Coperta de MIRCEA MUNTENESCU Redactor: IONNISTOR
                                           © Editura Albatros, 2000 Piaţa Presei Libere^nr. 1 , sector 1, 71341 — Bucureşti
                Dinu Nicodin
REVOLUŢIA
         9
             Roman
                            Ediţie îngrijită şi prefaţă de
                                 ION SIMUŢ
                               Editura Albatros
                                Bucureşti • 2000
£ .794842
ISBN 973-24-0622-4
           UN ARISTOCRAT AL ROMANULUI: DINU NICODIN
      O  figură insolită a vieţii literare interbelice
      în Bucurcştiul interbelic, Dinu Nicodin (1886-1948) era, ca şi Mateiu I. Caragiale, o figură ciudată, enigmatică, înconjurată de mister şi legendă, întreţinute de o prezenţă discretă în lumea literară. Frecventarea cenaclului Sburâtorul, dublată de simpatia constantă a lui E. Lovinescu, i-a asigurat o avantajoasă situare atât printre contemporani, cât şi în postumitate.
      Şe cunosc prea puţine lucruri despre biografia lui şi nici acelea întotdeauna cu exactitate. Enciclopedia „Cugetarea" a lui Lucian Predescu, din 1940, atestă îa pagina 598 ca dată de naştere 18 iunie 1886, în Bucureşti. Cele mai multe detalii le-am obţinut prin amabilitatea poetului şi memorialistului Vlaicu Bârna, atât prin corespondenţa particulară, răspunzând solicitărilor noastre, cât şi din articolele domniei sale1, aflat o vreme în apropierea prozatorului. Pe numele său adevărat Nicolae loanidi, aspirantul la gloria literară a adoptat pentru ipostaza de scriitor, în care investea mari ambiţii, pseudonimul Dinu « Nicodin. Provenea dintr-o familie de vechi şi mari proprietari de pământ din ţiordul Moldovei. A absolvit Liceul Internat din Iaşi, avându-1 printre profesori pe Calistrat ftogăş, iar printre colegii de clasă pe Comeliu Moldovanu. A fost prieten cu Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii Partidului Conservator. Scriitorul a făcut el însuşi parte, încă din tinereţe, din rândurile acestui partid, iar mentalitatea conservatoristă îi va defini întreaga viaţă, ca şi viziunea artistică, mai ales din romanul Revoluţia, printr-o evidentă repulsie faţă de schimbările sociale, prin dorinţa de a-şi păstra privilegiile, firească la un aristocrat, prin discretul partizanat monarhist în transpunerea epică a evenimentelor de la 1789. A participat la primul război ca ofiţer de rezervă în campania din Ardeal,la luptele din zona Sibiului. Din prima căsătorie, cu Maria loanidi, fiica generalului Ciplea, sfârşită în 1930, a avut un fiu, Alexandru, pe care Vlaicu Bârna l-a cunoscut în anii şaptezeci. Când Banca Marmorosch-Blank a falimentat, a fost desemnat comisar de guvernul Iorga-Argetoianu, pentru operaţiunile de lichidare.
      Personaj insolit şi misterios al lumii interbelice, Dinu Nicodin a fost în tinereţea-i aventuroasă un pasionat vânător, un trăgător de elită, spadasin, călăreţ, duelist — preocupări de arme stimulate de prietenia cu prinţul aviator George Valentin Bibescu. După moartea primei soţii, a locuit mai mulţi ani la Hotel Capşa, unde-şi invita prietenii, tratându-i luxos şi generos cu produsele casei; ulterior, pierzând din avere prin risipă sau speculaţii la bursă, s-a mutat în locuinţe mai modeste, sfârşind în decembrie 1948, în urma unui edem pulmonar. Marea pasiune a tinereţii sale fuseseră călătoriile şi legenda spune
V
că expediţiile sale vânătoreşti ar fi ajuns şi la întâlnirea cu leii în Africa. Domolit la maturitate şi chinuit de scrisul literar, aventurierul s-a domesticit, întreţinându-se nu din moşii (pe care e probabil că le-a pierdut), ci din veniturile destul de copioase ca preşedinte, prin 1938-1939, al Consiliului de Administraţie al Băncii Vultur, ce-şi avea sediul pe Calea Victoriei, bancă a concernului aurifer Mica, sau, în timpul războiului, în aceeaşi calitate la Societatea Jacquard (o ţesătorie), iar mai târziu, în ultimii săi ani, după 1944, consilier în Consiliul de Administraţie al Societăţii petroliere Titan-Nădrag-Călan. Dincolo de obligaţiile profesionale, deloc împovărătoare ca moşier sau consilier în societăţi bancare şi comerciale, Dinu Nicodin şi-a putut întreţine în tinereţe pasiunea călătoriilor exotice, iar la maturitate luxul boemei aristocratice şi al scrisului. Pericle Martinescu îşi aminteşte că „Dinu Nicodin, ca prezenţă fizică, apărea sub înfăţişarea unui boier de altădată, sau aceea a unui cavaler al Industriei din perioadele modeme"2.
      O curiozitate (printre multe altele) care merită consemnată era competenţa nu numai sportivă, dar şi morală, a lui Dinu Nicodin în materie de duel, fiind consultat ca o autoritate şi cooptat în jurii de onoare. Am citit din biblioteca personală a lui Vlaicu Bârna o broşură care e, fără îndoială, o raritate. Ea se intitulează Adevărul în chestiunea General Gh. Cantdcuzino — General AL Văitoianu şi este tipărită la Bucureşti în Atelierul ziarului „Adevărul", în anul 1923; într-un proces-verbal de „Carence" este contestată o hotărâre anterioară luată de alt juriu de onoare. Nicolae P. Ioanidi (alias Dinu Nicodin) dezvoltă în 14 pagini Consideraţiuni privind sentinţa pronunţată în ziua de 13 octombrie 1922, privitoare la cei doi generali, între care survenise o violentă polemică, regretabilă. Nicolae P. Ioanidi se referă mai mult la procedură, la Codul de Duel şi la autorităţi în materie, pentru a anula judecata anterioară pronunţată împotriva generalului Văitoianu. Semnatarul juriului de onoare şi-a bizuit convingerea, după cum notează el însuşi, „pe fapte, pe acte, pe consultaţiunea domnului Bruneau de Laborie, pe codul aceluiaşi autor, pe C-te de Chateauvillard ş. a., pe dreptul comun,pe informaţiuni controlate,pe cinste,pe conştiinţa mea, nepărtinitor şi objectiv". Am amintit acest episod pentru savoarea vetustă a întâmplării şi pentru insolitele implicaţii morale ale disputei. Asemenea extravaganţe cavalereşti se mai găsesc în biografia lui Dinu Nicodin, învăluite într-un abur de legendă, povestite cu circumspecţie de Vlaicu Bârna, dar şi cu admiraţia cuvenită unor fapte incredibile3.
      Personajul aventuros şi boem, actorul propriei biografii insolite, a rămas în memoria unora dintre contemporanii săi, perpetuându-i imaginea în posteritate. Dinu Nicodin a frecventat cenaclul „Sburătorul" din 1936 şi până în 1943, e prezent în câteva fotografii de grup cu maestrul în centru şi a citit de mai multe ori fragmente din cărţile sale (întâi din Lupii, apoi din Revoluţia), cu un asemenea talent dramatic (pasiunea rostirii, modulaţii artistice, voce actoricească, relieful dialogurilor, reînvierea atmosferei) încât Felix Aderca era de părere (după cum îşi aminteşte Vlaicu Bârna4) că ar fi meritat ca lecturile să fie imprimate. E. Lovinescu l-a apreciat ca prozator şi l-a simpatizat ca persoaj, creionându-i un portret pregnant în Memorii, volumul III, în întruchiparea unui „Des Esseintes bucureştean: un om de societate aservit pasiunii de a părea american. Apariţia yankee în inima uliţei autoctone"5. Fantomă a unui veritabil lord englez, după părerea amfitrionului, Dinu Nicodin a făcut lecturi generoase din propria creaţie la „Sburătorul", mai multe şedinţe la rând. El a rămas în postumitate creionat memorabil într-un portret-efigie, trasat de E. Lovinescu la confluenţa dintre anecdotismul psihologic şi caracterologia morală: „Purtat
VI
prin lumea largă, cultivat şi prin ceea ce a văzut dar şi prin ceea ce a citit, mai ales în domeniul istoriei', cu o memorie solidă, poliglot, vorbind toate limbile cu ton just, afară de limba română, unde devine anglo-saxon, trăgaci cunoscut, vânător de lei autentici din jungla africană, fastuos ca un maharajabcare ar dărui în fiecare gest al lui imaginare rubine şi smaralde, preţios până la manierism, modest şi superb, înflorit de violete verbale, dar mai presus de orice: calm, flegmatic, indemontabil"6. Portretul lovinescian dăinuie în galeria literară prin alura lui originală şi liniile de o fantezie debordantă, reprezentându-1 pe scriitorul integrat subtil în atmosfera interbelică şi prezent discret numai în scenele de penumbră ale vieţii literare.
  * E. Lovinescu a fostatras de „personalitatea curioasă şi originală" a lui Dinu Nicodin şi nu a ezitat să-i remarce „talentul incontestabil şi de mari posibilităţi artistice", arătându-şi în acelaşi loc din Memorii, voi. /// încrederea într-o afirmare spectaculoasă capabilă să depăşească limitele cenaclului: „acesta e lordul englez pe care l-am auzit apoi, luni de zile, în fiecare duminică, în lecturi prodigioase de ceasuri întregi, drapat în superbe cămăşi de mătase fără mâneci, bombat ca un atlet, cu masca lui Oscar Wilde fără orhidee la butonieră, somptuos, ceremonios, inepuizabil curtenitor, deşi distant, într-o elocuţie implacabilă, deşi anglo-^axonă, cu o dicţiune cântată, afectată, ca un sortilegiu, cu gesturi de a acompania o psalmodie rituală, în largi nape de ritmuri sau de scăpărări de săbii ţăcănite. Cu toată deformaţia lui, provenită poate şi dintr-o viaţă snobă, omul mi se pare de mare rasă artistică. Aceasta o ştim deocamdată noi, puţini; am convingerea însă că mâine va trezi sugestia necesară ca să impună şi publicului o originalitate de expresie şi o experienţă de viaţă autentică"7. Din păcate, aceste previziuni nu s-au adeverit şi, în afara unui succes de critică — şi acela relativ — proza lui Dinu Nicodin nu a beneficiat de o audienţă mai largă. Ar fi fost de altfel de mirare ca snobismul şi artificiile limbii sale preţioase să fi depăşit gusturile unui cerc elitist.
      Foarte ataşat grupului, familiar pentru unii, inaccesibil pentru alţii, „sponsor" (cum am spune astăzi) pentru cei aflaţi în dificultate, Dinu Nicodin participa la ajutorarea unor scriitori lipsiţi de mijloace materiale, cum era, de pildă, Bogdan Amaru; faptele rezultă din corespondenţa lui E. Lovinescu8. Criticul era un intermediar în astfel de situaţii.
      într-o scrisoare din iulie 1943,1. Negoiţescu îl considera pe Dinu Nîcodin „prietenul cel mai desăvârşit al lui E. Lovinescu", mărturisindu-şi durerea la pierderea Maestrului şi aşteptând de la confident alinare şi consolare9. într-o altă scrisoare, foarte tânărul I. Negoiţescu îi dezvăluie planul de a redacta şi publica un volum cu titlul Maeştrii prozei, în care ar fi inclus analize referitoare la opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Dinu Nicodin şi Mihail Sadoveanu10. Ucenicul preia valorile promovate de Maestru. Nimeni nu va preţui mai mult proza lui Dinu Nicodin, îndeosebi romanul Revoluţia, decât au făcut-o E. Lovinescu şi I. Negoiţescu, cel din urmă într-o adevărată fervoare a admiraţiei, de-a dreptul surprinzătoare pentru necunoscători.
      Opera minoră a unui aristocrat matein                      0
      Dinu Nicodin a început cu o proză artificioasă, scrisă într-un stil preţios şi afectat. Debutul în volum se produce târziu, în 1933, când autorul avea aproape cincizeci de ani,
VII
cu povestea vânătorească din Lupii, un roman ciudat cu densităţi lirice şi numeroase digresiuni epice, o carte publicată pe cont propriu la Editura Bucovina, care era de fapt tipografia profesorului I. E. Torouţiu, cu ilustraţii şi în condiţii grafice de lux. în unicul său interviu, acordat lui D. P. (Dan Petraşincu, semnând numai cu iniţialele) şi apărut în ianuarie 1943 în „Viaţa", cotidian politic, cu foileton literar, condus de Liviu Rebreanu, Dinu Nicodin afirmă că prima lui scriere literară e reportajul O plimbare pe Olt, pe care l-ar fi publicat în revista „Boabe de grâu“ după apariţia Lupilor, deşi fusese scris prin 193011. Investigaţiile noastre nu confirmă această informaţie: Dinu Nicodin nu a colaborat la ,3oabe de grâu“; există în istoria revistei un articol în stil didactic despre Valea Oltului (în nr. 8 din 1935), dar el nu este un reportaj, pe deasupra a apărut nesemnat şi aparţine probabil lui Emanoil Bucuţa, redactorul publicaţiei frumos ilustrate. Vlaicu Bârna (încă o dată!) ne-a ajutat să elucidăm problema: reportajul O plimbare pe Olt l-a publicat el însuşi în revista „România-O.N.T.“, în 193612. Memoria îi joacă feste scriitorului, deşi nu avea o activitate publicistică bogată. în volum, reportajul a apărut abia în 1941, în culegerea de nuvele, schiţe şi altfel de proze scurte Pravoslavnica ocrotire. Adevăratul debut publicistic al lui Dinu Nicodin s-ar putea să fie O lecţie de radiofonie, un fragment din Lupii^publicat în numărul 4 din 1933 al revistei „Viaţa românească". Dacă suntem la acest capitol, al colaborărilor la ziare şi reviste, să spunem că prozatorul a publicat în presă puţin şi sporadic: mai mult la „Cuvântul" (în 7 februarie 1938 proza Pravoslavnica ocrotire, apoi din 14 februarie 1938, trei capitole din Revoluţia, mai multe numere de duminică la rând, până la suprimarea ziarului, cum menţionează autorul într-o însemnare liminară din roman), puţin la „Convorbiri literare" (proza Visul lui Buluşov, în decembrie 1940), la ziarul „Acţiunea" (proza Spaima, în 7 iunie 1941).
      Să acordăm credit mărturisirii autorului din interviul menţionat şi să considerăm O plimbare pe Olt prima sa scriere, chiar dacă a fost publicată după Lupii. Adesea cronologia editorială nu respectă cronologia internă a operei, în evoluţia adevărată. Reportajul a luat naştere în urma unei banale călătorii cu barca pe Olt, însoţind un prieten. Oltul e ales în defavoarea Bistriţei sau Şiretului, cei doi pleacă din Feldioara într-un septembrie, fac popasuri şi chefuri. Iau cu ei bagaje boiereşti de călătorie: lame Gillette, tutun, lulea, un pistol Colt-22, o carabină Westley R6, un aparat de fotografiat Kodak şi, în plus de toate, pe căţeaua Caliţa, cât un pumn. Dacă punctul de pornire al textului se plasează în domeniul obişnuitului („Pornim pe jos, pe şosea, să vedem ce-i cu Oltul", apoi iau o canoe), dezvoltările autorului se pierd în pagini stufoase de însemnări turistice şi notaţii pitoreşti, alternate cu tentaţii livreşti şi referinţe istorice, cu derapaje datorate unei literaturizări supărătoare. Oltul nu are însă nici pe departe individualitatea de destin simbolic ca în proza de mai târziu a lui Geo Bogza, dar exerciţiul lui Dinu Nicodin poate fi înscris printre textele precursoare ale Cărţii Oltului. De la începuturile sale, proza lui Dinu Nicodin îşi etalează înclinaţia satirică, cu atât mai extravagantă cu cât este prezentă într-un reportaj cu sarcini peisagistice şi descriptive.
      Amploarea aproape decadentă a satirei se va putea desfăşura în voie numai în portretistică şi autorul reuşeşte în romanul Lupii (1933) să creeze personaje pitoreşti, anume căutate pentru Insolitul, caricaturalul sau grotescul lor. Pretextul epic îl constituie şi de astă dată o realitate, o pasiune a autorului: o aventură la pescuit în Maramureş, presărată cu peripeţii şi întâmpinată inospitalier de oameni şi munţi. Romanul Lupii, oricât de
VIII
eteroclit în tendinţe şi mijloace artistice, era în măsură să atragă atenţia asupra unui prozator insolit. Stilul contorsionat al frazei şi al imaginaţiei prozatorului îşi arată cu prisosinţă atât calităţile, cât şi defectele. O proză artistă recurge la frazarea savantă, poematică, alambicată sau sacadată, la referinţe aglutinate snob şi la stilul preţios şi afectat, devenind astfel greu lizibilă. Dacă accepţi convenţiile, dacă suporţi artificiile, dacă învingi dificultăţile de lectură, poţi să descoperi pasaje de o subtilă şi rafinată frumuseţe. în Memorii, voL III, E. Lovinescu nu-şi ascundea deruta şi aprecierile amestecate: „Originalitate evidentă — dar şi originalitate de stofă englezească trucată. Pe lângă originalitate, inegalitate: compoziţie dezlânată, discursivă, cu digresiuni platoniciene, cu erudiţie inutilă, cu lungimi intolerabile într-un stil totuşi scurt, prepoziţional, abrupt, ca o lovitură de gong, funie răsucită şi cu noduri, şi apoi, brusc, revărsat în pânze de largi perioade ritmate, totul, şi cascadă şi napă, însă într-o limbă mustoasă, plină ca un mugur. Alături de digresiunea filosofică şi de dialogul eliptic, strangulat şi torturat, manierat, luminişuri de vizuini plastice de mare vigoare"13.
      Receptarea romanului Lupii a oscilat între superlativ şi negaţie, fiind remarcate mijloacele inconformiste ale performanţei stilistice. Câteva opinii critice au turnat apă rece pe entuziasmul motivat sau nemotivat. O semnalare ironică a lui Vladimir Streinu dintr-un periodic obscur al vremii („Gazeta" din 1 octombrie 1935) îl învinuieşte pur şi simplu pe autor de plagiat, fără preparativele unei analize de ansamblu a cărţii. E în chestiune un singur episod, ce va fi republicat ulterior în volumul Pravoslavnica ocrotire, sub titlul Cimitirul din Macărlău. Trebuie să spunein că probele aduse sunt pe deplin concludente14. Vladimir Streinu pune textele în paralel şi dovedeşte că Dinu Nicodin transpune în proză meditaţiile lui Paul Val6ry din cunoscutul poem Cimitirul marin: fragmentele vizate, luate din trei pagini de carte (romanul are peste trei sute), copiază, cu mici modificări,atmosfeira de „amărăciune lină" şi „spirit clar" ce domneşte în cimitirul valeryan. Cu un singur şi minuscul ac criticul sparge baloanele de săpun ale elogiilor înălţate — spune el — de „critica cea mai simandicoasă". Meritele artistice ale cărţii sunt mult diminuate, iar asupra farmecului de ansamblu al romanului, un farmec livresc şi estet, pluteşte suspiciunea. în cronica literară din „Vremea" (nr. 302 din 27 august 1933), pe care a consacrat-o povestirii satirice din Lupii, Pompiliu Constantinescu a caracterizat, cu o exigenţă motivată, drept diletantism epatarea prin ciudăţenii ortografice, inversiuni şi elipse sintactice, ce privează textul de necesara cursivitate. Proza, căutând cadenţe şi ritmuri, se împotmoleşte uneori în inutile şi obositoare întortochieri stilistice şi epice. E, desigur, bizar — afirmă criticul despre Lupii, anticipându-1 pe Vladimir Streinu — „să scrii în stil mallarmist o naraţiune de vânătoare în Munţii Maramureşului"15. Dacă Pompiliu Constantinescu trimite la Mallarme, Vladimir Streinu îl va invoca pe Valery — referinţe la fel de bizare pentru o povestire cinegetică.
      Peripeţiile de vânătoare relevă vervă umoristică, mult diferită de a lui Calistrat Hogaş, profesorul din liceu al autorului, a cărui proză trebuie să o fi citit cu admiraţie tânărul. Dinu Nicodin e un peisagist sobru şi contemplativ, bazat pe o observaţie incisivă, şi un portretist deviind cu facilitate în caricatură. Pompiliu Constantinescu reproşează romanului lipsa compoziţiei, alunecarea spre jurnal şi îngrămădirea, scăpată de sub control, a episoadelor narative până la prolixitatea de structură. Cadrul realist este insolitat de inserturi feerice, provenite din recuzita basmului (conversaţia deconspirativă a doi câini credincioşi, dialogul
IX
imaginar cu un bou, natura bucolică). S-ar putea ca în intenţia autorului să fi stat dorinţa de a da o replică la Pseudo-kynegeticos a lui Odobescu, dar din textul lui Dinu Nicodin lipsesc savoarea şi simţul ludic al erudiţiei, ca şi somptuozitatea ironică a unei construcţii eseistice prin excelenţă. Dinu Nicodin izbuteşte în Lupii într-un registru cu totul diferit de Odobescu. Pompiliu Constantinescu a numit cea mai importantă calitate a prozatorului în „darul de a portretiza acid"16. Observaţia caustică îşi valorifică resursele într-un moralism satiric al caracterologici, astfel încât personajele naraţiunii, indiferent de numele şi de identitatea lor, devin: prietenul credincios, gelosul ridicol, ipocritul, amantul şi amanta, soţul înşelat. Tonalitatea satirei exuberante este alternată fie cu naturismul bucolic şi contemplativitatea solitară, fie cu registrul feeric (animalele vorbitoare), sugerat probabil de basmele lui Andersen sau ale Fraţilor Grimm. Formula epică a romanului a rezultat — după spusele aceluiaşi cronicar literar interbelic — din convergenţa a trei coordonate: „jurnal de umor energetic, fantezie satirică şi poezie sublimată în legendă"17.
      G. Călinescu şi-a schimbat părerea despre Lupii la interval de câţiva ani. în „Adevărul literar şi artistic", nr. 646 din 23 aprilie 1933, la cronica literară, apreciază cartea ca „o adevărată epopee eroi-comică, sclipitoare de umor şi ironie" şi remarcă amestecul elementului fantastic, reluând pe scurt aceleaşi consideraţii pozitive într-o recenzie din „Viaţa românească", nr. 4 din aprilie 193318. în Istoria... sa din 1941, G. Călinescu se arată la fel de iritat ca şi Vladimir Streinu de elogiile adresate scriitorului. Scriitorul este consemnat într-un scurt paragraf, exclusiv pentru Lupii: autorul e considerat un „publicist bizar", „snob cum nu se mai poate", iar romanul este taxat sec drept „o petrecere de amator, modestă, curând uitată"19. într-o sinteză exigenţele erau altele decât într-o cronică de întâmpinare. Romanul Lupii a intrat în arhivele literaturii ca o carte controversată în privinţa valorii şi rămâne în continuare una controversabilă, în funcţie de gustul cititorului.
      I. Negoiţescu glosa îndelung admirativ pe marginea virtuţilor cromatice, la intersecţia dintre cruzimea satirică şi savoarea fantastă în caricatură, relevate de talentul portretistic din Lupii: „Prin ocheanul lui Dinu Nicodin — afirmă criticul — toţi cei priviţi par nişte dihănii, nu căpcăunii lui Hogaş, crescuţi organic din pământ, ci schimonosire estetică, desfigurare, descompunere fizionomică făcută cu deliciu intelectual, totul apoi restabilit prin filtrele satirice, deşi obiectivitatea nu se pierde, e de o mare eficienţă formală"20. Romanul se compune din tendinţe diverse, îngemănate cu un efort vizibil pentru a le face compatibile: virtuozitatea limbii în arhaisme şi preţiozităţi rafinate, culoarea flamandă a desfătărilor, dezlănţuirea pantagruelică a ospăţului, cadenţarea intermitentă a prozei în ritmuri şi rime, reveria în singurătăţile sălbatice, degradarea umanului şi integrarea lui în fauna fantastă a locului, elegia naturii curate (bradul, apele cu păstrăvi, peisajul maramureşean, castelul din munţi),eroismul turistic al expediţiei, snobismul dialogurilor cu aspectul epatant intelectualist pe teme de istorie, religie, filosofie, morală, punctate ironic sau pamfletar. I. Negoiţescu vede deasupra tuturor tendinţelor şi temelor din roman „snobismul în toată deşănţarea lui, cu ceva din morga patricianului crescut la şcoala subţire grecească.. ."21. Un stil şi viziune proprie erau formate în zona estetismului decadent şi a rafinamentului extravagant22. Bunele impresii sunt păstrate întocmai de criticul lovinescian şi în capitolul din Istoria literaturii române, mai generos în aprecieri decât paginile despre Liviu Rebreanu23, având ca argument principal romanul amplu, stufos, de clară virtuozitate epică, Revoluţia.
X
      Poemul epic baladesc Aghan (1940), ritmat pe alocuri, este o ciudată povestire fantastică, ce depăşeşte interesul strict al unei curiozităţi de istorie literară. Ea a fost citită în cenaclul de la „Sburătorul“ (se pare că în mai multe variante, una sub titlul Ursita apărând şi în volumul Pravoslavnica ocrotire din 1941) şi s-a bucurat de generoase aprecieri. A fost retipărită de Alexandru George în antologia prozei fantastice româneşti Masca24, în 1982, criticul considerând-o în prefaţă una din cele mai interesante şi mai bizare piese ale domeniului. Trama epică dezvoltă într-un mod original şi terifiant tema răzbunării mortului, izvorâtă din credinţele populare. Subiectul relatează întâmplările de coşmar, în stil horror, în urma cărora mâna retezată a unui erou de război (într-o confruntare ruso-turcă la Sevastopol), păstrată într-un borcan, este agentul răzbunării închipuite de posesorul ei, Aghan, care supravieţuieşte mutilării. Până la urmă mâna năprasnică, jucând rolul unui duh rău, face o victimă şi din Aghan, după ce ucisese în mod miraculos soţia necredincioasă, amantul ei, fratele geamăn, fiica neascultătoare şi ibovnicul ei. Mâna ca agent inconsolabil al agresivităţii se transformă în instrument demonic al puterii oarbe, îndeplinind semnele ursitei. Numai rugăciunile unui moş — fost prieten al suferindului şi apoi povestitorul întâmplării — reuşesc să apere mormântul lui Aghan de mâna care l-ar putea răscoli devastator, pentru a transforma mortul în strigoi. Perpessicius aprecia într-o cronică din ziarul „Acţiunea** din 3 iunie 1941 că este insuficient cristalizat „climatul de teroare**, iar poemul epic este „victima aceluiaşi exces de literatură**, suveran şi în Lupii25. Povestirea lui Dinu Nicodin — este de părere Sergiu Pavel Dan — vehiculează una din temele mutaţiei fantastice: „devenirea nefirească a omenescului** prin emanciparea de biologic a unui organ (aici mâna, iar într-o cunoscută proză a lui Gogol, nasul)26. Exact acelaşi motiv mai este exemplificat în literatura universală de naraţiunea romantică Mâna vrăjită de G£rard de Nerval27, de care Dinu Nicodin nu putea fi deloc străin, mai ales ca bun cunoscător al teritoriilor culturale franceze. Problema onestităţii artistice este iarăşi în joc, dar de astă dată numai sub forma unei înrudiri tematice frapante. Din această filiaţie franceză a spiritului său epic şi liric — puternic impregnat de un romantism halucinant şi tenebros — va lua naştere de fapt cea mai importantă carte a lui Dinu Nicodin: cea consacrată revoluţiei franceze de la 1789.
      Un volum de reluări sau simple exerciţii e culegerea de nuvele Pravoslavnica ocrotire, care are la sfârşit menţiunea: „această carte s-a tipărit, în luna lui August 1941, în atelierele tipografiei «Frăţia Românească»**. Trei sunt piesele de rezistenţă ale volumului: reportajul O plimbate pe Olt, despre care am vorbit ceva mai înainte; poemul Ursita, subintitulat scenariu, o reluare a povestirii fantastice Aghan, şi textul care dă titlul cărţii. Pravoslavnica ocrotire nu e propriu-zis o proză, ci o suită de consideraţii istorice despre împrejurările conflictelor politice europene dinainte de realizarea Unirii Principatelor şi eliberarea lor de sub protectoratul apăsător al Rusiei. Fragmente din Lupii sau piese minore sunt: Pârâul, un fel de poem în proză, dublat de traducerea în franceză, Copacul, un imn ecologic, Visul lui Buluşov, un poem chiar sub formă de versuri, Cimitirul din Macărlău, Ursuleţii, schiţa Strigoii, Spaima, un exerciţiu în vederea marii construcţii din Revoluţia, pe tema fricii ca fenomen straniu prerevoluţionar în 1789, în Franţa; ultima piesă, Stricnina, e o schiţă anecdotizantă, cu un servitor care era să fie victima unei erori judiciare şi de atunci poartă la el o sticluţă cu stricnină, ce i-o încredinţase stăpânul pentru o vânătoare de vulpi. Pe fişa de autor ce însoţeşte volumul sunt menţionate cele două
XI
volume apărute anterior, Lupii şi Aghan, şi se anunţă volumul în pregătire Doi mari răsfăţaţi, referitor la Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau, personajele primelor capitole din Revoluţia (1943), marea miză a prozatorului.
      Ţinuta interioară a lui Dinu Nicodin şi experienţa artistică a prozei lui, de o artificioasă originalitate, pot fi asociate snobismului matein, chiar dacă autorul romanului Lupii are un comportament social mult mai deschis, eliberat de complexele de inferioritate şi de devianţele recluziunii. Stilul primelor cărţi publicate (toate pe cont propriu) mărturiseşte limpede filiera mateină a unui spirit inconformist, particularizându-se cu mijloacele (cu armele şi manierele) aristocraţiei. în literatura română, Mateiu I. Caragiale şi Dinu Nicodin sunt aristocraţii epicului, prin excelenţă, fie că unul îşi hrăneşte epatant himerele nobiliare, fie că al doilea se comportă conform viselor aristocratice sprijinite de realitatea financiară a afacerilor bancare. Amândoi se întâlnesc prin cel puţin două tendinţe estetice comune: rafinamentul manierismului artistic şi gustul monden al extravaganţei stilistice particularizatoare.
      în forma prescurtată a istoriei sale literare din 1937, E. Lovinescu îl aşeza pe Dinu Nicodin în cadrul prozei urbane, la capitolul Epica „modernistă",fantezistă,pamfletară, lirică, eseistică, pitorească28 şi toate aceste caracteristici se regăsesc cu prisosinţă în romanele Lupii şi Revoluţia — cele mai importante creaţii ale prozatorului, ultimul — neapărut la acea dată. în acelaşi capitol al istoriei lovinesciene mai sunt prezenţi, pe lângă Mateiu I. Caragiale: D. Anghel, Adrian Maniu, N. Davidescu, Ion Vinea, Em. Bucuţa, H. Bonciu, Petru Manoliu, Ioachim Botez şi alţii. E. Lovinescu remarca tendinţa refractară a acestora faţă de sensul dezvoltării obiective a epicului, dar ignora că din fuziunea fanteziei cu eseul şi pitorescul ar putea rezulta o formulă epică durabilă, capabilă să delecteze dincolo de mode şi epoci.
      Romanul demistificării revoluţiei franceze
      Dinu Nicodin îşi încheie insolita lui carieră literară29 cu un roman monumental, Revoluţia, de aproape o mie două sute de pagini, apărut în două volume, în 1943, surprinzător pentru un prozator cu insuficientă vocaţie epică. Vremurile nu au permis, din păcate, o receptare pe măsură a ambiţiosului op dedicat evenimentelor franţuzeşti de la 1789 şi contextului lor occidental. Romanul, întrerupt de expozeuri filosofice sau economice şi de racursiuri temporale, este, de fapt, o meditaţie despre convulsiile istoriei. Ca şi cum împrejurările vitrege în care a apărut n-ar fi fost de ajuns, cărţii i-au fost hărăzite şi alte vicisitudini: apărută (după câte se pare) într-un tiraj restrâns la Editura Socec & co., aceasta nu a putut fi difuzată satisfăcător; pe deasupra, vremurile tulburi care au urmat au sortit-o topirii ca „retrogradă4*, astfel încât a ajuns numai în posesia câtorva mari biblioteci, unde a fost păstrată la fondul secret, şi a unor particulari norocoşi. Cartea, întru totul excepţională, deşi cu unele inegalităţi, e necunoscută altora decât benedictinilor istoriei literare şi e tratată superficial în toate sintezele. în volumul I din Literatura română între cele două războaie mondiale, Ov. S. Crohmălniceanu o acuză pur şi simplu de... „delir reacţionar"30. Sensul demistificator al revoluţiei franceze şi al personajelor sale proeminente nu putea fi tolerat din perspectiva festivistă a ideologiei de stânga. Dinu
XII
Nicodin sondează originile oculte, idealiste, ale revoluţiei şi priveşte evenimentele prin prisma unui conservator şi a unui monarhist. Dinu Nicodin se află departe de viziunea apoteotică a zorilor noi, a triumfului şi a eliberării politice a unei clase sociale, emanată succesiv de marxism şi comunism. El nu arborează viziunea luminoasă şi eroică a unui Jaures, în general specifică socialiştilor, care pun accentul pe promovarea stării a treia ca schimbare revoluţionară. Dinu Nicodin este, în mod evident mai aproape de Tocqueville decât de Michelet, în sensul legitimării unei perspective sceptice, de dreapta. Mai bine explică această diferenţă un istoric francez contemporan, cum e Franţois Furet, referindu-se la Tocqueville în Reflecţii asupra revoluţiei franceze: „El scrie o altă istorie a Revoluţiei, întemeiată pe o critică a ideologiei revoluţionare şi a ceea ce constituie, în viziunea sa, iluzia Revoluţiei franceze despre ea însăşi4*31. Aceste aprecieri se potrivesc de minune lui Dinu Nicodin însuşi. Nici prozatorul nu celebrează, nu cade în plasa falsei euforii populare, ci vede, cum spune acelaşi Franţois Furet despre Tocqueville, „o prăpastie între bilanţul Revoluţiei franceze şi intenţiile revoluţionarilor44. Acolo unde alţii au văzut decenii la rând o epopee eroică şi triumfală, Dinu Nicodin vede o comedie bufă în ideologie şi sângeroasă în practica revoluţionară sau, altă dată, o dramă cutremurătoare a unei lumi confuze, animată de o pasiune şi un spectacol unic: crima, săvârşită în numele libertăţii şi al raţiunii, în ansamblu, romanul lui Dinu Nicodin e o satiră uşor mascată şi savuroasă a uneltirilor şi speranţelor francmasone (în primul act al marii piese care se joacă la început în culise), iar apoi o denunţare a răsturnărilor de valori produse de revoluţia franceză (în al doilea act, în care Parisul întreg e o scenă, iar marea dramă se joacă peste tot, în intimitate sau în public). în subtextul cărţii, se poate citi atitudinea monarhistă a autorului. Indiferent de aceste partizanate (lizibile numai pentru un ochi expert), romanul are indubitabile calităţi artistice şi documentare, ce pot face deliciul oricărui cititor, mai mult sau mai puţin experimentat.
       Toate tendinţele revoluţiei pe calea persecuţiei şi exclusivismului compun pentru Dinu Nicodin un spectacol imens, urmărit de prozator cu o indescriptibilă satisfacţie ironică. „Orice alcătuire egalitară cade într-un timp dat pe mâna câtorva44 — se spune într-o conversaţie a doi agenţi ai „Siguranţei44, adică ai Comitetului Mântuirii Publice. Scriitorul reuşeşte să vizualizeze scene emblematice, mişcat de credinţa că „libertatea mutase circul pretutindeni44. Pictorul se transformă în caricaturist. Ar fi de meditat, cu ajutorul lui Jean Starobinski din eseul 1789. Emblemele raţiunii, la sensul întemeietor şi restaurator al sărbătorii revoluţionare şi la stilul ceremonialului. în capitolul VI din roman catedrala Notre Dame este transformată într-un Templu al Raţiunii. Pictorul David, deputat în Convenţie, e maestru de ceremonii, Robespierre e în acel moment Stăpânul absolut al Franţei şi „starostele44 serbării. Fanatismul politic se înteţeşte, Teroarea se înăspreşte, întrucât „salvgardarea Republicii cere măsuri aspre44. Arta prozatorului de a vizualiza scenele este excepţională în acest roman monumental.
       Autorul a mărturisit într-un interviu din epocă (singurul său interviu) că în Revoluţia a intenţionat să dea o replică romanului Răscoala, pentru care avea o mare admiraţie, considerându-1 „o carte masivă, epică* dură, cu un subiect atât de vast4*32. Ca şi Rebreanu, Dinu Nicodin a reuşit să concretizeze „o mişcare colectivă în stil mare44, aşa cum a ambiţionat şi cum a declarat în interviu. Construcţia nu este totuşi atât de atent proporţională, atât de rotund închegată, atât de migălos finalizată, ca a romanului Răscoala. în
XIII
Revoluţia lui Dinu Nicodin sc văd unele imperfecţiuni (lungimi de episoade, disproporţionări, pierderi de ritm epic). Dar suflul marelui eveniment se simte ca o vijelie.
      Sondând originile revoluţiei, cu o mare pasiune pentru istoria secretă, scriitorul aduce la lumină meritele lui Rousseau şi Voltaire, personaje mult ahecdotizate, şi consideră Enciclipedia o „maşină de război pusă în slujba doctrinelor filosofice ale veacului al XVIII-lea". Cu umor şi sarcasm, Dinu Nicodin dă în vileag uneltirile francmasonice şi urmăreşte cu un inegalabil deliciu felul în care conservatorii de tipul lui Richelieu dau vina pe englezi în stârnirea ameninţătoarei mişcări sociale ce se pregătea din adâncuri nebănuite. (Istoria se repetă: în decembrie 1989 şi conservatorii noştri dădeau vina pe agenturile străine şi pe unguri.) în capitolul IV, după prezentarea Bastiliei, sunt indicate semnele ameninţării şi angoasei: „O nebuneală generală, un norod întreg care-şi face lui singur frică". Vara lui 1789, dominată de spaimă, se răspândeşte zvonul că „vin englezii", contribuind la instaurarea neliniştii. Psihoza se amplifică cu vedenii în care apar hoţi, draci şi invadatori ai ţării, cad stele, se ivesc focuri pe cer. Tehnica prevestirilor furtunii sociale e în mod clar împrumutată de la Rebreanu. „Golanii" ameninţă regimul: „Oamenii de treabă, zăvorâţi în case. Haimanalele în stradă. Drojdia la iveală". (Parcă am mai văzut nu demult şi repetarea acestui fenomen.) în continuarea aceluiaşi capitol IV căderea Bastiliei e demitizată: era o „temniţă de lux", în care Marchizul de Sade se răsfăţa cu cremă de ciocolată şi pui fragezi, cu raţe vii cărora le sucea singur gâtul, cu caise; în Bastilia se ducea o viaţă ca-n rai, clădirea a ajuns în paragină şi de aceea era sorocită dărâmării. Restul e fantasmagorie... Operă de documentaţie, romanul Revoluţia este în egală măsură operă de imaginaţie.
      înclinaţia spre anecdotic se manifestă în voie, nestânjenită de nimic, nici de scrupulul istoricului, nici de pietatea faţă de eroii iacobini, girondini sau termidorieni. Ampla frescă a revoluţiei de la 1789 e un documentar impresionant, cu zeci de personaje şi situaţii, reale sau inventate, personalităţi demitizate, cu merite şarjate sau mult diminuate, din unghiul rezervei aristocratice în faţa schimbărilor radicale ale istoriei. Respectând succesiunea evenimentelor, fără să realizeze un inventar complet (ar fi fost imposibil), imaginaţia reconstruieşte atmosfera în consens cu adevărul istoric şi există destule pagini antologice care privesc nu numai dezbaterile publice (din Constituantă, Convenţie sau Tribunal Revoluţionar) şi execuţiile pe „altarul patriei" (ghilotina), dar şi viaţa de stradă sau de cafenea, arhitectura, gastronomia, moda. Deopotrivă cu ideologia revoluţiei şi regimul terorii, prozatorul e preocupat de vestimentaţia epocii, de maioneza lui Richelieu sau de sosurile lui vânătoreşti, de conversaţiile de salon, de interiorul palatului Versailles, descris minuţios, sau al castelului contesei Du Barry, favorita suveranului Ludovic al XVI-lea. Din ambiţia panoramării, romanul-fluviu duce multă materie aluvionară, e tulbure şi învolburat ca însăşi viaţa socială pre-revoluţionară. Debutul romanului cercetează rădăcinile răului, după moartea lui Ludovic al XlV-lea, în anii Regenţei când asistăm la ascensiunea lui Colbert şi la cupiditatea lui Mazarin: credinţa şi virtutea sunt sfărâmate. Enciclopediştii alcătuiesc „clerul laic" al epocii în care triumfă libertatea de gândire. Banca devine un fel de stat în stat şi la capitolul financiar prozatorul se desfăşoară în reflecţii experte despre soarta şi efectele asignatului, considerat „târnăcopul care va dărâma Revoluţia". Alături de enciclopedişti, uneltesc revoluţionarii mistici şi lojile masonice. Se acutizează rivalităţile dintre casele regale din Franţa, Austria, Germania, Rusia, Anglia. Richelieu e un intrigant la sfârşit de carieră; bătrân, el se angajează totuşi într-o nebunie
XIV
a amorului, în competiţie cu Regentul sau cu Philippe D’Orleans. Contesa Du Barry e un personaj extraordinar: la ea se pregăteşte o masă simandicoasă, antologică, unde se va conversa despre Rousseau, despre Robespierre şi Marat, în acel moment nişte anonimi, se fac aprecieri politice despre statele catolice şi statele protestante ale Europei, se conversează despre evrei şi francmasonerie, într-un veritabil banchet intelectual de epocă, agrementat cu o şedinţă de astrologie susţinută de vestitul ghicitor al viitorului Cagliostro. Martori, comeseni şi bârfitori în castelul luxos al favoritei suveranului sunt: Richelieu, Barthelemy, Beaumarchais, Contele Falkenstein (alias Iosif II al Germaniei) şi Contele de Haga (alias Gustav III, regele Suediei). în capitolul V, francezii lui Dinu Nicodin se arată profund tulburaţi ca de o „beţie intelectuală*4, datorată saloanelor, cluburilor şi societăţilor secrete. Ghilotina era pregătită (sub semnul ei începe romanul). Se întrevede vijelia. Se dezlănţuie Tribunalul Revoluţionar, urmează procesul reginei, procesul Girondinilor, alte execuţii, procesul arhiepiscopului de Paris, constrâns să renunţe la funcţia de prelat al cultului catolic pentru a instaura Cultul Raţiunii. Cronica Revoluţiei e o cronică a cruzimii şi a fanatismului. Robespierre e la cârma Comitetului Mântuirii Publice. Suntem în plină Teroare. Siguranţa Generală veghează, suspectează, întocmeşte dosare, foloseşte informatorii. Ia naştere Serviciul Propagandei. Poziţia lui Danton se clatină, împreună cu a şefilor de gazete, cum e Hebert. Herault de Sechelles, deputat în Adunarea Legislativă, preşedintele Conventului, e executat în 1794, osândit de Saint-Just dintr-o rivalitate în dragoste. Robespierre e încolţit de adversari, din ce în ce mai mulţi, pentru că toţi se simt ameninţaţi. Se profilează conflictul deschis, căderea lui, împreună cu Saint-Just. Robespierre — notează prozatorul — „vrea binele omenirii, cine se poate îndoi?, dar îl vrea într-un chip înspăimântător!** Alte reflecţii merită reţinute: „în numele Libertăţii, au nimicit toate libertăţile**, sau „Tribunalele, clădite altădată pentru a ocroti viaţa şi proprietatea, au ajuns măcelării**. Dinu Nicodin nu se sfieşte să pronunţe un reproş aspru şi făţiş la adresa lui Michelet: „Stăpânit de demonul Revoluţiei, Michelet va cuteză să scrie că «epoca Terorii» înseamnă instaurarea legii, redeşteptarea dreptului şi zămislirea Justiţiei!?...“ Fără să-i pese de consecinţe, prozatorul îşi scoate cititorul din ficţiune, îl trage de mânecă, îl avertizează că se află într-o pagină de istorie... reală. în capitolul VIII asistăm la sfârşitul lui Saint-Just şi a celorlalţi. Capitolul IX ne prezintă Parisul beat de viaţă după „eliberarea** de Teroare. Dar asasinatul s-a instituţionalizat şi „ceea ce mai era Dumnezeu în ins s-a prăbuşit**. E momentul formulării răspicate a unui adevărat rechizitoriu al Revoluţiei: detronarea regalităţii a adus şi devalorizarea creştinismului; exproprierea a făcut să se irosească pământul; abolirea privilegiilor a distrus clasa conducătoare. în 1943, Dinu Nicodin scrie ca Franţxns Furet sau ca Jean-Franşois Revel astăzi: „Iacobinism, bolşevism sau alte isme funcţionează politic aidoma: acelaşi regim, aceleaşi constrângeri le asigură Domnia şi cu aceleaşi succesive epuraţii căznesc să rămână la cârmă**. Vin alte vremuri, după ce a trecut „dictatura terorii şi a virtuţii**. Se prefigurează economia dirijată. Libertatea e sacrificată pentru egalitate. Relaxarea îi aduce în prim plan pe moderaţi, îi eliberează pe suspecţi, face să se, închidă Tribunalul Revoluţionar, apar inflaţia, criza financiară, se dereglează sistemul fiscal, se încearcă separarea Revoluţiei de crimă, amorul libertin oblojeşte rănile, decretul privind duşmanii patriei e suspendat, vânzarea bunurilor naţionale e oprită, cuvântul „revoluţie** e cenzurat. în sfârşit: Piaţa Revoluţiei devine Place de la Concorde. în capitolele X şi XI, întâmplările politice sunt
XV
trecute în revistă mai rapid: înfrângerea regaliştilor, Constituţia nouă, Directoratul, Bonaparte, devalorizarea continuă a asignatului, se prefigurează Consulatul, Babeuf se afirmă ca „nivelatorul francez46, regaliştii nu se astâmpără, parlamentarii se căpătuiesc, bunurile obşteşti au trecut „în mâna... patrioţilor66. Reţinem o exclamaţie despre profitori şi parlamentari: „Cum să nu le fie dragă democraţia!?46 Cuceririle armatei franceze se înmulţesc. Vine vremea lui Napoleon. Romanul se încheie cu un epilog românesc, la Curtea Veche, pe timpul lui Caragea, apoi Mavrogheni: „Holeră, friguri, guşteriţă, niţică ciumă, zguduiri din temeliile pământului, focuri, numai ziua şi noaptea, apăi înecuri, lăcuste, Turci, Ruşi, Nemţi; Grecii ca la dânşii acasă. Din toate câte puţin — ca pentru ţară mică66. Bucureştiul e leagănul spionilor, vin primii consuli în Capitală, pleacă Ipsilanti, vine Hangerliu, ciuma face ravagii. Cine are răbdarea să vizioneze întregul film va fi răsplătit din plin.
      Tragedia timpului istoric iese clar la suprafaţă, sub forma fascinaţiei pe care o exercită tirania şi crima. Evenimentele consumă pur şi simplu oamenii, precum Cronos pe propriii săi fii. Toate drumurile duc spre ghilotină şi mecanismul revoluţiei face ca în scurt timp călăii (reprezentanţii puterii) să devină victime. Insolitul romanului constă în imaginaţia cu care demitizează, perfect verosimil, eroii Revoluţiei. „Darul de a portretiza acid66 (apreciat de Pompiliu Constantinescu în Lupii) e virtutea cea mai evidentă (şi) în romanul Revoluţiei franceze. Exemple de figuri creionate memorabil sunt numeroase şi ele depăşesc galeria revoluţionarilor de frunte (Danton, Robespierre, Saint-Just, Marat etc.) Richelieu, Contesa Du Barry sunt de asemenea demni de reţinut. Iată-1, din câteva linii, pe Voltaire: „Iubitor de deşertăciuni, sturlubatec, lacom, băgăcios, cârpănos şi gelos, mereu s-apuce şi ciugulit întruna, muşcând mereu şi întruna muşcat. Slobod la limbă ca o ţaţă, veninos ca o năpârcă, pornit pe toţi şi când n-are temei — cicălitor şi făcător de vrăjbi66. Rousseau e caracterizat de Richelieu ca un personaj ciudat, cu un ricoşeu (evident, al autorului) spre ambiţia politică a lui Iorga: „Bănuitor la culme, acum, suferea de mania persecuţiei, au demeurant... suflet bun. Curtenitor* amabil mai ales cu femeile!, pretenţios cât Mont-Blanc şi, fără îndoială, omul cel mai iorgos, plin de el şi de rostul lui în univers! Intenţii negreşit bune... dar chibzuite anapoda. Foarte muncitor, când îi îngăduia lenea. Sănătate şubredă: asmatic, surpat, încuiat — stomacul putred, emoroizi, stricturi, prostata... şi capul clătinat bine — bine! metehnele astea toate n-au zăcut în el fără să lase urme...“ Eseuri biografice sau biografii comentate de regi, filosofi, literaţi şi oameni politici sunt colorate anecdotic şi animate epic. Erudiţia istorică impresionantă îşi desfăşoară faldurile în jurul evenimentelor sau al personalităţilor ce polarizau interesul momentului: animaţia în jurul Enciclopediei, agitaţia iezuită şi jansenistă, intrigi de curte şi intrigi amoroase în imediata apropiere a lui Ludovic al XVI-lea sau a lui Frederik II al Prusiei, dispute filosofice, religioase şi politice, căderea Bastiliei, daravela asignatelor, paşii spre eşafod ai regelui, Tribunalul Revoluţionar etc. într-o atmosferă de înverşunare şi fanatism, ambiţie şi frică, se găsesc, de-o parte, cei ce, „trup şi suflet66, sunt „în stare de rechiziţie permanentă în serviciul republicii66, de cealaltă, cei dintre care se aleg victimele; între aceştia, frica şi moartea fac ravagii. Spectacolul la care suntem părtaşi e „o goană nebună pe creasta care desparte politica de moarte66, după cum ne-o spune autorul însuşi.
      Ceea ce face nu mai puţin savoarea romanului e faptul că el se transformă într-un fel de istorie comentată, rodul unui subtil şi inventiv resentiment faţă de sensul distructiv al revoluţiei. Dinu Nicodin se îndreaptă spre epoca Revoluţiei franceze cu mentalitatea
XVI
conservatoare a unui aristocrat şi monarhist. Rezultatul nu e greu de imaginat şi poate fi verificat cu oarecare amuzament, superior intelectual. Din nebuloasa revoluţionară romancierul îşi favorizează dese replieri în prezent, prin aluzii sau trimiteri directe la politica anilor 1933-1939, perioada în care a fost redactat romanul. Chiar anii ’40 se reflectă în pagină prin amintirea faptului că există ameninţarea făcută de „furor teutonicus"; închegarea totală a Germaniei — avertizează autorul — e un mare pericol; nu va mai exista o pace franceză. Principiul naţionalităţilor va trebui să recurgă, pentru a fi aplicat acceptabil, la arbitrajul internaţional. Un paralelism transparent, adesea frapant, acţionează prin trimiterile directe sau aluziile la revoluţia rusă din 1917 şi la realităţile contemporane din statul vecin. Modelul revoluţiei franceze se va dovedi un cadou otrăvit pentru Rusia: „între Franţa şi Rusia se vor mai petrece, în viitor, multe schimburi de păreri şi de năravuri. îşi vor hărăzi între ele pilde, rădăcini şi răsadul va fi, de fiecare dată, mai otrăvicios pentru cine-1 va sădi la el acasă“. Piaţa unde au loc execuţiile şi apoi sărbătorile Republicii e numită Piaţa Roşie, iar într-alt loc Comitetul Mântuirii Publice este considerat „bunica Cekii". Autorul nu se poate abţine să remarce şi alte conexiuni: „guvernul poporului e el însuşi al «cluburilor» şi al comitetelor — cum va fi undeva mai târziu al «sovietelor», şi nici că se putea altfel. Aşa se mărturiseşte suveranitatea norodului". Romanul lui Dinu Nicodin nu face parte din categoria omagiilor pioase dedicate unui eveniment. Dimpotrivă. Elena Zaharia-Filipaş, deşi neîncrezătoare în valoarea romanului, a remarcat „detaşarea şi un spirit ironic caracteristice modernităţii"33.
      De-a lungul anilor, romanul lui Dinu Nicodin s-a bucurat de devotamentul de excepţie a doi critici de mare rafinament: Perpessicius şi I. Negoiţescu. Dacă ar mai fi trăit, E. Lovinescu şi-ar fi arătat fără îndoială preţuirea faţă de această carte, apărută în chiar anul morţii lui. Dintr-o scrisoare a lui I. Negoiţescu către Dinu Nicodin aflăm acest detaliu: „t)in puţinul cât l-am cunoscut [e vorba de E. Lovinescu, n.n.], am văzut că i-aţi fost prietenul cel mai aproape, nu numai ca un rar şi adevărat înţelegător al operei Domniei Voastre, pe care de la el am învăţat şi eu să o iubesc şi am vie în minte plăcerea superioară şi fină cu care mângâia exemplarul din Revoluţia, ce i l-aţi dăruit, nu demult"34.
      La apariţie, Perpessicius i-a consacrat romanului Revoluţia trei foiletoane succesive în cadrul menţiunilor sale critice din ziarul „Acţiunea" şi l-a plasat ca valoare alături de Răscoala lui Li viu Rebreanu, de Rădăcini Ac Hortensiei Papadat-Bengescu şi de Fraţii Jderi ai lui Mihail Sadoveanu. Cu această „magnifică realizare", adaugă Perpessicius, „Dinu Nicodin se aşează printre cei mai de seamă dintre făuritorii romanului nostru contimporan". Argumentele acestei judecăţi critice generoase sunt cel puţin trei: darul naraţiunii, intuiţiile psihologice privitoare la oamenii politici şi vastitatea impresionantă a frescei35.
      Al doilea mare (şi exigent) admirator al acestei cărţi este I. Negoiţescu, care, punând-o sub semnul „proliferării expresionismului epic", îl determină să-i acorde autorului în Istoria literaturii române (volumul I) cam tot atâta spaţiu cât lui Felix Aderca sau Hortensiei Papadat-Bengescu şi aprecieri mai .generoase decât lui Li viu Rebreanu (versiuni anterioare ale acestui capitol despre Dinu Nicodin pot fi citite în Analize şi sinteze şi în Engrame36). Din punctul de vedere al lui I. Negoiţescu, Revoluţia e „una din cele mai temerare construcţii epice din literatura noastră", cu toate bizareriile sale de arhitectură, stil şi cronologie răsucită. Calităţile sale narative şi descriptive rezultă din faptul că „peste tot
XVII
veghează un ochi de scenarist, abil în efecte, fie că e spaima, fie că e duioşia", efecte înglobate într-o vastă perspectivă ideologică, la a cărei constituire participă filosofia, artele, economia, moda şi, evident, istoriografia subiectului.
      în romanul lui Dinu Nicodin se întâlnesc, într-o ingenioasă combinaţie: gustul pentru anecdotic şi politic, pasiunea extravagantă pentru savoarea limbii vechi, neaoşe sau regionale, pentru trucurile lexicale, transcrierea oralităţilor şi discursul (fulgurant) cara-gialesc, propensiunea pentru somptuos, senzaţional şi culoarea vie, ţipătoare, pusă cu trăsături qervoase de penel, înclinaţia spre cotidianul vieţii pariziene şi provinciale, organizată într-un scenariu grandios, amestecul în treburile economice ale revoluţiei (explicabil din partea unui scriitor care este şi om de afaceri), darul de a portretiza memorabil, chiar cu tente caricaturale. Reconstituirea capătă culoarea sentimentelor autorului şi ea este străbătută de la un capăt la altul de o fertilă atitudine demitizatoare, atentă la „demonul revoluţiei" şi la circul libertăţii, sensibilă la spectacolul cruzimii, al terorii şi al fanatismului.
                                                                                      ION SIMUŢ
                                                         Note
       1        Vlaicu Bârna, „Revoluţia" lui Dinu Nicodin, îh „Steaua**, nr. 11-12, nov.-dec. 1989, p. 86, cu completări într-un articol imediat următor Tot despre „Revoluţia** si autorul ei, în „Steaua*4, nr. 1, ian. 1990, p. 14,57; mai multe detalii biografice se găsesc într-o mai recentă evocare scrisă de Vlaicu Bârna, Dinu Nicodin în cercul cenaclului „ShurâtoruT1, în „România literară**, nr. 21,2-8 iunie 1993, p. 14-15.
       2  Penele Martinescu, Profiluri literare. Dinu Nicodin, în „România literară**, nr. 21,1-7 iunie 1994,p. 15.
       3        Mai multe informaţii, în articolul lui Vlaicu Bârna din „România literară*4, nr. 21,2-8 iunie 1993, p. 14-15. De asemenea, în articolul din „Steaua**, nr. 1, ian. 1990, Vlaicu Bârna consemnează; „în ziua când Lovinescu l-a cunoscut, Dinu Nicodin se întorcea dintr-o călătorie în Egipt. Am aflat apoi că încă din tinereţe omul călătorise mult, legând perimetrul capitalelor balcanice de orizonturile Europei centrale şi de spaţiile Italiei, Franţei şi Angliei. O expediţie vânătorească proiectată în Africa, pentru care îi comandase unei renumite case de specialitate de la Londra arme, corturi şi îmbrăcăminte adecvată, a fost zădărnicită de prima conflagraţie mondială. Din acel tacâm de puşti şi carabine, care-i sosise din capitala Engliterei în preziua izbucnirii războiului, unele i-au fost oferite mai târziu regelui Ferdinand**.
       4        Vlaicu Bârna: „surprinzătorul talent dramatic al lectorului cucerise sufragiile ascultătorilor din cenaclu, fiind cu toţii de acord că originalul autor cumula şi virtuţile unui actor de mare clasă. Ascultându-1 cum ştia să însufleţească un text prin alegerea tonului şi modularea rostirilor, prin dozarea vocii care dădea relief dialogurilor şi imprima atmosferă scenelor de mase, Felix Aderca cerea cu toată hotărârea ca aceste lecturi să fie imprimate pe plăci (magnetofonul nu apăruse) şi păstrate. Din păcate acest lucru nu s-a făcut, cu toate că autorul avea mijloacele s-o poată înfăptui** (în „Steaua**, nr. 1, ian. 1990, p. 14).
       5        E. Lovinescu, Un anglo-saxon autocton: Dinu Nicodin, în Memorii, III (Portrete fi scene din viaţa literara), în seria de Scrieri, voi. 2,ediţie de Eugen Simion, Ed. Minerva, 1970, p. 404-408, sau,într-o reeditare mai recentă, Memorii. Aqua forte, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, Ed. Minerva, 1998, p. 295-298.
       6  E. Lovinescu, în Scrieri, 2, ed. cit., p. 406; în ediţia din 1998 a Memoriilor, p. 297.
       7  E. Lovinescu, în Scrieri, 2, p. 407-408; în ediţia 1998, p. 298.
       8        E. Lovinescu, Scrisori si documente, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice de Nicolae Scurtu, Ed. Minerva, 1981, p. 26,244.
       91. Negoiţescu, Ora oglinzilor, pagini de jumal, memorialistică, epistolar şi alte texte cu caracter confesiv, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dan Damaschin, Ed. Dacia, 1997; sunt reproduse trei scrisori adresate lui Dinu Nicodin, primele două referitoare la admiraţia comună pentru Lovinescu, de curând dispărut.
       101. Negoiţescu, ibid., p. 161-162.
XVIII
       11 Romanul românesc în interviuri, o istorie autobiografică, antologie, text îngrijit, sinteze bibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, voi. II (G-P), partea I, Ed. Minerva, 1986, p. 594.
       u Maieu Bârna: „O plimbare pe Olt i-o publicasem prin 1936 în revista «România-O>1T.» (redactor Radu Boureanu), în redacţia căreia lucram ca diurnist** (în „Steaua**, nr. 1, ian. 1990, p. 14).
       13  E. Lovinescu, în Srieri, 2, ed. cit., p. 406; în ediţia din 1998 a Memoriilor, p. 296.
       14        Vladimir Streinu, [Dinu NicodinJ. Un caz de memorie incomodă, în Pagini de critică literară, voi. V, ediţie alcătuită de George Muntean, Ed. Minerva, 1977, p. 191-194.
       15        Pompiliu Constantinescu, Scrieri, voi. 4, ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu, Ed. Minerva, 1970, p. 96-99.
       16  Pompiliu Constantinescu, ibid., p. 97.
       17        Pompiliu Constantinescu, ibid., p. 98; pentru exigentul critic,dunga povestire satirică Lupii (...) poartă toate semnele diletantismului**, ibid., p. 96.
       18        G. Călinescu, Cronici literare şi recenzii, voi. II, 1932-1933, ediţie de Andrei Rusu, note şi comentarii de Ion Bălu şi Andrei Rusu, Ed. Minerva, 1992, p. 214-215 şi p. 441.
       19        G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Ed. Minerva, 1982, p. 924.
       201. Negoiţescu, Proza de artă a lui Dinu Nicodin, articol apărut în revista „Transilvania**, în numărul din dec. 1944-ian. 1945 şi reluat în volumul Engrame, Ed. Albatros, 1975, p. 195-207.
       211. Negoiţescu, op. cit., p. 201.
       22        în Literatura română între cele două războaie mondiale, voi. I, ediţie revăzută, Ed. Minerva, 1972, într-un paragraf succint şi expeditiv aflat la p. 543, Ov. S. Crohmălniceanu îl situează pe Dinu Nicodin în capitolul Proza artista, care îi mai cuprinde numai pe Mateiu I. Caragiale şi Emanoil Bucuţa.
       23  I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, voi. I (1800-1945), Ed. Minerva, 1991, p. 234-237.
       24        Masca. Proză fantastică românească, prefaţă şi antologie de Alexandm George, Ed. Minerva, 1982, voi. I, p. 252-261; câteva aprecieri despre Aghan, în prefaţă la p. XXXIII.
       25  Perpessicius, Opere, voi. 9, Menţiuni critice, Ed. Minerva, 1979, p. 161-163.
       26  Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Ed. Minerva, 1975, p. 100.
       27        Povestirea Mâna fermecată de Glrard de Nerval, în traducerea lui Mihai Murgu, se află în antologia Întâmplări ciudate. Răzbunarea unei femei, Ed. Hera, 1991, p. 126-164.
       28        E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, în Scrieri, voi. 6, ediţie de Eugen Simion, Ed. Minerva, 1975, p. 263-264.
       29        Alături de pagina de titlu a volumului II al romanului Revoluţia, scriitorul oferă o bibliografie a apariţiilor sale editoriale. La romanul Lupii se menţionează că au apărut patru ediţii, dar nu am reuşit să identificăm prin investigaţiile noastre (din păcate, lacunare) decât una singură. La solicitarea noastră, Vlaicu Bârna ne-a explicat că autorul obişnuia ca la un anumit interval să pună o altă copertă cărţii şi să o considere o nouă ediţie. La titlurile Aghan şi Pravoslavnica ocrotire se fac trimiteri şi la ediţia a doua. O completare informativă anunţă că se află în pregătire volumul Doi mari răsfăţaţi (Vieţi romanţate), care nu a mai apărut. Acelaşi Vlaicu Bârna ne-a precizat într-o scrisoare că ar fi fost vorba de biografiile lui Voltaire şi Rousseau, extrase din Revoluţia. Autorul s-a arătat astfel receptiv la sugestiile lui Perpessicius, din finalul celor trei foiletoane ale sale din „Acţiunea**, 13 nov. 1943: „Drumul în această junglă miraculoasă cere eforturi, pe cari nu oricine e dispus să le facă. Dar mai mult de unul s-ar lăsa ispitit, dacă dl. Dinu Nicodin ar conveni să publice o ediţie selectivă, în care ar figura cele mai frumoase şi cele mai patetice din episoadele complexului d-sale roman. în ziua aceea, Revoluţia şi-ar înmulţi numărul cititorilor. Şi lucrul ar fi spre lauda tuturor, căci Revoluţia merită acest tribut de admiraţiune** (Perspessicius, Opere, voi. 10, Ed. Minerva, 1979, p. 241). în ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim acest punct de vedere al fragmentării, căci astfel marea perspectivă temporală şi uluitorul scenariu sunt distruse.
       30  Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 543.
       31        Franţois Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, traducere din limba franceză de Mircea Vasilescu, Ed. Humanitas, 1992, p. 31.
       32  Romanul românesc în interviuri, voi. II, partea I, ed. cit., p. 595.
       33        Elena Zaharia-Filipaş, Un scriitor uitat: Dinu Nicodin, în „Caiete critice**, nr. 6-7,1991, şi 8-9,1991, în două părţi; autoarea nu agreează romanul Revoluţia, considerându-1 „fără epică, fără intrigă şi chiar fără personaje, o colecţie pitorească de scene, descrieri şi anecdote, legate, într-un sens foarte larg, de revoluţia franceză*4; îi apreciază totuşi savoarea detaliilor, senzaţionalul, pitorescul, spectacolul cruzimii.
XIX
        34  I. Negoiţescu, Ora oglinzilor, ed. cit., p. 158.
        35        Perpessicius, Opere, voi. 10, Menţiuni critice, Ed. Minerva, 1979, p. 224-241; afirmaţiile citate se află *aP-224-225.
        361. Negoiţescu,Entgffig^Eâ. Albatros, 1975, p. 195-207; idem, Analize şi sinteze, Ed. Albatros, 1976, p. 173-179; idem, Istoria literaturii române, voi. I, Ed. Minerva, 1991, p. 234-237.
                                       Notă asupra ediţiei
       Romanul lui Dinu Nicodin consacrat Revoluţiei franceze de la 1789 a apărut în 1943 la Editura „Socesc & Co“ într-o singură ediţie: este aceea care stă la baza acestei reeditări. Textul a fost însoţit de vignete şi gravuri în lemn realizate de Eugen Stec — ilustraţii absente în această nouă ediţie. Romanul a apărut în două volume masive cu numerotarea continuă a paginilor de la unul la altul, astfel: volumul I, până la pagina 556, cuprindea primele patru capitole în întregime plus aproximativ două treimi din capitolul V; volumul II cuprindea restul textului până la pagina 1164 plus informaţii anexe până la pagina 1183, ultima. Volumul II era precedat de un tablou al personajelor („ Dramatis personae ") pentru capitolele IV-XIV în pagini numerotate separat de la XIII la XXIV, în mod diferit faţă de volumul I, care includea tabloul personajelor numai din primele trei capitole, aşezate tot la început, dar în pagini numerotate cu cifre arabe împreună cu textul romanului. Am considerat util să distribuim pe capitole tabloul general al personajelor si al informaţiilor istorice aşezate compact la începutul celor două volume de către autor, pentru a le plasa la locul potrivit, la începutul fiecărui capitol, astfel încât cititorul să le aibă la îndemână în cursul lecturii. Am operat si alte modificări pentru a înlătura risipa de pagini introductive de la fiecare volum. Am adus la începutul romanului pe o singură pagină toate dedicaţiile autorului, primele două înscrise de autor la începutul primului volum, iar celelalte două distribuite de autor la începutul celui de-al doilea. De asemenea, am adus motto-ul celui de-al doilea volum alături de motto-ulprimului volum. Considerăm că aceste modificări nu impietează asupra ansamblului sau asupra părţilor, întrucât cele două volume nu sunt entităţi separabile din raţiuni de construcţie epică: cel de-al doilea volum secţiona arbitrar capitolul V din necesitatea unei egalizări tipografice a celor două volume.
       Autorul şi-a ajutat cititorul şi cu alte informaţii auxiliare, pe lângă tabloul personajelor pe capitole. A plasat la sfârşitul cărţii un „sumar" referitor la instituţiile şi structurile politice ale Revoluţiei şi la unele evenimente de reper (am înlocuit menţiunea derutantă de Sumar cu titlul mai potrivit Abecedarul Revoluţiei franceze). A aşezat tot acolo un dicţionar de cuvinte folosite în roman din idiomul african Tciniungue şi, separat, un dicţiofiar de turcisme. Este de asemene important de ştiut de la începutul lecturii că autorul, dacă nu a dat în text un titlu episoadelor narative, a alcătuit în final un cuprins analitic al romanului, mai puţin obişnuit în cazul prozei, extrem de util în cursul lecturii, ca şi la sfârşitul ei, pentru a repera secvenţele dorite în vederea unei noi vizionări. A trebuit să renunţăm la gravuri şi la câteva documente de epocă, reproduse precar tipografic în fotocopii, în finalul romanului: portretul lui David, „ comisarul poporului "şi cunoscutul
XXI
pictor oficial al evenimentelor revoluţionare; un decret al Adunării Naţionale; semnăturile membrilor Comitetului Mântuirii Publice; fotocopia primei pagini din primul număr al ziarului redactat în anii Revoluţiei de Camille Desmoulins.
       Alături de aceste probleme de conţinut ale editării, pentru a căror rezolvare (nu întotdeauna fericită) sperăm să găsim înţelegerea cititorului, sunt necesare câteva precizări filologice referitoare la transcrierea textului. Am păstrat formele fonetice, gramaticale sau lexicale neuzitate astăzi* dar care reprezintă fie o culoare regională fie o etapă în istoria limbii, ca de exemplu: părechi, prietinos, amărunte, şafod (pentru eşafod), a osebi, a ceti, monastire, dârjenie, subt, a mulţămi, înţăles, trimes, de vericând, întunerec, tignă (pentru tihnă) etc. Am transcris fără modificare forma verbală sunt, deşi e alternată inconsecvent în a doua parte a romanului cu forma sânt .pentru acelaşi plural (nu am înlăturat inconsecvenţa), Am păstrat genitiv-dativul substantivelor feminine în -ei (de tipul: succesiunei etc,). Numele de popoare le-am păstrat cu iniţială majusculă, ca în ortografia franceză.
       Am operat o actualizare ortografică în următoarele situaţii: am înlocuit cu cratimă apostroful plasat între două cuvinte sau particule rostite împreună şi l-am păstrat numai la începutul, în interiorul sau la sfârşitul unui cuvânt, marcând elipsa datorată oralităţii precipitate; am despărţit în două cuvinte prepoziţiile compuse dela, depe; am înlăturat u final din grafiile dintâiu, uleiu, soiu,războiu; locuţiunea adverbială întredmp, scrisă într-un cuvânt de autor, am separat-o în cele două cuvinte (e foarte frecventă, ca un tic); formele sbor, sdravăn, sdrenţe, desamăgit, sbucium etc, le-am transcris cu z în loc de s; adverbul într’una l-am reluat într-un singur cuvânt, ca şi par’că, de sigur sau de geaba, devenind deci, conform normelor actuale: întruna, parcă, desigur, degeaba. Am înlăturat apostroful din scrierea adverbului doar’ (ortografiat aşa de autor), în amintirea formei mai vechi doară. Alte modificări: uşe în uşă, ghiare în gheare, complect în complet, urechiă şi vechiă în ureche şi veche, noui în noi, iear şi ieamă în iar şi iarnă, chiamă în cheamă. în general, am respectat deci regulile fidelităţii filologice faţă de textul autorului, intervenind numai acolo unde am considerat că este absolut necesar, pentru a nu ignora normele ortografice actuale, dar fără a altera specificul limbii artistice a scriitorului. Am disciplinat, cât am putut, punctuaţia adesea fantezistă a autorului.
       Mai e nevoie de o ultimă precizare: parcurgerea romanului va solicita un efort în plus al cititorului, pentru că nu am tradus în limba română pasjele în franceză, destul de numeroase, mai ales în primele capitole ale romanului. Nu am făcut-o din două motive: primul — pentru a nu mări numărul de pagini ale cărţii, şi al doilea — pentru că avem încredere că francofilia (dacă nu francofonia) noastră va rezolva problema. Revoluţia lui Dinu Nicodin solicită în mod plăcut disponibilitatea spre aventură a cititorului: o aventură pe un alt tărâm (Franţa — mai ales Parisul — sfârşitului de secol XVIII) şi într-un alt timp (o epocă zguduită de transformări radicale, înscrisă în analele seismelor decisive ale istoriei). Oricine va duce această aventură până la capăt, înfruntând dificultăţile, se va alege cu o experienţă memorabilă de lectură, a cărei amintire îl va urmări multă vreme.
                                                                                  I. SIM.
XXII
                      Revoluţia
                Primele trei capitole au apărut, cu începere din 14 februarie 1938, în ziarul „Cuvântul“ — până la suprimarea acestuia. (N. a.)
(I)
            Ţie, Limbă românească, — limbă dumnezeiască!
                                          *
            închinată ţie, tată
             (II)
             Coanii Anişoarei şi lui Ionel Gigurtu
                                             *
             Doamnei şi domnului general-adj. Alexandru Manolescu
     Despre pricini şi despre dezlegări, abia atât cât se va înfăţişă din fapte şi întâmplări.
     Nici părtaş, nici potrivnic; cetitorul singur şi în încheiere: gândul lui.
     Noi, înţelegători că strâmbătăţile prea adânc înrădăcinate nu se pot vindeca fără de această nemernică frământare a trupului social, dorim cu fiecare ca înţelepciunea veacurilor viitoare, cel puţin, să aducă tămăduirea şi fără de urgia vărsării de sânge.
     (I)
     Carie:
     —    „Mais alors â quoi distingue-t-on une ămeute d’une revolution?“ Boubard:
     —        „L’emeute, c’est quand le populaire est vaincu..., tous des canailles. La Revolution, c’est quand il est le plus fort: tous des heros!“
                                                              Victorien Sardou — „Rabagas“
                                           *
      (II)
      „Le soleil de ma vie, en s’abaissant vers l’horizon, me donne une espece de seconde vue: car Ies evenements â venir projettent au loin leur ombre devant eux.“
                    VOL. I
                                Cap. I
                         DRAMATIS PERSONAE
   CHARLES-HENRISANSON: g.fâdele] Parisului. Fiul lui Charles-Jean-Baptiste. N.în Paris, 1740-1801...
   TOBIE SCHMIDT: n. la Quiddelbach, în 1744. Stabilit în Paris, făuritor de instrumente muzicale, m. 1811.
   Dr. JOSEPH-IGNACE GUILLOTIN: 1738-1814. Medic francez şi profesor la Facultatea din Paris. Deputat în Adunarea Naţională.
   Dr. LOUIS ANTOINE: 1741-1803. Medicul lui Ludovic XVI.
                                          Locul de privire:
                                                1791
           Paris, Faubourg Poissonniere, în „Casa cenuşie4'.
5
        w
        In preajma bisericii Sfîntei-Ana, în cartierul Poissonniere, acolo unde, un veac înapoi, fusese maidanul „Nouvelle-France“.
        Zi de primăvară, caldă. Spre seară.
        O căsuţă cenuşie cu două caturi, răznită. Trei părechi de ochi, pleoapele lăsate; o gură cu geamuri, scara, pălărie de ţiglă. înăuntru — gânduri.
        Ferită de la uliţă — grădiniţa. O bancă. Trudit de zbuciumul zilei, stăpânul aţipise.
        Strada goală, prăfuită. Din susul ei, venea cu paşi potriviţi un om mărunţel, trecut de cincizeci. înfăţişare blândă, ochi albaştri. Purta barbă.
        Când a ajuns în dreptul casei, s-a oprit. A urcat scara de piatră, trei trepte. A bătut sârguit tălpile, şi-a scuturat hainele. A tras de mâner şi clopoţelul deşteptat a sunat prelung... L-a trezit şi pe cel de pe bancă. îl furase somnul.
        S-a sculat în picioare, s-a întins să-şi dezmorţească trupul, a căs-caâat, şi-a petrecut, buimac, mâna pe frunte, oftând i-au rostit buzele: „De n-ar fi... iar?!4*, şi clătinat a pornit încet spre casă.
        A intrat pe uşa din dos, a străbătut săliţa, sufrageria, s-a oprit la fereastră. A tras perdeaua. I s-a luminat faţa, a deschis uşa:
        —   Slavă Domnului!... tu eşti, Schmidt? Mi-era teamă să nu fie... altceva.
        —   Eu, negreşit sigurrr, cum vedeţ. Nu fost vorba asara noi facem astaz’ muzik?
        —   Da. te aşteptam, mă bucuram că vii şi totuşi, când am auzit sunând...
        —   Immer gânduri!? Ce vină au turn’ta?... Hai, începem muzik, aşa uitaţ!
        S-au tras în casă.
        Mijlocul odăii îl cuprindea o masă grea şi scaune, împrejur. Cât tot păretele din dreapta, un dulap şi tomuri în rafturi, multe. Pe cel din faţă şi până-n uşa care dă spre . încăperea de alături: tablouri; ceasloave, prinse policioarele cu cărţi, trei rânduri.
        Au trecut în camera din stânga.
        Odaia întunecată, perdelele lăsate. Au aprins lumânările.
        Un pian în colţ, răzimat de el un violoncel. Pe o măsuţă o vioară, suluri de note. ‘ Schmidt s-a aşezat la clavir. Charles-Henri a luat violoncelul.
        Şi armonia cântării i-a mai risipit gândurile. Cântau din Gluck.
        —         Asta Iphigenia in Aulis farmos muzik, aber... voi, gefuhllos şi prea grăbit măsură! tum’ta tot distrat?!
        —         Ce vrei, am strâns atât amar şi jale-n suflet!, şi a lăsat arcuşul, — apoi..., de câte ori aud sunând mi se pare mereu că vin să mă cheme... Iar de când doctorul acela mi-a împuiat capul, nu mai am astâmpăr. O sută de ani trecuţi, n-ajunge?! priveşte!
        între cele două ferestre, dinspre uliţă, la rând patru portrete prinse în perete.
        —         Colo..., tatăl meu: Charles-Jean-Baptiste; Nicolas Gabriel Sanson, fratele lui; Charles-Charles, bunicul...
        —   Toţi!? şi... domnu ofiţir-Leutnant de colo?
        —         Da, străbunicul meu. Charles-Sanson de Longval, locotenent în regimentul marchizului de La Boissifcre, la Dieppe. Da, da, şi el... E primul... dintre noi şi cel dintâi care locuieşte în casa asta.
        —   Leutnant şi!?... şi cum, mă rog, este pennis?...
6
       —        Ursita!... Iubea pe fiica lui Pierre Jouenne, călăul oraşului Rouen. Margherita era nespus de frumoasă şi d-1 de Longval, înnebunit de dragul ei, o vrea soţie şi... Abia a consimţit Jouenne când l-a văzut la treabă alăturea de el. Aşa s-a întâmplat, — bărbia proptită-n piept, a oftat adânc.
       —   Şi... tumnefostra spuneţ ăla verfluchter Doktor vrai o maşine?...
       Tresare:
       —        Da, o unealtă care să dăruiască osândiţilor o moarte grabnică, fără chinuri şi mie să-mi ferească mâna, să n-o mai pun pe paloş şi nici pe alte scule. Mă înţelegi? d-ta, care ştii să făureşti piane, d-ta pentru care meşteşugul n-are taine, d-ta n-ai putea...? — şi-l privea cu ochii uzi.
       —        Eu, spun drept, nu frut ai amestec mit derlei Dingen care interesez la morte de om, dar sat vedem la tum’ta immer nervos, gând departe de la muzik! Am gândit..., avem eine Idee!
       —   ...?
       —        Attention! eu credem noi putem fabrica eine Maschine cum interesu vostru, — a luat neamţul un blaivas şi a tras pe hârtie:
       Doi stâlpi în picioare, faţă-n faţă, la un cot depărtaţi şi amândoi prinşi în podea. Jos, întins cu faţa-n jos osânditul, cu capul petrecut afară printre stâlpi, gâtul rezemat pe o scândurică scobită, îmbucată cu altă scândură care-i calcă pe ceafă: luneta, prin care trece cuţitul, prinsă cu laturile cei doi bulumaci. La capătul lor, şi la doi metri înălţime, cu tăişul în jos, cuţitul. Când tragi de pârghia din dreapta... lunecă vijelios între grinzi, e greu şi desparte capul de trunchi, — ,,So?"
       Charles-Henri privea minunea, nu-şi credea ochilor. Era mulţumit peste poate.
       —        So!... acuma fertig! Jetzt spielen wir „Armida“. Noi eczersat destul ieri, uhd vorgestem auch.
       —   Din tot sufletul! dragul meu Schmidt.
       Pianul şi violoncelul se înjugară ca niciodată.
       Şi astfel în mijlocul unui concert se zămislise... Maşina!
       De a doua zi, Charles-Henri împărtăşi doctorului Guillotin „descoperirea". Acesta nu-şi mai stăpânea bucuria. în degetele-i uscăţive întorcea mereu hârtia în toate chipurile, o apăsa cu drag pe piept. I se izbăvise visul! Aşa e sufletul omenesc...
       în şedinţa din 30 Aprilie 1791, Guillotin comunică Adunării Constituante amănuntele maşinei sale. înflăcărat, alege nepotrivite cuvinte, vrând să învedereze că osânditul va fi astfel ferit de suferinţă şi zăbavă, „Dimpotrivă! atingerea tăişului pe ceafă îi va aduce o plăcută răcoreală", dar nu se opri aci, bunul doctor, dă-i înainte: „Cu maşin’ aceasta mă fac forte, onoraţi colegi, să vă zbor într-o clipă capul de pe umeri, la toţi câţi sânteţi pe bănci, aici, fără să simţi nici cea mai mică neplăcere!"
       Trecu o răceală prin toată sala, apoi toată adunarea pufni în hohote de râs. Trebui să se treacă la ordinea de zi, pentru a stăvili caraghiozlâcul. Planul căzu.
       Dar... născută în muzică, nu veselia avea să-i stea în cale. Urmară schimburi de scrisori între Guillotin şi procurorul general Roederer, ministrul de finanţe Claviere, Charles-Henri ş. a.
       în sfârşit, stăruinţa lui Guillotin izbuti. „Constituanta" însărcină pe doctorul Louis Antoine să refere. Antoine era şi medicul lui Ludovic XVI...
7
         Se cunoaşte pasiunea regelui pentru lăcătuşerie şi orice lucru de mecanică. Aşa că voi să cerceteze isprava de aproape, ceru să fie lămurit. Apoi, aceasta privind legiuirea criminală a poporului Său, el avea să-şi spună cuvântul, cu atât mai vârtos, chestiunea având o latură umanitară.
         Ambii, şi regele şi doctorul, erau nerăbdători să cunoască această invenţie sorocită să scurteze, fără canon, suferinţa celor osândiţi.
         Se soroci o întâlnire pentru ziua de 2 Martie, 1792, la Tuileries.
         Grădina pustie. Scările goale. Prin săli, ici-colo, rar, câte o figură palidă, îngrijorată. Neorânduială. Palatul tot cuprins în tăcere, părăsit de curteni, avea mai mult înfăţişarea unui mormânt. Departe, în urmă, splendorile Versaille’-ului,..
         Au ajuns în camera medicului.
         îl găsesc stând aplecat pe o masă acoperită cu postav verde şi ciucuri de aur pe mărgini, cu capul în mâini.
         După colegiale saluturi, doctorul Guillotin — care însoţeşte pe Charles-Henri — îi înmânează planul născocirii lui Schmidt. îi dau toate lămuririle.
         Pe când sunt asupra lucrului, se deschide încet o uscioară tăinuită în peretele odăii şi un al patrulea intră în cameră. Doctorul Louis se scoală în picioare. Cel sosit aruncă o privire rece asupra d-rului Guillotin, care-1 salută plecat; se întoarce spre Antoine şi:
         —   Şi... ce gândeşti despre asta, doctore?
         —         Maşina îmi pare foarte reuşită. îndeplineşte, cred, toate cele despre care mi-a vorbit confratele meu. Vă puteţi încredinţa singur — şi-i întinde planul.
         Noul venit ia hârtia, o priveşte bine, apoi stăpânit de bună seamă de ceea ce gândeşte asupră-i, clatină uşor capul şi spune:
         —         Credeţi că cuţitul acesta în chip de semilună îşi va putea desăvârşi întrebuinţarea?... Socotiţi că scobitura interioară a cuţitului se va potrivi pe orice gât? Eu cred mai curând că pentru unul va fi prea scobită şi nu îndeajuns pentru altul...
         De cum a intrat pe uşă, Sanson n-a pierdut o vorbă, o singură privire. Tonul cuvintelor străinului îl întăreşte în prima lui bănuială...
         Omul de statură mijlocie, în haine închise şi fără decoraţii, e Regele. Dar din toată ţinuta lui se vede că nu voieşte să fie recunoscut.
         Charles-Henri Sanson e pătruns de temeinicia întâmpinării lui Ludovic XVI şi când fără voie ridică ochii spre... gâtul regelui, al cărui guler alb e larg răsfrânt, bagă de seamă că voinicul principe are un grumaz prea vânjos şi care... negreşit n-ar încăpea în scobitura cuţitului.
         îl străbat fiorii, îi tremură degetele. Rămâne pe gânduri... Aude totuşi glasul regelui, care, arătându-1 cu privirea, întreabă pe Antoine...
         —   Omul acesta e?...
         Doctorul înclină capul.
         —   Atunci... întreabă-1 d-ta, te rog, care este părerea sa?...
         —         Aţi auzit observaţia... acestui domn, spune Louis Antoine. în ce formă socotiţi că ar fi mai nemerit să fie cuţitul?
         —         Preacinstitul domn are deplină dreptate, răspunde călăul. Fierul în semilună s-ar putea negreşit să nu meargă...
       Regele surâde cu mulţămire, şi el e iscusit doar în ale meşteşugăriei. Ia un condei de pe masa doctorului şi îndreaptă desenul. în locul cuţitului în semilună, altă schiţă: un fier triunghiular, greu, lat, cu tăişul oblic.
       — Se poate să mă înşel, zice. Apoi, dacă voiţi să dezlegaţi problema, încercaţi ambele modele, — salută prietinos cu mâna şi se scurge încet pe uscioara pe care intrase.
                                 Cap. n
                           DRAMATIS PERSONAE
    LUDOVIC XV, (Bien-Aime): 1715-1774. Al 3-lea fiu al ducelui de Burgundia, Louis, şi al Măriei-Adelaîde de Savoia, — nepotul lui Ludovic XIV. N. la Versailles,în 1710.
    RICHELIEU, Louis-Franşois-Armând de Vignerod du Plessis, duce de. Mareşal al Franţei. 1696-1788.
    JEAN-JACQUES ROUSSEAU: 1712-1778. Scriitor francez, născut la Geneva.
    PHILIPPE II d’Orleans, Regentul: 1674-1723. Fiul lui Philippe I, fratele lui Ludovic XIV. Guvernează în timpul minorităţii lui Ludovic XV: 1715-23.
    JOHN LAW: Financiar scoţian. N. la Edinburg, în 1671; moare sărac, în 1729. Controlor general al Finanţelor Franţei. Clădeşte C-nia Indiilor şi „banca**.
            STANISLASI. LESZCZINSKI: 1677-1766. Regele Poloniei, în 1704. Suveranul ducatelor Bar şi Lorena. Socrul lui Ludovic al XV-lea. N. la Lwow.
    FRANţOIS-MARIE AROUET, zis: Voltaire: 1694-1778. Scriitor şi filozof francez.
    MAUPERTUIS, Pierre-Louis Moreau de: 1698-1759. Geometru francez. Pus de Frederik II în capul Academiei din Berlin.
    FREDERIK-WILHELMI, Regele Sergent: 1688-1740. Regele Prusiei, în 1713.
    FREDERIK II, cel Mare: 1712-1786. Fiul antecesorului. Rege, în 1740. Clădeşte măreţia Prusiei.
    GUILLAUME DUBOIS, Cardinalul: 1656-1723. Ministru, în vremea Regenţei, împlineşte alianţele cu Olanda şi Anglia şi liga împotriva Spaniei. Prim-ministru,în 1722.
    SAINT-SIMON, Louis de Rouvroy duce de: 1675-1755. Scriitor francez. Autorul vestitelor Memorii; cuprind răstimpul: 1691-1723.
    GRIMM, Frederik-Melchior baron de: 1723-1807. Scriitor german. Prietenul d-nei D’fipinay.
    CHARLES-FRANCOIS-FRfiDfiRIC de MONTMORENCY, duce de Luxembourg: 1702-1764. Mareşal al Franţei. Fu prietenul lui Jean-Jacques.
    LOUIS XVI (Louis-Auguste): Fiul Dauphin-ului Louis (fiul lui Ludovic XV) şi al principesei Marie-Josfcphe de Saxa.N. la Versailles, în 1754. Regele Franţei,
10
           în 1774. Căsătorit cu arhiducesa de Austria, Mărie-Antoinette — fiica împărătesei Maria Tereza. Decapitat, la 21 ianuarie 1793.
     DENIS DIDEROT: 1713-1783. Filozof francez.
     JEAN le ROND d’ALEMBERT: 1717-1783. Filozof şi matematician francez. Fiul d-nei de Tencin.
     JACQUES BONHOMME: veşnicul... ,Jon“.
     Marchiza fiMILIE du CHÂTELET: 1706-1749. Frederik II o poreclise „marchiza d’Astr6e“. Prietena lui Voltaire.
     M-me de WARENS, baroană de la Tour de Pil: 1700-1762. Dădaca şi binefăcătoarea lui Jean-Jacques.
     fiLISABETH, contesă d’HOUDETOT: 1730-1813. Prietena lui Saint-Lambert şi proteguitoarea lui Jean-Jacques.
     LOUISE de la LIVE d’fiPINAY: 1726-1783. Binefăcătoarea lui Jean-Jacques.
     THfiRfeSE le VASSEUR: 1721-12 iulie 1801. în 1744, la Paris - locuia în rue de Cluni, colţ cu rue des Cordiers (h6tel de Saint-Quentin). Rousseau o ia în serviciu. Leafă mică, dar nu i-o plătea. în 1768, se însoară cu ea — devant la nature.
     MADELEINE-ANGfiUQUE de NEU\mLLE-VILLEROY, marchiză de BOUFFLERS şi ducesă de Luxembourg: 1707-1787. Proteguitoarea lui Jean-Jacques.
     Slujitori, soldaţi, popor.
                                        Locul de privire: ...1661-1784
           Pre tot întinsul Franţei, şi aiurea. (Apoi, la Delices, la Femey, la Potsdam; la Charmettes, în Montmorency ş. a.)
1661
          u„ fiu de ţăran — Suger — a fost ministrul lui Ludovic VI şi al urmaşului său. Pe Jacques Coeur, fecior de negustori mărunţi, îl aflăm sfetnicul lui Carol VII. Guillaume Nogaret, copil de plugari, fu ministrul lui Filip Cel Frumos. Hautaine Duprat, — vlăstar de cărturari — ministrul regelui Francisc I şi al Luizei de Savoia.
          Sully, nobil, — era destoinic! — a ajuns mâna dreaptă a lui Enric IV. Clerul dă regilor pe eminentul cardinal d’Amboise, Richelieu şi alţii.
          Regii, vrăjmaşi ai feudalităţii, primeau însă conlucrarea cu nobilii când era înfăţişată de pricepere. Aşa a ştiut înţelepciunea lor să clădească o ţară minunată.
          în realitate, marii slujitori ai regilor nu fură decât vrednici slujitori ai patriei şi ai poporului. Lucrau cu râvnă.
          Se învederează astfel că toate merg bine atâta timp cât nu lipsesc oamenii. Negreşit, pentru îndreptarea treburilor nu e nevoie de mulţi, unul singur ajunge. Greutăţi au fost totdeauna.
          Pentru omul ales nimic nu este mai plin de învăţătură decât priveliştea dezbinărilor celor cari, în loc să-şi pună silinţa în slujba neamului, îşi irosesc vlaga şi vremea în certuri şi uneltiri păcătoase. Opera lui Richelieu este prea nemărginită pentru ca să o cuprindem aici şi faptele istoriceşti nu sunt scopul cărţii noastre, abia numai istoria faptelor. Puterea regească înălţată la toată măreţia ei, în timpul acestui ministru, nu ne poate înfăţişa încă semnele de adâncă frământare...
          Omul nu poate clădi decât cu pacea sufletului său.
          Când pe patul de moarte, părintele Saint-Eustache îl îndeamnă să ierte greşelile duşmanilor săi, ochii lui Richelieu au o străfulgerare,răspunde: „Alţii n-am avut decât pe duşmanii ţării mele!**
          Străin, Mazarin îşi pierde naţionalitatea, — regele-i preţuieşte înţelepciunea — ajunge unul dintre cei mai vrednici fii ai Franţei. Spre sfârşitul vieţii sale,îi spune: „dea Domnul, Sire, ca Francezii să aibă tot atâta dragoste câtă am eu pentru binele ţării!**. Iar murind, stăpânului său: „Cred, Sire, că mă pot plăti de toate câte-Ţi datorez, lăsându-Ţi pe d-1 Colbert.**
          Lui îi lasă Mazarin în grijă prosperitatea tezaurului. Era şi timpul!
          Ţara tânjeşte de un rău care o va măcina, nici un veac şi jumătate mai târziu; rău, pe care ministrul lui Ludovic XV, d’Argenson, l-a numit „anarhia cheltuielilor**. Ce-i trebuia Franţei, s-o tămăduiască? Un ministru de finanţe chibzuit, care să ştie să cumpănească bugetul. Un om astâmpărat, nu închipuit.
          Regelui îi place fastul — abia din culmea acestor măriri putea privi înfăţişarea lucrurilor. Prevederea lui Mazarin hărăzea regelui un îndreptar. Dar îndreptarea finanţelor fără de aceea a statului era, ea, cu putinţă? Cum? Iată ce-1 va nevoi pe Colbert să devină om de Stat. Monarhia franceză avea să piară din pricina unei proaste administraţii financiare. însănătoşirea trebuia să vină repede. Sfetnicul acesta se călăuzea de o maximă, una: „ordine absolută!". Aceeaşi care va învinge, în anii VIII şi IX ai Republicii, sub consulatul lui Bonaparte.
12
      Frânturile de autoritate ale Parlamentului, ale clerului, restrânse după neizbutirea Frondei, încă-i stăteau în cale. Şi astfel financiarul reformator dobândeşte un spirit revoluţionar. Abia când realităţile pe care le vroia sunt stânjenite de cele pe care le întâlneşte, Colbert ajunge radical. într-ale politicei n-are cuvânt, iar dinspre aşezările băneşti: ascultare drămuită, — nevoile Curţii cresc.
      Domeniile regeşti, toate împreună, întruneau cu greu un venit de optzeci de mii de livre. O bătaie de joc! Regele împrumutase din dreapta şi din stânga. De la o zi la alta, de la Mazarin. Cu dobânzi înspăimântătoare îi agonisea Fouquet gologani. Alte venituri? Slujbele se vindeau în folosul regelui.
      De câte ori acesta înfiinţa o funcţie, se găsea un isteţ s-o cumpere. Dar înstrăinându-şi astfel dregătoriile, regele vântura propria-şi putere. Dezmăţul prindea rădăcină. Oricâte păcate ar fi avut titularul slujbei nu i se putea lua locul, fiindcă-1 avea dobândit, cumpărat, în folosul său, îl putea vinde altui chiabur.
      Dările — rău aşezate. Birul nu era plătit. Căci ocrotiţii: nobilimea, preoţii nu se aplecau să-l dea. Abia „adaosele“ necăjeau puţin pe toată lumea. Cei cu stare le ocoleau şi pe acestea. Darea, socotită pe capul fiecui, nu atingea nici boierimea, nici clerul. Şi tocmai ei stăpâneau pământul, avuţia ţării. O cincime abia era în seama muncitorimii. Pământul nobil şi monastiresc era scutit de plată. Darea asuprea numai pe nevolnic. Visteria, în suferinţă. Preamărirea ţării cere şi aur. Mazarin fusese iscusit, dar prea nesăţios. Lăcomia lui înstărise pe financiari. Chinga lui Colbert avea să-i strângă.    •
      Spiritul care domnea? Acelaşi, moştenit. Să culegem lămurirea dintr-o predică a monahului Olivier Maillard; a ţinut mai multe — îndărăt, demult. Doi financiari smeriţi, după predică, stând de vorbă:
      — Auzişi, cumetre, cum?... adicătelea o să dăm înapoi ce am furat?!
      Arestarea lui Fouquet îi nevoi pe mulţi să nu mai ia, s-aducă. Colbert nu glumea! Aşezarea dăjdiilor pe temelie sănătoasă şi îmbogăţirea ţării, iată ţinta lui.
      începe să răscumpere funcţiile vândute, să aibă ochiul pe slujbaşi.
      în anul 1681 ridicase veniturile regelui de şaizeci de ori pe cât le găsise, douăzeci de ani înapoi. Primenise şi administraţia; cel prepus în capul ei, la £pemay,îşi pierde capul. Alţii-şi regăsesc minţile şi ceva din cinste. N-aveau corăbii, fiindcă n-aveau din ce le face. Nici atâta lemn nu slobozeau pădurile prădate! Silvicultorii trec să-şi ispăşească vina pe galerele regeşti, vâslesc de zor, — soseşte lemnul, din belşug.
      Clădeşte flota. Gabela începe să aducă şi celelalte dări.
      Puteai surghiuni un funcţionar, dar nu-i puteai lua slujba. O mie opt sute, răscumpără. Aşează în locul celor măturaţi oameni de ispravă.
      îndreptarea cea mai sănătoasă ar fi fost, de bună seamă, „darea de-a dreptul", birul, pentru toţi şi după stare, talia proporţională — visul lui. Dar... ceea ce vor înfăptui vremelnic Turgot, apoi Necker, era prea devreme încă.
      Pentru a uşura pe cei apăsaţi peste poate, scade talia. Creşte dările-ocolite. Prisos: multe milioane. Dârjenia ministrului nu ajunge să curme năravurile, privilegiile îi stau în cale. încercase. Clopotul fusese tras!...
      A născocit bugetul: „Să te întinzi doar cât ţi-e plapoma!" întocmeşte pentru rege condici. Ce ţinteşte? Vrea ca regele, cercetându-şi socotelile la câte trei luni,baremi, timp de două ceasuri numai, să cunoască starea toată şi în amărunte. Trăgea nădejde să-L mai
13
potolească. Dar dădaca apăsă pe rege. Nu putuse bietul om să-L înduplece, nici să îndrepte ţara. Regele risipea şi mai vârtos. Atunci se gândi să îmbogăţească Franţa. Se apucă să-i piaptăne şoselele, să le înmulţească. Cinci sute de mii de franci se cheltuiau abia cu ele. Hotărî de douăzeci de ori pe atât. Înfîinţă oblăduirea codrilor şi a celorlalte bunuri, nu neatârnarea lor, ci paza. Năzuia să dăruiască Franţei două drumuri, pentru vase, dintr-un cap la altul să străbată ţara. Marea de la miazănoapte să o lege cu cea de miazăzi. Apă îi trebuia şi regelui pentru Versailles, şi apă multă. Cheltuieli nesăbuite.
      Regele trudea la strălucirea Franţei: el, la bună-starea ei. S-ar fi putut înţelege!
      Sprijină companiile, — adică, ce am numi astăzi „Societăţi" — creşterea vitelor, plugăria, industria agricolă: inul, cânepa, tutunul; creşterea gândacilor. Şi pentru a stăvili ieşirea banilor din ţară, aducerea mătasei din Italia, dă pildă: poartă straie de aba. Caii se aduceau de aiurea, din Germania, din Spania, din Anglia. în Berry şi în Poitou întocmeşte herghelii. Scoate sfinţii mai mărunţi din sărbători, să înfrâneze lenea. Cerşetorii nu-1 au reazim, nici proptea. Ceartă mănăstirile care le păstrează obiceiul, pomana. Pentru a înviora postăvăria ţării, Elbeuf şi Sedan, cumpără pentru un milion postav şi-l împarte la curteni. Născocirile le preţuieşte, nu atuncia când răstoarnă munca aşezată. Vrea îndreptarea aşezării, nu schimbarea dintr-o dată.
      Companiile Levantului şi ale Indiilor Orientale sunt înfăptuirile lui. Portul Lorient, asemenea. Douăzeci şi şase de mii de vase pluteau pe întinsul mărilor, şase sute abia purtau drapelul Franţei. Cel mai mare port, Marsilia, pentru a-şi ocroti averea, hărţuită de corsari, plătea vaselor străine paza. Astfel fu silit şi să clădească flota. Lucru mult şi gânduri bune.
      Minte însufleţită de iubirea de norod, de ţară. Moare dezamăgit. Trist, slăbit şi suferind; Ludovic XIV îi scrie. în răvaşul ce-i trimite îl povăţuieşte cald să se hrănească bine. La căpătâiul lui, nevastă-sa îl roagă să răspundă iute regelui. Colbert: „Răspuns? Mai am timp pentru asta? Trebuie să mă înfăţişez Regelui regilor!" şi moare.
      îl blestemau cu toţii că mărise dările, — le micşorase. Cinstit, sârguincios şi strâns; dacă-1 ascultau, ar fi ocolit poporului său zvârcolirile sângeroase — zdruncinarea...
      începură zile de vileag: Brinvilliers-otrăvitoarea, marchiză. Voisin, şi altele multe. Bărbaţii trăiau când pe un picior şi când pe altul. Femeile, pe spate.
      Ifosul cerea săte menţii la Curte. în faţa lumii, neruşinare! Clerul se tăvălea-n desfrâu. Pe cei prea păcătoşi regele îi închidea la Saint-Lazare, und* se ascund şi bolile lumeşti. Cleveteau şi se rupeau în dinţi, turbară mulţi.
      Premergători ai vremurilor care se vestesc: Descartes, Moliere, Comeille, Diderot, Voltaire, toţi au fost crescuţi în spiritul lui Ignaţiu Loyola. Puţini muritori, de vericând, şi-au dus o idee cu atâta aspră înlănţuire până la capăt şi puţini avut-au atâta înrâurire asupra gândirii, simţirii omeneşti, precum şi asupra legăturilor dintre oameni. Produsul veacului al XVI-lea, cavalerul spaniol, şi cel al veacului nostru, marele păgân Lemn, cunoscători adânci ai firii omeneşti, au plămădit după voia şi judecata lor simţirea tineretului din timpurile lor. Şi ceea ce deosebeşte pe unul de cel’alt nu e decât osebirea spirituală dintre veacurile în care fiecare a trăit, căci în afară de aceasta totul îi uneşte. Pe cel dintâi îl deşteaptă „Tirant lo Blanch" şi „Cavalerul de Montalban" şi, peste toate opusurile, „Cavalerul-Paloşului verde" —, virtutea pusă în slujba celor asupriţi: Amadis de Gaula şi Vita Christi.
14
      în suta a şaisprezecea, bătrânul papă Pavel III, discipol şi elev al umanistului Pomponius Letus, îndemnă, la masa sa, spre vorbiri filozofice şi teologice; abia războiul dintre împărat şi regele Franţei îl întumă spre politică.
      Iezuiţii se asupresc, duc viaţă grea,dorm pe jos, fără aşternut, între leproşi şi cotropiţii de friguri. Ochii lor, însă, se apleacă spre astâmpărarea nevoilor altora şi iată că se ivesc lucruri şi stări care pot fi tămăduite de această turmă ascultătoare. în vremurile strălucitoare ale Renaşterii, înflorea sifilisul şi toate bolile, — în fiecare casă zăcea unul, răpus, şi pe străzi mormane de leşuri. Molime. în timp ce cocoane frumoase, poeţi măeştri, filozofi, învăţaţi, sărbătoresc libertatea insului, cete de copii goi şi lihniţi colindă uliţele — la ei nu se gândeşte nimeni. La Roma, întâi, Iezuiţii purced să ajute aproapelui şi astfel ideea socială se naşte. Tot în aceeaşi vreme îi apucă pe unii grija pentru încercuirea prostituţiei, zădărnicirea cerşitului şi preîntâmpinarea necăpătuirii — adică: ocrotire femeii, ajutor nevoiaşului, copiilor îngrijire şi muncă celora fără...
      Scăparea copilelor de la pieire, nu din cuvioşie, ci din nevoia arzătoare de a împlini o cerinţă socială. Pasul a fost făcut şi trage după el toate stările societăţii. Pietro Aretino dăduse o înfăţişare a grozniciei care bântuie: precum păsările de pradă goneau codoaşele spre cămine şi monastiri, să fure sufletele, să otrăvească trupurile fragede. Cardinalul Contarini spunea că mănăstirile au luat locul bordeielor. Singurii mai virtuoşi dintre călugări, Benedictinii, traşi laoparte şi fără legătură cu norodul şi aşa, bietul, părăsit în voia lui, găseşte povârnişul spre protestantism. „Tatăl nostru" şi „Cele Zece Porunci" nu le mai ştie nimeni.
      Alături de cei mulţi au rămas abia Franciscanii, Augustinii şi Dominicanii —puţini, înrăit, poporul nu-i mai crede şi pentru a şi-l apropia recurg la minuni. Cardinalul Caraffa, apoi Pavel IV, porunceşte să se ţină predici, dar bisericile rămân goale. Abia când Iezuiţii coboară din Veneţia, de la Monfelice, Bassano, Trevisa, în jurul lor se strânge lumea. Pierduseră obiceiul să-şi mărturisească necazurile. Seneca nu spune: „Ne ascundem grijile fiindcă am crescut cu ele"? — dar lecuirea începe numai cu spovedania. Aceasta, mai ales, trebuie desfăşurată. Şi când încep să stăpânească tainele celor mulţi, gândesc să afle şi pe ale celor mari, pornesc să se apropie de Curţi. Căci, negreşit, când toţi puternicii, prinţii, vor avea fiecare un duhovnic, gândurile lor vor fi stăpânite.
      Mâna aceasta de oameni, pentru a lucra cu spor, cere voie bună. Slăvesc optimismul. Pentru a înfrâna năzuinţa unuia, singur, hotărârea trebuie să rămână a celor mulţi: insul tace. Urmaşilor săi, drept moştenire spirituală, Ignaţiu le lasă învăţământul însemnătăţii voinţei omeneşti. O înlănţuire de întâmplări, peste o sută de ani, va duce acolo că înţelesul acesta teologic va iscă cea mai crâncenă ceartă politică şi socială!
      Se împlinise sorocul. îndârjiţii de la Port-Royal, când dădeau cu ochii de Preasfinţitul, — ieşind de la amantă noaptea, spre ziuă — se tăvăleau de râs. Cu făclii şi candele îi luminau poteca lui Harlay, spre casă. Haz!...
      Janseniştii susţineau frâul împotriva liberului arbitru, ceilalţi libertatea pentru a o terfeli. Fenelon cerea şi pentru preoţi slujbe, — întâietatea o lăsa nobilimii. Corb la corb nu scoate ochii.
      Simţeau cu toţii că avea să se întâmple ceva... Nu prorocii lipseau, dar în astfel de clipe cine le mai dă crezare? Mai poţi îndrepta, ceva, la ananghie? Pe povârniş mai poţi
15
opri rostogolul? Totuşi, Enric IV şi bravul Sully o făcuseră încă înainte de pacea de la Vervins.
      Cea din urmă şi marea alarmă sună în 1707.
      Dădeau în sărăcie cumplită. Bancruta! Chamillard se aruncă pe ultima nădejde: asignatele. Un soi de hârtie-monedă. Dar nime nu vrea hârtie. Mai abitir decât cârtiţele se îngropau banii. La căpătâiul ţării veniră doctorii: Vauban şi Boisguillebert. Deosebiţi în amănunte, amândoi propovăduiau principiul egalităţii în faţa dărilor. Adică fără osebită ocrotire pentru privilegiaţi. Zămislitorii ştiinţei economice, şi care creaţie nu are în ea ceva arzător?, amestecau bunele cu relele, să le ardă împreună. Câteva amărunte stânjeneau lumina. îndreptarea trebuia săvârşită cât mai era ulei în lampă. Dar bunii sfetnici erau socotiţi nezdraveni. în vremea lor, şi Copemic şi Columb avuseseră aceeaşi faimă.
      Curtea întreagă, Favorita, miniştrii, înţelepţii, doamnele din societate, până şi călugăriţele sunt prinse în vâltoarea aprigei dihonii dintre Iezuiţi şi Jansenişti. Şi, când câinii din târlă se rump între ei, lupul nu e departe!
      Oameni cari niciodată nu gândiseră să ia parte la o tălmăcire de soiul acesta, cercetează acuşi despre har, izbavă, ispită. Spirite luminate ca Pascal şi Voltaire sunt frământate şi ele, căci „fir de trestie, o bate vântul, dar gândeşte", omul, şi poartă în zămislirea sufletului său sămânţa milei.
      în veacul al XVI-lea, reformele lui Luther şi a lui Calvin străbat Europa şi lupta dârză începe. Prefăcătorii tăgăduiesc participarea şi existenţa liberului arbitru, spun că omul e neslobod precum piatra iar predestinaţia, invocată de reformă, îi ia orice putinţă de mântuire în afară de voia Domnului. Şi rând pe rând se folosesc de arătările lui Verrat Pietri; de povestirile Bibliei; de tălmăcirile părinţilor Chrysostom şi Augustin. Spun că numai Adam a fost slobod să nu păcătuiască iar urmaşii săi: decăzuţi, toţi. Se bizuiesc pe cel mai mare dintre scolastici, Toma din Aquin; însă asupra acestei chestiuni nici Platon nici Aristot n-au dat o lămurire temeinică. Ajung la labirintul fatalismului şi al libertăţii..., atât.
      Dar pe când înţelepţii vremurilor vechi cercetau cu seninătate, teologii strâng pumnii şi ie fulgeră ochii, fac bale la gură. Şi totuşi, voinţa ce e decât însuşi imboldul de viaţă? Omul a venit cu mintea înstărită să osebească între bine şi rău. O altă tălmăcire a dat-o Peîagius: omului i-a fost hărăzit, de Dumnezeu, să poată voi sau nu, şi astfel hotărârea ţine de voia lui. Dar conciliul de la Ephes osândeşte ori iartă, de pe cum pui virgula. Apare compromisul. Semipelagismul, adică o părere la jumătate drum între Peîagius şi Augustinus..., din care răsar reformatorii protestanţi şi, în veacul al XVII-lea, Janseniştii. Şi fiindcă nu pot ajunge la o înţelegere cu docţii, cearta se înteţeşte. Conciliul de la Trident afuriseşte şi îngăduie, a vrut să-i împace. Zadarnic. Preaştiinţa profesorului Bajus, din Lyon, creşte zâzania iar virgula papală o umflă. Toate universităţile în flăcări. Abia în 1567 hotărârea sfântului-Scaun apare fără virgulă. Luiz Molina, din Evora, luase îndelung parte la cercetarea învăţămintelor lui Toma din Aquin, dar şi acolo lipsea „lămurirea". Cu toate că sprijinea înţălesul Iezuiţilor, nici pe ei nu-i mulţumeşte. Sar şi Dominicanii în ceartă. Iar îi împacă papa. în 1602, „Congregationes de auxiliis" ţin şaizeci şi opt de scaune, nu limpezesc nimic, dar dau dreptate Iezuiţilor.
      Tot un dascăl, din Lyon, Comelius Jansen, apoi episcop de Ypres — adâncise douăzeci de ani încheiaţi operele lui Augustinus. Scrie învăţăturile Sfântului asupra sănătăţii, tămăduirea boalei şi despre medicina sufletului, în încheiere: „o dată cu Adam, omul
16
a pibrdut şi voia!". Blândul preot era departe de a fi un îndârjit al religiei, nici luptător reformator nu era măcar. După ce închide ochii, iese de sub tiparniţă cartea lui — e mult cetită.
      Cearta s-a mutat în palate şi în saloane. Jean du Verger de Hauranne, stareţul de la Saint-Cyran, trudeşte din puteri la răspândirea lui Jansen. înrâurire mare în călăuzirea celor de la Port-Royal, — asupra locului se cade să ne oprim.
      Adevăratul nume: Pont-Royal, dar o greşeală de ortografie, a Vaticanului, pe un rescript — preţuieşte cât un botez! — a făcut din acest loc, mlăştinos numai, un port maritim şi marea e la o sută de leghe departe. Localitatea e lângă Versailles — acolo fiinţă o monastire de maici. Viaţa nu e schimnică, dimpotrivă: chefuri, preacurvie, naşteri cu duiumul, iar în câşlegi baluri mascate de se duce pomina!
      Cam la începutul veacului al XVII-lea, Antoine Amauld, avocat al parlamentului, cere milei regeşti să-i pună pe fiica sa, Mărie-Angdlique, stareţă a monastirii. E numită, învoita avea unsprezece ani numai. Abia săltând pe vârfurile picioarelor putea privi, nodul de fată, la ce se petrecea înăuntru chiliilor, dar măscările mari se obişnuiau în sala de mese, fiindcă era mult încăpătoare. Petrecerile se ţin lanţ, până-ntr-o zi...
      Soseşte la monastire un pocăit, călugărul capucin Basilius. Stingând focul, încercase de nenumărate ori toate păcatele, dar i se făcuse nemernicului greaţă sau că-1 lăsase puterile. Predică, tună împotriva desfrâului. Cu stareţa în cap îşi vine în fire tot cârdul... începe acolo o viaţă nemaipomenit de aspră. Şi fiindcă cuvioşia va să fie purtată şi mai departe, monastirea se mută la Paris — era mult dărăpănată iar miasmele mlaştinilor le doborâse şi trupul.
      Abia au plecat şi în locul păcătoaselor, de altădată, vin bărbaţi neîntinaţi de ispită, poate scrântiţi numai, unii dintre ei, puţin. Sosesc: sfetnicul de Stat Antoine Le Maitre, apoi Robert şi Antoine Amauld. Sihastrii, fiindcă fiecare-şi are cocioaba departe de alta
—   duc viaţă aprigă acolo. Pasc iarbă, rod coaja de pe copacii tineri, numai, şi iama, când îi încinge frigul, fiecare păstrează în bătătură o buturugă cu care pleacă la plimbare, noaptea. O împinge la deal până în culme, o frânează la vale şi abia când a prins, omul, zăduf peste gemi din oase, intră pe brânci în colibă, se-aşteme pe pământul gol, capul proptit pe o piatră să doarmă.
