cel turnat Să-mi umble badea turbat.
Comăreşti
Bărbatul gătit
Frunză verde de salată, Drag mi-i badea cum să
poartă, Cu zobon cu vîrsta lată Şi cuşmuţă brumărie. I-i drag lui, mi-i drag şi mie.
Ostriţa
Frunză verde rujâ-mplută, Ficioraşul de la curte Cu sprincenile făcute, Cu buzele rumenite, Cu ciubote văcsuite, Să primbla prin cerdeac C-un toiag de liliac Şi s-a pus pe-un scăunel Ca să-mi scrie-un răvăşel. Dar şi eu i-am cuvîntat Că nici eu n-am căpiat: El din gîndul lui a scrie Şi mă-sa n-are să ştie. Las' să vie singurel, Ca să vorbesc eu cu el!
Zureni
Păunul. Pînza paingănului
— Draga mamei cea jucată, Ce eşti aşa supărată?
- Da am fost la fintîniţă Ş-am văzut puiu-n portiţă, Gătit ca o păunită. El a rîs şi eu n-am rîs, Inima mi s-a aprins.
Brăeşti
Păunaş de la hinteu, N-ai văzut păunul meu? Ba eu, bade, l-am văzut, Bine nu l-am cunoscut. Era cu zimţi şi cu pitele Şi cu ţinte de inele, Ş-am cerut să mi le deie, El a zis c-ar să mă ieie. Decît să merg dup-acela, Mai bine m-oi spînzura De creanga sovîrvului, In mijlocul tîrgului.
Dorna
Uite, mamă, cum mişelul Vrea ca să-mi iaie inelul. Eu îi zic ca să mi-1 deie, El zice c-ar să mă ieie. Cînd aş şti că m-ar lua, M-aş duce şi m-aş spînzura In mijlocul tîrgului, De pînza paingănului!
Broscăuţi
Iubirea de-o potrivă
Foaie verde trei castale Ş-asar-am făcut ocoale Pe la poarta dumitale. Ţ-am văzut rochiţa-n poale, Pe la poale natarale, Natarale fir de fir Şi-n mijloc un trandafir, Trandafirul franţuzesc, Stau pe murg şi mă gîndesc Cu cine să mă iubesc? M-aş iubi cu d-ta, Nu ţi-i faţa ca a mea. Am trei covale de hîrtie Şi una de buiama Samănă cu faţa ta. - La bădiţa, la cerdac, Iese-un trandafir de leac,
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
433
Ce să fac să-1 pun la cap Să mă-ntrebe de ce zac? Sau de cori, sau de lungoare, Or de dor de fata mare.
Botoşani
Pentru cine nu-ţi place, nu te găteşti
Frunză verde de lemn scris, Bun ibovnicei mi-am prins, De-a avea vro minte bună, L-aş ţinea măcar vro lună, De-a avea vro minte rea, Depărcior de casa mea! Că tu ştii, bade, prea bine Că mie, de mi-ar fi de tine, Almintrelea m-aş purta: Albuţă ca lebăda, Rumenă ca călina Şi frumoasă ca ruja. Geaba vii, geaba te duci, Geaba rupi nişte papuci, Geaba banii cheltuieşti, Că mie nu-mi trebuieşti.
Horecea
Frunză verde iarbă neagră, Ilincuţă dragă, De ce-mi porţi cămeşa neagră, Ilincuţă dragă? Poate apa ţi-i departe etc. Or focul îţi e pe gheaţă, Or soponul s-a scumpit, Or ţi-i bărbatul urît? - Mie apa mi-i în casă Şi soponul mi-e în ladă Şi focul îmi e pe vatră, Dară nu ştiu ce-am păţit Că mi-i bărbatul urît!
Broscăuţi
Jălirea
Foaie verde poamă neagră, De ce-mi porţi cămeşa neagră?
- Las' s-o port, c-aşa mi-i
dragă.
- Or cu apa te-ai sfădit, Or soponul s-a scumpit? Sa iai apă din părău
Şi sopon de la Bacău. Dinaintea casei mele, Trece-un rînd de rîndunele, Dar acelea nu-s rîndunele, Acelea-s puice de-a mele...
- De cînd te-ai dus, băietele, La grumaz n-am pus mărgele, Nici pe degete inele.
Mihalcea
Puiculiţă dragă, dragă, învălită-n basma neagră, Ce să fac s-o dezvălesc, Inima să-mi răcoresc?
Nevasta supărată pentru găteli
Puiculiţă mea iubită, Ce şezi tristă şi mîhnită? Ai întrat în vrun pripus, Că ţ-am făcut vrun neajuns?
- Ia taci, frate, nu grăi, Că nu te pot suferi. Bine este ca să taci, Dacă nu ştii ce să faci. Mie mi-i jele şi alean De-o rochiţă, de-un tulpan Şi de-un colanaş de drum1.
- Rabdă, soro, cum vei putea C-om trece peste raia
Şi ne-om purta cum vom vrea.
(Cîntec vechi de la d-na M. Greculesi Dumitriu, Botoşani.)
Proverb
„Or te poartă cum ţi-e vorba, or vorbeşte cum ţi-e portul."
1. Fir.
434
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
§ 2. Portul la români
în Bucovina, se poartă femeile cu catrinţă, ca în partea muntelui, în Moldova. în spate, poartă pieptari, cojoc, suman sau manta de aba, cînd ninge sau e timpul a ploaie; pe cap, poartă ştergari. Cămeşile sînt de două feluri: „cămeşoaie", aceste au croiala comună; pe la gură, cu floricele şi, de pe spate pe piept, un alt rînd de desemn mai mărişor, iar pe mîneci au: sau pui aruncaţi la o distanţă egală, sau un desemn lung de sus pană jos, prin mijlocul mînecei, numit „stîlp." Acestea sînt de purtat, pe cînd „cămeşile" se fac cu altiţe şi cu mai multă cusătură pe mînecă şi sînt mai mult de ţinut, fiind foarte grele pentru purtat. „Cămeşile" se fac din patru laţi: doi dinainte şi doi dinapoi, deosebit de bucăţelele ce se adaug pe umăr pentru altiţe. Cămeşa e încreţită la gît cu „băzărău", care trebuie să fie tare, căci altfeli, rupîndu-se, ar cădea pe umere în jos cămeşa.
Altiţele sînt două bucăţi de pînză pătrată, care să coase deasupra mînecei; pe aceste se coasă vro 5 rînduri de desemne anumite, ce sînt potrivite pentru altiţe; care pot fi: un desemn întreg sau floricele, figuri mici, aşezate una lîngă alta.
Desemnul, la altiţe, e acelaşi pentru toate rîndurile, atîta numai că rîndurile sînt despărţite prin nişte dungi mai înguste, cusute pe dos, în coloare galbănă sau portocalie, roşă sau neagră, numite mascatele, uneori sînt numai de fir galbăn sau alb, cusut în lanţujel. în Mihalcea, unde satul e rusificat, „măşcăţelele" se numesc cu acelaş termin, iar firul se numeşte „hir". Un rînd de aceleaşi măşcăţele se fac şi în lungul altiţei, pană spre gît, pentru ca să mărginească altiţa de cămeşă.
Cusătura pe altiţe e „în crucite", ca cea de canva, sau Jumătăţi"; printre aceste, mai vine şi cusătura „lanţujel", mărgele sau fluturi. Un desemn ciudat, la altiţe, e „perciunul", avînd o cusătură grămădită, din jumătăţi, cari nu lasă să se vadă deloc pînza. Sub altiţă, sus pe mînecă, se coasă nişte desemne pe dos, numite „încreţală", fiindcă merg firele drept, ca şi cum ar încreţi, numai cît merg pe număr, pentru a putea face desemnul. Desemnele acestea sînt foarte frumoase. Sînt sau portocalii, sau galbene, sau de aţă crudă, neghi-lită, care vine verzie şi care, pentru ca să rămăie aşa, să fierbe în lapte.
încreţală să coasă şi pe faţă, cu mai multe colori; atunci e, de regulă, cusută cu jumătăţi de crucite. Desemnele încreţelei sînt nişte figuri anumite, late aproape cît latul palmei. Astfel este desemnul numit „coarnele berbecului", „cheia", „ruja" etc. - De la încreţală în jos, vine desemnul de pe mînecă. Acesta e, de regulă, costişet, constînd din o ghirlandă de flori sau din un desemn, în mijloc mai lătuţ, şi pe din părţi alte două înguste, formînd astfel un întreg. Astfel de desemne sînt aşezate la distanţă, pană jos; aice e mînecă încreţită, fără a-i lasa vro margină, ca şi cămeşa la gît. Desemnele de pe mînecă sînt cusute în cruciţi, sau în jumătăţi de cruce, or jumătăţi drepte, cu lanţujele şi apoi înflorite cu mărgele, fluturi şi fir. Altă dată, pe mînecă să face „stîlp", ca şi la cămeşoi,
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
435
sau „crengari." Crengariul e un cotor cusut cu jumătăţi, drept la mijloc, din care purced pe din părţi crengi egale, cu flori. Cusătura acestora e un fel de brodărie anumită, netedă (plat, cum s-ar zice), cusută pe fire numărate, mai ales cu matasă albă. Această brodărie se vede prin satele româneşti ca Boianul, Mahalaua, Cuciurul etc. iar prin Mihalcea etc. Camena, se vede mai ales pe cămeşile bătrîneşti; e o brodărie veche românească.
Desemnele, la brodăria aceasta, nu sînt numeroase: se află nişte flori cu petale late ca micşunelele, „frunza bradului", imitînd frunza de brad, o compoziţie de figuri pătrate, numite „prescurelele", triunghiuri şi pui.
Pe cămeşă, să coasă floricele pe la gît şi la piept, ca şi pe cămeşoi, acestea din urmă prelungindu-se pană jos pe spate. Cămeşile vechi, mai toate sînt cusute cu mătăsuri şi cu fir. Acuma se coasă mult cu lînă şi mai ales cu bumbac; fluturii în cusătură mai nu să întrebuinţează. Desemnele mai nouă venite în uz, de gust rusesc, sînt urîte, avînd colorile prost armonizate, pe cînd desemnele vechi, de gust românesc, îţi produc o plăcere, o bucurie, văzîndu-le, dar numai femeile bătrîne mai ştiu să le aprecieze; acestea, cînd văd un desemn delicat, lucrat mai mult în alb sau negru şi cu puţine colori strigătoare zic: „To voloschi daune!" (Acesta e moldovinesc, vechi).
Foarte multe din desemnele ce se află pe aicea se găsesc şi în România; între altele, este la scorţuri şi o tipică „floare de crin", desemn ce a fost admirat şi la expoziţie de industrie casnică din Cernăuţi, ca margine la o scoarţă.
Un alt desemn la altiţe, numit în Mihalcea „cîmpul", în Muntenia, se numeşte „mocănelul", şi multe altele...
Ştergarele, în Bucovina, să fac din bumbac gros şi subţire, în 5 iţe, în 7, în 3 sau numai în 2, învîrstate cu bumbac gros. E mai rar ca să fie tot cîmpul ştergarului în desemn; cele mai multe să lucrează în dunguţe: o dungă lucrată din burungiuc sau bumbac subţire în două iţe şi alta cu bumbac gros, în desemn: în cinci sau 7 iţe. La capete, să lasă o bucată mare în două iţe, pentru umplut cu cusătură, sau lasă dungi mai late. Pe margine, cos un desemn îngust în ajur, apoi mai jos: mici găurele şi, pe urmă, vin ţarţamurile, de multe ori înşirate cu mărgele. Florile ce să coase pe la capete sînt foarte frumoase. Mai în uz sînt desemnele cusute cu brodăria ce am amintit, cu matasă albă şi cu floricele de mărgeluşe colorate. Cele mai frumoase ştergare se află mai ales în Cuciur-Mare. Unele femei, chiar şi în Mihalcea, mai ştiu foarte frumos a „alege" flori pe burungiuc.
Mai demult, pe cînd nu era bumbacul, ştergarile se făceau din tort subţire de in şi tort mai gros şi se brodau cu matasă. Bumbacul a ieşit cînd au ieşit şi chibriturile.
Tot în dungi ca ştergarele, dar dungele mai late şi mai rare, să fac şi feţele de perne, precum şi prostirele. Feţele de masă, şervetele se fac din cîlţişori, ţesute uniform în „ozoare" sau în 4 iţe. Sacii, ţolurile se fac din buci ţesuţi în patru iţe, că-s mai tari, şi cu vîrste negre. Traistele şi scorţurele se fac din lînă, „alese" (cu desemn). Brîiele se
3649
436 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
făceau mai demult în dunguţe colorate, înguste, astăzi se fac cu desemn „rădicat pe spată". Catrinţele şi sumanele se fac negre; caţrinţele avînd părţile de dinainte îndiingate cu roş întunecat şi', printre acestea, vîrste mici galbene sau de alte colori.
Văpselile ce şi le fac femeile a). Galbăn. Verde
La văpsit, cea întăi coloare, din care se prind mai bine şi celelalte văpsele, e galbănul.
lai „droghiţă" ş-o usuci; freci bine frunzile şi floarea, de le faci ca pravul; beldiele le iai şi le fierbi, pui o bucăţică de piatră acră şi, în apa ceea, moi călepele. Pe urmă, le scoţi şi le presuri cu prav de frunză, ca cu cenuşă, totul de-a măruntul. Le pui în un ciubăr şi torni zama ceea pe deasupra; pui şi o bucăţică de aluat dospit şi le laşi să dospească o săptămîna şi apoi sînt gata.
Dacă vrai să ai coloare verde, după ce scoţi căleapul din droghiţă, îl pui în borş. Apoi faci leşie iute şi-1 porţi cu mîna, zbătîndu-1 în leşie, şi îndată se face verdele cel mai frumos.
b). Portocaliu
lai laptele cînelui şi faci tot aşa ca şi cu droghiţă; pui piatră acră şi se face portocaliu; de e prea deschis, îl mai moi o dată.
c). Roş
Roş se face din sovîrv şi din pădureţ. Se ia două părţi de sovîrv şi o parte frunză de pădureţ (de vrai să fie întunecat, — de vrai să fie mai aprins, pui pe jumătate pădureţ); le usuci bine, apoi le freci să se facă făină. Pui apă caldă şi aluat dospit şi laşi să dospească pe cuptiori o săptămîna. Storci frunza ş-o împrăştii pe cuptiori, iar zama o baţi pană ce face spumă şi, în ea, moi călepele. Le scoţi şi le presuri bine cu prav de sovîrv crud şi le aşezi în zolniţă - sovîrvul împrăştiet, în 3-4 ceasuri, s-a făcut roş -, apoi torni şi zama ceea şi laşi trei zile să dospească. Le scoţi şi le usuci şi nu se mai spală niciodată. (In loc de frunză de pădureţ, se pune şi coajă de pădureţ pisată.)
Roş se face şi singur cu frunză de pădureţ, uscată şi pisată. Mai întăi, moi călepele în căneală de arin, să fiarbă, apoi le presori bine cu frunza şi stau 9 zile. Le pui la soare cum sînt şi, după ce s-au uscat, le speli şi capeţi un roş întunecat.
Roş se face şi cu frunze de măr dulce, fiert în borş.
Roş din arin
Fierbi coajă de arin roş, fără piatră acră şi fără calacan, şi moi călepele din galbăn şi se fac roşi.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 437 d). Negru
Fierbi mai întăi coajă de arin, fie şi de cel roş, ca să faci din el o căneală, pentru ca să se poată prinde boiala; el singur nu dă nici o coloare, fără calacan. După ce scoţi căleapul, îl presuri cu frunză de perj pisată, pui în zama ceea: rugină de sub tocilă de la covali şi rugină de fier din bahne; stă 9 zile, apoi fierbi călepele cu toate cele la un loc şi cînd sînt gata, le speli.
Negru din coji de nucă
Fierbi cojile de nucă cele verzi, cu rugină de sub tocilă sau cu rugină de la părău şi bahne, ce strîng anume femeile; se pune şi puţin calacan şi se face foarte negru. Boiaua aceasta poate să stea şi un an, strînsă în ceva, şi nu se strică; se adauge numai apă rugi-noasă— şi e bună.
Negru din arin
lai coajă de arin negru, pui puţină piatră acră şi o bucăţică mică calacan (nu mult, că arde), pui şi coji de nucă, dacă ai, — de n-ai, nu-i decît —, moi călepele şi se face negru ca cărbunele.
Lîna, în boiele dulci, nu se prinde, numai în acre.
Lîna, ca să se poată boi, trebuie mai întăi să stea în huşte cîteva zile, apoi, se spală bine şi, pe urmă, se boieşte.
e). Albastru. Verde
Pentru albastru se fierb surcele negre, cumpărate, în borş. Strecură zama, pisează piatră vînăta ş-o moaie în oţet, apoi o pune în zamă să fiarbă. Ia deoparte de moaie bine călepele (din alb), apoi le pune cu totul la fiert. De voieşte să fie mai deschis, pune mai puţine surcele.
Verde în usuc
Apa în care s-a spălat lîna întăi se cheamă „usuc". O fierbi şi curaţi bine spuma, pui puţină piatră acră şi moi călepele din galbăn şi se face un verde frumos, întunecat.
De vrai verde deschis, le moi din portocaliu în usuc şi se face verde deschis.
Albastru în usuc
Moi căleapul din alb în usuc. în usuc, pui piatră vînătă şi se face albastru; de vrai să fie întunecat, mai moi o dată.
f). Văpsele cumpărate
Dacă vrai să faci verde în boia de tîrg, moi boiaua în oţet ş-o fierbi în borş; pui călepele din galbăn şi le fierbi.
Orice coloare se moaie cu oţet, numai anilinul cu rachiu.
Colorile: stacoşiu, violet, roza şi altele se fac cu coloare cumpărată din tîrg; care, după ce se moaie în rachiu, se pune în apă caldă şi,
438
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
pentru ca să ţie, se mai toarnă şi „apă tare1", în aceasta se fierb călepele — şi sînt gata. Horecea, Mihalcea, Broscăuţi
(în Roşa, nu acopăr pasca cu basma roşă, căci sîngeră vita; şi nici omul nu e bine să poarte; alb e cel mai sănătos.)
De vezi întăi miel alb sau fluture alb primăvara, eşti sănătos peste an; de vezi negru, nu.
B. Straiele de matasă
Afară de portul despre care am vorbit în cele premergătoare şi care este numai product al lucrului de casă, în Bucovina, se mai află şi un alt port vechi în unele sate româneşti din jurul Cernăuţului, precum în Mahala, Boian, Horecea, Ceahor, Molodia, Cuciur-Mare, cuprinzînd Chicera şi Stăneştii din districtul Şiret, - port care este acuma pe ducă.
Acesta constă din nişte rochii de atlas în dunguţe, ce se cumpără gata; sînt fără mîneci, lăsînd să se vadă mînecă cămeşei cusută, iar la piept, scobite, acoperindu-se pieptul cu salbe de bani de argint. Creţi nu au mai deloc; sînt înguste aproape ca cămeşa, se poartă de cătră fete la hramuri, la joc şi cînd sînt mirese, apoi le strîng pentru moarte.
în Camina, sat rusificat, ce e înfluenţat de Cuciurul-Mare, se poartă, de asemenea, numindu-le „riclii".
Peste rochie, îmbracă „contoş", de asemenea de matasă, în dungi mici: albastru cu sulferin, avînd garnituri de şireturi împrejur, dar foarte rău croit, ca un sac. Altă dată, îmbracă „zăboane" mai lungi, fără mîneci, acoperite pe din afară, de la brîu în sus, cu blană de dihor; iar în jos, sînt de stofă de brocat sulferin. Ceahor
Acest port samănă mult cu al doamnelor din vechime, zugrăvite prin vechile noastre mănăstiri.
în Mihalcea, Camina, Cuciur etc, se poartă în aceleaşi condiţiuni (la joc, la cununie şi moarte) şi „fota", numită chiar şi de poporul rutenizat cu acest nume.
Fota e o prostire de matasă, albastră întunecat, cu dungi sul-ferine la margine şi ţarţamuri. Cu fota pusă în două, se împrejură ca şi cu catrinţa, de sub care se văd florile cusute pe marginea cămeşei. Fota are asemănare cu peştimanul, ce se purta mai demult în Moldova, — de bumbac albastru întunecat, în cadriluţe albe şi cu o dungă albă de jur-împrejur, pe din margine, cu care se împrejurau femeile vara, în locul catrinţei, ce se purta numai iarna.
1. în Mihalcea, chiar în limba rusă, s-a păstrat termenul acesta român, de
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
439
Tot în Moldova, se purta de demult de cătră bătrîne şi copile „prigitoarea", ce era o prostire albă, pe care o purtau împrejurîndu-se ca şi cu catrinţa. Acest port se vede, dar foarte rar, şi astăzi la babe în Bucovina.
Rochia şi fota să vede că au existat în acelaşi timp, căci, pe sub rochie, se îmbracă şi fota, din obicei se vede. — Fota poate că era purtată de poporul mai sărac şi rochia de bogătaşi, luată ca imitaţie de la boieri.
în Voloca, Cuciur, ca îmbrăcăminte de iarnă pe deasupra, să poartă nişte blane mari, scumpe, numite „tîmbare", acoperite cu feţe scumpe. Un tîmbari costă cîte 80 florini. Abia două sau trei femei mai au de acestea în sat. Azi, femeiele poartă numai cojoace proaste, în Mihalcea, îmbrăcînd cîte două, unul peste altul, de fudulie, chiar şi vara!
încălţămintea, în satele acestea, constă din ciubote galbene, care avînd talpa subţire, ce se vîră apoi în nişte papuci tot galbeni, cu talpa groasă şi înfloriţi pe deasupra, numiţi „conduri."
Schimbarea portului. Pierderea mătăsei
Portul, de regulă, face evoluţie în mai frumos, mai bun, e neespli-cabil cum în Bucovina nu a făcut, ba încă a dat înapoi, luînd portul inferior locul portului celui superior.
Aceasta nu o putem esplica altfel, decît doar prin amestecul cu populaţia străină. Ştiut este că, în Bucovina, de un timp încoace, emigrează mereu galiţieni, care ş-au exercitat influenţa şi asupra portului.
Altă cauză poate să fie şi schimbarea condiţiunelor de trai. O parte însemnată din populaţia băştinaşă a Bucovinei să ocupa înainte vreme cu cultura gîndacilor de matasă şi producea o cantitate destul de mare de materie brută de matasă, numită burunciuc. Ba făceau chiar şi stofe de straie de matasă. Astfel, ne spun oameni bătrîni din Horecea cum că, în casa tîrgoveţilor Voronca, Găina, îmbrăcămintea de pe toate celea în casă era de matasă, chiar şi sufitul şi păreţii erau acoperiţi cu matasă ţesută de casă.
Horecea, Roşa etc. sînt suburbii ale Cernăuţilor; locuitorii lor erau tîrgoveţi, mulţi din ei îşi aveau dughenele în Cernăuţi, dar cu casele şi gospodăriele şedeau în suburbii, unde se ocupau în măsură mare cu lucrarea pămîntului şi cu gospodăria casnică; negoţul ne-fiind principala lor ocupaţie. Schimbîndu-se împrejurările şi pier-zînd negoţul din mîni, au devenit cu timpul simpli agricultori şi, potrivit ocupaţiunei, ş-au pierdut apoi şi portul. Numai după ante-reiele şi giubelele păstrate prin unele lăzi, să vede cum s-au purtat părinţii lor.
în Roşa, influenţa asupra portului nu a fost aşa de hotărîtoare; acolo s-a păstrat o parte bună din portul vechi, după cum vom vedea.
440
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
în cît priveşte pierderea mătăsei, apoi episodul ce-1 reproducem din gura tîrgoveţului vechi Gh. Hotinceanu din Horecea este potrivit a o esplica:
Cînd a trecut Bucovina la Austria, erau trei vornici pe teritoriul acesta al Cernăuţului: Ciuntuleac în Roşa, Grecul în Cernăuţi şi Voronca în Horecea. Aceştia primiră ordin să meargă şi să întîmpine oastea la pod. Vornicii merseră, dar nu văzură decît cinci catane călăreţi, cari, scoţînd săbiile din teacă, întrebară româneşte: „Ne primiţi?" - „Vă primim", a fost răspunsul. - „Ne primiţi?" — „Vă privim!" - „Ne primiţi?" - „Vă primim." Aşa i-au întrebat de trei ori. După aceea, au mers vornicii şi catanele spre oraş şi, cerînd găzduire, fiecare vornic a luat cîte o catană, două în casa sa. Cînd s-au sculat ei a doua zi, era plin de oaste, de căpitenii. Populaţia s-a spăriat şi a început a se răzvrăti; aleargă degrabă la vornici şi le spune: „Voi ne-aţi vîndut!" Vornicii, ce să facă? Puterea asupra poporului era totuşi în mîna lor, dar nu puteau lua nici o partidă, neştiind ei singuri pentru cine să stea.
între acestea însă, nemţii, mai cuminţi, le veniră întru ajutor. Românii noştri au fost totdeauna iubitori de grădină şi de pomi; fiecare avea la casa lui pomete frumoase. Căpiteniile venite se primblau prin pomete, vedeau aşezările lor, cultura duzilor, cuptioarele de făcut rachiul etc. începură a-i lăuda pentru pometele ce le au şi, ca premii, le dădură la fiecare vornic cîte 100 galbeni în aur; pe vremea ceea, era aceasta mult. Văzînd ei bunele intenţiuni ale stăpî-nitorilor, începură a face pace în popor şi lumea se linişti.
La cîtva timp după aceea, veni o conscripţie pe la case asupra vitelor şi le numără şi pomii din grădină. Oamenii s-au spăriat că au să trebuiască să plătească dajdie pentru vite şi pentru fiecare pom — şi, lăţindu-se vestea aceasta prin comune, se apucară care încotro să-şi taie copacii şi tăiară toate pometele, tăind şi aguzii. Din ceilalţi copaci, au odraslit din seminţe vlăstari nouă, dară duzii s-au pierdut şi, cu dînşii, şi creşterea mătăsei.
Singurii aguzi cari au mai rămas ca martori de pe acele timpuri pană astăzi sînt în grădina casinului militar din Cernăuţi; aici, de cum veni Bucovina la Austria, întrară militarii şi ocupară acel loc, care, fiind ocrotit, trăiesc pană astăzi. Astfel s-a stîrpit în Bucovina producţiunea mătăsei.
Nu e de mirare, deci, că a rămas matasa şi pană azi ca port în popor — se poate deci vedea pe ce scară era cultivată atunci. Cît despre cusuturele cu matasă româneşti, s-au putut admira la diferite expoziţii ce au avut loc în Cernăuţi, adevărate capodopere de gust, fineţă şi execuţiune.
S-au văzut mahrame etc. cusute de măna boieriţelor noastre şi păstrate cu sfinţenie de cătră descendenţi; între altele, la expoziţia din anul 1899, s-a putut admira cusătura veche, numită „în bibiluri"; despre care numai din nume să ştia, neavîndu-se idee cum poate să fie. Ei bine, e tot ce poate fi mai ideal! Nu-ţi vine a crede că e lucrată de mînă de om; să pare că numai zinele, cu degetele lor fine, au putut-o executa. îmi pare rău că-mi scapă numele familiei aristocrate
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
441
căreia îi aparţine. Pe o bandă lată abia de un deget, să află lucrat cu acul în găurele fine de tot: cîmpul cu iarbă, copaci cu frunze şi flori - petalele gingaş ţesute în colorile lor vii - şi totul să pare că e lucrat astăzi - cea ce poate va fi de un secol.
Erau mai mulţi metri de cusătură de aceasta, care trebuie să fi fost destinată pentru garnitură.
în limba română, a rămas zicala, cînd vorbeşte cineva tare pe sus, cu cuvinte foarte alese, că „vorbeşte în bibiluri".
Lucrurile de mînă ale voivodeselor Moldovei, ce se află păstrate prin mănăstiri, precum: portrete de domni, în mărime naturală, epitafe cusute cu matasă, fir şi mărgăritare etc. — ne dau o idee despre cea ce era în vechime industria casnică la români.
Nu e de mirare dacă ţărancele noastre mai lucrează şi astăzi aşa de frumos cu fir şi matasă, burunciuc etc. - din ce în ce însă, tinde a dispărea şi industria aceasta. în Cernăuţi, d-na Sofia Ştefanovici, vicepreşedinta Societăţei Doamnelor Române, îşi dă silinţă a rădica industria naţională, aranjînd din an în an expoziţii; iar la expoziţia din Filadelfia, tot ce a trimes a fost plătit îndoit; ba a lucrat costume româneşti şi pentru păpuşi, întroducîndu-le în industria mare; o meşteră neîntrecută în aranjarea lor, e d-ra Aglaia Lupu. D-na Eufrosina Wilhelm a furnizat haine naţionale pentru New-York. Nu mai puţin s-a ocupat de a întroduce desemne naţionale în modă, prin diferite lucruri de mînă, d-na Elena Popovici. D-na Casandra Buberle, proprietară din Bobeşti, a fost întăia care s-a ocupat cu industria de casă. D-ei lucrează de vro 50 de ani, cu mare succes, pe terenul aceasta; la expoziţia din Viena, a obţinut diplomă de onoare. Producţiuni de ale d-sale: covoare, portiere, stofe de mobilă compuse din brîie, au devenit la modă şi au mare trecere în străinătate; ba şi principelui de coroană Rudolf, cu ocazia venirei sale aici, i-a prezentat un covor.
După cum vedem, se află şi astăzi românce capabile şi serioase, cu tragere de inimă la lucru; le urăm numai deplină încurajare şi deplin succes.
C. Portul tîrgoveţesc şi costumul naţional
Am amintit că horecenii ca şi roşişenii (locuitorii din Roşa) nu sînt ţărani; cu toate că, prin vitregia sorţei, ajung de multe ori a purta şi straie ţărăneşti, cu excepţie de opinci, ei însă nu se împacă cu ţăranii, — cînd se întâlnesc cu ei, îi iau în rîs şi nu-i scot din „mujic hadena" (şerpe). Au o ciudă neîmpăcată mai cu samă contra pletelor acestora şi, de cîte ori pot, le slobod un vîrtej de aţă în păr, pe care-1 încîlcesc aşa de tare, încît sînt siliţi să se tundă. (Vîrtejul e o morişcă ce o fac copii vîrînd aţă printr-un bumb, sau prin o scîndurică cu două borti. Pe aceasta o învîrtesc mult ş-apoi o lasă să se desfacă şi atunci zbîrnîie.) Roşişenii au însă portul mai tîrgoveţesc decît horeceni.
01910015
442
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Portul femeilor, în Roşa, s-a păstrat aşa precum era, pe la mijlocul secolului, portul populaţiunei tîrgoveţe în Moldova. Rochia largă, creaţă, cu cercuri şi cîteva betiţe negre de catifea sau tasma galbănă, verde etc. după cum se potriveşte - şi mai ales tasma serpentină, de multe ori chiar de două colori: albastră şi galbănă etc. Rochia de vară e fără măneci - şi la piept tăiată „în care" („cu bustă", cum se spunea de demult,) garnită cu aceleaşi tăsmăluţe pe la gură şi mîneci. Rochia, pe umăr, are creţi, care se aşează cu acul ca nişte mici careuri. Mînecă cămeşei e lărguţă, cusută cu matasă neagră, iar jos încreţită, avînd un mic volanaş pe margini, cusut cu pui şi găurele. -Pînza cămeşei e de bumbac creţ şi, pe la piept, cu dungi de borungiuc. Izvoadele delicate de pe mînecă sînt ale lor proprii, nu le găseşti prin sate.
Rochiile se fac de stofă de caşmir, coloare vie: roş, verde, albastru, alb, şi pe acest cîmp, buchete de flori. Pe cap, poartă şaluri turceşti: şaluri albe sau de alt fel de colori vii, cu flori.
Peste mijloc, se încing cu brîu de matasă în dungi: albastru întunecat şi galbăn. Pe deasupra rochiei, poartă scurteică de postav negru, lungă păn' în jos de brîu; e gărnită împrejur cu găitan de fir şi căptuşită cu „coţobaie", un fel de stofă de lînă groasă, flocoasă, ţesută în patru iţe, verde sau untdelemnie, - iar pe din lături, pun deschisuri de postav roş, care se vede, căci scurteică stă mai totdeauna deschisă şi cu părţele de dinainte înturnate, pentru a se vedea cămeşa dinainte. Scurteicile de toate zilele sînt de coţobaie. Pentru zile de lucru, au un fel de caţaveici de stambă deasă, albastră, în patru iţe, cu deschisuri roşi, lungi; păn' mai jos de genunchi şi fără blană; iar pentru sărbători, au „ghiordeie": nişte caţaveici de postav negru, cafeniu, verde, pană în pămînt şi blănite cu blană de vulpe; acestea devin tot mai rare.
Pe dedesubt, poartă iarna un feli de pieptaraşe, lipite de trup, de blană de miel şi încheiate sub umăr, acoperite cu postav negru, cusut cu flori. în picioare, poartă papuci încheiaţi cu găitan pană sus.
Bărbaţii poartă pantaloni largi de postav sau de stofă de vară, numiţi raituji - ca şi în Botoşani -, pe la buzunări, înfloriţi cu găitane; mintean de postav negru sau albastru-întunecat, cusut cu găitane; iar pe la mîneci şi dinainte, cu deschisuri roşi de postav. Poartă contăş, sumane negre şi cojocel. Tinerii poartă pantaloni strîmţi, de postav alb, cu găitane negre. Vara, poartă în cap pălării de postav roş întunecat; în picioare, poartă ciobote lungi pană la genunchi.
Mai demult, femeile purtau şi peştimane, şi caţaveici de satin cu dihor pe deasupra şi pe din lături, iar în cap, ştergari; bărbaţii purtau tot raituji, mintean - şi „dulamă", o haină cum e amu contăşul.
în Clocucica, altă suburbie, spre miezul nopţei de Roşa, se poartă femeile ca şi tîrgoveţele din Moldova; ele rîd de roşişence: „Noi, zic ele, am ieşit din rochii; - ne purtăm cu fuste cu falbane şi polcuţe şi,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
443
din cioboţele încheiate cu găitan, am ajuns la cioboţele cu ţug (gumă)", iar pe cap, poartă barizuri şi tulpane. Poartă însă aceleaşi scurteice şi caţaveice cu roş. Acestea se poartă şi de cătră răzeşii din Broscăuţi.
în satele din apropierea Sucevei, femeile poartă fustă, ca şi în Moldova, şi polcuţe sau şi rochii.
în Moldova, vara mai ales, la cămeşa cusută frumos cu ajur şi mărgele şi brodată cu alb, îmbracă fustă frumoasă şi se încing cu colane brodate cu mărgele pe catifea; sau cu ghiordane late, lăsînd capetele să spînzure într-o parte, ca nişte cordele. Rochiile sînt cu cercuri şi cu tăsmăluţe pe la poale. Straiul ce-1 poartă la frig e „caţaveica" de postav, în diferite colori; şi dacă nu e toată de vulpe, feţele de dinainte sînt numaidecît. Iar pentru zile mai puţin friguroase, au nişte scurteici vătuite cu lînă şi trase cu saiele; de acestea, poartă şi bărbaţii. (Aceleaşi să văd şi în Broscăuţi, în Bucovina. Ba chiar şi în portul preoţesc să află asemenea caţaveice, lungi).
în Moldova, portul bărbaţilor, iarna, sînt nişte iţari strîmţi; vara, pantaloni de bumbac, creţi ca iţarii; cămeşă lungă, cu mîneci largi şi cu horbotă pe la margine. La gît, se leagă cu basma neagră, peste mijloc, se încing cu brîu lat: roş, verde, albastru; poartă şi chimiruri. Pe cap, poartă iarna cuşmă - şi vara, pălării negre, de pîslă; în picioare, ciubote lungi cu tureatcă - sau opinci.
în părţile de munte în Moldova, femeile poartă catrinţa. La mo-cancele de pe lîngă Odobeşti, catrinţa e ca şi în Bucovina, dar mai largă, avînd cîţiva falduri de ambele părţi dinainte. Cele „de purtare" sînt simple, pe cînd cele cu cari „merg la lume" strălucesc de fir şi de peteală, cu cari sînt ţesute - şi de fluturi.
Ca şi în Bucovina, încing catrinţa peste brîu cu „bete", cari, în Bucovina, se numesc frînghii; acestea sînt simple, în dunguţe colorate, în lungiş; nu alese, ca în Bucovina, (de care se află şi în Muntenia), iar brîul, de asemenea, e simplu, în dungi curmezişe.
Aceleaşi brîie şi bete se mai găsesc şi în Bucovina, pe la bătrîne. în Odobeşti, chiar şi brîiele sînt ţesute cu fir.
Cămeşile se fac cu altiţe, ca şi la noi, afară de deosebiri mici; ba şi „încreţală" se numeşte astfel şi chiar desenele sînt aproape aceleaşi. Altiţa e ceva mai mică decît a noastră şi mai variată în desen. Cusătura ca lanţujelul se numeşte „înaintea acului", ca şi în Mihalcea. Desenele costişete, de pe mîneci, se cheamă „năsăpite"; iar o româncă din Ploieşti îmi spunea că pe acolo se cheamă „rîuri." Mînecă e încreţită sau jos, ş-atunci n-are volan, sau mai sus, şi atunci lasă un volan cochet.
Cele mai multe cămeşi au desen ţesut cu amici (bumbac colorat roş, albastru), pe care îl întrebuinţează pus în mai multe fire — şi fac desemnul rădicînd cu speteaza. Altiţa uneori e ţesută, dar mai mult cusută, precum şi dinainţele, ba şi pe spate, de la umere în jos, înjur rotund, au o încreţitură frumoasă, pe care fac o cusătură anumită.
2447
444 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ceea ce nu se află la noi e cusătura de dinainte, lată de o palmă. Cusătura e în crucite, mai ales cu lînă albastră întunecată, toarsă şi boită de ele. Lîna aceasta, fiind creaţă, nu se cunoaşte felul cusă-turei, viind ca o blăniţă. Aceasta o combină cu desemne de arnici colorat, care vin înlăuntru; astfel că florile apar ca sculptate, iar totul e ca un relief. Florile acestea le fac atît pe dinainte, cît şi pe mîneci; le fac însă şi alese din ţesătură. A ţese cu fir, a coase cu „tel" (peteală) e aici cu totul la ordinea zilei.
Ştergarele sînt de burungiuc subţire, cu vîrste de bumbac sadea alb sau colorat. Sînt lungi, încît capetele atîrnă pînă la genunchi, după ce încunjor de cîteva ori capul. Foarte cochet se îmbrobod nevestele cu ele peste „conciul" lor — un cerc oval înalt ca de 2-3 degete, făcut din lemn şi învălit cu pînză ţesută în 4 iţe, în ozoare, cum le zic la noi.
Conciul e cea ce e la noi cîrpa; pe acesta îl pune nănaşa a doua zi de cununie — şi fetele plîng, care-s duioase; le pare rău după flori.
Fetele îmbla cu capul gol, „în plete", cum le zic ele. Pun cozile dinapoi foarte frumos şi care n-are păr se ajută puind o coadă deosebită, iar peste cap, se leagă cu ghiordane de mărgele, ca şi cu o cordea; ghiordanele se numesc, ca şi la noi, „zgărzi". In picioare, poartă ciorapi împletiţi cu cîrlige, în ajur, şi mi se pare că opinci.
Populaţia de la oraş, din Focşani, femeiele se poartă în rochie, fustă, polcă, iar bărbaţii, în straie de şiac sau straie de pînză colorată, lucrată în ozoare, de casă, de care poartă şi femeiele. Croiala e: pantaloni largi cu mintene etc. Ele se leagă cu tulpanele pe sub fălci şi capetele le înnoadă în vîrvul capului; o îmbrobodeală ce nu mai există azi în Moldova decît la femei bătrîne.
Un port deosebit de acesta, la populaţia de la ţară, este portul femeilor din Muntenia: cu zadii sau, cum le zic în Moldova, „fote". (Deşi în Muntenia feliul zadiilor e foarte variat.) Zadiele se îmbracă în locul catrinţei, peste cămeşa foarte frumos cusută, avînd pe la poale şi prin părţi desemn. Zadiile sînt două şorţuri: unul mai îngust, dinainte şi altul larg, avînd creţi, dinapoi. Sînt ţesute din lînă în patru sau în două iţe, cu fir sau peteală prin ele; - colorile la zadii sînt variate: roşi întunecate, dar mai ales negre, sau partea de dinainte roşă şi cea de dinapoi neagră, sau una roşă şi alta albastră, sau amîndouă albe. Pe zadii, se coase desemne foarte frumoase, în colori, cu fluturi şi tel. Acest costum naţional se îmbracă astăzi cu predilecţiune de către damele din societate bună, la baluri. Costumele acestea, dacă sînt frumoase şi cînd sînt cu şic îmbrăcate, fac totdeauna un deosebit efect.
Cămeşuicele sînt sau de burungiuc subţire, cusut cu mătăsuri şi flori, sau de pînză subţire de bumbac. Pentru cap, se întrebuinţează ştergarul subţire de burungiuc, care dacă ştii cum să-1 îmbrobozi, face găteala cea mai frumoasă. Foarte frumoase sînt şi mahramele de matasă: roşi, albastre - cu salbe împrejur.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 445
Pentru fete, e mai frumoasă pieptănătura în două cozi, cu cordele la cozi şi flori pe cap sau salbă. La acest costum, se adauge şi bondiţa de postav, cusută cu şireturi de fir şi aplicată cu flori de postav roş sau albastru pe cîmpul alb sau negru etc, din care e făcută bondiţa.
Portul naţional al bărbaţilor e: iţari strimţi şi creţi de la genunchi şi pană la glezne; cămeşă lungă creaţă, cu dungi de burungiuc, cu horbotă la poale şi cu mînicele largi şi legătoare la gît, iar peste mijloc, brîu lat şi curele cu bumbi, atîrnînd din brîu năframa cusută. în spate, bondiţa de postav, cusută cu flori de şireturi negre, făcute, pe dinainte, ca nişte stele, buzunări etc. La costumul acesta, se purta mai de mult, în Bucovina, un sumaieş foarte frumos, de postav negru sau şi de altă coloare corespunzătoare, croit în forma sumanelor ţărăneşti şi înfrumuseţate cu şireturi la piept, la mîneci etc. Acesta se purta şi la straie civile. Cuşma ţurcănească complec-tează costumul naţional.
D. Portul vechi
Un port european a străbătut pe la începutul secolului în lumea femeiască şi în Moldova. Astfeli, bunicele noastre purtau, pe la balurile ce se dau atunci, rochii cu coada de trei coţi, talia cu colţ, decoltată şi cu mînile goale. Pe mîni, aveau braţele, la gît, coliete, în cap, flori de diamant. Pieptănătura era cu zulufi, de la frunte mai mici şi încolo tot mai lungi; coada de dinapoi se punea în pieptene; un pieptene mare, roată în jurul capului. în faţă, se purtau frizete, numite „plecsude", şi părul pudrat. Pantofii erau de atlas, încinşi cu cordeluţe în cruciş. Rochiile celelalte erau încheiate pană sus, cu talia în colţ, cu mînicele largi cu bufuri, talia încheiată la spate -fustele erau largi. Pe cap, purtau un fel de pălării, cînd ieşeau, numite „tocuri".
Portul ţerei însă era rochia din trei laţi, tăiată la piept „cu bustă", garnisită cu găitan de fir, cu cepreaguri (pasmanterii) de matasă sau fir. Mijlocul era încins cu colane de fir curat, avînd poftale de aur, bătute cu pietre scumpe. Rochiile se făceau: de „stambol" (matasă), de „canavaţ" (o matasă groasă, un fel de damasc), „dimie" (matasă subţire, cu floricele delicate), de morea, de atlas, catifea (numit urşenic), de fulari. „Dibetul" era o stofă de lînă, aspră ca ripsul; „şaliul" avea urzeala de bumbac şi bătătura de lînă subţire, avînd dungi de matasă şi flori. Se purta rochie de „muşlin de lînă", rochie de „şam" (bumbac cu aţă, stofă groasă), de „halastînca": stofă de aţă, în cadril. Rochie de „citare", un batist subţire, cu floricele delicate; din acesta, să făceau şi antereie bărbăteşti. Cutnia era o stofă de atlas cu bumbac, în dungi (în ciubuce sau ciubucele); din acesta, fiindcă era în dungi, nu se făceau rochii, ci numai antereie. Stofele în doi peri, roş cu albastru sau albastru cu negru, să numeau „în guşa porumbului". Coloare de modă era „în ruptul ferului" (cum e ferul cînd se rupe), „argintiu" „ghiviziu" (ca frunza curechiului, sau
446 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ca chiclazărui: chiclăzăriu). „Ghiurghiuliu" (roza aprins, ca trandafirul), „pembe" (roza), „stracoşiu" se chema roş aprins, pons; „havaiu" era albastru ca ceriul; „alb-albastru" era, asemenea, albastru deschis. „Lilieciu" ca liliacul, „stînjîniu" ca stînjenul. „Patlaginiu" ca pătlăgeaua. Galbănul era: „ca paiul"; „canariu" ca canariul, mai deschis decît galbăn; „portocaliu", „scorţişariu", „chimoniu" ca chimionul; „untdelemniu", cafeniu, şi altele.
Cînd cineva să laudă că are multe straie şi nu le are, i se spune în rîs că are:
Rochie verde - care nu se vede; Rochie de cutnui - care nu-i Şi rochie de canavaţ - care nu se ţine-n aţ'. La gît, purtau salbe de „lefturi", bani mari de aur, cîte 10 galbeni un left; purtau şiraguri de mărgăritare, coliete de diamante. în urechi, purtau nişte cercei numiţi „serji", de bănuţi de aur şi legaţi unul de altul pe după cap cu un lanţujel.
Femeile îmbiau şi cu capul gol, cu flori de pietre scumpe în păr sau şi cu legătoarea numită „capileşte", în „capelă", care se făcea în modul următor: să legau cu un bariz triunghiular sau crep, încru-cişînd cele două capete din părţi dinapoi, pe care aducîndu-le dinainte, într-o parte şi le făceau un fiong frumos. Părul era pieptănat într-o coadă, aceasta se aducea dinainte dimpreună cu capătul de dinapoi al măhrămiei, pe care o avea sub coadă şi astfel înconjura capul cu coada pe deasupra tulpanului, pană la floare. Care aveau păr frumos, coada încununa tot capul şi atunci făcea fiongul drept în mijloc sau şi de-o parte. în legătoare, se mai întingeau bolduri cu gămălii frumoase de aur, cu floricele etc. (Astfel de bolduri, poartă în Mihalcea fetele, înfingîndu-le în băsmăli.)
Cînd ieşeau undeva, se îmbrobodeau cu alt bariz sau alt crep, păn' la jumătate de cap, pe care îl legau dinapoi, în vîrvul capului, în „capelă", ieşeau numai femeiele curînd măritate, pană la anul. Cam tot în acelaşi mod, se mai făceau pentru ieşit, la modiste, nişte „buiamale", legători de „nimitez" (crep) pe cap.
Nevestele cele tinere, cînd mergeau undeva îmbrobodite, puneau floricele de la urechi în jos, atîrnînd afară de sub broboadă. Astfel, pun aice fetele tinere, cînd merg îmbrobodite, atîrnînd florile afară de sub ştergari, iar nevestele pun busuioc şi scot o ureche afară, să se vadă cercelul.
în părţile de peste Prut, s-au păstrat şi mai bine unele obiceiuri vechi. Astfel, fetele îşi atîrnă mărgelele de la gît de cercei, ceea ce e o deosebită podoabă şi, totodată, dă feţei un aspect antic.
Ca haine de ieşire, în spate, se purtau, de predilecţiune, şaluri scumpe turceşti, iar pentru vreme ceva friguroasă, era „maloteua": o caţaveică lungă, în sus strîmtă şi în jos largă, cum sînt rondurile; se făcea de atlas, de more, de „ghermesit", blănită cu blană subţire de rîs (foarte scumpă, cu părul scurt, cea mai frumoasă şi mai
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 447
delicată blană, argintie şi cu rotiţe ceva mai întunecate, ca tigrul), sau cu „singeap" (blană cenuşie, groasă în piele şi deasă în păr, nu prea scumpă). La malotea, era mînecă largă jos şi blănită cu aceeaşi blană, ca de un lat de mînă pe din afara, precum şi dinaintele, avînd şi un guler de blană, ca de un lat de mînă.
Pentru iarnă, aveau „benişuri" lungi pană jos, de ghermesit (stofă de matasă cu bumbac, în ape ca moreaua), blănite cu samur (cea mai scumpă blană; o blană de samur costa şi 1000 galbeni; coloarea e cafenie închisă, cu lustru ca castorul, uşoară şi moale) sau cu „nurcă" (nurca e cafenie roşietică, dară ieftină). Benişul era în sus strîmt, croit pe talie, şi în jos larg, blănit şi pe dinlăuntru, şi pe din afară, în partea de sus a corpului, iar de jur-împrejur era, de asemenea, blănit de un lat de mînă, şi mînecile erau blănite pană la jumătate.
Scurteici, fermenele nu purtau cucoanele, numai bărbaţii. Scur-teicile erau pană din sus de genunchi şi fermeneaua sau libadeaua, pană la brîu. Acestea se făceau din postav, blănite cu „cacom" (o blană albă gălbie, cu codiţe negre), cu rîs, cu samur, cu jderi (tot în felul samurului, cu părul scurt dar mai roşietic), cu „carocolachi" (o blană albă cu pete roşi, lungă în păr).
Bărbaţii se purtau cu antereie, iar pe dedesupt, îmbracau pantaloni de postav, care nu se vedeau.
Antereul - un fel de haină lungă - era de „cutnie" (un fel de atlaz în dungi, de matasă cu bumbac de diferite colori), peste care se încingeau cu şal turcesc. Peste antereu, purtau vara „giubea" de postav subţire, căptuşită cu matasă subţire, de colori vii. Giubeaua era pană în pămînt şi cu mînecă largă. Pentru iarnă, aveau caţaveici de postav, pană mai sus de genunchi, cu blană de vulpe, de cacom, de caracolachi. Iar peste aceste, îmbracau iarna „giubeaua" de postav, pană în pămînt, blănită cu samur, cu vulpi de cele bune, alese (partea cea roşă numită „salvie"; o astfel de blană era scumpă). Cînd întrau în casă, lepădau giubeaua şi rămîneau în caţaveică.
După cum vedem, erau blănile un articol de mare însemnătate în ţeară; luxul hainelor consta în scumpetea blănilor.
Pe cap, bărbaţii purtau fes totdeauna şi cînd se duceau undeva, punea deasupra şapcă; iar la zile mari, „şlicul" nalt, făcut din blănită brumărie, de miel tînăr; iar fundul, de catifea verde sau roş.
La brîu, purtau ceasornic, metane de chilimbari, în mînă, şi ciubucul complecta portul. Ciubucul cu imamele de chilimbari, prins cu verige de aur, (partea ce se punea în gură). Luxul, la ciubuc, îl făcea „caluful", care era o garnitură de catifea sau atlas, cusută cu fir, mătăsuri, cilicuri, — cu cari se îmbracă ciubucul: de unde se ţine cu mîna şi pană la imamea; era vîrtos, avînd forma unui cornet de bomboane, pană sus: aice, era făcut din stofă mai moale şi strîns împrejur cu sfere de fir, de la care spînzurau în jos canafurile de fir de aur şi tot de aici, atîrna în jos şi chiseaua cu tiutiun, de asemenea,
448 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
de catifea sau atlas, cusută cu fir şi mătăsuri. Acesta era tabetul unui bărbat de pe la anul 1840.
„Straiele nemţeşti", costumul european al bărbaţilor, s-a început a se purta pe la anul 1845-1847. Atunci s-au îmbrăcat mai toţi nemţeşte, rămîind în portul lor numai cîţiva boieri bătrîni, negustori bătrîni şi preoţi, care îşi păstrează portul acesta cu antereie şi giu-bele pană astăzi. Aceştia îi rîdea pe tineri, că s-au făcut de batjocură, s-au nemţit şi s-au sluţit cu straie de cinci lei.
Pe la 1820, bărbaţii aveau alt port: cu haină scurtă pană la brîu, de catifea, fără de mîneci, - spînzurînd un feli de mîneci la spate în jos, - cusută cu fir şi mărgăritare şi pantaloni largi de catifea, numiţi „ceacşiri", de asemenea cusuţi cu fir şi mărgăritare.
în picioare, purtau papuci cu mestii, ascuţiţi la vîrf. Mestiele costau foarte scump, erau, de asemenea, cusute cu fir şi cu mărgăritare. O păreche de papuci de aceştia costau 200 de galbeni; costumul întreg 1500 de galbeni. (Pe la 1819, era galbănul 5 lei vechi, -apoi cu timpul, s-a suit pană la 37 lei.) La aceşti papuci, era piciorul, de la genunchi în jos, strîns în ceva îngust. Că erau acestea mestiiele sau că mestiiele erau papucii în care se punea piciorul încălţat, nu se poate şti.
La „ceacşiri", în cingătoare, se vîreau „bîrneţe" lungi de trei coţi, cu capetele brodate foarte frumos, cu fir şi cu matasă. Acestea se înnodau la o parte, în un fiong, şi se lăsau să spînzure. Fetele trebuia să coase şi bîrneţe de zestre, care apoi, la nuntă, le da prezent mirelui. Portul acesta să fi fost foarte frumos.
Au mai existat, în vechime, un feli de cuşme pe cap, numite „gugiumane", şi o îmbrăcăminte pe deasupra, numită „dulamă", dar despre acestea nu pot da relaţii.
Multă muncă aveau fetele pe atunci şi cu brodatul „cevrelelor" (năfrămi), de care trebuia să aibă o fată în număr mare. Aceste erau mari ca nişte tulpane, făcute din batist subţire, cusute cu fir, matasă şi peteală.
De acestea, se dădeau prezent la toţi cei amestecaţi la nuntă, se legau la scripci scripcarilor, se legau la trăsuri, la urechile cailor şi trei zile sta astfel, — cît ţinea nunta. îţi era mai mare dragul să priveşti basmalele fluturînd şi strălucind în fuga cailor. Vai de capul fetelor, pană îşi lucrau toată zestrea!
Toate acestea, de la mama autoarei, Botoşani
E. Industria casnică. Mobilierul
Mai demult, pe cînd încă nu era obiceiul a cumpăra pînzuri, casele românilor erau adevărate ateliere, de diferite manufacturi.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 449
La ţară, soţiile boierilor, răzeşilor, ba şi a tîrgoveţilor, împreună cu fetele lor şi cu un număr mare de servitoare, avînd fiecare anumit lucrul ei, precum lucratul cînepei, lînei, mătăsei, boitul, ţesutul pînzelor, scorţurilor, cusutul, brodatul, nu le ajungea anul, cît era de mare, pentru săvîrşirea lucrurilor; şedeau în odăi separate şi lucrau necontenit toată îmbrăcămintea casei.
Din Roşa, mi s-a spus de d-na Rariţa Cantemir, născută Dumitrescu, cum că rochiile se făceau numai din matasă, cumpărată sau ţesută în casă; iar florile pe rochii le broda singure cu diferite colori.
Colţunii pentru zile mari erau de matasă albă sau galbănă, de casă. Perdelele se făceau din lînă şi cu matasă, împletite cu flori.
Fata, abia cînd îşi gătea toată zestrea, făcea o petrecere, la care veneau toate prietenile ei - şi abia din acea zi, avea voie să iasă în lume.
Scoarţele cele mai căutate erau cele tunse; pentru lucrul acestora, se întrebuinţa toată casa, ba şi copiii ajuta. Lîna se înnoda pe urzeală cu leaturi, apoi o trăgeau cu un pieptene de tei, ca să stea bine; şi cu o scîndurică, care avea o bortă în mijloc, o măsurau să fie totuna, o tundeau şi apoi băteau cîţiva oameni cu vatala; aşa de mare şi de grea era vatala; părul la scoarţele acestea era de trei degete.
Scorţurile se făceau cu figuri, cu flori; mai ales pe cîmpul galbăn, figuri alese cu negru, cafeniu, albastru etc. Astfel de scoarţă am văzut şi în Botoşani (aut.), avînd ca desemn, pe la colţuri, nişte păpuşi, iar în mijloc, o figură ce va fi reprezentat poate o blană, după forma ce avea.
Scorţurile acestea se aşterneau pe paturi lungi cît păretele, din capăt în capăt. Dedesubt, se puneau alte scoarţe moi, pături sau mindiri.
în Roşa, erau anume oameni, cari ştiau face mindirele şi pernele de părete, iar pentru a încheia mindirele, făceau anume un fel de cuie subţiri.
Pernele de părete erau acoperite cu stofă potrivită de lînă, de asemenea ţesută. în capetele patului, se aşezau: scorţuri, perne şi aşternutul, pană sus în pode, acoperite cu prostiri frumoase.
Sobele de demult erau făcute din oale smălţuite: roşi, verzi etc, cu figuri. Astfel, îmi spune d-nul Leon Dumitrescu, din Roşa, că la casa părinţilor săi, ce era făcută de cătră bunul său Grecul, pe vremea lui Vasile Lupu, din stejari tăieţi pe acel loc din pădure, erau astfel de sobe, unele în patru colţuri, iar altele late, în colţ. Pe o sobă, era un iepure, pe alta o floare, pe alta un om etc.
Cuptoarele erau din oale mai proaste, cuprindeau o jumătate de casă, aşa că putea să doarmă pe ele 5-6 oameni. Hornul era în formă de piramidă, pe margine cu zimţuri, iar pe deasupra avea un capac
450
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
lat. Ca să nu se colbăiască, îl acopereau în toată sara cu o prostire. Casa era cu 4 odăi, avînd tindă în mijloc, iar în ogradă era bucătăria şi casă pentru slugi. Uşile şi fereştile ce fusese de demult erau înguste ca la biserici; pe acestea, tatăl său, Gheorghe Dumitrescu1, le-a scos, pe cînd era povestitorul mic, şi a pus fereşti nouă în loc.
Dulapurile care erau de demult se făceau din lemn de stejar, avînd formă triunghiulară, pentru a putea fi puse în colţ. Ele erau alcătuite din două dulapaşe, puse unul peste altul: unul mai lat şi mai mare, jos — şi altul mai mic, sus.
Uşile erau cu rozete sculptate în stejar, ca şi rozetele ce se sculptau în grinzi.
Mobilierul, în vechime, la români, a fost acelaşi, atît în Moldova, cît şi în Bucovina. în Moldova însă, mai apoi, în locul scoarţelor ce acopereau divanurile, au întrat în uz macaturile de stofă cumpărată, mai ales la tîrgoveţi, căci, la ţară, şi macaturile se făceau tot de lînă de casă, ţesute în patru iţe în cadril: roş cu negru sau galbăn cu negru etc, cu acestea se acopereau şi saltelele de pe paturi, şi pernele de părete. Scoarţele ramaseră pentru acoperit păreţii sau pentru aşternut pe jos.
Alte paturi, în Moldova, mai sînt şi divanurile cu valuri, lustruite, cu sau fără saltare; care nu au trebuinţă de macat, fiind aşezat deasupra mindirul, salteaua şi pernele de părete, îmbrăcate toate cu stofă, mai ales de damasc.
Bucovina însă a fost mai conservativă, ea îşi păstrează chiar şi astăzi scorţurile pe pat; ba chiar le pune şi peste canapele — şi ce e mai mult, că s-a întrodus şi în modă obiceiul acesta, cu oarecare deosebire: covoarele sînt atîrnate de sus din părete, pe deasupra sofalei, acoperind-o pană jos.
Scaunele cele vechi erau mari şi grele, cu spetează lată, lustruită, şi perna de şezut acoperită cu feţe albe, ca la perne, cari se spălau.
Sipetele cele grele şi lăzile acoperite cu scorţuri, deasupra cărora să puneau blănurile, făceau o parte din mobilier.
Icoanele de argint să puneau ca şi acuma în colţ, la răsărit, deasupra atîrnînd candila ce ardea necontenit - sub icoane, pe părete, să aşternea un covoraş, numit „poală de icoană", acesta era de matasă, cusut cu cordele şi dantele; deasupra icoanelor împodobite cu flori şi peteală, să punea o perdea fină, cusută frumos.
Oglinda îşi avea locul între fereşti, sus tare, că nici nu te puteai videa, şi aşezată nu drept pe părete, dar plecată pieziş. Sub oglindă
1. Gheorghe Dumitrescu era ardelean de origine, el a lucrat la o istorie a românilor, pe care a folosit-o şi Pumnul; la acesta, pierzîndu-se o parte dm manuscript, n-a mai putut s-o tipărească. Partea rămasă se află si astăzi, precum şi alte lucrări de ale lui.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
451
şedea totdeauna masa, acoperită frumos, cu lucruşoare pe ea; sau un dulapaş. Paturile stînd vis-a-vis, masa, de regulă, îşi are locul între paturi.
Cele 4 odăi care compun locuinţa românilor, de regulă, sînt împărţite astfel: o şală în mijloc, iar două odăi sînt în dreapta, şi anume: odaia mare de primit musafirii şi alăturea ietacul curat, pentru musafirii veniţi la gazdă; ietacul, în Bucovina, se numeşte „anchiri"; — în stînga, se află alte două odăi: cea din faţă, de locuit şi de dormit pentru părinţi, iar cea din fund, pentru copii; bucătăria în Moldova e deosebită — avînd două odăi: una sufragerie. — Astfel era de demult şi în Bucovina — astăzi, bucătăria e sus. Unele case din Moldova, care au şi bucătăria sus, sînt împărţite tot aşa, numai cît au cîte trei odăi în rînd, de ambele părţi, dintre care una e bucătărie şi alta cămară şi tot 4 odăi rămîn de locuit. Casele mai mici au numai 3 odăi, sînt lipsite de şală, rămănînd despărţitura a 4-a ca tindă din faţă.
Casele ţărăneşti au numai două odăi, cu o tindă în mijloc, sau numai o odaie — şi jumătate din fundul tindei formează o odăiţă. Or numai o odaie şi tinda. Alăturea de casă, să află, sub şandrama, o cămară, la cei mai avuţi, în care să află lăzi adînci cu pînzuri, straie, lăzi cu făină, călepe, halaturi de ale gospodăriei etc.
în odaia din mîna dreaptă, cînd întri, partea de la miezul nopţei o cuprinde, păn' la jumătate de casă, hornul cu cuptoriul, pe care dorm mai ales copiii, iar restul: un pat mare şi nant, pe care au loc să doarmă mai mulţi. în Moldova, la capătul patului stă lada şi deasupra e aşazată zestrea, pături, păn' în pod: lăicere, perne, oghia-luri. în Bucovina, stă numai lada, laicerele fiind aşazate pe o poliţă numită grindă, deasupra patului, sus.
Aice, în loc de scoarţă pe părete, cum e în Moldova, atîrnă scoarţa cea mai frumoasă, de la grindă în jos, şi prin aceasta împodobesc casa la sărbători.
în Moldova, deasupra patului se află „culmea", pe care sînt aşezate straiele. Lîngă păretele de la răsărit, să află o laiţă de scîndură groasă, tot aşa laiţă ocupă şi păretele de la miază-zi, iar la capăt, lîngă uşă, stă „blidariul", dulapul cu blidele. în faţa lăiţei dinspre răsărit, se află masa, o masă lungă, pe care stă totdeauna pînea acoperită. Deasupra mesei, pe părete, stau sfintele icoane. Deasupra lăiţei de la amiază, e oglinda, aşazată sus; portrete etc. în Moldova, pe lîngă pat şi lăiţi, se află păretare — nişte lăicere înguste de lînă în cadril, ţesute în patru iţe, iar lăiţele sînt acoperite cu scoarţe; rar vezi de acestea şi în Bucovina; aice la sărbători mari, acopăr lăiţele cu ţoluri de buci; e sărăcie „lucie". (Strălucesc lăiţele lustruite goale.) Laicerele să făceau atunci, pe cînd era prisos de lînă; astăzi, oamenii sînt bucuroşi să aibă din ce-şi face îmbrăcăminte: sumane, catrinţe etc. — laicerele ce le mai fac din lînă au urzala de cînepă şi dungi, cu ţesătură de bumbac, prin ele.
452
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
O industrie veche în Bucovina şi aproape necunoscută, din care au rămas numai urme, sînt „pîslele", care se aşterneau altădată pe lăiţi, în loc de mindiri, sub scoarţe sau şi deasupra, ca saltele. Pîslele să făceau din lînă neagră bătogită, avînd lăţimea şi lungimea trebuitoare, împodobite cu flori liniare, albe pe la mărgini, colţuri, - cu rozete prin mijloc, dungi, puncte, stele. Grosimea li e ca de 3 degete şi sînt moi. In Horecea, poartă şi astăzi un deal numele „Dealul Pîslarilor"; nu mai puţin şi numele „Pîslariu" a rămas descendenţilor acelor fabricanţi de pîsle.
Astăzi 5, 6 oi, ce se cumpără primăvara, pentru ca toamna să se vîndă, sînt luxul cel mai mare ce şi-1 permit la cîţiva ani o dată, cei mai bogătaşi; - prin părţile de sus ale ţerei. Se dovedeşte mai mult în cînepa, făcînd lăicere de cînepa boită frumos. — Singurul articol ce s-a dezvoltat pe aice în mod deosebit sînt traistele. Acestea se fac de lînă curată şi cu alesături cari de cari mai frumoase; traistele sînt scurte şi sînt aproape indispensabile la popor.
Femeile au destul de lucru, cît e anul de mare; afară că singure îşi îmbracă casa, dar mai lucrează şi de vîndut, contribuind prin lucrul mînilor, alături cu bărbatul, la întreţinerea casei. Se culcă pe la miezul nopţei, după ce s-au săturat de tors şi se scoală cînd cîntă cucoşul a doua oară; căci au de depanat, de răşchiet, de cusut. Toţi din casă dorm, numai ea - mama, gospodina, stîlpul casei - stă trează şi lucrează.
O soacră zicea fetei sale, cum vedea că-i „vine lene pe la gene": La culcare, Fată mare, Lasă nora să lucreze, Că-i trebui saci Şi desagi!
Dar şi fata trebuie să fie harnică; o fată care nu ştie lucra nici n-are la ce se mărita; din frumuseţă şi tinereţă, fără ştiinţă de lucru, puţină haznă. Flecăii îşi bat joc de ele:
Nu ştiu ţese, nu ştiu coasă,
Trag nădejde că-s frumoasă.
Nu ştiu coasă cu matasă,
Da cu bumbac
Nici de leac.
Nu ştiu pită frămîntă,
Ştiu pe badea sărută.
Nu ştiu pită-n cuptor pune,
Dar ştiu, badeo, ce ţ-oi spune.
Ropcea
M-a trimes mama de-acasă Să joc cu fete frumoase, Da eu joc lîngă scripcari Cu ficiori de gospodari.
Am jucat c-una urîtă, Care-i cu cămeşa mîndra; Nu-i cusută de a ei mînă Da-i cusută de-o vecină. Cu covată a dat făină Şi cu bucata slănină. A dat slănină şi făină Să o-ngrunzască la mînă
(s-o-ncreţască). A dat făină şi cîrnaţi S-o-ngrunzască la grumaz. Cînd a fost cămeşa gata, A dat slănină cu bucata Şi făină cu covată.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
453
Cînt păserile-n grădină, Gheorghe scrie la lumină, Ş-a scris două rîndurele, S-a luat pe gîndurele, C-a avut o puică-n sat Ş-aceea s-a măritat. Maică-sa i-a cuvîntat C-au mai rămas fete-n sat
Şi mai mari, şi mai mărunte
Şi de coadă, şi frunte.
- Măi Gheorghiţă, măi băiete,
Ia-te sara pe la fete.
De-i videa că-i grinda plină,
Ia-o, măi, că-i gospodină,
De-i videa că grinda-i goală,
Las-o la mă-sa să moară.
Storojineţ
Fata harnică
Era o fată bogată - şi la dînsa venea altă fată, săracă, de-i lucra. Fata ast' bogată era leneşă şi istrăvitoare, arunca Iîna, cînepa în gunoi. Acea săracă o lua din gunoi, o scutura, o spală ş-o torcea şi astfel ş-a fost făcut zestrea. Acuma, au fost venit nişte peţitori la fata cea bogată. Ea fuga la cealaltă ş-o învaţă cum să zică cînd va întră în casă; şi anume, să zică aşa: „Bună dimineaţă, măiastră!" Ea va răspunde: „De ce-mi zici măiastră?" „Da de ce coşi bine cu fir şi cu matasă!" să zică fata.
A mers ea ş-a zis: „Bună..." etc. Aceea a întrebat-o şi aceasta a răspuns: „Da de ce arunci lîna în gunoi, pe fereastă!" „Bată-te Dumnezeu să te bată, calico, eu spălam blidele c-o pită de cînepa, şi oalele c-un smoc de lînă ş-o aruncam în gunoi şi tu din gunoi ţ-ai strîns şi ţ-ai făcut zestrea şi încă mă bajocureşti!" Starostii, cînd au auzit cît e de strîngătoare şi gospodină, au lasat-o ş-au mers de-au luat-o pe ceialaltă. D-na Rucsanda Verdeanu, Botoşani
Soacra şi nora
Pacişe să numesc palele de cînepa ce rămîn pe perie de la fuior; din acestea să face caier şi sînt moi şi bune la tors. — O noră făcuse plăcinte şi s-a pus să mănînce la masă cu bărbatul ei. „Da dă-i şi mamei vro două plăcinte pe cuptori", zice el. Ea a luat nişte pacişe şi a dus babei: „Na, mamă" - zice ea tare, apoi încet: — „nişte pacişe," -apoi iar tare - „moi, moi şi bune!" şi i le dă. Da baba: „Nu-mi trebui, nu-mi trebui, dă-mi pace, nu vrau!" „Iaca vezi, omule, daca n-ai fi fost de faţă, ai fi zis că nu i-am dat - dar aşa, ai văzut singur!"
Botoşani
Proverbe: „Dă pînză pe fuioare" se zice despre cineva prost. - „Nu i-a tors mama pe limbă" se zice despre cine vorbeşte mult, are gură bună.
§ 3. Pe ceea lume
Pe lumea asta, omul poate să îmbie orşicum: şi rupt, şi flenduros şi negru, dar pe ceea lume, trebuie să fie curat, să-1 îmbrace curat cînd moare, că nu-1 primesc celelalte suflete între dînsele.
454 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Sufletul cînd iese din om - să pui un ştergar curat pe cui, că el se aşează şi stă pînă ce iese mortul din casă, da de n-a avea pe ce şidea, tare se chinuieşte.
îndată ce omul a murit, se pune la foc de scăldătoare. — în Şcheia, pun şi buruiene mirositoare - îl spală foarte curat cu apă caldă şi cu săpun pe tot trupul; îi taie unghiile, îl piaptănă frumos, îl bărbieresc, în Stăneşti, pe Molniţă, zic că nu-i bine să-1 scalde neamurile, căci mor degrabă, sau că li se moaie mînile. Mortului i se pune în raclă săpunul ce rămîne, pieptenele, ca să aibă cu ce se pieptăna, şi o năframă, să aibă cu ce să şterge pe ceea lume. în Mihalcea, arunc pieptenele în groapă sau pe gunoi; în Mahala, îl dau pe apă. Tare păzesc să nu-1 fure cineva — de farmeci. Dacă ar atinge pe o fată cu pieptenele acela, nu s-ar mai mărita.
De moarte, se îmbracă cu lucrurile cari mai tare i-a plăcut să poarte. Cum îl îmbracă atunci, aşa stă îmbrăcat şi la judecată. Din vremea veche, e însă obiceiul că atît bărbatul, cît şi femeia să se îmbrace în hainele şi cămeşa în cari au fost miri. Dacă moare un ficior holtei sau o fată, îi îmbracă întocmai ca pe miri.
Fără mărgele şi fără inel, nu se poate să să îngroape o femeie măritată, chiar dacă n-a purtat aici pe lume, dar acolo trebuie să aibă, căci acele o apără, îi mai rădică din păcate. Mihalcea
în Botoşani, spun că de nu poartă mărgele, cercei, pe ceea lume, la urechi îi vin broaşte şi la gît, şerpi.
în Horecea, Ceahor etc, rochie nu se mai poartă, ci îmbla în catrinţă, dar la cununie şi la moarte, tot cu rochie de matasă se îmbracă. în Mihalcea, de demult, se îmbracau de moarte femeiele în cămeşă şi prigitoare albă, iar bărbaţii numai în schimburi şi, în picioare, le coseau o pînză pătrată, în formă de triunghi, în care vîrau piciorul şi-1 legau creţ împrejurul gleznei; nu se îngropau în ciubote, pieptar sau cojoc cum fac azi.
în Moldova, şi azi, la bărbaţi li se pune fes în cap; iar mortul nu se încalţă în botine, ci în scarpi, jumătăţi de cizme uşoare.
Care mort se îmbracă în straie de pomană, pe ceea lume e gol; căci straiele de pe dînsul nu sînt ale lui, ci a celor ce le-au dat.
După ce-1 îmbracă frumos, îl pun pe masă sau, cum e la ţărani, îl pun pe laiţă, cu capul la răsărit şi cu picioarele spre uşă. Pe sub fălci, leagă mortul c-o basma, păn' ce se răceşte, ca să stea bine, şi apoi se ia; tot astfel se leagă şi picioarele cu ceva - şi apoi se dezleagă. Cu piedeca de la mort, se fac mai multe farmeci. Mînele i le pune pe piept — şi în mînă îi pune o cruce de ceară, iar deasupra o icoană. Măsură o bucată de pînză, de la cap pană la picioare, şi-1 acopere pană sub bărbie, de stă aşa cele trei zile. Peste pînză deasupra, pun icoana şi cine vine face cruce şi sărută. în Moldova, dedesuptul crucei de ceară, pun un ban de argint. în Mihalcea, banul îl leagă într-o basma şi i-o pun în brîu, ca să aibă de plătit la vămi.
Oamenii cari vin la mort aduc lumînări şi fiecare pune cîte un cruceri, doi, pe pieptul mortului. Bucovina
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 455
Din banii aceştia, cîte poduri trec, cînd duc mortul, cîte cruci de drum: mai întăi, aruncă banul ca să-i răscumpere drumul şi, apoi, trec — aruncă şi în mormînt, să-i răscumpere locul de la altul, care— poate a fost îngropat acolo; să nu se sfădească amîndoi. —
în Mahala, pe la poduri, pun cîte o bucăţică de pînză, ca să aibă pod - şi apoi, trec peste pînză cu mortul.
în Moldova şi alte sate româneşti din Bucovina, poduri se pun, de cum scot mortul din casă: la uşă, - o bucată de pînză ca de trei coţi şi aceasta se dă cuiva de pomană şi o pernă; alt pod la poartă; şi al treile la poarta bisericei. Alţii dau pod la toate stările cîte i se cetesc, (după fiecare evanghelie), ca să aibă pe ceea lume, că-i va trebui pod peste ape.
Cu mortul, cînd se duce, se stă la fiecare pod sau părău şi se face rugăciune.
în Mihalcea, cînd au să scoată mortul din casă, pregătesc multe şervete, ştergare, bucăţi de pînză şi dau peste raclă pe la oameni de pomană, cînd scot mortul, de sufletul acelui mort sau ş-a altora. Atunci, dau de pomană: o pernă ş-un lăicer peste raclă, la un bărbat sau femeie, după cum e sexul mortului, de sufletul lui. Şi dau şi alte straie de ale mortului peste raclă, de pomană; că pe ceea lume, dacă n-ai dat bani la săracii cei care cer lîngă drum, - acele 6 săptămîni cît sufletul umblă, - ei toţi acolo te prind şi te trag de cămeşă pană rămîi gol; dară de ţ-ai dat singur straie ori de-ţi dau pe urmă, ai altele cu ce te îmbracă. De aceea, cînd fac praznic de 6 săptămîni, dacă n-au dat înainte, se dau atunci haine de pomană.
Măria Spinul, Mihalcea
în Moldova, e obiceiul ca straiele să se deie pană la şese săptămîni.
Mortului, în raclă, i se lasă surcelele ce iese de la geluială, ca aşternut. — Surcelele de la geluială, spun unii că se lasă mortului, ca să aibă pe ceea lume cu ce face foc; - şi tot din acele i se face şi pernă, iar deasupra se aşterne o pînză lungă, pînă peste pernă. Cine are pînză de ajuns, pînza ceea o întoarce peste faţa mortului şi-1 acopere pană la picioare; zice că e mai bine aşa, decît a-i pune peste faţă o bucată deosebită, căci pe ceea lume cade. Mortul, cînd va fi la judecată, se va scula cu pînza în cap: se va prinde de dinainte şi de dinapoi cu mîna şi se va duce pană la locul de judecată prin foc — şi totul de pe el va arde, numai straiele ce se dau la şese săptămîni le va avea. Măria Spînul, Mihalcea
în Ceahor, Molodia etc, se pune peste mort „nimitez", un voal subţire cumpărat.
Perna, unele femei ş-o fac încă în viaţă pentru moarte, din părul ce le cade din cap. Mai de regulă, se face din flori uscate: vîzdoage, busuioc etc. Româncele de demult îşi făceau din foi de trandafir uscat.
456 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
In raclă, mai ales la fete şi la ficiori, se pun multe flori; la bărbaţi însuraţi, busuioc.
în Mahala, spun că la femei, nu-i bine de pus flori în raclă, că mor după ea mulţi; mor neamurile ca florile.
La români, la mort, e obiceiul a pune la toate celea basma; la cei ce duc mortul li se leagă la năsălie.
în Ropcea, li se dă la cei 4 purtători, încă din casă, peste raclă cruciş: la doi şi iar la doi, cîte o lumînare cu basma, colac şi cîte un şip de vin. Basma, colac şi lumînare se dă, în toate părţile, la toţi purtătorii procesiei; ba şi la clopote se leagă basma pentru palimar, ba şi la boii care trag mortul. Zice că aceea e plata fiecăruia, pentru cît l-a slujit atunci pe mort. Deasupra raclei, în satele româneşti, se pune un lăiceri frumos, care se dă preotului; dar în satele mai puţin bogate, se pune numai pînză.
Românii din starea mai de sus pun peste raclă o stofă de „ornat" (haină bisericească, pentru preot), care rămîne bisericei.
Cînd fac praznice de 6 săptămîni etc. de sufletul mortului, pun ştergari pe cui, căci sufletul vine şi se aşază pe ştergari. Mahala
După mort, în semn de jălire, femeia se despleteşte şi îmbla despletită cele trei zile, iar bărbatul cu capul gol.
Prin oraşe, femeile se îmbrobod îndată cu bariz sau tulpan negru şi hainele şi le cernesc: se îmbracă cu totul în negru; măcar pe timp de 6 săptămîni sau 3 luni, dacă este femeia măritată şi n-o lasă bărbatul să poarte negru; obiceiul însă este a purta negru un an; în timpul acesta nu merg nici la o petrecere, nu ascultă muzică, jălesc.
Hainele. Moartea
Mă duc, puică, la catane Tu rămîi şi spală haine Şi le spală-n lăcrămele Le dă-n jos pe vădurele, De-i videa că se cufundă,
Fă masă şi mă comîndă. Strojineţ
După mort să nu plîngi
Cîte denii sînt, morţii vin la toate deniile, după ce iese viii din biserică. O femeie avea o copilă moartă şi a vrut s-o vadă. S-a dus la biserică şi a aşteptat pană au venit ei şi a văzut-o, dar era toată udă, că mă-sa plîngea. Ce folos, că mă-sa nu s-a lăsat cu atîta; a mers şi a doua zi s-o vadă şi a pus mîna pe dînsa. Fata, cînd a prins-o de cojoc, i l-a făcut bucăţele.
Morţii nu mai sînt cu inima cea bună pentru vii; vii n-au treaba cu dînşii. Amu, dacă-i mort, dă-i pace, morţii cu morţii şi vii cu vii!