      Toţi sunt cărturari şi la fiecare găseşti un maldăr de hrisoave. Curând s-au adunat acolo numai din neamul Amauld-zilor, zece. Mai vin: prinţul de Luynes, baronul de Pontchâteau, Nicole, Tillemont, Singlin, Hamon şi alţii. în treacăt numai, nici cucoanele nu lipsesc: ducesa de Longueville, prinţesa de Conţi, M-me de Sevignd negreşit şi câte altele!, doritoare toate de învăţătură teologică.
      Netăgăduit că pustnicii de acolo sunt oameni virtuoşi. Au înfiinţat şi şcoli — vestitele „petites-ecoles". Apoi, au tăiat ţipirigul şi păpurişul, au secat bălţile şi multe înfăptuiri de seamă. Odată cu întocmirile acestea se arată şi adevăratul duh de la Port-Royal. Asmut şi latră împotriva Iezuiţilor. Aceştia urlă, chelălăie. Janseniştilor le ţin isonul d-nele Pontcarre, prinţesa Quemenee, marchiza d’Aumont, marchiza de Sabie şi rudele lor. Ducesa de Longueville, sora marelui Conde, ostenise şi ea în trântă cu dragostea, o doborâse anii
—   trece de partea celor de la Port-Royal. Şi aşa, mulţămită acestor feţe simandicoase, înrâurirea şi puterea jansenismului cresc. Dezbaterile între ei şi Iezuiţi, între har şi ispită, stăpânesc toate minţile, toate spiritele din Europa. Comeille, Pascal, Racine se resimt de
17
influenţa acestor două şcoli. Cel dintâi fusese crescut la Clermont, la Iezuiţi şi dramele sale poartă pecetea spiritului molinist. Eroii operelor sale n-au habar de păcatul originar, de blestem şi ştiu să-şi stăpânească prin dârjenie durerile. Pe când la Racine, plămădirea de la Port-Royal se arată întreagă: eroii săi, lipsiţi de apărare, sunt lăsaţi pradă suferinţei, cu singura nădejde în ocrotirea Domnului numai.
      în sfârşit, afurisirea lui Racine şi de către dascălul său Nicolae — acesta spusese doar că romancierii şi dramaturgii sunt aprigi otrăvitori de suflete! — l-a îndepărtat de Jansenişti, înclină spre Iezuiţi, mai ales că Moliere şi Comeille şi alţii săr să-l ajute. Pe vremea ’ceea scriitorul, prigonit, mai putea aştepta o proptea de la confraţi. Dar, peste toate, spre ce se străduiau Janseniştii? Din răsputeri să adune ura împotriva Iezuiţilor! Aceştia erau sprijinitorii cei mai de seamă ai Tronului.
      în 1657, au apărut Ies Provinciales — optsprezece în şir. Meşteşugită bajocorire a Iezuiţilor. Autorul lor: Pascal. Izbândă mare! Căci bătaia de joc vatămă mai mult decât orice altă armă. Numărul celor din tabăra Janseniştilor creşte. Apoi, la Port-Royal, cursurile se ţin în limba ţării, aşa că mulţi părăsesc colegiul din Clermont şi vin aici. Veacuri întregi cărţile au fost scrise numai în latineşte, puţini înţeleg, tocmai pentru ca şi numărul celor care citesc să nu fie prea mare şi lumina să pătrundă cu încetul. La Port-Royal sunt alte rostiri de învăţătură. Cunoştinţele noi încep să pătrundă.
      Se întâmplă că un preot iezuit nu vrea să dea prinţului de Liancourt sfânta-împărtă-şanie, întemeindu-se că cel care trage să moară are o nepoată călugăriţă la Port-Royal. Zarvă, strigătoare! la care se uneşte şi universitatea din Paris. Iezuiţii sunt arătaţi drept ticăloşi şi ucigaşi de regi şi că uneltesc împotriva liniştii Statului. Ei spun că Janseniştii sunt calvini şi turburători de ordine! Pentru a curmă cearta, papa dă o bulă: „Cum occasione‘\ prin care osândeşte pe Jansenişti. Un răstimp, stau potoliţi.
      Franţa tânjea de bubă rea. Trebuia tăiat adânc. Era cu putinţă? Rubedeniile, oblăduirea, Curtea, ghiftuiţii ziceau: nu! nici nu sfătuiau ceva. Tagma aceasta-şi avea însemnătatea, mare, ea dăduse pe ministru,regelui, şi tot ea va da pe sfătuitorul sufletului Său, pe duhovnic. Vauban fu îndepărtat. Cădea şi proiectul „dijmei regeşti" — se lega de venituri. Chibzuinţă lui ar fi îmbogăţit pe rege, ar fi mântuit poate ţara, dar... sărăcea taraba de financiari, sărmănea samsarii. Curtenii erau prea folosiţi ca aceştia să dăinuiască, pădu-chiau pe pielea lor. Reforma ar fi pus apărarea pământului în sarcina celor cari-1 stăpâneau, ar fi sporit mijloacele băneşti. Desmarets urmă tot calea bătută, împilă tot pe asupriţi. Amicii lui Fenelon aveau inima prea slabă, ocroteau clerul. Mănăstirile robeau pământ mult.
      Poate dacă comerţul şi industria ar mai fi trăit, ar fi putut acestea să întreţină tezaurul, dar clădirea lui Colbert zăcea la pământ.
      în ciuda asupririlor, patriotismul protestanţilor îi ţinea lipiţi de ţară; conştiinţa lor era mult batjocorită, totuşi lucrau cu râvnă. Desmarets, mânat de grabnice nevoi, sfărâmă şi ce mai rămăsese din negoţ şi industrie.
      Boisguillebert spusese că belşugul va învia din nestânjenirea muncii, Maillebois o sugruma. Sporise birul, acsizele, taxele toate, dările de trecere; încercase podăritul, şoselele, tot ce putuse şi tot ce nu se cădea. îi jerpeli pe toţi.
      Amauld a murit şi Quesnel i-a luat locul. Iezuiţii pe el — vrajba reîncepe, grozavă! Ludovic XIV, neînţelegând poate că cele fără de miez nu dăinuiesc şi lăsate în voie de la sine pier, porneşte şi închide pe Quesnel. Iezuiţii bat din palme şi urlă de bucurie.
18
       1708: iese altă bulă papistaşă. Port-Royal e înfăţişat ca fiind cuib de păgâni. Ordinalul de Noailles era jansenist, lasă totuşi pe duhovnicul regesc Le Tellier, iezuitul, să ia toate măsurile ce va crede de cuviinţă.
       Câteva luni mai târziu, călugăriţele de la Port-Royal au fost împărtăşite, monastirea şi împrejmuirea rase de la pământ şi morţii scoşi din groapă, zvârliţi în lac sau căraţi să putrezească aiurea. Dar spiritele de la Port-Royal stăiuiesc. Noailles şi Le Tellier,învrăjbiţi. Cel din urmă dobândeşte afurisenia sfântului-Părinte împotriva lui Quesnel, — i-au găsit o sută-trei păcate numai. Apare bula Unigenitus, dar multe din cele blăstemate, acolo, erau cuprinse în cărţile sfinte, chiar, slăvite adică. împotriva temutei puteri a Iezuiţilor, războiesc aprig condeiele scriitorilor şi limba ascuţită a „preoteselor“, din Port-Royal, nu tace.
       Iama anului 1709 nu că a fost mai cumplită, dar îi găsea, sărmanii, fără cămăşi, fără ţoale. Şi toţi îşi pierduseră minţile. Locuitorii din bogata Normandie — altădată — zăceau în paie. Abia să-şi pună pe umeri o zdreanţă, o cârpă, atât de mai avea Francezul. Cei din alte ţări se purtau îmbrăcaţi în lână. Natura e aspră câteodată, dar nu ucide. Necazurile se întâlneau cu omul despuiat de om. Nu mai găseai grâu. Preţurile crescuseră.
       D-na de Maintenon într-adevăr mânca pâine neagră, dar speculă pe pâinea albă, pe grâu. Vorbe, poate. Oricum era proteguitoarea cea mai caldă a celor cari se îndeletniceau cu treaba asta. Muncitorii se apucară de alte însămânţări: grâu de primăvară; bumbac, mai târziu. Din părinţi lihniţi, ieşiră prăpădiţi. Urmăriţi caricaturile lui Hogarth: pitici, sperioşi, becisnici, stârpituri şi sluţi, aşa se arăt a fi copiii supuşilor lui Ludovic XTV!
       Valul de înfometaţi bătea la porţile aurite ale palatului regelui, dar seimenii nu ştiau limba pământului şi astfel nu pricepeau nimic din cele ce spuneau, plângând, ăi rezemaţi de poartă.
       Prea târziu pentru o mijlocire, chiar din partea Suveranului.
       Politiceşte păcăleala se încheia. în tocmelile cu Olanda dădeau tot, nu luau nimic. Manifestele regelui erau pioase, foarte, dar lipsite de simţire.
       în septemvrie, 1710, Desmarets de Maillebois vrea să înfiinţeze o zeciuială asupra venitului. O şi face. Clerul scapă de belea, — vorba vine, să plătească fix o taxă în fiecare an. Pentru primul capătă iertare, pentru ceilalţi uită s-o plătească. Nobilimea se încarcă cu... făgăduinţi şi pe altă poartă dobândeşte îndoit, decât zice c-o să dea. Cei săraci n-au venituri. Totuşi, strânse pe hârtie: şaisprezece milioane. Publicarea stării fiecăruia folosise doar s-arate, celor cari dau cu împrumut, cât să dea şi cui, cui să nu mai dea.
       încercări de asanare, poticneau spre „Conversiune".
       Mort, şi creditul!
       Nu ieşiră la iveală astfel decât rufele murdare şi nemernicii ascunse.
       Boierimea, scoasă din avere fiindcă risipise tot ce-avea,înglobată-n datorii, trăia din ce apuca: cărţi, — nu de cetit, de joc — măsluiri, geambaşlâc, curvie, codoşlâc şi din tovărăşie cu financiarii şi samsarii. Gheşeftarilor, trecuse toat’ averea. Ei rămaseră să-i slujească, porţile şi uşile să le deschidă unde-aveau nevoia mare; mâna pe hârtie. Astfel se înfăţişau, fără să mai fie. Ludovic XIV moare.
       Secolul cel mare se naşte în lăturile celui vechi şi într-ale sale. Veacul slobodei gândiri, veacul gândurilor neînfrânate începe. Imperiul spiritului, cum îl numeşte Hegel. Vreme nouă; fără greaţă, nici făţărnicie. Tot pe faţă! Racilele se arată la lumină. Bucuria . vieţii nu se mai ascunde. Trai şi berechet. Vremea trece...
19
      Gânduri tot mai bune. Ocrotire pentru bine, fără stavilă la rău.
      Saint-Simon, fără de văpsele, zugrăveşte ca un meşter pe Regent. Dubois îl dăscălise în dispreţul pentru oameni, credinţa sfărâmată şi virtutea. Moştenise însuşirile trupeşti ale maică-si, sănătatea; şi cupiditatea lui Mazarin, din care se scursese.
      Philippe d’Orleans e prieten bun cu Noailles. Părintele Le Tellier trebuie să plece. Janseniştilor le vine apa la moară. Cearta: „Voinţa este ea slobodă ori pricinuită?44^ nu se mai astâmpără. Fiecare, pentru ce vrea să dovedească, aduce în sprijin arătări din Biblie sau din Aristot. Toate cuvintele sfinţilor şi părinţilor sunt puricate. Din înţelesuri scot subînţelesuri, ajung la exegeza comentariilor şi încheierile acestea sunt şi ele tălmăcite. Fir de fir destramă şi împletesc după voie. Descartes fusese prietenul Iezuiţilor, şi Leibniz asemenea. Vin lumini noi — nu lămuresc nimic. Filozofii engleji socotesc şi judecata şi voinţa aplecate legilor mecanice, iar conştiinţa drept produsul unei reacţii, numai. Filozofia phenomenistă îşi face drumul. în sfârşit, o întreagă literatură de înspăimântătoare controverse!
      Pomenind pe sfântul Pavel, Leibniz dăduse un sfat: „.. căci sunt înţelesuri care nu cad la îndemână muritorilor, ci ţin de legile Universului, astâmpăraţi-vă!44. Iezuiţii vor avea mult de furcă cu psihologia experimentală. Se apropie vremea când, cercetându-se reacţiile musculare şi senzoriale, se va învedera că voinţa nu ţine de o cauzalitate mecanică, cum au scris înţelepţii engleji, ci de una lăuntrică psihică. Aceasta o va statornici „Motivele44. Şi cearta tot nu se va sfârşi, fiindcă şcoala din Wiirtzburg, prin părintele Johan Ludwirsky, va cerca să dovedească altfel. Apoi, pragmatismul american va veni cu alte tălmăciri, de pe cum e şi pricina. încetul cu încetul, înţelegerea că psihologia este o ştiinţă va aduce şi îngăduinţa că ei, abia, îi aparţine să descopere adevărul. S-ar părea că cearta s-a învârtit adesea în jurul cuvintelor, numai, a căror lămuriri într-un fel sau altul, de la Confucius şi înainte, a învrăjbit omenirea. Wilhelm Wundt, în locul cuvântului suflet, va zice: conştiinţă, — s-a lămurit lucrul oare?
      Franţois-Marie Arouet e închis la Bastilia, pentru ce nu făcuse; va face destule, e tânăr încă, La douăzeci şi patru de ani îşi lungeşte numele, i-adaogă o codiţă: „..de Volîaire “ şi fiindcă avea talent, îl împrăştie.
      Duvemey închide nobililor canaua prin care sugeau daniile regeşti, desface oligarhia municipiilor înstăurată de Ludovic XIV, începe alcătuirea miliţiilor. în ale băneşti: încercări de egalizare, de liberare, — se anunţă Turgot.
      Tressant, duhovnicul Regentului, întocmeşte „Codul Dragonadei44 împotriva protestanţilor. Pe orice nou convertit îl aşteaptă moartea şi deposedarea, dar ocârmuirea nu-şi apleacă prea mult ochii să vadă vina.
      Demult încă, Iezuiţii erau împricinaţi că au schimbat preceptele limpezi, evanghelice, în formule talmudice. Şi lucrul se întâmplă astfel de câte ori oamenii cearcă, cu imperative, să tălmăcească adevărurile vieţii. Abia se scuturau de o năpastă şi le cădea pe cap alta, cărămidă. Vrajba aceasta mare aruncând, rând pe rând, când asupra unora când pe ceilalţi păcatele cele mai grele, încă nu-i putea despuia de virtuţi. Aveau şi unii şi alţii.
      în cei opt ani ai Regenţei se petrec câte într-un veac întreg. O lume pitulată cinci decenii iese la iveală. Vântul nou suflă coperişurile şi se vede în case înăuntru, pe de-arân-dul. Istovite şi sfârşite: dragostea pentru Dumnezeu, pentru milă, pentru adevăr şi pentru dreptate. Trai şi ispită. Chef leliţo! Lumea mişună.
20
      Răsturnare socială, răsturnare şi de stare. Negreşit şi cea mai însemnată până la cea „mare".
      Regenţa clădeşte drumuri, dă învăţătură — fără plată, slobodă umblare. Arta aşezării înăuntru se preface şi se întinde. Iar în locul spiritului, un spirit larg domneşte.
      Apar versurile lui Lagrange-Chanel — îndemn la uciderea Regentului.
      în trecut, Chamillard,Desmarets, propuseră altă monedă: asignatul. Căci Law, se ştie, n-a născocit sistemul, fu chiar potrivnic când Regenţa-1 cere. Când toţi deţinătorii îşi retraseră avutul, atunci, tot mai rămâneau un milion şi un sfert de despuiaţi. Azi, lucrăm în stil mărunt.
      Dar afacerea „Mississipi“ deşteaptă pe cei mai încuiaţi, spre noi matrapazlâcuri, înjghebările lui Mazarin, Colbert, chiar ale lui Desmarets, sfiicioase. întreprinderile lui Law luminează minţile. Indiile încep să fie cunoscute. în stat alte două state, cu proprii oblăduiri: Banca şi „Compania Indiilor".
      Multe încercări dau greş, dar o sută se încheagă. Omul, neîncrezător în sine — fiindcă frica: de se-nşeală?... — lasă altora în grijă să-l momească. Libertatea de gândire tot mai arătată, pare. Veacul nou rupe dintr-o dată legătura cu cel trecut şi aceasta încă-i răsculare. De secolul al XVI-lea nici o amintire; de Montaigne, de Rabelais, de nimeni. De „Renaştere", nimic nu-i ţine. Cartesianismul, în dispreţ pentru ştiinţă, călătorii, limbi străine şi orice cunoştinţe. Răvăcesc pe Newton, — îi laudă etica, fără s-o urmeze. Cu Chardin dau în povestea fermecătoare a celor „1001 de Nopţi", în lumea Orientului. Natura îşi dezvăluie ascunzişurile. Lahontan aduce în cinstire viaţa clevetită a bieţilor Sălbatici. Se înduioşează lumea. Aidoma ca pentru supuşii lui Gandhi, astăzi.
      Nu pleci la luptă fără să te închini. Pentru ca să întuneci judecata trebuie să îmbeţi sufletul puţin... „mila". Rousseau îi va găsi pregătiţi.
      Hoffmann, Vico: „Nimic sfânt dacă nu este îngăduitor şi bun!" — plâng, se jeluie filozofii, spun. De milă e cuprinsă toată lumea. Anestezia începe... Puţini gândesc. Cei care chibzuiesc — temeinic! Socoteală împlinită. Curge, fără şovăire, fără milă. Râu ascuns, izvorât de veacuri, curge şi o să înghită tot ce-i aşezat, curând... dar, nu s-arată încă.
      Guvernele încep să aibă o înţelegere netedă, omenească, pricep „foamea" şi pe fiecare-1 întreabă: „Ai mâncat? ai ce dumica?". Taxele pe pescuit sunt desfiinţate. Se îngăduie libera intrare a dobitoacelor, astfel şi circulaţia t- pentru oameni. Importul untului, asemenea. Dar când n-ai cu ce cumpăra pâine, te mai gândeşti să plămădeşti cozonaci? să faci comerţ? Fastul, puţin mai ţărmurit. Chiar cu zgârcitul Fleury, regele va şti să cheltuiască.
      Subt Ludovic XIV o sută de mii de prepuşi storceau impozitele — brigada de finanţi. Abia a cincia parte, din ce strângeau cu silnicie, ajungea în teşchereaua regelui.
      Se hotărăşte: nici un impozit dacă nu este legiuit. Nici o dare, nici o silnică preluare, nici o taxă cât de mică rânduită prin decret. Iar slujbaşul care va percepe o dare poruncită, nesfinţită printr-o lege, să plătească împătrit celui jăcmănit.
      Rine.
      I-a găsit mila de săraci.
      Administratorii sunt nevoiţi la două cercetări, pe lună, şi adesea împricinaţi de învoială cu cei bogaţi. Se întâmplă... Sunt aspru pedepsiţi — erau, atunci. Daraverile
21
visteriei încep să fie ţinute la partidă dublă. Se înfiinţează controlul fiscal. Măsuri bune, care au rămas — fără sancţiune.
      Se schiţează impozitul proporţional, apăsător pentru cei ce-1 pot răbda, numai, nesimţit de nevoiaşi. Revoluţia nu-1 va concepe. întocmelile sănătoase sunt sprijinite de Regent. Se încearcă, la Rochelle, în Normandia, să se afle cum s-aşeze darea nouă, cum s-o ia. Marele geometru Renaut îşi macină zilele şi gologanii dibuind, zadarnic.
      Planurile pe hârtie — baltă.
      Cartouche lucrează pe capete — pradă.
      Slujbele fără rost sunt stinse. Strâng. Arbitrariul ministerial e înfrânat.
      în conciliul obştesc sunt chemaţi cei vrednici şi virtuoşi. Astfel, Puycelle,un jansenist îndârjit, intră şi el. Uită cât îndurase, singur, nici nu-şi mai aduce aminte cât pătimiseră şi alţii. înăsprit de rău cu asupriţii!
      Vreme bună, luminată.
      Nici un taraf politic la cârmă! ci partidul destoiniciei, s-ar părea că vor să guverneze. Din trecut, au moştenit: sărăcia, neputinţa de-a arma. Europa, învrăjbită. Anglia, stârnită. Pacea poate să se spargă în orice clipă. Zor nevoie să-narmeze. N-au cu ce. în sfârşit, un testament: o groznicie! care întronând pe ducele du Main, cum grăia limba de moarte, ar fi aruncat Franţa la picioarele Spaniolilor.
      Din natură, pornesc: Meissonier, Oppenord, de Cotte. Arta nouă se îmbină cu frunzele, cu florile. Ies din sărăcia searbădă a Evului Mediu. Apar cărţi noi: Vico — Science nouvelle de VHumanite şi Marsigli dă: Istoria mărilor. Ştiinţa cercetează. Madreporele, coralii — flori minunate, spun: nu sântem flori numai, vieţuitoare! iar plantele mărturisesc: şi noi simţim! Mult înainte, cu scrisoarea sa De revolutionibus orbium celestium, Copemic sfărâmase împăcăciunea între „a şti“ şi „a crede“. Toate temeliile pe care odihniseră religia, etica şi filozofia Evului Mediu, odată cu înlocuirea sistemului geocentric, erau clătinate. Soarele-şi cerea Scaunul. Şi fiindcă adevărul era în ceartă cu scripturile, dârjenia-i stătuse în cale. Nici mărturia stelelor nu-i folosise şi în veacul trecut, când Galileu vroise să risipească negura, se întâlnise cu amarul — se spovedise doar’ lui Kepler, „Oamenii aceştia pretind că adevărul nu este în Univers şi Natură ci, pentru a mă sluji de propriile lor vorbe, în comparaţia Textelor, numai, zic că trebuie cercetat?!...“. în aceeaşi vreme, prinţul Cesi scria cardinalului Bellarmin: „Mai bine din toată voia mea rămân cu cele învăţate, din bătrâni, fie şi orb, decât înţeles cu aceste noutăţi primejdioase Bisericii!“. Păzitorii nopţii nu îngăduiesc decât „probabilul “ şi încă... Certitudinea cea mai întemeiată abia era învoită să se strecoare „ex suppositione", — prin „absolut", nimic! Dar înăbuşeala ţinuse prea mult, toţi vor lumina.
      Plin de duh, Regentul, către Saint-Simon care-1 poftea-n oraş la masă ori la chef: „Vezi..., supeurile încep să mă plictisească, prefer să trăiesc în familie...“ şi râde. îl apucă alte năbădăi. Era stăpânit de un gând poleit, un sistem al lui. Să prefacă hârtia în aur. Deşteaptă astfel şi măsura luată altădată, în vremea Frondei, — întocmită atunci să necăjească pe Mazarin. Subt straşnică pedeapsă, cu moartea, se opreşte oricui negoţul cu devizele.
      Privilegiile „Băncii-Naţionale", astăzi, nu sunt încă bine împlinite. N-are dreptul să taie decât din valoare, nu din om. Răbdare!
22
      Cu o astfel de măsură, Law şi-ar fi pierdut capul. Ştie şi pricepe că adevărata bogăţie a unui Stat stăruie în populaţie şi muncă, în om şi în natură. Pentru el oamenii sunt valori, nu umbre. întâmplările îl prididesc. Răsturnarea financiară — revoluţia — se înfăptui în noaptea de 4 aprilie. Banca fu decretată „regală**, regele: bancher!...
      Regentul răscumpără acţiunile băncii. Primeşte depuneri spre fructificare. Face scont. Negreşit, la început îngrădirile sunt aspre, dar lunecuşul mare. Urmare: peste cinci milioane de necăjiţi, tot atâţia răzvrătiţi.
      Să fim băncilor din ţară datori un crezământ mai mare, la astfel de întâmplări. N-au sărăcit atâta lume.
      Apoi..., nenorocirea capătă altă înfăţişare. Mai puţin eveniment financiar, mai mult social — răzvrătire. Se închiseseră băncile şi fiindcă se găseau prăvălii slobode, multe, s-au deschis în grabă peste trei mii de cafenele. Se pălăvrăgea mult. Tot aşa la Nantes, Valenciennes, Marsilia, Havre, Lyon, cam peste tot. Putem numi epoca: vremea cafelei. Tutun puţin — trăgeau pe nas, nu-1 prea fumau. Cafeaua nu era toropită nici de ciubuc, nici de ţigară. înfierbântarea, în plin, dezlegă limba rău. în noianul de cuvinte, spuse multe: vrute şi nevrute. Nici cârciumi nu mai sunt, s-au rărit. Acolo baremi, beat, te rostogoleai cu fetele pe după butoaie şi trupul slobozit de ispită îşi găsea astâmpărul.
      Minţile în flăcări — vălvătaie.
      Duvemey, d’Argenson, ceata fermierilor, nu se mulţămesc să suduie numai, dar fără oprire se întovărăşesc cu străinii. Pe aceştia nu-i vezi încă. îi simţi, îi miroşi câteodată... Anglo-Olandezii emit acţiuni, primesc poliţe. Impun „creditul**...
      Vin în sfârşit şi cu măsura depreţuirii aurului. Un „louis“-aur va însuma 1 franc mai puţin. Nu-1 mai cere nimeni. Pentru a pitula învârtelile, toate condicile „sistemului**, zapisele, toate sunt arse, în 1772, în localul băncii, astăzi bibliotecă. La noi s-a ars din întâmplare... „depozitul Giagoga**. E drept că, două sute de ani mai târziu. Trăim departe. Morala sistemului? Avusese oare una? Puţin rău pentru mult bine. Un ceas de tâlhărie şi pricopseală veşnică pentru toţi, credeau, — dar lipsa de morală se răzbună.
      Law a fost mai mult închegarea decât născocirea ideilor capitaliste.
      Urmă şi abolirea aurului. Americanii au învăţat, n-au inventat.
      Lumea, amărâtă.
      Chirac, vestitul medic, cercetat, spune: „Dar, pentru Dumnezeu! fiţi mai veseli!**. Aceasta-i şi părerea Facultăţii din Montpellier. Dar cum să fii voios când n-ai ce mesteca şi punga ţi-e pustie?
      Avem şi astăzi pe Coue...
      Intervin „avansurile** lui Duvemey, — fac mai mult rău decât bine, totuşi în socoteli intră şi niţică lumină. Luaseră, înainte, pe pătimaşul Barreme să-i ajute, — numele i-a rămas de pomină, poreclă. Un fel de „curba lui Laîescu**. Măsuri matematice negreşit, dar...
      Nici reforma lui Noailles şi nici utopia sistemului nu fuseseră folositoare. Spiritualul duce nu-şi iese din fire. Judecată limpede şi aspră, dar târzie. Stând la masă cu Dubois şi bând de zor, întreabă despre orânduiala ţării:
      —   Ce să fie?
      —   Toate bune, monseigneur.
      —   Că bine zici, halal regat! cârmuit de un codoş şi de un beţiv...,răspunde, râde.
23
      Şi totuşi, când de la Regenţă treci la Ludovic XV, înţelegerea-ţi spune că ai păşit din lac în puţ.
      Tăios şi răzvrătit, Voltaire începu s-arate pe subt buză colţii, numai vârfurile. încină „l’Imposteur44 — Mohamet — papii şi regentului „l’Inceste44. Poate către cel din urmă închinăciunea să fi fost o absolvire, — plătise bine, — fiindcă ăst păcat, între fraţi şi părinţi, nu era păcat la prinţi. Se leagă de toată lumea. Cavalerul de Rohan îl ciomăgeşte, putea să-şi caute altă faimă!
      Şi Bastilia l-aşteaptă. Tânărul scriitor fuge în ţara lui Shaftesbury. La Londra găseşte adăpost la un negustor, Mr Falkner — fostul ambasador al Angliei la Constantinopol. Tipăreşte Henriada — poem epic, rece, bine versificat,închipuire plină de limbuţie, portrete şi discursuri admirabile, totul învestmântat într-o ediţie foarte costisitoare. Izbândă mică, fiindcă eroul principal sfârşeşte prin a trece la catolicism — nu e placul Englejilor. Se întoarce în Franţa. Amărât, sărman şi istovit, dar nu răpus. Cunoaşte pe marchiza du Châtelet, fiica baronului Breteuil. Latinistă tot atât de bună cât şi d-na Dacier. Foarte iubitoare de matematici şi de metafizică. O place mult, dar grijile nu-i dau astâmpăr. Deforts, controlor general la Finanţe, pentru a stinge angaralele oraşului, înjghebează o loterie. Cercul anti-cartezianilor: în rue des Fossees-Saint-Germain, la cafeneaua Procope. Acolo se adunau. Vin şi Maupertius, Helvetius; autorul Metromaniei şi alţii.
      M.        Fran9ois-Marie Arouet de Voltaire soarbe cafele şi-şi tânguie nevoile. Lângă el, Condamine scrie, înşiră la cifre, află cheia câştigurilor şi o trece vecinului. O ia, aleargă, cumpără lozuri şi negreşit câştigă — aproape un milion, şi iată cum mulţămită newtoniştilor scapă de gravitatea datoriilor, îşi dobândeşte, prin avere, neatârnarea. îi trebuia neapărat, pentru câte avea să spună. „Scrisorile filozofice44 sunt arse. De la Bastilia-1 căutau, d-na du Châtelet îl chema. Pornesc împreună la ţară, spre hotarul Lorenei. Marchiza are acolo un castel, puţin cam dărăpănat. Dar fiindcă primesc bine, vin filozofii, savanţii, celebrul Koenig — apoi profesor la Haga şi bibliotecarul prinţesei de Orania; Jean Bemouilli, descoperitorul calculului exponenţial şi mulţi alţii. Maupertuis, grozav de invidios.
      Voltaire o învaţă pe doamna englezeşte — după nici trei luni, ştie limba nouă ca apa. Ocupaţia lor de căpetenie însă: Newton şi Leibniz — măcar că faima acestuia din urmă se potolise. M-me du Châtelet scrie lnstitutions de physique şi traduce Principiile matematice — Newton; adaogă şi un comentar algebric. în liniştea de acolo, Voltaire dă: Merope, L'Enfantprodigue, Alzire, şi lucrează, pentru ea, la un eseu de istorie universală. Dar în semn de adâncă pietate, pentru premergător, porneşte lucrarea de la Carol Magnus, de unde a lăsat-o Bossuet. D-na du Châtelet încruntă fruntea, nu-şi stăpâneşte ciuda: — „Oricum, nu pot pricepe cum Bossuet, în istoria sa, a părăpădit atâtea pagini şi cu o naţie atât de respingătoare!44. Vânturi.
      Cel care va fi Frederik II fusese închis în cetatea Kiistrin, — să se deprindă cu viaţa aspră şi să-şi împlinească buna-creştere. Punerea sa la popreală, numai, se arătase a fi o milostenie a părintelui său, regele Prusiei, căci dintru’ntâi hotărâse mai apăsat, adică să-i ia capul, — asemenea grozăvie se mai întâmplase dealtfel şi cu ţareviciul, fiul mai mare al ţarului Petru I. Abia întâmpinarea împăratului Carol VI: „Odrasla regească nu poate fi judecată decât de o Dietă!44 şi stăruinţa contelui Seckendorf, îl scapă de la moarte. Către acesta se va plăti. în Memoires de Brandebourg îl ocăiăşte straşnic. Prietenii săi: Peter Karl Cristoph v. Keith a scăpat de urgie fugind în Olanda, de unde, gata să fie prins, fuge
24
în Portugalia, unde tremură câţiva ani — până află că a murit regele. Iar sărmanului Katt i-au retezat capul, cu securea, în văzul tânărului principe, care împins de doi grenadieri spre fereastră, a fost silnicit să privească, de după gratii, la ce se petrecea la doi paşi de el afară în piaţă.
       Era şi monarhul acolo, venise să dea trainică pildă: moştenitorului, să afle ce i se va întâmplă dac-ar mai încercă să fugă şi celorlalţi, ce-i aşteaptă dacă-1 vor mai sprijini sau nu-1 vor opri de la asemenea sminteală. în două cuvinte, bătrânul, după priceperea sa, îi călea firea. Şi l-a făcut om de treabă!
       Oprit să s-amestece în ale dregătoriei, deşi nevoit să ia parte la toate sfaturile, tânărul principe, ca să omoare urâtul s-a apucat să scrie oamenilor de litere din Franţa, negreşit şi lui Voltaire. Acesta, cam plictisit: „Beleaua mare pe mine cade!“, dar cum în epistolele sale prinţul îl numeşte „divitmle!", el, pentru a-i gâdila înţelepciunea, catadicseşte să-i zică: „Solomoane de la Miazănoapte! ". Litterae non erubescunt... şi măgulirile nu costă parale.
       Frederik porneşte, la Cirey, pe baronul Dietrich v. Keyserling — spirit vioi, guraliv, „bibliotecă răsturnată", spunea despre el margrava de Baireuth. Trimisul, să-i ducă lui Voltaire regescul portret şi să-i ceară, pentru stăpân, operele „celui mai mare geniu".
       Voltaire împodobeşte castelul, împrăştie flori pe alee şi seara luminaţii — înfăţişau în slove mari, pomenind pe prinţ, „l’Esperance du genre humain!".
       Copleşit de atâta slăvire, Frederik îi mulţumeşte şi-i scrie: Scumpul meu prieten..., adaogă, răvaşului, şi câteva „poezii", rugându-1 să-şi dea părerea şi să facă îndreptările ce va găsi de cuviinţă...
       Răspunsul nu întârzie: „Admirabile! ".
       Cândva — undeva — s-a născut cineva!
       Simţitor, până la desnădejde! înainte de a gândi, încă, a simţit din puteri.
       Citeşte... citeşte... Din Plutarc, capătă neastâmpărul şi năzuinţele. Rând pe rând, învingătorul de la Coronea sau răpusul de la Philippi — când Arthamene, când Oronte, trăieşte pătruns viaţa eroilor ce citeşte.
       Se închipuie cu veacuri înapoi la Roma, la Atena, — legiuind, poruncind, slăvit de popor. Născut cetăţeanul unei republici — îndrăgostit de libertate! încolo, — copil blând, ascultător, cuminte, şovăind între teamă şi semeţie, între molăciune şi vrednicie — toate nepotrivirile şi-au dat în el întâlnire. îngăduitor până la lacrimi, spumegă de răzvrătire şi uşurat — nu iartă. Pentru o ocară ar răsturnă pământul iar o dojană-1 face să fiarbă. Când naşă-sa, d-ra Lambercier, însă, îi scutură şezutul — simte zvâcnelile dragostei. Are opt ani. Un an mai târziu, cei din casă găsesc mutat pe prichiciul ferestrei un pieptene şi, (sic!) spart. E împricinat de faptă, dar nu-i face nimic. N-avea nici o vină şi s-a întâlnit cu Nedreptatea! Toată ţinerea lui de minte se încheagă, n-o să mai uite! Simte o răsturnare cumplită în păreri, în simţăminte. O, dac-ar putea! — strânge pumnii.
       D-na Ciot, o bătrână, stătea în aceeaşi curte cu ei, apucase să spună că parcă-1 văzuse la fereastră...
       IJşa de la bucătăria ei e deschisă, ea a ieşit până la poartă. Se furişează înăuntru, se apropie de plită. Mâncarea, puţină, se prăjea într-o cratiţă. Saltă pe un scaun — s-a pişat în ea, pleacă.
25
      Stăteau la ţară, la Bossey. Sădise, în preajma fântânii, o salcie. De cum zorea ziua, alerga s-o ude — abătuse din viroaga care scălda zarzavatul, o şuviţă. Potmol, lăcărie. I-au smuls băţul de salcie. Turbă, leşină.
      îndrăgostit de d-rele Gaton şi Vulson, au aceeaşi vârstă şi împreună, patruzeci de ani — el, unsprezece abia. Cu care să fugă? îşi ia seama — nici nu le putea urni.
      Mai trec câţiva ani.
      L-au dat la învăţătură, dar strădaniile d-lui Masseron sunt de-a-surda, îl trimite acasă şi le spune: „Nu-i nimic de capul lui!“ Intră la M. Ducommun, lucrează cu raşpelul. Se credea Cezar şi iată-1 Laridon. Mai erau trei calfe şi doi ucenici. îşi dau toată osteneala, — îi pizmuieşte. Când ceilalţi şi-au împlinit lucrul şi pornesc la joacă, el, îngândurat, pleacă spre fundul ogrăzii. Singur. în pârleaz, o spărtură. Se-apleacă, se târăşte, intră. Culege... şi cară sparanghelul la Molard, care îl vinde. împart banii. M-me Verrat se vaită că i se pradă grădina, dar nu ştie cine?... Acu’, ia seama.
      în cuprinsul casei jupânului,o curticică. Un măr — roadele au aplecat crăcile. Poarta, zăvorâtă. în zid, o ferăstruie zăbrelită. Inima plină — gura goală. Ia o stinghie, la un capăt îi bate un cui îndoit, strecoară braţu’-năuntru, anină din creangă un măr şi trage înapoi, dar caţaprenga-i scapă din mâini. Se aud paşi. Pleacă. Gându-1 lăsase acolo, şi merele toate. Se întoarce. Cocoţat iar pe ladă, încearcă...
      „Hoţule! “ şi-i zgâlţâie urechile. Uită, de mere. Scotoceşte prin casă, sertarele — ce-i cade sub mână, mărunţişuri, scule — cară.
      Ce-i pasă?! întreprinzător neruşinat, arţăgos, apoi deodată zăpăcit, sfios, moleşit — trândăveşte. O muscă-1 sparie, şi s-ar război cu toată omenirea! îi umblă gura şi în lume nu scoate o vorbă. Banii nu-1 cheamă şi, totuşi, grozav de zgârcit! Cheltuieşte pe îndelete — gustă. Şterpeleşte. De bani nu se atinge — mai târziu... fură d-lui Francueuil câteva livre. Nepăsarea lui e lene, numai, dobândirea-1 osteneşte. Ceasuri întregi le petrece cetind tot ce găseşte. Roade. Tăcut, tras la o parte din lume. Altfel decât oricine şi ca nici unul altul!
      Hoinar — colindă potecile, câmpiile. Abia seara se-ntoarce — târziu. L-a prins noaptea afară din târg, pe şosea. Cei dinăuntru vestesc închiderea porţilor. Drumeţii grăbesc, el — domol. Căpetenia gărzii, căpitanul Minutoli, nu ştie ce-i păsuirea. Ajunge, au ridicat podul, l-au priponit în lanţuri. Putea aşteptă până a doua zi dimineaţa şi rămânea cetăţean cuminte, dar ucenicul s-a răzvrătit.
      Fiindcă nu-1 vor, pleacă.
      Lungit pe spate, trântit în iarbă, cu mâinile căpătâi, visează... îl cheamă castelele. Cum să câştige prieteşugul stăpânilor, să poată pătrunde nestingherit înăuntru şi în patul Domniţelor? Porneşte. Se opreşte la picioarele zidului, tuşeşte, ’şi potriveşte glasul, cântă scâncit... măscări. Capătă. Pe drum toţi l-ajută, însă pricepe iute: „Prea din prisos, dau, ca să fie din inimă!“ îi place vinul de Frangi, dar îi dă usturimi.
      Erezia Genevei i-a cucerit sufletul. Ochii ’plecaţi spre pământ şi nu vede unde calcă, îndârjit împotriva oricărei religii dogmatice. Nu rabdă hamul.
      Ajunge la Confignon, în Londra. Nu mersese departe. Bate la uşa părintelui de Pontverre — vrednic urmaş al seniorilor de la Cuiller. Stă, îmbucă, doarme. Cucernicul cearcă să-i mântuie sufletul. „Un nătâng! ştiu eu ce are de gând. Pe mine nu mă leagă la gard! dar...“ Făgăduieşte, ia şi o scrisoare către d-na de la Tour de Pil, din Annecy — nouă convertită. Porneşte într-acolo, aflase că cocoana e milostivă şi văduvă.
26
      Ajunge, ospătează, hodineşte. A căpătat straie, o spadă şi bănişori de drum.
      „La revedere, marnă! “ şi ia drumul spre Turin. Ea-1 mânase-ntr-acolo, să asculte sfaturile şi învăţătura. Tatăl său îl căuta. I-a dat de urmă. Vine, însoţit de M. Rival, tot ceasornicar şi el, bat la uşa d-nei de Warens.
      —   A plecat din zori.
   ‘ Bătrânul se uită la ea, priveşte şoseaua, clatină capul şi pornesc înapoi spre caisă.
      La Turin, poposeşte la catehişti. Mândru lucru mare, vrea să urce —* caută cărarea.
      Dar... doctrina catolică cere supuşenie, cea evanghelică: lămurire. Catolic, se va apleca poruncii. Protestant — vă abia să-nveţe să se hotărască. Un manualist, ucenic al unuia din cei doisp’ce profeţi mai mărunţi, dă să-l înveţe să frece litania. Era deprins! Toate le ştie. Primeşte botezul. Iată-1 catolic şi slugă, alintată, la d-na de Vercellis. Aspră, dar dreaptă. Bolea, sărmana. Racul îi rodea sânul, n-o lasă să se hrănească. Nu se vrea doborâtă. Citeşte, dictează — el scrie. Ea-i îndreaptă greşelile. Capătă ortografie şi îndrumare. Ea moare. Contele de la Roque, nepotul, moşteneşte avuţia toată şi sluga nouă. Se poartă cu el ca un părinte. îi dă poveţe, îngrijire, lecţii. Nimic nu-i lipseşte. învaţă şi latineşte — greu. Piere o fundă de preţ. El o furase. Panglica n-ar fi fost a mai mare, dar casa era cinstită şi ferită, pân’ atunci, de asemenea ocară mare. Stăpânul, blajin, strânge-ntr-o sală pe mari şi pe mici — să afle. Bănuit nu e nime. Tac toţi, ce să ştie? El:
      —   Fioncul l-a luat Pierrette, rândăşoaica — ştiu eu, zău!
      Bătrânul Lorenzi, îngrijitorul castelului:
      —   Nici că se poate! pentru fetiţ’ asta-mi pun mâna-n foc!
      Fata era de faţă, cască ochii, nu-i vine să creadă. Toţi se miră, o cunosc doar’ de mică, o ştiu de cinstită.
      El stăruie.
      A dobândit grai, fata, şi printre lacrimi, sughiţe:
      —         Ah! Rousseau, je vous croyais un bon caractere. Vous me rendez bien malheureuse, mais je ne voudraispas etre ă votre place/...
      Apare un ziar misterios, Nouveîles Ecclesiastiques, pornit, pare, de Jacques Fontain din Roche. Unde se tipăreşte? Pe o corabie, în larg? — poate. Cine-1 răspândeşte? Nimeni nu ştie, dar ofiţerii de poliţie, până şi căpetenia lor, îl găsesc subt şervet la masă sau sub perna trăsurii. împotriva prigoanei, gazeta va trăi şaizeci de ani. în 90, când se deschide Clubul Jacobinilor, tace.
      Sub vechiul regim, Domat cerea ca justiţia să fie negreşit creştinească, veacul al XVIII-lea se întreabă:
      „Creştinismul, să fie el just?“
      D’Argenson ne dă amănunte asupra politicei externe. Mai vin şi alte rele şi belele, şir. Şi „conspiraţia Familiei..."
      „Scăpare nu mai e decât la rege!“, strigă toţi şi toţi gândesc astfel. Dar..., s-ar părea că Ludovic XV n-are altă grijă decât propriile sale plăceri.
      Saint-Sulpice, Rahan, d’Issy, îl susţinuseră pe Fleury. Poate că aveau dreptate. Politiceşte, Franţa o lăsau în mâinile Austriei. Greşeau? Vedeau cum trebuie? Vremea o s-arate meritul sau vina regelui. Da, mai mult ori mai puţin, Maria Tereza domneşte la Curtea lui Pompadour.
27
      Quesnay îşi enunţă Economia: „Regele, copărtaş la toate bunurile ţării!". Doctorul e lăudat, ospătat, — plimbă doftoriile în geantă. Nu le vrea nimeni. Nu rea-voinţă, dar... o deprinsă pornire spre nepricepere...
      Apare, Manon Lescaut. Toţi o citesc şi plâng, bărbaţi, femei, stăpâni, slujnice — e cartea poporului îndrăgostiţilor. Abatele Prevost, autorul, — fond religios, cu zvâcniri sub sutană. Portretistul lui Manon, Watteau, murise — n-apucase să citească cartea.
      Parlamentele din Toulouse, Besangon, Grenoble, Rouen, încep, să filosofeze: puterea judecătorească, de ce n-ar înfrunta ea puterea regească?! şi drept încercare vor să aresteze pe Fi tz-James, guvernatorul, dar acesta-i popreşte la vetrele lor, să-i cuminţească.
      Montesquieu tipăreşte Grandeur et dicadence des Romains, prin asemănare, cei noi se arăt nespus de mici iar cealaltă carte a lui, Separation des Pouvoirs, povăţuieşte...
      Bolingbroke, Pope, Warburton — libercugetătorii intră-n ţară aduşi de Silhouette, care-i traduce. Aproape de Mamae un târg care se deşteaptă: Langres. Artele nu-i reuşesc, dar între zidurile ei propăşeşte cea mai vestită cuţitărie — a dat veacului pe Diderot. E la lucru. Va înjunghia societatea, îi va doborî trupul.
      Moare omul cel mai zgârcit şi cel mai părălos din Europa. Lasă fiului său o oştire pătrunsă de ascultare şi visteria plină. Domnia bătrânului rege a fost aspră — alături de despotismul din ţara sa, Turcia părea o republică. într-un gheroc de maltez albastru lustruit de neodihnă şi de la care desprindea nasturii de aramă când îl ierta, Frederik-Wilhelm colinda adesea străzile singur. De întâlnea o femeie ori o cucoană, — „Unde-mi umbli, târfo?! marş acasă la lucru!!" şi la iuţeală-i ardea două bastoane, adesea şi un picior în burtă sau numai câteva palme.
      Frederik se urcase tocmai pe tron — necazul mare l-a ajuns la Strasbourg. Sosise acolo cercetând limbile de pământ, stătuleţele sale, care porneau de la Gueldres spre Baltica, fâşii, şi cu acelaşi prilej se oprise să poată privi puţin şi de la hotar, înăuntrul Franţei. Sub numele de conte Du Four, bogat senior din Boemia, călătorise neştiut de nimeni.
      După şase ani, cât au stat la Cirey, M-me du Châtelet şi poetul pornesc la Bruxelles pentru a lămuri o moştenire a doamnei. Casa de Honsbruck plăteşte trei sute de mii de livre şi procesul, ţinea de ani de zile, se stinge.
      Pe Voltaire îl vesteşte regele că va veni într-adins la Bruxelles să-l vadă.
                 „ Quoi, vous etes monarque et vous m ’aimez encore!?
                 Quoi, le premier moment de cette heureuse aurore Qui promet ă la terre un jour si lumineux,
                 Marque par vos bontes, met le comble ă mes voeux!".
      împreună cu Frederik, era şi Maupertuis şi ardea de nesaţ s-ajungă starostele academiei din Berlin. îmbolnăvindu-se, însă, regele Prusiei se opreşte aproape de Cleves, la castelul Moyland,pe Meuza, — Voltaire aleargă. Prietenia lor — Do ut des — va dăinui, caldă, zece ani. Nu prea târziu, unul îşi va aduce aminte că rege e şi cel’lalt, că nu e făcut să rabde muştiucul.
      De-acum... „Pentru dumnezeu, scrie-mi precum oricărui om, şi împreună cu mine să dispreţuieşti titlurile, împăunările şi toate strălucirile dinafară!", îi cere Frederik, şi Voltaire, în scrisorile sale, nu mai pune „Majestate", ci „ Umanitatea Voastră!**
28
      Regele Prusiei, „pentru a se plăti de tot ce datora regelui Franţei", îi trimisese, ambasador extraordinar, pe Tilio Camas — Francez de obârşie. Era ciung. îşi pierduse braţul la asediul cetăţii Pizzighetone. Lui Guy Louis de Valori, înfaţişatul lui Ludovic XV la Berlin, îi lipsea o mână — o lăsase la Douai..
      Schimb cinstit. Dar cum Voltaire, mulţămindu-i pentru nişte daruri, se legase de ^meteahna lui Camas, Frederik răspunde:
                  „... Fleury nous qffublait d'un bavard de sa clique,
                  Mutile de trois doigts, courtois en mate lot.
                  Je me tais sur Camas, je connais sa pratique,
                  Et Von verra s’il est manchotV*...
      Cu ani înapoi, încă, filozoful vroise să intre la Academie. Scaunul lui Houdard de la Motte era slobod, dar propunerea lui Bussi, acolo, l-a lăsat de căruţă. Pentru a se apropia de Maupertuis, se apucase de geometrie. Ştie. Reaumur şi Mairan îl vreau la Academia de ştiinţe. Merope, la Comedia Franceză, a avut succes mare şi poetul încinge o cunună nouă pe frunte.
      Dintr-o mâncare de ciuperci foarte gustoasă, dar nemistuită, tatăl Măriei Terezi, împăratul Carol VI, moare. Frederik tocmai privea spre Silezia. Pofteşte pe Voltaire la Potsdam. Regele scrisese „l’Anti-Machiavel", — Fleury, cancelarul Franţei, într-o epistolă trimisă poetului, laudă lucrarea regelui şi-i scrie, într-un adaos, cât ar fi de mulţumit să se ştie aceasta!
      „Pragmatica Sancţiune" e grija zilei. Beauveau, ambasadorul Franţei, şi-arată teama că Prusia se va rosti împotriva Franţei, adică pentru regina Ungariei şi a Boemiei şi că va sprijini înălţarea lui Francisc de Lorena, mare duce de Toscana ,şi soţul Măriei Terezi. Se-nşelâ poate, căci la 15 decemvrie, dârdâind de friguri şi de nerăbdare, regele Prusiei porneşte în grabă asupra Sileziei.
      Dacă Machiavel ar fi avut de cirac pe prinţ, de bună-seamă că singur l-ar fi povăţuit să scrie împotrivă-i.
      Frederik s-a sfătuit singur. Apoi, cugetase într-o vreme când nu era rege şi când asprimea cruntă a tatălui său îl adusese să urască despotismul — aşa că se arătase pentru blândeţe, dreptate şi fără şovăire socotise orice cotropire o crimă. Atunci.
      Abia începuse lupta între călărinîe şi, bătut, fuge la Oppeln şi de-acolo la Ratibor, spre hotarul Poloniei — deznădăjduit, singur. După el, călare, binişor, Maupertuis. Nu găsise cal, la repezeală — cumpărase un măgar. Doi ducaţi îl plătise, cu nărav cu tot. Trântit de câteva ori şi jăcmănit, în drum, de husari, înnoptase a doua zi, seara, când şi-a găsit stăpânul, — „Ah, academia/" Şi pentru Frederik, primejdios început! Dar infanteria prusacă fusese clădită de prinţul Anhalt. Din Molwitz, fostul locotenent al lui Carol XII, mareşalul Schwerin, i-anunţă izbânda. Monarhul sare pe cal, goneşte, ajunge, trece-n capul oştirii — nu uită mai întâi să îndepărteze pe Schwerin, fiindcă...
      A spus-o, o sută de ani înapoi, Strafford.
      Voltaire se întorsese la Cirey. Lucrează la Carol XII — o minune! Scrie şi filozofice iar cucemicii-1 socotesc de ateu. El, cel dintâi, tălmăceşte pe înţeles adevărurile lui Newton. Prejudecăţilor peripateticielor urmaseră cele carteziane şi într-atât de
29
înrădăcinate că Aguesseau, cancelam-i credea de duşmani ai patriei şi ai dreptei judecăţi pe toţi câţi se arătau învoiţi cu vreo născocire venită din Anglia.
      Noi, spune Locke, prin propriile noastre lumini nu vom pătrunde niciodată îndeajuns pentru a ne rosti temeinic dacă Dumnezeu nu poate îngădui hanii simţirii şi al gândirii fiinţei numită materie; şi Voltaire îl slăveşte.
      Cu câtă înverşunare, cu câtă aprigă îndârjire pornesc împotriva lui! Părerile filozofului englez h lăsase nepăsători, fiindcă docţii erau prea prinşi cu învăţăturile sfântului Toma şi ale lui Quesnel, iar cei mărunţi citeau romane numai. Şi totuşi, chiar cei cari strigau mai tare, puţine ştiu despre materie şi mai puţin încă despre spirit. Şi-apoi ce ştim noi înşine despre noi? Decât că ne stă în putere să ne mişcăm, că vieţuim, simţim şi gândim — fără să ne dăm seama cum; elementele materiei ne rămân tot atât de neştiute precum şi restul. Orbi, sântem, cari păşim doar şi dumerim abia! — era Locke aşa de departe de adevăr? Dar fiindcă 1-aud pe Voltaire spunând-o, s-au deşteptat, ciulesc urechile — pornesc împotriva lui şi literaţii. Şi Franţa, împotriva Măriei Terezî.
      Fleury avea optzeci şi şase de ani şi ţinea încă hăţurile oblăduirii, dar mâna molatec.
      Frederik face pace. împărătesei, i-a luat Glaz şi Silezia. Regele Prusiei e glorificat, era şi firesc. Are o sută treizeci de mii de ostaşi care se mişcă precum unul singur. Se apucă să înfrumuseţeze Berlinul. Knobelsdorff, unul din şambelanii săi, clădeşte o sală de Operă — cea mai mare, ridicată fără arhitect, dar „din ordin". La Veneţia, era în plină faimă baroana de Cocceji, apoi, — Barberina, dănţuitoarea. Regele o ia pe sus şi-o aduce la Berlin, prin Viena. Pentru ea şi durase sala. O îndrăgise.
      Mai târziu, când i se va fi potolit dragostea, Voltaire va spune: „.. .fiindcă avea picioare groase şi călcâ bărbăteşte, o iubea Frederik, cât priveşte pentru..., i-ajunge Fredersdorff!“.
      Vorbe urâte! căci despre acesta, baronul de Bielfeld, în „Lettres familieres", scrie: „Era om întreg şi om foarte de ispravă!". Cu Barberina, regele a avut un fecior, Dezede, compozitorul, autorul lui „Blaise et Babet", parcă.
      Pretutindeni se fac şosele, împăduriri, canale; desţelenesc pustiuri, seacă mlaştini; o sută trei sate se încheagă la soare. Regele are ochiul pe toate, plin de griji — clădeşte şi palatul din Potsdam. „Sans-Souci". Lacedemonia ajunge Atena.
      în Franţa, portughezul Paschales a înjghebat o... societate, cerc foarte restrâns. „Mie nu mi-a pomenit nimic şi Saint-Martin e toată ziua la cohen-i, acolo!"..., filozoful e furios.
      Fleury moare. A intrat în dregătorie la vârsta de şaptezeci şi trei de ani şi apropiase suta. Voltaire mai-mai să-i ia locul la Academie, dar gura sa grăise păcătos şi cum s-ar fi putut rosti, acum, despre înalt slujitorul Domnului?! — chiar cu păcate multe, acesta. O să mai aştepte! Apoi, d-na de Châteauroux — Armând de Richelieu o duce de nas — l-ar vrea, M. de Maurepas: nu. Şi pune pe Boyer, episcopul de Mirepoix, să-i stea piedică-n cale. Ce să facă? se mângâie cu gândul: „Nimicniciile aşa-zişilor mari şi care dovedesc numai câtă însemnătate au pentru ei fleacurile!" Sau... strugurii sunt prea acri!
      Au ales pe episcopul de Bayeux.
      „Mirepoix e un prost!". Acelaşi lucru îl spune şi Frederik: „ba şi măgar! n-a spus-o singur?!" Boyer semna întotdeauna Vane. eveq. de Mirepoix, pe scurt şi scrisul său era neciteţ. Din câteva scrisori, ce i-au căzut în mână, află şi Boyer şi se plânge regelui:
      —   Sire, amândoi zic că eu sunt pros’...
      —   E îndeobşte ştiut! de ce vă mai supăraţi?, îl mângâie regele.
30
      în lume, lucrurile merg rău. Din propria ei cenuşă, ca şi pasărea Phoenix, Austria renaşte. Alături de Anglia, încercuiesc Franţa şi, ei ce-i rămâne? să se bizuie pe Prusia?!
      Măcar că era deocheat la Versailles, pun la cale să-l încerce, „Voltaire ar putea sondă, ar putea să afle...!?“
      în mintea lui, învoirea creşte până la însemnătatea unei ambasade. I se cerea, numai, să spioneze, atât.
      Plecarea trebuie făcută în taină sau pe alt înţăles. Care? Fiindcă era în ceartă cu Mirepoix, strigă cât poate, scrie şi Regelui Prusiei: „Nu mai pot răbda, vin la curtea Ta!“, dar nu mişcă.
      Frederik îi scrie: „Vino la noi, aici nu e bigot nimeni/4
      Stă la gânduri. „Ce mă fac cu M-me du Châtelet?44, vrea s-o ia cu el. Regele nici că ţinea să cunoască pe marchiza d’Astree, cum o numea, „Drept să-ţi spun, cât priveşte despre această... călătorie, doresc să văd pe Voltaire, pe d-ta, amicul meu, şi divina fimilie, cu toată divinitatea dumneaei, nu-i decât dichisul lui Apolon newtonizatul. Vino/4
      Bine. Dar îi lipsesc tocmai 1300 de scuzi. Negreşit, scrie. Frederik nu era bănuitor, le ştia toate. Atrăsese din vreme luare-amintea însărcinatului său, Rottemburg, — „Lăcomia lui de bani îl împinge spre toate uneltirile. Voltaire vine aici să iscodească, cu ştirea guvernului! Trimite-mi-1!44. îi scrisese şi lui Jordan: „Avarul dumitale soarbe banii cu polonicul. L-am poftit pentru şase zile. Fac socoteala... Arătarea lui aici mă va costa 550 de scuzi pe zi. Bune parale! Nu cred ca seniorul cel mai înstărit să-şi fi plătit cândva aşa scump măscăricii!’! în sfârşit!...44
      Bani de drum, de stat şi pentru zile negre, albi, i s-au făgăduit şi din Paris — abia când îi are, pleacă.
      Ludovic XV s-a îmbolnăvit greu, la Metz. O vor pierde, pe Châteauroux. Fitz-James, abatele de Soissons, fiul bastardului lui Jacques II, vrea să-l vindece pe Rege, de păcate, şi nu-1 grijeşte, i-o spune ritos, „până ce Châteauroux şi Lauraguais nu pleacă!44 Le pornesc.
      Regelui îi zic, acum, „Bien-Aime!44 Parisul e mulţumit că i s-au împlinit placul şi voia. Regilor nu li se cer sacrificii prea mari.
      Vine la rând la Poisson — prietenă bună cu Voltaire. Luni de zile, a stat la ea. Regele vână în preajmă, la Senart. Toumehem, amantul maică-si, o trecea pe la nasul regelui şi Ludovic XV ca s-o îmblânzească-i trimitea căprioare, până ce...
      Regele Prusiei, în război. Voltaire s-a întors, în vacanţă. Fiindcă adusese câteva ştiri, e răsplătit, numit: cronicarul Curţii şi gentilom de rând — un fel de odăiaş subţire. Două mii de franci, simbrie. Şi, bucuriile vin înjugate. „Zeii m-au socotit vrednic a mă înfăţişa printre cei patruzeci de nemuritori!44, intră la Academie în locul slobozit de preşedintele Bouhier.
      Această dreaptă adeverinţă, răsplată pentru o muncă împlinită din prisos, se cădea să fie înfăţişată şi mai încoâ, altuia, aici. „Je conclus que pour faire la moindre petite fortune, il valait mieux dire quatre mots â la rousse maîtresse du Roi que d’ecrire soixante-treize volumes!44
      Pleacă pentru câteva luni la Sceaux, la ducesa du Mâine. Iar e hulit, fiindcă-i merge bine. Stă la Cirey, — regele Stanislas, la Lundville şi are de ibovnică, acu*, pe marchiza de Boufflers. Filozoful, cam amărât. Menoux, ispravnicul regelui decăzut al Poloniei, a
31
pus ochii pe M-me du Châtelet. Vrea cu orice preţ s-o care în aşternutul lui Stanislas. Nu mai era tânăr, evlavios era, dar rămăsese cu apucăturile vremii.
      N-au încotro şi pornesc la Lundville. Se înţeleg de minune cu d-na de Boufflers şi Menoux iese păcălit.
      în versuri, în proză, cu viu grai, în toate chipurile cere, Voltaire, şi fiindcă Alliot, vistiernicul regelui, nu-1 satură, porneşte aprigă luptă împotriva lui. Se plânge lui Stanislas Leszezinski, îi scrie:
      „.. .de la Alexandru încă, regii se întreceau cum să-i ospăteze pe oamenii de litere, şi când Virgil era la curtea lui August, Alliotus, sfetnicul aulic al lui August, punea de i se da lui Virgil pâinea, vinul şi opaiţul. Azi, sunt bolnav şi n-am nici pâine nici vin pentru masă!**.
      Alliot îi răspunde:
      „Mă îndoiesc că Alliotus să fi dat pită, vin şi lumină lui Virgil. O facem pentru d-1 de Voltaire fiindcă e un biet sărman, iar Virgil era înstărit, avea masă pusă, cu minunate feluri! şi la care îşi poftea prietenii, şi se purtă larg cu ei; aşadar nici o asemuire a vremurilor. Apoi, Virgil scria pentru propria sa desătare şi spre preamărirea veacului său, pe când d-1 Voltaire o face din chibzuinţă şi pentru a-şi potoli nevoile sale; aşa că-ţi dăm dumitale ce ţi se cuvine, poate, dar ceea ce nu s-ar fi încumetat nimeni să dea celuilalt, de teamă de a nu fi obrăznicit/*
      Alte necazuri, fimilie du Châtelet, îndrăgostită de marchizul de Saint-Lambert, un falnic ofiţer, dobândeşte o fată şi după şase zile se prăpădeşte, la Luneville, în palatul regelui. Filozoful, gata să-şi piardă minţile. Stanislas îl mângâie:
      „Ce vrei? cârtim, scrim, povăţuim şi nu învăţăm nimic!**...
      Frederik scrie versuri — s-au adunat multe şi „îndreptările făcute de un Academician sunt preţioase!“ şi-l cheamă la Potsdam şi pentru ca să-i mai mute gândurile, fiindcă-1 ştia amărât.
      „Ursita mea, să colind de la o curte la alta!** Să plece, dar...? Ia blaivazul şi socoteşte — cere, pentru întreţinerea locuinţii sale din Paris, o sumă rotunjoară; nu uită nici laptele pisicii, nici bojocul pentru câine — toate sunt preţuite, îndoit. Pentru el, 4000 de scuzi nemţeşti aur, numai. Adaogă că de îndată ce va primi, prin bancherul său, acreditarea, aleargă cu plăcere şi soseşte iute.
      „Precum Horaţiu, îmbinaţi plăcerii folosul?..., îi răspunde regele. Căci prea lacomă fiind, fiica lui Acrisius, Jupiter o dojeneşte.
      Voltaire, negreşit, nu tace:
                           „ Votre tres vieille Danae Va quitter son petit menage Pour le beau sejour etoile Dont elle est indigne ă son âge.
                           Vor, par Jupiter envoyâ N’est pas Vobjet de son envie;
                           Elle aime d*un coeur devoue Son Jupiter, et non sa pluie.
                           Mais c*est en vain que Von medit
32
ş^n                      De ces gouttes tres saluîaires:
                          Au siecle defer ou Von vit
                          Les gouttes dfor sont necessaires. “
      Cu puţin înainte, Frederik îi scrisese despre ale politicei: „Socot Franţa duşmanul nostru ereditar. întruna ne-a încălcat hotarele şi a jefuit Germania!“. De-altfel, după ce luase Glaz şi Silezia, se despărţise de Franţa.
      între timp, Montmartel i-aduce banii trimeşi de rege. Pleacă. în toiul verii e la Potsdam: Astolph n-a fost mai bine primit în palatul lui Alcin! Capătă bucătar, fecior, vizitiu, trăsurile regelui, tot ce vrea şi e găzduit în apartamentul mareşalului de Saxa. în fiecare zi, lucrează două ore pline cu regele Prusiei. într-atât l-a îndrăgit Frederik, că-1 cere lui Ludovic XV. Prea voios să scape de el, „Un nebun mai puţin la curtea Franţei*4, i-1 dă dar îl scoate din slujba de cronicar. „O să mă-njure destul şi-aşa*‘, simbria i-o lasă însă înainte.
      Pe străzile Parisului, se vând poze — filozoful e înfăţişat cu botfori şi căciulă mare. „Frumosul prusac Voltaire cu tichie!**, zbiară trepăduşii, — „Deux sous! deux sous!! “...
      Iată-1, la curtea Prusiei, cu o cheie mare de argint aninată de pulpana hainei, o cruce de gât, nici unul din ei nu crede în ea! şi 20.000 de livre leafă — Argumentum ad crumenam i-a risipit şovăielile, avusese.
      Maupertuis s-a îmbplnăvit de gălbinare.
      Tot în Berlin s-a pripăşit şi tartorul ateilor: La Mettrie. La carte, cel mai învăţat dintre medici; la treabă, cel mai neghiob! — noroc că nu practică, dar nici nu-i înghite. A fost izgonit din Franţa şi, cum era firesc, Frederik l-a primit cu braţele deschise. Scrie, tipăreşte tot ce e împotriva cuviinţei şi a cuvioşiei.
      într- o zi, la masă fiind, îi spune Regelui:
      —   îl răzgâiaţi prea mult şi toţi au pică pe... Voltaire, care lipsea.
      Frederik:
      —   Fiţi fără grijă, storci portocala numai cât are zeamă!
      Fiindcă-1 iubea mult, vorbă să fie! Maupertuis îi spune...
      îngrozit, să nu fie aruncat, coajă, cade pe gânduri:
      —   Denys din Syracuza n-ar fi grăit altfel!.
      începe prin a-şi pune bănişorii la adăpost. Mai ales, nici o investiţie în Prusia!
      La Mettrie, poftit la prânz la milord Tyrconnel, dumică singur un pateu întreg cu trufe, era mâncău mare, şi când a isprăvit, moare.
      S-a zis că înainte de a-şi da sufletul s-ar fi mărturisit. Vorbe! Dar fiindcă văzuse destule şi pricepea prea multe, Frederik e foarte îngrijat, se spune.
      Necredinciosul murise cum trăise — tăgăduind medicii şi pe Dumnezeu. în urma lui lasă o drăguţă, o cărase din Paris — fată săracă. Regele-i dă o pensie: 600 de franci. La Potsdam, concerte: voci şi flaute — instrumentele celelalte, pentru acompaniament numai. La Berlin, la Operă: Clemenza di Tito a celebrului Metastasio — muzica de Frederik.
      O dandana „matematică**: la academia de ştiinţe din Paris, Maupertuis cetise un memoriu asupra unei teorii noi despre „cantitatea cea mai mică de acţiune ", pe care natura o drămuieşte în orice stare de echilibru. Koenig cercetând arătările celui dintâi, înfăţişă.
33
în Nova acta eruditorum, o copie de pe o scrisoare a lui Leibnitz, zicea, din care reieşea că acesta ar fi născocitorul teoriei.
      Ceartă mare în jurul scrisorii — pe care, e drept, Koenig n-a putut-o arăta. Oricum, vrajba s-ar fi putut mărgini aici dacă Maupertuis n-ar fi înfierbântat academia din Berlin, spunând că fapta lui Koenig o necinstea. în urma raportului lui Euler, marele geometru Koenig a trebuit să plece.
      Nimic nu-1 nevoia pe Voltaire să s-amestice, doar pizma pe Maupertuis, poate. Strălucirea acestuia îi supără ochii. Apoi, istoria cu „portocala" îi stătea în gât. Prilej bun să se răzbune puţin pe rege. Voltaire, cel dintâi, trage sabia — o să se taie singur şi o să ţipe amarnic! Scoate o broşură: „Răspunsul unui academician din Berlin către un academician din Paris" — numele şi-l ascunde. Arată înăuntru cât asupreşte de mult, Maupertuis, Academia şi cum toţi ar părăsi-o îndată dacă numitul n-ar fi proteguit de Rege. Putea Fiederik să lase Europa întreagă să creadă că acolo unde adăpostise libertatea gândirii, sălăşluiau părtinirea şi arbitrariul?!
      Apare: „Scrisoarea unui academician din Berlin către un academician din Paris" — autor, cine? Maupertuis e ridicat în slavă şi Voltaire, terfelit în noroi. Filozoful e uluit, tace şi zilele curg liniştite, la Potsdam. Dar, nu-şi potolise necazul pe Maupertuis. înşelând veghea regească, publică sub ocrotirea regelui chiar, Diatribe du docteur Akakiat medecin du pape — rupe în dinţi pe învăţat.
      Aceeaşi scrisoare apare cu stema regească, de astă dată.
      Poetul, încremenit, „Şi mai abitir când un rege se face autor, adevărul e îndepărtat de la tron!", dar n-o spune tare.
      Frederik îl cheamă:
      — Cât mă priveşte, până n-ai venit, d-le, am avut linişte în casa mea şi pace; te previn că, dacă ai patima flecărelii şi a zâzaniei, ai nemerit-o prost la mine! — şi porunceşte ca toată ediţia să fie poprită, iar împricinatul să dea adeverinţă scrisă că se lasă de intrigării şi că, de-acu, va trăi: precum se cade unui homme de lettre, printre oameni cinstiţi.
      A dat-o. Ia condeiul şi scrie d-nei Denis: „A stors portocala, văd bine, va trebui să mă gândesc să mântui coaja, fără zăbavă. Am să-mi întocmesc un îndreptar, să-l folosesc cu regii: amicul meu înseamnă: robul meu; scumpul meu prieten vrea. să zică: habar n-am de tine! iar când ţi se spune am să te fericesc: te voi răbdâ cât timp am nevoie de tine; prânzeşti cu Mine disearâ, înseamnă doar: astă-seară, îmi bat joc de tine..."
      S-ar părea că se astâmpărase, dar... dosise câteva broşuri, din cele cu boclucul — mai scoate şi o ediţie nouă şi le dă drumul.
      Regele clocoteşte. Dă ordin să fie adunate toate şi arse la răspântii. întâmplarea-1 aduce să fie de faţă. S-a înfricoşat. „Gazeta", oficiosul prusac, pomenind pe osândită, scrie: lucrarea mârşavă!...
      Iubitor de deşertăciuni, sturlubatec, lacom, băgăcios, cârpănos şi gelos, mereu s-apuce şi ciugulit întruna, muşcând mereu şi întruna muşcat. Slobod la limbă ca o ţaţă, veninos ca o năpârcă, pornit pe toţi şi când n-are temei — cicălitor şi făcător de vrăjbi. Baculard d’Amaud îi stătuse în cale; l-a dat peste cap. Cu Maupertuis nu i-a mers. Nici teama nici povaţa nu pot opri de pe buzele lui epigrama, nici din condeiul lui să nu curgă pamfletul, fila să zboare. „Mereu căznindu-mă să-l păzesc împotriva lui însuşi", spunea M-me du Châtelet, „desfăşor, să-l pot duce, mai multă politică decât Vaticanul să ţină în cătuşe
34
                              toată!". Lipsit de sfatul ei, săvârşeşte toate năzbâtiile, zăpăcit, îşi grămădeşte
       (bâte belelele.,,Trebuie să plec!", dar... Ephraun Weitel, Hirschell, jaideru’-Medina, HâWl pleacă, altul vine.
       Gtîjla arginţilor ţinea loc mare! Şi măsluite şi neînvoite. Acţiunile băncii saxone „Steuer" pricinuiseră printr-un agiotagiu nebun păgubi peste poate. încă cu trei ani înainte, aspre vorbe şi slovă, regele oprise negoţul cu aceste hârtii amăgitoare. Voltaire cumpără cât poate, câştigă ce vrea. Nu-i ajunge. Pe acelaşi evreu care-i cumpărase valorile, îl însărcinează să-i cumpere, pentru cât dobândise, diamante. S-a făcut. I s-au părut prea itiimpe sau socotelile strâmbe? nu se mai învoieşte să dea, tovarăşului, dreptul său. Aft^ăin Hirsch îl dă în judecată. Vâlvă mare! Nu pierde procesul, dar n-a aflat toată lumea că, îri casa regelui fiind, a făcut ce nu se cădea să facă!?
       Frederik spumegă, vrea să-l gonească, Darget, secretarul Său, mijloceşte:
       —   Iertaţi-1, se face de râs!
       —   Să nu-1 văd pe-aici, să stea la Berlin până se lămuresc lucrurile!
       Filozoful vrea să cază la iertăciune, — nu-1 primeşte. „M-a lovit năpasta!", strigă cât îl ia gura.
L    Speriată, sora regelui ţinea la el, întreabă:?...
       Frederik:
       „Vous nte demandez ce que c'est que le proces de Voltaire avec un juif? C'est l ’ăffaire d’unfripon qui veut tromper un filou. 11 n 'est pas permis qu 'un homme de l'esprit de Voltaire en fasse un si iridigne abus...
       J'attends que cette affaire soit finie pour lui laver la tete et pour voir si, â Vâge de cinquante six ans on ne pourra pas le rendre, sinon plus raisonnable, du moins moins firipon.— F.“
       Algarotti şi Chasot părăsesc Curtea. Voltaire vrea să-şi ia, şi el, rămas bun. Frederik era la paradă, i se spune că filozoful vrea să-i vorbească.
       —   Şi ţine mult?, şi se întoarce spre el: Ei bine, d-le Voltaire, aşadar vrei...? să pleci!
       —         Sire, afaceri urgente şi mai ales sănătatea mea, şubredă, dar dacă...?, s-apropie şi buzele-i şoptesc: Ginieuniversel, âme sensible et ferme...
       —   D-le, îţi urez călătorie bună!
       Se duce şi înmânează lui Fredersdorff însemnele slujbei: Cheia, crucea, zurgălăii, marott'-a şi un peticuţ de hârtie pe care scrisese:
                    „Je Ies regus avec tendresse,
                    Je vous Ies rends avec douleur.
                    C'est ainsi qu’un amant dans son extreme ardeur,
                    Rend le portrait de sa maîtresse “
       —   Le voi preda Majestăţii Sale!, şi plecă spre cabinetul regelui.
       Se uită după el, — e cu jumătate stat de om mai înalt; — „Voinic, zdravăn..., cu siguranţă! de-aia nu-1 plac femeile!"
35
      Ciuda-i pocea judecata, căci Frederik avusese prietene: Doris, căsătorită apoi cu Shommers, vătaful birjarilor din Berlin; contesa Campanini şi altele nouă, numai că cinstind părerea supuşilor, nu se înfăţişa cu nici una şi nici uneia nu i-a îngăduit nici să-i calce pragul palatului nici să s-amestice în ale dregătoriei sau în orice alte treburi. Şi nevăzând, lumea, pe nici una şi nesimţindu-i trecerea, câte o vorbă necugetată prinsese...
      Şambelanul se întoarce, îi dă însemnele înapoi, „Majestatea Sa vi le lasă şi vă doreşte drum bun!"
      Părăseşte curtea lui Frederik.
      între ei, o prăpastie de amărăciuni; neîncredere şi dispreţ dintr-o parte, din partea lui: ură grozavă! A fost alungat sau ca şi cum, iar din Franţa fusese. Unde să se mai ducă? în Lorena? s-a certat cu toţi de la Curte, prea bucuros n-ar fi nici Stanislas să-l mai vadă. Unde?...
      Pleacă. Stă două luni la ducesa de Saxa-Gotha, „Slavă Ţie, Doamne, că nu face şi ea versuri!"
      Se duce la Electorul palatin, la ducele de Wtirtemberg, îl împrumutase pe o moşie pe care acesta o are în Franţa, apoi la alte Curţi, — e toamnă curând şi vremea când se numără bobocii; i-a înlesnit pe toţi, cu bani, şi vine să-şi primească dobânzile. Le ia, porneşte. încotro?
      Rătăceşte. D-na Du Deffand îl socoate mort, putrezit, şi nu plânge.
      S-a ascuns într-o insulă, pe Rhin undeva. L-a cuprins teama, tremură. Ce să facă? Se spovedeşte, ia sfânta împărtăşanie şi-şi împrăştie păcatele. Alte necazuri l-aşteaptă.
      Ajunge la Frankfurt. îi scrisese şi d-nei Denis să vie. Freytag, şeful poliţiei, vine şi-i cere să-i predea ce a luat, de la Curte, cu el.
      —        Helas! messieurs, je n’emporte rien de ce pays-lă, je vous jure, pas minte Ies moindres regrets. Et quels sont donc Ies joyauxde la couronne brandebourgeoise que vous redemandez?
      —   C’etre, monsir, l'aeuvre de poeshie du Roi mon gracieux maîtrel
      —         Ah! de ce nu-mi spui?! mi le dăduse El singur, le dau cu plăcere înapoi! dar... le am între lucruri la Lipsea. Lasă o adeverinţă: „Bon potir Vceuvre de poeshie du roi votre maître", semnează şi vrea să plece — credea c-a scăpat.
      —   Numai după ce le voi avea în mână, pân’ atunci ’mneavoastră rămâneţi aici!
      Stătea la Goldener Ldwe, sosise şi nepoată-sa. Subt straşnică pază, sunt căraţi la han,
la Cornul Căpriţii.
      —         Aşadar prizonier de război!?, îşi frânge mâinile, — „Asta nu Ţi-o iert eu niciodată!!"
      Poeziile cu pricina fuseseră scoase într-o ediţie restrânsă, nerăspândită în public deloc. Voltaire, singur, căpătase un volum. Acum i-1 cerea înapoi — aşa hotărâse voia regelui. Voltaire a turbat de mânie, dar n-are ce face, adastă. Câteva zile, numai. Mai are şi alte neplăceri, cu Van Duren, librarul din Haga, şi care-i luase urma. Chestii băneşti. Şi-a uşurat punga cu douăzeci de ducaţi, plus cheltuielile şederii acolo, E numai fiere: I-o coc eu lui!"
      I-au sosit cuferile, predă poeziile şi pornesc. L-au ciufulit rău. Se opresc la Mayenţa — să-şi zvânte penele, apoi iar la Schwetzingen, la Electorul palatin; la Strasbourg şi de-acolo intră în Franţa. Ocoleşte Parisul, se duce la Plombieres. Apoi la Colmar, unde
36
ţftthiteştd'pe sora lui Frederik. Regele are destule griji pe cap, dar fiindcă-1 ştie amărât, a 6 să-l alinte şi să-l ajute niţel. „Berlinul îmi adusese pagube numai!“.
       îmbunat, o clipă, şi cu noi mijloace, se întoarce iar în Franţa — la Lyon. Norodul îl sărbătoreşte; cardinalul de Tencin, „Un speculant ordinar! s-.a procopsit botezându-1 pe Eaw!“, îl primeşte rece, nici nu-1 opreşte la masă, — „Eşti deocheat la Curte, regele nu te fîace,aşa că“...
       — Şi mie nu-mi plac popii! şi pleacă. Era bolnav.
^ : S-ar duce la băi, la Aix-en-Savoie, să-şi vază de sănătate. Ajunge la Geneva. Doctorul Tronchin îi spUiie: „Dacă pleci, mori. Rămâi aici şi te fac bine“.
A L-a 0pnt în Geneva. Dar, catolic, cum o să stea acolo? nu-i e îngăduit nici unuia şederea în cantoanele protestante. Totuşi...
       Lângă lac, în sat la Saint-Jean, cumpără moşioara d-lui Mallet. Plăteşte 87.000 de livre, bani gheaţă.
       La doi paşi, Arves se varsă în Rhone, spumegă. Canalul îi udă curtea, murmură. Lacul, în faţă. într-o parte, oraşul. Căsuţe de ţară, răzleţe. Râzătoare grădini, o sută, împrejmuiesc Lemanul şi râurile. în depărtări: Alpii Savoiei şi Jura şi în prăpăstiile adânci zac zăpezile veşnice. Locuinţă fermecătoare! O botează: D61ices.
       Mai cumpără şi o casă, la Lausanne, în rue du Grand-Chene,încăpătoare şi arătoasă. Are bănet mult! în negoţ, la bănci, la Cadix, la Londra, la Amsterdam. Cine nu e îndatorat lui?! Richelieu, Electorul palatin, prinţi germani, ducele de Wiirtemberg şi câţi alţii!
       Darget, părăsise şi el curtea, plecase la Paris. Frederik îi scrie: „Dă-mi ştiri despre... el. Atât. Cât priveşte să-l mai Văd, să mă păzească cerul! face să-l citeşti — primejdios, să-i dai bună-ziua!“
       După cele păţite la Frankfurt, spiritul său critic pare să se fi eliberat, „Solomon de la Miazănoapte*4 e Don Quijote, acu’, şi primitorul Ale in, de altădată, un grosolan! în toate epistolele ce-i scrie împărătesei Elisabeta, defăimează pe Frederik şi o aţâţă împotriva lui. Ţarina-1 preţuieşte. Mai cumpără o proprietate: Monrion — o vinde cu câştig. începuse cearta demult, cu Desfontaines, întâi. în Voltairomanie-a ’cestuia, poetul era înfăţişat: smintit, nelegiuit, mojic, zărghit, tâlhar,înrăit şi alte împodobiri, după ce-1 arătase „ţărănoi** şi nepot de ţoapă. Autorul Henriade-i răspunsese, în „Memoire justificatif*, destul de cuminte, atunci. Anii l-au acrit, nu mai păstrează măsura. Se ia la harţă cu toată lumea.
       Roi, poet preţuit, în vremea ’ceea, îi pomeneşte, în „Trioumphe poetique**, toate nemerniciile şi ale vechi şi pe ale proaspete. Baillet de Saint-Jullien împlineşte pomelnicul, mai săr şi alţii.
       Voltaire cere ajutorul poliţiei, le calcă casele, le răvăşeşte hârtiile, până la urmă se leagă de un biet viorist, de la Operă, Louis Travenol, pe care-1 dă în judecată.
       Proces lung — ţine şaisprezece luni, nu-i aduce decât amărăciuni. încolo îi merge din plin. Scriitor neasemuit, copleşit de bunătăţile pământului. Vanitos, repezit adesea, chibzuit — când înjură pe Frederik, laudă pe Maria-Tereza, cum va lăuda şi pe Katerina, cu toţi deodată nu se ceartă. Slab, bolnăvicios, alintat de femei — nu le-a asuprit niciodată. N-are astâmpăr. Scrie Dicţionarul filozofic şi cheamă la Delices „Enciclopedia** şi-i făgăduieşte două sute de mii de franci să se înţolească la Lausanne, „Straşnică afacere de librărie!** Cine ştie din ce pricină, se răzgândeşte.
37
      De tot răul ce-i face Anglia, pe mare, Franţa ar vrea să se răzbune pe electorul de Hanovra. Frederik e iar aliatul Franţei, dar dispreţuieşte mult guvernul ei şi înclină spre o înţelegere cu Anglia. între timp năvăleşte în Saxonia şi cu bani storşi acolo se războieşte cu Austria. Cu purtarea sa, negreşit,regele Prusiei va schimba şi faţa Europei!...
      Prim-ministru în Franţa: Pompadour.
      La Femey, petreceri — se joacă „comoedia“. M-me Denis e o blândă Zaîre şi Voltaire e neîntrecut în rolul lui Lusignan.
      Filozoful din Langres meditase,îndelung, nu asupra unei cărţi numai, dar cum să le închege pe toate într-una singură. A izbutit!
      Mably dăduse Elogiul Sparthei. Raynal, alt râu, curge cu pietre şi mâl. Sapă şi-acoperă.
      Din rafturi prăfuite, iese Discours sur la servitude volontaire. La Boetie, spirit republican, amicul lui Montaigne, setos de libertate, e cetit mult.
      Voltaire îşi pierde proptelele, pleacă, rătăceşte. Dăduse o năprăznicie, îmbinare din călătoria lui Scarmentado şi câteva poeme publicate înainte.
      S-au alcătuit, pretutindeni, societăţi pentru... filozofare, — unde după sporovăieli multe, se votează şi se răspândeşte apoi, prin scrisori, opinia pe care o împărtăşesc membrii fiecărei societăţi. întocmirile acestea au statornicit între ele legături strânse, care acoperă Franţa cu o plasă tot mai deasă!...
      în templele acestea, slujesc intelectualii — clerul laic.
      Aici, părerea socială e adesea în nepotrivire cu cea adevărată; lipsită de orice bază reală. Aici, stăruie un adevăr verbal numai. Şi dăinuie un focar de cuvinte — precum în viaţa de toate zilele, pentru toţi unul de lucru. Munca, aici, e întrecere la vorbărie! Atât.
      în mediul acesta, nimic nu va fi adevărat decât ce se spune şi nu se rosteşte decât ce se arată destul de lămurit, lesne de uiţăles şi îndeajuns de cuprinzător pentru a fi glăsuit îndată şi prins iute de către toţi. Acu’, sântem în domeniul ideii-cuvânt, stearpă de orice cuprins real şi de orice răspundere.
      Dorul îl poartă la... „marnan ", — cufundă mână în buzunar, frământă gândurile. A părăsit casa d-lui de la Roque. Colindă străzile, grădinile — se plimbă. Aţine calea femeilor caie vin la fântână să spele rufe şi când cârdul s-apropie —• nădragii pe vine, le arată ce se cuvine să nu descopere. Ce neastâmpăr îl îndeamnă?! Dar simte plăcere mare să le înfăţişeze pe ce s-aşează şi... sfârcul. îi dau cu huool, gonesc după el, fuge, îl prind. Spune că e nobil, copleşit de necazuri şi că... aşa-1 apucă pe dânsul scrânteala — rar. Tremură, plânge. Abia a scăpat să nu fie tâmosit şi dus la poliţie. Aci Thersit şi peste o clipă, Achile: „ — Dacă-ndrăzneau numai"
      Părăseşte regatul Sardiniei. Se întoarce la d-na de Warens. Smerit: — „Me voigi, marnan!"
      Louise-fileonore de la Tour de Pil, din V6vai, fusese căsătorită cu M. de Warens, feciorul mezin al d-lui de Villardin, din Lausanne. Văduva are douăzeci şi opt de ani; i-au împlinit educaţia amanţii, printre ei, mai ales, M. de Tavel. O sută de porniri o frământă: muzica, fizica, chimia, filozofia, matematicile, medicina empirică şi alchimia — din toate câte niţel.
38
v.af:• Creşterea tânărului Jean-Jacques o pune pe gânduri. întreabă pe M. d’Audonne, un prieten de-al casei, ce să-l facă?
     ‘ Hm, cel mult popă!
J& Să aibă vreo aplecare? Toate! şi nici una. Simte tot, nu vede nimic. Leneş la chibzuit, fără memorie verbală. Preot? parc-ar vrea să fie. într-un buzunar poartă cantatele lui GKrambault, în celălalt vântură mâna. Solist. „5 ori 5“... Mânuind socotelile pe deşte, dobândeşte o inspiraţie: da’ dac-ar înlocui notele prin cifre? Nu cunoaşte nici transpoziţia nici metrica, izbuteşte totuşi să desluşească şi să cânte, cu greşeli multe, recitativul şi prima arie din Alpheu şi Aretuza. Dar îl stânjenea lucrul, în bancă — părăseşte seminarul. Muncea şi mult. Scurs, tras la faţă — cearcăne. îi tremură mâinile pe instrument, te Le Maître, profesorul de muzică, de care se legase pe viaţă, pleacă la Lyon. îl întovărăşeşte — se putea altfel?! Ajung. Dascălul cade-n stradă, se zbate — spumă la gură. Suferea de boala copiilor. îl lasă, fuge. îl iubea ca pe taică-su, mult! Se întoarce la han. Stă la un colţ de masă, dus. Alături, un zăplan — scutură masa, lucră şi el, dedesubt. Sare în sus, o rupe de fugă. Fiindcă i-a furat taina? sau fiindcă aflase că mai sunt şi alţii care îşi petrec vremea astfel?...
       Rătăceşte pe străzi toată ziua, seara se lungeşte pe o bancă. împlinise doo’ş’doi d-ani şi era singur! Simte o mână cum îi mângâie spinarea, şi...
       —  Dormi mititelule?
       —  Daa..., — dulceag şi surâde călugărului.
       —   Să nu răceşti, nopţile sunt perfide. Vino!
       Pornesc. Pe drum, M. de Corbeâh îi spune:
       —   Sărăcia mea n-am decât un pat!...
       Câte palate cuprind sute de cămări care stau goale!! I s-a ivit în cale un suflet. Păşesc în odaie. Noapte de vară — straşnic de cald! mai iau şi câte o vişinată-boabe. S-au dezbrăcat, s-au culcat. M. de Corbeâh se despoaie şi, fiindcă patul e strâmt, îl înşfacă în braţe să-l ferească să nu cadă din pat.
       Dimineaţa.
       —         Să iei şi cevaş în gură, ţi-o fi foame? — îl întreabă călugărul şi ciocăne în uşa bucătăriei, alături.
       Nu s-arată nime.
       —  Aşa-i zgripţuroaica, cu toane! Hai, şi-l trage în cuhnie.
       Gazda şi fetele ei strâmbă din nas, una-1 calcă pe bătătură — le purta la vedere — şi când vrea să s-aşeze, ailaltă trage de subt el scaunul. Se propteşte cu şezutu-n duşumele, — praf i l-au făcut! Se scoală. Celălalt:
       —  Nu ne dai nimi’ să gustăm?
       —  Afar*, porcilor!...
       Coboară scara în grabă. El calcă mai rar — betejit, a rămas în urmă. De sus de la fereastră, îi deşartă-n cap o oală... Noapte furtunoasă — a ţinut mult! Iuţeşte pasul, — „Uff! scăpai ieftin, dacă mă ucideau?" şi fugi!
       La curte zbucium mare, se apropie sf. Paşte şi regele vrea să grijească, dar duhovnicul său, iezuitul Perusseau, nu se învoieşte până ce Pompadour nu părăseşte palatul. Marchiza se vaită, plânge, pleacă pentru o lună, numai, la Crecy. O să ţie minte!
39
      în ţară, frământare — stârnită de Jansenişti, Bărbier îi numeşte „republicani", şi de... alcătuirile tainice coborâte din Anglia.
      Rousseau pleacă la Lausanne. Habar n-are şi vrea, acolo, să predea „muzica". Stă la un han, dă înştiinţări: „M. de Vaussore de Villeneuve va da concerte, între timp acordă câteva lecţii numai." Propriul său nume nu-i păruse destul de muzical. Aşteaptă — zadarnic. Se duce la M. de Treytorens, jurisconsult cu vază şi muzicant desăvârşit, şi-i spune:
      —   Am scris o capodoperă muzicală, voi dirijâ eu însumi dacă?...
      —   Vai de mine, bucuros! poftim!
      Seara — lume.
      Ia bagheta, bate în pupitru; frânge vreo trei. Concertul: prăpăd! symphoniştii aleargă şi azi.
      Simte şi altă frământare... Dar cum?! împreunarea între un băiat şi o fată se poate ea săvârşi aşa de la un an la altul? O, dac-ar avea vreme! Muzica l-absoarbe. Mai sunt şi alte griji, flautul... Ar vrea să împărtăşească, să împrăştie, simte nevoia, şi rămâne cu bucuriile în palmă. O anomalie, negreşit: hipospadias — îl va necăji mult.
      Paşii-1 duc spre lac — nu, ţine la viaţă! ţine mult, dar acolo îşi simte sufletul împăcat. Stă pe o piatră şi plânge... plânge... Picăturile i se preling de pe mână — toate proiectele sale de perpetuare le seamănă-n lac.
      Iată-1 protosinghel. S-a aciuat pe lângă un arhimandrit din Ierusalim. Poartă căldăruşa prin sate şi prin capitale — ţanţoş. Cerşesc. Cer ajutoare şi senatului din Berna. Preasfinţitul nu ştie decât greceşte, şi turceşte cevaş, suplica şi cuvântarea le ţine Jean-Jacques. întâia şi cea din urmă rostire a lui în public. Dobândesc. Pornesc, ajung la Soleure. Căutau pe ambasadorul Franţei. L-au găsit. Rousseau se mărturiseşte „francez". Minţea. Marchizul de Bonac îi trage un zăvrac — Jean-Jacques îi spune adevărul, plânge. Sfaturile l-au despărţit de călugăr şi gologanii ce capătă îi înlesnesc călătoria. M. de Merveilleux, tălmaciul ambasadei, îi dă câteva rânduri către unchiul său, lt.-colonelul Godard, şi:
      —         Caută să ţi-1 apropii, d-le Rousseau, bătrânul e om de ispravă şi-ţi poate fi de folos. Călătorie bună!
      Pleacă la Paris, pe jos. Drum lung. Calcă rar. Gândurile fug, aleargă. Colonelul... cum îl cheamă, a mijlocit şi iată-1 prepus să fie ofiţer. Umflă pieptul, înalţă capul... „Geometrie ştiu, unchiu9 mă-nvaţă fortificaţia, pot s-ajung şi general!". Roteşte privirea — pe câmp în stânga se văd mulţime strânşi laolaltă. „Trupele mele!" şi dă comanda: — „înainte marş!". S-a proptit cu coatele în buza şanţului şi-l frige genunchii, şi-a julit şi nasul. E miop de dă-n gropi şi... Se scoală. Vacile pasc înainte. Câinii latră. îşi scutură hainele de ţărână şi... „Nici mareşalul Schomberg nu vedea bine şi vedea departe!", se întoarce în şosea şi-şi vede de drum, târâş. Două săptămâni încheiate, se saltă, colbul în urmă. Ajunge. Oraşul visărilor lui i-apare neisprăvit, sărăcăcios şi cumplit de murdar! Toate realizările-1 nemulţumesc, fiindcă umflate în închipuirea lui, fiinţe şi lucruri, scad când se arată. Stă cât stă şi sila-1 întoarnă la drum.
      De la Auxerre, scrie o mică satiră în versuri şi o trimite d-lui Godard, colonelului... „Să ştie şi de la mine, javra bătrână, că e guguştiuc şi avar!"
40
• n Zoreşte, nu numără paşii nici nu priveşte în lături. în preajma Lyon-ului rătăceşte calea. Zăduf — ostenit şiînfometat. în pieptul dealului,o căsuţă — cam dărăpănată şi curtea vraişte. Bate-n poartă. Târziu, aude clempuşul cum sloboade uşa — scârţâie. Un cap ciufulit înfipt de-a-dreptul în umeri, o faţă întunecată şi gura rânjită-1 întreabă răstit:
       —   Ce-i cu tine?!
       Gata să fugă, îngână:
       —   Sete... foame!
       —   Intră! — şi-i deschide larg uşa.
       Odaie strâmtă, nevăzută de soare — rece şi afumată.
       îi pune pe masă o oală cu apă stătută şi un bolovan de rumeguş de tărâţe...
       —   Ia, asta-i tot ce mi-a rămas.
       Apa e clocită şi coltucul de pâine îndoit cu cenuşă, şi ochii gazdei nu-i dau astâmpăr. Se scoală, dă să plece.
       —   Adastă!, se duce la uşă şi o încuie.
       Inima-n el cât purecele, teama-i bate gândurile: „Brutta bestia! mă ucide".
       Bădăranul se-apleacă, ia o rangă...
       El strânge pleoapele.
       Strecoară muchea în buza chepengului, îl saltă şi coboară pe scară în pivniţă. Zăboveşte.
       „Groapa mi-o sapă!", nu mai are sânge în vine, — „Ave!... Dominus vobiscum...," cruci după cruci şi şi-a ascuns faţa în mâini, se roagă:
       —         „De profundis clamavi ad te, Domine! Domine, exaudi vocem meamlfiăht aures tuae intendentes in vo...cem deprecationis... meae!", cade în genunchi:
       —   „.. jclamavi ad te, Domine!", tresare!
       A trântit ceva pe masă: cuţitul?! a răsunat odaia.
       Gata să leşine.
       —   Să nu mi te-mpingă diavolu’ să scoţi o vorbă, ai înţăles?! şi hai şi mănâncă.
       îmbierea-1 deşteaptă. Nările-i spun..., deschide ochii.
       Pe masa de brad, în faţa lui, un blid cu jumeri, o pulpă de porc poleită de fum, o azimă caldă şi un clondir cu vin. Nu mişcă.
       —   Ce, ţi-a trecut foamea, setea?
       —   Cum?...
       —   îmbucă, satură-te, bea şi ţi-oi spune, dar!...
       A mâncat cât i-a plăcut, şi din vin cât a vrut.
       —         Vezi, zice ţăranul, — lipsă nu duc cât ştiu a mă păzi. Le ţin ascunse, merindele, că de nu, perceptoru..., înţălegi: podgoritu, vinăritu, morăritu, „talia"..., îmi ciupesc bucatele de nu se mai ajung, şi-apăi... la ce s’ le-mpart?! Aşa că... pun şi eu la vedere oala cu apă şi pita-mpietrită — pe-alea mi le lasă, pe-alelante le dosesc. Când bătuşi în poartă, eram taman la masă.
       L-a cuprins în braţe, îi udă faţa, -1 zgâlţâie plânsul...
       —    Frate-mio!
       Celălalt:
       —    Să nu te împingă păcatu’, ludo! da’ la ce te smiorcăi?
41
      —         M-a răscolit, m-a răzvrătit nedreptatea, auzi blestem! să fii nevoit să-ţi ascunzi dumicătura, rodul năduşelii dumitale. Urgie!...
      Smerit, ţăranul tace o clipă — ridică capul, îi sclipesc ochii şi:
      —         Vezi, măi băiete, are alt gust când... Hm, şi nu uită ce-ţi spusei, umblă sănătos! şi l-a dus până-n şosea. în urma lui a zăvorit poarta, a dat drumul la câini, a intrat în casă şi a-ncuiat uşa.
      Urcă, stă. Porneşte agale, coboară. în fundul văii se abate din drum, se-aşează pe marginea şanţului. Apoi, cu pumnii încleştaţi: „Vasăzică... nu poate înlătura prăpădul decât înfăţişând mizeria!? şi dac’ ocârmuirea ar bănui că nu piere de foame, omul acesta ar crăpa!“.
      Mai apropiat de decăzut decât de muncitor, de norod. Nu ştie ce-s dările nici rostul lor, dar sămânţa urii, neînduplecate prinde în sufletul său, năvalnică, — „Jos cu vexaţiunile pe care le îndură poporul, bietul!“.
      S-a sculat şi pleacă bolborosind:
      —         Mănoase câmpii! şi la ce bun? natura v-a îmbelşugat rodul numai ca să fie prădat de hoarda publicanilor, sărman popor neştiutor!
      Porneşte.
      A ajuns la Chambdri, la „maman“.
      Parisul a pornit cu pricină mare împotriva împăratului. Războiul a cuprins şi Sardinia. Ostiile franceze au plecat spre Milanez, au intrat în Piemont — vin.
      D-na de Warens închiriase, la marginea târgului, o livadă cu pruni şi clădise pe cramă o odăiţă. Jean-Jacques îşi petrecea vremea acolo şi fiorii, singur. Pe şosea: muzică, ropot. Aleargă la poartă. Trecea o coloană, între alte regimente şi al d-lui de la Trimouille, pe care-1 cunoaşte. Citea tocmai pe marii căpitani din Brantâme. Capul plin de Bayard, Clisson, Lautrec, Coligny, Montmorency, de la Trimouille şi iată-1 cucerit şi de urmaşii lor — bate din palme. S-a prins cu drag de Franţuji — uită de pensia d-nei de Varens, pe care o primea, femeia, de la regele Sardiniei şi din care se hrăneau toţi. Şi nu-şi lămureşte dragostea mare ce simte?...
      De bună seamă lumea toată care citeşte e stăpânită de acelaşi farmec şi numai aşa ura stârnită de generalii francezi e cumpănită, ştearsă. Apoi, în vreme ce capodoperile lor dramatice ademenesc tot tineretul la teatrul lor, romanele lor, mai mult decât oamenii, le alipesc femeile din toate ţările. Faima Parisului atrage străini mulţime cari se întorc înflăcăraţi; şi, netăgăduit, gustul scrisului lorîngenunchie fără oprire spiritele toate — toţi, până şi biruiţii, încă slăvesc Franţa! Cartea creează un climat al scrisului, simţirea şi judecata-ţi rămân vrăjite de ritmul de viaţă al naţiunii de la care ţi-ai împlinit mintea. „O douce France!“
      înviorarea ce simte i-aduce alta?... îl furnică trupul... Are douăzeci şi şapte de ani. dar nu cunoaşte decât pofta şi mulţumirile personale. E drept că a sărutat apăsat mâna d-rei Galey, o cunoscuse abia de un an. în sfârşit! nu mai e mult şi poate?... Cu d-ra Graffenried ar face minuni! priveşte în lături — dacă nu l-a auzit nimeni, dar cum? îl cuprinde grija, ce să facă? Aleargă la Maman şi-ntr-un suflet îi împărtăşeşte zbuciumul lui. Dornică să-l ferească de orice mânjeală şi pătrunsă de rostul ei de dădacă, -1 sărută pe frunte, îi netezeşte fioncul de la gât, îi încheie doi bumbi de la surtuc şi-i spune blând:
42
      Ll. Era normal! vino peste opt zile şi te învăţ eu... şi-l bate binişor pe umăr. După dllptămână şi o zi împlinite, cunoaşte păcatul.
      Ea stă la masă şi scrie şi el, scurs, singur în curte, ascultă mustrările cugetului. Post Coitum animal triste... Mofturi! Nici un dezgust firesc, dar natura, prevăzătoare, cu nesaţiul a pus în om şi frâna ca, gustând din gavanosul cu dulceaţă, flămând, să nu-şi prăpădească burta dumicându-1 tot dintr-odatâ, căci cele dulci mult amăgesc! D-na de Warens îşi dăduse tMă osteneala...
      Biata femeie e zăpăcită de sofisme. Sufletul i-ar fi călăuză bună, capul o sfătuieşte pmşt — de el ascultă. Şi fiindcă vrea să-i desăvârşească buna creştere... A scârţâit uşa. Păşeşte uşor pragul şi o închide. S-apropie de masă. Nelămurit, în faţa ei, privirea pironită pe ghete. Ea, făr’ să se oprească din lucru:
      —        Da, Jean-Ja’, de câte ori vei simţi nevoia, nu te sfii, vino, şi scrie înainte, să ştii însă că atâta n-ajunge, ca să devii un om accompli trebuie să mai înveţi... să dansezi... şi să mânuieşti şi... armele.
      încearcă... dar îl necăjesc bătăturile şi e deprins să umble pe călcâie iar danţul cere să salţi pe vârfuri. Se lipseşte.
      Armele? „Dieze..., quarte..., quinte..., sixte,.. Pause!“; scăpase undreaua din mână. Ce minunată înrudire cu Muzica! Da, simte că-i plac armele! O clipă, pe gânduri, şi la ce servesc arme’?... L-a cuprins sila, i-e scârbă. Se lasă şi de scrimă.
      Toată ziulica, în tovărăşia lui Claude Anet, colindă coclaurile. Deprinde să cunoască rodul pământului. Anet era din popor, din acel popor care dă faptele şi oamenii mari. El l-a învăţat să cunoască plantele, poate şi semenii; lui îi datorează Jean-Jacques dragostea nedomerită, dar arzătoare şi darnică, pentru democraţie.
      încolo — bine. Căsnicie-n trei, — se înţeleg de minune; fiecare ştie, nici unul nu pomeneşte. Trec anii...
      Claudo Anet moare. Culegând buruieni, a răcit sus pe munte. Mult n-a bolit. într-o seară şi-a dat sfârşitul.
      Jean-Jacques,desnădăjduit. îl adoră. Aleargă,-i cade în genunchi...
      —  M’man, dăruieşte-mi mie hainele lui Anet, le-am încercat chiar acu’, îmi vin!
      Ea clatină capul, oftează şi părăseşte odaia...
      El îşi smulge părul, — „Nime să mă-nţeleagă!?“.
      Vin să-l ducă la groapă. Se bocesc toţi.
      Stă cât stă şi iar l-apucă dorul de ducă...
      —        Maman, numa’ părintele Blanchart mă mai învaţă pe mine armonia, să plec la Besanţon! dar...
      Femeia pricepe... lui Rousseau-i trebuie încălţăminte, haine şi schimburi. Din ce avea din ce n-are, cheltuieşte opt sute de franci! îl înţoleşte nouţ, îl sărută pe frunte, — „Drum bun, Jacot!“.
      Pleacă. Hahaleră, pierde cufărul la Rousse. Ce era să facă?, se-ntoarce.
      în vară, stau la Charmattes — la ţară. îi cad în mână filozofemele lui Voltaire; departe de a fi ce a scris mai de seamă. „Mai bine nici că se poate! aş-am să scriu,ba mai frumos!*4, tn lipsa lui prinsese altu’ rădăcină-n casă. Nu poat’ să rabde să vadă cum alţii-i toacă, bietei femei, banii. „Mult nu mai stau!“ Mult nici c-a stat — stătuse treisp’ce ani,amai stat doi.
43
      S-apucă de fizică experimentală, zice el. Fabrică cerneală sympatică — la iuţeală: ceva orpiment, niscai var nestins şi puţintică apă, gata! Dar sabia rodea teaca, — n-are astâmpăr. Apoi, simte în el o dogoreală care nu se mai potoleşte nicicând. Ca să omoare vremea, joacă şah.
      Abia învăţase pionii pe nume şi bate pe M. de Bagueret, un as. — „Voi studia după metode, am să-i sting!“.
      Cercetează pe Philidor, Stamma, şi când socoate c-a dobândit ştiinţa, cu cine joacă
—   pierde.
      Cin’ l-o fi sfătuit? Află că-n apă zac închegate toate tăriile. Bea apă până se umflă. Şi-a lăbărţat stomacul — urducăie. îi vâjâie capul şi rămâne surd, multă vreme. L-a părăsit somnul. Abia se târâie — gâfâie.
      Apare Enciclopedia — în şir. Vor să cuprindă într-o singură carte suma tuturor cunoştinţelor omeneşti — prilej bun pentru îndrumare şi răstălmăciri. Intenţia e nouă, încercările nu.
      în suta a cincia, Marcianus Capella întrunise şi el cele şapte ştiinţe, toate câte erau socotite pe vremea lui astfel. în veacul al VH-lea, altă încercare: Etimologiile părintelui Isidor din Sevilla. Dominicanul Vincent Beauvais dăduse, subt Ludovic Cel Sfânt, Speculum historiale, naturale, doctrinale et morale. La începutul secolului al XVII-lea, Mathias Martin, din Brema, întocmise un întreg plan de alcătuire. Henri Alsted, la Herbon, şi Bacon croiesc drumul. O călăuză pricepută, pentru aceasta care apare în Franţa, s-a ivit din 1722 încă: Cyclopedia lui Chambres.
      S-au apucat de lucru. Toţi cei cari voiesc să schimbe societatea religioasă şi politică, novatorii şi liber-gânditorii îşi dau întâlnire între scoarţele cărţii, pentru a elabora principiile noi şi spre a sfărâma ceea ce numesc „eresurile trecutului". Daguesseau, înnobilat, dar nu-1 încălzeşte, spirit luminat şi deschis la noi întocmiri, ia subt ocrotire pe Diderot şi „Cartea “. Dar Perusseau veghează. Pentru a mântui, spune, pe principesa Enrica, care murise de trei zile, cere regelui întemniţarea Enciclopediei.
      Pompadour, pentru a-1 înviora pe rege,îi alcătuise un serai, la „Parc aux cerfs". Acolo strângea copilele pentru aşternutul monarhului, îl primenea des. Dar Ludovic XV se plictisea de moarte.
      Marchiza căuta noutăţi, să-l îmbuneze voia, aşa că întinde o aripă proteguitoare asupra Enciclopediei, poate i-o mai risipi „cartea" gândurile...? Şi... cele mai dărâmătoare dintre capitole se zeţuiesc la Versailles, în camerile de jos, unde locuieşte medicul ei, Quesnay
—   părintele „Economiei politice".
      Cufundat în cercetarea Enciclopediei — îi căzuse în mână fascicolele. Citeşte ziua şi noaptea, tot ce se nemereşte. Preţuieşte mai ales cărţile în care cuvioşia se îmbină cu ştiinţa. Citeşte pe părintele Lamy: Entretiens sur Ies Sciences. Apoi, Leibnitz, „Essai“-ul lui Locke, Malebranche — „cercetarea adevărului"; logica de la Port-Royal, — iată-1 pe jumătate jansenist, prins de ei, nu şi de metoda lor de a preda latina. Dar cu toată încrederea, ce simte, teologia lor aspră-1 îngrozeşte. Spaima de iad, pe care n-o cunoscuse înainte, îi turbură somnul şi-i udă aşternutul. Ceîindu-i, pe cei de mai sus şi pe Descartes, bagă de seamă că toţi sunt într-o neisprăvită ceartă. Trudeşte să-i împace — îl încinge durerea de cap. Rând pe rând e prietenul fiecăruia, iar propria lui judecată o ţine adormită, pare că
44
închipui acesta se învredniceşte să priceapă mai bine. Trece la geometria elementară. Fuge xfe Euclid, înlănţuirea demonstraţiilor îl osteneşte. Răsfoieşte analiza; analitica l-adoarme. Latina-1 canoneşte mai rău. Se străduieşte cu Eglogele lui Virgil, dar lipsit de ţinere de minte, nu reţine un rând.
      Pleacă la Montpellier. Acolo se dă drept englez, nobil şi burduf de carte. Cucereşte pe d-na de Lamage. întâmplare scurtă — îi scutură şi punga fetei. Iar la Chamberi, Barillot, înapoiat din Italia, i-aduce Bontempi şi Cartella per musica de Bancheri. îi deşteaptă gust pentru istoria muzicii şi pentru cercetările teoretice ale artei acesteia mari. M-lle Merceret, slujnica d-nei de Warens, are reale aptitudini pentru muzică — sfaturile ei sunt de mare folos. Răsfoieşte şi cărţi de medicină şi dobândeşte repede toate bolile cuprinse între scoarţe. E pe moarte! Cu M. Salomon şi cu toţi doctorii, din partea locului, a isprăvit. „Numai la Montpellier, M. Fizes mai mă scapă!“. Apoi, cum „maman“ se înhăitase cu un bărbier — scârbit, pleacă. Ocupaţii multe — lucru manual.
      S-a întors , — sănătos. Nu stă mult şi iarăşi la drum. Ajunge la Lyon, intră la M. de Mably — învăţăcel la băieţii dumnealui. Copii buni — unul, Sainte-Marie, vioi şi neastâmpărat şi cel’alt, Condillac, mototol şi niţel tâmpit. I-au dat în seamă şi cheile de la pivniţă. Fură sticle cu vin alb d’Arbois, multe, şi le bea seara în odaie, singur. „Dac-aş avea şi puţin cozonac!?*. Deretecându-i-se camera, au dat peste clădăria de sticle su’ pat şi M. de Mably îi ia cheile. Necăjit de lipsa de încredere ce i se arătase, pleacă spre Charmettes.
      Acolo... Deluţu’... Salcâmii..., umbră..., banca... Căsuţă cu ţiglă... cuprinsă de măceşi. „Au devant un jardin en terasse, une vigne au-dessus. un verger au-dessous; vis-â-vis, un petit bois de châtaigniersu... în preajma casei curge un pârâu; aleargă prin livezi ca un copil zburdalnic. Şi pajiştea e plină de „merişori**! — florile lui. Bucuria cu care priveşte cei dintâi muguri! „Revoir le printemps etait pour moi ressusciter eh paradis! ", i-a stat inima-n loc. Odihneşte puţin şi iar o porneşte. Gândurile au luat-o înainte. Cutreieră crângul, o carte subt braţ. A luat, pe coama dealului, poteca spre Chamberi. Străluceşte tot câmpul, florile îmbată. împreună mâinile: „Doamne!", şi nu cere nimic. Asta’i-e toată rugăciunea. Privindu-i facerea şi podoabele, semănate, slăvindu-L, numai, se roagă. Atât. Rugă scurtă şi n-o poate rosti închis între patru pereţi, în odaie; o strigă fierbinte, aici, faţă-n faţă cu Domnul. La o răscruce, se întoarce. Soarele, sus. Grăbeşte. Din vârful dealului priveşte spre fereastra ei, jos. Obloanele sunt date la o parte. „Maman! ", se pomeneşte alergând pe şosea. Se clatină, se opreşte, răsuflă adânc şi pleacă înainte, pas după pas. Ajunge. Mult nu stă, şi-şi ia drumul.
      Trece iar prin Lyon. Cunoaşte pe abatele Mably şi pe cucernicul Condillac; ambii veniseră să-şi vadă fratele. îi dau scrisori, ajutoare, sfaturi, l-au înfăţişat şi muzicantului David, de la care ia două părechi de ciorapi, o tichie, două flanele — şi pleacă.
      O dată cu frunzele care cad, pe caldarâmul oraşului, iată-1 în Paris. A adus şi systemul-muzical — să facă avere, s-o pricopsească pe d-na de Warens. în drum, la Lyon, cunoscuse prin M. de Bordes pe ducele de Richelieu — cunoştinţă fără folos. Măririle nu-s bune la nimic! Nu-i poate suferi, dar... Dejugă în rue des Cordiers, la hotel Saint-Quentin, aproape de Sorbona. Prin M. de Bonnefond cunoaşte pe Diderot. Treisprezece livre de argint, comedia Narcisse şi „proiectul muzical** îi sunt toată averea.
      Avea o scrisoare către cavalerul de Rohan, se duce să-l vadă. îl găseşte în târg, cu mânecile suflecate — abatele de Leon isprăvise tocmai de scuturat, iar, hainele de pe
45
spinarea lui Voltaire, care o ştersese. îi dă răvaşul şi capătă opt sute de franci — stătuse şi câteva zile la dânsul.
      înfăţişat de Reaumur, duce la academie sulul — proiectul. Se întocmeşte comisia de cercetare... îşi freacă mâinile, — „Au ales una straşnică!**: MM. de Mairan, Hellot şi Fouchy. Sistemul înlocuia transpoziţiile şi zădărnicea cheile, totuşi pare că gama prin cifre fusese încă demult născocită de altul, aşa că... „Nişte nătângi! şi habar n-au de muzică!“.
      Publică Disertations sur la Musique Moderne. La Chambfri, scrisese o operă: Ifis et Annaxarete. Şi încă una: „L1amant de soi-meme ", sau aşa ceva. Le-au aruncat în foc, — bine a făcut.
      Răsare la Veneţia: secretar particular al ambasadorului Franţei. Citeşte, scrie... cu cerneală simpatică — unelteşte. Toată dregătoria îi stă pe umeri — aşa crede. Câteva încercări drăgăstoase dau greş. în tovărăşia colegului său, Carrio, prepus şi el la legaţia Spaniei, au arvunit, negreşit cu ştiinţa părinţilor ei, pe mica Anzoletta — o brună picantă, nu împlinise unsp’ce ani. Era în toiul verei. Hotărăsc s-o lase să crească până... se coc strugurii şi-apoi... dar e silit să plece. Partea lui de bani şi-o ia înapoi. Sătui de el, îl rugaseră să plece... — „Tâmpite instituţii civile! în care binele public şi adevărata dreptate sunt sacrificate nu ştiu cărei aşezări aparente, distrugătoare de ordine, căci nu face decât să adaoge sancţiunea publică la oprimarea celui slab şi la inichităţile celui tare!**, strânge pumnii.
      A pus mâna pe câteva acte, scrisori — şubrede temeiuri împotriva fostului său stăpân, pleacă şi le foloseşte.
      S-a întors iar la Paris. Stă aproape de Luxembourg. Tot acolo locuia şi o fată săracă, Tereza le Vasseur — o gâscă. îi dă cofeturi, suspină, îi înşiră palavre, o mie, şi după multă strădanie: pântecele fetei rodeşte.
      El îşi petrece vremea la M. de la Popliniere — d-na nu poate suferi Elveţienii; dă ghes, nu se sinchiseşte.
      Tereza naşte. Altă belea... Griji mari! îi prinde de gât un fir de amici albastru, înfăşoară pruncul în cârpe şi împreună cu M-lle Gouin, moaşa, pornesc de la ea, din rue Saint-Eustache, glonţ la azil şi-l lasă acolo pe scări afară — era noapte.
      Petreceri mari la curte şi la „Theâtre des-Petites-Ecuries“ piesă după piesă, se dă La princesse de Navarre — muzica a fost refăcută tot de Rameau. Compozitorul e prins cu altă operă: Le temple de la Gloire; cine să revadă partitura? fiindcă trebuia întrucâtva schimbat libretul. Voltaire e şi el plecat. Lucrul cere grabă. Jean-Jacques ia totul asupră-şi, migăleşte la Fetes de Ramire şi întâmplarea-1 duce la un schimb de scrisori cu Voltaire — o singură dată. Aci se şi mărgineşte orice legătură între ei. Despărţiţilor lucra spre acelaşi ţel. Osebiţi negreşit, dar împlinind tot atât, unul cu o lacrimă, cel’lalt râzând.
      Fiindc-a îndrăgit-o pe Tereza, ţop şi rudele ei! Cotropit de treburi, împreună cu M. de Francueuil vor să scoată un manual de chimie. Cel care va înfăţişa, mai târziu, „legea conservării materiei “ abia se născuse; se adevereşte însă că Rousseau s-a trudit cu chimia mult înaintea lui Lavoisier! — de ce-i zice atunci acestuia „părintele chimiei**?
      Cunoaşte pe d-na d’fipinay, nora lui Live de Bellegarde — fermier general, câştigă multe parale. Cu acelaşi prilej şi pe M-me d’Houdetot, fiica strângătorului de dări. Lucrează la Operă — actul din Hesiode; şi Condillac dă YEssai sur 1’Origine des connaissances
46
humaines. Diderot trudeşte la Enciclopedie. Jean-Jacques să facă partea muzicală — scrie, dar nu capătă nici un gologan; n-au folosit-o nici ei.
      Diderot scosese Letîre sur Ies Aveugtes. Les pensees philosophiques nu i-a adus mare supărare, dar îndrăzneala nouă-1 duce de-a dreptul la Vincennes, în închisoare, fiindcă M-me Dupre de Saint-Maur şi M. de Reaumur s-au simţit uşor otrăviţi de cuprins.
      în saloanele d-nei Dupin, fiica lui Samuel Bemard, a fost prezentat prinţului de Saxa-Gotha şi baronului de Thum. Tot acolo cunoaşte pe Klupffel, duhovnicul principelui — plin de duh, şi pe Grimm: reporter luminat, e şi lectorul casei, citeşte mult şi cântă la clavecin. Era firesc să se împrietenească cu el.
      Au mijlocit mulţi şi amărăciunea lui Diderot a fost îndulcită. Are două odăi bune, e slobod să se plimbe în parc şi să primească lume. Jean-Jacques aleargă să-l vadă. Dar... Vincennes e la două leghe de Paris! Mai stă..., mai merge... în drum, citeşte „Mercure de France44 şi află că academia din Dijon a deschis un concurs: „Progresul ştiinţelor şi al artelor, conlucrat-a el să vatăme ori să însănătoşească moravurile? “
      Ajunge. Sare de gât lui Diderot, îl sărută, plânge. — „în sfârşit, te revăd!44 — îi citeşte prosopopeea lui Fabricius, o scrisese-n drum la umbra unui copac.
      D’Alembert, sosise înaintea lui:
      —        Effectivement, il s’y trouve un melange de philosophie et de littdrature fort interessant, seulement, â mon avis, cela vous conduira a dire trop, et..., arată cu mâna şi cu privirea, locul. Nu zău, te ispiteşte?!
      Diderot.
      —   Las’ că-i bine, dă-i înainte! şi când va fi gata adă-mi-o să văd de e ceva de adăugat.
      Pleacă mulţămit. Aici începe şi aplecarea sa spre scris — de aici i se vor trage toatş
necazurile, lui şi ale celorlalţi, multe.
      Se-apucă serios de lucru. Şi-a luat de secretar pe soacră-sa. M-me le Vasseur ştie şi carte şi e plină de distincţie — fusese jupâneasă la marchiza de Montpipeau. Munceşte de zor, dar lucrarea e lipsită de înlănţuire şi ordine. Nedespărţit de Grimm. D-na Dupin i-a cumpărat mobile şi-l mută la hotel Languedoc, rue de Grenelle-Saint-Honore.
      A mai scăpat de griji. Pornesc cu prietenii la părintele Klupffel. Beau, mănâncă şi ginesc la ibovnica abatelui. Fatari zisese „papa44 şi el înduioşat la lacrimi se culcă cu ea. „Popesse-Jean-Ja“, au poreclit-o băieţii.
      Dar cheful s-a încheiat şi se întoarce acasă. Remuşcări: „Cerule, ce am făcut!44, se spovedeşte Terezii. Uşurat — adoarme. Vise spurcate, — sare din pat. Umblă nebun prin odaie, până la ziuă.
      Află că Diderot a luat premiul Academiei. „Hm, se putea altfel!?! are proptele!44 Primeşte un bilet de la el, scurt: „Felicit. Eşti premiatul academiei Dijon. Stăruieşte înainte! “
      Aleargă la Tereza:
      —   Citeşte, te rog!
      Ea-i pune sub nas o eraţiţă, sfârâiau în grăsime cartofii...
      —   Citeşte, Jean-Jacques, citeşte! hai, nu ceteşti!?
      Se trage înapoi, i-au sărit doi stropi de untură pe nas:
      —   Voyons, chere Therese! Rousseau uită mereu că Tereza nu ştie carte.
      —   Mă iartă, te rog, şi stă locului.
47
       Crăcită-nţepenită-n papuci, sedilele pline, palmele-n şolduri — lubrică, aprinsă, faţa numa’ vine, ochii ţepi, gura căscată, un rânjet pe buze; sub fusta-i tremură buricu*....
       —  Şi ce pofteşti?!, gata să-l încalice.
       —        Diderot îmi scrie că... Ah, ce om! singurul meu prieten!!, l-au podidit lacrimile şi sughiţul.
       —        Până mâine îţi schimbi ’mneata părerea încă de zece ori şi că lasă-mă dracului, am treabă!, în urma lui trânteşte uşa.
       Cugetă asupra îndatoririlor omului şi... Tereza e pentru a patra oară plină. A venit vremea să-şi pună şi el faptele în potrivire cu principiile. Pe primii copii i-a înstrăinat fiindcă... aflase că sunt bine îngrijiţi dincolo. Răspunderea lui de cetăţean luminat îi spune: „Fă-i ţărani harnici, lucrători iscusiţi!" De altfel iată şi rostul pentru care-i... face. Dar... s-a gândit temeinic, „Nici o deosebire! să fie la fel cu toţi", şi-i desprinde de la gât amiciul, — „Nu-i trebuie semn!" şi-l cară şi pe prâslea tot la „găsiţi". Copiii lui! — simte că i-ar fi iubit, şi părintele, în el, e împăcat. Aleargă la d-na Dupin, la Francueuil, la d-na de Chenonceaux — o învaţă matematicile, — la Grimm, şi le spune, lor numai, cât l-a costat să se despartă de fiu-su!...
       Lumea a aflat, îl arată cu degetul. — „Prietenii m-au trădat!" Spumegă de mânie, doborât de necazuri şi griji. Stă la d-na Dupin. Francueuil i-a făcut simbrie. Ar putea lua şi locul lui Dudoyer, casierul, dar nu se pricepe în socoteli. Ţinerea de minte nu-1 ajută, munca rânduită-1 osteneşte, gândurile pornesc greu, Vorbele-i rămân în gâtlej, suferă, şi de retenţia urinei — din copilărie încă. Călătoriile pe jos, până la Vincennes, i-au adus vătămare mare. La dus, pe stânga, şi la întors, pe dreapta, s-a proptit în fiecare pom, cu nădejdea să-l ude. Zadarnic. D-rul Morand prăpădeşte o testea de sonde, nu poate trece de cotitură; îl ustură de-i săr ochii! Picătură cu picătură i se scurge necazul. E amărât. N-are nici un prieten. încruntat toată ziua, toţi îl ocolesc. Invidioşi? — Nu, „nu meritul meu literar, ci purtarea mea morală mi-i face vrăjmaşi!", toate le află, toate le ştie.
       Se va lipsi şi de prieteni şi de sprijinul lor — vrea. Se poate doar hrăni el şi singur! meserie n-are? compozitor nu-i?! Era... Notenschreiber, numai, şi solist mut.
       Diderot i-a publicat primul „discurs". Va avea răsunet mare!
       îşi schimbă portul. Vinde spada, ciorapi albi nu mai poartă; în cap, o perucă rotundă cu bretonaş pe frunte; tichie; haine de dimie. Şi-a vândut şi ceasul. La ce-i folosea? Nu lucrează oare pentru Veşnicie?! De pe când era la Veneţia, mai păstrase rufe alese. întinse în pod, la aerisit, pier toate. I le-a şterpelit fratele Terezii. îşi cumpără albituri aspre şi de o mie de franci, cumpără, numai sonde moi. îl doftoricesc medicii: Thierry, Malouin, Helvetius... Opriri — piatră,nisip... „Ţine-mă,Doamne!"
       în polemică cu M. de Bordes, din Lyon, şi cu toţi prietenii. Şi tocmai ciudăţeniile acestea-1 fac căutat. Cocoanele se bat să-l aibe la masă, dar fiindcă nu se poate împărţi peste tot, dobândeşte duşmani, crede: — „De-aia mă şi cheamă toţi!" Bănuitor, deznădăjduit: „Pot eu, sărac, să nu atârn de nime?!"
       Curg plocoanele. Umilit că trebuie să primească atâtea daruri, — furios. Prea înduioşat — cum să le respingă? Chibzuinţă d-nei le Vasseur îl scoate din încurcătură; baba le ia, ba şi mai cere.
       Stăruie să-şi desăvârşească „sistemul muzical". Diversiunea l-aruncă în literatură — el singur zvârlit, în pofida voii sale, într-o lume pe care n-o pricepe nici nu-i înţelege ifosul.
48
Lipsit de personalitate şi în neputinţă de a i se asemui, se hotărăşte să s-arate într-un fel al său propriu. Care? cum? Sfios, stângaci, cârciob — priponit de propria lui bănuială, cum să se înfăţişeze? Lipsit de îndrăzneală, totuşi: — „Voi călca cutezanţa lor în picioare!**. Maţe pestriţe, acru la vorbă, dispreţuind buna cuviinţă, fiindcă nu şi-o poate însuşi. în sufletul său însă, în potrivire cu noile sale principii, aceste asprimi toate iau înfăţişarea virtuţii. Dibaci mizantrop, iar răutăţile sale, grăite, sunt piperul numai, nu fierea.
      I-au mai rămas doi prieteni buni: Grimm şi Diderot. îl duc la baronul Holbach. Un om învăţat, de treabă şi primitor, din păcate bogat putred! nu-1 poate suferi. Grimm cade greu bolnav — era îndrăgostit de M-lle Fel şi fiindcă răsplata întârzia, s-a hotărât, lungit în pat, să piară de foame. A aflat tot Parisul şi din prima zi Rousseau,îngrozit, nu se mişcă de la căpătâiul amorezatului. Propriul său devotament îl îmbată, îi stoarce şiroaie de lacrimi, oricum... — „L-am scăpat, sărmanul, de la o moarte grozavă!** şi se boceşte.
      S-a certat cu Klupffel, cu Duclos e la cuţite. Vrea să scrie iar muzică, dar ce închegase mai de seamă înainte a lăsat spre pomenire în Anglia, la Wooton, d-nei Devenport şi bătrâna, oftând după el, poate, îşi face din foi bigudiuri. O sută de sisteme se ciocnesc în capul lui şi i-1 clatină. La M. Mussard, întâlneşte pe Prevost. Un om senin căruia sufletul îi înviorează scrisul. Se vede cu M. Procope, mic Esop cu noroace, şi cu Boulanger, autor „postum ăl „Despotismului Oriental**. E îndrăgostit de trei odată: Denise, nepoata lui Voltaire; d-na Vanloo şi de d-na Valmalette. Slabă nădejde... şi fiindcă l-au încins căldurile, porneşte în fiecare zi, din zori, la Passy — să bea apă rece. Les Muses Galantes n-a avut succes. Pentru Devin du Village, MM. Cury şi Declos gata să se ciopărţească-nduel.
      Lucrarea promite. Izbuteşte o îndrăzneală; a-mpletit tot potopul de cuvinte şi în recitativ, Francueuil şi Jelyotte i-1 schimbă. Nici că se putea altfel. în trăsura Curţii, cu Grimm şi Raynal pornesc la reprezentarea piesei, la Fontainebleau. Izbândă mărginită, lâ repetiţie. Se-arată la Curte — soios, nebărbierit, jegos şi cu peruca încâlcită. în aceeaşi înfăţişare şi, seara, în loja d-lui de Cury. „Am venit să-mi arăt dispreţul numai!**
      Sala, plină. în faţa lojei sale: regele şi Pompadour. Se aşteaptă să fie huiduit, scos în brânci, afară, bătut poate? Dimpotrivă. îşi pierde cumpătul, se întreabă singur cum a putut veni în halul ăsta?! îşi plimbă ferit mâna pe obraz, îi vine-n minte: „Dar barba-i de la ’mnezeu!** şi lămurirea-1 linişteşte, apoi: „Să-i înfrunt!“, însă cuviinţa tuturora îl uluieşte, îl bagă-n răcori şi uşurarea porneşte fără sondă, de astă dată. Reprezentaţia curge — prima scenă, searbădă. La „duo“, Rousseau plânge cu hohote. Bâţâie şi se clatină, îşi bea lacrimile, — „Desfătare di vină!“...
      A doua zi, M. de Cury vrea să-l prezinte regelui — e vorba de o pensioară. O vrea negreşit şi vine, dar l-apucă altă grijă: „Dacă uit ce să-I spun? dacă mi se taie glasul?**, şi-o zbugheşte afară, porneşte spre casă. Prin slăbiciunea lui a învins.
      Devin... se joacă la Paris, în câşlegi. în libret, a semănat şi câteva bucăţi luate de-a-întregul din ale baronului Holbach, cu ştiinţa lui negreşit, dar credea că-i taina lor numai şi acu şoptesc toţi.
      La Operă se joacă: Eglet Pygmalion, le Sylphe, dar... — Succes are numai Devin!
      Vrajbă mare între muzica franceză şi cea italiană — coin du roi, coin de la reine. Şi ceartă grozavă între cler şi Parlament. Acesta — exilat. Răzvrătirea ar fi fost gata, dar Leîtres sur la Musique abate necazul şi-i strânge pe toţi împotriva lui Jean-Jacques; revoluţia a fost astfel încercuită.
49
      Urgisit de toţi. Şovăie. Simte că vor să-l piardă. Cei din orchestra de la Operă au pus la cale să-l ucidă, ştie, le-a surprins doar privirile crunte. I-au suprimat şi intrările la Operă. Pompadour joacă pe Colin, în Devin şi-i trimite cincizeci de livre şi regele, o sută. — „Cu siguranţă altă cursă!1* La Emile lucrase douăzeci de ani — nu i-a adus nici pe sfert. — „Atâtea izbânzi i-au acrit pe Grimm şi pc Diderot, se putea altfel?!11
      Din pricina ’ceasta n-ajunge să joace Narcisse, la „Italieni11, crede. O joacă la Theâtre-Franţais şi piesa, fiindcă era proastă, cade. O tipăreşte. Lucrează la Originea inegalităţii dintre oameni. La Saint-Germain, în pădure, meditează asupra dbârşiei omului: „ Necugetaţilor, cari vă plângeţi întruna împotriva Naturii, aflaţi că relele toate vă vin de la voi numai!".
      Jean-Jacques a plecat la Geneva, cu Tereza şi cu M. de Gauffecourt — toţi trei într-o brişcă. Slăbiciunile lui îl nevoiesc să oprească des trăsura şi Gauffecourt, ghiujul avea şaizeci de ani trecuţi, foloseşte prilejul să-i arate Terezii cărţi cu poze porcoase. Când se apropie de trăsură, ţiitoarea lui, roşie ca racul, suflă şi-şi face vânt cu mâna.
      —   Te-a dogorit soar’le?
      —   Dâa,parcă.... şi i-au înflorit ochii.
      Seara, află. S-a isprăvit! nu mai crede în amiciţie! Apoi, „toate precăderile date prietenilor sunt doar dragoste răpită semenilor şi patriei! nu-s toţi oamenii fraţii noştri?11, spunS, — „nu va să fie iubiţi toţi deopotrivă?11. Hotărât! e amicul neamului omenesc!... Dar cine oaie îi poate iubi pe toţi? Sfinţii doar, şi sfinţi nu mai sânt. Cosmopolitismul, în politică, ar ucide dragostea de patrie. Şi iubirea aceasta, împrăştiată peste toţi, se subţiază, pierde din adâncime. „Toţi laolaltă prieteni!11, dar pe copiii săi nu i-a socotit nici copii măcar — le-a hărăzit de mumă pe toată lumea, adică: pe nimeni!... Cum? de ce, n-au fost ai lui? Dar, erau ai ei!
      Se opresc să vadă pe d-na de Warens — paragină. Geme şi pleacă.
      înflăcărarea republicană-1 mână la Geneva. Gânduri... Evanghelia e una pentru toţi creştinii, dogmele sânt osebite — fiindcă unii s-au încăpăţânat să lămurească ce nu pot pricepe, şi-apoi de dogme puţin îi pasă! pornit e să se lepede de catolicism. A pregătit o cuvântare şi când s-o rostească, tace. Pentru cât îi mai rămâne zile, va sta la Geneva — e hotărât!
      A dobândit cetăţenia. Se plimbă pe marginea lacului. Lucrează la Instituţiile politice. Traduce din Tacit, — anapoda. în toamnă, părăseşte Geneva. Porneşte spre Paris. Imprimă la Rey, şi în Olanda, Cuvântare asupra inegalităţii, dar opul e primit rece. Are ţară, dar cămin n-are. M-me d’fipinay repară Ermitage şi-l pofteşte să se mute acolo. S-a înduioşat, plânge... plânge... „Quelle femme!11 între timp, stă la castelul Chevrette. S-ar întoarce la Geneva, dar află că Voltaire s-a statornicit acolo. Pricepe iute că noul venit, und’ s-ar afla face lege! — căci bogat şi cu legături multe, „Cum dracu’ să mă măsor eu cu dânsul!?11, şi când află cum s-a aprins după el tineretul şi cât îl iubesc cocoanele, simte o ură grozavă împotriva lui, „ăsta-mi fură şi ţara!11.
      D-nele Holbach şi Francueuil au murit. Jean-Jacques nu-i însurat încă, dar ca şi cum. Socru-su s-a hodorogit rău. Nu c-ar fi cumva bolnav, dar mestecă greu, numai, picioarele nu-1 prea ajută, vorbeşte într-aiurea şi nu vede. îl cară la „..bătrâni".
      Se orânduieşte la Ermitage, în casa pe care i-a clădit-o M-me d’fipinay. „Aici îmi refac eu primăvara!11, gândul i-a fugit la Charmettes, oftează adânc. I s-au umplut ochii
50
de lacrimi. Acolo a scris poezia nădejdii, va seri pe a deznădejdii, curând, când va părăsi locul. Poetul naturii, împleteşte în năframa ce ţese mult verde. Prins de dragostile tinereţii, precum toţi descriptivii, de la Bemardin încoace. Mai presus de toate, minunat zugrav de privelişti!
      L-a cuprins o lene de om slobod, care lucrează abia când se îndură. Cărţile i se vând bine. Cugetă, în aer, sub dio. Odaia lui de lucru: crângul de la Vincennes. Aici şi la Montmorency va petrece şase ani împliniţi.
      De pe când stătea la Veneţia încă, i-au sărit în ochi strâmbătăţile oblăduirii, apoi cercetarea istoriei, a moralei, i-au copt părerile. Băgase de seamă curând că toate ţin morţiş de politică şi că poporul nu poate fi decât ceea ce-1 fac felul guvernământului său, să fie, şi cârmacii. Dar în ce chip să se înfăţişeze oblăduirea cea mai vrednică întru împlinirea poporului celui mai virtuos, celui mai înţelept şi mai bun?! — „Adevăruri folositoare fericirii neamului omenesc!“
      Se pune pe lucru. Departe de ţara sa, în Franţa, scrie spre binele patriei sale — vrea, cel puţin. Puţine noutăţi — căci tot ce-i cutezat în Contractul social a fost spus înainte în Cuvântare asupra nepotrivirii stărilor, şi tot ce afli în Emile, găseşti în Julie. din prisos.
      S-a apucat să purece manuscrisele abatelui de Saint Pierre — douăzeci şi trei de cărţulii, numai, groase. I le-a adus nepotul, contele. între timp, gândeşte la altă lucrare... Schimbări, osebiri; clima, anotimpul, zgomotul, culoarea, întunericul sau lumina, toate în sfârşit au înrâurire mare asupra omului! Taina endocrinică n-o pune-n cumpănă — nu era bănuită încă şi totuşi, în propria lui făptură şi în toanele insului e cea cu răspunderea cea mai temeinică. Zic, cartea la care gândeşte, privind la toate variaţiunile pomenite, ar fi să se cheme: „Morala senzitivă44 sau „Materialismul înţeleptului44, — lenea nu-i îngăduie truda s-o scrie sau prevederea i-a spus s-o tacă. Nu meditează decât plimbându-se. Metehnele-1 ţin adesea pironit locului. Lucrează negreşit şi la „Dicţionarul de Muzică44. în timpul verii vine şi d-na d’Epinay, la Chevrette. Scrie şi ea. „Ar fi cum ar fi, da’ n-are ţâţe şi prea mult păr pe picioare !44 Pastelul lui Lyotard o arată altfel: puţintică, dar plină de farmec. Gândeşte adesea la încurcătura lui cu Tereza, — „Ce-o să s-aleagă?!44... Tereza, negreşit, nu e ce-i trebuia, dar iată... „Când sunt şubred îmi face o supă bună, găteşte bine...“ Şi când e bolnav mestecă vârtos. Ţine la masă. La urma urmei n-are nici o îndatorire! De iubit n-a iubit-o, nici n-a vrut s-o aibă. S-a întâmplat. O, dacă el însuşi ar fi fost copilul maicii ei! alte legături i-ar fi unit şi negreşit ar fi iubit-o straşnic! Rudele ei, „Lua-le-ar naiba! nişte lipitori! cum să mai îndrăgeşti familia!?44, şi cât n-ar fi vrut! —• „Uite...,“ când femeia lui dobândeşte, — „tremur, inima mi se frânge, da’ n-am ce face! trebuie să-i dau. Pot eu să mă încumet să încredinţez sângele meu familiei?! Ce creştere le-ar da?! mă cutremur!44 Şi neputând, bietul om, gusta plăcerile casnice, desăvârşite,îşi cruţă odraslele baremi. Urgiseşte oamenii, „Mi-e scârbă de societate!44. Necăjit, asuprit de gânduri, toate vânturile-1 bat. Caută un reazim în prieteni, să-i sprijine molăciunea, dar vorbele lui înveninate i-au risipit pe toţi. Caută o mulţămire în cărţi. în care? în docţiile învăţaţilor vede numai erori şi sminteli, în ordinea socială: asupriri numai şi cumplită ticăloşie! S-a despărţit de enciclopedişti, „Lămuririle lor sunt şovăitoare!44 Va încerca să îndrepte singur toate relele. E beat de virtute. Simte că-i vine îndrăzneala şi parcă i se dezleagă limba. Dar cum nu-i mai vede, pe oameni, dispreţul lui scade şi nu-i mai urăşte. „Vreau să-i văd fericiţi!44. Te miri, zău, de ce nu-i lasă-n pace!?
51
      Descoperă la fiecare pas urziri. Revede La Paix perpetuelle a lui Saint-Pierre şi Polysynodia, lucrarea care-1 scosese, pe vremuri, pe abatele de la Academie — ca fiind potrivnic ocârmuirii. Prevederea-1 sfătuieşte să nu se prea amestece în politica Franţei, fiindcă grija sa cea mare este să nu-şi poată spune: „Ai căutat-o, năpasta!".
      S-a amorezat lulea de d-na d’Houdetot — îi clocoteşte sângele şi neputinţa de a săvârşi l-aruncă iar în lumea himerelor. Se îmbată de gânduri. Urăşte pe oameni fiindcă-1 stânjenesc de la ele, dar beteşugurile l-aduc pe pământ — iar stricturi...,bujii... alifii... cataplasme, sonde. Stă lungit. Sare-n sus! a prins de veste că d-na le Vasseur umblă să-i înstrăineze dragostea Terezii, şi tagma holbeiană unelteşte contra lui, dar... „Sunt cu ochii pe ei, fir-ar!... Au parapon că stau la ţară!". Monoman genial.
      Citeşte poemul despre nimicirea Lisabonei, scrie lui Voltaire, îi dă sfaturi: „Fii mai voios, omule!", apoi, „Voltaire şi-o închipui, el, că crede în Dumnezeu, dar crede în dracu’ numai! căci aşa-zisul lui dumnezeu este rău făcător şi-i place să vatăme-ntruna!" Scrisoarea o trimete prin d-rul Tronchin, să i-o dea filozofului. Nici un răspuns. Totuşi, unul, tuturora: Candide!
      Vine să-l vadă şi d-na d’Houdetot, sora d-lui d’fipinay şi amanta lui Saint-Lambert. E praf după ea, dar cum s-o?... Se răzgândeşte...
     " Enciclopediştii, încăieraţi — lupi, nu mai seamăn’ a oameni, a creştini nici şi mai puţin a filozofi porniţi să lumineze, ei, pe alţii.
      Lucrează iar la Julie. Şi-a şnuruit cu panglici, în culori, un caiet cu mărginile aurite, în el îşi ouă gândurile — pestriţe. D-na d’fipinay pusese pe Latour să-i facă portretul şi-i mai aduce şi o fustă vişinie de flanelă, pe care n-o mai purta şi...
      —   Cher ami, fă-ţi din ea o jiletcă.
      Cade-n genunchi:
      —   Of, ah!... Câtă grijă!, plânge... plânge... şi iar sonde, alifii.
      M-me d’Houdetot vine îmbrăcată băieţeşte, l-a dat gata! Nu-i a mai frumoasă; faţa picată de vărsat, puţin; tenul uşor scorojit; chioambă, ochii rotunzi şi mereu roşii; voinicuţă. Treizeci de ani — avusese. înfăţişare plăcută, graiul cald. Plină de spirit şi nemaipomenit de aiurea — nu faţă cu tainele prietenilor. Mare virtute! Apoi, femeia avea un bărbat istovit şi un amant sprinten. Era nespus de bună.Corrancez spune că bunătatea e podoaba cea mai de seamă a femeii. Vede în ea pe Mie, — „Idolul meu!", lungit la picioarele ei i se spovedeşte: a îndrăgit-o prea mult ca s-o posede îndată! Stângaci, fraze lungi.
      —   Cliut! ne-aude Lambert, fii cuminte!
      Se întâlnesc la Chevrette. Toţi cu ochii pe ei — râd să moară! M-me d’fipinay îi răscoleşte scrisorile. Diderot tipărise Le Fils naturel şi-acolo, între altele: „numai înrăitul stă deoparte! “. Pricepe iute: „Ştiu, de mine se leagă, măga’...!". Ia condeiul şi scrie. Ceartă. Diderot are de furcă cu Enciclopedia. Mai e şi acuzat că a plagiat pe Goldoin. Jean-Jacques se duce să-l vadă. „La necaz să-i arăt că-i sânt prieten! şi să aud şi ce zice despre?..." Dar cel’alt nici că pomeneşte de Mie. „Ah, invidia!"
      N-a mai dat pe la Chevrette. Pe vară a poposit Grimm acolo şi nu-1 mistuie. Prieteni buni erau, nu-şi mai dau „bună-ziua". Era şi timpul, „Grimm? un stricat! N-a stat până mai ieri în Saint-Roche, unde stau alde alea? Acolo locuia şi ...un fleac! un spilcuit! ştie să se pomădeze şi să-şi încârlioţeze părul, atât! cât despre morala lui: „Urmează-ţi înclinările inimii, auzi?!" Doctrina-i fusese altădată pomenită şi de Diderot, dar fără lămuriri
52
multe. Vinovat se simte, de despărţenia de Grimm şi porneşte spre locuinţa lui. îl primeşte acru şi-l ceartă.
      S-a sfârşit şi cu d-na d’Houdetot! Ea-i cere scrisorile înapoi. Le dă, şi:
      —   Şi, pe-ale mele?!
      —   Le-am ars, îi răspunde.
      Se înăbuşe, gata să cadă d-a-n picioarele:
      —        Se macină mărgăritarele?! se pot arde astfel de?!..., se jeluie amarnic: Vor lipsi posterităţii!
      Patologia gloriei.
      Energia simţămintelor, care l-ar fi ajutat s-o aibă..., l-a oprit s-o... Uită.
      Primeşte o scrisoare de la d-na d’fipinay — îl întreabă numai dacă, precum se poartă şi cârteşte, mândria-i mai îngăduie să rămână subt acoperişul ei? — dreptate avea. Rousseau aşteaptă primii fulgi de zăpadă, să-l vadă şi lumea cum tremură, — îşi scutură papucii şi pleacă.
      Se întrec cari de care să-l găzduiască. Capătă altă locuinţă — la Mont-Louis, în bătrânul Montmorency. Se mut* acolo.
      Diderot i-arată articolul „Geneve", scris de d’Alembert pentru Enciclopedie. Sare-n sus: „Vor să-mi cucerească acum şi ţara, patria!**. încheie Julie, îi vâră pe toţi înăuntru, — „Să mă pomenească!*4. Foc supărat pe Diderot, aflase prin Saint-Lambert că i-a dezvăluit câteva taine, fleacuri. Strecoară în carte un pasagiu din „l’Eclesiaste** — pentru ca făţiş întreaga omenire să ştie că „Noi nu mai sântem prieteni!**
      Diderot e onest, fire deschisă. Goethe îl preţuieşte mult — era şi firesc ca universalitatea cunoştinţelor lor să-i apropie. Schiller, mai sentimental, va simţi mai mult cu Rousseau.
      Cu cercul-Holbein a rupt orice legătură. Pentru o nimica toată se ceartă cu Marmontel, „O otreapă!**. M. Lamoignon de Malesherbes îi oferă o slujbă la „Journal des Savants**. îmbufnat: — „Am chef ori n-am, trebuie! să mă slăbească!**, nu primeşte. Nu vrea să aibă nici în clin nici în mânecă cu literaţii. Şi prea desele poftiri la gustări, ce-i vin din toate părţile, le va respinge fiindcă...
      —   Vor să mă sărăcească dând la bacşişuri!
      Prinţul de Tingry, ducele de Willeroy, Lamoignon de Malesherbes, mulţi, toţi vin la el — încărcaţi cu bunătăţi.
      După Scrisoarea către d’Alembert şi La nouvelle Heloise, s-apucă să scrie Institutionspolitiques, — se lasă. în doi ani, încheie „Julie" şi Contractul Social.
      Quos perdere vuit, Jupiter dementat. Ce este elocinţă, în Contractul Social, va fi vorbărie, la tribuna Conventului, şi umanitatea va pătimi de neomenie.
      îi rămâne de făcut „Dicţionarul Muzical** şi... „Dacă mi-aş seri Memoriile?", nu precum Montaigne ci cu desăvârşită curăţenie, fără scăpări nici ascunzişuri. Şi... „Morala Senzitivă**? — uită. Păcat! ar fi lăsat posteriorului, poate cel mai aprig tratat de pornografie.
      Are de vecină pe marchiza de Verdelin. Când îl cauţi e după ea. Soţul ei cumpărase o locuinţă de ţară la Soisy. Are 80.000 livre venit, „E bătrân, urât ciumă, surd, arţăgos, bătăios, apucat, pocit şi chior! — încolo om de treabă s-arat’ a fi.“ Erau prieteni buni. Pe unde o ia, marchiza-i iese înainte, „ Uff, când o să scap de ea!? "
53
      La Montmorency, în preajmă, venise să-şi petreacă vara mareşalul de Luxembourg
—   prieten bun cu d-na de Boufflers. Mareşalul vine să-l vadă. S-au văzut, s-au plăcut. Pe Jean-Jacques l-apucă iar dorul de ducă, gândea să plece la Isola bella, pe Lago Maggiore. La marginea unui lac mai mic, capătă o casă mare — fosta locuinţă a pictorului Le Brun
—   şi se mut’ acolo, la mareşalul de Luxembourg. Prieteni la toartă.
      Scrisese o copie după Helo'ise, pentru d-na d’Houdetot, ba primise şi plata. Scrie şi pentru mareşala, alta, cu planşe. -- „Mergi." Capătă locuinţă în palatul lor la Paris. Şi-aduce aminte că încă n-a fost pus în posesia zestrei maică-si. D-ra Bemard se prăpădise demult. Puţina avere, cât avusese, rămăsese în grija d-lui Isaac Rousseau, care se ajută din venit. Se mutase într-un târg’şor, departe în Vaud, la Nyon; viaţa era mai ieftin’ acolo. Stare mare n-avea bătrânul. Jacot scrie avocatului său, M. Dupal, din Geneva, şi lichidarea se face iute. Curând îşi primeşte toţi banii. Trimite o scrisoare de tămâiere lui Silhouette şi, negreşit, supără pe Choiseul. îi scrie şi lui — îl pomenise-n Contractul Social, da’-l uitase în Emile — şi acreşte pe Pompadour. Nu le prea nemerea, dar nici că-1 silea cineva la astfel de ploconeli. Lanţ, boroboaţele!
      Isprăvise de cetit Julie mareşalei. — „Mâmele pot învăţă de la d-ta. Frumoasă carte!“, dăr Emile o oboseşte; şi totuşi, trebuie să-i dea zor înainte: „curtea". Cum? D-na d’fipinay-i lăsase lui tabloul ce-i zugrăvise Latour — mutra sa. îl duce şi-l dă marchizei de Luxembourg, plocon. Aşa.
      Tocmai coborâse scara, gata să iasă, se-ntâlneşte cu M-lle Amelie de Boufflers — o potcă, n-are doisp’ce ani. Se propteşte cu mâinile unde i-ar fi fost sânii fetei şi o pupă de zor, apoi, doborât de ruşine, se spovedeşte mareşalei...
      —   Se întâmplă! nu-ţi mai face griji, omule.
      —        Negreşit că fata, numai ea, -i de vină, fiindcă râmnind la mine m-a îmboldit să fac astfel!, se putea să nu-i spuie tot!? — „ Vitam impendere vero!“.
      între timp i-au reparat casa de la Mont-Louis, cu bani daţi de prinţul Conde. Toţi trag de el, „Mă vor în palatele lor, să fiu văzut, să mă fac de râs! Ah, lume!", ridică mâinile spre cer. Abatele Morellet scrisese La Vision împotriva lui Palissot, care atacase pe Diderot. şi e poftit la Bastilia. Enciclopediştii ofereau osanale, în cartea lor, cui va mijloci; sare să-l scape şi nu izbuteşte, dar d-na de Luxembourg dobândeşte iertarea şi, de la ei, să fie lăsată în pace. S-ar zice că filozofii au o singură petrecere: să-şi arunce sudalmele şi să-şi facă rele.
      Jean-Jacques scrie lui Voltaire o epistolă acră, îl ceartă că aşezându-se la Geneva i-a înstrăinat dragostea conaţionalilor. Nici un răspuns. „îl urăsc!" Celuilalt, puţin îi pasă.
      Vine prinţul de Conţi, să-l vadă. îi trimite în două rânduri vânat ales. Mănâncă cu poftă. „Ce om de treabă! halal!!" într-o zi aude pe un megieş văicărindu-se că i-au ros iepurii coaja de pe corcoduşi. Iar îi trimisese, Conţi, vânat. „Cât timp să mai rabde bieţii ţărani vexaţiunile şi iepurii lor?!", şi-i trimite daru-napoi. A doua zi:,,Poate-am spurcat-o? s-o dreg!" Se îndrăgosteşte de d-na de Boufflers — era amanta lui Conţi. Noroc c-a simţit tocmai când se pregătea s-o răpuie. Retenţiile l-au oprit şi d-na...
      Află că M-me d’Houdetot a cetit regelui Stanislas, în manuscris, Julie. „Elle vaut pour le moins La princesse de Cleves! le saura-t-il?!"
54
      Diderot laudă mult „Clarisse Harlowe“ —. proaspăt tradusă. „Tâmpenii, ca şi în Paniela! Richardson o răzbeşte cu sumedenia de personagii doar, atât!“, iar el desăvârşeşte cu trei-patru inşi o carte — tot una-i?!
      într-o zi, d-na de Luxembourg: — „Băieţelul dumitale trebuie să aibă... doisprezece ani? Dă-ni-1 să-l creştem!44. Să i-1 dea, să li-1 dea, cum nu! dar dacă, căutându-1, dă peste altul?! Se cutremură, şi apoi, unde să-l caute? Plânge, se boceşte...
      — Băieţaşu’ meu, dragu’ tatii!
      Bătrâna le Vasseur, soacră-sa, o ducea cam greu cu el, aflase şi mahalaua. Grimm, să-i vină-n ajutor, a luat baba şi-a dus-o la Dueil, lângă Chevrette, asumându-şi şi întreţinerea ei. „Numai ca să mă umilească şi... bestia...!“
      D-na de Luxembourg a dat lui Duchesne să-i tipărească Emile. Tocmeşte cu Rey şi dobândeşte, pentru Contractul Social, o mie de franci. îl frământă gândul să întocmească un tratat de filosofie... Essai sur rOrigine des languesl şi negreşit... uită. Din proprie pornire, Rey i-a alocat o pensie. „Cu ce gânduri ascunse oare!?44
      Contractul Social se imprimă în Olanda şi Emile, în două ediţii, la tipograful Neaulme. E vorba să fie arestat. „Sigur! de când o pun dânşii la cale!44. Publicaţiile lui au fost întrerupte, nu de ocârmuire, „Choiseul ori Iezuiţii!“. Fiindcă s-a pornit toată omenirea împotriva lui, „Voi luptă!44
      Stă în halat, pe prispă, vântu-i saltă pulpanele — s-a pornit vijelia. L-apucă spaima, cade-n genunchi, plânge... Are virtuţi, fără îndoială, şi slăbiciuni multe. Nevolnic în dragoste. Urmărit de dorul de a fi iubit, dar şi de ura, închipuită, a semenilor. Şi nimeni n-a fost mai cocoloşit, mai îndrăgit, ca el, şi mai luat în seamă. Pascal a fost un vizionar genial — Jean-Jacques e un amărât, un caz de clinică bietul.
      Boleşte. Mareşalul..., „Ce om! ce suflet!44; stă lângă el şi Morand îi vâră sonde — n-are piatră, dar prostata cât pătlăgica! Toate neputinţele şi beteşugurile toate şi vaiete — le-aşterne pe hârtie, scrie lui Duchesne. Malesherbes, să nu înspăimânte posteritatea, ia şi arde toate scrisorile.
      Pornesc să fie cu ochii pe el, scrierile sale nesocotesc Parlamentul, se leagă de religie. Sub tălpile lui arde pământul... Beauveau şi Sorbona l-au arătat de eretic, de oaie râioasă, răznită din turmă, iar cărţile lui să fie smulse, de gealat şi arse. „Trebui’ s-o şterg!44 Unde? La Geneva, domneşte Voltaire. Apoi, Discours sur Vinegalite şi la Nouvelle Heloise fuseseră prost primite acolo.
      Patru ani, cât stă la Montmorency, mai mult tânjeşte şi-i’ grozav de frică de moarte. Mareşalul de Luxembourg îi dă spre folosinţă castelul său din Merlan, aproape de Paris. Dragostea de patrie-1 cheamă departe, la Geneva. „Cum mă vor primi?44. Strânsese-ntr-o ladă toate scrisorile şi le lasă mareşalului. îşi ia rămas bun de la Tereza şi bocceaua cu sonde. Bătrânul îl petrece până la drumul din fundul parcului, unde e trasă trăsura. îl prinde în braţe, -1 sărută, îi lăcrămează ochii. Cine în vremurile noastre, când stăpân e banul, mai arată atâta curtenire gândirii? Jean-Jacques face doi paşi, se întoarce, scoate din buzunar cheia de la portiţa grădinii, o purta mereu la el. I-au dat-o de la început, să poată intra când vrea. O întinde mareşalului: — „De-acu nu mă voi mai folosi de ea, luaţi-o!“.
      Celălalt o vâră-n haină. îşi strâng mâna. Un fulger în ochi, şi sare-n brişcă, „Aproape mi-a smuls-o din mână, cheia, grăbit mai era să-mi închidă poarta, javra...!“. în poamele cele mai sănătoase caută un vierme. Clocotind de ură, spumegând, porneşte.
55
      Ocoleşte Lyonul. „Da, să uiţi prigoana, creştinească morală, dar nu intră-n obiceiul meu!“. Urăşte pe Pompadour, pe Choiseul, Grimm, Diderot... — „Ah, cât îi urăsc!!“.
      Pe drum, scrie Levite d'Ephrăim. Ideea i-a dat-o cetirea idilelor lui Gessner — traduse de Hubert. Trece prin Salins, se opreşte la Yverdun, la d-1 Roguin. Ajung pe tărâmul şviţeran, în cantonul Bemei, coboară din trăsură, se lungeşte pe burtă în praful şoselii şi pupă ţărâna...
      — O, ma patrie!
      Vizitiul, cu ochii zgâiţi, se cruceşte.
      Socoate Că toţi urzesc împotriva lui. Şi dacă nu plecă? dacă s-ar întoarce? îndrăzni-vor?
      Săvârşirea operelor sale osândite, a fost amânată. Uitată.
      Şi molima nouă bântuie straşnic. Sociomania... a cuprins oraşele mari, târgurile mici şi capitala. Se întrunesc pe de-a-rându’, fără să le ardă de treabă. S-au adunat să... sporovăiască, nicidecum să lucreze. Despre ce grăiesc? — Despre toate! Adică, din câte se scrie şi despre tot ce se spune. „Camerile de Cetire" primesc de la Centru întocmirile sau povestirile, câteodată şi urzeala, iar discipolii împart răvaşele, mucenicilor şi toţi la un loc scarmănă lâna adunată prin mărăcinişuri sau tunsă până la piele, ştirile. Aici, dărăcitul se cheamă: cuvânt. Toţi câţi sânt strânşi, împreună, neguţători, cuvioşi părinţi, nobilime, prelaţi, literaţi, militari, şi trântori, din tot natul, toţi se ştiu de fraţi, numai, în fiecare stână, mare sau mică, şi oaia şi lupul! Vorbesc, cuvântează fără hodină. Şi cum şi-au alcătuit turma, întocmesc moţiuni ori le vin din afară, le purecă sau le deapănă pe toate, le votează şi le strecoară mai departe...
      Etica, fizica şi metafizica, artele şi literatura, economia naţională şi meşteşugul cârmuirii, mai ales! precum şi orice se atinge de aproape sau de departe de aceste filozofări, toate sânt prilej de vorbărie multă. Ajunge să-ţi mărturisească gura că înţelegi ce-ţi prinde urechea, destul să dai din cap sau să ardici mâna şi te chemi filosof Cine să nu vrea... diploma!? Apoi, în lăcaş, intră cine pofteşte? — Mai mult sau mai puţin, da. Se lasă anevoie cu unii — se dau peste cap să-i aibe, pe alţii. De pe cum atârnă de greu, fiecare şi de pe cum le cântă nevoia şi zorul. Negreşit, nici sfântul-Toma nici d-1 Cuza n-ar fi pătruns, acolo, dar vin alţii destui. înăuntru, stăruie voia bună, multă curtenie, glume, frăţie şi înduioşare, toate pe placul zilei.
      Cin’sprezece milioane primea ajutor, în fiecare an, Frederik, din Anglia. La 16 ianuarie 1756, se încheie tractatul între Londra şi Berlin, împotriva Parisului. Ludovic XV ca să-l câştige, dăruieşte regelui Prusiei o insulă mititică din Antile, Tabago, Frederik: „Regatul lui Sancho în insula Baratoria, mie? —Nu!“
      Proscriu şi pe Frederik şi Enciclopedia, sting privilegiul librarilor iar pe scriitori i-aşteaptă piaţa Grevei; d’Alembert lucrase până atunci alături de Diderot, pleacă. Dar cu sprijinul marchizei de Pompadour, al dd. Lamoignon de Malesherbes şi Sartines, publicaţia merge.
      Satele se golesc, năvălesc la oraşe.
      Şapte sute de mii de soldaţi sunt strânşi împotriva lui Frederik şi el n-are decât o mână de oameni.
      Prestigiul Franţei se arată în graba cu care Europa întreagă primeşte opera greoaie şi costisitoare, Cartea nouă. Subscriitori mulţi — era cerută pretutindeni. Iezuiţii — „sire, salvaţi Religia, ţara!“, adică proscriţi pe Voltaire, Diderot şi „Cartea blăstemată“!
56
      Armata lui Frederik: amestecaţi, dar supuşi până la moarte. Unitatea activă o făureşte sufletul lui. Şi dacă-şi îngăduie semeţia să ameninţe pretutindeni,e că nu se reazimă numai pe alcătuirea ostăşească, ci mai ales pe organizarea morală a naţiunii, căci întreaga conştiinţă germană întăreşte hotărârile sale. Adevărata lui armă: însufleţirea obştească. Predispoziţie primejdioasă, celor dinafară; şi rămâne astfel!
      întărit de spiritul războinic, nici învins nu dă înapoi. E pătruns, ştie, că el singur este apărătorul şi mântuitorul patriei. Omogenitatea Prusiei opunea patru milioane de suflete, un trup şi o simţire, împotriva unei coaliţii de o sută douăzeci de milioane de inşi nereculeşi într-acelaşi gând şi voie. Frederik avea să învingă, căci spre el priveau d’Alembert, Diderot şi alţii; iar prin Euler, apoi: Kant, Lessing, Herder, Goethe, toată Germania tânără. Acolo, nici o dare neîntemeiată. Sloboda alegere a dascălilor. Drept de apel la Rege, — judecata lui Enric IV. Toţi cer sfat de la Marele Rege. Armata prin lordul Keith; comerţul, industria aşteptau asemenea de la regele liberal sprijin şi povaţă, căci avusese înţelepciunea să canalizeze curentul. Nu preţuieşte şuvoiul, — lui La Fayette îi va spune răspicat ce gândeşte. Nu se grăbeşte. I-a înhămat bine pe toţi.
      Ludovic XV e deslipit de norod. S-a răcit dragostea.
      Prusia are peste o sută de mii de soldaţi, dar împotriva ei stau de patru ori pe atât. Frederik a luat Saxonia. Franţa ia fâşiile de la Gueldres la Minden, pe Wesser, şi pentru un răstimp electoratele de Hanovra şi Hessa — aliatele regelui Prusiei. împărăteasa Rusiei ia toată Prusia. Frederik învinge pe Ruşi, pe Austrieci îi bătuse, apoi, la 18 iunie 1757 fu înfrânt de ei în Boemia.
      în Germania, la focul de bivuac, seara, îl întrebau pe rege, soldaţii:
      —   Unde ai fost astăzi, Sire?
      Când s-a sculat în picioare, două gloanţe căzură din tunica-i găurită.
      Strigă cu toţii:
      —   Murim cu Tine!!
      Căci trăia nevoile şi grijile oamenilor săi, le turna în suflet speranţa.
      Un oştean din garda Sa fugise. îl prind, i-1 aduc, Frederik II:
      —   De ce mă părăseşti, Martin?
      —   Să-ţi spun cinstit, Sire, prea merg prost treburile tale, mi-am pierdut nădejdea...
      —         Ascultă, băiete, mai fă-mi crezământ până mâine şi de nu se schimbă... o ştergem amândoi!
      Soarta regelui Prusiei pare că se pecetluieşte — sfârşită. Răpus, pământul său cotropit. Gândeşte să-şi facă seama.
      —         J’eus cette âpre vengeance de le consoler! şi Voltaire îi scrie: „...Caută de te înţelege cu Richelieu!“. Urmează sfatul. Nici un răspuns. Şi-aşa, încolţit de vrăjmaşi, scrie filosofului din Femey:
                          „Quand on est voisin du naufrage,
                          11 fautt en ajfrontant l*oraget Penser, vivre et mourir en roi!“t
şi la 5 noiemvrie 1757A bate pe Soubise de-1 stinge — Rossbach!
      Izbânda lui fu o mare lovitură morală pentru Franţa. Şi mii de Francezi morţi, şi la Paris, lumea cântă:
57
                    „Soubise dit, la lanterne â la main,
                    J*ai beau chercher, ou diable est mon armee?
                    Elle etait pourtant lâ, hier matin,
                    Me Va-t-on prise, ou Vaurais-je egaree?"
      Numai în Paris ferchezuiau treizeci şi cinci de mii de frizeri. Perucile regimului trecut, îngrijite-pomădate de cu seară, cereau vreme mai puţină pentru scărmănat şi pieptănat, acu trebuia coafat-buclat chiar părul de pe cap. Scopiţi, fără să fie, doar fusta le lipsea. De suflet avuseseră grijă, alţii, să li-1 destrame.
      Pe câmpul de bătălie, abia ieşiţi din cort dimineaţa, puhavi după chef, toţi ofiţerii şi trupa pierdeau două ceasuri pline să-şi încârlionţeze pletele. Când nu da buzna peste ei vrăjmaşul, lupta începea târziu — după amiază, pe răcoare.
      Seara, după cei-a înfrânt, regele pofteşte pe cei prinşi — generali, ofiţeri, — la masă. Ridică paharul:
      —        Domnilor,.. .în sănătatea Franţei! căci nu mă pot deprinde să vă socot duşmani şi sânt prea fericit să vă am la mine!...
      Cine se putea îndoi? Era prietenos, îndemânatec şi, negreşit, sincer...
      Când au aflat, la Paris, strigară: „Enfin! la victoire de la penseeir, şi cultul lui Frederik II creşte, va închega... „Germania".
      Nădejdea oamenilor noi e Prusia şi cine nu e alături de ea trădează Franţa! spun. Miopia filozofilor rodise şi va dăinui... „La France, en general, n’a pas rendu encore tout ce qu’elle doit â rhomme qui Ta le plus aimee, qui v6cut d’elle, ne paria que sa langue, â ce Fran£ais, si grand par l’action et par la pensee!u, va seri, despre Frederik II, trei ani înainte de Sedan, Jules Michelet, încheind despre sine cu multă miopie: „// est rare que cette courte vie humaine suffise â de pareils labeurs!...
      Leonard Sismondi a fost mai puţin... norocos, dar nu şi-a furat căciula!
      Şi fiindcă amicul său, Frederik, editase cu sabia „victoria", scoate şi el o carte straşnică: „Essai sur Ies moeurs"... — şapte mii de exemplare dintr-o dată! Amândoi îşi împart faima. Amândoi sunt gloria lumii.
      Piesele lui îşi fac drum. Maria Tereza le citeşte. Cei care voiau să guverneze se ţineau pe firul apei, nimănui împotrivire.
      Bemis încheie alianţă cu Viena. Frederik II propune pacea — Bemis o respinge. Pompadour veghea. în 1757, sunt de partea Austriei. Şaptesprezece ani înapoi erau împotriva ei.
      La Delices, de la fereastra lui se vede oraşul în care domnea, altădată, Jean Chauvin, picardul calvin, precum şi piaţa în care, acesta a pus să fie ars pe rug Şervet — ca să-i mântuie sufletul numai. Şi acum, toţi preoţii din ţară gândesc ca şi el şi merg mai departe încă. Nu-1 socot pe Iisus drept fiul Domnului şi, tăgăduind, altădată, purgatoriul, s-au umanizat până a îngădui izbava şi celor din iad, în care nu cred, şi din care au închipuit „purgatoriul", în care n-au crezut. Ciudată prefacere în istoria spiritului omenesc! Dar, sectari când e vorba de Şervet, socot cu toţii că pârlirea lui cu smicele verzi, până la mistuire, a fost faptă înălţătoare. Voltaire spune:
      —  A fost o grozăvie!
      Popimea:
58
      — Da* dimpotrivă! Calvin a avut dreptate! şi spre a i-o dovedi cer consiliului Genevei hrisoavele cu osândirea. Se putea isca dandana mare! Cuminte, Sfatul nu le dăv popreşte orice ocări, grăite sau scrise împotriva filozofului. Cearta, care putea fi cruntă, se stinge. Izbânda e a lui Voltaire — „Straşnică pildă a progresului raţiunii îii veacul acesta!*4, înstrunează lira şi cântă „Ode ă la liberte!". Răsună Europa. Pompadour tipăreşte VEcclesiaste, la Luvru, şi cu poza lui înăuntru. A dobândit suveranitate scriitoricească — şi librăriile pline numai de cărţile lui. E stăpân pe părerea lumii. Toţi cei care pătimesc după urma strâmbătăţilor şi inechităţii sociale îl au sprijin bun. Apărătorul celor vii şi al celor săvârşiţi. Veghează: leşurile celor osteniţi de viaţă nu vor mai fi ciopârţite de călău. Strigă pentru Calas, pentru Sirven, de la Barre, Lally Tollendal, pentru şerbii din Jura, pentru toţi oropsiţii. înspăimântătoare îndrăzneală în gând! — şi-l aşterne pe hârtie, fără preget. Stil prea puţin propriu. Observaţie superficială. în versuri, eleganţă şi vioiciune.
0  voită cuminţenie în romanele sale filozofice, haz stăpânit. Precursorul romanticilor — făpturile sale,în portul lor, cu graiul şi moravurile lor, le vezi trăind, mişcându-se,fiecare pe pământul lui. Scrisorile sale: un tezaur! Poet tragic — fără personalitate proprie; piesele lui slujesc la răspândirea ideilor sale filozofice. Istoric clar, onest, veridic — pânza întâmplărilor se desfăşoară precum vremea, repede. La curtea lui Frederik, a scris Ludovic XIV — apologia marelui rege,negreşit, dar, mai ales, înfăţişează, acolo, naţiunea şi desfăşurarea spirituală. Clasicism şovăit, dar câtă bogăţie de lucruri şi păreri noi! în
1  ’Esprit des moeurs arată cum omenirea, cu fiece zi, se leapădă de prejudecăţi, de asupriri. de servitute şi de eresuri. Rătăcirile toate se destramă. Păşesc cu toţii spre raţiune, dreptate şi spre binele moral. Crede în viaţa de apoi şi profesează deismul fiindcă... socoate că credinţa în Dumnezeu şi în viaţa Viitoare sunt utile, ca sancţiuni, n-are pentru norod dragostea dezinteresată a lui Vauban, nici spiritul clăditor al lui Rousseau. Apostolul îngâduinţii, şi ce e ciudat, nu o practică deloc. Reduce toată morala la morala socială numai. Combate catolicismul fiindcă ştie că, veacuri întregi, a umbrit lumina. E mult ascultat şi slăvit ca şi soarele!
      în vremea aceasta la Lissa, la Breslau, la Maxen, măceluri. Te-ai aşteptă, încărcat cum e de foloase, să-l vezi sătul, mulţămit, odihnit, cumpătat şi iertător, dar orice-i poţi cere numai seninătatea adevăratului filozof, nu. Cel mai neînsemnat neajuns, trăit sau întâlnit numai, îl frământă până la turbăciune. Iubitor de desfătări şi socotit. Cu zece ani înapoi, în „Le Mondain44, lăudase luxul ca instrument de propăşire socială, — aveadreptate. Priceput ca nimeni altul la împuierea banilor, cămătarul cel mai hrăpăreţ încă poate învăţă de la el. Slobod să facă ce vrea, nu-i stă în cale nimeni. „Aud vorbindu-se de libertate... Dar, avut-a cândva cineva una mai mare ca mine?!44 şi... „Suive mon exemple qui voudra! ou quipourra..."
      Părăseşte locul, pleacă în Gex, la Ferney — a dobândit castelul. Primiri ca la Curte. Vin la el: M-mes d’fipinay, de Boccage; d’Alembert, englezul Gibbon, Marmontel, Turgot, ducele de Villars, Palissot, scrisese o odă împotriva lui Frederik — s-au împăcat, Le Kain şi mulţi alţii.
      Trăia din belşug. Pe cine vine să-l vadă-1 ospătează în castelul său, — , ja, ţine: pâine din grâul meu, unt de la vacile mele, vin din via mea!44
59
      Abatele Xavier Bettinelli vine şi el, pleacă uluit: „Omul ăsta e patruped! unul la Delices, alt picior în rue du Grand-Chene, la Ferney altul şi al patrulea în domeniul Tourney!“.
      E prea mulţumit, unde e. Genevezii-1 apără — cine-i stă împotrivă e şi duşmanul lor, apoi, cum singur arată, poate spune oricând căpăteniilor Republicii: „venez dîner demain chez moi!“, şi dau ghes.
      Ferney e în Franţa, la o jumătate leghe numai departe de Geneva, — Ludovic XV i-a reînnoit privilegiul. E neatâmat şi faţă de Franţa şi faţă de Geneva. E suveranul-p/ct al unui regat mărunt, dar slobod — şi l-a tăiat în sânul unei republici. Stanislas vine să-l vadă, Frederik îi scrie, cu margrava de Baireuth a rămas în legături calde. „Mai fericit ca mine nu sunt nici regii!"
      Nimic nu-i lipseşte, nici nu s-ascunde: „Toutes Ies commodites de la vie en ameublements, en equipages, en bonne chere, se trouvent dans mes quatre maisons"...
      Mărturisiri şi sfaturi: „O avuţie mică încă se micşorează, căci cu fiecare zi care trece se scumpesc toate, apoi, adesea, oblăduirea prin ea însăşi ştirbeşte din sănătatea rentei şi a monezii. Fii numai cu ochii-n patru la întocmirile vistiernicului — mereu strâmtorat şi îqţrîina înglodat, — şi oricând vei află o săvârşire din care, dacă te pricepi, poţi să te foloseşti gras, fără să rămâi nimărui îndatorat şi nici că e desfătare mai mare decât să-ţi clădeşti singur averea! primii paşi sunt anevoie de făcut, ceilalţi — lini", şi adaogă: „O, le bon temps que ce siecle defer!".
      S-ar părea că Regele-Soare a statornicit pe veci „monarhia", în Franţa. Totul stăruie de la sine. Nici o primejdie şi astfel, ce poate fi mai plăcut decât desfătarea minţii!? Darurile „filozofiei" sânt la îndemâna oricui. Mai poţi ocoli ispita?! Şi iată că „societăţile"-şi întocmesc o republică... plăsmuită, un stat mititel, după chipul celui mare, cu o singură osebire: că fiinţează în închipuirea lor, numai. Hotărârile ce se iau nu sânt decât năzuinţi şi... ce e mai ciudat, pe nime nu-1 priveşte ce se întâmplă nici n-are de dat socoteală despre ceva, cuiva. într-un cuvânt, o „aiureală" clădită pe hârtie, numai, de către inşi fără răspundere — aşa se înfăţişează isprava la care s-au înhămat „filozofii", cu toată râvna. Şi uşurinţa cu care năşesc, planurile, va stărui şi asupra înşiruirii întâmplărilor ce se pun la cale.
      Anglia face un război de piraţi Franţei. Maria Tereza parcă şi-ar lua îndărăt Silezia. Negociază cu împărăteasa Rusiei şi cu regele Poloniei, în calitate de elector al Saxoniei, acesta, numai, căci cu Polcii nu stă de vorbă nimeni.
      Mai mulţi oameni de ispravă s-au întovărăşit să scoată întreg dicţionarul — Enciclopedia. Au şi ieşit la iveală şapte tomuri şi s-au şi tradus în trei limbi, la iuţeală. Opera? „Destul de copilărească declamaţie, înăuntru, şi multe spanacuri, dar aşa se îngroaşă cartea!", şi preţul creşte. îi pare rău că n-a editat-o. Oferise două sute de mii de franci — nu s-au ajuns din preţ. Apoi...
      La 23 februarie 1750. Omer Joly de Fleury, procuror general al Parlamentului, împricinează pe autori de: nelegiuiţi,deişti, corupători de tineret,uneltitori şi răzvrătiţi. Pricina porneşte de la cuvântul „âme", căruia, spune, tălmăcitorii i-au dat un înţeles de materie numai. Asupra acestei părţi netrupeşti, neînţelegerea era veche.
60
      Săvârşirile simţământului, judecăţii şi ale voinţei, laolaltă, după unii: lămureau formula materialistă, la fel gândise şi Democrit; „principiul vieţii", ziceau filozofii. „Scânteie din focul divin", spusese Empedocle. Anaxagora desluşea, în suflet, un spirit. Aristot, însăşi forma fiinţei omeneşti. Platon îl înfăţişa precum o fiinţă spirituală şi nemuritoare. Unii jură pe panteismul lui Heraclit, altfel gândesc epicurienii. Apoi, creştinismul deşteptase spiritualitatea: viaţa veşnică — înaltă. Spre această lămurire, veacuri întregi s-au zbătut între Platon şi Aristot, cătând a le apropia arătările de cerinţele bisericii. Hobbes, materialist neclintit. Spinoza tăgăduise dualismul cartesian şi nu pun capăt neînţelegerii nici Hume nici Kant. Reacţie biochimică, numai, vor zice mai târziu învăţaţii, iar Lamartine îşi va tângui îndoiala:
                   „Âme, qui es-tu? flamme qui me devore,
                   Dois-tu vivre apres moi? dois-tu soujfrir encore? "
      Abatele Yvon luase asupră-şi tot ce privea metafizica, etica şi logica — numai atât. Articolul, prost, din Enciclopedie, era opera lui. O declamaţie stângace — atât izbutise. în sprijinul arătărilor sale, Omer de Fleury pomeneşte pe sfântul Pavel, procesul lui Teofil şi pe Abraham Chameix — negustorul de aguridă trecuse la Jansenişti, se făcuse derviş şi ajunsese să fie oracolul Parlamentului. „Un sfânt al bisericii!", îl numeau înalţii judecători.
      Se strâmbase lumea!
      Noroc că, zurbagiu şi poşindic din fire, muncit de neastâmpăr şi rătăcire, Chameix şi-a luat apoi drumul spre... Moskwa. Ajuns acolo s-a apucat să predice. Din strămoşul de-atunci au ieşit ciracii de astăzi, poate.
      în sfârşit, cercetătorii n-au cetit, din borţoasa carte, nici o pagină măcar — abia un • cuvânt, şi au osândit toată Enciclopedia. Editorii aveau un privilegiu de la rege şi Parlamentul n-avea cădere să dărâme împuternicirile date de... Pompadour. Cancelarul Lamoignon surpă ocrotirea şi iată cum „un prost necinsteşte Franţa!". Le livre de VEsprit a lui Helvetius, şi La religion naturelle, a lui, au fost osândite de Parlament, arse şi „Enciclopedia" poprită.
      în împrejurările acestea Parisul nu poate fi loc de hodină pentru un gânditor, şi precum Aristot bine a făcut că s-a retras la Calchis când fanatismul stăpânea Atena, Voltaire rămâne la Femey — mai ales că nu avea nevoie să plece ca s-ajungă. Cine-i cuminte să priceapă! „Mai bine-ţi clădeşti castel, joci comedii şi îmbuci straşnic, dacă poţi, decât să te războieşti la Paris cu prostia!" şi neputând face pe oameni mai mintoşi nici potoli îngâmfarea Parlamentului şi nici împiedica pe teologi de a se face de râsul lumii, trăieşte departe — din belşug.
      Când Damiens îl loveşte, regele: -- „Dar de ce? Eu nu fac rău nimănui!", — dar, bine? Prea pătruns că regatul este un patrimoniu numai, drepturi fără îndatoriri. Era lipsit de scrupule, de suflet poate nu, nici de însuşiri. Inteligenţă netăgăduită şi învăţătură, iubire de norod şi ţară, încă, şi pricepere avea. Din păcate starea generală se arătase fără leac. Socoteau cu toţii astfel. Iată slăbiciunea care naşte scepticismul regelui.
      Sau a spus-o ori n-a spus-o: „După Mine şi potopul! “. Vorba a rămas să îl defaime. Nu putea un om, chiar rege, să îndrepte desnădejdea tuturor. Toate strânse pe capul unuia singur! — nu e drept.
61
      Războiul de şapte ani — cere Franţei aliate multe trupuri.
      S-ar părea că singurul loc curat, la Curte, rămăsese apartamentul Reginei numai, dar atât de părăsit, de urgisit!
      Anul 7762... Aici începe întunericul... „în care mă zbat de opt ani!". Vede plasa, dar nu zăreşte mâna care-o urzeşte. La Yverdun, în casa d-lui Roguin, fusese primit cu braţele deschise. Zile de sărbătoare! acolo, toată casa veselă. E vorba ca nepotul acestuia să se însoare cu propria sa vară.
      Rousseau sfătuieşte pe d-ra Boy de la Tour să nu-1 ia nici moartă! Zâzanie — ceartă. Trăiau liniştiţi, până nu venise. A întors casa pe dos. Ar pleca la Geneva, dar cărţile sale au fost arse, acolo. împotriva sa, două decrete şi toată Europa. împricinat de nelegiuiri, „Vasăzicăateu? nebun! turbat! — eu?!“...
      Foaia din Trevoux face apreţuiri ciudate asupra lui Rousseau şi despre lycanthropia ce înfăţoşează. „Et si j’avais 6crit mon livre sur l’Esprit?!“...
      O să rămână la Yverdun. Da’ nu-1 vor şi de mai stă, sânt în stare să-şi năpăstuiască şi casa. îi dau alta, chivernisită gata, în sat la Motiers, la Val-de-Travers, în comitatul Neuchâtel. Ce nu fac,bieţii oameni, să scape de el! îi scrie Terezii să vină. Trece muntele, ajunge. Alt bocluc!... Uitase... Dragostea sa pentru Franţa-i inspirase greaţă şi ură nesfârşită pentru regele Prusiei. „Cu maxime şi cu samavolnicia lui calcă tot în picioare!“. E şi certat cu regele Prusiei, aşa crede. Pe o gravură care înfăţişa pe Frederik II, o avea acasă într-o ladă-n pod, scrisese dedesubt caligrafic: „//pense en philosophe et se conduit en roi!", oricum, „toţi au văzut-o şi sigur că Frederik e cu ochii pe mine!*1 şi tremurând, abia păşeşte hotarul, înăuntru.
      Nu-1 supără nimeni. A ajuns la Motiers, la casa care...
      Acolo locuia şi M-me Girardier, cumnata d-nei Boy de la Tour, dar casa e încăpătoare. Nu se înţeleg — „d-na Girardier o hicleană!“. Ariciul se zbârleşte şi... vulpea pleacă, — a dat-o pe bătrân-afară.
      A sosit şi Tereza. Rousseau s-a hotărât să-i lase fustele-n pace. „Că ce mă fac cu copiii?!". Sat păcătos — nici un azil. S-a depărtat de ea, se apropie de natură şi de ce-are la îndemână. Meditează asupra unui tratat de educaţie, dar... „Am ocolit atâtea îndatoriri în viaţa mea! voi face mărturisirea." O făcuse în Emile. „Voi spune tot, tot! şi-mi voi uşura sufletul." Fuge de femei, apropierea lor îi dă sughiţuri, îl înfierbântă, îi ies bube pe faţă şi-l arde băşica. „Mai bine lipsă!".
      Şi fiindcă s-a statornicit în ţinuturile regelui Prusiei, „buna-creştere mă îndeamnă..." Scrie mareşalului Keith, guvernatorul, că abia aşteaptă să i se înfăţişeze cu smerite plecăciuni, şi gudurare. Localnicii nu-1 încântă: sălbatici, se înţolesc în o mie de culori şi larmă fac mare!
      S-a împrietenit cu milord — îl bate pe burtă. Când porneşte spre castelul Colombier, unde e reşedinţa, parcă zboară şi când pleacă de-acolo, plânge. Bătrânul e un om minunat şi Jean-Jacques îi zice: „tată!"
      L-a ajuns pedeapsa lui Frederik. Din partea suveranului, lordul Keith primeşte poruncă aspră să-i dea lemne, cărbuni, bani şi să-i facă o casă.
      Regele Prusiei se războia tocmai, Jean-Jacques îi scrie: „încetează!".
      Nici un răspuns.
62
       Sfaturi bune-i dăduse, ce să mai înţeleagă? Vine şi pacea şi e sărbătorită. împodobiri, luminaţii. Fiindcă Frederik a tăcut la scrisoare, se răzbună: din banii ce i-a trimes regele, împodobeşte şi el casa. „Hm, îi scrisesem doar’ frăţeşte, de la om la om, putea să înţeleagă că-i vreau binele!“
       Iar şi-a schimbat portul. îmbrăcat în giubea, caftan, tichie cu blană de viezure — năpârlită. Pletele atârnă. Chimir lat, o broboadă pe umeri, iminei, şi ghearele strânse pe ciomag. Paşii mărunţi — împotmolit în zăpadă. Cocârjit, bărbia înfiptă-n piept, faţa zbârcită, întunecată. Nasul spintecă vântul şi gura ’năcrită, privirea ’ncâinată, porneşte... Aşa se duce şi la biserică. Când trece pe uliţă, câinii, zbârliţi, urlă şi copiii aleargă până plesnesc — „Houi, le Croque-MitaineU ", fug în case şi trântesc uşile. învestmântat astfel pleacă spre Colombier să s-arate mareşalului. Când îl vede: — „Salamaleki/" şi-atât, bătrânul era om umblat şi înţelegător de multe sminteli — văzuse.
       L-au ajuns bătrâneţele. Ca să-şi astâmpere mâinile, lucrează cu igliţa plăşi şi le dă, drept răsplată, numai femeilor virtuoase — care-şi alăptează singure pruncii. Le scrie celor mai vrednice şi scrisorile fac ocolul lumii. „Câtă virtute!“...
       S-ar împrieteni cu M. du Peyrou, dar... „pute de chiabur, parşivu’!“
       Guvernatorul e de partea lui, negreşit, dar municipiul şi lumea toată împotrivă-i. Trebuie să se ducă la biserică, să se mărturisească. De astă dată s-a hotărât, va ţine „cuvântarea44. Lucrează pe capete, „Voi face ceva straşnic!44. Munceşte şi la dicţionar şi la Confesiuni.
       Renunţă la „Morala senzitivă44 şi, fiindcă Geneva nu ştie să-l preţuiască, „Mă Iţapăd de ingrată patrie!44 Scrie syndicului, d-lui Favre, că se lasă pe veci de cetăţenia elveţiană.: „Acu că m-au pierdut, îşi vor deschide ochii !44 Faptul trece nebăgat în seamă. „Tac fiindcă pun, ei, ceva la cale!44
       Apare Lettres ecrites de la campagne, scrisă cu talent, de procurorul general Trouchon, se pare. Scrie repede Lettres ecrites de la montagne. O s-aprindă focul.
       Era prieten bun cu M. de Sauttem — gata să se păruiască, „Nici nu-i numele lui măcar, îl cheamă Sautherheim, e spion, sigur! şi a făcut o porcărie!44 Abia plecase, omul, şi Rousseau îi scrie, îl conjură să se întoarcă numaidecât şi să înfieze copilul pe care o herbelişte, de la hanul din sat, strigă că i l-a turnat cel plecat. Minciuni! 1-1 făcuse satul.
       Combinaţii cu editorii — pensii. Află de la librarul Guy, tovarăşul lui Duchesne, cum că mareşalul de Luxembourg l-ar fi pus în testament. „Mă lipsesc, nu primesc nici în ruptu’ capului, să mă slăbească cu pomana!44, strigă-n gura mare. Hotărât! o să-i scrie.
       Dar nu-1 pusese. De altfel, mai bine! căci ar fi rănit principiile sale. „Oricum... aveam eu dreptate să n-am încredere în el, javra!44... şi strâmbă din nas. Spirit uriaş, suflet pitic. Amicul său Mussard e bolnav greu şi M. Lenieps îl îndeamnă să-l povăţuiască să-i testeze lui toată averea. „Ar fi o idee!44. Mussard s-a făcut bine. Şi mareşalul e hotărât să-i dea ceva — până la urmă-i lasă o pensie. M-me de Warens s-a prăpădit. „Sper s-o revăd în cer, numai a mea! şi va fi fericită!!44, moţăie cu ochii deschişi.
       Lordul Keith pleacă în Anglia să dobândească iertarea şi averea înapoi. Se întoarce la Potsdam. îl cheamă şi pe el. Pentru ca să nu fie nici cumva turburat, de când plecase încă, i-a lăsat o patentă de cetăţenie prusacă. „Plec la Berlin!44
63
      Pierde şi prietenia abatelui Mably. Acesta tipărise, în legătură cu Lettres de la montagne, poate, câteva apreţuiri asupra... unui demagog rătăcit şi... „Hm, despre mine e vorba! îi stau în gât izbânzile mele! I-arăt eu lui!!" şi ciorovăiala începe.
      S-â hotărât să scoată o ediţie generală care să cuprindă toate operele sale. M. Reguillat, librar, din Lyon, vrea să încheie înţelegerea, venise într-adins, dar Lettres de la montagne a stârnit aşa gălăgie că omul pleacă învârtindu-se, nu se mai uită înapoi. „’Mda, toţi contra mea!"
      în pragul judecăţii, ameninţat să fie excomunicat, nu-i mai rămâne decât să fugă. Trebuie să se înfăţişeze comisiei, a primit şi înştiinţarea. Se închide în odaie şi scrie... scrie..., îşi pregăteşte apărarea. Zile de-a-rându învaţă „cuvântarea". Când crede c-a prins, scapă şirul. Ţinerea de minte-1 minte şi Tereza face un tărăboi! în bucătărie zăngăne tingirile.
      —   Therese, trebuie să-nvăţ pe de rost apărarea, am nevoie de linişte!
      —   Nătărăule, nu ştii că n-ai memorie!?
      Şi de nu se înfăţişează e pierdut, „Mă vor închide!"
      Colonelul de Pury şi alţii mijlocesc, l-au scăpat de judecată, dar:
      —   Plecaţi odată, d-le!
      De închisoare nici nu fusese vorba.
      Abia-i îndrăgise, şi lumea: pe el, cu pietre. Se ţin predici împotriva lui, în biserici, şi când se-arată-n târg, cei de la ferestre: „Uite Anticristu*! adă puşca să-l ucid!", dar nu trage nimeni, scuipă numai.
      în singurătatea de-acolo, Tereza se plictisea grozav. O frământă pofta trupească şi jindea după daruri. Lipseau şi plocoanele şi drăguţii. Ar fi vrut să plece. El, nici să n-audă! Aşa că, biata femeie, pentru a-1 nevoi, cercă cum putea. Dădea, copiilor, cireşi, acadele, îi mai cinstea şi cu bani să-i aţină calea, să-i alerge-n urmă, să ţipe, să spargă geamurile cu pietre — doar’ doar’ s-o hotărî să se urnească, să părăsească locul. Da, dorul de Paris! Jean-Jacques de unde să bănuiască? scrie d-lui Guy: „La canaille a force ma porte, casse Ies vitres, ameutee qu’elle a ete contre moi par le ministre du lieu", şira cumpărat şi o puşcă. O ţine-n odaie, încărcată plină cu poşuri, răzemată în colţ, lângă pat, „Tout est prepare pour soutenir un siege la nuit prochaine; Ies brigands trouveront â qui parler, s’ils se presentent." Căci pentru el toate iau alte proporţii, bucurii şi necazuri. Mult nu-1 supără nimeni.
      Hume îi trimete vorbă, prin d-na de Verdelin, să vie la Londra. Hume înfăţişă un suflet republican, dar slăvea luxul. Paradoxul îl întâlneşte des la Engleji. Şi d-na de Boufflers îl sfătuieşte să se ducă în Anglia. „S-au înţăles, ca să scape de mine!"...
      Până să plece, mai scrie Visions de Pierre de la montagne, şi-i pune pe toţi pe cap. Fără temei se legase şi de unul Pierre Boy şi împricinatul umblă să-l cotonogească. Fuge din Motiers, noaptea. A pornit spre Geneva.
      Nici aci nu-1 vor. încotro? în mijlocul lacului Bienne, spitalul din Berna stăpâneşte o bucăţică mică de pământ, insula Saint-Pierre. Acolo. Un rai! Erborizează, scrie... Mijloace de trai ar avea destule: o mie două sute de franci de la milord..., de la Duchesne trei sute, pensii, apoi cărţile... Strânge fiindcă... „Banul pe care-1 ai e unealta libertăţii — cel pe care-1 doreşti, a robiei!" Stă, odihneşte. Trândăvia, în cafenele şi cercuri, e
64
ucigătoare fiindcă e silnică, pe când în singurătate, cu burta la soare, „e desfătare, căci e slobodă şi voită astfel!".
      0        mie de lucruri începe, nu isprăveşte nimic. „Dac-aş seri flora petrinsularis? “. îl pasionează sistemul lui Linnaeus, „A privit botanica în filozof şi ca naturalist, dar a cercetat-o în grădini numai, ah, maica-Natura!“
      în sfârşit şi-a găsit de lucru. A hotărât să dăruiască Corsicei o constituţie, „S-o fericesc!"
      îi trebuie negreşit câteva lămuriri asupra ţinutului, oamenilor, câteva numai. Poate că tot s-ar cădea... „să mă duc pe câteva zile acolo?"... Să se ducă... să se ducă, dar?... îşi dă seama că acolo, fiind, greu va mai putea întări cu prezenţa sa părerea ce îşi făcuseră oamenii, din cărţi, despre destoinicia şi priceperea lui. — „Nu mai mă duc!"
      M. de Buttafuoco îi spune că Corsicanii ar fi cam... „aşpri“, dar totuşi să stăruie. „Hm, te pomeneşti că mă pun şi la treabă?!". Nu-i place nici o silnicie. S-a răzgândit, a găsit: „Drept plată pentru găzduire îi voi ajuta să se cunoască, le voi seri istoria, e probabil că n-au şi...“ Mai stă pe gânduri... „Nu, să-i deprind mai bine cum să se poarte, am să le întocmesc eu legile!"
      în Contractul Social pomenise despre Corsicani ca despre un norod tânăr, singurul din cuprinsul Europei, care nu fusese otrăvit de legislaţie şi care îndreptăţea cea mai mare nădejde dacă-i pică norocul să-şi găsească un cârmuitor de ispravă. „Plec!"...
      Corsicanii, printre cei mai luminaţi, cetiseră cartea şi deşteptarea-i mâna la lucru. îi scriu lui Rousseau, vin să-l vadă. îi stârneşte, se frământă; le creşte însufleţirea.
      M. de Choiseul, aflase? — nu ştim, ia Corsica şi o alipeşte Franţei. L-a scos din încurcătură.
      „Nenorocit popor, ale cărui virtuţi făgăduiau să întreacă într-o zi pe cele ale Spartei şi ale Romei! te-am dus la pieire!!" şi plânge cu hohot.
      1  se vor ierta multe fiindcă... mult înaintea politicei, poezia a născocit amnistia.
      „Şi n-o să stau acum cu braţele încrucişate!", trebuie să facă iar ceva, dar ce?
Curând... „Evrikă! voi întocmi o constituţie pentru Polonia!"
      Polska, minunata ţară-câmpie, clădită de vrednicul ţăran Piast, se clatină. Izbânzile lui Jagellon, împotriva cavalerilor „purtători-de-paloş", fost-au ele zadarnice? şi trufia lui Sobieski? Căpeteniile: Czartoryski, Radzivill, Potocki, destramă numai. împărăteasa Katerina II a înscăunat pe Stanislas Poniatowski.
      Dizidenţa ortodoxă i se gudură la picioare, protestanţii cer ajutor Mariei-Terezi şi lui Frederik.
      Au căpătat libertatea cultului şi au înstărit astfel, mai aprig, liberum veto. Dieta provincială se bate cap în cap cu cea centrală şi amândouă: pe capul ţării! Aceasta era starea de lucruri acolo.
      Ţara însă, sărmana, mai fiinţa în hotarele ei. Contractul Social îi trezeşte şi frământările lui Rousseau le dă zor să zburde.
      Pesemne că... Rusia. Viena şi Frederik au bănuit ceva — pun la cale să-şi împartă „ţara".
      Confederaţia de.la Bar va da greş — s-a sfârşit cu Polonia! şi Rousseau plânge.
65
      Dar toate uneltirile lui au turburat şi pe cei din jur, primea şi lume deocheată. Din Berna vine porunca să părăsească îndată insula. O lasă pe Tereza să strângă boarfele şi pleacă. încotro? La Berlin, negreşit! Cei din Biel îl îmbie: — „Rămâi la noi!“
      — Fie!
      Abia a dejugat şi fierbe târgul.
      Agitat, răzvrătit, bănuitor, ipocondru. Cu trecutul nici o legătură — un singur vis: să clădească „Cetatea... nouă “/
      Ludovic XV nu lasă o zi să treacă fără să nu scrie la Madrid, Infantei, fiicei sale. Iar pe fiica acesteia o vrea împărăteasă în Austria, soţia lui Iosif II să fie — legăturile s-ajungă şi mai strânse. Prinţul abia se născuse de câţiva ani.
      îl acuzau pe rege de simţăminte prea spaniole. El gândea la tot folosul Franţei. De pe înfăţişare însă s-ar părea că interesul de familie domneşte. Viitorul lămureşte. Conţi şi Broglie fac ce le stă în putinţă să-L lumineze. Greu să ştii la ce gândeşte. Disimulează şi celor cari mint pentru el.
      Choiseul îl umileşte: afacerea Eon.
      în timpul lui, Franţa pierde: Indiile, Canada, — Anglia creşte.
   ,  Ochiul Său priveşte tot spre Viena. Arhiva casei de Habsburg spovedeşte multe, mai
târziu: Ameth a publicat scrisorile cu ortografia lor, întocmai.
      Călugării iezuiţi, cu două veacuri înapoi, aproape,înfruntând primejdiile, au pătruns întâi câte unul şi tot mai mulţi în necunoscutele ţări ale Americei de Sud. Ştiau de mult la ce te mai poţi aştepta cu Albii; ajung la socotinţa că înfăptuirea unui stat dumnezeiesc în care să oblăduiască dragostea şi înţelegerea, e cu putinţă numai folosind pe sălbateci. Fiindcă aceştia, singuri, înfăţişau vrednicia de a nu cunoaşte câte vătămătoare ştiute de către Albi! şi de atingerea cărora trebuie feriţi mereu.
      Precum toţi regii Spaniei, şi Filip III avea nesecată nevoie de bani. Iezuiţii cer să li se îngăduie să-şi încercuiască, în meleagurile cele mai depărtate, o întindere de pământ care să fie în mâinile lor ţară slobodă, nesupusă amestecului ocârmuirii şi se robesc, de li se dă această învoire, să plătească ei, necurmat dările toate, ba şi cu pripeală. Regele încuviinţează ofisul, Filip IV îl întăreşte, şi părinţii purced pe malurile fluviului Uruguay să întemeieze cu sălbatecii neştiutori ţara lui Hrist.
      Pe unde se arată pe râuri, călugării, nativii fug de rup pământul. Ajunşi la adăpost, în codri, trag cu urechea. Aud cântice — pornesc şovăitori înapoi, apoi îndeamnă, grăbesc înot după luntrile popilor. I-a cucerit muzica! Nu li mai e teamă de călugări, dimpotrivă: încredere. Iată-i copii, ascultători, la şcoală. Pricep tot, toarnă litere, zeţuiesc, tipăresc, scobesc în piatră, fac orice li se cere şi temeinic. Strâng grăunţe pentru iarnă sau pentru vreme de lipsă — pentru el nu trage nimeni un bob la o parte, stăpân nu e nici unul nici nevoia nu simte. Trăiesc toţi laolaltă, înţăleşi ca fraţii — comunismul cel mai desăvârşit! ajung la autonomie naţională. Pentru trebuinţele obşteşti, numai, fac negoţ cu Santa-Fe şi cu Buenos-Aires. Schimb în natură.
      De-a-lungul veacurilor toate încercările asemuitoare vor rămâne utopii numai, a lor singură izbutise.
      Propăşirea lor îndeamnă pe Portughezi să-i atace, cine n-ar vrea să încalce raiul?! Ei ţin de Spania şi-i săr în ajutor când Portughezii împresoară cetatea San Sacramento, şi
66
împlinesc să-i alunge. Ţărişoara lor cuprinde numai fraţi, despre cea mai mică înfruntare n-a auzit nimeni. Un veac şi jumătate dăinuieşte buna înţelegere şi blagoslovita ţară înflorea.
      Spre mijlocul veacului al XVIII-lea se sfârşeşte,între Spania şi Portugalia, gâlceava de hotare — ţinuse vreme! îndreptarea acestora ştirbea, acum, din pământul părinţilor şi locuitorii au deprins să-şi iubească glia. Se împotrivesc năzuinţii năvălitorilor. înşişi de către Spanioli sunt socotiţi rebeli şi alcătuirea lor e sfărâmată.
      încep zile grele pentru Iezuiţi. în 1759, Ordinul lor e gonit din Portugalia, şapte ani mai târziu şi din Spania. Avuseseră putere mare şi acum apune. Părintele Amat, primul duhovnic al lui Ludovic XIV, se bucurase de multă trecere, asemenea şi urmaşul său Ferriere, la fel şi La Chaise şi Le Tellier. Căci despre lucruri bisericeşti, ceasuri întregi sporovăia bătrânul monarh cu M-me de Maintenon. Dar multe şi mari puteri, ascunse, trudeau la doborârea Iezuiţilor.
      Sistemul lor de educaţie, exerciţiile lor de logică formau oameni pregătiţi să judece şi să osebească binele, de primejdie. Aveau duşmani, destui!
      Părintele Lavalette, pentru treburile Ordinului, negreşit, gospodărea cu pricepere întinse pământuri în Martinica. Pentru buna întocmire, avea nevoie şi de mărfuri — scule, unelte, din cele ce nu se găseau pe loc. într-un cuvânt, îi trebuia credite — pe care le acoperea prin schimbul de mărfuri. Primise din ale de afară şi pornise înapoi câteva corăbii pline. Vasele au fost luate de Engleji. O casă din Marsilia, căreia trimisese bucatele, nu şi-a mai putut primi dreptul — două milioane mai bine de livre. Plângeri zadarnice. Pentru a-şi dobândi banii, pune poprire pe bunurile Ordinului. Meşteşugite sfaturi pomeaiL săgeţi, din Port-Royal. Ordinul se apără: „E treaba lui Lavalette, noi n-avem nici un amesţec! Nu noi l-am trimes acolo şi nici că i-am încuviinţat să ia marfă neplătită.44
      Dandana.
      Procesul se judecă şi Iezuiţii sânt osândiţi. La Port-Royal, sărbătoare! Iezuiţii săvârşesc cea mai neghioabă greşeală, dau buluc în gura lupului. Sprijinitori ai tronului, erau rău priviţi de Parlament, pornit demult, acesta, să se înţeleagă cu Janseniştii. împotriva osândei rostite, Iezuiţii grăbesc altă strigare, la Parlamentul din Paris tocmai!
      Ochiul de la Port-Royal veghea. Sfătuit, spre a se lămuri asupra pricinei, Parlamentul cere infaptul de temelie al Ordinului, „constituţia44 lui adică. Nevoiţi, l-au dat. Cercetându-1 în amărunte, procurorul general şi cu el tot Parlamentul, chibzuiesc şi se rostesc răspicat cum că actul lor de fiinţă, al popilor, cuprinde arătări şi lucruri mult primejdioase alcătuirii Statului. Stârnit de Jansenişti, le sare-n cap tot Parisul! în dugheni,în saloane, pe străzi, în palate, de pretutindeni curg asupră-le ocări. Reînvie vorbăria asupra probabilismului, asupra „reservatio mentalis44, asupra eticei iezuite; aduc iar în pomenire pocinogul cuviosului Girard, cu frumoasa Cadiere — abia apucase lumea să uite.
      La 6 august 1762, iese osânda: „Iezuiţii să părăsească Fran(a!u.
      Prea voios nu s-ar fi înduplecat Ludovic XV spre această aspră măsură, dar îşi amintea, faţa regească, că, amânându-L cu împărtăşania, multe zile fripte-I făcuseră popii, apoi, Choiseul îl desluşeşte că, în această gingaşă chestiune, dacă s-ar pune de-a-curmezişul, s-ar primejdui să piardă întreaga dragoste a norodului. Regele şovăie, avea nevoie de bani, mare, şi-i trebuia votul Parlamentului, dar oricum?!...
      Pompadour mijloceşte şi Iezuiţii sunt jertfiţi. Propteaua cea mai de seamă a Tronului cade.
67
      Iezuiţii închid şcolile. Pompadour i-a răpus. Curând şi împăratul Iosif le va sta împotrivă. La 21 iulie 1775, Clement XIV dă rescriptul, „Dominus ac Redemptor" — sparge Ordinul, şi ordinea piere.
      Îs fecit cui prodest.
      Dar să pătrundem într-o... societate şi să ne aţintim ochii asupra trebăluirii lor, acolo. Pare că cutare ştire nouă ar fi prielnică, poate şi mijlocirea cutare se-arată a fi folositoare propăşirii „luminilor", cum se spune. Uneltitorii sânt învoiţi din vreme cu ciracii lor. Această bună înţelegere, taina, pregăteşte gătitul bucatelor. Şi într-un singur glas, grăiesc cu toţii porunca, care cade în pâlnia urechilor supuse ale blajinilor şi... oile lui Dindenault dau din cap, toate la rând.
      întăriţi şi cu încuviinţarea nepăsătorilor, dau ghes celor care mai stau pe gânduri. Cutează să mai gândească cineva altcum? Dau năvală cu toţii. Sânt părerile „societăţii" doară şi n-are voie nimeni să le stea împotrivă! Curând, vor fi ale „poporului", ale naţiei. Iar cei de la care-au purces, îndrumările bune sau strâmbe, ei nu se văd, nu sânt nicăieri şi nu vor nimic. Căpetenie nu e nici unul, autoritatea nu s-arată şi nici uneltire nu pare să fie. Apoi, nici sforarii nu ştiu mai mult decât „duşii", habar n-au încotro-i mână drumul pe care-au pornit... Domneşte numai o hotărâre, atotputernică. Tainică şi înspăimântătoare voinţă, în faţa căreia dârdâie toţi nedumeriţii care s-au trudit s-o închege.
      Duclos spune: „De-acuşifemeile şi aşternutul vor domni!*4...
      1771 — un an după căsătorie, nu era rege încă, Ludovic XVI e îmbrobodit. Dar, n-am ajuns acolo încă.
      Iarnă grea... Acsizele urcate, dările: cât pot îndura! Sărăcie lucie. Văduvele-şi vând bulendrele, saltelele, fetele. Se mobilizează fără preget. O sută de mii de soldaţi i se trimit Mariei-Terezi.
      Gurile rele spun că regele negustoreşte, scumpeşte grăunţele. Nu, nu gândea să înfometeze lumea, cum se putea! dar nu stăvilea lăcomia celor cari o făceau. Norodul răbda, ce să facă? Apoi... „Le Parc aux Cerfs"... Cu cât mizeria e mai cumplită şi fecioarele sunt mai ieftine, ziceau uneltitorii. Sulavie a spus că regelui îi trebuia o mie opt sute de fete mari. Un sac cu nuci, mai bine! nu? N-a lămurit dacă pe lună sau pe săptămână...? Oricum. Le Bel avea oricând mănunchiul la îndemână, fără silnicie. Dar otrava prinde!
      Ticăloşia lui Damiens e totuşi o protestare. Avea netrebnicul două limbi la briceag, una foarte lungă şi tăioasă, o folosi pe cea mai mică. Putea să taie adânc, să omoare. Se mărgini să zgârie, să scrie protestarea chiar... pe Rege!
      Doamne din societate: marchiza de Lusignan, d’Arcinbal, de Hautoy, contesa de Busan9ois; călugăriţele-feţe înalte, sora marchiză de Courtebonne, de Montmaure, sora de Blanche, vicontesa de Faudoas, multe..., şi dacă nu-şi văd de case, cele care mai au, vin şi s-adună în locuri tainice şi pun la cale rosturile Ţării. Sminteli sânt pentru toate vremile! Răsturnare, pornită de sus. O să-şi dea roadele, curând.
      Frederik —* nu scapă de clevetiri nici el. Toate ruşinile desfrâului lui Ludovic XV, Choiseul i le aruncă-n dos ori în spate, neîntemeiate. Cancelarul deschisese, la Viena, tarabe de cârtit. Acolo se ţes satire, cabale, ponegriri împotriva regelui Prusiei. Se apăra cum putea, Franţa, — ştiinţa propagandei nu este nouă.
68
         Umanitariştii, în pofida propriei lor ţări, sprijineau din puteri pe Frederik — „Generalul nostru!*', aşa-1 numeau. Scrânteala o să-şi arate arama.
         O toamnă posomorâtă şi aspră începe. Regele gânditorilor e singur. Au murit şi maică-sa şi fratele său — foarte dibaci la încheierea înţelegerilor, îi fusese de mare ajutor.
         I-a biruit pe Hflburghausen şi pe Soubise, dar vrăjmaşii nu-i dau răgaz. Suedezii iau Pomerania. Ruşii năvălesc fără oprire, Francezii înaintează. Singura aliată: Hanovra şi sprijinul Angliei. Cumberland e bătut de mareşalul Richelieu, la Hastembeck. Nevoit să se retragă, încheie la Closterseven o înţelegere de nepărtinire. Mareşalul intră în Hanovra,
. ^.smulge pradă bogată.şi poreclă mare: „Le pere la Maraude", l-au botezat chiar soldaţii săi, minunaţi de ispravă. Filozofii îşi smulg părul, gem, se vaită. Vrednicul rege dobândeşte puteri, nu ştie ce e îndoiala. Malesherbes stăruie pentru chemarea Statelor-Generale. Ar fi grăbit poate „ întâmplarea ", de care nu va fi ferit urmaşul regelui, sau autoritatea lui Ludovic XV, mai avea încă destulă, ar fi stăpânit-o poate. Cine poate să ştie?!
         Apare Paul et Virginie. Sufletele-n zbucium — altă moleşeală. Filozofii şi-au clădit maşina de război, berbecul e gata! Enciclopedia — va dărâma întâi Franţa. Părinţii ei, Diderot şi d’Alembert, o închină lui Marc-Pierre d’Argenson, ministrul de război, poate tocmai fiindcă înfăptuirea era unealtă de luptă. Da, filozofii vor răsturnarea, dar, ciudat! dintr-un spirit luminat şi împăciuitor, o vor, nu din răzvrătire şi totuşi o vor cu orice preţ. Ce-i îndeamnă? cine-i zoreşte?
         Alături de exaltaţii de la Saint-Medard sunt şi oameni potoliţi: Vittement, Rollin, Coffin. S-ar zice că Janseniştii merg mână-n mână cu societăţile secrete?... şi alţii. Voltaire e în legături strânse cu baronul de Montgelas şi cu v. Knigge; „Raţionaliştii" şi partidul lui Johann Cristoph Wollner, „ Oamenii Negri" — cercetătorii pietrei filozofale, nu-i sânt străini. Şi sfaturile ţării se frământă. Maupeou ecsofliseşte Parlamentul şi scaunele. Bieţii V magistraţi — victime. Figaro — viteaz!
         Beaumarchais, gheşeftar — autor slăvit. Are nas, simte, vesteşte Americanilor: — „Veţi învinge!".
         Pe toţi, peste hotare, i-aşteaptă bucurii numai, dar ce va fi pe Franţa?!
         între societăţi, ca şi între „fraţi", stăruie o strânsă unire — vâscoasă. Şi o neîncetată ameninţare, pe capetele celor care şovăie! Despre cele lăuntrice, din fiecare tabără, s-au deprins cu toţii să păstreze misterul cel mai adânc. La fel, în toate întrunirile lor. îndărătnicii, căpăţânoşii şi întârziaţii sânt... curăţaţi. Legea e nemiloasă. Unire, taină, „radiere" sunt mijloacele cu care domnesc şi „societăţile" şi cluburile.
         Păcate înrădăcinate, nevoi neastâmpărate şi, negreşit, multe nedreptăţi împing spre răsturnarea „cea mare". Enciclopediştii: Holbach, Maury, d’Alembert, Diderot, Mably: Ies Entretiens de Phocion; Duclos şi câţi alţii, cu elaborarea principiilor noi, au sfărâmat multe eresuri şi multe înţelesuri învechite. Apoi, filozofii şi istoricii: Locke, Voltaire, Montesquieu, Raynal, Rousseau, Jean de Miiller, Hume, Gibbon şi alţii, au propovăduit şi minţii şi sufletului. O denunţare ocolită, dar reală şi neîncetată împotriva a ceea ce ei numesc nedreptăţile şi mizeriile ordinei sociale. Propagandă şi predică vie. Şi ideile sunt marfă. Trepăduşii la pândă — colportajul va desăvârşi.
         Dar mai pătrunşi revoluţionari, decât enciclopediştii înşişi, alţii coptoroşesc temeliile aşezămintelor clătinate. Sub tronuri şi altare sobolesc, la dărâmare, revoluţionarii mistici.
69
Cele nepătrunse au stârnit de totdeauna curiozitatea generală. Şi nu fără crezare, căci de la ele se aşteaptă toate leacurile, orice nădejde sănătoasă a pierit, au măcinat-o cărturarii. Apoi... în loji, pretenţiunea orgoliului ereditar e proscrisă, li s-a spus, iar privilegiile moştenite, denunţate.
       Louis-Calde a ascuţit cele trei săbii: L.\ F.\ E.\ ...* Enunţări pline de umanitate, dar sunt ele potrivite societăţilor alcătuite? Libertate-Fraternitate-Egalitate...? Cea dintâi ţine de stăpânirea de sine a individului, colectivitatea n-are. A doua, de sufletul fiecăruia: căci, „întruniţi*4 n-au decât porniri. Cât priveşte a treia, dintre făgăduinţi, Rousseau se va întrebă singur, spre sfârşitul vieţii sale, curând, când va fi aruncat toată sămânţa:
       — De ce unul trăieşte până la nouăzeci şi nouă de ani şi altul moare în pragul vieţii?!
       Cuminţii sau chibzuiţii osebitelor latitudini au ridicat, „marelui arhitect al Universuluiun templu imaterial. Templu august, ale cărui coloane sunt simbol de forţă şi înţelepciune. Astfel îşi înfăţişează, aleşii,principiile. Şi alături de aceste idei generoase, aspiraţiile filozofilor. Toate tind spre acelaşi ţel. O forţă centrifugă acţionează pentru răsturnare — Rousseau-i e Evanghelia, iar Biblia: Voltaire. Totuşi... concepţia unui ideal rămâne stearpă atâta vreme cât mijloacele de înfăptuire lipsesc. Năzuinţele generoase ale filozofilor nu pot fi puse în lucru decât cu ajutorul unei alcătuiri pipăite, căci spiritul şi sufletul nu pot înfăptui dacă nu sânt întruchipate, dacă unealta de împlinire lipseşte.
       Dar, prin grija altora, instrumentul fiinţa şi cum în aer plutea o entitate spirituală dornică să se încarneze, organismul viu se oferi singur.
       „Unire, fraţilor!** — unire! cuvânt care stăruie pe buzele adepţilor, vorbă rostită zilnic în cuvântări, în pamflete, — prin ea vor dobândi izbânzile,în ea se încheagă şi îndemnul. Unirea 'ceasta, însă, nu se întemeiază pe simţăminte asemănătoare şi nici pe vreun crezământ oarecare. E căpătată în sânul „societăţii** şi silnicia ei e necurmată. Tovarăşii rămân strânşi uniţi chiar prin constrângerea la care se dedau, unul asupra altuia. Toţi împreună, asupresc. Fiece „atelier** siluieşte pe fiecare dintre membri şi suma lor, pe toţi potrivnicii. Aşa că fără să-şi dea seama, cel mai umil dintre părtaşi ajută la sporirea constrângerii. Odată intrat acolo, ageamiul şi-a pierdut libertatea; hamu’ l-apasă şi paşii celorlalţi îl duc, pe sus sau târâş. Alipirea lui, la grup,e desăvârşită, trup... şi fără voie chiar!
       Apăruse Contractul Social — „Poporul Suveran!44.
       Pe această tălmăcire se va întemeia toată doctrina revoluţionară. Naţiunea e, prin ea însăşi, urmarea unui contract în care ea singură îşi păstrează voia întreagă şi drepturi depline. Pentru a se ocârmui, numai, ea a împuternicit pe câţiva dintre ai ei, iar dacă aceştia au depăşit marginile îngăduite, trebuie traşi la răspundere! Din această pornire spre a înţelege astfel alcătuirea naţiunilor, la întâia Adunare, va ieşi Constituţia, adică infaptul scris în locul celui presupus, şi Parlamentul. Ideea se va răspândi. Contractul acesta, însă, este el o realitate? Atunci, negreşit, şi încheierile slobozite din fiinţarea lui vor fi temeinice ca înseşi legile naturii, căci abaterile de la el, săvârşite până nu a fost primit de toată lumea, vor înceta de îndată ce va fi înfăptuit. Dar dacă, cum se va întâmpla, năzuinţa puterii sau păstrării ei îi va îndemnă pe câţiva să-şi impună voia împotriva tuturor? Vor folosi negreşit asprimea şi alţii, apoi, spre acelaşi ţel, ocolind şi primenind după plac vor sfârşi prin a
                              * Iniţialele celor trei noţiuni care constituie mobilul Revoluţiei franceze sunt însoţite de un semn
  francmasonic: un triunghi sugerat de trei puncte — semn frecvent în paginile următoare. (N. ed.)
70
nesocoti chiar temeliile contractului. Pe acelaşi principiu, dobândit, se va alcătui şi reacţiunea şi, împotriva minciunii la care nevoit se va ajunge, va apărea naţiunea adevărată, alcătuită nu pe scorniri şi îngrădiri, ci pe dreptul de a trăi împăcată, slobodă şi sănătoasă. Astfel, desfăşurarea treptată a concluziilor căpătate din doctrina revoluţionară va duce de-a-dreptul la tăgada punctului de plecare, la însăşi zădărnicirea contractului, iar deşteptarea va pomi la doborârea aşezămintelor prin care s-a păstrat sminteala. Va trece vreme însă!...
      între timp încercarea se va înfăţişă hotărâtă, silnică, crudă apoi, ademenitoare adesea, făgăduitoare, un timp, până la urmă uluitor destrămătoare şi pentru morala insului şi pentru societate.
      Rusia deschide o gură flămândă. Vrea să îmbuce Turcia, să înghită Polonia, să se reverse. Singur, dar hotărât, aşezat unde e, nu este păzitorul Europei? Frederik II spune: „înapoi!", — istoria se repetă.
      De douăzeci de ani, mereu, se citeşte Raynal şi Bonaparte îl va cerceta cu aceeaşi
sete.
      Franklin, prin Dubourg, obţine de la Vergennes ajutoare. Nu le-au plătit nici până astăzi, dar USA. nu iartă un gologan; poate cu socoteală, şi din prevedere.
      Insurgenţii americani au tras sabia. Thomas Payne publică: Droits de Vhomme\ Age ofreason. Iar „Common-Sens", a viitorului conventist, e scoasă în o sută de mii de exemplare — încheagă acţiunea unui popor întreg.
      La Ingolstadt, Weishaupt şi Ickstatt, „sofiştii necredinţii“, proteguiţi de prinţul Maximilian Iosif, se alcătuiesc. Trimit la Paris pe Bode şi pe corniţele Thum-Ţaxis. Iluminaţii sunt primiţi cu braţele deschise. închinaţii alchimiei, magiei şi ai Kabbalei s-au organizat în rue Plâtriere -- la umbră.
      Piccini pleacă, fusese adus de Du Barry fiindcă Mărie-Antoinette chemase pe Gluck şi Favorita nu putea rămâne mai prejos. Piccişti şi Gluckişti — la cuţite.
      în capitala Angliei, s-a răspândit o batjocură: „Avis â la branche espagnole sur ses droits ă la Couronne de France ă defaut d'heritiers," dar e vorba de sterilitatea Reginei!... Autor? sir W. Hatkinson, signor Angelucci sau...? Noroc că Beaumarchais tocmai era la Londra. Se oferă şi cumpără cu câteva mii de livre, numai, toate broşurile păcătoase şi pe deasupra şi ediţia franceză. Şi-a cumpărat singur opera, cu banii regelui!
      Prinţesa de Lamballe părăseşte Curtea, pleacă la Sceaux, plânge, porneşte la Londra. Dacă gândul bun ar feri-o să se mai întoarcă! Lângă regină vine Polignac. Blândă, dar strălucitoare şi aprigă la procopseli.
      O Teroare-albă dăinuie încă de pe-acum, fr.’.-făţamic e spurcat „ticălos!" şi osândit dispreţului public şi afurisirea lui se face cu prohod, după toate regulile casei. Curg şi blăsteme şi lacrimi şiroaie — înduioşarea călăilor! Dacă prigonitul e şi făcător de cărţi, cumva, opera sa e scoasă din rafturile camerilor de cetire, de pretutindeni şi de multe ori prefăcută în cenuşă.
      De n-ai alte mijloace de trai, mori de foame! Gura care împricinează e mult clevetitoare şi aspră: „...Şi osândi tul să fie huiduit, să piară ciomăgit de către popor!!". Şi dacă vina, faţă de loji, şi-a dobândit-o chiar Parlamentul, nici „şarpele veninos" nu e trecut cu vederea, dimpotrivă! Sau e vorba cumva despre capul comunei, atunci... „şi
71
parşivu’ Solbiere, jefuitorul poporului să plece, tâlharul! ajunge de când intriga şi sperjurul l-au ocrotit unde nu merită, jos cu el!!“ Iar oblăduiţii târgului... nu mai pricep nimic, îl ştiau pe primar de cel mai de treabă dintre ei, dar ce mai pot face!? Vor să pună în locul lui pe M. de la Talbiere, un om de ispravă, stăpânul castelului, din partea locului, dar abia i-au rostit numele şi... „Un linguşitor, o pomadă! şi a pătruns, netrebnicul, în corpul nobilimii, ca săpunelul — pe din dos!". Dezgustaţi, târgoveţii s-au lăsat păgubaşi şi „societatea" îşi numeşte omul.
       Şi totuşi, aceste mijloace blajine, încă, lasă locul altora mai crunte. Curând, întemniţarea, masacrele şi... ghilotina.
       Regele Portugaliei a fost ucis — de nobilii lui, se zice. „De Iezuiţi", spune Voltaire. Pe aceştia-i ura de moarte. Biserica, însăşi, mai puţin — împotriva dogmelor catolice propovăduia o religie şi o morală raţională, numai. Şi fiindcă gândise, astfel scrisese în „Discours en vers sur l’hommecu douăzeci de ani înainte. Săpând Biserica şi urgisindu-i slujitorii, cei mai vrednici, jură că nu-i stă împotrivă. Ortodoxie îndoielnică. E drept, cu Roma s-a împăcat — papa Benoît XIV, îngăduitor şi cu diavolul, i-a încuviinţat închinăciunea şi i-a trimes o scrisoare plină de duh. A şi fost una din cheile care i-au deschis poarta Academiei. Alta, o apologie de ocazie — n-a prins. Stranie pildă de făţărnicie! Scrisese, când era în fierberea alegerilor, episcopului de Mirepoix: „...căci pot spune în faţa Domnului care mă aude, n-o spun numai şi numai fiindcă sunt bun cetăţean şi catolic cucernic, dar o spun fiindcă în inima mea am fost întotdeauna astfel. N-am scris o pagină care să nu respire umanitate şi multe din cele scrise de mine sunt slăvite de religie !i%
       Dar înalţii prelaţi: arhiepiscopul de Sens, Boyer, Languet de Gergy, şi ceilalţi, nu s-au lăsat amăgiţi de vremelnica schimbare la faţă, au ales pe Paul d’Albert-Luynes, atunci. Peste toate acestea trecuse însă vreme! şi mulţi din cei cari-i fuseseră duşmani, îi erau acuma prieteni. Şi dintr-aceştia pierduse, dar trăia în linişte bună -- când... Un plic mare de la Frederik II! înăuntru versuri, dar plicul deschis. „Doamne!"... Răsfoieşte filele iute — o odă împotriva lui Ludovic XV! „Am dat de dracu’! află Regele, şi dacă Pompadour o fi şi aflat?!, cheamă repede pe rezidentul Franţei să cerceteze cuprinsul şi apoi i-1 trimete, precum, lui Choiseul...
       —        J’etais bien oblige de prevenir ma ruine, aussi je faisais connaître â la cour tout le fond du caractere de son ennemi!"
       Choiseul, făcea şi el versuri împotriva regelui Prusiei, tace.
       —  Sur quels faibles pivots roulent Ies destindes du royaume!.
       Prusia e bătută de Ruşi, care-i pradă Dresda. Are nevoie de pace şi Franţa, înfrântă pe uscat de Hanovrezi şi de Engleji pe mare, cu mult bănet risipit, vrea şi ea pace. Tocmeli. Frederik vrea să păstreze Saxonia iar pentru desdăunarea Electorului, de la altul negreşit, cere să i se dea acestuia Erfurth — aparţinea electorului de Mayenţa. Veşnic unul despuiat!
       La Paris apar „poiezelele" lui Frederik II — scandal! Dar mai ales ocările lui împotriva lui Pompadour ajută s-apropie, tot mai mult, Franţa de Austria — după două sute de ani de ură de moarte!
       Războiul bate la uşă şi între oameni, ceartă.
       Degeaba, nu stă nimeni. Voltaire enunţase simbolul nou: „Scopul omului este acţiunea!şi văicărelilor lui Pascal, răspunsese:
72
      „Omul e fericit, sânt fericit, da!“ Cum? — prin acţiune! Şi o strigase când, sărăcit şi firav, se întorsese de la Londra — tot atunci vestise şi „libertatea". Crezul vremii: „acţiunea “ — punctul de pornire: Lettres persannes.
      Bătrânul de la Femey, mai frământat ca oricând. S-a prins de altă gogoriţă — între el şi Karl Theodor, înaltul protector al Minervalilor, curg scrisorile şi trepăduşii. Curând, porneşte la Paris.
      Cu gologani strânşi mână de la mână i-au ridicat o statuie, cioplită de Pigalle.
      El, în pragul pornirii din viaţă, îmbătat de glorie — acelaşi în marmoră, faţă-n faţă, rece, nesimţitor la ce va să vie. L-au podidit lacrimi de mulţumire. Curând, moare — în făptură numai. Năşit de Franklin şi de Court de Gibelin, abia apucase să intre în Loja celor 9 Surori.
      A apus soarele... Pe nourii adunaţi, negri, varsă o pată roşie: ziua de mâine! A spus omenirii un adevăr şi i-a lăsat o poruncă: „ Umanitate: întâia însuşire a fiinţei gânditoare! “.
      Fiindcă apucaseră să-l înalţe, pe Frederik II, „Francez, între francezi!“ — hulesc: „neamţ! “ pe Ludovic XVI. Două săbii într-o teacă?!...
      în liniştea iernii, deodată răsună edictul Mariei-Terezî: spune că Evreii n-au ce mai căuta în Statele Ei! Vâlvă mare. îngrijorare. Totuşi, baronul Van Barmenie mijloceşte şi Olanda-i păstrează. Din partea Angliei, Thomas Robinson ceruse să-i lase în pace. în Boemia, o duc mai greu. Sânt asupriţi să poarte barbă lungă şi un brăţar de pânză galbenă, pe stânga. S-au deşteptat, astfel,prigoane vechi şi treizeci de mii dintr-înşii părăsesc Praga, în grabă, pornesc în pribegie.
      în toate oraşele, societăţile se întrec să publice concursuri. După Dijon, Airas şi acu’... „Societatea regală de Ştiinţe şi Arte din Metz" a instituit un premiu, pentru memoriull cel mai bun asupra mijloacelor de a li se îmbunătăţi soarta Evreilor.
      Apare tămăduitorul din Ismng, Mesmer! Lumea, plină de nădejdi. „Toate vindecările trupului şi ale sufletului stăruiesc în magnet!", spune.
      La Romani, panaceu universal era varza!
      Fiindcă părintele Hell ţipă că leacul îi aparţine, chibzuitul sare pe alt cal: magnetismul animal — „Fluidul magnetic, nu sârma!". încercările ce săvârşise la Viena, împreună cu profesorul Stork, dăduseră greş — fusese huiduit. Nimeni nu e profet în ţara lui. Peste un veac, mai bine, îl vor primi, acolo, reîntrupat în Freud, dar marfa va rămâne tot de „export".
      Iată-1 la Paris. Se bate lumea în jurul hârdăului miraculos. Bărbaţii aruncă hainele şi nădragii iar cucoanele, ca să se pătrundă mai straşnic de vlagă, leapădă fustele şi rămân goale cu... magnetul.
      Dar înţeleptul vrea să vindece toate metehnele, grijile şi nevoile toate, ale fiecăruia şi ale ţării. Taina e gata s-o dea — negreşit, dacă i se plăteşte.
      Maurepas o ducea greu cu bugetul, îi oferă treizeci de mii de livre pentru doftorie, să tămăduiască visteria.