Ilinca Cosma, Roşa
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 457
în ziua de Paşti, totdeauna demineaţa, cînd preoţii întră în biserică, morţii iese olecuţă mai înainte şi cine ar sta atunci în biserică i-ar videa pe toţi, căci se arată - numai cît acela îndată ar muri.
Zice că o babă avuse o fată şi o îngropase cu piedica la picioare şi tot una o visa că e împiedicată şi nu poate merge; sărea numai ca un cal. Odată gîndeşte ea: „Doamne, cînd mi-ar da cineva în minte cum să fac, ca să-i iau piedica ceea!" şi peste noapte visează că vine fata ei şi-i spune: „Mamă, d-ta, dacă vrai să-mi iai piedica de la picioare, ia-ţi un cuţit ascuţit şi te ascunde spre Paşti în tinda bisericei, dar te ascunde aşa, ca să nu te vadă nime, că atunci merg toţi morţii la biserică. Ei vor întră înainte şi eu voi rămînea în urmă şi d-ta să ieşi, să tai o dată cu cuţitul şi să fugi căt îi putea!"
Mă-sa a făcut aşa. S-a dus în biserică şi ascunzîndu-se a văzut cum au întrat toţi morţii cîţi fusese în satul lor. Da fata ei venea şi ea împiedicată, sărind în urmă; mă-sa îndată a ieşit, a dat cu cuţitul o dată şi la fugă. Morţii au început a striga: „Miroasă a om!" Dar n-au mai putut-o găsi, că nu mai era acolo. Acuma, fata mergea bine, ca fiecare, că i-a fost tăiat piedica.   D-na Măria Reus, Mihalcea
Un flecău a vrut să vadă pe morţi şi s-a dus în Joia Mare noaptea la biserică. Morţii au venit şi l-au văzut. „Pentru ce-ai făcut tu asta?- De-acuma, să-ţi faci o altană în grădină şi pat, să te acoperi cu o bucată de pînză şi, cît vei trăi, acolo să stai, iar un bărbat să-ţi aducă mîncare — şi să nu spui la nime nimic ce ai văzut, păn' vei muri", i-au zis morţii. El a făcut aşa şi cînd a fost la moarte, a spus că să nu să mai apuce alţii să facă ce-a făcut el, căci iată ce canon a avut de ispăşit.
(Aceasta să să fi întîmplat în Cuciur-Mic unui om.)
Cînepa pe ceea lume
Cînepa cum nu-i bună, dacă ea şi de la iad te scoate?!
Cînepa a lasat-o Maica Domnului pentru femeie, ca s-o lucreze, şi vai de femeia care nu vra să se supuie datoriei sale, dar cumpără pînza din tîrg; ea gîndeşte că nu se năcăjeşte, dar se va năcăji pe ceea lume; căci Maica Domnului, pe cea ce a lucrat pînza, o are în samă ş-o scoate de la greu, dar pe care n-a lucrat, o dă la spatele sale, nici nu să uită, căci nu a făcut după legea Maicei Preciste. De aceea, care n-a lucrat pînză în viaţă, măcar la moarte să se îmbrace cu cămeşă de fuior şi tot îi va fi mai uşor, cînd va merge acolo, dacă vor vedea-o că ş-a purtat pe lumea asta sarcina ei.
D-na Raveica Sorocean, Ropcea
Fuior de dai de pomană, îţi scoate sufletul de la muncă.
Baba, Doamne fereşte, cît e de afurisită! Era odată o babă şi avea un ficior; ea nu a făcut bine niciodată în viaţa ei nimărui şi nici n-a dat de pomană nimica. Amu, ea a murit, - dar de aceea e bine să ai copii, că copiii te scot din iad...
458
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
A mers baba în iad la draci; ficiorul ei a mai trăit ce-a trăit, moare şi el şi merge acolo la dînsa. „Scoate-măP, îi zice baba. „Te-aşi scoate, d-apoi dacă n-ai dat nimica de pomană! Ian adă-ţi aminte, poate ai dat ceva !" - „Am dat, zice baba, am dat nişte pacişe!"
Merge ficiorul şi ia pacişele acele şi face o aţă lungă, cît a ajuns - şi-i dă drumul în iad. S-a prins mă-sa de aţa ceea şi pe lîngă dînsa s-au prins o mulţime de suflete, ca să iasă: unul lîngă altul. Da baba, unde nu se începe a sfădi: „Fugiţi voi de aice, că voi n-aţi dat nimica de pomană, numai eu am dat!" şi tot le bate şi le împinge în jos şi le alungă. Aţa, cum nu era tare groasă, s-a rupt şi a picat şi baba înapoi cu toate sufletele în iad! - Ce pomană nu ar fi avut ea, dacă scotea atîtea suflete cu dînsa? Dacă baba-i a dracului!
Grigoraşciuc, Mahala
Aceeaşi poveste se spune, în Roşa, despre o babă ce a dat de pomană o sapă — şi a păţit tot aşa.
Foarte uşor îi e mortului, dacă i se pune în raclă lînă, căci lîna e uşoară — şi îl rădică deodată pe sus. Mahala
Cămeşa
A fost o femeie păcătoasă; mă rog, ca omul! Amu, ea, cît a trăit, tot a dat de pomană ce-a avut; dăduse şi la o femeie o cămeşă şi aceea nu-i zisese „bodaproste". Femeia ceea, ce da de pomană, a murit şi s-a dus pe ceea lume, după păcatele ei, la muncă, măcar că dăduse atîta, — dacă nu i se ajungea o bodaproste! — Stă ea acolo, stă şi se chinuieşte.
Iată că pe lumea asta, femeia ceea cu cămeşa avea să meargă numaidecît undeva, la o cumătrie or nuntă, şi n-avea cămeşi curate. Să împrumute, îi era ruşine; merge şi mai caută în ladă şi dă de cămeşa ceea. De bucurie mare, a apucat-o în mînă şi a început a o strînge la piept ş-a zice: „Bodaproste, bodaproste!" — cine ştie de cîte ori. „Dumnezeu să-i ierte păcatele. Dumnezeu s-o odihnească!"
Atunci îngerii fuga la iad: „Deschideţi şi daţi-i drumul femeiei, că are şi acea bodaproste!" Şi aşa a scăpat.
D-na Sevastiţa Dumitriu, Botoşani
Cui se deschide raiul
Un om era aşa de bun, că el, cînd îşi cumpăra straie nouă şi mergea între prieteni, care ziceau că straiele lui sînt frumoase şi-i plac, el se dezbracă şi i le da, rămîind el cu cele vechi a lui.
Apoi, iar strîngea bani şi-şi cumpăra altele mai frumoase — şi iar mergea între prieteni: „Vă plac straiele mele, sînt frumoase?" „Tare frumoase, tare-mi plac", zicea unul şi altul. El iar se dezbracă şi da totul de pe dînsul.
Aşa a cumpărat el pană la al nouălea rînd de straie; cînd s-a îmbrăcat cu acelea, a şi murit.
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
459
îngerii i-au luat sufletul şi l-au dus pe ceea lume, iar înaintea lui, porţile raiului s-au deschis şi în rai erau pregătite pentru dînsul nouă mese cu tot ce era mai bun şi mai frumos pe dînsele.
„Lasaţi-mă să mă duc înapoi pe ceea lume, să spun ce bine mi-am cîştigat eu aici; să facă şi prietenii mei aşa." L-au lăsat. Pe asta lume, trupul lui încă nu-1 îngropase, era la prohod. Oamenii, cînd l-au văzut pe mort că se scoală, toţi au fugit.
„Ce fugiţi?" le-a zis el. „Cînd aţi şti voi ce am eu pe ceea lume şi ce uşoară mi-a fost moartea, toţi aţi vrea îndată să muriţi. Eu am venit să vă spun ca să faceţi şi voi aşa ca mine, să aveţi ce am şi eu. Straiele cele, dacă le-aşi fi purtat, de atunci le-aş fi ponosit; dar eu le-am dat, ca să le am acolo pe mai multă vreme, căci nu aici, ci acolo e traiul şi viaţa de veci."
Şi după ce a mîntuit de spus, a murit.
Un prieten a lui a venit acasă şi unde a găsit o ciubotă ruptă, un strai flenduros şi ce a găsit mai rău a dat de pomană, să aibă pe ceea lume. Cînd s-a dus acolo, pe masă erau ciolane şi fărmături; iar haine, a avut toate lucrurile cele rupte care erau bune de azvîrlit.
„Roagă-te lui Dumnezeu să mă lese pe ceea lume pe trei zile, căci amu ştiu ce să fac", zice el prietenului său. L-au lăsat. (Aici urmează povestea omului ce ş-a copt un car de colaci.)
D-na Elena Braha, Mihalcea
Omul să nu gîndească că n-are pomană, dacă a dat cuiva un lucru- şi acela l-a vîndut; căci ce a dat dat e.
Unui om i s-a întîmplat aceasta - că a fost dăruit un rînd de straie unuia, care îndată le-a şi vîndut. Cînd merge pe ceea lume, îi iese înainte Domnul Hristos îmbrăcat în straiele lui. „Tu nu fi supărat, i-a zis Dumnezeu, căci straiele tale sînt: iată-le! Tu, dacă le-ai dat, mie mi le-ai dat!" D-na Elisaveta Reus, Mihalcea
Trei surori murise şi a mers diavolul să le iaie sufletul. Una a zis: „Eu am oprit lifile la slugi şi le-am bătut!" - „Eşti a noastră!"
Alta a zis: „Şi eu tot aşa am făcut!" - „Şi tu vină cu noi, că eşti a noastră!"
Da a treia a zis: „Eu, tot ce am avut la sufletul meu, am dat!" -Tu du-te, că nu eşti a noastră!" Ion Pisarciuc, Roşa
în evanghelie să spune că:
„Mai lesne va întră funia corăbiei în urechile acului decît bogatul nemilostiv în împărăţia ceriului."
Partea V FOCUL
Cap. I
Lumina Botezul. Cununia. Moartea Luminările. Ceara. Albinele
§ 1. Apa şi focul
Pentru botez, sînt de trebuinţă: lumînarea, crijma şi faşa. In Mihalcea, la lumînare, pun crijma împrejur şi o leagă cu faşa, care e o cordeluţă sau nişte jerghii de bumbac colorat, legînd totodată împrejurul lumînării: flori, busuioc, berbenoc, mai ales dacă copilul e fată.
în Roşa, fac mai tîrgoveţeşte: la lumînare, pun un şăluţ sau cumaşul de rochie, pentru mamă - şi pînza de crijmă o dau deosebit. Crijma trebuie să fie de trei coţi.
E bine a da finului crijma cît omul de mare; şi mai cu samă cînd botezi întăi; că el, cînd mori, cu aceea te acopere — şi dacă nu ajunge, trage de ici, trage de colea şi plînge. Crijma ceea, cînd mergi prin foc pe ceea lume (că avem să trecem trei focuri), el o ţine dinspre foc, să nu te dogorească, te apără.
în Broscăuţi, spun că crijma s-o masori pe trup, cît e omul cu mîna întinsă în sus.
Crijmă dacă nu ar da nănaşul copilului, copilul acela ar fi gol pe ceea lume. Andrei Motoc, Mihalcea
(Vezi crijma la moroi.)
La lumînare, numaidecît trebuie să pui ceva, căci nu se cade a ţinea focul cu mîna goală, de aceea se pune un cumaş de rochie sau un şeluţ. Roşa
462
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
în Moldova, e obiceiul a pune la lumînare ceva alb (haina nevinovăţiei), subţire, un batist sau un tul creţ împrejur şi legat sus cu o cordea ce spînzura, iar cumaşul se dă la scăldătoare.
Pînză pentru crijmă se dă cît de multă.
(Despre botez, mai detailat se va vedea voi. II*.)
E bine ca nănaşul să îmbrace pe copil la scăldătoare cu totul al său, nou: căci la botez, spune preotul: „Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat."
De la lumînarea care o dai la botez, ţi se vede pe ceea lume, căci acolo nu-i soare. Chiar dacă n-ai dat altă lumînare de pomană, dar aceea este.
Dacă e copilul sănătos, e regulă ca să se boteze la opt zile;dar poate aştepta şi mai mult, pană ce se găsesc cumătri.
Cumătru ca să fie, se primeşte orişicine, căci e mare pomană a boteza, a da la legea lui Dumnezeu; păcat are acela ce se fereşte. Dar mai mare pomană are omul, cînd botează vrun copil făcut afară de lege. General
Nănaşului, dacă îl botează, îi merge tare bine în orişice. Dacă gîndeşte la vrun interes să isprăvească, să-şi iaie atunci semn din acel lucru şi, cum pune gînd, aşa i se va împlini, petru că aşa un copil nu e făcut de silă, ci din bunăvoie; nu ca în căsătorie cu musai. De copilul acesta ştie Dumnezeu. La asemenea copii se grămădesc o mulţime de cumătri; că le merge bine în vite, în paseri, în roadă cîmpului; toate celea se înmulţesc. D-na Măria Tuşinschi, Mihalcea în Mahala, se spune că copilul din flori e năzdrăvan.
La botez, preotului i se aduce poclon doi colaci, un şip cu rachiu sau cu vin ş-o găină.
în Moldova, cînd se începe săvîrşirea botezului, moaşa pune copilul jos şi preotul de jos îl ia şi-1 dă nănaşului în braţe şi apoi îl botează.
La botez nu e bine să se iaie mulţi cumătri; în Moldova, nu iau decît unul; pentru că copilul ce se botează şi copilul nănaşului devin fraţi de cruce — şi legea opreşte de a se căsători; şi dacă mai sînt încă şi mulţi nănaşi, nu se poate şti cum vine vremea, cînd sînt copiii mari, şi pot avea piedici apoi la căsătorie.
Tot astfel, nu se puteau demult căsători nici doi copii botezaţi de acelaşi nănaş, precum nici cei botezaţi în aceeaşi apă.
Frăţia de cruce e mai mare şi decît frăţia de sînge. încumătrirea, în vechime, era foarte respectată. Cînd o femeie observa că bărbatul ei s-a dat în dragoste cu o alta, îndată o lua pe
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
463
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
aceea de cumătră sau punea pe bărbatul ei să-i boteze aceleia şi atunci nu se mai puteau apropia unul de altul, căci între ei era crucea. Cei încumătriţi sînt mai aproape fraţi decît fraţii adevăraţi. Astăzi, se pare că nu mai sînt luate lucrurele aşa de serios; — mai
îndrăznesc oamenii...
Toată lumea mă vorbeşte Că cumătrul mă iubeşte, îl iubesc şi mă iubeşte Şi păcate dobîndeşte. De-aş ajunge-n postul mare, Să dau două sălindare, Unul el şi unul eu,
Să ne ierte Dumnezeu. Broscăuţi
Lasă lumea să vorbească Şi nănaşul să-mi trăiască. Să vorbească bun şi rău, C-asa-i de la Dumnezeu.
Lelea albă ca şi caşul Se iubeşte cu nănaşul. Lelea neagră ca ceaunul Se iubeşte cu jupînul.
Ropcea
Cumătrul e mare lucru, mă rog, dacă îţi ia sîngele pe mîni şi-1 încreştinează, să-1 aducă la dreptate, la Dumnezeu! Nănaşii îl duc înaintea lui Dumnezeu. Omul se naşte — dar de n-ar fi cine să-1 încreştineze, ar fi prăpădit, ca şi un sălbatec. Dacă n-ar avea lege, pe ceea lume n-ar fi nimica, Dumnezeu n-ar mai şti de dînsul.
Pe cumătru, nănaş, e păcat să-1 ocăreşti. Cumătrului, chiar de ţi-i frate, e păcat să-i zici pe nume, îi spui: „cumătre!" Cumătrul, nănaşul luminează sufletele celor ce-i botează şi-i cunună; le ţine focul la spate. Da amu, se ocăresc şi cumătrii şi finii ocăresc pe nănaşi, le zic: „Ţ-oi da eu lumînarea înapoi!" Botoşani
Cum se topeşte lumînarea, aşa se topeşte pe ceea lume acela şi arde, care va sudui or va bate pe nănaş. Mihalcea
Cumătrul îţi rădică sîngele pe mîni de la sfîntul pămînt. Atunci cînd rădică preotul şi dă nănaşului copilul, îngerul îl rădică.
Andrei Motoc, Mihalcea
(Despre colacii ce se dau nănaşului se va videa voi. II*.) *   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
464
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
De la botez, se merge cu lumînarea aprinsă păn' acasă şi dacă se stînge pe drum sau dacă să rupe e semn că n-are să trăiască copilul.
Şiret
Copilul trebuie să stea 24 de ceasuri cu „mirul" pe el; şi a doua zi, să scaldă. Atunci, după scăldătoare, să face petrecerea numită „cumătrie", nu după ce l-au botezat. In scăldătoare, cumătrul pune bani pentru moaşă şi face cruce în apă cu lumînarea de botez — în apă se pune zahăr, pîne etc, ca să aibă copilul şi să fie dulce; să pune hărtie, condei — ca să înveţe bine. Botoşani
în Mihalcea, pe cînd îl scaldă, femeile, de-i fată, cos, torc etc, ca să ştie lucra — iar de-i băiat, bărbaţii iau coasa, hîrleţul, toporul, — sapă, cosesc etc. Apa se duce cu cîntece afară şi o toarnă la un copac tînăr şi joacă împrejur.
în Botoşani, după scăldătoare, care cumătră vra îmbracă copilul cu totul al ei, din nou, să nu fie o aţă de la părinţi.
La masă, după scăldătoare, cînd să dă găina, moaşa aduce copilul cu lumînarea aprinsă la nănaşi şi-i dau un dar. în Ropcea, părinţii păstrează darul acesta, iar de-i dau bani, cumpără un lucru pe norocul lui, îl înmulţesc şi-1 are şi cînd e mare, să însoară cu el, chemîndu-se că de la nănaş i să trage; rar care părinte strică pentru dînsul cea ce e a copilului, norocul lui.
Copilul în biserică. Părul şi unghiile
La şese săptămîni, mama duce copilul la biserică şi preotul îl închină pe la icoane. De e băiat, îl duce şi în altar, apoi îl pune la uşă jos, afară de altar - şi mama de acolo îl ia.
în Mihalcea, cînd îl duc la biserică, pun lîngă copil busuioc, zahăr, pîne - ca şi la botez, să aibă de toate -, iar după ce-1 pune preotul jos, mama anume îl lasă, ca să păşască preotul peste copil, că n-are durere de şele.
în Botoşani, de la biserică, mama merge cu copilul la nănaşa; nănaşă-sa îi taie copilului ţuchi de păr şi unghiile şi-i dă un dar. (Mai ales unghiile i le taie; despre păr, e mai puţin cunoscut obiceiul.)
Unghiile şi părul, în alte părţi, se taie în orce timp, e vorba că nănaşa să le taie întăi. în Mahala, taie nănaşa numai părul, căci zice că copilul acela nu se teme de tun şi atunci cînd îl taie, îi dă o găină.
în Mihalcea, la răzăşi, se spune că dacă taie nănaşa părul, creşte frumos; nu-i dă nimic şi nici se prea obicinuieşte.
în Ropcea, nănaşul taie şi unghiile, şi părul şi-i dă o oaie sau o viţică etc; aşa se cuvine.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 465
Zice că, dacă n-ar tăia nănaşul la copil unghiile şi părul, nu s-ar şti pe ceea lume că-i e nănaş, că e botezat; pe unghii şi pe păr, cînd i le arată, îl cunoaşte.
în Părhăuţi, nănaşul, cînd îi taie părul, îi dă copilului 3 fuioare, să aibă păr frumos, - altă nimica.
Nănaşul la alte ocazii
Cînd un copil e bolnăvicios, să-1 vîndă părinţii nănaşului peste fereastă, că trăieşte. Botoşani
Dacă are copilul jolne la gît, să-1 prindă nănaşa cu degetul cel mare şi cel mezin de gît peste fereastă, şi-i trece. Mahala
Cînd cineva nu poate muri, să vie nănaşul să-i lege lînă roşă la mînă şi îndată moare. Eufrosina Perjul, Mihalcea
Lumînarea de la cununie se strînge şi dacă omul nu poate muri, să i-o aprindă şi îndată moare. Stăneşti
Poveşti
Băiatul de lemn. Darul de la nănaşul
A fost o babă şi un moşneag şi n-aveau copii. într-o zi, se duce moşneagul la pădure după lemne; găseşte un lemnişor potrivit — şi ciopleşte din el un copil. Gîndeşte el: l-oi duce la babă acasă şi s-a bucura; vom avea şi noi măcar atîta copil.
Trece prin pădure pe la un pod şi vede doi moşnegi. „Ce duci, moşule, în braţe ca un copil?" Moşneagul spune. „Da l-ai botezat?" — „Ba nu!" — „Adă-1 încoace, să-1 botezăm noi; încaltea fă şi d-ta ca lumea."
Moşneagul a luat şi l-a botezat. Cînd l-a scos din apă, era amu viu. — „Na-ţi, moşule, copilul şi na-ţi un dar de la noi!" Cînd a spus Dumnezeu aşa, s-a făcut acolo o vacă neagră. Moşneagul le-a mul-ţămit, a luat vaca, s-a dus mai încolo în pădure şi i-a dat drumul. „Am destulă avere, zice el, du-te în ştirea lui Dumnezeu!" (Vezi despre vaca la voi. I p. 163).
Merge acasă cu băiatul şi spune babei; nici nu se putea pentru dînşii o bucurie mai mare. A chemat îndată o mancă. Copilul, la trei ani, a fost flecău.
„Tată, zice el într-o zi, n-am eu nănaşi?" „Ba ai, dragul tatei, dar nu-i ştiu nici eu cine-s, că mă-ta te-a făcut mergînd într-o pădure; şi
9306
466
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
acolo erau doi moşnegi drumeţi şi aceia ţ-au fost nănaşi, că erai slab şi ne temeam să nu mori." - „Şi nănaşii ceia, dacă m-au botezat, nu mi-au dat nici un dar?" — „Ba ţ-au dat, dragul tatei, o vacă neagră; dar fiindcă eu, slava Domnului, am avere destulă, am lăsat-o acolo în pădure." - „Ei, tată, dacă-i aşa, eu mă duc să-mi caut pomana de la nănaşul." Ia el şi se duce.
Ajunge tocmai la vaca ceea; ea era acuma bătrînă şi sta culcată. „Stăpîne, stăpîne, zice vaca, vîră-te în urechea mea cea dreaptă, că am doi giuncani, care-s ai tăi, şi ei încă picior de om pe locurile acestea n-au văzut, să nu te iaie în coarne." El a ascultat vaca şi s-a vîrît.
Vin boii forăind: „Mamă, este om pămîntean pe aici?" „Este, da acela-i stăpînul vostru, pe care voi îl aşteptaţi de mult." -„Unde-i?" - „La mine în ureche." - „Zi-i să iasă, să-1 vedem."
Vaca i-a zis şi el a ieşit. „Stăpîne, stăpîne, au zis boii, multă avere ai tu aici; cît îs codrii iştea, toţi sînt plini de vite de la mama, numai noi sîntem cei dintăi." - „Să vă iau dar, să vă duc acasă." -„Cum ne-i lua aşa? Mai întăi, du-te acasă şi fă un ocol pentru noi -şi apoi, vină aice şi noi ne vom duce."
El a făcut ocoale bune şi a venit iar la boi. Boii au strîns pe toate vitele lîngă dînşii şi au pornit: băiatul înainte, după dînsul vaca, după vacă boii şi-n urmă vite, cîtă frunză şi iarbă, ş-au venit la casa moşneagului.
„De-amu, stăpîne, să te sfătuim noi ce ai să faci. Mama noastră îi bătrînă, ia ş-o taie şi fă un praznic, pe noi doi ne ţine, iar pe celelalte vite du-le la iarmaroc şi prinde bani pe ele, le vinde!" El a ascultat şi a făcut aşa.
După ce a vîndut vitele, l-au învăţat boii să tremită pe moşneag la împăratul, să-i ceară fata. Moşneagul nu prea vra, dară se duce, că n-are ce face.
(De-aice urmează: că împăratul cere să-i facă pană a doua zi, pe un deal, un palat mai frumos ca al său. Apoi, să smulgă pădurea de pe alt deal şi să-i aducă, păn' a doua zi, vin din vie. Apoi, să surpe alt deal, să facă şes, să samene şi să-i dea gata, păn' a doua zi, 1000 de gropi de grîu şi să-i aducă pîne caldă la masă. — Cînd s-a făcut ziuă, era pînea plămădită. împăratul a trimes o fermecătoare şi l-a adormit. Boii au luat soarele în coarne şi l-au dat înapoi la răsărit, ca în variaţia voi. I, p. 163.)
Amu era tărziu; se uită împăratul, soarele — abia la răsărit; dar n-are ce zice. Da băiatul, cum a dat boul cu piciorul în pămînt, pe loc s-a trezit şi s-a apucat iute şi a făcut alt foc, a pus pînea în cuptor şi cînd a fost soarele aproape amiază-zi, a şi dus-o la împăratul la masă.
„De-amu, zice împăratul, îţi dau fata şi ţ-oi mai da şi oleacă de zestre. Ce ceri?" Da lui i-au spus boii să ceară atîta cît va putea încărca pe doi boi — şi cît timp vor clătina ei din urechea cea stîngă, el să tot încarce.
îi spune el împăratului că să-i dea atîta cît va putea duce cu cei doi boi. împăratul s-a primit. Trage carul şi încarcă, încarcă, încarcă
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
467
toată avuţia împăratului, toţi banii, lucruri scumpe; boii tot dau din ureche.
Au încărcat, că au rămas casele deşerte, şi boii tot una clătinau. El zice că să-i mai deie, că mai poate încarcă. „Bine, ce să-ţi mai dau, că amu n-am nimic!"
Atunci, boii s-au băgat pe sub palaturile împărăteşti, le-a luat şi pe acelea în spate şi au rămas împăratul şi împărăteasa goi ca degetul, amîndoi pe cîmp.
Boii au dus toată averea la moşneag, au aşezat palaturile şi cînd a fost totul gata, au zis: „De-amu, stăpîne, să trăieşti şi să stă-pîneşti! Rămăi sănătos!" şi îndată unul a căzut într-o parte şi altul în alta ş-au crăpat. Da el a rămas în locul împăratului aceluia împărat. CC. Rucsanda Verdeanu, Botoşani
(Despre fini de-a lui Dumnezeu şi darul ce l-au căpătat, s-a mai văzut în poveşti.)
Bătaia. Cumătrul
Au fost doi oameni, un bărbat şi o femeie. Ei copii n-aveau şi nu erau nici săraci, dar nici bogaţi, aveau casă şi o viţeluşă. Dară a dat Dumnezeu că din viţeluşa ceea, vînzînd, cumpărînd, s-au făcut foarte avuţi. într-o zi, îşi pune omul în gînd ca să se ducă a doua zi la tîrg, poate va face vrun negoţ ceva.
Se culcă omul sara şi visează că, de va merge a doua zi la tîrg, are să capete 50 de ciomege. „Bine, zice omul prin vis, dar voi rămînea acasă!" „D-apoi şi acasă de vei sta, tot ai să capeţi 25." - „Alta nu-i de făcut, zice el, decît să mă sfătuiesc cu femeia."
A doua zi, cum se trezeşte din somn, îi spune femeiei ... „Lasă, omule, zice ea, că nu-i păţi nimica, că eu te voi păzi. Ia şi te pune-n pat şi cine va veni, voi spune că nu eşti acasă şi nimica nu-ţi va fi." Femeia mînă argăţelul cu vitele-n cîmp, da ea s-apucă şi-i face lui mîncare bună şi-1 acopere şi-şi cată pe lîngă casă de lucrul ei.
Iată că vine argatul din cîmp: „Vai de mine, lelică, hai degrabă, că două vaci s-au îmbolnăvit şi nu ştiu ce să mă fac!" Femeia aleargă la bărbatul său şi-i spune: „Bărbate, eu trebuie să alerg la cîmp, că uită-te ce s-a întîmplat, dar pe ceas sînt înapoi." Bărbatul ei a început a se scînci că să nu se ducă, că are să capete bătaie. Ea l-a încredinţat că îndată se întoarnă şi s-a dus, uitînd în urma ei uşa deschisă.
Trec doi vînători pe drum cu cînii, la vînat. Vede cînele unui vînător mîţa omului pe prispă şi fuga după dînsa. Mîţa ciuşti în casă şi se suie pe vatră. Cînele întră după ea în casă, mîţa fuge pe horn. Cînele după dînsa în horn, dar aşa de tare s-a lovit, încît a căzut mort la pămînt.
Aşteaptă vînătorul, nu vine cînele; întră după dînsul, cînele - jos mort. întră şi celalalt vînător. Omul, cînd a văzut cînele, de spaimă
468
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
s-a ascuns degrabă pe cuptor. - Vînătorii caută cine le-a omorît cînele şi îl găsesc pe om. „Bine, omule, la ce mi-ai omorît tu cînele? Eu cu dînsul îmblam la vînătoare şi împuşcam lupii şi dihăniile stricăcioase oamenilor; ce ţ-a făcut el ţie ca să-1 omori?" — „Nu l-am omorît eu, cucoane, zău nu; s-a repezit în horn după mîţă şi s-a lovit aşa de tare încît a căzut jos." - „Dar tu la ce te-ai ascuns pe cuptori, dacă nu eşti vinovat?" i-a zis celalalt vînător. - „Eu, cînd am văzut că a picat, de frică m-am ascuns!" - „Măi ţărane, zice acela, degeaba îmbli tu cu minciuni. Tu să ştii că un cîne învăţat, cum era cînele meu, plăteşte mai mult decît un ţăran prost ca tine, care nu ştie alta nimica decît să iaie măciuca şi să deie omului în cap. Amu, stăi să te învăţăm şi noi pe tine cum să omori dobitoacele..." - şi cum avea o măciucă în mînă, începe a-i da ş-a număra.
Ţăranul se vaită, se roagă: „Domnule, strigă el, uitaţi-vă la labele cînelui, că-s pline de funingene, da mînile mele uitaţi-vă că-s curate, dacă nu mă credeţi! ..."
L-au crezut şi l-au lăsat cu 25.
Vine femeia acasă; el se vaită ... „Vezi tu cum te-ai dus şi m-ai lăsat de m-au bătut, nu ţ-a fost ţie milă de mine!" - „Omule, zice femeia, trebuia să merg; uită-te, o vacă a şi perit. De nu mergeam repede, perea şi cealaltă." — „Apoi dă, eu ştiu că ţie ţi-s mai scumpe vacile decît mine, pe mine pot să mă şi ucidă! — Valeu, cum mă dor şelele! se vaită el. - „Nu mi-s mai scumpe, omule, dar dacă nu le vom avea, ce-a fi din noi, cu ce vom trăi?" „Da mai înainte cu ce-am trăit?!"
„Dă, eu am vrut ca să fac cum mai bine, dar dacă am greşit, bate-mă şi tu pe mine". „De-ţi pasa, şedeai acasă şi mă aparai!" -„Ştii ce, bărbate, eu amu nu mai ştiu cum să-ţi mai spun şi cum să te mai rog, dar eu te voi face iarăşi bun. Uită-te, am să mi te fac cumătru. Hai şi te voi duce în ceea casă şi eu aice am să fac bucate bune; am să frig un gînsac ş-o găină ş-am să fac plăcinte şi voi aduce rachiu ş-apoi voi merge şi te voi pofti să vii la cumătrie, ca pe cumătru." - „Bine", zice bărbatul.
Femeia l-a luat şi l-a dus în ceea casă, unde era curat, i-a aşternut bine în pat, apoi a venit şi s-a apucat de lucru. Cînd a fost totul gata şi masa pusă, a luat un şip de rachiu şi s-a dus să-1 poftească, dar uşa a uitat-o în grabă deschisă.
A întrat la dînsul în casă: „Buna sara!" - „Mulţumim d-tale", i-a răspuns bărbatul. „Ce mai faci? Văd că stai în pat!" - „Ia, sînt cam bolnav". — „A da Dumnezeu şi ţ-a fi mai bine. Da ştii d-ta cu ce poftire am venit eu la casa d-tale?" — „Ba nu ştiu, dară dacă-mi vei spune, voi şti." — „Am venit să te poftesc, dacă ţi-i cu voia, să-mi fii cumătru!" - „Dacă-s bolnav şi nu pot." - „Da mă rog, că nu sîntem aşa departe; nu-mi călca cuvîntul, poftim vină!" - „Apoi dar m-oi duce." Femeia toarnă în pahar rachiu şi cinsteşte la bărbatul ei: „Mă închin la faţa d-tale, să trăieşti, cinstite cumătre, întru mulţi ani; Dumnezeu să-ţi deie toate cele bune!" — „Să deie Dumnezeu; să trăieşti şi d-ta!" După ce a băut paharul, femeia l-a rădicat din pat şi l-a scos pînă în tindă. Dar tocmai atunci iată şi cei doi cîni ai lor,
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
469
fugind din casă: unul cu gînsacul în gură şi celalalt cu găina, ce le-a mai fost rămas, căci amu ospătase din cumătrie pe jumătate. Atunci, nici una, nici două, şi bărbatul bof! în femeie. „Na-ţi şi eu ţie....; am căpătat eu bătaie pentru cîni de la alţii, să capeţi şi tu!" - şi-i dă, şi-i dă!
„Valeu, bărbate, mă rog nu mă bate. Nu-mi trebuie să-mi fii nici cumătru, nici nimica, numai să mă laşi. Hai mai bine ş-om trăi şi de acuma înainte cum am trăit!"... Şi după ce a bătut cumătrul bine pe cumătră, s-au împăcat. Petrea Beicu, Mihalcea
A. Soră de cruce, frate de cruce
Soră de cruce sau frate se face cînd îţi e drag cineva şi vrei să te vezi cu acela pe ceea lume. Se fac doi colaci şi o lumînare şi la lumînare, se pune basma şi te duci cu acele la cea ce-ţi e dragă sau la omul acela care vrai să ţi-1 faci frate de cruce, dacă n-ai soră sau frate, şi-i închini: „Poftim, soră N., de sufletul meu!" - „Bogdaproste, soră «N», să ne întâlnim pe ceea lume!"
Colacii se fac mari, ca la botez, şi lumînarea o învăleşti cu crijmă. Surorile de cruce sînt ca şi acele de sînge, ba încă mai mult, căci împărţesc crucea amîndouă. Se fac de o dragoste.
Dochiţa Hurghiş, Mahala
Altă frăţie de cruce e cînd se fac doi împungîndu-şi degetul cel mic de la mîna dreaptă şi sugîndu-şi unul de la altul sîngele. ( S-a văzut.)
Constelaţia „Delfinului" se numeşte de cătră popor „Crucea".
în Botoşani, îi zic şi „Crucea Fîrtatului" şi mai adaug că, după cum crucea lor (Delfinul) nu e destul de dreaptă, căci steaua din jos stă strîmb, tot astfel şi fratele de cruce nu e ca cel adevărat.
B. Cununia- Soarele si luna
Soarele e femeie şi luna e bărbat. Lîngă soare stau trei stele, sfinţi: Avram şi încă doi, iar lîngă lună, trei stele, sfinte: Sf. Magdalină, Sf. Varvara şi Sf. Măria. Lîngă soare şi lună stă Antihîrţ, vrea să-i prăpădească, să fie în lume numai el - şi cînd vrea să-i mănînce, atunci cînd se întunecă luna sau soarele, acele trei stele îl apără, îl trag. Acele trei stele poartă soarele şi luna pe ceri.
La cununie, ia bărbatul pe una din cele trei sfinte şi femeia pe unul din cei sfinţi mărturie, că-şi vor ţinea credinţa şi nu se vor lasa la vreme de nevoie, de slăbăciune şi bătrîneţe, iar pe ceea lume ei au a-i judeca. Palie Bilig, Mihalcea
470 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Nunii. Cununia
Nunii de aceea sînt mare lucru, căci ei ţin focul la spatele mirilor şi de aceea e păcat mare a-1 sudui sau a te sfădi cu nănaşul. Nănaşii îi dau la cale să trăiască în legea lui Dumnezeu. Cînd va fi sfîrşitul lumei, Arhanghelul Mihail va trîmbiţa şi se vor aduna toate sufletele la judecată — şi atunci va sta bărbatul cu femeia şi cu nunii lîngă ei, mărturie că n-au trăit în fărădelege, că le-au ţinut cununiile. Aşa, cu lumînările aprinse, cum stau aice, vor sta şi la judecată şi numai cît atîta se vor vedea, - pe urmă, are să se ducă fiecare unde i-i rînduit. Botoşani. Roşa. Mihalcea
Bărbatul, pe ceea lume, numai cu femeia ce a luat cununie întăi stă alături. Mihalcea
In Roşa, spun că femeia cea dintăi stă la dreapta, a doua la stîngă şi a treia la spate.
Pe ceea lume, acei cari au trăit bine (femeia cu bărbatul) ard ca două luminări una lîngă alta; da care rău, stau deoparte.
Cine trăieşte necununat, orice ar duce la biserică: lumînări, liturghie, jertfă de ar da, — sau praznice, parastase, dacă va face, — nu-i sînt primite de Dumnezeu. Botoşani
Lumînările de cununie (Poveste) Omul de flori cu barba de busuioc
A fost odată un împărat şi avea o fată ce nu se putea mărita, într-o zi, a întrat un ficior de împărat la dînşii în casă; pe unde întră el, totul era deschis şi pe nimeni nu videa. Zice ficiorul de împărat în gîndul său: „De mi-ar ieşi înainte o bătrînă, să-mi fie mamă; de-a ieşi un bătrîn, să-mi fie tată; iar de va fi o fată, să-mi fie soţie."
Tocmai a ieşit înaintea lui fata şi, cum a văzut-o, i-a pus o coroană de busuioc pe cap şi i-a spus: „De-amu, eu sînt al tău şi tu eşti a mea!"
O pajură venea în toată ziua la mirele ei, să-1 mănînce; da fata avea o păunită şi se lupta cu pajurea ceea ş-o omorea. Dar pajura tot învia şi se prefăcea în altăceva şi nu putea s-o omoare, pană nu i-a dat în cap cu „crucea pămîntului" (este aşa o buruiană); atunci a omorît-o.
Acu, erau să facă nunta; totul era pregătit şi sara aveau să se cunune, dar pe mire nimeni nu-1 putea vedea. Tocmai cînd au aprins lumînările de cununie, atunci l-au văzut. (Mai departe, nu-şi mai aduce aminte povestitoarea.) Măria Gălăţanca, Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 471
Credinţi Cununa. Femeia curată Dreptatea. Norocul. Pricazul
Fata care-i curată are cunună pe cap de la Dumnezeu; dar cum se dă cu cineva, îndată pierde cununa şi dracii îi pun necurăţenii cîneşti în cap şi aşa umblă pe ceea lume rătăcind.
Şi femeia are cunună, dacă s-a măritat curată şi ţine dreptatea cu bărbatul; care fată şi femeie e curată umblă pe ceea lume cu cunună pe cap.
O femeie, zice că avea cunună, dar dracilor li era ciudă. L-au iudit pe preotul asupra ei. Merge ea la biserică, preotul tot se uita la dînsa. Cînd la naforă, nu-i dă naforă; îi zice că să aştepte pană la urmă, că are să vorbească ceva cu dînsa; ea aşteaptă. El, după ce s-au dus toţi oamenii, a făcut bajocură - şi femeia a rămas fără cunună. Acsenia Melnec, Mihalcea
(S-a văzut despre preot.)
Femeia e blagoslovită de Dumnezeu, atunci cînd se cunună şi dacă ţine dreptatea cu bărbatul, e tare fericită.
Femeia, dacă e curată şi va descîntă cu cele două degete, mezinul şi cel mare, de jolne, de umflătură la gît, se dă înapoi. Dar numai descîntătura de la fată şi de la femeie curată e de leac.
Cu lapte de la femeie curată, de stropeşti de durere de ochi cuiva în ochi, ajută; dar de nu are numai pe bărbatul ei, atunci mai tare chiorăşte.
Femeia curată de va stupi cuiva în ochi, de albeaţă, se curăţă albeaţa. General
Femeia, pe ceea lume, stă îmbrăcată ca în ziua cînd a fost mireasă.
Fetele care au murit logodite fac pe ceea lume o horă, îmbrăcate ca mirese.
Care fete sînt curate, pe ceea lume plivesc flori; da cele necurate sînt toate tăvălite de glod şi ude, cară apă. Ropcea
Fata dreaptă se cunoaşte la ochi: căci coada ochiului dinspre ochi e prinsă, lipită; cum nu mai este fecioară, se desprinde păn' în capăt.
Şiret. Botoşani
O fată fecioară, de orişice lucru sfînt se poate atinge.
în urma unei fete curate, în grădină dacă samănă, orişice se face, creşte; pepeni dacă samănă, se fac frumoşi, asemenea şi curechiul, iar la murături dacă umblă, nu se strică murăturile ca după alta. De asemenea, e bine ca să scoată din pămînt buruiene lecuitoare, căci ajută. General
472
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cine strică o fată strică o biserică; şi pentru ca să-şi ispăşască păcatul, trebuie să facă o biserică. Botoşani
Păcatul de a nenoroci o fată se plăteşte dînd la biserică o litră de aur, care e o 100 de galbeni. Idem
Care fată n-a ştiut să-şi poarte cinstea ş-a scos-o careva din minte, aceea în viaţa ei nu mai are noroc, căci norocul ei a fugit la acela. Cel mai bătrîn ia norocul de la cel mai tînăr. Sînt boieri cari anume nenorocesc fete, ca să le meargă bine şi le merge pană nu-i ajung lacrimele şi blăstămurile lor. Roşa
Fata ce a venit necurată la bărbat aduce pagube şi nenorocire la casă: focu-i arde, boul pică; dar mai ales de nuna cea mare să leagă, că i-a încoronat. Focul la spate mare însemnare este; e lumina raiului. Dar dacă spune adevărul, nu strică nimărui nimic.
Măria Cloşca, Suceava Femeia sau bărbatul care umblă-n rele n-are noroc.
Norocul numai de cel curat se ţine; cum îl spurci, fuge şi, pe urmă, rămăi toată viaţa fară noroc.
Casa omului tare păzită trebuie să fie, soţii trebuie să fie cu credinţă unul cătră altul, să-şi păzască dreptatea, dacă vreau să aibă viaţă cu temei şi noroc. Cum va sări unul din soţi gardul, îndată să arată că se face pricaz, spurcăciune la casă şi au pagube.
Alţi bărbaţi sînt că, deşi fac, dar casa lor ş-o feresc.
In Mihalcea, la răzeşi, spun că dacă greşeşte unul din soţi, să spuie îndată celuialalt, că atunci nu le strică.
Dar sînt unii cărora şi în aceste lucruri le merge, mai ales dacă dau peste cineva cu noroc. Sînt bărbaţi cari să ţin de o femeie, chiar de e şi urîtă, pentru că are noroc cu ea şi atunci chiar femeiele lor nu le zic nimic; dar cum dau de alta, după care cunosc că au pagube, fie cît de frumoasă, îndată o lasă. Mahala Cine doarme cu o ţigancă are noroc la cai. Mihalcea Cînd se tăvălesc cînii sau mîţele prin casă, atunci e semn că e necurăţenie. Moldova (S-a văzut boii şi carul etc.)
Pricăjit să cheamă acela ce trăieşte în fărădelege, adecă e spurcat; pe aşa unul niciodată să nu-1 ţii la casă. O asemenea slugă dacă ai, să n-o trimeţi între vite, să nu mulgă vacele, să nu umble cu fruptul, că n-or da vacele lapte. Dacă e femeia grea în fărădelege, să nu deie din poală mîncare la vite, că se îmbolnăveşte vita şi poate peri.
Un om din Mihalcea a văzut cum o fată şi un fîecău şedeau în cîmp în finul lui; omul a dat foc căpiţei, ca să nu deie la vite, că se puteau primejdui.
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
473
La fîntînă de merge o femeie pricăjită, sacă izvorul, pe unde calcă ea, arde pămîntul de trei stînjeni sub dînsa. în cîmp, să n-o trimeţi la prăşit, la lucrat, că n-a fi nimica pe unde trece ea.
De-ţi trece drumul cînd te porneşti undeva, întoarce-te înapoi, că n-are să-ţi meargă bine. Pragul nu-i vrednică să-ţi calce o astfel de femeie la casă. Totul să tulbură, să întoarce pe unde calcă, nu-i spori în nimic, să trece, piere. De calci în urma ei, îţi rupi piciorul, or de mergi la arătură, pică vita.
Tot astfel, nu-i merge omului şi cînd îi iese omul ce a fost înturnat de la supt în cale. General
Nunii. Curăţenia
Pricaz se face de tot lucrul care nu e ştiut. O slugă de ţ-a fura o bucăţică de mămăligă fără să ştii, e pricaz; dar dacă mănîncă în faţa d-tale, nu e nimic. Da de nu ştii, îndată ţi să arată că ai pagube în casă. (S-a văzut.)
Cînd să cunună mireasa, dacă nu spune nunei adevărul, nuna are pagube, îi pier din vite, ba poate să moară şi ea sau vrun copil al ei. Cînd fina n-a ţinut dreptatea lui Dumnezeu, la nănaşi le strică; căci ei sînt scrişi pentru dînsa. Că adecă asta aşa este: pentru jurămîntul cununiei - că n-a ţinut jurămîntul, legea lui Dumnezeu, ş-a făcut afară din lege; pe din lături, nu blagoslovită de Dumnezeu. Ea a trebuit să-şi păzească credinţa ei de fată, că aşa e rîndul de la Dumnezeu, că doară are să-şi puie sf. cununie pe cap!
Nuna, dacă vede că fina nu-i cum trebuie, nu vrea să-i facă cîrpa pînă ce nu-i spune numele aceluia sau a tuturora cu cari a trăit, ca să nu le strice nunei şi la tineri. Altă mireasă, care nu vrea să spuie, ia o piatră în gură şi o ţine, ca să cadă pe piatră răul ce ar cădea pe ea.
Da odată, o femeie din Mahala s-ajurat că să-i putrizească mînile de la coate, de-i va face miresei cîrpa, dar a uitat şi tot i-a făcut - şi femeia ceea nu e şi astăzi ciuntă de amîndouă mînile?!
Dacă nu spune mireasa, nuna face rîs mare, batjocură. Mirele o roagă pe mireasă: „Spune, că avem a trăi şi ni-a merge rău în vite, vom avea pagube"! Nănaşa iar o roagă: „Spune-mi, că mi-a strica la gospodărie ş-oi păţi ceva!" După rugăminte, dacă n-ajută, mai capătă şi bătaie. Alta spune de îndată că-i greşită şi cu cine şi nuna, atunci, ca să nu se prindă de dînsa, se spală îndată cu agheazmă şi pune grîu în sîn zicînd: „Cum nu s-a prins nimic de grîu, că de toate relele a scăpat şi s-a copt, aşa să nu se prindă nimica de mine". Apoi împrăştie grîul pe la gospodăria ei, îl aruncă între vite, stropeşte cu agheazmă şi nu i se întîmplă nimica.
în Mahala, mai pun şi o codiţă roşă la degetul cel mic, că adecă nu ia asupra ei cum e mireasa, că n-are treabă; sau rupe trei şiraguri de
474
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
mărgele de la gîtul miresei şi le aruncă în patru părţi zicînd: „Eu samăn mărgele iestea şi cînd vor răsări ş-or creşte, atunci să-mi strice la casa şi la gospodăria mea!"
în Mihalcea, cînd ştie nuna mai denainte pe cine cunună, ca să nu-i fugă norocul de la casă, încunjura casa de trei ori cu lumînările cele de cununie aprinse şi zice: „Aice, la casa mea, să rămîie norocul meu, să nu se ducă de la mine la fini". Apoi ia o oală nouă, cumpărată cu cît i-a cerut, ş-o strică cînd iese din casă zicînd: „Atîta pagubă să am la gospodăria mea, cît oala aceasta ce am stricat-o eu!" Sau strică o strachină sau alt hîrb. Şi cînd trece pe la gard, apucă cu amîndouă mînile doi pari şi-i trage spre dînsa de-i rupe şi tot aşa zice: că atîta pagubă să aibă. Apoi, la biserică, cînd stau la cununie şi zice preotul „Se cunună robul lui Dumnezeu N. cu roaba lui Dumnezeu N", nuna spune încet de trei ori: „Se cunună necurata cu necuratul"; (după cum se zice în limbagiul popular). Iar cînd vine noaptea acasă la ea, strigă să-i puie o cofă şi o oală cu apă în poartă; cofa o răstoarnă cu piciorul, iar oala o sparge, şi pe casă pune o greblă, că grebla are dinţi şi alungă tot răul şi atunci nu are ea pagubă, dar au mirii.
A doua zi, dacă se roagă mirii, tot le face cinste şi pune călină în rachiu şi leagă la şip ceva roş. Dar dacă mireasa nu spune, ferească Dumnezeu ce rîs face atunci nuna! Căci trebuie să facă: să se facă huit, să se vestească; că orşice lucru ce e făcut pe tăgadă e rău; dar dacă-i descoperit, se spune şi ştie fiecare, nu se întîmplă nimic nimărui.
Unele din cîntecele ce se cînt mireselor ce nu sînt de treabă e şi acesta:
Cînd vezi lună, curcubău, Roagă-te lui Dumnezeu,
Că-i bărbatul nătărău. Mahala
Pe o fată care a avut copii sau a trăit cu cineva în vederea oamenilor, dacă o cununi, nu-ţi strică, căci e lucru ştiut.
Unei fete ce a avut copil, cînd se duce la cununie, i se pune şi ei cunună şi floare, dar deasupra peste toate acestea, se acopere cu hobotul - şi preotul peste hobot îi pune sf. cununie pe cap. Aşa se face în toate satele din jurul Cernăuţului.
Mare noroc însă are nuna, unde mireasa a fost cinstită. Atunci îi merge bine în toate: şi vitele i se înmulţesc, şi în cîmp are roadă, şi cîştig îndoit în toate celea. De aceea, şi bucuria nunei e aşa mare şi nuna îi face atunci miresei cinstea, ce s-a văzut şi care se va mai vedea voi. II*.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 475
Poveşti. Dreptatea
a). Cel ce nu spunea minciuni
A fost un boieri şi avea un argat, care, Doamne fereşte, nu ar fi spus o minciună! Da o cucoană avea 45 şi nu avea atîta folos cu dînşii, cît avea boierul cu acel unul, căci trebuia să meargă în toate locurile cu dînşii, ca să n-o fure. Vorbeşte ea cu boierul acela şi-1 întreabă: cum se poate ca el cu un argat să-şi rînduiască aşa de bine toate? Boierul îi spune: „Pentru că argatul meu e aşa de credincios, că el nimica nu va face fără voia mea; el minciună nu mi-a spune!"
„Hai rămăşag, zice cucoana, pe berbecul cel cu 4 coarne - ce avea boieriul —, că eu am să-1 fac să-ţi spuie minciuni. De nu l-oi face, să-ţi dau eu 100 de oi şi berbecul înapoi." — „Haide", zice boieriul.
Se îmbracă frumos cucoana — era vădană; şi merge în pădure la Ivan şi-i spune că s-au fost luat cu dînsa 4 puşcaşi , dar s-au pierdut de dînsa prin pădure — şi amu îl roagă să o primească acolo să mîie. El îi zice că n-are unde. Ea-i spune că tare se teme, s-o primească unde va avea - pană ce s-a culcat lîngă dînsul şi i-a cerut să-i deie berbecul cel cu patru coarne. Ciobanul i l-a dat, căci pană atunci el nu ştia de femeie.
Se duce ea. S-apucă el singur să se judece: pune pe un par în pădure sumanul şi pălăria, îl face pe par boieri şi se duce de departe la dînsul:
„Bună ziua, cucoane!"
„Ce veste, Ivane?"
„Şi bună, şi rea, cucoane; s-a prăpădit berbecul cel cu patru coarne."
„Nu-i nimica, Ivane, vom face haitaş, ş-om hăitui, şi coarnele i-om găsi."
Se întoarce el. Nu-i bine, gîndeşte el. Cum vor găsi coarnele, dacă coarnele îs la berbec şi-1 vor vedea la cucoană. Merge iar înapoi. „Bună ziua, cucoane!" „Ce veste, Ivane?"
„Şi bună, şi rea, cucoane; am dat pe iubit berbecul cel cu patru coarne."
„Nu-i nimica, Ivane: 100 de oi şi berbecul înapoi", zice tot el. „Amu-i mai bine, zice el, aşa am să zic." Merge a doua zi la boier şi-i spune.
„Nu-i nimica, Ivane, zice boierul, 100 de oi şi berbecul înapoi! Bine că mi-ai spus drept şi nu mi-ai spus minciună, tot noi avem să avem cîştig."
Şi a rămas cucoana fără nimic, ba încă mai rău.
Catrina Daniliuc, Mihalcea
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
476 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Boul cu coarnele de aur
A fost un boier mare, cu moşii, şi aproape de dînsul alt boier tot aşa mare. Boierul acela s-a lăudat că are un argat, care niciodată nu spune minciuni. Boierul celalalt s-a pus rămăşag pe două moşii, dacă nu-1 va face el să spuie minciuni.
A luat şi a trimis pe o fată frumoasă din casă cu o coşarcă încărcată de fripturi, de plăcinte şi de rachiu, să-1 înşele. Argatul acela era văcari la boieri şi şedea cu vitele în cîmp, sub pădure; mulgea vacile, grija în staul; dar de păzit, atîta că de departe sta şi se uita, că de înturnat, de strîns, le strîngea un bou mare, frumos, cu coarnele de aur.
Iată că spre sară, vine fata ceea la dînsul şi-1 întreabă pe unde ar putea să iasă, că s-a rătăcit. Ivan i-a spus că încolo nu sînt sate şi a întrebat-o la ce se duce? Ea i-a spus că i-a murit bărbatul şi merge să-şi caute alt bărbat.
El i-a zis ca să rămîie cu dînsul, că i-a fi bine, că toate vitele sînt în sama lui şi poate mînca ce va voi. Ea a rămas.
A doua zi, Ivan nu se îndură să se depărteze de casă; trimite numai boul cu vitele pe aproape de casă. A treia zi, tot aşa. A patra zi, îi spune ea că-i bolnavă şi că are să moară, dacă nu Va tăia boul cel cu coarne de aur şi-i va da inima să o mănînce. Ivan nu se da, zicea că acela bou îi puterea lui şi ce va zice stăpînul său, cînd va videa că nu-i ? Ea îi zice să-i spuie că l-au mîncat lupii şi să-i arate coarnele.
Merge el în pădure, prinde boul şi-1 taie şi îi aduce ei inima; ea, cum a mîncat, s-a făcut mai voioasă. Dar amu, trebuia el să se ducă cu vitele mai departe, că pe lîngă casă era totul păscut. Fata, cum a rămas singură, a luat coarnele şi a fugit; cînd a venit el sara acasă, n-a găsit-o nici pe dînsa, dar nici coarnele.
„A venit beleua, îşi zice el singur, şi l-a nebunit pe Ivan şi amu ce-am să zic eu boieriului?" îşi ia el cuşma şi ciomagul în mînă, merge la un copac, bate adecă în uşa, îşi ia cuşma din cap şi zice: „Buna ziua, cucoane!" - „Buna ziua, Ivane! Da ce mai este pe la noi?" - „îi rău." - „Cum rău?" - „Ia, au mîncat lupii boul cel cu coarnele de aur prin păduri!" - „Nu-i nimica, Ivane (răspunde tot el) vom tăia pădurea şi vom găsi coarnele şi tot va fi bine."
Vede el că nu-i bine; merge iar la copac şi face tot aşa. Amu, spune că s-a înecat boul în iaz. - „Bine, Ivane, vom da drumul apei şi vom găsi coarnele şi tot va fi bine."
Merge a treia oară; amu, spune că a venit beleaua de l-a nebunit pe Ivan, de a tăiat boul şi i-a luat coarnele. — „Bine, zice boieriul, pe belea vom prinde-o şi coarnele le vom găsi." Aşa a văzut el că-i mai bine, ia şi merge la boieri şi-i spune adevărul. Da boieriul acela şi fata erau acolo şi ascultau. - „Bine, Ivane, zice boierul, bine că eşti tu sănătos, coarnele le-om găsi noi. Dar tu pentru că ai spus drept, eu am cîştigat două moşii."
Pe dînsul l-a însurat boierul cu fata ceea şi i-a înzestrat şi au fost norociţi. Nichifor Moţpanciuc, Broscăuţi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
477
(în România, este proverbul: „Pune-ţi cuşma pe-un par şi te judecă singur!" Acelaşi se află şi la italieni.)
Poveste de Paşti. Credinciosul
Erau doi oameni foarte săraci, că ei niciodată nu se mai înfruptau. Se sfătuiesc ei să strîngă de iarnă hrană la femei şi ei să pornească la slujbă pană în primăvară, poate vor cîştiga ceva. Au mers cale de 14 zile şi au dat de un boieri. Pe unul l-a pus chelari cu cheile, căci el a spus că ştie nevoia, e năcăjit şi va fi credincios, iar pe altul l-a pus la vite, afară la odaie, să strîngă fruptul. Şi acela a zis că va fi credincios.
într-o duminică, la două săptămîni, se întâlnesc ei. - „Ei, ţ-ai strîns ceva bani să ai pe-acasă?" îl întreabă chelariul. - „Ce bani pot să strîng, doară n-am să vînd fruptul boieriului; m-am apucat să-i fiu credincios." — „Haide hai, vei videa unde vei ajunge cu credinţa ta. Eu acuma am strîns la bănişori şi încă voi căuta să mai strîng, să am pe cînd mă voi duce."
Dar tocmala lor cu boierul a fost ca să slujească din toamnă pană la Florii; în primăvară, să se ducă acasă. Aşa s-au întâlnit ei de mai multe ori şi-i tot zicea chelariul văcarului, dar acela nu-1 asculta, îşi păzea credinţa lui. Boierul peste iarnă i-a îmbrăcat, le-a făcut haine bune şi cînd a venit să iasă, le-a dat ceva din frupt, ceva haine la femei şi cu atît s-au ales; bani — nimic.
„Nu-ţi ziceam eu? Dar mie nu-mi pasă, căci eu am ce duce la femeie să fac Pastile; tu ai vrut să fii credincios, rabdă!" Mergînd ei mai departe, ajung aproape de satul lor la o apă; acela a avut bani şi a trecut, dar acestuia nu a vrut să-i deie şi l-a lăsat acolo, l-a luat numai cît în rîs :„Tu poţi să stai şi aice, că eşti credincios!"
Acuma, cu dînsul, diavolul îmbla; Dumnezeu s-a fost depărtat de inima lui. Rămîne omul peste noapte acolo; gîndeşte că apa va scădea pană a doua zi şi va trece cu picioarele. Dar unde să se culce? Case pe acolo nu erau. Vede o ciobacă răsturnată, merge şi se vîră sub ciobacă. Peste noapte, vin dracii acolo şi cel mai mare îi apucă şi-i bate: „Voi ce faceţi, că de nimica nu căutaţi ce vă spun eu? Iată, mîne, cei doi fraţi cari s-au sfădit pentru banii ce i-au ascuns tatăl lor sub talpa casei, cel mare va merge la biserică, iară cel mic va lua cuţitul să-1 omoare şi-1 va aştepta în cîrşmă. Căutaţi să-mi faceţi şi treaba asta, să nu-i fiţi celui mic de ajutor!"
Pană a doua zi, a scăzut apa; omul trece şi merge în satul apropiat drept la cîrşmă şi păzeşte; era în ziua de Florii. Vine cel mic şi cere două litre de rachiu, bea una şi cînd vine cel mare, îi întinde cealaltă şi scoate cuţitul să-1 taie, că a ascuns averea tatălui lor. Omul sare, îl opreşte şi le spune că de-i vor da o parte din bani, le va arata unde li-i averea. După ce s-au împărţit, l-a luat cel mare de bucurie la dînsul şi i-a mai dat din partea lui. L-a ţinut pană în ziua de Paşti, l-a îmbrăcat în haine mai frumoase, a scos un cal bun din
478
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
grajd, i-a împlut desagii de pască şi l-a pitrecut acasă. Femeia n-avea nici de unele; îl căuta, căci gîndea că-i înecat.
Cînd l-a văzut tovarăşul său, l-a întrebat de unde are toate acestea. El i-a răspuns „că e credincios" şi de aceea le are. Apoi i-a spus de ciobacă.
Se duce şi acela acolo de se ascunde, dar diavolii, mînioşi, au căutat cine este în apropiere şi l-au omorît. Ropcea
b). Femeia Norocul. Basmaua. Dragostea
Norocul, omul dacă îl păzeşte, îl cinsteşte, nu merge la crîşma, nu se bajocureşte, trăieşte în dreptate, în lege, - apoi îl are, şede lîngă dînsul; da dacă nu, apoi fuge de la om şi omului nu-i merge în nimica, toate le prăpădeşte; dar dacă îi vine iar mintea şi se roagă la Dumnezeu, Dumnezeu iar i-1 poate da.
Norocul fuge şi se ascunde pintre alte noroace; dar este om care n-are nicidefeli noroc.
Odată, era un băietan şi sluja la un om , pentru o bucată de pîne, şi cînd o aducea acasă, o cata şi nici p-aceea n-o afla. Vine el şi-i spune omului. — „Cată, zice omul, că tu n-ai noroc, vine alt noroc şi-ţi mănîncă bucăţica ta; da, zice omul, ia şi te însoară, că poate va avea femeia ta sau vrun copil noroc şi vei trăi de pe norocul lor."
Atunci nu era aşa multă lume ca amu. Un împărat îşi alungase fata ca să-şi caute singură norocul, că nu avea cu cine să se mărite; fata ceea a venit pană la bordeiul lui şi s-a ascuns pe cuptori şi el de aceea nu avea pîne, că ea i-o mînca.
S-a pus el să pîndească cine mănîncă; a prins-o şi s-a însurat cu ea. „De-amu, tu eşti al meu şi eu sînt a ta", a zis fata. Da erau săraci, că n-aveau nici de unele. Ea i-a dat o basma mare de matasă albă şi i-a zis să se ducă în tîrg şi s-o vîndă. El a pus basmaua ceea pe o prăjină şi s-a dus printre oameni să o cumpere cineva. S-a găsit un boier că i-a cumpărat-o. El a luat banii şi ş-a cumpărat o păreche de boi. Merge el pe drum cu boii acasă şi întâlneşte pe un om cu un car; îl ducea singur. Se uită el şi zice: „Bade, nu-i schimba cu mine: să-ţi dau boii şi să-mi dai carul?" Omul a rîs... - „Ba voi schimba", zice el. Acela a luat carul şi s-a dus.
Mai merge el cu carul ce merge şi întîlneşte un om cu o capră: „Bade, nu-i schimba cu mine: să-ţi dau carul şi să-mi dai capra?" -„Bine, de ce nu". Şi a luat capra. Merge el cu capra şi vede un om cu o coasă; schimbă capra pe coasă. Merge mai încolo şi întâlneşte pe un om cu o cute; schimbă coasa pe cute. Da boierul cel ce a cumpărat basmaua de la dînsul, — tot după dînsul umbla să vadă ce va face; el l-a fost văzut de la început cum a dat boii pe car şi a văzut că-i prost. Merge omul cu cutea, vede pe o baltă nişte reţe sălbatice, zvrrr... cutea în baltă după dînsele şi omoară o raţă. Pe urmă, se dezbracă şi merge de scoate raţa.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
479
—„Omule, nu ţi-a zice nimica femeia ta acasă de cîte le-ai făcut ?" -„N-are să-mi zică, cucoane, vei videa." - „Dacă va fi aşa cum zici tu, eu îţi dau ţie un sat (o moşie)!"
Ajunge omul acasă, da femeia îi iese înainte şi îl începe a-1 pupa. „Bine ai venit, omule! Da cu basmaua ce-ai făcut?" El îi spune din capăt toate cele, pană ce a venit la raţă. „Bine ai făcut, omule, tare bine, da unde-i raţa? Ad-o încoace, voi smulge-o şi voi face friptură şi vom mînca amîndoi!" Da boierul asculta de sub fereastă; atunci întră şi el în casă. - „Eu asta, zice el, n-am crezut, că nu ţ-a zice femeia nimica, dar dacă trăiţi voi aşa de bine, iată ai câştigat o moşie de la mine!" şi din săraci ce erau, s-a făcut el boieri, că femeia i-a fost norocul.
Podariul
Au fost odată 3 fraţi, unul zice: „De mi-ar da mie Dumnezeu lanul cel de grîu, aş face arie lîngă drum şi, la tot săracul ce ar trece, aş da." Altul zice: „De mi-ar da mie Dumnezeu stîna ceea, aş face-o lîngă drum şi orcine ar trece şi ar cere caş i-aş da degeaba". Da al treilea zice: „Ba mie dacă mi-ar da Dumnezeu o femeie într-un gînd cu mine şi să mă facă podari!"
Dumnezeu şi cu Sf. Petrea îmbla pe atunci pe pămînt; i-a auzit ce au vorbit şi a dat fiecărui ce-a cerut. (Căci zice că Dumnezeu dă omului tot ce cere, numai omul uită ce-i dator Iui Dumnezeu.) L-a cîtva timp, se duce Dumnezeu şi cu Sf. Petru la cei trei fraţi să vadă cum îşi ţin făgaduiala. Merge la cel cu girezile de grîu, dar el nu dăduse nimărui vreun pai. Merge Dumnezeu cu Sf. Petrea ca nişte cerşitori şi se roagă să le deie un snop, ca să-şi facă o azimă, că tare li-i a mînca. Cînd a început el a-i ocărî: că dacă ar fi dat el fiecărui, azi ar fi şi el calic! - dar la urma urmei, i-a chemat înapoi şi le-a dat un snopuşor mucegăit. Moşnegii au luat snopul şi, mergînd ceva mai departe, i-au dat foc: grăul a rămas curat, numai bobul şi paiul a ars. Omul vede de departe că arde snopul, se înciudează şi vine la dînşii să-i ocărească de ce fac rîs din pîne; dar văzînd, s-a mirat. Se duce şi el cu chibriturile la girezile lui şi Ie dă foc; a ars totul pană la cenuşă şi a rămas sărac.
Merg moşnegii la cel cu stîna şi se rogă să li deie un caş; dar nici el nu vrea să le deie, cu mare greu le-a dat oleacă de zer acru. Dumnezeu a ameninţat cu cîrja şi oile au perit de galbază.
Merg ei la podari; era noaptea, el se descălţa, era cu un picior desculţi şi ea mesteca mămăliga. Deodată, aude strigînd cineva afară: „Săriţi, că mă înec!" Amîndoi sar, el cum era - şi merg la apă, dar nu văd pe nimene. S-au fost pus acu să mănînce. Aud a doua oară: „Săriţi, oameni buni, că mă înec!" Au sărit amîndoi, au lăsat mîncarea şi au apucat care ce a putut în mînă, unul cociorva şi altul prăjina, dar cînd merg la apă, nu-i nimene. Se culcă ei, dar cînd
480
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
adorm mai bine aud: „Săriţi, nu mă lăsaţi, că mă înec!" Iarăşi sar aşa cum erau, dar iar nu găsesc pe nimene.
Atunci a zis Dumnezeu lui Sf. Petrea: „Aiştea-s buni, aiştea-s ai noştri!"
A doua zi, omul acela, ce-i vine lui în minte, să iaie vaca şi s-o ducă de vîndut la tîrg. Cum întră el în tîrg cu vaca legată de funie, vede un om cu o capră. - „Bade, na-ţi vaca şi dă-mi capra!" Omul i-a dat-o. Merge mai departe şi vede pe unul cu o curcă: „Bade, na-ţi capra şi dă-mi curca!" - „Bine", i-o dă.
Nişte neguţitori din tîrg cu carele încărcate au văzut că el a dat vaca pe capră, s-au luat după dînsul să vadă ce va face pînă la sfîrşit.
Curca a schimbat-o pe o gîscă, gîsca pe o raţă, raţa pentru o găină şi găina pentru o cîrjă. Atunci negustorii îl întreabă: „Bine, omule, ce ţi-a zice femeia pentru cele ce le-ai făcut?"- „Nimic", zice el. - „Nu se poate să nu-ţi zică nimic, după ce ai făcut atîtea neghiobii!"- „Eu vă spun că n-are să-mi zică nimic—şi dacă vreţi, eu mă apuc rămăşag cu voi." Se pun rămăşag boierii că, dacă nu-i va spune femeia nimic, să-i deie carele cu marfă şi dughenile şi toată averea lor; ba încă pe deasupra, să-1 slujască cu credinţă încă doi ani. Au făcut tocmală să meargă cu dînsul acasă şi să steie trei zile să se încredinţeze.
Da femeia era într-un gînd cu dînsul, ea ştia ce a făcut bărbatul ei. Cum a văzut măciucuţa, ea s-a bucurat şi a dezmierdat-o ş-a pus-o în cui. Negustorii au început a-i spune că bărbatul ei îi prost şi rău a ajuns, dacă din vacă, s-a ales cu un băţ.
Ea ţinea una, că tare bine a făcut; că ei i-i mai dragă măciucuţa, că n-are să aibă de lucru cu ea, ca cu vaca. După ce au trecut trei zile, au pierdut neguţitorii rămăşagul şi podariul a rămas bogat şi fericit.
D-na Măria Rugescu, Hirlău
Soţia credincioasă
A fost un împărat şi avea o fată. Amu, ce a fost greşit ea înaintea lui or aşa a fost dat de la Dumnezeu, că i-a zis într-o zi fetei: „Cine va vorbi mai întăi cu tine astăzi dimineaţă, cu acela ai să te măriţi!"
Cum sta fata afară, iată vine un prost şi-i zice: „Buna dimineaţă!"— „Mulţămesc d-tale!" zice fata. „De-amu, zice împăratul, chiar ia şi te du!"... Li-a dat bani, i-a cununat şi s-au dus.
S-au dus ei în lume, ş-au cumpărat o căsuţă şi trăiau acolo; el dormea toată ziua, da ea lucra năfrămi frumoase. Vine Dumnezeu şi cu Sf. Petru într-o sară acolo şi se roagă să-i primească la mas. Bărbatul ei dormea, dar ea lucra.
Stau ei cît stau, văd că ea tot lucrează înainte; amu era noaptea tîrziu; — Dumnezeu se anină de dînsa... „Dă-mi pace, zice ea, că eu am bărbat." Se anină şi Sf. Petru, gîndeşte că poate-i va plăcea el, că era mai tînăr. Ea îi spune şi lui tot aşa.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
481
Atunci i-a zis Dumnezeu: „Dacă eşti tu aşa cu credinţă bărbatului tău, să ştii că de-amu, pe un pumn de bani te vei culca şi pe doi te vei scula!" Şi aşa a fost. Grigore Filip, Mihalcea
Norocul
A fost un flecău ticălos, ce tot slujea şi slujea pentru o mulţime de bani şi n-avea din ei parte. A luat şi s-a dus la împăratul, să se jeluiască, poate i-a face împăratul dreptate. împăratul l-a alungat: „Dacă nu-i dă Dumnezeu, ce dreptate poate să-i facă împăratul?!"
Da fata împăratului iese şi zice: „Dacă n-ai noroc, însoară-te, că poate va avea femeia d-tale sau vrun copil şi-i trăi şi d-ta de pe norocul lor." împăratul o ia de mînă, mînios— şi i-o dă lui: „Na, dară, fii tu femeia lui, dacă eşti aşa de cuminte şi te amesteci unde nu-i lucrul tău!" Ea tocmai atunci scotea din gherghef o basma ce o a fost cusut — ş-a luat basmaua şi s-a dus.
Ce să facă? Cu ce să trăiască? Ia basmaua şi i-o dă lui, s-o ducă în tîrg şi s-o vîndă. „Da ce să cer pe dînsa?" o întreabă bărbatul ei. -„Ce să ceri? Du-te şi tu şi o arată la nişte neguţitori cuminţi şi spune: Cît va face, atîta mi-ţi da!"
El se duce la unul şi o arată; negustorul îl întreabă: „Cine a cusut basmaua asta?" — „Cine s-o coase? Femeia mea!"- „Cum se poate, măi prostule, ca să ai tu femeie care să coase aşa?" — „Ia, am, jupîne! — „Ce spui, măi mincinosule; aşa o femeie îi de obrazul tău? Măi, de s-a afla că ai tu aşa o femeie, eu îţi dau dughenile acestea în care şed! Du-mă cu tine acasă!" — „Te-oi duce, jupîne!"
îl duce pe neguţitor într-un bordei, unde şedeau ei — şi vede acolo pe fata de împărat. Ea i-a spus că i-i femeie şi a trebuit să iasă din dughene şi să i le dea lui.
Vine la un timp un boier mare, cu trăsura cu opt cai, să cumpere în dugheana ceea, ca întotdeauna; bărbatul ei nu era acasă. Boierul vede alţi stăpîni; o vede şi pe dînsa şi-i place.
Sara, cînd a fost la plecare, spune boieriul vizitiului şi la ceilalţi flecăi: „Măi, cînd va veni neguţitoriţa la trăsură să-şi iaie ziua bună de la mine, voi s-o înşfăcaţi , s-o puneţi în trăsură lîngă mine şi să mînaţi cît îţi putea!"
Au înşfacat-o şi s-au dus; ea a tăcut, nu a zis nimica. Dar de demult, în Moldova întreagă, aşa era obiceiul: că de ai fi lăsat undeva la fîntînă sau pe drum un lucru şi să fi venit la anul sau la cîţiva ani, îl găseai, nu-1 lua nimene. A mers boieriul cu ea şi s-a oprit la o fîntînă, ea a pus un inel; la alta, o basma - şi tot aşa, a lăsat tot drumul, cîte ce a putut. Cum au ajuns acasă, ea s-a apucat de gospodărit, că el era văduvoi; a găsit călepe, cînepă şi s-a dat la tors, la ţesut, — a început a înturna cum ştia ea.
Vine bărbatul ei, negustorul, de unde fusese în călătorie; femeia lui nu-i! întreabă de băieţii din dugheană; ei îi spun că a furat-o un boieri.
482
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
El, cum a auzit, a lăsat tot baltă şi a pornit după dînsa în lume; căci ştia că fără dînsa nu mai are la ce trăi. Se duce el, se duce, ajunge la o fîntînă şi vra să beie apă, găseşte inelul şi-1 cunoaşte: „Ii bine, pe aice a trecut femeia mea!"
Merge mai departe, găseşte basmaua - şi tot aşa, pană l-a dus în tîrg. Cum a ajuns acolo, a început să ispitească, să întrebe, pană ce a aflat unde şede boieriul care îi furase femeia. La poartă, stau soldaţi de pază; el vra să între, nu-1 lasă; cu mare ce, a ajuns la scară, unde era ea. - „Ei, ce-i de făcut?", o întreabă el. - „Du-te înlăuntru la boier şi-i spune: «Porcii d-tale au întrat în grădina mea!» Atunci el are să-ţi zică: «Ce vra să zică asta, spune-mi să ştiu şi eu.» - «Eu ţ-oi spune, dar să ştii că dacă îi afla, îi crăpa!»"
A mers el repede în casă la boier, da boierul, cum l-a văzut, l-a întrebat: „Ce vii, bre, aşa buzna în casă, ce ai păţit?" El i-a spus cum l-a învăţat ea şi boierul i-a răspuns întocmai aşa. Şi după ce a spus omului să-i spuie - şi a auzit, a crăpat; şi a rămas ea cu dînsul stăpîna în toate averile boierului.
„De-amu, zice ea, hai la tata; da îmbracă-te frumos, numai în aur. Avem să mergem cu trăsura şi, înaintea trăsurei şi în urmă, să meargă îmbrăcaţi frumos sute de călăreţi. Drumul în împărăţie la tatăl meu e de cremene şi tu să faci toate potcoavele la caii tăi de criţă şi cînd s-a atinge criţă de cremene, necontenit au să iasă scîntei, aşa că, de departe, are să pară că vine un foc; dar tu n-ai să fii cu mine în trăsură, da ai să mergi pe cal, alăturea, lîngă obloanele trăsurei."
Cînd au ajuns la împăratul, le-au ieşit toţi înainte, ca la cine ştie cine. El a sărit iute de pe cal şi a scoborît-o pe dînsa din trăsură; atunci împăratul vede că-i fata lui. - „Vezi, tată, după cine m-ai dat?" împăratul, la culme de fericit, a făcut din mîini: „Dar fie a lui şi împărăţia!" şi a ajuns nenorocitul, prin norocul femeiei, să fie şi împărat.
Iată, aşa e cu noroacele! Sînt părinţi cari au copii cu noroc şi le merge bine, dar cum le-a ieşit copilul acel cu noroc din casă, şi norocul li s-a dus şi numai ce vezi că au sărăcit.
Auzită de la părintele Vasile Dumitriu, Botoşani *
A fost un argat şi a slujit stăpînului său un an, cu dreptate, pentru un galbăn. Cînd s-a încheiat anul, a luat galbenul şi l-a chemat pe stăpînul său la un iaz: „Hai, zice el, şi-i vedea: cu dreptate ţ-am slujit or ba? De voi fi slujit cu dreptate, galbănul va înota pe deasupra, de cu nedrept, se va cufunda." Galbenul se-nţelege că s-a cufundat, că-i greu. „N-am slujit cu dreptate!" Se apucă să mai slujască un an. Aşa a slujit 3 ani. A treia oară, cînd a aruncat, au ieşit 3 reţe de aur din iaz. Stăpînul său a vrut să le cumpere, el n-a vrut, a zis că merge cu ele să le ducă ca dar împăratului. Pe drum, îi dădeau jidanii o mulţime de bani; el n-a vrut să le vîndă. Ajunge la împăratul, da împăratul nu vrea să le ia, îl întoarnă înapoi. Aude fata şi aleargă. „Dă-le încoace, zice ea, şi pentru acestea na-ţi 3 peri
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
483
şi, ce-ţi va trebui, să scuturi un păr şi-ţi va veni." Să întoarce ea înapoi, împăratul a fost văzut asta. „Dac-ai făcut tu aşa şi n-ai lăsat cuvîntul meu, du-te şi tu cu el; mai mult să nu te văd."
Merge ea şi-1 ajunge. „A spus tata că să mă duc şi eu cu d-ta." „Cum asta, sa vii cu mine?" „Aşa, să-ţi fiu femeie." „Aşa necununaţi ? Asta nu se poate!" „N-ai grijă, luna ne va fi nună şi soarele nun şi vom fi ca şi cununaţi." Au mers ei ş-au găsit nişte curţi deşerte şi s-au aşazat acolo.
La cîtva timp, aud ei că împăratul poartă bătălie şi n-are destulă oaste, îl dovedeşte celalalt împărat. El merge şi scutură părul ei şi-i vine un cal. „Scoate din urechea mea haine şi arme, stăpîne." El a scos şi s-a îmbrăcat din cap păn' în picioare, iar cu sabia cînd da în cruce, fulgera, cum fulgeră pe cer, şi toată oastea omora. Calul l-a întrebat cum să-1 ducă, pe sus sau pe jos. El a zis că pe sus, prin văzduh. A mers pe un deal şi ameninţînd i-a căsăpit pe toţi, numai socrul său a rămas. Socrul său, alergînd la dînsul să-i cadă în genunchi, l-a lovit cu sabia şi i-a dat o basma ca să se lege. Viind acasă, el a spus că-i bolnav. împăratul a dat de ştire să vie acela ce l-a izbăvit, dar el n-a mers. S-a dus împăratul, preschimbat, prin lume păn' a dat de dînsul şi cunoscîndu-se, l-a pus pe el împărat.
Neculai Torschi, Mihalcea
Norocul. Paserea. învăţăturile
A fost un flecău fără noroc. El, cît a slujit, nu avea noroc pe ceea ce slujea. S-a apucat să slujască pe o piatră. De la o vreme, vede că vine o pasăre şi tot ciocăneşte piatra, ciocăneşte, că din ce în ce tot mai mică rămînea. „Oare ce pasere să fie asta, care-mi mănîncă mie piatra? Am s-o prind!" Cearcă s-o prindă, dar nu poate.