      — Ar fi s-o dau degeaba! şi Mesmer, îmbufnat, îşi strânge sculele, putina, pleacă la
Spa.
      Vin după el. Primele conferinţe..., acolo.
      Deslon, regentul Facultăţii de Medicină, din Paris, a deschis un curs în care-i slăveşte ştiinţa.
73
       S-a înduioşat, se întoarce. Bergasse întocmeşte repede o „Societate*4, curg subscripţiile, şi cumpără, scump, tainele hârdăului.
       Apă, curgea şi pe Sena!
       Douăzeci şi şapte de propoziţii întemeiate învederau potlogăria, dar lumea se lasă lesne îmbrobodită.
       După multă caznă, „Conventul44 din Wilhelmsbad a pecetluit, în sfârşit, înţelegerea dintre iluminaţii germani şi fr.\- maţ.’.-* Societatea din Besanţon şi-a trimes mandatarii la Feancfurt. Acolo, discuţii aprinse. Delegaţia, d-nii de Boulegney şi Reymond, s-a înapoiat uluită. Pare că acolo s-ar fi hotărât uciderea regelui Suediei şi a încă unuia?!...
       Lojile, în plină splendoare, încep să deschidă uşile şi ferestrele. Curând, vor ieşi în stradă.
       Ideile politice şi sociale, ale veacului, le regăseşti în număr însemnat la cei din secolul trecut. La Jean Bodin, bunăoară. Chiar şi libera-cugetare purcede ea însăşi de la sloboda-cercetare a Protestanţilor. Ea l-a amăgit şi pe Bayle şi l-a aleşuit iar. Asemenea idei fiinţau şi în Anglia. Montesquieu, Voltaire... le-au cărat în ţară.
       Moare Marfa Tereza. La Versailles jale, în Paris bucurie.
       Toţi aleargă la Muette. Montgolfier îşi înalţă balonul; la 21 noiemvrie 1738, cei dintâi oameni, Arlande şi Pilâtre, părăsesc pământul, pornesc în văzduh. Urcă, ca să coboare.
       Născocirea va folosi mult lui Jourdan, la Fleurus .
       Rousseau a murit de cinci ani. îi apare antobiografia: „Mărturisirile*4..., adică tot ce a făcut, şi ce se cădea să tacă, dacă nu s-a învrednicit să nu facă.
       Filozofii, şi viii şi cei morţi, sunt crezuţi fără tocmeală. Franţa urmăreşte cucerirea spirituală — Anglia: egemonia!
       Crezul vremii: „acţiunea44. Scânteia: Lettres persannes, în care Montesquieu prezice catolicismului o dăinuire de încă cinci sute de ani numai. Cartea prinde. Corbii încep să croncăne.
       Sfârşitul?...
       Lumea lâncezea — nu mai speră.
       Sloboziţi ca o haită flămândă, mulţime, toţi să-şi facă de cap! Glăsuind, zbierând, zămisleau aiurind de patru decenii. Oameni de litere care-şi răspândeau fără perdea ocările, apoi romane câte şi câte!... Căsătoria lui Figaro, unde şi dacă nu se leagă de rege, făţiş, sfârtecă tot ce l-ar putea înfăţişă. Juzi aprinşi, avocaţi neobrăzaţi au o singură năzuinţă: să pună beţe în roate Cârmuirii. Oameni de ştiinţă cari măsurau nepipăitul şi cântăreau neînţelesul se străduiesc să arate zădărnicia unei sărmane monarhii absolute, în mijlocul nemărginirii. Proaspeţi debarcaţi din Anglia, noi veniţi care tălmăcesc în amărunte Monarhia Parlamentară. Alţii, înapoiaţi din Lumea nouă, istorisesc despre binefacerile libertăţii americane, o dau de pildă, o vor pe tot întinsul pământului.
       Ciudată aventură, şi a veacului acesta! Deodată, omul se vrea Dumnezeu. Broasca mică cât un ou!...
       Mai scrântiţi sânt scriitorii şi până într-atât că-şi uită şi rostul lor pe lumea ’ ceasta, înainte nu simţeau decât nesaţiul să desfăteze. Din vremi străvechi au băsmit mereu şi iată-i
        * Prescurtare transparentă desemnându-i pe francmasoni. (N. ed.)
74
deodată încruntaţi şi morocănoşi. Dispreţuiesc povestirile, vor să fie şefi! Nu-i mai mână dorul să aline, vor să dăscălească. Nu le mai ajunge să înflorească drumul vieţii, vor să-l croiască. Nu mai privesc spre lume, cată s-o schimbe, şi-au jurat-o lor înşişi. Nu mai vor să fie farmecul minţii şi poezia, sânt priceperea înnăscută — cred. Acu’, s-au pus să scrie programe, tratate, satire. Atotştiitori, enciclopedişti,prooroci,patriarhi, ce naiba nu sânt!? Nu mai descriu omul, îl tălmăcesc. Dintre ei, unul strigă: „în naţiune nimeni să nu mai fie cel dintâi nici cel din urmă!" Enunţare goală şi cu neputinţă, oamenilor, fiindcă nu înfăţişează nici colectivitatea nici pe unul singur, abia o secţiune... dintr-o râmă.
      Lucrătorul se naşte în secolul al XVII-lea şi maşina un veac mai târziu. Lucrătorul era prea artist, avea tradiţii şi concepţie — proprie gândire. Maşina îl acreşte.
      Apoi, ce este industria? — Drăcească născocire! îndrăzneala de a zămisli şi a te pune cot la cot cu Dumnezeu.
      Şi „medicina"? — Lipsă de resemnare! încăpăţânare la viaţă, răzvrătire! Iar să te tămăduieşti de boli: de trei ori păcat! Diderot:
      — Sloboziţi pe Dumnezeu!...
      Iată mentalităţile cu care avea să lupte curentul nou.
      „Şi dacă nu se va plăti renta, va fi revoltă...," spunea în 1758, regele. Şi uită să se mai ducă la Paris, — dar dacă ar fi pornit Parisul spre Versailles? Era devreme încă.
      O jumătate miliard cheltuieli. Intrau abia trei sute op’zeci de milioane. Datorii la toţi zarafii şi totuşi, în fiecare an trimit la Viena ajutoare. Choiseul purta de grijă alianţei.
      Lorena, alipită Franţei, fu amanta cea mai jindioasă — cocoţată în toate slujbele, grămădind să s-ajute toate proptelele, trecerile toate. Joc dublu şi capul lui Janus: o faţă spre imperiu, la Viena, şi alta spre... ţara mumă. Viena nu-i a ei, dar, dintr-o firească pornire, provincia aceasta, „fată frumoasă", e însărcinată mereu cu alt întreţinut. Nestatornică, pân’o să s-astâmpere.
      Doi oameni mai ales îşi împart foloasele: Beauveau-Craon. A avut douăzeci şi doi de copii, şi fete iubeţe! dintre care una, ibovnica lui Stanilas I, socrul lui Ludovic XV şi alta, M-me de Mirepoix-Pisicuţa, răsfăţata marchizei de Pompadour. Da, Beauveau şi Choiseul, doi. în sfârşit, d-na de Marsan — sora d-lui de Soubise,înfrântul de laRossbach, guvernanta odraslelor regeşti, închinată şi ea Austriei; la fel şi d-na de Grammont, sora cancelarului.
      Pentru a păstră nevătămată taina dregătoriei, în familie, Choiseul îşi oropseşte nevasta, avea optsprezece ani — se mulţumeşte cu propria lui soră. Când pleacă, Austria simte c-a pierdut cât cinci bătălii laolaltă.
      între multe cusururi, Maurepas avea două însuşiri: era de duh şi era potrivnic Austriei; — place.
      Lucră bine, sau anâpoda? Vremea o s-arate. Franţa va şti mai târziu.
      Vico: „Omul este părintele şi fiul acţiunilor sale!". Montesquieu: „Principiul inactiv şi sterp al evului mediu va muri!"
      Ideile, sistemele filosofice, sociale sau politice cu care de totdeauna s-a trudit mintea omenească, nu pregetă. Se prefac fără oprire şi mereu într-acelaşi cerc restrâns. Comunismul porneşte de la Platon, materialismul de la Lucreţiu şi astfel... şi cu obârşia tuturor doctrinelor.
75
      Libera-cercetare n-o căuta la Protestanţi, întâi, ci mult înapoi, la Catari şi la Vaudois-i şi tot astfel şi cu domnia virtuţii — calu’ de bătaie al cuiva, curând.
      Newton deschisese porţile spre „via sacra*4: ştiinţa şi religia unite. Vauvenargues: — „Să căzneşti să înfiripezi!**.
      Algemon Sidney, Locke, Morelly, ei au produs pe fr.\- 7.-7. R*
      N’ajunge?...
      Meşterii, pe şantier.
      Ca şi religia, ordinea înscăunată a avut de totdeauna surpătorii ei. Unii mai luminaţi, alţii mai şterşi. Cei, de astăzi, pe ştiute sau pe nevrute s-au înhămat la lucrul început, al’dată, de către alţi răzvrătiţi.
      Nimic nou, sub soare.
      Ludovic XVI... 1774. Au murit ai lui. Slab şi văicărindu-se, întreabă:
      „Cine o să mai mă iubească pe mine?!**, iar când i se spune că e rege:
      — Doamne! ce sarcină grea şi nu m-au învăţat nimic!...
      * Francmasonul Jean-Jacques Rousseau. (N. ed.)
                             Cap.m
                       DRAMATIS PERSONAE
    RICHELIEU, Louis-Fransois-Armand de Vignerod du Plessis, duce de: (vezi cap. II).
    RAFT6, Boniface-Andre: 1742-1811. Secretarul ducelui.
    BRISSAC, Hercule marchiz de Cosse: 1734-Sept. 1792, măcelărit la Versailles. Aghiotantul lui Ludovic XVI. Prietenul lui Du Barry.
    BARTH^LEMY, Franţois machiz de: 1750-1830. Diplomat francez şi, apoi, membru în Directorat.
    Contele FALKENSTEIN: numele sub care călătorea, în străinătate,împăratul Iosif II al Germaniei. Imp. 1765-1790.
    Contele deHAGA: numele sub care călătoreaGustav III,regele Suediei. N.în 1746, rege în 1771, asasinat în plin bal în 1792.
    CARON de BEAUMARCHAIS,Pierre-Augustin: 1732. scriitor francez. Moare de indigestie, în 1799.
    BALSAMO, doctor (!). Tischio-Melina-Belmont, marchiz de BEL-AURI şi RONDAMENSA, kalif de BUTHADAR, conte de CAGLIOSTRO: medic, astrolog, cabalist, filozof, alchimist, jurisconsult, polyglot, spadasin, literat &c. M. în închisoarea San-Leone.
    M. de LAUNEY, Bemard-Rene marchiz de: 1740 — măcelărit la 14 iulie 1789, Guvernatorul Bastiliei.
           Baron de TAVERNEY: amicul mareşalului. Tatăl cavalerului de Montrouge.
          N.  1722.
    M. de LAPEYROUSE, Jean-Franţois: 1741-1788. Vestit navigator francez, însărcinat de Ludovic XVI cu noi descoperiri. Ucis de sălbateci la Vanikoro. Dumont d’Urville află urmele, în 1828.
    ZAMOR: 1762 — m. la 7 februarie 1820. Arapul contesei Du Barry. Adus la Curte, în 1770. După Revoluţie, ajunge învăţăcel la copiii d-nei Poullain, unde şi locuia (în rue Maître-Albert 13, colţ cu rue Perdue). Cruţat de Revoluţie, tocmai pentru a i se înfăţişa libertatea, pe care spuneau că n-o cunoscuse, în timpul cercetărilor şi apoi, atitudine cinstită.
    FRANCIAN: coaforul lui Du Barry (la Lucienne), n. 1746.
77
     GONTRAN: maître d’hotel. N. 1716.
     GIULIO: vizitiul mareşalului. N. 1753.
     FIRMIN: valetul.
     DU BARRY, Jeanne Becu contesă: Favorita lui Ludovic XV. Născută la Vaucouleurs,în 1743 — decapitată, în 1793.
     MONIQUE: în serviciul contesei, la Lucienne. N. în 1767.
     FRANCINE de MONTSIGNY: Fiica mai mare a comandantului companiei de invalizi, din Bastilia. N. 1757.
     Lachei, valeţi.
     Korico, papagalul contesei.
                                         Locul de privire:
                                               1785
     La Versailles; în Louveciennes, la „Lucienne" — locuinţa contesei Du Barry.
                              „Ce n’est point l’histoire en medailles, c’est l’histoire en m£daillons“...
1785
          ersailles. La Cour de Marbre.
      în ungherul dinspre miazăzi o caleaşcă trasă la scară. O pereche de Lipitzani, albi-ninşi, se frământă să pornească, le joacă urechile. Şolduri largi, gâturi lungi, capete uscate, ochii flăcări. Giulio, vizitiul ducelui, înţepenit pe capră; hăţurile-n mână, biciul lumânare. Pe podina de la spate, doi slujitori în picioare — smirnă. Vizitiu şi lachei în livrele albastre, ceaprazuri grele, — bicorn, gulere de nurcă. Februarie. Cerul acoperit. Boabe de gheaţă ciocănesc în geamuri, alice — măzăriche deasă.
      Coboară scara cu un paneraş lunguieţ în mână. Firmin, unul din cei doi căţăraţi în spinarea rădvanului sare şi-i deschide uscioara. înăuntru: un morman de blănuri. înfofolit în şubă. Armând de Richelieu, arţăgos, mormăie:
      —    Şi de ce vă grăbiţi, scumpe d-le Raft6?
      —    Un exemplar unic, d-le mareşal, e totdeauna greu de găsit.
      —    Ai sticla?, îi strălucesc ochii, bine, dar sui’ şi trage uşa odată, am îngheţat.
      —    Pe aşa vreme, la optzeci de ani, stă omul acasă la foc, nu cutreieră şoselele Franţei.
      —          Rafte, eşti un nesuferit! care optzeci te găseşte? de două ori patruzeci abia, ţi-am mai spus!
      —    De patru ori douăzeci?...
      —    Tocmai.
      —    Plus nouă, pe care i-am omis?...
      —    Meticulos, precis; naiba să te ia, aşa te-am pomenit! Lume sus?
      —    Mai nimeni. Regele s-a închis în camera sa de lucru. De două ceasuri, stă...
      —    Cu cine?
      —    Cu un maldăr de hărţi şi cu d-1 de Lapeyrouse.
      —    Chestiuni... coloniale?
      —    Probabil.
      —    Iar ne punem în cârcă Englishmen-ii! Favras?
      —    La contele de Provence. Discuţii lungi...
      —    Şi... tainice. Ştiu. Mă tem... nu-i vor purta noroc.
      —    Ducele de Brissac aşteaptă sfârşitul audienţei şi vine. Vă roagă să nu-1 adăstaţi.
      —    Altă treabă n-am?! Â propos... pralinele, violetele contesei?
      —    Toate împachetate bine, în chichiţă.
      —    Pornim?
      —          Acolo n-aveţi nevoie de mine. Trebuie să mă întorc devreme, Bassange ne aşteaptă...
      —    Ţin’-te tare. dobândă mică!
      —    Cu cât s-o îndura să ne dea.
      —    Eşti nebun? Luăm de la... altul?
      —    Slabă speranţă.
      —    Zadoc, Cerfbeer? oricum, Sam James?
      —    Nici să n-audă! de când...
79
      —    Să mai aştepte! Boehmer?
      —         Ar fi încântat să scape de noi. Gusmann nu mai dă un ban, tot ce poate strânge duce cardinalului. Spune că e plasamentul cel mai sigur.
      —         Cuptorul din rue Saint-Claude? îi văd mereu, când trec, careta în poarta d-rului... Balsamo. Topesc aur, nu?
      —    Prea puţin.
      —    Pentru nădejdi foarte mari! ştiu. Şi Boehmer ce are cu noi?
      —         Spune că a dat tot ce ne putea da. Apoi, de la Perlmann, contabilul lor, am aflat că tot prisosul l-au închis în briliante.
      —    Meseria lor!
      —          Mi-a spus, în taină mare, acum câteva zile, că ducele de Rohan le-a comandat, mai demult, o rivieră tot piatră şi piatră, albe şi mari, ceva nemaivăzut încă. Un vrai collier de reine!
      —          Vous dites?... Au fait, j’ai rencontre jeudi le cardinal chez Bassange, il partait justement avec sous le bras un gros ecrin en maroquin 6carlate. J’ai toujours estime Rohan un grand niais. Enfin, tâchez de conclure, il nous faut l’argenî pour ce soir au pavilion de Hanovie, oui?!
      —    Va trebui să iscăliţi...
      —    Ce om de treabă eşti! dacă asta-i tot, grăbeşte-te.
      —    Chiar cu... 80% dobândă?
      —    Fie! dar să-i avem negreşit diseară, datoriile de onoare înaintea oricărei griji, pleacă!
      —    Nu întârziaţi prea mult... vânat deloc! came puţină şi...
      —    Tizane, lapte, ştiu-ştiu! mulţămesc, eşti plin de atenţiuni... acre.
      —    Şi... nu vă asupriţi, nu vă osteniţi...
      —    Nici o grijă! Cosse mi-e prea simpatic.
      —    Şi d-na contesă?...
      —    Mi-a fost..., sunt. ..,1a ureche, sunt douăzeci de ani abia, chut! ce perlă!!
      —    Lăsaţi amintirea d-voastră... să doarmă!
      —          Rafte, eşti obraznic! Află, d-le, că, ce numeşti d-ta... „amintirea" mea, poate încă ferici o femeie o noapte întreagă! auzi?!
      —    Tocmai! feriţi-vă de ce vă poate cere a doua seară...
      —    Coşuleţul?
      —    Jos, la picioare, subt blană.
      —          Cum jos?! decanul?, se aplecă, îl ia, 1-aşează în dreapta pe pernă. Lângă mine! aici, sunt doar cu patruzeci şi cinci de ani mai tânăr!
      —    Şi furaţi minţile la fel.
      —    în sfârşit! ai brodit-o, râde.
      —    Poftiţi luaţi şi scrisoarea aceasta.
      —    De Ia?
      —    De la Mosesshon, dacă nu mă înşel.
      —    Şi vrea?...
      —    Să nu mai dea, poate.
      —    Dracu’ să-l ia!
      —    Pentru nevoile noastre n-ar fi o soluţie.
80
      —  Bine, bine, am să văd, bagă plicul în buzunarul gherocului, se încheie la haină.
      —  D-le mareşal..., secretarul ducelui coboară, se înclină. Către Giulio:
      —  La Louveciennes şi vezi că... alunecă.
      A pornit careta. Singur, — „Rohan? un collier pour la Reine? Le diable m’emporte si je saisis seulement!... Elle est coquette, elle agît tete baissee, trop souvent meme, mais... pardi! c’est la seule femme honnete que je connaisse! quant â mon cher cousin, un parfait imbecile et voici danger! et puis M-me de la Motte, cette intrigante qu’il promene partout et qu’il assure etre une... Ya-lois!? encore une qui va souvent rue Saint-Claude. Rien de pire que la betise qui agit, M. le cardinal, gare â la Bastille! — dă din cap — et puis... la cour? ce ne serait vraiment pas le moment!44
      Au trecut unsprezece ani de când s-a stins Ludovic XV. Asprimea noii Curţi a năpăstuit-o pe Du Barry la Pont-aux-Dames, în mănăstire. Smerenia ei a înduplecat pe rege şi curând şi-a redobândit libertatea. Oprită să se arate în Paris, nici sufletul n-o îndemna, s-a tras în cuibul ei, la Lucienne.
      Louis, le Bien-Aime, dăruise castelul de la Louveciennes contesei de Toulouse, apoi, la moartea ei, îl trecu ducelui de Penthievre — ilustrul protector al lui Florian.
      Jeanne Gomart de Vaubemier izbândise cu brio cursurile de zi şi de noapte ale pensionului d-nei Gourdan, — bordelul cel mai celebru din vremea ’ceea. Frumoasă, dar peste toate o sete nebună să placă. Har nepreţuit! fiindcă împrumută farmec şi femeilor celor mai puţin seducătoare, dar încă!...
      Pompadour intrase în toamnă şi ducele de Richelieu se străduia să găsească bătrânului monarh un aliaj de preţ să-i călească puterile. M-lle Lange — făta îşi schimbase numele — era numai argint viu, toată. De cum o văzu, mareşalul stărui s-0 aducă. La Bel, valetul regelui şi regizorul de la Parc-aux-Cerfs, o cercetă pe toate părţile: minune!
      M-me Du Barry fu proclamată favorita suveranului. Boehmer & Bassange,bijutieri şi cămătari, o împodobiră cu toate nestematele. Roettiers, argintarul Curţii, topise un sfert din dări să-i făurească din aur curat un serviciu de toaletă cum nu mai fusese altul. Curteni, artişti, poeţi — la picioarele ei.
      Mai plecat dintre toţi, castelanul de la Femey, moralistul vremii.
      Contesei Jeanne Becu Du Barry îi trebuia o reşedinţă proprie. Prinţul de Lamballe pierise subt ochii părintelui său şi ducele de Penthievre, scârbind locul, rugase pe rege să-şi ia darul înapoi. Ludovic dărui castelul Lucienne contesei.
      Aproape de Marly şi la un ceas de Versailles numai, acolo sus pe colină, pe fosta proprietate a d-lui de Cavoie, se apucă Le Doux să clădească şi în mai puţin de trei luni, folosind toate izvoarele artei şi toate graţiile, desăvârşi tot ce puteau născoci cupiditatea meşterilor şi dărnicia regelui.
      Arhitectul se alese cu slujba de inspector al salinelor din Franche-Comte şi opt mii de livre venit; contesa, cu cel mai împodobit şi strâmt lăcaş. Nimic util, totul numai plăcere. Dar locul merită să ne oprim.
      Sus, pe coama teşită, o curte prea largă poate pentru micuţa clădire. Un peristyl, patru coloane. Simplu, în gustul străvechi. Din spate: un basorelief de Le Comte, o bacchanală de copii. în fund, un lăculeţ — s-a prins o pojghiţă de gheaţă. Pomii — promoroacă. Pe
81
dreapta, pavilionul — un pătrat. La faţă: marchiza, cinci ferestre, uşi mari, sub toate cinci, peronul şi scara de marmoră albă.          4
      Când vremea-i astâmpărată privirea răzbate departe. Se văd turnurile de la Samt-Germain şi treptele măreţe care duc la terasă şi în zare, cotişurile de la Sannois şi coama dealurilor din Cormeilles, când e senin. Acum abia bănuieşti, la poale jos, departe, şeipuind Sena şi în stânga subt coastă, între douăburicături, coperişurile de stuf, căsuţele din Louveciennes, albesc sub fulgii groşi de zăpadă.
      S-a întunecat devreme şi s-a lăsat şi ger. Să intrăm în casă.
      Un vestibul imens, cuprinde toate ferestrele dinspre faţadă şi câte trei pe ambele laturi, în colţ în dreapta o balustradă scundă, o scară; jos: vestiarul.
      Persienele închise; draperii grele de Damasc, reţele de Malines. Pe o consolă un sfeşnic cu braţe, toate luminile aprinse.
      în fund, între două uşi deschise spre altă încăpere, căminul — larg şi înalt. Deasupra un portret de Drouais, contesa? — Parcă şi nu. Jos, două trunchiuri de cer (sic!) îşi mistuie trupul, gem şi s-aşează — flăcări, scântei. în colţurile dintre ferestre câte o sobă, o coloană groasă de Sevres, aur şi alb. Pereţii îmbrăcaţi în lemn de insule, de jur împrejur chenarul din marmoră verde. Medalioane de porţelan, încrustate în lambriuri. Slabă lumină, abia se vede. Şase Gobelin-uri, subt ele divane, — mese de joc. Patru tribune mici pentru muzicanţi, balconaşe aurite. Pe o estradă un clavecin, o harfă. în colţul din stânga, un dulap mare Regence. în dreapta, într-un cartel rocaille un panou de Billon. Fotelurile îmbrăcate în Aubusson, canapele.
      Tavanul de Briard, simbolizează: „Ruris amor". în mijlocul sălei o masă ovală, un surtouî în vermeil, de Lahvaen — trupuri împletite. Scaune de acaju, aplice de bronz aurit, marochin. Paşii se-afundă în covor, calci ca pe iarbă. Pluteşte un miros de fund de vale: fujere. Atâta viaţă, se simte şi focul...
      Să păşim înainte... pe lângă cămin, spre salonul din fund.
      Cu picioarele întinse la foc, tolănit într-o bergere-ă, cineva doarme. încet... Să nu-i speriem somnul. Lumina de-afară se aşterne cenuşie înăuntru, mohorâtă.
      Un covor gros de Savonnerie. Păreţii în purpură şi aur. în stânga, în colţ, o oglindă. Rama bogată se încheie cu o coroană care, când îţi priveşti chipul, ţi s-aşează pe cap — intenţia lui Roettiers a fost răsplătită o avere. Apoi, un bust de Pajou; între ferestre „Carol I" de Van Dyck. Un Giulio Romano, un Agostino Carraci. Une chaise â porteurs, vemis-Martin, transformată în vitrină. Un bazar de frivolităţi; aur, fildeş, baga, cristal de roche, dantele; evantaiuri, cutiuţe, tabachere, ornice — o mie de nimicuri scumpe. Pe un gueridon un sfinx de jad şi câteva cărţi legate de Vuelbran. Două panouri de Vemet: marine. Scaune scunde, o otomană, deasupra miniaturi; în mijloc o schiţă de Greuze: contesa. Tavanul de Boucher: ciobănaşi. Alegorie închinată d-nei Du Barry.
      Uşa din dreapta închisă. Clanţa şi broască de Falbot — lapis şi aur cizelat.
      Să trecem în salonul din stânga.
      Câteva tablouri de Francesco Albani, o guaşă de Baudouin şi stampe. Două braţe aurite, lumânările aprinse. Lumină caldă. Pereţii îmbrăcaţi în broccato. Plafonul ivoire, sculptat — atribute: săgeţi, tolbe, cimpoiaşe. Câteva carpete orientale; parchetul gol în mijloc, — masa cu resort. O sobă corail. în două cloisonnes, răsfirate crăci de mimoza.
82
Trei panouri de Fragonard. O oglindă mare, rama de Boffrand. Un scrin Boulle. Mese de joc, scaune de palisandru. în colţ un birou de mahon încrustat, o călimară Regence.
      Un paravan japonez, în spate o canapea: tapiserie au point.
      între ferestre un cartel, o pendulă de Chanet. Bate: /, 2..., tic-tac, tic-tac...
      Curând se deşteaptă casa toată.
      Camera albastră: o primăvară. Pereţii capitonaţi în satin cu flori. Un chenar, împletit, bleu lave. Plafonul alb, în mijloc un medalion de Boucher: un coşuleţ cu... ispite. Perdelele de Utrecht, trase. De o parte şi alta a ferestrei, două portrete: Bisque şi Chon; cadre ovale gris de lin. îii faţă o sobă saphir; un Lancret, un Pater; dedesupt o dormeus-ă, şaten broşat — myosotis. O pernă de liiion, păstrează proaspete urmele capului care a odihnit. O cuvertură de catifea turquoise căptuşită cu zibelină — mototolită.
      Peste albastrul de corindon al covorului, ninse două blăni mari de urs alb. Pe o măsuţă de lemn de chiparos, în colţ, un portret de Vigee: M. de Cosse-Brissac în uniforma găizii. într-un vas de Houldem, alături, două camelii.
      în mijlocul odăii un coş mare cu trandafiri, par acuma culeşi, îmbată; pe un bristol o coroană imperială -apostolică.
      Deasupra uşii un Drouais: Pierrot; mijlocul peretelui din fund cuprins de o oglindă mare rotundă. Pe două console ard candelabre.
      Aplecat înainte, în dreapta ţine un pămătuf. în picioare, alături, o cameristă: în mâini, o tăviţă de vermeil, o pudrieră de Sevres. Presară pudra pe capul răsfrânt de oglindă: ochii albaştri, faţa ovală, nasul mic, gura un vis! gâtul puţin îngroşat — anii; contesa:
      —   Si vite, Francian?
      —   Le temps de permettre â un chef-d’oeuvre de se montrer, Madame.
      —         Toujours galant. Merţi, mon ami. Monique, un verre de Malagapour monsieur... et Ies chevaux, vite! mon enfant.
      Toate pregătite. Pe o tablă: un pahar, o carafă de Boemia. Trăsura, la scară.
      —         Â votre bonne sânte, madame la comtesse, îşi strânge fiarele, sculele. Trei ploconeli — pleacă.
      Nemişcată în faţa oglinzii. A rămas pe gânduri. Coatele pe măsuţa toaletei, tâmplele în palme. Braţe rotunde, încheieturile fine, mâini de păpuşă. Privirea, rătăcită...
      O dungă i se sapă pe frunte, seninul din ochi s-a închis; respiră adânc, înalţă bărbia, îşi descoperă gâtul. O linie roşie subţire-1 înconjoară. Tresare. Plimbă degetele pe urma vie. O străbate un tremur, buzele-i şoptesc: — „Drole de reve! et pour la seconde fois depuis une semaine... Et ce signe?...“, nedumerită:
      —         Monique, qu’est-ce que ce filet rouge qui m’encercle le cou? se fait-il voir aussi du cote de la nuque?
      Fata apucă peignoir-ul, îi descoperă umerii, plini şi rotunji.
      —   Si! un cercle de feu lâ sous la peau, comment vous dire? Les traces d’une... faucille?
      —   D’une faucille?!
      —   Ah, j’y suis! le pendentif que madame la comtesse porte en sautoir.
      —   Mais... je ne l’ai pas!, nervoasă.
      —         Que si! voyez, lâ sur la gauche, l’empreinte de la fleur de lys en brillants. Suremejit, madame la comtesse en dormant a du... Se apleacă, caută pe covor, la picioarele sofalei, scutură cuvertura. La, je l’ai!, îi dă mărţişorul.
83
      —        Effectivement!... Mais... ce que j’ai la tete lourde... Monique,croyez-vous aux songes? en faites-vous?
      —  Je ne reve jamais.
      —  Heureuse enfant! pourtant?..., scutură capul, Vite! habillez-moi, il se fait tard.
      —  Quelle robe mettra madame la comtesse?
      —  Olive et chinchilla et Ies dmeraudes.
      —  Elle vous va â ravir!, bate din palme, pleacă spre uşă.
      —  Ensuite, vous direz â Zamor que je l’attends.
      —  Oui, madame..., iese.
      Desface agrafa,peignoir-ul alunecă... Păşeşte alături. Picioarele goale — două tije de flori cresc din pantofii de casă, micuţi, se pierd în cămaşa de spumă. Trage braţele afară şi lasă cămaşa să cadă. Aceeaşi statuie. Sânii prinşi sus şi de piatră.
      Două rubine.
      Pântecele de fecioară şi coapsele... O umbră uşoară de aur.
      Se întoarce, întinde braţul şi ia de pe mescioară un flacon mare; îşi priveşte trupu-n oglindă, surâde, — „Tout songe est mensonge!", i s-au aprins ochii iară.
      Duf proaspăt de chitră. Se spală.
      Unul după altul, gâturile prinse în harcane; cel dinainte trage pe cel din urmă, nici unui nu poate să scape. Tot satul lor, prins — „ Ute mondzi!*. El merge pe lături, slobod, fără grijă, nu-1 ţine de mână mama? — „na? mama "... Oamenii albi, — mzungo.. “ acu’-i vede întâi, zbiară, suduie, pocnesc din bice pe spinările lor goale; de ce or fi supăraţi — „Niamatango"? Pomi mari pe de-a-rândul: — „muţi..mitsagna...“ Se scurge şirul iute. Cine cade e dus târâş, aşa merg şi morţii, cei vii îi poartă. în urma lor, ţaribele-n flăcări; tot satul lor arde. — „Kupassuka! kudela/. Plouă gârbace... — „mvula nt’ema!44 Un sfârc l-a ajuns, ustură foc! Abia mai atinge pământul. îl dor picioruşele şi braţul din umăr şi mâna mamii-1 strânge.
      Dormea ghemuit lângă ea. S-a trezit la drum, aşa. Cade, îl trage, se scoală, aleargă. S-a întunecat dintr-odată. Ei ţin calea spre stelele multe... — „Gualalânzou"...
      Trosneşte iarba înaltă. Merg fără popas. Un urlet cutremură noaptea şi altul... Ştie,
—   „Pandoro!", pisicile mari care mănâncă oameni. Albii aprind torţe de paie. Un sunet, din lături, scurt ca de goarnă. — „Pemberă!pembere//“, urlă tot şirul, se zbate, sare într-o parte, — „ Tît* due!! Stârnit de zgomot, ba a prins mirosul din vânt, o dihanie mare neagră cu coame pe nas... — „tsonga!44. A mai văzut odată două, se frecau de un... — „mlambe44, trunchiurile groase şi mari cât coliba,pielea tare, urechile sfâşiate neastâmpărate; îi vedea din faţă; sforăiau şi izbeau cu picioarele scurte ţărâna, — răi? Ei, numai copii, au fugit până le-a stat sufletul. —- „Tcitâmbo! tcitămbo!!44. — „Kf unguru?44. Şi altă umbră mare vine, sforăie, suflă, nechează, ce ropot! — „Pembere!!! ale tu44. Fuge cu şirul în nas, îl doboară, îi calcă... — „Kupdnda44... I-a luat picioarele, zace-n ţărână. îşi pipăie braţul
—   nu-1 simte. S-a frânt şirul. Ţipete, urlete. Oamenii albi înjură, lovesc şi din braţele lor de fier fulgeră, tună.
       * Un glosar al cuvintelor utilizate din acest idiom african Tciniungue este alcătuit de autor în finalul romanului. (N.ed.)
84
      Geme, — „tcipalionall — p*âmbe“...
      Nu mai sunt pomi, nici iarbă, nici... mama? N-a mai văzut aşa apă... — „madzi- . mare. Unde-i pământul? l-au luat Albii, tot? — „.. kuba! “. Simte că-1 poartă... Cine? Da, vântul îi duce. — „Tciuzi..." încotro?
      I-e foame. Colindă pe punte până osteneşte şi adoarme.
      Sforăie. Visează: — „Matomati, matangamestecă.
      Lumina mare care se aprinde în zori stă să se culce. Pânza umflată îi duce. Se scoală, îl cuprinde ameţeala şi burta-1 seacă, şi gura uscată. Albii, toţi grămădiţi la o poartă neagră săpată în punte. Frânghiile întinse... —,,kdssa..“ Scot din întuneric trei... din satul lui, toţi trei din...
      —  Niarugue, de-acasă. Oftează.
      Nici unul nu mişcă. — „Kuffa?!". Şi altul, ăsta se zbate, geme, îi sângeră braţul. — „Pembere?..." Acu-i leagă. La ce-i mai leagă? Pădurea e departe şi picioarele nu-i mai ascultă. Pornesc cu toţii spre capătul vasului, înapoi. Trei crăci lungi curăţate de crengi şi de coajă, înclinate spre apă; la capătul lor atârnă câte o funie. Albii trag frânghiile şi pe câte unul leagă Negrii, îi coboară spre apă, dar nu-i afundă, îi ţin afară. — „Nintcî? ", ce vor să facă? Micuţ, înălţat pe vârfuri, se uită:
      Răcnesc cu toţii, bat din palme, privesc spre..., da, spre aripa ieşită din apă cum alunecă, vine...
      —        „Katcihaâ!?“ Un bot năpraznic, o gură căscată se saltă din apă, — „Katcihaâ-pdnt'a!.
      Ei trag de funie şi prada scapă.
      Şi iar o lasă... Peştele mare a sărit sfârlează şi capătul funiei e slobod. Şi alţii...
      Nu se mai vede nimic. Pe morţi i-au înghiţit peştii mari şi pe toţi apa.
      Acu-1 leagă pe... Teigallo?! el e! ăl cu coliba din pragul pădurii, cu blana ăt simba pe umeri, — „ tciăndiu..." Viteazul satului. Vai! cum i-a albit faţa! de ce-or semăna Albii cu Negrii tocmai când ăştia sânt cuprinşi de spaimă? trăiesc Albii frica întruna?... — „nintcî". L-au legat, îl lasă spre apă. O creastă mai mare despică luciul de jos şi sare afară o gură căscată... — „Msungo, amalâa.. J "
      Scârceşte picioarele, — „Olee!!“, se frământă, îndoaie genunchii, geme...
      —  „Mâaama!!“
      O mie de dinţi l-au retezat de la mijloc. Picioarele lui pornesc spre adânc şi burta şi maţele. O pată de sânge pe apă. Un hohot pe punte, albii râd, râd...
      Râde.
      Din dulapul Regence, din colţ, a scos un maldăr de rochii. Alege una brodată cu blană, o ia pe braţ, porneşte spre odaia albastră, lângă cămin se opreşte, — „Se paye-t-il ma tete?!“, îl priveşte, — „qu’est ce qu’il baragouine? Dieu, qu’il est noir!“, trece înainte îmbufnată.
      O piaţă... — „Salăga!"... Grămădiţi câte trei, câte cinci. Forfota, lumea. Trec, se opresc. îi cântăresc din ochi, îi scoală, îi pipăie. Aleg, pleacă cu marfa. A rămas singur. Adoarme, stârcit în ţărână. Singur...
      —  „Ueka.J sizî“...
      Simte că-1 trage, se scoală. O namilă-1 duce târâş. Cobor. Au ajuns la apă. Şi iar îi poartă pânza mare. îi dau de mâncare, multă. Came...
      Clefăie.
85
      Oamenii albi sunt buni. Nu-1 mai bate nimeni. îşi face dejoacă pe punte, aleargă. Ostenit, pleacă spre lada... — „niomba " mare de lângă pomul fără crăci care strânge vântul în pânze. în dreapta un pumn de seminţe pentru „Korico“, — „ utsătso "... albastră cu ciocul coroiat, şi o bucăţică de piatră dulce... duce tovarăşului mărunt şi păros, un... — „niâmi". Sunt trei prieteni.
      Trec zile şi nopţi. De opt ori şi-a schimbat luna faţa.
      Un sat mare cu colibe înalte şi uşi multe care lucesc..., — „janella?...madziu, cu acoperişuri de piatră arsă,...oale? Drumuri de piatră şi... şi... — „ ’ntuka? " înalte, fără coame, trag nişte?... pe rotocoale care se învârtesc iute duc Albii în goană; — „alendende"...
      Şi cum strigă oamenii!... Acu’ e şi el într-o astfel de?... mare,închisă. îi duce. Doi Albi cu tichie cu coame şi cu codiţă şi cum le lucesc nasturii! dar nu-1 bate nimeni. Şi colivia cu Korico şi... Sardanapâ\ aşa o strigă ăi doi pe maimuţă şi ea înţelege.
      Şi iar trec zile şi nopţi ...
      Târziu, într-o seară, ajung. O colibă mare cum n-a mai văzut, mare cât o pădure! şi...
—   „ale ’mbu! " şi pomi la rând, seamănă toţi parcă sunt fraţi. Şi apa ţâşneşte... aprinsă? îl dezbracă de pânza în care l-au învelit, îi pun nişte coji în picioare, strâng, şi alte pânzeturi I>e trup şi nasturi. Maimuţa-1 ţine strâns de mână şi cu ailaltă labă îşi ţine coada şi unul înalt; în urmă, duce colivia. Se deschid uşi... uşi... uşi... Sunt într-o?... Lume. O femeie bălană îl ia în braţe, îl dezmiardă. O! dacă ar fi neagră, ar crede că-i mama! aşa e de bună! Pricepe că e „Regina", fiindcă toţi o ascultă.
      întinde iar picioarele spre foc... — „ale ţapi... ţapi... ţapi..." Doarme.
      Nu mai rabdă de foame. Toţi îi dau bomboane. înţelege tot ce aude, dar nu poate spune... Pe el îl cheamă Zâmbara, aşa-i zicea mama şi ei îi zic?... — „Nintci? "
      Sforăie.
      La Compiegne. Un salon mare. El, grămădit la picioarele stăpân’si. Lume multă. Pe o tavă de argint aduc o prăjitură înaltă scăldată în spumă. îi scot capacul şi un stol de...
—   „budfule" îşi iau zborul. O caradaşcă zbârnâie, dă ocol lămpii şi se aşează pe capul... vice-cancelarului. El sare, înşfacă cu mâinile amândouă să prindă gângania şi rămâne cu tot stuful de păr în gheare. îngrozit! Sardanapal se repede, înfige laba în frişcă, saltă şi o aşterne alifie pe căpăţâna goală. M. de Maupeou îşi prinde chelia în palme, se strâmbă cumplit şi lumea râde...
      —   Hă-hâ-hăa!...
      Cercuri pe apă. Iazul din fund, — crapii. Buzunarele pline de pietricele. Ia câte una şi zvârrn... îl prinde uşor de vârful urechii... Scoate limba, se întoarce şi... — „Mambo!“... Regele-1 ceartă — subt braţ ţine o pâine şi în dreapta un cuţit mare. Taie din pâine şi aruncă la peşti, îl întreabă: — „Stăpân-ta?"
      —   La Paris, sire.
      Gontran îl saltă, l-aruncă în şaua de catifea roşie şi Sultan, calul mare bălan, porneşte ca săgeata. Zboară. Se duc să-şi vestească stăpâna.
      N-a mai găsit-o. Pe străzi, oamenii umblă zăpăciţi, ţipă şi strigă, îl înjură. — „Nintci? ". Gonesc înapoi. La barieră, strânsă mai multă omenire. Unul cocârjit şi bătrân, în antireu lung pestriţ şi cu tichie ţuguiată-n cap, armean?... — „kuiaruka? ", cuvântează mulţimea. Toţi l-ascultă, strigă toţi: — „Vine Jean-Jacques!"
86
      Trece un landou. Pe capră Diderot, în giulgiu, mână. înăuntru: d-na d’Escars şi ducesa de Boufflers în picioare bat din palme, strigă cu lumea: — „Vive Jean-Jacques! vive Jean-Ja’...!!“ Vor să-l oprească. Sultan sare în lături şi fugi! La Meudon au răsturnat căruţele în curmezişul drumului, vor să-i prindă. Hop! calul zboară pe deasupra. La Sevres, îl nemereşte un retevei...
      —   Aîe!... răsuflă greu.
      La Chaville, au prins de copaci o funie de-a latul şoselii. Dau să le taie calea. Ducele de Richelieu, trecea în caretă tocmai, sare şi harş! taie cu o foarfecă mare frânghia. -Vffl,..
      Ajung la Viroflay, comuna în păr. La Velizy, la Montreuil castelele ard. Sultan goneşte ca vântul. Ajung... au carrefour-des-Princes în goartă, vor să ia drumul spre.
      Un băţ aruncat între picioarele calului... Se opresc, se clatină vin peste cap. M. de Maupeou, vai! cât a crescut!! se rânjeşte la el, ce ho-hot! şi bate din palme. Maimuţa sare şi-l muşcă de nas. Dau năvală pe el. S-aruncă în spinarea calului — fug.
      Se frământă.
      Ajung la Versailles. Castelul în flăcări. în halat, o basma înnodată pe cap, M. Arouet de Voltaire aleargă cu o torţă aprinsă în mână, seamănă focul, se dă peste cap şi „baba“, călare pe-o coadă de mătură, îşi ia zborul — se-nalţă. Un nor pe umeri, broboadă, şi altul pe creştet, tulpan; picioarele într-altul, plocad, şi coatele răzemate în prichiciul ferestrei de Sus, luminiş, zgripţuroaica priveşte spre pământ şi râde: — „O, le bon temps que ce siecle defeu! “. Brrr!... Poporul,în stradă. Duc în ţepoaie capul lui... de Launey? şi într-o prăjină înaltă, capul cui? — Nu, nu-i Monsieur France, Doamne! e... Ludovic XVI! Trece o berlină, în fuga cailor şi înăuntru?! în urmă un şvadron de uhlani! regele Prusiei?... la; Versailles!? Pornesc înapoi, gonesc spre casă. La Rocquencourt arde satul, la Bailly un clocot de glasuri. Fug. Au ajuns. Aici mii de oameni, toţi au scufe roşii în cap, poartă într-o căruţă o ramă de poartă, roşie, o împing spre peron, opresc, o aşează... Se lasă din şa, urcă zorit scările, îşi strigă stăpână. Bufnesc flăcări pe geam. Şase pescărese zburlite trag de păr pe... pe... Du Barry!... O duc... Ea ţipă... ţipăă!... Au întocmit schela în faţa uşii de la intrare.
      Se apropie de el:
      —   M-r le gouvemeur, madame la comtesse vous..., îl apucă de braţ.
      Se smuceşte.
      —- Dieu, qu’il est pâle!
      Se zbate.
      Trage spada, doi îl doboară, altu-1 prinde de mână. Un nor de fum... Contele Cagliostro îi smulge arma.
      —   Mz\mu!...y dârdâie.
      Trece un dric, plâng femeile în urmă, se jelesc. în sicriu: mareşalul! — „At* ăa!..“ se frământă, se vaită, îşi smulge părul.
      Geme şi plânge.
      Din grinda care uneşte stâlpii în picioare, din pragul de sus de la rama de poartă înfiptă în schelă, coboară un cuţit lat, şuieră şi capul contesei se rostogoleşte pe scări, le împroaşcă cu sânge. Korico, pasărea albastră, bate aripile, zboară, se ’ nalţă spre Cer, în cioc duce o floare de crin în briliante...
87
      Ţipăă!...
      Trec M. de Choiseul şi madame de Grammont, lipita de el. Ducele priveşte, mormăie:
      —   Je m’en f...!, dă din umeri, întoarce capul.
      Ţipăăăi...
      Cu sabia în mână, M. de Cosse-Brissac, încruntat, îl apucă cu stânga de umăr, îl scutură, răcneşte: — „Tu as trahi! cana*...!“, şi capul ducelui cade. Sardanapal fuge cu el în pădure.
      Sare în sus, vine de-a berbeleacul, se ridică în genunchi, lacrimi şiroaie, strigă:
      —Non! moi pas traître! non! mzungo, je n’ai pas...! makadanî!!
      —   Mais... revenez â vous, monsieur le gouvemeur! M. de Zamor!... îl zgâlţâie.
      Ridică capul, priveşte blejdit spre Monique:
      —   A... aa!,îşi freacă ochii.
      —         M-me la comtesse vous mande de suite, et vite!, fata pleacă închinându-se şi trece pragul.
      Cască, se întinde. Se-apleacă, ridică peruca şi bicornul de pe covor. Buimac, porneşte spre uşă, intră-n salon. îşi îndreaptă gherocul, păşeşte spre dreapta... Se opreşte, ascultă... Se întoarce şi intră în camera din stânga.
      A stat, la doi paşi în faţa oglinzii. înalt, subţirel. Escarpeni de lac, catarămi, ciorapi luftgi. albi de mătase; pantaloni scurţi de pluş negru, tunică cu guler brodat, cam veche... epoleţi de căpitan, spadă. Subt braţ, şleapa. Părul mic negru şi creţ — ciufulit. Faţa ca smoala. Lucesc două lumini mari albe şi jqs şirul de dinţi, ca zahărul, scăldaţi între buzele groase. Nasul turtit. O urmă de teamă în privire. Câţi ani? Treizeci? — poate. îşi netezeşte părul, îşi potriveşte peruca pe cap, îndreaptă gulerul, epoleţii, încheie un bumb, scoate basmaua. Se şterge, o bagă în buzunar leoarcă.
      —   Kakalidere, mânîa!
      Strânge pumnii, scuipă-ntr-acolo.
      —   Kulpa! bzakazl ale bi... ale bil!
      —         Toi saligaud! crecelle!,răsuflă adânc, tuşeşte, se strâmbă, mormăie: n'apăinănda! ondel pat.. pai..., scoate limba, pleacă. Străbate salonul din mijloc, se...
      —         Zann’, bzakazi tuie Korico!pfui! ale bi...ale bi!!t se înalţă pe trapez şi bate din aripi, — pfui! Zamor, cârrr! cârrr!!...
      S-a oprit o clipă în faţa uşii, pune mâna pe clanţă şi intră. în urma lui închide uşa. Braţele încrucişate pe piept, se înclină adânc în faţa contesei şi-aşteaptă.
      —   D-le guvernator, dormeaţi buştean, îmi pare?...
      —   Stăpî’..., eram departe.
      —   în Mozambic?
      Monique abia îşi ţine râsul.
      —   Inspectam palatul...
      —   Palatul?! trei odăi! zi: domeniile lui Morpheu! acolo ai fost, de ce mă minţi?
      —   D-na contesă ştie că nu umblu prin vecini. Eram aici...
      —   Bine. Ai lista invitaţilor? Masa, la câte?
      Priveşte pendula:
      —   Burghezii au luat-o la 2, magistratura prânzeşte acuş’, nobilimea la 4...
      —   Şi eu?
88
      —    La 6 jumătate.
      —    Şi ce-i frigul ăsta? nu s-a făcut focul?
      —    Arde de patru zile fără încetare.
      —    Hai, spune!
      —    întâi, d-1 mareşal...
      —    De ce începi cu el?
      —    E cel mai prevenitor cu noi.
      —    Care noi?
      ■— Cu d-na contesă şi... nici mie nu mi-a dat încă prilejul să mă pot plânge.
      —    Eşti generos... Mai departe!
      —    Majestatea Sa împărâ...?
      —    Cum!?
      -Zău! că...
      —    Când vreau să se ştie o spun!, înciudată.
      —    ...contele Falkenstein!
      —    Şi?
      —    D-1 de Lau... ney; d-ra Monsigny...
      —    încolo nimeni?
      —    Baronul Tavemey...
      —    Sânteţi prieteni?
      —    Nu, d-1 de Lapeyrousse, Majestatea Sa regele Sued’...
      —    Iar!?, bate din picior.
      —    Vă spun cinstit, îl am pe listă...
      —         Eşti un zevzec! în-ţe-le-ge odată: nici un împărat şi nici un rege nu vin aici! nu vine nimeni!!
      —    Şi dacă vin?...
      —    Uff! ai priceput odată? zi!
      —    Contele de Haga! mă iertaţi, uitasem.
      —    Ştii ce bea la masă?
      —    Numa’... Tokay?
      —    Te-ai îngrijit să ai?
      —    Intendentul nostru colindă de o săptămână târgul.
      —    Montvallier? un zăpăcit!
      —    Şi încă ce!
      —    Păstrează-ţi părerile! şi?
      —         Amicul meu: Louis-Franţois-Armând de Vignerod du Plessis, duce de Richeîieu, ne scoate din încurcătură.
      —    Amicul d-tale şi de când?
      —    De câte ori ne vedem nu îmi spune: mon ami?
      —    Şi crezi că va aduce?
      —    Mă bizui pe cuvântul lui, mândru.
      —    M-ajuţi să-i descopăr virtuţi. Şi mai cine?...
      —    D-1 duce...
      —    Puteai să-ncepi cu el.
89
       —    Decenţa m-a oprit..., clipeşte spre portretul de Vigee Lebrun, de lângă camelii.
       —    Te mănâncă urechile?
       —    Vă jur că nu!, se dă un pas înapoi.
       —    Asta-i tot?
       —    Ba... din păcate şi... şi... Necuratul
       —    Cine?!
       —    Vraciul..., îi tremură glasul şi priveşte îngrijorat în toate părţile.
       —    M. de Cagliostro?...
       —         Cu ăsta nu ni-i d-a buna! d-n'a contesă ar trebui să nu-1 mai primească. D-na contesă a văzut cum îi scapără ochii?! când e aici lumânările ard cruciş şi-n urma lui miroase a pucioasă şi până la ziuă lucrurile din casă nu stau locului, joacă şi, afară, răguşesc cocoşii. De câte ori vine la noi, n-ar mai veni! nu ştiu pe unde răzbate?... trece prin ziduri? intră pe coş? Mi-e frică!...
       —    Da’ isprăveşte odată!
       —    Colonelul... Dumouriez?
       —    Generalul nu vii<>.
       —    D-l Brissot.
       —          ...de Warville? e a patra oară că se anunţă şi..., rămâne pe gânduri.... Câte Tacâmuri?
       —    Tocmai!... Cu d-l de Beaumarchais, treisprezece în cap! procopseală!...
       —    Acum îmi spui? nătângule!, neliniştită.
       —    Aşa vrea Necura*...
       —         Eşti un...! Dumouriez, Brissot? Nu. Ce au oamenii aceştia de se feresc?... Ciudat! Ah, Favras! Ai uitat pe marchizul de Favras. Vino-ţi în fire, suntem tocmai o duzină. Te-ai liniştit?
       —    Monique deschide uşa. „Kakalidere, mâaanta!" Iese.
       Tresare:
       —    Sale ere’!..., întoarce capul, tare: grozav! marchizul de Barthelemy vine sigur!...
       —    Şi marchizul de Condorcet. Fac?..., râde, paisprezece!
       Gura pân’ la urechi, râde şi el, s-a înviorat.
       -Ce oră?
       —    320.
       —    Du-te, Zamor, sunt obosită. Ai grijă de toate.
       Se înclină adânc, pleacă.
       Geamurile îngheţate, lasă numai lumina să treacă — searbădă. Nu se aud decât copitele, cum ciocănesc repezit şoseaua şi zgrumţii de gheaţă cum se sparg subt şinele grele. Colivia de sticlă prinsă de arcuri, în curele, se leagănă încet. Ducele, înfăşurat bine în blănuri, moţăie. S-a culcat spre ziuă... O fetişcană nostimă: Sapajou, florăreasa mică şi care râde întruna. Şi fata încântată!... Neostenit, n-a lipsit dimineaţa de la Curte şi Ludovic XVI se scoală devreme. Şi-acu’...
       Se saltă, se scutură toată... pe roţile înalte. Au trecut un podeţ, prea repede. S-a trezit, deschide ochii. O, dacă i s-ar vedea numai ochii! Aceeaşi flacără în privire o poartă aproape de un veac, nestinsă. Flacără albastră, aspră, tăioasă când e supărat; rece şi liniştită, când
90
. e la primejdie; aprinsă, arde, când vede o femeie. Bicornul şi peruca tăinuiesc părul. Fruntea, luminată. Sprâncenile arcuite, pudrate. în colţul ochilor abia câteva creţuriFaţa rumenă, plină de sănătate. Nasul drept, dârz, spovedeşte cuceririle lui pe toate tărâmurile; nările largi şi buzele cărnoase: pofta! Gura mică. Ras de aproape. Pielea fragedă. Bărbia şi fălcile spun: vreau! Costeliv, mic de stat — când e în picioare, linia trupului semeaţă şi tocurile-1 înalţă. Poartă toate virtuţile şi toate năravurile. Mic, a apucat patru ani din veacul trecut, nouăsprezece ani din domnia Marelui Rege. S-a desfătat grozav în timpul Regenţei şi cin’ zeci şi unu de ani cât a domnit Ludovic XV, care zace în pământ de zece ani mai bine şi el... tot petrece! Zâmbeşte.
       Şi curg amintirile...
       Născut înainte de vreme, — aşa a auzit, nu-şi aduce aminte. Plăpând, — probabil. Fiul tatălui său sau... al d-lui de Charmont, se pare. Nici asta n-o ştie; oricum, a moştenit din diplomaţia celui de al doilea şi de la primul: ducatul de Fronsac, apanagiul familiei şi numele, mai târziu. Maică-sa l-a lăsat curând. A fost botezat în capela de la Versailles, naşi: Ludovic XIV şi nora lui, ducesa de Bourgogne. Cinste negreşit cuvenită de vreme ce d-na de Maintenon, îndatorată ducelui de Richelieu, a hotărât astfel.
       Când avea şase ani, l-au logodit cu fiica mai mare a ducesei de Noailles. Văduva avea două fete şi stare însemnată. Ducele, tatăl său, a luat în căsătorie văduva, fiindcă-i trebuia averea, — pe a lui proprie o irosise. Fata: treisprezece ani şi 400.000 livre; moare după un an şi, cum era sorocit, rămâne logodit cu Anne de Sansac, sora mai mică — destul de avută şi cumplit de urâtă.
       Dar... erau logodiţi numai.
       Mama lui vitregă pare să fi fost femeia cea mai zgârcită din Franţa, — „din toată Franţa!4*, mormăie. Aşa că purta, bietul copil, hainele, până le ostenea. Prin graţia d-nei de Maintenon, — i se arătase ca o mamă, — fusese prezentat la Curte. Da, în straiele strâmte şi vechi. De aici i s-a tras şi norocul, fiindcă acolo... după ce l-au privit chiorâş, l-au întrebat:
       —   Ce-i cu bulendrele?!...
       —         Un habit de belle-mere, şi-aşa, la paisprezece ani, cu răspunsul acesta şi-a câştigat faima.
       Dascălii l-au învăţat: scrima, vânătoarea, cărţile — ale de joc — şi băuturica.
       Curtea cernită, nici o petrecere. Un taraf de rable. Câţiva mareşali uitaţi de vremuri căznesc să apare hotarele Franţei. Anticamerele goale. Pe toţi i-a găsit cucernicia. La masa Regelui, pâine neagră. Rugăciuni, — amintiri, regrete. Smerenia şi timiditatea lui — ştie să se prefacă — cuceresc pe Rege şi vioiciunea lui pe M. de Saint-Simon. Sub genele lungi arcuite, privirea lui cată în jos spre... subt fustele doamnelor; le farmecă. Curând, aventuri... Pe cine îşi aruncă ochii?
       Primul bal la care ia parte, — menuet-vil sfârşit. Alt danţ. Ducele de Brissac, care dansase cu ducesa de Bourgogne, soţia dauphin-ului, uită să o invite iar, cum se cădea de altfel. El:
       —   îngăduiţi-mi, Doamnă, să repar greşelile amicului meu...
       —   Va pour le pluriel!, ducesa râde...
       Trei zile mai târziu, e surprins sub patul ei; Brissac nu cutezase. Inima lui însă .. o are alta. Suspină:
91
       —        Ducesa de..., strânge buzele, nu-i rosteşte numele... Singura în viaţa lui pe care n-a dat-o în vileag, încolo pe toate...
       Da, acolo... la castelul din Mantes-la-Jolie... îşi adora bărbatul şi-i păzea cinstea. Fără prihană. Soţul plecase în Midi, după treburi. Erau mulţi invitaţi. Petreceri, glume. Le făcea pozne. Femeile s-au răzbunat. I-au afumat camera, i-au turnat apă-n pat, era culcat, şi câte alte rele! A sărit din pat, despuiat; s-au risipit toate ţipând, îngrozite, mâna grătar la ochi. Ce să facă? A luat-o în sus pe scară şi a nemerit, întâmplare! în odăi#...? S-a pitulat în rueir -ă, nu era nimeni în cameră. Târziu, a aşteptat mult, s-a potolit castelul. A auzit, când s-a deschis uşa, paşi — vorbe. A prins glasul ei, l-au trecut fiorii, o visa şi treaz de când o văzuse. A dezbrăcat-o şi a plecat — camerista; s-a culcat. Săltat pe genunchi, îi vedea profilul şi sânul. De ce o fi oftat?... S-a strecurat sub plapomă lângă ea, a prins-o-n braţe. A vrut să ţipe; gura lui i-a cuprins buzele. S-a zbătut, s-ajurat că — „nu! nnu!... nn..a plâns, l-a certat, l-a iertat. — „Plângea şi frigea!“... I-au apucat zorile, înnebuniţi de dragoste. N-ar mai fi plecat! a trebuit să plece.
       Ducesa de Bourgogne nu era frumoasă, dar ardea foc. îi dă târcoale. Se temeau să nu afle Regele. Ducele de Richelieu se sfătui cu d-na de Maintenon şi fiindcă d-ra de Sansac ofta întruna, hotărâră să grăbească nunta. Ce să facă? Le-a făcut pe plac, dar... — „Credeau că pricopsindu-mă cu o femeie mă vor face să uit!? Ea, nevasta lui cu numele numai — nici n-a atins-o măcar.
       Joacă, bea, petrece... Dauphin-ul, încruntat. Şi dacă află Regele? Ai lui, ca să curme povestea şi să-l scape de dandana, pe temeiul că ar risipi mult la cărţi, era cam adevărat, cer o „carte de popreală".
       L-au închis la Bastilia.
       Regim aspru, — pentru el, dinadins. Aşa e porunca. Primăvara, singur... Greu! Parc-ar bănui că necazu-i vine de la o femeie?... — „Mă voi răzbuna pe toate!", de-acu şi-a făurit crezul.
       Fiindcă-1 ştia singur şi oropsit, d-na de Maintenon îi trimite un dascăl, pe abatele de Saint-Remi. Lecţii. Tălmăceşte din Bucolice...
                „ VAmour triomphe de îout; nous aussi, cedons ă VAmour! — negreşit!"
       „... lîe! domum/ saturaej venit-Hes/ perusj ite ca! pellaeut scandează, traduce: „...Porniţi, căpriţele mele; v-aţi săturat; iată Luceafărul,plecaţi la staul!"
       Are bună ţinere-de-minte şi nădejdea nu-i lipseşte. Citeşte — să treacă vremea. D-l de Bemaville, guvernatorul castelului, îl pofteşte din când în când la masă, dar nu când are lume. Vin să-l vadă: prinţii d’Espinoy şi Conţi. Se îndură şi ducele... Smerit, pocăit, înduioşează pe taică-su. înţelege că şiretlicul este o armă. îi mărturiseşte, printre lacrimi, toată recunoştinţa că l-a închis, fiindcă îşi dă seama că îşi risipea prosteşte vremea. Bătrânul: — „...şi banii! aşa, tată!". Râde înfundat. Ducele pleacă, îmbunat. Vine şi nevastă-sa.
.. .Postea de două luni — să înnebunească! Ea, baremi, nici n-apucase să... se... O ia în braţe, gata s-o...
       —  Dac-aş fi ştiut cât eşti de drăguţ, ştii? N-ai fi aici!
       Se trage ’napoi..., desface braţile:
       —  A, carevasăzică tot d-ta!?, şi-l pufneşte râsul.
92
      Ea pleacă cum s-a născut — foc supărată!
      Mai asuprit. Se îmbolnăveşte de vărsat. Nu mai vine nimeni. La căpătâiul lui doar Remi şi Femand, valetul. Zile triste. Toamnă. S-au copt şi bubele lui toate şi-l mănâncă! Şi-a legat singur mâinile, să nu se scarpine. D-rul La Carliere l-a îngrijit bine. în octomvrie scapă, fără urme pe faţă. îi afumă odaia cu praf de puşcă, — îl ustură ochii, dar mirosul îi place. Deprindere bună, o să-i ajute. Deschid în sfârşit geamurile. O suplică la Pontchartrain îi deschide, peste câteva luni, şi poarta închisorii.
      I-au dat drumul. Nevasta l-aşteaptă. Paşte murgule!... O fugă de cal până la un han, la Drancy, acolo... în braţele ducesei. O nebunie! scurtă: două nopţi şi două zile, abia. Se despart. Ea suie în caretă, fâlfâie batista; el, pălăria. Dă pinteni calului şi porneşte spre năzbâtii, spre glorie. — „Aveam şaisprezece ani!“
      în goană, spre Flandra. Războiul Succesiunei, crunt, ţine de zece ani fără hodină. Armatele regelui abia prididesc. Prinţul Eugen atacă Landrecies, — cetatea închidea armatelor imperiale valea Oise-i, drumul spre Paris.
      La 24 iulie, ajutat de bătrânul Montesquiou, Villars despresoară cetatea, cucereşte podeţul de la Denain, taie prinţului legătura cu Marchiennes, unde îşi avea prisosul de trupe, şi-l alungă spre Nord. Toate se petrecuseră în ajun, înainte de sosirea lui Fronsac.
      Mareşalul Villars primise instrucţiuni: „să nu-1 cruţe, să-l puie la treabă". Dar n-are nevoie de îndemnuri, şoaptele gloanţelor îi plac şi cu aroma prafului de puşcă l-au deprins — în Bastilia l-au afumat groaznic!
      Rămânea de cucerit Marchiennes. Contesa Badiani, amanta principelui, se refugiase acolo. Mareşalul:
      —   Ma foi, messieurs, si vous emportez la place, je vous cede la dame.
      Poţi să mai stai la gânduri?!
      împreună cu contele de Broglie cuceresc avanposturile. Şase batalioane apără târgul şi apele Scarpei. Avânt mare — se dusese faima de frumuseţea contesei. La 30 iulie seara iau cetatea, dar Italianca, travestită, fugise — îşi regăseşte ibovnicul. El... n-a apucat s-o vadă. La prima întâlnire, la Viena, nu-i mai scapă!
      Fiindcă mântuise regatul, Villars capătă comanda armatelor care războiesc în Germania; Fronsac, nedespărţit de el. Asediul Fribourg-ului. Treizeci de batalioane atacă timp de două ore. Două mii de morţi. Un pietroi l-a sângerat.
      îşi trece mâna pe tâmplă. Păstrează încă dunga deasupra urechii.
      Răgaz pentru îngropat morţii. Jale, în oraş. Comandantul cetăţii, pentru a feri doamnele simandicoase de asprimile cuceririi, cere învoirea să fie lăsate să iasă. Viliars nu vrea să-şi ostenească ofiţerii până nu ia cetatea, nu dă voie. Steagul alb pe metereze. Fronsac, însărcinat să ducă la Versailles vestea. Ajunge. Oblojit la cap, prăfuit. Anunţă victoria pe Rhin cum ar spune că afară e soare sau plouă. Modestia lui place. Ludovic XIV îl laudă, îi dăruieşte 12.000 livre venit şi locuinţă la Marly. în sfârşit! i s-a împlinit visul. A coborât privirea Regelui asupra lui.
      Acasă... nevastă-sa pierduse răbdarea, se dăduse în dragoste cu un boiernaş. Negreşit, află. Face haz:
      —   Bărbatul nevesti-mi! hâ-hâ-hâ!!
      Trece prin rue Saint-Antoine... Vede un înger de femeie: ochii negri, părul ca spicul de grâu. Ia pasul după ea. Şoapte, vorbe, trece înainte — semne. Nimic. Nici nu-1 priveşte,
93
intră în biserică la Saint-Paul-Saint-Louis. în genunchi lângă ea, se roagă... N-are noroc, a dat peste femeia cea mai virtuoasă din cartier. Porneşte spre casă, el după ea. Intră într-o prăvălie de... mobile. De după tejghea răsare stăpânul:
       —   Cu ce vă pot servi?
       —   O cameră, două camere, complete! dar sunt grăbit!, discută, alege.
       Jupânul fericit, afacere bună!
       —         Sunt aşa de zorit, nici nu vă închipuiţi! vedeţi..., v-aş ruga, dacă puteţi, să-mi găsiţi d-v şi odăile, să le orânduiţi cum vă pricepeţi mai bie, cum vreţi... Plec pe front, lupte grele!
       —         Vai! ne pare rău! dar bucuroşi, cum nu, mai e vorbă?! ştiu, iată, tocmai sunt trei camere în apropiere, la la... Jeanne, o ia de mână. Daţi-mi voie, d-le marchiz, să vă prezint pe nevastă-mea.
       Atât aştepta! Pleacă, cere ducesei bani să plătească târguielile. îi spune ce fată frumoasă a întâlnit, ea râde printre lacrimi. A înduişat-o, iat-o devreme confidenta lui. Se întoarce. Prăvălia lăsată în grija unei vecine, Philippine Renaud văduvă; ei au încărcat mobilele, s-au dus să le aşeze. Alege o canapea, o încearcă...
       Bruna Renaud e o drăgălăşie de fată! îşi aranjează cocul, fusta mototolită, îi sare de gât:
       —        Te pricepi aşa de bine să ne cruţi preliminările înfrângerii...! eşti un diavol drăguţ!, şi-1 sărută.
       Pleacă, abia câţiva paşi; s-a oprit o trăsură, se dă jos negustorul, un sul de perdele la subţioară:
       —         Ce bine-mi pare că... da’ grăbiţi să vedeţi de vă place cum v-a aşezat patul, scrinul, în rue Saint-Nicolas, au No. 3, la parter, aici la doi paşi şi luaţi trăsura, ajungeţi mai iute. Fug să mai aleg trei scaune, să schimb o perdea...
       —   Alegeţi mai multe, cu băgare de seamă! mă întorc, i-aruncă punga.
       Acolo... rugăminţi, împotrivire, revoltă, indignare, lacrimi, suspine... Are dibăcia să-şi impună voia. A făcut, sărăcuţa, trei drumuri până la prăvălie şi înapoi, nu mai prididea cât s-aducă.
       Bărbat’-su îşi freacă mâinile, ia condica, scrie... scrie..., nu-şi simte coamele: trei rămurele — aşa dintr-o dată.
       Jeanne Michelin nu-1 mai poate uita. E prima ei dragoste. Vine în fiecare zi, să-l vadă... E aşa de drăguţă! o duce şi o arată ducesei. Prânzesc împreună. Ducesa îşi şterge pe furiş ochii..., oftează, dar iartă, -1 iubeşte!
       Ocheşica l-aşteaptă. Se duce, stă toată noaptea cu ea în braţe. Dimineaţa, Jeanne vine să-şi vadă prietena. Slujnica nu ştia... o conduce. Intră, îi găseşte... Plânge, plâng amândouă — erau prietene bune. îmbufnate, una într-un colţ pe un scaun, cealaltă la cel’alt capăt al odăii, în picioare, faţa ascunsă în şorţuleţ, plânge să-ţi frângă inima. Le împacă. Trei ceşti cu şocolată. Ele:
                                   —  Quel monstre, cherie!
                                   —  Quel monstre cherie!...
       Cad una-n braţele celeilalte, se sărută, plâng. Le pedepseşte pe rând... Prea curată pentru desfrâu, prea slabă pentru virtute, Jeanne Michelin tânjeşte, moare. El petrece, să uite. Părăseşte Parisul.
94
      La mareşala de Villars, la ţară. Abia a sosit, iese în parc să ia aer, printre pomi zărise o fustă. Orfelină tânără, prinţesă dulce şi melancolică, îşi plimbă urâtul pe o alee singuratecă. La cin’sprezece ani şi-a întâlnit, la primul ei bal, sorocitul şi atenţiile lui au îmbrobodit-o. S-au luat. Dar prinţul e încurcat cu contesa de Omano şi i-a jurat că nu o va înşela niciodată. Aţi priceput deznădejdea prinţesei, Fronsac jură că o iubeşte, aşa deodată! Ea pare fericită, totuşi, ca să-şi mântuie sufletul, seara pleacă. Venise pentru o săptămână, a trebuit să rămână.
      Cască...
      O revede acas’ la ducesa... Abia o bagă-n seamă. Procesul ce şi-a înjghebat, singură, se încheiase pesemne — mai blajină. Vor, ea vrea, să se întâlnească, aşa..., să stea amândoi de vorbă; are atâtea necazuri să stingă! Se îmbolnăveşte, din senin, nu poate ieşi din casă. Speriată, fata vine să-l vadă şi...
      Contesa l-a părăsit pe prinţ şi el şi-aduce aminte că nevastă-sa e frumoasă, tânără şi... Nu-i chip! acum Hortense s-ajurat să fie credincioasă ducelui. Bănuieşte... Dar cu cine? îl ştie pe Fronsac bine informat despre toate întâmplările. Seara, jucau piquet, îl întreabă:
      —   N-o iubi oare pe altul? ce-i de făcut?
      —   Poate... crezi? Aşteaptă...
      Trece o săptămână... două... îi strecurase tocmai în mână un bileţel; intră prinţul. Vrea să ştie?...
      —   Nu-i pentru d-ta, sunt lucruri particulare.
      —   Daa?... Ne vedem, sper, diseară la Operă?
      —   Sigur!
      Se întâlnesc, prinţul îl ia de braţ, ies.
      Se bat — Fronsac e rănit, cade. îşi vine în fire; rană uşoară, dar a sângerat mult şi-l doare. Ca să nu dea de bănuit — edictul cardinalului Richelieu împotriva duelului stătea în picioare — iese, se arată.
      Află că mica prinţesă a murit. „.. .De inimă“, zice lumea. Camerista ei, însă, a văzut-o când a luat otravă; bărbat’-su-i spusese: „ţi-am ucis amantul!", şi ea...
      Ca să-şi înece mâhnirea, dă iama: cucoane, madame, fete, neveste, pupeze, slujnice, ţărănci, ţigănci — vraişte. I se duce pomina. Când l-ajunge osteneala, trimite careta s-aştepte în poarta cuiva, să nu-1 afle că e acasă că dau buzna, — el doarme.
      M-me de Guebriant: durdulie, zglobie, dar prea se ţine scai, nu-1 mai slăbeşte. Vine d-na de Sabran, o cunoscuse o zi înainte. Dragoste. Intră şi cealaltă, trânteşte uşa; scene. Zbiară amândouă, se ceartă, plâng; meşteşugul lui cârpeşte. Le... iubeşte pe amândouă; au tras la sorţi cu care să înceapă. Nepotolită, M-me de Guebriant îi dă întâlnire, seara, în curtea bucătăriilor de la Palais Royal. Nu se duce, dar îi scrie:
      „Restez-y et charmais-y Ies marmitons pour lesquels vous ites faite.
      Adieu, mon angel“
      Scrisoarea, deschisă, până s-ajungă, a cetit-o cine a vrut. Bărbaţii i-au admirat ortografia şi femeile, dracii şi obrăznicia — mai prăpădite după el! D-na de Polignac şi
95
d-na de Nesle, amândouă ibovnicele lui, se bat în duel. La Bois de Boulogne. Arma: pistolul. Polignac trage, cealaltă cade, fericită: — „pentru el!“, îi şoptesc buzele palide.
      Ludovic XIV nu îşi iubea nepotul, pe ducele d’Orleans. Melancolic, resemnat, bătrânul monarh îşi petrecea vremea numai lângă d-na de Maintenon, lângă ea găsea blândeţe, smerenie şi popi. Philippe d’Orleans ducea o viaţă cam... Dubios îl dăscălise spre desfrâu numai. Portăreasa de la Palais Royal avea o potcă de fată, măruntă, nici paisprezece ani. O prinde într-un colţ şi... După câteva luni, câte trebuie, fata naşte. Scandal! Fiindcă greşise cu una prea crudă, ducele se încurcă cu una răscoaptă: Grandval, fostă artistă, fără patru: şaizeci de ani. Regele, necăjit.
      Ca să-l cuminţească l-au însurat cu M-lle de Blois, fiica legitimă a suveranului cu Montespan. Dar căsătoria nu-1 leagă, trece la toate, se apucă şi de politică. Iată de ce era supărat Regele. Trec anii.
      Filip V, nepotul lui Ludovic XIV, se clatină pe tronul Spaniei. Regele trimete pe d’Orlăans să-l ajute. Ducele ia Valenţa, supune Saragossa, Tortosa şi Levida, — fecioara nu fusese cucerită încă. Situaţia lui Filip tot mai rea. Curtenii-i şoptesc, ducelui, că pricina relelor e doar ura Europei împotriva lui Ludovic XIV şi că necazul se va astâmpăra dacă el s-ar hotărî să-şi asigure ambele domnii...
      Complot. Prinţesa d’Ursins pune mâna pe un răvaş şi Regele află tot. închisoarea sau eşafodul. Rugăminţi, făgăduieli — iertare. Philippe d’Orleans avea o fată de măritat; pentru a se pecetlui împăcarea, mijloceşte şi izbuteşte s-o dea după ducele de Berri, nepotul monarhului — băiatul avea douăzeci şi trei de ani numai.
      La Palais Royal încep chefuri mari, tămbălău; ducele d’Orleans, fii’sa, bărbatul ei — ducele de Berri — şi d-ra de Vienne, ea-i servea, să nu vadă slugile să-i deoache. Prăznuiesc,beau fără măsură, sting lumânările şi trage-i!...
      Zvonuri — multe. Apoi, ducesa de Berri râvnea la diamantele maică-si, erau vestite de frumoase. Ducesa nu vrea, ducele i le dă, fiindcă fata apucase să-i dea, pe întuneric, alte bijuterii. Ducesa de Berri apare la Curte împodobită. Scandal! Regele o ceartă, dar necazurile şi anii-1 doboară. Ludovic XIV moare. Se scumpeşte ceapa, fiindcă lumea cumpără pe capete, să-şi facă lacrimi. Trăiseră în tăcere, acum răsuflau, dar nu puteau plânge altfel.
      Din viaţă,încă, Regele asigurase pe ducele d’Orleans că-i va ocroti drepturile ce avea prin naştere. Prin testament, însă, hărăzeşte toate prerogativele Regenţei ducelui du Mâine, pe care-1 înfiase.
      Sprijinit de seniori şi de Jansenişti, Philippe d’Orleans se împotriveşte. Şi fiindcă Regele-i stingherise destul, Parlamentul se răzbună şi dărâmă hotărârea regească lăsată cu limbă de moarte. D’Orleans dobândeşte Regenţa iar ducele du Mâine, o pereche de palme de la nevastă-sa, cărei’ a dus vestea. Era ambiţioasă tare, rea, puţin cocoşată şi slută era.
      Regentul avea însuşiri mari: mintos, brav, bun — dar nu le folosea. în jurul lui, o sumedenie de dălhăuţi: Ies roues. De ce erau numiţi astfel? Ei: — „Fiindcă pentru stăpânul nostru ne-am da viaţa acum.“
      Ducele tălmăcea altfel:
      — Fiindcă toţi sunt buni de tras îndată pe roată!
      Negreşit, ducele avea dreptate. Cel mai preţuit dintre dânşii: contele de Noce. Philippe când vorbea de el, zicea: „cumnatu — amândoi se culcau cu d-na de Parabere, favorita Regentului. Ceilalţi: marchizul de Broglie, setos de desfrâu şi porcării; ducele de
96
Brancas; Fargy; cavalerul de Simiane, un straşnic beţiv; marchizul de la Fare şi alţii. Petrec de răsună ţara. Privelişte de seamă. Richelieu — tatăl lui Fronsac a închis ochii, — peste ce ştia, şi ce nu ştie! mai învaţă. Se apropie de curtea nouă. M-lle de Noailles moare. Nu uită să... — „Se putea să uit?!“, să trimită mângâieri... bărbatului nevesti-sî. Iată-1 mai de capul lui.
      M-lle de Charolais, „ la fille de Madame se prinde de el, îi dă şi cheile de la Palat.
      Noaptea, în pat — amândoi. Prinţesa află şi schimbă toate broaştele de la uşi. Dar... intră, fiindcă:
      —   Natura a dăruit pe femei cu o broască universală! — surâde.
      Ducesa de Berri, miloasă, îi găzduieşte la Luxembourg; acolo se întâlnesc şi La Fare cu prinţesa de Conţi. Fac dragoste-n patru. Ducele de Berri murise. Văduva lui... — „trecea dintr-una într-alta!“. Când o năpădeau remuşcările pornea să-şi izbăvească păcatele într-o mănăstire, aproape, la Carmeliţi. Postea, se ruga fierbinte şi cum o furnică iar dorul, alergă la oraş. Câţiva amanţi numai şi pe cine întâlnea. Printre ei: contele de Riom, un cap de mongol. O bătea de o snopea. Brutal? de unde! un om delicios! Avea însă omul filozofia lui: „Cu o femeie de rând poart’-te ca un prinţ — haiduceşte, cu o prinţesă!", ştia că femeile adoră să fie iubite mai mult pentru ce ar vrea să fie decât pentru ce sânt şi nu da greş, avea ce poftea.
      —   Ce dracu zdruncin’ aşa?! Alt hop, altă podişcă.
      Da, mareşalul de Matignon un om negreşit! dar contele de Gace, fi-su?... — „ptiu!". Serbările nocturne!... o mascară. L-au poftit, a fost o dată, nu s-a mai dus. A aflat toată lumea de scârboşeniile de acolo. Gace a bănuit că el, Richelieu, i-a dat pe faţă. Poate! Ş-au întâlnit la Operă, au ieşit, au ajuns în rue Saint-Thomas-du-Louvre. L-a rănit la braţ şi Gace i-a străpuns coapsa. Martori mulţi. A aflat tot Parisul.
      Parlamentul era certat cu Regentul şi potrivnic pair-ilor. Pricină mare: „pair“-ii să răspundă, în şedinţă, cu pălăria pe cap sau descoperiţi? Parisul urmărea cu pasiune gâlceava. Parlamentul adusese în discuţie, tocmai, un memoriu în care se batjocorea obârşia multor familii cu vază şi în care erau înfăţişaţi că se trag: La Rochefoucauld-zii dintr-un casap, Jean le Vert; Noailles, din argatul vicontelui de Turenne; d’Harcourt-ţii din bastardul unui popă din Bayeux; ducele de Crussol dintr-un şpiţer înnobilat în veacul al XlV-lea; Vignerot-ţii dintr-o slugă, cântăreţ la curtea cardinalului Richelieu şi aşa mai departe, ori, duelul venind în toiul frământării celeilalte, Parlamentul se grăbi să capete de la Regenţă întemniţarea lui Richelieu. Era în dreptul său de altfel. Iată-1 pentru a doua oară la Bastilia, nu pentru ultima dată însă.
      Se ordonă cercetarea. Avertizat; i-au adus şi plastore subţiri în culoarea pielei; îşi acoperă bine zgaiba. Facultatea de Medicină delegă doi doctori; vin, se uită, dar, distraţi, Hipocraţii, de sunătorii d-rei de Charolais, nu văd nimic, nici o urmă. „A fost o eroare!" şi-au încheiat raportul. El se plimbă sus pe terasa castelului, salută, salută... Jos, o sută de rădvane; tot coconetul venit să-l vadă flutură basmalele. Trec şase luni aproape. între timp, d-ra de Charolais se măritase — aşa că Regentul îi dă drumul. Iese mai înciudat...
      —   Ba nu!?...
      Regentul avea trei fete — ca din poveşti! Ducesa de Berri, M-lle de Valois şi M-lle d’Orleans. Cu ducesa de Berri fusese... D-ra de Valois îi ieşea mereu în cale. La Curte balurile se ţineau lanţ, date în cinstea ducesei de Lorena. Sora lui Philippe d’Orleans sosise în Paris cu soţul, cu amantul şi cu ibovnica lui bărba’-su. Aşa că la Palais Royal bate un
97
vânt nebun de dragoste. Se îmboldesc, se ciupesc, îşi strivesc picioarele. D-ra de Valois aprinsă lucru mare. Richelieu o călcase, pe picior numai. D-ra de Charolais avea drepturi câştigate. Verişoarele ei se încaieră. îşi trimet una alteia toate ocările... în versuri, cum se obişnuia, şi negreşit nimic împotriva drăguţului — îl iubeau amândouă. D-ra de Valois ar vrea... n-o taie capul cum să înceapă, apoi Palatina o păzea straşnic, pusese o ciumă de dădacă acră strajă. Richelieu cumpără pe Angelique, servitoarea, şi îmbrăcat cu fustele ei intră seara în camera fetei.
       D-na Desroches, dădaca, n-o slăbea un pas. Abia o înduplecă să treacă alături până să termine o poezie, fiindcă nu îşi putea aduna gândurile decât singură, zice.
       —  Bine, bine, dar grăbeşte-te, — lasă uşa crăpată şi iese.
       Trec: un ceas... două...
       —  Culcă-te, prinţeso, isprăveşti şi mâine.
       —        Nu se poate!,— îl mângâie, — „uite... încă... niţel şi ispră’... pră... prăvesc... acu... m,aa... h!...
       Vor să se vadă mai des. Cum? Richelieu cumpără casa din spate, sparge zidul, nemereşte alături într-un dulap mare, pe sală, lângă odaia fetei. Ale lor nopţile! dădaca ca s-o păzească mai bine îi încuia pe dinafară. Prin ce întâmplare?... d-ra de Charolais află. Ca s-o îmbuneze-i spune că dincolo se duce numai ca să păstreze legături strânse cu Regentul. Fiindcă o îmbuna zdravăn, îl crede.
       într-o seară, o petrecea spre casă. Erau pe jos. La Pont-Neuf, când să apuce pe rue Dauphine, sare unu’ din umbră, o prinde în braţe, începe să strige:
       —  Nepomene cherie! Ea e!! în sfârşit! şi se-agaţă de gâtul contesei.
       Bătaie. Ajung la comisariatul de lângăTheâtre-Fran9ais. Se lămureşte: omul îşi căuta de doi ani nevasta — fugise. A semuit-o, credea c-a găsit-o. Ca să nu plece cu nimic, ia două palme, un picior în... şi-l duc la Châtelet să se dezmeticească şi, de-acolo, d’Argenson îl trimete şase luni la Bicetre să-şi vie în fire.
       Vâlvă, dar nu s-a aflat cine fusese doamna. Alte zvonuri: cică două ducese pentru a-şi înmormânta disperarea s-au călugărit, după ce au rugat întâi, amândouă, pe duce să fie faţă să le taie cozile şi că, din mila stareţei, acolo au petrecut noaptea toţi trei împreună... — „până la ziuă!“, mormăie.
       Noua orânduire aruncase curtea de la Sceaux în deznădejde mare. Louise de Conde, neastâmpărata soţie a ducelui du Mâine şi oropsitul ei soţ nu se pot mângâia. Acum, dacă n-au putut-o lua, vor să treacă Regenţa asupra regelui Spaniei. Urzesc... Richelieu găsea prilejul bun să-şi care pe d-ra de Charolais în străinătate. Ia parte. Ducele de Bourbon stăruise destul de aspru, pe lângă sor’-sa, să nu-şi mai vadă iubitul. Aşi! mai aprinsă, îi dâ zor: - „Să plecăm!“
       El intră în corespondenţă cu Alberoni, care oblăduia şi Monarhia şi familia regală a Spaniei. îi oferă să treacă cu regimentul său, care se află la frontieră, în lagărul regelui Spaniei şi-i dă toate asigurările că şi prietenul său, Saillant, va face la fel dacă Eminenţa Sa îl va ajuta să-şi cârpească finanţele — şubrede. Alberoni răspunde, mulţumeşte. Poliţia Regentului prinde de veste. De astă dată i se clatină capul. în zori, la... 29martie, — „acu* şaizeci şi şase de ani!“, vine locotenentul starostiei, intră. Era în pat. îşi dă seama iute, închide ochii, strecoară mâna sub pernă, o ia şi înghite scrisoarea, mai lămurită, ce primise abia. Dac-o găseau îi luau capul. — „Dar n-au găsit-o!**, râde.
       E aruncat într-una din stranele de jos ale turnului, — „iar la Bastilia!4*, strânge pumnii.
98
      Trec trei zile. e mutat într-o celulă. Capătă slugă, table, cărţi. Femeile sar să-l scape, închiderea lui stârnise pe d-ra de Charolais, pe fiica Regentului şi pe toate amantele tatălui ei.
      D-ra de Valois porneşte la Palat, cade-n genunchi, geme, se vaită, urlă. Pliilippe d’Orleans, neclintit. Deznădejdea le-a unit, dar când Regentul spune în auzul tuturor că fapta ducelui e îndestulă să-i ia de zece ori capul, se îngrozesc toate.
      D-ra de Valois se strecoară noaptea în Bastilia — 200.000 de livre numără gărzii să nu vază, să n-auză, —* dictează ducelui răspunsurile, — „după ce mai întâi..., ce drac de fată!“, răspunsurile ce va trebui să dea a doua zi la anchetă. Pe arhiepiscopul Parisului îl câştigase, monahul se roagă cu mâinile împreunate pentru iertare.
      în sfârşit... o dobândesc. Dar cu ce preţ?! D-ra de Valois trebuie să se mărite, şi iute! aşa e porunca, altfel... — „Hm, le trebuia capul meu, lesne!". Dar n-o vrea nimeni, prea e deocheată. Regele Sardiniei s-a retras, rămâne numai ducele de Modena, sărac lipit. Regentul vrea s-o mărite cu orice chip şi ea vrea să-şi mântuie amantul. Primeşte, numai să-i dea drumul! Regentul ar fi vrut să dea o pildă, dar fiindcă făgăduise...
      E slobozit, dar cu arătarea că trebuie să se ducă la el la ţară, nu să stea în Paris, unde n-are voie să calce.
      Pleacă la Conflans, la cardinalul de Noailles, unchiul său. D-ra de Charolais vine în casa preasfinţitului, — să-l vadă... Stă şi la ţară. Treburile-i merg prost. Pentru a dobândi bani proaspeţi pentru năzbâtia ce pusese la cale, luase asupră-şi şi datoriile tatălui său. Cumpărase cai, furgoane, catâri, arme. Cu cele trei sute de mii de livre venit nu putea astâmpăra toate nevoile. Cu un an înainte vânduse domeniul Ruel. Ce-i mai rămânea era asuprit de inscripţii. Când... îl noroci Dumnezeu cu vizita lui Voltaire — nu se cunoşteau,: Ce om! — „Ce senior!“, spune, despre el, celălalt, — „Inteligent, cult, brav. frumos, fermecător! toate daniile cereşti s-au întrunit să-l slujească!" Păcat! tânărul filozof e suferind, abia îşi trage sufletul, îşi-aşteaptă sfârşitul, zice. Din vorbă în vorbă îi spune ducelui că, desprins de bunurile pământeşti, pe care nu le mistuie, nu-i mai trebuie nimic decât preapuţinul cu care să-şi târască zilele, numărate. Ce păcat! au aceeaşi vârstă. Da, banii de înmormântare să şi-i asigure, atât. Se spovedeşte, ducelui, îi spune că a agonisit câţiva gologani, nu mulţi..., şi dacă are chezăşii bune, ar fi mulţămit, pentru cei un an-doi, sau câteva luni, cât mai are de trăit, să-i plaseze en viager. I-ar fi luat banii şi încă cum!
      —         Vroiam să-l ajut, dar ce garanţii să-i dea? fiindcă cerea, şi de unde? Apoi, poate că şi cel’alt aflase... Sigur!, că bunurile lui sunt toate prinse.
      —   Mă voi interesă...
      —         Vă mulţumesc din suflet, vă sânt recunoscător! până atunci sper să- i am gheaţă, fiindcă acuşi tocmai îi am daţi, — şi Voltaire pleacă.
      în decemvrie, i se îngăduie să se întoarcă la Paris. Tocmai nunta d-rei de Valois! Se duce la Curte. Bal mare. Stă tot timpul cu M-lle de Charolais. Cealaltă-şi înghite lacrimile, trebuie să pornească spre Modena. Lumea în stradă, miloasă, o căinează, cântă:
                                    — „.. Nul jeu,fuiance tres petite;
                                      Quelle difference, grand Dieu,
                                        Entre ce pauvre et triste lieu,
                                     Et le riche lieu que je quitte!u...
99
      Curând, pleacă şi el în Italia. A ajuns, negreşit la Modena — travestit. Mai să nu-1 recunoască nici ducesa, abia după pipăit. Ducele l-a luat de o parte:
      —         Rămâi la noi. Vei fi şi d-ta mărturie că cin’ se laudă că poate pătrunde nevăzut la mine în castel, se înşeală! — Se zvonise... Dar el nu se lăudase, s-a apucat de treabă.
      A aflat şi Regentul! A râs, ce era să mai facă?! Apoi... la Saint-Cloud, la Palais Royal, orgii. Fetele Regentului, fetiţele de la Operă, ştrengăroaicele de pe uliţă, toate grămadă. Servitorii,învoiţi. După-masă stingeau luminile... într-o noapte: surpriza! De cu vreme, Regentul aşezase într-un dulap mare, din sală, două candelabre aprinse şi a luat cheile. în toiul desfătării a deschis uşile şi s-a luminat sala, erau... vai de draci! Aşa petreceau, poate prea mult.
      Philippe d’Orleans, mai ostenit la cin’zeci de ani decât fusese Ludovic XIV la şaptezeci. Cum să-l dezmorţească? Dubois, grijuliu, aduce pe d-na de Tencin, fostă călugăriţă şi cu învoirea Romei scutită de viaţa schimnică. Avea pricepere mare! Flagelaţii — combinaţii... Numere noi. într-o seară aduc câteva curve şi, ca să nu-şi dea cu părerea fetele unde sunt, le-au legat la ochi de cum le-au pornit de la bordel. Ehei, s-au minunat dăscăliţele de câte noutăţi au aflat! Când le-a întrebat Regentul:
      —   Ştiţi, voi mâţelor, unde sânteţi?
      Au răspuns într-un glas:
      —   La Palais Royal, negreşit! unde în altă parte se poate petrece astfel?
      E drept că pentru astfel de orânduieli, d-na de Tencin nu-şi avea păreche.
      între timp, marchizul de Dangeau, decanul Academiei, se sfârşise din viaţă. Toate glasurile aleg pe Richelieu; avea douăzeci şi patru de ani, nu era burduf de carte, nici prea dornic să înveţe, dar... avea nume mare şi renume, apoi. Instituţia fusese întemeiată de străbunul său, cu optzeci şi şase de ani înainte, — îl sprijinea amintirea. Magni nominis umbra.
      Pregăteşte discursul: osanale lui Ludovic XIV. I l-au lucrat în taină Destouches, Campistron şi Fontenelle.
      —   Cum dracu’ au aflat?! şi-acum se întreabă.
      Oricum, primire strălucită. Seara..., trei întâlniri: d-nele de Villeroy, Duras şi Charolais, neapărat, toate la rând. Lucrează ca un zmeu!
      A doua zi prânz mare, la el. Ce-i trăsneşte prin cap? Nevoieşte pe d-na de Villeroy să se despoaie. Plânge, se împotriveşte, dar fiindcă-1 iubea stă toată seara goală, abia când rămân singuri se încălzeşte...
      —   Avea un trup!, îşi trece limba pe buze.
      Cumnata ei, marchiza d’Alincourt, era vestită de cinstită. Nici o nădejde. Cu ajutorul celei dintâi, ea-i ţine mâinile, şi ajutat de contele de Riom, au prins-o când se plimba singură prin grădinile de la Versailles şi a... Seara, vine ea singură, ba şi a doua zi.
      Fiindcă-i purta pică Regentului, că-1 găzduise la Bastilia, îi ia la rând toate ibovnicele. Una singură-i scăpase, un drac de fată de la Operă: La Souris. Abia o dobândise Philippe d’Orleans. Cum s-o aibă?
      Thevenard, prietenul său, avea o căsuţă retrasă, la Auteuil. îl roagă să dea o serată şi să invite şi fata. Regentul dă voie, să nu-i strice cheful fetei. Vine, o ia, pleacă.
      Păcălitul şi-agoniseşte altă amantă, pe d-na d’Aveme. îl tot amână. I se îngăduie în sfârşit să vină, şi ea l-aşteaptă. Richelieu află, se duce şi plăteşte slugile, le învaţă să închidă
100
poarta şi să spună că stăpâna li-e bolnavă pe moarte, şi se strecoară în patul ei. Când vine Regentul pleacă cu deznădejdea în suflet, îi era dragă. Toate se află. Ar fi putut să se răzbune, dar nu-1 ura, Philippe d’Orleans nu pizmuia pe nimeni.
      Alte cinstiri. Ştia să cucerească şi oamenii, nu numai femeile. Parlamentul l-a sărbătorit pentru ducatul Richelieu, şi peste doi ani pentru starostia de Fronsac. Se înfăţişează în haine scumpe cum nu mai văzuse nimeni.
      Şi-aduce aminte că are un regiment undeva, la Calais?... Uitase. Pleacă într-acolo. Vrea să-şi pregătească intrarea la Curte, de unde fusese mazilit şi stătea mai la o parte fiindcă... Ei vezi, năzbâtia ’ceea n-ar fi trebuit s-o facă!... — „La Charolais!“; ea-1 povăţuise.
      Ajunge, la Calais.
      în postu’ mare, la 5 dim., iese în Piaţa-Armelor cu M. de Laboularderie şi alţi câţiva căpitani, beţi turtă, şi-i trag o horă ca din poveşti de la Greci... înfipţi unu-ntr-altul joacă şi cântă:
                              „ Une chaîne si belle Devrait eîre eternelle!“,
— „eu le ţineam isonul numai, le cântam din Quinault44, mormăie.
      Gospodarii: îngroziţi, grămădiţi la ferestre cu copiii şi cu nevestele. A aflat tot târgul, cum să nu afle?! Procurorul regesc vrea să instruiască. M. de la Place mijloceşte şi... muşamaua! — nu e născocire nouă.
      Richelieu era şi intendentul „des menus ", un fel de staroste al Teatrelor. Fiul lui La Place scrisese o tragedie. „Adele de Ponthieu“, proastă. Artiştii n-au vrut s-o joace. Ca să se plătească de bine, Richelieu a poruncit să fie jucată.
      Curtenii îşi aveau şi ei petrecerile lor: în toamna anului 1722, şaptesprezece dintre ei... îi numără:
      —        Da,Champigni,contele de Roye,marchizul... deMeuze,d’Alincourt,Fontenille, ducele de Boufflers... şi ofiţerii Curţii, trag iar o horă înnodată, sub ferestrele Regelui.
      —        Eu... eram dus, năştea tocmai d-na de Duras. Toţi spun că copilul îi seamănă leit. De bucurie, nemereşte la d-na de Flammarens; fusese foarte virtuoasă.
      Regentul trage să moară. Remuşcări: „Ce va zice istoria? — bah, vor zice că... au fost născocite de Dubois!“, şi pleacă în lumea drepţilor.
      —        A fost un prinţ mare! ce zic? un Rege! alături de mici ştrengării necurmate a arătat înţelepciune, prevedere, îngăduinţă. Cunoştea oamenii, mai ales! poate că de aceea-i şi dispreţuia?... — mormăie.
      După retragerea ducelui de Rochechouart ajunge el primul gentilom al Camerei, — „Şi ce? nu era dreptul meu, oare?!44, dar năzuinţele nu i s-au potolit.
      Marchiza de Prie?... Soţia ambasadorului Franţei la Turin, nostimă, deşteaptă şi destul de îndemânatecă. A cunoscut-o bine. De câtva timp se frământă, când o cauţi e la ducele de Bourbon. Ce pun la cale? Au pornit la Madrid pe Infantă, logodnica tânărului rege; au înlocuit-o cu Marie-Leszczinska. Fără tron, fără avere, gândesc cu toţii că regina trebuie să le rămână îndatorată. S-a fript o dată, nu se mai amestecă în daraverile Curţii. Aşteaptă. Ce va să vie vine. Mândria Spaniolilor nu rabdă ocara, au însărcinat pe ministrul lor de la Viena să negocieze cu Casa de Austria o înţelegere împotriva Franţei.

       Vestea-i găseşte, la Versailles, nepregătiţi. Vrednicul sfetnic al Marelui-Rege, contele de Luc, acum ambasadorul lor la Viena, era bolnav şi ambasada fără titular. Are o stea! e numit el.
       —  în sfârşit!, se înalţă pe perna caretei.
       Avea douăzeci şi şapte de ani, dar mintea-i spune că trebuie să se reculeagă, că lui i se cade să vegheze, să gonească o primejdie cum n-a mai ameninţat alta, de la Carol Quintul, Franţa!
       La Viena domnea Carol VI, al treisprezecelea împărat al Casei de Austria. înfumurat şi nespus de cucernic. Apoi, învingătorul de la Oudenarde şi Malplaquet, prinţul de Savoie-Carignan, nu uitase înfrângerea de la Denain şi ură Franţa, la fel şi toţi miniştrii lor. Şi împăratul nu ieşea din voia prinţului Eugen. Toată deferenţa numai pentru înfăţişatul Spaniei; ducele de Riperda mai că poruncea acolo.
       îl aşteaptă primire nu glumă!... Sarcină mare, totuşi nu stă în gânduri, pleacă.
       Tot ce făcuse, toate drăciile ajung înaintea lui în capitala Austriei. I se dusese vestea! Riperda şi-a luat toate măsurile. Despre prezentarea lui la Curte nici vorbă!
       Izbuteşte să-l vadă, pe împărat, numai în posturi, la biserică. Nu mai contenesc slujbele. Nu lipseşte de la nici una.
       Se jeluie cardinalului de Polignac. Acesta-i laudă smerenia. — „Mulţămesc!“. Fleury, căruia se tânguise,îl îndeamnă să aibă răbdare. „Sfânt o s-ajung!“. Numai de la Florii
şi până-n Miercurea după Paşti a petrecut... — „Ce pe-tre-cere!...“, o sută de ceasuri în casa Domnului, cu împăratul negreşit, fiindcă-1 vedea. Vrea să se mişte, n-are loc de Riperda, îl visează şi noaptea.
       înţr-o zi, de audienţe la Burg, îl soseşte din urmă pe scară; ambasadorul Spaniei iuţeşte pasul, saltă câte două trepte; l-ajunge, dă peste el; Riperda se dă peste cap, şi-a scrântit şi piciorul, pleacă acasă; el intră.
       L-au rechemat la Madrid, — „ Uff! ", acum îşi poate pregăti înfăţişarea la Curte. La 7 noiemvrie, Viena vede ce nu mai văzuse. Straşnic alai! Şaptezeci şi cinci de carete cu câte şase cai; catifea, aur. Curteni o sută; caii-şi semănau potcoavele de argint pe uliţe, erau prinse să se desprindă, le adună lumea, blagoslovea. înfăţişare ca din poveşti! A doua zi, prânz mare: cinci sute de tacâmuri. După zaiafet, se aşterne pe lucru. Ziua şi noaptea răsfoieşte hrisoavele cancelariei. Ştie pricinile pe degete, toată dregătoria. Trimete zilnic rapoarte la Versailles. Leagă relaţii cu cei mari şi legături, cu nevestele lor. Şi-aduce aminte de Marchiennes..., se răfuieşte cu contesa Badiani, o seduce. La patinaj, principesa de Lichtenstein — de când o văzuse, goală, nu-i mai ascunde nimic din ce se petrece la Curte; toate i le spune. E darnic, glumeţ, ajunge repede idolul Vienei. Mulţumit, dar... s-au isprăvit gologanii!
       —  Singurul necaz care m-a urmărit toată viaţa!, i s-a încreţit fruntea între sprâncene.
       Diamantele, sculele i-au înlesnit câteva împrumuturi. Nu mai are ce amaneta. Scrie...
Fleury îi laudă priceperea, stăruinţa, roadele ostenelii, îi dă ştiri despre toate, parcă el ar fi cancelarul! — epistolă lungă, la încheiere: „avem criză mare!"...
       Nu mai poate prididi. Scrie ducesei. Primeşte o mie de sărutări şi de o sută de ori pe-atâtea livre. Cârpeşte, dar nevoile nu-i dau răgaz, sporesc.
       Superstiţios, ca toţi incredulii, 1-atrage astrologia, magia neagră, piatra filozofală... cum să dobândească bani!?
102
      într-o noapte. în tovărăşia abatelui v. Sinzendorf, fiul marelui cancelar al imperiului, şi cu contele de Westerloo, după povaţa unui bezmetic, pornesc cu el să le arate pe... Dracu.
      Luna s-a tras între nori, abia câteva stele — se-ascund. Sunt la Kahlenberg. O gură neagră, în stâncă. Nu-i gura iadului încă, e intrarea în carieră. Păşesc cu toţii înăuntru. Ce pun la cale? nimeni nu ştie.
      Strânge buzele, tace.
      La ziuă, când au venit lucrătorii, au auzit ţipete, gemete şi cel care-i dusese „acolo“ zăcea legat cobză, plin de sânge, îşi dă sufletul.
      Fiindcă aveau trecere mare, v. Sinzendorf e înălţat cardinal şi permutat; el dobândeşte cordonul Sfântului-Spirit şi cu toate foloasele izbânzii se întoarce la Versailles. Westerloo a fost îndepărtat de la Curte, n-avea sfinţi în rai.
      Când a pornit, suveranul i-a dăruit patru cai din hergheliile împărăteşti.
      —         Minunaţi trăpaşi! Tot din neamul lor sunt şi şoimii care-1 duc: Kara şi Mufti — le merg copitele ca ceasul! paca-paca, paca-paca...
      Prinţesa de Soubise, M-me Gontant, multe...
      —   Riom avea dreptate!
      S-a purtat la fel cu femeile. Trată prinţesele ca pe curve şi pe acestea ca pe stăpâne. Cu bărbaţii, aspru. Desăvârşit curtean, ştie să aduleze pe Ludovic XV. Cei de o seamă cu el îl tem, are gata pe buze vorba care ustură şi la şold spada. Cu cei mici, necruţător. Cheltuieşte cât poate, mai mult decât are. Risipeşte gros, dar uită să-şi plătească slugile. Are atâtea pe cap!
      —         Pe Rafte trebuie să-l dau afară, prea s-a obrăznicit! Simbria?... pe şase ani! mai am să-i dau şi..., dracu să-l ia!
      Viteaz în lupte, dar jefuieşte cumplit!
      —   Zic ei, le stă în gât pavilionul, hm...
      Deschis din fire, îl ia gura ’nainte. N-are încredere prea mare în nimeni, —* „tous des imbeciles!“. Nu se prăpădeşte de grija nevoilor altuia, — „chacun pour soi!“. Oamenii-1 plictisesc grozav, cască...
      —   Les femmes, ţa!.... îi strălucesc ochii.
      Când Marie-Leszezinska porneşte spre Paris, cei de la Curte stau la sfat: sosise vremea să-i dezvăluie regelui, dacă nu o femeie numaidecât, dar ce trebuie să facă cu ea. Da, mai fusese logodit, însă Fleury îl frânase atât, că micul prinţ, avea unsprezece ani numai, când i-a sosit Infanta, a început să urle, se înspăimântase bietul copil că trebuie să se culce îndată cu ea. De-atunci, l-au supravegheat mereu.
      Bachelier, valetul Lui, i-a semănat prin odăi, uitate, stampe, comedii. Pe pereţi: „Amorul patriarhilor", piesă în poze, în şase acturi şi şase poziţii osebite. La şaptesprezece ani, Ludovic XV era cel mai frumos şi trupeş bărbat de la Curte. îşi petrecea însă vremea numai cu regina. Ea, de teamă să nu-şi primejduiască împărăţia Cerurilor, gustă din plăceri ferită, nu cât ar fi vrut Regele să ia şi aşa-1 pierdu în plină putere. Prevăzând vacanţa, curtenii şi doamnele se frământă, grijă mare! Cine să ia locul în aşternutul Regelui? Tovarăşii... — „les autres roues...“ ce nu se şoptea! vorbe... vor să-l păstreze; M-lle de Charolais ar vrea... ducele de La Tremoille sare ars... cum să-l dea!? între ei se încinge o vrajbă grozavă. Regele şovăie între camarazi şi natură. Cancelarul pune capăt gâlcevii, taie capul lui Du Chauffour şi orânduieşte straşnice pedepse... Oamenii legii vin să
103
cerceteze toate curţile, locuinţele. Credinţa intervine, în beserici — predici. Cei cari bat monedă falşă sunt urmăriţi, jugăniţi, — „Bine le face!“, râde.
      D-ra de Charolais a izbutit... câteva nopţi numai, apoi: contesa de Rohan, contesa de Toulouse şi iar... Regina. Ludovic XV ar fi vrut s-o păstreze, încăpăţânările ei îl depărtează. încep supeurile. în 1737, petrece o noapte întreagă la Operă, — „Straşnic bordel!". Toţi vor să-i dea o amantă. Richelieu şi-aştepta ceasul. Ajutat de Fleury — „Fără votul meu n-ajungea el cardinal!", e primit cald de Rege.
      Ducesa... de la Mantes-la-Jolie moare. Oftează, i s-au umezit ochii.
      Atâta lumină-i mai licărea în suflet, se stinge. Nesaţiul lui creşte. Dac-ar ajunge prim-ministru? Femeile trebuie să-l ajute! nu le-a proptit destul?! Păstrează legături strânse cu d-na de Tencin, ea cunoaşte metehnele fiecăruia şi el îi ştie păcatele: băieţaşul pe care l-a părăsit pe treptele bisericii Saint-Jean-le-Rond, afară...
      —         Mon collegue M. d’Alembert etait voud â rester hors de l’figlise!, râde. Cu ajutatul ei, încercase să prezinte Regelui pe soţia preşedintelui Portail — nimic! o întâlnire numai şi basta!
      —         Alors... au grand desespoir de mon ami Voltaire, il m’a fallu recourir â madame du Châtelet. Cette excellente marquise avait ses libres entrees.
      Filozoful îi scrie: „.. £t sVil vous peut rester encore quelque pitie pour le prochain, epargnez dans votre chemin la beaute que mon coeur adore! “ şi-l anunţă că ar veni să-l vadă şi-l mai roagă să-l înveţe cum să-şi plaseze banii, câteva economii amărâte şi că... ar veni îndată, dar e aşa de bolnav! crede că nu mai scapă! — „Pauvre ami! il l’est davantage a cette heure."
      S-a dus, negreşit. Banii cădeau bine. Au stat de vorbă. Richelieu primeşte, dar cu o condiţie: Voltaire să hotărască singur venitul care să stingă împrumutul.
      —   Ba d-voastră, monseigneur!
      Banii, patruzeci de mii de livre, îi trebuia negreşit, dar nici că putea să despoaie un om necăjit, bolnav prăpădit. îşi face repede în gând socotelile: un an... doi? trei cel mult, ba poate câteva luni numai...?
      —   Douăzeci de mii de livre în fiecare an? plătibile în două rate, vă vine?
      îngăduitor până la danie:
      —   Dacă ziceţi... monseigneur, cum să nu... facem actu*?
      îl întocmesc. Capătă banii, mai puţin două rate, pe care Voltaire le opreşte, de la început, fiindcă are câteva datorii mărunte, spune, şi-i trebuie linişte să poată scrie.
      —         Mai e vorbă! desigur!, s-au înţeles iute. — „Certes! si je devais Ies gens de plaisir â M-me de Tencin, je devais bien Ies philosophes â madame du Châtelet et puis, tout combat avait cesse entre nous, depuis fort longtemps meme.
      Griji mari! tot „cine să intre la Curte?" A, dacă ar fi trăit d-na de Nesle! dar tot e bine, s-a milostivit şi a lăsat cinci fete. Toate nostime: Louise-Julie, contesă de Mailly, brună; Pauline-Felicite, o şatenă fără pereche, ducesă de Vintimille; Diane-Adelaide, un scaloi,ducesă de Lauraguais; Hortense-Felicite, marchiză de Flavcourt; Mărie-Anne, făcută marchiză de la Toumelle, înălţată, apoi, ducesă de Châteauroux. Toate au avut trecere la Rege. Sorţii cad pe contesa de Mailly. Iat-o Favorita regelui...
      Corsajul gol, nici o îndemânare, nepricepută s-asculte şoaptele, nici să pună ceva la cale. Curtenii hotărăsc s-o răstoarne. Pauline-Felicite era încă la mănăstire. Scrie — vine.
104
Năzuia să guverneze Franţa. Supeu oficial la Muette. Vrea să-i dea fetei un nume. Arhiepiscopul are un nepot, l-ar însura dacă... Regele pricepe toate. Preasfinţitul capătă pălăria de cardinal şi ducele de Vintimille, două sute de mii de livre şi locuinţă la Versailles, pentru nevast-sa numai. Nunta. Regele însuşi înfăţişează mirelui cămaşa, apoi, cum lumea plecase, îl scoate pe uşă afară şi rămâne în pat cu mireasa.
       Prea mulţi bani nu cheltuia Ludovic XV cu femeile, până atunci cel puţin. Condica lui de ieşiri nu arată, pentru aprigele nevoi ale patului, decât vreo şaizeci de mii de livre. Puţin! erau fete sărace.
       D-na de Vintimille naşte, la Choisy. Regele recunoaşte vlăstarul, arhiepiscopul blagosloveşte. Ea moare peste două zile. M-me de Mailly plânge.
       Vine la rând marchiza de la Tpumelle, fiindcă... Murind ducesa de Mazarin, Maurepaş, moştenitorul ei, a gonit amândouă nepoatele din casă. D-na de Flavcourt, mai dezgheţată decât sor’-sa, se suie în caretă, ajunge la Versailles, în curtea mare; pune să i se deshame caii şi-aşteaptă...
       Ducele de Gesvre, trecea tocmai pe-acolo, deschide portiera, o vede, află, aleargă înţr-un suflet la Rege:
       —  Sire, une merveille, şi-i spune,..
       —  Mais qui lui a appris ce moyen?
       —        L’ouvrage de son esprit ingenieux, sire, elle a cru devoîr se mettre â la garde de Dieu... şi se înclină.
       Regele, înduioşat, ordonă să i se dea fetei locuinţă în palat şi să i se aducă iute şi pe Mărie-Anne...
       —        Ah, celle-lâ suremenet montrait i’etoffe d’une Montespan! — trage pledul peste genunchi. Pe ea se bizuie, tocmai. Ludovic XV îi porunceşte s-o ademenească. Atât aştepta şi ea, dar se cădea tocmeală.
       Să-şi dea inima, nu era vorba; o iubea grozav d’Agenois, nepotul lui Richelieu. Trebuie îndepărtat. Socotesc, stabilesc: primo, să fie recunoscută „Favorita" suveranului, apoi: titlul de ducesă, domenii, pensii şi, mai ales, sora ei, d-na de Mailly, să-şi ia catrafusele, să plece. Bine.
       Rămânea să se scape de nepot, cum? Ducele scrie unei prietene din Languedoc, o ştie desăvârşită în ale dragostei. O aduce şi-i dă în primire odrasla. Fum, praf! pleacă după ea. D-na de Mailly îşi părăsise demult bărbatul, cere adăpost contesei de Toulouse.
       Saloanele-n flăcări:
       —  Ma chere, e mare lucru mare! e enorm! ceva nemaivăzut!
       Toate aleargă, se duc să vadă pe Suedezul uriaş. Cele care l-au văzut... spun în şoapte:
       —  Quelle idee! mare? măi n-are!.
       Ducele de Durfort spune, cui Vrea să-l audă, că e singurul fericit care posedă o amantă credincioasă. Richelieu îl pofteşte la el, seara. Vine, îl găseşte în pat cu d-na de la Martelliere, o pălmuieşte. Pe el de ce l-a apucat râsul?
       între timp, s-a căsătorit cu M-lle de Guise: înaltă, faţa ca luna, gura mare, o mulţime de dinţi, dar de neam mare!
       Asediul Philippebourg-ului. Seara, la prânz la prinţul de Conţi. Vine de pe câmp înnăduşit, prăfuit, Când intră pe uşă, prinţul de Lixin de Lorena:
       —  Da’ şterge-te, d-le, te credeam mai spălat de când ai ajuns în neamul nostru!
       Se bat, îl ucide.
105
      Văduva prinţului s-a măritat cu contele de Mirepoix, sporeşte numărul duşmanilor săi.
      —   Je m’en f...!
      Regele s-a aprins, rău, după Montcarvel — Pauline-Felicite. O mărită după ducele de Lauraguais. Trecerea lui Richelieu creşte.
      —   On m’appelait le president de la Tournelle, et puis?!
      —         N-are suflet! n-a iubit pe nici una!!, spune M. de Maurepas. Zece l-ascultă şi oftează, tac. Marchiza de Saint-Pierre protestează:
      —         N-are? nu-i adevărat! uite, eu ştiu bine, cunosc una pentru care ducele a făcut trei sute de leghe în goană, s-ajungă s-o vadă. A intrat ca o vijelie, a luat-o în braţe, ne-am răsturnat în pat si trei zile!...
      Aşa i se duce vestea.
      Iată-1 iar văduv. Oftează... M-lle de Guise i-a lăsat un fecior şi o fată: d-ra d’Egmont. Pe patul de moarte i-a cerut să-l ierte. — „Să te iert, scumpul meu, de ce? Mulţumesc Domnului că nu m-a oprit să te iubesc!“. Pentru întâia oară e trist... Părăseşte Parisul, pleacă la Montpellier, îl cheamă gubernia.
      A închiriat locuinţa din capitală, contelui Centro Piagio.
      Camerele sunt aşa de îmbâcsite de miasme şi parfumuri că bietul ambasador al Neapolului ţine câteva zile un ciopor de oi, în odăi, să le schimbe mirosul.
      —   Qu’ont-ils ces Napolitains â preferer Ies brebis aux femmes?!
      Apoi, plecase şi fiindcă isprăvise banii, — „eternei souci!“, tot de aceea închiriase şi hotelul. Noroc că... jucându-se cu un pistol, în faţa oglinzii, de Guise îl întreabă: „Aşa se sinucid oamenii?" şi trage. Cum băgase ţeava toată în gură, n-a mai spus nimic, dar i-a lăsat trei milioane.
      Pleacă iar la Paris.
      La Montpellier n-a stat degeaba. A făcut d-nei Capou o fată,.. .Suzy.
      Au trecut anii...
      —         Cu Riom, cu Noailles... şi câteva fete, după ce au prânzit pe terasă, au coborât şi au trecut în bărci Sena, aşa au vrut fetele. S-au răspândit la Vezinet, în pădure. El cu a lui, o cunoscuse atunci la masă. S-au sărutat, s-au... O nebunie de fata! n-avea şaisprezece ani şi fusese cuminte. Când să se despartă de ea, şi-a scos din sân mărţişorul, l-a sărutat, mutra lui! — „Suzy! bat-o norocul de fa\..!“, rămâne pe gânduri...
      —         Hm, Montpellier... c’etait en? oui, lors de... Closterseven elle avait douze ans, tiens! Sapajou serait-elle aussi notre fille?!, aseară fata purta la gât medalionul pe care-1 dăduse, cu treizeci şi şase de ani înainte, d-nei Capon, bunichi-si!
      —   Ce qui peut nous arriver tout de meme!, râde.
      Da, s-a întors iar la Paris, dar nu stă locului. Are un rădvan mare, înăuntru un pat, dedesubt o sobă încălzeşte şi mâncarea. Merg, merg... La schimburi..., la fiecare poştă, poruncită dinainte o cameră ş-o fată. Le schimbă întruna, nu-1 poate păstra nici una.
      Două pasiuni mari: caii nărăvaşi şi femeile.
      —   Avec ce satane verglas!... şi-aduce aminte: n-a mai încălecat un cal, de opt zile!
      îl chemă războiul. Dettingen! A încheiat aproape singur retragerea. S-a bătut ca un leu!
      —         Ah, ce Maurepas!... îl săpa, cancelarul. Favorita regelui şi d-na de Tencin îl ţin la curent şi când simt că se clatină, pun proptele.
      Se pregăteşte campania împotriva*Angliei, vor să înscăuneze pe pretendentul Charles-£douard. Au strâns şaptezeci de mii, oaste şi Voltaire i-a scris proclamaţia, ce le mai rămâne? mai nimic: să debarce acolo.
106
      Pleacă. Când ajunge la Boulogne, în larg manevrau treizeci şi cinci de năvi duşmane. Când au prins de veste? şi-acum se întreabă.
      S-a înapoiat la Paris. Are destul de lucru: camera, ceremonialul, serbările, teatrele, Voltaire, Rameau. Reiau Castor et Pollux.
      „Que tout ge-misse!...“ Fredonează şi iar îl duc gândurile înapoi:
      Trimisul lui Frederik II, Rottemburg, vine în taină mare să-l vadă. Regele Prusiei propune ca, Austria atacând cumva, el să intre în Boemia, negreşit numai dacă Ludovic XV înţelege să încheie cu el de la suveran la suveran, înţelegerea. Aleargă la Choisy, hotăreşte pe Rege.
      Carol VI murise şi-i urmează Maria Tereza. Toţi care-au aderat la Pragmatica Sancţiune îşi iau vorba înapoi. Ludovic XV, judecând matur că Austria nu mai este o primejdie pentru Franţa, stă de o parte.                              .
      —   Bien juge!, dar... cine mijlocise prin Rotteburg înţelegerea cu Prusia?
      —   Hm-hm — tuşeşte.
      în primăvară, regele declară război reginei Ungariei. în tabăra Austriei, Anglia şi Ţările-de-Jos.
      Regele... ce-1 apucă? vrea să comande singur armatele. Pleacă în Flandra, ajunge, cucereşte o burgheză, pe d-na Lenormant d’Etioles.
      „La coureuse“ — ducesa de Châteauroux şi d-na de Lauraguais, — prea se ţin clei! oricum, războiu-i război!, vin după El.
      Veselie mare. Chefuri. Spre ziuă, ofiţerii duc doamnele în avanposturi. începe atacul. Straşnic! O căpetenie, în izmene sau fără, se avântă în luptă...
                         — A Donavert on a vu Beaufremont,
                         Tel que Priape avec sa tete altiere,
                         En s’ecriant: c’est ainsi qu'un dragon Des ennemis doit franchir la barriere/,
cântă soldaţii.
      Artificii, focuri bengale. D-na d’fitioles însoţeşte suita, călare. M-me de Châteauroux aleargă să-şi păstreze poziţia, dar...
      — Puţin a lipsit şi ajungeam conetabil!, oftează.
      Regina lâncezeşte, la Versailles.
      Ludovic XV ar vrea să se cotorosească de Châteauroux — nu poate, suspină. Lângă cortul Regelui, seimenii din gardă urlă cât îi ia gura:
                                 — Ah! madame Enroux,
                                 Je deviendrai fou Si je ne vous baiset Ah! madame Enroux,
                                 J’en deviendrai fou!...
      Prea asuprit, la Metz, Regele se îmbolnăveşte greu. Primejdie. Se împărtăşeşte. Pocăinţă. Fulgerele lui Fitz-James au împrăştiat pe curteni. — „Era nebun!“; avea dreptate.
107
D-na de Châteauroux şi suita pleacă. Porneşte şi el, — „Ah! ce va-et-vient!“, să osteneşti un ogar!
      Lumea:
      —   Hud!!, scuipă, înjură, le feşteleşte caretele.
      El, cu M. de Belle-Isle numai, le apără.
      —   Ce era să le fac?!
      La ieşirea din Metz abia răzbat, la Ferte-sous-Jouarre curg pietroaiele.
      S-a însănătoşit regele. Intrarea lui în Paris — triumfală!
      De doi ani, înfrângerile se ţin lanţ. Belle-Isle i-a acoperit retragerea. Segur a trebuit să părăsească Austria-de-Sus. Broglie a fugit din Bavaria fără să lupte.
      —   Nu se face!
      în Boemia, pierd Egra. Bătălia de la Dettingen a pecetluit înfrângerea.
      Erau sătui de război, setoşi de pace. La Paris: delir, lumea strigă: „ Vive le bon roi! Vive Bien-Aime!! “...
      —   Ce bon peuple de Paris!
      Regina şi-a reluat locul, dar Regele... cască.
      Pleacă la Strasbourg, — ceruse reginei să-l lase să pornească singur.
      La Saveme, primeşte o scrisoare de la Châteauroux. Speranţe. Nu-i supărat pe rege şi dacă nici El nu e necăjit, trece...
      Negreşit, Dumnezeu l-a dăruit pe Ludovic XV cu mari virtuţi, ar fi putut face mult bine, dar... Fleury făcea tot, aşa l-a deprins.
      —         Ah, ses lettres interminables et pas un sou avec 9a, quel avare! quand meme, un fin diplomate! il a roule Walpole et on lui doit la Lorraine. Le roi...
      Avea cusurul de sta deoparte, judeca lucrurile cu prea mare nepăsare. Când se prindea de o treabă, rar, dezlegarea ce da era cea mai bună, dar, mai toată vremea reţinut de dispreţul ce avea pentru oameni, lăsă lucrurile în voia soartei. Mulţi l-au socotit nepriceput, se înşelau. Prea marea pătrundere ca şi neghiobia duc la aceeaşi şovăire; se hotăra greu.
      Pe Rege-1 vede abia mai târziu, în Alsacia. Bine primit. Trist că o pierde pe d-na de Châteauroux, a fost s-o vadă, e pe moarte, — vesel că a găsit alta. Ducele — cam îngrijorat.
      Fontenoy. Trupele faţă-n faţă. Richelieu în primele rânduri.
      S-au salutat, apoi, cine să înceapă?
      Lordul Hey:
      —   Faites tirer vos gens!
      Contele d’Auteroches:
      —   Non, monsieur, â vous l’honneur!
      Cavaleria franceză dădea înapoi. Anglo-Hanovrezii înaintează în rânduri strânse, sunt 15.000 — poate mai mulţi. însuşi mareşalul de Saxa,bolnav, socoteşte că sunt în primejdie mare. Se strâng căpeteniile, nici nu descalecă, ţin sfat. „Bătălia pierdută!“,încheie cu toţii, mai puţin el:
      —   Văd patru tunuri, le îndreptăm împotriva frontului coloanei şi izbânda e a noastră!
      Un ofiţer răspunde:
      —   Ordinul expres al mareşalului, ca de aceste tunuri să nu se atingă nimeni!
      —   Da, dar Regele fiind aici, el porunceşte, Regele!
108
      Au împrăştiat coloana. Făurise victoria. Ludovic XV i-a mulţumit în treacăt, era grăbit — Antoinette Poisson îl cucerise. începe epoca lui Pompadour.
      Nu trece jumătate de an şi Favorita are: două sute de mii de livre venit; trei sferturi de milion pentru castelul şi domeniul Creţy; diamante, hotel la Fontainebleau, altul la Aulnay şi iar jumătate milion pentru înfrumuseţat Cre9y.
      —   Un gaspillage fou! vrai!
      Pompadour nu-i era simpatică. Intrase fără mijlocirea nimănui. Stau fiecare pe poziţie, se pândesc. Negreşit, ar fi putut să se împotrivească când l-au trimes ambasador extraordinar la Dresda şi când Regele-1 face mareşal, dar...
      —   Elle n’osait pas. Tous mes merites le pronaient!
      La Genua întâlneşte o frumuseţe de fată: Pelinetta Brignolet, sora dogelui Veneţiei. Avea un surâs, o privire!... îi cere o întâlnire, negreşit o capătă.
      Trece miezul nopţii, în sfârşit! vine...
      Se aşteptă să-i reziste, cum fac femeile să te întărâte, nu! arde foc, se dă toată dintr-odată.
      După ce-şi potolesc avântul, vrea să-i mai vadă faţa; venise mascată. Aprinde... D-na Valgo era rumenă, prea, avea cin’zeci de ani bătuţi pe muche şi puţină mustaţă. Drăcoasa îşi trimisese dădaca.
      Genovezii; le-a despresurat cetatea — îi pot admira statuia, a cioplit-o Scafini; au aşezat-o în palatul guvernamental. Atâtea măriri închegate şi în piatră îi dau puţină ameţeală. Se învrăjbeşte cu ducele de la Valliere, favoritul Favoritei! Regele se supără:
      —   De câte ori aţi fost la Bastilia?
      Se astâmpără.
      —   Nu-mi ardea să mă duc şi a patra oară!
      îşi vede de treburi...
      M. de la Popliniere avea o nevastă numai miere! dar o păzea bine.
      Cum să intre la ea? Erau înţeleşi, dar n-ajungea. Cumpără casa din spate, sparge zidul, îl drege. Nu lasă nici o urmă. O măiestrie de lucru!
      Bărbatul aflase, dar nu-şi putea lămuri pe unde intră, casa era bine păzită şi pe dinafară şi pe dinăuntru.
      —         Ce sale jouer de flute!; le construia numai, Vaucanson, şi chemat să dezlege taina, şi Balot să instruiască, dă peste meşteşug...
      —         Quel superbe travail! le meilleur artisan de France surement!, dar le-a stricat rostul. Seara, la Operă. în entr’acte, stau de vorbă. Printre ei, un străin cu faimă, contele de Seingnalt, strănută... strănută..., îi curge nasul.
      —   Vous avez du prendre froid la nuit.
      —   Ze me demande quand, comment? mes fenetres etaient calfoutrees.
      Râde, râd...!
      Casanova nu ştie de ce râde lumea, îşi şterge nasul, pleacă.
      Ludovic XV a prins lipici de burgheze. Richelieu i-aduce pe M-lle Helie, o momise cu vorba c-o duce-n plimbare numai. Fata vede... se sperie, fuge!
      —   II en avait â remplir un baril!
      Le Bel aduce alta: M-lle Murphy, şaisprezece ani. Fetiţa vrea, dar cere ca Regele să-şi alunge întâi baba.
109
      —   C’est ainsi que ce diablotin nommait La Pompa’!...
      Regele-i toarnă un copil, îi făgăduise, şi se întoarce la favorită.
      Şi Pompadour are o fată, de la M. Le Normant d’fitioles, Alexandrine, a ţinut-o departe de Curte, la Assomption, vrea s-o mărite. Coigny o ceruse în căsătorie. Pompadour întreabă pe Richelieu dacă e înţeles ca ducele de Fronsac, fiul său, să se însoare cu ea; să se încuscrească adică.
      —   Un peu fort!, i-a năvălit sângele în obraji după atâţia ani încă.
      —   Je lui ai repondu: Madame, entendez-vous avec S. M. l’Imperatrice!
      Ar fi putut să se ardă, fiindcă pentru nevoile politicei sale, Maria Tereza preţuia pe amanta lui Ludovic XV, nu-i scria: Cousine et tres chere amie?...
      Moare Pompadour.
      —        II etait temps! on lui doit bien Ies traites de Versailles, la guerre de sept ans! et Menars et la Celle et Montretout et son style de pietre gout et toutes ses creatures: Rouille, Saint-Florentin, Puiseux, Bemis, Berryer, Soubise, d* Argenson, Machault, triste kirielle!...
      Roiau în jurul ei: poeţi, filozofi, învăţaţi şi artiştii: Carie Van Loo, Bouchardon, Marmontel, Crebillon, Duclos, Gentil-Bemard, Helv6tius, Quesnay, Voltaire...
      —        Quelle idee de lui dedier Tancrede!? et trop significative, il me semble, son amitie pour Kaunitz?
      Bunătatea Regelui o înălţase pe Pompadour, în 1756, doamnă de onoare a Reginei. Pentru întâia oară se apropria, astfel, de cinste şi... când moare, miluitorul Curţii având să pomenească despre virtuţi, vorbeşte despre virtuţile Reginei numai, iar milostivenia poporului îi glăsuieşte smerit epitaful... — „Ci-gît qui fut vingt ans pucelle, onze ans catin et sept ans maquerelle!“, mormăie.
      Şi fiindcă s-a prăpădit... Spre a fi pe placul cancelarului, se gândesc o clipă la d-na de Grammont, dar sora lui Choiseul e şi îndărătnică şi prea prinsă de fratele ei, zic gurile rele...
      —   Pardienne! elle l’etait comme elle avait ete mienne.
      D-na d’Esparbes ar avea sorţi, avea un braţ! Cancelarul o exilează. Regele îşi trece vremea cu M-me Seran; nu sunt semne că s-a prins.
      în pavilionul său „de Hanovreducele strânge toţi chefliii.
      Un oarecare conte, Jean du Barri, îi propune pe M-lle Lange, trăia cu ea. Nu-i mai dă astâmpăr:
      —   Croyez-moi, quand vous l’aurez... vue!
      —        Lange, l’ange...? tiens! mais je l’ai eue sans langes, toute nue! chez cette bonne madame Gourdan, l’ex-maison Florence, non? mais..., excusez-moi, il me semble que?...
      —   Elle y etait, en apprentissage.
      —        Un bijou! une merveille! j’y etais il y a environ... deux mois, l’apres-midi, avec Noailles et...
      —   Enffectivement! et vous etes â meme de...
      —   Superbe fille! mais tout de meme, la fa-vo-rite du Roi?! y pensez-vous!?
      —   La plus belle fille de France, et pourquoi pas? on pourrait toujours la marier...
      —   Voyons?                                                                >
      Contele du Barri are un frate cam nătăfleţ, cam nătărău. Ce a urmat, ştiţi.
110
      —         Cette fois-^i j’ai eu la main heureuse! quoique Le Bel pretendait que c’etait son pur merite â lui.
      Erau toţi trei la masă, la Versailles, în apartamentul d-lui Le Bel: l’ange, valetul regelui şi el.
      E drept că fata avea maniere; câteva sfaturi date în grabă, cum să se frământe pe scaun, cum să se salte, cum să s-aplece să i se vadă puţin sânii, niţel; cum să-şi arate mânuţele, braţele, le-a prins la iuţeală, avea atâta pricepere fata! Regele ascuns, privea din odaia de-alături, de după perdea. M-lle de Vaubemier, fără să vrea, şi când râdea şi când se pleca, un făcut! tot pentru perdea...
      —        Et Ies trois boutons du corsage qui sautent! pur hasard certainement, mais quel succes!
      Bien-Aime tot încordat, îi lăsa gura apă, se auzea cum suflă; se umflase perdeaua.
      Au plecat, au lăsat-o singură...
      —   Ah, Ies beaux jours!
      Nu se mai despărţea de suveran.
      într-o zi, stând de vorbă, erau patru-cinci la o masă, pomenind din trecut, Regele:
      —         Ducele..., vorbea de el, e o veche... cunoştinţă a familiei mele, şi se uită la el. Ce căutai, mareşale, su’ patul mamii? şi...
      S-a făcut roşu ca racul, ce să-i spună? că stătea la pândă la iepuri? că-şi aşteptă avansarea?!...
      —   Sire. au fost vorbe numai...
      —   Au fost vasăzică... vorbe?
      Să-i vie rău, ameţeală...
      —   M-lle de Blois, sire, scăpase din poală un ghem de lână...
      —   Acolo...-1 ţinea?
      —   Mi se tăiase picioarele... S-a dus, sire, de-a-dura su’ pat şi...
      —   înţeleg, înţeleg, ducesa de Bourgogne te-a rugat să-l scoţi şi..., îl bate pe umăr.
      —   Aşa ne trăgea la mal, bunul Rege!
      Nu se mai isprăveau petrecerile şi glumele. Du Barry? cam cheltuitoare poate, dar nu ca să strângă, nu.
      —   Guere pareille ă la Pompadour!
      Politica iar nu-i place şi nu pizmuieşte pe nimeni: bună ca un înger. Iată de ce se duce şi acuşi s-o vadă, — „are atâta farmec femeia asta!“ şi... Nici camerista contesei nu e de lepădat!
      —   Nostimă fată!, — îi strălucesc ochii.
      încep să plece din jurul Regelui: ambasadorul Genovei cade grămadă; marchizul de Chauvelin, jucau cu Regele cărţi, cade de pe scaun şi nu se mai scoală; abatele...
      —         Cum naiba-i zicea?; la fel. La Compiegne, erau la vânătoare, trăsnetul cade lângă Rege, ucide pe piquer. — „Cucuveaua aia de popă... din Beauvais, ştia numai să cobească! Slavă Domnului, Regele teafăr, când!... i-aduc, cin’ I-o fi adus-o?! o javră de fată, fiica unui lemnar, ta’su cioplea obezi în cătunul lui, la... ce dracu uit azi întruna?! zic, eram acolo pe sală, am văzut-o când i-au strecurat-o în camera lui de... lucru. O cosiţă bălaie, i-ajungea nici la jumătatea spinării, o fundă mare albă; rochiţă lungă înfoiată tajfetas puce, talia sus. Abia păşea, era îmbujorată toată la faţă, ştiu că mi-am zis: bine pârguită!, cui
111
să-i dea în gând?! ochii-i ţinea în pământ. A intrat şi cu ea şi... Moartea. N-au trecut câteva zile... Fata avea variolă şi boala asta rea şi la tinereţe, — „Ah, la Bastille!", a luat-o Regele când nu trebuia s-o ia. Putea să mai trăiască, Bien-Aime avea şaizeci şi... patru de ani numai, şi era primăvară!**.
       Curtea cernită. Unii plâng, alţii se bucură. Ca la Curte — regele nu moare niciodată! Toţi sunt veseli.
       —  „Moi, pas!**
       Du Barry a plecat din decenţă, pleca mai departe dacă ştia ce o aşteaptă dar, până la urmă, după patru ani, Ludovic XVI s-a îndurat, a iertat-o.
       Când au fost să-l ducă la groapă, abia se stinsese, se topise tot în pat şi nu mai puteai trai de miros în castel; l-au strâns cri căngile haznagiii, curgea, se lenevise toată carnea pe el şi-i plesnise pielea; răsuflase. Până să încarce racla s-au schimbat rânduri-rânduri, aşa putoare cumplită!
       —        Sărmanul rege! l-au cunoscut puţini şi istoria-1 va nedreptăţi multă vreme. Prorocirile abatelui de Beauvais?, cade pe gânduri, — „Acum, nu mai e...“ oftează, tresare:
       —  Doamne! de nu s-ar împlini prevestirea pe... Rege, pe ţară!?...
       S-a oprit careta.
       Firmin deschide portiera din stânga, se apleacă înăuntru, îi strânge plaid-ul în jurul picioarelor, îl înfăşoară bine.
       —  Rocquencourt?
       —        Am trecut demult, stăpâne, şi de Bailly; am ajuns, urcăm coasta. Să răsufle numa’ caii.
       —  Grăbiţi, e târziu.
       închide, aprinde felinarul din stânga, se urcă la spate. Pornesc. Ninsoarea a stat, s-a potolit vremea.
       îşi scoate mănuşa din dreapta, strecoară mâna prin blană şi haină, în jiletcă, apucă din buzunar bomboniera. O deschide, ia două drajele, le bagă în gură, ronţăie. închide capacul. încinsă în rama de pietre, o miniatură în email: un cap drăgălaş de femeie, tenul fraged, ochii negri, părul roşu-arămiu: surâde.
       —        Ai de ce, straşnică păcăleală! Pelinetta... hm...? dulce capitulare, strânge amintirea în palmă, o vâră la loc. Trage mănuşa pe mână, încruntă sprâncenile, — „Oricum, azi trebuie! Cosse mai întârzie, ceilalţi? poate n-au venit, dar s-ajungem odată!**, se frământă pe perne. A pierdut răbdarea.
       De la pavilion în colţ în dreapta, puţin înapoi, un chioşc: o singură încăpere, octogonală. Uşa pe stânga, în adăpost. Trei ferestre spre faţă, perdeluţe albe.
       Tavanul scund: grinzi afumate, scânduri negre. Pereţii îmbrăcaţi în pânză groasă de Eure, galbenă; ramele boite. Două chromos: l’Oiseau prive de Janinet; un Metsys: Lot şi fiicele lui. „Les nymphes scrupuleuses** de Lawrence şi alte câteva stampe poznaşe, toate prinse în perete. Un dulap mare olandez, vopsit verde, uşile zugrăvite: pe una o corabie zorită de vânt, pe cealaltă o fetiţă: scufă, obraji bucălaţi, două codiţe, surtucel, fustă, şorţ cu picăţele, saboţi. Aproape de uşă un cămin din cărămizi, netencuit — pâlpâie focul, .-.lături, un pat înalt de lemn, cu speteze, perdelele verzi. Un covoraş aşternut, jos. Trei scaune, o ladă veche de stejar încinsă în cercuri de fier lucrat şi bătută în piroane; un jâlţ
112
cu braţe, o masă acoperită cu o stambă cu pătrăţele în culori. O oglindă mare proptită şi de zid, două sfeşnice, şipuri, borcănaşe, o perniţă cu ace, un şir de mărgean, o carte mică neagră cu cruce săpată în scoarţă. Flori.
       în picioare, trupul lăsat înapoi, capul pe spate, buzele strânse, roşie-roşie, faţa aprinsă, ţine în fiecare mână câte un şiret şi trage cât poate de capete în lături. Din ce strânge i se umflă pieptul. Sânii au ţâşnit din corset, plini, vine albastre, sfârcurile tari. Dă drumul sforii, răsuflă, îi potoleşte cu palma, trage de buza corsetului, le-a făcut loc; apucă iar în mâini şiretul, trage, suge burta, strânge, — „ujf!, gata. Peste fusta albă de in, altă fustă scrobită, o ţine în mâini sus, — câte un vârtej de puf subţire şi creţ umbresc subţiorile; braţele pline; — o petrece pe cap, o trage în jos, o încheie pe mijloc. Ia de pe scaun rochia, galbenă cu flori albăstrele, decoltată în faţă şi la spate în unghi. Foşneşte; o îmbracă, trage de poale, bate cu mâna foile, se priveşte în oglindă.
       Nu-i înaltă, nici prea mică, durdulie, plinuţă. Părul castaniu; l-a pudrat niţel — o ceaţă; ochii mari verzi, genele lungi şi întoarse; faţa ovală, pielea mată, sprincenile îmbinate, nasul eată-n vânt; gura pofticioasă, buzele cum e sângele; strungăreaţă, o gropiţă în bărbie.
       Prinde un benghi în obrazul stâng, mai sus lângă vatra ochiului. Puţină pudră... Iute trece lăbuţa de iepure pe faţă, o pune pe masă, ia foile în mâini, le depărtează de pulpe — ard, de n-ar picni-o! ?... pleacă capul pe rând pe amândoi umerii, se roteşte pe călcâie, face pe vârfuri doi paşi, se opreşte, se înclină adânc:
       —        Monseigneur, votre tas se... — îi râd şi ochii şi gura, pironită în faţa oglinzii râde cu toţi dinţii, — Ah, que c’est epatant!
       Strânge mâinile cruciş pe piept, umerii în palme, ochii mari deschişi, sprincenile peste ei căciuliţe, un noruleţ pe faţă, îi flutură buzele:
       —        Ce m-apucă? E... domn mare, nu stă aici, vine rar, are pe cine vrea, nici nu se uită la mine, abia m-a atins, cu cotul, din greşeală?., .şi... Gândul îi fuge devale, în sat. M-me Vigee Lebrun a pictat toată toamnaja o „Sainte-Genevieve“, pentru biserică. Biscot, cu el i s-a întâmplat şi ei ce li se întâmplă odată şi odată fetelor, împlinise în ziua ’ceea, tocmai, optsprezece ani, era grăbită. Biscot e înalt, voinic, s-au întâlnit de două ori în parc şi mai o dată după un stog de fân... N-a simţit nici atunci ce... parc-aşteaptă?... Biscot i-a părut trudit, ce naiba are?! Cutia cu vopsele n-o fi aşa grea, e drept că o poartă, zice, toată ziua, dar... Prea-1 priveşte stăruitor d-na Lebrun. Poate!? Să le fie de bine und’ s-or fi dus! Zamor...
       —        M. le gou-ver-neur!, a venit şi as’noapte; uitase uşa descuiată. A vrut să ştie...; a fost o trăsnaie. Nu! i-e teamă, negreaţ’ aia poate se şi ia, şi... miroase urât parcă nu i-au primenit scutecele.
       Pentru el s-a schimbat iară, s-a spălat de scârţâie, aşa cum o lăia mă-sa în ciubăr; o clăbucea şi o freca până i se brobonâ pielea, — „pauv9 marţian! u.
       îşi trece mâna pe ceafă, pe umeri, o coboară deasupra ciorapilor, abia-i trec de genunchi,îşi mângâie pulpele, — „Parcă sânt dată cu unt“, aşa e pielea ei!, — „l-o place cum sunt? ", strânge umerii. Da, e ca nici unul, îi vorbeşte frumos, ale câteva vorbe; are..., ce-o avea, Doamne?! ştie ea, şi M, de Brissac e gelos şi Titine, camerista d-nei Lavaulx, câte nu i-a spus!... Nu-i prea tânăr, cin’zeci de ani? poate mai mult de pe câte s-aude c-a petrecut; o fi având eh, şi? dacă ea-1 place! dar nici nu poate să-i sară de gât. Dacă?... Flutură cârpa peste pantofi, o aruncă, ia un flacon: eau de cedrat. Toamă-n palmă,îşi freacă braţele,
113
gâtul, nasul, buzele, iar braţele, mai toarnă, dă şi pe subt fuste, — rece! în pahar trei garoafe roşii, — „Au! -fi -fi -fi -fi -fi, ustură foc!.s-aşează jos, îl ia, ’şi propteşte năsucu-n petale, umflă nările, închide ochii, — „Pişcă..se scutură, suspină, tresare... Ţinea paharul cu florile prea ’plecat şi câteva picături i-au căzut în poală, s-au prelins în jos pe pulpe...
                     —                       En vain Vamour cruel qui cause ses desirs..., se dă înapoi cu fotoliul, răsturnată toată-n spătar, cântă înainte:
                     —   „Luifait chercher preş de cette fontaine
                     De quoi satisfaire â săpeine,
                     Une autre eau seule peut apaiser ses soupirs!.
       Se aude uruitul unei trăsuri grele, treapăt de cai; i-a năvălit sângele-n faţă, sare în sus de pe scaun, ia repede şorţuleţul, cât o batistă: o dantelă, şi-l leagă, funda la spate. Deschide uşa, o trânteşte, fuge, alunecă, întinde braţele în lături, — „Ah!../4, era să vie de-a-dura. Suie scările, bate tălpile, le scutură de omăt. Sus, îşi potoleşte bătăile inimii cu ihâna, intră. Se apropie de uşa din stânga, ascultă. Ştie, — „A dormit prost, vise urâte. Se odihneşte acu\“ Trece în vestibul, lângă cămin. Prea multă lumină, au aprins peste tot candelabrele toate, ea ar fi vrut mai puţină... lumină. Se întoarce în salon, pleacă-n odaia de-alături. Acolo arde numai o lumânare; o ia, stă, se uită... — „Ştiu că-i place mult şocola\..“ La ce s-o fi gândind? Tot fundul camerei, în întuneric. Porneşte într-acolo, ocoleşte masa, pune sfeşnicul pe birou, se uită peste umăr, în dreapta... în stânga..., împinge puţin paravanul, stă o clipă — n-are astâmpăr, fuge iar dincolo lângă cămin. Aşteaptă...
       Ropotul cailor răsună, departe.
       Au intrat în curte. Trec pe lângă castelul vechi înainte, opresc în dreptul pavilionului, la scară.
       Coboară.
       De o parte şi alta a covorului, aşternut pe trepte, câte trei lachei ţin sfeşnice de argint în mâini.
       Zamor se repede, să-l sprijine.
       îl dă la o parte:
       „Ce faci, maître Corbeau, uiţi îmi pare că-mi place să m-ajut singur?", îl strânge cu dreapta de braţ, îl saltă.
       —   Ce cleşte! d-le mareşal, — plouat, îşi freacă braţul.
       —   Serios? spui drept, amicul meu?
       —   în sfârşit, m-aţi recunoscut!
       —   Se putea altfel?! dar sticla?
       Zamor îl priveşte speriat:
       -N-a...
       —   Cum? Monvallier n-a adus-o?
       —         N-a fost chip să găsească din cel vechi, abia una din 1680 numai. D-na contesă o să fie foarte supăra’...
114
      —         Foarte încântată! vrei să zici, nu crezi? vezi, colo pe perine în dreapta, un panerâş, dar cu băgare de seamă!
      Ia coşuleţul, îl strânge la piept, sare într-un picior:
      —   Eram sigur! aş fi jurat!
      —         Da?... Ei, află, d-le guvernator, că în pivniţele Regelui n-a mai rămas din două sticle decât una!, se întoarce, — „Firmin, careta scutură-n draci, cercetaţi arcurile", către Giulio, „ne înapoiem la Paris diseară, ai grijă..
      Italianul stă neclintit, drept, braţul îndoit, cotul la înălţimea umărului, bicornul în mână.
      —   Allez! Pornesc spre grajduri şi el suie sprinten scara. îi deschid uşa, intră.
      I-au luat blana, mantaua. Scoate mănuşile, priveşte spre masa pusă:
      —   Lume multă?
      —   TreispL..
      —   Quoi?!
      —   Paisp’ce persoane, stăpâne.
      Se îndreaptă spre cămin, a văzut-o.
      —   N-a venit încă nimeni, Zamor?
      —   Ca totdeauna, d-le mareşal, sunteţi cel dintâi.
      —   Contesa?
      —   Mademoiselle Monique, allez voir si...
      Dă din umeri, îi întoarce spatele, nu-i răspunde, se înclină adânc în faţa ducelui:
      —         ...Madame la comtesse est un peu souffrante, un rien..., elle s’excuse... pour quelques instants... seulement, monseigneur, s-a înroşit toată.
      Ducele se întoarce către Zamor:
      —         Amicul meu, Mufti-armăsarul... Monique tresare, pleacă ochii-n pământ; armăsarul din dreapta şchioapătă. Niţel spirt cu camfor, da? dar... trebuie bine supravegheat masajul, eşti bun d-ta să dai ordin şi..., se afundă în fotoliu lângă foc. Am să mă odihnesc puţin, caâscă.
      —         Negreşit, vă puteţi bizui pe mine, nu mă mişc de acolo până nu-i frec toate picioarele.
      —   Amicul meu, amândoi caii, da?
      Aleargă; ies şi lacheii.
      Ea se apleacă, ia o pernă, i-o aşează subt picioare, stă o clipă-două, pleacă. Deschide
0  uscioară ascunsă în pervaz, coboară spre refector.
      Se ridică din jeţ, priveşte în stânga, în dreapta, —• „Singur?! am scăpat-o?", trece în salon. Nimeni. Se opreşte între ferestre, în dreptul portretului nenorocitului rege al Angliei.
1  s-a posomorât faţa:
      —   Cucuveaua aia de popă... din Beauvais! ştia numai să cobească!
      Un foşnet de fuste.
      Se întoarce iute.
      -Ah.'...
      Era să-i răstoarne tava.
      —         Monseigneur, votre chocolat â la vanilie, fierbinte, fumegă în ceaşcă, â la vanilie, monseigneur!, se înclină, s-a fâstâcit.
115
      —         Merţi, mignonne, certes, c’est mon plat de midi, oui, mais je Tai prise tout-â-l’heure chez moi.
      A lăsat ochii-n jos, i se saltă pieptul, i s-au umezit genele, oftează.
      —         Mais..., o priveşte, qu’â cela ne tienne!, o prinde cu două degete de sub bărbie. A la va-ni-nille, hein?, se-apropie, apleacă capul, i-a atins obrazul; e mititică, se face mai mică, vai! cum îi bate inima! Se uită la el pe furiş, ochii lui o pătrund, o furnică toată. Porneşte cu tava — el, după ea. Nu întoarce capul, da’-l simte. Trece pragul, o ia spre fundul odăii, acolo, pune ceaşca pe birou lângă lumânare, apropie scaunul.
      A prins-o de mijloc, din spate, o strânge, vai! cum o strân’...! îi trece mâinile în subsuori, sfredeleşte cu degetele şi ea se gâdilă... se gâdilă aşa rău! rabdă. O răsuceşte; îi simte gura pe sâni... .Iar au scăpat din strânsoare, nebunii!
      Parcă s-a aplecat tavanul, s-a învârtit toată odaia. — Ah!, a lovit cu pantoful paravanul — s-a clătinat, de n-ar cădea acum tocmai... N-aude nimic decât răsuflarea lui, o simte caldă. Ca pe un fulg a ridicat-o şi-acu’ e pe spate, pe canapea. Să se ridice, să-şi tragă peste genunchi rochia, nu poate — o apasă umerii lui. Hai! îi ridică şi fusta, cămaşa..., îi simte pulpele lui peste ale ei goale. Strânge pleoapele, îi vine să ţipe! Şi-a oprit mâna tocmai acolo... und’ se gâdilă ea mai rău — sus; tresare. Proptit tot în pieptul ei, n-o mai apasă pe pântec. Ştie, acu’ ...„Ah, mân* asta!"... îi spovedeşte fiecare firicel printre degete, încet... uşor... „Aie!..., " dacă nu s-astâmpără, nu mai poate!...
      O sărută pe ochi, pe nas şi nasul ei e mic şi a isprăvit... prea iute.
      •— Mo-nique?...
      Omul ăsta e diavolul! sau... îngerul dragostei? o ispiteşte şi glasul lui, dar... „Am dat de dracul", o simte cum îi măsoară burta, i-o mătură... O necăjeşte mai rău, i-au alunecat degetele între...
      Se lăsase greu-greu pe ea, iar se trage înapoi şi... — „Aîe! ah!... Sainte-Vierge!“, strânge buzele, scrâşneşte din dinţi, capu-i cade-ntr-o parte,pe braţ. Vrea să strângă picioarele — nu poate, le desface. — O! aă..., îl simte tot înăuntru. „De ce s-a oprit? nu..." încet, u-şor, în fund, în părţi — Frige, frige!... Saltă genunchii, — „La... lâ!...“ Greu? uşor? nu-1 mai simte; au pornit, fac drumu-mpreună, coboară, urcă, se-afund, se înalţă... Deschide braţele, încet..., pantofii ei se sărută... se sărută..., îşi lipeşte gura de obrazul lui, nu s-ar mai dezlipi! îi desface mâinile; „de ce? îi apasă genunchii tare, îi împreună picioarele, amândouă întinse subt el, strânse între ale lui şi iar... „Nu, nu, nu, nu aşa!", simte că moare! mai bine s-o doară, da! De n-ar veni careva, de n-ar auzi? vrr- vrrr- v/r/r-droturile.
      „Vai! cumcreşte! săştiimădesfa’!... — „hââ,hâââc’,“ se îneacă, — „hân,hân,hân, monseign’..., monsse..., mons..., mo... n, seign, seign’, se-se-se, ssss, aâ... h!“...
      Cum? nu visează?!...
      Iar se lasă de şale, se-ardică, se lasă... O furtună...
      Aşa-i clătina valurile când a fost antan cu contesa la Brighton, ce bună e! se poartă cu ea ca o prietenă, ce bu\..! de n-ar fi răul de mare!? Aşa începe, cu ameţeală... — „Ah, ah! monseign’..., mon... a!... mon... amour! â... hhh...“, o străbate un fior prin tâmple, prinde fruntea, nu mai poat’ să respire; pleoapele grele, o arde limba, gura-i dogoreşte braţul, simte cum i se strâmbă faţa — se strânge, îi seacă gura, toată căldura coboară... coboară...
116
      îi ţine şoldurile în palme, lipită de el, două degete îi mângâie pântecele, apasă; le simte în amândouă părţile, se înfige în el, îi zvâcnesc tâmplele, simt că... „ Vine... vine!? "...
      I s-au răcit buzele, s-a aprins toată... acolo, n-or fi luat foc amândoi de la lumânare?! de ce n-a stins-o? de ce?! şi... e udă, udă-toată, —'„Vai, ce ruşine!". Parcă se rupe, o doare — n-o doare nimic, sufletul o doare! a podidit-o plânsul, tremură... tremură toată până-n călcâie, o furnică, — „Aah!? O năvală fierbinte o frige; arde; tresare, se frânge,
—   „A-a-a-â-ah!“...
      Moartă.
      Unde?! bolnavă? şi de ce a plâns? îşi şterge cu podul palmii ochii, obrajii.
      Ce odaie strâmtă! nu, nu e patul ei. Face ochii mari, pipăie... se uită, lumina e dincolo?... -- „Ah, paravanul!", lipeşte picioarele iute. Nu s-ar mai sculă, e frântă, dar o linişte... — „Aşa o fi şi în Cer..." şopteşte, — „nici un gând, ...pace."
      —   Monique â la vanilie! mignonne! Monique! Monique cherie!...
      „Cine? ah, da," surâde. Se ridică încet, o dor şalele, apleacă mâna, trage în jos cămaşa, fustele câte una, rochia, lasă să-i alunece piciorul drept afară, abia-1 simte, amorţit. A atins covorul cu amândouă, o furnică tălpile. Bate pantofii încet unul de altul, îşi freacă gleznele, se scoală, îi tremură genunchii, abia se ţine în picioare, face doi paşi, gata să cadă, răsuflă adânc, iese de după paravan clătinându-se.
      El, lângă birou, în faţa ei, drept, braţele încrucişate.
      Abia ridică ochii spre el, — cum a întinerit!
      —   Vous m’avez demandee,monseigneur?
      -- Moi? jamais.
      Din salonul de-alături:
      —   A la vanilie! â la vanilie! mignonne!...
      Pleacă, trece pragul. Dincolo, când ajunge în dreptul coliviei, duce două degete la buze: un sărut, întinde braţul, — Prends!
      —   Poussi! poussi!! â la vanilie!, bate aripile.
      —   Oui, mon amour, â la... vannee!, şovăie, iese, se duce în camera ei.
      Scutură uşor capul. Pe reverul hainei s-a presărat pudra de pe perucă. Un bobâmac
—   risipeşte praful.
      Pe birou, câteva cartoane cu stampe.
      Se pleacă puţin, ia pe cel de deasupra, dezleagă şnurul, întoarce scoarţa, răsfoieşte.
—   „Latour, Eisen, Saint-Aubin, Watteau...? da... da... toţi. Negreşit fe-meia stăpâneşte minţile!" zâmbeşte, — „Societatea? hm", a scos dintr-alt carton câteva desene, — „Debucourt, Baudoin, Pater, iată cei mai cinstiţi istoriografi ai epocei noastre. Vorba minte, auzul înşeală, mintea răstălmăceşte ce culege, numai ochiul prinde adevărul; cu aceştia nu mai rămâne nici o taină: un veac întreg de petreceri, să jinduiască toată posteritatea!", le pune la loc, înnoadă şireturile, întocmeşte testelele laolaltă, pleacă spre uşă. în prag, contesa.
      —         Bonjour, papa marechal! Violetele sunt superbe şi pralinele delicioase! îţi mulţumesc.
      Trei reverenţe, înclinat spre mâna ce i se întinde, i-o sărută lung:
      —   Sluga Voastră, contesă, şi cea mai credincioasă.
      —   Dragă prietene, ai o mină strălucitoare!
117
      —    Iei obrazul meu drept oglinda dumitale? şi iar şi-apropie buzele de mâna ei. Privind spre masă:
      —    Sau... te-au înfierbântat stampele poznaşe?
      —    Nu trăiesc din închipuiri.
      —    Cum... şi aici? cu cine, Dumnezeule!?, bănuitoare, întoarce capul, cheamă:
      —    Monique!
      —    Monique vannee! vannee!!, răspunde de-alături şi-şi freacă ciocul de gratiile coliviei.
      —    Te-am prins!, râde.
      —    II a l’esprit mal toume...
      —    Aşi! de unde! Koricoe întotdeauna bine informat,duce,felicitările mele!, face haz.
      —    Scumpă prietenă, primesc urările... şi încuviinţarea.
      —    Mai las-o, o scoţi din minţi.
      —    Ai o părere excelentă despre mine.
      —    O excelentă amin... tire, îl priveşte drept în ochi, genele i se bat iute.
      —    Soumets Ies dieux ă ton empire,
         Venus, sur tous Ies coeurs regne par la beaute!..., se înclină.
      —    Cueille, dans un riant deliref
         Les roses de la volupte", îi zâmbeşte.
      —    A votre disposition, cousine.
      —    Mi-era foarte drag!, suspină.
      —    Cine?
      —         Cel care mi-a închinat versurile acestea. Â propos... e adevărat că a vrut să fie cetăţean elveţian?
      —    Daa, dacă Pompadour nu-1 ajuta să-şi cumpere Femey, era făcut gata.
      —    Cum trece vremea!... Câţi ani de când?...
      —    De când nu-i mai plătesc viager9-a? cu anul început: şapte.
      —    Şi câţi ani ai plătit?
      —    Optzeci şi trei de rate numai, patruzeci şi doi de ani şi... şase arvuniţi. Atât.
      —    Era un prieten bun, putea să mai trăiască, râde.
      —    Desigur... desigur! ...măobişnuisem.
      Ia de pe tăviţă o feştilă, trece în fund, ia foc de la flacăre: „Iată şi ceaşca cu pretexte.. .“, capul înclinat pe umăr, un surâs în colţul gurii, sprincenile în circumflex, dar o gingăşie-n privire, braţul întins spre el, îl ceartă cu arătătorul:
      —    Când ai să te astâmperi?, aprinde lumânările.
      —    Peste douăzeci de ani voi debuta de-a dreptul în rai.
      —* Ţi-o doresc din toată inima! Ducele de Fronsac?
      —    La Genevilliers, vânează.
      —    Şi d-ta... aici. Ce noutăţi?
      —    D-na de Polastron, prietena d-tale, pleacă.
      —    încotro?
      —    Pe lumea cealaltă.
      —    Târziu, nu?
      —    Şi prinţesa de Quemenee s-a otrăvit.
      —    Sărmana!
118
      —   Eram sigur! Ţi-a vrut atâta... bine!
      —   N-are-a-face, dar cum?
      —   Aşa, prânzind şi-a muşcat limba.
      —   Era de aşteptat. Şi M. de Choiseul?
      —   Se stinge.
      —   Păcat!
      —   Cum? duşmanul d-tale cel mai înverşunat, nu!?
      —   Bah! mai mult d-na de Grammont.
      —   Amanta lui!...
      —   Sora lui. El, recunosc, a mazilit pe controlorul general Silhouette...
      —   A dăruit un cuvânt nou Enciclopediei şi...
      —   Portretul unei umbre, hm...
      —   A cucerit Corsica şi a încheiat pactul de familie.
      —   Vezi bine, a făcut ceva. Dar... Dumouriez, nu... vine?
      —   L-am zărit ieri împreună cu baronul de Batz, urcau pe rue du Calvaire.
      —   Deja? Atunci... trebuie să-l fi văzut şi nu mai vine.
      —   Să-l fi văzut, pe cine?
      —   Pe Iosif... pe contele Falkenstein.
      —   Mă îndoiesc că se vor putea înţelege, poate... mai târziu.
      —    Ce ştiri de-afară?
      —    O ceartă cumplită între Bolonia şi Pavia.
      —    Război?
      —    Aproape!...
      —    Şi eu care vroiam să plec la Florenţa!, speriată: Dar din ce pricină, Doamne?!
      —          Fiziologii strigă că dreptatea e de partea d-rului Galvani, fizicienii susţin morţiş pe Volta.
      —    Şi fiziocraţii?
      —    Tac pământ.
      —    Mais c’est terrible!
      —    La Florenţa, Fabroni...
      —    Nu mă mai duc!
      —    Pretinde că amândoi, operând, aveau mâinile înnăduşite...
      —    C’est dSgoutant!
      —    Şi astfel...
      —    Dar ce-au făcut?
      —    Au jupuit o broască.
      —    Ce... porcărie!
      —          Şi aşa, acolo unde primul aflase existenţa electricităţii animale şi al doilea o electricitate minerală, ziceau, Fabroni vede acţiune chimică numai, fiindcă prin mijlocirea oxigenului din aer şi a transpiraţiei acide, arcul format din cele două...
      —    C’etait â prevoir!
      —    Vraiment?...
      —    Şi de ce au... jupuit-o?
      —    Ca să mişte picioarele mai lesne.
119
       —   C’est necessaire?
       —   II paraît... mais, — zâmbeşte, — il vautmieux renoncer, chere grande amie.
       —   Moi, toutes ces sauvageries me fichent la migraine.
       —         C’est toujours un moyen de comprimer ses pensees, clatină capul, scutură pudra de pe haină.
       —   Şi... ce mai ştii?
       —   Agricultura va propăşi, o s-avem salpetru.
       —   J’adore 9a! recoltă mare?
       —         Chaptal a dat de rost cum să fabrice nitratul de potasiu. N-avea nici douăzeci de ani când... Promite, băiatul!
       —   Â propos... unde ai fost ieri, papa marechal? nu, alaltăieri, joi?
       —         Joi...? joi...? La... Da, la Cliaillot. Condorcet mi-a prezintat un benedictin, dom Gauthey, care spune că a născocit un mijloc prin care reproduce la distanţe mari orice sunet.
       —   Şi ce vrea? să ne spargă urechile!?
       —   Sau să ne înlesnească şi la depărtări convorbirile.
       —   Un ahuri de Chaillot! je comprends.
       —         Nu tocmai. Uite, să poţi vorbi din casa asta în cealaltă din spate, nu-i o minune, ce zici?
       —   Cu... Monique?
       —   Am spus, să poţi vorbi, numai.
       —   Imposibil!
       —   Mai ştii?!...
       —   Şi au reuşit?
       —         Folosindu-se de conducta pompei, câteva bătăi de ciocan date de la un capăt au fost toate numărate la capul cel’lalt.
       —   Mare ispravă!
       —   Pe un traiect de jumătate de leghe.
       —         Zău, oameni serioşi, academicieni! şi vă jucaţi ca şi copiii. Ei cel puţin, de când eram mică încă, întind o sforicică şi-şi şoptesc şotiile de la treizeci de paşi.
       —   Tocmai! acu’ e vorba de paşii oamenilor mari.
       —   Şi al’ceva?
       —   Nimic...
       —   Lavoisier ieftineşte diamantele!
       —   Cum?
       —         Nu spune că sânt simpli cărbuni? iar la Londra, am primit acum o scrisoare, au scumpit coal-ul. Ei cred...
       —- Cred... cred... fiindcă a spus-o Newton înainte, dar d-ta păstrează-ţi pietrele, mai şi cumpără dacă poţi.
       —   Ai cetit Les Confessions? Au apărut, şi...
       —   De anul trecut.
       —         Pare că ţi-a imortalizat fiica!? M-lle d’Egmont trebuie să fie...? Dar... prea mare sinceritate,nu găseşti? şi d-na d’Houdetot, săraca!?
       —   Cinism, neruşinare!
       —   Altceva?
120
                                                                                                                                                              • *
1j :
      -- Niniic de seârhăi Bandaj lâ Rggincie^ttece^   tn^aiii întalrtit eu M. de
Boisvallee.                                            : no) --yi u:zu:iuuuul:un u-
   Kîi ^ DînA . Saint-Omer? na acela care şi?'a dcScoţăt pe ăijoţjeriş comedia ‘ceea?...
      —^^^â^oiieir^lv ■”■ 0^1001 t^r:nmyr!moo lummsu A'U>           ^::z. "i
      —   Auzisem că s-a răzvrătit tot târgul, c-au vrut să-i dărâme Wq%s£P **4
      —   Ba şi să-l omoare.      ^ v *    "r:  1 . - - ;; ' < ~ .
      —   Dacă nu-şi vede de treabă şi umblă cu lucruri drăceşti! d-ta-nils^Unea^parcă cum
un prieten de-ai dumitale a fost ucis?...              uuuuu • ^
      —   De trăsnet, da. Richmann — un savant. Eram la Viena. îa>v&S^g%Â&Mtrs-a oprit
să mă vadă şi toamna, în casa lui proprie, pe Mofe JÎ&P§fer^^       sunt...
douăzeci şi opt de ani de-atunci, vrând să măsoare puterea descărcării' din atmosferă, instalase în salon..!"'» -" rG 1  ^        ’uJuu ssvy ' v 3 ^        -'f;..
      —   Sper că n-avea zi de recepţie?   YsiasbîWfi 'm j" o - n -h 3 -
      —   O tijă care străbăteă^gri^&\4h^iteă.sv *?• astaD ftştfsgan u
      —   Mais c’etait lui facilâfrftedis^elftfl fiori? ^^ Um&iî^
      —   C’estjustemeftfcc&ftMlvdtflaît^B'^                         •
      —   6,alors!...                                  "           \ "
      —   Nori groşi acopereau cerul.     :                        ^ r ^
      —   Şi el! nu putea alege o zi cu senin?
   ..tih: - .r \r '                                                . f- "
      — Şi?                                                          m -
      —   Stând de vorbă cu Solokow, desinatorul lui, a atins beleătiâ cucdttalşi Musafirul...
      —   Trăsnetul?                             Vinica s.t. uo~::'u
.   ■ ££ăriHTCăf elec^sd^^fî#^^^ găurit? friUTteâ şi i^â sfeşîăf pârife&ele.
      —   Quel achamement! et l’autre?                             -o :o * î; ^ s-muu?
      —   Cel’lalt s-a speriat groaznic! a ieşit de-a-buşile’ afară, gol, răs'prbaspăt şi chel.
Când intrase avea plete şipufefcai^isă^                              £M
      —   C’etait necessaire?                                      s J<' • - n
      —   La foudre empldi-âeîotâ                   mi ommco        —
      —   Poftim! şi M. de Boisvallee?                              ? -
      —   încântat! a câştigat procesul ce-i intentase primăria. Un aV^at straşnic!;..
      — Malesherbes?                       ^        ^^        ‘7    1
      —   M. Guillaume%^lii^veyâjge.G — - v^/ ‘V -- 'r G            d
      —   Deseze,Tnmchet? • — ^   ‘ ~ *■        ‘ -                G G f * 1,1
      —   Nu, altul. Un avocăţel din Arras, un ilustru necunoscut: ' ’ : f r ^
      -Cine?             ’                                         — J
            oarecare ;;-PMăxiinili^dobânditdreptul să-şi puie pe casă un parahrăshetv®ealtfel;^trebuife să ştii^âcuhi doisprezece4hi încă,teţ^lica Veneţiei l-a orânduit pe toate catargele flotei şi e un sfert de veac mai bine de câhd:un pânzar din Philadelphia;J^es Westvlşi^Ocroteştecasa&stM:G r       1 :
      —   Se prea poate, dar cum singur spui: într-o republică, nu în Franţa! -
      —   O, dacă e singura condiţie, numai!... : •           ^ --
      —   Vezi,eu cred că avocăţelul d-tale din Arras... Cum îi zice?liGi
— Ro-bes-pie'rre.

:     Jo K a UZ ,G0’?U:u'r?Z3iU a\.
             m
      —         Cu încuviinţarea formală ce capătă să adune mânia furtunii, pe pământ, ăsta o să ne prăpădească pe toţi!
      —         Mai ştii?!... Femeile..., clatină capul — au astfel de presimţiri, scutură pudra de pe gheroc, scoate din buzunar bomboniera, ronţăie — La vieillesse a son charme!
      —    Par exemple!?
      —    On peut dire: â Dieu! â temps — se înclină.
      —    E tot ce ştii?
      —    Până acum.
      —    Mai spune!...
      —    Ruggieri are un concurent dibaci.
      —    Cine?
      —    Poporul va avea luminaţii straşnice, M. de Torre e un artist!
      —    Şi dacă vor fi iar accidente?
      —    Vor învinui negreşit Curtea şi va ispăşi M. Bignon.
      —    Cine-i elveţianul acela care nu se mai astâmpără?
      —    Un felcer, îl cheamă... stai... da, Jean-Paul... Marat,nu?
      —    Tocmai! doctor?
      —    Aproximativ..., şi maran, sigur!
      —    Cum, e ovrei?
      —    Din Spania. Zic, a urmat cursurile universităţii Saint-Andre, pe unde-o fi?...
      —    în Scoţia.
      —    în... Scoţia,zici?
      —    Parcă, dar ce te miră?
      —         Aşadar în Scoţia!? şi agenţia lor aici, în rue Plâtriere..., buun!, clatină capul, scutură pudra de pe mânecă.
      —    îl cunoşti?
      —    Mi l-au arătat la contele d’Artois, e medicul gărzii lui.
      —    Aimable?
      —    Mechant comme un âne rouge et fier comme Artaban.
      —    Cinstit?
      —    Deocamdată, da.
      —    Cu atât mai primejdios!, oftează.
      —    îndârjit contra teoriilor lui Newton, nu le-a dăunat mult.
      —    N-a născocit tot el şi un remediu împotriva ofticei?
      —    Fără s-o vatăme.
      —    Cum arată?
      —         Soios,împuţit. Părul,cum e cleiul de peşte. Statură mijlocie. Galben-vânăt. Buzele subţiri căznesc un surâs. Ochii reci, taie. Nu calcă, alunecă. Aud că trăncăne mult.
      —    Cu ce se ocupă?
      —    Pe câte ştiu: cu maşina de la Marly, cu optica, filozofia, cu... mistria...
      —    E zidar?
      —    Nu din cei cari clădesc.
      —    Nu înţeleg.
      —    Cu electricitatea, cu focul, apa şi cu pamfletele numai...
122
      —   Brrr, se scutură, pare c-a scris şi o carte grozavă?
      —   Les Chaînes de l’Esclavage?
      -Da.
      —   Grozavă?... întru atâta poate că-i dezvăluie pornirile.
      —   ...suffitpas?
      —         Pe acelaşi calapod: l'Offrande ă la Patrie şi... un număr unic, ce mi-a fost dat să citesc zilele trecute: Le moniteur Patriote. Mă întreb, e nebun? sau cei de-1 lasă sunt?!
      —   Lucrează la un plan de legislaţie criminală, e adevărat?
      —         Intenţie bună, dar cred că vede urziri pretutindeni, între timp dumnealui unelteşte de zor.
      —   Se familiarizează cu chestiunea... poate — pe gânduri. Aş vrea să-l cunosc.
      —   Mi s-a părut mie sau, într-adevăr, nu-i poţi suferi?
      —   Pe cine?
      —   Pe ovrei, nu?
      —   Â propos de... qui?
      —   Vorbind de Marat şi...
      —         N-avem nimic de împărţit. Cunosc câţiva şi am şi o prietenă, vine din când în când să mă vadă, venea adică. Şi totuşi...
      -Adică?...
      —         Mai de mult, palatul... şi recepţiile mi-au dat adesea prilejul să-mi apropii femei şi bărbaţi din toate naţiile. Unii mai reculeşi, alţii mai zvăpăiaţi, dar toţi păstrând o măsură chiar în intimitate.
      —   Aşa se şi cade.
      —   Singurii care...
      —   Nu-şi cunosc lungul nasului!
      —   Poate, şi iată ce nu-mi lămuresc...?
      —         Vezi, draga mea prietenă, în vremuri de pace oameni din toate seminţiile se înţeleg între dânşii de minune, fiindcă în raporturile de la om la om fiecare cunoaşte hotarul care-i desparte...
      —   Ai dreptate.
      —   Singurul care n-o simte, linia care nu trebuie depăşită, e ovreiul.
      —   Ciudat!
      —   Mai au ei şi alte ciudăţenii...
      —   Aş vrea să-l cunosc pe... Marat.
      —   Cu Rousseau ai fost mai aspră!
      —   Nicidecum.
      —   Spune..., -1 ponegrea mult amicul meu Voltaire?
      —   Pe cine?
      —   Pe Jean-Jacques.
      —         Dimpotrivă! îi admira bunătatea, dragostea de oameni, de natură, de lighioane, îmi spunea că cetindu-1, rar, abia se putea stăpâni să nu umble în patru labe, să pască iarbă şi să urle, atât de mult l-apropia omul acela de natură.
      —   L-ai... cunoscut?,caaâscă.
      —   într-o zi, între Fleury şi Plessis-Piquet, treceam în caretă, am oprit. Jussieu...
123
      —   Doctorul? erau prieteni.
      —   Da, mi l-a prezentat. Veneau dinspre Bougival...
      —   Casa filozofilor, hm!...
      —         Dacă nu mă înşel. Prinsă după gât cu o sfoară, Jean-Jacques ducea în spinare o cutie mare...
      —   Erborizâ, l-a deprins Claude Anet.
      —   Cine?
      —   Un ţăran din Moutru, care strângea în munţii Jura buruieni pentru leacuri băbeşti... -Şi?...
      —   Anet a fost dascălul lui de botanică. S-a prăpădit tânăr... trăia cu d-na de Warens...
      —   Imposibil! cu sfânta?!
      —         Exact, şi au mai fost şi alţii: M M. de Tavel, d’Aubonne, Venture, coaforul Vintzenried...
      —   Un bărbier? eei, lasă-mă că mor!
      —         E drept că ’şi zicea M. de Courtilles şi se dădea drept baron, de altfel tatăl său era portar la o casă mare — da, plus toate haimanalele care-i păşeau pragul.
      —   îndrăcit temperament!
      —   Nu, dimpotrivă.
      —   Atunci?
      —   Filotimă, foarte.
      —   Ai... cunoscut-o? ba da!
      —         A,nu! am întâlnit-o,numai,laLyon,la d-na de Bordes,or fi... aproape cin’ zeci de ani.
      —   Cum arată?
      —   Văduva? Doamne fereşte!
      —   Cum arăta, omule?!
      —         A, bondoacă, păr foarte frumos, ochi admirabili. Nu călca pe pământ, veşnic o mie de planuri în cap.
      —   Bogată?
      —   Regele Sardiniei o miluise cu o pensie. Hrănea multe guri, mereu strâmtorată.
      —   E adevărat că Rousseau îi zice mamă?
      —   Desigur, şi Terezii: tanti. Aşa şi le iubea.
      —   Cum, vasăzică...?
      —   Ba daa! vezi, erotismul său special avea nevoie de formalităţile acestea.
      —   Ciudat! copii a avut?
      —   Cu Tereza, da, cinci.
      —   Trăiesc?
      —   Cine ştie?! ...risipiţi pe la „Copiii găsiţi
      —   Copiii lui Jean-Ja’,la!?... Eei, nu!? nu-i iubea?
      —   Enorm! dar abia dacă apuca să-i vadă când îi căra la...
      —   Şi ea?
      —         Tocmai, ca s-o păzească de gura lumii şi s-o ferească de sentimente egoiste. O! Rousseau era un curajos! neputând să-i facă prinţi, le dădea creşterea cea mai bună...
      —   Asistenţa socială?!...
124
      —   Republica lui Platon!
      —   Nu pricep.
      —   Emanciparea femeii, suprimarea familiei, egali’!...
      —   Ce tiranie!
      —         Numai procedând astfel, Statul ideal poate dobândi cetăţeni virtuoşi şi fericiţi! nu crezi? '
      —         Dispreţuindu-i pe oameni?... Mă îndoiesc. Eu i-aş vrea drepţi şi liberi, şi lumea ar fi împăcată, crede-mă.
      —   Judeci mai sănătos decât câţi laolaltă!, — îi strânge mâna şi i-o sărută.
      —   Tot nu-mi vine să cred...
      -Că?...
      —   Ce mi-ai spus despre el şi copiii lui. Şi-apoi, de unde ştii?
      —   De la confidenţii săi: Francueuil, Juigne, d-na Dupin şi...
      —   Grimm, Diderot?
      —   Mai ales! dar şi din propriile lui mărturisiri.
      —   Era aşa de lipsit de mijloace?
      —         La d-na de Warens a stat cât a vrut, la d-na d’Epinay, la Ermitage, cât i-a plăcut, tot aşa şi la Montmorency, la M. Mathas.
      —   Nu agonisea nimic?
      —         Cum, nu? conţopia i-aducea un franc sau cinci de filă şi abia prididea, apoi... publicaţiile, cărţile, micile ajutoare: prinţul de Conţi, ducesa de Luxembourg; lord-marechal îi alocase şi el o pensioară...
      —   Georges Keith?
      —   El, şi alţii câţi!... Şi pe câte ştiu, îi rămăsese şi o brumă de avere de la maică-sa.
      —   Era de neam?
      —   Nimic osebit, o chema Suzanne Bemhard.
      —   Şi tatăl lui ce era?
      —         Isaac Rousseau? ceasornicarul seraiului, la Istanbul. Când cadânele erau grăbite, da ceasu ’nainte şi când le era bine, îl dă înapoi, râde.
      —   Şi spui că i-a rămas şi avere?
      —   Multă, nu.
      —   Oricât! ar fi putut să-şi crească copiii sau să nu-i aibă. Nu mai înţeleg nimic.
      —   Foarte simplu: avea principii!
      —         Ştiu că m-am trudit o săptămână întreagă să citesc „Julie“, prinţesa de Talmont nu mai găsea cuvinte... şi drept să-ţi spun...
      —   Când îţi lipseşte ca nouă al şaselea simţ, n-o poţi pricepe.
      —   Care simţ?
      —   Simţul moral! nu?
      —   Poate, dacă zici. Şi l-ai cunoscut de aproape?
      —         Prea des nu ne-am văzut noi niciodată. Mi l-a prezintat M. Pallu, tot la Lyon, demult, eram în trecere pe-acolo...
      —   Era aşa de bolnăvicios?
      —   Pe vremea ’ceea? nu. Stătea la M. de Mably, îi dăscălea copiii...
      —   Ah, Emile!...
125
       —   N-a stat mult nici acolo. Şterpelea...
       —   Cum ai zis!?, a pufnit-o râsul>
       —        Sticle de vin..., fleacuri! mais je crois qu’il ne bomait pas sa friponnerie au comestible seulement...
       —   S-a spus c-a fost şi... slugă?
       —         Nu-1 nevoia nimic. A fost... numai la o d-nă Basile, la contesa de Vercellis, la contele de Gouvon, la abatele Gaime şi...
       —   Schimba des stăpânii...
       —   Şi în slujba unui arhimandrit grec, a fost. Vezi, Mr. Dudding...
       —   Cine?
       —         A, uitasem!... La Lyon se da drept englez, făr* să ştie boabă, marchizul de Torignan, un bătrânel îndrăcit, l-a dat de gol. Tinereţe! La Lausanne, se improvizase compozitor, muzicant, profesor! a vrut să dea şi concerte! nu ştia să citească o notă, dar se credea Buononcini, cel puţin! şi deschisese cursuri de muzică, până la urmă însă tot a învăţat ceva.
      ’ - El?!
       —         Preludiul din Ramire, la care conlucrase, nu e ce am auzit mai prost în viaţa mea. Cu Francueuil, care-şi pusese în cap să intre la Academia de Ştiinţe* au scris un tratat de chimie,amândoi împreună ştiau cât ştie... Zamor.
       —   Nu-ţi dă în gând câte ştie tăcutul ăsta!
       —        Tocmai. La Veneţia intrase în diplomaţie, fu secretarul lui Montaigu, ministrul nostru, un dobitoc! O, dar să-ţi spun una nostimă: tânărul...
       —   Filozoful?
       —        în persoană, dădea târcoale unei femei... şi drăcoasa-1 plăcuse. S-a dus la ea. Fata-1 aştepta... in vestito di confidenza, goală puşcă, adică.
       —   Bine-bine, îmi închipui.
       —   A privit... s-a sucit, s-a învârtit...
       —   II prenait son temps.
       —        S-a răzgândit, până când ştrengăroaica, plictisită, i-a zis: „Zanne-Zacqueline, lascia le doime, e studia la matematica!*1 şi l-a dat afară.
       —   Te cred!...
       —         Ne-am pomenit cu el la Academie, l-adusese M. de Reaumur, îl luase în nume de bine. A venit cu un mare proiect muzical: să în-lo-cu-iască notele! să schimbe gama în cifre, aştepta de la noutate o revoluţie, ori, s-a dovedit că proiectul fusese depus, cu mulţi ani înainte, de abatele Souhaitti, şi Rameau mi-a spus că prostia, numai, era nouă! iar autorul ei: un croque-notes, atât.
       —   Ciudat personagiu! dar foarte susceptibil, nu?
       —        Bănuitor la culme, acru, suferea de mania persecuţiei, au demeurant... suflet bun. Curtenitor, amabil mai ales cu femeile! pretenţios cât Mont-Blanc şi, fără îndoială, omul cel mai iorgos, plin de el şi de rostul lui în univers! Intenţii negreşit bune... dar chibzuite anapoda. Foarte muncitor, când îi îngăduia lenea. Sănătate şubredă: astmatic, surpat, încuiat — stomacul putred, emoroizi, stricturi,prostata... şi capul clătinat — bine! metehnele astea toate n-au zăcut în el fără să lase urme... Dar iartă-mă, spuneai singură că v-aţi întâlnit, c-aţi vorbit?
126
       —         Aşi! abia a piţigăit patru vorbe, îi tremurau mâinile şi pironise o privire de căţel plouat pe vârful ciobotelor...
       —   Neputerinţele lui...
       —   Şi nici că l-am mai zărit. Mi-a părut..., cum să-ţi spun?... famen, nu? Blând?
       —         Nu zgâria, dar a ascuţit ciocul şi ghearele altora. Vezi, nu ştiu cine orânduieşte lumea, dar bănuiesc, zic, cred că... cine se va îmbăta de doctrina lui va sugruma tot pământul!
       —   Avocăţelul dumitale din Arras, poate?...
       —   Nu-1 cunosc. Dacă va fi, însă, in verba magistri, o va face sigur!
       —   Ce te face să crezi?
       —         Printre dulcegăriile cărţilor lui Jean-Jacques e destulă fiere să otrăveşti un fanatic, ce spun? o lume întreagă! şi pe un şir lung... de ani. Mila pe care o predică va scorni groaza! şi zăpăceala... Mi-aduc aminte: Contractul Social i-a dat mult de furcă lui Sartines, pe vremea când era în capul poliţiei.
       —■ Şi când l-aduci pe Marat?
       —   Cu neputinţă!
       —   Chiar dacă te rog mult... mult?, — s-a lipit de el.
       —   S-a refugiat în Anglia, la Ipswich...
       —   Din pricina publicaţiilor?, — se depărtează.
       —   Probabil.
       —   De ce-i dau voie?
       —         De vreme ce Les actes des Apâtres apare regulat, nu văd de ce ar fi stânjenit numai el?!
       —   Prea multă nepăsare!
       —   Prea mare îngăduinţă.
       —   Etpuis?...
       —   Au bout de fos se t la culbute!
       —   Mi-e frig, am îngheţat, — tremură.
       —   Să trecem în iatac...
       —   Noi doi? ştrengarule!
       Intră Cosse-Brissac:
       —   Noi trei!
       Du Barry:
       —   încrezutule!
       —   Brissac, de mai zăboveai numai o clipă!...
       —   O păţeam, — râde.
       —   Hercule, de ce-ai întârziat atât?
       —   Poleiul e de vină.
       —   Lapeyrouse?
       —   Când am plecat era tot la rege, dar vine.
       —   Dragii mei, vă las. Către Richelieu: Mă duc să prepar ntahonnais'-a.
       —   Ce cinste! ce cinste!!, se înclină.
    - — Cu gălbenuşuri de ouă de fazan!
127
      —         Admirabil! atenţie numai la untdelemn, trebuie puţin încălzit, şi terina! altfel se taie.
      —         Sunt tot atât de sigură de victorie cât a fost şi cuceritorul de la Port-Mahon, — se înclină şi iese.
      —    O, atunci!...
      —    D-le mareşal, e drept că sosul divin datează din vremea ’ceea?
      —    Desigur, desigur! E cea mai mare izbândă a...
      —    Secolului!
      —    A lui maître Phoebus, şeful bucătăriilor mele.
      —    Greu de făcut?
      —    Mai greu de reuşit.
      Casse-Brissac tuşeşte cu înţăles...
      —    ţa ne sert â rien!
      —    ?...
      —    Trei condiţiuni absolute şi deopotrivă de importante trebuie împlinite.
      —    Să ai ouă, să...?
      Sentenţios:
      ^ Temperatura untdelemnului şi a gălbenuşurilor, a terinei şi a locului unde lucrezi să fie potrivită, călduţă. Eroare, să crezi că răceala i-e priincioasă! Frigul e cel mai mare vrăjmaş al mahonnaisc-i.
      Cosse, şiret — preţios:
      —    Atunci de ce e mai greu s-o reuşeşti vara?
      —         Mijloacele de răcire pe care le iei în toiul verii îi sunt potrivnice, nu anotimpul. Suprimă gheaţa, apa rece, curentul, cată ca untdelemnul să aibă temperatura ambiantă şi sosul va creşte ca prin minune. Aşadar, dacă e frig, ca acuşi bunăoară, încălzeşti sticla cu untdelemn şi înainte de a sparge ouăle le cufunzi în apă călduţă, speli terina cu apă fierbinte şi o ştergi bine, şi cu încredere în Domnul începi într-o cameră ferită de vânt să oficiezi taina.
      Surâde, pufneşte:
      —    Adăugaţi vreo incantaţie?
      —         Nu, dar vorbeşti cât mai puţin şi te fereşti să râzi, mai ales, fiindcă un strop de stupit e deajuns să curme succesul. Zic, la început, torni untdelemnul picătură cu picătură; de îndată ce s-a prins, însă, laşi să curgă şuviţă... şi zoreşti frământatul.Pui untdelemn prea mult — se brânzeşte.
      —    Ce măsură?
      —         Pentru două gălbenuşuri, a treia parte dintr-o litră ajunge, dacă sunt mari şi masa n-aşteaptă, mai mult untdelemn.
      —    Şi dacă pui prea puţin?
      —         Simţi gustul gălbenuşului, ori, nu uita: el e cheagul numai? în sfârşit, un bătător obişnuit, preferabil o lingură de lemn nu prea largă şi rotunjită la margini. Uitam, negreşit cureţi gălbenuşurile, de bale, de plod; jumătate de linguriţă de oţet nu strică, le destramă şi amestecul se face mai bine. Un vârf de cuţit de sare măruntă, numai, şi câteva grăunţe de piper alb, zeama de la o lămâie potrivită ajunge la două gălbenuşuri şi începi să baţi.
      —    în ce senz?
128
      —          Cum vrei, dar porneşti încet, ca şi în dragoste, dacă ştii, fără zvâcniri. Dacă cheagul s-a prins de lingură torni niţei oţet, apoi untdelemn şi începi să zoreşti. Amestecul e bun când, prelins din lingură, se aşterne în farfurie fără să se întindă.
      —    Şi dacă se taie?
      —    îl coşi! un gălbenuş cmd..., dar mai bine s-o iei de la început.
      —    Şi... originea sosului?
      —          Să vezi, sânt... acu’ treizeci de ani aproape, Bien-Aime se gândea cum să înceapă ostilităţile. îmi iau voia şi-i spun: „Sire, să luăm Port-Mahon!“ Din Minorca Englejii stăpâneau drumul spre Levant, spre Italia.
      —    Regele însă însărcină parcă pe prinţul Conţi?
      Richelieu-1 priveşte chiondâş; pornesc în lungul odăii, Cosse de braţul lui.
      —    Conţi cerea, pentru începerea ostilităţilor numai, şaizeci de mii de soldaţi.
      —    Ducesa de Lauraguais vă era foarte devotată, nu?
      încruntat:
      —    în ce an eşti născut, Brissac?
      —    în... în 34...
      —    Nu crezi că erai cam... crud, ca să cunoşti toate amănuntele?
      —    Mă iertaţi — înghite-n sec.
      —          Bref, mi se făgăduiesc treizeci de mii de oşteni, atât cerusem şi pornesc la Toulon. Regele mă numise „comandant suprem al coastelor franceze dinspre Mediterana“. Pompadour spumega şi Belle-Isle turbase. Abia când au aflat că fortăreaţa era inexpugnabilă, s-au liniştit puţin. Vroiau prăpădul meu cu orice preţ!
      —    Aţi plecat... însă?
      —          Sosesc. Acolo, nici pomeneală de oaste, nimic! împreună cu ajutorul meu, contele de Maillebois, strângem ce putem şi trei zile apoi îmbarcăm ofiţeri, material şi trupa pe vasele d-lui de la Galissoniere. Şi vremea ni-era potrivnică, o furtună groaznică. După două săptămâni, la 18 aprilie, debarcăm în Minorca.
      —    Englejii?
      —    Retraşi, în fortul Saint-Phillipe.
      —    Cetate straşnică...
      —    Stânci năpraznice, tunuri multe, muniţii strânse din vreme şi trupe încercate.
      —    Amiralul Bing vă putea tăia retragerea?!
      —    Aici şi era tot farmecul! Ar fi dorit-o negreşit, dar nu s-a înţeles cu Galissonniere. -Şi?..’.
      —    Atacul dădu greş. La Versailles...
      —    Jubilau.
      —    De unde ştii?
      —    Eram acolo când d-1 d’Argenson a adus ştirea.
      —    Sper că ai fost, acolo, şi când ducele de Fronsac le-a adus vestea cealaltă?
      -Nu.
      —          Atunci ai răbdare, tinere. Zic, respinşi necontenit, dandanaua părea că se încheie şi peste toate necazurile, mai eram şi bolnav.
      —    ?...
      — O boală urâtă de piele îmi scorojise toată faţa şi mâinile.
129
       —   Fiul dumneavoastră vă îngrijea, negreşit?
       —         Cumplit! Nu, mă oblojeam singur cu hălci de came crudă. între timp, era în a doua decadă a lunii mai, Bing atacă. M. de la Galissonniere împrăştie flota duşmană.
       —   Soldaţii benchetuiau...
       —         Groaznic! nimic de făcut. Atunci... dau un ordin de zi: „Cine va mai înghiţi o picătură de vin sau de rachiu, nu ia parte la asalt!“ înţarcă toţi. Pornim!
       —   Generalul Blakeney şi garnizoana se predau.
       —         Cucerim cetatea. Trimet pe Fronsac să ducă vestea, Regele îi dă crucea Sfîntului-Spirit şi succesiunea la Camera Nobililor — o s-o mai aştepte! Victoria de la Port-Mahon gonea pe Engleji din Mediterana; puteau întrezări cu spaimă o debarcare la ei.
       —   Sigur!
       —         Pare că făcusem treabă bună, totuşi mă ţin departe. însărcinări mărunte — abia când vâlva izbânzii trecuse, toate trec! sunt lăsat să vin la Curte. Uitasem să-ţi spun, cu jupuiala care mă năpădise, maître Phoebus, bucătarul şef, nu mai ştia cum să mă îngrijească. Localnicii-1 povăţuiau să-mi dea să beau untdelemn mult, să curm boala pe dinăuntru, dar cum dracu să bei unsoare?! şi aşa, dibuind, a născocit sosul.
       —   La Versailles?
       —   Sosesc. Despre victorie nici o vorbă, muţi.
       —   S-a vorbit totuşi atunci... aş-am auzit, despre nişte... smochine, parcă?
       —         Mda, îl priveşte înciudat. Regele m-a întrebat dacă e adevărat că smochinele de Minorca sunt aşa de mustoase?
       —   Sânt,într-adevăr?
       —         Când a gustat însă din sos, i s-a înveselit faţa şi fără înconjur mi-a spus: Mareşale, cucerirea d-tale va supravieţui secolelor!
       —   Interesant.
       —   Nu este aşa?, îi scapără ochii, — „Apoi, în iarnă, surveni atentatul lui Damiens44.
       —   Eram de faţă când...
       —         Mai bine-1 împiedecai!, — au trecut pragul; mareşalul se opreşte în faţa căminului, — „şi fiindcă erai în ziua ’ceea la Curte, nu găseşti că zelul d-voastră şi schingiuirile din sala corpului de gardă au întrecut puţin măsura?!44, -1 priveşte drept în ochi.
       —   Plecasem tocmai...
       —   La timp!... Te felicit! eu aflasem că şi d-ta stăruiai acolo...
       —   D-le mareşal, am văzut la Versailles, de sus de la fereastră, minunea de cai!
       —   Prăsilă prinsă dintr-un dar împărătesc.
       —   îmi daţi voie să mă duc să-i văd în grajd? — pleacă.
       —         Negreşit... negreşit, ai ce vedea!, — înalţă umerii, scutură capul şi dă un bobâmac peste praful de pudră nins pe gheroc. Bagă mâinile în buzunar, porneşte în lungul camerei, ocoleşte masa, se opreşte în dreapta, în colţ, în faţa panoului. Priveşte atent, mormăie:
       —         Billon...? da, frumos! darul ducelui d’Aiguillon, parcă? Superb vis-â-vis! de ce o fi păstrat portiera, numai? Ah, da, stema!... şi toate atributele zeiţei din Paphos, citeşte pe panglică,jos: Bouîes en avant!, deviza lor, a ei, întrucâtva a mea: Până înfund!, nu?
130
Bagatela asta a costat numai cincizeci şi cinci de mii de livre, numai!, dă din umeri, se apropie de cămin, cu faţa la foc.
      Ridică ochii — sus, pictura lui Drouais: contesa. încruntă sprâncenile, strânge pleoapele, strâmbă din nas:
      —         Vâlvă mare! atât. Da, în... în 77, la Salon, avea o ramă înzorzonată! Dar..., — priveşte—, faţa prea lungă. Prost pieptănată. Nici o graţie, nici una! iar sculată în picioare are un stânjen mai bine. Mai mult te răpede decât te îndeamnă. Proastă zugrăveală! alegorie nepotrivită cu modelul...
      Se depărtează, intră pe uşa din stânga, de lângă cămin, în salon.
      în dreptul bustului cioplit de Pajou, se opreşte. Plimbă degetele pe cap, pe gât, pe umerii goi:
      —         Eleganţă! execuţie admi’..., se dă înapoi, se apropie iar, — dar?! proporţii prea reduse, capul prea mic, înfăţişare de copil, nu de femeie! şi totuşi, câtă voluptate!, fredonează:
                        — .. pour apanage. Elle avait la beaute,
                        Elle avait la beaute pour apanage.
                        Mais ce petit tresor Lui vaut de Vor!
      —        Vezi-o dacă poţi! iată de ce nu pot eu suferi busturile... numai, — porneşte spre colţul cel’alt, lângă vitrină. Se opreşte, ia de pe măsuţă, de alături, o carte, citeşte titlul: Insîruction d’un capucin de Raguse ăfrere Perduicloso partantpour la terre Sainte, hein?, alta: La contagion sacree ou Histoire naturelle de la Superstition, o lasă jos, ia alta: Dieu et Ies liommes; discours sur Ies Mir ades de Jesus Christ şi... — Ah, ce brave de La Moliere! presqu’une Fatalite!...tn dix volumes! Panegyriste abile! certes. Cet ouvrage mediocre lui a valu la fortune; â elle son ascendent!
      Răvăşeşte tot şirul de cărţi, apucă o broşură: Idees singulieres d’un bon citoyen... — „Vertudieu! ce pamphlet ici?!“
      O pune jos, şi celelalte cărţi deasupra.
      —   Ah,uitam să...
      Scoate scrisoarea, citeşte. Posomorât:
      —        ... ’furisit jidan! n-are, hm... dacă-i dau, însă, cum cere, şi pentru capete şi pentru dobânzi, ipotecă, ar putea să găsească... S-aştepte! îi punem noi cruce!
      —        Son Excellence M. le marquis Fran£ois de Barthelemy!, — îl vesteşte din prag şi, feciorul, se dă smerit la o parte, spinarea lipită de tocul uşii.
      însărcinatul de afaceri al Franţei, la Londra, intră.
      Lacheul pleacă.
      Mareşalul, furios, îndeasă scrisoarea mototolită în buzunar şi se îndreaptă surâzător spre uşă, cu braţele întinse:
      —   Bun sosit între noi, marchize!
      Adânci plecăciuni. îşi dau mâna.
      —   Sânt prea fericit, d-le mareşal.
      —   Bucuria e pentru mine, marchize.
131
      —   Aveţi o faţă înfloritoare!
      —    Un suliman nepreţuit. Nu-1 uit niciodată: voia bună!, — râde.
      —    în mijlocul atâtor îngrijoraţi, păstraţi d-le mareşal, atâta vioiciune!
      —         Eei vezi, demult încă, la moartea sărmanului Scarron râsul murise în Franţa. Pe buzele subţiri ale văduvei sale nu-şi putuse găsi adăpost. Regentul, avea atâta voie bună! l-a deşteptat pe frumosul adormit şi eu, cum vezi, mi-am dat toată osteneala să-l ţin treaz. Ce vrei? zilele jelaniei ţinuseră prea mult! Dar... ce ştiri de la Londra?
      —    Hm...! amestecate.
      —    Furtună şi soare?
      —    Furtună şi grindină.
      —    Eşti bine informat?
      —    Caut să fiu.
      —    Şi ce zic acolo?
      —    Tocmai, spun că ne-aşteaptă zile grele.
      —    Foamete? molimă poate?!
      —    Mai rău!
      —    Sunt şi rele mai mari?
      —    Sânt, negreşit, şi decât războaiele.
      —         Războiul, marchize, nu e un rău, este o primenire de sânge sau, dacă preferi, cum îl numesc scepticii, un rău necesar.
      —    Un rău inutil ne-aşteaptă.
      —    Drace! se va surpa pământul pe jumătate din întinsul Franţei?
      —    Asupra... două treimi,poate.
      —    Le Nord? le Midi? je m’en f...! j’ai mes biens dans le centre.
      —    Le clerge, la noblesse...
      —         Tiens! il peut y avoir du vrai. Le tiers s’agite depuis quelque temps... donc... la revolution?, clatină capul.
      —    Da, o primenire de stare.
      —    Englejii o doreau şi în 1717.
      —    Atunci o doreau, acum o vor.
      —    Filozofii... oamenii lor?...
      —    Nu, orbii noştri şi instrumentele lor, cum au fost şi au rămas şi ale lui Frederik II.
      —    Cluburile?
      —    Mijloace, nuclee.
      —    Cauza?
      —    Scopul.
      —    Totuşi, starea generală nu e mai proastă astăzi decât altădată, dimpotrivă.
      —    Sunt de aceeaşi părere cu Excelenţa-Voastră.
      —    Atunci?
      —    Londra... Flota regelui nostru nu e pe placul Angliei...
      —    înfrângerea amiralului Keppel tot îi mai ustură?
      —    E mult prea puternică... şi...
      —         Ai dreptate. Zilnic sunt prinşi suspecţi în şantierele noastre şi printre echipaje umblă să?...
132
      —   Vor s-o distrugă cu orice preţ.
      —   Aici mulţi se arată nemulţumiţi de politica lui Ludovic XVI, n-o pricep.
      —         Nu vor s-o priceapă! Politica externă a regelui e onestă, chibzuită şi prevăzătoare. Niciodată, d-le mareşal, diplomaţia ţării noastre nu s-a ridicat la o înţelegere mai desăvârşită a însemnătăţii covârşitoare a tractatului din 1648. Vergennes are intuiţie, bazele metodei de urmat sunt sănătoase. Ce ne doare? faţă de Germania putem cere, oricând, respectarea echilibrului. Dreptul de chezăşie al tractatelor nu-i hărăzit regelui nostru?! şi atât ne ajunge de vreme ce, la Teschen, intervenţia noastră a putut stăvili întoarcerea ofensivei lui Frederik spre Germania. Acordul cu Viena...
      —   Menţinerea lui şi mai strânsă, înţelegerea...
      —   O credeţi dăunătoare ţării?
      —   Eu?! m-am străduit doar, când eram acolo, să întăresc legăturile.
      —         Credeam... Ce să vă spun, d-le mareşal, eu socot alianţa aceasta mai mult ca oricând vitală intereselor Franţei.
      —   O tradiţie înţeleaptă, principiile...
      —   Opt veacuri, n-au fost topiţi în aceeaşi înţelegere, popor şi rege?
      —         Şi acum? — bate mâneca, o scutură. Marchize, la curtea lui Enric II trăia un om cuminte...
      —   Marillac?
      —   „Din puteri, treburile Germaniei să fie ţinute în cea mai apăsată aplecare!(t
      —   Lozinca lui stă şi astăzi în picioare, plină de prevedere.
      —         Precum la Hohenstaufeni, în dosul năzuinţii Habsburgilor a stăruit hotărârea de a făuri unitatea germană.
      —         Spiritele politice, la noi, s-au înfricoşat întotdeauna de primejdia unei puteri germane întrunite.
      —   De grija aceasta, pe care au trăit-o înaintaşii noştri, nu vor scăpa nici urmaşii.
      —   Pericolul din secolul al XlII-lea va fiinţă...
      —         Şi peste o sută de ani de-acu înainte. Molimă. Abia un veac după Bouvines problema nu se punea aidoma?
      S-au oprit între ferestre.
      Barthelemy, privind:
      —   Un tableau de familie?, se apropie. Ce Van Dyck, ici!?
      —   ...rudă cu Stuarţii? o! nu.
      —   Totuşi, neamul Barrimorilor, din Anglia, susţin că...
      —   Toţi dintr-o tulpină: La Renaudie, şi cei de-aici şi cei din Perigord, peste mare.
      —   Şi... Du Barry?
      —         Să-ţi spun: la trei leghe de Toulouse, marchizatul de Montagut. Casa de Thezan stăpâneşte satul şi împrejurimile. Spre Apus, lângă parohie, alături de un nuc bătrân, cocioaba Barri-ilor, pe malul stâng al Sairei — un pârâu. Pe bunicul lui Jean îl chema Simon Barri... îl ştiu. Era vier la... la Gilles, moşul marchizei de Thezan. Un drac de fată! — mă duceam des acolo. Bătrânul a avut trei feciori: Lesqueron, cel mai mare, ţăran chiabur — durdulie nevastă! locuiesc şi azi la Saint-Pol; un altul era măcelar la Levignac, s-a lăsat de meserie, şi al treilea: agent fiscal, tot acolo. Acesta a avut şase copii: contele... Jean Du Barry, care s-a căsătorit la Casteînaudans cu o femeie prea de treabă pentru el şi cu
133
stare; Guillaume... colonelul făcut soţul contesei noastre, cu numele numai, şi Elie, însurat cu d-ra de Fumel. Aceştia doi când n-alergau desculţi toceau multe perechi de saboţi. Umblau mult. Zic, şi trei fete: Catin, măritată cu Filieuse — când cu boala l-a înnobilat regele, şi Fanchon, măritată cu M. de Fougâ, comandantul unui regiment de cavalerie, prin provincie undeva. Cu el a avut doi băieţi şi cu unul Nougues, o fată. Chon e răsfăţata contesei. A treia, Pischy, — M-lle de Serre, cum îi zice — e dădaca lui Fanchon soră-sa. în sfârşit, dacă mai vrei să ştii, Jean are un fecior: Adolphe, fost paj la Curte şi acum însurat cu d-ra de Toumon. Voilâ!
      —         Ţinerea Voastră de minte, d-le mareşal, i-a înnobilat din prisos. Dar... tabloul acesta? în copilăria mea, mi-aduc aminte... nu era în galeria contelui de Thiers? Privindu-1, am învăţat de la tatăl meu şi trista poveste...
      —         Desigur! acolo. în salonul roşu, pe păretele din dreapta, deasupra unui David Teriers le Jeune: La vieillefemme â la poire, non?
      —   ...se trouve actuellement au Hampton-Court.
      —         Quand on la montra â Louis XIV, elle etait a vendre avec d’autres oeuvres du peintre, le Roi eut un geste de degoât, — „Qu ’on ote de devant Moi ces magots!“, s’ecria-t-il.
      —   A la rigueur on excuse la colere du grand Roi...
      —   II n’admettait en art que Ies compositions solennelles et nobles.
      —   împărăteasa Rusiei n-a cumpărat toată colecţia Thiers?
      —   Toată nu, dar multe tablouri, printre care şi pe acesta.
      —   Un dar de la... Elisabeta, nu?
      —         Beaujon, bancherul Curţii, a plătit Curţii imperiale, pentru „Charles /", 24.000 de livre, fiindcă contesa oprise tabloul...
      —   De familie...
      —   Pe care-1 priveşti.
      Pornesc în lungul odăii.
      —   Da... da, cum vă spuneam, mentalitatea nemţilor nu s-a schimbat, a rămas aceeaşi.
      Richelieu:
      —   Troup alemend!
      —         însăşi liniştea Franţei cerea ca masele germane să nu poată fi strânse laolaltă de către un şef ereditar.
      —         Ciracul lui sfântul-Toma din Aquin era lămurit în această privinţă, Pierre Dubois se temea de închegarea germanică.
      —   Cu drept cuvânt, fiindcă o socotea o urmare a înscăunărei regalităţii acolo.
      —         ,fle laissons pas faire cela, ou nous sommes perdus!u, iată de ce strigătul lui răsună şi astăzi.
      —   Cine-1 mai aude, d-le mareşal?
      —   Tractatul de la Chambord s-a încheiat pentru acelaşi temei.
      —   Liga luterană...
      —   Pro germaniae patriae libertate re-cu-pe-randa! hm?...
      —   La Passau, regele nostru a fost întărit proteguitor al libertăţii germanice.
      —   Iar Enric IV îşi lămurea abia politica, când Ravaillac...
134
      —         Negreşit, grija bunului rege n-a fost deloc aşezarea Europei după principiul naţionalităţilor, ci slăbirea Casei de Austria, numai.
      —    Relua planul Valoisilor.
      —    Pe care avea să-l desăvârşească strămoşul Vostru.
      —         Asprele turburări care au frământat epoca copilăriei lui Ludovic XIII foloseau Germaniei dar, un val de... fund, — scutură capul, un bobâmac împrăştie pudra.
      —    Cum va mai veni unul, nu?...
      —    A dezmeticit minţile.
      —         Cardinalul a avut înţelepciunea să priceapă că un conflict european nu se reduce la lupta între două religii.
      —         între ţara lui şi partidul evanghelic, preţuia numai legătura care trebuie să fiinţeze în faţa aceluiaşi vrăjmaş.
      —         Nu-1 priveau decât libertăţile statelor Europei centrale, atât. Şi dacă pe vremea lui ar fi trăit Hohenzollemii protestanţi, în locul Habsburgilor catolici, ar fi procedat la fel.
      —         Cheia politicei sale: legătura cu Maximilian de Bavaria, şeful partidului catolic german. Cardinalul ar fi sprijinit poate, în Germania, un imperiu protestant cu...
      —    Subt ocrotirea Suedezilor.
      —    La Nordlingen, puterea lor apune. în locul lor se deşteaptă Ruşii.
      —    Vor trebui apropiaţi, într-o zi...
      —    îi vom avea pe Cazaci aici, marchize, dacă-i stârnim.
      —    învoielile Franţei cu protestanţii au fost drămuite.
      —    Părintele-Joseph cântărea bine şi aurul şi... otrava.
      —         Ilustrul Vostru strămoş n-a apucat să-şi vadă opera încoronată, principiile politicei sale, însă, au fost temeinic aşezate.
      —    Nevoile noastre cereau destrămarea Imperiului.
      —    Miinster şi Osnabriick au înstăurat liniştea Franţei.
      —    Alcătuind şi păstrând anarhia în Germania.
      —    Fărâmiţarea teritorială şi politică, în Imperiu — înfăptuită.
      —    Pretutindeni, în Germania, semănate zâzania şi necazul.
      —    Tocmai! aşa şi se cădea să fie, pentru liniştea Europei.
      —    Hardness ever of hardiness is mother!
      —    With good reason...
      —         Am semănat ceartă şi vom culege ură. Fiecare stătuţ, de la ei, şi erau slavă Domnului! peste două mii două sute, fiecare slobod să facă ce vrea. Numai capete...
      —         Monstro simile. Urme vor dăinui până târziu. Hotarul dinspre Răsărit a fost necurmata grijă a regilor noştri.
      —    în cursul veacurilor, regatul Lotar era sortit să rămână pământ râvnit.
      —    Mă tem că toate leacurile şi toate strădaniile politicei nu vor astâmpăra vrajba dacă....
      —    Lupta va fi aprigă şi nici veacul al XX-lea n-o va apuca stinsă.
      —         De aici şi nevoia întocmirii statelor mijlocaşe. Când unele vor ajunge naţiuni?... Dar s-ar putea, d-le mareşal, să vă iasă dreptatea!...
      —    Drumul spre Franţa tot deschis la vânturi rămâne.
      —    E drept că păşind des în afară, lăsăm singuri poarta deschisă.
      —    Lupta nu va fi uşoară.
135
      —    Va învinge cineva fi mai mintos.
      —    Tocmai, să ne ferim de greşe’...
      —    Greşeli s-au săvârşit şi în trecut şi îndreptările...
      —    Dar nu s-a stăruit în ele.
      —    Şi socotiţi că acum?...
      —         Principiile diriguitoare trebuie păzite. Dar... cum îţi lămureşti, marchize, destrămarea Italiei? Căci nici pentru ea, nici pentru Germania, nu pare să fi orânduit astfel numai fatalitatea?
      —    Negreşit, nici noroadele nici înfăţişarea pământului lor n-ar fi o pricină.
      —    Mai mult, unitatea zăcuia în chiar natura acestor naţiuni şi?...
      —    Dar şi particularismul.
      —    Pentru noi, Pronie! Apoi, aceleaşi interese la Paris ca şi Ia Roma, nu?
      —         Sfântul-Scaun a şovăit adesea..., oricum roadele acestei minunate păci franceze vor dăinui dacă...
      —         Casa de Austria îşi trage sufletul. Abia dând întruna şi pierzând mereu îşi va păstra doar titlul.
      —    Până se va stinge!
      *— Dieta imperiului nu era nici ea fecioară.
      —    Obârşia facerilor ei dată de la începuturile Germaniei.
      —    O prevedere a tractatului de la Osnabriick îi lărgise organele...
      —    Să nască încurcături. Astfel se trudeau ai noştri să dea Germaniei o constituţie liberală.
      —    Care s-o păstreze în nebuneală.
      —    Chichiţele Dietei zădărniceau orice guvernare de ispravă.
      —         Harul Adunărilor! Efectiv... aleşi la Frankfurt, înscăunaţi la Viena, amărâţii împăraţi mai au de furcă şi cu un Parlament! La Ratisbona — regisor...
      —    Franţa! Să avem partizani în Dietă, nu era toată preocuparea noastră? Banii...
      —         Cu astfel de mijloace pleca, mi-aduc aminte, Chavigny, în 1726, la Ratisbona. Să vadă...
      —    Şi să hotărască, numai.
      —         Apoi, în Germania, trecerea lui Ludovic XIV crescuse mult. Suverani şi cărturari au lăbuţa unsă. Reţeta va fi reluată de Frederik II.
      —    O aluzie?
      —    Să lăsăm morţii în pace.
      —         Zic mulţumită înţelepciunii regelui nostru ne găseam, atunci, în plină Europă franceză. Linişte.
      —    Succesiunea o va turbura.
      —    Şi neastâmpărul Brandenburgului.
      —    Li-era şi puţin teamă că Ludovic gândea la monarhia universală.
      —    Lucră pentru cumpănirea puterilor numai. Iar împotriva lui: coaliţia.
      —         în capul ei: Prusia! — Brandenburgul a crescut! întreaga Germanie o urmează; die kleinen Băche laufen in die grossen.
      —    Heutzutage... Nu fusese o greşeală, de astă dată?
      —         A lor! Când, în 1711, împăratul Iosif moare, fără să lase odrasle, urmaşul său nu fu Carol VI?
136
      —   Acelaşi pe care-1 susţinuse coaliţia împotriva lui Filip V, tocmai.
      —   Şi Europa pricepu, în sfârşit, că Ludovic XIV văzuse limpede.
      —   Casa de Austria...
      —   Confusio divinitus conservata...
      —         Nu mai stătea în calea Franţei. Rivalitatea pierise. Şi se putea încerca împiedicarea reînceperii certurilor şi ale războaielor, căci nemaiputând să stăpânească Europa, mai mult ca oricare Casa de Austria avea interesul ca nici altul să nu asuprească. Apoi, împotriva ideilor noi care îşi făceau drum în Germania, nu era ea o bună tovărăşă?
      —         Se desfăşură sistemul cardinalului: după statele catolice, venea acum rândul Austriei să se alăture regelui.
      —         Cumpănă împotriva statelor protestante — ajutate de vremuri şi întâmplări, luaseră avânt.
      —   într-adevăr, instrucţiunile pe care contele de Luc...
      —   Predecesorul Vostru, la Viena.
      —   Atunci, era la Stockholm.
      —   Just, d-le mareşal.
      —         Poveţile pe care i le dă Regele, şapte luni înainte să moară, desfăşoară aceste gânduri: O unire cât mai folositoare lor, între Austria şi Franţa, căci numai astfel se poate chezăşul liniştea Europei!
      —         Două, erau statele înfăţişate de suveran, contelui de Luc, ca spre a fi supravegheate: electorul de Hanovra...
      —   Adică regele Angliei.
      —   Şi Prusia, mai ales!
      —   Paisprezece ani înapoi, când Eugen de Savoia...
      —   Era aşa de frumoasă contesa Badiani, pe cât s-a spus?
      —         Delicioasă! ...află că Leopold I a învoit electorului de Brandenburg, Frederik, să se încoroneze, ştii ce-i spune împăratului, marchize?
      —   Parcă...?
      —         Ar trebui spânzuraţi sfetnicii cari au îndemnat pe Majestatea Voasti'ă să primească această înălţare a Prusiei!, scoate din buzunar bomboniera, o deschide, — Serveşte-te, marchize, sunt excelente...
      —   Vă mulţumesc, — priveşte în jurul lui, — Dar contesa?...                •
      —         O vrajă! aceeaşi. Plină de drăgălăşenie, o atenţie pentru fiecare. Chiar acuşi ne pregăteşte o surpriză, ai să vezi, minunată!...
      —         .. .Oamenii noi, ei singuri, vor cere într-o zi un regim internaţional în care ţări şi ţărişoare să-şi păstreze neatârnarea.
      —         Şi tocmai în graba de a reclădi ce vor să dărâme, va fi mărturisirea greşelilor lor, — s-au oprit.
      —   Ce splendid colorit, d-le mareşal!
      —   Marinele? te cred. Neîntrecute! Erau reţinute de lord Thurlow...
      —   L’attomey... general?
      —   Devenu plus tard lord chancelier, lui-meme. II etait du parti de Romney, non?
      —   Et contre Reynolds. Â contre Reynolds. Â tort, il me semble.
137
      —         Contesa, vizitând atelierul lui Vemet, le-a văzut şi le-a luat pe amândouă. Pictorul era disperat. Abia când Beaujon i-a numărat banii, cin’zeci de mii de livre! şi-a venit niţel în fire.
      —   Câte lucruri frumoase aici. Fermecătoare locuinţă!
      —   Meschină...
      —   ?...
      —         Pentru Favorita unui rege. Amănuntele copleşesc, zorzoane prea multe, prea împodobită şi prea încărcată, pentru o simplă muritoare. Nici o proporţie.
      —   Totuşi, d-le mareşal, Le Doux! arhitect mare, nu?
      —         Idei a avut, negreşit, dar.împrăştiate. N-a ştiut să păstreze măsura, nici unitatea, însuşiri de căpetenie în orice producţie. Aşa că... tot ce a smintit Le Doux, abia a putut îndrepta, puţin, Liegeon — un artist, ăsta! ...Ziceam? da, fără îndoială, nu se poate încremeni în formele turnate în 1648, dar...
      —   Schimbările, cu vremea!
      —   Nu trebuie aruncată învăţătura de minte.
      —   D-le mareşal...
      —         Mă întreb: poporul francez, după ce a izbutit cu călăuzele pe care le-a pomenit şi cu marii lui politici să-şi întemeieze liniştea, îi va doborî singur!?
      —   Tocmai ce vreau să spun, va avea să aleagă între Prusia şi Austria.
      —   Strămoşul împăraţilor de mâine: marchizul de Brandenburg!...
      —         Când mă gândesc că la congresul westfalic ambasadorii noştri aveau pasul înaintea lui!
      —         Margrafii au avut, însă, înţelepciunea să imite pe Capeţii zămislitori ai unităţii Franţei şi pe ţarii strângători ai pământului muscălesc.
      —         Ne găsim în faţa unei familii stăruitoare şi care îşi oblăduieşte statele precum propria-şi avere.
      —   18 ianuarie 1701, marchize, zi mare în istoria lumii! Nu vor trece o sută de ani şi...
      —   împăratul Leopold greşise când învoise lui Frederik să ajungă rege.
      —   îi trebuia, bietul, sprijinul lui în războiul succesiunii Spaniei.
      —         Alianţă nesigură, iar cât priveşte vecina noastră de la Sud, să ne mulţumim să ne păzească frontiera, stând locului, căci orice amestec al nostru, în Spania, se poate întoarce într-o zi împotriva noastră.
   * — Ţineţi minte: Prusia va strânge în jurul ei Germania de Nord şi pe cea catolică, rând pe rând...
      —         Ludovic XIV a prevăzut unitatea germană, nu prin Austria, ci prin Prusia. Timp de doisprezece ani, până la pacea de la Utrecht, nu s-a învoit să recunoască regatul prusac.
      —   Sfântul-Scaun, mai cumpănit, nici până astăzi.
      —   După ce Frederik cel Mare urmă tatălui său...
      —   Nu era încă mare.
      —         Amicul Excelenţei-Voastre a contribuit mult să-l crească. Zic, marchizul de Beauveau atrase luarea aminte.
      —   Moartea lui Carol VI părea că deschide iar chestiunea Austriei, dar...
      —         Fleury era prudent şi sfaturile lui Ludovic XIV proaspete: „Bună înţelegere cu Austria!“, răsună din mormânt.
138
      —* Tot astfel gândea şi Bien-Aime, încă tânăr. — „Să stăm deoparte".
      —   Mieux: „Mon avis est que nous nous retirions sur le mont pagnotte."
      —   Vedea bine.
      —   Greşeala sa: nu şi-a impus voinţa!
      —         Anul 41 arată, în istoria noastră, o biruinţă a opiniei publice asupra părerilor regelui; sunt primejdioase... neînţelegerile astea!
      —         Aici şi începe tragedia. O forţă oarbă, aceea a tradiţiei, ducea mulţimea, care nu-şi putea da seama că problema era alta.
      —   Primejdia se mutase la Berlin.
      —   Lumea, ca şi acum, o vedea la Viena.
      —   Dar Casa de Austria căzuse, Doamne!
      —   Belle-Isle, filozofii, silniceau guvernul. Succesiunea Austriei...
      Se opresc în faţa tabloului de Greuze.
      —         Priveşte, marchize, desăvârşirea! Cine putea tălmăci mai bine înfăţişarea aceasta vie? Părul cel mai frumos, cel mai lung şi cel mai mătăsos! Uite cum fără pic de pudră blondul cenuşiu dă chipului toată dulceaţa şi câtă fermecătoare armonie! aşterne o duioşie, o rază, un nor pe faţa gingaşă. Sprincenile închise, genele întoarse, tremură în jurul ochiului albastru lumini umede. Privire de oacheşă şi de bălaie, drăgălăşie şi patimă!, — se aprinde,
—   Nasul, un vis! şi guriţa sumeasă. Pe tot prelungul feţii, o pieliţă de petală. Priveşte minunea de gât şi umerii! Izbânditoare tinereţe! perfecţiunea adorabilă!
      —   Feu votre avait raison... F original a ete fait pour Ies dieux!
      S-au aşezat pe divan.
      —   .. .interesantă viaţă! trebuie că i-o cunoaşteţi toată, d-le mareşal?
      —         Toată?... Originea ei, marchize, necunoscută ca şi a marilor fluvii, care puţin înseamnă la izvor. Răspunzător de sosirea ei pe lume, pare să fi fost, se spune, Jean-Jacques de Vaubemier, umil prepus la vămi şi, asta-i mai sigur, nevastă-sa, Ana Becu
—   îi mai zicea şi Quatigny, — scoate o tabacheră de Sevres, o deschide, ia între două degete câteva fire de tabac, duce mâna la nas, trage pe nări. Strănută! — Ziceam?... drăcuşorul mic, L’cinge, abia puţin stropită de noroi, puţin, la ieşirea din comunitatea din Sainte-Laure, o cam dezmierdau popii, păstră vreme îndelungată o înfăţişare îngerească. în 61, fetiţa abia împlinise cin’sprezece ani, dar aerul ardeiat al Parisului a dat-o repede în pârgă. Cochetăria ei înnăscută a învăţat-o de timpuriu mai multe decât simţurile ei, nedeşteptate încă. Naşul ei, M. Biliard -Du... pourceau, non! Dumourceau, era cam iute, sfătui apoi pe maică-sa s-o dea la lucru. Au dus-o la Labille — casă de mode. Acolo îi zic: Lan^on. Abia i s-au proptit sânişorii în pânza cămăşii şi iat-o ascultând şoaptele dragostei... O respectabilă văduvă, marchiza de Duquesnoy, ţinea un tripou de seamă în rue Bourbon, au numero 7, o văzu; deşteaptă, nostimă; o plăcu şi o luă la dânsa. Dar toate acestea le-am aflat numai. Curând, apoi, am cunoscut-o...
      —   Aţi...?
      —   Am cunoscut-o — tuşeşte... tuşeşte, — în sfârşit, acolo l-a întâlnit fata pe Jean...
      —   Du Barry?
      —   Da, viitorul ei cumnat.
      —   Qu’est-ce qu’il devient?
      —   Absent. Rentier, â Genes.
139
      —   Vous l’avez connu?
      —         Assez aperţu... Le plus effrene des joueurs de pharaon, et le plus roue des gentilshommes greluchons de Paris.
      —   Şi... dânsa?
      —         Plină de viaţă cum era, şi sârguincioasă, s-a înălţat iute. S-o fi văzut, marchize, ce frumos suia treptele!... fără să păstreze nimic din obârşia ei decât o nemărginită bunătate şi bunul ei simţ de fată din popor. în ale politicei n-a priceput niciodată iţele, sau n-a vrut, nici din ale intrigii. împletiturile lui d* Aiguillon şi uneltirile lui Maupeou o lăsau rece, se ţinea departe.
      —   Cu M. de Choiseul nu prea ducea casă bună?
      —         D-na de Grammont n-o putea suferi şi n-avea dreptate. împlinită, zic, nu din cercetarea artelor, dar din fireşti porniri. N-a supărat pe nimeni şi toţi o iubeau. Când a venit la Curte...
      —   Răceală?...
      —         Da’ de unde! s-au bătut care să-i iasă mai curând înainte, s-o poftească la sindrofii, în palatele lor. Contesa d’Hopital, soţia mareşalului de Mirepoix, ducesa de Montmorency, ducesa de Valentinois, mai băgăcioase ca toate, s-au cocoşat înclinându-i-se, dar, cum îţi spun, i se cădea, cobora din Cer, minunea de fată!
      —   Nespus de bună, nu este aşa?
      —   O, da! Fără mijlocirea ei, contele de Louerme şi soţia lui...
      —   Am tocmai o scrisoare pentru contesa, de la baroana d’Helford.
      —         Fiica ei! o cunosc. N-a uitat binele ce-i datorează Jeanne-i, de treabă fată! ştii, părinţii ei fuseseră osândiţi la moarte. Călăul îşi pierduse răbda’...
      Surâde:
      —   Nu-i poruncise Maupeou s-aştepte?
      —         Parcă... Zic, ca să capete iertarea lor, şi nici nu-i cunoştea, contesa s-a aruncat în genunchi la picioarele Regelui şi nu s-a ridicat de jos până n-a dobândit-o. A mai scăpat şi pe alţii de la ispăşire şi...
      —   Jelaniile d-nei de Langeac au fost totuşi zadarnice. Exilatul... n-a rămas la Tulle?
      —         Cavalerul d’Arcq jăcmănise prea din cale afară, avea buzunarele prea pline, atârna prea greu.
      —   Et... le sieur d’Auberval?
      —   Le danseur?
      —   Oui.
      —         Rien que des racontars. L’histrion etait abîme de dettes et se trouvait oblige de s’expatrier pour mettre ordre â ses affaires. Pour l’aider, on paya. C’est tout.
      —   înfăţişarea la Curte a mers greu, nu?
      —         O! mai greu şi decât închegarea quadruplei alianţe şi decât încheierea pactului de familie şi, Dumnezeu ştie! dacă nu era baba... Anastasie-Euphenie-Rodolphe...
      —   Contesa de Beam s-a străduit mult...
      —   Şi-a luat suta de mii de scuzi şi...
      —   Les Saluces ont perdu leur proc&s.
      —         Când unul câştigă, trebuie cineva să piardă, şi cum spuneam... nu va fi ultima oară că luminiştii vor proceda anapoda. Nu ridicau osanale lui Frederik, când a răpit Silezia?
140
      —          Şi dreptul pe care-1 încălca regele Prusiei, atunci, era însuşi statutul societăţii europene! legea prin care lumea trăise în pace. Evident, d-le mareşal, Franţa greşise drumul ajutând la întărirea Pru’...
      —          Nu suntem, încă, la capătul greşelilor. Am impresia, marchize, că se inaugurează o politică... ocultă? hm?,încruntă sprâncenile.
      —    Nu vă înşelaţi deloc, Englejii tind la dominaţia lumii şi... vor ajunge.
      —    Cum?
      —    Prin stăpânirea mărilor şi...
      —    Prin... societăţile secrete poate, nu? Dar şi mulţi neghiobi acolo.
      —    Sunt printre ei, dar... curând or să s-arate şi ceilalţi...
      —    Ce ţel?
      —    Să pună mâna pe guvern.
      —    Numai atât?... Unealta cui?
      —    Veţi vedea sau... nu vom mai apuca.
      —          Se poate... Da, experienţa prieteşugului prusac era făcută! apoi, Casa de Austria nu mai năzuia la întâietate.
      —          Chestiunile orientale o năpădeau, îi abăteau privirea de la Germania, strămutau centrul de gravitate al politicei sale.
      —          Guvernul lui Ludovic XV ajunge cu chibzuinţă la răsturnarea alianţelor, — nu pripit.
      —          Bemis n-a fost ademenit în socotelile marchizei de Pompadour, i-a preţuit presimţirea. Totuşi, pentru cei mai mulţi, schimbarea nu fu socotită greşeala monarhiei?!
      —          Pomelnicul certurilor! Erau furioşi că Franţa se depărta de buna ei prietenă... Prusia!, — s-a sculat. — Mă furnică piciorul, să ne plimbăm puţin prin cameră, vrei?
      —          Bucuros, d-le mareşal, pornesc; ...nu împricinează şi astăzi clericalismul de complicitate şi reacţiune? Toată Franţa tămâiază geniul germanic!...
      —    O singură vină-i găsesc regelui lor, mică: participarea la împărţirea Poloniei, nu?
      —    Şi pentru asta-i iartă: A fost ispitit de Iezuiţi!, zic, şi: jos cu ei!
      —    Şi meşterii aceia...? pentru ce sunt ei antinaţionalişti şi revoluţionari pretutindeni?
      —          Nu, adevărul e că ei sunt conservatori şi naţionalişti hotărâţi, în Anglia. E drept că numai în Anglia!