îşi face o colibă alăturea şi s-a pus la pîndă, de a prins-o; ia paserea în mînă şi se duce la vornicul de se jeluieşte: „Uitaţi-vă ce pasăre e aceasta, că ea îmi mănîncă tot norocul, averea mea pe ce slujesc!"
Vornicul îl alungă: „Ieşi afară, nebunule; eu cu paserea am să-ţi fac judecată?!"
Iese el: „Nu mă voi lasa, zice flecăul, să ştiu că mă voi duce pană la împăratul."
Se duce cu paserea la judecătorie în tîrg, îl alungă şi de acolo.
Se duce la împăratul. — Catanele stau la poartă şi-1 întreabă ce caută. El le spune - şi catanele îl alungă. „Lăsaţi-mă să mă duc la împăratul, să mă jeluiesc!" strigă el. Aude împăratul de la fereastă de sus şi le zice să-1 lese.
Vine el cu paserea înaintea împăratului şi-i spune. — „Apoi ce dreptate pot să-ţi fac eu cu o pasere; parcă ea vorbeşte! Nu-ţi pot face nimica!"
Iese el şi de acolo, amu se ducea; da-I vede fata împăratului: „Stăi să-ţi fac eu dreptatea, vină încoace!"
484 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Paserea era tare frumoasă, strălucea; ia paserea de la dînsul şi-1 întreabă ce cere pe dînsa, să i-o deie. „Eu paserea asta nu pot s-o vînd, măcar să-mi dai nu ştiu ce; ea-i la mine tare scumpă. Doară de vrei d-ta să mergi după mine, ţ-oi da-o, altfel nu." Ea zice c-a merge -şi după ce a luat-o, se întoarnă de la dînsul şi vra să fugă.
Iaca iese şi împăratul. „Aşa! Tu faci judecată fără voia mea şi zici că te-i duce după dînsul! - Aş' să te duci; ia-te cu dînsul de mînă. Dar să fugi că, pană în 24 de ceasuri, să nu te aflu în împărăţia mea, că am să trimit catane să te caute!"
Ea s-a luat cu dînsul şi s-a dus. Merg ei pană au ieşit din împărăţia tătîne-său. „Amu, zice ea, apucă tu pe drumul acesta şi eu pe celalalt şi dacă, ieşind noi pe drumurile acestea, amîndoi ne vom întâlni, îmi eşti partea; iară de nu, nu!"
Se duce el pe un drum prin păduri, prin cîmpii - şi ea, iar aşa; merg cîteva zile, cînd colo - se întâlnesc la capătul drumului iar amîndoi.
„Amu, zice ea, aceasta e o vestire; (cînd strigă preotul 3 vestiri). Hai amu iar şi ne-om despărţi şi dacă ne-om întâlni, îmi eşti partea; de nu, nu!"
Apucă iar pe două drumuri. Se duc iar cîteva zile, iar se întâlnesc. - „Amu, avem două strigări. De-amu, hai iar să mai cercăm o dată de ne sîntem partea."
Apucă ei pe două drumuri; la capătul drumului, iar s-au întâlnit. - „Amu, avem trei strigări; tu eşti al meu şi eu a ta; dar încă nu putem să ne luăm."
Ajung ei la o casă, să doarmă. „Tu, zice ea, să nu-mi zici mie nimica şi eu nu ţi-oi zice ţie nimica." După aceea s-au culcat; a doua zi, s-au dus de acolo, ş-au ales un locuşor şi ş-au făcut un bordei. -„Amu, zice ea, tu trebuie să mergi pe trei ani în lume, ca să te înveţi minte, că apoi vei veni şi vei fi aice împărat."
El se duce şi ajunge noaptea la o babă. „Da unde te duci, bade?" -„Mă duc pe trei ani în lume, ca să învăţ minte." - „Stăi la mine, zice baba - şi slujeşte şi te voi învăţa eu." Rămîne el la baba ceea, -atunci era ziua un an; aşa era de lungă. - A doua zi, îi dă baba de lucru. El lucră din greu şi o asculta tot ce-i zice, anul întreg. Sara, îi spune baba: „Tu la drum dacă te-i duce şi vei vedea pe cineva într-un greu, într-o nevoie, să sari îndată şi să-1 ajuţi."
A doua zi, lucră iar toată ziua din greu şi sara îl cheamă iar baba să-1 înveţe minte: „La casă unde e femeia tînără şi bărbatul bătrîn, să nu mîi ; să te duci mai departe să dormi", îi zice baba.
A treia zi, după ce munceşte iar din greu, îi zice baba sara: „Cînd vei fi mînios, să nu dai voie inimei să-şi facă pe voie, că vei avea nevoie."
A doua zi dimineaţă, îşi ia ramas-bun de la babă şi se duce. Pe drum, întâlneşte, tocmai cum i-a zis ea, un boieri cu trăsură bună, înglodat cu trăsură şi cu caii în glod. El îndată ş-a adus aminte de învăţătura babei, ia fuga un lemn şi acumpăneşte pe sub roţi trăsura, caii s-au opintit, au tras şi au scos.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 485
„Ce să-ţi dau eu, pentru că mi-ai făcut binele acesta?", zice boierul. - „Nimica", îi răspunde el. - „Cum nimica? Nu se poate!" Boieriul purta banii în trăsură, ia şi-i dă doi desagi cu bani; el ia banii şi se duce.
Mai departe, întâlneşte pe un om c-o puşcă în spate. - „Ce să-ţi dau pe puşca asta, bade?" zice el. - „Puşca asta-i scumpă, zice omul; eu n-o vînd, dar de-mi vei da un desag cu bani, tot ţ-oi da-o." îi dă un desag cu bani, ia de la om puşca şi se duce.
Acuma însarasă - se duce şi el la o casă să mîie; dar acolo era un moşneag şi avea o femeie tînără. El, cum a văzut, s-a dus sub o căpiţă afară şi s-a culcat.
în noaptea aceea, a venit un flecău la femeie şi a tăiat pe moşneag; în casă era numai un băieţel. A doua zi, au venit oamenii şi l-au luat pe aista şi l-au închis. Acuma, era să-1 spînzure; l-au fost dus la spînzurătoare, da el se roagă la judecător să întrebe şi de copilul acela de-i el acela care l-a omorît...
Au adus copilul şi acesta a spus că nu e el, deoarece a dormit afară sub căpiţi, - el a văzut pe altul că l-a tăiat pe moşneag. Şi cu mărturia copilului a scăpat; i-au dat un desag cu bani şi el s-a dus.
Ajunge el acasă, da femeia lui făcuse în locul acela curţi împărăteşti. O vede el în fereastă — şi ce-i vine în cap, că a întins puşca s-o împuşte; dar îndată ş-a adus aminte să nu deie voie inimei, cînd e mînios, c-a păţi nevoie - şi îndată s-a liniştit. Pe urmă, a întrat în casă şi ea l-a încoronat şi a rămas el acolo împărat.
Saveta Dragomireschi, Mihalcea
*
Apa şi femeia
în Suceava, povestea de mai sus mi se spuse astfel: Un băietan de 18 ani, însurîndu-se şi ocărînd femeia într-o zi, mama lui îl blăstămă: ca să se ducă în lume şi să nu se mai întoarcă înapoi, păn' n-a capata minte.
Merse şi sluji trei ani la un moşneag, care-i spuse că, la casa unde e bărbatul bătrîn, să nu doarmă. - Mai sluji trei ani, pentru învăţătura, că mînia de azi, s-o lese pe mîne. - Şi iarăşi trei: cînd va întreba cineva ceva, să gîndească şi apoi să vorbească.
Cu sfatul dintăi, s-a întîmplat după cum ştim. Iată că, mergînd el prin lume, dă de o împărăţie unde împăratul închisese ploile, fîntînile, nu da voie ca să se samene; sau dacă samana, nu era pîne, pentru că el nu slobozea ca să ploaie, păn' nu-i va spune careva ce e aceea ce stă la dînsul la masă. Pe masă la dînsul, sta o broască şi toţi care mergeau spuneau şi ei că e broască, dar nime nu gîcea.
Merse şi omul acesta; îl întreabă şi pe dînsul împăratul. El stătu puţin şi gîndi, apoi zise: „E femeia d-tale". Broasca pe loc se prefăcu în femeie - şi din acel moment, avu împăratul soţie; pentru care bucurie, cu mari daruri îl dărui; şi din momentul acela, slobozi ploile, apele şi ţara lui se umplu de fericire.
liT
486 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Mergînd el apoi acasă, găsi pe femeia sa la masă, între doi flecăi. El crezu că sînt doi amorezi de-ai ei - şi întinse puşca să-i omoare pe toţi, dar îşi aduse aminte de sfatul moşneagului şi, lăsînd mînia pe a doua zi, află că aceştia sînt feciorii săi.
Mamă -sa se bucură şi-i spuse că acum e cuminte şi i se cuvine să aibă femeie, căci va şti cum să trăiască cu dînsa - şi au trăit fericiţi.
De la Domnica Doroftei
*
De demult era rîsul scump. Dreptatea Sacul cu vorbele
Zice că slujea un băietan la un om, tare cu dreptate. Amu, slujise vro trei ani fără nici o tocmală. îl întrebă într-o zi omul ce să-i deie pentru slujba lui. „Nu vrau nimica, zice băiatul, decît o mînă de orz, cu dreptate."
Omul s-a supărat; ar fi fost mai bucuros să-i deie vite, bani, dar el n-a vrut. A luat omul o mînă de orz, a pus-o într-o legătură şi i-a dat-o. Ia băiatul orzul şi se duce şi ajunge într-un sat pe înserate; merge la o casă şi se roagă să-1 primească să doarmă. Omul îl primeşte şi îi dă de mîncat.
înainte de culcare, ia el legătura de orz şi i-o dă omului ca să i-o strîngă, să nu se prăpădească; îi spune că a muncit pe dînsa trei ani. Omul ia legătura şi o zvîrle sub pat. A doua zi, cînd vra să pornească la drum, cere de la om legătura, dar legătura nu-i; o găseşte ruptă şi orzul tot mîncat, căci dormise peste noapte acolo un cucoş.
„Bădica, zice băietanul, dă-mi orzul, că eu am slujit pentru dînsul cu dreptate 3 ani." - „De unde să ţi-1 dau, zice omul; doară să-ţi dau cucoşul?" - „Dă-mi-1." Ia cucoşul şi se duce. „Uită-te, zice omul, cum poţi să întri la belea pentru binele ce-1 faci!"
Băiatul merge mai departe şi întră sara la alt om; - îl primeşte la mas. El dă cucoşul în mîna omului şi-i spune că acela îi munca lui, pe trei ani. Omul pune cucoşul în tindă. A doua zi, băiatul vrea să se ducă, cucoşul nu-i ; caută ei prin tindă, da acolo sta un berbec culcat, cînd îl rădică j cucoşul sub dînsul mort! El alt cucoş nu vrea. -Ce să facă omul? - îi dă berbecul.
Merge el iar mai departe şi sara ajunge la o casă de oameni săraci - şi culcă berbecul în tindă. Peste noapte, se duc fetele omului să smulgă lînă de pe berbec, de brîie; şi cum au încleştat mîinile în lînă, aşa s-au lipit.
Mama lor vine să le tragă, dar se lipeşte şi ea. Se scoală băiatul, le ia cu berbece cu tot şi le duce; le mînă de dinapoi, de rîdea toată lumea. Un om îmblătea şi, cum era cu lopata în mînă, merge să le deie cîte una la dos, poate s-ar dezlipi, dar îndată s-a lipit şi el.
Dar pe atunci zice că era rîsul scump. în ţeara aceea, era un împărat, care avea o fată ce nu a rîs niciodată; şi cînd va rîde, atunci a zis că s-a mărita după acela care va face-o să rîdă. A întrat băiatul
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 487
cu berbecul lui în ograda împăratului; atunci fata a dat un hohot de rîs. Cînd a rîs fata, toţi cei ce erau prinşi de berbec s-au dezlipit.
Acuma, a rămas ca să se mărite fata după băiatul ist sărac; aşa au pus miniştrii la cale. Dar împăratul şi împărăteasa nu voia; ce să mai facă ei, să mai trăgăneze? Au spus la sfatul de miniştri ca să-i deie lui să pască o turmă de 100 de iepuri un an - şi dacă nu va prăpădi nici unul, o vor da.
Băiatul a luat iepurii şi i-a păscut un an întreg; avea un fluieraş şi cînd şuiera, se strângeau toţi grămadă lîngă el. Vede împărăteasa că nu-i bine; se duce să-1 smomească pe băiat, să-i deie un iepure.
Băiatul a zis că i-a da, să facă ce va vra el; şi a făcut. — A mers împăratul; acolo păştea o iapă. Băiatul a zis că i-a da şi lui unul, numai să facă ce-i va zice el. Şi a păcătuit şi împăratul.
Cînd a venit a doua zi la sfat, au zis miniştri că, dacă lipsesc doi iepuri, nu-i mare lucru; nişte vite domestice de ar fi păscut, şi încă lipsea. Dar împăratul şi împărăteasa au zis că, dacă-i aşa , atunci să mai facă o încercare: să umple el un sac plin cu vorbe - şi atunci îi vor da fata.
Băiatul a pus gura la sac şi a început a spune toată patarania lui, de la mîna cea de orz, pană cînd i s-au prăpădit iepurii. Atunci împăratul şi împărăteasa au strigat să tacă, că amu-i sacul plin. Şi aşa s-a însurat băietul cu fata de împărat; dacă a fost cu dreptate. Iată ce vra să zică dreptatea! Pavel Bojescu, lordăneşti
*
Un băiet a fost trei ani cioban la oi, pentru 3 oi. Ş-a luat oile şi, mergînd, întâlneşte pe Dumnezeu şi pe Sf. Petru. Ei au cerut să le frigă o oaie; el le-a fript. Au mers şi s-au schimbat la faţă şi au mai cerut o oaie, - iar le-a fript. Aşa, pe toate trei. „Acu, spune-mi ce să-ţi dau pentru bunătatea ta?" „Nimica altă nu vreu, decît să pot şti care femeie e curată şi care nu." Dumnezeu i-a dat darul acesta.
S-a dus el la un vornic şi a slujit un an. A învăţat carte; - vornicul, la anul, vra să-1 facă ginere, să-i dea fata. El se însoară şi după nuntă, mergînd la culcare cu mireasa, pe cînd dormea ea, o a întrebat de mai ştie de alt bărbat. Duhul ei a vorbit şi a zis că au mai fost la tatăl ei cîţiva flecăi, pe care i-a cunoscut.
El s-a sculat de lîngă dînsa ş-a fugit în lume. A ajuns la un popă şi a slujit tot aşa; popa iar l-a cununat cu fata lui; — întrebînd-o şi pe aceasta, i-a spus că s-a iubit cu dascălul. A fugit şi de aici.
A ajuns la împăratul. El, la popă, învăţase carte, de era să fie popă. împăratul l-a pus scriitori şi, plăcîndu-i băietul, i-a dat fata. întrebînd noaptea şi pe mireasa aceasta — i-a răspuns că nu cunoaşte bărbat.
El a rămas acolo şi trăia fericit. Aud vornicul şi popa şi vin cu fetele la împăratul să se jeluiască. împăratul face judecată. El spune că e drept; dar iată de ce le-a lăsat - şi le întreabă acolo, înaintea tuturor, acelaşi lucru; şi a răspuns, fără voia lor, duhul din ele. Toţi au rîs. împăratul, numaidecît că s-o întrebe şi pe împărăteasă. Ea îi
488 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
face lui semn din ochi şi ginerele a spus că numai pe cele tinere le poate întreba, nu şi pe cele bătrîne, ş-a scapat-o. Botoşani
*
Pe ceea lume
A fost odată un flecău şi, cît lucra el, nu alegea nimica din munca lui şi stăpînii lui se mirau cît de degrabă rupe el straiele şi încălţămintea de pe el. într-o zi, îi zice stăpînul său: „Măi băiate, măi, eu văd că ţie în straie nu-ţi merge, ian cearcă tu în altele, poate vei avea noroc. Iacă, să ştii că, pentru anul acesta, ţ-oi da o viţică; na, hrăneşte-o cum vrai tu, numai să te văd cu ceva!"
Hrăneşte el şi grijeşte bine viţica, cînd la sfîrşitul anului, piere. -„Na-ţi anul acesta un mînz şi cearcă", îi zice stăpînul; cînd la anul, piere şi mînzul. - „Dă-mi scroafa ceea, zice el, poate voi avea noroc în porci", dară şi scroafa a perit. - „Ştii ce, stăpîne, eu voi sluji pe piatra asta; cînd voi împlini anul, îmi vei da piatra." - Bine. Cînd se apropie anul, se cufundă piatra. Atunci zice el: „Am să slujesc pentru o pască." Vin Pastele, stăpîna face pască şi-i dă şi lui; el pune pasca în buzunari şi porneşte. Ajunge într-un loc, da un moşneag lua cu hîrleţul ţărna de pe 7 hotare şi o tot arunca pe un altul. Moşneagul, cum îl vede, îl întreabă ce are în traistă. El îi spune: „Nici n-ai a mă întreba, nici n-am a-ţi răspunde!" Merge mai departe şi întîlneşte prin pădure o femeie. Cum îl vede, îl întreabă: „Ce-ai făcut şi cum ai vorbit cu moşneagul acela, că el îi Dumnezeu? Du-te înapoi şi te roagă să te ierte!"
Se duce el înapoi şi se roagă să-1 ierte; scoate pasca, îi dă să mănînce şi îi spune cum n-are noroc şi ce să facă? Dumnezeu îi zice: „Du-te în cutare sat şi te bagă argat la cel mai bogat, că acolo-i norocul tău" şi i-a mai spus cum are să facă. Merge el acolo şi stă cît stă. Da acolo era o fată, după cum i-a spus Dumnezeu. Cere fata în căsătorie; omul se miară că din atîţi flecăi cîţi au fost, nici unul n-a cerut-o, cum de-i place aşa o sluţenie? El a zis că lui aşa îi place şi s-au însurat. Iată că-i face femeia copil şi el merge să-şi caute nănaş. Pe drum, întâlneşte pe femeia ceea ce a fost în pădure: „Buna ziua!" -„Mulţămim d-tale! Da unde mergi?" „Iată unde..." „Nu m-ai primi pe mine de cumătră?" - „Ba te-oi primi." Merge ea şi botează şi apoi zice: „Eu nu pot să-ţi dau nici un dar, dar te fă doftor şi, la care bolnav vei merge şi mă vei vedea la cap, să te apuci să-1 îndrepţi, dar la care mă vei videa la picioare, să nu te apuci. Iată nişte buruiene, numai cîte una să fierbi şi să dai la bolnavi şi vei videa că vei face parale."
Cu meşteşugul acela, a fost făcut omul avere. Au fost trecut amu cîţiva ani; merge într-o zi omul în pădure să-şi aducă lemne, iar întâlneşte pe femeia ceea. O întreabă ce face? Ea îi răspunde că n-are timp să steie la vorbă. O întreabă el ce trebi are ea, de-i aşa grăbită şi cine-i ea? - „Eu îs Moartea, spune ea, şi mă grăbesc să iau sufletele oamenilor." - „Da nu mi-ai spune şi mie cît mai am de trăit?" - „Dacă vrai să ştii, hai cu mine." Merge ea cu dînsul cine ştie
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 489
pe unde, pană ce ajung pe ceea lume. Acolo era o masă cu o mulţime de lumînări; una se stîngea, alta abia atunci se aprindea, alta era pe jumătate arsă. Moartea îi zice: „Iacă, acele lumînări ce abia se aprind sînt copiii cari se nasc; şi cele cari se stîng: oamenii ce mor; iar celelalte a celor cari trăiesc. Veacul d-tale îi aista - şi-i arată o lumînare pe sfîrşit; nu mai ai mult de trăit."
A ieşit el de acolo, ia lemne din pădure şi merge acasă; acuma, locurile acele erau toate schimbate. Intră în casă şi găseşte femeia la vatră. - „Da copilul nostru unde-i, că nu văd leagănul?" - „Aracă lume! - îi zice femeia; amu-i flecău cu musteaţă, de 24 ani; tu te-ai dus cînd era mititel la lemne şi abia după atîta vreme te-ai întors şi tot mititel în leagăn vrai să-1 găseşti?" El îmblase 20 de ani cu Moartea şi lui i se păruse că o zi! A mai trăit încă doi ani şi pe urmă a murit şi el; a venit cumătră şi l-a luat.
D-na Tasiluţa Nastasi, Şiret
§ 2. Lumina pe ceea lume. Credinţi
Lumînarea la moarte
La români, cînd îşi dă omul sufletul, e obiceiul să i să puie o lumînare aprinsă în mînă şi aceea îi arde dinainte, în vecii vecilor şi-i luminează unde se duce. A se jura: „Să n-am parte de lumînare la moarte!" e tot atîta cît: „Să n-am parte de împărtăşenie la moarte!" — sau poate şi mai mult.
S-a văzut ce groază au acei ce sînt siliţi să părăsască ţara, să nu moară în ţară streină, fără lumină.
Unii pradă şi omoară Şi tot mor în a lor ţară, Dar eu, pentr-un pic de vină, Să mor în ţară streină, Făr' un capăt de lumină! etc.
Sufletul ce a murit cu lumînare se cheamă că e pregătit, e curat; -mergînd înaintea lui Dumnezeu luminat cu lumină, Dumnezeu îl primeşte - e ca şi cum ar veni aice înaintea cuiva învestit cu o cinste.
Botoşani
Lumînarea e mărturie înaintea lui Dumnezeu, că avem lege.
în Mihalcea, se spune că oamenii de aceea dau la biserică lumînări sau de pomană, botează, ca să aibă pe ceea lume lumină, căci ce mai este ca întunericul de grozav. „Bată-te întunericul!" să spune de un blastăm.
în Mihalcea, cînd moare cineva fară lumînare, i se poate da în urmă, puind unui om ce moare în mîna stînga o lumînare aprinsă şi zicîndu-i pe cînd moare: „Să i-o duci cutăruia" şi i-o duce. Dar zice că-i arde la spate, nu în faţă.
490 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Lumînare se poate da de pomană de sufletul cuiva, dacă a murit fără lumînare, dînd cuiva o lumînare. (S-a văzut lumînarea de Ovidenia.) Ropcea
Pentru cei ce au murit fără lumînare, să te scoli în ziua de Ovidenie des-demineaţă şi să arunci un vreasc în cuptiori, fără să-1 aprinzi, şi are lumînare. Roşa
*
O femeie bătrînă din Mihalcea a mers la pădure şi a călcat, pesemne, pe unde a fost moroi, că a rătăcit, n-a putut să iasă din pădure şi a căzut jos. Acolo pare s-o fi mîncat ţînţarii de vie, căci numai ciolanile i-au rămas, şi în locul acela au şi îngropat-o şi, de cîte ori treceau oamenii pe acolo, fiecare aruncau cîte un beţişor, o surcica, pentru lumînare, că se făcuse coşcogea movilă; aceasta, cînd se făcea prea mare, se ardea şi aruncau alte vreascuri din nou.
Ursana Filip, Mihalcea
într-o cazarmă, n-aveau catanele hodină; cînd se sculau demi-neaţă, îşi găseau lucrurile lor cine ştie pe unde şi ei schimbaţi din locul lor; de la o vreme, n-au vrut să mai doarmă acolo. O altă catană, huţan, le zise: „De-mi veţi da pe trei luni de zile concediu şi atîţa bani, eu vă voi face să aibă pace soldaţii." îi făgăduiră.
Cînd a înnoptat, a întrat soldatul singur în cazarmă, a aprins lumînări şi se puse a ceti la rugăciuni. La miezul nopţii, întră un huţan şi îl întrebă: „Cine eşti tu?" - „Eu cred în Dumnezeu, răspunde soldatul." — „Şi eu cred în Dumnezeu", zice huţanul venit. — „Dacă crezi, de ce nu dai pace oamenilor să se hodinească şi ce cauţi aici?" -„îmi caut lemnul!" - „Care lemn?" - „De care m-am spînzurat!" - „Şi care-i acela?" - „Grinda a treia de la acoperiş." - „Ce se poate face să nu mai vii pe aici?" — „Să o arzi şi să dai cenuşa pe apă şi atunci n-oi mai veni; sufletul meu s-a duce unde-i e rînduit."
A doua zi, catana ceru ajutor, scoase grinda, o arsă şi o dădu pe apă, iar sufletul nu a venit mai mult. Ion Pisarciuc, Roşa
Dacă moare cineva noaptea e bine; sufletul e vesel că merge spre zi şi-i va fi lumină, iar de moare ziua merge spre noapte, spre întuneric. Dacă moare de la amiază-zi în jos, e tare supărat şi blastămă pe cei ce rămîn ca să nu se poată prinde la nimic şi după aceea îs tot săraci. Măria Spinul, Mihalcea
Cine moare în zori de zi e bun la Dumnezeu, iar cine sara e păcătos. Botoşani Oamenii ce mor fără lumînare, zice că sufletul lor iese ca o lumînare din mormînt şi umblă, îşi caută lumînarea. Spun vecinii de pe lîngă ţintirim că văd lumini de acelea umblînd; aşa o lumină să întâlnească pe cineva, l-ar poci ş-ar muri — alţii zic că luminele acestea sînt strigoi; sufletul oamenilor ce au fost strigoi. Mihalcea
Cine moare fără lumînare, să i se dea cucoş de pomană; s-a văzut.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
491
Cu lumînarea de la mort, încunjura tâlharii casa, de dorm oamenii în casă ca morţi şi ei pradă totul.
Cu lumînarea aceasta, se fac farmece.
Lumînările la mort. Toiagul
îndată ce şi-a dat omul sufletul, se ia o aţă şi i se ia măsură mortului din creştet şi pană în degetul cel mare la picior, (unii să tem să ia măsura, căci zice că cel ce ia moare), făcîndu-i-se cu aţa asta toiagul: o lumînare subţire, care apoi se încolătăceşte ca un culbec. în toiag, se pune şi o bucăţică de ceară, din lumînarea ce a ţinut-o mortul în mînă. Toiagul se aprinde îndată şi se pune la cap.
în Mihalcea, îl pun de arde pe piept, pe mîni, în toată dimineaţa. Cînd duc mortul la groapă, pun toiagul la cap pe raclă; apoi îl duc înapoi şi îl pun pe un pahar de apă şi un colac, de arde în trei sări acolo unde ş-a dat mortul sufletul. Toiagul e lumînarea lui pentru veci.
în Ropcea, se aprinde toiagul de trei ori pe zi: cînd bocesc. (Mi s-a mai adăugat, în treacăt, că dimineaţa îl aprind cînd răsare luceafărul.)
Afară de aceasta, după ce se pune mortul pe masă, i se pun pe din lături 4 lumînări: 2 la cap şi 2 la picioare, cari ard cele trei zile necontenit. La ţărani, punînd mortul pe laiţă, se pune mortului la cap un sfeşnic sau o ulcică, de care lipesc lumînări; şi fiecare om ce vine să vadă mortul, aduce şi o lumînare sau mai multe, de le lipeşte lîngă celelalte să ardă. Mortul nu se cade să stea fără lumînare, nici singur în casă, ca să nu se apropie necuratul de trup, ca să-1 schimbe, să-1 iaie. De aceea se face priveghiul după mort, şi ca să nu-i fie sufletului jale, să se bucure cît e lîngă trup. La priveghiuri, se joacă foarte multe jocuri cu focul sau cu lumînarea.
Cînd duc mortul la groapă, în satele din Bucovina, acei ce-1 petrec, mai ales cei mai însamnaţi şi familianţii, îl petrec cu lumînări aprinse păn' la groapă, ca să i se vadă mortului pe ceea lume, zic unii.
Tot astfeli era şi în Botoşani de demult; fiecare asistent capata de la mort o lumînare cu basma. Dar din cauza cheltuielei prea mari, se vede, s-a delăturat acest obicei.
Cînd se face mortului praznic, în Botoşani, se lipeşte o lumînărică deasupra uşei, căci zice că acolo stă sufletul şi de cîte ori zic oamenii bodaproste, sufletul tot se rădică în sus şi se duce.
Lumînări şi tămîie mai ales să se dea de pomană mortului.
S-a văzut lumînările la parastase etc.
Fără lumînare, nici o pomană nu se face, căci sufletul nu vede pomana pe ceea lume.
Un vornic zice că a fost lăsat cu limbă de moarte ficiorilor — avea trei - să-1 păzască trei zile cu lumînarea la groapă noaptea. Ei s-au
492
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
temut şi au plătit la un om să meargă să-1 păzească. Omul cela a mers, dară fără lumînare. Pe la o vreme de noapte, vede că vin trei draci şi încep a sapa şi a scormoli cu mînile groapa. Au scormolit pană la mijloc, dară n-au gătit, că au cîntat cucoşii.
A doua noapte, iar vin; iar scormolesc, iar n-au gătit. A treia noapte, au gătit degrabă; l-au scos pe mort din mormînt şi au început a-1 jupi şi i-au jupit toată pielea de pe trup, pană la o bucăţică ş-a rupt-o şi l-a aruncat înapoi în mormînt.
Cine ştie ce păcate va fi făcut el: pe cîţi oameni i-a sărăcit, i-a fi jupit - şi amu, şi dracii cu dînsul aşa făceau. Amu, el pe ceea lume, la judecată înaintea lui Dumnezeu, aşa are să steie, jupit.
Poate dacă ar fi stat cu lumînarea şi l-ar fi păzit ei, nu s-ar fi apropiat, căci ceara e sfinţită. Albina atîtea locuri umblă şi adună ceară pentru biserica lui Dumnezeu! Dochiţa Hurghiş, Mahala
Luminările la biserică. Candela Untul-de-lemn
Lumînările se dau la biserică pentru cinstea şi lauda lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, pentru jertfa aceasta adusă, împlineşte omului dorinţa ce are.
Se dau pentru sănătate şi pentru orişice; totul e ca să aibă omul credinţă.
Un bogătaş mergea la biserică şi avea să treacă o apă. Trece pe lîngă un om sărac şi-1 roagă ca să aprindă şi pentru dînsul o lumînare - şi-i dă o lumînărică mititică; da omul acela o aruncă într-o răchită scorboroasă şi se duce. Aprinde lumînarea lui mare, da lumînarea lui tot se stingea; s-a gătit liturghia şi n-a mai ars.
Se întoarce înapoi acasă; cînd pe lîngă răchită, vede cum arde în răchită lumînărică cea mititică ca degetul. Merge el de la biserică acasă şi se culcă, ca după biserică, se linişteşte. Cum se scoală, merge înapoi la copac şi lumînărică tot înainte ardea. - Atunci a cunoscut el păcatul lui. Dănilă Oloinic, Mihalcea
Să cumperi fuioare de la preot de la Bobotează, să le lucrezi şi să vinzi, iar pe banii aceia să cumperi ceară, să dai la biserică - că pentru orce, e de ajutor. Botoşani
Cînd se stîng lumînările în biserică, se află acolo o femeie ce are la timp.
O femeie ce e în asemenea stare, nu poate să se aprindă candela.
*
Pentru duşmani, se face o lumînare mare şi se pune în biserică, să ardă cu lumina în jos, să curgă pe podele; aceasta se face în duminica întăia la lună nouă — şi cum nu se alege nimica din ceara ceea, aşa nu se alege din acela pe capul căruia faci. Sau: Iau picături
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
493
de pe jos, ce au curs de la lumînare din biserică, şi scamă ce cade de la pînză cînd ţesă, de fac muc şi fac lumînare ş-o pun să ardă la biserică, pe capul celuia ce i-a făcut rău - şi mai mult nu-i trebui.
Mihalcea
Tot aice, pentru duşmani, cumpără trei lumînări şi se aprind în casă, la icoane, apoi, acel supărat se pune în genunchi, de se închină tot timpul, pană ce se mîntuie lumînările de ars, şi bate la mătăni-şi acesta se cheamă că e „blăstăm", care cade apoi pe vinovat sau pe copiii lui, că sărăcesc şi rămîn nenorociţi.
Dacă ai vreun duşman şi ţ-a furat ceva sau îţi face vrun rău, să citeşti la prag, cu picioarele în apă pană la genunchi, rugăciuni asupra lui; iar pe prag, să presori cenuşă şi cît vei ceti, tot să picuri pe prag lumînare făcută din picuşuri şi scamă de la pînză sau lumînare de ceară curată şi cu limbă să lingi cenuşă - şi din acela atunci se alege. Camina Cînd îţi strică cineva vaca, îi ia mana, să faci din scamă de la ţesut 3 aţe, să le suceşti şi să faci o lumînare, cu care să înconjuri vita de trei ori, cu lumînarea aprinsă — şi a doua zi, s-o dai la biserică; că aceea ce ţ-a luat vine şi te roagă s-o ierţi. Roşa Dacă-ţi face cineva de urît, că-ţi e urît lucrul tău şi casa, să faci o lumînare din hoştină, să ardă în casă şi depărtează farmecul, se întoarce totul iar spre bine. Mihalcea Să furi 9 mucuri de lumînări de la biserică, ca să nu ştie nimene, şi să afumi pe copilul ce se udă în pat, că se face sănătos. Mihalcea Pentru spaimă, cînd se sparie un copil sau şi omul mare (de spaimă, capătă boală: arde, îl doare capul), se duce copilul la sfîrşitul lunei la descîntătoare, în zi de post, să-i sleiască ceară pe cap. Aduce apă neîncepută în strachină ş-o pune pe capul copilului; topeşte ceara în vatră ş-o toarnă în strachină şi în ceara ceea s-arată fiinţa de care s-a spăriet; poate s-a spăriet de mîţă or şoarec, — iese deasupra pe apă. Ceara o face lumînare ş-o dă la biserică şi copilul scapă. Mihalcea
Tot pentru cinstea lui Dumnezeu, să dă la biserică jertfă untdelemn, pentru candile.
Sînt case în Moldova, unde candela nu se mai stînge; oamenii mai nevoieşi, însă, aprind candela numai duminica şi la zile mari, precum şi spre acele zile. Dacă nu arde bine candela şi se stînge e semn că nu e primit. Candela nu se aprinde cu chibrit, ci cu lumînărică de ceară; iar untul-de-lemnul din candelă, cînd îl arunci, se dă pe foc.
Cine arde candela 40 de zile, fără ca să se stîngă, Dumnezeu îi descopere cea ce doreşte, dacă are vrun prepus ceva. Botoşani
494
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Candela, mai demult, la mormînturi nu se aprindea, abia de un scurt timp s-a luat obiceiul acesta. La mormînturi se aprind lumînări.
La mormîntul Domnului, zice că se află o candelă, în care niciodată nu se toarnă untdelemn, ci ea se umple singură sau scade, după cum sînt oamenii de credincioşi ; iar la învierea Domnului de Paşti, se cunoaşte dacă s-au rugat în anul acela oamenii la Dumnezeu; după cît e de plină candela. Petrea Beicu, Mihalcea
Cînd un copil se naşte bolnav sau mort, se unge cu untdelemn pe tot trupul şi cu agheazmă, spuindu-se cuvintele de botez, şi e ca şi botezat. Botoşani
Untdelemnul cînd se varsă, zice că e a nenorocire.
Spre Anul Nou şi spre Paşti, se cuvine să ardă toată noaptea lumînarea în casă.
De Iordan, în Mihalcea, se merge cu lumînare la biserică. S-a văzut lumînarea de Blagoviştenie.
In vinerea Pastelor, merg cu lumînările la biserică, ca la mort.
De Paşti la înviere, se merge pretutindene cu lumînare şi cînd zice preotul: „Hristos a înviat!", se aprinde lumînarea.
Lumînarea de la Paşti e bună de tun; alţii spun că lumînarea de vineri sara e bună, că nu se apropie diavolul. Cu lumînarea de la Paşti, se citeşte acaftist, paraclis, pentru noroc, pentru pagube — şi izbîndeşti; e bună de leacuri: se arde orbalţul etc.
*
Unde sînt copii, să fie sara astupată bine fereastă, căci alte femei, ce au copii care plîng, descîntă copiilor lor de plînsori la lumina ce o văd la altă casă, luînd de acolo hodina şi somnul pentru copilul lor — şi acolo rămîne nelinişte şi nesomn. (Se va vedea volumul III* la somn, la capitolul Ziua şi noaptea.)
Noaptea, să fie la orce casă fereastă astupată, să nu se vadă lumină afară, căci, la lumina ceea, vin strigoii şi pocesc, de poate omul să moară.
(Lumina e pusă în comparaţie cu înţelepciunea, lumina minţei; şi întunericul cu prostia, întunecimea minţei. L-a întunecat Dumnezeu! se zice cînd cineva a făcut o neghiobie, sieşi de pagubă. „Nu ascunde lumina în oboroc", adecă ştiinţa.)
Ziua, nu se cade să ardă lumînare în casă, căci numai la mort arde ziua lumînare, — tragi a mort.
Sara, cînd aprinzi lumînarea, se zice „buna sara" la cei din casă.
*   Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
495
Luna e lumînarea Domnului Hristos, este şi va fi în veci; căci luna nu luminează ca o lumînare noaptea?   Andrei Motoc, Mihalcea
*
Lumînări cînd visezi, e viaţă, e noroc.
Cimilitură
Ana groasa Umple casa. (Lumînarea)
Untura
Lumînările, mai demult, se făceau din său. Deosebit că erau „făclieri", care aveau această meserie şi aveau dughene cu lumînări, dar pentru mai multă economie, oamenii cumpărau toamna cîteva oi şi aduceau făclieriul acasă cu formele, de le făceau lumînări pentru tot anul; iar carnea o făceau bujiniţă, pastrama, şi o puneau în pod.
Oamenii mai săraci ardeau opaiţ: puneau într-un hîrb untură or de ce: de vacă, oaie, porc, sau cumpărau drojde de untdelemn or luau grăsimea de pe mîncare, dar aceea avea apă şi pîrîia. în untură, se punea un muc şi ardea.
Cînd o lumină e slabă, se zice că i se vede numai ei.
De la mama autoarei
Porcul. Răchita şi slănina Porcul, pe ceea lume, e cu părul de aur.
Porc de dai de pomană, pe ceea lume ai lumină; el îţi duce lumînări - căci fiecare perişor de-a lui e o lumînărică.
D-na Elena Braha, Mihalcea, n. din Ropcea
Zice că a fost o jidaucă şi s-a dus după ceva la un megieş; acolo, a văzut cum mîncau oamenii slănină. Jidauca ceea era grea şi i-a venit numaidecît poftă să mănînce: vine ea acasă şi se gîndeşte ce să facă: să fure, va avea păcat, să cumpere şi să mănînce, iar va avea. Da gîndeşte ea: mă duc să cumpăr-şi mă duc la rabinul să cer voie, i-oi plăti şi m-a slobozi. Ia ea 50 de lei şi bucăţica ceea, merge la rabinul şi-i spune: „Ştii la ce-am venit? Iată, îţi dau 50 lei, numai să nu-mi strici voia, mi-a venit poftă să mănînc o bucăţică de slănină şi, de n-oi mînca, mor." Rabinul îi zice: „Nu se poate să faci asta! Măcar te îneacă, te spînzură, ia o sulă şi te sparge în pîntece, că nu se poate!"
496
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ea, cînd a auzit, a căzut jos şi a început a se tăvăli, că moare şi pace. Rabinul, cînd o vede, gîndeşte aşa: „Decît va muri aice înaintea mea, mai bine voi lasa-o." — Apoi zice: „Eu ţ-oi da voie să mănînci, dar du-te în bahnă şi taie cu un cuţit lozii de acele de răchită, vină acasă şi fă foc şi frige slănina, că nefriptă doară n-ai s-o mănînci, - şi pe urmă, mănînc-o!"
Jidauca s-a dus ş-a tăiat nuieluşe de acele pline de apă şi le-a hăcuit mărînţel şi s-a apucat să facă foc, ca la focul acela s-o frigă. Strică un chibrit, strică altul; de abia s-a aprins şi tot ardea ce ardea şi iar se stîngea, nu s-a mai ales nimica dintr-însul, nici s-a făcut jăratec ca să poată frige. Dacă a văzut aşa, i-a fost lehamite şi a luat şi-a aruncat slănina: „Nu-mi mai trebuie!" zice ea.
Jidanii, Doamne fereşte, nu mănîncă slănină, că slănina-i neam cu dînşii, e mătuşa lor; de ce fac ei totdeauna cînd vorbesc: „oh! oh!" ca porcii? — Dumnezeu a dat că nu s-a aprins focul, ca să mănînce ea slănină, că slănina o sfinţim doară de Paşte şi unde jidanul să mănînce sfinţit!
Dar răchita, v-am spus că are pricină, are canon — vezi la răchită.
Dumitru Volcinschi, Ropcea
Porci graşi, mulţi de visezi, e noroc. Broscăuţi
Slănină de visezi, capeţi dar.
(Despre joorc se va mai vedea voi. III*.)
§ 3. Ceara. Mierea. Oaia şi albina
Oaia a cerut de la Dumnezeu că ea să deie o vadră de lapte, dar cînd va da ciobanului un picior, ciobanul să moară. Da Dumnezeu i-a zis: „Ba tu nu-i omori ciobanul, că el îi peste voi toate; decît să moară el şi celelalte să rămîie, să le mănînce lupul, mai bine el să-ţi deie ţie o palmă şi să pici!"
Da albina a zis că ea va da un ştiubei de miere, dar cînd va împunge pe om, el să moară. „Ba decît să moară omul, mai bine veţi face voi toate un ştiubei şi de 1-îi muşca, să mori tu", a zis Dumnezeu. Şi de aceea, albina, dacă împunge pe cineva, moare îndată.
Ioan David, Botoşani
Ca albina şi ca oaia, nu-i mai gingaşă! De la oaie să nu iai un floc de lînă, să nu-i furi din sare, din frupt, că se pricăjesc şi pier. Şi de la albină, dacă îi va fura din miere sau din ceară, se pricăjesc, pier.
De la albină cum ţi-a fura cineva, nu mai ai parte, nu-ţi merge; copilul omului de-a fura, se face pricaz. Pentru cît de greu strînge ea mierea ceea şi ceara din flori!
De la albini, poţi să furi miere, dar de-i lua hoştină—din care se face ceara —, îndată-i rău între albine, fug, nu roiesc, pier. Botoşani
Acest volum nu a fost publicat de autoare (n.ed.).
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
497
Ca albina, nu-i mai gingaşă! Prisacariul trebuie să fie curat; cei mai mulţi nici n-au femeie. Boierii au prisăci, dară nici nu întră între albini, nu-1 lasă prisacariul; iar altul nu întră nici el singur, că se ştie cu sarcină. Cum nu-i curat cel ce întră, îndată fug roii, pier.
Ioan David, Botoşani
Albina, nu orcine poate s-o ţie; trebuie să fie cineva tare curat, că altfel nu^i merge. Dacă ar putea-o ţinea fiecare, la toată casa ai videa stupi, n-ar fi mare lucru; nici n-ai a le hrăni, căci ele se hrănesc din mana lui Dumnezeu, dar unde nu le plac, fug. Şi din albini, cum ţ-a fura cineva, nu mai ai parte, că se face pricaz. Roşa
Ca albina, curată nu mai este! Cîte vietăţi sînt, toate se calcă, da albina nu! Ele de pe părău îşi strîng sămînţa, mana lor, şi o pun în chiliuţe, unde cresc albinele pînă pot zbura, da pe trîntori îi omoară. Albinele sînt făcute din lacrimele Maicei Domnului, cînd plîngea după Domnul Hristos. Despre albine s-a văzut voi. I, p. 272, 276.
Albine sînt şi la Dumnezeu, albina e musca lui Dumnezeu; Dumnezeu a blagoslovit pe albină să facă ceară, căci fără lumînări în biserică nu se poate. Ea, peste 7 hotare pe zi, are voie să umble şi de 7 ori se întoarce la ştiubei, iar noaptea doarme.
Ioan Plăcintă, Horecea
Vezi Albina şi ariciul, voi. I, p. 32. Vezi voi. I, p. 174 şi 471.
Zice că erau un om şi o femeie şi aveau o mulţime de stupi cu albini şi ceară, dar ce folos, căci, cînd venea o sărbătoare, o zi mare, toată ceara se topea, se făcea nevăzută. Tot aşa, s-a ţinut aceasta înainte, pînă ce vine un om şi-i spune celui cu ceara: „Aceasta-i pentru aceea că nu ştiţi ce să faceţi cu ceara, da ian luaţi ceară şi faceţi nişte lumînări şi duceţi la zile mari la biserică şi atunci veţi videa cum veţi avea ceară totdeauna, nu s-a mai topi." Şi aşa a fost.
Mihai Bunduc, Mihalcea In Botoşani, se spune că, murind tatăl lui Mihalache Holban, au venit toate albinele de la moşiile lui şi l-au petrecut roiuri prin aer, păn' la moşia lui Mogoşeştii, unde l-au îngropat. O lume întreagă a văzut cum îl petreceau albinele. Aceasta a fost pentru că el, toată viaţa, n-a vîndut ceara, ci a dat-o numai la biserici.
Albinele, pe ceea lume, la Dumnezeu, sînt suflete; sufletul omului se face albină.
Albina, zice că nu muşcă pe om, doar dacă nu-i dă pace; numai vespea muşcă. Vespea e otrăvitoare.
Pe cînd umbla Dumnezeu pe lume, l-a trimes pe Sf.Petrea să ia sufletul de la o femeie cu copii şi el n-a vrut, dar Dumnezeu tot a luat-o. Sf. Petru i-a zis lui Dumnezeu: „De ce ai luat-o, Doamne, de la copii?" — Tocmai atunci se pusese o vespe pe obrazul lui Sf. Petru şi el face pliosc o palmă peste obraz şi omoară vespea. — „Da tu pentru ce ai omorît vespea asta? Tot aşa am luat şi eu pe cine am vrut!"
Roşa
mc
498
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Vespe se spune la o femeie rea. Vespea, în poveşti, e numele unei strigoaice.
(La poveşti, se va vedea albina ca mireasă etc.)
La albine, umblă strigoaicele care sînt puse pe albine şi le iau mana şi albinele celea, orcît să lucreze, că ele tot miere şi ceară nu mai au! Mihalcea
Apoi mai umblă şi o satană noaptea. La o casă, au văzut-o cum rădica ştiubeile şi le cata; era în chip de femeie, nantă tare, îmbrăcată în pînză albă, iar picioarele îi erau ca beţele; dar se arată şi ca moşneag. Cei de casă au deschis fereastă ş-au început a o tiohăi şi cînii a latră şi cînd s-a făcut o furtună, a rupt toţi păpuşoii din grădină, apoi s-a dus ş-a început a se boci prin rîpe.
N. Cornută, Mihalcea
La altă casă, o femeie văzînd-o, a strigat: „Cine-i acolo?" —îndată i s-au făcut fiori prin tot trupul ş-a început a-i curge sînge pe nas şi pe gură - arătarea a făcut un vînt şi s-a dus - iar femeia a fost mult timp bolnavă. Irina Pantea, Mihalcea
La albine, se pune coasa punte la urdiniş pentru alte albine, căci sînt oameni ce-ţi trimit albinele lui să-ţi gîtuie albinele şi să-ţi fure mierea. Cum vezi o albină moartă pe jos, pune coasa, că acele care-s a d-tale vor întră toate, dar care-s streine îşi vor tăia de coasă picioarele şi cînd mergi, le găseşti moarte pe pămînt. Dacă-ţi fură alte albini mierea, nu-ţi mai merge în ştiubeie. Broscăuţi
Rîndul roilor e de înaintea Duminicei Mari şi păn' la Sf. Ilie, pe urmă, chiar dacă roiesc, sînt roii slabi.
Mierea
De demult, zice că mierea sta prin iarbă, oamenii numai miere mîncau şi, în loc de apă, beau vin, dar ce folos, că după ce s-au săturat de miere, au cîrtit la Dumnezeu: au zis că e prea dulce, şi atunci Dumnezeu le-a luat mierea şi le-a dat hreanul. Ei au luat hreanul în gură şi au plîns. „Voi aţi cerut, le-a zis Dumnezeu, n-am ce vă face!" Ion Plăcintă, Horecea.
(Hreanul primăvara se sapă păn' a nu tuna; căci de-1 sapi după ce tună, e teios. Urzică, cînd mănînci întăi, să zici: „Atunci să mă doară în pîntece, cînd a face femeia mînz şi iapa copil.")
Mierea e bună de orce leac, căci e de pe flori şi toate florile sînt lecuitoare. Mihalcea
Cu mierea e bine să te afumi, cînd te duci undeva, zicînd: „Cum e roiul, aşa să se adună tinerii pe lîngă mine; şi cum e matca cea dintăi, aşa să fiu eu cea întăi" - şi toţi te încunjur şi joci.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
499
Băţul pe care s-a aşezat roiul întăi e tare bun să-1 porţi cînd mergi undeva. „Cum a tras roiul la el, aşa să tragă lumea toată la aceea."
Broscăuţi, Mihalcea
Cînd se naşte o fată, miere se pune întăi în scăldătoare sau zahăr, să fie dulce ca mierea; asemenea la botez şi or la ce ocazie, la cununie etc. — să-i fie viaţa dulce.
La nuntă, se dă mirilor miere să guste, ca să trăiască bine.
în Mihalcea, la răzăşi , cînd merg în starostie, starostele zice : „D-voastre nu mă întrebaţi la ce-am venit?" „La ce?" i se răspunde. „Noi umblăm după miere, că am auzit că sînt stupi de albine la dumneavoastră." De la d-l Dumitru Braha
Hai, Ileana, la poiană Ileana, Ileana. Ş-om sapa o buruiană etc. Ş-om da mîne-ta să moară, Că de răul mîne-ta, Nu ne putem săruta. Hai, Ileana, la Galaţi Ş-om trăi necununaţi Ş-om jura că sîntem fraţi, Om mînca miere de roi Şi ne-om săruta amîndoi.
în ziua de Ajun, preotul cînd gustă din grîu, mai întăi aruncă în podea sus, ca să se prindă roii. Botoşani, Ropcea
Ca să-ţi meargă bine în albine, să împrumuţi ceva în aceea zi de la altă casă. Măria Reus, Mihalcea
De Crăciun, să pui coasa sub faţa de masă - şi acea coasă e bună s-o pui sub ştiubei, că nu s-apropie nimic.
Ecaterina Pantea, Mihalcea De Iordan, se fac crucite de ceară, s-a văzut.
Crucită de ceară se pune pe stative, cînd teşi pînza, să nu vie diavolul, să ţese noaptea.
Albinele se scot la 40 de Sfinţi. Cînd scoţi albinele, să te pui jos să şezi; căci nu fug roii, stau lîngă casă. Dacă poţi să şezi acolo păn' în seară e şi mai bine.
De 40 de Sfinţi, se duc la biserică colăcei unşi cu miere, numiţi sfinţişori.
Albinele se scot afară primăvara, în ziua de Sf. Alexi.
Le scot cu lumînarea de la Paşti, sau troiţa de la Iordan şi, la fiecare ştiubei, lasă puţin lumînarea să ardă.
500
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Se stropesc cu agheazmă de la Iordan — şi dacă ai nafora de la Paşti, e bine să pui la fiecare urdiniş, să ungi de ştiubeie, că le merge bine. Mihalcea
în ziua de Sf. Alexi, să mişti toate ştiubeiele din loc şi dacă vrai să nu-ţi fugă roii de la casă, ia petecă de la ouă de la Paşti şi afumă de trei ori în jur ştiubeiele şi de trei ori petrece petecă prin cahlă ş-o scoate-o prin vatră şi iar aşa împrejur, — că nu se mai duc.
Andrei Motoc, Mihalcea
Să iai apă în ziua de Sf. Alexi, păn' a nu răsări soarele, şi s-o strîngi, că e bună să stropeşti albinele cînd roiesc, ca să nu fugă roii.
Dacă cade Sf. Alexi în zi de sec, nu va fi miere în anul acela; dar de cade în zi de frupt, va fi.
De Joia Mare, se dă la biserică mursă de sufletul morţilor; (s-a văzut).
în Basarabia, la Năsipureni, e obiceiul să ducă, în ziua de Sf. Ilie, faguri la biserică.
în Botoşani, în Ropcea, spun că mierea se duce de Probajine la biserică, apoi de Sf. Măria şi cînd mai vrei.
Cu baliga de la Ziua Crucei şi busuioc de al albinelor, roiniţă, de afumi albinele, cînd roiesc, şi ştiubeiul, chiar de fug, vin înapoi.
Proverbe. Visuri
„Nu fac toate muştele miere"; spune proverbul despre albine, asemănînd albina cu un om folositori; iar muştele celelalte, cu oamenii netrebnici.
„E plin ca stupul" se spune despre un om gospodăros, ce ş-a adunat de toate.
„Şede ca un trîntor" se zice despre omul ce nu lucrează nimica.
„Ai mai văzut să umble cineva cu mierea pe mîini şi să nu-şi lingă degetele?" — cînd i-a căzut cuiva un interes gras în mînă.
„Mierea e dulce ş-o lingi, dar mînele nu ţi le muşti!" - nu-ţi faci sieşi rău.
Albine cînd visezi, sînt suflete, cer de pomană. Albine de visezi, e bucurie, e noroc.
Stupi în casă de visezi, îţi vine cineva în casă. Broscăuţi
Albine multe de visezi, e foc, se va aprinde ceva; - o femeie a visat şi cînd s-a trezit, îi ardea casa.
Albine visînd că te muşcă, ai duşmani.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
Luminările. Povesti. Tremoilă
501
A fost odată o femeie săracă ş-avea un băiet la şcoală. Dar moşul băietului, fratele tată-său, era vrăjitor. El ştia că într-un loc este o stîncă tare mare, blastamată, care, la zece ani o dată, se deschidea şi în stînca ceea era norocul nepotului său Tremoilă.
Acolo, în stîncă, era o lampă cu care făceai ce vrai, dar nime n-o putea lua, că altul care ar fi întrat l-ar fi omorît. De aceea, a mers vrăjitoriul după nepotul său şi i-a spus ca să meargă acolo că, sub piatră, e norocul lui.
Băietul nu vra, dar el i-a dat un inel care, cînd îl învîrtea, ce vra acea îi vinea şi i-a spus ca să ieie sama, de va întră înăuntru, căci acolo sînt o mulţime de odoare, să nu ieie nimica, să puie mîna pe lampa cea urîtă şi veche şi să iasă.
Tremoilă a luat un druc, a rădicat stînca ş-a întrat. Acolo înăuntru, era un palat tare frumos şi fel de fel de lucruri scumpe. El, cum a văzut lucrurile celea, s-a apucat de luat linguri de acelea de diamant, furculiţe, cuţite; vremea a trecut şi punct cînd au fost 12 ceasuri, stînca s-a închis şi el a rămas acolo.
Lampa a ars frumos toată noaptea şi, cum s-a făcut ziuă, s-a stîns. El a luat-o lîngă dînsul şi lampa i-a zis: „Eu nu sînt numai pentru luminat, dar pentru orşice: gîndeşte numai ceva şi îndată vei avea." Atunci băietul a zis: „Să se facă palaturile iestea în locul bordeiului mamei!" Deodată, numai ce se fac lîngă bordeiul femeiei nişte palaturi, că lumea lumina cine ştie păn' la ce loc.
Cînd a văzut împăratul, s-a spăriet. „Cine să fie acela cu palaturile cele de aur, bătute cu diamante, mai frumoase decît a mele?"
Dar şi lui Tremoilă i-a venit gînd bun. Ia cîte 12 furculiţe, cuţite, linguri, pahare, farfurii, toate de diamant şi le trimete dar împăratului şi cere să-i deie fata de soţie.
împăratul, cînd a văzut, s-a minunat. El, la coroana lui, n-avea decît nişte fire mici de diamant, pe cînd lucrurile acestea erau întregi făcute din un diamant! Gîndeşte împăratul că nu-i bine să aibă aşa ginere, că i-a lua împărăţia. Ia şi spune omului care i-a adus că de-i va face un drum de aur de la casa lui păn' la Tremoilă acasă etc. îi va da fata, de nu, nu. Tremoilă, cum a auzit, îndată a spus unei slugi ca să întoarcă lampa şi, pe loc, s-a făcut ce a gîndit; şi iar a trimis la împăratul. împăratul tot nu i-a dat fata, că se temea; a zis că de-i va face un feredeu cu căzi de diamant şi cu ţevi de aur, să se încălzească apa la Tremoilă acasă, iar la dînsul să o sloboadă cum va vrea, rece or caldă, va da fata, altfel nu. Tremoilă a întors numai lampa şi s-a făcut.
Trimite iar la împăratul. împăratul a mai cerut ş-un drum de fer tot de aur, bătut cu diamante, să poată merge la Tremoilă cînd va vra. Tremoilă a făcut şi aceasta — şi s-a făcut nunta.
Odată, a mers împăratul cu ginerele său la vînătoare, dar moşul său ştia toate; a pîndit cînd nu era acasă, a făcut nişte lămpi nouă şi umbla pe la case întrebînd: „Cine are de schimbat lămpi vechi pentru lămpi nouă?" Femeia lui Tremoilă nu ştia de ce-i bună lampa
502
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ceea ş-a schimbat-o cu una nouă, frumoasă. Cum a căpătat moşul său lampa-n mîni, numai a înturnat-o şi, pe loc, palaturile lui Tremoilă au fost la dînsul acasă cu femeie cu tot.
Tremoilă vine de la vînătoare şi vede bordeiul mîne-sa, iar palaturile lui nicăieri. Ş-a adus aminte de inelul ce-î are de la moşul său: l-a învîrtit şi, pe loc, a fost un ficior înaintea lui. „Unde mi-i lampa?" întreabă Tremoilă. Ficiorul spune că e îngropată într-o fîntînă. îndată a învîrtit inelul ş-a venit lampa înapoi ş-a adus palaturile şi toate celea la loc, iar pe moşneag l-a alungat.
Din Rarancea
Variaţie. Inelul
Un boier a fost odată aşa de bogat, cum nu mai era nime pe lume, el era împăratul dracilor, căci avea inelul prin care dracii îi aduceau tot ce el dorea. Astfel ş-a fost făcut nişte case de aur, bătute cu diamante şi o grădină cu pomi de aur şi poame de diamante, că strălucea locul şi noaptea, cine ştie cîte mile departe; lui nu-i mai trebuia lumină, nici soare. Dumnezeu s-a mîniat pe el, a deschis pămîntul şi l-a izărît dimpreună cu curţile şi grădina lui.
Un alt boier, învăţat tare, cetind prin cărţi, a găsit scris despre aceasta şi de locul unde se află izărît palatul. A mers la un ciubotari sărac, c-o mulţime de copii, şi a cumpărat de la tatăl său pe un băiet. Apoi a mers cu dînsul în munţi, între stînci, unde era o răsuflătoare de sub pămînt, de la palatul acela, l-a legat c-un odgon şi i-a dat drumul acolo, spunîndu-i ca să-i aducă inelul de la boieriul acela de pe deget.
Băietul s-a trezit deodată într-o lumină foarte mare, într-o sală minunată, în mijlocul caria stăteau 4 cerbi, dos la dos şi pe spatele lor ţineau pe boieriul mort. El s-a spăriet foarte tare, dar în cele din urmă, s-a gîndit că decît va rămînea acolo,— căci stăpînul său a zis că de nu-i va aduce inelul, îl lasă acolo - ş-a luat inima-n dinţi şi i l-a scos din deget.
Atunci cerbii l-au trîntit jos şi s-au dus în drumul lor. Nu s-au ştiut ce s-au făcut; - băietul, de frică, a început a fugi prin odăi păn' a scăpat în grădină — acolo erau frumuseţi ce nu se pot închipui. Lui îi era foame. Ia o pară să mănînce, dar era de diamant. Ce să facă? Se învîrte încoace şi încolo...
Să venim la stăpînul său ce l-a trimis. Diavolii, aflînd că el caută inelul, a venit unul la stîncă ceea şi, dojenindu-1 că a lăsat acolo băietul să moară de foame, l-a umflat şi l-a dus pe sus, tocmai la America şi l-a lăsat acolo.
Băietul nu mai ştia ce să mai facă. Se uită la inel şi-1 învîrte pe deget. Atunci, un diavol a fost înaintea lui. „Ce vroieşti, stăpîne?" „Să-mi aduci ceva să mănînc, că nu mai pot!" I-a adus. Mai învîrte. Acuma, a spus ca să-1 ducă pe boieriul cela mort departe de acolo. L-a dus cine ştie unde. Apoi, a cerut să-1 aducă pe asta lume; dar ş-a luat
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
503
cîteva pere, mere, de diamant. Viind aice, le-a trimis prezent împăratului ş-a cerut fata. împăratul a cerut să-i deie unele probe de putere şi el ş-a adus palatul acela, cu grădinile cu totul, pe pămînt. Au făcut nunta şi trăia fericit cu femeia.
Dar iată că boierul acela se întoarce după cîţiva ani înapoi; şi venind, pe cînd nu era el acasă, cu inele frumoase, a amăgit-o pe fata împăratului să-i deie inelul. Apoi, a luat curtea cu totul şi s-a dus peste mare şi s-a ascuns într-o pădure ş-acuma trăia el cu soţia tînărului.
Venind tînărul acela acasă şi negăsind nimic, a alergat la socrul său. împăratul a vrut să-1 spînzure pentru fata lui. „Mai bine dă-mi drumul să mă duc în lume s-o caut şi de n-o voi găsi păn' în 10 ani, vin eu singur să-mi faceţi capătul." L-a lăsat. A pornit cu băţu-n mînă ş-a umblat mulţi ani. Acuma, trebuia să se întoarne, cînd, într-o sară, vede deasupra unei păduri o lumină mare. Porneşte într-acolo să ceară adăpost peste noapte; dar cînd se apropie, să minunează văzînd casa lui. S-a ascuns într-o tindă ş-aude cum femeia lui să sfădea cu acela. A aşteptat păn' a doua zi, cînd el s-a dus de-acasă, şi i-a spus femeiei că să să facă bună cu el şi să-1 îmbete, să-1 întrebe unde a pus inelul. — El, îmbătîndu-se, a spus că într-o fîntînă. Acesta l-a scos ş-a poroncit dracilor de l-au făcut pe boier bucăţi, iar el, cu curtea şi cu femeia lui, cînd s-au împlinit 10 ani, au fost la locul lor. Gh. Sauciuc, Clocucica
Lumina
A fost un flecău, care era catană pe viaţă la împăratul. Se duce el într-o noapte printr-o pădure, vede la o căsuţă, în pădure, lumină; întră înuntru, acolo era o babă - se închina... El n-a stinghirit-o din închinăciune, a aşteptat păn' ce a mîntuit. „Ai să fii cu noroc, flecăule, zice baba, că eşti cuminte şi nu m-ai stinghirit din vorbele lui Dumnezeu; şi pentru că te văd că eşti aşa de înţelept, am să-ţi spun ceva. Aice în pădure, este într-o casă un jidan, care tot citeşte într-o carte — şi dinaintea lui stă aprinsă o lumînare, el mai mult doarme decît citeşte; apuc-o şi fugi!"
Merge el cum i-a spus baba, apucă lumînarea şi fuge, jidanul după dînsul — acela era necuratul -, dar au cîntat cucoşii ş-a perit.
Vine la babă, dar nu vrea să i-o dea. „Spune-mi la ce-ţi trebui, să ştiu şi eu!" zice flecăul. Baba spune c-aşa, să aibă lumînare în casă, că în pădure nu poate orişicînd cumpăra. „Apoi, şi eu îs drumeţ, zice el, şi mie îmi trebui." „Dacă nu vrai să mi-o dai, zice ea, dar să-ţi spun ce ai să faci cu dînsa. Lumînarea asta, cum o aprinzi, îndată se arată un om cu un mai înaintea ta şi te întreabă: «Ce vrai, stăpîne?» şi ce vrai, aceea îţi face." El i-a mulţămit babei, a luat lumînarea şi s-a dus.
Pe la un loc, o aprinde şi vine acela înaintea lui şi-1 întreabă: „Ce vrai, stăpîne?" „Să mă duci în nişte curţi în tîrgul meu şi să am de toate celea de mîncat şi de băut." îndată l-a luat şi l-a dus în nişte
504
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
curţi frumoase. După ce a stat la masă, sara, iar aprinde o lumînare. „Amu, să-mi aduci pe fata împăratului." I-a adus-o ş-a doua zi în zor de ziuă, a dus-o înapoi. La vro cîteva zile, fata spune la părinţi: „Nu ştiu ce mă ia pe sus şi mă duce nu ştiu unde."
împărăteasa a chemat pe o babă şi i-a spus. „Eu vă voi învaţă ce să faceţi , zice baba. Legaţi de piciorul fetei un sac cu tărîţe, să aibă o bortă, ca tot să curgă, şi a doua zi, veţi cunoaşte unde a dus-o." Acela a luat-o ş-a purtat-o pe unde a ştiut, păn' ce s-a deşertat sacul lîngă o bortă în pămînt, ş-apoi a dus-o la stăpînul său.
Pune împăratul a doua zi să sape în locul acela şi nu găseşte nimica. Iar cheamă pe babă: „Amu, să te ungi cu ceară de pecete pe mînă şi să te faci că-1 dezmierzi pe păr, ceara îi va rămînea în păr şi-1 vom cunoaşte."
Fata a făcut aşa. A doua zi, împăratul atîta a căutat din casă în casă, păn' l-a găsit. îndată l-a luat şi l-a închis, ca să-1 spînzure. Ce să facă el? Şede supărat, că n-avea lumînarea. Amu, erau să-1 ducă la spînzurătoare.
Vede un băiet. „Măi băiete, zice el, du-te la mine acasă şi cată pe sobă, c-ăi găsi o lumînare; să mi-o aduci şi vei capata un galbăn." Băietul se duce şi i-o aduce. Amu, el n-avea grijă, bea şi mînca acolo şi chefuia.
Vin să-1 ieie cu prapuri, cu preoţi, ca la moarte, şi-1 duc. Cînd erau să-i puie şteangul, el s-a rugat: „Daţi-mi voie să-mi aprind şi eu de moarte o lumînare! "A aprins. îndată a venit acela cu maiul. „Ce vrai, stăpîne?" „Să mă duci departe de-aici, dar mai întăi, să-i faci pe aceştia fărîme." Pe aceia pe toţi i-a sfarmat; şi pe dînsul l-a dus cine ştie unde — şi gata. Vasile Masloschi, Mahala
Bacalul
A fost odată un bacal ş-a avut trei ficiori. Mai întăi, s-a dus unul de-acasă şi n-a mai venit, apoi al doilea şi, văzînd că nu vine, s-a luat şi al treilea, cu 99 de voinici călări şi cu dînsul 100, şi fiecăruia i-a dat cîte o pungă de galbeni. Au mers ei, au mers, păn' au ajuns la sfârşitul lumei. Mai departe nu puteau merge, că era un zaplaz nant de scînduri ş-o poartă. Au bătut în poartă, le-au deschis, dar cine, nu se vedea. Au întrebat ei: „Oare vom avea unde să punem caii şi ce să le dăm de mîncare?" „îţi avea", li s-a răspuns. Au mers mai încolo ş-au găsit un grajd cu toate celea trebuitoare. „Da pe noi ni-or primi să ne dea de mîncat şi să mînem în noaptea asta?" „Primi", a răspuns iar un glas; dar cine, nu vedeau. Au întrat în casă ş-au mîncat şi s-au culcat.
A doua zi, caută să se ducă, pungile cu bani nu-s! „Cine ni-a luat pungile? Daţi-ne pungile!" „Ieşiţi şi nu faceţi gură, fiţi bucuroşi c-aţi scăpat numai cu atîta, c-amuş şi pe voi vă gătim."
Caută ei caii, nu-s. „Cine ni-a luat caii? Daţi-ne caii!" „Ieşiţi, nu întrebaţi mult, că amuşi daţi peste noi!" Au fost bucuroşi să iasă cît mai degrabă.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
505
Au mers ei pe jos în lume. Amu, tatul flecăului sărăcise - şi, de supărare că i s-au prăpădit ficiorii, a murit. Dar cel mic, la un timp, s-a înturnat înapoi. Găseşte el numai pe mă-sa bătrînă şi ca vai de dînsa. „Ce faci, mătuşă?" „Ce să fac, ia năcăjesc; am avut 3 ficiori şi mi s-au dus în lume şi nu mai ştiu nimica de dînşii, bărbatul a murit ş-amu trăiesc şi eu de năcaz, ca vai de mine!"
„Eu sînt ficiorul d-tale (cum l-a fi chemat) cel mai mic, nu mă cunoşti?" şi-i spune bătrînei ce a păţit şi cum a necăjit. „N-ai ce să-mi dai de mîncare?" „N-am nimica, dragul mamei, că şi pe mine mă miluiesc alţii!"
Cum vorbeau ei aşa, iată vede că vin doi, bătîndu-1 pe unul cu bice de foc. „Tu l-ai sărăcit pe om, tu l-ai nenorocit pe dînsul şi pe părinţii lui, mergi şi-1 fă amu să fie iară om, că vai de tine!"
L-au adus păn' acolo. Vine acela înaintea ficiorului şi-i spune că atuncea cînd a mas în cutare loc, asta era la draci şi el i-a luat caii şi pungile de bani, ş-amu, l-a trimes stăpînul său să-1 slujască; el să ceară la dînsul tot ce-i va trebui, că-i va face.
„Să-mi aduci să mănînc ceva", zice ficiorul. îndată s-a întins înaintea lor o masă, cu bucatele cele mai bune, ş-au ospătat. „Amu, să-mi faci un palat, că-n bordeiul ista a mamei nu pot şedea." Păn' a doua zi dimineaţa, i-a făcut. „Ce să-ţi mai fac, stăpîne?" „Să-mi aduci la noapte pe fata împăratului, să doarmă cu mine." Diavolul a luat-o din pat fără să ştie ş-a adus-o. Aşa o aducea în fiecare noapte.
Fata împăratului a spus acasă - şi împăratul i-a zis: „Cînd te-i mai duce acolo, să-i spui că vrai să-1 vezi la faţă, ca să ştii de-i frumos sau nu; poate vom pune mîna pe dînsul." Da lui îi spusese diavolul că nu cumva să-şi arete fetei faţa, că e prăpădit; şi i-a dat o mască pe obraz. Dar fata atîta l-a rugat — şi el a scos masca. Atunci ea l-a văzut şi i s-au arătat şi casele cele înainte şi l-a cunoscut: „Tu eşti ficiorul talhariului de bacal!"
A mers acasă ş-a spus tătîne-său. împăratul ştia că acela umblă cu dracul, a trimes pe un moş al împăratului să-1 sfătuiască ca să se lese de diavol, la ce să mai umble cu lucruri diavoleşti. L-a îmbătat ş-a scris o hărtie şi i-a dat diavolului să se ducă, că nu-i mai trebui.
Diavolul abia s-a dus, iată că vin doi soldaţi de la împăratul şi-1 prind; îl pun într-un sac, şi-1 anină într-un pom, păn' a doua zi. Soldaţii aveau poruncă, că, cum a zice o vorbă, să-1 străpungă.
Dracul, cum a ajuns cu scrisoarea, cel mare a bătut din palme: „Ce-ai făcut! Du-te înapoi, că el ţ-a dat contractul la beţie şi el amu-i în grozavă primejdie, l-au prins şi l-au aninat în pom!"
Acela la fugă. Iute merge la ficiorul împăratului şi-1 aduce şi-1 pune în loc. Ficiorul împăratului strigă: „Daţi-mi drumul, că eu sînt ficiorul îmoaratului!" Soldaţii amîndoi l-au străpuns. - Se scoală împăratul cu oaste asupra lui; dar unde putea să se pună cu puterea drăcească. A rămas numai împăratul viu, din toată oştirea. Dac-a văzut aşa, a mers şi i-a căzut la genunchi să-1 ierte şi i-a dat pe fata lui şi l-a făcut împărat.
Auzită în Botoşani, de la Anica Şoric, din Zosin
506 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Stejarul. Leul. Scăpărătoarea
A fost un soldat care, după ce a sfîrşit meliţia, s-a dus în lume. Mergînd el aşa, a ajuns la marginea unui oraş. Acolo era un stejar foarte mare şi sub stejar, pe o laiţă, sta o babă bătrînă.
„Voinicule, zice baba, dacă vrai să te faci bogat, suie-te în copacul acesta şi eu te voi lasa înlăuntru cu o funie. Acolo, vei merge într-o odaie şi vei găsi un leu cu ochii ca talgerele; el nu ţ-a face nimic, dacă 1-ăi lua şi-1 vei pune în pestelca mea. După aceea, poţi să iai bani de aramă, cît vei vrea. Apoi, vei intra în odaia a doua şi vei vedea un leu cu ochii cît roţile de trăsură; să faci şi cu acela tot aşa -şi vei lua bani de argint, cît îţi va trebui. Pe urmă, vei întră în odaia a treia şi vei găsi un leu cu ochii cît roţile de moară; să faci tot aşa şi să iai bani de aur, cît vei vrea. Iar de aice, vei întră în odaia a patra şi aice vei găsi o scăpărătoare; pe aceasta mi-o vei aduce mie."
Lăsîndu-1 baba în jos, el a luat bani de aramă, dar văzîndu-i pe cei de argint, i-a lepădat pe cei de aramă ş-a luat de argint; apoi, văzîndu-i pe cei de aur, a lepădat argintul ş-a luat singur aur, cît a putut; a luat şi scăpărătoarea şi, trăgînd de funie, l-a scos baba afară.
A omorît pe babă şi s-a dus cu banii şi cu scăpărătoarea în oraş. Ş-a luat odaie la otel, ş-a găsit o mulţime de prietini ş-a început a petrece cu ei, păn' ce a cheltuit toţi banii; atunci şi prietenii l-au lăsat.
Din toată averea lui, îi rămăsese numai o ţigară. A scăpărat s-o aprindă, dar deodată, vede înaintea lui un leu. „Ce pofteşti, stăpîne?" „Să-mi aduci iar un săculeţ de galbeni!" a zis el. Leul i-a adus şi el s-a apucat iar de trăit.
Aude de fata împăratului că e tare frumoasă, dar că şede închisă şi nime nu poate s-o vadă; îi vine un gînd. - Scapără din scăpărătoare, vine leul: „Ce pofteşti, stăpîne?" „Să-mi aduci la noapte pe fata împăratului!" Pe fată o păzeau mai multe dame.
Cînd a venit leul, damele au adormit Pe dînsa a luat-o ş-a dus-o; ş-a adus-o iar înapoi. Ei i s-a părut c-a visat că cineva a sărutat-o; şi a spus împăratului.
A doua zi, împăratul a pus mai multe dame s-o păzască; ş-acelea au adormit. A pus străji, să se ia după leu. Străjile n-au adormit, s-au dus păn' la otel şi au făcut cruce pe uşă, să cunoască. A doua zi, soldatul a şters crucea. A trebuit ca a doua noapte să rămîie un străjeri la poartă şi astfel l-au prins şi l-au băgat la închisoare; rămăsese ca în cutare zi să-1 spînzure. El n-a zis nimic, a lăsat să vadă ce va fi.
în ziua hotărîtă, l-au dus la spînzurătoare. Să strînsese norodul să-1 vadă; împăratul şi toată curtea era acolo. El, înaintea morţei, ş-a cerut voie să fumeze o ţigară. Cînd a scăpărat, au venit 3 lei. „Pe loc să-mi sfîrticaţi pe împărat şi toată curtea împărătească, numai pe fată s-o lăsaţi." Oamenii l-au aclamat pe dînsul de împărat — şi el cu fata s-a cununat. De la d-ra Aurora Preda, Cernăuţi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
Bătui si lumînarea
507
Au fost doi fraţi săraci şi au pornit în lume. La o cruce de drum, au înfipt un cuţit, zicînd că, de va veni unul şi va găsi cuţitul ruginit, să ştie că celalalt frate a murit. Merge cel mai mic, merge, înnoptează într-o pădure. Se mai duce şi dă de o curte mare.
întră înlăuntru, acolo era o babă. „Bun ajunsul, voinice! Numai te-ai fost născut şi eu am ştiut c-ai să vii pe-aice. D-ta ai să-mi faci o treabă, - şi-i arată nişte lăzi pline cu bani şi odoare. - Vezi odoarele acestea? Toate a tale au să fie, de-mi vei face ce-ţi voi spune eu. Du-te de aice drept înainte şi vei da de-un oraş. Să mergi păn' vei ajunge la palatul împăratului, acolo ai să găseşti un om de fier c-o lumînare în mînă şi cu un băţ în alta. Să iai lumînarea şi să stai acolo, să dormi trei nopţi . în fiecare noapte, vor veni la tine trei draci şi te vor chema să vorbeşti cu ei; tu să nu spui un cuvînt. Na-ţi crida asta, fă un cerc pe podele jos, în jurul tău, şi pe podea sus, deasupra capului tău - şi nu se vor putea apropia. Apoi, vei lua lumînarea şi mi-o vei aduce, pentru care lucru eu îţi dau ţie tot ce vezi aici."
Băietul, noaptea ceea, a stat acolo şi a doua zi a pornit. A ajuns în oraşul acela, dar totul în el era împietrit; nu era nici o suflare vie. A mers păn' ce-a ajuns la palatul împăratului, aice, cum a întrat, porţile s-au închis.
întră înlăuntru, vede un om c-un băţ ş-o lumînare în mînă. Băţul îl lasă, iar lumînarea o ia. Cearcă să se suie peste zid, ceva îl trage înapoi. Pe la 10 ceasuri, vede că vin o mulţime de necuraţi, cu muzică, şi rîd şi-1 cheamă; el nu spune un cuvînt.
A doua zi dimineaţă, vine o fată la dînsul; dar numai capul i se vedea alb, şi-i aduce de mîncat şi-i zice: „Ţine-te bine! Nici disară să nu vorbeşti." în sara aceasta, vin şi mai mulţi draci; se fac că-s tatăl-său, mă-sa, îl cheamă. El tace.
A doua zi, vine fata, acuma era albă păn' la brîu. „Ţine-te bine,
încă desară!"
în sara aceasta, au venit nişte sluţenii, nişte grozăvenii; el tremura cum e varga, dar tot n-a zis nimic. Iată că podul se desface şi cade un picior, apoi o mînă, apoi un cap, păn' ce a căzut tot trupul. Pe urmă, se face unul mare—şi vine la el şi strigă: „Lumînarea!" El a întins mîna să o scoată din buzunari, dar atunci şi cucoşul a cîntat, şi dracii au perit. Cînd se scoală a doua zi, toată casa era în picioare şi tot tîrgul era înviat.
Vine împăratul la dînsul, cade în genunchi, neştiind cum să-i mulţămească, şi zice că-1 va face împărat şi-i va da fata de soţie. El a spus că mai întăi se duce la părinţi să-i vadă ş-apoi va veni.
A mers păn' în pădure şi se gîndeşte: „Oare la ce să fie bună lumînarea asta? Am s-o aprind, să văd!" Cum a aprins-o, vine omul acela cu băţul înaintea lui: „Ce mă arzi, ce-ţi trebuie?" zice el. „Eu nu te ard pe tine; am aprins să văd la ce e bună lumînarea asta", zice el. „Cînd îţi va trebui ceva, s-o aprinzi şi tot ce vei cere, eu îţi voi da." împăratul i-a fost dat trăsură cu cai şi cu viziteu şi bani.
508
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
îl vede baba trecînd, îl strigă - el fuge în drumul lui. Ajunge la locul unde era cuţitul şi-1 vede pe fratele său, că şi el se află acolo. Fratele său nu l-a cunoscut, a crezut că-i un boieri; dar cînd a aflat că-i el, i-a fost ciudă, - şi adormind acesta în trăsură, acela a scos cuţitul, să-i taie gîtul. Viziteul a văzut şi l-a spus...