      —          Paralelismul acesta, marchize, între acţiunea lor şi aceea a politicei engleze e bizar!, — se opreşte, se apleacă, îşi freacă cu palma genunchiu*.
      —    Vă doare?
      —          Nuu!, — râde, — lipsa de exerciţiu numai. Cu vreme-asta n-am încălecat de câteva zile, alunecă. Da, da... bi-zar!...
      —    Nimic întâmplător însă, — îi dă braţul.
      —          Guvernul francez şi-a schimbat politica, faţă de Germania, nu pentru a se depărta de la principiile tractatului westfalic, dar pentru a potrivi această politică la noile împrejurări — iată ce ar trebui să se ştie.
      —    Dar inimiciţia între Austria şi noi nu mai putea fi raţiune de Stat în momentul...
      —    Această apropiere...
      —    A pomit-o un destoinic. Choiseul...
      —    AYe!...
141
      —    V-a supărat... — iar?
      —    Nu, aprecierea..., înalţă umerii, scutură capul şi dă un bobâmac...
      —    Choiseul ştia...
      —    Dar nici să ne rezemăm pe Austria!, — înfuriat, — la dracu!...
      —    Negreşit că nu, interesul comun, atât. Primejdia Prusiei...
      —    ...în 1748, Montesquieu n-a strigat: Luaţi seama!?...
      —         Sân tem înţeleşi şi totuşi, ciudat cum diplomaţia noastră atât de şocotită a ajuns să fie bănuită de urziri?!
      —         Mulţimii nu-i plac lucrurile noi, e pentru ce a apucat. Dar... uitam, lămureşte-mă, sunt ei instrumentul Englejilor sau mai curând al... Evreilor?
      —         Cine? A, da... Aş putea să vă răspund: daruber sind die Gelehrten noch nicht einig. Dar ce vă face să credeţi?
      —          Câteva impresii, vagi poate... Bunăoară, grija mare ce le arată... abatele Gregoire, un „frate “ convins, se spune; osârdia zvăpăiatului de Mirabeau — ejusdem farinae, şi altele mărunte... Apoi, pe câte ştiu, mult nu m-am ostenit cu drăcoveniile astea! legendele... tradiţionale, în masonerie, nu? şi ale căror legăminte cu iudaismul, cu Cabala, da, sunt evidente, uite, uciderea lui Hiram, coloanele templului, şi în sfârşit... fiindcă în cursul veacurilor şi în toate ţările, neamul ovreiesc, cu religia lui, cu ritualul, cu caracterul său, implică neapărat şi un guvernământ, nu? şi acesta, ca şi dincolo, nu se arată, nu se vede...? apoi, caracteristica masonică: ura împotriva catolicismului şi a papalităţii, vezi, acestea îmi par mai firesc să purceadă de la ovrei, nu?
      —    Pe cât mi-e slobodă... limba.
      —    înţeleg...
      —         Poveştile despre Templieri şi cealaltă despre uciderea lui Hiram socot că sunt născociri, croite să facă lumea să creadă că obârşia instituţiei noas’..., instituţiei, zic...
      —    Da.
      —    Se pierde în negura vremilor.
      —    Hm..., mai proaspătă dar?
      —    începutul veacului o înscăunează. Contopirea lor, în Anglia...
      —    Şi s-a întins asupra întregii Europe, pecingine!
      —         Până la Constantinopol, şi... cu ea începe şi rolul Angliei, în politica externă, să crească. în acţiunea masonică, d-le mareşal.
      —    în fond ce vor?!
      —    Negreşit, o intenţie au.
      —    Primejdioasă!
      —    De ce?
      —    Fiindcă-i ascunsă.
      —    Doctrina...
      —    Cunosc,^ ce vreau!
      —    O constitu’...
      —    O hârtie...
      —    Nu e scrisă; porniri ale sufletului numai, umanitâ...
      —    Hârtie unsă cu clei!
      —    With reflexion.
142
      —    Să se prindă pe ea, ca muştele, cât mai mulţi şi toate individualităţile.
      —    Deservedly, — pe gânduri...
      —    Să nu mai zbârnâie, toţi s-asculte sau să doarmă!, alţii să lucreze, după poruncă. Barthelemy:
      —    Oricum, cât timp armata noastră...
      —    Şi tocmai când va fi să ne bizuim pe oştire...
      —    Dar avem cadre admirabile!
      —    Hm... aveam!
      —    Noroc că subofiţerii...
      —    Cu ei s-a săvârşit o mare greşeală; edictul de-acu’ patru ani le-a frânt avântul.
      —    Totuşi, tradiţia?...
      —    Cunosc una singură, marchize: vrednicia în faţa vrăjmaşului!
      —    Soldaţii sunt bravi şi...
      —    Când e vorba de jaf, da.
      —    Credeţi că?...
      —    întrebă-1 pe Crance, îl cunoşti pe Dubois-Crance?
      —    Colonelul? nu, d-le mareşal.
      —    Păcat, aflai multe. Dar alta e racila mare şi...
      —    Anemia tezaurului, negreşit.
      —    Aceeaşi mână străină ne secătuieşte şi armata.
      —    Să fie adevă’?...
      —    Caută de-1 vezi pe mareşalul de Vaux şi...
      —    Vous croyez?
      —    Faites, et il vous sera facile d’apprendre le secret des deffaillances.
      —          Sânt uluit! vedeţi... toate dibuirile şi toate izbânzile noastre în afară se întemeiază pe rezistenţa noastră înăuntru. îmi pierd toată râvna! totuşi, d-v n-aţi putea?...
      —         Din parte-mi, nici o taină. Cert e că ofiţerii nu mai impun trupei lor nici dragoste nici ascultare.
      —    Pricina?
      —         Meşteşugite uneltiri, desigur, apoi mediocritatea unora, dintre şefi şi pentru ceilalţi, obârşia; iar subofiţerii, cum îţi spusei, au fost opriţi de la înaintare prin decretul din 81, şi iată că tineri ca Oudinot, Massena...
      —    Elementul-soldat e însă bun, nu e aşa?
      —         Elementul-târâie brâu, vrei să zici? hm, dălhăuţ-tâlhar-ucigaş, câteodată, poate fi, desigur, şi soldat bun, dacă simte pulpa numai, dar cine să-l încalice?
      —    Familiile nobilimei franceze au dat ofiţeri merituoşi doar!?
      —          Exact: au dat, pân’ acum. Din nenorocire, astâzi sânt atinşi, mai ales ei! de spiritul veacului, inimile lor sângerează de umanitarism.
      —    Asta nu împiedică să...
      —          Ascultă-mă, marchize, mila şi baioneta n-au nimic comun, dar ce să mai vorbim..., sânt cin’sprezece ani mai bine de când armata noastră e otrăvită de uneltirile lor, iată cu ce ne-au pricopsit regimentele irlandeze!
      —    Serios, credeţi că?...
143
      —         Dacă cred!? vrei să-ţi înşir pe degete treizeci de loji militare la rând? atunci ai să mă crezi?
      —   Negreşit, dar informaţia poate să fie...
      —         Scrie, te rog: Saint-Alexandre des Mousqueîaires, La Concorde du regiment d'Auvergne, Le vrai salut de l’Armee, La Purete... du regiment de la Sarre; au Vivarais...
      —   Justement, mon neveu y va faire son appren’...
      —   La Parfaite-Union...
      —Tiens!...
      —         A-hâ! şi d-ta vezi un colonel, un comandant de regiment stând în bancă alături de un vagmistru sau în spatele lui poate, acolo... în clasele... d-v?!
      —   ?...
      —         La... Union-de’Tout’-Artillerie, venerabil nu-i un oarecare... sergent Compagnon?
      —   Jacob-Adolphe?
      —   Poate. Nu ştiu.
      —   L-am întâlnit la Chelmsford, venea de la... Ipswich. Ciudat!
      —   Şi te mai îndoieşti? Cată de te .întâlneşte cu de Jourda şi...
      -Cu?...
      —   Cu Noel, mareşalul de Vaux, dacă s-o fi întors de la Grenoble; era vorba.
      —   Mă voi interesa.
      —   E unchiul marchizului d’Havricourt şi...
      —   Generalul?
      —         Tocmai, şi generalul de brigadă, câştigat şi el cauzei blestemate! stă smirnă în faţa venerabilului... sergent, auzi d-ta?! eei, ce zici? crezi că... ar mai putea el comanda „foc!“ voiajorului d-tale de la Ipswich? Interesantă localitate, nu?
      —   ...fost, demult.
      —         M-aş prinde c’acolo e şi cuibu’ cu pricina!... Zic, cum crezi că un norod care, prin ei şi povăţuit de dânşii, cere perfecta egalitate, o să mai asculte de...?
      —   Poate că...
      —   Nu asta va mai salva Franţa. Putregaiul a pătruns în oştire, a pătruns adânc şi...
      —   Pare, însă, că regimentele de gardă sânt de ispravă, nu?
      —         împopoţonate, sânt! dar nu aşa se căleşte sufletul soldatului şi uite, fiindcă vorbim de ele, nu le dau patru ani şi dezmăţul lor va fi evident!
      —   Regimentele din provincie, poate?
      —   La Nancy, mocneşte dezordinea. Dar, iartă-mă, spuneai că?...
      —         Da, în acţiunea masonică sunt două perioade, una sardă — de pregătire. Acum porneşte perioada de lucru, curând şi violenţele. Veţi vedea...
      —   Sunt împotriva regilor?
      —   Cât timp nu le stă în cale şi-i pot folosi, îi rabdă.
      —   N-au sprijinit pe Petru cel Mare? â propos, când năvălesc Evreii în Rusia?
      —         Cam spre sfârşitul veacului trecut, dar nu năvălesc — se scurg. Zic, susţin şi casa de Savoia şi pe Hohenzollemi, până când le va sta împotrivă, şi atunci!...
      —   Atunci?
      Intră Zamor, grăbit, mulţumit:
144
      —   Monseigneur, on a panse tous Ies chev’...
      —         Kakalidere, manta! Monique vannee! cocu, sortez! cocul! cocu!!t ţipa — înălţat pe gheare, penele zburlite.
      Guvernatorul..., săracul, priveşte ţintă la colivie, clipeşte des şi rostogoleşte ochii. Marchizul:
      —   Mais qu’est-ce qui le?...
      —         II le trouve trop noir... vraisemblablement, — pe mareşal l-a pufnit râsul, — Consolez-vous, Zamor, vous aurez Ies dragees pour la bouche et Ies perles pour Ies oreilles. En attendant, mon ami... — i-aruncă o punguliţă cu galbeni.
      Zamor se apleacă, o ia, hâţănă capul, flutură buzele, încet, sieşi: ţa y est!... M. le'marquis vient seulement d’arriver et... — oftează, iese. în urma lui:
      —   Cocu! cocu!!...
      Mareşalul:
      —   Hai, calmează-te Korico, nu-i vina lui, zău! nu. Aşa, marchize, şi atunci?...
      —         Coroanele, amândouă, se vor prăbuşi. Dar... sug folosul cu chibzuinţă, încet. Abia când va sosi vremea...
      —         Da... da... — mulţimii nu-i plac schimbările... — clatină capul, scutură pudra de pe mânecă.
      —   Şi filozofii noştri au rămas prea încleiaţi în sminteala ideilor lor.
      —         Regii Prusiei au înţeles că năzuinţa nu li se poate înfăptui fără de o răsturnare generală a Europei.
      —         Şi s-a întâmplat ca Frederik să fie şi protectorul adepţilor cari vor dărâmarea ordinei aşezate în Franţa.
      —         S-a întâmplat?! Mai degrabă, un socotit ca regele Prusiei a priceput că-i trebuia, cum ai zice d-ta: frăţia liberalismului francez.
      —   îl cultivă. Prealaudele şi sunătorii...
      —         Faptul că e protestant îl creşte în faţa duşmanilor Bisericii. O vină, însă, are şi regele nostru. Era nevoie numaidecât de atâtea schimbări?
      —         Au pornit cu toţii de la un gând bun: o nouă, o mai dreaptă alcătuire a legiuirilor, o mai înţeleaptă aşezare a economiei rurale, a finanţelor, a dregătoriilor.
      —   Şi vor ajunge unde? Doamne!...
      —         Cultul nesăbuit al Prusiei şi-a luat avânt de când principiile seci ale enciclopediştilor s-au presărat cu Rousseau.
      —         Ideea dreptului natural, marchize,înfăţişează toate orânduirile societăţii precum hidoase încătuşări ale... blândeţei înnăscute în om, înnăscută! auzi!? Doctrina duce departe!
      —   Campion al germanismului, Frederik rămâne şi embaticarul Contractului Social.
      —   Raynal, Mably răspândesc principiul naţionalită’...
      —   Viitorimea va avea de lucru, câte boclucuri!
      —         Acuşi e prea târziu! Aici şi afară, cauza liberalismului rămâne ferecată de cauza Hohenzollemilor. Aşadar... înjghebarea... nu e tocmai aşa veche?
      —         Doi ani înaintea învoielii de la Miinster, Elias Ashmole pune bazele... Doarme. Se deşteaptă... Au cărat-o apoi în Olanda, Francisc de Lorena a fost iniţiat de lordul Chesterfield. Apoi în Sviţera, la Gibraltar şi ducele de Wharton...
      —   L-am cunoscut... eiufut şi închis.
145
      —          Calităţi mari!... o aşează în Spania; curând în Italia, în Suedia cam în acelaşi timp şi tot subt ocrotirea Angliei, acu’ cin’zeci de ani aproape, la Sf.-Petersburg. în Hamburg fiinţă de câţiva ani. La Dunkerque, mare maestru: ducele de Montaigu...
      —    Reţin numele. Şi la Paris?
      —    Acu’ şaizeci de ani — împliniţi. Două starostii: un felcer...
      —    Şi acuşi altu’... Doftorii vin cu boala odată! Marat...
      —    Aţi spus?
      —    Nimic.
      —          ...David Hume şi un bijutier, Salomon Gouftand, tot... englez. Apoi la Mons, Bordeaux, Valenciennes şi Havre...
      —    Ajung unde vor!
      —    Unde... trebuie.
      —    Şi nici un ovrei?
      —    N-aveau încă ascultare, nici trecere şi nici crezământ.
      —    S-o crezi d-ta, vor avea!
      —    Probabil, dar să nu anticipăm.
      —    Cu puterea bănească vor dobândi toate.
      —    Şi mai sigur, totuşi...
      —          Sunt uniţi prin religie, tradiţii, obiceiuri şi limba lor, pentru noi — taină, îi ţine strânşi. Zici că n-au bani? Toţi n-or fi având, dar încep să se afirme bancheri...
      —    De Stat.
      —    E vreun guvern care să n-aibă nevoie de sprijinul finanţei?
      —    Şi finanţa de guvern. Aceasta-i temelia politicei interne.
      —    Recte: aliaţi! N-au mers repede? Subt Merovingieni făceau comerţul cu sclavii...
      —    Aiurea poate.
      —    Creştinii erau opriţi. Sub Dagobert luau în arendă dările.
      —    Pe la jumătatea veacului al şaptelea sânt izgoniţi...
      —    Carol cel Mare îi cheamă, avea nevoie de bani.
      —    Ludovic II îi ocroteşte.
      —    Fac ce vor. Se ating de legiuiri, n-au schimbat o zi de târg? — cădea într-o sâmbătă...
      —    Subt Carlovingieni sunt scutiţi de bir.
      —    Au înfăţişaţi la tron: un... magister Judaeorum.
      —          Goniţi, spre sfârşitul veacului al doisprezecilea, se întorc după nici douăzeci de ani.
      —          Ludovic cel Sfânt îi socoate netrebnici, nu se slujeşte de ei, le scade cu o treime sumele ce au de primit şi-i alungă din ţară: „...Ies juifs qui ne se voudront garder soient boutes hors!“
      —    Rămân cari vor, dar...
      —    Negotiator sit, vel operator manuum, incumbat mecanicis artifi’...
      —    Se întorc în 1254.
      —    Ioan cel Bun îi strânge.
      —    Tocmai!
146
p — Păstrător al întâietăţilor dobândite, aveau! Robert Ouistreham nu e trimes în p^anguedoc să vegheze? nu plătesc nici o dare şi, pentru ce au primit de la locuitori, sunt < crezuţi pe cuvânt.
       —           Nu se poate mai exact. Nu-i asupreşte nimeni, Evreii sunt... buretele pe care 4«suveranii îl lasă să se îmbibe bine...
       —    în dauna ţării.
       —    Şi apoi îl storc. Atât.
       —    îşi găsesc ei socoteala! altfel nu s-ar mai întoarce. Samsari!
       —         Mijlocitorii, cine sunt? să fim drepţi, d-le mareşal, la începutul veacului, un... Brissard, Henault — dat pe uş’ afară de Desmarets; Pleneuf, Crozet, Durey... nici un evreu!
       —    Şi Samuel Bemard?
       —         Protejatul lui Ludovic XIV?!, — râde, râd amândoi. — Da, unul singur! şi cu el zboară şi ce a adunat.
       —    Pauvre madame Dupin!
       —    Fiica lui? dar bărbat’-su n-a fost până mai ieri fermier general?
       —    Ei, cel puţin, sprijineau Statul.
       —    Ca funia pe spânzurat!
       —    Cum? Live de Bellegarde, Perrinet de Jars, Durând de Mezy?...
       —         Toţi! Grimod, Helvetius, da, cărturarii, toată burghezimea şi ai noştri! fac ce nu s-ar cădea să facă... Evreii. Toţi jefuiesc, dar aproape de visterie nici un evreu.
       —    Trecere au avut peste tot!
       —         Să nu exagerăm. în Anglia negoţul a însemnat întotdeauna însăşi viaţa naţională, totuşi...
       ~ Şi?
       —         Subt Cromwell, când după trei veacuri de pribegie cer să fie reprimiţi, suplica lor e cercetată îndelung, dar nici o dezlega’...
       —    Au fost îngăduiţi să stea, precum şi la noi.
       —          Vedeţi dar că în epoca clădirii.*, nu dispuneau de mijloace pentru a o funda ei. Alţii au făcut-o.*
       —          O vor relua, zidită gata. Nu şi-au cărat mobilele, atributele? Ce înfăţişare, mă rog, interiorul... Templului?
       —    Fără importanţă.
       —    Orice proprietar, când nu-i unul de ai lor, nu-i vremelnic numai?
       —          E timpuriu să le facem proces de intenţii, deocamdată în capul lojilor, noi: ducele d’Antin, contele de Clermont, ducele de Chartres...
       —    Ducele de Biron, Praslin, Castellane, prinţul de Broglie, Choiseul!...
       —    Nu ducele — vărul său.
       —    Mă miră!
       —    Marchizul de Virieu.
       —    S-a lepădat.
       —    Oui? tiens!... une prevoyanceraisonnee.
       —    Heraut, Duport...
         * Aluzie la constituirea masoneriei. (N. ed.)
147
      —    Un mistic.
      —          Un om groaznic! Clocoteşte... ceva! Apoi, la L.‘. Amicii Reuniţi, Talleyrand, Fouche...
      —    Dar nici un evreu, d-le mareşal!
      —          Nici unul? şi... Prus Cloots?! parcă şi Wolf şi Blowitz şi... Bougodas, Asriel, Gutmann, Lodron, Gumpenberg şi...
      —    Ăsta-i bavarez, ştiu sigur.
      —    Poate fi şi una şi alta! şi Manuel?
      —    Un om de ispravă!
      —          Iar amicii lor nu lipsesc nici unul! Clermont-Tonnerre, Victor Riquetti, Gregoire, ce zici?
      —          AII is but toys! declaraţii umanitare, dragi maselor, şi de care beneficiară şi Negrii şi ei, bieţii, numai masoni nu sânt!
      —    Iluminaţii zic că văd răsărind soarele şi nu văd noaptea prusacă!
      —          întorcându-se împotriva Prusiei, apropiindu-se de Austria, monarhia franceză arată că s-a ridicat peste prejudecăţile a trei veacuri. Filozofii n-au cădere să...
      ~ Când folosul nu-i mână, încă dovedesc supuşănie propriilor lor năzbâtii. Aplecaţi spre rutină...
      —          Sunt la nivelul mulţimii, săraeii cu duhul! Hulesc opera regilor şi a miniştrilor şi clădesc lumea pe nisip şi...
      —    Nu ştiu să preţuiască binefacerile unui trai îmbelşugat. Ce au cu norodul?
      —    La oaste nu-i ia nimeni cu sila, nici n-au a se teme de năvăliri.
      —          Când vechile aşezări vor fi doborâte, vor cunoaşte cu toţii şi ostăşia silnică şi încălcarea hotarelor, ţi-o spune un soldat!
      —    Va fi darul noilor aşezări poate.
      —    Pe placul multora însă...
      Gontran. Lachei. Aduc o tavă, pahare şi răcitorul. Trag lângă canapea o masă.
      Bătrânul maître-d’hotel,în şoaptă:
      —          Monseigneur, monsieur le marquis... une goutte de ’mmard? ce Boucherottes est exquis, seulement,oftează,il se... fait... vieux,helas!
      Mareşalul:
      —    Et rare, n’est-ce pas, Gontran?
      —          D’autant meilleur, monseigneur. Et ce clos des Cîteaux, — clipeşte —, c’est du velours tout plein! deux doigts?...
      —    Pour vous, marquis?
      —    Je prefe’...
      —    M-r le marquis voudra bien gofiter ce Pierry?...
      —    Du champagne? â la bonheur!, — clatină capul, scutură pudra de pe mânecă.
      —          A moins que vous ne vouliez essayer notre Ay? excellent!, tresare, — Non, nom de...! excusez, j’aurais du penser plutot. Jules, vite, allez, mandez-moi cette... solitaire, lâ, vous savez, mais courrez donc! lâ, tout au fond de la cave, le panier vert et faites attention, mon ami!
      —    De mai trăia împărăteasa Elisabeta!...
148
      —          Se sfârşea cu Frederik II. Pacea de la Hubertsburg n-a arătat că nu izbutise la locul ce râvnea în Imperiu?
      —          Cât n-a fost pe placul poporului, al doilea război de şapte ani încă şi-a dovedit rostul. Dar ce poţi face? Franţa era în luptă, şi la noi toată lumea proslăvea Prusia. Iertaţi-mă, d-le mareşal, dar generalii noştri sunt potrivnici Austriei...
      Mormăie:
      —    Cei cari au fost la Rossbach, numai!
      —          împotriva brutalităţilor prusace ajunge dibăcia câştigată, dac-am avea baremi linişte!...
      —    Albionul?
      —          Vedeţi..., filozofia, literatura, tot ce e contra ocârmuirii şi religiei noastre, toate ne vin din Anglia: modele — un vânt de anglomanie bate!
      —    Ducele de Chartres?
      —    Da, Louis-Philippe...
      —    Joseph...
      —    Nu e preaputernicpe viaţă, de mai bine de zece ani?
      —    îl crezi devotat regelui?
      Zâmbind:
      —    A little more than kin, and less than kind!...
      —    Philippe-Joseph moare s-ajungă amiral!
      —    Afacerea de la Plymouth e încă proaspătă şi d’Orvilliers...
      —    Straşnic om! era cu noi la Port-Mahon.
      —    Trăieşte şi...
      —          Ai dreptate, ciudată muţenie!? Cum îţi explici că vasul pe care era ducele nu execută semnalul? retragerea escadrei engleze putea fi zădărnicită şi soarta flotei lor...
      —          Când ducele va căpătă rangul la care râvneşte, se vor lămuri toate. Da, la prima furtună...
      —    En attendant... Louis XVI l’a mal re9U.
      —          Multe se pot schimba. La Londra l-au primit admirabil. Mereu în tovărăşia prinţului de Wales şi îmbrăţişat de toată societatea.
      Nedumerit:
      —    Te pomeneşti că izbuteşte?!
      —    A fool ’s boit is soon shot!
      Liniştit:
      —          Nici nu e în minţile lui! ne-a îmbâcsit, de când s-a întors, cu mode şi năravuri englezeşti!
      —    Ai auzit, pe-acolo, de un oarecare Falk...?
      —    Cunosc pe rabbi Falk-Scheck. Relaţii multe, trecere mare!
      —    E drept că ducele l-ar fi vizitat în câteva rânduri?
      —    De două ori, ştiu.
      —    Şi că ar fi căpătat de la el un talisman, care să-l suie pe tron...?
      —    Un kainoth, nu? Am auzit şi noi, dar...
      —    Inelul pe care-1 poartă mereu.
      —    N-aş crede! madame de Genlis, poate că ştie?...
149
       —   E adevărat că se întâlneşte des cu Stanhope?
       —         Da. I-am zărit la... Ipswich şi în câteva rânduri ne-am întâlnit la Bath, erau tot cu Gaisborough, discutau muzică, ultima pasiune a pictorului.
       —   La Berlin, Mirabeau se vede cu Brunswick.
       —   Cum l-ar mai vrea pe tronul Franţei!
       —   Nu e nepotul ilustrului Stuhlmeister, din Willhelmsbad?
       —   E sorocit să fie sabia Angliei împotriva patrioţilor olandezi.
       —   Contra noastră adică?!... Şi rostul lui Mirabeau, în capitala Prusiei?
       —   Les amusements de M. de Perigord, peut-etre.
       —   Să ţi-o spun eu!... să se întâlnească cu stârpitura ’ceea galiţiană, cu Mendelsohn!
       —   Cred că mai curând cu... doamna, contelui de Mirabeau îi plac mult formele... Printre dinţi:
       —   Şi arginţii!... Nici o taină alta?
       —   Tocmai, ziceam... s-aplece prin bună înţelegere acţiunea franceză politicei Angliei.
       —   Toate se află!
       —         Mai rău că şi... Lângă tron, în ministere, pretutindeni — iscoada... Amicii Prusiei cârtesc, încurcă, se spovedesc peste hotare...
       —   Unii de bună credinţă poate.
       —         Servesc pe regele Prusiei iar regele nostru, d-le mareşal, ca şi înaintaşul lui, e nevoit să păstreze în taină mare treburile stătu’...
       —   Mărturisită sau nu, politica monarhiei e întinată de bănuială şi...
       —   1756 e anul cu pricina!
       I-a adus sticla. Gontran:
       —   Cru de Ludes! On peut la frapper â l’instant, mais...
       Mareşalul:
       —   Jamais, pardi! Je Pai toujours bu chambre et je m’en felicite.
       —   Monsieur le marquis, un verre d’fipemay-glace?, — vrea să toarne.
       —   Non, mon ami, du meme, je me mefîe de la glace.
       —   Monsieur le marquis a raison, on veut etre â la page et on s’etrille le gosier.
       —         Şi anul 1740 rămâne obârşia dezbinării, de astăzi, dintre popor şi coroană. Ştiu, mai sunt şi înfrângerile moştenite, Ludovic XV a pierdut Indiile...
       —   Canada...
       —         ..Ies quelques arpents de neige?!, cu amărăciune, — M. de Voltaire avait de l’esprit!... Dar sprijinul ce am dat insurecţiei americane? Anglia n-a pierdut America? şi asta nu înseamnă nimic?
       —   Nebuneala care se vesteşte ne va risipi coloniile şi...
       —   Avem o înţelegere, să ştim s-o păstrăm.
       —   Zilele trecute l-am zărit pe ducele de York cu Carra, ce crezi?...
       —   Encore un qui a sa marotte!
       —   Intrau la Meot, să prânzească.
       —         Să sperăm că pe lista de bucate lipsea tronul Franţei. După perdele se mai lucrează, pe câte ştiu, la întrunirea Amicilor Revoluţiei şi ai... Constituţiei, spre stingerea certurilor şi rivalităţilor naţionale, şoptesc...
150
      —         Sporesc în fiecare zi organizaţiile... Aveam, Ies clubs: des Arcades, des fitrangers; anul trecut au înfiinţat „La Societe 01ympique“ şi pentru săptămâna viitoare se anunţă deschiderea altei... loji noi, Le Club des Americains, nu?
      —    V-am spus, perioada a doua face’... Lord Stanhope, preşedintele L.*. N.’_
      —    Nu activează şi în Paris?
      —    Şi încă cum! cât toţi laolaltă! Mai sunt, oratorul Price...
      —    Doctorul?
      —         Da, eu vorbeam însă de atribute. Vin şi MM. Howard, Bourton, Rawell, mulţi!... Aşa că... Amicii Constituţiei vor avea curând numeroşi reprezentanţi aici şi...
      —    Na! wer den Kern haben will, muss die Nuss knacken. Ce o să ne mai trântească!
      —         Dar, să revenim... De la izgonirea Evreilor, poruncită de Carol VI, nu li s-a recunoscut dreptul să se aşeze în Franţa până...
      —    Nu-i oprea nimeni să se îmbogăţească...
      —    Sânt abia nouă ani de când Ludovic XVI le-a întărit cu slovă, învoirea să stea.
      —          Şi n-au trecut patru ani şi s-au împuiat în Alsacia. Fac camătă grozavă, mint, jefuiesc, măsluiesc chitanţe, sug sângele! nu s-au răsculat ţăranii?! Toate zapisele găsite erau ticluite pe jidoveşte.
      —    Şi toate erau, cum bine aţi spus, ticluite — adică: falşe.
      —         E drept că regele a orânduit o cercetare, — bagă mâna în buzunar, scrisoarea mototolită foşneşte. Se încruntă.
      —         Ţăranii, d-le mareşal, au fost osândiţi să întoarcă ce au primit. Ludovic XVI... every inch a king! i-a scutit, pe Evrei, să mai plătească darea umilitoare ce li se cerea la rohătci, în sfârşit i-a slobozit să facă pe faţă negoţ şi industrie.
      —    Putea să nu le dea dreptul să aibă clădiri!
      —    Şi melcul are casă.
      —    Lipitoarea n-are!
      —         Şi fiindcă bogăţia ţării este, încă, numai funciară, lor nu le-a îngăduit să cumpere pământ.
      —    Regele e înţelept!
      —         Totdeauna. Malesherbes e onest şi veţi vedea că toate plângerile lor vor fi curând lămurite, înainte să se schimbe... vremea, aşa că...? Apoi, nu le-a dat tot?
      —    Tocmai! fiindcă n-o să aibă ce să le mai dea.
      —    Sunteţi înverşunat, d-le mareşal.
      —    Sunt păscut! îi cunosc, — scutură capul, împrăştie...
      —         Credeţi-mă, mişcarea... dacă nu ne fereşte Dumnezeu, va fi provocată de ceilalţi... Sunt nevoi urgente şi vor grăbi, tocmai pentru a dobândi un rezultat imediat. Nu, gândiţi-vă, ce interes pot avea Evreii să doboare pe Ludovic XVI? sau...
      —    Şi mai rău!
      —    Nu înţeleg.
      —    Nu? şi... Sedecias,Meire,Solomoncini?
      —         Atunci... Dar credeţi cumva că revendicările lor sunt, astăzi, grija de căpetenie a uneltirilor? Recunoaşterea drepturilor lor va întârzia şi de astădată... Şi abia când vor căpăta cetăţenia, nu se vor folosi de ea. Slobozi, pe tărâmul comercial şi industrial, da, asta au vrut-o...
151
      —    Cu îndârjire!
      —    Şi le ajunge.
      —    în cin’zeci de ani ajung ei la cârmă!
      —    Poate.
      —    Şi Anglia?
      —          Insulă. Toată puterea ei nu stăruieşte în stăpânirea mărilor? La sfârşitul veacului trecut şi-a dat seama şi şi-a croit politica. Credeţi-mă, dacă nu va fi în stare să ţină piept, pe mare, întregii Europe, se năruie şi iată de ce, Anglia, nu poate îngădui nimănui să-şi mărească flota.
      —    Pricina aceasta va naşte multe războaie!
      —          Desigur. în veacul trecut îi stăteau două puteri mari maritime în cale, Franţa şi Olanda. într-acelaşi chip se căzneşte să prăpădească şi flota noastră. Ştiţi cu ce preţ a plătit familia de Nassau coroana, Olanda îngenunchiată şi toate izvoarele ei trecute în apele Angliei.
      —    Fiindcă şi-a scăzut flota.
      —          Frederik II înfăţişează abia un şlep alături de un vas de linie, astfel se pricepe înţeleptul rege să nu deştepte bănuiala Angliei; când urmaşii săi vor clădi pe apă, se vor cufunda şi pe uscat. Aşa va fi cu toţi, pe rând, într-o zi poate şi cu Italia, dacă vom ajuta-o să-şi adune ţărişoarele şi...
      —    Stadhouder-ul trebuie gonit!
      —    Trebuie... trebuie... dar plecării lui va urma?...
      -Ce?
      —    Şi vrem s-o ajutăm să-şi refacă corăbiile şi...
      —    Spre siguranţa ei şi a noastră!
      —          Pieirea flotei noastre iată, d-le mareşal, grija Angliei şi pentru a o dobândi nu va ocoli nici un mijloc.
      —    Chiar... revoluţia?!
      —    Mai ales!
      —    N-am eu dreptate să-i urăsc?
      —    Negreşit, dacă proclamaţia lui... Voltaire putea fi cetită pe pământul lor atunci!?
      —    Lesne! când am ajuns la Boulogne tot litoralul nostru mişună de spioni.
      —    Când vă spun că au slăbiciunea folosirii organizaţiilor oculte!
      —    Hm... da.
      —          După ce vor isprăvi cu vasele noastre, dar... după ce vor isprăvi de tot o să-i avem iar alături o bucată de vreme.
      —    Cât timp or să aibe nevoie de noi.
      —    Nici un ceas mai mult. Deocamdată...
      —    Dar intenţiile acestea au fost ele controla’?...
      —          întâmplător, unele... Astfel, cât priveşte jocul nostru în Olanda, curierul lui Malmesbury s-a... rătăcit, chiar de două ori! Rapoartele n-au mai ajuns la Pitt şi aşa s-a aflat că Anglia îşi propune să stea în umbră... câtva timp.
      —    Tot nu văd amestecul oficialităţilor aici...
      —          Aceeaşi neplăcere i s-a întâmplat şi lordului Grenville, câteva din scrisorile sale, adresate contelui Stadion n-au ajuns la destina’...
152
      -Şi?
      —         Şi.., au dat în vileag că „guvernul britanic are interes să stârnească şi să păstreze pe teritoriul francez dezordine internă“ şi, în afârşit, lordul Mansfield, un om delicios! spune, cui vrea să-l asculte, că „ revoluţia trebuie să înceapă în Franţa! “ Şi banii lor curg...
      —         Interesant! Grenville-Stadion? hm... alianţa cu Austria să fie păstrată, în aşteptare, şi cu ce poate ea aduce. Avem însă nevoie de oameni!
      —         Nu ne lipsesc. Breteuil la Viena, contele d’Bstemo la Berlin sunt paznici luminaţi şi mai sunt şi alţii.
      —         Ce rămâne statornic e că nimeni să nu domine în Germania. Regele nostru, el singur să rămână proteguitorul libertăţilor germanice.
      —   Dar pe această imuabilă bază a fost încheiată... înţelegerea cu Austria.
      —   Mă întreb dacă regele se poate bizui pe careva afară? Nu cred.
      —         Pentru Engleji, Burbonii reprezintă pactul de familie. Ludovic XVI înfăţişează războiul în America, lupta pentru stăpânirea mărilor iar în Olanda, ca pretutindeni unde ne găsim, politica antiengleză...
      —         Evident! — îşi toarnă. Ia paharul în mână, îl priveşte şi: — Ce cher dom Perignon, marquis, fut un grand bienfaiteur.
      —   Un moine, pas?
      —         De l’abbaye d’Hautevilliers. II inventa, il y a cent ans â peine, ce grand vin qui mousse. Â la memoire de dom Perignon!
      —   Â l’amphitrionne!
      —   De grand coeur!, ciocnesc.
      —   Â la votre!
      —   Â vos succes, marquis. Et... crezi serios că ovreii nu urăsc pe rege?
      —         Ura trebuie să aibă o bază. Şi, pe Evrei, din veacul al unsprezecilea nu i-a mai stânjenit, în Franţa, nimeni...
      —   Nu ne trebuie. Să se care singuri!
      —         Ideea de a-i sili să părăsească popoarele cari muncesc pentru ei e să cereţi ederei să se desprindă de pe pom, nu?
      —   Şi vrei să spui că nu sunt împotriva bisericii noastre?
      —         Nici alături nici împotrivă. La ce ar fi? Honorius III, papa Grigore, nu le-au luat apărarea? La Roma, la Avignon, în vremurile cele mai turburi n-au găsit mereu adăpost? Bunătatea lui Clement i-a ocrotit. Abia când papalitatea se reîntoarce în Italia îşi recapătă şi ei drepturile. Subt Bonifaciu IX li se încuviinţează să ridice o sinagogă la Bolonia. îi susţin şi Pavel III şi Sixte V.
      —   Binele se uită!, — scutură capul, un bobâmac...
      —         Dar nu-i un motiv suficient să cheme răzbunarea. Raporturile dintre sf. Scaun şi Anglia, ele, sunt mai de timpuriu rele.
      —   Ale Romei cu Germania, da. Nu înţeleg...
      —   Fiindcă atribuim reforma lui Luther, numai. De la Erasm...
      —   Tocmai.
      —         Schisma n-a necăjit prea mult Roma. Leon X se mărginea s-o numească gâlceavă de popi şi nici c-ar fi fost altceva dacă Luther, umilit, n-ar fi cerut sprijin la Hussiţi — doctrina acestora îngăduia şă înfrunţi pe papa atacând chiar papalita’...
153
      —   Apare clar că Germa’...
      —         Iar Hussiţii au dobândit doctrina de la John Wicleff, care trăia în veacul al XlV-lea, nu din războirea cu Roma. D-le mareşal, Anglia nu s-a făcut protestantă numai şi numai fiindcă, înamorat de Ana Boleyn, Enric VIII vroia să se despartă de Caterina de Aragon. John Wicleff înfăţişă înseşi sentimentele poporului englez; prin el glăsuia norodul, pe câtă vreme reforma lui Luther a fost, la început, rodul mărunt al uneltirilor câtorva baroni germani. Luther n-a fost nevoit să s-ascundă doi ani mai bine la Wartburg? pe când reformatorul din Hippswell, ocrotit de Camera Comunelor, nesupărat, avea toată naţiunea eu el.
      —   Divorţul, un pretext numai?
      —         Abia. Şi când se desăvârşeşte despărţirea, Anglia toată şi clerul rămân alături de rege. Vedeţi dar că...
      —         Da’ dacă sunt aşa de curaţi, precum zici, de ce nu ne-am deprins şi sfinţii noştri să se roage pentru ei!?
      —         Pentru... Evrei? Dar sfântul Bemard n-a fost păzitorul lor cel mai vajnic?! în tot veacul al XH-lea părinţii Bisericii întreţin cu ei discuţii teologice şi papa Alexandru III nu ordonă cinstirea religiei lor? Conciliul de la Latran nu sancţionează hotărâri menite să-i apere?
      —   Vistemicul papei era jidan!
      —         Coincidenţă numai. Pe când în Anglia, ura împotriva catolicismului e dusă din răsputeri. Cercetaţi legislaţia lui Bacon, e pilduitoare. Tot veacul trecut şi de-a-lungul acestuia, când vor să defaime, să înjure, nu zic: „papist! “? după cum, într-o zi apropiată, la noi, vor sudui: „clerical — pe el!*\ nu? aşa că nu ei.«
      —   încep să mă lămuresc:
      Nepregătiţi încă, slabi, lasă pe alţii să dărâme şi să clădească, până când le va sosi vremea — porunca e veche! Apoi, vor lua din mâinile Angliei „unealta“ şi vor stăpâni Franţa şi prin ea vor năzui la asuprirea lumii. Marchize, pentru întâia oară de un veac aproape, şi am iubit viaţa! mărturisesc, sunt mulţumit că am să închid ochii curând. Dacă... din zdruncinarea ce văd că soseşte se va mai putea clădi, e treaba fiului meu şi a lui Armand-Emmanuel — ştiu că va fi un bun servitor regelui, contele de Provence îl preţuieşte. Chestiunea despre care vorbirăm, a „naţionalităţilor", e sabie cu două tăişuri şi cei cari cârtesc împotriva politicei regilor noştri, când vor crede că au încheiat isprava cea mai mare, se vor trezi cu închegarea totală a Germaniei. Că va fi peste cin’zeci de ani sau poate două sute, puţin importă, noroadele au viaţă mai lungă decât oameniirdar se va face!... când se va ivi omul şi, atunci va fi răfuiala cea mare!
      —   Ciudat! s-ar zice că nu glumiţi, sau?...
      —   Jesters do oft prove prophets, clatină capul, scutură reverul hainei...
      —   în ziua când barierele păcii mari, din veacul trecut, ar cădea...
      —   Toate silinţele noastre de a mai impune o pace franceză vor rodi numai războaie.
      —   Furor teutonicus — şuvoiul va trece peste zăgazuri.
      —   Şi lucrul de seamă al atâtor veacuri va fi sfârşit!
      —   Să Se piardă urmele cuminţeniei celor orânduite pân’ acum?
154
      —         Pentru multă vreme. Fiecare regim îşi scrie istoria. în privinţa aceasta Carol Quintul a fost cinstit, n-a dăcuit însemnările cronicarului său, nici n-a vrut să i le citească şi Sepulveda a putut spune tot adevărul. Zi, crezi că se apropie ceasul?...
      —    Cred. Curând...
      —         Vor minţi groaznic! şi multă vreme. Să sperăm totuşi că posteritatea va reţine un lucru...
      —    Anume?
      —    Că veacul nostru a petrecut straşnic!
      —    O! veţi fi pomenit!
      —    Pe sfânta dreptate.
      —    Vistieria încearcă să...
      —    Citesc într-o carte minunată: de recuperatione Terrae sanctae.
      —    Justement, le cheval de bataille de M. de Calonne!
      —    E uluitor câtă prevedere găseşti la sihastrul din Coutances!
      —    Confiscarea bunurilor monasti’?...
      —    Şi câte alte lucruri!
      —    în veacul lui n-a fost luat în seamă.
      —         Al XVIII-lea, parcă? Era prea de vreme. Nu ştiu dacă cei noi, porniţi să desfăşoare principiul naţionalităţilor, nu vor recurge într-o zi la arbitrajul internaţional, povăţuit de Dubois, pentru a chezăşui pacea universală!? Auzi? sau pentru alte temeiuri... Interesant, nu?
      —    Credeţi posibilă, maşina?
      —         Negreşit cred că, în slujba celui mai tare, alcătuirea va fi un instrument de pomină! în mâna Angliei sau?... îl vor folosi cu siguranţă, ori ea ori ceilalţi... Toate naţiunile strânse laolaltă!...
      —    O ligă?
      —    Ce crezi despre Calonne?
      —    Vioi, sprinten şi plin de farmec, se spune. Poate cam îndrăz’...
      —         Fluşturatec! Aud că a pregătit un proiect în optsprezece capitole şi toate de seamă, zice. Pare că vrea să adune şi notabilii, ce spui?
      —    Şi regele?
      —    Stătea la gânduri, acum şovăie, îngrijat:
      —    Dar vor deşteptă Statele-Generale! şi...
      —    De aici va pomi şi boclucul! Trebuie să mă grăbesc, văd eu!
      —    M. Caron de Beaumarchais!, — strigă vestitorul, din prag.
      Richelieu strâmbă din nas:
      —    Le meilleur n *en vaut rien et... il est bien loin de l’etre!
      —    L’affaire Kormann, Goezman et caetera, non?
      Dă din cap.
      —    Cette fois-9i maître Bergasse le serre de preş.
      Anunţă:
      —■ Sa Maj\.. M. le conte Falkenstein!!
      Mareşalul:
155
      —   L’empereur d’ Allemagne! un grand visionnaire qui s’imagine pouvoir astreindre...
      —   Les Pays-Bas, et Rome...
      —   Et le clerge et la noblesse. II amasse...
      —   Contre lui...
      —   L’insurrection et la foudre, — s-au sculat în picioare.
      încep să sosească invitaţii.
      Străbate tiptil salonul. Când ajunge în dreptul lui Korico,păşeşte pe vârfuri — încet. Pasărea nu-1 vede; i-au pus căciula de pâslă peste colivie.
      Trece pragul şi se îndreaptă spre fundul camerei, ochii în pământ, nările umflate adulmecă... S-a oprit lângă paravan. Se apleacă iute şi ridică, de pe covor, o jartieră galbenă de mătase. Se uită lung la ea, o duce la nas, se uită la canapea — pernele scofâlcite. Se plesneşte cu palmele peste obraji. Bagă lucrul găsit în buzunar, oftează. Pleacă spre uşă. La trei paşi, când s-ajungă... sare doi paşi înapoi...
      —   Mzîmu!...
      Peruca i-a sărit de pe cap şi-i clămpăne dinţii, picioarele moi.
      în rama oglinzii, cât e de înaltă, o arătare: haine scumpe albastre, încărcate cu fir; o pelerină roşie cu guler de vulpe albastră şi altă blană, vânătă, aruncată pe umeri. Ciorapi galbeni, suflecaţi, cu ciucuri de aur; pantofi de catifea, catarămi în diamante; un lanţ lung, de gât, străluceşte de pietre. Pălăria neagră, cu ţugui şi pene multe albe^două sfredele aprinse: ochit ţintă la el — dinţii.
      Abia şi-a lăsat privirea pe faţa... Teama-1 oprise.
      Chipul răsfrânt nu s-a mişcat.
      Se-ntoarce în dreapta, nimeni! Priveşte iar spre oglindă...
      Ce se arătase stă neclintit, îl priveşte.
      Zoreşte spre uşă, fugind, cu mâinile întinse înainte. Nu vede nimic. Mai face un pas, s-a izbit de... ţipă:
      —   Amâla!! şi cade grămadă.
      Alături, dormea — s-a deşteptat...
      —   Kakalidere, manta!...
      După cină. Toţi în salonul din fund — aproape întuneric. Nici şoapte. Cerc în jurul unei mese, acoperită cu o catifea neagră cu ceaprazuri pe mărgini — lanţul. Cusute în argint: o stemă; purpură: zeiţa Ishtar, Coborârea în iad, la rând şapte ziduri; sus, străluceşte Shamash; înpărţi, Jakin şi Bohaz, coloanele; un paloş în flăcări, o secure; jos, trinitatea septenară în aur — argint *— aramă; dedesubt, lângă margine, un peşte străpuns. în picioare, un crucifix de fildeş: răstignitul fără cap, pe umeri patru capitale roşii: M.\     N.\
      Cagliostro, pălăria cu pene albe pe cap, cu ochii aţintiţi asupra unei sfere străvezii de cristal, teşită la gură şi plină cu apă lustrală. Degetele încărcate de inele.
      Lumina de la candelabru aureşte tot globul şi apa începe să fiarbă... Din fund urcă stropi de aer, fug şi s-adună, întocmesc numere, litere parcă, înfăţişează lucruri... şi se risipesc iară. Cuprinsul încă îşi schimbă culoarea, acum un verde de fund de mare, albastru ca cerul, apoi ca sângele — roşu; galbenă sau limpede şi apoi dintr-odată neagră,o străbat limbi de foc. Când privirea lui părăseşte globul şi apa se-astâmpără, tace.
156
      Şi-a oprit ochii pe cel aşezat la masă, în faţa lui:
      —          Fără treisprezece zile sunt zece ani astă seară, la 3 Asşandar, la Theâtre-Franţais, s-a jucat piesa dumitale.
      —    Bărbierul din Sevilla, exact! Eraţi acolo?!
      —    Sânt pretutindeni. Utnapishtim ebeo! — priveşte spre luciul apei:
      —    Şi piesa va trăi multe veacuri. Lucraţi la o... operă filosofică?, — surâde.
      —    Da... Terrare...
      S-a turburat apa.
      —    Nu va avea succes.
      —    ?...
      în vas, azur.
      —    Dar veţi avea o inspiraţie fericită.
      Măgulit:
      —    O piesă nouă, negreşit?...
      —    Veţi părăsi Franţa, la timp.
      Domolit:
      —    Şi mă voi întoarce... curând?
      O linie, întretăiată.
      —    Hic haeret aqua! Când va fi trecut primejdia, târziu.
      —    Un trai fericit, sper?
      —         Scurt. V-aţi depărtat de Saturn — veţi pierde procesul. Prea aproape de Jupiter — feriţi-vă de mesele prea copioase şi de dragos’... după.
      Richelieu:
      —    Şi mie ce-ai să-mi prezici?
      Aproape răstit:
      —    Nimic decât ce s-arată!
      —    Adică?
      —    Nici o neplăcere, numa’...
      —    Ce? — frământă în buzunar scrisoarea.
      O linie lungă în curmezişul apei, la capătul ei părăluţe de aer/
      —          ... ’essohn va plăti, liniştiţi-vă. încolo... Sephirot..., le-aţi avut toate, îmbelşugate, hod, şi... sfârşitul oricărui început vine.
      —    La noapte?
      —    Trei călătorii lungi va mai face pământul şi... în Adarpahasşt...
      —    Nepotul meu Emmanuel?...
      Pe apă s-a prelins o pojghiţă.
      -îl văd... în ţările îngheţate. Departe... Bine!
      —    Voi muri înecat? în luptă?
      —    în pat.
      —    Singur?!, se întoarce plictisit, — Launey, c’est votre tour.
      Se apropie de masă:
      —    Ce mari desfătări?...
      Doctorul Balsamo:
      —    Nici una.
157
      —   Aşadar nimic de seamă?
      —   Depinde!
      S-a luminat toată apa, fulgere.
      —   îndeletnicirile mele mă ţin la adăpost, într-o cetate, — râde.
      —   Şi veţi muri acolo. Geburah...
      —   întemniţat, eu?!
      —   Măcelărit!
      —   La Basti’?... Nu e obiceiul să...
      —   îl veţi inaugura. Thirmeh...
      —   Mulţămesc!
      Mareşalul:
      —   Francine, mademoiselle..., â vous maintenant, voyons!
      Abia se apropie:
      —   Mi-e frică... — dar, îşi ia inima în dinţi. La urma urmei ce mi se poate întâmpla
mie?!
      —   Pe surioara d-tale o cheamă... Julie?
      —   O cunoaşteţi!?
      —   Va trece printr-o spaimă straşnică, dar, linişteşte-te, va fi mântuită şi...
      —   Slavă!... şi fata se depărtează de masă,pleacă-n odaia de-alături.
      Ceilalţi:
      —   Şi?...
      —   Tatăl ei, căpitanul Monsigny? va fi...,.— şopteşte: uci...
      Richelieu:
      —   Favras! Da’ unde e? A, n-a venit, păcat! aflam poate ceva...
      Baîsamo şi-a aplecat ochii asupra vasului.
      Creţuri...
      —   îl va trăda...
      Contesa:
      —   Şi?, — îngrijorată.
      —    Spânzurătoa’...
      Mareşalul:
      —    Ce brave Favras! tout de meme, quelleblague!...
      Cosse:
      —    Unde-i scris? de unde ştiţi?
      —         Spiritus ubi vuit spirat! E scris în Sepher Ietzirah şi... se oglindeşte... aici, ibusibu c'ombalah... Priviţi!
      Pe luciul apei... un trup se hâţână-n vânt.
      Se întunecă apa şi imaginea piere.
      Cosse:
      —    Doctore, ştii multe.
      —    Akiba, dascălul meu şi ben Yohaî, colegul meu, ştiau însutit.
      Du Barry:
      —   Marchizul de Condorcet? nici el n-a venit. Poţi să ne spui... d-ta?...
158
      S-a înverzit apa, în vas — o pată neagră o străbate; un cerc se prinde de ea şi cade la fund.
      —   Va rătăci... Otrava care-1 va mântui de ispăşire o poartă-n inel, dar n-are inelul încă.
      —   I se întâmplă şi lui Brissot ceva?
      —   îşi va pierde... capul.
      Mareşalul:
      —   Dup-o fată?
      —   O femeie îi va fi fatală şi... altora, mulţi, şi... ei însăşi.
      Contesa:
      —   Dumouriez?
      Un cerc mare la mijloc şi creţurile fug spre margini.
      —   Ui... taţi-vă: lupte, glorie! Aleargă... Va fugi peste hotar.
      Richelieu:
      —         Connu! menez donc un âne â la Mecque, vous n’en ramenerez jamais qu’un âne, justement! Tavemey, e rândul dumitale!
      Bătrânelul se apropie, răguşit:
      —    Ce mari ne-no-ro-ciri m-aşteaptă?, — îi tremură picioarele.
      —    Nici una asemănătoare, dar... nici o izbândă.
      Mareşalul:
      —   Necaz mai mare ca ăsta!?
      —   Lămuri ţi-mă, vă rog... ?
      —   Amândouă socotelile Voastre... matrimoniale dau greş. Amândouă!
      Tavemey bâlbâie, îngână:
      —   Do... donc... ni... ni... ni Philippe... ni... ni... Andree! — oftează.
      Contesa:
      —   M. de Lapeyrouse est presse.
      Cagliostro:
      —   II a tort.
      —   On l’attend â Brest.
      Cosse:
      —   Pleacă şi Monge?
      —   Da, şi Dagelet. Vin cu noi, amândoi.
      Balsamo:
      —   Cine comandă vasul care vă însoţeşte?
      —    L’Astrolabe? contele de Langle.
      —    Va fi ucis.
      —    Accident? Marinarii?
      —    Mâncătorii de oameni, acolo...
      —    Nu voi termină expediţia?
      —    Da şi nu.
      —    Ne vom întoarce curând?
      —    Relativ.
      —    Cum, când?
159
      —   Târziu. Veţi fi adus... abia în veacul care vine; rămăşi-ţe-le... numai.
      —   Nu înţeleg.
      —   Feriţi-vă de insulele necunoscute!
      Ducele de Brissac:
      —   Nu sunt curios, dar?...
      Contesa:
      —   Non, Hercule, je ne veux pas!
      —   Spune!
      —   Veţi rămâne la Versailles...
      S-a aprins globul.
      —   Admirabil!
      —   Unde veţi fi ucis.
      —   Cu... rând?
      —   Când nu va mai fi regele acolo.
      —   ?...
      —   De vreţi, priviţi!... Sşharimeh? asur, Morarmeh...
      Pe luciul apei se strâng, se risipesc... semuiesc trei cifre...
      —   Nu!? câte sute de ani, până se va împlini prorocirea dumitale?! — toţi râd.
      —   Câte? priviţi!
      Cosse:
      —   Nu, nu... are dreptâ’!... au rămas două, ba numai una?...
      —   Un singur număr, da, 7.
      —   Aşadar peste şapte ani?!
      Richelieu către Barthelemy:
      —   Et vous, marquis, ţa ne vous dit vraiment rien? — şi-l împinge spre masă.
      —   Puisque vous voulez...
      Balsamo, în şoapte:
      —         ...treizeci şi două de căi ale înţelepciu’... Zohar...netsah..„ quoi?! Marchize, vei împăca oamenii... baâl... malcuî...?/ şi vei urca treptele tronului...
      —   ?...
      —   Franţei!
      Beaumarchais:
      —   Â la honheur!
      Barthelemy:
      —   God forbid!
      Du Barry, către Beaumarchais:
      —   Et ţa vous fait tellement plaisir?...
      Richelieu:
      —   Puis donc que le marquis est present seulement...
      Cagliostro:
      —   Cu alţi patru odată.
      Mareşalul:
      ■— Modest debut!... va fi Bajazid sau Timurleng?
160
      —   Nici unul nici altul, dar cuşca... o văd.
      Contele de Haga:
      —   Comtesse, vous ne daignez pas?...
      —   Non, plus tard, apres...
      —   Bon, mon tour alors. Voyons, M. le docte, â nous deux, n’est-ce pas?
      —   Illico. Mefiez-vous des Bonnets.
      —   J’ai Ies Chapeaux!
      —   C* hocmăla! Veţi pomi împotriva... Rusiei.
      S-a turburat apa — neagră.
      —   Ehych! nemulţumiri mari vă aşteaptă... dinspre Danezi.
      —   Altceva?
      —   Nu veţi mai fi prietenul Franţei...
      Regele Gustav III:
      —   Credat Judaeus Apella!
      —   Al Franţei de mâine, zic, dar zadarnic!
      —   Greutăţi mari? Ştiu să le astâmpăr! şi voi... domni mult, nu e aşa?
      —   Până veţi fi ucis.
      —   în luptă?
      —   La bal.
      —   De cine?
      —   Un... soldat... un ofiţer... de ai Voştri, Si... re.
      —   Care?
      Contesa, pe gânduri, broboane pe frunte, îşi face vânt...
      Balsamo:
      —   Văd... un evantai, tresare: kuvinabusî..., păziţi-vă!
      O pată roşie, în vas.
      —   Degeaba. Prea târziu, roti, a tras!...
      Contele Falkenstein se-aşează pe scaun, în faţa lui Cagliostro:
      —   Dacă vă interesează?...
      —   Nu... Numai cui vrea să ştie, spun.
      —   Continuaţi atunci, conte de Fenix.
      Tresare, îl priveşte lung şi-şi apleacă ochii pe glob:
      —   îndrăzneţ, voluntar... Dar de ce atâta nelinişte? Şi nici o înlănţuire..., mă iertaţi!
      —   Vă rog...
      —         La carul Vostru sunt înhămaţi cai din toate neamurile, şi neînvăţaţi să... tragă. Călătorie primejdioasă! s-ar putea...
      —   Asta-f tot?
      —         Tiphereth... Căsătoria civilă, negreşit, e o întocmire care... cheamă... alta şi când o veţi hotărî va trebui să sancţionaţi şi divorţul...?
      —   Admittatur!
      —   Ante mare, undae! Şi Roma... gedulah... e încă tare!, oftează.
      —   Şi-apoi?
      —   Nu vor trece... trei ani şi veţi avea o insurecţie... sus.
161
      —    Sus?...
      —    în Ţările-de-Jos. An nefast, 88... şi pentru o întâlnire cu Turcii.
      —    După mine... cine?
      —    Fratele Majestăţii... Voas’...
      —    Bine... bine...
      —    Rău!
      —    Wird noch viei Wasser vorbeifliessen.
      —    Das dickste Ende kommt nach... und bald! Priviţi...
      La suprafaţa apei, băşicuţele adunate întocmesc: 5.
      —    Cinci ani încă!? şi vezi vreo primejdie asupra regelui... Franţei?
      —         Da! Sebet-Sisse. Să... vedem: va fi... — ridică capul; apa se astâmpără. Priveşte jur-împrejur, neliniştit, parcă...
      —    Nici o grijă, spune-ne!
      Globul — o flacără!
      —    Adod... Marduk! dotidisso-ibubusi-ibusibu-kuviiiabusi-doîidossi-ibubaâl! Benmeh! Tremură masa, se clatină vasul.
      —    Va muri.
      —    Cum?!
      —    Fără cap...
      Toţi se privesc, înspăimântaţi.
      IosiflI:
      —    Şi contele de Provence?
      —    Va muri... fără picioare. Va domni.
      —    Contele d’Artois?
      —    Va domni.
      —    Toţi trei fraţii?!
      —    încredinţaţi-vă singur...
      Pe faţa apei potolite, trei coroane deopotrivă, la rând.
      -Şi?
      —    Se va prăpădi, departe, părăsit de curte.
      —    Şi... Louis-Philippe?
      —    Guvernatorul din Dauphine? E la Bagnolet, n-apucă vara.
      —    Nu, fiul său.
      —    Philippe-Joseph? va muri.
      —    Lupte navale, aşadar?
      —    Pe eşafod!
      Rîchelieu:
      —    Finis coronat...!
      C&gliostro:
      —    Fiul său va domni.
      —    N-are nici doisprezece ani, cum?
      —    Va fi regele Franţei.
      Rîchelieu:
162
      —    Mă rog, la câţi regi împărţi d-ta Franţa?!
      —    Rămâne întreagă.
      —    ... ’ba să te mai înţeleagă! împăratul Germaniei:
      —    Şi Antoi’... sora mea?
      —    Soarta soţului ei.
      —    Madame... Elisabeth?
      —    Pareillement.
      —    Atunci va fi... revoluţie aici?!
      —    Ruvim, Asir... C'hesed!
      Clocoteşte tot vasul şi masa se clatină...
      —    Groaznică!!
      —    îmi voi păstră hotarele?
      —    Dimpotrivă!
      —    Ce vrei să?...
      —    Le veţi lărgi, dar... mai târziu, după Voi, târziu...
      —    înţeleg. Şi după mine câţi... împăraţi?
      Pe luciul apei, iar numărul... 5.
      Mareşalul:
      —    Văd ceva pe apă...
      —    Un cercle et...
      —    II m’a semble voir un... collier, quei eclat! et la gueule d'un Hon, non? Balsamo îl priveşte stăruitor:
      —    Vous vous trompez!
      —          Pas que je sache. Ven.\ maestro, mefiez-vous de... — încet: — Gare â la Bâstille et mefiez-vous du Saint-Siege!
      —    Merţi, înclină capul.
      Contesa, stătea aproape de masă, în stânga, se scoală, şovăie, trece în faţa lui Cagliostro. Ochii ei mari vădesc spaima, se stăpâneşte şi...
      —    .. .e rândul meu!, oftează. Blajină:
      —    Iată-mă, doctore...
      —    Veţi mai face un drum... două! la... Londra, înviorată:
      —    Da! mă du’...
      —    Dacă aţi putea rămâne aco’ ?!...
      —    Mă pot eu despărţi de colţişorul acesta?!
      —    Dar veţi avea... necazuri!
      —    Cine nu are?!
      —    Necazuri mari!, — smerit: — ştiu, atâtea cupidităţi.
      Şoptind:
      —    Fini! Jean n’aura plus un sou, rien!
      —    Nu e vorba de dumnealui, în vas, fierbe apa şi se întunecă.
163
       —    Mi-e frică! spune! da’ spune odată!!, — îşi frânge degetele...
       —    Ni... mic!
       —          Nu e adevărat! mi-ascunzi ceva, minţi! ştiu!... şi-a prins gâtul în palme, e palidă ca o moartă. Se scoală, păşeşte alături, se clatină, gata să cadă, — Je suisfritte!, porneşte spre uşă în hohote, iese plângând.
       Vor să ştie, întreabă cu toţii:
       —    Ce are?!...
       —    Da’ ce e cu?...
       —    Va fi de-ca-pi-tâ’!...
       —    Cum!?
       —    Ce zici?!...
       —          Dixi!... — şi buzele-i şoptesc? Nabon, du-te! Marduk te-aşteaptă şi Kaberimii, se ridică şi încrucişează mâinile deasupra vasului. în sfera de cristal s-a liniştit apa — limpede.
       Iosif II:
       —    Messieurs, il est grand teinps de...
       Din prag:
       —    La voiture de Sa... de... Monsieur le comte Falkenstein!
       îşi ia rămas bun. încep să plece... Cântă cocoşii.
                               Cap. IV
                         DRAMATIS PERSONAE
     JEAN-HENRI LATUDE, zis Danry, zis Masers de: fost felcer la armatele din Languedoc. Aventurier, n. 1725 laMontagnac (Herault) — m. 1805. Victimă oficiala şi erou consacrat.
     CAMILLE DESMOULINS: avocat, ziarist. N. la Cuise, în 1760; decapitat, la 5 aprilie 1794.
     MORELLET-abatele Andre: literat şi economist fr. N. în 1727; m. la 1819.
     ROSIERE, Thuriot de la: jălbar. N. 1744.
     TOURNAY, Louis: soldat din Garda franceză. N. 1762’.
     PELLEPORT: marchiz de, 1742-1811.
     LAUNEY, Bemard-Rene, marchiz de: guvernatorul Bastiliei.N. 1740. Măcelărit în ziua de 14 iulie 1789.
     D-na LEGROS: Văduvă sentimentală. Etate: 44 de ani. Negustoreasă.
      Magistraţi, slujbaşi — paznici, întemniţaţi; soldaţi, slujitori — popor.
                                             Locul de privire: 1789
                 Paris, în Bastilia şi afară.
165
1789
      JL,a capătul străzii Saint-Antoine: cele opt turnuri greoaie şi jos apa, verde, stătută, moartă. Poporul ţinea răbojul celor căraţi acolo. Intrau cin’ sprezece-douăzeci de nenorociţi în fiecare săptămână, adesea mai mulţi. Vroiai să ştii, să afli?
      — Ssst! nici o vorbă! — şi cel întrebat, şoptind, privind înspăimântat în urmă, în lături, îşi făcea cruce, grăbea pasul.
      Din când în când, un dric ieşea pe poartă.
      Sainte-Foix, publicistul, scrie prin veacul al XVIII-lea: „Bastilia e una dintre cele mai groaznice temniţe din Europa şi despre ea nu voi spune nimic!“.
      Se mai zicea, în taină: „Mai bine să taci decât s-o pomeneşti!*4.
      Masca-de-Fier acolo îşi dăduse sfârşitul. Fratele lui Ludovic XIV? — Nu.
      Generalul Bulonde? Intendentul Fouquet? Patriarhul Avedik? Ducele de Monmouth? — Nicidecum.
      Cavalerul de Rohan? Contele de Vermandois? Care atunci?!
      Ducele de Beaufort, contele de Keroualze?
      Nici unul dintre aceştia.
      Regele Franţei negociâ în ascuns dobândirea cetăţii Casai, din nordul Italiei, pe Po.
      Contele Hercule-Antoine Matthioly, marchiz de Monferrat, secretarul de Stat al ducelui de Mantuarl-a vândut pe Rege. Acesta porunci să-l aresteze.
      îl prinseră chiar pe pământul italian şi fu aruncat în temniţă la Pignerol, în anul 1679.
      Cin’sprezece ani mai târziu fu strămutat la Sainte-Marguerite, apoi la Bastilia.
      De când au pus mâna pe el şi până la moarte — 19 noiemvrie 1703 — nu i-a văzut nimeni faţa nici nu i-a mai auzit glasul. O mască de fier îi cuprindea capul. Trupul, fără căpăţână, a fost îngropat la Saint-Paul.
      Curând..., când cercetările vor scoate la lumină cele tăinuite acolo, din ţărâna frământată a grădinii vor ieşi la iveală mormane de oseminte. „Tiranii au uitat să le roadă ciolanele!** — strigă Mirabeau.
      Vor mai află: o masă grea în două feţe — teascuri pentru zdrobit prinşii; cingători şi pieptare de fier pentru a le strivi plămânii; şiraguri de lanţuri grele, ţepoaie şi alte unelte de schingiuit osândirii. Şi foamea!...
      Câţi din cei cari coborau uliţa Saint-Gilles cutezau să ridice ochii spre turnuri? Căminul în care regele îşi găzduia poftiţii.
      Acolo zăcea şi bietul Jean-Henri Latude, zis Danry, fost felcer la armatele din Languedoc. Prigoana regelui îl năpăstuise acolo. Fusese întemniţat fiindcă trimesese, demult, în 1749, o lădiţă cu boscării marchizei de Pompadour. Stârnise astfel ciuda lui Ludovic XV. Apoi, se pare că lădiţa fusese cu dibăcie întocmită să-i sară marchizei în cap, s-o zdrobească toată. Regescul ibovnic, foc supărat! Latude, osândit, îşi ispăşea greu păcatul. Dar despre chipul cum era canonit vom vorbi mai la vale.
      Trudit de necaz, doborât de ură — ziua lungă, noaptea mare — întocmea osânditul răvaşe. Le scria cum putea, cerea dreptate, îndurare. Jalbele le încredinţa vântului, care le sufla de pe tocul ferestrei, le împrăştia departe.
166
      Mahalaua toată le cetise. îl căina lumea, sărmanul, dar n-aveau ce-i face! Fiindcă cei de-1 păzeau aflaseră că îşi strigă deznădejdea afară, întăriseră privegherea, grijă mare, să n-aibă nici condei, nici hârtie, nici cerneală. Lipsit de scule, socoteau că-i pot închide gura.
      Doamna Legros, o marchidăneasă grasă, miloasă, lăsase tejgheaua şi se pregătea să iasă.
      Se încheiase ziua.
      A zăvorit uşa, a închis oblonul, a părăsit dugheana. A pornit pe uliţă. Când a ajuns în dreptul puşcăriei a iuţit pasul. O străbătea groaza.
      Se auzeau urlete, sus, cântări-rugăciuni, ţipete — cei înnebuniţi de chinuri sau cei care-şi dădeau sufletul.
      Mergea grăbită cu capu-n pământ, să treacă mai curând pasul. A tresărit toată, mai era să cadă, gata să strige. I s-a părut?... o nălucă? îi atinsese obrazul o coadă lungă. O purta vântul. O fâşie se zvârcolea-n văzduh. A dat s-o prindă, i-a scăpat din mână. De sus, răcneau mai tare. S-a prins cârpa de ulucă. A luat-o. A grăbit spre casă. Singură, s-a apucat să citească... O îneca plânsul. Bietul Latude îşi golise vinele! să scrie cu un băţ pe zdreanţă: „ îndurare! nu mă lăsaţi să mor!!“, iscălise.
      Vădană, şi n-avea cin* s-o muncească, s-a prins să-l îndrăgească într-o clipă. Şiroaie de lacrimi pe cârpă, şi mototolind-o toată pe buze, îi sărută slovele lui, scrise cu sânge!...
      N-a mai avut astâmpăr. De cum s-a făcut ziuă, a pornit cu jalba. Stăruitoare, alerga greu fiindcă era grasă, a înduioşat toată suflarea. A colindat peste tot, a dobândit iertarea!
      Latude era slobod, şi alţii...
      Pentru a ocârmui Franţa, regele avea la îndemână două mijloace: tradiţia şi sentimentul, atât. Adică amintirea puterii regeşti numai şi dragostea naţiunii. Dar străvechea credinţă a claselor muncitoare se irosise, simţăminte potrivnice-i luaseră locul.
      Malesherbes spunea: „Luaţi din mâna regelui cărţile-de-popreală şi i-aţi dărâmat toată puterea, căci abia atât i-a mai rămas cu ce să-şi lămurească voia!“.
      Şi ce erau aceste cărţi? Porunca prin care-ţi stăvilea libertatea. Teama să nu te ajungă, te păstra cuminte. Dar de mulţi ani regalitatea singură n-o mai folosea, puterea aceasta era ca şi părăsită.
      Apoi, cei cari guvernau împreună cu el, seniorii, patriciatele oraşelor, îşi uitaseră cu desăvârşire îndatoririle la care întâietăţile lor chiar i-ar fi nevoit să gândească. îşi îngrijeau doar adaosele.
      întreaga privelişte a Statului era o paragină gata să se prăvale.
      Nenumăratele chichiţe care sprijinesc oblăduirea, dar o şi întârzie, lipseau pe vremea aceea şi astfel opreala bunului mers avea mai grabnic să se întâmple.
      Feluritele rotiţe care împlinesc şi încarcă astăzi maşinăria Statului ar fi putut îmblânzi zdruncinarea, dar nu erau născocite încă.
      Mijloacele de trecere de la un loc la altul erau împovărate, din lipsă de drumuri. Bucatele nu puteau fi cărate departe, în calea nevoii.
      De unsprezece ani bântuia foamete mare, ea înrăise lumea.
      Zi de zi se scumpea pâinea. Buclucaşii îndemnau la rele şi neorânduiala înspăimântase negoţul. Treburile lâncezeau. Lucrătorii rămaseră fără pâine.
167
      Răufăcătorii, borfaşii obijduiau drumurile, — poterile erau neputincioase să-i stăpânească. Jefuiau ca în codrul Vlăsiei. Cartouche lucrase fără astâmpăr, în capitală, în târguri, la ţară. La fâret de Bondy. Răzvrătire renăscută într-o clipă, pretutindeni.
      La Nantes, răscoală. în ianuarie, se pradă brutăriile. La Bray-sur-Seine, ţăranii înarmaţi cu furci, cu cosoare, silnicesc pe arendaşi să scadă preţul grăunţelor, să mărească plata zilei de lucru. La Cosne, în Picardia, la Orleans, la Rambouillet aţin căile tâlharii.
      Pe unde se trimeteau trupe, prilej norodului să strige: „ Vin să ne sugrume! în Paris, zăpăceală şi mai mare.
      Trudit de nesomn şi odihna nu se lipeşte de el! Decuseară, o stea roşie mare s-a uitat pe horn înăuntru la ei, erau la masă, şi a luminat tot bordeiul! S-au ghemuit toţi alături în odaie,în întunerec. Nevasta plânge înfundat, copiii îndesaţi unu-ntr-altul zbiară. în bătătură, mugesc vitele fără astâmpăr, au fugit din staul — au luat neliniştea de la oameni sau?... Câinii urlă, zburliţi sar’ încotro... nu s-arată nimeni. S-a deşteptat şi coteţul, o hărmălaie nebună! Parcă s-a clătinat pământul...
      Nopţi după nopţi, ţăranii veghează în aşternut, cu ochii crescuţi de spaimă. Aşa-şi petrec neodihna, sărmanii locuitori din Cher. La fel şi în Gers, în Lot, în Vaucluse, pretutindeni.
      în Angoumois, lângă Barbezieux, la Souve s-au încrucişat pe cer trei brazde de foc; s-au aruncat cu faţa la pământ cu toţii, aşa au stat trântiţi până la ziuă, bieţii oameni! Cei din Langon, au zărit pe Garonne o corabie uriaşă, smolită, cu pânzele pătate de sânge, lac. Cei din Marmande n-au aţipit de trei zile, de gemetele care umplu văzduhul. La Vouzieres, s-a frânt în două biserica! La Fougeres, s-a năruit primăria; crăpase dedesubt pământul.
      în Ardeche, la Vals, şi-au sucit gâtul privind cum rotesc pe cer vultanii, cârduri. în Doubs, în toiul nopţii, sat de la sat au sărit în picioare: le-au năpădit casele şi hambarele, cloţanii.
      în Aveyron, la Girmaux, un călăreţ străbate satul în goană răcnind: „Vin!“... Cine? Nu ştie nimeni. Dar îi trec sudorile, le clămpăne dinţii şi tremură toţi.
      în Dordogne, trebuia să înceapă din zori secerişul, hodineau. Clopotele au început să sune... singure! în Cantal, la Saint-Flour, o vacă neagră încinsă de flăcări s-a năpustit într-o şiră de paie şi a aprins-o. A ars toată. Dimineaţa, era în picioare neatinsă — toată clădăria de paie. Cătunul e îngrozit!
      în Drome, tâlharii aţin drumurile. Peste tot, braconierii se iau la harţă cu paznicii; focuri de puşcă. în păduri, ard ruguri şi miroase a came de om friptă. Cine-a văzut, cui-i miroase şi cine aude ce se petrece? nu ştie nimeni.
      în Tam, vâlvătăi au răspuns prin coaja pământului şi au aprins holdele. Noaptea, în Var, laDigne, un ţipăt: „Vin Sarzii!“.Părăsesc casele şi dau buluc în pădure. Ropotul cailor rumpe şoseaua. Trec escadroanele... Cin’ le-a văzut? Nimeni. în Noirmoutier, au debarcat Inglejii! La Ancenis, femeile fug din târg şi bătrânii trag în grabă obloanele, la case.
      La Orly s-au stârpit toate vacile şi oile. în Landes, vâltori de apă, anafoare — au înghiţit dunele şi punţile. — „De unde ştii?“ — „Aşa zice lumea!“ O nebuneală generală, un norod întreg care-şi face lui singur frică. Oblăduirea îngrijorată; cum să nu fie!? Aşa a început vara anului 1789, cu teamă, cu spaimă!
168
      Din Dauphine, vin ştiri tot mai rele. Ţăranii sar din aşternut, pun mâinile pe coase, pe topoare, se strâng, aleargă năuci pe uliţele satului, — „Hoţii! vin hoţii!!“ I-a văzut cineva, i-a auzit venind careva? Nimeni. La Frejus,în plină pace, — „Toulon! Engleji’-au pus mâna pe Tou’ !‘\..0 spaimă grozavă bântuie toată Franţa. Se petrec multe. Şi toate întâmplările vor ajuta Revoluţiei, tocmai prin neliniştea pe care o înstăurează. Toţi iau armele, să păzească ordinea — dezordine! Le stă cumva cineva în cale, cade. Şi Adunarea:
      — Cei din castele, numai, s-au răzvrătit împotriva oamenilor paşnici! Aşa sânt ocrotite victimele.
      Stele care cad, stele care-aleargă, lumini, focuri pe cer; la Vesoul, femeia pomojnicului a născut un viţel cu capu’ de peşte. „ Semne! “. La Clamecy, s-au arătat la chindie pe şosea, dracii! Lumea îngrozită şi ţipând a dat buzna în biserică; s-au stâlcit împingându-se, au murit cinci inşi şi s-au vătămat mulţi. Aşa zice... cutare, aşa a spus careva care...
      Şi totuşi, s-ar părea că cineva stăruie să împrăştie în mulţime, groaza. Urmăreşti din sat în sat cum drumuieşte fenomenul straniu: spaima!
      în Nogent şi la Bar se clatină casele şi ziua şi noaptea şi se cufundă. Nu se mai sfârşesc cutremurele. Pe coastele Bretaniei şi pe de-arându*, aceeaşi frică cumplită: năvăleşte duşmanul! Şi nu s-arată nicăieri, nimeni. Să fie marea spaimă pusă la cale, de cine? de către marii... şefi? şi care să le fie ţelurile? Sau... cele treizeci şi două de milioane date de Pitt, pentru? Repetiţie generală, poate să fie! Un fel de a semăna la vrăjmaş neastâmpărul şi groaza. Ici-colo, un crâmpei de hârtie — trei vorbe, un îndemn: să treci mai departe o ştire. Şoapte. Apoi, s-ar părea că... îngrijorarea mare porneşte mai ales în zilele în care vine poşta, la sate. Să fie zgomotul public... alcătuit şi de cine?
      în oraş şi la ţară, s-a născut paza obştească: Garda Naţională. Pe castele, numai, le călcâ datoria să vegheze la liniştea satelor; din străbuni, de totdeauna, ocrotirea vieţii şi a bunurilor, sătenilor, n-a fost ea mereu în sarcina nobilimii? Care-i mai e rostul atunci!? Cum îşi mai pot îndreptăţi precăderile, nobilii!?
      Uite, la Ruffec în pădure mişună tâlharii. La Vemeuil, la Braconne ard codrii — aşa spune lumea. Spaima!... fenomen episodic cu urmări grozave. Ea şi lămureşte în largă măsură ce se va întâmpla la... 4 august, noaptea, cu regimul.
      Oamenii de treabă, zăvorâţi în case. Haimanalele-n stradă.
      Drojdia la iveală. în nopţile din 12 şi 13 iulie, toate rohătcile unde se strângeau dăjdiile, acsizele, fură prădate. Cocioabele paznicilor, arse. Derbedei înarmaţi cu suliţe, cu ciomege, jăcmăneau lumea, umblau bezmetici pe uliţe.
      Au jefuit treisprezece brutării şi câteva pivniţe cu vinaţuri. Au prins putere. Sfărâmară încăperea poliţiei, — comisarul Thiroux de Crosne se mântui cu fuga. Sosiră-n goană la închisoarea La Force, sloboziră pe cei închişi pentru „neplată“. Prădară Muntele -de-Pietate, porniră apoi iute spre mănăstirea Lazariştilor. Au sfărâmat poarta, au dat năvală înăuntru. Ard cărţile de preţ, tablourile, laboratoarele, tot ce cuprindeau odăile unde se adăposteau arta şi învăţătura. în beciuri, au desfundat butoaiele — erau multe. S-au îmbătat criţă.
      îmbrăcaţi în odăjdii, au ieşit în stradă. Sileau lumea care trecea să bea cu ei laolaltă. Snopeau pe cei care nu goleau potirul cu vin dintr-odată.
      A doua zi: treizeci de morţi, printre ei şi o femeie însărcinată.
      O ceată plecase din noapte spre primărie. Beţi morţi, au adormit pe duşumele — în sală.
169
      Mahalalele nu erau mai ferite, peste tot jaf şi hambarele în flăcări.
      Dar aiureala cea mare, la: Palais Royal. Acolo era locul de întâlnire al năbădăioşilor şi al celor făr* de căpătâi. Matracucile, aprinse vâlvătaie, îndemnau peştii la treabă.
      Cei cu povaţa pe buze erau stâlciţi, hainele rupte, aruncaţi în avuzuri şi tăvăliţi în stradă, să tacă.
      La 77 iulie, NeCker fu îndepărtat — era popular! Breteuil, deşi revoluţionar, nu era iubit de norod. Se pusese-n patru să-l mulţumească, căpătase stingerea „cărţilor de popreală". Nu mai ajungea o slovă ca să te închidă. Golise puşcăria Vincennes, tumul Châtimoine din Caen, liberase pe Latude; hotărâse dărâmarea Bastiliei, slobozirea celor închişi fără pricină mare. Se gudurase cum se pricepuse mai bine. Nu era pe placul mulţimii.
      Cercul de la Palais Royal scosese vorbă că ministerul pornise să pună la cale măcelărirea lor, a bunilor patrioţi. Asta, fiindcă pentru paza oraşului se adusese armată proaspătă. N-aveau învoirea s-aducă. Curtea pentru a fi pe voia gălăgioşilor porunci trupelor să plece.
      Parisul rămâne fără pază.
      Strânsură multă. Gură-cască şi oameni de treabă. Camille Desmoulins urlă:
      —         Cetăţeni!! nu este o clipă de pierdut! Sosesc de la Versailles; domnul Necker a fost alungat. Izgonirea lui înseamnă clopotul altui Saint-Barthelemy, căsăpirea voastră!... Astă seară, batalioane de lefegii vor ieşi în Champ-de-Mars să ne sugrume! O singură scăpare, una: săriţi la arme!!!
      Pentru paza oraşului nu rămăsese decât garda franceză. Dar ce mai era, de această gardă?! O adunătură de golani, ciurucuri. Aveau îngăduinţa, fiind sub arme, să-şi urzească în târg meşteşugul, pentru ca să-şi rotunjească solda. Şi care li-era meseria? Mai toţi cătăneau, să poată trăi pe spinarea curvelor,nestingheriţi de poliţie. Adeverinţa lor de purtare o aflăm tălmăcită aidoma în enciclopedia lui d’Alembert şi Diderot.
      Miliţia burghezilor trebuia înjghebată iute.
      Se adunară la Petit-Saint-Antoine, târgoveţi, lucrători, scriitori, judecători, învăţăţi alături de tovarăşii nevoiaşi: dulgheri, fierari, muncitori. Nobilimea petrecea fără grijă.
      Secretarul adunării: Champion de Villeneuve. Hotărâră, în faţa primejdiei, ca o mie patru sute de cetăţeni să ia armele. Iar pentru a nu prilejui întâmplări, printr-o nepricepută mânuire a armelor de foc, se înţeleseseră ca miliţia să n-aibă puşti nici pistoale, doar suliţe, spăngi, săbii, ţignale şi tobe.
      Porniră spre „Invalizi", să le ceară.
      Bezenval primi delegaţia cu bună-voinţă, dar pentru ca să le împlinească cerinţa avea nevoie de ordine. De spaima tâlharilor se întocmise miliţia.
      Charavay spune:
      „Burghezii Parisului înfricoşaţi de excesele bandiţilor, mai mult decât de planurile Curţii, se alcătuiesc în miliţii."
      Ceilalţi, pleava, căutau şi ei arme. Năvăliră la primărie. Un elector, Legrand, puse să se aducă câteva butoaie cu iarbă de puşcă, îi ameninţă că le va aprinde. Fug...
      în noaptea de 75, jefuiseră prăvăliile. Abatele Morellet, enciclopedistul, întemniţat sub Ludovic XV, scrie:
      —         ... dălhăuţi înarmaţi cu pistoale, cu frigări, cu bâte, spărgeau casele, cereau de băutură, bani, scule...
170
       Mathieu Dumas arată în amintirile sale: „.. .cetele de haimanale, unii goi, înfăţişări fioroase!44.
       Populaţia Parisului crescuse, cam de un an încoace, la cinci sute de mii de inşi. Dintre aceştia, erau mai ca la o treime oameni străini de oraş. Mulţi, printre ei, veniţi de departe. Limbi amestecate. Mulţi vorbeau stricat nemţeşte. înfăţişări ciudate, crunte. Vestminte neobişnuite târgului, bărbi încâlcite, în mâini toroipane, câte un cuţit sub mondir poate. Fără chef de lucru, gâtlejul însetat şi la toţi li-era foame.
       Gospodăria oraşului clădise în Montmartre câteva adăposturi, pentru odihnă, şi pentru câteva mii săli de lucru, să-i pună la treabă. în altă parte li-era gândul şi-i ostenea prea iute lenea. Umblau forfota. Şi lor le trebuia arme...
       Şi cei cu gânduri necurate şi cei care luaseră paza asupră-le porniră spre Bastilia să le ceară. Nu era vorba nici de „tiranie44, nici de slobozirea celor închişi acolo, nici să ştirbească puterea regească.
       Acolo, nu erau arme.
       în dimineaţa zilei de 14 iulie 1789, electorii primiră la Hotel de Viile câţiva târgoveţi din mahalaua Saint-Antoine. Se plângeau cum că tunurile aşezate în turnurile închisorii înfricoşau poporul şi că, numai privind la ele şi nu se putea hodini lumea de spaimă. Prilej de vorbă. Tunurile prinseseră mucegai de când zăceau acolo. Rostul lor? Să duduie la sărbători.
       Totuşi, electorii trimiseră o delegaţie, la Bastilia, să sprijine cererea jălbarilor.
       Guvernatorul cetăţii, domnul de Launey, era om prevenitor. îi primi frumos, le glăsui pe voie şi-i pofti la masă. Iar pentru a le împlini într-o măsură îngăduită şi dorinţa, porunci să se împingă tunurile înapoi de la crenele, să nu mai fie ţevile în văz.
       Plecară mulţămiţi de... masă. După ei altă ceată, gălăgioasă. în capul lor, un lătrău: avocatul Thuriot de la Rosiere, pălăvrăgea ţanţoş în numele patriei şi al naţiunii. Vrea tunurile toate, cetatea şi ce i-o mai veni în gând să ceară. Cuvântă garnizoana. Nu era mare. Nouăzeci şi cinci de invalizi, să se afle-n treabă şi treizeci de şviţerani-lefegii făceau cum puteau paza şi slujba.
       O mie de desculţi zbierau, să li se deschidă poarta!
       Garnizoana jură că nesilită nu va trage. Şi pentru a-i face să uite şi unde au fost, tunurile, guvernatorul puse să se astupe cu scânduri faţa meterezelor. Era om de înţeles.
       Thuriot plecă bombănind, spre primărie.
       Femand Boumon spune că Launey trăsese mâna de soldaţi în curtea dinăuntru a cetăţii, tocmai pentru a nu stârni mulţimea. Ridicase podurile lăsate spre folosinţă ziua, închisese astfel cetatea.
       Un soldat din garda franceză, Louis Toumay şi altă haimana, s-au căţărat pe ziduri. Cu dalta, cu ciocanul au tăiat lanţurile care priponeau podurile. Cei dinăuntru priveau fără să tragă — astfel cum le fusese vorba. Drumul spre poartă era slobod... Au sfărâmat porţile, au coborât punţile. Au năvălit în ograda guvernatorului, grămadă. Trag în soldaţi.
       S-a desmeticit Launey, abia acu-şi dă seama că orice zăbavă poate fi pieirea. Ordonă: „foc!“. Plesniră câteva focuri de puşcă. Mulţimea învrăjbită, dar lipsită de semeţie se risipeşte.
       Se strigă în tot Parisul că bietul popor a fost tras în cursă, împuterniciţii lui momiţi, luaţi cu sila la masă, otrăviţi, schingiuiţi, ucişi.
171
      Adunătura pomi iar spre Bastilia, în goană. Târau după ei şi două tunuri. Unul l-au aşezat pe şoseaua Arsenalului. Au tras... Fiindcă nu cunoşteau mânuirea, se zdreliră singuri. Alte sărmăniri nu. Iar din cele cin’sprezece tunuri din turnuri nu trase unul. Jos mai erau trei, încărcate cu poşuri. Au descărcat numai unul, fără ispravă. Fiindcă nu-1 lăsa inima să tragă în lume, guvernatorul hotărâse să aprindă pulberăria cetăţii, s-o arunce în aer. S-ar fi îngropat cu toţii sub ea şi ar fi dărâmat şi mahalaua poate. Ferrand şi Bequart, doi din invalizi,îl opriră.
      Cei de afară zoreau să pătrundă.
      O fetişcană drăguţă, domnişoara de Monsigny, fata căpitanului companiei de invalizi adăsta să intre, şi-avea locuinţa cu părinţii ei înăuntru. O semuiră, crezură că-i fiica guvernatorului. Puseră mâna pe ea. Pe un maldăr de paie, au trântit-o pe marginea lăcăriei care împrejmuia, pe sub poduri, cetatea. Răcnesc către cei dinăuntru:
      —  Deschideţi mai iute, că-i dăm foc fetei!!
      Tatăl ei, sărmanul, s-a repezit s-o scape. L-au ucis. Au aprins paiele.
      Un om de suflet, soldatul Aubin Bonnemere, a scăpat-o din gherale lor, — pârlită şi moartă de frică.
      Elie spune:
         Bastilia n-a fost cucerită, s-a predat înainte încă de a fi în primejdie, fiindcă cei dinăuntru s-au încrezut în cuvântul unui ofiţer francez că nu li se va întâmpla nimic, eu le dusesem făgăduinţa, după stăruinţa lor chiar!...
      Au năvălit cu toţii.
      Zadarnic se împotriviră, Elie şi Hulin, cu fapta, cu vorba. Degeaba. Blândul de Launey fu măcelărit, se apăra ca un leu. Abatele Lefevre l-ar fi văzut cum lupta, spune Dussaulx.
      Răpus, îi tăiară capul cu bricegele. Nu izbuteau să-i despartă căpăţâna de trunchi, — mai priceput printre ei, un parlagiu, Desnot, isprăvi treaba. Trezit, se furişă prin lume. Dar, cum pedeapsa n-a mai venit,îşi dădu în scris mărturia. Adăsta medalia virtuţii, spune.
      L-au căsăpit şi pe de Losme-Salbray, îngerul prizonierilor! — aşa îl numeau întemniţaţii. Marchizul de Pelleport — fusese închis şi el câţiva ani — trecea tocmai pe-acolo, vroi să-l scape, le strigă:
      —  Opriţi!! pentru dumnezeu, că ucideţi pe cel mai blajin dintre oameni!
      Erau porniţi pe omor, gata să-l ucidă şi pe el. Aceeaşi soartă au mai avut-o: locotenentul Person, Asselin, invalidul Dumont şi cavalerul de Jean. Pe Miray l-au târât cu maţele-afară până-n piaţa Grevei. — L-au spintecat pe Bequart — el împiedicase pe guvernator să azvârle cetatea în aer — iar mâinile lui smulse şi un ghem de măruntaie calde înfipte într-o suliţă le-au luat să le poarte în semn de vrednicie, să le arate.
      Herbeliştile, turbate, zbierau: „ Ucideţi!“
      Un unchiaş împărţise, cu o iarnă înainte, mai tot ce avea — i-au retezat capul. Lui Flesselles, starostele negustorilor,i-au smuls inima şi maţele, — era om între oameni! — înfipte într-o prăjină, înflorite cu garoafe albe, le-au dus la el acasă să le-arate. Capul lui Launey, înfipt într-o furcă, l-au cărat la Palais Royal, la Pont-Neuf, să-l închine la statuia lui Enric IV, — „Salută-ţi stăpânu'U“ şi făceau haz. Şi fiindcă li se făcuse foame, au pornit pe la hanuri, la cârciumă. S-au pus pe chef. Pe masă: căpăţâna guvernatorului şi măruntaiele lui Miray, calde, şi inima.
172
      Cei din stradă zbierau, cereau şi ei... Le-au aruncat pe geam maţele. S-au potolit, au pornit în urale. Au jefuit prăvălia lui Reveillon, a lui Dominique Henriot — ce mai rămăsese; şi o monastire.
      S-au coborât în pimniţe. Beţi, au început să se ucidă între ei.
      Stârvurile şi cheile cetăţii le purtau cu alai pe uliţe, dar pe cei închişi uitaseră să-i sloboadă. Şi n-ar fi fost mulţi — şapte!
      Patru măsluitori de bani: Bechade, Laroche, La Correge şi Pujade — pricina lor, în curs la Châtelet. Apoi, contele de Solage, ticălos nărăvaş, ucigaş — neamul lui, pentru ca ruşinea să nu fie dată în vileag, ceruse şi dobândise întemniţarea, uitarea. Cinci, pân-acum şi încă doi nezdraveni: Tavemier şi de Whyte. Pe aceştia doi, după ce i-au scos, i-au plimbat pe braţe, tot târgul, — sărmane victime ale arbitrarului! — dar fiindcă făceau urât, i-au dus la balamuc, la Charenton, în paza lui Sfântul-Vasile.
      Pe ţanc, şapte!
      Aceştia sunt martirii pentru care au săvârşit isprava.
      Şi încă unul. O grozăvie! Un bătrân încărcat de ani şi necazuri. Barba pân’ la genunchi, ninsă. Zăcea de şaptezeci de ani în lanţuri: contele de Lorges, sărmanul! Dar nu l-au putut găsi fiindcă nu fiinţa decât în nălucirea lumii, trăise numai în plăsmuirea trancagiilor, nu în piele şi oase.
      învingătorii: 98 de morţi. Trăseseră unii-n alţii. Dintre ucişi: 19 însuraţi şi numai cinci dintre ei aveau şi copii, — nu luase parte poporul.
      Miercuri noapte, 15 ale lunii, încă mai zăceau leşurile în piaţa-Grevei.
      Căpeteniile şi voinicii nu se arătau, li-era teamă. Când primiră, curând, asigurări că nu vor fi stingheriţi, răsăriră eroi!
      Saint-Just preţuieşte numărul celor cari au împresurat cetatea cam la o mie abia, şi mulţi venetici printre ei.
      Norodul, străin de ispravă!
      ..Bastilia, prost apărată, a fost luată cu hurta de câţiva soldaţi din gardă şi de o adunătură de borfaşi, mulţi, şi... haimanalele din ţară. Parizienii, aceşti veşnici gură-cască erau acolo doar ca să privească...“ — spune Marat.
      Pasquier, lângă el d-ra Contat de la Comedia-Franceză, odihnea rezemat de zăplazul grădinii lui Beaumarchais, priveau; spun la fel.
      împreună cu unul Baron, zis Giroflee, negustorul de vinuri Cholat — erau de faţă — au mâzgălit pe o foaie întâmplarea, cum au văzut-o. Aşa se arată să fi fost şi din fapte.
      Sminteala avea să folosească celor înhămaţi la treabă. Puseră la cale: preamăriră isprava. De a doua zi, împrăştiară vestea:
      — .. .în luptă grozavă, însufleţirea poporului a sfărâmat într-un sfert de ceas cătuşele tiraniei! Năpăstuiţii bunului plac izbăviţi de la groznicii şi chinuri!
      Ieşiră multe la iveală.
      Astfel... masa cu şuruburi, în două feţe, între care se striveau de vii osândirii, se adeverea a fi o... tiparniţă uitată într-o hrubă, acolo. Maşina de tipărituri, ascunse, fusese găsită la Fran^ois Lenormand, cu trei ani în urmă şi ardicată. Bastilia găzduia, cum se vede, pe lângă oameni şi cărţile şi uneltele de răspândire neîngăduite. Apoi, pieptarul de fier pentru sugrumat închişii şi cingătoarea de oţel erau... un brâu de zale şi o platoşă din sala
173
ospeţelor, unde pereţii erau împodobiţi cu armuri şi suliţe, nu erau scule pentru schingiuit osândiţii.
      Potopul de lanţuri: zorzoanele de la cei doi geamali cari purtau ornicul din curte; ceasul aşezat acolo de d’Argenson, amintire. Şi fiindcă numai pe morţii catolici îi îngropau în cimitirul Saint-Paul, iar pe evrei, protestanţi şi pe cei de alte credinţe îi înmormântau în grădină, se înspăimântase lumea de osemintele găsite acolo. Găzduiţii din Bastilia se sfârşeau de moarte bună, dacă-i ajungea ruşinea asta acolo.
      în noaptea de 14 spre 15 iulie, ducele de La Rochefoucauld-Liancourt deşteaptă pe rege, i-anunţă luarea Bastiliei.
      Ludovic XVI:
      —   Cum, revoltă?!
      —   O Revoluţie, sire.
      în ziua când puterea regească, slabă şi şovăitoare, a părăsit Parisul în ghearele neorânduielii, puterea s-a decăzut singură.
      Negreşit, populaţia cuminte încercă să potolească dezmăţul, urgia, dar repezeala cu care se lucrase o găsea nepregătită şi în nedumerire mare. Atacarea Bastiliei fusese chibzuită bine. Se isprăvea acum şi cu libertatea.
      Franţa se pleca în faţa a treizeci de răzvrătiţi.
      Poporul îşi simte stăpânul neîndurat, se gudură — îngenuncheat de regimul nou.
      Istoria lumii începe o pagină nouă.
      23 iulie 1789. în Rennes. La loja .'. Parfaite-Union.
      Corbin de Pontbriand:
      —         ...de-aici, din lăcaşurile voastre, fraţilor! din temple, scumpii mei fraţi, şi de la închinaţii adevăratei filozofii pomit-a scânteia care, pe tot cuprinsul Franţei, a aprins acum inimile tuturor cetăţenilor!
      Dar... să ne întoarcem la fortăreaţa din mahalaua Saint-Antoine.
      Cetate veche. Prima piatră, la zidire, o pusese starostele negustorilor, Hugue Aubriot, demult, patru-sute-optsprezece ani înapoi, în ziua de 22 aprilie. Rostul ei? Paza târgului împotriva încălcării duşmanului care s-ar fi ivit la poarta aceea. Englezul era vrăjmaşul — întăritura, să-i stea în cale.
      Mai târziu ajunge temniţă de Stat. în înfăţişarea aceasta, primul ei comandant fu Leclerc du Tremblay, fratele faimosului pere-Joseph, mâna dreaptă, sfetnicul lui Richelieu.
      Cu revocarea „edictului de la Nantes“, Ludovic XTV redeşteaptă prigoana religioasă. Apoi, nici pe gazetari, nuvelişti, pamfletari, precum şi pe Jansenişti şi pe toţi gânditorii, în sfârşit, nu-i răsfaţă prea mult fiindcă nu era prea iubitor de libertatea presei. Dar nici nu-i putea închide laolaltă cu toţi netrebnicii şi ticăloşii de rând.
      Temniţa îşi găsi astfel întrebuinţarea.
      Cu Matthioly a fost aspru, regele, dar şi aici închipuirea a clădit mult. Masca de fier care-i cuprindea capul era de... catifea neagră.
      Iar zidurile reci ale puşcăriei nu împiedicau inimile calde nici ochii să se vadă, nici...
174
      Dragostea d-rei Rose de Launay, apoi doamnă de Staal — pentru cavalerul de Mesnil, proteguiţi de bunul de Maisonronge, e o poveste fierbinte trăită acolo.
      Conspiraţia principelui de Cellamare o pricopsise pe fată cu închisoarea.
      Sebastian Locatelli ne desluşeşte:
      „.. .Găsiţi acolo bunătăţi şi plăceri pe care cei mai avuţi nu şi le pot îngădui în propriile lor palate şi o libertate atât de desăvârşită că ochiul cuprinde priveliştile cele mai îndepărtate şi pe cete mai ascunse"...
      înlesnirile cele mai largi erau luate în seamă.
      Astfel, ducele de Richelieu fiind închis, pentru că împotriva legiuirii avusese pricină cu arma, urmând să fie cercetat de către un membru al Parlamentului, nu este câtuşi de puţin sâcâit să se înfăţişeze la judecată, cum cerea datoria. Cercetarea se face la Bastilia.
      Iată niţel... şi Parlamentul în închisoarea regelui!
      Dar vremea trece şi temniţ* ajunge... han de rând!
      Un oarecare Boctey, închis la Vincennes, cere strămutarea:
      „...şi nădăjduiesc că Umanitatea Domniilor-Voastre nu-mi va refuza această favoare!44, se tânguie. Negreşit, i se face pe plac.
      Dar să cercetăm lista... hotelului. încăperile, toate, abia pot răbda patruzeci şi doi de inşi. Sub Marele-Rege, între anii 1660-1715, sânt închişi acolo: 2228, adică cam patruzeci la an. Subt Ludovic XV, în răstimpul de la 1715 la 1774:2567, o mijlocire de patruzeci şi trei. în sfârşit — fiindcă isprăvitul e — în timpul Domniei lui Ludovic XVI: 289, în totul. Adică cam nouăsprezece pe an.
      Şi mulţi din cei aduşi abia de stăteau 2-3 zile şi erau sloboziţi.
      De la 1 ianuarie 1789 şi până în ziua când s-a dărâmat fie vorba, Bastilia, un singur om fusese întemniţat şi după propria sa voie şi stăruinţă: marele industriaş Rdveillon, un om foarte de ispravă. Făcea mult bine şi în atelierele lui găseau mulţi de lucru. îi plătea bine şi se purta blând. Hotărâseră, puşi la cale, să-l omoare. Şi ca să scape, ceruse adăpost acolo, omul.
      Cam dărăpănat, hanul. Paza, snoavă! Sta cine vrea. Locotenentul de poliţie Crosne şi un membru al Parlamentului făcuseră o cercetare la faţa locului, cu două luni înainte, încheierea lor:
      „Temniţa să fie închisă, desfiinţată, fiindcă e o paragină!"
      Muzeul Camavalet păstrează şi azi planul arhitectului Corbet, din 1784, pentru dărâmarea Bastiliei şi ridicarea unei statui, tot acolo, regelui. Houdon avea s-o facă. Rapoartele lui Davy de Chavigne şi al lui Puget arată că era sorocit astfel — pe calea orânduielii şi tot avea să piară, temniţa.
      întreţinerea Bastiliei costa pe rege o avere!
      Guvernatorul primea 60.000 de livre pe an. E drept că avea şi însărcinări mari: să primească bine, dar mai căpătă şi alte parale. Apoi doftori, felceri, bărbieri, lachei, cofetari, bucătari, pivniceri, argaţi, vizitii, — pentru rostul bucătăriei: 70.000 de livre. Socotiţi o livră 15 franci din cei de altădată, franci buni...
      Temniţă de lux, închisoarea protipendadei vechiului regim. Dar erau primiţi şi oamenii de rând. Pe vremea aceea nu era o scădere să fii... găzduit de rege. încă de prin anul 1665, spunea Locatelli:
175
        . .dar ce favoare mai osebită din partea regelui decât să fii osândit la o aşa de plăcută păstrare1/4.
      Iar poporul, prea străin de Bastilia pentru ca s-o poată urî.
      Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, Constantin de Renneville petrecuse câtăva vreme în temniţa regelui. A scris: „Inchiziţia franceză" Ne dă acolo amănunte: bărbierul îşi ferchezuia muşteriii cu un tacâm nemaipomenit: lighean şi cănuţă de argint, săpun cu mirodenii, şervet împodobit cu bibiluri. Toate din punga regelui.
      Temniţă militară întâi, ajunsese închisoare de Stat, tânji şi nu mai fu decât o dărăpănătură părăsită şi de cei găzduiţi. Mai mult... castel, în care regele îşi primea musafirii sau pe nevoiaşi. Pentru o pricină mică, dacă vreai, gata ospăţul!
      Toţi trăiesc după plac. îşi întocmesc odihna cum vor, sunt slujiţi de slugile lor şi-şi cheltuiesc şi banii lor când vor, dar nu e nevoie. Bogat, trăieşte ca un prinţ; sărac, ca un rege! Fiindcă regele dă tot, cât poate şi din prisos. Nu poţi ghiftui cât te-a osândit să risipeşti, păstrezi cusurul. Nimeni nu-ţi cere socoteală, nimeni nu te întreabă. Iar pentru cei lipsiţi de tot, de mijloace, un număr de pensiuni; dar pot fi depăşite oricând. Poţi strânge şi bani. Mulţi chibzuiţi au făcut astfel. Şi de nu ţi-ai împlinit suma, mai ceri un răgaz. Era obiceiul.
      Abia spre sfârşitul veacului al XVIII-lea se silnici ca toată alocaţia să fie cheltuită şi... aşa începu şi chinul bieţilor închişi!
      Dintre cei mai împovăraţi de necazuri era şi sărmanul Latude. Nu-şi cunoştea nici o vină. Născut în Herault. la Montagnac, prin anul 1725, dintr-o fată iubeaţă — o chema Jeanneton Aubrespy — şi pe cine o fi găsit, fata, să-i fie lui Latude tată.
      Am spus parcă: trimesese un dar d-nei de Pompadour. Apoi, din ce socoteli buzunarul lui ştie, înştiinţase Curtea, se arătase singur.
      Pricina îi căzu pe ministrul Maurepas, deocheat la Curte atunci .
      Pe nezdravăn îl aruncară, din porunca regelui, în Bastilia. Fiindcă... dacă l-ar fi trimes în faţa judecăţii obişnuite, sentinţa i-ar fi lungit din încheieturi mădularele, i-ar fi deznodat oasele şi te miri ce alte neplăceri pe care, pe vremea ’ceea, trebuia să le rabde osânditul — pe roată.
      L-au mutat la Vincennes.
      O şterge, după un an.
      îl prind, iar scapă — în 1765.
      închis iar la Vincennes, apoi la Charenton, în 1777 îi dau drumul.
      Săvârşeşte o spargere.
      Prins, închis la Petit-Châtelet, apoi la Bicetre şi iar aici.
      îndrăgise puşcăria.
      Şi fiindcă nu-1 zorea vremea la treabă, îşi frământă mintea... Aflase astfel, din închipuirile lui, că ar fi fiul unui locotenent-colonel Henry Vissec de Latude, dacă o fi fost vreunul să se cheme astfel?...
      în închisoare plăsmuieşte jalbe, ocări, fabule, pamflete — din ele se mai găsesc şi astăzi crâmpeie în biblioteca Arsenalului. Şi cum scria prea afară din cale mult şi răspândea fără temei otravă, l-au pus la popreală: să nu mai aibă cerneală, nici hârtie. Să nu mai scrie.
      Stătea degeaba. S-a apucat omul să mânânce mai din puteri, să-i treacă urâtul. Mânca
mult!
176
      Pentru îngrijirea ospăţului, regele dădea: de fiecare om de rând, patruzeci şi nouă de franci pe zi pentru hrană. Cam 346 de lei, din cei de astăzi. Dar cu atâta bănet cumpărai mult, viaţa era ieftină.
      Pentru îndestularea unui burghez,, venea: 578. Pentru un financiar, magistrat sau scriitor, de două ori pe atât. Un sfetnic ori membru al Parlamentului avea drept, pentru hrană numai, la două sute de franci şi un mareşal primea patru sute pe zi. Belşug, cum vedeţi!
      Opusculul lui Renneville cârteşte, aspru, regimul. Să-l cercetăm:
      „...îmi puseră dinainte o ciorbă de mazăre verde cu lăptuci şi crutoane, minunat pregătită! un piept de pasăre şi aripa, o bucată zdravănă de came de vacă, o garnitură de pătrunjel; momiţe, creste de cocoş, sparanghel, ciuperci şi trufe. Pe alt taler: o limbă de berbec rasol. Toate gătite în cinste. Pesmeţi, frişcă şi două mere Reinette. Vin de Burgundia, din plin. Vrui să cinstesc pe temnicer, mă rugă să-l iert, n-avea voie să cuteze... Pâinea — cozonac! Apoi, îmi spuse să le cer tot ce-mi pofteşte inima, fiindcă regele plăteşte/*
      E drept, însă, că tot din partea suveranului erai rugat, de te învoiai numai, să posteşti vinerea. Tot osânditul ne spune:
      „...Erau şase feluri — peşte: un lin, o plătică, un şalău, o mreană, o scrumbie; zarzavaturi şi o supă de raci."
      Iată ce pătimea cel pe care-1 păscuse nenorocul s-ajungă acolo...!
      Tot bine aflase lumea, erau bieţii prinşi la strâsoarea mare! plesneau ţoalele pe ei, abia-şi mai trăgeau sufletul de atâta îndopare.
      Aşa se prăpădea şi... masers de Latude, zis Danry — şi el, tot dădăcitul regelui.
      Dar pătimea şi din vina lui, puţin, căci pe lângă ce-1 nevoia osânda să pape mai cerea şi adaos. în fiecare lună, toate din punga regelui: cinci sticle de drojdie de ’Mard, patruzeci de vin bun, douăzeci de bere; patru litre de cafea, ciocolată, dulceţuri, un curcan, fazani, potâmichi, bibilici, iepuri, stridii, crevete, lichioruri — tutun.
      Până să-i croiască alte haine ajungea iar în zdrenţe. Abia să se mişte. Ce-ar mai fi dat să poată scrie!... Ageră minte. Rupse căptuşeala, fâşii din cămaşă, bucăţi din izmană, avea hârtie! Ciopli, ascuţi un băţ, — gata condeiul!
      Mâncarea prea din belşug şi viaţa stătătoare îl dăruise cu o meteahnă: dobândise trânji.
      Lăsat pe vine, se înţepa uşurel cu surceaua sau culegea picătura de sânge. Condeiul muiat în... cemeală-1 plimba iute pe zdreanţă, scria frumos. Şi răvaşele zburau pe fereastră.
      Dintr-o astfel de scrisoare i s-a tras şi norocul să scape. înduioşată, o madamă grasă s-a plâns pentru el peste tot, şi Breteuil i-a făcut vânt afară fiindcă regele, când i-aduceau aminte miniştrii, ierta bucuros.
      Cunoştea bine casa, era bun de gură, l-aşteptau zile mari. Năpăstuita victimă a curtezanei ajungea martir naţional. Zestre: un capăt de funie. îl folosise, zicea, în două rânduri, când fugise din temniţă. Luptase pentru libertate! Suflet înflăcărat, se va lipi de Napoleon.
      Moare înstărit şi gras.
      Cei care au colindat prin expoziţia din 1889 au văzut negreşit frânghia care l-a băgat pe Latude în istorie. Funia la vedere —■ să dovedească cât pătimise sărmanul om!
      Şi au mai fost şi alţii care au dus-o greu acolo, mulţi!
177
      Unii mai cumpătaţi, alţii peste putinţă să fie împăcaţi. Vieilh — nu-i suferea pofta decât vânat ales şi pescărie proaspătă. De voie-de-nevoie, fiindcă făcea gălăgie mare, l-au cocolit cu: stridii, midii, raci, stacoji, crabi, ursine, şi din toate neamurile de peşti; apoi, prepeliţe, cristei, sitari; ce nu visezi! şi flori.
      Librarul Hardy laudă masa. în fiecare zi, venea bucătarul să-i audă porunca.
      Dumouriez s-a nemerit să cadă, acolo, tocmai într-o zi de post dulce, într-o vineri. Cerii un pui la frigare.
      —   Ie post... d-le, — îndrăzni să-i spună, cu jumătate gură, prepusul să-l slujească.
      —        Ce!? eşti pus să mă păzeşti pe mine, nu credinţa mea! sânt bolnav fiindcă... Bastilia e boală! adă-mi găina!!, — s-a răstit la el.
      îndeobşte masa era bună şi destul de încărcată. E greu să mulţumeşti pe toată lumea, dar osteneală îşi dădeau. Nici ordinarul nu era de lepădat — chiar deloc! Un om măsurat nu mănâncă la casa lui nici azi mai bine. O supă grasă, o cogiamite bucata de came, o limbă de berbec fiartă, două mâncări. Foarte des, o jumătate de pasăre şi două brânzoaice. Atât cât să nu mori de foame, dar nu erai oprit să mai ce’i...
      Tavemier, nerodul închis apoi la Charenton, era om de jos, mânca la cazan. Să urmărim ce adaose a mai luat martirul în martie şi mai 1789: tutun — mult, opt clondire cu prăştină, 105 sticle de vin, 90 de bere, două măsuri mari de cafea de Martinica, zahăr, un curcan, melci, stridii, castane, poame, brânzeturi. E drept... pe două luni!
      Marchizul de Sade era mai răsfăţat sau că se pricepea ce să ceară. Astfel, în ianuarie 89, îl aflăm trecut pe catastif cu suplimentele: cremă de şocolată, pui fragezi cu piureu de maroane, păsări de neam; raţe vii, în neştire — le străpungea şi le răsucea gâtul numai..., — trufe, marmeladă de caise şi alte bunătăţi.
      Nu era chip să nu ţi se dea ce cereai fiindcă la cea mai mică plângere, din porunca regelui, ministrul Ponchartrain tăbărâ cu dojana pe Launey, guvernatorul. Era bocluc mare!
      Cu îmbrăcămintea o duceau mai greu cei închişi. Le rămânea iute strâmtă.
      Regele îi dăruia şi cu haine. Să ne înţelegem: nu vestminte de puşcărie. Mai rău! Halate, să-i lâncezească; calde, din flanelă şi de vigonie, căptuşite cu iepuraş. Jiletci împlinite cu pluş. Straie de casă şi altele de oraş, să-i deprindă cu libertatea, să le-o treacă pe la nas, să-i canonească pe bieţii închişi!
      Apoi albituri, toate după plac. Hainele se croiau pe măsură şi după ales. Astfel, doamna Sauvl, închisă pentru ce... n-am să spun, pofti la o rochie de mătase albă cu flori verzi. Nevasta comisarului de Rochebrune a colindat trei zile prăvăliile, să înnebunească! nu găsea ştofa. Abia a dibuit una, dar nu cu flori, ci cu dungi verzi. Noroc că i s-a trecut cu vederea, căci alergase mult, altfel!...
      Hugonnet pofti la şase cămăşi de batistă cu manşete brodate. Poate unde era osândit de rând i-au adus şase cămăşi groase cu mânecări obişnuite. S-a supărat cu drept cuvânt omul, le-a trântit în capul comisarului şi răstit:
      —   Să le poarte guvernatorul!!
      S-au ruşinat, i-au adus ce ceruse — întocmai.
      Cu cetitul o duceau mai greu. Cărţile erau trecute prin sită. Astfel un poem care cânta proslăvirea Domnului n-a fost îngăduit în bibliotecă. Fiindcă cei cu răspundere au judecat drept că, îndemnând cartea 'ceasta la reculegere, întristâ pe întemniţaţi.
      Trebuia ţinuţi veseli, aşa cerea prigoana.
178
      Cărţi uşoare, ghiduşii, lucrări de ştiinţă, filozofice — câte vreai! Apoi puteai porunci să ţi se cumpere, regele plătea. Allegre cere cărţi pentru peste 1400 de franci şi i se aduc toate.
      Voltaire, Jean-Jacques, Pufendorf, ce vreai găseai!