„Dacă-mi eşti aşa frate, a zis el, să te duci şi mai mult să nu te văd în ochii mei!" S-a dus el singur acasă, de le-a dus la părinţi avuţii, iar el a luat bani ş-un cal ş-a pornit singur prin lume.
A ajuns într-o împărăţie ş-a văzut pe fata împăratului în fereastă. Lui tare i-a plăcut. Trage la un otel şi sara, aprinde lumînarea. Omul acela vine şi el îi spune să-i aducă pe fata împăratului. — I-a adus-o ş-a dus-o înapoi.
A doua zi, ea spune împăratului ce i s-a întîmplat. împăratul a pus păzitori şi i-a dat ei un plumb, să-i facă cruce pe frunte. Păzitorii au adormit. El, simţind că are ceva pe frunte, s-a uitat în oglindă, ş-a văzut; s-a şters, dar nu se putea şterge. A chemat pe omul acela şi i-a zis să facă la toţi bărbaţii din tîrg peceţi. Trimiţînd împăratul să-1 caute, de la casă la casă, a găsit tot tîrgul astfel însamnat.
A doua sară, i-a dat pecetea împăratului şi el n-a simţit cînd i-a pus-o, astfel că a doua zi, l-au prins şi l-au închis. El a trimes pe un servitori să-i aducă lumînarea din odaia sa, zicînd că să-şi ia banii.
Servitorul a adus-o şi, cînd a fost la spînzurătoare şi tot poporul era adunat, s-a rugat să-şi aprindă înaintea morţei lumînarea. Omul acela a venit. „Ce mă vrei?" „Nu mă vezi ce-i asupra capului meu!" Omul a ridicat băţul şi pe toţi i-a omorît...
„De-amu, hai cu mine", zice omul. S-au dus în pădurea unde a fost aprins dintăi lumînarea. „Aprinde lumînarea să ardă păn' la sfârşit, a zis acela; eu voi ţipa, voi răcni, că apele vor sări păn' la ceri şi copacii se vor dezrădăcina, dar tu să n-o stîngi." El a aprins-o şi cînd lumînarea s-a sfîrşit, din omul acela a fost rămas un băieţel. El era sluga împăratului celuia şi era blastamat; - tocmai atunci blăstămul lui s-a fost desfăcut şi fierul de pe el s-a topit. Au mers la împăratul şi i-a dat fata, a adus şi pe părinţii lui acolo ş-au trăit fericiţi.
D-l Vasile Chiseliţă, Mihalcea
Crengile. Lumînările. Solzii
Un boieri avea trei ficiori şi, murind, le lăsă lor moşia. Ficiorii au vîndut-o, au luat banii ş-au pornit în lume. în curînd, toţi banii i-au cheltuit şi s-au întors ca vai de dînşii la casele lor, rugind pe boieri să-i primească măcar în tindă să doarmă.
Boieriul i-a primit. Noaptea, se scoală cel mai mic şi merge afară. Vede o lumină; se ia şi se duce după lumina ceea. Ajunge la o babă într-o pădure; — acolo era tocmai la marginea lumei.
Baba avea 3 lăzi de bani. „Iată, zise ea, îţi dau toţi banii aceştia, să te duci în curtea aceasta din pădure, să rupi mai întăi trei crengi şi să baţi cu ele de 3 ori în uşă, că ţi se va deschide. Astfel să mergi păn' la a 12-cea odaie. Acolo vei găsi un om de fier, stînd c-o lumînare în mînă; să i-o iai şi să mi-o aduci."
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
509
El a făcut aşa. Cînd l-a văzut pe omul de fier, s-a spăriat; să temea să-i ia lumînarea. în cele din urmă, a zmuncit-o ş-a fugit. Ieşind afară, a uitat de babă, a alergat tot înainte, păn' la casa lor.
A mers şi s-a culcat lîngă fraţi. Cînd se scoală ei: flămînzi, de prăpădiţi. Acest mic nu le spune nimic; se duce deoparte şi aprinde lumînarea. A venit omul cel de fier. „Ce mă arzi? Spune-mi să-ţi aduc ce vrai, numai nu mă arde." „Adă-mi de mîncat!" îndată i-a aşternut o masă boierească. A chemat şi pe fraţii lui.
Aprinde iar lumînarea. „Ce pofteşti să-ţi aduc?" „Adă-mi cele 3 lădiţe de bani, de la babă." I le-a adus. A mers la boieri cu banii, ş-a cumpărat înapoi moşia lor ş-au rămas acolo boieri.
Aprinde iar lumînarea. „Ce pofteşti să-ţi aduc?" zice omul de fier. „Pe fata împăratului..." Apoi a văzut pecetea în frunte, în oglindă, ş-a şters-o. Ea i-a pus-o în ceafă şi l-au găsit.
Erau să-1 împuşte şi omul de fier a venit. „De-acuma, a zis el, de vraţi să trăiţi, să vă pregătiţi pe săptămîna viitoare de bătălie, că de nu, pe toţi vă omor!"
Cînd l-au văzut pe omul de fier, n-au avut ce mai zice. S-au pregătit. Omul de fier a dat de cîteva ori cu mîna încoace şi încolo şi toată oastea o a omorît. împăratul a dat fata după el; dar avea mare ciudă şi nu ştia cum să-1 piardă. A învăţat-o pe fată să-1 întrebe în ce-i stă puterea.
El i-a spus de lumînarea ce o avea. Tatăl ei a învăţat-o s-o fure. Cum a avut-o împăratul în mînă, a aprins-o ş-a zis omului de fier să-1 ia pe ginerele său şi să-1 ducă pe ceea lume, sub pămînt. El l-a luat şi l-a dus. „De-acuma, rămîi aice, căci eu trebuie pe împărat să-1 ascult."
A rămas el acolo. Merge, merge, vede nişte solzi de la un peşte pe jos. „De unde eşti tu?" îl întreabă un solz. „De pe ceea lume." „Şi eu sînt de acolo şi m-aş duce înapoi, dac-ai vra tu să mă duci." „Eu cum te-oi duce, dacă singur nu-s vrednic să mă duc!" „Te vei putea duce! Ia un solz de aceştia şi-1 pune sub limbă şi te vei preface în ce pofteşti." El s-a prefăcut în pasere ş-a zburat păn' pe pămînt; solzii ceialalţi i-a aruncat, numai acela unul ş-a oprit.
S-a dus şi s-a pus pe un copac la socrul său. Femeia lui se primbla prin cerdac. „Uite-te, tată, ce frumoasă pasăre; e şi ea fără păreche, cum sînt şi eu. Prinde-o ş-o pune în cuşcă!" Au prins-o ş-au pus-o în cuşcă. El a pîndit unde stă lumînarea; s-a prefăcut într-o muscă de-a ieşit, apoi s-a făcut iar om, a luat lumînarea ş-a aprins-o.
„Ce mă vrai?" a zis omul de fier. „Să iai pe împăratul şi pe împărăteasa, să te sui cu ei în văzduh şi de acolo să le dai drumul, să se facă colb!" După ce s-au răsipit, omul cel de fier a venit şi i-a zis: „De-acuma, aprinde lumînarea să ardă păn' la sfârşit."
El a aprins-o şi fierul de pe dînsul tot s-a topit; şi el a rămas om ca toţi oamenii. Fusese blastamat de Dumnezeu să fie aşa. îndată a şi murit, iar stăpînul său l-a îngropat frumos, - rămînînd el acolo în loc împărat. Ilie Struţ, Mihalcea
510 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Luminările. Copacul
A fost un om sărac, toată averea lui erau numai patru oi. De unde şi pană unde, omului acestuia i-a venit dorul să se ducă în ţările călduroase. Ş-a lăsat femeia cu trei copii: doi mai mărişori, da unul la piept; i-a lăsat ei două oi şi el ş-a luat două ş-a pornit.
A mers el, a mers, pe drum, i-a perit o oaie; a rămas numai cu una. A mers pană a ajuns la un copac foarte mare, a căruia umbră cine ştie cît loc cuprindea împrejur. Fiind sara, s-a culcat acolo. Noaptea, se trezeşte, vede într-o poiană o mulţime de lumini.
Se duce la faţa locului, acolo erau adunate toate sărbătorile cîte sînt în an; toţi sfinţii - şi lumînările ardeau înaintea lor. El s-a închinat păn' la pămînt. „Spune-ne, l-au întrebat sfinţii, care dintre sfinţii cîţi sînt în an îţi place ţie mai tare?" El a stat puţin ş-a gîndit ş-a zis: „Mie îmi plac toţi sfinţii cîţi sînt lăsaţi de la Dumnezeu!" „Dacă îţi plac toţi, ia de 3 ori cenuşă de aceasta de pe jos de la lumînări — şi mergi împrejurul copacului acestuia şi presură cît poţi de departe; iar oleacă să-ţi laşi, pentru ca să ai cu ce face foc." El a luat de 3 ori cenuşă în poală, s-a închinat şi s-a dus de-a presurat cum i-au zis; iar ce i-a rămas, a pus-o lîngă culcuşul lui şi s-a făcut îndată foc; apoi s-a pus şi s-a culcat lîngă foc. Focul cela nu se stîngea, tot ardea şi ardea.
A doua zi, cînd s-a sculat, împrejurul copacului aceluia erau atîtea oi, cît nu le putea cuprindea cu ochii; iar o mioară era între ele, care pe toate le mulgea; singură făcea brînză, singură le păştea, — el şedea numai ca un sfînt.
A trecut de la aceasta timp de vreme, c-amu băieţii lui cei doi au fost crescut mari. Intr-o zi, întreabă ei pe mă-sa: „Mamă, noi n-avem tată?" „Ba aveţi, dar s-a dus, de cînd eraţi voi mici, în ţerile calde — şi mai mult n-a mai venit." „Noi mergem să-1 căutăm." „Mergeţi!"
Ş-au luat azime în traistă ş-au pornit. Au ajuns şi ei la acelaşi copac şi găsindu-1 pe tatăl lor, cunoscîndu-se, s-au bucurat. Au rămas şi ei aice cu tatăl lor să trăiască, căci li era bine.
La cîţiva ani, porneşte şi cel mic şi-i găseşte. Mai stau cîţiva ani. Acuma, tatăl lor îmbătrânise. „De-acuma, dragilor mei, să ne întur-năm înapoi, căci mă tem c-oi muri şi nu voi mai vedea pe soţul meu şi pe mama voastră. Eu plec încet înainte şi voi să porniţi după vro săptămîna în urmă. Dar luaţi sama ce vă spun: noaptea, să nu strigaţi fără treabă, în pădure." S-a dus el. Ficiorii lui cei doi mari n-au vrut să asculte. Cum au rămas singuri, strigă unul cît ce poate. Apoi şi celalt. Cel mic a ascultat, n-a strigat.
Vine Mama-Pădurei. Mama-Pădurei e o femeie nantă, cît pădurea. „Ce-aţi strigat voi şi nu-mi daţi pace să mă odihnesc? Aşa-i că eu, de cînd staţi voi aice, nu v-am zis nimica? Dac-aţi făcut aşa, de-acuma haide, luaţi-vă oile şi veniţi cu mine!" N-a mai fost cînd hopşi cu dînsa, s-au băgat în groazele morţei; a luat mioara înainte şi oile după ea ş-au mers păn' au ajuns la curţile Mamei-Pădurei, care erau închise de jur-împrejur cu ziduri înalte. Ea a rupt o bucată de zid ş-au întrat cu toate oile înăuntru; apoi a astupat la loc.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 511
„De-acuma, pe voi toţi şi pe oile voastre, am să vă mănînc!" Acuma, s-a fost făcut şi ziuă. A strigat la cel mare să facă foc. A făcut. „Pune-te pe foc, să te irigi!" El nu vrea. „Pune-1 tu!" a zis celui mijlociu. L-a pus, căci nu avea ce să facă. Cînd a fost gata, a şuierat ş-a chemat nişte vîrcolaci de-a ei şi l-au mîncat cu toţii. A doua zi, l-a pus la fript şi pe cel mijlociu, iar pe cel mic l-a pus să-1 păzască să nu se ardă.
Acela era gras, curgea din el grăsimea; aista mai mic era cel mai voinic - l-a apucat pe cel fript de picioare şi, pe cînd dormea Mama-Pădurei, pliosc cu dînsul Mamei-Pădurei între ochi - şi a orbit-o. Ea aleargă să-1 prindă, el a fugit între oi. Iute ia Mama-Pădurei inelul ei şi-1 aruncă. Inelul se pune la băiet pe deget. „Ineluş, unde eşti?" strigă Mama-Pădurei. „Aici", strigă inelul de pe deget. Mama-Pădurei peste oi, numai să-1 prindă. El ia cuţitaşul şi taie degetul cu totul. Cînd a strigat iar inelul, inelul era jos. „Stăi dar, că te-oi prinde eu altfel; voi da drumul la toate oile afară şi tot voi pune mîna pe tine!" a zis ea.
Da mioara lui îi zice: „Taie fuga berbecul cel mai mare şi-1 jupeşte şi pune pielea pe tine, că vei trece cu oile şi nu te va cunoaşte." El a făcut aşa. Cînd a trecut el, a pus mîna ş-a zis: „Tu eşti berbecul meu cel mare." Cum a fost el afară, a strigat: „De-amu, nu mă mai tem de tine!" - „Aşteaptă, că-ţi voi face eu!" a zis ea. A luat un păr din capul ei şi l-a aruncat jos şi s-a făcut un lup de fier. „Să ştii că pe-aista ai să mi-1 mănînci." Lupul vra să-1 înhaţe, dar nu poate de mioara lui. „Nu mi te dai amu, să ştii că am să vin să te mănînc cînd îţi va fi mai drag să trăieşti!" a zis lupul către băiet şi s-a dus.
Băietul s-a dus cu oile acasă; tatăl său întreabă unde sînt ficiorii ceialalţi? El îi spune ce au păţit. S-a bucurat că l-a văzut măcar pe dînsul. Ei erau bogaţi tare. „De-acuma, dragul tatei, să te însori, că eu sînt slab şi ca mîne pot să mor."
A cerut o fată de boieri. Cînd sta el la nuntă, după masă, mire, iată şi lupul cel de fier la uşă: „Acuma trebuie să te mănînc!" Da un colăcel, ce sta pe colacii cei mari, sare jos de-a roata păn' la prag şi începe a vorbi: „Rabdă, că pentru mine au arat şi am răbdat etc. Şi m-au bătut vînturi şi ploi, grindină etc. etc." - şi tot spunea pi-ncetul şi rar - păn' la miezul nopţii - şi cînd a mîntuit de zis „ş-acuma sînt colac!", atunci şi cucoşul a cîntat şi lupul cel de fier a crăpat, iar băietul a scăpat. Ilie Struţ, Mihalcea
Cap. II Focul
§ 1. Socul. Bozul
Socul e lemnul dracului; el, la rădăcina socului, şede. Socul nu poţi să-1 scoţi din pămînt ca să-1 muţi, că sau mori, sau nebuneşti; dar îi pun oamenii foc la rădăcină, ca să-1 stîrpească, că focului nu-i poate face nimic. Mihalcea
Socul e buruiană tare iute,—nu-i curat; în el stă necuratul;—dacă 1-ăi mişca, înnebuneşti sau păţeşti ceva, ologeşti, mori. Socul are rădăcina ca un cap de om, cu ochi etc; el e cap şi vra cap; mori, dacă nu-i dai pace. Roşa
Socul să nu-1 rupi, că te usuci ca socul.
Cu soc se fac scăldători de socote. Din floare de soc se face ceai pentru tusă şi asudat.
Socul, în sus, e curat, căci din el se fac fluiere, ţevi etc, numai rădăcina lui e a necuratului. Sub soc dacă şezi cînd tună, şi sub răchită, te detună. Roşa
La rădăcina socului, zice că şede dracul, dar nu la fiecare. Socul zice că să nu-1 pui pe foc, pentru măsele, dinţi, că te dor. Botoşani în Horecea, să spune că de-1 tai, te dor dinţii sau şi mori.
*
Socul e om. Pentru judecată, să iai soc, cu pîne şi cu sare şi să zici:
Socule, biruitoriule, Ai biruit pe tatăl tău, Ai biruit pe mama ta, Ai biruit pe fratele tău, Ai biruit pe sora ta, Biruieşte şi pe duşmanul meu Şi fă ca să-1 biruiesc eu!
îl pui în apă şi te speli pe faţă, pe cap, iar crenguţele le iai cu sine cînd mergi la judecată şi numaidecît cîştigi. Broscăuţi
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
513
Toate farmecele la soc se fac; de aceea, sub soc să nu te culci. La soc merg fetele noaptea în pielea goală şi-1 sorocesc cu pîne şi cu sare şi cu zahăr, să-şi vadă ursitoriul. De iese cal, e bine; de iese om, e bine; de iese stafie, e bine; dar de iese un sul de fum, atunci fata n-are parte. Botoşani
în Horecea, îl sorocesc pentru joc, pentru dragoste, pentru întors pe cineva. Merg după apusul soarelui, cu pîne şi zahăr, rachiu şi zic, fără să iaie frunze:
Socule, întorcătorule, întorci pochi la parohie, Domni la domnie, Boierii la boierie, întoarce şi pe ursitorul meu (sau pe cutare) Păn' la mine n-a gîndi, Să scoată c-a plesni...
(Mai departe, se spune ca în alte descîntece asemănătoare.)
Anita Smolinciuc
De dragoste şi de ursită
Descîntec la soc, la alun şi la măr dulce. Mergi şi tai trei mlade de soc, trei de alun şi trei de măr dulce. Descînţi la fiecare copac şi beţele le pui sub cap, de visezi ursitoriul — şi vine.
Soc Solomon! Soc Solomon! Eu cu soc te solomonesc, Cu inimă bună şi mare
dragoste,
La mine te îndoiesc.
Eu cu alun adun
Omul cel bun.
Eu cu alun te-adun
Şi cu măr dulce te îndulcesc
Şi la mine te pornesc,
La mine te sosesc.
Vii? Vin!
Vii? Vin!
Da de nu-i veni şi nu-i veni, Inima din tine pe loc a plesni. Da de nu-i pleca şi nu-i pleca,
Inima din tine pe loc a crapă. Iuti şi degrabă să porneşti La mine să soseşti! Eu, cînd la tine am gîndit, Mie noaptea mi-a părut Că eşti un cîne jupit. Şi tu, cînd ai gîndit la mine, Ţi s-a părut că sînt o căţea buhoasă.
Dar eu mai tare ţie să-ţi par mai frumoasă. Da cum să-ţi par eu ţie? Tie să-ţi pară că tu eşti într-o casă de aur îmbrăcată Şi cu mine te-ai sărutat Şi cu mine te-ai dezmierdat. Măria Cloşca, Burdujeni
514
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Poveste
A fost o fată ş-avea ibovnic un strigoi; ea nu ştia că e strigoi; atîta luase seama că el numai noaptea venea şi deodată se făcea nevăzut. A spus la o babă; baba învăţat-o aşa: „Ia şi leagă o aţă de straiul lui şi vei vedea unde merge." Fata a luat un ghem ş-a legat capătul de un bumb dinapoi ş-a tot slobozit de pe ghem aţa, păn' a văzut că nu se mai desface; atunci, a început a merge pe firul acela ş-a depana, păn' a ajuns la biserică.
A băgat capul pe fereastă şi l-a văzut pe dînsul mîncînd un om mort. Ea a scos repede capul, dar s-a lovit de lemn şi el a auzit. A fugit repede acasă. A doua sară, el a venit. „Spune-mi ce ai văzut în biserică", a întrebat-o el. Ea nu vra să-i spuie. „Spune-mi, că are să-ţi moară mama!" Ea n-a spus. Păn' a doua zi, mă-sa a murit. A treia sară, iar a întrebat-o şi a spus că-i va muri tata. N-a spus; şi tatăl ei a murit. Apoi, i-a spus că va muri ea - şi a murit; dar a lăsat cuvînt că să n-o scoată pe uşă, ci să strice un părete, s-o scoată pe acolo şi să-1 tocmească la loc şi să o îngroape în cîmp, nu în ţintirim. Aşa a fost învaţat-o baba; şi el n-a găsit-o.
La cîteva zile, pe mormîntul ei a crescut o floare foarte frumoasă. Un ficior de împărat a rupt-o ş-a pus-o în pahar. Ea, noaptea, se scula, mînca tot ce găsea, îi săruta lui mîna şi iar se făcea floare la loc. Un servitor a văzut-şi i-a spus. El a zis ca să-1 trezască cînd a mai vedea-o.
A treia sară, l-a împuns cu bolduri şi abia l-a trezit şi cînd a venit ea să-i sărute mîna, el a prins-o de mînă, dar ea a zis că să mai aştepte o zi şi apoi va putea rămînea a lui.
A mers şi s-a făcut iar floare pană noaptea, apoi s-a făcut femeie şi a rămas soţia lui.
Au trăit cîţiva ani, dar la biserică nu mergeau, căci îndată ar fi ştiut strigoiul.
Acuma aveau şi copii. Odată bărbatul ei a rugat-o numaidecît să meargă. Strigoiul a şi fost lîngă dînsa şi a întrebat-o iar aşa: „Ce-ai văzut, fată, în biserică?" „N-am văzut nimica!" „Spune-mi, c-au să-ţi moară copiii!" Ea n-a spus-şi copiii au murit. A doua sară, iar a venit. „Spune-mi, c-ar să-ţi moară bărbatul." I-a murit şi bărbatul. A chemat pe babă. Baba i-a dat o varga de soc ş-a învăţat-o să lovească de 3 ori pe bărbat şi pe copii şi să zică: „Eu nu lovesc morţii, lovesc viii!" Apoi să-1 lovească şi pe strigoi, cînd va veni, şi să-i zică: „Eu nu lovesc vii, lovesc morţii!" Sara, strigoiul a venit şi iar a întrebat-o. Ea l-a lovit cu varga cea de soc şi a perit de dinaintea ei. Apoi a lovit pe bărbat şi pe copii şi îndată au înviat - şi au trăit fericiţi.
D-ra Alexandra Sorocean, Ropcea
In o variantă din Roşa, după ce îi mor copiii, strigoiul spune că îi va muri şi bărbatul; şi ea începe tare a plînge. „Spune-mi ce-ai văzut şi nu va muri." Ea-i spune. „Spune-mi cine te-a învăţat să faci aşa!" - (O învăţase bunica ei.) Ea a spus. Strigoiul i-a dat două vergi de
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
515
alun, crescute din acel an, să lovească copiii să învie; iar el a mers pe capul babei.
A. Bozul
Frunză verde măr mustos, Drag mi-a fost omul frumos Şi calare şi pe jos Şi cu murgul sănătos. In pădure sub un boz, El îmi puse cinstea jos, Sub un boz de mărturie Că m-am lăsat de fetie Şi m-am dat în mişelie.
Om frumos să nu mai fie, Vită bună să nu ţie, Vită bună să dioache, Om frumos cade-n păcate. Vită bună că ţ-o fură Om frumos îl scot la ură.
Brăeşti
Diavolii în boz şi la soc şed, s-a văzut voi. I, p. 400.
In boz, l-au găsit tăiet bucăţele pe Sf. Ioan de la Suceava şi împrejurul lui ardeau lumînări; în care loc s-a făcut apoi mănăstirea. Ion Pisarciuc, Roşa
Despre vreun lucru ce aparţine trecutului îndepărtat, să zice: „Asta era pe cînd se tămjăiau bojii..."
Cu boz, se fac scăldători pentru reumatism şi întărirea ciolanelor, mai ales cu boz cules des-dimineaţă de Ziua Crucei. (S-a văzut.)
Poama de boz se pune în vin roş, ca să-i dea coloare.
§ 2. Cum s-a fâcut focul
Vezi focul şi cîrja mitropoliţilor din soc, voi. I, p. 24.
Focul, pe lume, întăi Dumnezeu l-a făcut, ca să sfinţească o biserică. A adus o pădure de lemne şi a aşezat-o în jurul bisericei şi i-a dat foc să ardă. Dracul atunci a venit c-un băţ de soc şi a furat de la Dumnezeu foc. De aceea, socul nu se pune pe foc, că e lemnul necuratului, în care a furat el foc. Un bătrîn din Botoşani
Dumnezeu cînd a făcut focul, diavolul, de ciudă, a stîrnit un vînt şi a început a arunca la frunze şi la gunoi în foc şi îndată s-a făcut fum; de n-ar fi făcut el atunci fumul, focul ardea frumos, cum l-a făcut Dumnezeu. Călina Caliniuc, Mihalcea
In Botoşani, se zice că fumul s-a făcut cînd a pus diavolul socul, ca să fure foc de la Dumnezeu.
Fumul s-a făcut după ce a făcut Dumnezeu focul. Diavolul, văzînd ce frumos arde, a făcut un vînt în foc.
516
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
517
Focul, pe pămînt, msi întăi se aprinsese singur şi ardea un foc tare mare. Dumnezeu a spus că nu poate să fie aşa şi l-a rînduit să fie numai cîte puţin, cît le trebuie oamenilor.
Marghioala Galaţan, Botoşani
*
Focul e păcat să-1 blastămi, ca şi pe mama, că el ne hrăneşte şi ne încălzeşte pe toţi şi la toţi e totuna de bun.
Da fumul poţi să-1 blastămi, că e de la necuratul.
Focului, Doamne fereşte să-i zici focul meu, ci focul nostru, adecă al tuturor. El e mare putere. Dănilă Oloinic, Mihalcea
Focului să nu-i zici „foc", ci „vatră". La huţani în munţi, să te audă că zici „foc", te-ar omorî! Ei numai „vatră" zic. (Chiar terminul acesta român, deşi sînt ruşi.) Cînd vorbesc întreolaltă îi auzi: „Ai făcut vatră? Ce frumoasă vatră ai!"
Focul se mînie cînd îi zici foc, căci el nu e focul acel rău, mistuitor, ci numai o binefacere pentru oameni.      D-na Măria Reus, Mihalcea
Nici să nu-1 blastămi pe foc cînd îl faci, dacă nu se aprinde; iar cînd se aprinde, să zici: „Mulţămesc lui Dumnezeu, că s-a aprins!" şi nici să baţi în tăciune ca să-1 sfărmi, căci e păcat a bate focul.
Cînd focul nu arde, să nu fii mînioasă, dar să zici: „Bogat focul, bogat focul" - şi el atunci dudăieşte. R0şa
Focului să nu-i zici „foc", dar „lumină". Cînd spui „foc", în Botoşani ţi se răspunde: „Foc la tătari, dar la noi lumină!" Duminica, lumină să nu faci etc. /oare David, Botoşani
Mergeau doi oameni, doi cosaşi, pe cîmp pe la Sf. Petrea şi au văzut un foc în iarbă; cînd s-au apropiat, acolo era Domnul Hristos. „Buna sara «foc de Sîn Petru»" zic oamenii. - „Buna sara", a zis Domnul Hristos. „Aşa să faceţi totdeauna, să cinstiţi şi să cruţaţi focul ca însăşi pe mine Dumnezeu." Mihai Bunduc, Mihalcea
Focul e Domnul Hristos.
întăi şi întăi, Domnul Hristos l-a făcut cu cremene şi amnari.
Andrei Motoc, Mihalcea Focul e sfînt, e însuşi Dumnezeu. Pe foc să nu-1 blastămi, căci blastămi pe Dumnezeu.
Foc! Foc! Aista-i foc? Focul acesta ce-1 avem noi e numai ca o mamă de la Dumnezeu pentru binele oamenilor, dar pe ceea lume să vezi foc! Focul ista de la noi, cînd merge într-acela, ţipă, aşa îl arde de tare! (în Botoşani, să spune că în gura aceluia ţipă.)
Sufletele noastre, cînd vor merge la judecată, prin focul acela au să treacă de vro sută de ori, şi prin apă, pană ce se vor curaţi.
Cine face pe lumea asta păcate, pe ceea lume focul îl arde.
Dumnezeu Sfîntul, cînd merge - el în foc e învălit din toate părţile, ca să nu-1 poată videa nime - şi să fie ca să vadă cineva un aşa foc că merge prin ceri, acela e Dumnezeu.
Dumitru Volcinschi, Ropcea
Focul e Sf. Ilie. Sf. Ilie se ţine de foc.
Ilie, Palie, Procopie, Foca se ţin de foc. Procopie pripeşte grîiele; atunci se coc toate pînile. Procopie se ţine şi pentru uncrop, să nu te opăreşti. Zilele acestor sfinţi trebuiesc tare păzite, căci dacă te pui împotrivă, sînt primejdioase vieţei. Ian lucrează de Foca şi vei vedea! - Pe Foca, şi turcii îl ţin. General
Ilie-Pălie aprinde focul şi Foca suflă. Broscăuţi
Odată, un şvab din Roşa a făcut căpiţi spre Foca şi în ziua de Foca s-a dus să strîngă ce-a mai rămas. Deodată, vede că s-a aprins fînul, atunci şvabul iute căciula în mîni şi începe a face cruci împrejurul căpiţelor: „D-le Foca, D-le Foca, acele nu le arde că-s de ieri, numai acestea îs de azi!..."
Şi aşa a fost, numai căpiţele din ziua ceea au ars, cele care le-a făcut înainte nu. Roşa
Focul e mare putere, e al doile după Dumnezeu; el ţine cerul. Văzduhul pe care zboară paserea e foc. Palie Bilig, Mihalcea
Focul, apa şi vîntul sînt năzdrăvani - cum zice că erau de demult năzdrăvani -, să nu-i blastămi. Odată, o femeie văduvă era la să-cerat şi, văzînd că i s-a aprins casa, a alergat acasă cu secerea în mîni - şi cînd a început a se ruga la foc: „Focuşorule, drăguţul meu, nu mă arde!" ş-a să boci... focul, pe-ncetul, pe-ncetul, s-a potolit.
Botoşani
în Suceava, odată, a ars tot oraşul şi era o casă a unei femei sărace, lîngă biserică; aceea atîta s-a rugat la Sf. Gheorghe s-o apere, încît în mijlocul flăcărilor ce erau împrejur de la casele celelalte, l-a văzut lumea pe Sf. Gheorghe calare, pe casa femeiei acelia şi casa ei nu a ars.
(Vezi sarea şi focul, voi. I, p. 337. Vezi voi. II, p. 247, 248.)
Asupra lui sf. soare nu poţi să te uiţi cu gînd rău, căci soarele te arde. - Pe un om din Mahala, vara, la prăşit, l-a ars -toată pielea i-a ars-o.
*
Cum să te porţi cu focul
Cu focul, trebuie să ştii tare bine cum să te porţi; vatra trebuie să o mături cu o petecuţă anume pentru foc sau cu o măturiţă curată; Doamne fereşte să mături cu mătura de pe jos! Sînt femei care nu bagă în samă aceasta. Dar vai de capul lor! Pe foc trebuie să-1 ţii în cinste, că şi el în cinste te ţine şi îţi dă minte.
518
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Cu focul nu te poţi juca, că e păcat. Focul e aşa un om ca Dumnezeu, el nu sufere saga. Copiii, dacă se joacă cu foc, peste noapte se udă în pat. (Leacul e să-i baţi cu mătură aprinsă.)
De stupeşti în foc, capeţi bube, focuşor. (Atunci să iei un cărbune, să-1 pisezi şi să-1 amesteci cu smîntînă dulce şi să te ungi, că trece.)
„La mine e mare pază, zice un om din Roşa, doar un cărbune dacă îl iau la lulea şi atîta tot."
Pe foc să nu-1 blastemi, că dacă îl mînii, se aprinde şi te arde. Nu vezi cum din senin se aprinde şi arde cîte ceva? Focul singur dă foc. Focul e tâlhar, el singur să fură şi arde.
Sara, cînd te culci, focul nu-1 lasa aşa împrăştiat, ci învăleşte-1 frumuşel şi-i zi „buna sara", adecă în casă zici - şi apoi mergi de te culcă. Căci focurile de la două case se întâlnesc şi se întreabă unul pe altul: „Cum te ţine pe tine?" — „Pe mine mă cinsteşte, mă învă-leşte, mă ţine bine!" - „Dar pe tine?" - „Pe mine nu mă învăleşte, mă lasă de bajocură; am să-1 ard!"
Focul cînd îl învăleşti sara, îl pui pe vatră din a stînga, adecă vine cum se culcă şi omul pe partea stingă, cu cea dreaptă deasupra, aşa cum merge soarele.
Şi cînd aprinzi sara lumînarea în casă, se cuvine să zici „buna sara" în casă, adecă zici la oameni, dară tot la lumina lui Dumnezeu zici, căci ce ne-am face fără lumină! Roşa
(Cocostârcul îţi dă foc, s-a văzut).
(Vezi focul şi îngerul, voi. I, p. 221).
Atunci cînd e drept miezul nopţei, nici focul nu se poate aprinde, dacă-1 aţîţî. Profira Zvorîşteanu, Botoşani
Focuri sînt trei fraţi. Este un foc mai mare, altul mai mijlociu şi altul mic, ei cînd se întîlnesc, vorbesc îndeolaltă. Botoşani
Proverbul aminteşte şi de mama focului; se zice: „Am petrecut de mama focului!" ca ceva superlativ.
Cine dă foc la o casă dă fără voia lui Dumnezeu. Mare păcat e a da foc! Aceluia care a dat—îi arde umbra în foc şi nu mai are umbră cum are tot omul bun.
Umbra omului e sufletul, dacă-i arde umbra, el suflet nu mai are, a ars. De te uiţi în foc, atunci cînd arde, îndată îl cunoşti pe cel ce ţ-a dat foc, văzîndu-i în foc umbra. Jandarii chiar îndată îl iau şi-1 închid. Cine dă foc noaptea nu are noaptea umbră; cine dă ziua, ziua nu are. Mihalcea
Să nu pui niciodată foc de la altă casă peste focul cel din vatră, că se poate aprinde casa. Şiret
De demult, chibrituri nu erau, dar se făcea acasă un fel de lumî-nărele de pucioasă. Muiau aţă groasă în pucioasă cu apă şi după ce
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
519
se uscau, serveau la aprins focul. Cînd trebuia, le aprindea cu scăpărătoarea cu iască şi ardeau fără lumină, cum ard chibriturile de pucioasă cînd se aprind. Botoşani
Cum se face focul viu
Faci într-un uşor de la uşă o bortă şi într-o scîndură altă bortă, apoi se ia un melesteu şi se crestează de amîndouă capetele şi se pune în crestături iască. Pui un capăt în scîndură şi altul în uşor, în borţile acele, legi melesteul cu o frânghie şi începi a-1 purta pană se aprinde. îndată iai din cărbunii aceia şi aprinzi foc pe un loc curat, apoi pui un butuc şi păzeşti ca totdeauna să ardă pe încetul. Cu cărbuni de aceia poţi face tare mult bine, numai cît să nu dai foc de acela la nimene. Cu cărbuni de aceia stînşi, poţi lecui oameni, vite bolnave sau păşind peste ei, nu ai grijă că ţi se va prinde boale sau farmece de trup. Focul acesta e pentru gospodărie.
D-na Tasiluţa Nastasi, Şiret
Focul la anumite zile
Lunea, să nu dai foc din casă, pană ce nu capeţi ceva în casă, că-ţi dai norocul. Botoşani
Foc nu se dă de Ajun, de Crăciun, de Anul Nou şi de Paşti, că ai pagube şi supărare tot anul şi nu-ţi merge. Roşa. Mihalcea
în ziua de Ispas, să nu dai foc, că-ţi mănîncă lupul oile. Broscăuţi
în ziua de Ajun, să nu vorbeşti de fum, ca să nu-ţi strice fumul ochii peste an, să nu iasă. Botoşani
în Ardeal, în ziua de Ajun, ţipă foc cu cenuşă după preot, că să nu-i mănînce purecii peste an. Tomnatec
în Mihalcea, de Anul Nou, ard gunoiul (s-a văzut).
(Focul de Bobotează s-a văzut.)
în săptămîna mare, să nu faci foc, să mănînci ce poţi.
Sf. Toader vine şi se încălzeşte la foc (s-a văzut).
în Roşa, o femeie, în ziua de Sf. Toader, umpluse borş şi făcuse pîne. A fost pus pînea în cuptori şi s-a culcat; cînd se trezeşte, vede o palalaie în vatră de la cărbunii ce-i lăsase în gura cuptorului, iar un copil sta pe laiţă dinaintea focului şi-i tot zicea femeiei, făcîndu-i cu mîna să doarmă: Liuliu, liuliu! Băieţelul era aşa ca de vro 7 ani. Ea atunci fuga afară; tocmai a fost venit şi bărbatul ei de la pădure. Cînd au întrat în casă, nu mai era nime şi focul potolit. - Dar să nu fi venit omul, îi aprindea casa.
520
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
(în Brehueşti, lîngă Botoşani, demult, care avea vaci, în ziua de Sf. Toader, făcea pîne şi umplea covaşă (căci pînea cu covaşa merge), ca să aibă vacile smîntînă groasă ca covaşa. Covaşa o făceau cu chelm (făină de grîu). Oamenii pentru că mîncau carne de porc multă, făceau brahă şi beau, nu apă, să nu-i strice la pîntece.)
*
în Ardeal, de 40 de Sfinţi, să fac focuri de paie, să moară purecii; fiecare îşi face focul lui şi sare peste foc. Tomnatec
Tot de 40 de Sfinţi, să face foc şi în Ilişeşti; aice foc nu se face de Paşti.
în Moldova, se face foc în grădini, în ziua de Sf. Alexi, din gătejele ce s-au strîns la curăţitul gradinei; atunci se afumă şi prin grajdi pe la vite.
în Roşa, cînd fac focul de Sf. Alexi, încunjura grădina c-un pămă-tuv aprins, în el pun tămîie, usturoi sfinţit de la Paşti, găoci de ouă etc.; afumă şi prin grajd la vite, să se curăţe totul, să fie sănătoase peste an.
în Cuciur-Mic, peste Prut, de Alexi, nu fac în grădină foc, dar pun cărbuni în tindă şi toţi din casă trec peste cărbuni; căci e bun de spaimă acel foc.
în Roşa, despre focul acesta şi cel din Joia Mare - spun că în el ard pe un moşneag ş-o babă ce fac gerul, ard iarna. Aceasta au luat-o de la ruşi.
în Mihalcea, se spune că joi ard baba, iar sîmbătă înaintea Paştilor ard moşneagul. Roşişenii pe babă o traduc cu Dochia, spuind că a lepădat cojoacele şi, fiindu-i tare frig, la focul cel de joi se încălzeşte - şi dacă se face atunci foc, mai mult ger nu este. Acestea se vorbesc mai mult în glumă.
Focul de Paşti. Ce însamnă?
în Mihalcea, în ziua de Joia Mare, se face foc păn' în ziuă; s-a văzut.
Asemenea, se face şi sara la fiecare casă. Zice că măcar trei focuri să fie în jurul casei, că e bine, apără casa de toate relele peste an. Care vra dă şi sara de pomană la foc, pentru morţi, şi sare peste el.
în Moldova, spun că toată săptămîna înaintea Pastelor, în orce zi, e bine de făcut foc.
Focul ce se face de Paşti e jertfă. De demult, nu se ducea Ia biserică, ca acuma, jertfă, ci dacă avea cineva o turmă de vite sau
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
521
paseri sau orce, lua una şi zicea: „Asta să fie jertfa pentru Dumnezeu." Făcea un foc mare, lua paserea sau boul sau ce era şi le grijea frumos, apoi punea în frigare de se ardea pană se făcea scrum, iar mirosul acela mergea cătră Dumnezeu. Astfel zice că a făcut Avram şi a dus copilul, dar Dumnezeu i-a zis: „Nu-mi trebuie mie jertfa ta; am vrut să-ţi cerc numai inima bună ce-o ai cătră mine."
Aşa se făcea de demult; acuma, în foc jertfă nu mai pun, dar focul ca amintire tot a rămas şi de aceea se face focul de Paşti.
D-na Măria Reus, Mihalcea
Tatăl povestitoarei nu lasa ca să se facă foc lîngă casă de Joia Mare sau spre Paşti, zicea că e obicei păgîn, cum făceau oamenii ce nu credeau în Dumnezeu, de demult.   D-na Elisaveta Reus, Mihalcea
în Mahala, se mai spune că de aceea se face focul: spre pomenire, că jidanii, cînd îmbiau şi-1 căutau pe Domnul Hristos, au făcut în toate părţile foc, ca să-1 poată videa şi găsi - iar sâmbăta, îl păzeau ca să nu învie.
în Joia Mare, de aceea se face foc, pentru că Domnul Hristos, cînd fugea de jidani şi de necuratul, de la foc la foc fugea şi numai aşa a scăpat de iuda (necuratul) şi jidanii nu se puteau apropia de foc; da colacul sta în cui şi a început a le spune: „Pe mine m-au arat şi m-au samanat etc. (ca şi în poveştile cunoscute) şi m-au făcut colac", atunci şi cucoşul a cîntat şi Domnul Hristos a scăpat. De aceea zice că e tare bine să spui poveşti încheiate, lungi, sara, că e ca şi cum ai spune o rugăciune. Dumnezeu, cu povestea ceea, încunjura casa de 3 ori şi nu se poate apropia nici o necurăţenie. Ana Maslosca, Mahala
în Testamentul Nou, stă că atunci cînd l-au prins pe Hristos, joi, era tare frig şi oamenii făcuse foc pe afară şi se încălzeau; la aşa un foc era şi Sf. Petru, iar Domnul Hristos i-a zis: „încă nu va cînta cucoşul de trei ori şi tu te vei lepăda de mine etc." Şi în amintirea ceea se face.
Focul e duhul lui Dumnezeu, Dumnezeu, cînd suflă, scoate din gură foc. Sîmbătă sara spre Paşti, se face foc, de bucurie că vin Pastele, pentru lauda lui Dumnezeu; ne bucurăm de înviere. Pe focul acela, e bine a pune buruiene, flori de la Sînziene, că mirosul acela merge la Dumnezeu. Peste focul acela, e bine să sari de trei ori, că n-ai frică peste an. Ursana Filip, Mihalcea
Focul de sîmbătă e jertfă pentru Domnul Hristos; şi fiecare trebuie să deie ceva să ardă. Chiar snopi de paie cu sămînţă se dau şi să pun pe foc. Cuciur-Mic
în Bahrineşti, ard spre Paşti toată noaptea focul lîngă biserică (ca şi în Mihalcea). De demult, se lua orce găseau lîngă casă şi era voie: roţi, poartă, coşeri etc. Alţii anume puneau lîngă poartă ce aveau pentru foc. La foc, se da de pomană mursă, cu un colac sau varzare, păscute, ouă, pentru cei morţi.
D-na Măria Braha, n. Stroici, Bahrineşti
522
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
La focul de sîmbăta, se încălzesc sufletele. Dacă vine sufletul la casa lui sîmbăta şi nu găseşte foc, blastămă pe cei ce trăiesc să nu ajungă păn' la anul. Mihalcea
Spre Paşti, nu se doarme; de aceea se face foc şi se priveghează.
General
Spre Paşti, cine nu doarme vede cum ard comorile.
Plopeni, Moldova
în Moldova, spre Sf. Gheorghe, nu spre Paşti, se fac pe dealuri şi prin grădini focuri.
Spre Sf. Gheorghe, să zice că ard comorile.
a) Focul, femeia, dragostea
Focul e om bun. Femeia făcea bucate cu de toate celea, dar ce folos, dacă nu erau fierte, nu aveau nici un gust. „Ian mergi tu, zice Dumnezeu focului, şi o învaţă cum să fiarbă mîncarea şi sar-o!" Vine focul, face foc la vatră şi fierbe, sară bucatele şi dă femeiei să guste. -„Bune-s?" - „Tare bune." - „Apoi aşa să faci şi tu şi să faci foc, numai păzeşte să nu pui spini, măcieşi, ca să nu mă înghimpi."
Palie Bilig, Mihalcea
Focul e sfînt; foc dacă n-ar fi, am mînca făina crudă.
Vatra e a femeiei, să fiarbă mîncarea. Cînd întrebi pe cineva: „Da ce face femeia d-tale?" - „Ia, pe lîngă vatră!"
Părăuaş cu apă rece, Unde duci baba, moşnege ?
- La vlădica, a ei lege, Că mi-a făcut borşul rece Şi măliga nesărată, Bat-o crucea, blastamată!
- Bată-te-ar în labă, babă Bine-ai ştiut că-s de treabă!
- Bată-te-ar vina, moşnege
Bine m-ai ştiut alege. Corovia
Cînd se mărită fata şi vine în casa mirelui, de se uită în cuptor cînd întră în casă, îi moare soacra.
Vatra e mama noastră, ne hrăneşte şi ne încălzeşte.
Din vatră să nu mănînci, că-ţi moare mama, îi mănînci puterea.
Mihalcea
Dacă curge făina pe vatră, cînd faci mămăligă, Maica Domnului stă în genunchi, pană ce o mături, să nu ardă în foc, că-i trupul fiului
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 523
ei; - nici gunoiul de pe vatră să nu-1 mături în foc, să-1 dai jos, că tot stă în genunchi păn' îl mături.
Păpuşoiul să nu ardă în foc.
Cînd are copilul socote, să se Ieie mama dimineaţa şi să scalde copilul în lăutoare, apoi să arunce pe un cuptor părăsit. Mihalcea
Cînd te apuci să grijeşti casa, mai întăi vatra s-o ungi.
Dacă te muţi dintr-o casă în alta — şi n-apuci a o lasa grijită, măcar vatra s-o ungi, că te blastămă, că vatra ne hrăneşte. Roşa
(în Mihalcea, despre unsul cuptorului, se spune povestea fetei harnice cu Sf. Duminică.)
Din toate celea, vatra aşteaptă în toată sîmbăta să fie grijită. Omul se spală în toată ziua, da cuptorul măcar o dată pe săptămîna să n-aibă faţă? Vatra, de n-o ungi, te blastămă; unde este fată în casă, nu se mărită, de n-o unge; mai ales cotruţa să fie curată.
Catrina Dumitraşciuc, Mahala
Dacă e vatra grijită, eşti drăgălaşă la lume. Ropcea
Dacă sfărmi casa, cuptorul trebuie să-1 laşi, e păcat să-1 strici, că e sfînt; în el s-a copt pasca.
Cuptorul dacă îl strici, cumpăneşte a moarte, doar e lut. Cît ţ-a făcut treabă şi te-a hrănit, a fost bun; şi cînd nu-ţi mai trebuie, să-1 arunci?
Cuptorul nu se poate să-1 strice omul din casă, că i se răsipeşte gospodăria, dar alţii pot să-1 strice.
Cuptorul se lasă să-1 strice ploile.
Ion Pisarciuc, din Roşa, spune că la jidani, dacă strică cuptorul şi-1 fac în alt loc, în locul unde a fost, musai să lipească măcar o bucăţică de steclă, să rămîie ca semn că a fost acolo cuptori.
în Botoşani, să spune că cuptorul e „ştima casei", el te hrăneşte, te încălzeşte - şi de aceea nu se strică.
Cînd ungi cuptorul, să pui două lemne cruciş, să nu rămîie deşert, că acelea sînt scara sufletului pe ceea lume.
Focul, curăţenia Bucătăriţa Ia nuntă
Bucătăriţa care merge să facă mîncare la nuntă trebuie să iaie sama, să ştie cum să se apere.
Povestitoarea n-a ştiut şi a mers la o nuntă să facă mîncare. Pană în sară, i s-au făcut două bolfe la ochi - şi a doua zi, duminică, a
524
ELENA NICULITA-VORONCA
trebuit s-o ducă de mînă acasă. Femeile, unele spuneau că din diochi, dar altele, mai bătrîne, i-au spus că din cauza miresei, că n-a fost curată. Atunci îndată se cunoaşte, căci ceva se strică în casă, lucrul nu merge cumsecade, colacii nu cresc, pocnesc, sau păţeşti ceva, te îmbolnăveşte.
O femeie a învăţat-o trei slove, ce trebuie să spuie cînd începe a lucra, a plămădi, pentru ca să se apere; pentru care învăţătură, i-a dat 5 lei - şi anume, cînd începe, să zică aşa: „Eu de ochi îi orbesc, de gură îi muţesc. Mînele mele sînt foc, iar picioarele mele topoare. Să meargă tot răul pe cei ce sînt vinovaţi." Şi atunci nu-ţi poate strica nimica, fie ea cum a fi.
La povestitoare, o fată nu a fost cumsecade. Bucătăriţa ce a luat-o povestitoarea era o femeie bătrînă, ce a ştiut să întoarne de la dînsa pe capul fetei; căci spre sară, numai ce aud că le-a picat o vacă; n-a perit atunci, ci la şesă săptămîni. Trei alte vaci a cumpărat mama fetei în locul acelia - şi toate au perit; şi mai mult n-a cumpărat. Vaca ceea, se vede că era partea fetei — şi spre dînsa întorsese nenorocirea. Eudoxia Leviţchi, Mihalcea
în Roşa, spun că bucătăriţa nu păţeşte nimica, ci numai nunei i se întîmplă ceva sau acelora unde întră în casă, dar să arunce foc după mireasă şi întoarce pe capul ei.
Focul. Viaţa. Dragostea
La priveghi, se joacă un joc: „de-a focuşorul". Să aprinde un pai şi-1 dau din mînă-n mînă şi la cine se stînge, acela sărută mortul. în Molodia, pe acel la care să stînge, îl dau afară din joc, zicînd că e mort.
S-a văzut naşterea lumei din foc - voi. I, p. 121 • de Dumnezeu.
• si covalii iubiţi
Focul?! Focul e om! Ce-i mai dulce decît focul? Cînd ţi-i frig şi te pui lîngă sobă şi te încălzeşti; cît de bine ţi-i atunci! Or cînd femeia se pune lîngă bărbat, bărbatul lîngă femeie, cînd e frig şi se încălzesc! Parcă acela nu-i tot foc? Nu-i îndată foc? Dacă aşa a dat Dumnezeu! Petrea Pantea, Mihalcea
„Se poate să şadă lumînarea lîngă foc şi să nu se topească?" Sau: „Se poate să steie chibritul lîngă foc şi să nu se aprindă?" Se zice despre bărbatul şi femeia ce, fiind aproape, s-au atras.
Cînd un flecău îi spune unei fete să steie mai mult timp de vorbă cu dînsul, fata îi răspunde: „Ei, bade, iasca iute, da amnariu bun îndată ia foc; da cu focul ce să faci? Şede pe cuptor şi plînge!... (Copilul). Mahala
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 525 în Strojineţ, cînd conduc pe mireasă în camera de nuntă, se cîntă:
Ha ha ha şi ha ha ha, Nu fugi, că nu-i scăpa! Pe sub vatră, pe sub horn, Este-un popă ş-un diacon. Pe sub vatră, pe sub horn, Păn' ce-om da de trup de om. Pe sub horn şi pe sub vatră Păn' ce-om da de trup de fată. (Mai departe nu se poate
spune.)
Casandra Găină, Storojineţ
Focul potolit
Frunză verde de trifoi, De trei ani n-am fost la voi. Da asară am venit Ş-am găsit focu-nvălit
Ş-un cărbune potolit. Te-am găsit în pat cu doi, Mai mult n-am venit la voi.
Corceşti
Ca să se mărite fata
Silion, pintre horn, Răchita rămurată, Şede baba supărată Cu fata nemăritată, Bate-n sîtă şi-n lopată Să vie staroste la fată.
Bat fetele rugăciuni La vatra cu doi tăciuni, Sîmbăta, duminica, Doar mai iuti s-ar mărita.
Ropcea
(Descîntece de dragoste la foc, se vor vedea vol.IT.)
*
b) Credinţi. Cenuşa. Hornul etc.
General
Pe pat, să nu mături cu mătura, de uri.
Pe pat, să nu mături cu mătura, că-ţi ia uliul puii.
Clocucica. Broscăuţi
Vatra să n-o mături cu mătura, că-ţi ia uliul puii; s-o mături cu ceva curat. General
Cenuşa să n-o dai în zi de post afară, că-ţi ia uliul puii; vezi cu ochii cum ţi-i ia. General
Vatra dacă o laşi nemăturată, ţi-s copiii mucoşi.
Cenuşa să n-o dai în zi de sec din cuptori, pentru sărăcie, pentru cloşte, că nu şed. De ai vite ori paseri, îţi fuge norocul dintre ele, le ia uliul, sau pier. Cenuşa nu se scoate noaptea. Botoşani
în Mihalcea, se spune că, cum a asfinţit soarele, cenuşa nu se mai poate scoate.
Cenuşa să n-o dai în vînt, că se împrăştie toată averea de la casă, tot binele. Mihalcea
Cenuşă să nu împrumuţi, că iar nu-i bine pentru gospodărie ; tot aşa se duce tot. Mihalcea
r^stvolumnua fost publicat de autoare (n.ed.).
n
526
ELENA NICULITA-VORONCA
Lunea, să nu împrumuţi cenuşă, că cenuşa e mai scumpă decît pînea, tot binele e în cenuşă - e ca şi cum ai lua mana din casă, pentru că cenuşa-i din foc şi focul e a lui Dumnezeu, cine o ia îţi strică în casă. Broscăuţi
Unele, cari ştiu, merg şi torn cenuşa pe ogorul lor, ca să fii sărac, ba încă aşa îţi fac, că nici bucatele n-au gust, cînd le faci. Mihalcea
Cenuşa de la ajunuri, nu e bine s-o arunci, dar s-o pui pe straturi şi pe sub pomi, că nu fac pureci, nu-i mănîncă omida şi nu se fac pe straturi viermi. Mihalcea
Dacă ai vrun vecin rău, să iai gunoi sau cenuşă or cenuşa de pe cămeşi ş-o arunci în vînt asupra casei aceluia. Cum duce vîntul cenuşa, aşa se duce acela de acolo. Botoşani
Cenuşa s-o dai pe gunoi sau s-o îngropi undeva, să nu calci într-însa, că nu-ţi trebuie mai mari uri; în foc, multe feluri de lemne ard.
Făpturile, cu cenuşă şi cu cărbuni se aruncă.
Cenuşa de pe zolniţă să n-o arunci în calea nimărui, căci de calcă femeia, capătă curgere mare, de calcă vita tot se alungă-şi pentru guri, că pe acela toţi sînt răi. Mihalcea
Cînd descînţi cuiva, de se află în casă un copil, să-i presori sare sau cenuşă pe cap, ca să nu se prindă de el boala celui ce descîntă.
(Vezi cenuşa la furat, la babiţe.)
Hornul
De stîlpul hornului cine se ţine e gospodină, se ţine de casă. Roşa
Cînd capeţi sau cumperi o găină, o învîrteşti de trei ori împrejurul stîlpului hornului, ca să nu fugă, să se ţie de casă. General
Cînd dai lapte, ca să nu-ţi iaie mana, întoarce pe după stîlpul hornului de trei ori oala. D-ra Grosar, Şiret
Ca să nu se ducă bărbatul de la casă, iai urma lui şi încunjuri hornul de trei ori, „să se ţie de casă cum se ţine hornul şi să steie", apoi îşi încunjura femeia mijlocul şi urma ceea o coasă în strai şi o poartă lîngă sine. Elena Braha, Mihalcea
Bărbatul cînd nu şade acasă, lipeşte păr de a lui la cuptiori şi lasă, de nu s-a ţine de casă! Sau învârteşte mâncarea în jurul stîlpului şi-i dă să mănînce. Mahala
Cînd trăieşte rău femeia cu bărbatul şi nu stă acasă, să speli hornul şi să zici: „Cum se ţine hornul de casă, aşa să se ţie N. de casă. Hornul, iată ce gură mare are şi nu ocăreşte, aşa să nu mă
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
527
ocărească N. pe mine. Hornul, iată ce gură mare are, da el nu bea, aşa să nu beie nici N.", iar apa i-o dai lui în mîncare.
întorci cămeşile de 9 ori pe lîngă horn, numeri îndărept, despletită, de la nouă pînă la unul-şi să-i dai duminica să se îmbrace, că să ţine de femeie. D. Hurghiş, Mahala
Dacă bea bărbatul, împrejuri băutura de trei ori pe lîngă stîlp şi-i dai şi mai mult nu bea. Horecea Fata să nu se ţie cu mîna pe după stîlpul hornului, că nu se mărită. Mihalcea Cînd visezi că s-a sfarmat soba în casă, hornul, are să-ţi moară unul din părinţi.
Cinei, cinei
Am un sac de mac,
Şede cu gura-n jos şi nu se varsă.
(Hornul)
Gura cuptiorului să fie totdeauna astupată, de guri, ca să nu te vorbească oamenii.
De Filipi, ca să nu tragă lupul la vite, să nu-i mănînce pe oameni la drum, ung vetrile, gura cuptoriului, borţile prin păreţi - îi ung gura lupului şi ochii, ca să nu vadă.
Tot aşa se unge şi de Ovidenia, de Lanţul Sf. Petrea şi în ziua de Spolocane în postul mare. S-a văzut.
Pe ceriul cuptoriului cînd sînt scîntei, se zice că sînt cosaşii la cosit, sînt flămînzi, săracii." D-ra Aglaia Braha, Mihalcea
Gura cuptoriului sus cînd arde, are să ploaie. Mîţa cînd se linge şi se uită la sobă, are să fie frig, de se uită la uşă, va fi vreme bună.
*
La gura cuptoriului, se descîntă de dragoste: Descînţi la foc, în trei marţi sara, cu 3 smicele de alun, învălind focul.
Foc, focuşorul meu, Eu te-oi învăli, Tu nu te învăli, Eu voi dormi, Tu nu dormi, Eu voi somna, Tu nu somna,
528
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
529
Eu voi visa,
Tu nu visa,
Să te faci laur, balaur,
Cu solzii de aur,
Să te duci la ursitorul meu,
Să-1 împungi, să-1 străpungi,
Cu 9 cozi întorcătoare,
Cu 9 picioare îmblătoare,
Cu 9 limbi împungătoare
Şi să mi-1 aduci :
Prin păduri fără sine,
Prin oraş fară ruşine,
Cu gura căscată,
Cu limba dabalazată. Botoşani
*
c) Ca focul nu mai este nimic
în Camena, cînd pornesc cu copilul la botez, pun foc sub prag şi apoi trec, ca să fie copilul vrednic, sănătos ca focul.
Focul e prieten omului; cînd mergi la un drum noaptea sau eşti singur în pădure şi parcă te înfioară, îndată ce-ţi faci o ţîră de foc, parcă e altfel, stai fără grijă toată noaptea, căci de foc nici o necurăţenie, nici lup, nici nimic nu se poate apropia; orice duh necurat fuge de foc.
Cînd pleci de acasă, toarnă foc sub prag şi treci-şi lasă dacă se va pute apropia vreun rău - farmec sau duh necurat.
Cînd este o epidemie şi te temi să nu te împli, sari peste foc şi nu-ţi va fi nimic; tot aşa se face şi de bube. Cum nu se prinde nimica de foc, aşa nu se prinde de om.
Dacă ţ-a trimis cineva făpturi, ţ-a aruncat farmece, presură spuză, căci focul e mai mare decît orce, el arde totul şi întoarnă răul pe capul celui ce ţ-a dat.
S-a văzut, frica şi focul: afumatul, hornul voi. I, p. 430, cociorva.
Foc să nu dai din mînă, să pui jos să ia cui îi trebui, că capeţi durere de măsele, de dinţi. Botoşani
Foc să nu dai sara din casă, că cei de casă nu pot dormi - dai somnul, hodina.
Foc din casă, de Ajun, Crăciun, An Nou, nu se dă, că ai tot anul supărare în casă, foc.
La o supărare mare, se zice: „Ce foc asupra capului meu". „A ars-o un foc, las' s-o mai ardă!" zic cei ce-i doresc cuiva o supărare. „E foc în casă", huit.
Să zice: „Răi ca focul", „Răi: pară de foc".
Luni, să nu dai chibrit din casă, foc, că ai supărare toată săptămîna. (Să nu dai borş lunea, că ţi se duce totul din casă; să nu dai sare, că-ţi dai mana de la vacă - sau dacă dai, dă vacei mai întăi oleacă să lingă ori sărezi ceva în casă, mîncarea.) Gh. Sauciuc, Clocucica
Să nu deie mîncarea în foc, cînd e lună nouă, căci aşa cum sfîrîie focul, aşa se sfădesc cei de casă.
Uncrop clocotit să nu verşi pe jos, că dacă calcă cineva, sînt răi oamenii asupra acelui.
Focul ori un duşman rău, e tot atîta. Roşa
Nu-i bine să zici niciodată „foc", că atunci e foc, e mîncărime în casă, huit, sfadă; dar să zici „vatră". Că focul să mînie, de ce-i zici foc. Mihalcea
Uncropul cînd clocoteşte, să zici că „undeşte", că de zici „clocoteşte", clocotesc oamenii asupra ta.
Să nu stai pe cărbuni, că-i lumea rea asupra ta ca focul.
Mihalcea
Cînd sare un cărbune asupra cuiva, sînt răi oamenii asupra lui. Sau are duşmani în casă.
Cînd huieşte focul, atuncea bat duşmanii în palme; să baţi de trei ori cu piciorul în prag şi nu-ţi pot strica nimica.
Dochiţa Hurghiş, Mahala
Cînd huieşte focul, te vorbesc, te ocăresc oamenii; să arunci de trei ori sare în foc şi să zici: „Nu torn sare, da sar limba celui ce mă vorbeşte de rău" - şi atunci aceluia i se face puşche. Şiret
Cînd huieşte focul, îl baţi cu vătrariul şi zici: „Pe capul duşmanilor, pe pustii şi pe codri!" Botoşani
De pisezi cărbuni vii, usturoi şi chiperi şi presuri cuiva să calce, să face un huit în casă şi asupra lui şi toţi îs răi ca focul; ba capătă şi bube pe picioare, de calcă. D-ra Grosar, Şiret
Dacă îţi face cineva necurăţenii de ură, pe lîngă casă, să torni foc - şi dosul lui îndată îi plin de bube şi-1 arde ca focul, de numai cu greu poate scapă; dar e păcat să torni foc, că focul, şi pe acel ce a turnat, pe urmă îl pedepseşte. Aceeaşi
Alt duşman este, că ia cărbuni în covăţică şi pălăieşte asupra casei tale? ca să-ţi facă foc în casă, duşmănie. Aceluia să-i dai care bucată va fi mai bună de pîne şi să o sărezi, să zici: „Tu dai în mine cu foc şi cu bolohani, da eu, în tine cu pîne şi cu sare", că pînea şi sarea la tine s-a întoarce, da focul la el s-a duce.   Olăniţa, Broscăuţi
Tot cu foc, mergînd împrejurul casei şi pălăind, arzi farmecile ce ţi le trimet duşmanii, întorci pe capul lor. Mihalcea
Pentru fapt, să iai 9 grămăgioare de surcele de la trunchi şi să faci foc; pui apă nencepută într-o oală, între focuri, şi după ce s-a
530 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
încălzit, torni toţi cărbunii în oală şi mergi la părău de te speli, de sus în jos, pe tot trupul; şi oala o arunci pe părău. Botoşani
Foc e bine să fie totdeauna lîngă oi. Mihalcea
*
Gunoiul nu se dă pe foc, că sărăceşti.
Gunoiul nu se dă pe foc, că-ţi dai cinstea în foc; atîta cinste ai ca gunoiul. Focul e mare lucru. Mihalcea
Nici mătură nu se dă pe foc, tot că sărăceşti. Botoşani
Lingură, melesteu nu se dă pe foc, pentru sărăcie.
Jugul nu se dă pe foc (s-a văzut).
E păcat a da jugul pe foc, se dă pe apă. General
Balia de cămeşi nu se pune pe foc, căci pe ceea lume stai în foc.
Botoşani
Ciocalăii să nu-i arunci pe foc. (Vezi la samanat voi. I, p. 140.) Vezi tăciunele voi. I, p. 141.
*
Cînd ţiuie focul, auzi o veste.
Cînd sar scîntei, au să-ţi vie oaspeţi. (S-a văzut cimilitura scînteiei voi. II, p. 56.)
Cimilitură
Am un bou bălan,
Unde se culcă,
Nu creşte iarbă un an.
(Focul)
*
Visuri despre foc Casa de visezi că arde, e noroc. Broscăuţi Foc de visezi, auzi o veste.
Foc de visezi, e cald. Botoşani Soarele de-1 visezi, e foc. Idem Cald de visezi, e boală. Idem Foc de visezi, ai un duşman. Mihalcea Foc, cărbuni de visezi, sînt bani; să pui la loterie, că cîştigi. Foc de visezi, e tâlhari. Andrei Motoc, Mihalcea
Fum de visezi, e vreme rea.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 531
d) Unde şede dracul
Cuptoriul nu se sfarmă, că în el sade „acela" şi dacă i-ar strica locul, ar zăhăi pe om, l-ar munci; dar îl lasă pană ce dă tunul într-însul şi atunci îl sfarămă.
Locul dracului e în cuptori, în horn; îşi face o borticică mică, că nici n-o vezi, şi acolo şede. Lui i-i drag să se ungă cu funingine, de aceea-i aşa de negru.
El, dacă-i dai pace, nu-ţi face nimica şi de faci pînea nesărată, mănîncă. De foc nu se teme, că el în foc nu arde, numai de focul lui Dumnezeu se teme, pe dînsul numai săgeata lui Dumnezeu îl omoară, glontele acela... De ce trăsneşte în cahlă?
La o casă, săgeata a întrat pe cahlă, „acela" a fugit pe păreţi şi fulgerul după dînsul: un glonţ de foc. A dat jos toate tingirile de prin cuie jos; „acela" a fugit pe fereastă, fulgerul a spart fereastă şi după dînsul afară, pană l-a nimerit nu departe şi l-a trăsnit. Şedea aşa ca nişte dohot negru dintr-însul pe jos şi aşa de rău mirosea!
Petru Pantea, Mihalcea
*
Dracul de lîngă vatră Judecată de sub soare
A fost odată un om tare muncitori, cu mînile lui ş-a cumpărat loc şi ş-a făcut casă; cînd la şezut - nu poate! Toată noaptea îl muncea necuratul. A lăsat casa pustie şi s-a mutat în altă casă. Merge odată alt om sărac într-o zi cu dînsul la pădure şi-1 întreabă de ce nu şede în casa lui. El îi spune ... — „Dăruieşte-mi-o mie, dacă nu şezi în ea", zice omul. - „Ţ-o dăruiesc." Ba încă l-a făcut să-i deie şi înscris.
într-o zi, aşa cînd era pe înserate, întră în casă şi zice: „Buna sara!" Numai ce aude: „Hi, hîtru-s eu, da nici tu nu eşti prost!" -„Ce faci tu, măi Michiduţă? Iacă am venit să şed cu tine, să nu-ţi fie urît." - „Şezi, zice el, numai ungheraşul ista al meu, de lîngă vatră, să nu-1 ungeţi , să nu-1 văruiţi." - „Măi Michiduţă, eu voi şedea cu tine, dar tu să nu te apuci de şotii, că am o femeie rea, că de te-i apuca de ceva, vai de tine!"
Se mută ei şi şed la un loc. Bărbatul tot spunea femeiei să se răstească la dînsul, să se facă că-1 taie, să răcnească - şi Michiduţă, de frică, le da pace. Cînd se puneau la masă, omul îi da ceva de mîncat şi mînca şi el în ungheri. Femeia nu ştia, nici nu vedea nimica; ei nu i se arata.
Odată, pune femeia lapte la fiert, da dracul tot baga degetul şi tot sugea. „Valeu, că bun îi aista, spune el omului, de ce nu mai faceţi şi altă dată?" - „Dacă îi scump!" - „Cît ţine?" - „Trei sute de lei!" -„Na-ţi trei sute de lei, mergi şi cumpără!" Cumpără omul vacă.
Vine acuma iarna şi-i frig. — „De ce nu aduci lemne?" îl întreabă Michiduţă. - „Că n-am cai." - „Na-ţi, du-te şi-ţi cumpără cai!" Omul
532
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
533
cere 600 de lei pentru cai şi 100 pentru lemne; se îmbogăţau văzînd cu ochii.
înaintea Crăciunului, spune Michiduţă: /mu, mă duc la judecată — sub soare; acolo, cine n-are păcate scapă, da cine are, îl frige soarele şi crapă; roagă-te lui Dumnezeu să scap, că am aici în horn o ladă de bani şi de voi veni, ţ-o dau."
Omul s-a rugat lui Dumnezeu să nu mai vie; era bucuros că a scăpat; a scos el singur lada; iar dracul nu s-a mai arătat.
D-na Tasiluţa Nastasi, Şiret
*
Lampa
A fost un om care ş-a fost băut toată averea; cînd n-a mai avut nimic, a zis femeiei să-i facă mălai, să-şi ia în traistă, căci se duce în lume: or îl va găsi pe dînsul ceva în drum, or va da el peste ceva.
Ajungînd la un deal, îi iese înainte un necurat. „Unde te duci, măi Gheorghe?" îl întreabă acela. „Da tu de unde ştii cum mă cheamă?" îi zice omul. „Eu să nu ştiu, doară unde şed, - nu în crîşma?! Mie aşa mi-i de drag, cînd beai tu şi faci pozne, eu atunci aşa rîd!" „Şi unde şezi tu, că eu niciodată nu te-am văzut - şi cum te cheamă?" „Pe mine mă cheamă Şimcu şi şed lîngă lampă. Cînd vezi lumina lampei mişcîndu-se neliniştită în sus şi în jos, atuncea eu rîd. Tu ai prăpădit averea bînd, eu îţi mai dau o traistă de galbeni, du-te înapoi şi mai bea şi fă la nebunii, că tare îmi place ca să rîd!"
Omul a luat banii şi s-a pus iar pe băut; dar nebunii nu mai făcea; se uita la lampă şi lampa ardea liniştită. Cînd i s-au sfârşit paralele, jidanul n-a mai vrut să-i mai deie de băut pe datorie.
într-o zi, vine la crîşma şi strigă să-i aducă rachiu; jidanul îi spune răstit că nu-i va da. Omul apucă o lopată şi vrea să-i dea jidanului în cap; dar în acelaşi minut, şi-a aruncat ochii la lampă şi vede para mişcîndu-se tare. Atunci el cu lopata face: „trosc!" în lampă; şi a sfarmat lampa.
Iarăşi se ia şi porneşte în lume: or l-a găsi pe dînsul ceva, or el va găsi.
Ajunge la dealul acela şi strigă: „Şemcu!" Iese alt drac. Nu te-am chemat pe tine, dar pe Şemcu", zice omul. „Dacă ţi-i degeaba, că pe Şimcu l-a omorît un om în crîşma cu lopata." „Cată să nu te omoare şi pe tine!" a zis omul. Şi s-a întors cu traista goală înapoi.
De la Iftimie Pita, Mihalcea
*
§ 3. Tiutiunul. Luleaua
Luleaua îi a necuratului; el ţ-o ascunde — şi cîteodată, atîta o cauţi, că de abia o poţi găsi. Cîteodată, „cauţi luleaua şi luleaua-i în gură!"
Băieţii şi dracul sînt totuna; de ce zice că dracul de băieţi se teme? Dracul zice că a fost făcut luleaua şi trăgea dintr-însa, da nişte băieţi au găsit-o şi s-au udat în ea. Atunci dracul, de ciudă, n-a mai voit să tragă lulea - şi a dat-o oamenilor. Şi de atunci trag oamenii lulea. Pachina Fidirciuc, Corovia
Care bărbat trage lulea 7 ani de zile, aceluia îi iartă dracul păcatele. Femeia n-are voie să tragă.
Dracii, jucîndu-se, au făcut ceva şi au acoperit cu pămînt; pe locul acela, a crescut tiutiunul, pe care ei l-au dat apoi la oameni.
Mihalcea
Luleaua să nu steie pe fereastă, că nu vine îngerul la casă. Sau că trage dracul tiutiun dintr-însa. Mihalcea
Tăciunele se face în pîne, dacă tragi lulea, cînd mergi întăi la samanat. Mihalcea
Ţigară să nu tragi pe ascuns, că faci la degete trînzi. Botoşani
*
Cum s-a făcut tiutiunul
Tiutiunul l-a făcut dracul. A mers el într-o mănăstire între călugări şi s-a făcut şi el călugăr şi a început a-i îndemna la rău, le zicea: „Vedeţi voi copacii iştea uscaţi? Aşa sîntem şi noi. Ce viaţă îi asta fără petreceri şi fără femei?"
S-au apucat călugării şi au început a merge la crîşma, a umbla după femei. — Se uită arhimandritul la biserică, da ei nu citesc cărţile cele ce ar trebui să le citească. Aşa azi, aşa mîne... într-o dimineaţă, ia şi închide biserica cu cheia, dar călugării toţi în biserică. Cetesc preoţii liturghia, cînd ajung la herovic - dracul, de herovic piere —, dă el încoace, dă încolo să iasă, dă să iasă prin turnul bisericei, n-are cum. Şi cum sta drept deasupra policandrului sus, a crăpat şi a curs ca nişte păcură dintr-însul jos.
Călugării au luat păcura ceea, au ras-o frumuşel şi au aruncat-o după mănăstire. Din păcură, a ieşit o buruiană. Ce să facă dracii, ca să nu lese buruiana lor fără treabă? Ştiau ei un împărat bolnav de ochi; se face unul dintr-înşii doftor şi strigă pe la poartă: „Doftor bun! Doftor bun!" îl cheamă la împăratul.
El ia şi face un şomultoc din buruiana ceea, o aprinde şi-i zice să tragă fum. Din ce în ce i se curăţeau împăratului tot mai bine ochii şi de atunci în una a tras - şi iată, trag oamenii până azi.
Gheorghi Postolachi, Bagiurea, Moldova
Altă variantă
Au fost la o mănăstire nişte călugări şi trăiau tare bine. Se face ucigă-1 tunul dascăl şi se bagă între dînşii. într-o dimineaţă, la liturghie, se face dascălul acela o femeie şi vine să deie de slujbă.
534 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Da erau doi călugări, că ei aşa de bine trăiau şi aşa de cu dreptate umbla unul cu altul, că tot ce cîştigau, împărţeau în două. în duminica ceea, unul dintr-înşii făcea slujba, da altul lua banii de la cei ce veneau să deie de liturghie. Vine şi femeia ceea şi se face că pune banii în mîna călugărului, da nu-i pune nimica.
Călugărul cel ce slujea videa pe toţi cei ce da. După ce n-au mai venit oameni, merge călugărul cu paralele la cel ce slujea, să se împărtăşea.
Acela vede că de la unul lipseşte plata: „Ei frate, zice el, pană amu am fost fraţi şi am trăit bine, da de amu n-om mai trăi, pentru că mă înşeli." - „Nu te înşel, frate; femeia ceea ce-ai văzut că a întins mîna, numai s-a făcut că dă, dar n-a dat nimic."
întăi, călugărul nu-1 credea, da pe urmă s-a deşteptat că trebuie să fie ceva. Iau ei şi închid biserica, pun cruce pe la uşi şi pe la fereşti, ca să n-aibă necuratul pe unde ieşi. El a stat pană la hero-vim; la herovim, dă să iasă, nu poate, că el herovimul nu-1 poate suferi. Vra să iasă pe sus, pe sub streşină, dar s-a făcut numai dohot şi a curs din streşină jos.
Din dohotul cela, a ieşit tiutiunul şi au început a-1 fuma oamenii; ba a-1 pune la măsele, pană s-au deprins şi amu, iată că nu pot fără dînsul. Ilinca Bahrinoaia, Broscăuţi
*
Busuioc Finul lui Dumnezeu Floarea Fina lui Dumnezeu
A fost o fată de împărat curată şi păzită ca un înger. într-o zi, ea sta în cerdac ş-aude pe drum pe-un om c-un car de chiperi strigînd: „Hai la chiperi, hai la chiperi!" A trimes şi ea să-i cumpere trei fire să înghită, c-o durea la stomah, şi cum a înghiţit un fir, a purces îngreunată. Părinţii au trimes-o în pădure, s-o omoare, dar oamenilor le-a fost milă şi i-au tăiet numai degetul, iar inima au luat-o de la o căţea ş-au lăsat-o la o boştoră de copac.
Dumnezeu cu Sf. Petru au trecut ş-au blagoslovit copacul, de s-a făcut palat şi pe copil l-au botezat cu numele de Busuioc Finul lui Dumnezeu şi i-au dat o puşculiţă de vînat.
Copilul cela creştea într-o zi cît altul într-un an şi-n apropiere, în pădure, mai era aşa o fată de împărat ce-o făcuse o fată; pe aceea, tot Dumnezeu a botezat-o şi i-a pus numele: Floarea Fina lui Dumnezeu; ei amîndoi erau fraţi şi băietul se ducea totdeauna la dînsa şi-i caută în cap.
Mama băietului, după ce i-au tăiet degetul, de durere, tot una da de pămînt cu mîna cea ciuntă şi mătura pămîntul, că, cu timp, s-a făcut o aşezătură ş-a crescut nişte buruiene galbene. Ea a cercat să le afle gustul, a făcut o ţigară ş-a fumat şi din acela s-a făcut tiutiunul, care îl fuma ea de urît. Tiutiunul s-a făcut din urît pentru dînsa, pe locul ce-1 tot mătura ea cu mîna, că tare o durea.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 535
Băietul cela se făcuse tare, se bătuse cu leii şi cu zmeii, de i-a omorît pe toţi cu puşca şi i-a rămas toată gospodăria lor în pădure, numai pe cel mare, cu 12 capete, nu l-a putut omorî de tot şi l-a închis într-un poloboc. Apoi a dus-o şi pe mă-sa acolo.
(De aice, urmează cum ştim.) Floarea Fina lui Dumnezeu avea un sfeşnic rămas de la mă-sa şi acela îi spunea ei toate ce avea să păţască Busuioc. Ea a păstrat laptele ce l-a adus el de la 9 nelepci şi purceii de la 99 de scroafe, precum şi apa de la munţii ce se bat-dînd altele în loc şi l-a înviat. Busuioc, mergînd, a omorît pe zmău şi pe mă-sa a închis-o, dîndu-i o sarcină de fin să mănînce şi 3 căzi să le umple cu lacrimi. Cînd a mers el s-o ierte, el era acu bătrîn şi ea, numai oasele. El a iertat-o şi oasele au sunat şi au căzut.
Elena Puricioaia, Botoşani
*
în o variantă din Roşa, mă-sa îl trimete după leacuri la moara unde măcinau dracii tabac; acolo era o fată, pe care ei o băteau cu vergi de fier peste sîni-el o scăpă şi ea îi dădu lui o basma: cînd va scoate-o din buzunari, ea va veni. Mama lui îi scoate ochii şi fata îi pune la loc.
*
Cel ce a scos sufletele de la draci din iad
Era un om şi avea trei ficiori, da cel mai mic aşa de tare trăgea la tiutiun, că lui 25 de prăjini de tiutiun nu era ce-i ajunge pe zi. Tatăl său l-a alungat de la casă, că-1 sărăcea. Merge el şi-1 întîlneşte un preot, care-1 întreabă unde se duce. El zice că îşi caută slujbă şi nu cere nimica alta decît mîncare şi tiutiun să-i deie, cît i-a trebui. „Hai la mine, că am vro două fălci", zice preotul. îl ia, da el, în vro două zile, i-a gătit cele două fălci de tiutiun. - „Dacă-i aşa, du-te, nu-mi trebuieşti, na-ţi trei greiţari de la mine şi te du." El ş-a cumpărat trei franzole pe cei trei greiţari şi sta supărat în drum. Trece Dumnezeu şi cu Sf. Petrea pe departe şi-1 văd. - „Ian mergi, Petre, la dînsul şi-i cere ceva de mîncat, să vezi ţ-a da?" Petrea se face un cerşitor şi se roagă să-i deie o bucăţică de pîne, că tare i-i foame, - „Eu ţ-oi da, zice băietul, da mi-i da o lulea de tiutiun?" - „Ţ-oi da." Băietul îi dă o franzolă. Se mai duce Sf. Petrea pe altă parte, se schimbă altfel şi iar îi cere, ceva de mîncat. El iar îi dă o franzolă pentru o liulea de tiutiun. Se mai duce şi a treia oară şi-i dă şi pe cea din urmă.