      Dacă ’ţi-era prea cald, ieşeai în grădină, — seara, sus pe terasă. Aşa-şi petrecea vremea Sacy.
      Flori, aer curat, linişte şi toate măestriile, să te facă să iubeşti viaţa, să-ţi plângi închis nenorocul.
      Aveau şi distracţii...
      Sub minoritatea lui Ludovic XV, cancelarul Dubois scandalizat de câte parale costau clistirile, s-a plâns Regentului.
      Ducele d’Orleans era om de duh:
      —   Părinte, e singura lor uşurare!
      Aşa că golindu-şi burta des, erau aplecaţi să mănânce mult.
      Aveau şi alte petreceri: cărţi de joc, zaruri, jocuri de noroc; lăute, ţambale, piane, flaşnete, flaute, fluiere, arpe.
      Când îi apuca damblaua după năzbâtii se cutremura hardughia, urlau ca în codru de credea mahalaua că s-au pus ăi din iad cu munca pe dânşii.
      Când cu „dandanaua din Bretania“, în 87, au adus la închisoare doisprezece nobili, fraţi de cruce. Păs* să-i desparţi! şi nu mai era chip să-i mulţumească. Au cerut şi un biliard; li l-au adus, l-au aşezat în sala de mese — era lung.
      Ţineau şi lighioi: mâţi, câini — dulăi de Ulm, mari cât o vacă, — şubeci, jderi, papagali, scatii, pitpalaci, mierloi; unu’ avea o barză şi altul, o capră!...
      Le Maistre de Sacy şi Fontaine spun că viaţa, acolo, era un rai!
      Doamna de Staal, Rosette:
      „.. .în sufletul meu nu doream libertatea!4*.
      Iar abatele Morellet, răsturnat bine-n scaun cu mâinile cruce pe burtă, abia de-şi ţinea lacrimile de râs când îşi aducea aminte:
      —   .. .Şi-acu’ fac haz de veselia de-acolo!
      Cocoanele... brodau, citeau, ciripeau şi se prosteau..., după voie şi poftă.
      Dar prididiţi de întâmplări şi musafiri, uitarăm să zugrăvim puşcăria.
      Pe dinafară, aşa cum a păstrat-o închipuirea: grozavă! Pe dinăuntru: câte patru-cinci rânduri de cămări în fiecare din cele opt turnuri. Cele de la pământ, ale mai rele. Nu le dorea nimeni. Mai dedesubt, stranele. Nelocuite, fiindcă ţineau igrasie. Mult înapoi, vreme, erau înghesuiţi acolo cei închişi pentru ticăloşii mari. Pe când mai trăia Ludovic XV se zăvorau, câteva ceasuri din zi numai, paznicii cari erau prinşi în greşeală. De la Turgot încoace, nime. Totuşi, când patrioţii — târziu — au slobozit pe osândiţi, au găsit acolo pe Tavemier şi pe Bechade. După propriile lor mărturisiri, fuseseră duşi — în ziua cu pricina — de către paznici, pentru ca să fie feriţi de gloanţe, căci mulţimea trăgea focuri asupra cetăţii.
      Dar fiindcă suntem înăuntru...
      Cămările de jos, din primele două caturi, în opt unghiuri. înalte la mijloc, joase spre păreţi. Anevoie, să stai în picioare. N-aveau căutare. Celelalte odăi: cam de câte şapte paşi în lung, în curmeziş şase, trei stânjeni înalte. Luminoase, bine aerisite; ferestre mari, suiai la ele pe trei trepte. Văruite. Pe jos, ca pe vremea aceea, cărămizi arse şi îmbinate în
179
tencuială de lut. Unele camere erau zugrăvite, cum s-au priceput cei de le-au locuit. Deasupra căminului în multe odăi portretul regelui, pictat cu îngrijire tot de către musafirii lui. Erau şi câteva apartamente, puţine, pentru cei împovăraţi cu familie, copii, nevastă. Puteai să-ţi aduci şi ibovnica. Primeai pe cine vreai.
      Bussy Rabutin dădea mese, ţinea sindrofii — venea lume multă.
      Dichisul ce e drept pe sponci, dar puteai să-ţi cari troacele de-acasă, din care pofteai şi câte vreai.
      Ludovic XV a mobilat vreo zece odăi, bine.
      Arestarea şi-avea şi ea necazurile ei.
      Abia iscălită „cartea de popreală“ şi te şi pomeneai cu un slujbaş de la grefă însoţit de patru sau şase puşcaşi. Te atingea uşor cu un beţiguş alb pe umăr şi gata! al lor erai. Că era noapte, că era ziuă, tot una. Numai că... te aşteptau în poartă, dacă erai în târg, să nu te dea în vileag, dar cum spusei nu era ruşine să fii poftit de rege.
      Rar de veneau pe jos să te ia. Adastă careta cu perdelele trase în colţul străzii. Când ţi-era somnul mai dulce, parcă erau vorbiţi! câteva bătăi uşoare; crăpai uşa, pricepeai iute. Te îndemnă să nu te zoreşti. Te îmbrăcai pe îndelete. Dar mai bine să povestesc cum s-a trezit înhăţat, Lefort.
      Era în pat. De urât nu sta singur — se avea cu o englezoaică frumoasă coz’! O furase, şi ea cu el în plapomă — cald. Nici n-a vrut s-audă fata să-l lase să plece fără s-o ia. Nu se împotrivea nimeni. S-au suit cu toţii în călească; sluga lui la spate, cum cerea cuviinţa.
      Au ajuns...
      în prima curte, straja:
      —   Cine e?!!_
      —   Ordinu’ regelui!
      La iuţeală, toate prăvăliile închid obloanele; nimeni în prag. Santinelele s-au rotit pe călcâie cu faţa la zid, căciula trasă pe ochi. Să nu-1 vadă pe prizonier careva, să-l deoache.
      Scârţâie lanţurile, s-a lăsat puntea.
      Pe dulapii grei, îmbrăcaţi în şine, troncănesc copitele şi roţile. Au oprit.
      Sluga de la spate, omul lui, a sărit, le-a deschis uşa, să-şi slujească stăpânul până-n ceasul din urmă. A dat să plece. Basta!
      Intrai uşor, dar ieşeai greu! A rămas şi el în gazdă, la rege.
      Ofiţerii şi seniorii veneau singuri, de cum erau poftiţi:
      „ Dorinţa mea este să treceţi pe la castelul meu Bastilia sună porunca...
      Unii porneau din depărtări, şi negreşit de bună voie. D-l de Jones, un englez, se înfăţişează pentru temeiuri... care privesc numai pe rege. Altă lămurire nu i se cere.
      Când soseai, te primea aghiotantul prepus de rege acolo şi căpitanul porţilor. Prevenitori, îţi ajutau cu temenele să cobori din trăsură. Ofiţerii castelului te însoţeau la guvernator. Acesta contrasemna ordinul de întemniţare şi de ’ndată erai socotit musafirul regelui. Te poftea la o gustare, vorbărie şi de obicei erai oprit la cină. Ţi se şi pregătea odaia. Se întâmpla câteodată să fie prinsă, gazda, pe nepusă masa, cum fu cazul cu colonelul Courlandon. A venit fără să scrie. Cu multe plecăciuni l-au rugat să aibă bunătatea să tragă peste noapte la Hanul Coroanei, în faţă, cheltuiala toată negreşit în socoteala regelui, şi la prânz a doua zi să poftească la guvernator acasă.
      Fără zăbavă, la 77, era la d-l de Besmaus la masă.
180
      Feciorii prea zvăpăiaţi erau şi ei aduşi acolo, în tignă să-şi culeagă minţile, să se dezmeticească.
      Câte-o cucoană, prea rea de muscă, dacă mijlocea bărbatul, era trimeasă la popreală. Tatăl gravorului Nicolas de Larmessin ceruse, regelui, cu lacrimile-n ochi, o... „carte de popreală“, să-i închidă odrasla fiindcă-şi înspăimântase părinţii că intră în garda franceză! Se nenorocea singur şi-i făcea de râsul lumii.
      Dintr-o rugăminte, dintr-o prevedere, adesea şi pentru o vină mare sau mică, te pomeneai surghiunit acolo. Bani, scule, tot ce aveai de preţ era în păstrare bună. Şi le primeai înapoi fără lipsă, la plecare. Prima cercetare, fără amânare, 24 de ore după ce păşeai pragul. Pe urmă porunceai ca la tine. Aduceai de-acasă ce vreai. Luai tot cu tine, când plecai.
      Careta trăgea la scară, guvernatorul însuşi — după un ospăţ îngrijit — te întovărăşea acasă. Şi dacă la repezeală nu-ţi găseai locuinţă după plac, mai zăboveai. Dubu de la Tagnerette s-a cuibărit în casa guvernatorului, a stat cin’sprezece zile, acolo, până şi-a găsit omul casă — era-n 1783.
      Contele de Belle-Isle când a părăsit închisoarea avea târhat nu glumă! Numai cărţi: 350 de volume, başca lucruri: candelabre, plocaduri, perne, perdele, — multe. Marchizul de Sade, o clădărie întreagă: gobelinuri, tablouri de familie, vătraie, lanţuri, foteluri, gârbace, tigăi, baiuri, sofale, tacâmuri, dar ce n-avea!...
      într-un cuvânt, te rosteai cum pofteai. Băteai din palme; zece:
      — La po’uncă!
      Abia spre sfârşitul veacului al XVII-lea, sub oblăduirea lui Saint-Mars, se pironiră grătii la ferestre, nu la toate. Iar pentru a se împiedica scăpările — o cam ştergeau noaptea, dar se întorceau la ziuă — rânduiră jos de pe ziduri ciubucăria, streaşinile, toate marafeturile care înfrumuseţau clădirea, dar propteau scara, piciorul, cârligele de aninat funia...
      Mai mult evadarea contelui de Bucquoy a nevoit comenduirea la astfel de aspre măsuri. Dar puteai ieşi pe poartă...
      Mai înainte, prin 1733, se adusese acolo şi tiparniţele din mănăstirea Saint-Victor
—   scule de schingiuit mintea.
      Mai mare gălăgie stârnit-a ţinerea la popreală a unei huidumi — peste rabdă Doamne de flecară! Guralivă lucru mare! nu-i mai tăcea clanţa. Spunea una, alta născocea, zăpăcise lumea! Au închis-o. Arătare nouă: sulemenită, înflorită,înţolită-n toate farburile, dichisită cu lumini şi înţelesuri şi răspuns, şi tălmăciri avea la toate — păs’ să tacă!
      N-au ţinut-o mult, prea se ţinea cu mulţi — aşa rămase grea! I-au dat drumu-n lume. A făcut isprăvi după ispravă, — şi-avea un nume întortocheat să te îngrozească: Enciclopedia!...
      Dar nu vom ocoli să arătăm că se săvârşeau şi greşeli mari, multe.
      Astfel, odată cu întemniţarea lui Marmontel, fu oprit şi valetul său Bury, fiindcă singur stăruise să nu-şi părăsească stăpânul.
      Ora mesei.
      Au cărat înăuntru o tabla cu patru feluri de mâncări: rasol, friptură, brânză, cofeturi
—   vin. Toate: minunate! Marmontel s-a lins pe deşte, Bury aşteptă să-i vină rândul.
181
      Uşa de pereţi, căscată mare. Bucătarul şi după el, patru ajutoare au intrat cu tăvi, castroane, cu un maldăr de tingiri, să servească masa celui care... dumicase prânzul lui Bury.
      Vina cui? Bury s-a aşezat la masă.
      Se mai întâmplau şi altele, câteodată.
      Fiindcă în grabă fusese găzduit la Bastilia, Regentul acordă lui Voltaire o pensie de 16.000 de franci, Voltaire necăjit se îndură şi o primeşte. Smintelile erau astfel repede îndreptate.
      Un biet sărman: Bărbier, închis la 15 făurar 1753 şi găsit apoi cu jumătate pricină, a fost slobozit chiar de a doua zi. Fu răsplătit, pentru osteneală. Sube, avocat, iese din Bastilia la 18 iunie 1767, după un an şi câteva zile de odihnă grea — primeşte fr. 50.000, când pleacă. Pentru câteva luni numai, Pereyra capătă simbrie pe toată viaţa: câte 18.000 — era „maran“. Brun de Condamine, pentru o scurtă şedere, opt mii de franci.
      Locotenenţii de poliţie ai vechiului regim erau toţi aleşi pe sprinceană, toţi oameni de lege, — ştiau să se poarte cu lumea.
      Chiar vinovat, familia ţi-e ajutată. Ducele de Choiseul înlesneşte copiilor lui Joncaire-Chabert încă patru mii de franci, peste ce căpătase. Latude se-alege de la rege cu o pensie de cinci mii. La Rocheguerault cu 16.000 de franci. Ministrul Breteuil pensionează pe toţi iertaţii şi-i sloboade pe toţi vinovaţii. Toussaint-Secquart scăpând din puşcărie e pus din nou în slujbă.
      Necazuri cu tot dinadinsul nu-ţi prea făcea nimeni. Aveai slugă ori cereai, ţi se da. Regele o plătea nouă sute de livre.
      Aţi aflat cum a trăit şi ştiţi cum a murit Bastilia.
      întreţinută scumpă, costase mult pe rege. înmormântarea o să-l coste pe popor: treizeci de milioane!
      Fiindcă cei tocmiţi s-o dărâme erau opriţi din lucru, des, căscau gura la cei cărora în piaţă alături li se tăiau capetele.
      Pietrele au fost cioplite să întruchipeze amintirea închisorii. Afacere bănoasă! Cum ar fi pe vremea noastră medaliile comemorative, pozele cu pomeniri sau basmalele — temeiurile cu care se înfăţişează în ţară pantahuza, astăzi.
      Ciopleau întruna, abia să mai ajungă piatra!...
      Dar... şi lemn din crucea Mântuitorului se vinde de două mii de ani!
      Arhivele le-au răvăşit în stradă. Villenave a luat multe. Asemenea şi Caron de Beaumarchais. Pierre Lubrowsky, ataşatul Rusiei, trecea pe-acolo tocmai în toiul prădăciunii. A umplut careta cu hârtii, cu condici. Mai apoi, împreună cu alte lucruri rare ce o mai fi avut, le-a vândut pe toate împăratului Alexandru. Şi astfel mărturisirile Bastiliei ajung la „Ermitage". Muzeul n-a păstrat taina.
      Apoi, Frangois Ravaisson podeluindu-şi bucătăria a dat peste alte hârtii care fuseseră adunate, în biblioteca Arsenalului să fie.
      Uneltitorii n-avuseseră vreme să le strângă, întocmeau pomelnicul. Când se împliniră listele, lipseau o sumă de eroi, dar alţii se iviră. Le luară locul, de când ştiau că sânt iertaţi. Meritau: cinstire, pensii, medalii, răsplată. Şi au avut-o toată!
      Ultima listă purta 863 de viteji! Toţi „ clăditori ai libertăţii ”!... Victor Foumel a scris o carte năbădăioasă despre dumnealor.
182
      Mai târziu, după ce se va înscăuna imperiul, toţi vor ofta după„Legiunea de Onoare‘\ Cereau de la uzurpator, răsplata. O căpătară mulţi: Palloy, Latude, Hulin, Goedschell, Uphoff, Crehange, Isaac Foumier...
      în 1834., tot mai cereau pensii şi „meritate ajutoare", zbierau, cinci sute şaptezeci de voinici.../
      îi găsim cerşind şi mai încoace, pe la 1848!
      Bugetul anului 1874 încă nu scăpase de ei; după optzeci şi cinci de ani, tot mai cereau. Abia sugaci fuseseră la „ispravă", şi după o sută de ani,'aproape, tot mai vroiau să sugă!...
                                Cap. V
                         DRAMATIS PERSONAE
   ALQUIER, Jean-Claude-Marie: Legislator, magistrat. 1752-1826. Avocat la Parlament. în 1789, deputat al rierj-ului. Preşedintele tribunalului Seine-et-Oise. Membru în Convent. Ambasadorul imperiului, la Roma, Stockholm &c.
   AMAR, JEAN-BAPTISTE-ANDR£: avocat, vistier, legislator. Convent, „Siguranţa Generală". N. 1755; m. 1816.
   BAUDRILLART, maître: hangiu „â l’Ancre Claire". 50 de ani.
   BAULT-RENF JOSEPH: la grefa Tribunalului Revoluţionar. N. 1758.
   BILLAUD-VARENNE, Jacques-Nicolas: Institutor, legislator. N. la Rochelle, 1756. în Convent (Munte), „Comitetul Mântuirii-Publice". Internat la Synnamari (Guyanna) — 20 de ani. Evadează, în 1810. Pensionar, în republica Haiti.
   BERTAUT-Paul: canadian. 20 ani. Din „Compania Indiilor". Ucis la „Cour des Miracles".
   BAILLY JEAN-SYLVAIN: N. la 15 ian. 1736 - decapitat, la 28 brumaire II.
   BERGASSE-LAZIROULLE, Georges: deputat al ft'ers-ului. 1763-1827.
   JOSEPH Le BON, Ghislain-Fran9ois: dascăl, popă şi legislator, apoi. N. la Arras, 1765. în Convent, supleant; deputat la 1 iulie 1793. Primar. Decapitat la Amiens în 22 vend. II.
   BARNAVE—ANTOINE-JOSEPH-MARIE-PIERRE: avocat, legislator. N. în 1761; exec. 1793. Deputat al rierr-ului, în 1789. Adversarul lui Mirabeau. Conventist. Bonaparte i-a ridicat, la Luxembourg, o statuie; Bourbon-ii au zvârlit-o; Prusacii au sfărâmat-o.
   BRUNSWICK: general, în serviciul Prusiei. Vestit prin „manifestul" adresat Franţei, în 1792.
   BLIGNAC, Valvins de: ofiţer în regimentul d-lui de Boissiere, la Dieppe. 43 de ani. Mort spânzurat.
   BONAPARTE: (Napoleon). General. împărat şi rege. N. la Corte (Corsica), la 7 ian. 1768. La 23 aprilie 1799, în Şcoala Militară din Brienne. în 1784, în
184
          Şcoala Militară din Paris, cadet-gentilom. La 1 sept. 1785, locotenent. în 1792, căpitan. M. la Longwood (S-ta Elena), 5 mai 1821.
    BOIDEL-Charles: avocat, în Paris. Apărătorul ducelui d’Orleans. N. 1748.
    CLERMONT-TONNERRE, Stanislas-Mar.-Adelaîde, conte de: colonel şi legislator. N. 1757. Deputat al nobilimii, la Statele Generale. Măcelărit, la 10 august 1792.
    CLAVIERE-fitienne: bancher, supleant la „Legislativă" şi ministru. N. la Geneva, în 1735 — sinucis, la 8 oct. 1793, în Paris.
    CARRIER-Jean-Baptiste: avocat şi legislator. N. în 1756. Membru în Convent, în misiune. Decapitat, la 26 frim. III.
    CASTELLANE, Novejean-Boniface-Louis-Andre, conte de: N. 1758; m. 1837. în 1789, deputat la Statele Generale; în 1816, judecă şi osândeşte pe Ney.
    COURTOIS Edme-Bonaventure: 1754-1816. Perceptor, legislator. în Convent şi la „Siguranţa Generală".
    CERNON-PINTEVILLE Jean-Baptiste, baron de: Deputat în „Constituantă". 1756-1837.
    CAMBON Pierre-Joseph: 1756-1820. Negustor şi legislator. Supleant în Constituantă; nu ia parte. La 3 sept. 1791, în „Legislativă". în 1792, în Convent.
    COUSTARD Anne-Pierre de Massy: general. Legislator. N. la Saint-Domingue,în 1734. în 1791, în „Legislativă". 1792, în Convent. Executat la 7 nov. 1793.
    ARVAUX Rollet d’: fost preşedintele tribunalului din Riom. N. 1712. Decapitat, în 1794.
    BROSSIER Pierre (de LIMEUX): staroste de negustori, la Abeville. 61 de ani.
    DUVEYRIER Honore-Nicolas-Marc (baron de): legislator şi magistrat, 1753-1839.
    DUGAST cuv.-Jules-Andre: din cufundările de la Nantes.
    DANTON GEORGES-Jacques: N. la Arcis-sur-Aube,în 28 oct. 1759 — executat la 5 aprilie 1794. Studii: inter bonos. Avocat la Paris, 1785. Succesor, cabinet, M-e Huet de Soisy. La 8 oct. 1791, fără datorii. 1792, ministru de Justiţie — interim la Externe. Factotum, guvernului.
    DUPLAY Simon: nepotul lui Maurice Duplay.N. 1764. Paznicul lui Robespierre.
    DUPLAY Maurice: tâmplar, om politic, jurat. 1738-1820.
    DREUX-BR£z£ Henri-Leonard: marchiz de — şambelan. 1766-1829. Votează osândirea lui Ney.
    DUMAS Rene-Fran9ois: 1757. Supleant în Convent; 1793 (Munte), v.-preşedintele Tribunalului Revoluţionar „Dumas-cel-Roşu". Executat,în 1794.
    DESMORETS Aime-Andre: N. 1762. Ajutorul călăului (Paris).
    DfiRfi: raportor (în „Constituantă").
    FOULON Joseph-Franţois: N. 1717. Controlor general la Finanţe. Mare filantrop. Sfâşiat de mulţime, la 22 iulie 1789.
    FRANţOIS Fran9ois: brutar, în Paris. N. 1765, — judecat în stradă şi ucis, 1789. Soţia sa fu, apoi, pensionara Mariei-Antoinette.
    FLOURENS Leon: N. 1758. Samsar, legislator, jurat (Tribunalul Revoluţionar.)
    FAVRAS marchizul de: şambelanul lui Stanislas-Xavier (Louis XVIII, apoi). N. 1750. Ucis, în XII 1789.
185
    FREDERIKII: 1712-1786. Regele Prusiei, în 1740.
    FREDERK-WILHELMII: nepotul precedentului. N. 1744.în 1786,rege al Prusiei.
          M.         1797. Pacea de la Bâle (1795 — opera marchizului de Barthelemy). FREDERIK-WILHELM III: (ca prinţ moştenitor). N. 1770; rege: 1797-1840.
          Potrivnic nenorocos al lui Napoleon.
    FOUQUIER-TINVILLE Antoine-Quentin: avocat la Parlament. N. 1746. Executat la 2 mai 1795. Procuror postulant la Châtelet, în 1793,. substitut la Trib .-criminal. La 22 prairial II, „acuzator public" titular.
    GROMETS Louis: cirezar, din Vdzinet. N. 1760.
    GOETHE Wolfgang: cel mai de seamă scriitor german. N. la Frankfurt; 1749-1832.
          însoţi pe Karl-August, duce de Weimar. Prezent, la Valmy (1792). G£RARD taica-Michel: plugar şi legislator. Deputat al riers-ului la Statele Generale. N. 1737. M. la 6 dec. 1815. (Almanach du pere G6rard — Collot d’Herbois).
    GUILLOTIN Dr-med. Joseph-Ignace: legislator. 1738-1814. Mare umanist. JOUfiNNE Pierre-Jouenne: Călăul din Rouen. Tatăl Margheritei. 52 de ani. LAROQUE Jacques-Nicolas-Paul: proprietar în Seine-et-Oise. N. 1727; decapitat, în 1793.
    LAVOISIER Antoine-Laurent: întemeietorul chimiei modeme, n. 1743.
          Deputat-supl. la Statele-Generale. Decapitat, la 5 mai 1794.
    LA FAYETTE Marie-Joseph-Paul-Roch-Yves-Gilbert du Motier, marchiz de:
          N.   1757. în 1789, deputatul nobilimii la Statele Generale. Comandantul miliţiei Parisului. Dotează culorile „Comunei" şi cu albul-regesc, iată tricolorul. Cocarda şi drapelul Franţei. M. 1834.
    LAVERGNE Locot.-colonel Louis-Franţois: ofiţer activ. N. 1746; decapitat, în 1792.
    LESSART Antoine-Nicolas de Waldec: avocat, ministru. N. în 1741. în 1791, ministru de Interne, Externe. Dat drept mort, în masacrele din sept. 1792. LACARPE Josot: pescar, din Caucron (Loir’-a de Jos). 39 de ani.
    LAMBERTY: cârciumar (cufundător la Nantes). 37 de ani.
    LAFONT de Laddbat: Andrd-Daniel. N. 1746. Deputat, în „Legislativă". Moderat. Director general al „Casei de Scont".
    LOUIS-PHILIPPEI: fiul lui Philippe-^ga/ite. N. 1773. Emigrat. Rege, 1830-1848. M. la Claremont (Brit.), în 1850.
    LAIGNELOT Joseph-Franţois: autor dramatic. Legislator. N. 1750. M. la Paris, 1829. Piesa sa de debut: Agis eţ Cliomene.
    LONGVAL Charles-Sanson de: întemeietorul „dinastiei*4... 27 de ani. LONGVAL Jean-Baptiste: călău. Infirm.
    LEBIDOIS Richard-Antoine: jandarm (Paris) N. 1770.
    LARIVlfeRE Pierrot-Martin: ajutorul călăului. 1760.
    MIRABEAU Victor, marchiz de: tatăl tribunului. 1715-1789.
    MIRABEAU Honord-Gabriel Riquetti, conte de: N. la Bignon, în 9 martie 1749. Deputat al tiersAm la Statele Generale M. la 2 aprilie 1791. în trecere, numai, pe la Pantheon.
186
    MONTMORIN (Saint-Herem) Armand-Marc, conte de: ministrul Afacerilor Străine. N. 1745. Măcelărit la Abbaye, la 2 sept. 1792. Ales în Adunarea-No-tabililor.
    MOUNIER Jean-Joseph: Deputat în „Constituantă**. N. 1758. Emigrat. M. 1806, la Paris.
    MAURY abatele Jean-Siffrein: preot şi legislator. N. 1746. M. 1817 (în Statele Papale). Cardinal (Montefiascone e Cometo — 1794). în 1798, fuge la Petersburg.
    MEYRACQ abatele Jules-Marie: dintre preoţii ucişi la Nantes.
    NECKER Jacques: bancher genevez. N. 1732, la Geneva. M. la Coppet, în 1794. Ministru de finanţe, de la 29 august 1789—11 iulie 1789 şi de la 29 iulie-4 sept. 1790. Fost tovarăş al băncii „Thelusson & C-ie“.
    NEMOURS Dupont de: Pierre-Samuel. Economist, legislator. N. 1793; m.
          Eleutherian-Mills (U. S.),în 1817. Deputat. închis, liberat după 9 thermidor. NARBONNE-LARA Louis-Marie-Jacques-Almaric, conte de: ministru de război, în 1792. N. 1755; m. la Torgau, în 1813.
    ORL,£ANS (EGALITE), Louis-Philippe-Joseph: din familia domnitoare. Deputat în „Constituantă**. Deputat în Convent. N. 1747; decapitat, nov. 1793. OUTREDEBANCQUES Pierre-Joseph: Călăul din Arras. Amicul lui Joseph le Bon. N. 1750.
    OUTREDEBANCQUES Emould: fiul antecesorului. 12 ani.
    PERROCHAUD Cosmin-Arthur: cufimdător. în serviciul lui Carrier, la Nantes. 34 de ani.
    QUATREMfeRE de QUINCY, Antoine-Chrysosthome: deputat în „Legislativă**. N.1755;m. 1849.
    ROCHEFOUCAULD, ducele de LA: Franşois-Alexandre-Frederic: duce de Liancourt. 1764-1827.
    ROLAND: Jean-Marie (de la Platiere), soţul d-nei Roland (Manon Phlipon). N. 1734. M. sin.-1793.
    ROBESPIERRE Maximilien-Franţois-Marie-Isidore-Joseph: n. la Arras, la 6 mai 1758. Deputat la Statele Generale,Convent; „Comitetul Mântuirii-Publice**. Executat 1^ 10 therm. (28 iulie 1794).
    SfiCHELLES Herault de: Mărie-Jean. Magistrat, om politic. N. 1759. Deputat în „Legislativă**, Convent. Executat la 5 aprilie 1794.
    SCHMIDT Tobie-Isidor: lutist şi constructor de clavecine. 42 de ani. SAINT-fiTIENNE-DU-MONT, părintele: parohul bisericii cartierului.
    SIEYES EMMANUEL-Joseph: vicar şi om politic. Deputat şi preşedintele Adunării. Convent, Directorat. N.1748; m. Paris 1836.
    SANSON Charles-Henri: călăul Revoluţiei,
    SAINT-JUST Antoine-Louis-Leon: Deputat, în Convent; la „Mântuirea Publică**. N. 1767; decapitat la 28 iulie 1794.
    TALLEYRAND-PfiRIGORD Charles-Maurice de: legislator, om de Stat. N. 1754; m. 1838. Deputat al clerului, la Statele Generale Alături de tiers. După 10 aug., fuge (documentele de la Tuileries). Ministru în „Directorat** &c...
187
   VAILLY Jean-Adolphe: artilerist, ofiţer (pe „Samaritaine"). N. 1768.
   ROLAND (d-na) Manon-Phlipon: soţia lui Roland de la. Platiere. N. 1754.
         Pătimaşă după Plutarc. Republicană. Decapitată, în 1793.
   COLOMBE (Brossier de Limeux): din Abeville. 20 de ani.
   JACQUETTE AUBERT: văduvă. N. 1770, sin. 1794; prietena lui S6chelles.
   M-me ROLLET d’ARVAUX: soţia preşedintelui tribunalului din Riom. N. 1724; executată în 1794.
   M ARIE-NICOLE-BOUCH ART: copilă. N. 1780; decapitată în 1794.
   M-me DUPLAY: soţia lui Maurice Duplay, gazda lui Robespierre. Se sinucide în temniţă (thermidor 1794).
   ELfiONORE DUPLAY: fiica precedentei. Amica lui Robespierre; horni soit qui...
         N.1760.
   fiLISABETH DUPLAY: sora Eteonorei şi soţia lui Le Bas. N. 1772.
   FRAN£OISE, Marie-Ang61ique: soţia brutarului Franţois, măcelărit în 1789.23 de ani.
   MARGUERITE-JOUfiNNE: fiica călăului din Dieppe. 16 ani. Soţia locot. de Longval.
   VÎCTOIRE-RESNIER Lavergne: soţia lt.-colonelului Lavergne. N. 1769; decapitată, în 1792.
   MATHURINE: menajera lui Sanson. 46 de ani.
   M-me PICHOT: C16omene — hangeoaica de la „Uscătorie" (Nantes). 38 de ani. MARTHE PITlfi: fată veselă. 24 de ani.
   MARIE-ANTOINETTE: regina Franţei. Fiica împăratului Germaniei Francisc I.
         Născ. la Viena în 1755; decapitată, în 1793.
   BARRY, Jeanne B6cu, contesă de: favorita lui Ludovic XV. N. la Vaucouleurs, 1743; decapitată,în 1793.
   Preoţi, soldaţi, deputaţi, academicieni, consilieri, temniceri, miniştri, jandarmi, mercenari, săteni, târgoveţi, călăi, ajutoare, căruţaşi, şăicari — popor.
                                                                                                               Brunt, câinele lui Robespierre. Thibault, căţelu’ lui Brossier.
                                         Locul de privire:
                                            1789-1794
    La Versailles, în Paris; în „Constituantă", „Legislativă", CONVENT şi la „Comitete", la „Tribunalul-Revoluţionar"; în toată Franţa.
                                                                        Plurima morţiş imago..."
      TPoţi fuseseră legănaţi în braţe de către zămislitorii Enciclopediei. Supseră filozofia cu laptele împreună. Iar doamnele, înamorate la nebunie de Montesquieu, Diderot, d’Alembert, Voltaire şi peste toţi, de divinul Rousseau! Evanghelia lor: Contractul Social. Astfel se înfăţişă generaţia tânără, plină de visări.
                La 4 iulie 1776, ora unsprezece, deputaţii insurgenţi ai provinciilor răsculate votaseră la Philadelphia declaraţia independenţii — Liberty Bell — răzimată pe „Drepturile Omului".
      Faptul avusese răsunet.
      Nobilimea liberală ştia pe de rost tot ce se grăise la „Independence Hall“ de către făuritorii libertăţii americane, tot, de la John Hancoke până la Benjamin Franklin nimic nu li-era străin. Căutau libertatea, — vroiau s-o deştepte?...
      Dramă psihologică.
      Ducele d’Ayen, socrul său, încearcă să-l oprească, capătă şi o „carte de popreai ă". Zadarnic! Gilbert de La Fayette înfruntă voia regelui. împotriva Albionului, se strecoară, pleacă. Abia căsătorit, lăsă nevasta, lăsă copilul şi mânat de o însufleţire şi un neastâmpăr care nu-1 vor părăsi niciodată, zboară peste ocean să lupte, să-i ajute.
      Arată o ardoare nemărginită. Este rănit, uşor. Ajunge erou îngâmfat. Primeşte botezul la Pieile-roşiif frăţia.
      Se întoarce acoperit de glorie, nu mai dezbracă haina. îşi plimbă trufia pe un cal bălan. Vanitos, exaltat, îi va spune lui Frochot: „Am învins pe regele Angliei în toată puterea sa, pe al Franţei în autoritatea sa, poporul însuşi în furia lui!" Se lăuda.
      L-au socotit mărginit, — nu era. Fără să fie prea învăţat, gândea — nu în adâncime.
      îşi plimbă faima prin toate ţările. Republican, catadicseşte să-i scrie împărătesei Rusiei că va veni s-o vadă. E plin de bunăvoinţă faţă de regele Rusiei. îi dă sfaturi cum să-şi gospodărească ţara. Marele zeflemist îl întreabă:
      —        D-le, cunoscui un biet om care cutreierase prin ţările unde domnea firma „Liberte, Egalite & C-ie“ şi care, cucerit de noutate, vru s-o înstăureze în propria lui ţară, ştiţi ce i s-a întâmplat?
      —   Nu, sire.
      —   L-au spânzurat, domnul meu!
      Fuga, şi cei câţiva ani petrecuţi în închisoare la Olmiitz, îl vor păzi de supărarea aceasta. Dar nu va ajunge să-şi lămurească nici propria-şi fire, nici Revoluţia.
      Dăruit cu o sănătate de fier, va trăi târziu, şi veşnic într-o fericită închipuire. N-a cunoscut nici un necaz, căci cei din jurul lui îl beau tot. Necontenit, senin. întâmplarea lucră pentru el, şi vremea. Bizuinţa lui, însă,era şovăielnică. Convocarea „Statelor-Gene-rale" îl surprinde...
      Fiecare categorie urma să-şi aleagă deputaţii. Nobilimea din Auvergne nu împărtăşea nici ideile sale liberale, nici beţia lui republicană. Crezul său? „.. .Insurecţia este cea mai sfântă dintre îndatoriri!", — avea câteva fraze, le rostea la prilejuri. Era idolul poporului, îşi puseseră în el toate nădejdile. într-o zi..., fuge.
      Trec anii fără să-l schimbe.
      Şi totuşi, Revoluţia începe cu el şi cu Gabriel-Honore de Riquetti, conte de Mirabeau.
189
      Cel dintâi îşi plimbase libertatea pretutindeni, celălalt o mistuise prin toate temniţele: fortul Joux, castelul d’If, cel din Dijon — acolo dobândise şi o osândire la moarte, — insula Rd, donjonul Vincennes. Negreşit, nu asprimea regelui îl prigonea astfel. Acesta slobozea, numai, „cărţile de popreală" pe care tatăl prea zvăpăiatului fiu le cerea ca o îndurare mare. închis, — M. de la Bourrasque, cum îl numeau acasă — se apucă să scrie şi să citească. Ceti mult. Dădu la iveală celebrul tratat: „Cărţile de Popreală“. Tipăritura va ajuta mult la dărâmarea Bastiliei.
      Fără s-o semneze, scrisese: „Istoria secretă a Curţii Prusiei" şi stârni un scandal nemaipomenit! Apoi se pomi înverşunat pe bunul d-n Necker, pe toată orânduiala d-sale. îl făcu de poveste, dar ministrul se bucura de încrederea lumii, iar metehnele sale erau cunoscute!
      Născut slut — avea laba sucită, doi molari cogiamite în gură şi limba priponită, adică aţa prinsă tocmai sub vârf. El, viitorul tribun! şi ce răspundere nemăsurată şi-a luat cel care, tămăduindu-1, i-a dat drumul la limbă! La vârsta de trei ani zăcuse greu de vărsat — faţa stropită de grindină. O înfăţişare, să fugi! Fruntea, o lumină; privirea cuceritoare. Şi când tăcea, îi grăia gura. „Urât ca şi dracu’!“, spunea despre el ta’su. Suflet mare, inimă bună. în minte, o lume! şi un grăunte de ţicneală. Cheltuitor, zurbagiu, dezmăţat. îi plăcea masa bună şi plăcerile toate. Le lua şi pe ale altora, nevestile. Despre el, singur va spune: „Primii mei ani, precum anii îmbelşugaţi, dăruiţi, au dezmoştenit pe cei ce aveau să vină, au risipit, vai! o parte însemnată din puterile mele!".
      Singurul om care ar fi putut ţine cârma, se găsea în 1789 doborât de propria lui faimă. Spirit realist, va judeca singur:
      —   Aa! cât de mult deşucheata mea tinereţe apasă şi pătează cauza publică, acu’!
      Scoase, Jurnalul Statelor-Generale", cuvântul lui fu însă suprimat la 7 mai, din pricina
atacurilor împotriva ministrului de externe. Vroia să ucidă despotismul ministerial şi să înstăureze, să crească autoritatea regală. Cinstit în gândul acesta.
      Convocarea Statelor-Generale îl găseşte pregătit, dar cu renume rău. Nobilii-1 resping. Ceilalţi se tem, ori că nu-1 cunosc; ţiers-ul îl alege.
      Spiritul ideologic domnea, Adunarea hotărăşte să facă declaraţia „drepturilor Omului". Realismul lui Mirabeau se răzvrăteşte: „O ţară intrată în anarhie are nevoie de o declaraţie a datoriilor omului!", spune.
      Abia începea să vorbească şi toţi uitau cât e de hâd. Vorba lui fermeca. Se vestea alt Richelieu! Rezemat pe reprezentanţii poporului, tronul avea să dea suprema bătălie împotriva feudalităţii. Dar... Curtea nu-1 vrea; regele, fără să-l ştie, iar regina din simplă pornire, sărmana.
      Căută s-o cucerească, pe Marie-Antoinette, să-i deschidă ochii căci vedea prăpastia: „Regele şi regina vor pieri, norodul le va biciui cadavrele", iar lui Lamarck îi spune:
      —   Ludovic n-are în preajma sa nici un om, pe femeia lui, atât!
      Vroia îndreptarea regimului, nu spulberarea lui. Genial, îndemânatec. Ar fi avut puterea să stăpânească mişcarea, poate. Oricum, singurul!
      Minte frământată, fără răgaz. Gânduri stăvilite, îndreptăţite necazuri, ambiţii înfrânate, apoi vâltoarea plăcerilor şi viaţa destrăbălată n tocau. Revoluţia, toate strădaniile îi grăbesc sfârşitul, ochiul deschis mare spre ce avea să vină. Lui Talleyrand, duhovnicul său, îi spune: „Amicul meu, car după mine ultimele fărâmături ale Monarhiei!" şi moare.
190
      în seara sfârşirii sale, ministrul lui Ludovic XVI, Montmorin, spune lui Malouet:
      — Sânt disperat! toţi vom fi măcelăriţi!!
      Nu s-a înşelat.
      Feţe înalte bisericeşti, o ţin într-un chef! — datori vânduţi. Se cheltuiesc cin’zeci şi şase de milioane cu ofiţerimea şi abia trei, patru soldaţi. Proastă îmbrăcăminte, şi hrana pe sponci. Norodul ştie, şi iată de ce la cele dintâi ciocniri oştirea se va arunca în braţele răzvrătiţilor. în jurul unui rege de ispravă, o nobilime ticăloşită, vicleană, prinsă doar de fleacuri şi sleită de vlagă. în pragul unei revoluţii afli întotdeauna o stare generală beteagă, pe care cei de treabă prea o dau în vileag şi de care se folosesc turbaţii.
      Lucrurile nu mergeau cum trebuie. Desigur, s-ar fi putut tămădui multe, dar se cădea pentru aceasta să se înhame la lucru un om de nădejde, stăruitor, prevăzător, neînduplecat mai ales, şi cumpătat. Cineva, hotărât să-şi închine toate ceasurile unei munci istovitoare şi care să n-aştepte răsplata. Dârz, să îndrepte fără să frângă însă. Se cuvenea un d’Amboise sau un Sully. De unde? Vergennes s-a încumetat, fără să izbutească.
      Şi nu rămaseră decât pripiţii şi ahtiaţii; oamenii-vijelie, grăbiţi să refacă, ziceau, gata să surpe numai. Şi acolo unde era nevoie de trudă şi de răbdare, s-au arătat născocitorii. Nici c-a mai fost vorba să se cârpească întocmirea veche, s-o dreagă, ba s-o ia de la capăt. De la care? Să dărâme numai, adică moloz! până n-au rostit ce trebuie. Treabă de beţivi!, — cum poţi numi altfel zurlia care cuprinse deodată tot neamul francez!? O beţie intelectuală, mai cruntă decât a patriarhului din Biblie, fiindcă se arăta dezvelită precum şi goală.
      Apoi... Francezul, care pare aşa de măsurat în toate ale sale şi atât de legat de real, ascunde totuşi în străfundul firii lui un moralizator, un ideolog care abia aşteaptă să-i vie rândul să-şi ţină predica. Aşa e! de totdeauna şi până în zilele noastre şi oricare vrednic de numele acesta, coborâtor neaoş din Gali curaţi, aude răsunând în el glasuri de răzvrătire pe care setea de dreptate le strigă şi-i umflă neastâmpărul ca şi drojdia aluatul, să crească.
      Astăzi, când din păcate vremea rea ne-a năpădit, se pot înţelege toate mai lesne şi peste tot locul aproape. Şi-şi plăteşte vina amarnic,bietul!...
      Da, aşa sânt — aşa erau!... Şi dorind schimbări şi primeniri, ajung să creadă că „Sfaturile" le vor împlini pe toate, cuminte şi nu dintr-odată. Socoteau cu bunul simţ, de care mai daseră dovadă. Pierise însă, îl mistuiseră cărturarii.
      Acriţi, au dat zilnic pe faţă pe cei care-i judecau ei singuri oameni de nimic; or fi fost mulţi, poate şi nu erau toţi mânjiţi, dar şi-au râs astfel şi de cei cari puteau face ceva. îmbătaţi de haz au amestecat laolaltă gluma şi lucrurile de seamă, desfătarea şi munca, treburile cu dragostea, Stăpânirea şi daraverile fiecăruia, toate într-o oală! Sminteală grea; şi scârbă, pornită din ponegriri prea multe. Nu le rabdă oricine. Mulţi stau de o parte, li-e silă. Jean-Jacques se văicărea: „Faţă-n faţă cu o lume destrăbălată, coruptă de preoţi si de tirani, ce să mă fad? “ Voltaire, înciudat că auzise mereu cum doisprezece inşi au clădit creştinismul, se încumetase s-arate că unul singur poate să-l prăvale. învăţăminte! — şi-au dat roadele, acum.
      Şi cei mai de duh îs zurlii. înnebunesc sumă de saloane, cluburi, societăţi secrete sau netăinuite şi cărora le şoptesc toate vrerile lor. Şi pe deasupra, Parlamentul din Paris! creşte, cu propria lui scrânteală, zăpăceala gânditorilor. Nu-şi vede de treabă, sâcâie mereu
191
oblăduirea şi izbuteşte să ostenească naţiunea. Trufia lor, când ţin şedinţe, setea de răzbunare care-i cuprinde de-ndată ce se cred ameninţaţi, le dă îndrăzneala. Spun şi scriu tot ce le trăsneşte prin minte, împrăştie toate tainele Cârmuirii, sporovăiesc despre câte! despre drepturi, şi îndatoriri, — pe ale lor le uită. Dar avocaţii!? în capitală, în provincie, în târguri, până şi la ţară, care de care să semene necuminţenia. Meseria fiindu-le să prefacă faptele în fraze, răspândesc pentru toate minţile palavre.
      Patru sute unsprezece dintre viitorii membri ai tiers-ului sânt avocaţi, procurori, grefieri, aprozi... Legislatorii Franţei, de mâine. în ţara aceasta, mai mult ca oriunde găseşti oameni care-şi agonisesc uşor un trai bun pe spinarea altora. îi hrănesc gras, amăgiţi. Louis Dumont parcă, gazetarul, spunea: „Opreşti pe străzile Londrei o sută de inşi şi le ceri să facă guvernul, abia unul de primeşte; în Paris, însă, vor nouăzeci şi nouă!". Şi iată cum soarta ţării rămase pe mâini nevrednice. Şi mai departe, ce ştia despre oblăduire noianul de astrologi ai vremii?! Nimic. Albureală. Aşişderea şi... jranc-magonneri'-a, clocită şi ea în ceaţa ştiinţei şi care, cu bunăvoinţă prea multă, ne lămurise odată pentru veşnicie, ziceau, că creştinismul fusese abia o searbădă îndeletnicire pentru cei care se mulţămesc cu ale pământeşti numai. Şi iat-o călare pe adevăr, cum îşi umflă glasul.
      Blând, dar plin de ifos, Franklin, unul dintre apostoli, cu un dram de spirit pe care-1 toarnă în vinul pe care-1 bea zilnic franţuzul, l-a îmbătat turtă. Americanul acesta tihnit, de treabă, e duşmanul înverşunat al nobilimei ereditare, al „cinstei pogorâte" şi ilegitime, cum o numeşte. Fiindcă doxia, a sa adică, dovedeşte că la a douăzecea coborâre nu mai rămâne nici o picătură din sângele celor din care te chemi. Şi iată-1 partizanul cinstei... ascendente. Omul să hărăzească el propria sa glorie tigvelor mucegăite şi ciolanelor străbunilor. Rău la vale, mai rău la deal!
      Lojile roiesc; nouri pretutindeni — rod seninul. Posomoresc cerul. începe să pice... Curg defăimările, jalbele. Broşuri,cu sutele. Astfel, Sieyes scoate „Delib6rations â prendre dans Ies Assemblees de bailliages". Predica e pentru toţi şi toată Franţa o ascultă. Nu-1 mai vor pe înfăţişatul regelui. Lojile rânjesc spre Curte şi iscodesc în casa fiecăruia. Făgăduiesc veşnicului nemulţumit luna şi soarele şi contele de Provence e prins în mreajă. Contelui d’Artois, destul de ţicnit şi aşa, îi cresc nădejdile, lui şi curtenilor nemernici. Pe ducele d’Orleans, mereu înciudat, îl înveninează mai rău. Urzesc patimi şi dezordini. Nobilimea se va sinucide — ce au căutat acolo!?
      Apoi, basmele englezeşti au fermecat tineretul, femeile şi pe filozofi; îi încântă şi astăzi. Şi-au făurit o Anglie a lor. Nici nu le trebuie experienţa britanică, la ce bun!? Au găsit singuri locul nemerit unde să clădească. Ceilalţi, cred în cuvintele lor năbădăioase.
      „Le Journal de la Cour" spune că Domnia regelui e model de iscusinţă şi pricepere. Periodicul „Les Actes des Apotres" scrie: Sire, vous en avez menti! Neruşinate vremuri!
      S-au strâns nourii. Gata, vijelia. Va fi straşnică, nemaipomenită! Porunceşte trufia, cunoaşteţi un ucigaş mai mare până-n zilele noastre, abia!?
      Lomenie de Brienne le vesteşte întrunirea Statelor-Generale, ascultaţi-1: „Toţi învăţaţii, toţi cărturarii din Regat sânt rugaţi stăruitor să ne trimeată lămuriri şi sfaturi cât mai multe despre cele trebuincioase, pentru ca Adunarea să fie cât mai naţională!".
      Ai şi de ce te zburli! Cărturarii, învăţaţii!?... în cinci săptămâni Franţa scrie cât n-a scris în cin’zeci de ani! Scrie, dar şi-a pierdut scânteia şi mlădierea. Scrie îmbâcsit, fără viaţă. Şi nimic nu e mai înspăimântător decât patima priceperii aspre, care judecă şi
192
hotărăşte singură ca şi un stăpân, fără suflet şi fără simţire! lipsită adică de aceşti doi sfetnici înţelegători ai minţii. Bieţii oameni, care credeau că vor lupta împotriva tiranilor! Lor, cum să le mai zici!?... Vreau să doboare monarhia, să zdrobească creştinismul şi în acelaşi timp tămâiază cu toţii semeţia omului, pe care-1 vor dumnezeu şi rege! Nebunie. O zdruncinare de minte, nouă. Aşa cum nu se mai arătase de la începutul lumii, printre oameni.
      La 27 decemvrie 1788, regele convoacă Statele Generale. Adunările electorale urmau să întocmească caietele, care să cuprindă voia ţării. Adică: o .Adunare Naţională4'.
      „Caietele44 nu cereau nicidecum întronarea unei puteri peste rege, adică, ci o rânduire mai aşezată a treburilor obşteşti, sub un guvernământ, al regelui, iertat însă de piedici, slobozit de drepturile felurite ce-i stăteau Lui în cale. Cereau egalitatea tuturora în faţa justiţiei şi a dărilor, şi-şi încheiau şirul de nevoi, cu acelaşi strigăt: „Trăiască Regele/". Astfel se arăta cuprinsul însărcinării pe care fiecare deputat era încuviinţat, de popor, s-o ducă în faţa Adunării. într-un cuvânt, alegătorii înfăţişau: înţelepciune, ascultare şi drepte rugăminţi.
      Abatele Grdgoire a publicat „FEssai sur la rdgdnâration physique, morale et politique des Juifs44. A dobândit premiul instituit de oraşul Metz.
      Adunarea e .. .constituită.
      Ludovic XVI era lipsit de vlagă, nu de bun simţ însă. Când i se arătă lista celor aleşi, nici că puth să nu spuie: „Ce ar fi zis, Doamne, poporul meu dacă eu aş fi întocmit sfatul acesta!?44.
      O mie o sută optsprezece deputaţi! Prea puţini prelaţi administratori de eparhii, adică deprinşi, cât de cât, cu oblăduirea. Militari, niţei — în lipsă de alte virtuţi, chiar, ştiu să poruncească. Două sute de popi răzvrătiţi, îmbătaţi de idei noi şi plini de pizmă pre mai marii lor. Dintre stăruitorii comişi cari făcuseră al’dată fala bunei înjghebări, unul singur: Malouet. Din cei cinci sute şaptesprezece deputaţi ai fiers-ului, abia opt au mai fost în slujbe. Câţiva agronomi, cin’sprezece medici, negustori — puţini. Vreo patruzeci de industriaşi, un preot: Sieyes, gonit de ai lui. Volney şi Verchfere, din partea presei, oameni de ispravă, şi un economist cu faimă: Dupont de Nemours. Treizeci şi opt de ţărani, dintre cari unul singur adevărat plugar: taica-G6rard. Va părea, bietul om, un pădureţ în mijlocul atâtor luminaţi. Are, totuşi, prilejul să le spună un adevăr şi să le tragă un bobâmac, curând.
      Ca orice adunare sârguită, îşi votaseră oamenii întâi răsplata, „diurna " şi lipseau cât puteau de la şedinţe. Taica-Gdrard s-a împotrivit ritos la plata diurnelor celor lipsă, şi fără sfială:
      Provinciile nu ne-au trimis aici să dăm biru’ cu fugiţii, nici să umblăm creanga!
      în sfârşit, restul aleşilor e cuprins din patru sute de avocaţi; tipul obişnuit al apărătorului de provincie. Apoi, notari, portărei, oameni îmbâcsiţi în rutina de grefă şi inspiraţi de Contractul Social şi de năzbâtiile Enciclopediei. Toţi doritori de treabă nouă şi de vorbărie multă.
      Printre ei, o faţă preţuind cât toată adunarea: Mirabeaul
      L-au primit cu huiduieli şi fluierături, fiindcă e urât afar’ din cale şi stricat, aflaseră.
      Aveau să-l cunoască devreme.
      Iar din partea nobilimii, d-1 de La Fayette şi câţiva filozofi, duşi domol de cel dintâi.
      Ceilalţi, fără prea mare însemnătate — dar mulţi!
193
       în sânul „societăţilor**, unii îşi îndeplinesc cu multă pricepere rostul. O meserie nouă şi slobodă, pe care viaţa aspră de toate zilele n-o născocise încă, se iveşte dintr-odată! Pentru jălbari, pentru cârcotaşi, tămăduitori, apelpisiţi şi pentru toţi acriţii, politica! Marat şi-a găsit de lucru.
       E nevoie cumva să se întrunească cu toţii, mănunchiul s-a strâns din vreme în camera de mijloc, şi-au numărat prietenii, au întocmit treaba şi dau poruncile. Totul va merge strună! Mijlocul acesta de a cârmui majorităţile va fi folosit, mereu.
       Încet-încet încep să iasă la iveală şi alte „caiete**. Pomelnicul n-a fost întocmit aşa în pripă şi mulţi dintre făuritori sânt în sală. Printre ei, şi deputatul de Arras. Dar toate cererile, aproape, au aceeaşi linie: dreapta aşezare a dărilor! Simplificarea, perceperea cinstită şi scăderea taxelor indirecte. Toate tind să micşoreze veniturile, nu să le crească, şi tocmai când nevoia era mai arzătoare.
       Negreşit, aduc şi leacuri: înstrăinarea domeniului regesc, a averilor monastireşti, mai ales. Şi, panaceu universal, stingerea privilegiilor. Aceste reforme sunt, de altfel, răsunetul plângerilor de veacuri! şi, demult, în grija tuturor.
       Treziţi de broşuri şi cuvântări, erau pătrunşi cu toţii că starea financiară e în primejdie şi ţara! Preoţii ştiau că au prilejul să dărâme; tiers-ul veghea. Sieyes îl lămurise că el e „ tot“ şi că poate cere să însemne „ceva". Apoi mai au de răfuit o vechitură, la prima ocazie. La intrarea nobilimii şi a clerului, în sală, uşile au fost date de păreţi să-i primească. Ei, pe din dos şi abia un canat deschis la uşă, aşa s-au scurs în sală. Ceilalţi îşi încheie suplica la rege doar cu „omagii**, ei cu „prea umile plecăciuni**. în faţa lui, ceilalţi stau acoperiţi; ei scot căciula, de la scară. Coc necazul, au dreptate.
       Poporul face..., poporul drege, popor’-a zis! Mereu poporul!
       Dar în sfârşit, cine?! E careva care vrea, care stăruie? Nu desluşeşti pe nimeni şi totuşi pare să fie cineva, în umbră. Apoi, între ce s-a cerut ieri şi ce se cere azi, într-un loc şi mâine într-alt colţ al Franţei, întrevezi o înlănţuire. Cercetezi caietele cu „plângeri**, ale Statelor-Generaîe şi bagi de seamă că răsturnarea o vor cu îndârjire şi cei mai depărtaţi de Paris, dar şi redactorii sărindăreşti... din capitală, toţi cer dărâmarea... Bastiliei, şi o vor iute, degrabă!
       Nu e pentru cine se pregăteşte...
       Apoi, cum se face că dorinţile „tiers“-ului, din Dijon, dau astăzi amănunte despre cele ce se vor petrece o lună jumătate mai târziu, la Versailles, în sala de pomină?! Aceleaşi arătări le mai găsim şi în caietele celor din Lyon şi din Dax, la cel’alt capăt al Franţei, — ciudată răsfrângere, nu? Şi atunci unde mai e neprevăzutul, din aceste năzdrăvane zile!?
       5 mai 1789. La Versailles.
       Se grămădesc cu toţii în sala „des Menus Plaisirs**, vine Regele!
       Toţi, într-o însufleţire, strigă:
       — Trăiască Regele!!!...
       Cuvântarea Lui: înţeleaptă, măsurată. Fără ocol şi desluşit le arată greul zilei. (Aplauze! aplauze!!)
       Smerenie.
       înghit apoi discursul plictisitor al d-lui de Barentin, ministrul de justiţie.
194
       Nerăbdători acum să asculte lămuririle şi să priceapă leacurile vistemicului. Popularitatea micului bancher genevez e neasemuită. El e vedeta zilei. Pe vremea ’ceea Geneva exporta.
       D-l Necker ţinu o cuvântare cât un somn de seară până dimineaţa târziu. Răguşise. Din când în când trecea terfelogul, pe care-şi scrisese discursul, unui secretar slăbănog şi fonf.
       îi desluşi că fostul ministru de finanţe, d-l Lomenie de Brienne, lăsase un gol de o sută şaizeci de milioane. Ştiau cu toţii; dar că n-au a se teme. Luă un creion, împreună două coloane, topi patru; două transferuri, patru îndreptări; câteva viramente; scutură manşeta şi arătă numai cin’zeci şi şase de milioane, lipsă, între intrări şi ieşiri şi încheie:
       —        Binecuvântată ţară în care fără impuneri noi, ci cu mijloace nesimţite, numai, poţi stinge un deficit care a speriat Europa!
       America era departe.
       Aplauze, să se dărâme clădirea. Delir! Aveau în sfârşit un vistier care nu sperie lumea nici copiii.
       Necker, plecând, le spune:
       —        Şi nu pentru nevoi băneşti avurăţi cinstea să fiţi chemaţi aici!, — îşi strânse hârţele ghiozdanul, „Salutare!", plecă.
       Răsuflară. Nu era lată, slavă Domnului!
       Ridicat de pe bancă, taica-Gerard:
       —  Nu e bine, tată!
       în jurul d-lui de Nemours, un grup mare. îi lămuri: asupra intrărilor, din an, tezaurul preluase o sută şaptezeci şi două de milioane; nouăzeci, asupra celor viitoare şi nu plătise din rămăşiţe nici o lescaie. în sfârşit, potrivit făgăduinţii date se iertau, din dări, nouăzeci şi şapte de milioane neplătite.
       Pricepură cu toţii că îngăduinţa fiscală era consfinţită. Mulţămiţi, nici o grijă... acasă. Şi-acum, la treabă!
       A doua zi. Se cădea să lucreze, câteşitrei ordinele, împreună. Dar clasele privilegiate nu se apleacă să stea deavalma cu tiers-ul, vor să chibzuiască singure. Se bat în jurul votului: unii-1 vor alcătuit, pe categorii; comunele ţin la cel nominal, fiindcă pot astfel depăşi pe ceilalţi. Strânşi cu uşa, încep să se tocmească cu clerul. Mulţi răzvrătiţi, acolo.
       înţelegerea, lor, din sala „Jeu de Paume“, parcă s-arate că proaspeţii aleşi pricep macazul şi suveica. întărit astfel, tiers-ul se declară „Adunare Constituantă". Hotărăşte de strâmbe toate dările în fiinţă fiindcă nu sânt încuviinţate de către popor şi porunceşte stingerea lor. Adaogă că pot fi totuşi adunate, înainte, până ce „Statele-Generale" vor fi slobozite. Ia asupră-şi să înfăptuiască o constituţie. Vesteşte lumii: „De-acum înainte, creditorii Statului sunt de-a dreptul chezăşuiţi de chiar obrazul şi cinstea naţiunii franceze!"
       Trebuia râmă în undiţă! Apoi, arătarea regelui, din 23 iunie, recunoaşte, în fiinţa Adunării, dreptul de control financiar, — câştig netăgăduit!
       Turburarea în care lucrau, însă, şi cererile celorlalţi nevoiesc pe rege să poruncească împrăştierea ordinelor, urmând, fiecare, să lucreze despărţite.
       împotrivire.
       D-l de Dreux-Brez£, marele maestru al protocolului, vine şi le citeşte porunca regească.
195
      Nobilii, clerul se supun. încep să golească sala. Deputaţii tiers-ului, amărâţi, îşi văd strădaniile topite. Cu sufletul greu păşesc spre ieşire, tăcuţi.
      Dintre ei, se desprinde... Mirabeau:
      —         Du-te, d-le şi spune celui care te-a trimes să ne dai afară, că suntem aici din voia Naţiunii şi nu ne vor scoate decât baionetele!!
      începeau să-l cunoască, — au rămas cu toţii.
      Ofiţerul s-a dus să ducă ştirea.
      Regele dă din umeri:
      —   Vor să stea? n-au decât!
      Starea bănească cerea linişte. Astfel de cârcote o turburau şi mai mult. Iar fărâmiţarea puterii regeşti mărea zăpăceala. Iată „anarhia spontană**, cum o numeşte Taine.
      în „cerinţele** din primăvară, afli pe toate ’celea din toamna trecută şi multe adaose... Aidoma la Pdrigueux, la Arras, la Rennes. Pretutindeni, aceeaşi nebuneală fără temei. O săptămână mai târziu şi fără rost, toţi într-un glas:
      —   Daţi-ne arme/!
      Până în cele mai răzleţe cătune, găseşti înjghebări „patriotice** izbutite sau încercate numai; încep să se perinde, şi vor dăinui... şase ani! Puse la cale, de cine? Pătrunzi într-o sală,prea multe nu se cunosc. Tocmai se cercetează o... moţiune. Vine, de unde? Vor s-o purece. — „Nu se poate!", şi bate unul din palme. Cine? Ropot de aplauze. Din tribună, cuvântătorul:
      —   .. .Cum? însărcinarea sacră pe care mi-a dat-o poporul, n-ajunge!?
      Dintr-acelaşi ungher al sălei, ca şi adineaori, aplaudă. Care? Şi în sfârşit cine să fie
cel de se dă drept tribunul poporului? Nimeni nu-1 ştie, nimeni nu-1 cunoaşte. Ai ajuns în stradă, ici-colo, auzi: „Cutare? ştiam că scrie parcă, nu?“... sau: „Era avocat la..., nu-mi mai aduc aminte unde, dar**...
      Până departe, prin sate, s-au alcătuit „comitete**, zic cei care vin cu ştirile. Iar acu’ că s-au împlinit multe, dintre câte cerute, afli în... caietele tiers-ului aceleaşi doleanţe! Alcătuite din vreme, adică. Oculta? sau cine să fi lucrat cu atâta dibăcie spre canalizarea nemulţumirilor?! O înţelegere poate, între societatea girondină şi...? Proptit cu nasu-n părete, abia când te depărtezi vezi zidul. Răbdare!
      Frământările alegerilor, cu toate obişnuitele făgăduinţi, înfierbântaseră capetele uşoare. O lume întreagă de hoţomani, spărgători, ocolitori de vămi şi tâlhari atacară drumeţii, năvăliră prin casele oamenilor. Furau.
      La Villette, gălăgie mare! Văicăreli, răcnete. Cu învoirea d-lui Matard, stăpânul hanului „La Soarele de Aur**, evreii îşi îngropau morţii în grădina din spatele casei, în rue de Flandre 44. Erau înţeleşi să plătească un preţ pentru sicriile mici, pentru copii şi altul, mai mare, pentru adulţi. Hangiul, hrăpăreţ din fire, aflase că printre ei, unii-şi ghemuiesc morţii să încapă mai bine, şi-acu’ măsoară dinainte coşciugele cu cotul şi pentru care îl întrece cere preţu’ îndoit. Ceartă mare, s-a strâns toată mahalaua.
      Sărăcia — mare. Rodul pământului — slab.
      Visteria a risipit nesăbuit, bănet, să cumpere grăunţe. Dau prime. Se dau şi astăzi. Noian de cheltuieli neauzite, încă, apoi întreţinerea celor fără de lucru costă parale multe, într-un cuvânt, sarcini noi — de „sprijinire socială**. Cheltuiesc, pentru paragraful acesta, numai, peste un milion de livre în flecare lună. Numărul celor fără căpătâi sporeşte —
196
hodina e plătită bine. Deputaţii sunt miloşi, banul ţării la îndemână. Zburdălnicia se întinde. Risipa se urcă înspăimântător, intrările scad; talia nu mai aduce nimic.
      D-l Necker era mult preţuit, — îndepărtarea lui, la 77 iulie, fu semnalul răzvrătirii.
      Dandanaua din 14 se astâmpără abia la înapoierea sa. Ludovic XVI va fi nevoit să-l recheme.
      Zvonuri. Cică Berthier, intendentul Parisului, ar fi secerat grâul de verde şi numai şi numai ca să înfometeze oraşul, spune lumea. L-au arestat.
      —   Diable! la situation devient effroyable!
      Pariziana vrea să scape de tirania modei şi printr-o contradicţie real feminină, o vezi îmbrăcată în... uniformă! în câteva săptămâni, numai, tricolorul s-a impus, face furori şi în societatea bună. Madame Treilhard şi-a lansat modelele: des robes â la Circasienne, vărgate, în culori naţionale, pantofi la fel, scufiţe cu cocardă, bucheţele de mac; rochiţe... â la Constitution, bonnet demi-casque de gaz’ negru, fichu şi cămăşuţe de linon şi prins în betele de nacarat cu ciucuri, un mănunchi de bănuţei. Apoi, „le n6glige â la patriote** — redingotă bleu de rouille, col lisere de blanc, manşeţele albe, fustă albă. Drapele mici, ambulante. Tricolorul le-a cucerit! Curând, alt rival: Vicariate, roşu aprins — couleur sang de Foulon!
      Tinereii umblă cum vor, cum le vine. „Fasoneii** cu pălărioare rotunde şi surtuce â Tanglaise, dar în nădragi de caşmir şi foarte des cu cizme. Bunicuţele dau ochii peste cap, mai să le vie rău: „ — Quelle impudence! sans culottes!! ils sontsans culottes, ma cherel".
      Tocurile la pantofi au scăzut, şi clădăriile de păr, Ies poufs „au sentiment**. Purtau, puţin înainte vreme, pe cap, menajerii, flote, colivii, poveşti întregi, grădini, — prinse în păr, împletite, toate năzbâtiile. Abia pridideau să se râcâie... Pieptănăturile sânt mai potolite; suflă vântul... rău.
      Cade Bastilia şi jafurile încep.
      Din clipa aceasta, stăpână atotputernică pe Franţa rămâne Adunarea Constituantă.
      Parlamente, corpuri judecătoreşti şi administrative, oraşe, târguri, breslaşi, corporaţii, toate şi toţi îi vin cu ploconeli adânci şi smerite.
      Nicicând nu se înfăţişase mai multă tămâiere şi gudurare.
      „ Constituanta “ va căpăta în doi ani atâta închinăciune slugarnică câtă supuşenie primiseră regii Franţei în două veacuri abia! O vor ameţi osanalele.
      Pilda şi încuviinţarea purced de la rege. Totuşi, bunătatea lui Ludovic XVI nu potoleşte ura Parisului împotriva complotului, adevărat sau bănuit că ar fiinţa la Curte.
      —   Să piară gaşca!!, — strigă cu toţii.
      S-a scumpit pâinea şi spun că-i tot uneltirea Curţii, pentru ca să flămânzească oraşul, să-l răpuie. Stârnesc furia împotriva lui Foulon, urmaşul lui Necker la Finanţe — pentru câteva zile numai — şi contra lui Berthier, ginerele unchiaşului şi intendent general al Parisului.
      Spun că s-au otrăvit dinadins alimentele. Se vaită, urlă. La Hotel de Viile pe scări, pe săli, răcnete: — „Murim de foame!** Dintre consilieri, Comporot gustă bucatele. îl privesc cu spaimă. Ciugule, mănâncă, se satură, — „Dar sânt minunate, mai mănânc şi mâine!“
      S-au liniştit, pleacă.
197
      O dată cu izgonirea ministerului Breteuil, scăpase şi Foulon de belea — crezuse — şi zisese: „bogdaproste!“. Avea op’zeci de ani şi râvnea la odihnă.
      Fiindcă era urgisit, spaima nu-1 părăsise — măcar că fără păcate. Cât îi stătuse-n putere făcuse numai bine. Puţin înainte, împărţise un milion de franci la săraci. în tot anul da. Vrând să se facă uitat, a chibzuit bătrânul să se înmormânteze din viaţă.
      Se prăpădise tocmai o slugă de-a lui.
      A pus să se răspândească zvonul că el, stăpânul, a dat ortu’ popii. Şi aşa..., cu numele, l-au dus la groapă, cu alai, jelanie mare şi cheltuială multă.
      Se ascunsese la Fontainebleau, în preajmă.
      L-au aflat iute, pitulat într-o hrubă.
      L-au cărat la Paris, la Hâtel de Viile, în faţa comitetului Electorilor. Toate astea se petreceau abia cinci zile după ce fusese regele în capitală să împace lumea.
      Şi fiindcă l-a dus norodul acolo, comitetul a hotărât, până una alta sau până s-o astâmpăra zarva, să-l închidă la Abbaye.
      Era spre nămiezi.
      Bailly coboară în piaţă să le spună ce au pus la cale.
      Lumea l-ascultă smerită. îl iubesc, oamenii.
      Când şi-a isprăvit cuvântarea, strigă cu toţii:
      —         Foulon! vrem pe Foulon!! Ce, vreţi să-l ascunderi?! — cer să li-1 arate. Dau năvală în sală.
      Duf de rachiu, de ceapă, de trupuri neodihnite-leoarcă. Zăpuşeală. Geme încăperea de plină.
      Li-1 scot la vedere şi apoi îl închid într-o cămăruţă.
      —   Mais quels sont Ies crimes de ce malheureux?
      —   Voyons, ne vous apitoyez pas sans raison, citoyens!
      —   II specule sur la famine!
      —   Je le croyais un homme convenable.
      —   De pareils evenements font perdre la tete aux plus sages!
      Paznicul:
      —   Eu, ce să vă spun, vă văd om liniştit ca şi apa care doarme şi vă cred nevinovat. Foulon:
      —   Mă simt împăcat cu toate, nu-mi cunosc nici o vină.
      Bailly:
      —   Impossible de se faire entendre!
      Mai îndârjiţi. Nu vor să plece, începe tocmeala.
      Preşedintele comitetului:
      —   D-lor, orice vinovat are drept la judecată.
      —   Are! are! Foulon să fie spânzurat şi judecat îndată!
      —   Dar pentru asta trebuie judecători. Să-l trimetem în faţa tribunalelor.
      —   Ba să-l judecaţi acu’!
      —   Fiindcă nu vreţi pe judecătorii orânduiţi, tot va să numim alţii; fiţi de înţeles!
      —   Fie! judecaţi-1 voi aşa!
198
      —         Dar noi n-avem drept să judecăm şi nici nu putem să vă scoatem proaspeţi din pământ.
      —   Ba să aveţi!
      —   Numiţi-i voi...
      —         Binee, uiţi... popa de la Saint-fitienne-du-Mont să fie unul şi... ălălalt, părintele de la Saint-Andre-des-Arcs, d-ta! iaca doi!!
      —   Doar’ ştiţi prea bine, ca să osândeşti un om trebui* şapte judecă’...
      Poporul, luminat, mai numeşte cinci.
      —   Acuş’ aveţi numărul, la treabă!
      —   Trebuie grefier...
      —   Să fii ’mneata!
      —   Şi un procuror al regelui...
      —   Să fie... iaca să fie d-1 Duveyrier, gata?!
      —   Să hie! trăiascăă!! hai,la trea’!...
      Duveyrier:
      —   Şi ce crimă a săvârşit (Jomnul Foulon?
      —         Păi... A vrut să... — Taci, tontule! spun io! a vrut să... cicălească poporu’! — Aspuscănetrimeteelpenoi să paştem iarbă verde!. — Aş’ aspus!! — Iera din complot!... Era! era!! — A batjocorit o fată! — Ba pe sor’ta. — A rupt-o?... Un nelegiuit! A prădat naţia! A stins-o!! A urzit bancruta! Aşa-i!! — A strâns tot grâul! — Şi-a omorât sluga! Aşâ-i!aşâ-i!!
      Cei doi părinţi, galbeni ca turta de ceară, şoptesc, se scoală:
      —         Ne recuzăm, taică, nouă, vedeţi D-voastră, canoanele nu ne îngăduie să vărsăm sânge...
      —   Da’ să faceţi politică, hai!?...
      —   Lăsaţi-i, au dreptate...
      —   Are haz! cu socoteala voastră, fustarilor, ne scapă vânatu’!
      Au plecat popii.
      —   Las’ că vă vine şi vouă rându’!!
      Un zbieret nebun.
      —   Să nu ne fugă!!?
      —         D-lor, dar veniţi-vă în fire, uite, numiţi patru zdraveni dintre dumneavoastră şi păziţi-! singuri.
      —   Repede! repede!!, — au şi băgat patru geamali pe uşă, îi împing în odaie alături şi:
      —         Să n’ dea dracii să vă scape! — Fiţi cu ochii-n patru!! — Da’ judecaţi-1 odată c’apăi!..., — spumegă, urlă.
      Electorii se hotărăsc, în sfârşit. Aduc pe Foulon.
      Lumea, îngrijată. Bărbaţi din popor, unu şi unu voinici, îşi împletesc mâinile, se oţelesc pe picioare, umflă pieptul, fac lanţ în jurul lui. Să nu le scape moşneagul, că-i sprinten. Zale de trupuri; mâinile: otgoane.
      Intră La Fayette. Trece spre birou.
      —   Cum, d-lor, vreţi să piară fără judecată?! dar fapta v-ar necinsti...
      Nedumeriţi.
      —    M-ar pătâ şi pe mine. Negreşit, nu zic..., d-1 Foulon e vinovat...
199
      —   Trăiască La Fayette! Trăias’!!...
      —         Foarte vinovat! dar întâi să grăiască gura lui, să-şi mărturisească tovarăşii... Uite, îl ducem la Abbaye.
      —   Vă arde de joacă, păsemne!?, zbiară unul mai afumat, a ieşit din rânduri şi:
      —         Şi că de unde o scoateţi că mai trebuie sfânta judecată pentru o lepră osândită de când a venit pe lume, încă, hai?! — şi scrâşneşte dinţii.
      Au şi pus mâna pe moş. O frunză, o bătea vântul. îl scot târâş, îl trag în piaţă şi-l atârnă de felinarul din colţ; era uşor, apoi taie ştreangul şi îl ciopârţesc bucăţele mici mici mici...
      —   La bourrique est crevde! â nous la tete!!
      L-au smuls, l-au înfipt în ţepoaie şi pornesc înainte cu căpăţâna.
      Pe uliţe, în piaţă, pretutindeni, ziua şi noaptea răsună cântecul zilei:
                            — „Ah! ţa ira t ţa ira, ţa ira!
                            Les aristocrates ă la lanterne.
                            Ah! ţa ira, ţa ira, ţa ira...
                            Les aristocrates on les pendra! “
      Şi când vor isprăvi cu ei?... Deprinderea, să ucizi, rămâne multă vreme. Curând, ajunge nevoie.
      La Primărie. Bailly-i întinde regelui insigna:
      —         Sânt fericit, Sire, că Majestatea-Voastră binevoieşte să accepte semnul cel mai de seamă al Francezilor!
      Absent:
      —   Sânt prea mulţumit, domnule, şi încuviinţez de astăzi alcătuirea gărzii burgheze.
      Fiinţa.
      Şi nimic nu seamănă mai mult a lucru făcut în grabă, decât miliţia obştească! Născută mai dintr-odată, în zăpăceala din vara ’ ceasta, legiuirea ei însăşi spune că nu pot face parte din rândurile ei decât târgoveţi înfipţi, adică din cei care plătesc o dare preţ cât trei zile de lucru, baremi. Tocmitul, să-i zicem, să aibă ajunsurile lui proprii, din care să-şi facă straie frumoase: bleu de roi cu căptuşeală albă şi răsfrânturi roşii — să buimăcească minţile femeilor, să le bage-n năbădăi!
      De la răsturnare încoace, fetele au scăzut preţul la răstumiş, dar marfa e bună! Portul lor: în locul rochiilor lungi care măturau uliţele şi al coafurilor cu caturi, o pieptănătură cuminte — părul prins într-o panglică, o fiistişoară, un camizon curat, scrobit. Au luat portul pe care femeile cinstite n-ar fi trebuit să-l lase. Par nişte fetiţe.
      Primitorii de bani sunt prădaţi. Se golesc cu hurta hambarele şi magaziile de sare. Omoară pe perceptori, ard rolurile. Ucid pe senior, cu registrele fermei dau foc conacului. O stare jalnică!
      Câteva luni, încă, înainte de căderea Bastiliei. Palais Royal-ul întruchipează capitala. Adică Parisul de uneltitori, de escroci, curve, chiar şi de patrioţi! — care toţi
200
împreună mână sau urmează Revoluţia. Pentru trăsnăi, se găsesc aici capete aprinse, braţe strunite. Aceştia sânt neprihăniţi şi elementul acesta acoperă altul...
       Prinzi un pungaş cu mâna în buzunarul tău, îţi răspunde: — „Sânt patriot şi... năpăstuit, m-auzi!?“, răcneşte şi ţi-a astupat gura. îi prinzi cu punga ta în mână, — „Iertaţi, eroare!**. Şi iată cum palatul cuprinde numai republicani puri. Oamenii de treabă au părăsit galeriile după primele răzvrătiri, putregaiul a rămas. Lume amestecată: scotocitori de buzunare, gâtuitori, ciupercăria, fetele, pezevenghii şi peştii. Iar de s-ar stinge lumina, Doamne fereşte! nevoit ai fi să faci ca toată lumea, acolo, să loveşti, să furi ca să nu fii furat, dar numai că pungaşii şterpelesc şi ziua.
       Poliţia hotărâse ca barierele să fie închise pentru dălhăuţi şi borfaşi, dar i-a lăsat înăuntru.
       Fetele mărturisesc un gust nemăsurat pentru ştiinţele naturale. Toate erborizează, din zori şi... până noaptea târziu. Grădina palatului e mare, are şi ascunzişuri. Bani nu strâng. Pricina: Revoluţia. Negoţul nu merge! Fetele de prăvălie se fac curve şi aistea, vânzătoare. Ele înfăţişează dragostea publică. Gălăgie — Comisariat. Firme şugubeţe şi porcoase, printre ele.
       Erau şi la Herculanum şi la Pompei, erau. Demult.
       Şi câte boclucuri! Poliţaii nu mai prididesc.
       Iată: Edme Brigon, maior în garda naţională, s-a îmbătat criţă de zel patriotic şi niţel... cu prăştină. în plină galerie, seara, le suflecă fustele fetelor, le apucă de... Scandal! îl duc la poliţie, dar poţi ţine la răcoare un patriot, pentru un moft!?
       Franţois Matherre, judecător la tribunalul districtului Uzerches, în trecere prin Paris... în grabă, s-a întâlnit omul cu o fată. O cheamă Dumontrier. Drăguţă. Când să-şi ia rămas bun, dimineaţa, ia ceasul de unde nu e! Ornicul de la socru-su, darul de nuntă! să-i vie damblaua!...
       La cercetare:
       —   Şi v-aţi întâlnit, unde?
       Femeia-Dumontrier:
       —   Ba ne-am culcat împreună! şi...
       —   Neruşinato!
       —   Magis-tratule!
       —   Lăsaţi, vă rog. Şi v-aţi despărţit, unde?
       Franţois Matherre:
       —   Când să mă sui în trăsură sau poate înainte...
       —   Cetăţene-judecător, lăsaţi să spună... doamna.
       îndropiată toată:
       —   Exact!
       —   Avea ceasul asupra sa, dumnealui?
       —   îl scosesem dimineaţa să mă...
       —   Vă rog... vă rog. Spune d-ta!
       —   Exact! se uita tocmai la ceas când a întins capul calu’ şi i l-a înghiţit.
       —   Pe cine!?
       —   Calu’ matale pe ceasul dumitale!
       —   Dar, pentru Dumnezeu!?
      —    Doriţi un supliment de anchetă? Ar fi să afle toată Iu’...
      —    Nu-nu, mulţămesc!
      Şi a ajuns la Muntele-de-Pietate. Ceasul, negreşit!
      Năzdrăvanele aruncau cu scârboşenii pe geam... în stradă. Sumă de plângeri. Bemard Denis, om cu vază şi familist, trecea pe rue des Frondeurs. De sus, de la hotel Montpensier, de la o fereastră, îl udă groaznic. Mânjit, aleargă la secţie. Acolo, toţi într-un glas cu mâna la nas:
      —    Puţi! ieşi!!
      Apoi, în toiul verii, la 26 iulie, Pierre-Charles Ruamps, deputat în Constituantă şi fostul prefect Jean Gilbert, trecând amândoi pe aceeaşi uliţă, sânt aprig cătrăniţi de la aceeaşi fereastră.
      Şi în sfârşit, în 30 ale curgătoarei, Christ Lich, prepus la biroul contribuţiilor publice, logodnica sa şi viitoarea lui soacră treceau tustrei pe rue Villedo, pe la nămiezi.
      Din senin, sânt potopiţi, spurcaţi de sus de la fereastră. Copleşite de mană, femeile zoresc spre casă, leoarcă...
      —    Ştim noi din ce cauză, me-zerabile!
      Logodnicul, deznădăjduit, aleargă la comisariat. Era îmbrăcat frumos, fusese adică. Un surtuc de casha roşu cu nasturi cu inele galbine şi...
      Comisarul, Franţois Desacres, abia stăpânindu-şi nasu’, i-ascultă jalba.
      —    Şi nu ştii de la care fereastră nici de la care cat?
      —    Nu ştiu.
      —    Greu! Dar în definitiv, haina o scuturi după ce se zvântă, nu?
      —    Dar nasturii, d-le, nasturii!?
      —    Care? nu-i văd.
      —    Nu se văd fiindcă sânt că’... adică năclăiţi de că’...
      —    îi freci şi pe ei.
      —    Pe cine?
      —    Bumbii,eşti surd!?
      —    Da, cetăţene-comi’..., dacă-i frec, se şterg...
      —    Atunci lasă-i aşa, împuţitule!
      —    Vreau să vă spun că dacă-i frec, se şterg turturelele!
      —    Te poftesc...! scato-fagule!!
      —    Turturelele pictate...
      —    Care, unde, scârbosule?!
      —    în inelele de pe nasturi, pe fiecare nasture sânt câte o păreche de turturele.
      —         Zi-le phpeze şi că du-te dracului! M-ai otrăvit destul, aprod, deschide geamurile şi d-ta ieşi odată!
      —    Cetăţene-comisa’... n-am nici o pretenţie...
      —    Pricep, ţi-ai ajuns scopu’!
      —    Dar cer să se ia act, pentru ca să servească vindictei publice!, — şi pleacă.
      Tot aşa şi fetiţele care locuiesc în rue du Clos-Georget, în „mobilate", petrec pe
capul... trecătorilor.
202
      „Aux arcades du Palais Royal, No. 127, au premier au-dessus de Ventresol. Tous Ies jours, du maîin jusqu'â minuit: Societe tres bien composee.u
      Abia-ai simţit, duci repede mâna la buzunar, foşneşte bileţelul şi te îndeamnă... Zile în şir, se perindă lumea. înăuntru, îmbulzeală. O perdea mare roşie. Dincolo, gemete. în faţa unei tejghele, un cocoşat strigă cât îl ia gura:
      —         Cine vrea să-l vadă pe marele sălbatec?! Intraţi... intraţi, cetăţeni! mare balet de sălbateci. Şase franci intrarea, de persoană, copiii gratis! Poftiţi, intraţi!...
      Dincolo de perdea, goi. Prelucrarea începe şi când sunt numai patru, înăuntru. Până la nouăsprezece şedinţe, pe zi. Sălbatecul: un fierar din Meudon, bine călit şi o paţachină.
      Nouăsprezece servicii şi nici o recompensă naţională?! La Gazette Universelle dă amănunte. Negreşit, jurnalele regaliste împricinează Revoluţia. Sălbatecul tălmăcea în public femeii, „Declaraţia drepturilor... omului!"
      Municipalitatea Parisului a închis taraba, ambii patrioţi s-au dus aiurea.
      Şi câte... şi câte!
      La 2 august, dimineaţa, paracliserul parohiei Saint-Paul înhaţă pe unul Mention, chiar în biserică. Cuviosul, în capela unde se cuminecă. Acolo, îşi lăsase nădragii pe vine pentru ca o fetiţă de doisprezece ani şi tuşă-sa, să-i vadă... virtuţile. Dus la poliţie, se spovedeşte:
      —   Am recitit aseară pe Jean-Jacques Rousseau, — şi iese.
      D-l Mention este secretarul d-lui Caron de Beaumarchais, autorul lui Figaro...
      O personalitate!
      în teatre, sânt mult aplaudate părţile care pomenesc grozăviile de la Saint-Barthelemy — vestesc pedepsirea regilor. Şi când se lasă cortina, vuieşte sala: — „Jos cu tiranii! — Jos tiranul!". Semne!...
      Şi nu mai întrezăresc altă tămăduire decât împrumutul. După vrednică vorbărie, Adunarea încuviinţează.
      Voinţa câtorva deputaţi fi-va ea în stare să orânduiască purtarea celor o mie două sute? Viitorul apropiat va arăta că da, căci încă din vremea răposatului regim, partidul reformator trăia în stare latentă în societăţile literare şi în lojile masonice şi dobândise deprinderea.
      Au încărcat bugetul cu samare grele. Cu ce va aduce emisiunea, în şase luni, dacă va izbuti, abia vor avea de cheltuială timp de trei săptămâni. Turburarea, însă, gonise bănetul. La 4 august votară stingerea privilegiilor persoanelor, comunităţilor. Delir. Lacrimi. Cad unii în braţele celorlalţi. înduioşare, mare!
      S-au pupat, dar în fapt au mărit greutăţile oblăduirii şi pe cele fiscale. Mirabeau, spirit realist, dă din umeri:
      —         Un regim vechi de zece veacuri nu se doboară într-o clipă fără să lase urme. O schimbare nu se înfăptuieşte trântind dintr-odată tot la pământ!
      Regimul nou se alcătuieşte, în Franţa. Cei de la ţară au priceput iute că pot dobândi foloase, dacă n-ar fi decât stingerea dărilor vechi, deocamdată. Pe cele noi, vor uita să le plătească — ştiu ei. Apoi, dreptul de a nu mai tămâia... „d-le marchiz, d-le conte.. Mai poate nădăjdui fiecare să însemne cevaş în sat, să fie ales cumva la loc de frunte, ori că ştie sau nu carte. Căci în treizeci şi nouă de mii de comune, d-nii consilieri când vor să
203
semneze trag cu deştu*. în sfârşit, cu orânduirea nouă Jacques poate mânca iepuri, prea a jindit! şi asta-1 bucură nespus de mult, pe omul de la ţară.
      La 19 septemvrie, d-1 de Gouy d’Arsy, deputat, ceti un memoriu kilometric, le vesti „bancruta14 — un fel de ciumă. Sfătui întemeierea unei taxe patriotice, a cărei valoare să fie de îndată mobilizată printr-o emisiune de „mandate naţionale44, purtătoare de dobândă. Valoarea în raport cu intrarea probabilă, adică cu cât vor aduce taxele, iar anularea lor potrivit cu intrările. Iată-1 pe înaintaşul, neştiutor, al asignatului.
      N-avea nume, dar se născuse!
      D-1 Necker nu se domireşte încă, nevoile îl ţineau însă treaz.
      La 24 septemvrie, d-sa arată Adunării că treburile băneşti sunt praf! negreşit, adaogă, s-ar mai putea cerceta condicile: să ştergi ’ici, s-aduni colo, dar greu! şi propune 6 contribuţie patriotică pe venit.
      Nu se hotărăsc. Mirabeau nu-1 mistuia, dar cunoştea greul, sare:
      — Bancruta, hâda bancrută vă paşte, ameninţă să vă sfârşească pe voi! bunurile voastre, avutul tot, onoarea voastră, chiar, şi mai staţi la gânduri?!
      Dar în faţa nestatorniciei politice şi pătrunşi de zădărnicia gestului, şi cei mai zeloşi, nu-1 fac. Abia mai târziu îşi vin în fire: încep daniile, poporul dă şi el. Curg: paftale de argint, catarămi vechi de pantofi, de pălării; nasturi, capete de bastoane, mânere de uşi de trăsuri, zgărzi, chei de hamuri, câte un sfeşnic, potire. Un deputat din Argonne dăruieşte trei butoiaşe cu vin, altul trei roţi de caş. O dăscăliţă englezoaică se asupreşte să predea patruzeci de lecţii, produsul în folosul patriei adoptive. Un plăpomar trimete ce poate şi ce are. Visteria se preface în bazar.
      îşi dau seama că fac ţara de râs. Dar între timp creaseră noi ajutoare din sumele ce aveau să intre. Le trebuia bani. Suprataxară pe foştii privilegiaţi,pentru a uşura pe nevoiaşi. Visteria goală.
      Cotropit de nevoi, d-1 de Calonne propusese altădată, regelui, securizarea averilor monastireşti şi astfel ideea prinsese rădăcină, nu mai speria pe nime şi creştea îndrăzneala. Socotiră că averile acestea fiind lăsate comunităţii de credincioşi, pentru chiverniseală, naţiunea le putea lua. De altfel părerea aceasta se găsea în felurite feluri cuprinsă şi în caiete. Apoi, clerul încetând, în noaptea de 4 august, să mai fie ordin privilegiat, nici cădere nu mai avea să oblăduiască aceste bunuri comune! îi luminară avocaţii. Pricepeau, le plăcea, dar îi stingherea teama de păcat. Voia morţilor le sta în cale.
      Dupont de Nemours era om pios, dar şi înţelegător. Apoi, gândea că se poate găsi o măsură. îi lămuri: n-or să despoaie pe nimeni, bunurile clerului nu se vor vinde. Sarcinile slujbii precum şi îndatoririle de ajutorare vor fi împlinite aidoma, dar stăvilindu-se prădarea banilor, se va agonisi,pentru nevoile patriei, peste cin’zeci de milioane. Se împăca şi capra şi varza.
      Răsuflară cu toţii. Dar nu isprăviseră...
      Inflaţia era în aer.
      Nemours, fără să-l fi îndemnat cineva, adaogă:
      —- .. .sânt înverşunat potrivnic unei emisiuni de hârtie chezăşuită pe o vânzare care se va face abia. Operaţia anticipată va aduce pagubă visteriei şi dobânditorilor de bunuri. Opriţi-o!
      Şi te iei cu mâinile de cap! Nu mai pricepea nimeni.
204
      M. Stanislas de Clermont-Tonnerre:
      —    Cât despre dânşii, vă spun desluşit, credeţi-mă, sânt harnici şi oameni de ispravă! Din bănci, de sus:
      —    De-aia te-au scos de la moşie, puiule!?
      —    Cine?
      —    Ipotecile lor!
      —    Nu-ţi permit!
      Un domn... Brigot, din Saint-Avold, dă din coate îşi face loc, vine la bară:
      —    Şi nu-s buni la nimic, bătu-i-ar!...
      —    Ce discurs, ce minune!
      —    Sânt ageri şi iuţi de picior.
      Dom Chais, fostul vicar din Charleville:
      —    Folosiţi-i de telegari la poşta administraţiei, dacă...
      —    Nu, zău, la ce să-i întrebuinţăm?
      —    La strânsul mierii, nu!?
      —    Fiţi serioşi, la dracu-ncolo!
      —    Pasări de pradă! tăiaţi-le ciocu’ şi ghearele!
      Haillecourt:
      —    Pentru liniştea şi fericirea creştinilor, duceţi-i în deserturile Guyane-i!
      —    Pe cine?
      —    Pe ovrei!
      —    Lăsaţi prostiile! şi...
      Mgr de la Fare, episcop de Nancy:
      —          Oricum, fiţi cu luare-aminte,cei s-a întâmplat Poloniei, din pricina lor, ni se poate întâmpla şi nouă!...
      Abatele Maury:
      —          Evreii au străbătut şaptesprezece veacuri fără să se poată contopi în celelalte naţiuni şi de totdeauna făcut-au negoţul cu bani...
      Abatele Gregoire:
      —    Poate că te înşeli!
      —          Premianţii să tacă! zic, au fost prăpădul provinciilor agricole! şi nici unul dintr-înşii nu şi-a cinstit mâinile purtând plugul.
      —    Uiţi că poate fiindcă au fost izgoniţi, sărmanii, de pe ţarinile lor, de-acasă...
      —          în Polonia stăpânesc şi astăzi o întinsă provincie, dar şi acolo, năduşeala robilor creştini udă brazda pe care rodeşte bogăţia lor.
      —    Fac ce pot ca să trăiască, strâng bani albi pentru...
      —    Pentru?
      —    Pentru cine-o să-i despoaie!
      —          Grăbiţi-vă atunci! nu, ascultaţi-mă: pe ogoarele lor căznesc alţii, iar ei cântăresc ducaţii numai...
      —    Aşae!
      —    Pilesc rotocolul monedelor de aur!
      —    Prostii! avem doar o lege care pedepseşte...
      —    O fac cu socoteală, ştiu ei cât să roadă.
205
      —    în Alsacia au sumă de ipoteci.
      —    Peste douăsprezece milioane!
      —          Robesc pământuri, nu glumă! O să vedeţi, într-o lună vor fi ei proprietari pe jumătate din ţinuturi şi...
      —    în zece ani cuceresc toată provincia!
      Rewbel:
      —    Vă pot mărturisi că eu însumi i-am văzut la treabă!
      Camille Desmoulins, — tocmai intrase, sus în tribune:
      —          Spuneaţi că vin fiindcă-i atrag bogăţiile noastre, nu? Aţi preferă poate să-i gonească sărăcia ţării noastre?!
      —    Camille are dreptate!
      —    Dreptatea lor...
      —    N-are ce căută aici!
      Rewbel:
      —    Africanii să se gândească întâi la Franţa!
      —    Care africani?
         Dumnealor..., protejaţii matale!
      —    Ai mei? idiotule!
      —    Vă rog părăsiţi sala...
      —    Ba să stea!
      —    Să stea!!
      —          Şi vă îndemn să faceţi un drum prin părţile acelea şi vă asigur că umanismul d-v numai după câteva ceasuri de şedere acolo, vă va sfătui să vă folosiţi talentul în favoarea clasei muncitoare, în sprijinul presuraţilor, în ajutorul bravilor mei compatrioţi oprimaţi până la sânge în chipul cel mai sălbatec!...
      —    Faceţi un discurs electoral?
      Maury:
      —          Secătuiţi, sărmanii, de banda avidă a acestor africani, cum bine le-a zis! şi pripăşiţi în biata noastră ţară!
      —    Mult o mai iubeşti!
      —    Pe care ai s-o părăseşti şi d-ta, mai curând sau mai târziu.
      —    îndrăzneşti să mă ameninţi!?
      —    Scoate-le şi trage în noi, părinţele!
      —          Ştim noi că porţi sub sutană o păreche de pistoale şi nu te ameninţ, popo, îţi proorocesc numai călătoria!...
      Vremea trece.
      La Fayete medita asupra nestatorniciei norodului:
      —    .. .şi acest popor furios, ameţit, nu mă va ascultă multă vreme! îşi da cu bobii? Istoria nu spune.
      La Paris, alte năzbâtii.
      La 5 octombrie, garda naţională se adună cu de la sine voie. Aflaseră că lucrările Adunării tânjesc, la Versailles, şi vor să le învioreze.
      Soseşte La Fayette, îi îndeamnă să stea cuminţi, le ordonă. Vrea să plece.
206
      îl înconjoară şi:
      —   Pe toţi dracii, generale, vei rămâne cu noi şi vei merge!
      Le făcii pe plac, n-avea încotro, dar ceru să fie acoperit de o poruncă a Comunei baremi. Cei de la Hotel de Viile îl sfătuiesc să plece fiindcă...
      —   Tot nu poţi face altfel!
      Era zor. Se adunase şi omenire, multă. Arţag.
      încălecă bălanul.
      —   ’Naintee!
      Lumea:
      —   Vive La Fayette!!
      Primul Kerensky pe care Istoria-1 scoate la iveală.
      Au ajuns.
      Mounier, regalist liberal, îl întreabă:
      —   Şi, d-ta, ce cauţi aici?
      —   Să apăr... pe rege!
      O gândea negreşit, dar nu era nevoie. Se făcuse noapte. S-a dus la odihnă. Dormea înfundat. Fapta-rea veghea, neostenită. Ştiţi ce a urmat. Garda ucisă. Dau năvală în palat, au omorât pe cine le-a ieşit în cale. Au încărcat pe rege, regină, moştenitor, pe toţi — şapte într-un rădvan, grămadă, — şi în strigăte de „Trăiască Regele!", la lumina făcliilor, i-au pornit spre Paris.
      Poporul îşi iubea regele, şi-L vrea aproape. în sfârşit, iată-L prizonier la Tuileries.
      Au ridicat şi „Adunarea", au mutat-o în Capitală — la manejul Curţii. Acolo, călărise în tinereţe Ludovic XV cai învăţaţi. De atunci, hardughia nu mai avea întrebuinţare. Prepuşii poporului aveau să şi-l călărească în toate chipurile, — încăperea era mare.
      Adunarea, până să i se rânduiască sala de întrunire, s-a mutat, pentru câteva zile numai, la arhiepiscopul Parisului. Fuseseră poftiţi. Or să-i facă bocluc mare!
      în preajma Adunării, o brutărie.
      Franşois, stăpânul — aprig la treabă, rar la odihnă. Are şi trei calfe. Mult de lucru. Din zori până-n noapte, nu stă.
      Abia s-a făcut ceasul 9, şi a şi desfăcut şase cuptoare pline. Toţi care aşteptau şi-au luat pâinea.
      Vine o ţaţă. Cere o jimblă.
      —   S-au isprăvit chiar acu9, n-am, mai adastă...
      Miros de aluat proaspăt şi de coajă prăjită. Umpluse iară cuptorul.
      Muierea începe să zbiere:
      —   Ascunzi pâinea, vrei să murim de foame!
      Ăi de pe uliţă prind a se strânge, ciulesc urechile.
      —         N-ai minte. Cinstit îţi spun: n-am! Caută-n toată casa, a poftit-o înăuntru şi s-a dus, omul, să-şi vază de treabă.
      Femeia, unealta naibii, a răscolit prin odăi, peste tot, a întors casa pe dos. în gârliciu, pe o policioară, acoperite cu un tulpan, dă peste două pâinuţe. Trase la o parte, de ucenici, fiindcă plămădind pentru alţii nu li-e de-ajuns să se sature.
207
      Scotocind înainte,pe prichiciul ferestrei în sală mai găseşte şase franzele. începe să strige:
      —    Ziceai că n-ai!?
      El, din prag:
      —          Draga mea, nu-s pentru noi, vin să le ia, sunt pentru doi deputaţi... nu vezi ce albe sunt? aşteaptă, îţi vine rândul şi dumitale, se rumenesc, uite...
      Ea ia pâinile şi urlând cât o ia gura:
      —          ...ca să nu dai poporului!!, — sare pragul şi se scurge prin lume cu poala plină, Tâlharule!
      Se strânsese mulţime. Dau năvală, pun mâna pe el.
      Ce să facă?... Nu-i place gâlceava:
      —    Dacă-i aşa, duce-mă-ţi la staroste, — iar nevesti-si:
      —    Vezi, dragă, de casă; mă-ntorc iute, — şi o sărută. Erau luaţi de curând, în brânci, îl duc la soborul poliţiei. Era devreme, sosiseră dintre ei abia trei.
      Cei din mahala, vecinii, au aflat de întâmplare. Aleargă, vin să-l scape, dau mărturie, spun cu toţii, jură, arată că împricinatul n-are pic de vină:
      —    Se scoală din noapte, coace zece cuptoare!
      —    Abia seara, doborât, zace.
      —    Frământă bine, pâinea e bună!
      —    Nu dă lipsă, nu înşeală!
      —    Nu schimbă preţul, rupe şi de la gură!...
      —    Ba celor de-au isprăvit-o dă şi făină, numa’ să nu rabde nimeni!
      Altul:
      —          .. .pentru ca să n-aştepte poporu’ pân’ s-o usca lemnile, ştim cu toţii că săptămâna trecută înc’ a mai închiriat şi cuptoru’ lui Pollet să zvânte vreascurile acolo să...
      —    Face omu ce poate, e pâinea lui Dumnezeu, — zice altul.
      —    El ne dă de mâncare!
      —    Lăsaţi-1 în pace!...
      El tace.
      Cu câteva zile înainte, un ziar revoluţionar scrisese despre Franţois că ar merita o cunună, răsplată, că e cel mai destoinic dintre cetăţeni.
      Lumea răcneşte.
      Comitetul se scoală, îngaimă:
      —    Păi... să-l ducem la Châtelet?...
      —    Să-l faceţi scăpat, hai?!, — s-au şi repezit, îl trag afară.
      Cât ai clipi, un ştreang de gât şi l-au şi atârnat de fanarul înfipt în zid. îl întind de craci; i-a trosnit junghietura, gata! Ochii holbaţi, gura căscată — spumă, limba atârnă. Taie funia şi-i retează capul. L-au înfipt într-o ţeapă. Pornesc...
      Trecuse vreme şi nevastă-sa, văzând că întârzie, a plecat după el.
      A iuţit pasul. Vine gonind, dar greu, e în luna a cincea şi-i pasă. Pricepe sărmana că nu-i lucru curat, aleargă, plânge şi ţipă:
      —    Daţi-mi bărbatu’!, — a spart rândurile, caută după el.
      Ăl de-1 poartă, înduioşat, apleacă ţepoaia, i-a întins căpăţâna, i-^a proptit-o-n gură:
      —    Nâ-ţi-1!
208
      Mai mulţi evrei, cu stare, printre ei şi MM. Mardoche, Jacques Trenel, Polack, I. Lazard, mezelarul, el şi alţii câţiva au solicitat parlamentului şi emanciparea lor, a evreilor din Franţa.
      Adunarea cercetează şi alte cereri asemănătoare, ale actorilor şi pe ale artiştilor mărunţi, de bâlci. Pentru slujitorii comediei şi pentru scamatori, votul a mers. Pentru cei dintâi, merge greu.
      La 2 noemvrie, au votat punerea bunurilor eclesiastice la îndemâna naţiunii. Dintre sfinţii părinţi, doi dădeau zor mai tare: Talleyrand, episcop de Autun şi preşedintele Camus, avocatul clerului Franţei.
      Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani!...
      Lucrările nu se petrecură uşor. Dezbateri mari.
      Apărători: Sieyes, monseniorul de Boisgelin, abatele Maury, arătară că într-o asemenea chestiune hotărârea donatorului trebuie să fie lege, căci testatorii n-au hărăzit averile lor naţiunii ci cutărei ori cutărei aşezări bisericeşti.
      Avocaţii, dârji. Apoi, vroiau să împace nădejdile spre mica proprietate, să scadă sarcinile celor prea apăsaţi, să prilejuiască lichidări — fiindcă sunt mult aducătoare de ciupeli şi mai ales, vor să ocolească bancruta, de care credeau că se pot lecui într-astfel.
      Sfârşiră: adunară blăstemele morţilor şi neîncrederea celor vii! Daniile se vor curma.
      Puseră mâna pe bunuri. Dar trebuia realizate. Cum?
      Să arunci pe piaţă dintr-o dată atâta puzderie de proprietate funciară? Bunurile se cădea scurse încet şi cu chibzuinţă. Nevoia îi zorea.
      D-l Necker era om onest, — hughenot fiind, însă, nu se amestecă, lasă pe credincioşi să prade biserica. După ce isprăviră treaba, însă, veni să-i înveţe:
      —         Să emitem bilete, garantate cu produsul ce se va dobândi la vânzarea bunurilor bisericeşti...
      Şi cine să le dea drumul? Statul era vădit insolvabil şi ministrul îşi da seama că banul-hârtie va fi dispreţuit. Altă încurcătură!
      La 14 noemvrie, îi povăţui să încredinţeze daravera întreagă „Casei de Scont“, care greu dar îşi ţinea zilele. La bătrâneţe, vroiau s-o facă... „Bancă Naţională" pri-vi-le-giată!...
      încă de pe vremea d-lui de Calonne, pe care nu-1 putea suferi, Mirabeau era certat cu Casa de Scont. Iar pe Necker n-avea ochi să-l vadă! Combătu propunerea şi găsi sprijinitori pentru temeiurile sale.
      La lumina zilei, păşeau spre inflaţie; înţelegeau toţi.
      în ajutorul ministrului sări un domn baron de Cemon, deputat de Chalons. Se strădui să dovedească că la urma urmei banul nu e decât „ un semn ", care poate fi schimbat oricând printr-altul de înfăţişare şi greutate mai mică şi astfel toată operaţia este justă şi uşoară. Iar cât priveşte întârzierea conversiunii, ea să fie tocmai prilej pentru înviorarea negoţului şi a industriei. Banul să umble!
      Vorbe frumoase. Iar pricepură cu toţii.
      în sfârşit:
      —         ...asignatele noastre vor fi cimentul indestructibil care va închega toate părţile falnicei clădiri ce aţi desăvârşit! şi când grămezi din aceste hârtii se vor afla în toate căminurile, toţi, mă auziţi?! toţi vor fi nevoiţi să păzească ce am clădit!
209
      —   Cemon are dreptate! bravo!!
      (Aplauze!). Erau dumeriţi.
      Iată pe ce îşi va rezema, Republica, politica ei financiară, — toată politica ei. Căci cine ar mai cuteza să răstoarne „Constituţia44, când toţi vor fi folosiţi s-o păstreze?! Procesul era proces. Se pleda.
      Teza monezii sănătoase avu şi ea apărători:
      Talleyrand, cu strălucită prevedere, le lămuri legea lui Gresham, fuga neîndoielnică a metalului din faţa hârtiei, apoi pricinile care vor izvorî din încheierile făcute în preajma unei decăderi monetare; posibilitatea datornicului de a se elibera prea ieftin, sau pe nimic, în paguba celui de la care a primit bani buni.
      Bouchotte le aminti că ţăranul va întâmpina hârtia aceasta cu aceeaşi dârzenie ca şi pe cele ale sistemului lui Law.
      Dupont de Nemours le spune răspicat că această emisiune pripită şi directă se cheamă bancrută! fiindcă:
      —        ...nu cunoşti nici valoarea exactă a gajului nici nu ştii ce vei putea face pentru dezdăunarea foştilor deţinători, nici pentru păstrarea sau îmbunătăţirea veniturilor. Aşa că...
      Iar nu mai înţelegeau nimic! şi le trebuia parale.
      Ocrotiră Casa de Scont, dar hotărăsc ca, pe lângă aceasta să funcţioneze o „Casă Extraordinară44, care să moşească asignatele.
      în zilele de 19 şi 21 decemvrie, Adunarea zice: Casa Extraordinară să strângă pantahuza naţională, care mergea şchiopătând, asemenea şi patru sute de milioane — preţul unei prime părţi din bunurile bisericeşti.
      între timp, îi dau voie să sloboadă repede o emisiune de patru sute de milioane, în bilete sau asignate producătoare de 5% şi bune la răscumpărarea bunurilor naţionale. Scurt şi lămurit.
      Emisiunea aceasta, limitată, avea şi ea un păcat: suma ei nu era în potrivire cu cerinţele visteriei, pe care trebuia s-o pună în picioare. O sută şaptezeci de milioane se cădea să fie înapoiate Casei de Scont, care înaintase aceşti bani, cât pentru rest... d-1 Necker se înşelase amarnic în socoteli. Crezuse în intrări prea mari şi nu se aşteptase nici la aşa mari cheltuieli! Iar sfat, iar vorbărie. Scărmănară toate sistemele. Fac apel la înfrăţirea politică, la destindere, la orice, numai bani să iasă! Nimic nou sub soare. Toţi făgăduiesc şi uită, toţi.
      Partidul constituţional nu-şi cumpăneşte faptele. îngăduie excesele demagogiei, pentru a înfricoşa pe cei potrivnici Revoluţiei — nu-şi dă seama ce primejdios e jocul.
      Adunarea nu era silnicită spre slăbiciunea aceasta, cum s-a crezut, vroia să-şi facă, numai, din demagogie unealtă. Va roşi, mai târziu.
      Publicaţiile regaliste lăsară să se creadă că s-ar fi alcătuit... comploturi. Apăru VAdresse aux provinces şi altele asemănătoare. Se făcură descinderi. Sosi ştirea că la Brianşon poporul a luat cetatea şi forturile, fiindcă comandantul se înţelesese să predea oraşul, contelui d’Artois — care era la Turin, spuneau.
      Aşa arestaseră pe Favras.
      Pare totuşi că şeful mişcării să fi fost: „Monsieur “. Louis-Stanislas avu grijă să se ducă iute să se dezvinovăţească. Municipalitatea îl primi cu toată cinstea cuvenită. Se
210
lămureşte. Spulberă calomnia. Arată că nu are nici o legătură cu împricinatul, o chestie bănească numai, şi-şi mântuie viaţa.
      Cel pus în vină era potrivnic Revoluţiei şi nici nu se ascundea. Spunea, cui vrea să-l audă, că regele este ca şi captiv şi se cade să fie slobozit de asupriri. Dar nu conspirase.
      Cere să fie pus în faţa celor cari l-au ponegrit. Nu vor. Nu se face!...
      Lumea urlă de răsună sălile. Judecătorii se privesc pe furiş, tremură. Li-e teamă şi lor să nu iasă înfăţişatul fără pricină. Procurorul bâţâie, îl trec o mie de sudori, glăsuieşte înecat şi cere „pedeapsa cu moarte*4, să fie ălor de-afară pe plac.
      Din treizeci şi opt de consilieri, răspund treizeci şi doi: „da!"
      Şi astfel fu osândit omul acesta de treabă să fie scutit de viaţă, dar după ce îşi va cere mai întâi iertare de vină.
      Lumea aplaudă! e mulţămită.
      1789... în cămaşă, desculţ, — era tocmai ziua a treia de Crăciun şi era răcoare, — cu funia de gât, cu o lumânare de două ocale aprinsă în mână, îl duc întâi la Notre Dame să se închine şi apoi la spânzurătoare.
      Mai are de spus pare-se şi de scris, ceva. Pornesc cu tot alaiul spre Hâtel de Viile, înapoi. Se făcuse noapte, dar au aprins lampioane multe, până şi sus pe punte.
      îl bagă înăuntru. Judecătorii, de faţă — veniseră şi ei să vază...
      Hotărât, fără teamă, dictează grefierului:
      —         ...şi fiindcă nevoiţi de împrejurări, m-au osândit, bieţii oameni, îi iert. Sânt nevinovat!, şi — semnează.
      Om duios, şi socotit, dar slab de înger, tremura vargă, consilierul Quatremere de Quincy îi spune:
         D-le de Favras, pre cinstea mea! viaţa domniei-voastre este un sacrificiu necesar ordinei publice, vedeţi, noi vă... noi vă... mulţumim adânc! — şi se înclină, i s-a împleticit limba, nu mai auzi ce spune.
      Favras surâde, îl priveşte blând şi:
      —         Ah! sunt nevinovat şi n-am de înfăţişat altă probă decât halul în care eşti, domnul meu, şi-acu’ sunt gata, — iese.
      Pornesc spre piaţă.
      în lumina roşie clătinată de vânt oamenii parcă sunt diavoli! Au şi furci, şi catran în suflet.
      Urcă, pe eşafod. Senin, fără frică. Furia poporului, astâmpărată de atâta semeţie vrednică.
      Din rânduri, şoptesc:
      —   Favras, suntem cu tine, fugi! vino!...
      Se întoarce, spre ei:
      —         Mi-e silă!, — şi privind la lume: — Cetăţeni, mor nevinovat! rugaţi Mizericordia... — a dat cu picioru’ în scaun, îşi pusese singur laţul de gât.
      Mulţimea:
      —   Bravaaa! bis!!..., — bat din palme şi râd.
      Fu primul omor juridic săvârşit de Revoluţie. Pilda prinde.
211
      în târg, în ţară: a-lan-dala! Aventură financiară. O visterie pustie, bugetul veşnic în pagubă, iar proptele: demagogia crescută-desfăcută ca varza! Depresiune economică şi politică. în sfârşit, o fantezie monetară chezăşuită pe un gaj închipuit.
      Lumea s-a lămurit iute. Hârtia nu e monedă: n-are curs forţat şi aduce dobândă. Nu ajută circulaţia, dimpotrivă, o stânjeneşte, fiindcă se înfăţişează cu părticele de nefolosit la târguielile zilnice, apoi i-au dat drumul şi în măsură prea mică.
      Asignatul din 1789 este rudă bună cu „bonul de tezaur" pe care l-am avut după război, bun cel mult, când nevoia nu te slăbeşte, la împăcăciuni mărunte cu furnizorii mari, care-1 primesc fiindcă... n-au ce face.
      Schdnbrunn... Afară, troiene şi vântul mugeşte în obloanele ferestrelor. înăuntru, zor
mare.
      Azi, 20 făurar 1790, augustul stăpân e gata să plece. Se pregătise de-cu-seară încă de drum, dar ştiri noi şi grele îi mai vin în cale, proaspete şi rele. Nepoţica lui s-a stins în leagăn; fiica Sa şi mai înainte, s-a curmat şi firul drept al Domniei! în Tyrol, răscoale. Legăturile cu Prusia, iarăşi frânte. Coroana Sfântului Ştefan pornise şi ea înapoi spre Buda. Tot ce plădise se năruie.
      Ora 5,5 dimineaţa, împăratul moare. Nu împlinise patruzeci şi nouă de ani...
      La Viena, nepăsare. Sărbătoare mare în toată Ungaria. Cardinalul-arhiepiscop de Gran slujeşte o „Slavă Ţie!...“ La Pesta, luminat tot oraşul iar stindardul nemţesc e prefăcut în scrum în toate pieţile târgului. L-au şi uitat, singur-singurel numai prinţul de Ligne îl plânge; rostul prietenilor, câteodată.
      Kaunitz nu-1 mai văzuse din... 1787; vremi aspre şi cei doi stăpânitori ai împărăţiei nu s-au mai întâlnit de trei ani de zile! în Capitală, îi despărţea numai o uliţă. Dar pomenindu-L, rar, cancelarul spusese:    în ce hal adus-a încăpăţânarea Sa despotică,
imperiul!“ şi nu-1 mai pomenea.