„Ce ai vra tu să ai de la Dumnezeu, măi băiete?" îl întreabă Sf. Petrea. - „Nimica n-aşi vra decît o liulea, în care să nu se mai sfîrşească tiutiunul, o torbă să pun într-însa ce voi vra, o suliţă şi o punguţă de bani, în care banii să nu se mai sfîrşească." După aceea, s-au despărţit: unul în drumul lui şi altul în drumul lui. Şi cum mergea băietul, găseşte o liulea, mai încolo o torbă, mai încolo o suliţă ş-o punguţă cu bani. Ia el şi trage din liulea, trage, vede că nu mai are sfîrşit, cearcă şi punguţa, tot aşa.
536 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
S-a dus el, s-a dus ş-a ajuns la curţile unui boieri, da acolo erau alte curţi deoparte, ce nu erau curate şi nime nu şidea într-însele. Merge la boieri şi zice ca să-1 lese pe dînsul să doarmă acolo, lasă de i-a fi ceva; boierul l-a lăsat. A făcut el foc, a pus suliţa să se înfier-bînte şi el ş-a luat luleaua şi şidea. Vin pe la miezul nopţei 6 draci şi încep a se anina de dînsul; el gîndeşte şi întră cu toţii în torbă, ia suliţa roşă şi-i începe a-i împunge ş-ai sparge; cînd au început ei a ţipa, au mai venit 12, să vadă ce-i. Aceia, la dînsul, da el îi bagă pe toţi în torbă şi-i sparge şi pe dînşii. Acuma vin 24, vine şi dracul cel mare; da unde să se teamă el, numai s-a gîndit şi au fost şi aceia înlăuntru şi cînd a început a-i ucide şi a-i tăia cu suliţa, ei au început a-1 ruga, că ce va vrea îi vor da, numai să-i lese. „Aduceţi-mi bani, casa asta plină, şi lucruri de toate ce trebuie!" Au adus ei casa plină de bani şi lucruri scumpe: perne, chilote, mîndreţe. Cînd au cîntat cucoşii, au perit, iar el s-a întins pe chilote şi a adormit.
A doua zi, merge boieriul, îl găseşte pe flecău trîntit şi fumînd. — „Ce să-ţi fac eu, zice boierul, că mi-ai făcut acest bine?" — „Nu-mi trebuie nimic, numai trimite să cheme aice tot norodul"; ş-au venit toţi oamenii de prin sate şi le-a dat la toţi cîte un căuş de bani. Şi era o babă cu doi ficiori, ficiorilor le-a ajuns cîte un căuş, da babei nu — ş-a început baba a plînge. - „Taci, mătuşă, zice el, nu plînge, că mă duc eu la d-ta să mă ţii şi cînd voi muri, ţ-a rămîne d-tale punguţa asta, că dintr-însa cît ai cheltui, nu se mai sfîrşeşte."
Amu, el a murit acolo la babă şi s-a dus pe ceea lume, da i-a spus babei că suliţa şi torba s-o puie cu dînsul în groapă, că i-a trebui. Ş-a luat el torba şi suliţa şi s-a dus la rai, raiul era închis; s-a dus la iad. Cînd l-au văzut dracii, toţi s-au spăriat: „Ce să-ţi dăm, îi zic ei, numai să te duci de aici?" — „Nu mă duc, zice el, că aice eu am să fac mănăstire pentru voi." Cînd au auzit, vai de zilele lor!
El începe acolo a măsura. - „Na-ţi ce vrai. Ce vrai să-ţi dau, numai să te duci de aici?" — „Eu m-oi duce, dar daţi-mi toate sufletele din iad!" - Ce să facă dracii? - „Ţ-om da, numai să nu te mai videm pe aici." Au deschis porţile iadului şi cînd au început a ieşi la suflete, ca roiul..., negru era de ele şi au zburat cu dînsul la ceri.
Cînd au ajuns la poarta raiului ş-a bătut - „Deschideţi, zice Dumnezeu, să vie să steie cu noi aici, că mare treabă mi-a făcut." Şi l-a luat Dumnezeu şi l-a pus în scaun de aur alăturea cu dînsul şi amu, acolo el şede. Dochiţa Hurghiş, Mahala
§ 4. Tămăia
Diavolul de nimic nu se teme ca de tămăie. Este şi proverb care zice: „Fuge ca dracul de tămăie". La români, este obiceiul a afuma prin casă şi primprejurul casei sara cu tămăie.
în Muntenia, afumă în toată sara pană prin drum.
Cu tămăie, se afumă mortul cele 3 zile, de cîteva ori pe zi. Se afumă şi mormîntul.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 537
Lui Dumnezeu tare-i place mirosul de tămăie, de aceea şi în biserică se afumă. Credincioşii, cînd duc la biserică bani de liturghie, pîne şi lumînări, duc şi puţină tămăie. De demult, se aprindea pe dealuri tămăie, se făcea prosfora înaintea lui Dumnezeu.
De la mama autoarei
Cînd se spoveduiesc oamenii, preotul le dă canon, pe lîngă altele, să aducă tămăie la biserică.
„A-1 tămăia" pe cineva însamnă a-i face complimente, a-1 linguşi, a-1 sărbători.
De demult, se făceau jertfe de foc înaintea lui Dumnezeu; un băieţel a găsit tămăie pe un copac şi a pus pe foc şi de-atunci se aduce tămăie jertfă lui Dumnezeu.       D-na Elisaveta Reus, Mihalcea
*
Tămăia şi fluierul
Au fost trei fraţi; tatăl lor a fost murit şi n-a mai apucat să le împărţească averea, a rămas s-o împartă ei: să facă fiecare cîte un ocol şi, în a căruia ocol, cîte vite s-or găsi dimineaţă, atîtea vite a lui vor fi.
Doi fraţi erau mai cuminţi, aceia au făcut ocoale bune, da Ivan, cel mai mic, era prost, acela a făcut un ocol numai de buruiene şi de urzici. Fraţii au început a rîde de ocolul lui şi s-au culcat. A doua zi dimineaţă, cînd s-au sculat, toate vitele erau la ocolul lui Ivan şi într-a lor nimic. Iau ei fuga şi alung vitele în ocoalele lor şi lui îi lasă o juncă slabă. Cînd se scoală el, găseşte numai junca ceea; o ia şi porneşte cu dînsa la tîrg. Pe drum, întreabă pe oameni: „Cum se vînd vitele?" Oamenii îl ştiau că-i prost şi-i răspundeau fiecare în rîs: „Fără coadă." El ia şi-i taie coada. Mai merge, întâlneşte alt om, iar aşa-1 întreabă. „Fără coarne", zice omul. El ia şi-i dezbate coarnele.
Mai merge, întâlneşte alt om. „Cum se vînd vitele, bădişorule?" „Fără urechi." Ia şi-i taie urechile. Merge ce merge, întâlneşte pe altul. „Cum se vînd vitele?" „Fără picioare". Ia şi-i taie picioarele. Amu, vita nu mai putea merge; o trage păn' la o răchită ruptă de vînt ş-o leagă acolo. Răchita tot scărţîia: „Scîrţ, scîrţ!" Da lui i s-a părut că zice că vra s-o cumpere. Răchita iar: „Scîrţ, scîrţ!" „Ce zici? îmi dai o sută de lei?" „Scîrţ, scîrţ!", face înainte răchita. „Şi zici că nu-i ai amu. Las' c-oi veni eu mîne; da de nu mi-i da, să ştii că te tai." Lasă junca acolo şi se duce.
A doua zi, ia toporul şi se duce. Junca amu nu mai era, o mîncase vrun lup. „Ei, unde-s banii?" „Scîrţ, scîrţ!", zice răchita. „Ce mai «Scîrţ, scîrţ!» nu te mai ruga degeaba că ţ-am spus: or mi-i dai, or te tai." „Scîrţ, scîrţ!" răspunde răchita. „Ei, tu umbli cu şoalda! Dac-ai ştiut că n-ai, să nu mă fi purtat cu minciuni!" şi ia şi face bof! cu toporul în răchită. Răchita era uscată, putrigăioasă, drept în două s-a despicat şi zurr! galbenii curg din răchită pe pămînt. „Aha! zice el, aşa ţi-i vorba, tu ai avut, dar n-ai vrut să-mi dai! Stăi, că mă duc acasă ş-aduc carul, să-i iau pe toţi!" Cum ajunge acasă, spune la fraţi
538
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
că a vîndut junca unui copac ş-atîţia bani i-a dat, c-a venit să iaie carul să-i încarce. Fraţii au rîs ca de nebun. Cînd a venit el cu banii acasă, ş-au pus mînele în cap.
Amu, nu ştiau cum să se puie cu vorba pe lîngă dînsul. „Hai de-amu ş-om împărţi, că doar sîntem fraţi, de la o mamă şi de la un tată." „Hai!" zice el. „Ştii ce, zic ceialalţi, du-te la popa să-ţi deie baniţa şi i-i zice că vram să măsurăm cărbuni, nu spune că avem bani." Merge el la preot şi-i spune: „Am venit să-mi dai dimerlia, că avem să măsurăm bani!" „Cum să poate? Bani? Las' dar că am să ung şi eu fundul dimerliei cu miere, cîţi s-or prinde să fie ai mei." „Unge-o!" zice Ivan.
S-apucă ei de măsurat, da pe dînsul îl trimit să păzască afară să nu vadă cineva. El ia un macahon mare-n mînă, iese şi dă de popă, că venise să se uite pe fereastă, şi poc! popei cu macahonul în cap şi-1 omoară! Vine în casă: „Las' că i-am făcut eu!" „Cui?" întreabă ei. „D-apoi cui altul, popei!" „Şi ce i-ai făcut?" „L-am omorît." „Vai de mine, cum de-ai făcut una ca asta!" „Da el ce era să se uite pe fereastă?" „De-amu, au să ne prindă ş-au să ne spînzure, zic cei mari, hai ş-om fugi!" „Las' zice Ivan, ştiu eu ce i-oi face, i-oi baga un morcov pe gît ş-or zice oamenii că s-a înecat". „Hai, prostule, mai iute, bată-te Dumnezeu, din pricina ta şi noi avem s-o păţim." Apucă ei bani cît au putut în spate şi la fuga; da Ivan-începe a-i striga: „D-apoi lingura tatei cui o lăsaţi? Staţi să ieu lingura tatei!"
Lingura tatei era o chiuă mare; o ia în spate şi după dînşii! Chiua era grea n-o putea duce; fraţii fug. „Bădicăă!" Strigă el cît poate. „Staţi, nu alergaţi aşa tare, aşteptaţi-mă şi pe mine!" „Taci, bată-te Dumnezeu să te bată, c-amuş ne prind!" şi iar apucă la fugă. „Bădicăă! Mai staţi oleacă, că scap chiua!" Mergînd ei aşa, au ajuns în pădure şi s-au suit cu toţii într-un copac; da Ivan a luat şi chiua cu dînsul. Stau ce stau, vin 12 tâlhari sub copacul cela şi fac focul şi-şi pun o căprioară la fript. „Bădica, eu nu mai pot, scap chiua", zice Ivan. „Ţine-o bine, ticălosule!" „Ba zău că o scap." Şi bof! chiua între tâlhari. Tâlharii, care încotro la fugă. Fraţii lui iar, de frică au fugit; da el s-a pus binişor la masă ş-a mîncat cît i-a trebuit; şi după ce s-a făcut ziuă, a pornit. Merge el, merge, ajunge pe un deal şi ce-i vine lui în cap? S-apucă la săpat. Sapă, sapă, dă de nişte tămăie. Scoate ca un sac şi-i dă foc să ardă. (în altă variantă, se spune că a strîns din pădure un sac de tămăie). Din tămăia ceea, aşa fum s-a făcut ş-aşa miroznă mare, c-a ajuns pană la Dumnezeu.
„Petre! zice Dumnezeu, ia mergi la băietul cela de-1 întreabă ce vra de la mine pentru mirozna ce mi-a făcut!" Merge Sf. Petrea şi-1 întreabă: „Nu vreu nimic, zice el, decît ceea ce stă la Dumnezeu după uşă".
Vine Petrea şi-i spune. „A spus că vrea cea ce stă la tine după uşă, Doamne." „Nu pot să-i dau, mergi de-1 mai întreabă o dată, poate vra altăceva."
Petrea iar vine. El iar aşa îi spune. Dumnezeu îl trimete şi a treia oară. „Daţi-mi pace, zice el, dacă umblă Dumnezeu cu mîţa-n sac, nu-mi mai deie nimic şi lese-mă în pace!"
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
539
Stă Dumnezeu şi gîndeşte; n-are ce să facă: „Na, du-te şi i-1 dă!" şi scoate fluierul şi-1 dă lui Sf. Petru. Sf. Petru i l-a dus. Şi de atunci e fluierul pe pămînt — şi de atuncea se afumă cu tămîie, păn' atunci tămîia nu era.
A pus fluierul în traistă şi s-a dus. Merge, merge, se întâlneşte cu un popă. „Da unde mergi, băiete?" „Cat slujbă." Nu te-i baga la mine la oi?" „Ba m-oi baga." Au făcut tocmeală (ca şi la voi. II, pag. 38.)
Vine acasă, a doua zi, se duce cu oile la păscut; el le cîntă şi oile joacă toată ziua prin spini; vin sara acasă himisite de foame şi pline de cornuţi. A doua zi, iar aşa. Vede popa că nu-i bine, merge singur şi să ascunde în nişte scai. Ivan îşi pune fluierul la gură şi începe a cînta; da oile, cînd au început a juca, au jucat păn' în sară şi popa sărea din spini cît ce putea, dar tot se păzea, să nu-1 vadă şi se trîntea de pămînt, c-amu nu mai rămăsese suflet într-însul.
Sara, vine acasă şi spune: „Valeu, preuteasa, îi rău de tot, oile noastre au să piară!" „Cum aşa?" „Iaca cum şi iaca cum." „Dacă eu nu mai cred asta, d-ta numai aşa zici, cine ştie pe unde ai fost, de te-ai rupt şi te-ai tăvălit; eu dacă nu vrau, nu joc." „Dacă nu crezi, ascunde-te mîne în pod ş-am să-i zic lui să cînte ş-ai să vezi."
A doua zi, preuteasa s-a băgat într-un poloboc cu buci în pod; da popa s-a legat cu pletele de laiţă, să nu joace - şi cînd a început Ivan a cînta, a început popa a se smulge de laiţă, iar preuteasa a început a juca cu polobocul în pod — şi face bof! în tindă.
Ce să facă ei, ca să scape de dînsul. îl trimet la pădure după lemne, poate-1 va mînca ceva.
El merge, da vine un urs şi-i suge un bou. „Măi ursule, nu suge boul, că te-oi pune pe tine în loc, să tragi." Ursul n-a băgat de samă. Ursul cum a mîncat, el l-a prins şi l-a legat de un copac. Mai vine un urs, suge şi pe cela bou. îl prinde şi pe acela şi-1 pune în jug la tras lemnele, — copacii cum erau întregi, aşa i-a fost legat unul de altul şi i-a dus.
Ajunge acasă şi strigă să deschidă poarta. Popa fuge spăriet: „Uite, preuteasa, ce ni-a adus aista la casă, ce să facem cu dînsul?" S-au sfătuit ce să facă: au pregătit saci cu cenuşă, cu cărbuni, să-1 trimată la moara dracilor în pădure, că de acolo n-a mai scapă.
El a dat drumul urşilor în grajd, le-a pus ca la boi să mănînce -şi peste noapte, urşii au supt mai toţi boii. A doua zi, îl trimet cu sacii. El întră în moară şi se pune să-şi frigă slănină. Vine şi un drac şi pune deasupra slăninei de frige o broască, să curgă zama din broască pe slănină. Cînd l-a plesnit cu slănina fierbinte peste ochi, toţi dracii s-au spăriet de ţipetele aceluia, căci l-a fost chiorît.
Merge la saci. „Cine mi-a pus aice cenuşă, eu am avut grăunţe, voi vă faceţi rîs de mine; amu, îndată să-mi puneţi în loc făină, că vai de voi." Dracii, de frică, i-au umplut sacii cu făină.
EI porneşte; da un drac vine şi-i rupe osia. De-amu, zice el, să te pui tu să-mi ţii osia or capătul ce s-a rupt, să nu rămîn eu aici între voi, că vai de zilele voastre!" Ţine dracul. Ajunge Ivan acasă şi strigă: „Deschide poarta, părinte!" „Da deschidă-ţi dracul!" „Dacă eu ţin capătul!" răspunde dracul de acolo. „Na, zice popa, că şi pe dracul ni
540
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
541
l-a adus!" Ce să facă? S-au sfătuit să fugă. (De aici, urmează ca şi la voi. I, pag. 38.) Mihalcea
O altă variantă e aceasta:
Fraţii cei cuminţi au făcut praznic după tatăl lor şi l-au trimes pe Ivan să cheme oameni. El a mers pe un deal ş-a început a striga: „Oameni buni, veniţi la praznic, dar femei să nu aduceţi."
Au venit numai bărbaţi. Fraţii l-au ocărît, de ce n-a chemat şi pe femei: „da pe copii să nu aduceţi!"
Fraţii iar l-au ocărît şi l-au trimes cu carul după copii. El a înjugat boii ş-a mers pe la case şi pe care cum îl găsea, îl înhaţă şi-i punea unul peste altul, cu leagăn cu tot. Pe urmă a luat un druc şi i-a legat deasupra. Cînd au văzut fraţii, s-au spăriet ş-au fugit.
Ivan, după dînşii. Pe drum, îşi aduce aminte că n-a luat lingura mamei. Aleargă s-o iaie. Au ajuns într-o pădure şi s-au suit într-un copac. Vin nişte tâlhari. El a scăpat chiua şi tâlharii s-au spăriet ş-au fugit.
Da un popă care era între dînşii se întoarnă să vadă ce-i. Ivan se coboară din copac şi zice: „Părinte, dă degrabă limba, că ai păr pe limbă." Preotul i-o dă. El i-o taie repede cu cuţitaşul. Preotul aleargă bîlbîind, tâlharii au gîndit că şi ei trebuie să facă aşa şi au fugit bîlbîind din gură şi dînd din mîni spărieţi.
El a rămas singur ş-a găsit un sac de tămîie. A căutat un loc bun şi l-a aprins etc. Mihalcea
*
„Tămăiţă" se numeşte o plantă, care e bună de scăldat, de lăut pe cap, pentru dragoste, cinste, pentru crescut părul, precum şi pentru boale, ca ceasul cel rău etc.
*
§ 5. Reînvierea prin foc Povestea lui Dumnezeu. Copilul
Un om a fost slugă la Dumnezeu şi la Sf. Petru - şi anume cum: Se însurase şi era tare sărac. Se gîndeşte el că aşa n-are să poată să ţie casă; îşi ia două turte în traistă şi porneşte să-şi găsască stăpîn.
Merge o zi, două, cît va fi mers, iată că întâlneşte în cale doi moşnegi. „Da unde te duci?" îl întreabă ei. Omul le spune. „Nu ni-ai paşte nouă nişte iepe?" „Ba v-oi paşte." îl iau moşnegii acasă, -aceia erau Dumnezeu şi cu Sf. Petru. în sara ceea, a dormit acolo.
A doua zi dimineaţă, i-au dat o pîne în traistă şi i-au zis ca să meargă pe unde se vor duce iepele şi i-au dat şi un ulcior să aducă apă de unde vor bea ele — şi iarbă de aceea ce vor paşte.
El a pornit după iepe. Mai întăi, a mers prin un cîmp sterp, numai ternă, şi nişte vaci grase zburdau, de se ridica colb în urma lor. -Apoi a dat în alt cîmp, cu iarba păn' în piept, iar vacile ce păşteau
erau slabe, de li se vedeau coastele. — Pe urmă, a dat de o crîşma, unde oamenii beau şi se veseleau. — Apoi, a văzut un gard, prin care doi cîni se mîncau; - iar mai departe, a văzut două flori ce necontenit una alteia se închinau.
Ieşind de pe locurile acestea, a dat de un pod de aramă, iar un om bat a rupt o scîndura şi a aruncat-o sub pod. Omul, vrînd să treacă cu iepele, nu a putut. S-a dus sub pod şi a adus scîndura, a pus-o la loc şi îndată s-a lipit. A mers mai departe, dă de un pod de argint; apoi, de unul de aur şi beţivul acela la toate i-a rupt scîndurile. Omul le-a pus la loc şi a trecut.
Iepele s-au dus la un mal de smirnă şi de tămîie şi au început a roade. Omul a luat din smirna ceea şi a pus în traistă. Cînd a venit soarele la amiază, a scos pînea ş-a început a mînca, dar de unde mînca, pînea la loc creştea. Iepele s-au dus la apă să se adape, într-un părău de mir; el a luat într-un ulcior şi cînd a venit sara acasă, li-a dat moşnegilor.
„Doamne, moşule, ce am văzut eu, - dacă mi-aţi spune ce erau toate acele?" a întrebat omul. „îţi vom spune. Vacile cele slabe au fost dăruite cu părere de rău ş-acelea grase, cu toată inima. Oamenii din crîşma ce se cinsteau erau cei ce s-au făcut fraţi de cruce pe lumea asta şi, cît lumea, aşa se vor cinsti. Cînii ce se mîncau prin gard erau acei ce au fost duşmani pe lume şi tot aşa se vor mînca în vecii vecilor. Florile cele două erau două femei, ce s-au făcut surori de cruce pe lumea asta şi tot una aşa se vor închina. — Acuma, hai să-ţi plătim, să te duci, căci ţ-ai împlinit anul." „De unde e anul, că de-abia am făcut o zi!" „Ba nu, la noi, acei ce slujesc cu dreptate, anul li se numără o zi!" Vezi că el, cît umblase, nici nu se apucase să beie şi el în crîşma, nu făcuse nici o răutate, era om drept.
Dumnezeu a luat un corn de vită, a prefăcut o herghelie de cai în muşte şi le-a pus în corn. Apoi, a prefăcut o turmă de oi în muşte şi iar le-a pus în corn. Apoi, o cireada de vaci, o cireada de boi şi toate le-a pus în corn. A astupat cornul şi i l-a dat în mînă. „Iată, ai aici de toate celea în cornul acesta, dar să nu cumva să-1 deschizi păn' acasă. Mai întăi, mergi şi-ţi fă ocoale, plăşi şi apoi să-1 deschizi. Pînea care ţ-am dat-o ia-o cu tine s-o ai pe toată viaţa şi du-te la casa ta sănătos!"
Mergînd omul pe drum, îi iese înainte diavolul. „Bun ajunsul!" „Mulţămesc d-tale!" „Da ce duci d-ta acolo în corn?" „Ia, nişte vite". „Asta nu se mai poate!" Omul, ca să-i arete, destupă cornul şi pe loc s-a umplut, cît videai cu ochii, de vaci cu viţei, iepe cu mînzi etc. Diavolul se mieră şi se duce. Rămîne omul supărat.
Merge diavolul şi să schimbă altfeli. „Buna calea". „Mulţămim d-tale." „Ce eşti aşa supărat?" „D-apoi iată ce am păţit!" şi începe a-i spune toate. „Mi-i da ce ai mai scump acasă , că eu îţi voi strînge toate aşa cum au fost?" „Ce să am, doar femeia." Nu femeia, altăceva." „îţi dau." Ia şi-i face înscris şi diavolul îi face şi el vitele înapoi în muşte în corn şi i-1 dă.
Porneşte omul înainte; cînd ajunge acasă, găseşte că-i născuse femeia un băiet. Atunci s-a priceput ce a dat diavolului. Să ia el
542
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
543
supărat şi face ocoale, dă drumul la vite, dar în inimă era aşa scîrbit, de nu vedea lumea cu ochii.
Băieţelul acela a crescut repede mare şi văzîndu-1 pe tatăl său totdeauna posomorit, îl întreabă într-o zi ce are? El a spus. „N-ai grijă, tată, că eu singur îmi voi scoate zapisul de la draci. Aş' chiar mă duc! D-ta deloc nu te îngriji." îi făcu mă-sa cîteva azime şi el porni.
Merge prin pădure şi vede o poiană cu aluniş. Să vîră să-şi taie o nuia dreaptă, de stînjen. Cînd iese dintre tufe, vede un moşneag c-o măciucă groasă că vine asupra lui şi strigă: „Spoveduieşte-mă şi dă-mi canon pentru păcatele grele ce am făcut, că de nu te omor!" Băietul mai întăi s-a spăriat, dar apoi ş-a venit în fire.
Acolo în pădure, era un tâlhari mare, care făcuse mai multe păcate decît avuse zile - şi între altele, omorîse pe tatăl său, pe mă-sa şi pe soră-sa şi el acuma umbla să se pocăiască.
Băietul vede nu departe de acolo o vatră cu trei tăciuni de măr. „Ia aceşti trei tăciuni şi-i îngroapă cu vîrvul în sus, pe culmea cea de plai şi să cari de aice din vale în genunchi păn' acolo apă cu gura să-i uzi şi cînd vor odrăsli şi vor face roadă, să ştii că Dumnezeu te va ierta."
Cum i-a zis băietul acestea, moşneagul s-a ogoiat.
Băietul a pornit mai departe la draci, pană a ajuns la iad. A întrat înlăuntru şi s-a apucat să măsoare locul cu stînjenul. „Da ce cauţi tu aice?", îl întreabă dracii. „Ce vă pasă vouă? Ia, caut loc să-mi fac o mănăstire." Fuga aleargă dracii şi spun celui mai mare. „Alungaţi-1 de acolo!" „Da unde ne putem apropia!" Vin înapoi. El tot plănuieşte. „Du-te de acolo, ce cauţi, fă-ţi în alt loc mănăstire, nu la noi!" „Ba, că eu vreau să-mi fac şi case aice, da dincoace dughene!" S-au dus dracii spăriaţi. „Spuneţi că i-ţi da ce va cere numai să ne lese în pace!" „Apoi dar să-mi daţi zapisul prin care m-a dat tata unui drac şi vă las!" Au chemat toţi dracii şi i-au întrebat care-1 are şi nici unul nu-1 avea. Au mai strigat păn' a venit ş-un drac şchiop, ce să ascunsese sub o piatră în mare, dar nu vroia să-1 dea. L-au pus dracii la muncă, la canonit, dar el nu vrea şi nu vrea. „Puneţi-1 pe patul lui Machedon!" a strigat cel mai mare.
Atunci el a strigat spăriat: „Lăsaţi-mă, că vi-1 dau!" Nici dracul nu s-a primit de patul acela şi l-a dat. Băietul a venit cu zapisul acasă şi l-au rupt bucăţi.
La vro doi ani după aceasta, băietul acela s-a făcut arhiereu mare - şi mergînd să viziteze ţara, a abătut şi pe la plaiul cel de munte. Acuma, merele acelea să copsese şi venea mirosul păn' la el în trăsură. Să suie spre copac, vede pe moşneag. „Ia, amu vină, moşule, să te spăvăduiesc, că sînt arhiereu, nu atunci cînd eram copil!" Moşneagul a venit şi a început: „Am omorît pe cutare!" Atunci un măr face bof! jos din măr. „Am omorît pe cutare şi pe cutare" şi pe cît spunea, merele unul după altul cădeau, pană au rămas numai trei. Dar de tatăl său, mă-sa şi soră-sa i-a fost ruşine să spuie. „Cată, moşule, că d-ta nu mi-ai spus toate, mai ai trei păcate, haide, spune-le!" „Am omorît şi pe tata." Mărul cel mai de sus, face bof! jos din pom. „Şi pe mama." Cade şi cel de-alăturea. „Şi pe sora mea."
Cade şi cel de al treilea şi cînd a sfârşit - şi el s-a prefăcut în prav dinaintea lui. Gheorghi Cantea, Botoşani
*
în Mihalcea, partea a doua a povestei să spune ca ceva adevărat şi sfînt. Unui om înglodîndu-i-se carul ş-a dat dracului copilul de care nu ştia. Băietul mergînd, un călugăr îi spune că uşa iadului e între nişte stînci şi aice, un drac păzeşte la uşă, iar cînd e soarele drept amiază, se întoarce la soare cu dosul — atuncea să între. A cerut la cel mare contractul, dar cel şchiop nu l-a dat. Au zis să-1 puie pe patul lui „Medelean"; de frică, i l-a dat. Tocmai atunci să rupsese de la pat briciul şi sula cu care se deschidea şi închidea patul şi trebuiau 12 ani să facă alt brici şi 12 altă sulă. Venind, l-a întâlnit Medelean, bătrîn de o sută de ani - apoi a urmat cum ştim.
Dar cele două mere, pentru tată şi pentru mamă, nu au căzut. Băietul i-a spus să care spini, să fie de un stînjen de înalţi şi doi de laţi. A aprins spinii şi cînd era focul mare, i-a zis să se bage de viu pe dedesupt şi să iasă pe dincolo - şi cînd a ieşit a treia oară, numai a atins copacul şi merele au căzut. Atunci a fost iertat şi Medelean s-a făcut colb. Dănilă Oloinic,Mihalcea
*
A fost un tâlhari mare, care omorea pe cine vedea, - numit Marele Ion. El era aşa de straşnic, c-a mers pană în iad la draci. Aice, văzu el un băiet învîrtind roata pe care trag pe cei păcătoşi ; acela era copilul unei fete bătrîne, care făgăduise diavolului rodul ei cel întăi, de o va mărita.
Marelui Ion i-a fost milă şi a cerut la dracul cel mare să i-1 dea lui pe băiet, să-1 scoată de acolo. Chemînd Scaraoschi pe dracul ce l-a fost cîştigat, acela nu vroia să-1 dea. „Aruncaţi-1 unde are să steie Marele Ion." Diavolul, de frică, l-a dat. „Cum e acolo?" întreabă Marele Ion pe băiet. Băietul a slobozit o bardă într-un afund şi nu s-a mai văzut.
Venind Marele Ion pe lume, a mers şi a tăiet pe toţi preoţii ce nu vroiau să-i dea canon; - păn' l-au închis într-o mănăstire, unde a şezut 6 ani fără mîncare. Cînd au găsit cheia în iaz şi l-au căutat, era ca un paingăn. Au suflat şi ciolanele au sunat.
Vătăjiţa, Botoşani
*
într-o variantă din Roşa, un băiet luat de dracul punea lemne sub nişte căldări cu suflete. Cînd i s-a împlinit anul, a căutat ş-a văzut într-o căldare pe tatăl lui şi în alta pe mă-sa. Părinţii lui i-au spus ca să aprindă tămîie la Dumnezeu. Iar el, ieşind de acolo, i s-au întîmplat toate ca lui Pepelea, — găsind tămîia de la tâlhari şi căpătînd fluierul. Maranda Andronic
*
544 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Băiatul scos de la dracul
Un om nu avusese toată viaţa lui nimica cu femeia; tocmai la bătrîneţe, a făcut-o îngreunată. Da ea era aşa de mînioasă: „Bată-te Dumnezeu, fire-ai al dracului, fire-ar plodul ist din mine ce l-ai făcut al dracul!" Tot aşa a zis, pană cînd dracul s-a răspuns că dacă i-1 dă, la atîţa ani, la patrusprezece pesemne, va veni şi-1 va lua.
A făcut baba copilul. Acolo era un arhiereu ce-i ştia pe dînşii şi i l-a botezat. După ce a crescut mărişor şi s-a făcut cuminte, l-a luat arhiereul în mănăstire şi-1 ţinea ca pe un lucru mare; l-a învăţat şi carte...
Amu, îi părea mîne-sa rău şi tot plîngea, da băiatul o întreabă odată: „Mamă, spune-mi ce ai, că tot plîngi?" Mă-sa i-a spus. Băiatul a spus arhiereului şi cînd a venit ziua ceea, ei l-au ţinut toată ziua în biserică şi au făcut soboare şi rugăciuni. Dacă el a venit şi acolo, de l-a luat; s-a făcut un vînt şi l-a înşfăcat pe sus.
Atunci arhimandritul şi toţi preoţii din ţară s-au pus împotriva lui cu rugăciuni la Dumnezeu, cum să îndrăznească un necurat să între în biserică să-1 iaie. Şi Maica Domnului a prins a-1 căuta de pe unde era, de prin rîpi, şi l-a adus; numai contractul nu l-a fost căpătat. Ei au făcut mai departe rugăciuni, pană ce a adus el singur contractul şi l-a izbit înaintea lor: „Na-vă, ticăloşilor, dacă şi aceea ce-i al meu nu-mi lăsaţi." Gh. Cozma, Botoşani
*
Povestea poveştilor
A fost o babă şi a avut trei ficiori. Amu, baba a fost îmbătrînit şi zice ficiorilor: „V-am hrănit eu pe voi, mai hrăniţi-mă şi voi pe mine!"
Se ia cel mare - îl chema Petrea - şi se duce în pădure. Merge şi întâlneşte un sahastru aşa de bătrîn, că-şi rădica genele cu cîrja. „Buna ziua, părinte", îi zice Petrea. - „Mulţămesc d-tale, fiule" şi-şi rădică genele. „Da unde te duci?" - „Mă duc să-mi caut slujbă." -„Vină la mine, că nu-i slujba grea. Am numai trei oi de păscut; să te duci după ele şi să-mi aduci iarbă de unde pasc şi apă de unde beu, că ţ-oi da ce-i cere; da de nu, îţi tai capul şi ţi-1 pun în par, să ştii." -„Ţ-oi aduce!"
Se duce la sahastru acasă, da împrejurul curţei sahastrului, erau 100 de pari şi 97 aveau cap, numai trei încă nu. îi dă sahastrul glugă, comanac, ce a trebuit la cioban - şi i-a arătat oile, să se ducă la păscut. El a întrat în casă, da sahastrul a omorît o oaie afară; cînd iese băietanul afară şi vede oaia moartă, o prinde de lînă ş-o bate şi oaia se rădică.
Se duce cu oile la păscut, da oile s-au tot dus, că el nu se putea ţinea de dînsele. Sara, au venit oile singure acasă; iar sahastrul i-a tăiat băietanului capul şi l-a pus într-un par.
Acasă, îl aşteaptă, dar văzînd că nu vine, merge cel mijlociu, îl chema Gheorghe. Se duce tot aşa pe cărare şi întâlneşte şi el pe
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 545
sahastrul acela. Se tocmeşte tot aşa şi a prăpădit tot aşa oile şi sahastrul i-a tăiat capul.
Amu, a fost murit şi mama lor. Ce să facă cel mic? - îl chema Ion. - Porneşte şi el şi întâlneşte sahastrul. El, cînd a auzit tocmala, s-a cam spăriat. Să gîndeşte el ce să facă: să se ducă or nu? Da gîndeşte: „Cum va vrea Dumnezeu!" şi se duce.
Cînd a întrat în ogradă, parul acela tot striga: „Cap, cap!" - „Ţ-oi da eu cap, zice el, că te-oi tăia şi te-oi pune pe foc ş-oi face mămăligă !" îi dă sahastrul şi lui straie ciobăneşti şi traistă pentru iarbă şi ulcele pentru apă; şi iar omoară sahastrul o oaie, îi taie cu totul gîtul. El merge afară şi plînge, şi o sărută, şi-i sărută capul, pană ce s-a prins la loc. Oaia, cînd s-a trezit, îi zice: „De-amu, am să te învăţ eu ce ai să faci, să mă asculţi. Cere de la sahastru să-ţi mai deie un rînd de haine ciobăneşti şi hai cu mine!"
Au mers pană în pădure, acolo zice oaia: „Ia şi taie o nuia cît fluierul piciorului, că ţi-a trebui."
Au ajuns ei la părăul cu vermii neadormiţi; pe acolo nu putea să treacă nime, că viermii ceia îl rodea tot. - „înfige nuiaua în părău şi sari deodată de ceea parte", îi zice oaia. Cînd a sărit el dincolo, băţul rămăsese numai cît sîngeua fusului de gros, tot l-au fost ros. -„Aruncă nuiaua!", zice oaia. Merg ei, ajung într-o pădure cu frunzile veştede şi cu fluturaşi mărunţei prin copaci. Mai merg şi dau de o căsuţă. - „Du-te înlăuntru!" — îi zice oaia. El se duce şi vede o femeie întinsă pe masă - cu două fuioare trase pe nas; iese de acolo spăriat. Mai merge şi vede o căsuţă. - „întră şi acolo!", îi zice oaia. întră. Vede un om mort, întins pe masă, cu un topor înfipt în piept. Se mai duce mai departe şi vede altă căsuţă; întră şi acolo; a văzut un om, iar un şerpe sta sus şi-i picura venin în gură. El iese tare spăriat: „Tare-i grozav, zice el, dar de amu, nu mă duc nicăire!"
Merg ei şi dau într-o grădină aşa de frumoasă, cu pomi, unii înfloarea, alţii se cocea şi nişte paseri cînta aşa frumos într-înşii: „Ferice de voi, şi de noi, şi de cei ce ne-au făcut pe noi!" Merge mai departe şi vede un cîmp numai cu năsip şi nişte vaci grase, că le spînzurau pulpile. Merg ei mai departe, vede un cîmp cu iarba mare şi nişte vaci slabe, numai ciolanele. Mai merg ei şi întră într-un cîmp cu flori tare frumoase şi de acolo au întrat în cîmpul acela unde pasc oile. „Amu, zice oaia, să iai sama unde voi bate cu piciorul, că are să crească iarbă, tu s-o smulgi de sub gura mea, pană ţi-i împlea traista şi eu voi mînca pe urmă." A strîns el iarbă cît i-a trebuit. Hai de amu la apă!"
Asta era în rai. „Eu, zice oaia, voi bate cu piciorul şi are să iasă o străchinuţă cu apă, tu iute s-o iai şi s-o torni în şip, că eu voi bea pe urmă."
A luat el aşa. După ce s-a săturat oaia, îi zice: „De amu, haide acasă, da să iai sama, că florile se vor anina de tine, să rămăi acolo; tu să zici c-ăi veni şi să laşi straiele semn, dacă nu te cred." El a fost luat încă un rînd pe deasupra.
Trec ei prin cîmpul cu florile, da ele toate s-au prins de dînsul: „Rămăi şi rămăi la noi, că noi nu te lăsăm să te duci!" Acele flori
546 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
erau sufletele fetelor celor curate, se făcuse flori în rai la Dumnezeu şi el, flecău curat, ele nu-1 lăsau să se ducă de la dînsele. - „Nu vă temeţi, zice el, că eu vin; iacă vă las straiele semn că numaidecît vin." Ele au tras straiele de pe dînsul şi el, la fugă; întreabă el pe oaie ce-s acelea — îi spune...
întră ei pe cîmpul cel cu iarba mare şi cu vacile slabe; întreabă pe oaie „Ce-s acestea?" - „Acestea, zice oaia, sînt vacile cari le-au dat oamenii de pomană şi le-au părut rău." întră pe cîmpul acel cu năsip şi întreabă cum de-s acele aşa grase. - „Acele sînt vacile cari le-a dat omul cu toată inima lui."
Ajung la grădina cu pomii frumoşi din rai şi cu paserile ce striga: „Ferice de noi etc." şi întreabă pe oaie ce-s acelea. - „Aceia sînt copii cei mici, cari s-au precistuit şi au murit."
Ajung la casa unde era omul cu şerpele şi-i zice oaia: „Du-te şi ia şerpele de pe el!" Cum l-a luat, omul a înviat. „Da ce stai d-ta aici de-ţi picură şerpele ista venin?" - „Pentru că eu, cît am trăit pe lumea cea deşartă, totdeauna curaua am pus-o deasupra capului meu şi s-a făcut şerpe şi amu, aşa am să stau încă 60 de ani."
Se duce el mai departe, ajunge la casa a doua, unde sta omul cu toporul înfipt în piept. Merge el şi i-1 smulge. „De ce stai cu toporul înfipt în piept?" îl întreabă. - „Pentru că eu, cît am stat în lumea cea păcătoasă, cînd tăiam lemne sîmbăta, lăsam toporul în trunchi spre duminică şi aşa am să stau încă 60 de ani."
Merge mai departe şi ajunge la casa unde era femeia cu fuioarele în nas; îi scoate fuioarele şi învie şi ea. - „De ce stai aşa, lelică?" -„Că eu, zice ea, pe ceea lume căt am trăit, luam de la femei de tors şi am furat fuioare şi amu am să stau încă 60 de ani aşa."
Ajung ei la pădurea ceea, unde erau fluturii cei mulţi; aceştia tot ziceau: „Vai de noi, şi de noi, şi de acei ce ne-au făcut pe noi!" - „Da aiştea ce-s?" întreabă el pe oaie. - „Acestea sînt sufletele copiilor celor ce mor nebotezaţi."
Ajung ei la părăul cu viermi. „Ia, îi zice ea, praştia ceea - că era lungă - şi rupe-o cît e roasă la capăt şi treci iute de ceea parte, razămă-te în ea!" Trece el tare iute; viermii au fost ros băţul, că era numai pe jumătate.
Merg de aice acasă la sahastru. - „Aţi adus?" - „Am adus!" - A doua zi, îi zice sahastrul: „Amu, fă o groapă mare şi pune 40 stînjeni de lemne într-însa şi cînd va arde focul mare, să mă chemi. Da spune-mi ce să-ţi dau pentru treaba asta ce mi-ai făcut." Iată că tocmai atunci vineau şi oile de la păscătoare singure: „Mă duc să le pup", zice Ion. Se duce şi cuprinde oaia ceea: „Ce să-i cer?" întreabă el. - „Nu cere nimica alta decît cornul cel din părete."
Vine Ion şi-i zice: „Să-mi dai cornul din părete." - „Ţi l-oi da, dar fă mai întăi focul şi cînd va arde, să mă chemi." îl cheamă. „Amu, zice sahastrul, ia şi mă aruncă în foc!" - „Cum să te arunc, da mie cine mi-a plăti?" - „Eu." - El nu vrea, dar sahastrul îl sileşte şi îi dă două feţe de masă. - „Ce să fac cu astea?" - „Cu astea, după ce voi arde eu, să cauţi ciolanele mele şi să presuri buruiene de acestea care ai adus pe faţa de masă şi să le stropeşti cu apă; pe urmă, să
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 547
pui ciolanele şi deasupra lor să presori iar buruiene, iarbă de aceea şi apă şi să mă laşi pană a doua zi." L-a repezit în foc de a ars şi după ce i-a scos ciolanele, a făcut aşa cum i-a zis.
A doua zi dimineaţă, se duce la locul acela şi vede un domnişor tînăr şi frumos, de nu te puteai uita la dînsul, că-i iese înainte.
„Iacătă hacul tău, pentru cît m-ai slujit", îi zice domnişorul. -„D-ta eşti stăpînul meu?" - „Eu; asta am căutat, să mă fac din bătrîn - tînăr. îţi dau cornul, dar să ştii, să nu-1 deschizi, pană ce nu-i da de un loc larg, bun de gospodărie, unde ai să te aşezi."
îşi ia el ramas-bun de la stăpînul său şi de la oi şi se duce; oile amu păşteau singure.
Merge el pe cărarea ceea înapoi şi întâlneşte un boieri c-o trăsură. - „Unde te duci? Ai fost ş-ai făcut pe sahastru tînăr - şi ce ţ-a dat?" - „Un corn." - „Prostule, ian uită-te într-însul şi vezi ce-i? Deschide-1!" Cînd l-a deschis, au început a ieşi girezi de vite şi toate cele cîte sînt în lume. Ce să facă el cu dînsele? - „Eu ţi le-oi pune înapoi, dar mi-i da tu mie, cînd te vei însura, ce ţ-a fi mai drag?" -„Ţ-oi da." El gîndea că cere femeia şi zice: „De va lua-o pe aceea, eu nu m-oi însura cu alta? încă mai frumoasă decît cea dintăi!"
S-a dus el şi ş-a făcut gospodărie şi s-a întemeiat cumsecade, că nu era nime ca dînsul - şi s-a însurat. A luat o femeie, nu prea frumoasă, să nu-i pară rău tare, de o va lua-o dracul - că acela a fost boieriul cu care s-a întâlnit în pădure. - Dar dracului i-a fost gîndul de copil, să i-1 iaie. Cînd a fost copilul de cîţiva ani, a venit şi i l-a cerut. - „îmi dai copilul?" - „Nu, dar îţi dau femeia, că eu aşa am zis, că ea mi-a fi mai dragă."
Dracul nu vra; se sfădesc ei. Băiatul aude şi la fugă spre pădure. Da pajura îl vede pe copilul stăpînului său, căci şi ea era de la dînsul din corn: „Vină iute, să te pun sub o pană în aripă şi vom fugi în pădure!" Dracul după dînsa; o prinde şi a trebuit să îl dea înapoi. Dracul ia băiatul şi-1 duce la tatăl său: „Dă-mi-1 d-ta cu mîna d-tale, că aşa nu-1 iau."
Omul se apucă iar la sfadă cu dînsul; îi dă femeia, că aşa le-a fost vorba - şi băiatul fuge iar. îl vede o mreană: „Vină iute şi te-oi înghiţi!" şi a fugit în mare de trei stînjeni de adînc.
Dracul şi de acolo l-a scos; iar l-a adus la tatăl său şi iar au început a se sfădi. Băiatul a început iar a fugi - şi l-a văzut un cerb, da cerbul acela era aşa de mare, că un corn a lui era cît un stejar. „Vîră-te iute în măseaua mea!" - avea o măsea bortoasă şi acolo îl ţinea ca în casă.
Vine diavolul, da cerbul cînd a vrut să se răpadă la dînsul, diavolul a strigat: „Vai, lasă-mă, fie dar al tău!" şi n-avea chip să se apropie, numai de departe îl pîndea.
L-a purtat cerbul în măsea, iar din corn îi da mîncare. După o vreme, zice cerbul băiatului: „Eu am să mor, dar tu scoate un cuţit din urechea dreaptă şi încă pană a nu muri eu să mă spinteci şi să-mi scoţi plămîiele şi totul din mine, să pui pe pămînt patru movile împrejurul tău şi să te culci în mijloc, că acelea au să-ţi fie păzitorii tăi, cum ţi-s eu acuma." Cînd s-a sculat demineaţă, a găsit lîngă
548
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
dînsul patru cîni: un lup, un urs, o vulpe şi un iepure; le-a pus nume la toţi: ursului - Greu-pămîntului, lupului - Uşor-ca-vîntul; vulpei -Nea-aude şi iepurelui - Nea-vede.
Se face dracul boier şi vine la dînsul şi-1 îmbie să-i fie cioban, doar l-ar putea capata. Da cînii îi spun: „Prinde-te, că noi numai atunci vom putea scapă de dînsul, altfel nu". Se prinde el cioban la dracul, da de dînsul nu se putea apropia, că cînii una de el se ţinea.
Ia dracul şi face o poiată de fer, să doarmă acolo şi într-o zi, cînd l-a strigat, el a ieşit şi cînii s-au închis înlăuntru. Băiatul s-a suit iute pe un stejar înalt; dracul nu s-a putut sui şi a început a-1 roade la rădăcină. Ion a început a striga: „Nea-aude, Nea-vede, săriţi la mine aici!" - „Auzi, zice vulpea iepurelui ce dormea, auzi că ne strigă stăpînul, hai să ne izbim în uşă." Se izbesc, dar nu pot să deschidă. „Nea-uşurel-ca-vîntul, sari şi nu mă lasa!" Se trezeşte, izbeşte şi el, dar nu poate deschide.
„U . u . . , Nea-Greul-pămîntului, sari, că mă omoară diavolul!" Atunci ursul a sărit şi s-a izbit în uşă de a deschis-o; şi toţi au ieşit după el. Dracul, cum i-a văzut, s-a prefăcut în tăciune. - „Unde-i?" strigă cînii. - „Iată, tăciunele cela îi el." Au luat şi l-au sfarmat. „Amu, ia fărmăturile acelea în poală şi fă foc să le aruncăm." A făcut el foc mare şi le-au aruncat.
Cînd a început el a arde, dracoaica lui a simţit după miros şi a venit. - „Unde-i bărbatul meu, că-mi pute a carne?" Petrea a luat o bucată de carne de a lui şi a plesnit-o peste ochi de a orbit. Dihăniile o spinticară şi din ea a ieşit contractul pe care l-a încheiat dracul cu tatăl său; amu, el a luat contractul şi n-avea grijă. - „De-amu, zic cînii lui, rămăi sănătos, stăpîne, că noi ne-om duce prin pădure şi ne-om hrăni, dar tu mergi la tatăl tău!"
A mers el străin din sat în sat şi nu ştia unde; da tata lui poftise pe oameni că, cum vor auzi că vine cineva străin în sat, să-1 aducă la dînsul să-i spuie trei vorbe, poveşti, că i-a da o vacă cu viţel şi dăduse o mulţime de vaci. II aduc şi pe băiatul lui: „Ian spune-mi şi tu mie, băiate, o poveste!" - „Eu, zice băiatul, altă poveste nu ştiu: ştiu că am trăit în măseaua unui cerb şi ce am păţit eu!"
Aşa a început a spune din capăt cum a fost giuruit dracului şi cum a fost în aripa pajurei şi în mreană în mare şi-n cerb şi cum a scăpat.
„Cum se poate? Aşadar, tu trebuie să fii copilul meu, eu aşa am păţit şi pe dînsul îl caut de atîta vreme!" - „Uită-te la scrisoare, zice băiatul, îi aista contractul d-tale?"
Prin aceasta l-a cunoscut şi s-au bucurat cu toţii că l-au găsit.
Nicolai Ichimciuc, Şcheia.
(Se pare că de atunci sînt toate dobitoacele pe pămînt, din corn, de la Dumnezeu.)
Cap. III
Dumnezeu. Destinul. Ceea lume Judecata. Sfîrşitul lumei
§ 1. Despre Dumnezeire. Preoţii
în mîna lui Dumnezeu sînt toate; în mîna lui Dumnezeu e lumea şi ce va vra, aceea va face cu noi; de va vra, într-o clipă poate să ne şteargă de pe faţa pămîntului, de aceea, cu umilinţă trebuie totdeauna să rugăm pe Dumnezeu şi să nu-1 mîniem.
Dumnezeu Tatăl stă în al 9-lea ceri. în ceriul acest dintăi e Sf. Soare, Sf. Lună, Sf. Ilie - apoi mai sînt şi alte ceruri, unde stau sfinţii rînduiţi de Dumnezeu, iar deasupra lor stă Dumnezeu. Acolo e mare lumină şi mese întinse să văd cînd să deschide ceriul, iar Dumnezeu să vede şezînd alăturea cu Sf. Neculai.
Să zice: „Ştie cel de sus!" „Vede cel de sus!"
Of, Doamne de sus, Grele zile am ajuns!
Dumnezeu Tatăl e cu părul alb, înflorit ca copacii primăvara, cînd înfloresc - de aceea, e păcat să-şi boiască omul părul, să-1 lese aşa, să înflorească, cum e Dumnezeu. Roşa
Vezi Anul Nou voi. I, p. 106.
Un an de al nostru, în ceri, la Dumnezeu, e o zi.
Cînd e pe pămînt miezul nopţii, în ceri la Dumnezeu toacă şi atunci îngerii dănţuiesc împrejurul Sf. Treimi. (S-a văzut la cucoş voi. I, p.,364).
Vîntul e duhul lui Dumnezeu. Domnul Hristos e vîntul, căci scrie la carte: „Acela ce zboară pe aripile vîntului". Domnul Hristos s-a născut din duhul lui Dumnezeu. Botoşani
Dumnezeu e ceriul şi Sf. Lună e soţia sa, Maica Precista, lumina lui Dumnezeu, care vede tot, unde ce este; iar fiul lor e Domnul Hristos. Maranda Andronic, Roşa
Ana Malec, din Mihalcea, spune că Maica Domnului e luceafărul de dimineaţă.
550
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
551
Dumnezeu tot una vrea să prăpădească lumea, pentru păcatele ce se fac, căci nu poate rabdă cum se înmulţeşte iadul, îi pare rău - dar Maica Precista tot una îl roagă, - Maica Precista e pămîntul -„Rabdă, rabdă, zice ea, pe mine vezi cum mă taie şi mă calcă şi eu rabd; lasă-i să mai trăiască!" Maranda Andronic, Roşa
Demult, era mai jos ceriul, aproape de noi, şi Dumnezeu să uita la oameni ce fac şi venea pe jos, umbla printre oameni, dar de cînd s-a înmulţit lumea şi pămîntul s-a spurcat, Dumnezeu a fugit cu ceri cu totul sus şi amu stă întors cu spatele la noi, nu vra să ne vadă, ş-a întors faţa de la păcatele noastre. (Vezi voi. I, p. 186).
Soarele e scaunul lui Dumnezeu, acolo e raiul şi acolo avem să mergem toţi cei buni. De aceea, că soarele e Dumnezeu, omul păcătos la soare nu se poate uita. Ion Pisarciuc, Roşa
Cine ar putea să se uite, drept la amiază, ar putea vedea prin soare pe Dumnezeu. D-na Elisaveta Reus, Mihalcea
în soare, stă Dumnezeu şi Maica Domnului şi coroana lor luminează peste toată lumea. Botoşani
într-un cîntec din Moldova (Vereşti) al soldaţilor ce merg la marină (variaţie a cîntecelor cunoscute), soldatul spune cum l-a blastamat mama:
Că m-a blastamat la lună, Să stau tot cu arma-n mînă; Şi m-a blastamat la soare, Să stau santinea-n picioare; Şi m-a blastamat la nor, Să-mi fac viaţa pe vapor.
*
Ostile sînt ale lui Dumnezeu; soldaţii sînt armata lui Dumnezeu, nu a împăratului, sînt claca Domnului. Cel ce moare în foc nu mai merge la judecată, că judecata lui e aice.
Odată, împăratul rusesc a zis împăratului turcesc: „Eu am să mă bat cu tine păn' la o catană ş-o carboavă — tu poţi să te baţi cu mine păn' la atîta?" „Pot!" „Să vedem!"... împăratul rusesc a chemat un soldat şi i-a zis: „Aruncă-te în mare!" Soldatul a împreunat mînele şi s-a rugat - apoi a sărit în apă, căci el ştia că e al Domnului, merge de-a dreptul în rai. Cheamă şi turcul pe un soldat de-ai lui, dar acela n-a vrut să se arunce!... Iată ce vra să zică credinţa noastră!... Mărioara Vătăjiţa, Botoşani
Soldatul ce moare în foc, ca şi femeia ce moare de copil: să aibă cele mai mari păcate, că Dumnezeu i le iartă, se duce drept în rai.
„Acesta are să meargă cu ciubote cu tot în rai!" se glumeşte în Şiret. De la dl. Mihai Tiliman
„Hai, hai... mult e păn' la rai!"
în rai, unde va fi mai mare danţul, acolo se vor duce cei fără păcat. Broscăuţi
„Du-te la Dumnezeu" sau „Du-te-n Dumnezeul tău" se spune cînd vrai să te scapi de cineva, fără a-i dori rău; de-1 blastămi însă, îi zici: „Du-te în plata lui Dumnezeu!" - „Plăti-ţ-ar Dumnezeu să-ţi plătească!"
„Să roagă de toţi Dumnezeii..." „Şi de toate zilele cele mari"... „Păn' la Dumnezeu, te văd sfinţii!", adecă năcăjeşti. „îl văd sfinţii!" se zice cînd cineva e la un năcaz, la o strîmtoare.
„Vai de Dumnezeul lui!" se zice cînd e cineva nenorocit.
Despre Dumnezeu şi norocul omului, se va vedea la noroc.
„Pe Dumnezeul meu!" e jurămîntul la români.
*
Domnul Hristos. Lumina. Munţii cei mari
Dumnezeu dacă nu s-ar fi lăsat muncit pentru noi, noi am fi fost la întuneric în fundul tartarului, dar Domnul Hristos, cînd l-au pus pe cruce şi s-a scoborît în iad, a descuiat lăcaţile iadului ş-a scos toate sufletele şi le-a dat drumul la lumina raiului; şi prin legea lui Domnul Hristos, noi toţi cîţi sîntem botezaţi sîntem în ceata Domnului, la lumină; altmintrelea, am fi fost la ceaţă, la întuneric. Armenii, deşi sînt botezaţi, ei nu sînt aşa la lumină cum sîntem noi, căci ei toate praznicele le fac noaptea; - dar la sfârşitul lumei, are să fie numai „o turmă ş-un păstori" ş-atunci toate legile se vor da la legea noastră cea dreaptă şi vor merge cu toţii în mîna lui Dumnezeu. Mărioara Vătăjiţa, Botoşani
Domnul Hristos pentru cruce s-a luptat, şi pentru lumină, căci erau 2 fraţi jidani, unul ţinea cu Domnul Hristos, da altul cu diavolul, şi acela vroia ca ziua, lumina să fie a lor, dar Domnul Hristos şi muncei s-a dat, şi lumina tot nu le-a dat - pentru că au vrut lumina, i-a aruncat în fundul întunericului, în fundul tartarului, atunci cînd a înviat; - şi de atuncea se zice tartari la jidani.
Gh. Postolachi, Bagiurea
Pană ce nu a înviat Domnul Hristos, soare nu era, tocmai după ce l-au muncit jidanii, în ziua de Paşti, cînd a înviat Dumnezeu, şi soarele s-a ivit pe lume. De aceea, zice că la jidani e păcat să dai „Buna dimineaţă", căci ei ţin cu diavolii, cu întunericul. Să nu fi fost Domnul Hristos, totdeauna am fi fost la întuneric şi robie.
Maranda Andronic, Roşa
Dacă te întâlneşti cu cineva, zici „bună ziua" ca să pomeneşti numele Domnului; şi-n casă cînd întri, iarăşi zici, ca să fie în casă noroc — şi dacă vei mai întră în altă odaie, trebui să zici şi acolo, să fie în tot locul numele Domnului; că altfel, e ca şi cum n-am vrea să ştim de Dumnezeu. Măria Curuliuc, Mihalcea Ungă Roşa
552 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Domnul Hristos fugea de jidani zburînd ca vrăbiele şi ei nu l-ar fi putut prinde, dar Dumnezeu singur aşa a vrut. Ei îl prubuluiau pe Domnul Hristos: puneau pîne în sac şi-i ziceau: „Măi Ivane, măi, ce avem noi în sac?" „Pietre!" „Ba nu-i drept, că avem pîne." Cînd caută, sînt cu adevărat pietre; de aceea, zice că e păcat a cumpăra pîne de la jidani şi a da de pomană; să coci singur în vatra casei şi să dai, că atunci e primit; să ai aburul tău, saţul tău, că sufletul din abur se satură; căci cea cumpărată pe ceea lume să face piatră.
Păn' la Domnul Hristos, clopote nu au fost, numai toaca, dar după ce s-a botezat, s-au făcut clopotele şi cînd Domnul Hristos a înviat, toate clopotele au început singure a trage.
*
Duminica şi sărbătoarea, dacă nu mergi la biserică, să mergi pe un deal mare sau într-o grădină, să te rogi lui Dumnezeu, că-i mai primit decît în biserică; numai să nu doarmă omul în zile de sărbătoare, dimineaţa, cînd e preotul la liturghie, căci e mare păcat.
Unde se spun poveşti în casă, acolo e Dumnezeu. Or să plăteşti un sălindari la biserică, or să spui o poveste, e totuna.
Acestea toate de la Maranda Andronic, Roşa
*
Rugăciuni la Maica Domnului şi la Domnul Hristos
Născătoare de Dumnezeu, bine eşti cuvântată: Strigăm, huim, cîntăm: blăstămul s-a pierdut, iadul s-a slobozit!
Maică, măiculiţă,
Pe cea vale, pe cea culmiţă,
Deşteaptă-te din somnul cel dulce, prea dulce, trezeşte-te, strîn-ge-ţi floricelele, rădăcinioarile şi ia-mă de mînuţă şi hai cu mine la biserică.
Cînd în biserică a întrat, lumînările s-au aprins ş-au stat pause şi slujba de dimineaţă, de amiază şi de sară.
A întrat Sf. Petru în biserică şi Domnul Hristos i-a zis: „Na-ţi, Petre, crucea-n mînă şi mergi în lungiş şi-n curmeziş şi întreabă: cum pe chior, cum pe şchiop, cum pe viu, cum pe mort: care va şti rugăciunile de trei ori pe zi, despre jelea Maicei mele şi de chinul trupului meu: Maica mea nu-1 va lasa cînd va muri: în foc să ardă, nici în var să fiarbă; să aibă păcate cîte stele pe ceri şi frunze pe copaci, toate le va ierta; păcatele de la Maica mea şi de la mine din carte vor fi iertate şi va fi sfînt în vecii veacului, amin."
în o altă variantă, Maica Domnului îl primbla pe Domnul Hristos de mînuţă prin grădinuţă, apoi Domnul Hristos s-a dus la învăţătură şi la muncă şi a înviat ş-a spus lui Petru etc.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 553 Apoi vine povestea Maicei Domnului.
Povestitoarea zice că cărturarii îi spun că acestea nu sînt rugăciuni, dar ea ca rugăciuni le-a învăţat de la părinţi şi le zice.
Maranda Andronic, Roşa
*
Acuma, a doua oară cînd va veni Domnul Hristos, oamenii numai cît îl vor videa, dar n-are să vorbească, căci a vorbit atuncea. Dumnezeu cînd s-a dus, le-a spus: „Oameni buni, nu vă daţi prăpădiţi, nu vă daţi înşalaţi, căci eu sînt adevăratul Dumnezeul vostru, faceţi cum vă zic eu!" Acuma nu mai are ce să le spuie. Aceeaşi
Crucea Domnului, dimpreună cu crucile celor doi tâlhari, le-au fost ascuns jidanii în gunoaie şi cînd le-a găsit împăratul Constantin, ca să cunoască care e crucea lui Domnul Hristos - a pus pe toate crucile cîte un mort. Mortul de pe crucea Domnului Hristos a înviat şi cunoscînd-o de pe aceasta, au strîns-o în biserică la Sf. Mormînt.
Mormîntul Domnului se afla unde-s „munţii cei mari" şi pe care sînt păcătoşi nu-i primeşte înlăuntru. Acolo merg oameni din toată lumea şi dau bani, ca să vadă.
Munţii cei mari sînt unde răsare sf. soare, unde sînt diamantele.
Zice că Alexandru împărat a mers cu bătălia păn' acolo ş-a prins doi oameni de aceia, ce se află acolo. Erau urît îmbrăcaţi şi s-au rugat să le dea drumul. După ce li-au dat, de-abia s-au depărtat şi zice unul cătră celelalt: „Nu ştiu ei pe cine au slobozit!" Auzind un soldat, i-a prins şi ducîndu-i la împăratul, a poroncit să-1 tai pe acela şi totul înlăuntru era de diamant şi pietre scumpe, toate măruntăile lui. Mărioara Vătăjiţa, Botoşani
*
Munţii cei mari. Zînele
La munţii cei mari sînt zînele lui Dumnezeu. De demult, zînele umblau pe pămînt, pe cînd era pămîntul curat şi erau oamenii buni, dar amu nu mai vin. Zînele erau tare bune, sînt 7 de dînsele - Ielele ce vin vara sînt numai slugi de ale lor.
Zînele şînt femeile zmeilor; zmeii sînt ca şi oamenii, numai că au putere mare. Marele Ion a vrut să fure pe o zînă de la zmei, dimpreună cu un copac din grădina lor, care într-o zi înflorea, se cocea şi se trecea — dar n-a putut. M. Vătăjiţa, Botoşani
Zmeii acuma n-au nici o putere, că pe dînşii i-a închis Dumnezeu în Turnul Babilionului - acolo le-a dat să şadă ş-acuma nu pot pătrunde la oameni să le facă rău. Cu zmeii, şerpii, orînduieşte Zîna sau mama-pămîntului. Ea orînduieşte cu pămîntul, aşa precum şi Dumnezeu orînduieşte cu ceriul şi cu lumea toată. Mama-pămîntului stă acolo unde răsare soarele, acolo e mare fierbinţeală, mare foc.
554 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Zîna sau mama-pămîntului e sora zmeilor, ele sînt 3 surori şi 9 fraţi. De ce să zice: „sînge de 9 fraţi"? Pentru că zmeii sînt 9 fraţi. Sîngele de 9 fraţi e bun de băut în rachiu cînd te doare înlăuntru. (Sangvis draconis)
Mama pămîntului stă în pămînt; cînd se revarsă apele mari, ea dintr-însa le sloboade şi, cînd e secetă, ea le înghite.
Măria Sauciuc, Clocucica Cînd o femeie e frumoasă, să zice: „E ca o zînă!"
(Despre zîne se va mai vedea; asemenea şi despre Turnul Bahilonului.)
*
împăratul din Ţeţin. Dumnezeu şi Sf. Varvara
Pe Ţeţin, era odată un împărat mare, că el singur zicea că-i Dumnezeu, şi avea aşa nişte ochi, că dacă rădica genele şi se uita la oastea duşmnanului, toţi mureau. El avea o fată tare frumoasă, numită Varvara - şi sta închisă în cetate, dar un ostaş a scos fereastă ei, care era dintr-un diamant, de-a întrat ş-a învăţat-o rugăciunile şi legea lui Hristos. într-o zi, tatăl ei a auzit-o că se închina la Dumnezeul nostru şi i-a spus că el singur e Dumnezeu. Dar ea i-a zis că nu-i drept, că şi pe dînsul Dumnezeu cel mare îl ţine. Atunci, el a pus-o în temniţă ş-o muncea tare, dar soarele şi-n temniţă pătrundea şi-i lumina. Odată, a scăpat - şi cum fugea, a ajuns la un deal, dar din urmă veneau s-o caute; ea s-a rugat la Dumnezeu să se deschidă dealul, dealul s-a deschis şi ea a întrat. Un cioban a văzut şi le-a spus la catane. Ei au tăiet dealul cu hîrleţe ş-au scos-o. Atunci, Dumnezeu s-a milostivit ş-a tras-o pe curcubeu la ceri. Ea se află de vie cu trupul la ceri şi e sfîntă, e mireasa lui Hristos, a soarelui. ion Pisarciuc, Roşa
Domnul Hristos şi Sf. Varvara stau în ceri la masă alăturea, ca mire şi mireasă. Pe părinţii ei, Dumnezeu i-a izărit în fundul pămîntului, aşa cum să aflau. Maranda Andronic, Roşa
Turnul de la Sinaia
Era un împărat, care zicea că nu-i Dumnezeu; el a făcut un turn înalt păn' la ceri, să vadă de este Dumnezeu. O cărămidă o suia în sus într-un an şi, de cădea omul cu cărămida jos, împăratului nu-i părea rău după om, dar după cărămidă. Atunci, Dumnezeu le-a amestecat limbile: de zicea unul să-i aducă apă, aduceau var etc. împărăteasa s-a suit sus şi a auzit îngerii cîntînd şi i-a zis bărbatului ei: „Tu zici că nu-i Dumezeu şi eu aud îngerii cîntînd în ceri!" „Dacă spui tu aşa, zice împăratul, să ştii că am să te închid aice păn' la sfârşitul lumei ş-om vedea cine are dreptate." Pe dînsa a închis-o în turn, iar el s-a făcut cal şi nu s-a ştiut ce s-a făcut.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 555
Turnul cela e pe muntele Sinai şi să vede cînd e soare. Acolo sînt atîţia şerpi şi şopîrle de cînd s-au carat lut de acela cu ouă de a lor, încît, cînd mergi, trebuie să iai două oglinzi şi să le pui una de-o parte şi alta de-o parte, căci şerpii, cînd se văd în oglindă, se joacă şi nu-ţi fac nimic. Ion Pisarciuc, Roşa
*
Puterea lui Dumnezeu
Un împărat zicea că nu-i Dumnezeu. într-o zi, au venit la masa lui trei străini: Dumnezeu, Sf. Petrea şi Sf. Pavel. La toţi de la masă se deşertau paharele, numai la ei stau pline - şi băutura şi mîncarea': tot mîncau şi nu se sfârşea. Un oaspe a înţăles şi a zis că acela trebuie să fie Dumnmezeu.
„Ce Dumnezeu, zice împăratul, eu sînt Dumnezeu, alt Dumnezeu nu-i!" şi se duce la bătrân şi-1 întreabă: „Tu eşti Dumnezeu?" -„Poate-i el." - „Dacă eşti Dumnezeu, să văd, poţi tu face ce fac eu? Eu am să beau paharul ist de vin ş-am să poruncesc să-mi facă paradă soldaţii mei; să văd ai tăi ţ-or face?" Pe loc s-au slobozit tunurile la porunca lui.
„Amu, am să-mi fac eu paradă", a zis Dumnezeu. - „Poftim." Şi cînd a pus paharul la gură, a gîndit numai şi pe loc a trăsnit casa şi toată oastea; - a fost căzut săgeata - şi a rămas numai el cu Dumnezeu. „Ei, îţi place parada mea?" Atunci el a căzut şi s-a rugat înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a înviat oastea şi i-a zis: „Eu sînt împărat ceresc şi pe tine te-am făcut împărat pămîntesc!"
Ion Pisarciuc, Roşa
*
Scaunul lui Dumnezeu
Dumnezeu stă în ceri la masă, în odaia sa, şi scrie; c-un ochi stă pe scrisoare, da cu unul, are o ferestuică în podele jos şi să uită ce fac oamenii şi vede toate celea. Gh. Botezat, Roşa
Odată, lui Dumnezeu îi era tare drag un om şi l-a luat în ceri să-i arete cum e la dînsul. Omul a stat acolo şi-i era tare bine. Da într-o zi, Dumnezeu s-a dus de acasă şi i-a dat cheile de la toate odăile, numai într-o odaie i-a spus să nu între. Omul a umblat pes' tot locul şi deschide şi uşa ceea. „Dacă am cheia, zice el, de ce să nu întru?" Acolo erau podelele de steclă şi cînd s-a uitat în jos, a văzut tot ce-i pe lumea asta. Uitîndu-se aşa, a văzut cum un om fura ciocalăi de la o femeie săracă. Dumnezeu a ştiut - şi cînd a venit, i-a zis: „Dac-ai întrat acolo, de amu du-te înapoi pe pămînt, de unde ai venit - şi trăieşte cu oameni de-ai tăi, dacă nu te-ai putut stăpîni."
Măria Cloşca, Suceava
în Şcheia, se spune că acel om era fratele lui Dumnezeu, Sf. Petru. El a cerut la Dumnezeu să-1 pedepsască Dumnezeu pe cel ce
556 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
a furat. Dumnezeu i-a zis să se scoale din scaunul său, că e prea grabnic la mînie; dacă ar fi şi Dumnezeu aşa, n-ar mai fi oameni pe pămînt.
*
Odată, a botezat Dumnezeu la un ţigan şi-1 pofteşte ţiganul la cumătrie. Dumnezeu merge, petrece şi ospătează. — „Amu, zice Dumnezeu, vină tu la mine în ceri, să te ospătez!" L-a luat Dumnezeu în ceri, l-a poftit la masă şi pe urmă îi zice: „Cere ceva ca să-ţi dau, să ai dar de la mine!" — „Nu vrau nimica, zice ţiganul, decît să mă laşi să şed în scaunul tău oleacă." — Dumnezeu l-a lăsat.
Ţiganul, uitîndu-se pe pămînt, apucă tunul şi trăsneşte într-un bogătaş de lîngă el, ce fura spice de la o vădană. „De ce ai făcut aceasta?" îi zice Dumnezeu. „Că n-am putut rabdă." „Da eu cîte văd şi cum rabd?!" a zis Dumnezeu... Dumnezeu e tare milostiv şi răbdători! Mihalcea
*
Era un om foarte bogat ş-avea un ficior, care s-a fost amorezat de o fată săracă. Bogatul a zis că, de o va lua, nu-i dă nimic; ficiorul însă tot a luat-o. Face tatăl său masă de o sărbătoare şi cheamă pe cei mai aleşi; da ficiorul său zice femeiei să taie o găină — pe care o aveau - şi să facă zamă şi ce va mai putea. întră Dumnezeu şi cu Sf. Petru, ca săraci, la omul cel bogat şi el îi alungă. Ei vin îmbrăcaţi şi cu trăsuri; atunci i-a primit şi cinstit, - dar Dumnezeu turna pe strai...
Merg ca săraci la ficiorul lui ş-acela îi primeşte şi s-a făcut o masă şi nişte bucate şi vin, c-a chemat o mulţime de oameni - şi bucatele nu se mai sfîrşau. - Femeia lui a făcut un băiet şi Dumnezeu i l-a botezat şi le-a dat spori în toate şi bogăţie, că nu mai erau ca ei. Crescînd finul lui Dumnezeu mare, l-a poftit Dumnezeu să vie la el - şi a trimis un car cu doi boi negri să-1 ia.
Ajungînd la Dumnezeu în ceri, s-a rugat să-1 lese în scaunul său. Uitîndu-se pe lume, a văzut cum o femeie bolnavă, fiind vineri în săptămîna mare, cu toate că a poftit să-i taie o găină, tot n-a mîncat, a zis că la ce să se înfrupte; da bărbatul ei, cît un cal, s-a dus într-un hîş ş-a mîncat găina; el a luat un bolohan şi bof! în om! Apoi a văzut cum unul bogat fura grîu de la doi săraci, ce-i îmblăteau lui pe a 9-ua parte — şi l-a omorît şi pe acela. Dumnezeu nu l-a mai lăsat în scaun, căci a zis că nu ştie a rabdă.
S-a luat el şi s-a dus şi prin iad şi, văzînd pe bunii lui acolo, care, cîndva măturînd, au dat în gunoi o coadă de ceapă, pe care a luat-o un sărac şi au avut pomană, — el a întins coada cea de ceapă să-i scoată, dar bunică-sa, bătînd sufletele ce s-au fost prins, coada s-a rupt ş-au căzut cu toţii înapoi în iad... Apoi, iarăşi a venit pe pămînt şi au trăit în fapte bune păn' la sfârşit. Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 557
Cel ce a mers să-1 caute pe Dumnezeu
Un om trăia odată în pădure, lîngă mare. Trăia singur şi, ca să nu şadă degeaba, a făcut o groapă şi turna cu pumnul apă din mare.Alt om trece pe acolo; îl vede şi se miară. - „Mă rog d-tale, te-aş întreba, nu mi-i spune pentru ce cari d-ta apă din mare şi torni în groapa ceea?" — „Vrau să car toată apa din mare, pentru ca să pot trece de ceea parte pe uscat, să văd şi eu cum e dincolo." Omul, cînd a auzit, a început a rîde. - „Tare eşti tu nebun, omule, dacă crezi tu că ai să poţi face aşa un lucru!" — „Da d-ta, te-aş întreba şi eu, ce cauţi pe aice?" — „Eu merg să-1 caut pe Dumnezeu; tot aud că este Dumnezeu şi că-i mare şi nu ştiu unde-i; vreu să-1 văd cît îi de mare!" - „Apoi dar, mai nebun eşti tu, omule, decît mine, zice istalalt, căci Dumnezeu e pretutindene şi eu, cu puterea şi cuvîntul lui, şi marea ţ-oi putea strămuta din loc; - şi tot sînt mai cuminte eu decît tine, care nu-1 ştii pe Dumnezeu şi nu crezi că este, dar mergi să-1 cauţi, ca să-1 vezi!" Pavel Bojescu, Iordăneşti
*
Munţii umblători
Un turc odată a poruncit unui mitropolit că, dacă este Dumnezeul său aşa de puternic şi mare, să poruncească muntelui ca, în numele Domnului său, să umble; că de nu, îi pune capul sub sabie. Mitropolitul, înspăimîntat, a început a face la rugăciuni, a plînge...
Adoarme el şi vede îngerul prin vis că vine şi-i zice: „Du-te la malul mărei, că este în mal un bordei şi acolo se află un ciubotari chior de-un ochi, ce are două femei, - acela va porunci muntelui şi, cu voinţa lui Dumnezeu, va umbla." Ciubotariul avea numai un ochi, pentru că cu celalalt făcea din ochi la femei - şi el de ciudă l-a scos, — ş-a fost crescut două copile rătăcite, două fete fecioare şi dormea cu dînsele noaptea, cu una pe o mînă şi cu una pe altă mînă, în curăţenie. Mitropolitul a mers şi l-a găsit.
în ziua hotărîtă, înaintea poporului adunat şi a turcului, ciubotariul a poruncit muntelui să umble şi muntele, cu un zgomot îngrozitor, a început a se mişca. Atunci turcul, plin de spaimă, a căzut în genunchi înaintea lui ş-a strigat: „Opreşte, căci vine asupra noastră şi ne prăpădim!" „Pace vouă!" a zis ciubotariul - şi muntele s-a oprit plecat pe-o coastă şi stă aşa păn' în ziua de astăzi, cum era, cu brazii cu rădăcinile în sus şi cu vîrfurile în jos. Mărioara Vătăjiţa, Botoşani
Cel ce a mers să se judece cu Dumnezeu
Zice că un domn odată a pornit din negustorie cu o mulţime de bani de acasă şi pe drum, prăpădeşte banii. Caută el în toate părţile, îmbla prin lume - acasă nu se putea duce, că n-avea bani... Dacă a văzut că nu-i poate găsi, porneşte pe jos acasă; cînd vine - femeia
558
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
lui murise. începe a plînge şi a se văicara! „Nu destul că mi-a luat Dumnezeu banii, mi-a luat şi femeia; cu femeia, de-mi trăia, aşi fi făcut alţi bani, or să nu-mi fi luat banii, îmi puteam lua altă femeie. Asta nu i-oi ierta-o eu lui Dumnezeu, mă duc să mă judec cu el!"
Merge într-un tîrg la judecătorie: „Am venit să-mi faceţi hărtie, că vreu să pîrăsc pe Dumnezeu; uitaţi-vă, mi-a luat şi banii, şi femeia!" — „Noi cu Dumnezeu nu ne putem pune, zice judecătoriul, noi de Dumnezeu ne temem!" Se duce în alt tîrg - iar aşa; a îmbiat toată lumea. Aude împăratul şi-i trimite răspuns să vie la el, că-i va face judecată. El merge şi-i spune. - „Bine, zice împăratul, eu am să trimit la Dumnezeu, ca să vie la mine, dar d-ta, pană atunci, să stai unde te-oi pune eu." Şi-i face în ogradă o chilie îngustă, cît să steie în picioare, şi cu fereastă spre curţile împăratului. Stă el o zi şi vede pe fereastă cum merg miniştri, preoţi şi domni la împăratul; dar Dumnezeu nu vine. Stă a doua zi - amu îi era foame - şi începe a întreba dacă Dumnezeu nu-i? — „Nu, mîne va veni, că nu-i acasă, s-a dus în ospeţie la soră-sa, la cumătrie." Mai stă el pană a treia zi; atunci trimite împăratul la dînsul, da el atunci nu mai putea. — „încă n-a venit Dumnezeu, îi dă răspuns împăratul, dar mîne pe la 12 ceasuri vine." - „Nu-mi mai trebuie nici bani, nici femeie; lasă să şi le ţie Dumnezeu, numai să mă scoată de aici!" Atunci i-au dat drumul. „Da poate tot îi mai sta, zic miniştrii, că mîne cu bună seamă vine!" Da el, la fugă; era bucuros că a scăpat şi s-a dus în lume. Grigore Dumitraşciuc, Mahala
Cînd vezi răul, te fereşte de dînsul; căci dacă nu ştii, Dumnezeu te fereşte
Au mers odată nişte oameni cu carele, — cum era mai demult, că mergeau mai mulţi oameni odată, ca să nu păţească ceva, să fie unul altuia de ajutor — ş-au poposit la un iaz, unde poposeau ei totdeauna. Au scos făina şi s-au apucat de făcut mămăligă. După ce au mîncat şi au adăpat şi vitele, au făcut cruce şi s-au culcat.
A doua zi, ei se scoală dimineaţa şi văd plutind pe iaz - nu fie la faţa d-voastră! - un hoit putrezit de balaur. O parte din oameni, cum au văzut, au înjugat boii şi s-au dus; da ceilalţi au zis: „Ne-a ferit Dumnezeu asară, ne-a feri şi amu, noi rămînem."
Au luat apă din iaz, au făcut mămăligă, pe urmă au adăpat vitele şi au băut şi ei, dar păn' într-un ceas, au fost morţi şi ei şi vitele. De aceea se zice că, dacă vezi răul, să te fereşti de dînsul. Sara, ei au băut şi nu le-a fost nimica, căci ei n-au ştiut şi Dumnezeu i-a ferit.
Pavel Bojescu, Iordănesti
Doamne-ajută!
Cînd începi un lucru, totdeauna să zici: „Doamne-ajută'" să-1 începi cu ajutorul lui Dumnezeu. „Doamne-ajută" îşi zic oamenii unii Ia alţii, cmd se găsesc lucrînd, în chip de salutare. Bucovina
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
559
Zice că mergea odată Dumnezeu şi cu Sf. Petrea pe cîmp şi văd o fată harnică; secera mereu. — „Doamne-ajută!" zice Dumnezeu. — „Mulţămesc D-voastre!" Fata a silit toată ziua şi a gătit încă devreme partea ei.
Vine a doua zi soră-sa la secerat. Trece iară Dumnezeu şi cu Sf. Petrea pe acolo. — „Doamne-ajută!" îi zice şi aişteia Dumnezeu. — „Ori mi-a ajuta, or ba, zice fata, tot atîta mi-i, că eu îndată gătesc"; mai avea numai cît o bucăţică. Da zice Sf. Petru: „Hai şi i-om da fetei acesteia o pîntecăraie, să nu mîntuie azi!" Dumnezeu i-a făcut pe voie lui Sf. Petru şi fata ceea atîta a alergat, pană ce a găsit-o şi noaptea cu bucăţica negătită.
A doua zi, trec ei pe acolo şi ea tot secera. — „Doamne-ajută!" zice Dumnezeu. - „Mulţămesc D-voastre", răspunde fata. — „Vezi, zice Sf. Petru, ieri ai zis că nu trebuie să-ţi ajute, că tu îndată găteşti. Altă dată să ştii ce însamnă ajutorul lui Dumnezeu!"
Măria Struţ, Mihalcea
Fata harnică şi flecăul leneş
Zice că mergea Dumnezeu şi cu Sf. Petru şi văd sub un păr un flecău şezînd cu faţa în sus şi cu gura căscată, doar i-a cădea vro pară în gură; aşa de leneş era, că nu vra să se rădice singur şi să-şi ia.
„Ei, da leneş e aista", zice Sf. Petru. Mai merg ei şi dau de o fată secerînd; da secera, secera, doar ar găti mai degrabă. îi dau „buna ziua"; ea le mulţămeşte - şi se duc. - „Ai văzut pe fata asta ce harnică e?" zice Dumnezeu lui Sf. Petru. — „Am văzut." — „Ia, pe asta are s-o iaie leneşul cela ce sta colo sub păr! — „Cum se poate, Doamne, asta nu-i dreptate ce faci tu!" — „Ba eu ţ-oi arata că numai aşa pot să-i împărechez. Fata aceasta, cum e de harnică, de-ar merge şi ea după un om harnic, s-ar face amîndoi aşa bogaţi, că n-ar mai fi nime ca dînşii. Şi dacă pe acela ce e leneş, l-ar lua o femeie ca şi dînsul leneşă, ar fi aşa de săraci, încît ar peri amîndoi de foame, ei şi copiii lor; dar dacă îi voi împărechea aşa, va fi numai potrivit." Şi aşa a făcut Dumnezeu, după cum a spus. Dumnezeu, cînd face un lucru, ştie pentru ce-1 face, omul să nu zică nimic.
Măria Struţ, Mihalcea
Pe cînd umbla Dumnezeu pe pămînt, a trimes pe Arhanghelul să ia sufletul de la o femeie etc. De pedeapsă, Dumnezeu l-a trimes să stea 3 ani în mare şi acolo îl sugea o broască; acolo era o piatră şi Dumnezeu piatra ceea l-a trimis să i-o aducă, cu viermii etc.
Apoi, s-a dus Dumnezeu cu Sf. Petru ş-a dat de fetele ce secerau, zicîndu-le „Doamne-ajută!" etc.
Merg mai încolo şi găsesc un flecău leneş, îl chema „Molofleaţă"; a cerut de la Dumnezeu să-i pice în gură o pară, apoi a cerut să i-o şi mestece. Sf. Petru s-a mîniat. „Eu mă duc să-1 bat, Doamne!" Nu-1
560
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
561
bate, Petre, că pentru o bătaie, vei capata două bătăi !" Sf. Petru tot l-a bătut. „Vezi, Petre, a zis Dumnezeu, leneşul acesta are să ia pe fata cea harnică, caria i-am zis «Doamne» etc.!" „Nu faci cu dreptul Doamne!" „Trebuie să pun unul bun şi unul rău, ca să poată trăi în lume!"
La cîtva timp, trecînd pe la casa lor şi venind leneşul acela bat, l-a bătut pe Sf. Petru - de două ori (după cum ştim) - împlinindu-se cuvîntul lui Dumnezeu. M. Vătăjiţa, Botoşani
*
Copilul ce scrie în ceri
Pe cînd umbla Dumnezeu, au fost trei fete sărace, să hrăneau din furcă. Merge Dumnezeu cu Sf. Petrea şi le aude vorbind: „Doamne, Doamne, ce flămîndă sînt; de mi-ar da Dumnezeu un bărbat care să aibă multă pîne!" a zis cea mare. A doua a zis: „Ba mie tare mi-i dor de lapte; de mi-ar da un bărbat la care să pot mînca mult lapte." „Ba mie, de mi-ar da Dumnezeu un bărbat aşa ca mine şi într-un gînd cu mine." - „Auzi, Petre, ce spun fetele acelea. Oare să le dau ce cer?" „Dă-le, Doamne..." Dumnezeu a făcut aşa. Pe una, a venit ş-a cerut-o un pitari, pe a doua, un văcari la o odaie de vite şi pe a treia, un băietan sărac ca şi dînsa, dar într-un gînd cu ea. Munceau amîndoi şi trăiau.
Vine Dumnezeu la vro doi-trei ani pe locurile acelea şi întră şi pe la fete. Să fac ca săraci; — vin la pitărie şi cer să le dea o pîne. „Ce pîne, zice nevasta, gîndeşti c-aşa să dă pînea — amuş, cînd ţ-oi da o pîne-n cap, ţ-oi crapă capul!" Se duce Dumnezeu; face cu mîna şi-n urmă arde totul păn' la temelie şi rămîn săraci.
Merge la cea de la odaie şi cer puţin lapte; ea spune că n-are de unde, că laptele e al boierului şi nu poate să dea. — Se duc moşnegii. Vine boieriul şi-1 alungă pe văcari, - rămîn amîndoi pe drumuri. Merge la casa celor doi într-un gînd. Dumnezeu să face orb şi Sf. Petru îl duce de mînă. Să roagă să-i primească să doarmă şi omul îi primeşte. Ei acum aveau ş-un copil de 2-3 ani. Pe la o vreme de noapte, să trezeşte Dumnezeu şi zice cătră Sf. Petrea. „Doamne, ce vis am visat! Mi-a spus cineva în vis că, dacă m-aş unge cu untură de la copilul acesta pe la ochi, să fie fript, eu aş vedea." Femeia nu dormea; să scoală şi face focul şi pune în cuptori copilul şi păn' la ziua, cînd s-au sculat moşnegii, era acuma gata. Moşnegii îşi iau ramas-bun şi vor să se ducă. — „Mai stăi, moşule, olecuţă", zice femeia — şi-i pune copilul fript pe masă. Dumnezeu ia şi se unge pe la ochi şi cum a pus mîna pe el, copilul a înviat. — Mă-sa întră în casă cu bărbatul ei şi văd copilul şezînd pe masă cu un condei în mînă...
Şi-n ceasul acela, Dumnezeu i-a luat pe toţi trei la ceri, iar copilul acela stă în ceri şi scrie şi va scrie, păn' să va sfîrşi lumea, toate faptele cele bune ce se fac pe pămînt, pentru că şi el a fost făcut din fapte bune. D-na Elisaveta Reus, Mihalcea
Cei doi fraţi
Cînd umbla Dumnezeu pe pămînt, mergea pe la oameni să-i vadă cît sînt de buni. Zice că erau pe atuncea doi fraţi: unul bogat şi unul sărac; acesta îmblătea la fratele său mai mult degeaba. Odată, s-a apucat de îmblătit grîu numai pe cît îi va întră în opinci. (De-aici urmează ca în povestea voi. I, p. 305 - pană ce merge cu căuşul de grîu la moară.) Vede morariul căuşul şi începe a rîde. Toarnă în coş, da făina tot curgea şi curgea. Umple un ţuhal, umple 2, umple 12 -aleargă la fratele său să-i împrumute carul cu boii ca să-şi ducă acasă. Vine şi frate-său, căci nu credea ce-i spune cel sărac. Stă şi el cu gura căscată şi se uită cum curgea la făină, ca dintr-un izvor. De la o vreme, zice acela: „Da asta pană cînd are să ţie?" Moara atunci a stat. încarcă făina în care cu cîte patru boi ş-o duc acasă. S-apucă sărmanul şi face praznic şi cheamă pe cine a văzut cu ochii. Vede şi trei săraci mergînd pe drum, îi cheamă şi pe aceia. (Aceştia erau Dumnezeu cu Sf. Petru şi Paul.)
Ei nu vrau să între, el îi ia cu sila în casă şi-i pune după masă, sub icoane. Oamenii mănîncă, beu, dar mîncarea şi băutura de la masă nu se mai sfîrşea. S-au dus cu toţii, au mulţămit. Sara, cînd erau să se culce, uşa de la tindă se deschide şi întră două poloboace. Ei s-au spăriet. Le caută, le desfundă: unul era plin cu bani de argint, iar altul cu bani de aur. Aleargă cel sărac la frate-său cel bogat, să vie să vadă şi el minunea. Acela nu stă mult şi fuga acasă: „Femeie, să facem şi noi un praznic, că iată prostului celuia ce noroc i-a dat Dumnezeu!" — A măcinat grîu, a tăiat un porc, a chemat oameni; tot pe cei mai bogaţi. Iată că trec şi cei 3 săraci. Da cînii bat, bat! El iese şi vede. „Caraţi-vă de aice; calici de aceştia nu-mi trebuie la praznicul meu." După ce s-au dus cu toţii, el zice: „Acuma, mie trebuie să-mi dea Dumnezeu 3 poloboace, căci mai cu mare cheltuială am făcut praznicul." Sara, întră în tindă 3 poloboace. Aleargă şi le desfundă: în unul era păcură, în altul smoală şi-n al treilea iar păcură! Dac-ar fi chemat săracii, i-ar fi dat şi lui! Neculai Torschi, Mihalcea
*
în o altă variantă, săracul îmblăteşte la fratele său, cu tocmala că cît îi va întră în gură să fie a lui. A îmblătit păn' ce-a strîns, din grîul sărit în gură, un căuş; cu acesta, a mers la moară şi l-a măcinat şi, venind cu căuşul de făină acasă, vîntul i-a suflat făina. El a apucat o sarcină de gunoi şi porneşte să-1 găsească pe vînt, să-i astupe gura cu gunoiul, ca să nu mai sufle - pentru că i-a luat făina! întâlneşte într-o pădure pe un moşneag (Dumnezeu). îl întreabă unde se duce şi-i spune. „Lasă, nu-i mai astupa gura vîntului, zice Dumnezeu; na-ţi moara asta şi te du la copii acasă. Cînd îi vei spune «Moară macină» ea îţi va da făină cît îţi va trebui." El merge pe la un jidan etc... (urmează apoi că-i dă o masă, un berbec ce scutură bani şi o măciucă). Ilie Struţ
*
562 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
In Roşa, se spune despre un prăpădit Ivan că a păţit acelaş lucru. Dumnezeu i-a dat toate după cum ştim - şi el, mergînd pe la jidani, i le-au luat. Apoi îi dă o dobă, cînd a bate cu darabana şi să zică: „Daţi, dar nu omorîţi!", îşi va capata lucrurile. - Apoi, îşi face în satul lui palate şi împăratul, de ciudă, a pus să-1 spînzure; înaintea morţei lui, însă, a bătut din darabană şi pe toţi i-a omorît, rămîind el împărat. Maranda Andronic
*
Bivolul
Odată, era dator un om unui popă 6 lei şi tot una îl năcăjea şi-i scotea ochii pentru banii ceia, că omul nu mai ştia ce să facă. „Doamne, Doamne, de-aşi găsi undeva nişte bani să-i dau!" a zis omul năcăjit. Dumnezeu i-a trimis prin un înger şi-a pus un sac cu bani în drum. El a luat sacul în spate şi a venit acasă. A luat 10 lei şi s-a dus la preotul să-i schimbe. Preotul îl întreabă de unde-i are. El îi spune toate cu adevărat. Cum aude popa, ia şi taie un bivol şi-i jupeşte pielea cu coarne cu tot, îşi pune pielea cu coarnele în cap, o coasă bine pe dînsul, se face drac şi porneşte la om. Merge la uşă şi strigă: „Dă-mi banii, că-s ai mei, cine ţi-a zis să-i iai de acolo?" Omul, cînd l-a văzut la fereastă, s-a spăriat, a luat şi a izbit sacul cu bani afară şi popa i-a luat şi s-a dus. Cînd vine în casă şi vra să lepede pielea ceea de pe dînsul - nu poate, vra s-o descoasă, nu se dă, s-a fost lipit de trupul lui. Atunci, el dă la cărţi şi caută să citească cum să facă; dar în cărţi îi spune ca să ducă banii înapoi. Ia şi duce banii înapoi şi spune omului că a făcut o şagă. Vine acasă şi gîndeşte că poate amu s-a dezlipi pielea, dar pielea nu s-a dezlipit ş-a rămas bivol pană astăzi. Dl. Cornel Dumitrescu, Roşa
(Despre preoţii prefăcuţi în bivoli, s-a văzut.)
*
De ce nu mai au preoţii saţ
A fost odată un popă foarte năsălnic şi hapsîn, că nu se putea împacă nici cu un dascăl. Să face Dumnezeu dascăl şi se duce să vadă, de-i va putea întră în voie. Dumnezeu a ştiut să se poarte cu dînsul, că nu-i putea găsi nici o pricină, atîta numai că de la prinos nu se puteau împaca,căci preotul nu vroia să-i dea nimic din cele aduse dascălului. Face într-o zi Dumnezeu: „Ştii ce, părinte? Ia-ţi d-ta prinosul un an întreg şi mie dă-mi o singură zi, care îmi voi alege-o eu; dă-mi prinosul din ziua de Paşti." A rămas aşa.
Un an de zile întreg, n-a venit mai nimic la biserică, dar cînd au venit Pastele, au adus oamenii atîta, că numai încăpea în biserică. „Un an de zile întreg, zice popa, eu nu am căpătat ce-ai căpătat tu într-o zi, cum pot dar să trăiesc eu aici?" „Taci, nu te supară, părinte, zice dascălul, căci mie nici asta nu-mi trebui, îţi dau totul sf.-tale, eu
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 563
îmi voi opri numai trei crenguţe din pom." (Căci se întîmplase şi pom la biserică.) Se uită popa cum ş-a luat dascălul crenguţele cele mai frumoase. Dascălul s-a dus din biserică, popa ia şi le fură şi pe acelea.
Vine dascălul şi nu le găseşte. „Părinte, nu le-ai văzut? Poate le-ai luat sf.-ta, căci le-am pus aici!" Doamne fereşte, nu le-am văzut" şi începe a se jura. „Apoi văd eu, zice dascălul, că în biserica asta nu ne merge, hai şi ne-om face amîndoi doftori!" „Hai!"
Se iau şi se duc la un împărat ce avea o fată bolnavă - şi Dumnezeu se apucă că va însănătoşa-o. Cere o odaie unde să nu între nime, să fie numai ei doi. Pune să fiarbă în o căldare uncrop; pune pe fată în uncrop, - ea nu se vaită deloc. După ce a fiert-o, Dumnezeu a luat ciolanele şi le-a pus cum trebuia pe masă, a suflat şi fata a înviat.
O ia de mînă ş-o duce împăratului. „Acuma ce să-ţi dau,că mi-ai făcut-o sănătoasă?" „Ce-i vra", zice Dumnezeu. Da popa trage pe Dumnezeu de mînecă: „Zi să-ţi dea un sac de galbeni, bată-te Dumnezeu!" Dumnezeu a cerut.
Au luat banii, s-au dus în pădure, au săpat trei gropi ş-a împărţit Dumnezeu banii în 3 părţi: o parte pentru dascăl, una pentru popă şi a treia se va vedea la urmă cui va cădea. I-au pus în gropi şi s-au dus. „De-acu, zice Dumnezeu, să ne despărţim, să mergem cîte unul la doftorit, că doi n-avem ce face."
A mers popa la alt împărat cu fata bolnavă şi s-a apucat că păn' în 24 de ceasuri s-o dea sănătoasă, iar de nu, să-1 spînzure. A cerut şi el o odaie,a băgat pe fată în uncrop; - fata răcnea cît îi lua gura. A fert-o, că s-a făcut răcituri; a pus ciolanele pe masă şi tot sufla şi sufla; ea de înviat nu mai învia. A doua zi, l-a găsit împăratul cu ciolanele întinse pe masă suflînd. L-au luat să-1 spînzure.
Vine Dumnezeu: „Vezi, zice Dumnezeu, şi spînzurătoare ţ-ai cîştigat de cînd te-ai despărţit de mine. Spune-mi cine a luat cele trei crenguţe de pom?" „Zău că nu le-am luat eu!" „Spune-mi, că te spînzura; de-mi vei spune, eu te voi scapă!" El una ţinea că nu şi nu.
Vede Dumnezeu că n-are să scoată adevărul de la dînsul. Roagă pe împăratul ca să îngăduie un ceas cu spînzurătoarea. A mers Dumnezeu în odaie, a suflat şi fata a înviat. A dus-o ş-a dat-o împăratului în mînă — şi li-a dat şi acesta un sac cu bani.
Merg iar în pădure, să-şi împartă banii. Scot şi pe aceia afară şi fac din toţi banii trei grămezi: „Asta e pentru sfinţia ta, zice dascălul, asta e pentru mine, da asta pentru cel ce a furat cele trei beţişoare din pom." „Eu le-am furat!" zice popa. „Apoi dacă eşti tu aşa de lacom, că nici viaţa nu-ţi e mai scumpă ca banul, te blastăm: că, din viţă în viţă, toţi urmaşii tăi cîţi or fi păn' la sfîrşitul lumei, orşicît de mult or avea, să nu se mai sature, - să se sature atunci cînd se va sătura calul de iarbă!"
Dumnezeu i-a lăsat banii şi s-a dus; dar blăstămul a rămas pană azi pe preoţi, căci preotul, orşicît de mult ar avea, tot zice că n-are. Ian du-te la un preot şi cere bani,să vezi ţ-a da? Cine ştie cît te poartă cu vorbe, pană îî vezi! Petrea Costiniuc, Mihalcea
în o altă variantă, tot din Mihalcea, Dumnezeu şi cu Sf. Petru se duc ca dascăl şi ca palimari la preot şi, fiind de Paşti multă jertfă, fac
564 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
3 grămezi, - iar popa fură o grămadă. Nu s-a putut scoate de la dînsul adevărul. Apoi merg de învie morţi; palimarul ducînd buruienile. - Impărţindu-şi banii, Dumnezeu a făcut patru grămezi etc.
De la d-na Elisaveta Reus
în o altă variantă, Sf. Petru, umblînd cu Dumnezeu şi cu Sf. Pavel, fură de la Dumnezeu o prescure şi nu vra în nici un chip să spuie. Dumnezeu găseşte nişte bani şi-i împarte în patru părţi şi, în acelaş mod, află. Nu spune că l-ar fi blastamat.
De la Ana Bulbuc, Mihalcea
Popa Cărăbuş. Oracolul
Boieriul creştea un bou, care tare-i era drag. Dascălul l-a furat. Popa, căutînd caii în pădure, a dat peste dascăl că-1 jupea. „Ce faci, bre?" „Mă rog, părinte, să nu mă spui, c-o păţesc. D-ta ştii că s-a prăpădit boul boieriului? Hai să-1 împărţim!" Popa zice „bine" şi s-apucă de împărţit. El ia pielea şi carnea şi-i lasă dascălului capul ş-un picior.
Vine boierul a doua zi la biserică şi dă liturghie ca să i se găsască boul, da dascălul face: „Cucoane, eu ştiu cine ţ-a furat d-tale boul. Era legat de gard şi l-a dus în pădure şi l-a tăiat." - „Cine?" „Stăi să-ţi spun mai întăi - şi l-a jupit şi l-a împărţit - ş-atunci m-am trezit!" „Apoi dar, ai visat numai?" „Am visat." Da popa rămăsese race, c-amuş îl spune. S-a dus boieriul în treaba lui, rămîne numai dascălul cu popa. „Da ştiu că mi-ai făcut-o! - zice popa, m-au trecut răcorile!" „Apoi, se-nţălege, să te-nvăţ eu cum să împărţeşte!" „Las', zice popa, că ţ-oi da înapoi ce ţ-am luat." „Bine, aşa mă prind şi eu, dacă-i tovărăşie, încaltea tovărăşie să fie!"
Trece cîtva timp. „Părinte, zice într-o zi dascălul popei, oare ce să facem noi ca să trăim mai bine, mai în uşor pe lume? Ştii ce-am gîndit eu? Să te fac pe d-ta proroc. Eu voi fura vite de pe la oameni şi tot voi spune că d-ta ştii gîci, să meargă să te întrebe, - iar eu ţ-oi spune unde le-am ascuns şi oamenii or merge şi le vor găsi ş-om face parale." „Bine", zice popa.
Au făcut ei mult timp tovărăşia asta. Iată că se prăpădeşte la împăratul haznaua de bani. îl cheamă împăratul pe popă să-i spuie unde-i. El a cerut să-i deie trei zile timp, ca să citească în cărţi. Popa nu mai putea de frică. Sta toată noaptea treaz şi gîndea ce să facă. Noaptea, vine unul din servitorii ce furase, la dînsul, să-1 vadă ce face. „Aista-i unul!" zice el, numai aşa ca să zică. Servitorul, de spaimă, s-a şi pus în genunchi înaintea lui şi-1 roagă să nu-1 deie de gît, că el i-a arata unde-s îngropaţi banii1. Să se uite la dînsul unde
1. Vasile Masloschi, din Mahala (Bucovina), spune că servitorul a venit la fereastă pe la miezul nopţei să se uite. Iată că se aude un cucoş cîntînd. Atunci popa zice auzind cucoşul: „Aista-i unul." îndată veni şi al 2-lea servitor. Cucoşul mai cîntă o dată şi el zice: „Acuma sînt doi." Venind şi al treilea, merseră cu toţii în casă etc.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 565
va merge şi, în ce loc va sta ş-a tropăi, acolo sînt. Popa a găsit banii şi împăratul i-a dat cîteva mii.
Minunea aceasta s-a vestit în toate părţile. La un alt împărat, s-a pierdut un inel şi l-au înfricoşat că, dacă nu-1 va găsi, are să-1 omoare. El iarăşi a cerut să-i deie trei zile. Servitorul iarăşi a venit noaptea ş-a mărturisit că e la dînsul, rugîndu-1 să-1 scape. Popa Cărăbuş (căci aşa îl chema) l-a învăţat ca să-1 vîre în gîtiţă unei lebede; şi tăind lebăda, l-au găsit. Acuma, toată lumea să închina în numele lui, dar unul s-a găsit să spuie că popa ista-i un şarlatan, in să-i gîcească lui ce are în mîni. Şi, prinzînd un cărăbuş, merge repede la popă:
„Părinte, amu-i amu! Să-mi spui degrabă ce am în mîni, că de nu, te omor!"
Popa a rămas înmărmurit:
„Oi, sărmane Cărăbuş, Pe-a cui mînă încăpuşi!" a zis el cătră sine, fără nici o nădejde de scăpare. „Ai gîcit, părinte, ai gîcit!" şi slobozi cărăbuşul din mîni. Iar popa a scăpat.
(Unii spun că acel cu cărăbuşul era un ţigan.)
Popa însă a prins mare spaimă şi cum a venit acasă, a dat foc casei ş-a început a striga că-i arde cărticica din care prorocea. Avere avea destulă; iar oamenii i-au dat pace şi a trăit în linişte, cît va fi avut de trăit. De la părinte Vasile Dumitriu, Botoşani
*
Ţiganul şi popa
Ţiganul e fălos tare, el „măcar să fie şi cu caftan, e tot ţigan".
A fost un ţigan şi avea oi; ş-a fost strîns două putini de lapte acru. Vine la preotul: „Părinte, oare n-aş putea ca să pun laptele să stea în biserică, în altari?" „Se poate", zice preotul.
Aduce el laptele şi-1 lasă acolo. Dascălul şi preotul s-au ajuns amîndoi ş-au luat laptele; după ce, mai întăi, au uns pe sfinţi pe la gură, dar mai tare pe Sf. Neculai.
Vine ţiganul. „Unde mi-i laptele, părinte?" „Eu ştiu, pesemne l-au mîncat sfinţii, că-i văd pe toţi unşi pe buze." Merge ţiganul înfocat pe la icoane şi le probozeşte: „Nu vă-i ruşine obrazului să vă fie, da voi aşa sfinţi sînteţi?!" Apoi, se duce la Sf. Neculai: „Şi tu, ghiuj bătrân, nu ţ-a fost ruşine de ceialalţi? Păcat de barba ta cea albă!" şi n-a mai pus laptele mai mult în biserică. Botoşani
*
în o variaţie din Cernăuţi, se spune că palimarul şi cu dascălul au furat povidla preotului, ce o păstra în biserică. De ciudă, preotul a stricat două icoane, ce erau unse pe la gură. Acuma n-aveau icoane. Cei doi l-au sfătuit ca să puie doi oameni frumoşi în locul icoanelor, cînd va fi slujba.
Stînd aceia acolo ca sfinţi, a zărit unul pe fereastă caii vecinului în grădina lui: „Inca măi, zice cătră celalalt, cum îmi pasc caii
566 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
trifoiul, hai şi i-orn alunga!" - şi la fugă prin norod. „Vedeţi oameni buni, zice preotul, sfinţii noştri, dacă au fost buni la Dumnezeu, s-au dus în ceri, - de acuma puneţi mînă de la mînă şi să cumpăraţi alte icoane..." „Vom cumpăra, d-le părinte!" şi aşa au făcut.
Măria Sauciuc, Clocucica
*
Preotul. Cartea
în ochii poporului, preotul e acela care trebuie să ştie mai multă carte. Cînd cineva învaţă prea mult, se zice la părinţi: „Dă-i pace, doară n-ai să-1 faci popă!" Ceea ce ceteşte preotul din carte şi ceea ce spune el e sfînt; el ştie tot ce e pe lume.
Un popă, odată, la un sat nu ştia carte, nici nu învăţase; cînd murea cineva, se închidea singur cu mortul în biserică şi-1 prohodea, iar ceilalţi oameni şedeau cu toţii afară. Da un om, ce să facă ca să afle cum prohodeşte popa morţii în biserică? Se face el mort. Popa aşa îl prohodea: „Cît îi de la picioare pană la cap, atîta-i şi de la cap pană la picioare şi cît e de la cap pană la picioare, atîta-i de la picioare pană la cap!" şi întruna cînta numai asta pe glas bisericesc. Deodată, sare omul: „Părinte, da aşa se prohodesc oamenii? Ce faci batjocură?" Atunci popa apucă un sfeşnic şi dă-i, dă-i, în capul omului. Iese pe urmă afară plin de sînge: „Ticăloşilor, mi-aţi adus mortul aice viu, ca să mă muncesc eu cu dînsul să-1 omor!"
Auzită de la părintele Vasile Dumitiru, Botoşani
*
Mărio, Mărio...
Un popă avea în sat ibovnică, da avea şi cîni tare răi, aşa că ea n-a putut într-o sară să vie; a mers pană la gard, da cînii au sărit şi ea a fugit. A doua zi, merge la biserică şi se închina pe la icoane, da popa începe din altar cîntînd pe glas bisericesc:
„Mărio, Mărio, de ce n-ai venit asară la noi?" - Ea face cruce şi zice în ton şoptitor: „M-am temut părinte de cîne!" Dascălul aude şi zice iar pe ton bisericesc: „Aşa! Lasă că va veni el potropopul şi vă voi spune!" Preotul cîntă iar:
„Dascăle, dascăle,
Nu te îmfla ca un cimpoi,
Că am patru boi
Şi ţ-oi da şi ţie doi!"
(Femeia şoptitor): „Şi eu, părinte, o pereche de... ş-un cămeşoi!"
Idem
*
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 567
Boii furaţi şi popa
Un om furase o pereche de boi şi amu, cum să se spăvăduiască la popa. „Părinte, zice omul, am furat o frînghie." - „Dumnezeu să te ierte, fiule!" - „Şi nu numai atîta, dar am furat şi un corn." -„Dumnezeu să te ierte, fiule!" - „Ş-am mai furat şi altul." -„Dumnezeu să te ierte, fiule!" — „Ş-am pus funia pe coarne şi am dus acasă doi boi ..." - „Apoi, asta-i mai mare, fiule, eu m-oi ruga lui Dumnezeu să te ierte şi pentru boi, dar trebuie să spui în gura mare mîne în biserică sîngur că i-ai furat." — „Apoi asta nu ştiu dacă voi putea, părinte."
Pune popa pe dascăl, pune pe o mulţime să-1 înduplece să spuie ceea ce ştie; în sfîrşit, omul făgăduieşte. - „Să ştiţi că ce are să vă spuie omul ista îi adevărat", zice popa. începe omul şi toţi stau şi-1 ascultă. „Spune, spune, fiule, nu te ruşina!" - „Gospodari d-voastre, apoi să ştiţi că toţi copiii cari sînt cu păr roş în sat sînt făcuţi de sfinţia sa!" Atunci oamenii cei cu copiii roşi - la popa! Merg acasă şi să sfădesc cu femeiele şi, pană în sară, a fost plină ograda popei de copii. Auzită de la părintele Vasile Dumitriu, Botoşani
(Despre preoţi şi dragoste se va mai vedea la locul cuvenit.)
§ 2. Scrisul. Păcatele
A fost un boier şi o cucoană şi n-aveau copii. La o bucată de vreme, purcede cucoana boierului îngreunată şi face un băiat. Boierul, de bucurie, zice cucoanei d-sale: „Doamne, dragă, fiindcă n-am avut pană acu copii, ian să chemăm un filozof, să-i caute la lună şi la stele, să ştim noi ce trai va avea copilul nostru în lume." — „Cheamă, dragă!" - zice cucoana. Filozoful a venit şi i-a căutat şi le-a spus că copilului lor îi aşa scris: „Să facă trei maice îngreunate, să-1 omoare pe tatăl său şi să trăiască cu mă-sa."
Boierul, cînd a auzit, s-a sfătuit cu cucoana să-1 boteze şi să-i facă o răcliţă, să-1 deie pe apă; de va trăi, va trăi, de va muri, mort va fi, în ştirea lui Dumnezeu. I-a pus o ţidulică la gît, că-i botezat, şi i-au dat drumul pe apă în jos.
A mers racla pană la un ostrov, acolo era o mănăstire de maice şi erau şi trei călugăriţe tinere. Acele l-au găsit şi l-au crescut pînă ce s-a făcut flecău. El a făcut pe călugăriţe îngreunate, fără să ştie una de alta, şi de frică ca să nu-1 împuşte, a fugit. A dat la nişte oameni bacşişi, să-1 treacă de ceea parte şi a mers în susul apei, pană a ajuns într-o pădure la o stînă, - la stîna tatălui său. Cîşlariul l-a primit şi i-a dat să mănînce urdă, jintiţă ce-a avut. Da el, după ce-a mîncat şi s-a hodinit, nu s-a dus, ci a întrebat pe cioban dacă n-ar avea şi pentru dînsul vrun lucru. - „Dacă vrai, rămăi şi tu la oi, zice ciobanul, abia vom fi mai mulţi, că tot sînt multe."
într-o zi, boierul moşiei s-apucă şi se îmbracă prost şi porneşte odată cu sara la ciobani în pădure, să vadă cum merg ei cu oile în
568 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
porneală şi se ascunde între nişte ciritei. Merge băiatul aista cu oile, tiurliu, tiurliu cu fluieraşul, da cînii simţesc că este ceva în tufe şi încep a latră într-acolo. El merge şi dă cu măciuca, cînii scarmănă cu dinţii pe cine va fi fost, om sau lup, el nu ştia. Cînd au tăcut cînii şi n-au mai vrut ca să-1 mănînce, a lăsat şi el de bătut şi s-a dus înainte cu oile.
A doua zi, se scoală el dimineaţă, vede un ficior boieresc că aleargă calare: „N-a fost boierul pe acole, că de ieri nu-i acasă?" Ciobanii spun că nu. îmbla, aleargă care încotro după boier, îl caută, nu-i. Vine iar la stînă şi întreabă. îşi aduce şi băiatul aminte: „Eu am ucis nu ştiu ce între tufe asară, că băteau tare cînii, dar nu ştiu ce, poate era vrun lup." — „Ian du-ne să videm!" Cînd se uită ei, boierul îi mort. L-a îngropat cucoana, l-a comîndat, - cine i-a fost vinovat, dacă s-a băgat acolo?
Au trecut cîţiva ani; băiatul era tot acolo la stînă şi se purta tare bine. Aude cucoana şi zice să-1 aducă la curte, dacă-i aşa de harnic şi deştept. L-au adus şi l-au făcut ficior în casă.
într-o zi, îi spune cucoana: „Măi, să te culci desară la uşă, că nu ştiu ce, tare mă tem." El s-a culcat. Numai bine s-a aşezat, da cucoana îl strigă: „Da nu ţi-i frig ţie afară?" - „Ba mi-i frig." - „Vină dar în casă şi-i dormi!" S-a culcat în casă lîngă uşă. — „Ian vină olecuţă şi m-ăi freca pe picioare!" zice cucoana. El a început a o freca. „Da, pesemne, ţi-i somn, cum văd eu?" - „Mi-i somn", zice băiatul. - „Vină colea în pat la mine şi te-i culca!" Dacă i-a zis, el s-a culcat.
Pune cucoanei mîna la gură: „Uită-te, zice el, gură ca la mama mea." „îi pune mîna la ochi ochi ca la mama mea." îi pune mîna la piept. „Aice e hrana cu care m-am hrănit." îi pune mîna la pîntece — „Aice-i casa în care am şezut şi uşa prin care am ieşit."
Cînd a fost gata cu păcatul, îl întreabă cucoana: „Şi unde trăieşte maica ta?" — „Eu nu pot să ştiu unde-i maica mea, că pe mine de mic m-au dat părinţii pe apă şi nişte călugăriţe dintr-un ostrov m-au prins şi m-au crescut. De acolo, am fugit, că am făcut pe toate trei călugăriţele îngreunate şi m-am temut să nu mă omoare. Apoi, am venit la voi la stînă şi am omorît pe boierul, da eu parcă am ştiut că acela-i boierul; şi acu mă aflu aice."
Atunci, cucoana a strigat: „Vai de mine, tu eşti copilul meu, ieşit din trupul meu! Tot s-a împlinit dară aceea ce a fost scris în stele şi de păcatul de care te-am ferit noi, tu n-ai scăpat."
Mă-sa i-a spus să se ducă în lume, dar păcatul se cheamă că, dacă a fost aşa de la Dumnezeu, tot l-a făcut.
Elena Puricioaia, Botoşani
*
Alexandru
Haida roată, rotiliţă, Ca şi roata cu trei spiţe, Da trei spiţe nu-s deloc Că le-a pus haita pe foc.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 569
Cine zice hop şi iară,
Să-i sar' ochii păn' diseară,
Să rămîie găvîrlia,
Să se ouă ciocîrlia,
Să se ouă nouă ouă,
Să vă facă papă vouă.
în vremea de demult, umbla ursitoarele pe la fereastă, cînd să trudea femeia de copil. O femeie năştea - şi ursitoarele au venit la fereastă şi au spus că copilul acesta are să trăiască cu mă-sa.
Mă-sa, cînd a auzit aşa, numai l-a botezat şi i-a făcut un sălăşel înfundat, să nu între nici un fir de apă, i-a împlîntat un ac sub piele la ureche, l-a pus în sălăşel şi i-a dat drumul pe-o apă.
S-a dus el aşa trei zile; da lîngă apa ceea, spălau nişte femei grîu şi au văzut că vine sălăşelul pe apă, ele l-au prins şi au găsit pe băiat.
Una l-a luat şi l-a crescut pană era amu de 18 ani, dar era făr' de obraz şi părinţii lui îi ziceau: „Măi venit pe apă!", pană el odată ş-a luat lumea în cap şi s-a dus tocmai în satul acela de unde era el.
S-a dus la o crîşma, da acolo în crîşma era şi tatăl său; tatăl său era putred de bogat, avea oi şi grădini — şi i-a zis: „Măi băiete, de unde eşti?" - „Ia-s şi eu din toată lumea!" - „Nu te-i apuca argat la mine la vie?" - „M-oi apuca." - „Am să-ţi dau puşcă, că am voie să împuşc pe cine voi prinde în grădina mea." L-a luat şi l-a dus acasă.
Stăpînul său a luat şi s-a făcut un om hîd şi s-a dus în grădină noaptea. Băiatul l-a văzut şi a strigat de trei ori, el n-a răspuns şi l-a împuşcat.
Femeia, după ce a rămas văduvă, s-a dat în dragoste cu băietul şi s-a cununat cu dînsul.
Odată, prinde ea a-i căuta în cap. „Valeu, zice el, pe după urechea ceea să nu mă atingi, că tare mă doare. Nu ştiu ce am acolo de copil mic." - „Ian lasă să văd şi eu ce-i, că simţesc ceva sub piele" - şi pe încetul îi scoate boldul de după ureche. „Cine eşti, de unde eşti şi a cui eşti? Trăiesc părinţii tăi or nu?" îl întreabă femeia. — „Cine sînt eu nu ţ-oi spune, că eu sînt găsit de nişte oameni pe apă."
Atunci, mă-sa a început a se bate peste cap şi i-a spus toate: cum el e feciorul ei şi a omorît pe tatăl său, întocmai cum au prorocit ursitoarele.
El, dacă a auzit aşa, a pornit în lume şi tot mergea pe la călugări şi pe la preoţi să-i deie canon, să se spovăduiască şi nime nu se pricepea ce canon să-i deie după faptele lui. Care cum îi spunea lui, i se părea că-i prea mic şi cum îi spune, - el îl şi omoară.
Amu omorîse o mulţime de preoţi şi călugări, că prinsese spaimă toţi de dînsul. De frică să nu-i omoare şi pe dînşii, au făcut o chilie în piatră, cu uşă de fer şi pe masă au pus un şip de vin şi-o prescure. Acolo sta un călugăr şi-1 aştepta. Cănd a venit la dînsul şi s-a spovedit, îl întreabă ce canon i s-ar cuveni lui, pentru faptele ce le-a făcut. „Stăi oleacă, zice călugărul, că mă duc să aduc o carte ca să citesc, să videm." Şi cum a ieşit pe uşă, l-a încuiat cu cheia şi a aruncat cheia într-o apă curgătoare.
570
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
571
La 30 de ani după aceea, prind nişte pescari de pe acolo peşte şi găsesc într-o ştiucă cheia de la chilia cea de piatră, în care ştiau ei că se află un om.
Merg şi deschid şi-1 găsesc pe dînsul, aşa cum l-a lăsat călugărul acolo şi cum a adormit atunci, nu s-a mai trezit. Cînd a auzit oamenii vorbind, a deschis ochii şi a întrebat unde e călugărul cutare? Oamenii îi spun că acela cine ştie de cînd a murit. După ce a auzit el aceasta, a înţeles minunea ce făcuse Dumnezeu cu dînsul.
Domnica Onciul, Şcheia
*
Păcatele. Pocăinţa
A fost o soră şi un frate, copii ai unui împărat, şi fata a avut cu frate-său copil - aista-i păcat mare. împăratul a luat copilul acela, l-a pus într-un coşişor şi i-a dat drumul pe apă şi a mers pană într-un loc. Da nişte păscari cari prindeau peşte l-au văzut şi l-au crescut printre copiii lor;da copiii îi tot ziceau „găsitul". El, într-o zi, s-a dus la tatăl său şi l-a întrebat de ce îi zic aşa numai lui. Tatăl său i-a spus. - „Dacă-i aşa şi eu nu sînt a d-tale, nici nu trebuie să şed la casa d-tale, mă duc în lume" ; ş-a luat rămas bun de la toţi şi s-a dus.
A ajuns el în tîrgul acela unde era mă-sa. S-a cunoscut cu dînsa şi a luat-o, s-au însurat amîndoi. După o vreme, îl începe ea a întreba din ce neam e; el îi spune tot ce a ştiut. O întreabă şi el pe dînsa despre traiul ei şi ea iarăşi îi spune, pană s-au cunoscut. El, cum a auzit, s-a pornit înapoi la omul cela ce l-a găsit, ca să-1 ducă undeva să-şi ispăşească păcatele.
Omul l-a dus într-o pădure, acolo era o chilie, l-a închis înlăuntru şi cheia a zis el ca s-o arunce în mare, ca să nu-1 mai scoată nimene de acolo. Aşa a şezut el acolo 40 de ani. La 40 de ani, aşa au început a trage toate clopotele singur de sine pe la toate bisericile, zi şi noapte, că le-a venit în minte preoţilor să-1 caute pe acela unde-i. Au mers la pascari, el a mers cu dînşii şi le-a arătat, dar cheia a spus că-i în mare. Au făcut altă cheie şi au deschis şi l-au găsit pe dînsul stînd la masă şi scriind ca un sfînt.
L-au luat şi l-au dus din biserică în biserică, da el n-a vrut să între; tocmai la o biserică într-un loc, cînd l-au dus, numai a păşit cu piciorul pragul şi s-a lipit în părete cu totul ş-a rămas acolo chipul său, unde stă pană în ziua de astăzi; îl cheamă Sfîntul Grigore.
(Despre acelaşi om păcătos să spune că cineva i-a pus o lacată în spinare şi el atîta a umblat, pană ce singură lacata s-a deschis şi a căzut.) Catrina Beicu, Mihalcea
*
§ 3. Copiii pe ceea lume Preacuminte Solomon
Preacuminte Solomon a pus un ficior din casă s-o calce pe mă-sa pe picior, cînd îi va da de spălat, spuindu-i că el îi va da atîţia galbeni, cîte palme va căpăta. împărăteasa i-a dat două palme şi Solomon i-a dat doi galbeni. A doua zi, iar a călcat-o ş-a căpătat numai o palmă, iar a treia zi, l-a întrebat de ce o calcă pe picior. El a spus că o iubeşte şi a rămas ca să vie noaptea la ea. Solomon s-a îmbrăcat în straiele ficiorului şi s-a dus el în locul lui - spuindu-i că: n-a avut dreptate să cîntărească mintea femeiei cu ce e mai rău? Aflînd mă-sa, l-a blastamat ca să se ducă în iad şi-n tartar. El a mers ş-a cerut la preot să-i deie sfintele daruri într-un şipuşor şi fuior de la cruce, de cel ce împleteşte Maica Domnului cu fetele fecioare, de face mrejă;ş-a mers în iad. Diavolii nu se puteau apropia de dînsul, că avea la el sfintele daruri. S-apucă acolo să măsoare de-o mănăstire. Vin diavolii. „Ce faci acolo?" „Iaca ce fac, vrau să fac o biserică. Aice are să fie altariu!..." (şi face cruce pe pămînt). Du-te de aice; ce să-ţi dăm să te duci?" „Aduceţi-mi pe Scaraoschi al vostru din tartar să vorbesc eu cu dînsul ce să-mi dea." I l-au adus şi i-a zis că, dacă i-a da toate sufletele moşilor şi strămoşilor lui, păn' la al 9-lea neam, el le-a da pace, de nu, nu. Scaraoschi n-a prea vrut, dar n-a avut ce să facă. Preacuminte Solomon a sucit o şfară lungă, lungă din cînepă ceea şi i-a dat drumul în tartar ş-a scos tot neamul lui, ba şi alţi mulţi s-au prins; iată că se prinde şi o babă. Plivise odată stratul şi aruncase cu buruienile o ceapă peste gard etc. Preminte Solomon ş-a scos sufletele afară din iad şi le-a dat drumul la odihna cea de veci, în sînul lui Dumnezeu; ş-apoi s-a întors la împărăţia mîne-sa, de s-a făcut văcari, şi mă-sa a pus să umble cu plugul, să-1 găsească. Ileana Puricioaia, Botoşani
*
Omul e tare bine să aibă copii, că dacă n-are copii, are păcate; că Dumnezeu, cînd se duce pe ceea lume, îl întreabă: „Cine nu te-a lăsat să dormi, cînd îţi era somnul mai dulce? Cine nu te-a lăsat să mănînci? Cine te-a supărat? " Şi dacă n-ai avut supărare cu copiii pe asta lume şi n-ai năcăjit, ai păcate şi trebuie să năcăjeşti acolo numaidecît.
Da copilul, dacă îl ai, te scoate pe ceea lume de la pedeapsă; cum a vrut s-o scoată ficiorul său pe baba cea din iad.
Dumitru Grigoraşciuc, Mahala
Cine are copii morţi, e tare bine; că se pun pe lîngă Dumnezeu şi se roagă să ierte părinţilor din păcate.
Dar de ai copii morţi şi nu le-ai purtat parastasele, nu pot nimic să-ţi ajute, că stau opriţi.
Copilul de suflet nu-i nici de o samă; parcă el pe ceea lume îţi scoate sufletul de la belea? El numai cît pe jumătate e al omului şi
572
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
573
tot la părinţii lui se duce. Adică cum de-o pildă: să fie sufletul în iad, apoi acel care l-ai luat, dacă a murit mititel, ori copii de aceluia, care-s morţi şi-s îngeri, pe ceea lume te scoate numai pană la jumătate şi-ţi dă drumul înapoi în iad şi se duce la părinţii lui. Atunci Maica Domnului îşi întoarce spatele plîngînd; că sufletul acela, pace, mai mult nu-1 scoate nime de acolo; de are omul însă copii, nepoţi, strănepoţi, de ai lui, tot îl ajută; dar de la cel de suflet nu mai are parte. Ion David, Botoşani
Oamenii care n-au copii să silesc să aibă cît mai mulţi fini, - şi mai ales care copil moare îndată după botez, acela-i înger şi-i ajută nănaşului pe ceea lume.
Părinţii copilului, dacă nu dau nănaşului colaci şi lumînare, pentru cît i-au botezat, copilul acela pe ceea lume nu e al părinţilor, e al nănaşului. Cînd moare omul - acolo e întuneric -, finii îi iese înainte cu lumînări, - le fac la nănaşi slujba ce le-au făcut-o şi lor aici.
Care n-are copii, pe ceea lume, înoată pe o scîndura, pe apă.
Maranda Andronic, Botoşani
*
Baba în rai
O femeie a avut 7 bărbaţi şi 7 rînduri de copii, dar şi mare noroc la avere. Pe toţi copiii i-a pus la cale, ba şi pe slugile şi copiii slugilor ei. Făcuse un sat de oameni şi la toţi le dăduse vite, le făcuse gospodării. La urmă, fiind bătrînă şi gîndind că de măritat nu s-a mai putea mărita, - pentru ce să muncească? Hai că ea se duce la rai!
Copiii o roagă... Ea nici nu vrea să ştie. îşi ia rămas bun şi le spune că, dacă n-a veni pană într-un an, mai mult să n-o aştepte.
Merge în grajdi între cai şi zice: „Cai, căişorii mei, care vra să meargă cu mine în lume?" Iată că o iapă bălaie se apropie şi pune botul pe umărul ei. - „Tu, bălăucă, vrai să mergi cu mine? Bine, zice baba, hai!" Se suie baba calare şi porneşte.
Tocmai la un an, ajunge sub un deal; sus era raiul — şi Domnul Hristos, cu Sf. Petrea şi Sf. Neculai, se jucau cu mingea; iacă o zăreşte Sf. Petru pe babă şi vine la ea — „Stăi, babă, nu te sui, că aicea-i raiul!" - „Da tu cine eşti?" îl întreabă baba răstit. - „Sînt Sf. Petru!"
„Dacă eşti Sf. Petre, Bate-te-n dos cu pietre! - Hai, bălaie, la rai!"
Şi porneşte mai departe.
Vine Sf. Petru şi spune la ceilalţi. Merge Sf. Neculai. Şi pe el îl întreabă baba cine-i. El îi spune: „Sînt Sf. Neculai!"
„Dacă eşti Sf. Neculai, Bate-n dos c-un mai!
- Hai, bălaie, la rai!"
Merge Domnul Hristos. „Ce cauţi, babă, pe aice şi ce te vîri în rai? D-apoi nu ştii c-ai avut 7 bărbaţi?" — „Da cine eşti tu, că ştii aşa de bine?" - „Sînt Dumnezeu!"
„Tu, Doamne, i-ai dat,
Tu i-ai luat,
în tine i-ai băgat!
- Hai, bălaie, la rai!"
Vine şi Dumnezeu rîzînd şi spune: „Deschide-i, Petre, porţile, că nu scăpăm de babă; şi apoi, nu a fost ea aşa de rea, ş-a cîştigat: copiii şi casa ş-a pus la cale şi pe o mulţime de oameni i-a miluit şi i-a fericit, ş-a cîştigat raiul, las-o să între..." Şi tot a întrat baba în rai! Tasiluţa Nastasi, Şiret
Să ştie proverbul: „Se vîră ca baba în rai!"
*
Omul cu copii mulţi
Erau doi fraţi, unul sărac şi cu o mulţime de copii, iar altul bogat şi fără copii. Cel sărac se văicăra că n-are cu ce-i hrăni, da cel bogat a zis: „Ba eu să am şi o sută, tot aşi avea cu ce să-i hrănesc." Cînd merge acasă, femeia îi făcuse o sută de copii; omul de spaimă a început a alerga ca un nebun, iar necuratul, din ceasul acela, a început a-1 chinui fel de fel; dar el tot zicea: „Trupul meu să păti-mască, iar sufletul meu cu Domnul să se logodească." După mult chin, Dumnezeu s-a milostivit şi l-a luat în cer.
Femeia, de la o vreme, sărăcise şi nu mai avea cu ce hrăni copiii; ce să facă cu dînşii? I-a trimis la slujbă pe cîte o oaie pe an. Cînd s-a împlinit anul, a avut 100 de oi. Al doilea an, pe cîte un viţel şi cînd s-a împlinit anul, a avut 100 de viţei. Pe urmă, pe vaci, aşa că se îmbogăţise.
Cînd au crescut mari, toţi copiii s-au pus la cale, numai cel mare n-a vrut să se însoare, a zis că el se duce să-1 caute pe tatăl său. Ş-a luat un cal şi a pornit. Pe drum, care încotro îmbla să-i cumpere calul, dar el nu l-a dat. întâlneşte pe Sf. Ioan şi-1 întreabă or de nu ştie să-i spuie unde l-ar găsi? Sf. Ioan îl trimite la Sf. Luni, dar nici ea nu ştia, l-a trimis la Sf. Mercure, Sf. Mercure - la Sf. Vinere şi Sf. Vinere — la Sf. Duminică. Sf.Duminică l-a îndreptat ca să meargă în rai să-1 caute şi i-a dat un galbăn să-şi cumpere bolduri să-şi bage lui şi calului în cap, cînd va da în apropierea raiului, că are să-1 bată somnul, de mirosul florilor şi de versul paserilor, şi i-a mai zis să nu vorbească cu nime. El a făcut toate aşa cum l-a învăţat şi în rai l-a găsit pe tatăl său. L-a adus acasă şi cu toţii s-au bucurat.
Tasiluţa Nastase, Şiret
574
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
575
Soldatul. Talpa iadului
Era o babă aşa de rea — mama tuturor babelor istora, la începutul lumei - şi făcea atîtea răutăţi, făcea pe femei să să dragostească cu alţii - şi cîte, că dracii, de rea ce era, au luat-o şi au pus-o talpă la iad şi au urzit iadul pe dînsa.
Moare un soldat şi merge la rai — că la ruşi, soldatul dacă moare e sfînt; Sf. Petru îl primeşte. El, cum întră, începe a întreba: „Votchi e?" - „Nu-i!" - „Kiukiunu e?" - „Nu-i!" - „Hazaina e?" - „Nu-i!" -„Apoi dar, nazat, nu-i de mine aice!"
Se duce la iad şi dracii îi deschid poarta. - „Votchi e?" - „Este." -„Kiukiunu e?" - „Este." - „Hazaina e?" - „Este." - „Dobri, e de mine aice." Stă el acolo şi se uită: — „Ce păcate, zice el, liude e, a ţerca nema?" (oameni sînt, da biserică nu-i). Se apucă şi începe a plănui cu sabia de biserică.
Dracii nu se puteau apropia de dînsul, că era sfînt, cînd îi croia cu sabia!... Se duc la cel mai mare ca să-1 întrebe ce-i de făcut. - „Nu ştiu nici eu, zice dracul cel mai mare, da duceţi-vă la baba ceea care ţine talpa la iad şi să-i ziceţi că, dacă v-a învaţă ce să faceţi, îi veţi da drumul. Dacă n-a şti nici ea, apoi pace!"
Merg ei şi-i spun şi baba le zice: „Mai întăi, daţi-mi drumul şi lasă dacă nu vi-1 scot eu de aice." I-au dat drumul. — „Aveţi o darabană?" - „Avem." - „Daţi-o încoace!" Ia baba darabana, o pune după gît şi începe a bate de război. Da rusul lasă toate, apucă iute puşca şi sabia: „Bătălia! Deschideţi-mi mai degrabă uşa! — a început a striga - Bătălia!" şi la fugă. Aşa a rămas iadul fără biserică, de, altfel, pe toţi îi alunga. Gheorghe Postolachi, Bagiurea
*
„Ce tălpoi e acesta?" se zice despre babele rele.
Deputatul satului Ţine talpa iadului.
Talpa iadului e afundul cel mai adînc al nenorocirei sufletului.
Că eu nu mi-am câştigat
Să fiu talpă că la iad... Broscăuţi
§ 4. Pe ceea lume
Despre ceea lume şi cum e acolo, povestesc acei ce au leşinat, de regulă, istorii auzite de ei din bătrîni, despre rai şi despre tartar.
Un tînăr roşişan, fiind bolnav, a leşinat şi sufletul său a văzut următoarele pe ceea lume:
Mai întăi, i s-a părut că a mers la biserica din Bobeşti şi, din biserică, s-a trezit la poalele unui munte de steclă, pe al cărui vîrv era muşchi şi verdeaţă, dar el nu se putea sui. A împreunat mînile să se roage la Dumnezeu şi îndată i s-a făcut înainte o scară de aur, pe amîndouă părţile cu lumînări şi îngerul l-a luat de mînă şi i-a
zis: „Suie-te!" Sus, deasupra muntelui, erau numai cît flori şi rînduri de pomi. „Ai să mergi cu mine să-ţi arăt toate, îi zise îngerul, dar cată să nu cumva să te uiţi înapoi." în calea lor, videau nişte mese întinse şi oameni stînd la mese, dar nu mîncau. — „De ce nu mănîncă oamenii aceştia?" a întrebat băiatul. îngerul l-a dus şi l-a pus la o masă şi i-a zis: „Mănîncă tu, dacă poţi!" dar n-a putut nici el mînca. Pe deasupra lor, îmbla Domnul Hristos într-o trăsură cu nişte cai; mergea de la răsărit spre asfinţit, blagoslovind cu crucea în mîni împrejur şi lumina ca soarele.
îngerul îl duse mai departe şi el văzu un bătrîn îmbrăcat cu o mulţime de straie, stînd sub un copac cu chidie pe el, iar împrejurul lui era pămîntul îngheţat. „Cine-i acesta?" întrebă băiatul. - „Moşneagul acesta e iarna, zice îngerul, şi cînd îşi scutură el straiele, atunci cade omătul pe pămînt." Merseră mai departe şi văzu o femeie îmbrăcată şi încălţată stînd pe o bucată rotundă de pămînt, cu o dungă de iarbă verde, iar alta încă neînverzită şi printre dungi apă şi glod; întreabă şi despre aceasta pe înger şi-i spuse că e primăvara. De cealaltă parte de iarnă, sta toamna: iară o femeie îmbrăcată şi în jurul ei stăteau copaci cu frunzile căzute şi poame, iar alături de primăvară şedea vara, o fată tînără şi frumoasă, numai în cămeşă şi şezînd între flori, pomi cu vişine, cireşe etc. Şi de toate pînile cîte sînt se videau pilcuri ici-colea, pe lîngă ea.
Băiatul, cît mergea, în stînga nici nu se uita, acolo era întuneric, pîclă, glod; într-acolo era iadul. De aici îl duse îngerul într-o casă; acolo veni Dumnezeu şi-i arătă patru uşi, pe cari îi zise că să nu le deschidă, dar Dumnezeu s-a dus şi el a deschis uşa întăi. înlăuntru, a văzut nişte femei arzînd până la brîu în foc, iar de sus le curgea smoală aprinsă pe cap. A deschis altă uşă şi a văzut preoţi spînzuraţi de degetul cel mare, de nişte cîrlige, şi arzînd în foc. în altă despăr-ţitură, a văzut pe un uncheş al lui, arzînd. în fine, veni Dumnezeu şi-i spuse să iasă de acolo, că el nu e scris în cartea sa, între cei morţi.
De aici, băiatul a plecat gonit de nişte catane; la un pod, catanele aceste i-au tăiat capul. El a luat capul în mînă şi, fugind, şi l-a lipit singur de trup, dar catanele, după dînsul. Băiatul le spuse să vie la mă-sa acasă, că le va da pîne caldă cu lapte acru. El fugi înainte acasă şi se ascunse sub pat, îşi făcu o bortă prin părete afară şi spuse mîne-sa să puie la pivniţă cruce şi cînd vor veni catanele, el va fugi pe acolq şi se va ascunde în pivniţă; iar ea să le spuie că a murit. — Le-a pus dinainte pîne şi lapte, — ei au mîncat şi s-au dus.
Aceştia ce să zădăreau cu dînsul erau dracii. Cînd a ieşit din pivniţă, s-a şi trezit şi a cerut mîncare şi, treptat, treptat, s-a însănătoşat. Alexandru Pradanciuc, Roşa
O femeie odată a fost murit şi cum o scalda, a înviat ş-a strigat: „Daţi-mi răpede o ulcică de borş să beau, căci m-a luat un om de mînă şi m-a dus la o uşă roşă ca focul, prin care se vedea o toloacă mare plină de oameni, ce strigau necontenit borş să le dea, ş-acolo nu-i nimic de mîncat, decît paingăni mari şi viermi, şi ei după aceia se
576
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
577
alungă să-i prindă." Păn' ce-au adus borşul, femeia a murit înapoi. Şi de atunci femeile în Roşa, cum umplu borş, dau mai întăi de pomană.
O femeie a fost moartă trei zile şi a văzut cum e în iad. Stau trei rînduri de morţi în şir ca catanele, două rînduri nu vorbesc, da cei al treilea vorbesc. Aproape de dînşii este un stîlp de fier cu o curbă, pe care dacă o învîrteşti, sar scîntei şi atunci cei care nu vorbesc aşa ţipă!
Cei ce fură bostanul, îl cară ca un glonte de fer greu pe un munte ascuţit ca o piramidă şi cînd îl pun în vîrv, trebuie să cadă iar jos, şi apoi omul iar îl rădică şi aşa păn' în veci.
Cel care spune minciuni stă cu faţa în sus şi un şerpe de pe o răchită îi tot picură venin în gură.
Cel ce opreşte apa din fîntînă, se fac lanţuri din intestinele lui.
Iar la uşi a văzut, ca zăvor, un picior de om, din pricină că a lovit cu piciorul dobitoacele; e tare păcat a lovi dobitocul cu piciorul.
Şi a mai văzut multe altele, dar n-avea voie să spuie.
Care om pe lumea asta n-a zăcut, pe ceea lume este o casă închisă şi toţi aceia stau pe pămîntul gol, numai în piele, cu capul la prag şi picioarele la masă, şi un copil de pe masă rumăn şi frumos, în pielea goală, caută spre dînşii.
Omul aice trăieşte, să facă bine întruna, căci: „bine faci, bine găseşti". Noi aice astăzi sîntem şi mîne nu; asta e lume împrumutată.
Pe judecătorii cei mincinoşi şi care judecă strîmb, îi trag pe roată de foc.
De mîncare nu-i păcat să furi, dacă ţi-i foame sau dacă dai şi altuia sărac, căci omul, dacă n-ar mînca, ar muri. Numai cît omul totdeauna cînd dă de pomană un lucru ce nu e al său, poate i-a dat cineva, să dea cu mîna dreaptă, iar pe cea stîngă s-o ascundă la spate, căci mîna cea stîngă e a necuratului şi-1 spune pe om că n-a dat al său, ş-atunci necuratul îi bagă degetele în ochi şi-1 orbeşte, nu destul e acolo întuneric!
Straie e păcat a fura; - pe ceea lume straiele sunt răni mari, i să fac pe trup; - sau care a furat bani, duce saci grei cu bani în spate.
Care-i zgîrcit pe lumea asta, numai molii şi rugina fierului îi stă înaintea lui şi lui i se pare că-i aur şi argint. Aceea e cămara celui bogat, căci el a strîns în cămara sa pe lumea asta de toate cele, dar la nime n-a dat din ele.
Care zice că nu i-ai dat mîncare, pe ceea lume totdeauna e flă-mînd - dracii îl duc la iad şi el totdeauna spune că i-i foame. E păcat să zici că eşti flămînd, cînd ţ-a dat cineva - să zici că eşti sătul - căci atunci se depărtează diavolul de om.
Zice că, cum e primăvara de frumoasă pe lumea asta, aşa e întruna pe ceea lume.
Dreptatea stă în rai, aşa grasă şi frumoasă - şi diavolii o trag cu trei pietre de moară la iad şi nu pot s-o urnească.
Cît e ceriul de nant, aşa-i iadul de 3 ori de adînc în fundul pămîntului; cel ce a făcut să-i cadă părul altuia, de 3 ori e slobozit din ceri, de păr, în fundul iadului.
Care lucrează sărbătoarea şi duminica, sufletele acelora se macină prin trei pietre de moară; sînt trei mori ce umblă ca vîntul, şi un om tot dă neîntrerupt cu mîna, de sîmbătă la miezul nopţei, pană duminică la miezul nopţei şi morile umblă şi macină făină din suflete, în foc.
Cine aduce duminica vreascuri, lemne, acela tot umblă cu dînsele ' în spate într-o groapă mare - şi dacă se mai pocăieşte, iese pe un cîmp negru şi umblă cu dînsele ziua şi noaptea şi nu mai are hodină.
Dacă dormi în timpul cînd e slujbă la biserică, pe ceea lume dracii te apasă cu o furcă de fier în piept şi te pun pe raghilă de fier.
Broscăuţi.
Rîşniţa de propeşte cineva pe lumea asta, îi e greu pe piept.
Care ară hotarul altuia, îl pun dracii la plug şi-1 bat.
Care ascultă sub fereştile altuia, îl trag dracii cu lanţuri de urechi şi-1 bat în cap cu ghigi de fier.
Niciodată pe nime să nu blastămi, căci în căldarea în care fierb sufletele, cel ce a blastamat întră în fund şi cel blastamat iese deasupra.
Acolo în iad, sînt o mulţime de cuptoare de fier, cît casele de mari, în care ard cei păcătoşi, iar dracii îi împung cu frigări de fier şi-i întorc cu cociorve.
(în Mihalcea se spune o vorbă: „Ce te mai învîrteşti ca Marcu în iad!") Toate de la Maranda Andronic, Roşa
*
Diavolul şede în iad, legat jos; iar de acolo păn' la Dumnezeu sînt 24 de vămi cu lăcăţi şi în ele arde foc. Sufletul porneşte de la iad în sus, prin vămile acelea, şi arde prin toate focurile pană cînd ajunge sus la Dumnezeu, - atunci e alb, curat de păcate, din ceea ce-a fost negru.
La Dumnezeu cînd ajunge în ceri, este un cîne negru, mare, flocos, la picioarele lui Dumnezeu — şi dacă poate sufletul e cu gînd rău asupra lui Dumnezeu, gîndeşte: „Bine că am scăpat, nu-mi mai pasă mie de tine!", atunci cînele cela îl ia şi-1 trînteşte de sus în fundul iadului şi acolo rămîne pe veci. Care e bun merge de-a dreapta Domnului. în stîngă în jos, mai sînt căţei mititei.
578
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
în ceri la Dumnezeu, stau fetele de-o parte, pe un cîmp de flori, ficiorii peste cărare de alta, bătrînii stau de altă parte, ca hribii, fiecare stă la cei de vîrsta lor. De la aceeaşi
Pe ceea lume, este lîngă rai un cîmp, o apă ca răciturile, se numeşte „Drumul Idiilor", şi care nu-i păcătos se ţine deasupra şi trece, iar care e păcătos se cufundă şi merge în fund în iad. Odată, a mers un om de-al nostru la rai şi zice că a trecut, nu s-a cufundat. Raiul e pe pămînt; de ce, la Moşi, dai de jos de pomană, pui pe pămînt?! Măria Bărbieriu, Botoşani
Zice că sufletul merge sub noi, în pămînt, pămîntul se deschide şi merge pe ceea lume; acolo se află şi Dumnezeu.
Agafia Popovici, Mihalcea
La rai sînt punţi: punţile raiului; şi care are punte trece, care nu, nu. Care dă de pomană are punte de trecut; şi de are multe „bodaproste", bodaprostele îl tot rădică în sus şi-1 trec. Botoşani
La rai cînd merg, trebuie să treacă peste iad. — S-a văzut puntea ce o pun la mort, pînza.
Sufletul, cînd merge, trece peste o punte unsă cu untdelemn, ca să lunece, de aceea are omul unghii la mîini şi la picioare, să se poată ţinea.
Cel ce cade sub punte e căzut; de acolo, îl scot neamurile cu parastasele şi dacă îi fac pomenire. Acolo se curăţe sufletul trecînd de 100 de ori prin foc şi prin apă şi cînd e curat, trece pe o punte de aur şi tot ne trebuiesc unghii să ne ţinem. Şi după ce se va sfîrşi lumea şi va fi judecata, pe care îi va da Dumnezeu în iad, după ce să vor curaţi, iar se vor duce la rai. Numai acei care nu vor fi curaţi şi nu vor putea să iasă, îi va scoate Maica Domnului cu fuiorul de la Bobotează. Cei păcătoşi, de grei ce sînt de păcate, li se rupe aţa şi cad înapoi — ş-aceia nu-i va putea scoate nime, pe vecii vecilor vor rămînea în fundurile iadului.
Cine se roagă cu credinţă la Maica Domnului în viaţă, Maica Domnului, pe ceea lume, îl ia de mînă şi-1 trece pe puntea din iad.
Dumitru Volcinschi, Ropcea
în Mihalcea, cînd fac femeile pîne, după ce o scot, pun lemne în cuptor, căci zic că lemnele celea se fac punte pe ceea lume; — acolo, undeva este o apă, să aibă punte, să poată trece sufletul. Alţii spun că puntea e peste focul ce-1 va trece pe ceea lume, căci sufletul, după ce iese, trebuie să meargă şi pe la rai, şi pe la iad, să vadă cum e, îl duce îngerul şi-i arată. Care merge la rai trebuie să treacă peste iad, unde arde focul cel mare şi dacă s-a pus punte, poate trece, dacă nu, rămîne la iad. Lemne în cuptor se pun mai multe, pentru mai multe persoane şi dacă femeia trăieşte rău cu bărbatul, lui nu-i pune, îl lasă să rămîie la iad. De la d-na Măria Reus
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
579
Frunză verde de doi scai, Sufletul e dus la rai, Să uită pe-o crăpătură: La mijlocul raiului, Este-o masă rotilată, De îngeri înconjurată. Da un înger l-a zărit Şi-nainte i-a ieşit. Of, suflete năcăjite, Nu-i aicea locul tău, Locul tău este la iad, C-acolo ţ-ai câştigat. El la iad că a plecat, Iadul i l-au descuiat, înainte i-au ieşit: Cinci de mînuri îl trăgea, Cinci de spate-1 împingea, Cei mai mulţi loc îi făcea, Bici de piele împletea, Cei mai mulţi pat îi gătea, Cunună de spini i-au pus, Hîrb de foc la cap i-au pus Şi cu biciul l-au bătut Şi crunt sînge l-a umplut.
Ilişeşti
Frunză verde lemn domnesc, Merg pe drum, mă tînguiesc, Cum în lume să trăiesc, De păcat să mă feresc, C-am auzit din bătrîni Că-i rău trai pe ceea lume.
La curţile lui David, Este-un scaun aurit, Ş-or aşterne mesele Ş-or deschide cărţile Ş-or ceti păcatele. Ş-or vîna, ş-or trîmbiţa, Vii şi morţi vor aduna, Şi cei drepţi s-or bucura, Da cei strîmbi s-or spăimînta. Da Arhangelu-a cuvînta: „Păcătoşi, nu vă spăriaţi, Că Dumnezeu v-a judeca, Şi de-ţi avea voi noroc Să vă trăiască neamurile, Să postească posturile Şi să ţie vinerile, V-or ierta păcatele. Numai cel ce suduie crucea Să moară de plumbul pustei.
Da acel ce pre.....
La judecată nu este." Anii trec, viaţa-mi scurtează Ochii-mi plîng şi lăcrămează. Anii trec într-o minută, Ian vezi viaţa cum să scurtă, Ian vezi zilele cum trec, Noaptea făr' de somn pitrec. C-aşa-i viaţa omului, Ca şi floarea pomului: Dimineaţa înfloreşte, Peste zi se vestezeşte, Da încă sara putrizeşte.
Mahala
(Cîntece despre ceea lume a se vedea la colinde de Crăciun.) Gura iadului e acolo pe unde aruncă munţii foc.
/. Pisarciuc, Roşa
Sînt unii oameni aşa de păcătoşi, că nu-i primeşte pămîntul, cînd îi îngroapă, îi aruncă afară. Cînd pe cineva îl blastămi, zici: „Nu l-ar primi pămîntul!"
Pe suflet, dacă-1 întreabă cineva cît a trăit pe asta lume, el zice că trei ani,- acele trei zile cît a stat mort aice; acelea i se pare că a fost viaţa lui cea mai fericită. , Botoşani
Cînd moare omul, dacă e racla grea, e sufletul păcătos ori sînt sufletele neamurilor lui grele de păcate, care s-au pus pe raclă şi-1
580
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
581
duc păn' la groapă. Cînd se duce sufletul pe ceea lume, mai întăi merge la întuneric, la propeală, acolo stă pîn' ce-i fac cele 7 parastase, de aceea le duc deodată. Unii spun că sufletul merge într-o încăpere cu 24 de odăi închise cu zăvoare; acolo stau mii şi milione şi aşteaptă, poate le vor da cineva, să-i scoată.
Zice că e mare pomană dacă porţi parastasele acestea vreunui mort, căruia ştii că nu i s-au purtat. Cînd sînt parastasele gata, uşile se deschid şi sufletele scapă. Atunci se duc şi şed pe un cîmp foarte frumos, cu copaci şi iarbă verde; în copaci, stau sufletele copiilor.
Pe cîmpul acela, omul vede tot ce a dat. De a dat o cofă de apă, se face o fîntîniţă etc. Acolo sînt cărări şi, pe amîndouă laturile, stau blidurile de mîncare ce ş-au dat sau ce li se dă; şi de nu ai dat pe nume, sufletele se ghiontesc, se grămădesc. Acolo stau păn' la judecată. Botoşani
Zice că niciodată să nu bănuieşti, cînd se varsă pe masă sau jos băutura; atuncea sufletele cer - şi aceea ce s-a vărsat, poate ai uitat să dai, e a lor, stă îndată înaintea lor acolo. Atunci să vadă cineva ce bucurie mare au şi ce chef fac! Mihalcea
*
Cum ne sînt nouă sufletele
Noi, aicea, nu ştim nimic, sîntem proşti, dar dacă moare omul, îndată i se arată tot ce e pe lume. Morţii umblă pe pămînt, numai noi nu-i videm, în vis numai cît ne întâlnim cu dînşii; atunci sufletul iese din om şi se întâlneşte cu sufletele.
Sufletele care iese din oameni, nouă, aistora care trăim, nu ne sînt bune; li-i ciudă, de ce ei au murit şi alţii trăiesc. Pentru ce, împrejurul bisericei, noaptea, nu poţi merge de 3 ori? Că nu te lasă sufletele! Odată, o catană s-a pus rămăşag ş-a mers de două ori, cînd a treia oară, l-a săgetat la inimă, l-a năbuşit sîngele ş-a fost gata. Sînt de aceia care, cît au trăit, au fost năzdrăvani, aceia se cheamă strigoi - ei nu lasă. Bum. Volcinschi, Ropcea
Odată, un covali îşi iubea tare femeia, dar murind ea, l-a rugat să nu se însoare şi i-a spus să o aşeze în biserică, pe un scaun, cu cartea-n mînă. După un timp, covaliului i-a plăcut o fată. Merge el la biserică la dînsa ş-o roagă să-i dea voie să se însoare. A doua zi, o găsesc pe moartă afară sub păretele bisericei. Au pus-o înapoi, dar necontenit o găseau dimineaţa în acelaş loc, deşi el necontenit o ruga. A mers singură fata, la miezul nopţei şi a rugat-o să-i dea voie s-o ia, căci poartă în pîntece un copil. Auzind aceasta, s-a îndurat şi i-a lăsat. Pe moartă, au îngropat-o şi nu a mai ieşit. Cernăuţi
în Molodia, Mahala, mortului nu i să spune „tu", ci „d-ta"; fie şi copilului său, căci zice că atunci el e una cu Dumnezeu.
Prietenii
Au fost doi prieteni. Odată au copilărit, odată au fost în catane, acuma făcuse vorbă că odată să se şi însoare. Au mers la nişte fete ce le plăceau în starostie, au dat de vestiri şi, în 2 săptămîni, era să le fie nunta. Iată că unul dintr-înşii moare. Rămîne celalalt supărat. Sîmbăta sara, au început nunta, i-au pus cununa de berbec la cuşmă, cînd să să puie la masă, el iese afară şi se duce, fără ca să ştie nimene, tocmai la mormîntul prietenului lui. Acolo începe a plînge: cum toţi se află la nunta lui, numai prietenul său nu. Plăngînd aşa, mormîntul s-a deschis şi prietenul a ieşit. „Nu plînge, zice el, că mă duc." Era pe la vro 10 ceasuri. Au venit amîndoi la nuntă, s-au pus la masă şi au mîncat - cînd s-au apropiat 12 ceasuri, prietenul i-a spus: „De-acuma, tu m-ai adus, tu să mă duci!" L-a dus păn' la mormînt, acolo înăuntru s-a făcut o odaie şi pe masă era un şip de vin şi două pahare. „Am fost eu la tine ş-am băut, vină şi tu puţin la mine!" Au întrat amîndoi - şi pahar după pahar au băut tot şipul. „De-amu mă duc, că mă vor aştepta cu nunta", zice mirele. Cînd a ieşit afară, avea o barbă pană la brîu. A alergat cu fuga, dar n-a mai găsit locul; erau alţi oameni, alte case. A mers la preotul, ş-a rădicat cuşma din cap - la cuşmă avea cununa de mire - a întrebat despre ai lui: „Ce vorbeşti, zice preotul, din ei, nici colbul nu le mai găseşti, de atuncea sînt 300 de ani!" El a ieşit numai cît afară şi vîntul şi pe dînsul l-a răsipit. Neculai Torschi, Mihalcea
*
Mortul recunoscători
A fost un boieri ş-avea un băiet. Boieriul l-a trimes ca la Viana, să înveţe carte. El era aşa de cuminte, că în fiecare lună învaţă un clas. într-un an, le-a gătit pe toate.
„De-acuma du-te acasă, că n-ai ce mai învăţa!" au zis profesorii. „Mai găsesc eu ce", a zis băietul; ş-anceput a învaţă la meşteşuguri.
A mers la un stoleri - şi, în curînd, a deprins totul. Vine un împărat acolo şi dă să-i facă un ceasornic, din care, la 12 ceasuri cînd va suna, să iasă 12 muzicanţi şi să-i cînte. „Noi nu ştim cum să facem aceasta", a zis maistrul. „Ba eu voi face", a zis băietul. Păn' în 2 săptămîni, ceasornicul a fost gata. împăratul i-a plătit o mulţime de bani şi l-a zis că, la orşice nevoie, să vie la dînsul, căci îl va ajuta.
A venit alt împărat ş-a cerut să-i facă o masă cu 12 scaune - şi cînd vor sta la masă, să iasă din fiecare scaun un lăutari şi să cînte. El a spus că şi aceasta va face şi împăratul i-a plătit bani mulţi şi i-a spus tot aşa, ca să vie la o nevoie la dînsul.
Un al treilea împărat a venit ş-a cerut pentru fata lui un piano care să cînte singur. Şi pe acesta l-a făcut; i-a plătit şi i-a făgăduit ajutorul său, tot aşa.
Ieşind băietul de la boieri, ş-a luat banii şi s-a făcut negustori. A cumpărat fel de fel de mărfuri, a vîndut; dar punîndu-se odată la
582 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
jucat cărţi, a pierdut totul ş-a rămas sărac lipit pămîntului. Ce să facă el acum? Ş-a adus aminte de împăratul cu ceasornicul - ş-a mers la el. Spuindu-i ce i s-a întîmplat, împăratul i-a cumpărat altă marfă la loc şi s-a întemeiat din nou.
îi mergea foarte bine, dar i-a venit în gînd să vîndă totul şi să meargă în alt loc; ş-a luat banii ş-a pornit. Mergînd pe un pod, vede o mulţime de oameni, că tot stupesc pe un om spînzurat ce era acolo. Prinsese pe un tâlhari şi-1 spînzurase şi acuma cei ce păzeau podul nu lăsau pe nime să treacă, păn' ce nu-1 vor stupi. A venit rîndul şi la negustori. „De ce faceţi rîs de dînsul, a zis el; spuneţi-mi ce vraţi şi eu îl voi cumpăra." I-au spus atîta cît avea el. A dat banii - şi pe mort l-a îngropat.
Rămănînd sărac ca dintăi, ş-a adus aminte de împăratul cu scaunele. Mergînd la el, împăratul tare s-a bucurat şi i-a spus că-i va da ce va cere. L-a primblat prin toate odăile, numai cît într-o odaie nu l-a lăsat să între. El a rugat să-1 lese ş-acolo. Aice, sta închisă fata împăratului cu pianul; avuse amîndoi bătaie şi i-o luase. Negustorul ceru să-i dea fata şi fiindcă împăratul se prinsese cu cuvîntul că-i va da ce va cere, i-a dat-o. El a dus-o într-un orăşel şi trăiau amîndoi foarte greu.
îşi aduce aminte de împăratul cu pianul. Spune femeiei sale că merge să-şi caute cîştig şi că, în curînd, are să pornească. „Dacă te duci, stăi să-ţi cos o basma, cum ştiu eu, să-ţi aduci aminte de mine." în cîteva zile basmaua a fost gata. Pe basma era scris numele ei, a bărbatului ei şi a părinţilor ei.
Mergînd el la împăratul şi zărind împărăteasa basmaua, a leşinat, în curînd, au aflat că fiica lor e femeia lui şi că a scapat-o de la robie, pe cînd ei o credeau moartă. împăratul îndată a poruncit la un general să meargă cu ginere-său şi c-un escadron de oaste s-o aducă.
Inturnîndu-se ei, au avut să treacă o apă. Generalul l-a pîndit pe negustor cînd era la feresta corăbiei şi l-a aruncat în mare; iar prinţesei i-a spus ca să nu spuie, căci o omoară; lui îi era dragă şi vra s-o ceară la împăratul.
Negustorul, cînd a căzut în mare, a simţit că cineva l-a luat în braţe şi l-a scos la mal. Cînd ş-a venit în fire, acela i-a spus: „Tu ai să năcăjeşti cîtva timp, dar apoi tot ai să te cununi cu prinţesa şi ai să ai un copil; să ştii că pentru binele ce ţ-am făcut, cînd va fi copilul de un an, ai să mi-1 aduci în locul acesta, aici" - şi s-a făcut nevăzut.
Mergînd el în oraş, n-a mai îndrăznit să meargă împăratul, a început a trăi ca vai de dînsul, lucrînd pe la jidani. Prinţesa a spus generalului că nu se va mărita, păn' nu-i va face un palat frumos. Palatul a fost gata. Ea a spus că nu se va cununa păn' ce nu se va zugrăvi odaia ei, cum ei îi va plăcea. El a pus fel de fel de zugravi, dar ei nici o zugrăveală nu-i plăcea. A mers şi bărbatul ei să zugrăvească. El a scris pe păreţi istoria lui, iar boiala a turnat-o pe jos. Mergînd ea să vadă, i-a plăcut ş-au hotărît nunta. A trimes să aducă pe zugrav şi l-a pus la fereduit, de a venit şi el la nuntă. La masă, a trebuit să spuie fiecare cîte o poveste ş-a spus şi el povestea lui, întrebînd ce să cuvine acelui ce omoară. „Să-1 legi de coada unui cal
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 583
şi să-i dai drumul", a zis generalul. „Apoi dar ţ-ai făcut singur judecata !" împăratul a poroncit şi l-au legat şi unde i-a picat capul, s-a făcut deal etc. iar ei s-au cununat şi în curînd au avut ş-un copil. Tatăl copilului era tare supărat şi, întrebîndu-1 socrul său, i-a spus. Au hotărît cu toţii că trebuie să-1 ducă.
In ziua hotărîtă, el a dus copilul. Iată că vede venind spre mal 4 corăbii. Apropiindu-se, vede pe cel care-1 scăpase că se coboară. „Mă cunoşti cine sînt?" „Nu." „Eu sînt acela pe care l-ai răscumpărat din spînzurătoare - şi pentru binele ce mi-ai făcut, ţ-am făcut şi eu bine; aceste 4 corăbii ce le vezi sînt pline cu mărfuri, sînt ale tale. Ia-ţi şi copilul şi trăiţi fericiţi!" şi zicînd, acestea nu s-a ştiut ce s-a făcut. De la Vasile Tanasiuc, Clocucica
*
într-o variantă din Roşa, e începutul astfel: Mergînd un băiet, cumpără un spînzurat, apoi pe 3 fete ce arau în plug; - pe una o ia, iar cele două merg în ţara lor. Fiind dat el în apă, sufletul îl face grădinari la împăratul şi vine la nuntă de spune povestea, căci femeia lui a cerut să spuie toţi poveşti.
Ion Credinciosul
A fost un boier ş-avea un servitor foarte credincios, îl chema Ion. Boieriul s-a dus de-acasă şi i-a lăsat totă casa pe mîni, ba i-a lăsat şi lada cu bani în păstrare, aşa mare încredere avea în el. Rămînînd Ion singur, flecăii din sat s-au apucat să facă un bal straşnic, în nădejdea lui Ion, ştiind că el le va plăti cheltuielile. Ion nu se da să meargă cu ei, păn' în cele din urmă s-a lăsat înduplecat. Au băut, au mîncat, au jucat - cînd la plătit, nu li s-ajungea să plătească 30 de galbeni. A mers Ion ş-a scos din lada boieriului ş-a plătit. Vine stăpînul său acasă; numără banii şi vede scădere. „Ce-ai făcut cu paralele, Ioane?" El îi spune adevărat. „Ce-ai făcut, n-ai făcut bine; trebuie să te învăţ minte ca să nu mai faci. întindeţi-1 la scară, zice boieriul, şi trageţi-i 30; să se înveţe altă dată minte..." L-au întins şi l-au bătut ca pe dînsul...
La cîtva timp, merge iarăşi boieriul de-acasă pe vro lună de zile şi iar îi lasă casa şi banii în samă; flecăii satului iar s-apucă de făcut bal şi-1 smomesc şi pe bietul Ion. De astă dată ia el din casă 100 de galbeni şi plăteşte datoriele benchetului 90, iar 10 i-a rămas lui în buzunari. Acuma, stă şi se gîndeşte: „De mi-a da boieriul, pentru aceştia, 90 de beţe, sînt mort; mai bine să-mi caut eu de ducă." închide toate uşile cu cheia şi pune cheile unde ştia boieriul; îşi ia schimburile lui şi porneşte.
Merge el, merge, ajunge la o apă, dar neavînd cum să treacă dincolo, să pune între tufe pe mal şi se hodineşte. Ba fiind obosit de drum, chiar adoarme. Se trezeşte el într-un huit de glasuri şi sare repede spăriet în sus, vede o corabie la mal c-o mulţime de oameni
584 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
şi vro doi veneau spre dînsul. „Cine eşti tu?" îl întreabă aceia. „Sînt şi eu un dus din lume." „Ce slujbă ştii să faci?" „Sînt bucătari." „Vină cu noi, că nouă ne trebuie un bucătari, să ne fii numai cu credinţă..." „Bine, mă duc." L-au luat pe corabie... Aceia erau 61 de hoţi, toţi fraţi, dintr-un tată ş-o mamă, aveau corabia lor, moşia lor, într-un ostrov mare şi nu îndrăznea nime să se apropie de ei. L-au dus păn' la curţele lor; aice se aflau de toate bunătăţile, căci ei, cînd veneau acasă, cu de toate veneau încărcaţi. Ion s-a apucat îndată şi le-a făcut în grabă bucate; ei au rămas mulţămiţi. A doua zi, i-au dat cheile de la cămări, hambare şi ei s-au dus la prădat, cînd vor veni, să găsească mîncarea gata. Erau cerbi, căprioare, el le-a făcut nişte bucate, că-ţi lingeai degetele; astfel că, venind tâlharii şi găsindu-le pe plac, i-a lăsat fiecare cîte un galbăn pe talger. Avea acuma 61 de galbeni.
El s-a bucurat tare şi s-a gîndit în gîndul lui că bine i-ar merge, dacă va fi tot aşa; şi bine îi mergea, căci, de cîte ori tâlharii erau în chef bun, niciodată nu lua talgerele deşerte de la ei.
Iată că face împăratul Roşu o petrecere, care avea să ţie vro săptămîna şi-1 pofteşte şi pe talhariul cel mai mare la petrecerea ceea, să vie pe costul lui. Căpitanul tâlharilor tare s-a bucurat ş-a dat drumul fraţilor lui pe 2 luni, să se primble prin lume: să boteze, să cunune, iar de furat, nimic să nu fure. Au pornit ei cu toţii, a rămas numai Ion acasă cu gospodăria, spuindu-i că, dac-ar vedea vro litvă rea că vine asupra lui, să se suie în turn şi să plece steagul.
Acolo la petrecere, împăratul Roş a spus la cei de faţă, că: care se va afla să-i fure pe fata împăratului Alb, îi dă jumătate de împărăţie.
Iată că s-au împlinit cele 2 luni ; ş-au venit cu toţii înapoi acasă. Fratele cel mare i-a adunat în jurul lui şi le-a spus despre ce e vorba. Să vă duceţi în oraş şi să cumpăraţi cele mai frumoase mătăsuri şi lucruri femeieşti şi să faceţi în corabie 61 de dughene; apoi să mergeţi pană la împărăţia împăratului Alb şi să trageţi corabia în dreptul palatului şi cine va întră înlăuntru şi va vrea să cumpere un lucru, voi, pentru marfa de 100 lei, să cereţi 200; dar de va veni cineva de Ia palat, pentru marfă de 100, să cereţi un leu."
Au făcut ei toate după porunca fratelui celui mai mare; au ajuns cu bine ş-au tras pod de la corabie păn' la mal. Au început a veni slugile de prin curte, boieri, a cumpăra care de care, căci străbătuse vestea în tot palatul, că se capătă totul în dar; pană ce i-a venit gust şi fetei împăratului să cumpere. A întrat într-o dugheană, în a doua, a treia, - din ce în ce, lucrurile erau tot mai frumoase; ei au rădieat podul şi cînd s-a trezit ea, mergea pe mare. A început a ţipa, dar nimic nu i-a ajutat.
Au dus-o în ostrovul lor. Cel mare tare s-a bucurat cînd a văzut-o, a închis-o într-o odaie, a dat drumul pe 3 luni fraţilor să meargă prin lume: să boteze şi să cunune, dar nimica să nu fure; şi el a plecat să facă contractul cu Roşu-împarat ş-apoi să-i dea fata.
Rămîne Ion iarăşi singur. Amu-i era şi lui urît; tâlharii i-au lăsat cheile să umble prin toate odăile, numai în două odăi să nu între. în graba cea mare, căpitanul a fost uitat să spuie lui Ion să deie de
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 585
mîncare fetei; el i-a fost lăsat ceva de mîncare lîngă dînsa, dar apoi s-a gătit.
Umblînd Ion prin odăi, se gîndeşte: de ce să nu între şi-n acelea două? Şi chiar învîrte la o odaie cheia în broască. Cînd întră înlăuntru, ce să vadă... Şedeau trupurile de oameni morţi, clit, de jos pană sus, unul peste altul, ca ţuhalii la moară. S-a umplut de milă: „Săracii de voi, ce zile aţi ajuns!" Iese şi se duce de caută un hîrleţ, merge pe o tolocuţă, deoparte de casă, şi începe a sapa la gropi. A numărat cîte trupuri sînt şi a săpat atîtea gropi; apoi l-a dus în spate tot cîte pe unul şi i-a îngropat frumos pe toţi, - le-a zis vecinica lor pomenire, le-a făcut cruciţi de şindilă şi le-a pus la fiecare la cap, apoi se dă deoparte şi se uită zicînd: „Nu-i urît ţintirimul ista, ba-i chiar frumos!" A făcut cruce cu mîna spre cimitir, a zis „Dumnezeu să-i odihnească!" şi s-a întors înapoi. Acuma era sara, s-a culcat ş-a dormit fără simţire, căci era trudit.
A doua zi dimineaţă, se scoală el şi după ce-şi isprăveşte lucrul, îşi aduce aminte că mai are o cheie. In să meargă să caute şi-n ceea odaie, să vadă ce-a găsi.
Intră şi vede o fată în straie foarte frumoase, trîntită la pămînt şi parcă gemînd. Aleargă ş-o scoală să-i dea ajutor. Ea a deschis ochii şi iar i-a închis, nu putea vorbi. îndată a înţăles că e moartă de foame. A dus-o în braţe păn' în odaia lor, i-a turnat rom pe gît, i-a dat cîte puţin vin, păn' ce-a început a-şi mai veni în fire, i-a pregătit degrabă mîncare şi cîte puţin i-a turnat pe gură, pană ce, la o zi sau două, a început a vorbi şi singură a mînca. I-a spus cum au furat-o, dar nu ştia ce vrau să facă cu dînsa. „Ştii ce, zice el, eu te voi scapă de aice, haide să fugim!"
La vro săptămîna, cînd era ea destul de tare, a luat el bani cît a socotit, ş-au luat merinde de drum şi au pornit. Au mers ei de dimineaţă pană sara, cînd sara, s-au trezit tot pe loc înapoi la palatul tâlharilor. „Las' că mîni vom apuca alt drum." Se scoală des-de-noapte, apucă pe drumul celalalt şi merg iar păn' în sară - şi iar se trezesc pe locul de unde au pornit.
încep a plînge şi a se ruga lui Dumnezeu, se scoală a treia zi dimineaţă şi pornesc, şi merg cu spori, păn' ce au ajuns noaptea la o pădure foarte mare ş-acolo, mai înuntru, au văzut o zare de foc. „Doamne, dragă, zise fata, du-te şi te roagă să ne primească, că nu mai pot."
A mers el înlăuntru, acolo era un bătrîn fioros. „Veniţi!" le-a zis el. Au întrat în casă. „La mine cine întră cu zile nu mai scapă." Dau ei să se închine, nu-i lasă. „Eu sînt tatăl celor 61 de tâlhari, de unde veniţi voi, eu v-am purtat două zile degeaba şi dacă nu era voia mea să veniţi aice, şi astă sară aţi fi fost la palat înapoi..." Da în cui, deasupra capului moşneagului, era o sabie care se mişca întruna, ca un ceasornic. Ei au fost încremenit, strînşi unul lîngă altul, Ion Credinciosul şi fata împăratului Alb. Aveţi voi noroc, le zice bătrî-nul, că sînt sfădit cu ficiorii mei, şi vrau să le fac şi eu o şotie. Culcaţi-vă fără frică şi mîne vă voi trece eu singur apa de ceea parte." Cînd a spus aşa, parcă li s-a rădicat un bolovan rece din
586
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
587
spate. S-au culcat şi s-au hodinit de drum. A doua zi, moşneagul a luat sabia din cui, i-a chemat să meargă după dînsul şi cînd au fost la apă, a ameninţat în cruce cu sabia. Apa s-a despărţit în două şi ei au trecut, iar în urma lor să tot împreuna. Au mers păn' au ajuns la un oraş, au tras la un otel. Moşneagul a cerut să le dea de băut şi mîncările cele mai scumpe ş-a cheltuit el într-un ceas 7500 de galbeni. „De-amu, duceţi-vă spre răsărit, nu în altă parte, căci vă va găsi" - şi s-au despărţit.
Au mers ei tot spre răsărit, departe, departe, peste oraşe şi sate, pană ş-au ales un oraş potrivit, unde să locuiască. Cu banii ce aveau, ş-au cumpărat o casă ş-o moşie şi s-au apucat de gospodărit.
Iată că se împlinesc cele 3 luni de concediu ale tâlharilor şi cînd vin ei acasă, găsesc tufă! De-amu, altă nu-i de făcut, zice cel mare, decît să vă faceţi toţi cerşitori şi să îmbiaţi din sat în sat şi din oraş în oraş, pănă-i veţi găsi şi îndată să veniţi să-mi spuneţi. Ei au îmbiat păn' au dat de dînşii. Tocmeşte cel mare 60 de butnari să lucreze 60 de vase, jumătate pentru vin şi jumătate să fie deşerte, să între în fiecare jumătate cîte unul din ei şi tocmeşte 60 de care şi pornesc tocmai la oraşul unde era Ion şi trag tocmai la poarta boieriului. Strigă: „Hai la vin bun!" Boieriul vra să cumpere, - gustă: „E foarte bun." Dar fiind noaptea s-a rugat negustorul să-i primească cu carele în ogradă. Acela era căpitanul, dar aşa schimbat, că nu l-a cunoscut. A lăsat carele să între; bucuria lor; aşteptau numai să se culce cei din casă. Dar iată că se aud dobe bătînd şi muzici cîntînd, venind din depărtare şi apropiindu-se repede de casă lui Ion. Ion să pusese tocmai atunci în pat. Sare repede şi iese afară. „Oare cine să fie, cucoane?" întreabă negustorul. „Eu ştiu cine — să vede că e o armată." Dar armata deschide porţile şi întră în ogradă, apoi închide la loc. „Buna sara, cucoane." „Buna sara." „Ai de băut, că noi avem de mîncat." „Am", zise Ion. „In să ne dai un sfrediac şi o lumînare, să dăm cep." Şi s-au aşezat la fiecare antal cîte 2,3. Au dat cep dintr-o parte, a curs vin, dă din cealaltă, nu curge. „Oare ce să fie aice, cucoane, ia să desfundăm ş-om vedea." Pe negustorul de vin îl ţineau strîns. Scoate din fiecare cîte unul. „Acuma îi cunoşti cine-s, Ioane?" Ion i-a cunoscut. „Au vrut ei să te căsăpească, dar i-om căsăpi noi." Şi i-a făcut bucăţi, cu săbii, cu topoare, într-o nimica de ceas. „Ei, d-le Ioane, da pe noi ne cunoşti cine sîntem?" „Nu." „Noi sîntem aceia pe care i-ai scos din casa tâlharilor şi ni-ai îngropat. Bine pentru bine! Rămăi sănătos şi de-acum să nu ai nici o frică..." şi s-au făcut nevăzuţi... Ion a mers apoi la împăratul Alb cu fata şi a fost apoi şi împărat. Dumitru Ciocalău, Botoşani
*
în o variantă din Mihalcea, ficiorul bucătarului de la împăratul, fiind alungat, merge la tâlhari şi găseşte o fată închisă, nu se ştie a cui, cu care face o groapă şi îngroapă trupurile moarte. Tâlharii, 12 la număr, se vîră într-un singur poloboc etc.
§ 5. Schimbarea sufletului în vite etc. Diavolul şi munţii
Odată, mergea un om noaptea prin munţi cu cimpoiul la o nuntă şi-1 întâlneşte necuratul. — „Hai la mine, zice el, şi mi-i cînta trei zile, că tare bine ţ-oi plăti." îl duce în pădure, în nişte curţi, da în casă nu era nimic alta decît un stîlp. Cam pe la miezul nopţii, să adună draci cătă frunză şi iarbă şi aduc o fată; atîta o joacă, o muncesc şi o chinuiesc, pană au cîntat cucoşii. Omul vra să meargă a doua zi acasă, dară nu-1 lasă, căci zice că mai are două zile să le cînte. I-a dat un cal să-i care lemne, dar să nu zică calului „de", să-i zică „nu". Omul a mers - şi, la un deluţ, a uitat şi a zis „de". Numai ce se face din cal înaintea lui o fată, pe care el o cunoştea, ce murise de cîtva timp şi amu cine ştie pentru ce greşală era la draci aici. Şi a început ea a-1 ruga să spuie la părinţi acasă să-i facă praznice şi rugăciuni, s-o scoată, spuindu-i că ea e fata ce o năcăjesc dracii noaptea. Da pe el l-a învăţat că, dacă va mai cînta două zile, diavolii i-or da să-şi aleagă din trei grămăzi bani: el tocmai din grămada a treia să ia, că aceia-s curaţi. După aceea, s-a făcut iar cal, de a mers acasă.
Omul a făcut aşa cum i-a zis ea şi a cerut ca să-1 ducă cu căruţa acolo de unde l-a luat. Dracul l-a dus, dar de ciudă că n-a luat banii ce-a vrut el, că i-ar fi venit înapoi, — pe unde au mers prin munţi, toţi munţii i-a rupt în drumul lui; se cunoaşte şi amu locul acela: dincolo de Bănila Moldovinească. Andron Dragan, Mihalcea
Iadul e încolo, în munţi; acolo arde necontenit focul cu cei greşiţi - cu vornicii, cu boierii - cară dracul pietre cu ei şi ard în foc.
Mihalcea
Un băiat s-a fost rătăcit odată noaptea prin pădure şi nu găsea drumul să meargă acasă ; vede o lumină şi se ia după lumina ceea. Ajunge la nişte curţi, acolo era un domn ce trăgea din ciubuc; şi după lumina de la ciubucul lui a fost venit. îl întreabă domnul acela ce caută, el îi spune că a rătăcit. — Dacă mi-i sluji un an, eu ţ-oi arata drumul acasă, dar altfel nu te mai duci. Eu am un cal şi ai să mergi la pădure cu dînsul, dar n-ai să-i zici „hi", ci „nu" şi el are să meargă. „Şi în căruţă, să pui numai lemne fără păreche şi să încarci cît îi putea." Băietul a spus că va sluji. Slujeşte el un an şi face toate cum i-a spus^cînd amu la sfârşit, se gîndeşte: „Oare de ce mi-a spus el mie să fac aşa? Anume am să pun lemne păreche şi am să zic la cal «hi» să vedem ce va fi." El a făcut aşa şi din cal s-a făcut o fată despletită. El s-a spăriat. - „Nu te teme, zice fata, ascultă să-ţi spun cine sînt eu. Eram fată mare acasă la părinţi şi au vrut să mă mărite după un om, pe care eu nu l-am vrut şi, de ciudă, m-am spînzurat. Sufletul meu l-a luat necuratul şi m-a făcut cal şi acuma, iată ce fac cu mine! Tu nu m-ai năcăjit tare, m-ai căutat, m-ai adăpat, pentru aceea am să te învăţ cum să ieşi cu bine de aici. Stăpînul tău a vra să-ţi dea bani, pentru că l-ai slujit, dar tu să nu
588
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
589
primeşti bani, ci să ceri tărîţe de lemne şi cărbuni - şi iarăşi să nu porneşti singur pe jos, ci să zici să te ducă el, de unde te-a luat."
Dîndu-i tărîţe şi cărbuni, în poala sumanului, din tărîţe s-au făcut galbeni, iar din cărbuni, ruble şi a avut avere pe toată viaţa.
Mihalcea
Un om din Cuciur a leşinat ş-a văzut pe o mătuşă a lui făcută cal; ea s-a rugat la dînsul ca să spuie aice pe lume să nu-i mai deie nimic de pomană, căci dacă nu-i dau, dracii o uită şi n-o bat aşa de tare, dar dacă îi dau, tare o chinuiesc. Maranda Andronic, Roşa
*
Credinţi
Ţăranii, de regulă, nu mănîncă carne de vită nici de oaie, ci numai de porc. întrebînd pe un ţăran din Horecea de ce nu mănîncă, el răspunse: „La ce să mănînc, poate sufletul acel din vită e un moş al meu?!" Gh. Plăcintă
Sufletele pe ceea lume să prefac în oi.
Sufletul, la 40 de zile după ce-a murit omul, merge pe calea ce să află pe ceri: pe Calea Robilor, păn' la scaunul lui Dumnezeu - şi dacă a făcut bine, Dumnezeu îl trimite pe aceeaşi cale înapoi în lume, în alt om, care va fi fericit, iar dacă nu, îl trimete într-un trup de om ce să va chinui — şi astfel să părîndă păn' Ia sfîrşitul lumei, tocmai atunci se va alege, cînd va fi judecata cea de apoi.
Neculai Mafiei, Mihalcea
Omul care e drept, sufletul lui să suie în ceri, dar dacă-i păcătos, sufletul lui iese şi se duce într-o găină or într-un cal, într-o vită şi acolo stă pană îşi sfîrşeşte munca. Şi cînd vezi că cade deodată o vită, atunci i s-a sfîrşit sufletului aceluia canonul care l-a avut de tras şi el trebuie să iasă, să se ducă.
Odată, mergea o căruţă c-un rabin şi eu eram în urmă, zice povestitorul. Se suie caii la deal osteniţi, — în deal au stat, dar rabinul merge şi pune mîna pe unul şi zice: „Săracul!" şi-1 netezeşte. Cum a pus mîna, calul a picat. Rabinul s-a pus în altă căruţă, dar jidanul după dînsul: să-i plătească calul! „Tu eşti prost, dacă crezi că de aceea a picat calul; lui i-a fost pană atunci să se muncească şi sufletul s-a dus ş-a scăpat; dar de crezi că eu ţi-s vina, na-ţi 40 de lei." Jidanul a luat banii şi s-a dus. Dumitru Volcinschi, Ropcea
Gh. Cozma, din Botoşani, spune că numai jidanii cred că sufletul merge în dobitoace.
întrebînd pe Dumitru Volcinschi „Ce-i sufletul?" el mă întreabă: „Da ce-i trupul?" „Trupul e pămînt." „Pămîntul se preface în pămînt, din care e făcut, zice el, iar sufletul se duce în vînt, în aer căci Dumnezeu a suflat ş-a dat omului duh."
Odată, spune povestitorul, mergeam eu cu un jidan şi era vînt tare, vîjia printre răchiţi. „Ce vînt vîjie printre răchiţile acestea şi
cum să clatină!" am zis eu. „Acela gîndeşti că-i vînt, zice jidanul. Cine ştie cîte suflete sînt pe fiecare creangă!"
Sufletele care sînt rele se duc în vînt, în grindină, în ploaie, pe păduri întunecate, ca să nu mai aibă hodină; iar cele bune şed în iarbă, în flori în copaci înfloriţi lîngă rai — pană la judecată.
Gh. Sauciuc, Clocuciuca
Mătura să n-o calci cu picioarele, să n-o opăreşti cu uncrop, că-i păcat. O femeie a aruncat spumă de pe oale pe mătură şi aude din mătură: „Valeu!" „Care-i acolo?" - întreabă femeia. „Sînt eu, un suflet, m-a pus Dumnezeu să stau în mătură de pedeapsă pană mi-oi face canonul."
Sufletul după ce moare, de păcătos, se bagă în mătură, în cuptor, de aceea se pun lemne în cuptor, după ce se scoate pînea, ca să aibă sufletul pe ce şidea. Se vîră şi stă sub vatră, în drum, în ştioalne.
Odată, un om mergea noaptea şi avea un băţ potcovit, vede în mijlocul drumului lucind ceva şi dă cu băţul o dată. „Valeu!" a răspuns de acolo. „Cine eşti tu acolo?" „Eu sînt suflet, zice, stau aice să mă pocăiesc." Ana Bulbuc, Mihalcea
Cînd mergi pe drum şi găseşti vro sfară înnodată, s-o deznozi (s-a văzut). — Sufletul e o lumină, vezi voi. I, p. 318.
Sufletele pe ceea lume se prefac în albine, - sufletul se face o muscă, un fluture. (Despre şoarec s-a văzut.)
§ 6. Sfîrşitul lumei. Judecata
Sufletul, dacă iese din om, nu se duce în iad sau în rai, cum să crede, el stă aici pe pămînt, tocmai cînd se vor judeca, au să se ducă care unde-i e rînduit.
Sufletele aşa se roagă să mîntuie odată Dumnezeu lumea, să meargă fiecare la locul lui,— da noi ne rugăm să nu ne sfârşim. Ele stau toate la un loc, acolo unde e sfîrşitul lumei şi aşteaptă judecata.
Pană la a doua judecată, raiul şi iadul e gol; sufletele stau aice pe lume, dar noi nu le videm. Şi raiul, şi iadul sînt pe lumea asta, dar tare departe; raiul la răsărit şi iadul la asfinţit. Cînd va fi judecata, Sf. Petru ya deschide uşa raiului şi sufletele celor buni vor întră, iar a celor păcătoşi vor merge în foc, în iad.
Să fie omul cît de păcătos, dar dacă face pomană şi face bine, ca să zică altul „bodaproste" şi dacă 100 de aceia se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele, Dumnezeu îi iartă şi întră în rai. Da sufletul celor răi merge pentru totdeauna în foc; printr-atîtea focuri, cît de mari păcate au făcut.
Dacă ai făcut bine şi ai dat, vezi toate celea pe ceea lume, dar de-ai furat şi ai făcut rele, vezi relele ce ai făcut pe ceea lume.
I
Tf?
590 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
în iad nu se pun sufletele la carat pietre etc. cum zic, - ar trebui să aibă trup - şi trupul putrezeşte, rămîne numai suflarea şi unde poate să facă sufletul acestea!? Dănilă Oloinic, Mihalcea
Sfîrşitul lumei are să fie cînd se vor împlini 2000 de ani. Atunci dacă ne vom ruga lui Dumnezeu şi la Maica Domnului, Maica Domnului va cere de la ficiorul ei să ne mai lese păn' la 100 de ani, că ea cum n-are putere? N-are şi ea două săptămîni de post? Dar amu mulţi nu se roagă şi nu postesc!
Cînd nu se vor mai iubi oamenii şi nu se vor suferi unul pe altul, atunci şi lumea are să sfîrşească; şi iată că nu e departe: căci frate cu frate nu se împacă şi părintele cu copilul se bat şi se judecă.
Lumea are să se sfârşească cum s-a început: cum s-au luat la început copiii lui Adam între dînşii, aşa au să se ia şi la sfîrşitul lumei. Amu, sfîrşitul lumei nu-i departe, căci se iau neamurile aproape. ion Pisarciuc, Roşa
La sfîrşitul lumei, copii nu vor fi - şi nici o vietate nu va avea pui.
Mahala
Diavolul cel mare tot una întreabă: se mai scriu ouă de Paşti, mai sînt cărări prin grădini, haturi pe cîmp? Cînd acestea nu vor fi, atunci şi el va ieşi.
*
La sfîrşitul lumei are să iasă scorpia care e legată în fundul mărei de Sf. Gheorghe. El s-a fost dus cu calul să-1 adape şi scorpia ieşind, Sf. Gheorghe i-a înfipt suliţa în gură, a legat-o ş-a pecetluit-o acolo; dar să nu fi fost Sf. Gheorghe, mînca toată lumea
Măria Sauciuc, Clocucica
Scorpia a vrut s-o mănînce pe Maica Domnului şi Sf. Gheorghe tocmai la al 7-lea hotar a îngropat-o ş-a zis că, cînd vor fi hotarele tăiete, atuncea şi ea va ieşi şi va propi apele. înainte, hotarele erau largi, că puteai să mergi cu carul cu boi, dar amu, de abia mai e semn - şi nu e mult pană cînd nu vor fi deloc.
La Suliţă (districtul Botoşani), se află un balaur, de cînd s-a făcut lumea. (Pe şerpe cîte puncte sînt, de atîţia ani este.) Balaurul acela stă într-un deal lung. Gura, pe unde el iese, e zidită şi acolo se află pe o piatră o inscripţie, - iar lîngă ieşire, este o răchită, care e totdeauna verde. în inscripţia ceea spune că balaurul, cînd va fi sfîrşitul lumei, se va duce de acolo şi răchita se va usca; - pe aceasta să cunoască oamenii că e sfîrşitul lumei. Dealul acela împrejur e îngrădit, căci se primejduiesc vitele care pasc pe acolo, se otrăvesc şi oamenii ameţesc. Dealul acesta e spre Storeşti.
De la Ghiţă Vasiliu, finaragiu, Botoşani
*
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 591
Bătălia cea de pe urmă
La sfîrşitul lumei, are să iasă împăratul Constantin cu oastea lui (s-a văzut) si are să bată pe toţi împăraţii şi apoi bătălie n-are să mai fie.
Lumea asta încă are să mai fie 100 de ani şi apoi i să sfîrşeşte veleatul, căci, cum are omul timp hotărît de trăit, aşa şi lumea. Mai întăi, are să fie bătălie aşa mare, că s-or împuţina oamenii, pe urmă, vor mînca vîrcolacii soarele, că nu s-a mai videa pe lume nicidefel şi atunci au să iasă paserile cele cu clonţul de fer, de au să mănînce pe oameni. Oamenii s-or ascunde în pămînt, în pivniţe, dar de dînsele nu se poate nime ascunde, că ele şi pe sub pămînt vor îmbla. Atunci are să deie Dumnezeu ploaie de foc, de are să fie curat şi după ce va arde pămîntul, are să se răstoarne şi s-a întruna cu partea cea de sub noi deasupra, cu partea cea curată - şi atunci Domnul Hristos iar va veni pe pămînt, dacă va fi curat, şi va face oameni, tot aşa doi ca dintăi, să se înmulţească şi să fie lume.
Dumitru Volcinschi, Ropcea
La sfârşitul lumei, are să iasă un împărat şi acela are să înceapă cu bătaie de la un capăt al pămîntului pană la altul şi are să meargă tot tăind pană la stoliţă; au să se bată toate limbele, că n-are să rămîie decît el şi cu cîţiva oameni pe pămînt şi atunci au să înceapă altă lume, dar de n-a fi el, are să fie foc şi întuneric, - apă n-are să fie deloc - şi are să ardă pămîntul. Şi cînd va fi pămîntul curat, s-a scoborî Dumnezeu cu scaunul, cu Sf. Petru, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, să judece. Oamenii toţi au să învie, i-a învia Domnul Hristos cu trupul, aşa cum a înviat Domnul Hristos. Aceea are să fie „a doua înviere" şi cari vor fi buni i-a lua Dumnezeu la rai, iar pe cei răi i-a da la iad. Da pe pămîntul ista va fi altă lume: cei mititei ca gîzele şi tocmai aceea are să fie lume!
Dumnezeu are să se scoboare pe „aria celor doi fraţi"; că au fost doi fraţi, cari trăiau aşa de bine, că ei dintr-o bucăţică mîncau şi dintr-un pahar beau. Şi cînd au avut să se despărţească, au împărţit toate lucrurile şi nu ştiu ce lucru l-au tăiat în jumătate. Acolo are să se scoboare Dumnezeu cu scaunul său, că aice pe pămînt nu-i curat.
Marghioala Ciobanu, Botoşani
*
Valea lui Năsîm. Cei doi fraţi etc.
Au fost doi fraţi tare cu dreptate unul cătră altul; unul era însurat, da unul flecău. Cel neînsurat lucra la cel însurat; într-o zi, femeia a chemat pe bărbatul său la mîncare şi a rămas celalalt afară să păzească pînea, că era îmblătită. Da cel neînsurat a luat vro două băniţi dintr-a lui şi a pus la frate-său, că zice: „Fratele meu are copii şi-i trebuie mai mult decît îmi trebuie mie." După aceea, a ieşit cel însurat din casă şi s-a dus celalalt să mănînce; zice cel însurat singur cătră sine: „Mie mi-i mai uşor, că am femeie şi câştigăm amîndoi, da
592 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
el îi singur, n-are cine-i câştiga, stăi că-i voi da de la mine vro două băniţi mai mult!" - şi i-a dat şi el fratelui său pe furiş.
Locul acela se chema Valea lui Năsîm şi acolo are să judece Dumnezeu lumea, că acolo a fost cu drept şi de aceea are să steie acolo lumea la judeţ. Vasile Masloschi, Mahala
*
Cînd se va sfărşi lumea, au să iasă doi filozofi să ispitească oamenii; unul va fi necuratul şi unul îngerul şi necuratul îi va însemna pe a lui cu pecete în frunte. Botoşani
La sfârşitul lumii are să trimită Dumnezeu doi îngeri fraţi, dar aşa-s ei ca unul. Atunci unul are să trîmbiţe de la răsărit şi altul de la asfinţit şi au să-1 omoare pe Antihrist cu toată puterea lui. Că el are să aibă putere aşa mare, că cerul va spinteca şi pămîntul va despica. Atunci are să împărătească el 30 de ani, dar anii vor fi ca zilele şi apă atunci pe pămînt nu va fi. Gh. Cosma, Botoşani
Apele se vor preface în steclă, zic unii...
Apele vor fi de aur, zic alţii; - galbeni şi ruble vor fi prin bălţi, prin rîuri, dar oamenii nu se vor uita, vor fi lihniţi de foame şi de sete. Dumnezeu va trimete şerpi zburători şi paseri cu clonţul de fier să-i mănînce şi oamenii vor merge la mormînturi şi vor zice: „Sculaţi voi, morţilor, să întrăm noi, viii!"
Cînd va fi sfîrşitul lumei, numai pe atîta să va cunoaşte că e vara: pe frunză şi pe iarbă. Botoşani
Cînd va fi să se sfîrşască lumea, ploaie nu va fi trei ani - şi pămîntul va fi ca fierul. Atunci diavolul va umbla cu leşia ce să face vinerea şi va adapă oamenii şi-i va însemna cu pecete roşă pe degetul cel mezin şi are să steie 32 de ani. Da Sf. Ilie, păn' atunci, are să ucidă pe toţi dracii care sînt pe lume şi atunci se va coborî pe pămînt cu Samson cel tare, ce ţine ceriul pe umere, şi încă cu unul - şi diavolul îl va omorî cu sabia lui. Pămîntul s-a aprinde şi după ce va fi curat, vor face judecata. La cei răi, Dumnezeu le va zice: „Voi duceţi-vă în iadul de veci; da voi, cei buni, veniţi la hodina raiului."
Catrina Olăniţă, Broscăuţi
Zice că acestea 2000 de ani în care trăim sînt a lui Sf. Petru; el s-a rugat la Dumnezeu să nu prăpădească lumea, să ne mai lese.
Cînd va fi sfîrşitul lumei, are să fie o turmă ş-un păstor. Dumnezeu are să înfigă un băţ în pămînt şi de va fi cineva voinic să-1 scoată, va mai lasa lumea, de nu, va arde-o de 9 arşini. Şi după noi, au şă fie aşa oameni, cît jumătate de deget, că 12 vor rostogoli un ou, aşa are să le pară de greu - şi 12 vor îmblăti într-un cuptor.
Ion David, Botoşani
Sfîrşitul lumei va fi în ziua de Duminica Tomei.
Judecata are să ţie numai un ceas, atîta are să dureze - şi în timpul acela, se vor judeca toate sufletele. Vor merge să le judece, ca oile prin strungă. Botoşani
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 593 Omul şi părţile corpului
Omul, cum este lăsat de la Dumnezeu cu toate părţile trupului, aşa trebuie şi pe ceea lume să le aibă toate şi să le arete. Unghiile noi de aceea le punem în sîn, cînd le tăiem, că pe ceea lume ne întreabă unde-s şi din sîn le scoatem şi le arătăm.
Ori le punem la ţîţîna uşei, că acolo dacă le pui, ştii de unde să le iai.
Elena Braha, Mihalcea
Unghiile, cînd le tai, să le pui pe palmă şi să le sufli zicînd: „Voi înainte şi eu după voi!" De la mama autoarei
în Mihalcea, să spune că să sufli pe unghii şi să le pui în sîn, că pe ceea lume le găseşti; de le arunci, trebui să le strîngi de pe unde sînt, că pe ceea lume, din unghii se face drum pe apă, punte.
Părul să nu-1 arunci, că, de unde va fi, trebuie să mergi să-1 strîngi şi să-1 ai. Soldatul, la oaste dacă moare şi de are o mînă ruptă sau altăceva, dacă a curs sînge, el toate trebuie să le strîngă, precum şi fiecare picătură de sînge. Pană în 6 săptămîni, omul după ce moare, sufletul trebuie să-şi caute toate.      Măria Spinul, Mihalcea
Pe ceea lume, cînd va fi judecata, toate au să răspundă. Dumnezeu n-are să judece numai sufletul, căci atunci ar fi uşoară judecată. Atuncf au să se întrupeze toate vietăţile şi au să iasă din pămînt ca furnicile şi au să meargă înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu are să întrebe sufletul: „De ce ai păcătuit?" - „N-am păcătuit eu, va zice sufletul, trupula păcătuit." - „Trupule, de ce ai păcătuit?" - „Că inima m-a îndemnat." - „Inimă, de ce ai păcătuit?" - „Că buzile mi-au zis." - „Gură, de ce ai spus să păcătuiască?" — „Nu eu, limba mi-a spus." Şi tot aşa mai departe, fiecare are să-şi dea sama, pană şi mînele, degetele şi picioarele etc.
Lupul atunci are să învie şi are să caute tot ciolănelul de pe unde-i, ca să întrupeze pe om la loc şi să-şi dea sama de ce şi pentru ce l-a mîncat. Numai cei mîncaţi de porc n-au să mai învie. (Alţii spun că şi porcul va aduce bucăţica în gură şi o va pune la loc.)
Gh. Cosma, Botoşan
La sfîrşitul lumei, vîntul are să aducă oasele şi le va pune închie-tură la închietură, iar ploia va ploua şi va lipi colbul înapoi pe trup, de se va face fiecare cum a fost. Apoi va fi judecata şi drepţii să vor duce la dreapta, iar strîmbii, la stînga.   Dumitru Hergheligiu, Vereşti
Omul cît trăieşte pe pămînt, veacul lui e însemnat pe cea lume: 7 ceasuri. /. Pisarciuc, Roşa
La sfîrşitul lumei, toţi oamenii se vor întrupa şi au să aibă fiecare vîrsta de 30 de ani, cum a avut Domnul Hristos cînd a murit.
*
594
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
595
Sf.Ilie. Sf. Mihail. Pămîntul. Sufletele
Sf. Ilie e cu trupul la ceri, dar la sfârşitul lumei, trebuie să moară. Este un bou pe care îl hrănesc jidanii şi pe care ei, la sfârşitul lumei, au să-1 taie şi toţi vor gusta din carnea lui. Boul acela paşte o falcă de iarbă pe zi şi bea un iaz; pe pielea lui, după ce-1 vor tăia, au să se prindă la luptă Sf. Ilie şi cu necuratul, ca să nu curgă sînge pe pămînt, şi necuratul are să-1 omoare pe Sf. Ilie. - Alţii spun că, din bou, jidanii vor face hram şi sf. Ilie cu Arhanghelii Mihail şi Gavriil, că el cu dînşii umblă de cînd l-a luat de pe pămînt, iar cuţitul ce-1 poartă Sf. Mihail e pentru Sf. Ilie pregătit. Atunci Sf. Ilie i-1 va lua din mînă şi va veni cu dînsul pe pămînt. Jidanii au să-1 prindă ş-au să-1 taie cu cuţitul, pe pielea cea de bou, bucăţele, căci ei tot nu cred în Hristos, dar în piele este o bubă cît oul, de care au pe spate vitele bine ţinute, şi are să fie în piele o borticică cît un vîrv de ac, - pe acolo are să curgă o picătură de sînge şi are să aprindă lumea. Pămîntul va arde de 7 stînjeni în jos şi s-a face şes, aşa cum a fost înainte de potopuri. Iar pe urmă, zice că au să fie oameni de acei mititei etc.
Ion Pisarciuc, Roşa
(Boul acela se va junghia în ceri, zic unii - şi din sîngele lui, va ploua ploaie de foc şi va arde pămîntul.)
*
Cînd va fi sfârşitul lumei, Dumnezeu are să-i dea diavolului 33 de ani lumea, are să-1 scoată din lanţuri, că aşa au avut vorbă, si cine va bea de la el va fi a lui, iar cari vor fi a lui Dumnezeu, Dumnezeu va îmbla numai cu o prescure şi cu un pahar de vin şi se vor sătura. Dar anii vor fi ca zilele şi ceasurile ca clipitele.
Diavolul va tăia capul sfîntului Ilie şi din sîngele lui va arde lumea pană s-a curaţi. Atunci va veni vîntul cu doi ficiori ai lui şi vor sufla cenuşa în mare, iar pămîntul va rămîne alb curat.
Sufletele, cînd va trîmbiţa moş Adam, are să le aducă prin ape fără vad, să le judece. Dracii vor fi cu condice ş-or cumpeni faptele omului; în cumpăna lor, vor pune bolohani şi pietre, da dreptatea va fi cît un mac şi pe toate le-a cumpeni.
Judecata are să fie pe aria celor doi fraţi, cari, cînd lipsea unul, celalalt îi punea de la dînsul un snop. Unde mai sînt astăzi aşa fraţi! George Bărbăcariu, Bagiurea
*
La sfîrşitul lumei are să ardă pămîntul de 9 stînjeni, până ce va da de curat. Atunci pămîntul va merge la Dumnezeu şi va zice: „Doamne, nu mai pot rabdă, sînt destul de curat!" - „Da cît eşti de curat?" îl va întreba Dumnezeu. - „Ca o franzolă." - „Nu eşti destul de curat, că în franzolă poate să fie un pai; mergi şi te mai curăţă!" După ce va mai arde, va merge iar - şi Dumnezeu îl va întreba iar cît
e de curat. Atunci pămîntul va răspunde: „Ca Iisus Hristos." - „Ia, amu eşti curat!"
Focul atunci se va stînge şi cele 12 vînturi vor sufla să facă din cenuşă o movilă şi va sta aşa 7 zile. în ziua a 7-a, va trece pe deasupra Sf. Ilie şi va trîmbiţa şi toate sufletele oamenilor vor ieşi din movilă în chip de oi şi de capre. Oile le-a despărţi Dumnezeu ş-or fi a lui Dumnezeu, le va lua la dînsul în rai iar caprele, a celui necurat, le va lua şi le va duce la el în iad.
Aceasta are să se întîmple la Ierusalim, pe valea lui Safat.
La judecată, s-a cumpeni inima omului într-o cumpănă şi dracul în alta - şi dacă va cumpeni dreptatea pe dracul, se vor prinde de el toţi dracii din iad şi tot n-or putea-o cumpeni.
Dintre păcătoşi, va alege mai întăi Dumnezeu, pe urmă, Domnul Hristos, după el, Maica Domnului, apoi, Sf. Niculai şi tocmai la urmă, pe cei beţivi, Sf. Petru, pentru că şi el a fost bat, cînd a căzut sub lătoc la velniţă.
Maica Domnului şi toţi sfinţii vor scapă atîtea suflete, cîte vor putea cuprinde cu mîna dreaptă, apoi, să vor preface iarăşi toate sufletele în oameni şi cei drepţi vor merge la rai, iar cei păcătoşi, cu diavolul la iad şi vor munci zi şi noapte la rădicat bolovani, la făcut ziduri şi fel de fel de lucru; după păcate, şi muncă.
Unii spun că nici aşa nu va fi: căci, cînd va îmbla diavolul printre oameni şi ei vor iscăli cu o picătură de sînge din degetul mic pe hîrtie albă că sînt ai lui, diavolul hărtia o va strînge sub o piatră în mare, iar Domnul Hristos va da foc să ardă totul şi va arde şi hărtia şi tot nu s-or pierde sufletele; vor fi a lui Dumnezeu.
Ion Pisarciuc, Roşa
*
Dintre toţi sfinţii, Sf. Mihail n-a fost chinuit, dar la judecata cea de apoi, dracul are să-1 iaie - după ce va tîmbiţa Sf. Mihail, căci el e trîmbiţaş - şi are să-1 bage într-o piele de dihor şi-1 va munci. Pielea de dihor are răsărituri şi prin borţile acele va curge sîngele lui, care va aprinde pămîntul şi are să ardă de 7 stînjeni ca să se curăţe, căci multe blăstămuri, păcate şi nelegiuiri sînt pe el.
Sf. Mihail zice că, la începutul lumei, slujea la diavolul şi Sf.Petru i-a zis să vie la Dumnezeu. „D-apoi cum mă voi duce, căci eu sînt rău, sînt păcătos." „Nu-i nimic, Dumnezeu te va ierta." Sf. Mihail s-a luat şi s-a dus cu diavolul la scăldat şi, după ce a făcut Dumnezeu gheaţă deasupra, Sf. Mihail a fugit în sus, dar diavolul îl ajungea. „Doamne, mă ajunge!" a zis Sf. Mihail. „Ilie, a strigat Dumnezeu, ia tunul şi dă într-însul!" şi Sf. Ilie i-a tăiet diavolului aripele, de a căzut jos. De la Gheorghe Sauciuc, Clocucica
La sfârşitul lumei, are să deie deodată 7 focuri din toate cele 7 tunuri, cum a fost la începutul lumei - că Sf. Ilie amu numai c-un tun umblă, i le-a luat Dumnezeu, căci prăpădea lumea - ş-acuma, cînd
596
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
va da foc din toate, ceriul cu pămîntul are să se facă una şi vor arde şi pe urmă, va face Domnul Hristos judecata.
Maranda Andronic, Roşa Sf. Ilie încă n-a căpătat canon pentru păcatul său, că a omorît pe tatăl său şi pe mă-sa, dar la sfîrşitul lumei îşi va lua şi el pedeapsa. Povestitorul nu ştie cum. ' Botoşani
După ce va arde din sîngele lui Sf. Ilie ceriul şi pămîntul, Dumnezeu va aduce pe lume iar pe blajini pe oamenii cei cuvioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu, care 9 băteau mălai într-un cuptor. Aceia au fost la începutul lumei, înainte de urieşi, şi tot ei vor veni după noi.
Mărioara Vătăjiţa, Botoşani
Zice că la începutul lumei, pe pămînt au fost rohmanii, - acei ce fac pasca cu zama ce lăsăm noi de paşti în ouă - şi Dumnezeu a întors pămîntul cu ei dedesupt, ş-acuma cînd să va sfîrşi lumea, Dumnezeu iar va întoarce pămîntul cu partea cea dedesupt, deasupra şi vor rămînea ei pe lume, alţi oameni nu vor mai fi.
Dochiţa Marianciuc, Mihalcea
In comuna Tudora, jud. Botoşani, se spune că pămîntul va arde, păn' va fi neted ca masa, ş-apoi Dumnezeu îl va înturna cu ceea parte deasupra, cu blajinii, care 12 rădică un ou. - Nu spun că ar fi trăit înainte de urieşi.
După noi, au să fie oameni mari ca păpuşoiul, se spune în Botoşani. Sau: la vremea de apoi, au să fie cîte 7-8 pe-un păpuşoi.
în Odobeşti, se spune că oamenii ce vor fi „se vor sui cu scara în pelin".
Că, după noi, vor veni nişte oameni cît degetul cel mare, dar au să fie tari, că vor ţinea pe un om de al nostru pe palmă. Şi apoi va fi sfîrşitul lumei. R0?a
Sub noi, zice că sînt oameni ca guzanii, ca şoarecii, aceia vor veni după noi, se spune în Broscăuţi. în Mihalcea, se spune că au să vie oameni ca furnicile.
Sfîrşitul lumei va fi după ce vor fi trăit oamenii cei mititei şi apoi se va sfîrşi lumea; atunci nici lună, nici soare nu va fi. Roşa
După ce se va sfîrşi lumea asta, oamenii ce vor fi vor zbura ca paserile şi nu vor mînca, nu se vor năcăji ca noi, ci vor trăi aşa, din duh sfînt. Odobeşti
Localităţile din care s-au cules
9
textele si numele informatorilor
>
Bacău —
Bagiurea1 (Botoşani) - Gh. Barbacariu; Natalia Barbacariu;
Neculai Kircor. Bahrineşti (Bucovina) - Măria Braha, n. Stroici. Băiseşti (Bucovina) -Berchişeşti (Bucovina) -
Bălăceana (Bucovina) - Aurora Preda2 (elevă). Bobeşti (Bucovina) - Neculai Maftei Boian (Bucovina) -
Botoşani3 - Elena Aftanachi; Măria Bărbieriu; Ilie Buzilă; Gh. Calfă; Marghioala Chitic; Măria Ciobanu; Dumitru Ciocălău; Toader Clim; Neculai Cocriş; Petrea Cocriş; Gh. Codrescu; Nastasia Corneanu; Gh. Cosma; Sultana Crăciun; Ion David; Măria Dascalovici; Măria Diaconovici4; Neculai Duhaniuc; Gh. Dumitriu; Haralamb Dumitriu; Măria Dumitriu; Saveta (Sevastiţa) Dumitriu; Tinca Dumitriu; Vasile Dumitriu (preot); Măria (Marghioala) Gălăţan(ca); Iancu Glăvan; M. Greculesi-Dumitriu; Măria Grigorescu; Ileana Ionescu; Vasile Langa; Dumitrache Lăzăreanu (preot); Ilie Lupu; Ilinca Mazîliţa; Dumitru Mazilu; Ioan Mihai; Ileana Munteanu; Mihalache Munteanu; Rucsanda Neculiţă (mama autoarei), Elena Niculiţă; Ana Onicescu; Elena Poenariu; Elena Popescu; Ileana Puricioaia; baba Rucsanda; Sofia Romaneanu (Romanescu); Varvara Săbiuţă; Vasile Săbiuţă; Măria Sălăgeanu; Xenia Sevastos; Agripina Sîrghevici; Iancu Stavrat; Măria Stavrat; Măria Tihu. Ghiţă Vasiliu (fanaragiu); Mărioara Vătăjiţa, Rucsanda Verdeanu; Ana Zvorîştean; Ioan Zvorîşteanu; Profira Zvorîşteanu-Andreescu5.
Brăeşti (Bucovina) - Ileana Puiţău.
Brehueşti (Botoşani)
Broscăuţi (Bucovina) - Elena Bahrin; Gh. Bejan; Sanda Buftea (ţigancă); Ioan Cecal (Cical); Toader Cojocariu (ţigan); Ana
1. Bajura - suburbie a oraşului Darabani.
2. Menţionată şi cu domiciliul în Cernăuţi.
3. Toponimul desemnează uneori oraşul, alteori ţinutul. Informatorii la care se indică fie şi o singură dată satul sau comuna botoşăneană de origine au fost încadraţi acolo, nu şi la Botoşani.
4. E, poate, una şi aceeaşi persoană cu Măria Dascalovici.
5. Şi Profira Cornean-Zvorîşteanu.
598
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Darie; Ilie Dulgher (Dulghir); Mina Dulgher (Dulghir); Domnica Mihailiuc; Nichifor Moţpanciuc; D. Neagu; Măria Neagu; Catrina Olanu (Olăniţa); Ileana Olanu (Olăniţa).
Budeniţa (Bucovina) -
Buhalniţa (jud. Neamţ) - d-nul David.
Bulzeşti (Transilvania) -
Burla (Botoşani) - Mihai Juravla (Juravlea).
Caliceanca6 (Bucovina) —
Camena (Bucovina) - Măria Covaliu (Marghioala Covăliţa); Dochiţa Irimiţă; Panoria Petrăşecu (Petraşcu, Petraşciuc); Ion Voroneţchi.
Cărăpciu (Bucovina) -Ceahor (Bucovina) -
Cernăuţi (Bucovina) - Ana Falicman; Elisaveta Jemna; Vasile Jemna; Ionică Porchirean; Ioan Sbiera (profesor); Constantin Ştefanovici (profesor); Sofia Ştefanovici, n. Herescu.
Ciudei (Bucovina) -
Clocucica7 (Bucovina) - Gh. Sauciuc; Măria Sauciuc; Vasile Tanasiuc.
Comăreşti (Bucovina) - d-na Repta. Corceşti (Bucovina) - Ana Cobelea.
Corovia (Bucovina) — Pachina Fidirciuc; Ştefan Fidirciuc. Costîna (Bucovina) - Aniţa Haidău (Haiduc). Cresceatic (Bucovina) —
Cuciurul-Mare (Bucovina) - Gh. Macovei; Gheorghe Manoilă
(Manoilă Pietrarul). Cuciurul-Mic (Bucovina) - Ana Stratulat. Curteşti (Botoşani) - Aniţa Pîslariu, Catinca Pîslariu. Darabani (Botoşani) -Davideni (Bucovina) -Dorohoi -Dorna (Bucovina) -Flămînzi (Botoşani) -Focşani -
Frătăuţi (Bucovina) -Gafenceni (Botoşani) -Gălăneşti (Bucovina) -Gemenea -
Gogolina (Bucovina) - Olimpia Albu. Hălăceni —
Hîrlău8 (Botoşani) - Măria Rugescu.
6. Suburbie a oraşului Cernăuţi.
7. Suburbie a oraşului Cernăuţi.
8. Azi în jud. Iasi.
DATINELE SI CREDINŢELE POPORULUI ROMAN
599
Horecea9 (Bucovina) - Ion a Domnicăi; Ileana Danciuc; Ion Plăcintă.
Horodnic (Bucovina) — Aniţa Smolinciuc.
Igeşti (Bucovina) - Dumitru Volcinschi.
Ionăşeni (Botoşani) -
Ilişeşti (Bucovina) - Elisaveta Buzdugan.
Iordăneşti (Bucovina) - Pavel Bojescu; Todosia Opaiţ.
Lucaviţa (Bucovina) - Alecsa Isar.
Mahala (Bucovina) - Catrina Dumitraşcu (Dumitraşciuc); Dumitru Grigoraşciuc; Dochiţa Hurghiş (ţigancă); Ana Maslosca; Vasile Masloschi (Maslovschi); Neculai Nandriş; Măria Reus; Acsinia Roman.
Mănăstirea Doamnei (Botoşani) —
Mămăeşti (Bucovina) —
Măzănăeşti (Bucovina) -
Mihalcea (Bucovina) - Gh. Andriciuc; Safta (Sofia) Andriciuc; Toader Andriciuc; Ion Arseni; Paraschiva Artimonovici; Ana Bulbuc; Mihail Bunduc; Catrina Beicu; Petrea Beicu; Palie Bilig; Aglaia Braha (Brahna); Dumitru Braha; Elena Braha; Măria Braha, n. Stroici; Profira Braha; Călina Caliniuc; Măria Chiseliţă; Vasile Chiseliţă; Ana (Anastasia) Constantinovici; Fevronia Constantinovici; Grigore Constantinovici; Teofil Constantinovici; N. Cornută; Petre Costiniuc; Ion Cozloboschi; Măria Cozlobosca; Călina Culcimiuc10; Domnica Culincu (ţigancă); Măria Curuliuc; Onofrei Dănilă (Daneliuc); Catrina Dănilă (Daniluc) (ţigancă); Andron (Anton) Drăgan (lingurar); Gh. Dragomireschi; Saveta Dragomireschi; Aniţa Filip; Chirii Filip; Isidor Filip; Nichifor Filip; Ursana Filip; Mariţa Foca; Iacob Hradovei; Pintilie Lăpuşnean; Eudochia (Eudoxia) Leviţchi (Leviţca); Ileana Lubzun; Paraschiva Macovei; Ana Malec; Paraschiva Malec; Ion Marcincoschi; Dochiţa Marianciuc; Aglaia de Mănescul; Mariţa Melnic; Andrei Motoc (lingurar); I. Motoc (ţigan); Dănilă Oloinic (ţigan); Ecaterina Pantea; Irina Pantea; Petre Pantea; Eufrosina Perjul; Iftimie Pita; Ştefan Pita; Agafia Popovici; Matei Puzdreac; Elisaveta Reus; Ana Sava; Ilie Sleuca; Măria Spînu(l); Ilie Struţ; Măria Struţ; Ecaterina Scraba; Tomovici (ieromonah); Gheorghe Torschi; Neculai Torschi; Cleonica Tuşinschi; Măria Tuşinschi-Reus; Victoria Tuşinschi; Natalia Ţarevici; Elena de Volcinschi.
Mihăileni (Bucovina) — Elena Stavrat.
Mihoc (Bucovina) -
Molodia (Bucovina) - Ghiorghi Puiu.
Năsipureni (Basarabia) -
Odobeşti
9. Suburbie a oraşului Cernăuţi.
10. Poate e aceeaşi persoană cu Călina Caliniuc.
600 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Orăşeni (Botoşani) - D. Acsenti, Paraschiva Acsenti. Ostriţa (Bucovina) — Panţîri -
Părhăuţi (Bucovina) Plopenii-Mici (Bucovina) — Putna (Bucovina) —
Rarancea (Bucovina) - Gh. Levescu (preot) Răchiţi (Botoşani) - Dumitru Morar(u); Gh. Morar. Rădăuţi (Bucovina) -Rîmnic —
Ropcea (Bucovina) - Alecsandra Sorocean; Paraschiva Sorocean; Raruca (Raveica) Sorocean; Dumitru Volcinschi.
Roşa11 (Bucovina) - Maranda Andronic; Ilinca Bălan; Gh. Botezat; Ana Ciuntuleac; Rariţa Cantemir, n. Dumitrescu; Ilinca Cozma; Gh. Cosmischi (Cosmischi); Măria Demciuc; Cornel Dumitrescu; Leon Dumitrescu; Safta Grosului; Iluţă Morăraş (din Ţeţin); Toader Ostafi; Catrina Pantea; Mihai Pantea; Petre Pantea12; Ion Pisarciuc; Alexandru Prodanciuc; Maranda Proţ; Vasile Scripniciuc (învăţător); Măria Semenciuc (Semeniuc); Ioan Strajac; Toader Strajac; Măria Ştefaniuc (Ştefanciuc); Vasilica Ungurean (pălimăriţa din Roşa); Măria Ursu.
Sarafineşti (Botoşani) -
Şiret (Bucovina) - Saveta Andronic (Andruhovici); Aglaia Botezat; Gh. Botezat13; Veronica Grosari; Ioana Lupaşcu; Tasiluţa Nastasi; Teofila Nastasi; Măria Siretean; Saveta Vavric; Panoria Zus; Mihai Teliman.
Slobozia (?)
Stăneşti pe Ceremuş (Bucovina) - Glicheria Constandiniuc
(Constantinovici). Stăneşti pe Molniţa (Bucovina) - Măria Gabora. Stăuceni (Botoşani) —
Storojineţ (Bucovina) - Măria Demeiuc; Gafencu; Casandra
Găină; Irina Mihailiuc; Piţa Nicoreac; d-na Popovici. Suceava (Bucovina) - Măria Cloşca14; Domnica Doroftei; Ion
Ienachi (preot). Suceviţa, Mănăstirea (Bucovina) — Curelari (preot). Şcheia (Bucovina) - Paraschiva Artimon; Rahila Berar; Nicolai
Ichimciuc; Zoiţă Ichimciuc; Iftimciuc15; Catrina Lucaci;
Pintea Măierean; Domnica Onciul.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
Tomnatec (Transilvania) -
Toporăuţi (Bucovina) — Domnica Ghidici.
Tudora (Botoşani) - Vasile Lupu.
Tulbureni (Botoşani) - Gh. Cantea; Vasile Onofrei.
Vereşti (Botoşani) - Dumitru Surugiu (Herghelegiu).
Voloca (Bucovina) - Gh. Bileţchi; Gh. Melişinschi; Măria C
Zosin (Botoşani) - Anica Şoric.
Zvorîştea (Botoşani) — Victoria Cocriş.
Zucica [Jucica] (Bucovina) - Ana Haidiciuc.
Zureni [Ţureni] (Bucovina) -
11. Suburbie a oraşului Cernăuţi.
12. O Catrina Pantea şi un Petrea Pantea şi în Mihalcea (?!)
13. Un altul decît cel din Roşa?
14. Din Burdujeni.
15. Poate unul din cei de mai înainte!
Glosar
A
abâ s.f., stofă groasă de lînă, II, 434. aburcă vb., a se urca, a se căţăra, I 481. acătării adv., cumsecade, bine, II, 68.
achindii s.f./adv., timp al zilei, pe la ora 16,1 138, 369, II 21. aciua vb., a (se) adăposti, a se pripăşi, a se linişti, I 85, II 87 ; şi
aciui, I 355. acumpăni vb., a cumpăni, II 484. acurat adj., îngrijit; sever, II 40.
aer s.n., mormîntul Domnului, bucată de stofă, pictată sau ţesută
cu imaginea lui Hristos mort, I 279. aferim adv., bine, II 103; zdravăn cît aferim, II 50. afion s.m., plantă (îndeosebi macul) din care se extrage opiu,
I 388, II 19. agneţ s.m., miel, I 268. agud s.m., dud, II 440. aht s.n., oftat, suspin; suferinţă, II165. alaci adj., pestriţ, bălţat, I 227.
aldămâs s.n., băutură servită la încheierea unui tîrg, I 447, II 276. '
alduî vb., a binecuvînta, I 424.
aligni vb., a adia, a sufla uşor, I 333, 335.
Numărul foarte mare de regionalisme, de arhaisme şi de neologisme parţial adaptate din lucrarea Elenei Niculiţă-Voronca, precum şi faptul că o parte dintre acestea sînt cuvinte cu atestări puţine ori n-au fost incluse în dicţionare (prof.univ.dr. Ion Popescu-Sireteanu, în studiul Folclorista Elena Niculiţă-Voronca din volumul Şiretul - vatra de istorie şi de cultură românească Iaşi, Editura „Omnia", 1994, pp. 281-291, dă o listă de1 aproximativ 150 de asemenea cuvinte) au impus alcătuirea pentru ediţia de faţă a Datinelor şi credinţelor poporului român a unui glosar. Au fost, deci, explicate sau doar semnalate (cînd nu s-a putut preciza sensul) peste 1100 de cuvinte, trebuind totuşi să fie lăsate deoparte altele, susceptibile de a fi cunoscute publicului cult. Fie-ne îngăduit să aducem aici multe mulţumiri domnului prof. univ. şi cercetător Stelian Dumistrăcel, specialist în dialectologie, precum şi doamnelor cercetătoare Carmen Pamfîl, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu, care lucrează la Dicţionarul Limbii Române (DA). Sfaturile primite de la Domniile Lor ne-au fost de real folos atît în stabilirea textului, cît şi în alcătuirea glosarului. V.D.
04 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
alivenci s.f. pl., un fel de plăcinte, I 198.
altână s.f., probabil din germ. Altan = platformă, galerie, II457. alunga vb. refl., (despre vaci) a se goni, a se împreuna, 1180, II 267, 320, 397.
amiji vb., (în jocul de-ascunselea), a ţine ochii închişi pînă cînd
ceilalţi se ascund, II 451. amnar s.n., verigă, zală, belciug (?), I 44, 45. amuţâ vb., a asmuţi, I 25, II 46. anchiri s.m., iatac, cameră, II 451.
ancluz s.m., ban ce se întoarce la cel care l-a dat ; dracul ieşit din
ou, I 402. antal s.n., butoi, poloboc, II 586.
antonică s.f, plantă erbacee cu flori albe si fructe aromate
anghelică, I 142, 482. anţerţ adv., cu doi ani în urmă, I 101. aprînz s.n., parte a zilei, I 204, 369, II 21. arcan s.n., dans popular, la care participă numai flăcăii, I 482. arestant s.m., arestat, puşcăriaş, I 344, 403. argată s.f., slugă, servitoare, II 346., 357
armie s.f., a da armie din nădragi - expresie cu sens obscur 1457.
arnăut adj., grîu arnăut = varietate de grîu cu boabe mari si
albe, I 100, II 268. aş' adv., acum, imediat, II 16, 129, 484 aşîş adv., imediat, numaidecît, II 369.
B
babă s.f., grup de trei-patru tulpini de porumb crescute la un loc 1149.
babacă s.m., tată, I 90, II 385.
babiţe s.f. pl., boală, diaree ce însoţeşte adeseori apariţia dinţilor
la copii, I 186, 188. bagnet s.n., baionetă (?), II119. bahnă s.f., mlaştină, loc mocirlos, I 145, 411. baiu adv., nu, I 230, 351, 459, II 46.
balamuti vb., a bălmăji, a spune ceva neştiut bine, I 260. balâncă s.f., nuia; joc de copii, II 63. bală s.f., balaur, II 199.
bâlie s.f., albie de rufe, de obicei rotundă, II 530.
balmoş s.n., mîncare făcută din caş fiert în lapte, la care se
adaugă mălai; şi balmuş, I197. balon s.n., trăsură, caleaşca; v. şi valon, I 302. barbioară s.f, plantă din familia cruciferelor, cu flori galbene, 169.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 605
bariz s.n., bariş, basma de pus pe cap, I 481II 396, 443. batîr adv, măcar, 1100, II12, 125, 431. bălăucă adj., bălaie, II 572. bănui vb., a se supăra, II 580.
bărbînţă s.f, vas de doage, putină, polobocel, I 198, 440. bărcinar s.n., brăcinar, şiret, sfoară, curea cu care se leagă
pantalonii, iţarii etc ; şi bîrcinar, I 384, II 403. bătălăî vb., a bate cu un băţ, un mai sau o lopăţică, rufe, pînzeturi
etc, 11418, 420. bătălău s.n., băţ, mai, lopăţică pentru bătutul rufelor, II 402. bătogit adj., bătut cu nuiele, II 452.
becîsnic adj., neputincios, om de nimic, blestemat, 1170. bedreag s.n., a se da în bedreag = a se da în dragoste, II 217. beilic s.n., dare, dijmă, bir, I 451.
beldie s.f, tijă, tulpină a unor buruiene, nuia lungă, II 330. beniş s.n., haină boierească, lungă, îmblănită, II 447. bernevici s.m. pl., un fel de pantaloni groşi, de iarnă; şi birnivici,
I 384, II 105. bete s.f. pl., cingătoare îngustă şi lungă, II 443. beteag adj., schilod, infirm, bolnav, I 54, II 168, 535. bezărău s.n., încreţitură la gulerul iilor; şnur cu care se face
încreţitura; şi băzărău, I 100, II 434. bezmetici vb., a zăpăci, a năuci, I 414. bibiluri s.n. pl., un fel de dantelă, II 440-441. bili vb., a spăla, a albi (înălbi) rufele; şi ghili, II 59, passim. bîrdihan s., burduhan, burtă mare, II 225. bîrneţ s.n., v. bărcinar, I 419, II 448. bîtlan s.m. (n.?), pliscul berzei, II 294.
blajini s.m., oameni buni şi evlavioşi despre care se crede că
trăiesc în altă lume; v. şi rohmani, I 292 ş.u., II260, 355, 596. blăjîie s.f., blajinătate, I 459. blendă s.f, a da blendele = a alunga, II 65. boaită s.f, epitet batjocoritor pentru oameni (mai ales pentru
preoţi, călugări), II 36. boala cea rea s.f., nume dat epilepsiei, I 184, 429, 437, II 415. bocănăţel adj., însuşire nedefinită mai de aproape, II 338. boieresc s.n., muncă datorată de ţăran boierului, corvoadă; şi
boiresc, I, 117, 329, 450, II 44. bojbăi vb., a bîjbîi, a căuta ceva unde nu se vede, I 190, II 329. bolfe s.f. pl., umflături la gît sau în altă parte, tumori, I 358,
II523.
bolohăni vb. refl., (mai ales despre ugerul vacii) a se umfla, a se
inflama, I 461, II 389. bontăni vb., a face zgomot lovind ceva, II166.
606 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
boronei adj., (mai ales despre boi) însuşire nedefinită mai de
aproape,I 95. bortos adj., găurit, bortit, II 547. boştură s.f., scorbură, I 151, 210, II 396, 534. boşturos adj., scorburos, I 416, II 51. botă s.f, băţ, bîtă, I 246, 345.
botăţei adj., (mai ales despre boi) cu bot mare (?), 1101.
brac s.n., rămăşiţă, ce e mai rău, ceea ce rămîne după ce se alege
ceva, II 223. brahă s.f, braga, băutură răcoritoare, 1197. bravaş interj., brava, bravos (?), I 70. brăce s.f. pl., îmbrăcăminte, II 144. braţele s.f. pl., brăţare, II 445.
brici s.n., parte a mecanismului care deschide şi închide un
anumit fel de pat, II 543. bricicuţă s.f, brişcuţă (?), II 16.
brîncă s.f, boală contagioasă, specifică porcilor, II 175. brodar s.m., podar, luntraş ce transportă oameni, vite etc. peste
o apă, II 260. brud adj., necopt, tînăr, nevîrstnic, II 431. buc s.n.(?), într-un buc = îndată, într-o clipă, II 37. buci s.n. pl., ceea ce rămîne în dinţii pieptenului cînd se piaptănă
cîlţii, I 391, II 85, 304, 402. budăi s.n., vas de lemn, putinei, în care se păstrează lapte,
brînză, cereale etc, I 198. bufuri s.n. pl., cu bufuri = bufant, II 445. buga s.m., taur, II 179. buhos adj., zbîrlit, cu părul vîlvoi, II 513. buiac adj., nebun, nestăpînit, sălbatic, II 99, 154. buiamâ s.f, basma, testemel de mătase sau bumbac, II432, 446. buieci vb., a ameţi de cap, II 81.
bujiniţă s.f, bujeniţă, pastrama de capră, de oaie, I 236, 495. bulbuc s.m., plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, II 150.
bulgur s.n., un fel de prăjitură, I 200. buntului vb., a se răzvrăti, I 248. burat adj., udat de bură, I 97. burcut s.n., apă minerală, II 170. burechiţă s.f., un fel de tăiţei, I 59.
bustă s.f., (despre o rochie) cu bustă = tăiată la piept „în care", II 442, 445.
butcă s.f, trăsură, caleaşca, II 206. bute s.f., butoi, I 105, 347, 457.
butnar s.m., meşteşugar ce face vase din doage, II 586.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 607
c
cacom s.m., hermină (?), II 447.
cahlă s.f., gura hogeagului din pod; deschizătură prin care iese fumul din horn în tinda casei ţărăneşti, I 65, 359.
calacan s.n., calaican, sulfat de fier, de culoare verde, folosit ca dezinfectant sau colorant, II 436-437.
calapăr s.n., calomfir, plată erbacee aromatică, I, 69.
caluf s.n., toc în care se pune ciubucul, II 447.
canâf s.n., ciucure, I, 67, II 447.
canariu adj., galben, de culoarea canarului, II 447.
canavăţ s.n. un fel de pînză, canava, II 445.
canon s.n., tun, II 356.
canonier s.m., tunar, I 93.
cantoş s.n., v. contaş, II 288.
capcîn s.m., căpcăun, I 151, II105.
capere s.f, fruct al caperului, condiment, I 201.
capileşte adv., sau „în capelă", mod de a lega barizul, II 446.
capiteazmă s.f, catapeteasmă, I 281.
captalân s.n., căptălan, brusture, I 213.
caraban s.n., dans popular, corăbeasca, II 357.
caraua s.f, (la jocul de cărţi) caro, I 115.
carocolâc s.n., caraculac, linx, II 447.
casaş s.m., căsaş, fiecare dintre persoanele care locuiesc
împreună într-o casă, II 256. casap s.m., măcelar, II 371.
casin militar s.n., clădire destinată unor activităţi recreative
pentru militari, II 440. castală s.f., castană II, 120, 126, 128. cataif s.n., un fel de prăjitură, I 199.
căina vb., a (se) plînge în gura mare, a (se) compătimi, I 104. căiuş s.n., fîşie de slănină de pe spinarea porcului, II 39. căleap s.n., unealtă pe care se deapănă cînepă sau lîna; mai
multe jirebii la un loc, I 274, passim. căluş s.n, pahar, I 29. căsean ».m., v. casaş, I 61.
cărceie s.n., cîrceie, verigi, lanţ scurt cu belciuge, servind la
înhămarea boilor sau a cailor la plug, grapă etc, I 92. cărpeneagă s.n., căpeneagă (?) - manta de ploaie, II 126. cătrănit adj., insensibil, II 57.
cătuşă s.f, (la car) lemn încovoiat cu care se prinde jugul la tînjală, II 246.
ceacşiri s.m. pl., un fel de pantaloni largi, şalvari, II 448. ceacă s.f. un fel de chipiu înalt purtat de unii soldaţi austrieci II126.
608 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
ceacîr adj., cu ochii de culori diferite, II 40, 159. ceas rău s.n., nume dat epilepsiei, I 427, 429, II 137, 175, 419, 540.
cei răi s.m.pl., nume dat colicilor, II 268. cel pierit s.m., nume dat sifilisului, I 466, II 267. celişte s.f. celiştea cuptorului = partea de sus a gurii cuptorului II295.
centinar s.n., ţentner, unitate de măsură echivalentă cu 50 sau
100 kg, II100. cepreaguri s.m. pl., ceaprazuri, II 445. cersalâ vb., a ţesăla, I 69. cetărâ vb., a certa, a mustra, I 362. ceterâ vb., a cînta din ceteră sau din gură, I 478. cetlui vb., a lega foarte strîns, I 172, 254. ceucă s.f, stăncuţă, II 17. cevrea s.f, gevrea, basma, năframă, II 448. chelm s.n., făină de grîu, II 520. chelnă s.f., cutia căruţei, a harabalei, I 104. chez s.n., brazdă, răzor, linie conducătoare, I 425. chişcă s.f, caltaboş, tobă, I 253.
chişiţă s.f, un fel de pensulă pentru împistrit ouăle de Paşti, 1353.
chişleags.ra., lapte acru, lapte prins, I 198.
chiclazăr s.n., piatră verde, otrăvitoare, II 446.
chiclăzăriu adj. de culoarea chiclăzărului, II 446.
chidă s.f, chidie; frunziş (?), II 169.
chidie s.f, chiciură, promoroacă, I 107, II 575.
chifteriţă s.f., coropişniţă, II 226.
chimoniu adj., de culoarea chimionului, II 446.
chipăruş s.m., joc de copii, I 289.
chirii s.f.pl., a umbla în chirii = a face cărăuşie, 1180. chiscui vb., a piscui, a piui, I 264, 359. chisea s.f., pungă (de tutun), II 447.
chiseliţă s.f, şi chisăliţă, zeamă acră de ştir, lobodă; zeamă
acrită cu prune necoapte, I 456, II 378. chită s.f, mănunchi de 12 fuioare de cînepa; şi pită, I 226, 343,
passim. chitiuţă s.f., tichiuţă, I, 68. chitonoagă s.f., dulceaţă de gutui, I 203.
chiuă s.f, piuă, vas în care se pisează seminţe, alte substanţe, I 60, II 538.
chiup s.n., vas mare de lut în care se păstrează uleiul, cerealele
etc, I 203. chivără s.f, coif, II 117.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 609
cighir s.n., un fel de plăcintă umplută cu măruntaie de miel
tocate, I 201. cilibiu adj., elegant, graţios, nobil, I 456. cilicuri s.n. pl., mărgele de metal, lucioase, II 447. cin s.m., fin, I 100. cinchf vb., a se ghemui, II 63. cinghilică s.f., (?) II 56.
cioşmoli vb., a se frămînta, a se agita, a se zbuciuma, II 321. cioată s.f. parte a trunchiului unui copac rămasă în pămînt după tăiere, II 173.
ciobacă s.f, luntre scobită într-un trunchi de copac, II 346. ciocălău s.n. ştiulete cu boabe, dar mai ales fără boabe, I 40, 90, II 530.
ciolan s.n., (la roata carului) obadă, II175.
ciondănî vb., a se certa, a se contrazice, I 147, 230.
ciopia s.f, poate din cioplea sau ciopca, nume date dracului sau
unui spirit rău, II 404. ciortopoloc s.n., turtă, plantă erbacee cu tulpină foarte scurtă,
frunze adînc crestate şi flori dispuse în capitule, I 430. ciot s.n., nod la aţă, II 417. cipiţi s.m., cipici (?) ghete, botine, II 122. cir s.n. fiertură subţire de mălai, I 185, 392, 429, 465. ciritei s.m., şi ceretei, tufiş, arbuşti, eventual măceşi, I 454,
II135.
citare s.f, stofă fină, vărgată, II 445.
ciusni vb., a se băga undeva, a se ascunde repede ; a tîşni afară, II 372.
ciubuc s.n., desen în formă de bastonaş într-o ţesătură II, 445. ciubucel s.n., diminutiv de la ciubuc, II 445. ciuma-hotarului s.n., fiinţă fabuloasă (?), II 155. ciumahai s.n., ciumăfaie, laur, II 150. ciumulie s.f., măciulie (?), I 398.
ciungan s.m., ciungar, copac cu vîrful sau crengile retezate II120.
ciunt adj., tăiat, mutilat, I 176, 452.
ciuntă vb., şi ciunti, a tăia, a amputa o parte a unui membru omenesc; a rupe o parte a unei plante, I 42, 176, 452, II 117. ciurec s.n., un fel de prăjitură, I 286. cîner adj. şi s.m., rău la inimă, cîinos, I 343 cîşlar s.m., cel ce ţine cîşlă, stînă, II 567. cîşlig s.n., cîştig, I 444, 496, II 62.
cîrciu-babei s.n., a face cîrciu (curcea) babei = a face o tumbă, II 282.
cîrd s.n., a avea de cîrd cu cineva = a avea de-a face, II 386.
610 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
cîrjobat adj., încovoiat, de forma unei cîrje, I 319. cîrmoje s.f. pl., resturi, firmituri, I 433, II 218. cîrnitură s.f, cotitură, II 383.
cîrpă s.f, broboadă, basma de cap, semn distinctiv al femeii
măritate, I 209, 222, 457, II 75, 430, 473. claie s.f., un anumit număr (30) de ouă de Paşti, I 354. clăti vb. refl., a se cutremura, II 318.
clenci s.n., (la moară) „care toarnă grăunţele în piatră", I 27.
clit s.n., teanc, vraf, II 585.
clînţăî vb., a clănţăni, II 407.
clobanţ s.n., clonţ, cioc, cîrlig, II 44.
coaice s.f. pl., orbitele ochilor, găvane, II 37.
coardă s.f., grindă mare şi groasă, pe care se sprijină celelalte ;
poliţă (?), 1433. coarne de mari s.f. pl., roşcove, I 349, II 322. cobe s.f., ţîgnă, boală a găinilor, manifestată prin apariţia unor
excrescenţe pe/sub limbă, I 187. codălbei adj. pl., cu coada albă; şi codălbeni, I 95, 100, 101. codărîşte s.f, codirişte, coadă de bici, topor etc, I 486. colaci vb., a da colaci cuiva, a îmbuna, I 305. colişeri   s.n., culişer, melesteu, băţ cu care se amestecă
mămăliga, I 183.' colomeică s.f, dans (polonez?), I 93. colţ s.n., rochie cu talie „în colţ" (?), II 445. colţun s.m., şi călţun, ciorapi, II 449. colţunaş s.m., un fel de plăcintă cu brînză, fiartă, I 200. comîndâ vb., a face comînd, II 124, 568. conex s.n., în conex = în legătură, în corelaţie, I 166. conexitate s.f, v. conex, I 21.
conta s.f., pe conta mea = pe contul meu, pe seama mea, II 55. copie s.f, cuţit pentru tăiat agneţul din prescură, I 268. coraslă s.f, lapte care se mulge în primele zile după fătat şi care,
fiert, se preface într-un fel de jintiţă, II 73. corci s.n., tufă, I 229. cordea s.f, tenie, II 227.
cordiin s.n., cordon (sanitar), şir de posturi de pază instalat la graniţă în cazul unor epidemii; ţinutul de dincolo de acest şir de posturi de pază (în raport cu locul unde se află vorbitorul), II 289.
coreţ s.n., unitate de măsură pentru capacităţi, 1275, II 68, 213. corlată s.f. poliţă în jurul sobei; la pl., acareturi, dependinţe, 1104.
corn s.n., colţ, ungher, I 60, 186, 285.
cornări vb., a ţine coarnele plugului, a ara, 1142.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 611
coromîslă s.f, cobiliţă, I 177, II 31, 207, 272. cosă (cosauă?) s.f, coasă, I 495.
cosi vb. refl., (despre cai) a-si lovi în mers un picior de altul, II155.
cosire s.f, loc de cosit, I 390. costeşte adv., în curmeziş, oblic, I 342. costişet adv. şi adj., în curmeziş, oblic, II 412, 430. costroş s.n., şi costrăş, coada strigoaicelor, II 238; peste (biban) II319.
coş s.n., cavitate toracică; cavitate abdominală, I 196, II 44. coş s.n., coş de pernă = dos, toc, în care se pun penele, II 84. coşarcă s.f., coş mare de nuiele împletite sau de rafie, II 356, 380.
coteaţă s.f, coteţ, II 202. cotei s.m., cîine mic, I 483.
cotiugă s.f, cotigă, cărucior pe două roate, I 142.
cotofîţă s./adj. (?), cuvînt format prin contaminare, II 181.
cotreanţă s.f., zdreanţă, cîrpă, II 184, 305.
cotruţă s.f, vatră mică, loc gol între perete si sobă, adîncitură
sub vatră, I 96, II 126, 150, 151. covaşă s.f, băutură acrişoară obţinută prin fermentarea făinii
de mei, I 198, 520. covale s.f, coaie (?), II 432.
covali s.m. (sg.), fierar, I 44, 52, 301, II 92, 101, 239.
covălî vb., a lucra fierul.
covălie s.f, fierărie, II 239.
covăliţă s.f, soţie de coval (fierar), II 240.
covată s.f., albie, copaie, I 165, 184.
coviţâ vb., a guiţa, I 347, 352.
coţobaie s.f, coţofană, I 442.
craidon s.m., crai, bărbat uşuratic, II162.
craston s.n., castron, I 356, II 83.
crăciun s.m., colac, I 140.
crăiţă s.f., femeie uşuratică, II 162.
credinţă s.f, doamnă din credinţă = soţie, I 100.
creminal s.n., şi creminari, închisoare, I 344, 371, 452, II14.
crengar s.m. (n.?), (la cusături), model, desen în formă de grup
de crengi, II 435. criţă s.f, oţel; fier, I 102, II 386. crîng s.n., crug, boltă, I 97, 104, 106, II 28. crohmal s.n., făină albă, I 199. croncău s.m., corb, II 98. cruce s.f, (la jocul de cărţi) treflă, 1115.
612 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
crucea-pămîntului s.f., plantă erbacee cu flori albe sau roz,
brînca-ursului, II 470. crud adj., (despre materiale) nevopsit, II 412, 434. cruhos adj., amestecat cu piatră, sfărîmicios, I 52. crupe s.f. pl., boabe de porumb, de orez, de orz, măcinate mare,
I 65,180, 448, II 75. cruşit adj. cruşit de sînge = plin de sînge, acoperit de sînge
(închegat), II109. cuc s.m., (la oină) o anumită figură, I 379. cuc armenesc s.f., pupăză, I 386. cucoană s.f, plantă numită şi maruncă, I 292. cuhne s.f, bucătărie, II 344. culbec s.m., melc; şi culbece, I 203, II 55, 56. culme s.f, prăjină lungă de care se atîrnă hainele, II 451. cumaş s.n., stofă de mătase, II 462. cupe s.f, cupeu, trăsură, caleaşca, II 219.
curmei s.n., bucată de funie folosită la încins sau legat, I 411, II414.
cutnie s.f, ţesătură de mătase şi bumbac; şi cutnui, II 445, 447.
D
dabalazât adj., care atîrnă în jos, pleoştit; v. şităpălazate, II528.
dacă conj., dar, passim.
dajdie s.f., dare, bir, II 106.
damlâ s.f., dambla, I 417.
darabană s.f., tobă, II 574.
dastăinui vb., destăinui, I 171.
de gemene loc. adj., geamăn, I 121, 273, II 35, 242.
de oare că loc. conj., fiindcă, deoarece, II 129.
decît adv., gata-gata, cît pe ce, 1142.
dediţă s.f, dediţel; şi didiţă, I 71, 253.
dej mă s.f., dijmă, I 34.
delătura vb. refl., a (se) părăsi, II 491.
demerlie s.f, şi dimerlie, măsură de capacitate pentru cereale,
1179, 297, II 538. deriş adj., dereş; (despre cai) cu părul roşu, pătat cu alb şi negru;
şi geriş, I 98. descolătăci vb., a se descolăci, II 383.
descununa vb., şi discununa, a desface căsătoria, I 470, II 8. desfacat s.n., acţiunea de a curăţa ştiuleţii de pănuşi, II 360. desigur adu., cu siguranţă, în chip cert, II 223. deserturi s.n.pl., partea scobită a corpului între ultima coastă şi şold, II 414.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 613
dezbate vb., a scoate, a desprinde de unde a fost fixat, I 472, II 314.
dezbina vb., v. dezbate; a separa, I 456. dibet s.n., stofă aspră de lînă, II 445.
dinainte s.n. (?), partea din faţă a unei haine (la plural: dinainte), II 443.
discos s.n., obiect de cult, I 268.
dîrvală s.f, muncă grea, istovitoare; de dîrvală = obişnuit, de
purtare, II 153 dobă s.f, (la jocul de cărţi) caro, I 115. dohot s.n., păcură de uns osiile carului, I 29, passim. drănicioară s.f., diminutiv de la draniţă, I 456. dreşcuţă s.f, druşcă, II 9. droşcă s.f, birjă, trăsură, I 401.
droghiţă s.f, drobiţă, mic arbust cu flori galbene, II 436. druşcă s.f, fată ce însoţeşte mireasa la cununie, 1192, II 426. drum s.n., colănaş de drum = „colănaş de fir" (?) II 433. duşmani s.m.pl., oameni care ar trăi într-o altă lume (sub-
pămînteană), I 43. dubalari s.m. (sg), tăbăcar, II 120. dulamă s.f, haină lungă şi îmblănită, II 164, 448. duldură s.f, dîrdoră, belea, bucluc, necaz, spaimă, II 58. dupuros adj., zbîrlit, murdar, I 175, 218. dură s.f, dură de pădure = fiară (?) duh necurat (?), II 281. durducat adj., înălţat, durduliu (?), I 71. dutcă s.f., monedă de mică valoare, 1102.
E
ectenie s.f, rugăciune rostită de preot, I 325. edem s.m., eden, raiul din edem, I 75.
F
falban^s.re., falbalâ, podoabă a unei rochii (formată din fîşii de
stofă încreţită), II 442. familiant s.m., membru al familiei, I 61. fante s.m., (la jocul de cărţi) valet, I 115. fapt s.n., vrajă, farmec, I 365, 470, 488, II 526, passim. faraoancă s.f, nume dat Ielelor, II 84.
faraon s.m., ţigan; membru al unui popor cu o identitate puţin
precizată, I 317, II 353-354. farfaroată, cuvînt cu sens obscur, II 332.
614 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
farmaclîc s.n. parmaclîc (greşeală de tipar?), II 391. farmazon s.m./adj., vrăjitor, solomonar, I 253, 303. făclier s.m., lumînărar, II 495. făgădău s.n., han, circiumă, I 451, II169. fălălăi vb., afîlfîi, 1104.
fărmăcătoare s.f., femeie care face vrăji, farmece, I 63,132, 264 şi passim.
fărmăcător s.m., bărbat care face vrăji, farmece, II 376. fedeleş s.n., butoiaş, I 265. felegos adj., zdrenţăros, II 275.
felezui vb., a mătura pleava cu felezăul, I 99, 101, 104. felon s.n., veşmînt îmbrăcat de preot la liturghie, I 257. feredeu s.n., baie (acţiunea de a se îmbăia); cada, încăperea în
care se face baie; baie publică, II 279, 501. feredui vb., a (se) îmbăia, II11, 220, 582. feresteu s.n., fierăstrău, II164. fermenea s.f, scurteică îmblănită, II 447. feston s.n., în festoane = în formă de semicerc, I 319. festung s.n., fortăreaţă, redută (germ. Festung), II 126. feştelî vb., a (se) murdări, a (se) terfeli, I 475, II 174, 473. feşter s.m., paznic la pădure, I 93. feşteriţă s.f, soţia paznicului la pădure, I 93. fiong s.n., fundă (din panglici de ciucuri), II 446. firitisi vb., a felicita, a ura, I 63, 105. flenduros adj., zdrenţăros, II 10, 416, 417. flintă s.f, puşcă, II 128.
fliuşca s.f, măsură mică pentru ţuică, II 288.
florărie s.f, grădină de flori, II 370.
florin s.m., monedă de aur, II 29.
focuşor s.n., bube la gură, II 415, 518.
folticos adj., gras, cu fălci şi cu burtă mare, I 208.
forcoti vb., a forfoti, a fierbe; a umbla încoace şi încolo, II 191.
forforoată v. şi farfaroată, I 280, II 369.
fraitari s.m., grad în armata austriacă, fruntaş (germ. Freiter) II130.
franzolă s.f, franzelă, pîine albă, I 266, II149, 270.
frecăţei s. m. pl., aluat nedospit, frecat sau dat pe râzătoare, care
se fierbe în supă, I 200. friganele s.f. pl., felii de pîine muiate în lapte şi ou şi prăjit,
1202.
frigare s.f, obiect folosit la vrăji, I 492. frizetă s.f, mod de aranjare a părului, II 445. frînghii s.f. pl., bete, II 443. frumuşele s.f. pl., vîntoase, I 338.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 615
fulari s.n. sg., pînză de mătase, II 445.
funie s.f, bucată lungă de şuncă, I 69.
furcă s.f, os de găină de forma unei furci, I 368.
fus, s.n., (la moară), porţiune cilindrică sau conică a axului rotii,
I 397.
fuscel s.m., vergea care separă firele de urzeală la războiul de ţesut, I 105, II 404.
G
gabui vb., a găbui, a prinde, a pune mîna pe ceva, I, 395.
găitan s.n., găitan, şiret, II 442.
garnit adj., garnisit, II 442.
garof s.m. (n.?), floare de garof, II 163.
gavanos   s.n., borcan, vas de lut smălţuit, pentru păstrat
dulceaţa, untura etc, I 203, 433, II 396.' gărui vb., a chinui, II 331. găbjî vb., a prinde, a pune mîna, I, 175. gărnicior s.n., căldăruşă, găleată mică, II 271. găvîrlie s.f., găvan, orbita ochiului, II 569. geriş adj., v. deriş, I 98. gheb s.n., cocoaşă, I 92.
ghergheteagadj.,afighergheteag = a fi uşor ameţit (de băutură),
II 279.
ghermesit s.n., ghermesut, stofă de mătase cu ape, II 446-447.
ghidum s.n., ghiuden, cîrnat uscat, I 204.
ghigi s.f. pl, pluralul lui ghioagă (?), II 577.
ghihalei adj., murg ghihalei, însuşire neprecizată mai de aproape, I 95.
ghili vb., a înălbi pînza, v. şi bili,passim.
ghindă s.f, (la jocul de cărţi) pică, I 115.
ghiordan s.n., gherdan, colan, şirag de mărgele, salbă, I 222, II443, 444.
ghiordeie s.f. pl., caţaveici, I 175, II 442.
ghiur^hiulvu adj., trandafiriu, roz, I 378, II 446.
ghiviziu adj., roşu închis, purpuriu, II 445.
gireadă s.f., şiră de grîu, de paie I 127; şi în loc de cireada, II547.
giubeâ s.f., haină largă de postav, II 288, 439. giurui vb., a jurui, II 548. gîjulie s.f., gîză, insectă, I 40.
gîlcă s.f, inflamaţie a ganglionilor gîtului, II 245-246. gîţă s.f, cosiţe, II 419, 421, 429.
616 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
glas s.n., scară muzicală orientală; arie muzicală, II 354, 421.
glăjiţă s.f., glajă mică, sticluţă, I 69.
glid s.n., în glid = în front, drepţi (germ. Glied), I 126.
godinaş s.m., (?), I 67.
golătate s.f, goliciune, II 428.
gonitoare s.f, scroafă, vacă (?), I 455.
gonitor s.m., taur tînăr, I 104.
graur  adj., (despre cai) cenuşiu, cu pete albe, ca penajul
graurului, I 97, 100. grebluţă s.f, os de liliac, în formă de greblă, I 384. greşi vb., a păcătui; a avea relaţii sexuale nepermise, II 350. greşit adj., păcătos, I 139, 243.
grindei s.n., (la spînzurătoare) grindă mică, pusă în furci, I 88;
(la moară) axul roţii, I 95. grindei s.n., parte centrală a plugului cu tracţiune animală, pe
care se montează celelalte piese, I 88. gros s.n., închisoare, II, 120.
groscior s.n., smîntînă formată deasupra laptelui, I 495.
gugi s.n., glugă mică, 1104.
gugiuman s.n., căciulă de samur, II 448.
gutunari s.n., guturai, II147.
guzănărime s.f, guzgani, II 78.
H
hac s.n., plată, simbrie, I 450, II 41, 547. hairlîc s.n., noroc, I 316.
haită s.f, femeie desfrînată; cuvînt de batjocură la adresa unei femei, a unui animal de sex feminin sau a unui obiect desemnat printr-un substantiv de gen feminin, I 63, 96.
haitaş s.n., vînătoare, II 475.
halastîncă s.f, stambă, II 445.
halaturi s.n. pl., unelte, scule, I 183, 354, II 146, 406.
halcă s.f. gălăgie mare, tărăboi, I 478.
hamăn s.m., din subst. propriu Hamăn, I 270.
haraba s.f., car mare, I 95.
harag s.n., haraci, bir, I 485, II 111.
haram s.n., de haram = degeaba, de pomană; pe nedrept, I 167, 452.
harnic adj., vrednic, capabil, I 412, II 108. havai adj., azuriu, de culoarea cerului, II 446. hazmotie s.f, balamuc, dezordine, II 46.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 617
haznă s.f, încăpere în care se păstrează bani si lucruri preţioase II 62, 452.
hăbucî vb., a rupe, a sfîşia, a sfărîma, II 281. hăinuî vb., a lălăi (?), I 96. hămeială s.f, necaz, pocinog, II 287. hămnisit adj., hămesit, I 369.
hărăţi vb., a întărîta, a hărţui, a asmuţi, a zădărî, II44. hărăţie s.f, s-a pus în hărăţie = s-a pus împotrivă, II 431. hătî vb., a zăgăzui o apă, I 32. helge s.f., nevastuica, hermină, I 148. heni vb., a alunga (?), I 398.
herovic s.n., heruvic, imn bisericesc; şi herovim, II 533
herovim s.n., v. herovic, II 534.
hiicăi vb., a lua la goană, a ocărî, II 8.
himinisit adj., hămesit, II 539.
hindichi s.n., şanţ, răzor, I 482.
hinteu s.n., caleaşca, rădvan, trăsură, II 175, 432.
hir s.n., fir, II 434.
hîd adj., urît, I 96, 142, II 417.
hîj s.n., una din dependinţe, neprecizată mai de aproape; şi hîş, 1169, II 556.
hîrcîi vb., a respira greu, cu zgomot, a horeai, II 377. hîrgău s.n., vas de lemn sau de lut smălţuit, I 135, II 263. hîşîi vb., a alunga păsările de curte, I 389.
hîrzob s.n., coş ridicat sau coborît cu ajutorul unui scripete, II280.
hîrţa s.f, harţi, săptămîna cînd e îngăduit să se mănînce de frupt, I 235, 236.
hîtru adj., isteţ, şiret, I 124, II 531.
hîzenie s.f, lucru hîd, sluţenie, I 385.
hlujan s.m., lujer de plantă; cocean de porumb, II 402.
hoştină s.f, boştină, resturi după stoarcerea fagurilor ori a strugurilor, II 493, 496.
hobot s.n., tulpan de lînă sau de mătase cu care se acoperă capul miresei a doua zi după cununie, II 15, 428.
hojma adv., mereu, necontenit, II 429.
holbuYă s.f, volbură, I 64, II 407.
holercă s.f, rachiu, II 287.
holtei adj., borş holtei = borş de legume, fără carne, I 200.
holtuănit adj., (despre un şarpe) cu coada ruptă, II 197.
hopşî vb., a sta la tocmeală, II 510.
horaiţă s.f, casă mare şi stricată (părăsită ?), I 226.
horbotă s.f, dantelă, II 411, 443.
hudiţă s.f, uliţă, ulicioară, II 26.
618 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
hui vb., a vui; a (se) certa, I 56.
huit s.n., vuiet; ceartă, sfadă,passim.
hulă s.f., bîrfă, calomnie, II 42.
hultui vb., a altoi, II 389.
hurduca vb., a zdruncina, a zgudui, II 50.
hurmuz s.m., mărgea de sticlă imitînd mărgăritarul, II 432.
huşte s.f. pl., tărîţe depuse pe fundul vasului de borş, II267,437.
huţănesc adj., un soi de porumb, I 149.
I
ialoviţă s.f, vacă mare şi grasă, I 330. ian interj., ia, passim.
iarba-fierului s.f., plantă cu proprietăţi miraculoase, I 448; şi iarba tâlharilor, I 449.
iarba-tunului s.f., urechelnită, plantă erbacee meliferă, I 428, II195.
ibrişin s.n., fir de mătase răsucit, pentru cusut şi brodat; şi
ibreşin, II 13, 15, 129. iezărî vb., a zăgăzui o apă; şi iezi, izârî, passim. iezi vb., a zăgăzui o apă ; a inunda, I 30, 31, 364. ihnea s.f, iahnie, I 200. ilău s.n., nicovală, I 53, 129, II 266. imamea s.f, capătul de chihlimbar al ciubucului, II 447. in interj., ia, passim. inca interj., iată, passim.
induce vb., a introduce, a intercala, I 21, II 110. inima-pămîntului s.f, plantă neidentificată, I 430. istrăvitor adj., risipitor, II 452.
iudi vb., a îndemna, a instiga, I 251, 404, 406, 421, II 39. izărî vb., iezărî, I 213, II 554.
izvod s.n., desen, model de cusătură, de broderie, II 442.
î
îmbăierat adj., legat cu băieri, II 319.
îmbăia vb., a muia cu salivă tortul, I 153, II 417.
îmbizui vb., a se baza, a se bizui, I 93.
îmblîndura vb., a călători mult, II 359.
îmbodoli vb., a (se) înfofoli, I 456.
îmbracă vb., a lua în armată, a recruta, II 128.
îmbrîncat adj., spic îmbrîncat (?), 1102.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 619 îmbrînzi vb., a paşte vitele, II 135.
împelitat adj., (despre un duh rău) întrupat, cu chip de om, 1398.
împletuci vb., a se împletici (printre picioare), I 410.
încaltea adv., cel puţin, măcar, barem, I 229, 370, II 46.
închili vb., a zidi într-o chilie, II 356.
închiorcoşet adj., adv., chiorîş, II 37.
înciotat adj., înnodat, cu noduri, II 414.
încîrjobat adj., încovoiat, avînd forma unei cîrje, II 66.
încolătăci vb., a (se) încolăci, I 347, 354, II 210, 383.
încornorat adj., stele încornorate, I 67.
încotoşmat adj., încotoşmănat, înfofolit, II136.
îndegetare s.f, indicaţie, I 21.
îndosî vb., a se ascunde, a se băga la dos, II 22.
înfiera vb., (despre mustaţă) a miji, I 93.
înfierat adj., încălzit uşor, I 198.
înfocâ vb., (avînd drept compl. calul), a înfierbînta, a face să
alerge mai repede, II 347. înfruptat adj., (despre obiecte) impure, atinse de alimente de
frupt, I 240, 241. îngrunzi vb., a încreţi trecînd un şiret prin mai multe găuri,
II452.
înhobotâ vb., a pune hobot miresei, II 428. însăila vb., a coase provizoriu, cu împunsături rare, II 412. înşăluială s.f, înşelăciune, I 98. întarta vb., a întărită, II 44. întopsicat adj., înveninat, otrăvit, I 398, 399. întroloca vb., a (se) strînge la un loc, a (se) însoţi, II 229, 339. întulpinati adj.pl., (despre arbori) crescuţi dintr-o tulpină, I 68, 70.
întinat adj., pus pe ceartă, irascibil, încăpăţînat, II 46. învioşat adj., înviorat, I 169.
învîr(s)tâ vb., a împleti părul cu panglici (vîrste), II 115. înziuat adj., fereşte înziuate = ferestre luminate, I 424.
^
J
jalău s.n., la bătaie, la jalău (?), II 127. jărghiet adj., făcut jirebii, II 418. jelişte s.f, şi jeleşte, v. velişte, I 102, 104. jemnă s.f., jimblă, pîine albă, I 38, 157.
jerbie s.f, şi jerghiejirăbiejirăghie, v.jirăbie, II 302, 461. jijs.«.,vîrf(?), 1463.
620
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
621
jingănii s.f. pl., gîngănii ; şijigănii, II 226, 261.
jintiţă s.f, amestec de urdă şi zer fiert care se depune la fundul
vasului cînd se prepară urda, I 197, II 567. jirăbie, s.f, grup de 30 de fire de tort (constituind o unitate de
măsură la urzit), I 281, 408. jitar s.m., persoană angajată să păzească sămănături, I 307. jitărie s.f, locuinţa jitarului (la marginea satului), I 302. jîi s.n., fecior dejîi = jian, haiduc, I 458. jolne s.f. pl., scrofule, II 465, 471. jordie s.f., joardă, varga lungă, nuia, I 261. jufă s.f, julfă, mîncare de post, din sămînţă de cînepa pisată,
amestecată cu miere, I 60. june s.m., taur, II 418.
jup s.m., snop de paie, legătură de strujeni, I 338.
L
la vb., a se spăla pe cap, passim.
lagăr s.n., tabără, II 10, 126.
lanţa s.f, lance (?), suliţă, II 111.
lasă s.f, leasă, împletitură de nuiele, I 451.
lăcătui vb., a încheia o înţelegere, I 406, 450.
lăicer s.n., covor ţărănesc, lung şi îngust, I 94.
lanţujel s.n., lănţişor; model de cusătură, II 434.
lăstopână s.f, lostopană, bucată mare de pămînt, de lemn, de
gheaţă etc, I 468, II 182. lătoc s.n., lăptoc, scocul sau jgheabul morii, I 101. lătunoi s.f. pl., rărituri produse în pînză din cauza ruperii firelor
din urzeală, I 105, II 404. lăturat adj., lăturalnic, II 218. lăut s.n., acţiunea de a se la, I 111, passim. lăutoare s.f, acţiune de a (se) la; apă pregătită pentru a (se) la,
I 172, II 151, 523. lăzuf vb., a curăţa un loc de tufe şi rădăcini; a tăia nuiele (pentru
împletit?), I 437. leat s.n., bucată de lemn, lungă şi îngustă, II 92. left s.n., monedă de aur, II 447. lega vb., a face legătoare miresei, I 253.
legătoare s.f., cîrpa, broboada miresei; moment al nunţii cînd i
se face cîrpa miresei, II 94, 411, 430. leliţă s.f, nume dat frigurilor, II148.
lemnul-Domnului s.n., lemn-domnesc, arbust din familia compozitelor, cu flori galbene, cu miros pătrunzător de lămîie, I 328. lenî vb. refl., a se lenevi, II 10.
leopăi vb., a se uda, II 254.
lep s.n., lip, murdărie, jeg, II 416.
lestriţă s.f., nume dat şarpelui în descîntece, II 224.
leucă s.f, lemnul care susţine loitrile carului, Ii 175.
libadeâ s.f, haină bărbătească îmblănită, II 447.
liftă s.f, termen de ocară dat cotropitorilor; şi litfă, litvă, I 236,
II106, 110, 113, 116, 584. linchi vb., a limpi, a bea (a mînca) sorbind cu limba, 1136. linciuri vb., a se bălăci, II 291.
linţi s.f. pl., cisticerci, formă larvară a teniei, care se fixează în
carnea porcului, I 187. lipă s.f, mărul lipei (?), II186. lipi vb., a unge cu lut, I 264. lisă s.f, lisă de pere (?), I 203. litfă s.f, v. liftă, I 236, II 584.
litie s.f, slujbă religioasă după vecernie, la toate sărbătorile mari, cînd se sfinţeşte pîine, grîu; pîine sfinţită la litie, I 63.
loc s.n., locul vacei, I 183, 357, II 413.
lozie s.f, specie de salcie sau de răchită, II 390.
lua vb., a lua o mînă, un picior cuiva = a paraliza de o mînă, de un picior, I 30, 332, 337, 421.
lucru rău s.n. (loc adj.?), (despre oameni) păcătos, cu apucături rele, I 227, II 135, 253, 266, 430.
lucum s.n., rahat; dulciuri, I 199.
luscuţa s.f., ruscuţă, monedă veche austriacă valorînd 10 creiţari numită şi puişor, II 29.
M
maeahon s.n., macohon, pisălog de lemn cu care se pisează
sămînţă de mac, I 302, II 538. macat s.n., cuvertură, scoarţă, covor, I 77, II 450. mahramă s.f., maramă, II 440, 446.
maiori vb., a îndeplini atribuţiile gradului de maior, II123. malaiul-cucului s.n., plantă erbacee cu frunze lunguieţe şi flori
brune sau gălbui, dispuse în spice, I 378. malancă s.f., grup de tineri costumaţi ce dă un mic spectacol la
Anul Nou, I 59, 92, 94, II 305. maloteâ s.f, manta de damă căptuşită cu blană, II 446. mama-grîului s.f, fir negru în (spicul de) grîu, I 49, 212. mama-săcării s.f, fir lung, negru în săcară ; corn-de-secară (?),
I 149.
mancă s.f, doică, II 209, 393.
mandatar s.m., funcţionar administrativ în Bucovina, I 486, II159.
622 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
marolă s.f., marulă, lăptucă, I 202.
maruncă s.f., plantă numită şi cucoana, I 292.
maslă s.f. (la jocul de cărţi), culoare, I 116.
mascat adj., măşcat, cu bobul mare, II 432.
maştehă s.f, maşteră, mamă vitregă, I 158, 377, II 16, 138.
mazurcă s.f, un fel de plăcintă, I 286.
măngalău s.n., măngălău, obiect de lemn cu suprafaţa brăzdată de şanţuri, pe care se freacă rufele la spălat, I 220, II 407.
măngălui vb., a spăla rufe pe măngălău, II 407.
măr de stejar s.n., gogoaşă de ristic, I 329.
marini vb., a avea marin, a se umfla, I 494.
mărturaş s.m., mlădiţă de răchită înfiptă într-o brazdă, la Sf. Gheorghe, II 398.
măscuroaică s.f, scroafă, I 358.
măsea s.f.,(\& moară) pană de lemn înfiptă în obezile roţii ce
învîrteşte piatra de deasupra, I 101. megieş adj., vecin, I 63. mehenghi adj., isteţ, abil, şmecher, I 445. meliţie s.f, armată, serviciu militar, II 506. meredeu s.n. minciog, plasă în formă de săculeţ, cu care se scoate
peştele prins în undiţă sau în năvod, II 69, 326. meremet s.n., lucrare de reparaţie sau întreţinere, II 145. merişer s.n. /adj., ou roşu ; şi merişor, I 353 ş.u., 356, II 186. mericică s.f., plantă nedefinită mai de aproape, II 162. mertic s.n., baniţă, vas cu care se măsurau cerealele; si miertic,
I 95, 179.
merţă s.f, şi mierţă, măsură de capacitate, I 384, 473, II 18. mestii s.m. pl., meşi, cizmuliţe de piele, fără toc, II 448. miluţa s.f, diminutiv de Ia milă, (mierluţă) II 123. mindir s.n., mundir, I 83, mindir, saltea, II 449. mintean s.n., pieptar sau tunică din stofă colorată, II 442. mirie adj. (formă de feminin), mierie, albastră, II 23. mişeii vb., a se tîngui, a se văicări, II 337. mîneci s.f.pl., pînză dată moaşei de mamă, II 430. mînicâ vb., a se scula în zori, I 276. mînicatori s.m. sg., persoană ce se scoală în zori, I 276. mînjala s.f, aluat subţire cu care se unge urzeala de cînepă, II423.
mîrşav adj., necurat, în nerînduială, II 417. moaştină s.f, moaşte, I 395.
moare s.f., zeamă acră de varză sau de murături; stare de spirit,
I 200, II 93, 111. moleşag s.n., moină, I 367. momită s.f., maimuţă, I 54.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 623
mont s.n., (la gît) mărul lui Adam, I 33; parte a unui membru
omenesc, rămasă după amputare, II 229. moreâ s.f, moarea, moar, ţesătură de mătase sau de bumbac
care face ape, II 445. moroaică s.f, moroi de sex feminin, II 229. moşneag s.m. porumb păros, I 149.
moţăi vb., (din gură) a scoate un zgomot caracteristic, după ce se
mănîncă sau bea ceva acru, I 189, II 267. mozoli vb., a mesteca în gură (fără a sfărîma cu dinţii şi a
înghiţi); a mînji, a murdări, II 103. muncit adj., ou muncit = ou de Paşti, „scris", a cărui cîmp e alb
sau galben, I 353. mursă s.f., băutură fermentată, preparată din miere amestecată
cu apă, I 322, II 262, 270-271, 521. murui vb., a unge pereţii cu muruială; a mîzgăli, II 390. mustra vb., (despre soldaţi) a muştrului, a face instrucţie (?),
II122.
muslin s.n., muselină, stofă de bumbac sau mătase foarte fină, II 445.
muştrului vb., (despre soldaţi) a face instrucţie, I 174. mutătoare s.f, plantă erbacee veninoasă din familia cucurbi-taceelor, II 225.
N
nădragi s.m. pl., nădragi, pantaloni, I 457. naftemă s.f., duh rău, necuratul, I 242. naier s.m., nai, I 472.
natarâ s.f, flori brodate (?), sens neprecizat mai de aproape, II432.
natră s.f., parte a urzelii aflată între iţe şi sulul dinapoi al războiului de ţesut, I 104, II 423-424. nădaiâ vb., a-şi da seama, a se gîndi, a se hotărî, II 115. nămi vb., a năimi, a angaja, a tocmi, I 144, 377. năpădi vb., a da peste ceva, a găsi, I 437. năpăsţos adj., care aduce năpastă, I 228. nărămgiu adj., nărămiziu, portocaliu, II165. năsădit adj., răsădit, I 68.
năsălnic adj., rău, aspru, crunt, asupritor, II 562. năsăpit adj., desen costişet, II 443.
năstrăpată adj., piatră năstrapată = piatră preţioasă, I 68.
năzbute s.f, năzbîtie, I 247.
năzloji vb., a bate rău, a stîlci în bătaie, I 44.
negel s.m., diminutiv al lui neg, II 175, 342.
624 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
neleapcă s.f., vacă sau oaie ce are mai puţin de trei ani, care nu
a fătat, II 535. nene s.m., tată, I 348, 380, II 9, 114, 218.
nerve s.n. pl., coarda dorsală a sturionilor, uscată la soare, 1203. nimitez s.n., nemeteţ, văl subţire cu care se acoperă capul II440, 445.
nividi vb., a năvădi, a nevedi, a trece firele urzelii printre iţe si
spată, II 418, 423. nohot s.n., năut, I 201.
noiţă s.f, pata mică sau dungă albă pe unghii, II 425. numai adv., tocmai, II 139.
O
oală s.f, placă de teracotă, II 449.
oblici vb., a afla, a descoperi, a observa, II 131, 133.
oboroacă s.f, vas mare, făcut de obicei din scoarţă de tei, folosit
mai ales ca unitate de măsură, I 86, 95, 109. ocăî vb., a măcăi, II 374. ochiul boului s.n., auşel (?), I 379, II 55.
odaie s.f, loc la cîmp sau la pădure unde sînt adăpostite vacile şi oile şi unde îngrijitorii au cele de trebuinţă pentru muls si făcut brînză, I 461, II 477, 560.
odobaie s.f, hodobaie, car mare cu patru boi, I 95.
odovania praznicului s.f., sărbătoare, a opta zi după Crăciun, 1111.
oferui vb., a (se) oferi, II 80.
ogăî vb., ogoi, a linişti, a (se) calma; şi ogoiâ, II 370, 542. oghial s.n., plapumă, I 77, II173.
ogrinji s.m. pl., resturi de fîn, paie, lăsate de animale în iesle, II 75.
oiagă s.f, sticlă, clondir, I 67.
omenesc adj., care aparţine ţăranilor, nu boierilor, I 170. orbalţ s.n., erizipel, brîncă; plata erbacee veninoasă, II 494. ornat s.n., veşmînt de ceremonie, odăjdii, II 456. os mort s.n., sau osişor, boală a cailor, II 233. os viu s.n., sau capul Sfîntului Ion, un trifoi alb, mare, ascuţit, II307.
oset s.n., pălămidă, I 146. ostropăţ s.n., ostropel, I 201.
ozdrele s.f. pl., a face praf şi ozdrele = a nimici, I 399.
ozor s.n., model, motiv de cusătură sau ţesătură, II 435, 444.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 625 P
pacişe s.f. pl., fire de cînepa sau de in de calitate inferioară care rămîn în piepteni la pieptănatul fuiorului, II 402, 453, 458.
paclavâ s.f., baclava, un fel de plăcintă, 1199.
pag adj., (despre cai) negru sau roşcat cu pete albe, II 155.
paie s.m., soldat din garda sultanului sau a domnitorilor, I 454.
palimar s.m., pălimar, paracliser, II 114, 456, 563, 565.
palustru adj., de baltă, din regiunea bălţilor, II 356.
panachidă s.f., panahidă, parte a prohodului care se cîntă cuiva după scoaterea mortului din casă, parastas, I 321.
paos s.n., pomană, la înmormîntări şi parastase, constînd din colaci şi vin; vin, untdelemn sfinţit sau agheasmă cu care se stropeşte mortul, I 322, II 262.
paraclis s.n., slujbă religioasă de laudă şi invocare a Fecioarei Măria, a lui Hristos sau a unui sfînt, rugăciune închinată acestora; carte conţinînd astfel de rugăciuni, II 494.
parip s.m., cal tînăr, sprinten şi frumos, II 152.
pasmanterie s.f. (articole de) ceaprazărie, II 445.
paş s.m., pas, II 43, 119, 124, 134, 163.
paşte vb., (la jocul numit de-a balanca) a aştepta azvîrlirea bălăncii, pentru a marca locul unde cade şi a o returna, II 63 ; (despre păr) a se despica la vîrf, II 424.
patrontaş s.n., cartuşieră, II 118.
păcorniţă s.f, vas de lemn pentru ţinut păcura, dohotul, II 264.
pălăi vb., a pălălăi, a arde cu flacără mare, II 529.
păli u6.,alovi, II 390.
părăsita-găinei s.f, păpădie, I 358.
păretar s.n., covor mic care se pune pe perete, II 451.
părîngă s.f., cuvînt cu sens obscur aici, II 334.
păscătoare s.f, loc de păscut, păşune, I 174, II 73, 113, 546.
păscuţa-găinei s.f, plantă asemănătoare păpădiei, I 358.
păstrăv s.m., nume a două specii de ciuperci comestibile, II 233.
pătuli vb., a bătători, a netezi, I 190.
păuş s.n., par, prăjină ascuţită, II158.
peciu s.n., act scris, permis; certificat de căsătorie, I 157.
pedepsi vb. refl., a se chinui, I 133.
pembe adj., roşu-deschis, roz; trandafiriu, II 446.
pereci vb., a se contrazice, a se certa, I 149.
pestelcă s.f, şorţ de pînză sau de postav pe care-1 poartă femeile
peste rochie, II 214, 427, 506. peştiman s.n., fustă subţire, făcută din material uşor, II 438. peteală s.f, beteală, II 411, 429. petiţă s.f., capsă folosită la armele de foc, II 104.
626
ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
627
petrece vb., a irosi, a sfîrşi, a consuma, II 75.
pica vb., (despre vite) a muri, a pieri, II 377, 472, 496, 588.
picuş s.n., loc unde picură un lichid, I 241.
pietrar s.m., persoană care alungă prin vrăji piatra (grindina),
II189, 190, 194, 243. piscurele s.n. pl., diminutiv al lui piscuri (?), I 95. pişcă vb. refl., (despre lună) a descreşte, a începe să scadă, II 7,
23.
pitar s.m., brutar, II 65, 143.
pită s.f, pîine, II 117, 123, 452.
pită s.f, v. chită, II 390, 432.
pitărie s.f., brutărie, II 560.
pituşcă s.f, pîine mică, plăcintă, II 47.
pizmatareţ adj., invidios, pizmaş, II 42.
pîlnie s.f.,pîlnie de fin = pală (cantitate mică), II 379, 382.
pîne s.f, recoltă de cereale, bucate, grîne; nume dat cerealelor,
I 40, 107, 111,145, 147. pîntrijel s.m., pătrunjel, II 38, 316.
pîrlazs.ra., pîrleaz, trecătoare îngustă din scînduri peste un gard,
1175, II 262. plasă s.f, (pj.plăşi), staul pentru oi, II 541. plaz s.n., piesă de sprijin, aşezată în dosul cormanei, pe care se
tîrăşte plugul, I 97. pleaţ s.n., răspîntie de drumuri, piaţă; şiplaţ, II 158. plecsudă s.f, plexudă, coadă, cosiţă, II 445. plisă s.f, loc mai adînc în albia unui rîu, II 259. plumburâ vb., a împuşca, II 125.
poci vb., a deforma, a denatura, a urîţi; a abate un mare rău, o boală asupra cuiva, a deochea, a cobi, I 154, 174, 395, 407.
pocitură s.f., acţiunea de a poci şi rezulatul ei, I 414-415.
poclăze s.f pl., ţesătură miţoasă de lînă; pătură; ţol care se pune sub şaua calului, I 103.
poclon s.n., plocon, dar, I 250, II 407.
pocriş s.n., capac pentru vase de bucătărie; capac în mijlocul
rotiţelor ce acoperă ochiurile plitei, I 417. pocrovăţ s.n., pînză ce acoperă anumite obiecte de cult, I 269. pocsie s.f., ciudă, necaz, II 37. podea s.f, tavan de scînduri, I 59, II 507.
podhoadă s.f, podvadă, obligaţie (transport, cărăuşie) la care erau supuşi ţăranii în folosul domniei, II 145.
podhod s.n., povod, a duce in podhod = a duce de funie (o vacă) sau de căpăstru (un cal), II 319.
poftale s.f. pl., paftale, încheietoare de metal la haine, II 445.
pohace s.f, pogace, un fel de plăcintă, I 199.
pohoară s.f, povară, 1101.
poiată s.f., coteţ pentru păsări, I 66, 246, passim. polcuţă s.f, haină scurtă, pe talie, II 442. poliţă s.f., brăzdarul plugului (?), 1142. pons adj., roşu aprins, II 446.
portieră s.f, perdea, draperie ce acoperă uşa, II 441. posmag s.n., pesmet, II 202.
posteucă s.f., bucată de lemn pe care se sprijină osia carului în
timp ce se unge, I 104. postitoare s.f, femeie care ţine post, I 233. posvolî vb., a da voie, a permite, II 12-13.
poticălî vb., a abate de la comportarea cinstită, morală, a corupe,
a înşela, II 80. povidlă s.f, magiun, II 565. pozevancă s.f, pezevenghe, I 432. pozevenchi s.m., pezevenghi, şarlatan, şmecher, I 432. praştie s.f, nuia, prăjină, II 546. prăpădit s.n., nume dat sifilisului, II 288. preacuminte adj., preaînţelept, II 571.
precistui vb., a se împărtăşi, a se cumineca; şi a se pricestui, a
se pricistui, I 483, passim. precupî vb., a precupeţi, a face negoţ, I 339. premelege interj., din jurămîntul pre a mea lege, I 100. preminte adj., preaînţelept, II 231, 328, 349. premintean adj., contaminare între pămîntean şi preminte (?),
II282.
prepune vb., a presupune, a bănui, I 464.
prepus s.n., bănuială, II 494.
pretuli vb., a se ascunde, II 138.
prezent s.n., cadou, dar, I 60, II 213, 411, 426, 503.
prezes s.m., preşedinte, funcţionarul cu rangul cel mai înalt,
I 404.
pricaz s.n., pagubă mare, necaz, nenorocire, 1153, 357, 447. pricăji vb., a face pricaz, II 472.
pricăjit adj., care trăieşte în fărădelege, spurcat, II 472-473.
price s.f, fără de price = fără împotrivire, II 76.
priforit s.n., prefont, pîine de calitate inferioară dată soldaţilor
în armata austriacă, II 125. prigitoare s.f, fotă, catrinţă (dintr-o singură bucată de stofă
petrecută în jurul corpului), I 94, II 439. priloagă s.f, pîrloagă, loc necultivat, II 249. pripoi s.n., ospăţ oferit de părinţii mirelui după cununie, I 361,
II 412.
prisnel s.n., prîsnel, ornamentaţii din nasturi, discuri metalice etc, folosite mai ales la chimir, I 456.
628 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
probozi vb., a mustra aspru, a certa II 95, 565. procetf vb., a citi cu glas tare, II 337. procitoare s.f., tetrapod (?), II 337. produv s.n., produh, copcă (în gheaţă), I 393. propele s.f. pl., proptele, I 383. propi vb., a propti, a sprijini, I 399.
proscomedie s.f, proscomidie, parte din slujba liturghiei, în care preotul sfinţeşte pîinea şi vinul pentru împărtăşanie, I 266, 268.
prosforă s.f, ofrandă, dar, II 537.
prostire s.f, cearşaf, învelitoare de pat; fată de masă, I 70, 485, II 49, 435.
prour s.n., proor, a mîna vacile înprour = a duce vacile la păşune
dimineaţa înainte de muls, II 114. prubă s.f, probă, II 10, 64.
prubului vb., a proba, a pune la încercare, II 332, 552. puişor s.n., monedă austriacă de 10 creiţari, I 362, 392. puzderie s.f, resturi lemnoase ce cad din tulpina cînepei la meliţare etc, II 23, 302.
R
raghilâ vb., a trage fuiorul prin ragilă, II 393, 420. râghilă s.f, ragilă, instrument format dintr-o scîndura în care sînt înfipţi dinţi de fier, prin care se trage cînepa, II 402, 577. raituji s.n. pl., pantaloni largi de stofă sau postav, II 442. rapăn s.n., strat gros de murdărie pe piele, jeg, II 341. ratoş s.n., rateş, han mare, birt, cîrciumă, II 336. răbuş s.n., răboj, I 254.
răcele s.f. pl., răcele de bostan = dulceaţă de pepene galben, 1203. răfui vb. refl., a se socoti, a se considera, II 141, 186. răspintene s.f, răspîntie, II 398.
răsteu s.n., resteu, cui de lemn sau de fier, cu care se închide
latura jugului, I 102, II 176. răşchitor s.n., şi rîşchitor, unealtă pe care se întind firele pentru
a le face jirebii, II 406. răul copiilor s.n., nume dat epilepsiei, II 349. răutate s.f, boală, „spasm", I 428. răzăluî vb., a răzui, I 249. războli vb., a se îmbolnăvi, I 137. răzmiliţă s.f, răzmeriţă, răscoală, I 238. răzor s.n., şanţ, I 482. răzvidi vb., a explica, a descifra, II 29. recrută s.m., recrut, II 120, 125.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 629 riclie s.f, rochie, II 438.
rips s.n., ţesătură de bumbac sau mătase, cu dungi dese, în relief, II 445.
rînduri s.n., ciclu menstrual, I 362, II 253.
rîni vb., a curăţa un loc de stratul de murdărie depus, II 6.
rîşchia vb., a răşchia, a depăna firele toarse de pe fus sau de pe
ghem pe răşchitor, II 406. rodini s.f. pl., a veni în rodini = a veni cu daruri la o lehuză, 154,
60, 94, 109.
rohmani s.m.pl., oameni buni şi evlavioşi despre care se crede că trăiesc în altă lume; v. siblajini, 142-43,118,284,293, II356, II 596.
roiniţă s.f, plantă erbacee cu flori albe, II 500.
roş s.n., (la jocul de cărţi) cupă, I 115.
rotilat adj., în formă de roată, rotund, I 383, II 579.
roza adj., roz, II 437.
roză s.f, trandafir, I 70.
rujă s.f, trandafir, I 71, 348, II 163, 433.
S
sabaş s.n., ban dat ca bacşiş lăutarilor, I 388, 401. sadea adv., simplu, neamestecat, curat, II 444. saia s.f., pl.: saiele, cusătura ornamentală cu împunsături rare, II 443.
sain adj., sein, cenuşiu, sur, II 428.
sălaş s.n., sicriu, II 120.
salup s.n., un fel de caţaveică, II 175, 442.
salvie s.f, partea cea mai bună (roşie) a unei blăni de vulpe, II 447.
samca s.f., fiinţă despre care se crede că omoară îndeosebi lăuzele şi pe copiii lor; nume dat unor boli grave (de copii), considerate a fi cauzate de asemenea fiinţă, II 255.'
santinea s.f, santinelă, II 82, 550.
sarice s.f, sare, II167.
săcăluş s.n., tun mic, rudimentar, sau puşcă mică, folosite ca
arme sau la festivităţi, II 304. săgeţ s.n., vîrf de cuţit, II 332. săhănel s.n., pahar, I 72, II 429. sălăşel s.n., sicriu mic, II 569.
scarpi s.m. pl., pantofi de damă, uşori, brodaţi, II 454. scăfiţă s.f, vas de lemn, în formă de cupă sau ceaşcă, II 102. scălduşcă s.f, albie de îmbăiat, II 169. scăpărămînt s.n., scăpărătoare, amnar, II 483.
630 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
schiţemver s.m., nume dat dracului, I 249. sclimuî vb., a scoate, a scorni, II 42. scoaice s.f. pl., broaşte ţestoase, II 37.
scordărea s.f, scordolea, sos preparat din nuci pisate, miez de pîine, usturoi, untdelemn si otet care se serveşte cu raci fierţi, 1203.
scormoli vb., a scormoni, II 492.
scoverze s.f. pl., un fel de clătite, I 199.
scrie vb., a scrie ouă = a împistri ouă, I 66.
scris adj., (despre ouă) împistrit, I 353.
scutelnic s.m., ţăran scutit de plata birului, II 87.
semincer s.m., şi sămincer, ştiulete de porumb, I 63, 156.
serji s.m. pl., cercei din bănuţi de aur,II 446.
serpentină adj.f, şerpuitoare, cu cotituri, II 442.
sesie s.f, a face (a ţine) sesie, a face sfat, a purta discuţii, 139, 40,
42, II 130, 156, 209. sfaşcăs./.,p/.: sfaşte, călţunăreasă = vorniceasa la nuntă, II412. sfădăuş adj., certăreţ, I 56 sfrediac s.n., sfredel, II 586. singeap s.n., blană cenuşie, groasă, II 447. singur pron. de întărire, 1140, II 366. sîcret adj., ascuns, pustiu, greu (?), II 168.
sînge-de-nouă-fraţi s.n., produs vegetal răşinos, de culoare roşie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor, II 554.
sîngea s.f, (la cuţit, la fus) tăiş, vîrf, I 281, II 545.
sîngiuri, pl. al lui sînge (?) sîngerări (?), II 57.
singeap s.f, sîngeapă, cinzeacă, II 288.
sîta-zînelor s.f, scai măgăresc; turtă, I 430.
slei vb., a sleigheaţă = a face gheaţă, 129; a slei metale (fier, aur,
argint) = a turna metale topite, a solidifica, I 98, II 332, 334. sluţenie s.f, fiinţă slută, pocitanie, II 507. sluţi vb. refl., a se strîmba la cineva, I 421, II 384. smomî vb., a momi, a atrage de partea sa, a instiga, II 91, 487. socote s.f. pl., atrepsie, boală ce apare la înţărcarea copiilor,
1196, II 512, 523. solomonar s.m., vrăjitor, II 195 ş.u. solomoni vb., a vrăji, a face farmece, I 441, II 84, 513. sorb s.n., fiinţă supranaturală acvatică, II 356. sorocăuste s.f. pl., parastase, II 270. soroci vb., a ursi, a sorti, I 1,10, 115, 388, II 513. soţ s.m., soţie, nevastă, I 71, 447. soţie s.f, soţ, I 378, 381.
spată s.f., piesă la războiul de ţesut, formată din lamele paralele, prin care trec firele de urzeală, II 403, 408, 424.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 631
spelcă s.f, ac cu gămălie, ac de păr, I 65. spijă s.f, schijă, fontă, I 120, II 346. spornic s.n., sporici (?), II 150 stadol s.n., obiect nedefinit mai de aproape, I 100. stambol s.n., ţesătură, stofă de mătase, II 445. stan s.m., partea din faţă sau din spate a cămăşii ţărăneşti, II165.
staroste s.m., peţitor; persoană care conduce ceremonia unei
nunţi, I 499,11525. starostie s.f, petit, I 499.
stative s.f. pl., război de ţesut, II 408, 410, 418. steblă s.f, mănunchi, legătură, II 336, 358. stelenei adj., v. streinei, I 95. stima s.f., stima de Arhanghel = haina, I 422. stirigie s.f, stirigoaie, plantă erbacee, din familia liliaceelor, 1458.
stîlp s.n., (la cusături) un anumit model, desen, II 434. stîlpări s.f.pl., ramuri verzi de salcie, împărţite la biserică în
ziua de Florii, II 194, 397. stîrpi vb., (despre vacă) a deveni stearpă; a nu mai da lapte, 133. stobol s.n., stobor, gard de lemn, zăplaz, I 68. stodoală  s.f, standoală, şură; loc unde se află mai multe
hambare sau coşare, II 86, 423. stoler s.n., dulgher, tîmplar, I 410, II 50, 326, 391. stoliţă s.f, capitală, reşedinţă, I 30, II 53, 591. stracoşiu adj., stacojiu, II 437. străfire s.f. pl., elemente, I 348. străfoşat adj., înfoiat, I 190.
streinei adj. (pl.), boi în frunte streinei = ţintaţi, cu o pată în
frunte (?); şi străinei, I 95, 101. strigi s.f, cal de strigi, II 153.
stroh s.n., stroh de fin = rămăşiţe de fîn sau paie adunate din iesle, II 156.
stupitul-cucului s.m., scuipatul-cucului, depozit granulos sau
vîscos format în jurul ramurilor arborilor din ouăle unor
fluturi, I 378, 416. sufit sin., ornament de var şi nisip executat pe tavan, tavanul
astfel ornamentat, II 439. sugel s.m., panariţiu, 1241; şarpe ce suge lapte de la vacă, II221. sulferin adj., sulfurină, substanţă roşie, din care se obţine
culoarea roşie, II 438. sumăieş s.n., suman mic, II 445. sumeţ adj., semeţ, trufaş, înfumurat, I 76. sumuţâ vb., a asmuţi, II 44. sviteră s.f, alai, suită (?), I 90.
632 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
Ş
şală s.f., sală, II 336.
şaliu s.n., stofă de lînă vărgată, II 447.
şam s.n., damasc, II 447.
şară s.f, fiară, II 251.
şăgitoare s.f, şezătoare, II 14.
şărvant s.n., obiect nedefinit mai de aproape, I 68.
şegi s.f. pl, sg.: şagă.
şepeli vb., a vorbi cepeleag, peltic, I 86.
şferi s.f. pl., sg.: şfară, II 346.
şiac s.n., stofă groasă, II 164, 444.
şindilă s.f, şindrilă, I 319.
şindilită adj.f, acoperită cu şindrilă, I 96, II 23. şip s.n., sticlă, clondir, I 33, II 70. şiriclic s.n., şiretlic, II 55, 60, 61.
şoalda s.f, a umbla cu şoalda = a recurge la vicleşuguri, la subterfugii, II 537. şomultoc s.n., şomoiag, smoc, I 35, II 533. şotie s.f, poznă, glumă, păcăleală, I 198. ştima-păpuşoiului s.f, ştiulete de porumb alb, I 149. ştioalnă s.f, bulboană, băltoacă, II 589.
ştiubei s.n., şi ştubei, vas făcut dintr-un trunchi de copac scobit,
I 230, II 241, 391. ştraf s.n., pedeapsă, II 80. şuchet s.m., nebun, dezmăţat, II 179. şugui vb., a glumi, a face glume, I 181, II 422. şuh s.n., unitate de măsură a lungimii (a şasea parte dintr-un
stînjen), I 44, 400. şumuiag s.n., şomoiag, I 333.
şurubar adj., deget mai şurubar = deget mai agil (?), II 216. şuvar adj., uscat, I 478, II 123. şuvăit adj., încovoiat, strîmb, II 222. şvab s.m., gîndac de bucătărie, I 183.
T
tabet s.n., tabiet, II 448.
tafta s.f, stofă groasă, lucioasă, I 68, 272.
tahîn s.n., făină din seminţe uleioase (prăjite) în special de susan, 1203.
tain s.n., porţie, raţie de mîncare şi băutură, II 380. tanana s.f, dans ţigănesc, II 58.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 633 tapalazat adj., vezi dabalazat, II 66.
tarnistră s.f, poate contaminare între tarniţă — „sarcină" şi
canistră - „bidon", II 118. tasma s.f, fir sau panglică de mătase, de piele, pe care se
brodează, II 442. tăbîieţ s.n., tăbuieţ, fig. persoană mică şi îndesată, II 250. tăboltoc s.n., şi tăbultoc, săculeţ; nume dat unei persoane scunde
şi îndesate, I 96, 281. tăhui vb., a (se) tehui (de cap), a (se) zăpăci, a (se) buimăci, 1413 tălăpăi vb., a tălăpăni (?) = a merge greu şi apăsat, II 295. tălpigăs.f., piesă la războiul de ţesut, în formă de pedală, cu care
se schimbă iţele, II 403, 408. tămăiţă s.f, tămîiţă, nume al mai multor plante erbacee, II 540. tamazlîc s.n., turmă, II 120. tămînji vb., a mînji, a murdări, I 93. tămjăi vb., a se tămînji, a se murdări, a se unge, II 515. tăsmăluţă s.f., diminutiv al lui tasma, II 442. tăvăli vb., a (se) răsuci, a (se) învîrti, a (se) rostogoli pe iarbă, în
praf sau în noroi, a (se) murdări, I 35, 55, 175. tăvălit adj., murdar, I 120, 161, 310. teară s.f, urzeala învîrtită pe sul, II 9, 265. tel s.n., beteală, II 444.
tesacă s.f, tesac, sabie scurtă şi lată; cuţit mare II 281. teslar s.m., dulgher, tîmplar, I 52.
testemel s.n., basma mare de pînză, de obicei cu flori colorate pe
fond negru, II 401. ticni vb., tihni, II 46, 120.
tidvă s.f., tigvă, craniu de om sau de animal, ţeastă, hîrcă. timirice pron. nehot., mai nimic, II 348.
timp s.n., a avea la timp = a avea ciclu menstrual, I 258, II 492. tingire s.f, vas de aramă sau de fontă în care se pregăteşte
mîncarea; cratiţă, tigaie, I 208, II 531. tioc s.n., toc, I 494.
tiohăi vb., a stîrni vînatul, a alunga animale cu strigătul „tio",
II100, 417, 498. tiriat>s.ra., preparat medicinal care conţine opiu, folosit în trecut
ca anestezic; antidot pentru muşcătura de şarpe şi pentru
otravă, II 224.
tiuha interj, strigăt cu care se alungă animalele sălbatice, II220. tiulea interj., tuleo, tulea, I 102, 172.
tîmbar s.n., haină lungă purtată pe deasupra, manta îmblănită, II 439.
tîrmozit adj., tîrnosit, călcat în picioare, tăvălit, în dezordine,
1175, 367. tocmagi s.m. pl., tăiţei, II199.
34 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
tocuri s.m. pl., un fel de pălării, II 445.
toiag s.n., lumînare, în formă de spirală, care se pune să ardă la
căpătîiul sau în mîna mortului, I 323, II 261, 413, 491. toloacă s.f., teren lăsat necultivat ca să se odihnească (şi pe care
pasc vitele); teren liber între case ori la marginea satului,
maidan, I 158, 342, II 75, 79. tologi vb., a călca în picioare, a se tolăni, II 83, 173, 178. torbă s.f, un fel de sac de drum, purtat la şold, II 535, 536. tot una loc. adv., mereu, necontenit, I 41, 136, 180, şi passim. tratapod s.n., tetrapod, măsuţă cu patru picioare, pe care se pun
în biserică, la anumite ocazii, icoane ori cărţile, I 266. trece vb. refl., (despre vite) a pieri, I 298, 309, 310. trîfnî vb., a tuşi pentru a atrage atenţia, a murdări (moral) pe
cineva, I 155, II 156, 312. trîncoşel adj., însuşire neprecizată mai de aproape, II 335. trîntaş s.m., obiect neprecizat mai de aproape, II 158. trînzi s.m. pl., trînji, panariţiu (?) ; plantă erbacee din familia
orhideelor, II 533. troahnă s.f, guturai, răceală, I 462.
troiţă s.f., lumînare împodobită, cu care se merge la biserică de Bobotează, I 110, II 303.
truncher s.n., trunchi (butuc) pe care se despică lemnele de foc, II311.
truspatru nr., tuspatru, I 285, 424, II 125.
tufî vb., (despre arbori) a se face tufă, II 390.
tumăni vb., a zăpăci, a buimăci, I 412.
tunde vb. refl., (despre spice) boală a griului, I 141.
tupiluş adv., pe ascuns (?), I 383.
tureac s.n., tureatcă, I 66.
tureatcă s.f, carîmbul cizmei, II 443.
turta-lupului s.f, numele unor seminţe foarte toxice ale unui arbore din India, I 430.
Ţ
taică s.f, drojdie (pentru dospirea aluatului), 1197.
ţarţam s.n., sarsam, ciucuri, franjuri ce atîrnă în jurul unei
broderii, ţesături, II 435. ţepuşa vb., a înţepa; a lua snopi în ţăpoi (?), I 95. ţevia s.f, ţeava, I 165.
tidulă s.f, bucată mică de hîrtie ce cuprinde o scurtă însemnare;
bileţel, I 108, 368, II 347. ţimbalar s.m., ţambalagiu, II 359.
timbale s.n., obiect de îmbrăcăminte neprecizat mai de aproape, 198.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 635
ţincul-pămîntului s.m., rozător de culoare cenuşie-gălbuie, cu corpul subţire şi coada scurtă; animal fantastic, închipuit ca un cîine care trăieşte sub pămînt, I 32.
ţipă vb., a arunca, II 519.
ţîmbrâ s.f, cameră (germ. Zimmer), II 211, 348. ţîţei s.m. pl., (a potcovi) cu ţîţei de sîrmă albă = caiele, cuie (?), ' II165.
ţoarfâ s.f, cuvînt batjocoritor, folosit atît pentru femei, cît şi
pentru bărbaţi, I 495, II 278. ţuca s.f, îi sare ţuca de frică, II 58. ţuchi s.m. pl., moţ, II 464. ţug s.n., gumă, elastic, II 448. ţuhal s.m., sac mare.
U
ucigan  s.m., fiinţă supranaturală, I 254; eufemism pentru
dracul, II 45, 386, 409. ucis adj., lovit, stîlcit în bătaie, I 53. ugili vb., a se ofili, a se scîrbi, a nu mai avea chef, 1102. ulduros adj., urduros, căruia îi curg urdori din ochi, I 361. ulger s.n., uger, I 39, 303, II 385.
uncrop s.n., apă clocotită; moment al nuntii (cea de-a doua zi) II113.
undi vb., a spăla uşor, a clăti, II 371.
unge vb., (avînd complement casa, cuptorul etc), a lipi, a tencui
cu lut, I 447, II 86, 151, 261. urşenic s.n, catifea, II 445. urlaub s.n., (germanism) concediu, II 52.
uruioc s.n., parte a urzelii de la capătul pînzei, care rămîne
neţesută, II 402. urzoaie s.f, urzitoare, instrument cu care se fac urzeli II 410. usuc s.n., apa în care se spală prima dată lîna, II 437.
V
valon s.n., trăsură, caleaşca, v. şi balon, II 209, 212. vapelă s.f, vapel, broderie, II 352.
vatală s.f. vătală, piesă la războiul de ţesut, prin care se fixează
spata, II 449. vatrar, s.m./n, vătrai, II 348, 529. vatră s.f, nume dat focului, II 516, 529.
vărguf vb., (coasa) a întări coasa cu o varga ; a bate coasa, 1496.
636 ELENA NICULIŢĂ-VORONCA
vătăjel s.m., vătăşel, persoană ce dirijează anumite ceremonii la
nuntă, II 412, 428. veac s.n., viaţă, I 193, II 24, 259, 489. vecui vb., a trăi, I 68,passim.
velişte s.f., vielişte, loc deschis, expus vîntului ; sijelişte, jeleşte, 1101.
velniţă s.f., instalaţie (rudimentară) pentru fabricarea rachiului,
II 142, 283. vericui pr., nehot. G.D., oricui, I 478.
verigă s.f, parte a coasei neprecizată mai de aproape, I 57. verigi vb., (avînd compl. fluierul), a întări cu o verigă, cu un inel;
şi veriga, I 66. veşcă s.f., văcălie, peretele circular al sitei, I 96. vicol s.n., viscol, II 135.
vidmă s.f, strigoaica, I 434-435, II 101, 238, 241- 244, 420. vineţiei adj. pl., galbeni de vineţiei = de cei străini, de Veneţia, 168.
visor s., murg din visor (?), I 98. vizitaţie s.f, vizită, inspecţie, II 421. vizunie s.f, vizuină, I 130, II 315.
vîlvîî vb., a face vîlvătăi; a vorbi (cu pornire) împotriva cuiva, 1464.
vîntoaică s.f, vînt mare, I 337, 344.
vîntuit adj., atins de vînturi rele, smintit, I 349.
vîrcă s.f, dungă, I 470.
vîrcolac s.m., finţă fabuloasă, I 220, II 314, 511, 591. vîrstat adv., a mînca de frupt, ţinînd post miercurea şi vinerea, 1236.
vîrstă s.f, dungă, II115, 432.
vîrşă s.f, coş lung de nuiele pentru pescuit, II 69.
vîrşez s.n., vîrf (?), I 67.
vîrtura vb., vîntura, 1158.
voade s.n., din năvoade (?), II133.
voinic s.m., plantă neprecizată mai de aproape, II 67.
voloc s.n., un fel de plasă de pescuit, I 146.
votcale s.f, drojdie de casă, I, 197.
voz de rug s.n., ciumulie de măceş, I 398
vreme s.f, a avea la vreme = a avea ciclu menstrual, I 207.
Z
zadie s.f, fotă, II 444.
zavistnic adj., invidios, pizmaş, II 42.
zăbon s.n., zăbun, haină groasă, vătuită, II 432, 438.
DATINELE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 637
zăhăi vb., a aduce supărări, necazuri, a incomoda, II 531. zămnic s.n., zemnic, pivniţă, groapă săpată pentru păstrarea
legumelor, I 195. zbici s.n., şuviţă de păr de cal, I 398, 475. zburătoare s.f, toaie, omag, II 137,138.
zburător s.m., plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu flori roşii,
purpurii, cu fructele în formă de capsulă, I 417. zgripţurele s.f. pl., zimţi la secere, I 100.
zimbri s.f. pl., a face zimbri = a jindui, a rîvni ceva, a fi
nerăbdător, II154. zîngălui vb., a zăngăni, I 97.
zoală s.f., apă cu săpun în care se spală ori s-au spălat rufe,
pînzeturi, fuioare etc, I 229. zoii vb., a spăla rufe, pînzeturi, fuioare, lînă etc. cu apă şi săpun,
leşie, I 226, passim. zolniţă s.f, vas în care se zoleşte, I 230, II 406, 436, 526. zuluf s.n., cîrlionţ de păr, II 445. zurbă s.f, gălăgie, zarvă, ceartă, II 38. zurzulie s.f., plantă neprecizată mai de aproape, II 125.
Cuprins
Cap. V Sf. Mihail. Soarele şi Luna. Iarna şi vara
Ziua şi noaptea. Viaţa şi moartea...................................5
§ 1.   Căsătoria. Dragostea.............................................................5
§ 2.   Despre lună...........................................................................25-
§ 3.   Sf. Arhanghel Mihail...........................................................33
§ 4.   Iubirea. Unirea. Răutatea. Mînia. Duşmănia
împăratul Constantin. Poveste...........................................37
§ 5.   Slăbăciunea. Puterea. Lupta...............................................53
§ 6.   Credinţi despre trai, sfadă etc. Dulcele şi amarul............93
§7.   Marţi.'....................................................................................96
§8.   Corbul....................................................................................97
§ 9.    Nagîţul. Tătarii. Capcînii..................................................105
§ 10. împăraţii. Bătăliele. Ştefan-Vodă. Catanele....................107
§11. Dochia.Mart.......................................................................134
§12. Sf. Toader............................................................................150
§13. April....................................................................................152
§14. Calul....................................................................................152
§15. Carul...................................................................................173
Cap. VI Tunul. Grindina. Ploaia. Şerpii
Cocostîrcul. Alunul. Ziua Crucei.......................................177
§ 1.   Sămănătura. Bostanul. Tunul...........................................177
§ 2.   Despre şerpi. Piatra cea scumpă. Poveşti........................197
§3.   Ziua Crucei.........................................................................232
§4.   Alunul..................................................................................235
Partea IV APA
Cap. I Iarna. Omătul. Ploaia. Curcubeul. Ovidenia
Sîmbăta. Joia. Băutura. Iordanul. Sf. Ioan.
Trif şi Stratenia. Şoarecii. Ursul......................................237
§1.    Strigoaicele.........................................................................237
§2.    Curcubăul...........................................................................244
§ 3.    Guşa....................................................................................246
§4.   Apa şi focul.........................................................................249
§5.   Sufletul. Apa.......................................................................257
§6.    Leşia....................................................................................264
§7. Sîmbătă...............................................................................264
§8. Borşul..................................................................................267
§9. Joi........................................................................................268
§ 10. Băutura. Sf. Vasile. Vinul..................................................272
§ 11. Agheazmă. Ploaia. Izvoarele lecuitoare............................292
§ 12. Iordanul..............................................................................300
§ 13. Sf. Ioan Botezătorul...........................................................307
§ 14. Lanţul Sfîntului Petru.......................................................307
§ 15. Şoarecii...............................................................................308
§ 16. Trif şi Stratenia..................................................................311
§17. Ursul...................................................................................314
§ 18. Aflarea Capului Sf.-lui Ioan...............................................318
Cap. II Primăvara. Postul. Peştele. Racul. Broasca
Raţa. Răchita. Sf. Gheorghe..............................................318
§ 1.   Postul. Apa. Peştele...........................................................318
§2.   Racul...................................................................................328
§ 3.    Broasca. Broasca ţestoasă. Broatecul..............................329
§ 4.    Oglinda, apa, muţenia.......................................................348
§ 5.   Marea. Apa Sîmbetei. Cîntecile etc...................................353
§6.   Mărgăritarele. Apa. Mama................................................357
§ 7.   Raţa. Lebăda. Gîsca...........................................................374
§8.   Răchita................................................................................389
§ 9.   Sf. Gheorghe. Fîntînă.........................................................398
Cap. III îmbrăcămintea. Seva. Sîngele.................................401
§ 1.   Cînepa. Apa. Natura. Lenea..............................................401
§ 2.   Portul la români.................................................................434
§ 3.   Pe ceea lume.......................................................................453
Partea V FOCUL
Cap. I Lumina. Botezul. Cununia. Moartea
Lumînările. Ceara. Albinele..............................................461
§ 1.   Apa şi focul.........................................................................461
§ 2.   Lumina pe ceea lume. Credinţi.........................................489
§ 3.    Ceara. Mierea. Oaia şi albina. Poveşti.............................496
Cap. II Focul.............................................................................512
§ 1.    Socul. Bozul........................................................................512
§ 2.    Cum s-a făcut focul............................................................515
§ 3.   Tiutiunul. Luleaua.............................................................533
§4.   Tămăia................................................................................536
§ 5.   Reînvierea prin foc. Povestea lui Dumnezeu
Copilul.................................................................................540
Cap. III Dumnezeu. Destinul. Ceea lume. Judecata
Sfîrşitul lumei.....................................................................549
§ 1.    Despre Dumnezeire. Preoţii..............................................549
§ 2.   Scrisul. Păcatele.................................................................567
§ 3.    Copiii pe ceea lume............................................................571
§ 4.   Pe ceea lume...............................................................••......^74
§ 5.    Schimbarea sufletului în vite etc. Diavolul şi munţii.....587
§ 6.   Sfîrşitul lumei. Judecata....................................................589
Lista localităţilor din care s-au cules textele
şi a informatorilor.............................................................597
Glosar!...........................................................................................603
Erata
voi I
Pagina	rîndul	în loc de	se va citi
pag. 7,	r. 24	Abundeţa	Abundenţa
pag 29,	r. 10	omoria	omorea
pag 64,	r. 8 de jos	să no vezi	să n-o vezi
pag. 81,	r. 5 (col. II)	pausă	pauză
pag. 95,	r. 29 (col. a Il-a) o dobaie		odobaie
pag. 95,	r. 43 (col. a Il-a) coboria		coborea
pag. 96,	r. 20 (col. a Il-a) cu-n		c-un
pag. 97,	r. 31 (col. I)	zea	zău
pag. 103,	r. 31 (col a Il-a	) Furnza	Frunza
pag. 118,	r. 9 de jos	sboară	zboară
pag. 122	r 15	dat	dar
pag. 124,	r. 9	pitrele	pietrele
pag. 130,	r 9 şi 11 de jos	curcubeu	curcubău
pag. 132,	r 14	a chindii	achindii
pag. 133	la sfîrşitul § 2 se introduce fraza: Pentru ca să ploaie, să		
	uzi pe o copilă cu apă, ca să plîngă, şi atunci plouă.		
pag. 137,	r. 19	întru una	întruna.
pag. 138,	r. 3 de jos	Detuna-lar	Detuna-l-ar
pag. 139/,	r. 2	Detuna-lar	Detuna-l-ar
pag. 139/	r. 7	oamen	oameni
pag. 139,	r. 9	Pe semne	Pesemne
pag. 139,	r. 2 de jos	înaitea	înaintea
pag. 143,	r. 25 (col. I)	curcubeu	curcubău
pag. 150,	r. 15 de jos	odată	o dată
pag. 154,	r. 6	Bătăte-te	Bată-te
pag. 160,	r. 14	respund	răspund
pag. 169,	r. 1 de jos	din launtru	dinlăuntru
pag. 175,	r. 19	uncropel	Uncropul
pag. 176,	r. 21	mama pădurii	Mama Pădurii
pag. 176,	r. 25	mama pădurii	Mama Pădurii
pag. 176,	r. 1 de jos	înplinit	împlinit
pag. 183,	r. 5 de jos	spolocane	Spolocane
pag. 191,	r. 2 de jos	Rondunica	Rîndunică
pag. 205,	r. 1 de jos	Christos	Hristos
pag. 201,	r. 4	curcubeu	curcubău
pag. 230,	r. 4	de dînsa	pe dînsa
pag. 231,	r. 8	astadată	astă dată
pag. 231,	r. 20	40 de sfinţi	40 de Sfinţi
pag. 232,	r. 9 de jos	noembrie	noiembrie
pag.	245,	r.	3	ieşia	ieşea
pag.	245,	r.	6	postia	postea
pag.	250,	r.	5	Cuibotele	Ciubotele
pag.	250,	r.	22	astadată	asta data
pag.	251,	r.	23	uideşte	iudeşte
pag.	257,	r.	10	porumbei	porumbrei
pag.	271,	r.	9 de jos	Pe	pe
pag-	276,	r.	20	decusară	de cu sară
pag.	280,	r.	27 (col. I)	cu-n	c-un
pag.	284,	r.	6	Kohmanii	rohmanii
Pag.	285,	r.	12 de jos	mămînci	mănînci
Pag.	306,	r.	17 de jos	cum să cade	cumsăcade
pag.	327,	r.	1 de jos	Bulăeşti	Bulzeşti
Pag.	335,	r.	14 de jos	Altădată	Altă dată
pag-	374,	r.	25	încă	încă
pag.	379,	r.	15 de jos	Boşancea	Bosancea
Pag-	411,	r.	4	bonav	bolnav
pag.	415,	r.	22	prin prejurul	primprejurul
pag.	416,	r.	10 de jos	Altădată	Altă dată
Pag.	426	r.	16	că-i trăi	c-ăi trăi
Pag-	427	r.	4 de jos	Dumnezeul	Dumnezeu
pag.	436,	r.	11	păcat	păcatul
pag.	442,	r.	13 de jos	sgîrcit	zgîrcit
pag-	443,	r.	6	Valcinschi	Volcinski
Pag-	448,	r.	10 de jos	Vai plăti	Va plăti
pag-	459,	r.	6 (col. I)	caută	cîntă(?)
pag-	461,	r.	2	cu-n	c-un
pag.	468,	r.	26	stăpânul	stăpînul
pag.	483,	r.	21	îi spune	îi spune
în colecţia PLURAL au apărut
1. Adrian Marino — Pentru Europa. Integrarea României.
Aspecte ideologice şi culturale
2. Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani
3. Matei Călinescu — Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter
4. Barbey d'Aurevilly — Dandysmul
5. Henri Bergson — Gîndirea şi mişcarea
6. Liviu Antonesei — Jurnal din anii ciumei: 1987-1989
7. Stelian Bălănescu, Ion Solacolu - Inconsistenţa miturilor:
Cazul Mişcării legionare
8. Marcel Mauss, Henri Hubert - Teoria generală a magiei
9. Paul Valery — Criza spiritului şi alte eseuri
10. Virgil Nemoianu — Micro-Armonia
11. Vladimir Tismăneanu — Balul mascat
12. Ignaţiu de Loyola — Exerciţii spirituale
13. * * * - Testamentum Domini (ediţie bilingvă)
14. Adrian Marino - Politică şi cultură
15. Georges Duby - Anul 1000
16. Vasile Gogea - Fragmente salvate (1975-1989)
17. Paul Evdokimov — Rugăciunea în Biserica de Răsărit
18. Henri Bergson - Materie şi memorie
19. Iosif Sava — Radiografii muzicale. 6 Serate TV
20. Gabriel Andreescu — Naţionalişti, antinaţionalişti...
O polemică în publicistica românească
21. Stelian Tănase — Revoluţia ca eşec
22. Nikolai Berdiaev — Sensul istoriei
23. Francoise Thom - Sfirşiturile comunismului
24. Jean Baudrillard — Strategiile fatale
25. Paul Ricoeur, J.L. Marion ş.a. — Fenomenologie şi teologie
26. Thierry de Montbrial - Memoria timpului prezent
27. Evagrie Ponticul — Tratatul practic. Gnosticul
28. Anselm de Canterbury — De ce s-a făcut Dumnezeu om ?
29. Alexandru Paleologu - Despre lucrurile cu adevărat
importante
30. Adam Michnik - Scrisori din închisoare şi alte eseuri
31. Liviu Antonesei — O prostie a lui Pluton.
Intelectualii şi politica
32. Mircea Carp - „Vocea Americii" în România (1969-1978)
33. Marcel Mauss, Henri Hubert - Eseu despre natura şi
funcţia sacrificiului
34. Nicolae Breban — Riscul în cultură
35. Iosif Sava — Invitaţii Eutherpei. 8 Serate TV
36. A. Van Gennep - Formarea legendelor
37. Claude Karnoouh — Duşmanii noştri cei iubiţi. Mici cronici
din Europa Răsăriteană şi de prin alte părţi
38. Cristian Bădiliţă (ed.) - Eliadiana
39. Ioan Buduca — Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă
40. Pierre Hadot — Ce este filosofia antică
41. Leon Wieseltier — împotriva identităţii
42. * * * — Apocalipsa lui Pavel
43. Marcel Mauss - Eseu despre dar
44. Eugeniu Safba-Romano — Arhetipuri juridice în Biblie
45. Guy Scarpetta — Elogiu cosmopolitismului
46. Dan Pavel - Cine, ce şi de ce ?
47. Vladimir Jankelevitch - Iertarea
48. Andrei Cornea - Penumbra
49/ Iosif Sava - Muzica şi spectacolul lumii. 10 Serate TV
50. Pierre Hadot - Plotin sau simplitatea privirii
51. Cristian Bădiliţă — Călugărul şi moartea
PLURAL M
1. Emile Durkheim - Formele elementare ale vieţii religioase
2. Arnold Van Gennep - Riturile de trecere
3. Carlo Ginzburg — Istorie nocturnă
4. Michel de Certeau - Fabula mistică
5. G.W. Leibniz — Eseuri de teodicee
6. J. Martin Velasco — Introducere în fenomenologia religiei
7. * * * _ Marele Inchizitor. Dostoievski - lecturi teologice
8. Raymond Trousson - Istoria gindirii libere
9. Marc Bloch — Regii taumaturgi
10. Filostrat - Viaţa lui Apollonius din Tyana
11. Diogenes Laertios — Despre vieţile şi doctrinele filosofilor
12. Ştefan Afloroaei - Cum este posibilă filosofia în
estul Europei
13. Gail Kligman — Nunta mortului
14. Jean Delumeau — Păcatul şi frica (Voi. I)
15. Jean Delumeau - Păcatul şi frica (Voi. al II-lea)
16. Mihail Psellos — Cronografia. Un veac de istorie bizantină
(976-1077)
17. Cicero — Despre divinaţie
18. Elena Niculiţă-Voronca — Datinele şi credinţele
poporului român (Voi. I)
19. Elena Niculiţă-Voronca — Datinele şi credinţele
poporului român (Voi. II)
20. *** — Carmina Burana. Antologie de poezie latină medievală
21. Paul Zumthor - Babei sau nedesăvîrşirea
22. Porphyrios — Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
23. E.R. Dodds - Grecii şi iraţionalul
în pregătire:
Adriana Babeţi — Despre arme şi litere Jacques Derrida - Fantomele lui Marx *** — Convorbiri cu Schopenhauer
Bun de tipar: iulie 1998. Apărut: 1998 Editura Polirom, B-duI Copou nr. 3 • P.O. Box 266 6600, Iaşi • Tel. & Fax (032) 214100; (032) 214111; (032) 217440 (difuzare); E-mail: polirom@mail.dntis.ro Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7; Tel.: (01) 3138978, E-mail: polirom@mail.dnt.ro
Tiparul executat la Polirom S.Ar6600 Iaşi Calea Chişinăului nr. 32 Tel.: (032) 230323; Fax: (032) 230485