      Sportiv, îi plăcea să se plimbe cu sania şi când nu cădea zăpadă destulă oblăduirea oraşului i-o căra din munţi, de la Schopfl tocmai, cu droagele. însurat, i-a murit soţia după trei ani numai. O iubise mult, şi pornirea ei din viaţă l-a îmbătrânit înainte de vreme. N-ar mai fi vrut, dar meseria, ea-1 călca să se căsătorească iar. între principesa de Saxa şi cea de Bavaria, pe care s-o ia? Prinţesa de Portugalia i-ar... fi plăcut, dar ţara ei e ca şi stăpânirea Angliei, cum a şi rămas. Cunegonda înfăţişa ea singură toată patria ei, la stat, toată Saxonia! şi bietul împărat e puţintel la trup, nu se bizuie. Maria Tereza, să se domirească, întreabă şi ea:   Pe care din două?*4. Mareşalul Bathyany, rugat să spună,
răspunse:    Nici una! dar cu cuţitul la beregată, dacă musai, pe Josefa Bavariei, Majestate,
are baremi... perne mari.44
      Luă pe cea de Bavaria, şi mai vârtos fiindcă cancelarul râvnea la ţara ei încă demult. Principesa nu e prea tânără, are dinţii verzi, împăratul spune!... şi faţa buboşată toată, încolo nici o gingăşie, la ce s-o lăudăm!? Urâtă, aşa se înfăţoşa, dacă e să credem ce scria ducelui de Parma, socrului său adică, din întâia căsătorie. O părăseşte, şi trăieşte singur. Ca şi Frederik II.
      în luna mai tocmai, împărăteasa s-a întâlnit cu „molima44, au pornit împreună. Văduv. Au trecut de-atunci douăzeci şi trei de ani.
212
      încă cu câteva săptămâni înainte, simţindu-şi sfârşitul, scrisese ducelui de Toscana să vină mai repede... Fratele său Leopold, tremurând pornise la drum. Până să plece, muiase condeiul în zeamă de lămâie şi-i scrisese Christinei: „Abia de mă încumet să îngân câte o vorbă, abia şi să scriu. în jurul meu mişună spionii Majestăţii Sale şi tu, surioaro, păzeşte-te!“.
      Copil, nu împlinise cinci ani şi Maria Tereza se căina:       Fiul meu nu poate să
asculte.** Şi după câţiva ani numai, vorbind de el, B... athyany se jeluie:      Zac în el
ascunse, mai multe decât poţi bănui!**. Cât priveşte Maică-sa, ea socotea încă demult părerile augustului ei fiu drept erezii şi sminteli împotriva Statului. Şi nu putem dovedi că înţelepciunea Măriei... putea greşi. Dumnezeu s-o ierte!
      Voltaire întruchipase literatura de polemică a veacului, el e însuşi spiritul de prefacere politică a timpului său. Idealist, sceptic, reformator şi... autocrat, mai ales! toate pornirile vremii s-au împletit să-L alcătuiască pe revoluţionarul acesta.
      Priveşti cum multe îndrumări din câte visase, vin de la însuşi moştenitorul prezumtiv al celei de a doua împărăţii mari a continentului, şi te minunezi cum de se poate una ca asta!? Pecete ciudată poartă şi întocmirile sale! toate, şi cele înfiripate numai şi cele împlinite. Şi puse la cale cu ani îndărătul întâmplărilor de astăzi, adică mult înapoi de răsturnare. Duşman hotărât al nobilimii şi al precăderilor ei, să nu rămâie el şi înaintaşul Revoluţiei? Nu spunea, într-o zi, sporovăind cu Casanova:
      —   Simt mare scârbă pentru cei care cumpără titluri de nobleţă!
      —   Şi ce gândiţi, Sire, despre cei cari le vând?, — l-a întrebat smerit Italianul.
      Drept e, Iosif nu era încă împărat nici rege, dar Bula de Aur din 12261 hărăzise titlul
de „rege al Romanilor** tuturor înscăunaţilor din Viena şi cu voia Măriei Terezi, arhiducele poftea la titlul ce se cădea întâi cumpărat, pentru a-i înlesni apoi dreptul să vândă şi el altele...
      Din slăbiciunea sau din mărinimia împăratului Leopold I, electorul Frederik de Brandenburg se cocoţase, rege, nu dintr-o dată al Prusiei, dar rege plin, în ţărişoara sa. Adică, singur stăpân şi de capul lui. Scăpase astfel din frâiele împărăteşti. într-o zi, Prusia va frământă toată Europa, poate şi întinsul pământului cândva. Deocamdată, stă în curmezişul Vienei.
      Anton v. Martini e titularul catedrei de Drept de la universitatea din Viena şi Iosef von Sonnenfels conferenţiar despre Ştiinţe şi Economie politică, tot acolo. Amândoi sunt dascălii tânărului arhiduce. Au o influenţă convârşitoare asupra înclinărilor sale despotice, le cresc. Sonnenfels, evreu pocăit, susţine morţiş şi predică odraslei domneşti că „atotputernicia împăratului asupra bisericii e chiar parte din însăşi dreptul ce-i aparţine de la alcătuirea primului contract"t — leit Jean-Jacques!
      Filip Cobenzl e prietenul lui Iosif, dar şi al lui Kaunitz. La Viena, ...puritanism şi sete de libertate: pe care poporul, zău! n-o cerea prea des. Apar broşuri, pamflete: „Năstruşnica poveste a unei fleoarţe bătrâne care-a rămas fecioară 30 de ani!“. împăratul e ca şi neînsurat. Apoi, „Flora — jurnal scris de femei, pentru femei**, scos mai demult; Bemis strâmbase din nas. Sau: „O vrea n-o vrea Herr k. k.-rath von Sonnenfels, dar fără bordeie nu poate trăi Viena!**. împărăteasa crezuse altfel. Autori, câte ciupercile! Mulţi, şi Curalt, şi Plarrer — un nebun de legat. Iese şi Monachologia lui Bom: târnăcop, pentru dărâmat monastirile întâi.
        1 tn textul de bazS: 1856. (M ed)
213
      în 1781, contele Falkenstein, împăratul adică, pornise iară spre Paris. înainte de a purcede, dădu un ucaz prin care „Evreii să fie primiţi pretutindeni în şcoli şi slobozi să facă orice negoţ!". Le-a deschis porţile, larg. Sub Domnia maică-sî, pătimiseră greu. Acum, bucurie. Triştea lor — una caldă, una rece! căleşte nervii.
      Din cortul său sau de la Potsdam, Frederik II ţine ochii aţintiţi asupra JBwrg-ului. Pe Habsburgi nu-i mistuie şi nici pe Evrei. îmi pare foarte bine şi împăratul are dreptate să se lege fierbinte de naţia lor..., doar e vreme de când era regele Ierusalimului cu numele numai!", spune şi aşteaptă.
      Năzuia multe îndreptări de seamă, şi peste câte se cereau. Nu îndrăgea deloc popimea, din pricina întunecimii în care stăruie şi dispreţuia nobilimea din cauza puturoşeniei ei. Amicul propăşirii; iar duşmanul Său cel mai aprig: Zeitgeist-\îl!
      Frederik spunea despre Majestatea Sa: „Iosif înjugă carul înaintea boilor!". Totuşi, aşa cum s-a arătat, va întârzia un veac şi jumătate aproape, prăbuşirea imperiului. A împlinit multe întocmiri bune: a nevoit creştinătatea să îmbrăţişeze instrucţia obştească. A dat liberă umblare şi cuvântului şi scrisului şi piedici erau câte! A slobozit pe şerbi şi le-a dat putinţa şi lor să se întâlnească cu dreptatea.
      în capitala Germaniei, roiesc lojile. La „Adevărata Frăţie", cea mai de seamă din toate, găseşti pe metalurgistul Ignaz Bom, pe Sonnenfels — astă seară nu e, şi nelipsiţi: compozitorul Haydn, poeţii Blumauer şi Denis, consilierii Greiner şi Kressel, învăţaţii Raczky, Eckel, Retzer şi când nu e pe drumuri, însuşi împăratul vine. Acum, e departe. Spre Ţările-de-Jos, s-a oprit şi în Paris. S-a dus şi la Louveciennes, să-şi vadă prietena, — Du Barry, nu mai are mulţi. în „atelier", gurile slobode: „— Puterea e corupătoare, credeţi-mă, şi el e la fel ca ceilalţi!". Altul: „— Despotismul său se va înăspri, fraţilor!". Fries, protestant înverşunat, fusese de curând înălţat conte, intra tocmai pe uşă: „— Vreţi să fim de capul nostru? lăsaţi-L să spună ce vrea." Baterii — aplauze.
      Stăpânea, singur, de zece ani. Din primele zile încă, grija sa cea mai mare: „Ah, de i-aş putea face baremi să înţeleagă că trebuie să mănânce ca să trăiască, dar nobilii noştri trăiesc ca să mănânce numai!". Mai conştiincios ca el, nici un suveran din vremea lui, dar ce-şi luase asupră-şi să facă întrece puterile unui om. Vrea să dăruiască norodului său drepturi ca şi oricui, învăţătură şi dreptate, să sfarme precăderile, să-şi întărească împărăţia, s-o îmbogăţească şi să aşeze înăuntru o cârmuire de ispravă, dorea numai bine pentru cei mulţi şi apăsaţi.
      Ca şi socialiştii de mâine, Iosif II vroia să chivernisească începând „de sus", cum se spală şi scara în orişice casă şi ură din puteri orice amestec al mulţimii. Un social-democrat, timpuriu? Şi totuşi, în nepotrivire mare cu prefacerile ce vrea înăuntru. Duce o politică aspră, sălbatecă; baronii prădalnici din veacurile trecute nu se arătau altcum. Nu se osebeşte de ţarina Rusiei, nici de regele Prusiei, mai amărât decât ei negreşit. Despre el, spunea Thomas Jefferson: „— împăratului pare să-i placă mai mult gloria terorii decât faima dreptăţii." Şi şi-a închinat reformelor sale, toată fărâma de vlagă a fiinţei sale şubrede — fără să izbutească. în propria lui ţară nu-1 înţelege nimeni sau singura poate, Fanny Iizig. Ovreicuţa s-a măritat cu Joseph Michel Amstein, om de treabă. îl face baron. Scandal! O înjură toţi. N-aveau dreptate. împăratul plânge de necaz. Iar când izbucneşte Revoluţia, în Franţa, o priveşte cu mâhnirea înciudată pe care socialiştii continentului, de acuşi un
214
sfert de veac, o arătau bolşevismului şi lui Lenin. E strădania cea de pe urmă a Monarhiei absolute, în luptă să-şi mântuie fiinţa, să-şi dovedească zădărnicia.
      Veşnic, în cercetarea isprăvilor noi ce vrea să înceapă. De câte ori n-a călărit zile şi luni, s-a dus să se întâlnească cu baronul de Aulne, cu Calonne, să afle... despre ale cârmuirii. Făcuse politică cu Katerina Rusiei şi cii Rousseau vorbise despre... omenire. N-ajunge?! Fără să vrea dar n-avea ce face, s-a dus şi să se războiască cu Frederik E; acu’ vine dânsul peste el, mereu. Nesprijinit de burghezi, pe care-i alintase, a izbit întruna cu sabia în apă. Părăsit, era sortit pieirii. S-a războit şi cu vremea lui, şi spiritul timpului se arătase a fi tocmai burghez şi parlamentar. Lupta împotriva şuvoiului evenimentelor şi împotriva sa chiar. El, cel dintâi dintre slobozitorii omenirii, rămâne şi printre trudnicii de frunte ai propăşirii ei. Face şi desface la legi, nu-i iese nimic pe voie. Acrit până în fundul sufletului, nenorocit în tot ce întreprinde. S-a stins — curând, abia pomenit. Praga i-a şi alungat slăvirea din pieţile ei; des, plăteşte unul pentru toţi! Şi totuşi într-o zi, istoria Domniei lui va învedera cât de mult propriile sale fapte au altoit pe viaţa noroadelor Europei centrale, o viaţă nouă. Viena e boclucaşă!
      Cu noi Românii s-a purtat mai cinstit.
      Intrările scad mereu... Dar, celor care se duc să-şi plătească dările, întârziate, nu li se primesc gologanii. Li se spune că nu e nici o grabă, nici una.
      Dările indirecte, mai ales, ele otrăvesc grijile.
      Pe primele patru luni; gabell’-a aduce abia un milion. Iar zilele încasatorilor sunt în primejdie. Se vinde tutun de contrabandă, în birturi vând chelnerii, pe stradă: fetele. Discom. Se vinde şi la debite ceva — puţin. Necker se vaită: pentru primul trimestru, cin’zeci şi opt de milioane mai prejos, la intrări şi la cheltuielile-extraordinare, un spor de şaptesprezece, astfel că numai pentru neprevăzute îi trebuie două sute nouăzeci şi patru de milioane. Toţi au holbat ochii.
      —        Legiuitorii să se călăuzească spre o politică financiară cu vederi mai largi, — spune, — dar cârpesc abia. Şi în condiţiunile acestea, nu mai pot să...
      Vor să-l priceapă — plini de bunăvoinţă! Antologia discursurilor ne-a păstrat cuvântarea raportorului, pildă de osârdie şi de patriotică însufleţire.
      d. r.;
      —        Goniţi, domnilor, principiile învechitei noastre finanţe fiindcă sânt arhaice şi dădemult şi precum legămintele obiceiului uzitat ce am folositără, ele ne-au adus actualmente la sapă de lemn! (Aplauze) Toate aceste păreri şi idei care sântără vechi pentru că nu mai sânt modeme, comportă ambele trei... (Aplauze!!) ...soluţiuni, dar nu soluţionează chestia ultimă primordială a azistenţii sociale fiindcă n-o dezleagă, deoarece dac-ar clarifica-o nu s-ar lămuri pă dânsa! (Aplau\. JH). Şi comitetul nu mai poate zădărnici degeaba şi inutil un timp preţios de valoros Naţiunii! Am zis“.
      (Aplauze! Aplauze!!)...
      Convinşi, unii propun de-ndată o emisiune de două miliarde.
      Taica-Gerard îşi dă cu pumnii în cap:
      —  Luminează-i, Doamne, că prăpădesc ţara!
      Se invocă insuficienţa circulaţiei; cer hârtie. Teza inflaţiei binefăcătoare prinde rădăcină. Nu i se irosise creditul. Ce, adică bunurile bisericeşti nu sunt la vedere?!...
215
      Rămânea o condiţie: să poată fi desfăcute.
      Bailly cere ca municipiile să se alcătuiască, ele, în cumpărătoare a celor patru sute de milioane, bunuri. Prin ele să fie împărţite cetăţenilor, după voie şi putere, şi între timp, comunele să consemneze la „Casa Extraordinară" o... garanţie, în obligaţiuni plătibile în cin’sprezece ani. Cu aceste obligaţii, Casa Extraordinară să garanteze o emisiune de asignate, astfel ca circulaţia să fie înlesnită. Bine. Numai că... municipiile, începând cu capitala, erau toate calicite goale şi crezământul lor topit, fără fiinţă. Adunării-i trebuia soluţii; o ia în cercetare.
      Hotărârea dintâi trecuse averea bisericească asupra Naţiunii, juridiceşte: proprietatea, nu însă şi folosirea veniturilor.
      Se găsiră în faţa a două dezlegări, cu putinţă: hărăzirea, pe veci, a acestor bunuri, în stăpânirea Statului, — socoteau să facă astfel hârtia mai de pipăit; iar a doua, pentru întregirea sistemului, fixarea silită a cursului.
      Nemours îi lămureşte că nu se poate afecta nevoilor zilnice asignatul care este rambursabil pe o vânzare, adică abia la termen. Zadarnic se străduieşte Cazalfes să le arate că într-o ţară fără buget, fără crezământ, nici o monedă fiduciară nu poate dăinui. Erau prea grăbiţi să sfârşească!...
      îmbiaţi de cuvântarea patriotică a d-lui... raportor, luară, la 17 aprilie, năstruşnica hotărâre: vor dâ drumul, în lume, la trei feluri de asignate: de una mie, de trei şi de două sute de livre. Monedă grea, pentru astâmpărat orice nevoie, dar purtă 3% dobândă. Inflaţionist» dădeau peste cap propriul lor temei, căci care mai era puterea ei de înviorare, a circulaţiei, din clipa în care hârtia producătoare de venit era împinsă la hodină, la păstrare, tocmai fiindcă era barosană şi doldora de făgăduinţi?!... Dar nu se lăsară, publicară şi un manifest către norod:
      „.. .şi bunii cetăţeni vor aplaudă negreşit această măsură care-i mântuie de meşteşugul funest al expedientelor de finanţe şi ea e demnă de o Naţiune luminată şi care nu vrea să fie jăcmănită şi nici să înşele ea pe alţii!" Vorbe.
      Apoi, spuneau cinstit tot ce se cădea să mărturisească, dar...
      Au prefăcut asignatul în instrument monetar. Răsuflară iar. Trudă nu glumă! în materie de finanţă, făcuseră treabă — mare.
      Isprava tot nu-i scapă de necaz. Din când în când, tot mai venea d-1 Necker... Şi-l temeau ca pe boală. Se uitau chiorâş la el, dar n-aveau ce-i face; era preţuit de popor şi priceput tare, îl arătase... faima.
      Cassa — goală. Nevoia nu cunoaşte legi. Cer lămuriri asupra tezaurului. Li se dau, le pricep negreşit, dar le vâjâie capul. Li se cer avansuri, dau. N-or să se certe acum, parcă dau de la ei?!
      Din mai şi până în septemvrie, „Casa de Scont" însărcinată cu peste două sute de milioane! Şi e bătrână şi şubredă, — facere grea.
      Asignatele scot capul în august, atunci încep dancii să se încure pe uliţe. Lumea, uluită. Slăbănogi. îi secase inflaţia, — un fel de dropică. Crezi că eşti gras şi când colo eşti plin cu apă chioară!
      Necker nu mai avea gologani, dar avea principii şi era măsurat ca şi un „Philippe Patek". Le spune omul, cinstit:
      — Nu mai acoperiţi cheltuielile permanente cu mijloace excepţionale!
216
      Suna frumos. Mulţi au scris reţeta pe manşetă, dar au dat rufele la spălat.
      D-l Necker avea dreptate, îi era şi teamă ca emisiunea să nu roadă garanţia. N-avea decât s-o spună! nu să-i certe întruna!:
      —   Mai astâmpăraţi-vă filotemia şi cheltuielile, acestea n-au voie să depăşească cât
intră!
      Vorbe! Voia la ei. Şi pricepură iute că toată strâmtorarea vine de-acolo că averea popească nu îndestula chezăşia.
      Fără să mai piardă vreme, orânduiră ca toate domeniile ţării, afar’ de păduri, deocamdată şi de cele lăsate în folosinţa regelui, să fie vândute. Toată ghiduşia, numai şi numai, pentru ca d-l Necker, „madama" lor, când s-o înfăţişă iar, să găsească „cassa" plină.
      Sfărâmaseră privilegiul numai pentru a-1 avea! Călăreau pe un tăiuş de cuţit, pe moalele minţii, — gata prăvalul. Aveau un activ considerabil. Clondir cu doftorii pentru toate bolile. Se apucară să preţuiască averea, pe care le-o adusese puterea. Unii o socotiră la mai două miliarde, alţii la nouă, iar alţii mai chibzuiţi, dar mai filotemi, la patrusprezece! Hei, n-aveau dreptate?! Cei din urmă avură crezare mai mare. Apoi aveau şi gând de astâmpărare, tocmai ca beţivul care, vrând să se lase de băutură, s-a mutat în pivniţă, să-l apuce greaţa. Setea, sete!...
      Şi totuşi, ar fî avut o frână: echilibrarea bugetului. îi zăpăcise însă atâta avere. Cât avea Statul şi cu ce luaseră ei de la Biserică, nu însuma bănet adicătelea!?
      Ameţeală mare, cum să mai cumpăneşti bugetul dacă nu stă singur în picioare? Să-l ţii pe el, să te păstrezi pe tine? O viaţă are omu’!...
      La colnicul acesta erau la 27 august. Merseseră bine.
      Comitetul însărcină pe d-l de Montesquiou să refere asupra visteriei. Datoria scăzută apropia două miliarde. Montesquiou stăruie pentru înstrăinarea bunurilor naţionale, alte mijloace nici că mai au. Le arată şi cum ar fî să se facă treaba: prin „adeverinţi definanţă ", alt nume... dar cu mai multă sănătate, fiindcă... Acestea să poată fi deîndată primite, pe bunuri naţionale, şi pentru acest temei vor purta o dobândă tot mai mică. Şi adeverinţele acestea să fie fărâmiţate, astfel ca să nu îndemne la păstrarea lor şi cu ele să se poată cumpăra şi loturi mai mici. Sau, să se dea drumul la asignate pentru întreaga sumă a bunurilor, înstăurând şi cursul forţat, negreşit, dar neîmborţoşate, acestea, cu dobânzi, tocmai spre a împinge la desfacerea lor pe bunuri.
      Era o deosebire, chitanţele acestea nu înfăţişau primejdia asignatului. Au rost hotărât. Sting cu încetul datoria publică şi nu li se poate dă, de către ministru, altă întrebuinţare. Asignatul, dimpotrivă, bun pentru toate leacurile, credeau, nu-i bun decât la boală grea, să zaci mai rău, până te stingi.
      Demagogia, însă, era mai aplecată spre acesta, fiindcă cu el ştiau că pot porunci orice cheltuială şi oricâte! Aşa gândeau mulţi, iar alţii se împotriveau — li-era frică.
      Doritor să-i vadă odată urniţi din loc, Mirabeau, între timp se împăcase cu Curtea şi era mai blând cu guvernul, le spune:
      —         .. .Vă codiţi să-l luaţi ca mijloc financiar, foîosiţi-1 ca pârghie a Revoluţiei şi veţi avea creditori ahtiaţi după izbânda voastră!
      Cuvântările sale erau pătrunse de temeiuri politice.
      „Stânga" — Muntele, adică — ar fi vrut...
      D-l Necker cerea mereu bani.
217
      Când îl zăreau li se acrea faţa; prea cobea mereu! Seismograful aista era tare îngrijorat.
      La 3 septemvrie, le făcu pe plac. Le înaintă demisia scrisă, fiindcă... îşi zdruncinase sănătatea precum şi... „din cauza zbuciumului groaznic al unei femei, pe cât de virtuoasă pe atât de scumpă inimii mele!44. Nu era vorba de Franţa, ci de nevastă-sa.
      îşi măcinase popularitatea. Pământul frigea sub picioare. Pomi, omul, spre ţara lui. Şi la timp!
      Adunarea nu La jelit, dimpotrivă. Scăpaseră de dădacă.
      Iar vorbărie... Glăsuiesc cum că asignatul n-are nici o înrudire cu hârtia lui Law. Atunci de ce-1 pomenesc pe născocitor întruna? Le trebuie la iuţeală o sută patruzeci de milioane. De unde? Demagogii zbiară:
      —   Vreţi vasăzică să sugrumaţi Republica sub fiscalitate!? Cerem să se dea...
      —         Vrem ca toţi să fie proprietari, prin noi şi pentru Revoluţie!... — D-l de Montesquiou abia-şi sfârşise cuvântarea; nu va apare oare, chiar el, făuritorul târnăcopului care va dărâma nobilimea?!
      Prin inner cicles, trăgătorii-de-sfori sânt adevăraţii sprijinitori ai oricărui guvern popular. Un singur lucru se cere: cusătura să nu fie făcută cu aţă albă. Urzeala să nu s-arate. „Sforarii’4* se cuvine să stea dosit, să nu fie nici bănuit măcar. Ceea ce se vrea, să n-o ceară cutare sau cineva. Pentru ca moţiunea să pară că e din voia tuturor, să fie înfăţişată ca „din partea unui cetăţean44 şi toţi o primesc numaidecât fără să murmure. Astfel, spontanul s-a alcătuit din vreme! Adevăraţii răspunzători stau după perdea şi nu ei dau poruncile, căci arătarea puterii şi mânuirea ei nu se cade să fie adunate în aceleaşi mâini. Venerabilii, miniştrii, secretarii generali — adevăraţii cârmuitori de mâine, nu fac decât să înscăuneze... „voia norodului44!
      Apărătorii sănătăţii monedei intrară iar în arenă. Nu toţi erau reacţionari şi totuşi, Cazales, abatele Maury, Dupont de Nemours şi Talleyrand le prorociră că vor ajunge iute la agio, la nestatornicie, la suirea furtunoasă a preţurilor. Pentru singurul temei că, dacă pentru aceeaşi cantitate de marfă se vor înfăţişa prea mulţi bani, va trebui să dai şi mai mulţi dintre aceştia pentru a dobândi marfa, nu?!
      Negreşit, cu alcătuirea silozurilor şi grămădirilor de marfă, de astăzi, şi cu perfecţionarea creditului, teoria cantitativă poate fi discutată, dar pentru vremile acelea era adevăr sadea. Şi li-era teamă. Industriei, că nu va mai putea găsi bani gheaţă pentru plata lucrătorilor, căci se aşteptau ca moneda nouă să fugărească pe cea bună. Marsilia prevedea neorânduieli mari. Camera de Comerţ din Lyon socoate măsura în stare să aducă urcarea preţurilor, numai, şi luciul unei sărăcii cumplite. Agricultura, plugăria mai ales, tac dar se pregătesc. Mai păstrau ia sate, în case şi în bordeie, aninată de cârlig, câte o zdreanţă de hârtie de pe vremea Regenţei. O păstrau să-i ţină treji, să-şi aducă mereu aminte de pagubă. Şi-aşa, diriguitorii districtelor rurale fură toţi împotriva nălucirii, şi multă lume. Dar tocmai această împotrivire ducea apă la moara demagogilor:
      —         Prea e în folosul sărmanului popor şi de-aceea n-o vreţi! Asignatul, el rămâne adevărata nădejde că!...
      Aşa-şi împleteau limbile, — o gălăgie de nebuneală.
      Mirabeau:
218
       —        ■.. .aveţi de desăvârşit o Revoluţie şi după ce v-aţi început cariera oameni întregi vroiţi s-o încheiaţi ca nişte copii!!? şi vă codiţi când...
       (Aplauze! aplauze!! aplauze!!!).
       D-l Bergasse-Luziroulle, deputat de Pamiers, unul dintre cei cu bun simţ:
       —        Nu vă lăsaţi ademeniţi de o cuvântare strălucitoare dar înverşunat de amăgitoare, de un talent înspăimântător! nu mergeţi la pieire numai fiindcă s-a ivit o zdruncinare trecătoare în intrarea contribuţiilor publice! Chemaţi mereu în ajutor interesul politic şi năzdrăvăniile economice numai şi numai ca să scăpaţi de cazna mai simplă, dar nepopulară: echilibrarea bugetului! Cultivaţi încurcătura şi nu vedeţi că!?...
       Taica-Gărard, uşurat deodată:
       —        Aşaâ, tată! Uuff! dădu ’mnezeu de auzii şi om cu scaun la cap! aşa! aşa!! — şi bate din palme de zor.
       Zadarnic.
       Cu 508 voturi împotriva a 423, Adunarea dă drumul la un miliard două sute de milioane de livre, în asignate plătibile celor cari le poartă. într-un cuvânt: monedă. Dar nu numai atât! prevăzătoare, cum se cuvine, Adunarea Constituantă hotărăşte că nici o altă emisiune nu va putea curge fără de încuviinţarea „Adunării Legislative*4.
       Adică, prevedeau că va curge...
       De la Montesquieu, care inspirase mai ales „dreapta**-constituţională, la Rousseau, care hrănise întreaga „stângă**, şi Voltaire — dascălul acţiunii şi al violenţei, — toţi filozofii, numai ei, le suflă marile moţiuni. Toţi: Diderot, Holbach, Helvetius, d’Alembert şi acei mai mărunţi: Raynal, Mably, Duclos, Condorcet. Catehismul Adunării: Contractul Social şi Enciclopedia!
       Din toamna anului 1789, încă, deputaţii erau cât de la cer la pământ departe de „caietele “ bietului popor, a cărui înţelepciune nu ceruse peste ce e cu cale; şi-şi fac fală! Mulţi săraci cu duhul, dar şi aceştia împătimaţi. Unul, bunăoară, nu-şi lămurea o propunere, urlă:
       —  Din toată inima, ader la toate şi habar n-am despre ce fu vorba!
       Gogoşi; monument de disciplină, într-o grămadă de neastâmpăraţi. Şi dezordinea care va dăinui în toate şedinţele, nu va mai înceta.
       Toţi pătimaşi, toţi aprinşi! burzuluiţi şi gălăgioşi, strigă toţi. Nici unul nu îngăduie să fie contrazis, nici zădărnicit în părerile sale. Fiecare, în puhoiul ideologiei, se socoate purtătorul ideii celei mai generoase. Chiar înăuntru’ aceluiaşi partid rămân dezbinaţi de un individualism îndrăcit şi care-i aruncă, fără oprire, pe unul împotriva celuilalt, înjghebarea grupărilor, adică armătura unui parlament, nu e cu putinţă. Condorcet e unul dintre ideologii cei mai pătrunşi, totuşi, vorbind despre Adunare, spune: „întrunirea celor 12 sute de metafizicieni**. Astfel se înfăţişau aleşii norodului. Porniţi să meargă de-a-ndaratele ca racul.
       Dintre nobili: Rivarol, Lally-Tollendal, înflăcăraţi de idei filozofice. Clermont-Ton-nerre ia asupra sa să capete îngăduirea elegibilităţii Evreilor. La Rochefoucauld-Liancourt, cucerit de Jean-Jacques, va striga împotriva tuturor dezamăgirilor sale:
       —        Omul e bun! Şi cei prea răi, şi faptele lor, fi-vor astfel vrednice de iertăciune, orice ar face?...
       Castellane, cu un silogism va intra în Istorie:
219
      — Regii sunt făcuţi pentru popoare, nu popoarele pentru regi!
      Scurt şi superficial. Căci sânt făcuţi unii pentru alţii când se înţeleg şi numai atunci.
      Latour-Maubourg, Virieu, Bourran de Marsac, Liancourt, toţi sunt nelipsiţi de la şedinţe şi plini de ardoare. Cunoştinţele le-au dobândit din cărţi. Iscusiţi la scris, nu la treabă.
      La „centru** stau nepărtinitorii, „mlaştina": constituţionali, toţi.
      Mirabeau, conte de Riquetti, e figura cea mai de seamă a „stângii**, dar oricât de aprigă, Muntele naşte mai îndârjiţi: „extrema**.
      Leagănul iacobinismului: „Clubul celor trei Bretoni**. Le Chapelier va muri pe şafod; Lanjuinais, mai târziu conte şi viitor pair al lui Ludovic XVIII; Defermont, pricopsit, va ajunge ministrul lui Napoleon şi marchiz, apoi. Aceşti trei înaintaşi zugrăvesc pornirile şi vremea.
      Curând, încă din 1790, sunt depăşiţi însă de alt triumvirat şi mai pornit. Pierre Bamave — pentru care „sângele care curge este întotdeauna vinovat!**. E vorba de... bătrânul iubitor de sărmani, Foulonl ucis; apoi, Adrien du Port şi Alexandre Lameth. Dar întâietatea o vor lua mereu alţii, tot mai aprinşi.
      Vântul nou... Marea răvăşită, învrăjbită. Soarele, credinţa stinse şi adevărul. Crucea frântă. Noapte. Nici o stea. Curând,nici un cârmaci. Vânt din spate. Aprig. Corabia cu pânzele umflate. Stânci în faţă: Moartea.
      La „Menus Plaisirs**, se joacă „Socrate — sau regimul de altădată**, de Collot d’Herbois. La „Ambigu**, TAutodafe ou le Tribunal de VInquisition.
      La „Theâtre de Monsieur*‘,Le Baron de Trenck, — protestări oportune. La „Th£âtre Franţais**, Nicodeme dans la lune ou la Revolution politique, de cousin-Jacques, — o gugumănie! Încet-încet, înfăţişări vrednice de balamuc. O comedie de moravuri: „L’epoux republicam** — un lascar, înnebunit de soţia lui, Ottr&ve şi de sora ei, o pedeapsă! le denunţă tribunalului..., şi scapă de ele — aşa credea, sărmanul. Sala toată în picioare, aplaudă. Aplauze — furtună! Ele-i stau mai departe,în spinare.
      Primele turburări, luarea Bastiliei, cele petrecute în octomvrie, toate avură o înrâurire nenorocită asupra stării financiare. Neputinţă totală de a încheia un împrumut, încrederea lumii slăbise cu desăvârşire. Apoi şi împotrivirea şi nepăsarea bimicilor, trândăvia oblăduirii, greşelile Adunării, toate împreună secătuiesc izvoarele de venituri.
      Comuna, parlamentul, poate şi Dumouriez, nu? şi negreşit şi Prusia urzesc, uneltesc de zor. Iacobinii scriu, Dohm citeşte şi răspunde, Benoît duce răvaşele. D-na de Ritz, abatele Tondu, Mirabeau! Lombart, — iată nume care se şoptesc...
      Pentru a-şi grămădi şi alte noi belele, pare, votară faimosul art. IV din constituţie:
      „Naţiunea franceză renunţă să mai întreprindă un război de cuceriri“.
      Cei de afară îşi tălmăciră înţelesul cum vrură, pricepură că ăstora li-e frică. Mărturisirea slăbiciunii lor va încumeta pe ceilalţi să-i înfrunte, curând, să încerce să le cotropească ţara, poate. Oricum, o grijă nouă pe cap! şi nu-i silnicise nimeni.
      Pentru astâmpărarea nevoilor, înfăptuiseră asignatul. Pentru bunacuviinţă socială, votară drepturi... Evreilor. Era şi timpul!...
      Curând, printr-o ciudată fatalitate, Adunarea, care săvârşise o greşeală tehnică creând moneda nouă, mai dă dandanalii şi o soţie: asupreşte toată preoţimea să jure pe o carte nouă.
220
      Fiindcă prin preluarea bunurilor le rămânea în cârcă să plătească îndatoririle ordinului decăzut, din drepturi, şi să îngrijească de simbria preoţimii, orânduiesc un comitet care să limpezească odată pentru totdeauna chestiunea. Aceiaşi filozofi cari împinseseră la înşfăcarea avuţiilor, vor stărui şi la aceea a preoţilor.
      întocmesc „Constituţia Civilă a Clerului"...
      Alcătuirea şi soborul ordinului, clădirea bisericească, toată dărâmată până în temelie.
      Prelaţii şi preoţii aveau să fie, în viitorime, desemnaţi şi aleşi de către sfatul districtului. La porunca aceloraşi forţe nevăzute, votară şi această zdruncinare.
      Noaptea de 5 octomvrie arătase nevolnicia regelui, dar şi popularitatea sa. Sărbătoarea „Federaţiei" le învederă şi mai mult.
      Adunarea cere ca preoţimea să jure pe noua constituţie. Regele nu ratificase încă, avea şi sprijinul lui Mirabeau. Asuprit de Adunare, dă deslegarea. A greşit, de bună seamă, dar putea oare face altfel?! Apoi nimicirea lui era sorocită încă din 11 iulie 1785: trebuia numai răpus odată cu Franţa...
      între preoţii juraţi şi cei neclintiţi, de la datorie, începe o trânteală de câini. N-a pregetat cât a ţinut Revoluţia. Dar întocmirea nouă avu răsunet greu în sufletul enoriaşilor, într-al celor de la ţară mai cu osebire. Locuitorii îşi vor preoţii lor, hirotonisiţi după datină şi Bretania, Vendăe-a fierb de ciudă. Răscoala va începe, urgie.
      Iată că şi bietul rege este apăsat de către extremişti să nu se mai folosească, pentru uşurarea sufletului său şi slujba credinţii, decât de către prelaţi juraţi. Conştiinţa şi religia lui se revoltă. Necazul i-aduce un sfat: să fugă.
      Varennes... Primul pas spre ghilotină.
      Prinderea şi readucerea lui dau prilej... „cluburilor" să-şi preţuiască puterea lor şi nemernicia tuturor. Toată acţiunea politică şi financiară a Constituantei, izvorăşte din pocinoage şi necurmate poticniri. îşi sapă singură groapa, dar mai are de săvârşit una... boacănă, la plecare.
      Aristocraţimea se înţelegea de minune cu poporu’! Norod şi nobilime au multe cuminţenii şi atingeri, împreună. Şi unul şi alta ţin în păstrare simplicitatea, adevărata bunacuviinţă; burtă-verde nu preţuieşte decât prefăcătoria şi ifosul, numai. Duc, cele dintâi două, o viaţă neastâmpărată, foarte; cei mărunţi sorociţi necazurilor vremii, secetei şi ploilor rele, plugărimea, iar ceilalţi, nobilii, la vrerea Curţii, aşa-i bate pe granguri vântul!
      Revoluţia luându-le precăderile, i-a deslegat şi de îndatoriri. Floare smulsă, veştejită, aristocraţia.
      Burghezia crapă de ciudă şi de acreală. Necuprinzătoare de semeţia celor împliniţi nici de cuviinţa ălor mărunţi, se îmbată de darurile ieftine ale pricopselii. Din josnică pizmă, atât, a săpat crezământul nobilimii şi strâmbă dreapta judecată a celor săraci cu duhul, a celor mulţi şi de treabă.
      Circulă pe străzi mulţime de nemernicii... „La passion et la mort de Louis XVI roi des Juifs et des Chrdtiens." Iar în cuprins, Bailly e Pilat; Phillipe-£galitd, Iuda Iscariotul şi La Fayette, Caiafa.
221
      —   Eli, Eli, lamma sabacthani!..iar vor să arunce vina pe altul.
      Din bănetul care fusese încuviinţat să s-arate, la 29 septemvrie, cele dintâi opt sute de milioane erau hărăzite stingerii rămăşiţelor. Două sute fură luate la repezeală, pentru... „nevoile care ar fi prilejuite de întâmplări". Nu e bine să zoreşti întâmplarea!
      Urmară deficite lunare când de şaptezeci, când de o sută treizeci de milioane şi astfel hârtia se topi ca în foc. Noi întrebuinţări pentru bănet se hotărau zilnic, şi mari. Dădură ucazul: dobânditorii bunurilor naţionale, erau date pe termen, vor putea după voie să se acopere prin orice fel de valoare: garanţii, titluri de proprietate, brevete de lichidare — nu de acestea duceau lipsă. Aşa că cei îndatoraţi se vor descărca prin asignate, când acestea nu-şi vor mai cinsti făgăduinţa scrisă.
      La 17 februarie, ducele de La Rochefoucauld înfăţişă un raport asupra stării bugetare. O declară cumpănită sau mai să fie, curând; înviaseră puţin şi intrările. Se pornesc pe cheltuieli proaspete, toate din „Casa Extraordinară". Şi pier astfel vreo şase sute de milioane. în iunie, toţi banii rămaşi în visterie: cin’zeci şi unu de milioane, iar din vechituri abia două sute nouăzeci şi cinci s-au plătit. O sută şaizeci, numai, intrate prin plata bunurilor.
      Inflaţie vădită! zic unii.
      —         Inflaţie?! pentru cine vrea să-i zică astfel, pentru duşmanii poporului!, — strigă ceilalţi şi:
      —         Apăi, bunurile naţionale au fost preţuite pe ce apă nu curge! mai mare râsu’! fac însutit!!, — zbiară demagogii şi refac preţuirea. Ajung la... „sub-emisiune!“.
      Aveau dreptate — în felul lor. Aşa că la 19 ale curgătoarei, votară iar şase sute de milioane. Ar fi ajuns poate şi mai puţin, dar sunt prevăzători. Apoi li-e şi lehamite de astfel de pălăvrăgeli mărunte.
      Moneda veche, metalul, fugea de parcă avea năbădăi.
      Criza economică se înteţea cu fiecare zi. Emigraţii, şi plecau pe capete, cât de cât tot duc cu ei bani şi negreşit numai din cei adevăraţi. Cumpărăturile din străinătate, tot pe bani buni. Ăi nebuni toţi în ţară, să răzvrătească lumea.
      Şi fiindcă, din banii mărunţi, se găseau numai bumăşti de cin’zeci de livre, urmă şi o criză monetară. Omul cu ziua, lucrătorul sau cel de cumpăra o pâine, numai, ori vindea o găină, nu putea fi plătit cu hârtia, nici să-şi facă cumpărăturile. Ba mai pierdeau, bieţii oameni, şi vreme şi pagubă mare încercau la căpătat cusurul. Zăpăceală!
      Calpuzanii lucrează de zor, şi ei, tot pe tiparul meşterilor mai mari din Adunare. Constituanta hotărăşte înlocuirea a o sută de milioane-asignate prin bucăţi de câte cinci livre. Lumea pricepu că nu vor mai retrage, din circulaţie, nimic.
      E drept că târgul ducea lipsă mare de bani mărunţi. în aprilie, se cereau din cei de 0,50; 0,40; 0,20 şi de cei de 0,15. Asignatul fusese emis, la obârşie, în hârtii mari compacte. Era sorocit să pună în circulaţie capitaluri care, după norocirea pieţii, să se întoarcă la visterie spre stingerea datoriei încheiate pe un bun naţional. Acesta era şi rostul biletelor mari de bancă. Dar şi chezăşia înfăptuirii şi principiul se irosiseră, rămânea negreşit temeiul politic.
      Poporul privise hârtiile mari cu neîncredere. Pe cele noi le privi în silă.
222
      în sfârşit, lucrând clopotele mai făcură sunători. Păstrau bieţii bani din glasul părinţilor, nu foşneau ca hârtiile. Se bătea lumea pe ei ca şi pentru cei de „ 100 Leiu de la Banca Naţională. Coadă, ca la brutărie.
      Când s-or înmulţi bănuţii, or să betejească caldarâmul bătându-i să le afle născarea!...
      Ca pretutindeni, începutul inflaţiei trezi puţin industria. Dar cu împrăştierea hârtiei de „cinci livre**, toată lumea îşi adăuga o meserie nouă: zărăfia. N-o schimbau până nu preluau o gustare: comisionul. Negustorii mici, mai abitir. Lumea se apucă să-i chelfănească şi pe argaţii de schimb.
      Adunarea dădu un decret prin care poruncea autorităţile să-i apere. Unde dai şi unde crapă!?... Sancţionaseră astfel discreditul hârtiei. Purtătorii ei simţindu-i slăbănogirea, se apucară iute s-o schimbe pe fel şi felurite mărfuri de zilnică întrebuinţare, întocmai ca şi Americanii d-lui Roosevelt, după declaraţiile sale în privinţa dolarului.
      Pânzăriile şi mătăsăriile mai ales făcură dever mare.
      Prăvăliile noilor negustori or să le stea curând în cale. Cei cari cumpăraseră marfă nu mai voiau s-o vândă, nici nu mai căutau din cele ce aveau. înţepeniră treaba. în preajma iernii, mulţime de făbrici închid. Asignatul lucrează pentru toţi: recrutează şomeri şi negreşit, răzvrătire.
         începe şi lipsa de bucate — va ţine cât va dăinui Revoluţia. Foamea! iată ghiuleaua cea mai grea atârnată de picioare. Ţăranul nu mai dă pe la târg, nu vrea să mai aducă nimic, fiindcă n-are chef să fie plătit cu „zdrenţe**, cum le numeşte. Şi fiindcă nu vine, nici că cumpără.
      Restrângându-se dichisirea prăvăliilor, se scumpesc ale mâncării. Chiar cil bani sunători plăteşti îndoit. Lumea ţipă împotriva speculei, dar dughenile sunt goale. Constituanta dă sfaturi, publică manifeste, scrisori, roagă şi porunceşte.
      Curând, „Adunarea Legislativă** şi mai ales Conventul vor întrebuinţa alte măsuri. Vor înjgheba o poteră de urmăritori, vor înstăurâ jăcmăneala, şperţul, pedepse băneşti şi din cele care iau viaţa. Mai e vreme, nu multă.
      —   Credeam chestiunea odată pentru totdeauna închisă! şi...
      Dupont, foarte abil. Fără a se ocupa de latura ei socială:
      —         ...şi drepturile lor politice să decurgă, cum e şi firesc, din însăşi libertatea culturilor. Am zis!
      —   Hodoronc-tronc!
      M. de Broglie:
      —         Şi e suficient ca prestarea jurământului civil şi de către dânşii, să fie privită ca o renunţare formală la legile civile şi politice şi cum vă spusei, doar...
      —   Ne-ai ameţit, isprăveşte!
      Brugnon:
      —         Mă opun moţiunii! căci legile civile ale Evreilor se identifică cu legile lor religioase! şi înşelăciunea...
      —   Ba o să vedeţi că...
      —   Nu mai terminăm odată!?
      —   Şi că daţi-ne drumu’ la toţi, cu duiumul, şi...
      —   E scris că Franţa toată să se supuie ’mnealor!?
223
      Camera, plictisită: *
      „Considerând că condiţiunile necesare pentru a fi cetăţean francez sânt hotărâte prin Constituţie chiar şi că oricui care, întrunind sus-zisele, prestează jurământul civil şi se în voieşte să-şi îndeplinească obligaţiile impuse de Constituţie, i se cuvin şi toate drepturile pe care i le asigură legea, revoacă toate amânările, restricţiile şi excepţiile inserate în precedentele decrete relative la Evrei“...
      —   Bine că isprăvim odată!
      —   Să crezi d-ta! — îi mai aduceţi voi la strung, parcă vă văd! — Mulsoarea!
      —   Tăcere!
      Rewbel:
      —   Vă cer şi niţică milă pentru creştinii din Alsacia!
      —   Ce milă, cum?
      —         Jidanii sânt în clipa de faţă, la noi, creditori chirografari cu peste cin’sprezece milioane, capital şi dobânzi! Ori, toţi datornicii laolaltă, faceţi singuri socoteala, n-au trei milioane stare şi...
      —   Prin urmare, nu plătesc!
      —   Prin urmare, îi faceţi robi!
         Nu înţeleg ce vreţi să?...
      —         Să vă lămuresc eu... Jidovii nu sânt şi n-au fost nebuni să împrumute cin’sprezece milioane pe trei, numai! înţelegeţi acu’?
      —   Ce să înţelegem?
      —   Restu’ de douăsp’ce milioane sânt dobânzi.
      —   Nemaipomenit, d-le! — Ruşine!
      —   Sănu-i mai!...
      Şi Adunarea decretează că Evreii să-şi justifice creanţele, cel mai târziu ’ntr-o lună de zile, pentru a li se răspunde echitabil dreptul lor, dar nu le suspendă cetăţenia.
      Desmoulins:
      —         Şi să ne felicităm..., d-lor, că înţelepciunea Adunării, recunoscându-i, le stimulează generozitatea!
      Malouet:
      —   Locul d-tale nu este-aici!
      —   Lăsaţi-1 să vorbea’!...
      Şi li s-a dat drepturi — de astă dată, fără restricţii.
      Se deşteaptă nădejdea, în depărtatele ghetto-uri. Bucurie mare în toate templele, în toate shoules-s le.
      La teatre, tâmpite măscări literare ca: „Mariage de Jean-Jacques“, Luarea Bastiliei — herodramă trasă din cărţile sfinte. Iar în Monitor, cu litere groase, scris, zilnic: „Pitt şi Coburg uneltesc să surpe teatrul francez, să-i smulgă gloria şi laurii!*4, pe care, să fim drepţi, nu-i coboară decât zăpăceala generală şi setea de noutate.
      Greu să înfiripezi ceva de seamă, după calapod. Apoi, cenzura!... Ştirbesc din Moliere, ciuntesc din alt autor, întreg nu-1 lasă pe nici unul. Beaumarchais, măcar că şi-a râs altădată de nobilime şi s-ar cădea să aibă trecere acum, se împotmoleşte la Carcassonne. Acolo, în plin viespar jacobin, piesa ira fost interzisă fiindcă adusă pe scenă, oamenii săi se-arată prea simandicoşi şi distincţia e hulită, astăzi.
224
       Hârtia coboară. O trage povârnişul. Scade: în Ardeche, cu 12%; tot cu atât în Alpii-de-Jos; la Bordeaux, cu 25-30%. Şi totuşi Constituanta va lăsa tarapanaua să lucreze, fiindcă bunurile naţionale în unele părţi se vând şi se vând bine. Dărâmarea financiară va purcede tocmai de la această operaţie imobiliară. Bunurile nu le cumpără oamenii de rând nici ţărănimea. Aceştia vor începe să-şi rotunjească moşia abia când Legislativa şi Conventul vor lămuri înţelesul „bunului naţional", când vor începe desfacerea averilor celor fugiţi peste hotar.
       Dobânditori de bunuri sunt: într-o măsură, clerul şi nobilimea. Chiar şi regina, pentru a îmbucura necazurile d-lui de Fersen şi pentru a-i răsplăti osteneala, se zice, îi cumpără câteva domenii.
       La vânzări, termenul de plată e de doisprezece ani. Lumea se îndeamnă. Se întrec care de care cât să dea şi, după aşezare şi înfăţişare, unele loturi se desfac ba cu un sfert mai mult, ba şi cu de două ori, câteodată, pe cât au fost preţuite înainte de adjudecare.
       Adunarea vede şi se bucură. Bunurile se vând şi se vând bine, pe... hârtie. Aşa că, într-o perioadă de prăpăd monetar, Constituanta întăreşte pe datornic, cu putere de lege, să se plătească când i-o veni lui bine, numai, poate când se va fi dat asignatul de-a-diira de tot. Fiindcă... tot după întocmirea Adunării, Statul e dator să-şi primească asignatele la cursul lor nominal şi mai abitir pe ale dobânditorilor de bunuri naţionale.
       Averea popească avea să se răzbune urât!
       Molima bântuie straşnic. Un medic englez, d-rul Jenner, lucra de douăzeci de ani să-i afle boalei leacul. în sfârşit, l-a dat la iveală. Acu’, se vaccinează împotriva vărsatului. Asigurarea feţei contra grindinei.
       Adunarea îşi trăia ultimele luni. Mirabeau moare.
       La 4 aprilie, peste un sfert de milion de oameni îi duc rămăşiţele din Chaussee-d’ Antin la Pantheon, unde îl aşează moţiunea lui Bamave: „.. .căci binemeritase cinstea hărăzită de Naţiune oamenilor mari". Curând, Conventul care scurtându-i întruna se va deprinde cu oamenii mici, îi va arunca leşul afară, unde nu se ştie, fiindcă: . .socotind
că lipsiţii de virtuţi nu pot fi oameni mari!"
       Constituţia era gata şi suveranul o ceruse. în privinţa aceasta, negreşit, se ţinuseră de vorbă. Desăvârşeau legământul ce şi-au luat la Versailles în sala „Jeu de Paume". Multe necuminţenii nu făgăduiseră să facă şi totuşi făcuseră. învrăjbiţi cu partidele revoluţionare. Legătura se sfârşise în Champ-de-Mars, când fosta miliţie, „Garda Naţională — pe care Joseph Prudhomme o numea: „Instituţia menită să ne susţină instituţiile şi la nevoie să le înfrunte", — trăsese în popor...!
       Şi aşa, osteniţi ori scârbiţi, votară că nici unul dintre ei nu va mai putea fi ales în apropiata Adunare/...
       De bine de rău învăţaseră ceva. Gânduri aveau, bune. Nu erau lipsiţi de onestitate nici de râvnă. Cunoscuseră multe greutăţi. Plecau zădărnicind singuri tot ce au deprins. De frica ploii, săreau în gârlă!
       Socoteala bănească au dat-o cinstit. Lumea rămânea păcălită cu un miliard o sută şaizeci de milioane.
       Numerariul lipseşte. Pentru nevoile stăpânirii, plătesc cu adaos şi aurul şi argintul. Fiindcă nu mai erau bani, au încuviinţat încă o emisiune. Pentru ca cei noi să nu se mute în „cassă" goală, ziceau:
225
      Rapovtul-Montesquiou înfiinţează şi bilanţul pe doi ani. Izvoare bănuite: patru sute şaptezeci de milioane, poate, iar la cheltuieli: pe puţin un miliard şapte sute douăzeci. Clătineala, atâta timp cât va dăinui şi neputerinţa fiscală: vreme!
      Au îndepărtat pe mulţi slujbaşi, din locurile lor, — fiecare deputat cu ai lui, şi pus-au pe alţii în loc. Mulţi sânt neîncercaţi, lipsiţi de pricepere şi stăruinţă; printre ei şi prepuşii la urmărirea dărilor. Au înfiinţat şi slujbe noi, necerute de trebuinţele Statului. Mezelicari şi diumişti.
      Administraţia districtelor ori că iartă rămăşiţele sau folosesc gologanii, pentru nevoile locului. Boala bănească se arată a fi fără leac!
      La 13 septemvrie, regele dă de ştire că acceptă Constituţia. încercase să-i sfătuiască, îi întârziase tocmai ca să-i lase să se lămurească singuri, dădu din umeri:
      — ...La urma urmei, fiindcă asupra măsurilor părerile sunt atât de împărţite, să rămână încercarea judecător, fie!, — şi le-a dat dezlegarea.
      Atât aşteptau. L-au aclamat — iubire mare! — şi pe regină, seara, la Operă. Oricum, credeau cu toţii că se isprăvise cu Revoluţia. Şi fiindcă încheiaseră şi cu greşeala cea de pe urmă: legaţi „să nu se mai aleagă nici unul“, au pornit cu toţii acasă. Oameni de treabă.
      Şi au venit ceilalţi...
      Adunarea Constituantă, în cercetarea unui sistem monetar, stârnise criză politică adâncă.
      Adunarea Legislativă o va întinde înăuntru şi în afară.
      Asignatul, ofilit de la născare, va fi stâlcit de către menirea lui proprie. Rost temeinic, e doar simbolul Revoluţiei însăşi şi înfăţişarea ei financiară, dar nu va putea cunoaşte statornicia. întâia şi cea mai de seamă virtute a monedei îi va rămâne străină. Soartă, legată de a Republicii. Izbânzile acesteia îl vor sălta din când în când, necazurile şi înfrângerile ei vor clătina asignatul, îl vor roade, îl vor nimici.
      „Legislativa44 răboteşte după proprii inspiraţii şi de pe plac. Desigur, regele are drept de „ veto “, dar oricât de rar ar face uz, dreptul acesta-i cade pe cap: poreclă. împotrivirea îl înfăţoşează, curând, vrăjmaşul bunilor patrioţi. Dezbinare, între rege şi Adunare.
      Miniştrii săi, străini de „Cameră44, vin acolo ca supuşi, vin şi cu frica-n sân; fără răspundere, fiindcă sunt fără drepturi. Umilinţă. Se răsfrânge şi asupra Coroanei. Iar sistemul electoral ia oblăduirea întreagă din mâna căpeteniilor, o trece într-a alegătorilor. Prea multe capete, prea multe gânduri! chiar când sânt bune duc la încurcătură.
      Greutatea Adunării? — mai nici una. Prin îndepărtarea celor încercaţi, chiar din voia lor, rămâne osândită la o inexperienţă statutară.
      Cuprinde şapte sute patruzeci şi cinci de deputaţi. Dintre aceştia, sunt patru sute treizeci şi doi de avocaţi numai. Toţi împletesc, într-o retorică revoluţionară. De Viris şi Contractul Social cu propria lor rutină şi nepricepere.
      Revoluţia e un singur tot. „Revoluţia e un bloc!44, răsună mereu glăsuirea sforăitoare. Cei vrednici coboară, nemernicii suie şi nivelul moral scade, aşişderea şi însemnătatea lor şi nici doctrina n-a încremenit în slova ei. Şi totuşi, bădăranii şi nespălaţii de astăzi şi cuviincioşii pomădaţi din 89 sânt „fraţi pătrunşi de aceeaşi ascultare oarbă44. Sţrăşnicia alcătuirii i-a făţuit într-acelaşi calup şi fiindcă Revoluţia şi-a luat zborul, cluburile şi
226
„Comitetele44 pot acum s-o diriguiască şi singure. întocmirea şi-a făcut datoria, isprăvile vor împlini treaba mai departe.
      Sala de şedinţe: mare. Hală de manej,întocmită pentru mersu-n pas, în trap şi pentru mersu-n goană, pentru sărituri şi pentru giumbuşlucuri... Călăreţii, ageamii. Publicul? — amestecat. Şi vin ca la întruniri sau la comedii. Gălăgioşi, răcnesc cât pot, râd, zbiară, mănâncă acolo, ospătărie mare! dorm, azil de noapte; se deşteaptă, urlă, huiduie ori aplaudă. De pe cum li-e cheful sau după cum înţeleg ce n-au priceput. îngăduitori cu „stânga44 fiindcă-i răsfaţă, îi mână; îndârjiţi pe constituanţi, fiindcă sânt puşi la cale. Sala e pentru toţi. De-a valma. Şi pentru lume şi pentru membrii Adunării. Vin delegaţii, îşi spun păsurile ori înfăţişează leacuri. Lătrăii norodului ţin cuvântări, se bat cu pumnii în piept, răcnesc, plâng, asmut. Societăţi academice aduc proiecte, spun că se leagă să pună în slujba patriei toate născocirile ştiinţei. Vine şi câte unul singur. Latude, cu un crâmpei de funie cu care se ajutase să fugă. înduioşează Adunarea, o face să plângă, plânge şi el sau se preface, se vaită, cere ajutoare. Era pensionarul regelui, dar se simţea umilit să ia numai banii lui, mai cere. îi dau, negreşit.
      Un popă, prepus duhovnic la garda naţională, le prezintă nevasta, protestantă, cu care a săvârşit un copil tocmai pentru a batjocori credinţa cealaltă, spune. Spre mare cinstire, e încuviinţat să-şi plimbe dihania în braţe trei ocoluri de pistă în aclamaţia Adunării.
      Un zăltat îi îndeamnă să arunce toţi popii în Sena, să sfinţească cu ei apa. Altul le cere sala şi muzicile toate, să cânte împreună, şi se asupreşte să spargă la repezeală, în faţa Legislativei, o mie de nuci, fără altă unealtă decât pe aceea pe care-o poartă între picioare.
      Plin de virtute, negreşit! Dar îl scot în brânci afară:
      —         încercarea s-o faci la Charenton!, — căci adunarea e „Adunare44 şi nu se cade acolo să-şi arate...!
      Leader-ii „Legislativei44: un filozof matematician, Condorcet şi Brissot, ziarist plin de însufleţire. Grupul Girondei cuprinde pe Guadet, Gensonn6, Vergniaud..., toţi în pragul tragediei lor. „Demni44 şi guri-de-aur, toţi. Restul: palavragii, bănuitori, acriţi, jindioşi şi lipsiţi de orice experienţă. Prea stăpâniţi de teama războiului, de pica pe „tiran44, de ura împotriva clerului şi de prigoana contra emigranţilor, pentru a mai găsi timp, loc şi leacuri pentru nevoile visteriei. Oblăduirea, prea slabă pentru a mai mijloci îndreptarea.
      în ţară turburări, goana după aristocraţi, omoruri. Şi toţi, necăjiţi. Cei de la sate nu se pot împăca cu popimea jurată, o socot blăstămată ca şi asignatul. îşi vor preoţii lor, pe cei adevăraţi şi gologani curaţi, vor.
      în Adunare, frământare. Lavoisier le atrage luare-aminte:
      —         ...Aţi socotit pretutindeni cu izvoare secătuite! Nici o putere omenească nu va putea mântui patria de la o dărâmare grozavă, de care vechiul regim cu toate păcatele sale a ştiut să ne ferească. Nu uitaţi, Francezilor, că suntem pe marginea prăpastiei!
      Toată pasărea pe limba ei piere. îl vor ucide curând fiindcă: „.. .Revoluţia n-are nevoie de chimişti!44. Marele învăţat nu se împotrivea să moară, dimpotrivă, fiindcă le făcea plăcere... Cerea numai o păsuire de două săptămâni, să dezlege toate tainele oxigenului; se trudea să închege cine ştie ce nemurire!?
227
      Pilda e molipsitoare, fapta — învăţătură. Un veac şi un pătrar mai târziu, marele istoric Nicolaî Mikailowitch, închis la SS. Petru şi Pavel, cere şi el un răgaz, să încheie istoria Rusiei, la care lucra de o viaţă întreagă. Pe suplica de amânare, Lenin scrie cu mâna lui: „Uniunea Sovietelor n-are nevoie de istorici!*4; putea să adaoge: „care nu scriu cu sânge istoria Ţârii lor“.
      Garda Naţională?... Li-e mai des împotrivă, decât să-i sprijine. Asupreşte şi ridică singură, biruri. Dă pilda, e în fruntea răzvrătiţilor.
      Cei cari vin să ceară răspunderea dărilor, îşi dau sufletul iute, clătinaţi pe o cracă, frânghia: cravată. Adunarea nu ia nici o măsură să înfrunte nelegiuirile. împricinează de rele numai pe rege, curtea şi pe miniştri. întreţin dezmăţul şi scrânteala.
      Rewbel:
      —         O influenţă nefastă şi nouă şi care tinde să dezlănţuie prăpădul războiului! aceea a unor anumiţi mânuitori de bani, care sprijiniţi pe agiotagiul burselor europene adună averi nesăbuite! fac împrumuturi scandaloase şi contracte oneroase, au hotărât să arunce ţara...
      —   Şi vasăzică matale n-ai mai găsit credite, nU? şi eş’ supărat!? — Demagogule!
      Râsete...
      —   Te poftesc!
      —   Nu vă mai legaţi de ei, n-aţi mai isprăvit odată!?
      —   Ne-am săturat!
      De sus, din tribune:
      —   Atunci, le-aţi golit punga! Bine c-o mărturisirăţi!
      Jos:
      —   Cum!?
      —   Oricum, toţi Lazowski şi Freys şi Trenck!...
      —   Pardon! Trenck e neamţ şi...
      —   Mai rău!!
      Au suspendat şedinţa.                                       f
      în sprijinul visteriei mai nimic sau mărunţişuri fără însemnătate. Reţin astfel o cincime asupra dobânzilor datorate creditorilor Statului. Cele patru părţi nu le mai plătesc. Curând, le vor mistui creanţa întreagă. Aşa că înainte ca valorile mobiliare să fi luat fiinţă, sânt urgisite. Vor să împovăreze cu sarcini fiscale toate efectele publice la purtător. Visteria nu trage nici un folos.
      Lăsate de capul lor, un soi de „regie autonomă", pădurile sunt prădate, nu mai aduc nimic.
      Contrabanda stinge tot ce aduceau sarea, tutunul. Clăditorii de neorânduială întocmesc slujbe noi, toate pentru nepricepuţi. Cheltuielile cresc. îşi dau în sfârşit seama, vor să se reculeagă?...
      Sar sprijinitorii prăpădului, îi îndeamnă. Lafont-Ladebat preacinsteşte jăcmăneala:
      —         O naţiune puternică nu trebuie regiată cu zgârcenia cupidă a particularului care adesea îşi socoteşte privaţiunile îmbătătoare delicii!!...
228
      Sună frumos, adânc şi se înţelege greu. Poţi fi de altă părere?!
      Sunt desigur şi reduceri pe care le fac, cu tot dinadinsul. Decretul din 29 noiemvrie 1791 suflă leafa preoţilor, care nu vor să jure.
      Au înfiinţat im „Comitet al monedei şi al asignatelor4*. îşi depune raportul:
                . .în pragul iernii, cele o mie trei sute de milioane încuviinţate de Constituantă s-au scurs. Până la luarea unei hotărâri cugetate trebuie repede trei sute de milioane, asignate.44
      Lămuresc că stavila pusă de prima Adunare socotise şi cu ajutorul pe care moneda adevărată îl mai da circulaţiei, şi aceasta ascunzându-se, este firesc ca lipsa ei să fie împlinită în aceeaşi măsură, printr-o emisiune nouă.
      Vor să tămăduiască boala cu altă boleşniţă. Nu se dumireşte nici Adunarea, sau fiindcă începe să priceapă, nu votează decât o sută de milioane. O clipă de cuminţenie, s-ar zice.
      Claviere intervine, le dă poveţe, mijloace, să oprească emoragia financiară, restrângând cheltuielile. Visteria să mai amâne rânduirea sarcinilor stinse de Revoluţie. Mulţi gândesc astfel, anapoda fac. Li-e frică să nu-i înrăiască, pe creditori. Adunarea nu se hotărăşte. Iar pentru a nu înfăţişă moratoriul, de care se tem, trimet vorbă celor cărora visteria e datoare, să-şi arate fără zăbavă cererile toate. S-au strâns. Se vor tângui degeaba, dar au prilejul să se adune, să judece între ei pe datornic.
      La 17 decemvrie, emit alte trei sute de milioane. Depăşesc astfel nominalul garanţiei. Camera decretează că, deocamdată şi de acum înainte, sumele trebuincioase visteriei vor fi pregătite precum în trecut. Se fereau să-i spună „inflaţiei" pe nume.
      Zilnic, ciocniri pe străzi, între cei care vor să scape de asignate şi cei care nu vor să le primească. Până în trei luni vor pierde din sănătate patruzeci şi cinci la sută, scad mereu...
      Mai greu o duc trupele. Subzistenţa este drămuită la para şi soldele aşişderea.Dacă unealta de cumpărare se prăbuşeşte, toate socotelile vin peste cap. Trebuie adăugite alocaţii pentru fiecare cumpărătură, nu se poate altfel. Şi lucrând aşa, sprijinesc depreţuirea. Pricepeau mulţi că se cădea o tămăduire.
      Unul propune micşorarea emisiunii la nouă sute de milioane şi înlocuirea bumaştelor de cin’zeci de livre prin „obligaţiuni", chezăşuite pe sumele care mai sunt de primit din bunurile naţionale, vândute. Obligaţiile putând negreşit răscumpăra şi restul de plată. O hârtie de circulaţie, adică. Se reluau astfel „biletele de finanţe44 sfătuite de d-1 de Montesquiou. Acelaşi lucru îl povăţuise şi Condorcet, tot pentru a uşura circulaţia, şi îndeamnă să se alcătuiască o bancă care să facă operaţia „prin registre44.
      Iată bunica „Casei de compensaţie".
      Adunarea, — surdă. Te miri, ce leac mai aşteaptă?!
      Din primele zile, încă, „Legislativa44 se îndreaptă spre război şi nu o zorea nimic. E sigur că Ludovic XVI îşi pusese oarecare nădejdi în Curţile străine, să-l ajute să-şi dreagă situaţia, dar nu socotea că spre această îndeplinire era neapărat nevoie de mijloace extreme. Credea că puţină dârzenie, din partea bunilor fraţi şi veri întăriţi pe tronuri, ar fi fost cu prisosinţă de ajuns să înspăimânte pe Francezi şi să-i aducă la picioarele lui, lecuiţi de
229
neascultare. Ar fi putut, atunci, în faţa unei supuşenii cinstite, să redobândească drepturile încălcate. .
      Socoteală frântă. Căci toţi, începând cu cel mai apropiat şi mai puternic, împăratul Leopold, se sinchiseau prea puţin de ce se întâmpla în Franţa. Dimpotrivă, apreţuiau cu toţii că aceste necazuri erau binevenite să mai curme din trufia acestei naţii...!
      Dumouriez, privind la revoluţionarii... „în desfăt44, i-ar fi zis, se pare, lui Chabot: „Gi mâine vă văd eu, pe Bazire la Rambouillet, pe Merlin la Chanteloup 'şi pe tine, popo, stăpân la Chantilly!“
      Vorba a prins şi sânt mulţi supăraţi pe general. „Un invidios, un trădător!44, zic... prieopsiţii. Abatele Maury, o cimotie, trăgea cu urechea: „Vă feriţi să-i ziceţi cobe!?44 Se întrec în profeţii.
      împuterniciţii naţiunii doresc războiul, întâi pentru că Francezii n-au fugit de el niciodată, dimpotrivă, şi fiindcă pentru mulţi dintre ei e aducător de câştiguri. Apoi, socotesc Casa de Austria duşmancă de totdeauna, doar nu degeaba de câte ori întâlnesc pe regină se necinstesc strigându-i:
      —   Austriaco!!...
      Pentru „Girondini44 o ruptură, o sfadă cu Viena, e tot atât de preţioasă pre cât a fost luarea Bastiliei. E în programul lor, n-ajunge?!
      Pentru înăsprirea lucrurilor, însă, nici un temei.
      Regele, loial în îndeplinirea nestrămutată a legii pe care ajurat credinţă. Ministerul său, fără împotrivire, ascultător de majoritatea din Cameră.                       %
      Dar... lojile, cluburile, vegheau. Vor războiul, căci numai el poate îngădui măsuri pe care starea de pace nu le rabdă. Trebuia o pricină. Cei care fugeau peste hotar o dădură.
      Plecaţi cu prilejul încercării neizbutite de la Varennes, s-au strâns de-a lungul Rhinului, în jurul contelui d’Artois. La Coblenz. Apoi, pe lângă contele de Provence. Şi nu stau tigniţi. Sunt mulţi şi întreţin vrajba. Suduiesc ocârmuirea şi pe rege. Răspândesc vorbe otrăvite şi manifeste incendiare, îndeamnă la vărsare de sânge.
      S-ar fi cuvenit poate mai multă socotinţă în judecarea acestor fapte nechibzuite, dar zelul Girondinilor înfierbântase Adunarea, care decretase încă din 9 noiemvrie, trecut, „pedeapsa cu moarte şi confiscarea averilor44 împotriva celor care nu se vor întoarce în ţară până la începutul anului acesta.
      Norbonne le strigă, în Adunare:
      —   Mai bine războiul decât să ne istovim fără rost!
      Presară praf de puşcă...
      Mulţi dintre cei care dau zor să-l aprindă, socot că o mică plimbare cu trupele prin ţinuturile megieşe va aduce astâmpărarea. Nu ştiu, bieţii oameni, că cu războiul va lua foc lumea toată! şi-ar fi cumpănit altfel vorbele, poate.
      Episcopul de Mayenţa şi electorul de Treves izgoniră pe emigranţi la prima somaţie. Se fereau de boclucuri. împăratul, în calitate de tutore firesc al micilor stătuţe, încuviinţează măsura luată fiindcă... a fost luată, dar adaogă că, supuşii săi nemaifiind
230
astfel de vină, înţelege ca aceştia să nu mai fie stânjeniţi, căci de unde nu, Franţa îl va nevoi să ia parte aspră la ceartă!...
      Urmaşul său, Francisc II, avea sângele şi mai iute. Era şi mai tânăr. Nu va pregeta.
      O veste rea! la Stockholm, acu’ de curând..., zilele trecute, seara, la balul ,,Amiralităţii“: un ofiţer dintre conjuraţi, Harm Anckerstroem, purta ascuns după un evantai un pistol. Când regele a ajuns în dreptul său, a tras. Gustav III a căzut.
      Prevestirile de la „Lucienne“!...
      Fiul lui Adolf-Frederic şi al Luizei-Ulric de Hohenzollem, despot luminat, iubea mult Franţa. Apucase tocmai să se înţeleagă cu imigranţii; destoinic, ar fi putut înjgheba o coaliţie puternică. Franţa a pierdut un prietin şi Revoluţia, un vrăjmaş de temut. Moare devreme, nu împlinise patruzeci şi şase de ani. Era fruntea partidului liberal, al „pălăriilor" adică, şi mult duşmănit de către protagoniştii „tichiilor"; amicii Rusiei îl urau de moarte şi i-au dovedit-o.
      Regele nu preţuieşte nici cuvintele nesocotite nici trufia zadarnică şi de aceea, la 9 martie, desărcinează pe Narbonne, de la cârma Războiului, fiindcă glăsuise nevrute în Adunare şi se purta asmuţit la hotare.
      Legislativa se îmbufnează de dojană. Sala toată în picioare.
      Vergniaud la tribună, mâna întinsă arătând cu degetul prin fereastra deschisă spre Tuileries, tună:
      — Privesc de aci palatul în care se urzeşte nimicirea noastră, contrarevoluţia! Veţi îngădui voi făr’-de-legea!!?
      Tumult.
      Regele? — încă un pas spre ’şafod.
      Teatrele, o jale! „Le jugement demier des rois", de Sylvain Marechal... Măscări anticlericale: „La Popesse"..., cum îi zice. Apoi, bas la calotte!, „Dă-i-dă-i-dă-i!", şi mai încet şi mai iute. Multe!
      La Theâtre Franşais, reţetele sunt straşnice! îmbulzeală. Pe păreţi, afipte: „Rugăm scoateţi tichiile, nu scuipaţi pe jos şi nu vă otrăviţi în loji!u.
      La 7 ale lunii, doctorul Guillotin înfăţişase iar Adunării proiectul şi planul şi căpătă, în sfârşit, învoirea ca după încercare abia să se hotărască temeinic forma cuţitului.
      D-rul Louis înlesneşte construirea... şapte zile mai târziu, de faţă fiind el şi d-rii Philippe Pinel şi Cabanis, se clădeşte în curtea închisorii Bicotre: maşina.
      Direcţia spitatelor slobozise trei leşuri, pentru probă.
      Cele dintâi două încercări, făcute cu cuţitul închipuit numai de rege, izbuteşte pe deplin; a treia, cu fierul în semilună, dădu greş.
      Se legiuieşte folosirea cuţitului născocit de Ludovic XVI.
      Mai trece o săptămână, aproape şi „beleaua" e probăluită pe pradă vie: Jacques-Nicolas Pelletier, care cu trei luni în urmă jefuise puţin la drumul mare. Fusese osândit şi i se urâse aşteptând să plece — îl păstrau pentru încercare. Erau îngrijoraţi, toţi, nu ştiau cum va primi poporul... Maşina de ucis; dovadă scrisoarea procurorului general către La Fayette, comandantul Gărzii Naţionale:
231
                                                                                Paris, în 21 aprilie 1792
      „Domnul meu,
      Prima execuţie, mă refer la decapitarea prin maşină, va stârni negreşit mult norod spre piaţa Grevei.
      Socotesc neapărat util să îngrijiţi ca, pe tot parcursul cortegiului şi la locul săvârşirii, să aveţi numărul suficient de soldaţi pentru a păzi buna ordine, astfel ca sentinţa să fie îndeplinită fără zăbavă.
                                                                                          (ss) Roedereru
      Dar totul s-a petrecut în bună linişte, poate prea repede, numai, totuşi spre mulţă-mirea celor mulţi de faţă. Aceştia au botezat maşina de descăpăţânat, i-au zis: „Louise“, „Louizon**, întâi; „Guillotine**, în sfârşit. Cel de pe urmă i-a rămas, nume.
      La 21 ianuarie 1793, zi la zi nouă luni după prima probă, de la Bicâtre, va fi săvârşit... Regele! Gestaţie.
      Manifestaţiile publice ale partidului liberal, cel mai tare şi cel mai îndrăzneţ, nu-1 vor opri pe rege să-l aducă la cârmă. Fiindcă Ludovic XVI va rămâne, până în ceasul din urmă, constituţional.
      Cheamă pe „Girondini** la putere, o fracţiune adică. Claviere ia Finanţele, Servan Războiul, Dumouriez Afacerile Străine; la Interne trece drăgălaşa Manon Phlipon cu virtuosul ei bărbat, domnul... Roland!
      Năbădăioasa femeie îşi vede visul cu ochii! Zburdalnică şi autoritară în politică, în viaţa ei particulară ştrengăreşte, cu sufletul numai.
      La 27 martie, guvernul francez trimesese la Viena „ultimatum"-ul. La 18 aprilie, primise răspunsul. Două zile apoi, Ludovic XVI, ostenit şi aiurea, cere în Adunare să se declare război regelui... „Ungariei şi al Boemiei". Fusese silnicit şi trufia ţării nu-i mai îngăduia să dea îndărăt, dar...
      înflăcărare. Totuşi, un deputat dintre cei mai mărunţi: Becquey, întreabă:
      —   Să avem noi destui bani pentru aşa ispravă?
      Cambon răspunde:
      —   Mai mulţi şi decât ne trebuie!
      Unde ...să fie? — habar n-are nimeni.
      încep prin a înălţă tavanul circulaţiei la un miliard şase sute cin’zeci de milioane. Curând le vor trebui alţi bani, mulţi; gajul naţional nu mai ajunge. Va fi mărit, cum? — umflat, cât poate să rabde.
      Cheltuielile încep să curgă. Fortificaţiile cer bani. Garda Naţională, ţoale. Plătite în asignate, soldele şi subzistenţa trupei vor fi cârpite cu alţi bani. Mototolesc hârtia. Abia după ce armatele au să treacă hotarele, vor trebui sunători, căci hârtia ’ceasta foşneşte prea tare: „Falş! falş!!u. Din drumul ei, se fereşte lumea.
      Statul cumpără valute, le plăteşte scump şi-şi asupreşte moneda.
      Noroc la pagubă le vine în ajutor: Rochambeau a trecut în Ţările-de-Jos.
      Dar... trupele de acoperire de sub comanda lui Biron şi Dillon sunt respinse de inamic, părăsesc câmpul de luptă, fug, ucid pe Dillon.
232
      Parisul, ameninţat. Luckner, străbunicul viteazului amiral german, şi La Fayette opresc cu anevoie caznă înaintarea vrăjmaşilor. Nu mai e unul singur, Adunarea-i chemase pe toţi împotrivă-i, nu declarase că face război regilor?!
      Iată-i uniţi contra Franţei. Solidaritatea suveranilor naşte prima coaliţie. în visterie, ioc gologani; la „Casa specială" nici o lăscaie.
      Adunarea are un gest sublim: a băgat ţara în foc, e drept, dar vrea să amaneteze lefurile deputaţilor pe trei luni întregi! să-i saie patriei în ajutor. înflăcărare — obicei. Foc de paie, căci la 30 aprilie votează alte trei sute de milioane şi-şi iau şi simbria toată. Era şi mai lesne! Apoi, la răscumpărarea acestor bilete şi aşa nu se mai gândeşte nimeni.
      Cin’sprezece zile mai târziu, se statorniceşte că nici o creanţă asupra Statului să nu mai fie plătită dacă întrece zece mii de livre şi numai până la împlinirea sumei de şase milioane, lunar. Credit Industrial! — fiindcă produce. „Cei cari au de luat bani să se înscrie din vreme", şi dacă dau zeciuiala... pot trage nădejde. Dar, li se cere întreit. Toţi au de primit sume mari, nu se mai înscrie nimeni.
      Visteria arată că vrea să plătească, dar... n-o lasă Adunarea.
      încetare de plăţi evidentă, dar nu glăsuită. Falimentul, pe faţă.
      Celor care se încăpăţânează să ceară, li se spune ritos: „Sprijiniţi războiul, că de nu, veţi fi plătiţi mereu în asignate!!"
      Toţi pricep, lasă urechile-n jos.
      Dacă le-ar da în gând să cumpănească bugetul! dar starea rea le stă acum împotrivă. Bunurile emigranţilor au fost suprataxate. Fără folos, căci nici o dare nu mai intră.
      Apoi, preţuind că i se cuvine naţiunii o răsplată, pentru supărările şi cheltuielile îndurate, hotărâseră poprirea averilor celor plecaţi.
      Silnica preluare a acestor bunuri va fi orânduită abia în plină vară, dar desfacerea lor va urmă foarte domol.
      Cea dintâi răzvrătire? Au fost destule, de-a lungul vremii! Cea dintâi „părăsire de lucru", prima grevă? Anul acesta, în timpul alegerilor.
      Sărbătoarea „sădirii plopilor", slăvirea Libertăţii şi alcătuirea serviciului gărzilor naţionale cam scrântiseră supuşenia. Uitaseră şi ziua hărăzită de Domnul, odihnei şi lucrătorii încep să prăznuiască lunea.
      10 mai, fusese ziua alei dintâi zăpăceli mai mari:
      Unul din băieşii de la mina de cărbuni din Litry, un tânăr, aflând că cu stingerea privilegiilor dreptul de vânătoare n-ar mai fi o precădere a câtorva, numai, vede un porumbel în pulberea şoselii şi trage.
      Paznicul de vânătoare al castelului l-a zărit, aleargă într-un suflet acasă, îşi ia puşca din cui, vine, ocheşte şi-l ucide pe cel ce trăsese în porumbelul d-nei de Montfiquet, stăpân-sa.
      Trei sute de mineri,toţi câţi erau, lasă lucrul şi pornesc buluc spre Rubercy,la castel.
      Ajunşi acolo, cer să li se-arate „Doamna" — căci spre a dojeni fapta, care le răpusese un tovarăş, au venit hotărâţi să dea puţin foc castelului şi vor s-o roage să-şi care podoabele dinăuntru la adăpost; avea lucruri de preţ, multe!
      Stăpânul locului prinsese de veste că vin şi fugise la altă moşie. Lucrătorii-s grăbiţi, vor să se întoarcă iute la lucru. Ce să facă? Se duc la primar şi-i spun...
233
         Acesta:
         —        Nu e de competenţa mea şi vă mai spun, să ştiţi, mobilele dinăuntru sânt şi amanetate la...
         Iar vătaful lor:
         —        N-o fi treaba dumitale, dacă zici, da’ vin9 să fii faţă baremi când îi golim casa de troace, să nu păgubească prea mult nici dânsa nici cine-a înlesnit-o şi să te încredinţezi şi matale că noi nu ne mânjim cu nimica.
         —  Asta da!, — şi s-au îndreptat spre curte.
         După ce au scos cu băgare de seamă afară tot ce cuprindea, au dat foc castelului — la o aripă, numai. Au răvăşit coteţele, au smuls capetele păunilor şi au spintecat iepurii de casă, pe toţi! fără să-i mănânce precum au dat şi drumul la buţi fără să-şi ude măcar buzele şi era un vin, în pivniţe! Au tuns de la cotor cozile copoilor. Berci, le-au legat de gât spărietorile şi i-au pus pe goană iar din aleea principală, au culcat la pământ doi platani, pe cei mai chipeşi. Atât i-a tăiat capu’, atât9 au făcut.
         între timp, aflară că „doamna" e la Nandeville. Fugise biata ’colo cu cele trei fete ale ei şi cu preceptorul lor, cuviosul Xavier, — popa era bun de gură şi preţuit în toată împrejurimea; om de ispravă!
         Până nici n-au intrat în sat, d-na de Montfîquet, o ştersese şi de-aici cu două din fete. Pe cea mai măruntă, pe dumneaei o iubeau mai mult, o ascunsese preotul în cuptorul în care cocea pâinea slugilor.
         Au umplut ograda. Cucernicul le iese înainte, cuvios:
         —  Dumnezeu cu voi! şi ce vânt v-aduce pe-aici?
         Roteau pălăriile în mâini şi-şi priveau bocancii:
         —        Păi... am venit, d-le părinte, venim să dăm niţel foc la castel fiindcă... poate c-aţi auzit şi sfinţia voastră...?.
         Părintele a oftat, şi-a şters ochii, umezi, şi privind spre cer:
         —  Ştiu, băieţilor, numai că... cu vijeli* asta puteţi aprinde şi satul dacă...
         —  Atunci, mai bine să-l dărâmăm!
         —        Asta... la voia voastră dar nu vă atingeţi de locuinţele slujitorilor, e păcat! sânt oameni sărmani, lăsaţi-le şi cuptorul să-şi coacă bieţii pâinea.
         —  Da, mai e vorbă!?
         Aşa au făcut.
         Curtenia care dăinuise mai întreg veacul al XVIII-lea îşi păstră păse-mi-te urmele. Nici răscoala nu cuteză să se înfăţişeze despuiată de omenie.
         Oblăduirea ce să mai facă? să-i pedepsească, să-i laude? l-a lăsat în plata Domnului!
         A doua zi, din zori erau la lucru. Avuseseră, oamenii, puţină treabă şi de-aia părăsiseră lucrul, câteva ceasuri.
         Uitam! ori că l-o fi vândut altul sau că l-a lăudat gura, la unul dintre ai lor au găsit o cutiuţă smălţuită şi bătută în pietre scumpe. O şterpelise ispititu’ dintr-un dulap, la Rubercy. S-au înapoiat acolo cu toţii, au chemat primarele şi au intrat în curtea castelului. Pe folositul necazului lor l-au dezbrăcat în pie’ea goală şi l-au bătut cu chingile până l-au lăsat lat, iar cutiuţa cu pricina au dat-o sub luare de dovadă, primarului. Pe capul ei se - ciuguleau doi hulubi, zugrăviţi în aur.
234
      Monarhia îşi trăia încă puţinele ceasuri...
      Vin cu măsuri şi mai aspre împotriva preoţilor nejuraţi. Suveranul nu vrea să mai semneze.
      Adunarea slobozeşte garda pe care i-o hărăzise Constituţia, regelui, şi cheamă la porţile Parisului douăzeci de mii de trupaşi din gărzile naţionale ale provinciilor. Cheltuieli mari. Câţiva din miniştri vor să depăşească voia lui Ludovic şi cabinetul se ştirbeşte.
      Răzimat pe Constituţie, regele primeneşte guvernul.
      Printre cei amărâţi e şi d-1 Roland. Nevastă-sa îndârjeşte pe Girondini, vrea răzbunare, vrea şi capul regelui. îl va avea, dar fără folos când îl va pierde pe al ei, curând...
      Astăzi, din zori, au năvălit în hotel-ul contelui de Clermont-Tonnerre, — cel care, cu trei ani înapoi, dobândise în Parlament, drepturi politice şi pentru Evrei. Pe temeiul că ar fi ascuns, omul, arme multe, l-au arestat şi apoi i-au dat drumul. Dar în drum spre casă, s-a pomenit fugărit de gloată. O stârnise Coyote, fostul lui bucătar. Aleargă; o coasă i-a zdrelit scăfârlia şi umărul. Fuge, coteşte în rue de Vaugirard acolo, sus la al V-lea, locuieşte d-na de Brassac, o prietenă. Urcă în grabă scările, l-au ajuns din urmă. L-au ucis. Cine? Unii zic,reacţia! Alţii: „Jidanii!** Dracu’ să-i mai înţeleagă!
      Trece o săptămână. Parizienii, uluiţi. Oraşul răsună de toboşarii lui Santerre. Câteva mii de oameni dau năvală la Tuileries.
      Sunt opriţi să intre.
      Bat. ucid, omoară cu măsură, încă. Dau buzna înăuntru. Răcnesc, înjură pe... „d-l Veto“. Regele, liniştit. Cu o seară înainte scrisese duhovnicului său:
      „...şi vă rog veniţi, căci niciodată avut-am mai mare nevoie decât astăzi de mângâierea voastră; cu oamenii am isprăvit!“...
      Nimic nu-L mai miră şi nu-L înspăimântă nimic.
      Fără încetare trec răzvrătiţii două ceasuri pline prin camera Lui. Râd, suduie ori tac din gură. I-au pus şi lui şi moştenitorului câte o tichie roşie pe cap. Nici o împotrivire, regele le spune blând:
      — N-am făcut decât ceea ce-mi poruncesc Constituţia şi decretele.
      Spre seară, mulţimea dezmeticită, ostenită şi ruşinată, poate,pleacă. Făcuseră treabă proastă. Nici ei, prea vinovaţi. Fuseseră amăgiţi, împinşi. De cine? Nu se vede mâna...
      Urmă o înduioşare — milă şi ascultare pentru Rege.
      Adunarea veghează.
      Prin decrete succesive, împrăştie rând pe rând toate trupele credincioase suveranului. La 27 iulie, încuviinţează pe oblăduitorii districtelor să cumpere muniţii şi arme. La 1 august, municipiile primesc poruncă să făurească, pe socoteala Statului, lănci şi ţepoaie şi să le împartă cetăţenilor.
      Revoluţia o înlesneşte Franţa literară şi cu un zel şi o bucurie de a dărâmă, cum nu s-a mai pomenit nici înaintea ei nici după. E de „bon ton“ să crezi în ea, dar se şi cade aşa.
      Saloane în care se flecăreşte, sânt destule! la d-na Roland, la Lucile Desmoulins, la Louise de Keralio — mai târziu, soţia avocatului Robert, şi la d-na Dodun. Filozofii şi literaţii pornesc în toate „joile“ la d-na Condorcet la Auteuil, şi la d-nele Panckonke, Helvetius...
235
      Rivarol, Champcenetz,redactorul de la „Actes des Ap6tres" şi alţi prieteni adevăraţi ai nobililor se întâlnesc în saloanele marchizei de Chambonas. Doctrinele revoluţionare nu numai că sânt „tres â la mode“, dar cine nu şi le însuşeşte nu-şi cunoaşte menirea.
      în rue Neuve-des-Mathurins, într-un superb apartament tapetat cu brocart „bleu de safre“, prins în găetane aurite, şi în care se resfrâng una-ntr-alta sumedenii de oglinzi scumpe — locuinţa d-nei de Genlis, sala-de-aşteptare a Orlean-iştilor.
      „Potoliţii" se adună la consilierul Adrien Duport, deputatul protipendadei din Saint-Germain.
      Patrioţii se strâng la d-na Bailly şi tot „joile", după-masă, la d-na Necker, vin Pamy, Grimm, Sieyes, Condorcet, Talleyrand, d-na de Stael, — seara, 12-15 tacâmuri puse, i-apucă ziua — pun ţara la cale.
      Oamenii de lume nu pregetă, în toate dup’amiezile la d-na de Sabran, drăgălaşul model al lui Vigee-Lebrun. Iar crema,artiştilor la Talma, rue Chantereine.
      Alt loc de întâlnire, „salonul". Pânze şi schiţe, pe întrecute. David a trimes „Ies Amours de Paris et d’Helene"; Lespinasse, „La Halle aux bles". Durameau: „Statele-Generale" — foarte de actualitate. Bronzul lui Houdon, „F ficorche" a luat drumul spre Bele-Arte. Peste tot, vorbărie multă. Libertatea opiniei, desăvârşită! Orice gogomănie stârneşte lauda, dacă e omicidă şi orice minciună e crezută pe-dată, dacă înfăţişează o grozăvie. Şi aşa, adevărul nou prinde a se răspândi prin conversaţiile sale de salon' iiiai ales. Şi cum nimic nu e mai deslânat decât trăncăneala, căci nu depăşeşte întâmpinarea şi nici nu duce la ceartă, oamenii n-au simţământul că sapă ei singuri temeliile aşezării sociale.
      Curte, cler, parlament, Palais Royal, Condorcet, Champfort..., sânt toţi sinucigaşi sociali. La sate, grija cea mai arzătoare: să aibe tobe!...
      Până la zi’ntâi mai dau drumul la trei sute de milioane, asignate. Emisiune proptită, zic, pe vânzarea câtorva reşedinţe episcopeşti, palate şi locuinţe ale comunităţii catolice, precum şi alte bunuri mărunte şi boarfe de prin case. între timp soseşte şi întâmpinarea lui Brunswick prin care sunt înştiinţaţi că va cădea cu asupriri grozave asupra vericui va fi luat parte la Revoluţie.
      Ameninţarea îndârjeşte pe unelti toii, şi spaima.
      în dimineaţa zilei de 10 august, poporul, cu furci, cu ţepoaie, împresoară palatul Tuileries.
      Garda şviţerană luptă până e cotropită. Cade.
      Pătrund în curte, omoară.
      Sumedenie de curteni vor să apere cu viaţa lor pe rege. Ludovic XVI nu vrea vărsare de sânge. întovărăşiţi de câţiva credincioşi, regele şi familia Sa ies afară, se scurg prin terasa care dă spre Sena. Se duc să se pună sub scutul Adunării.
      Lumea, mută. Trece ultimul cortegiu al Monarhiei.
      în cap, Regele. Aindinea, nepăsător şi rece. Desfăcut din oameni, singur cu gândurile Lui numai, păşeşte şi spune încet:
      — Ce devreme cad frunzele anul a...cesta!...
      Se scuturau pomii.
      S-a aşternut seara peste oraş. Nepăsătoare.
      Curtea palatului, pustie de vii. Câte unul, câte trei şi pâlcuri, toţi culcaţi cum au căzut.
236
      Morţii — soldaţi.
      Vânt. Pomii-n jale... îşi leapădă frunzele să acopere jos ocara, sângele.
      Străbate aleea, singuratic.
      Mâinile la spate, capu-n pământ, cufundat... Mic de stat şi pare mare. Păru-i cade plete linse peste gât, o şuviţă taie fruntea. Frunte mare. Ochi adânci, albaştri. Faţa smeadă, supt de gânduri. Calcă rar şi liniştit. Iată-1 lângă leşuri. S-a oprit, priveşte lung...
      S-a deprins cu morţii. Pleacă.
      Adunarea a suspendat pe rege. Porunceşte să fie aruncaţi la Templu: el şi ai Săi, până se întruneşte „Conventul“ — altă adunare, mai pizmaşă.
      La cârmă, nimeni.
      N-au buget. Visteria trece sub oblăduirea Comunei răzvrătite şi paza închisorilor.
      Nu cheltuiesc, topesc!
      întreţinerea gărzilor, răsplătirea celor cari-au doborât pe rege — sânt consacraţi „viteji" — înghit bănet în neştire.
      Starea trupelor, rea. Ofiţerii, bănuiţi, asupriţi, neplătiţi, fug pe capete din ţară. La Fayette, cel dintâi, fiindcă.. .-i era scris să plece şi era grăbit.
      Să fi fost cu toţii într-un gând, de la început? Nu. întâi, gaşcă de literaţi, cum văzurăm, şi de gentilomi şi alcătuind nu chiar un stat în stat, căci nu cârmuiau ei, dar o naţie în sânul naţiunii. Revoluţia n-a răsărit aşa dintr-odată şi nici c-a vrut-o toată lumea. Dimpotrivă, se arată a fi fost îndelung pregătită şi, pornind de la căznenile filozofilor şi până astăzi la Domnia năbădăioşilor, mereu departe de ce trebuia să fie. Părerea lor nu e şi a norodului, dar s-a impus acestuia. Fenomen neivit încă, în istorie!
      Armata prusacă înaintează.
      La 23 august, a capitulat Longwy.
      Garnizoana cuprinde câteva mii de voluntari sperioşi şi o adunătură neascultătoare din gărzile naţionale. Dau comanda generalului Berruyer. Patruzeci şi doi de ani de serviciu, paisprezece bătălii şi a câştigat unsprezece răni în slujba patriei. S-ar face de râs. Nu primeşte.
      Pun pe lt.-colonel Louis-Franţois Lavergne. Un ostaş destoinic.
      Peste trei zile, şaptezeci de mii de soldaţi împresoară cetatea. Bombardamentul ţine cin’sprezece ore. Oraşul arde din şase părţi. înăuntru, nouă companii de grenadieri ai districtului, nu vor în ruptul capului să moară. Plâng, se tăvălesc pe jos, zbiară, se vaită, urlă, nu vor să lupte.
      Vrea să reziste. Trupa nu vrea să piară. Silnicit, predă întărirea. Făcuse tot ce-i sta în putinţă. Iese cu toţi oştenii, i se dau onorurile meritate de cei vrednici.
  * Judecat, e mărturisit fără vină de către Curtea marţială din Haute-Mame, dar îl ţin la popreală. Tare pe nevinovăţia sa, cere alţi judecători.
      La 2 septemvrie, cade Verdun-ul.
      Două săptămâni mai târziu, bunătatea regelui Frederik-Wilhelm II îl dărui înapoi Franţei; ce mărinimie! Filozofii veacului preaslăvesc Prusia. Ţara aceasta,cu toate că aliata Austriei, nu e privită de către franţuji drept vrăjmaşă; cum o să fie!?
237
      De altfel Dumouriez îşi dă toate silinţele s-o desprindă din coaliţie. Chanvier, bibliotecarul regelui şi Borelly, dascăl la Şcoala Militară Prusacă, au înjghebat la Berlin un partid care laudă Revoluţia franceză şi înstăurarea Republicii. Au legături strânse cu cartierul general al armatei prusiene. Dintre generali, cei mai mulţi: Kalkreuth, Mollendorf, Courbiere şi chiar Brunswick nu sânt pătrunşi potrivnici Iacobinilor. Aceasta lămureşte şi desele întrevederi, călduroase, ale căpeteniilor, între tabere. Şi viitorul Frederik-Wilhelm III, vorbind despre ofiţerii francezi, spune:
      —   ... mai că m-ar alege regele lor şi unii mi-au şi spus-o!
      Prusophilie ori francofolie, tot atât de neghioabe şi oarbe îndrăgostiri, vremelnice, bune doar să amăgească pe cine le arată şi cui, câteodată. Dar în sfârşit... Retragerea lui Brunswick fusese o farsă, izbânda Francezilor o politeţă sau o poliţă, trasă, căci Longwy şi Verdun sunt date înapoi, Franţei, în schimbul altei plăţi, adică: Brunswick să-şi poată trece nevătămată armata, aproape douăzeci de mii erau suferinzi, în linişte peste Meuza. învoiala ţine pe Kellermann în frâu. Să privească la vrăjmaş fără să-l fugărească nici să saie asupră-i.
      Abia după ce trecură de strânsoarea Argonilor şi de apă, spun Prusacii ce aveau pe suflet; ministrul Lucchesini lămureşte pe Valence şi pe Kellermann că:
      —   Berlinul nu stă de vorbă făr’-de Viena!...
      S-au schimbat numai vremurile. Atât.
      Joaca „militărească" şi păcăleala diplomatică se încheiau astfel. Tribunalului revoluţionar, însă, îi trebuia vinovaţi cari să ispăşească căderea Verdun-ului.
      Dumouriez, căpetenia cea mare, socotise căderea acestei cetăţi folositoare propriei sale strategii, pentru: „.. .a ocoli alte nenorociri mai mari/4 scrisese ministrul Servan, încă la 29 aprilie, de cum auzise tunurile lui Brunswick. Danton auzise şi alte sunete, şi... Bruncwick.
      Pentru acelaşi temei se părăsea şi Montm£dy.
      Negocierile au fost reluate şi se vorbeşte de pace...
      Verdun-ul era slab apărat. I-ar fi trebuit cetăţii 115 tunuri şi 55 de mortiere şi avea abia zece, iar guri de tun numai treizeci şi două. Cinci piese de 24. în afară de oamenii căpitanului Griveţ, puţini, nici un artilerist. Comandantul lt.-colonel Galbaut şi-a cerut rechemarea. Lt.-colonel Beaurepaire îi ia locul. După două zile de furtună de ghiulele, au capitulat. Beaurepaire şi-a luat viaţa, să scape de ruşine. Trupa a fost lăsată slobodă, să iasă, fiindcă se purtase vitejeşte. Au luat cu ei şi rămăşiţele comandantului şi le-au îngropat la Sainte-Menehould.
      Tribunalul nu mai avea astfel, de surchidit, nici un vinovat. Şi spumegau de patriotică înverşunare: cum, să cadă cetatea şi să nu se taie capul nimănuia?!
      La Verdun, Balthazar Faurd şi Mallarmd, amândoi împuterniciţii poporului, diriguiesc prădăciunile, jăcmănesc bisericile şi purecă oamenii, să afle pe vinovaţi...
      Fostul părinte Sommelier, vicar al arhiereului constituţional Aubry, feştelise slujba. O s-o şteargă curând. Are de secretar pe Madin. Iubitor de cârcote şi bun de belele, numai, îi va ajuta să afle pe cei care „păcătuiseră împotriva naţiei" sau să-i născocească, la nevoie.
      —   Femeile sânt de vină!, — zice. Urzi, crdi,chinui şi le trânti în fiare.
238
      Sunt învinuite că au dus duşmanului zaharicale şi că au primit câte o floare, bietele! Taberele erau apropiate. Căpeteniile trupelor învrăjmăşite, luau zilnic masa împreună. Ele sunt păcătoasele! Vor ispăşi.
      Convoiul: Claire Tabouillot, 17 ani, şi maică-sa; fetele Henry: Suzana 26 de ani, Gabriela 25, Barbe nici şaisprezece, — orfane. D-na Lalance 69 de ani, văduva Masson 55 — dumneaei cumpărase acadelele! — şi multe altele Apoi: fostul colonel Grimoard, 70 de ani, fiindcă purtase şarfa albă, semnul veteranilor!, Daubermesnil 75; un droghist, un cerar, un vier; popi, călugări; un Benedictin împovărat cu optzeci şi şapte de ani, căci cutezase să-l vadă pe arhiereu, care se înapoiase; parohul bisericii din Saint-Medard, 76 de ani, împricinat că s-a dus să-şi slujească biserica. Toţi laolaltă cu fecioarele din Verdun: unsprezece femei şi douăzeci de bărbaţi, majoritatea moşnegi.
      Barbe Henry abia împlinise cin’sprezece ani. La instrucţie, Sommelier o întreabă:
      —   Şi câţi ani ai?!
      —   Cin... şaisp’ce,monsieur!
      Către grefier:
      —   Scrie, majoră!
      Fouquier-Tinville vede convoiul, zbiară:
      -Căruţă de băligar!!
      Le-au tuns capetele... fiindcă au predat Verdun-ul!
      Emanciparea femeii, pornită încă din ultimii ani ai fostului regim s-a împlinit. Decretul din 20 septemvrie 1792, hărăzeşte Franţei „divorţul". Vin şi cu separaţia de bunuri. Femeia e slobodă, acuşi, stăpână sieşi ca şi pe averea sa. A crescut cu aceasta însemnătatea căsătoriei? Legea din 4 floreal va statornici că ea nu mai e decât un contract civil şi prin aceasta, chiar, revocabil cu învoirea părţilor. Strădania împăratului Iosif n-a fost degeaba. Sămânţa a rodit.
      Iar i-apucă grija de visterie. Cer să se aducă argintăria de la Tuileries, tot ce s-a furat din casele celor plecaţi şi prada luată din monastiri şi biserici. Parcă e nebun careva să dea înapoi?! N-aduc nimic — dimpotrivă: pe unde pot, mai iau. De la nasul lui Roland, poposise iar la „Interne", dosesc şi diamantele Coroanei. Mai nu mai aveau ce fura. îşi pierd capul. Vreme rea. Apus de sânge.
      2  septemvrie...
      La Châtelet, la Carmes, la Bicetre, la Abbaye, La Force, Salpetriere, pretutindeni, cei închişi sânt omorâţi cu parul, cu furca, cu ce le cade-n mână ălor puşi să-i isprăvească.
      Căsăpesc şi pe şviţeranii din gardă, vinovaţi că ascultaseră cinstit de porunca ofiţerilor; pe preoţii care nu şi-au lămurit constituţia; seniori, suspecţi, tot ce întâlnesc. Măcelul ţine patru zile.
      Pragurile temniţelor, curţilor şi strada mustesc de sânge. Curge gârlă. Beau câinii şi înghit sloiuri de sânge, ling, să spele ruşinea căzută pe oameni.
      Beţia adulmecă şi pe cei din provincie. Se ucide mai puţin, poate, dar se fură în năbădăi! Târgurile, deşirate. Preţurile cresc. Femei despletite, gura otrăvită, părul vâlvoi, scântei în ochi — aleargă, ţipă, îndeamnă la jaf şi omor. Golesc prăvăliile. Paza... soseşte când nu mai e nimic de păzit. Cere totuşi plata, pentru osteneală.
239
      Billaud-Varenne e pe front; nu-i ardea de război. Negocierile merg greu. A adus cu el ceva parale şi le-a mai înviorat,dar puţine! Abia trei milioane. N-ajunge şi se înapoiază în Capitală. Se duce de-a-dreptul la Comitet. Acolo:
      —   Ce ne facem, fraţilor? Nu e rost de pace.
      Panis:
      —   De ce nu puneţi să se... jefuiască Garde-Meubl'-uY,?
      -- Ar fi o idee! — Admirabilă!
      —   Şi ce-o să zică poporul?
      —   Ce o să-l învăţăm noi să creadă, m-ai înţeles?, — şi Danton părăseşte sala.
      La 20 septemvrie, se întruneşte „Conventul“. Turburarea generală i-a îngăduit să se alcătuiască de pe cum a vrut. Adunare de pomină!
      „Legislativa** se cărăbăneşte. Trăise puţin, dar ucisese destul.
      în aceeaşi zi, Brunswick e respins. Danton îşi luase măsurile... Banul e ochiul dracului.                                                                   *
      Micii voluntari încadraţi de bătrânii soldaţi ai fostului rege sânt înlesniţi să învingă — la Valmy.
      Goethe îi vede, nu-i mai uită, le cântă vrednicia.
      „Hârtia** se înviorează.
      Conventul s-a alcătuit cu 749 de membri; după dobândirea ţinuturilor noi, însă, sporesc numărul lor la nouă sute trei. Mulţi! dar vor lipsi cu duiumul de la şedinţe.
      La deschiderea sesiunei, sunt de faţă şapte sute. Peste unsprezece luni nu se vor mai întâlni zilnic, acolo, nici două sute. Cei mai mulţi, cu groaza-n suflet, adastă acasă vremuri mai bune, nu le arde să s-arate. Bate vântu’ a primejdie.
      Cei de cunosc ţelul, puţinii, vin zi de zi. Nici nu le mai stau piedici în cale. Ahtiaţi după noutăţi, hotărăsc, la 22 septemvrie, că de aci înainte toate actele publice să fie datate, pentru anul în curgere, cu „anul Ial Republicii, una şi indivizibilă*4, zic. Vor schimba şi numele lunilor...
      Se arătau uniţi, între ei, dar sunt dezbinaţi până la desnădejde!
      Apoi, guvernul poporului e el însuşi al „cluburilor** şi al comitetelor — cum va fi undeva mai târziu al „sovietelor**, şi nici că se putea altfel. Aşa se mărturiseşte suveranitatea norodului, prin căscioarele acestea. Nu mai fiinţează comitetele, piere şi oblăduirea democraţiei.
      Patruzeci de ani mai târziu, regele Louis-Philippe istorisea curtenilor săi convorbirea ce avusese cu Danton, a doua zi după bătălia de la Valmy:
      Ducele sosise în grabă la Paris, să aducă vestea, — 23 septemvrie 1792.
      La ministerul de război nu l-au primit. Servan era bolnav. Stărui, spuse că vine de pe câmpul de luptă, că are ştiri. în sfârşit, Servan îl primeşte. Era în pat; toţi miniştrii în camera lui.
      Le anunţă izbânda. Se plânge apoi c-a fost mutat la Strasbourg şi că e prea tânăr — avea nouăsprezece ani numai — pentru ca să-şi asume răspunderea acestui comandament şi cere să fie retrimis pe front.
      N-avea noroc! fusese înlocuit. Abia îşi stăpânea necazul, când unul din cei aflaţi de faţă, tăiat ca din stâncă, vânjos, vorba aspră, îi spune:
240
      —  Servan e un netot, vino să mă vezi mâine, te voi mulţumi.
      Ducele de Chartres îl întrebă.
      —  Şi cine eşti d-ta?
      —  Danton, ministru de Justiţie.
      A doua zi, în Place-Vendome, Danton:
      —*în regulă! Vei avea acelaşi post, nu însă subt Kellermann ci sub Dumouriez. Mai vrei ceva?...
      Tânărul, vădit împăcat, îi mulţumeşte.
      —        ’Nainte de să pleci, un sfat: ai însuşiri ostăşeşti, pricepere, vei ajunge! dar vindecă-te de un cusur: vorbeşti prea mult! abia ai sosit de o zi şi o noapte şi ai cârtit cât ai putut împotriva... chestiei din septemvrie... sunt bine înştiinţat, ia seama!...
      —  Dar a fost o grozăvie, o căsăpie! .. .cum vrei s-o numeşti altfel?!
      —        Căsăpie... măcelul acela? Da, eu l-am făcut! — s-a sculat în picioare— Generale, ascultă: toată asta-i treaba noastră, nu a dumitale!! n-ai cădere să faci politică. Luptă cu vrednicie pentru ţară, cum făcuşi pân’ acum, o recunosc... Apoi, ştiu şi o simt: republica ce am clădit noi, nu va dăinui. Se va vărsa încă mult sânge; Franţa se va întoarce, prin păcatele ei, prin virtuţile ei poate, iarăşi la monarhie, dar vechiul regim şi-a trăit traiul, prea înapoi nu ne vom mai întoarce niciodată, cuceririle dobândite de Revoluţie nu vor fi în prea mare primejdie, ele vor stărui până-n vecii-vecilor! Se va înstăurâ o monarhie democratică, da! Franţa nu va îngădui niciodată reîntronarea ramurii lor... Pe când d-ta, care ai luptat cinstit sub cutele drapelului tricolor, ai sorţi să domneşti. Fii prevăzător însă! Te miră poate că tocmai eu să-ţi vorbesc astfel? dar... mai avea-voi prilejui să te văd, să ţi le spun...? — zise cu amărăciune. — Hei da...! vei avea o sarcină grea, aceea de a dărui acestui popor acele două bunuri pe care le doreşte peste toate şi pe care nu se pricepe să le păstreze: ordinea şi libertatea... Vei mai avea şi altă grijă şi încă una de mâna întâi, să... chezăşuieşti neatârnarea naţională, prin poziţia geografică a acestui oraş, veşnic ameninţată. D-ta, care ai fost părtaş la glorioasele lupte din anul acesta, vei fi în măsură atunci să cunoşti unde ie... subţire aţa. Aici! Adu-ţi bine aminte că Parisul este inima Franţei şi ceea ce noi... nu vom avea vreme să înfăptuim, să desăvârşeşti d-ta, întărirea Capitalei... şi-acum pleacă, generale, du-te la armata lui Dumouriez şi învingeţi pe Austriaci!
      Chestia din septemvrie?...
      Corpul municipal din Versailles fu înştiinţat, la 8 septemvrie, printr-o scrisoare pare-se a lui Roland, ministrul de interne, cum că arestaţii vor fi strămutaţi acolo.
      Nu se dădu prea mare crezare acestei veşti, fiindcă Adunarea Legislativă hotărâse tocmai ca cei închişi la Orleans să fie duşi la Saumur. Şi nime nu cuteza a crede că se putea săvârşi făţiş o încălcare a decretului. în afară de doi-trei însetaţi de sânge, se ştia că şi Roland şi municipiul, din Versailles, vroiau să cruţe vieţile bieţilor prinşi.
      Dar, peste toate socotelile, sosi porunca ca, pentru cei care aveau să vină, să se întocmească repede un lagăr în locaşul Menajeriei chiar.
      Ca la vreo şase mii de voluntari goneau, fără căpătâi, prin târg. Erau armaţi, dar batalioanele nu erau alcătuite, nici nu-şi aleseseră căpeteniile încă.
      Peste o mie cinci sute de soldaţi întovărăşeau pe cei porniţi, pe deţinuţi. Paza fusese orânduită din Paris.
241
      Cei arestaţi: 47, ori patruzeci şi opt.
      Jean-Claude-Michel Alquier, ex-constituant, acum membru al „Conventului‘% era şi preşedintele Tribunalului criminal din Seine-et-Oise. Un om cinstit de toată lumea.
      Prezidâ tocmai adunarea electorală din Saint-Germain-en-Laye. Aflând că cei arestaţi vor sosi curând, grăbi spre Paris. La 9 dimineaţa, fu primit de Danton.
      —         D-le ministru, sânt înştiinţat că popriţii înaltei Curţi vor fi diriguiţi, astăzi încă, spre Versailles. Legea cere ca ei să fie cercetaţi în primele 24 de ore. Vin să vă întreb dacă mi-e orânduită mie răspunderea aceasta şi dacă trebuie să încep interogatoriul?
      —         Domnule... — răspunde Danton, morocănos şi scărpinându-şi o bucă, — printre ei se găsesc mari vinovaţi! Nu poţi să ştii cum o să-i întâmpine poporul, nici până unde va creşte furia lui...
      —         Domnul meu, n-am venit aici pentru ca să aflu simţămintele pe care le nutreşte norodul faţă de aceşti nenorociţi. Mă bizui pe îndatorirea ce are consiliul comunâl din Versailles să apere ordinea şi legea, eu vin să vă întreb numai dacă trebuie să-i cercetez, atât.
      —         D-le Alquier, crede-mă te rog, nu te a-mes-te-ca în lucrurile astea... S-ar putea să ai neplăceri mari!
      —         D-le, aici nu vă vorbeşte d-1 Alquier ci preşedintele Tribunalului criminal al departamentului Seine-et-Oise, care vine să întrebe pe ministrul de Justiţie dacă să facă cercetarea ori ba?!
      —         Dar..., d-le, în-ţe-lege: dacă trebuia să le mai iei interogatoriul, te-ar fi vestit ministrul dumitale, tocmai fiindcă n-ai fost înştiinţat cruţă-ţi osteneala şi atâtea întrebări, — şi i-a întors spatele.
      Primarul oraşului, cetăţeanul Richaud, cu primejdia vieţii lui s-a străduit să-i scape.
      Sosise convoiul. Mulţimea, pe ei. O nlânâ Foumier, americanul — om crunt.
      Au ajuns în dreptul Oranjeriei. Lume multă, era ’ntr-o duminică.
      Bietul primar era cât p’aci să-şi lase viaţa. Un hamal l-a luat în braţe, l-a cărat departe, aşa l-a scăpat.
      Venise omenire şi de primprejur, de la Pontchartrain, de la Neauphle. Se dăduse sfoară în ţară că o să fie lată! Louis Grosmets, un pierde-vară, un poşindic, dăduse roata prin sate şi prin mahalâ, să-i stârnească. Plecase din zori — aşa lăsase vorbă.
      Foumier, trecuse prin Paris, fusese dăscălit şi plătit bine, aţâţa mulţimea. S-au pus pe lucru.
      Din şirul de căruţe, în care tremurau vargă... nejudecaţii, au dat jos vreo patru slugi care-şi însoţeau stăpânii.
      Pica mare o aveau pe marchizul de Brissac — era adăpostit în închisoare, aiurea. Vină mare: îşi păzea dreptul „de vânătoare44. Fiindcă nu-1 găsiră, dintr-odată, ciuda toată o îndreptară pe Lesart, fostul ministru. L-au tras de păr, de haine, afar’ din car. Jules Tardif, argatul lui, unul din cei patru scutiţi, s-a repezit înaintea lor:
      —         Vreţi să-l ucideţi? lăsaţi-mă pe mine! cine-1 cunoaşte mai bine decât mine? mi-a fost stăpân, un blăstemat, un câine! mi-a venit şi mie rându’!, — a smuls o sabie şi a-ncepuf să-l cresteze, — îi vin de hac şi singur, voi vedeţi-vă de alţii! — şi l-a umplut de sânge, l-a tâmosit bine şi l-a trântit în şanţ. Murise.
      Vreo şapte-opt au prins şă sară din căruţe, zdreliţi, sfârtecaţi de sabie, au fugit pe unde-au nemerit un adăpost. Mulţi se împiedecau în maţe. Pe alţii apucaseră să-i bage-n
242
închisoare. Vreo trei, printre ei şi un ofiţer din Perpignan, au scăpat. Unul din adăpostiţii în casa corpului de gardă stătea, săracul, pitulat într-o odaie su’ pat. Inima cât puricele, fiindcă nesăturaţii căutau la pradă...
      Seara, au mai ucis cu parul, cu ciomagul, cu cichia, vreo douăzeci din cei închişi la tribunal. Şi s-au întors iară — aflaseră că mai sânt patru.
      Capul juraţilor, aveau tocmai şedinţă acolo, pusese să se întindă în curmezişul uşii o panglică tricoloră. N-au cutezat să treacă. S-au răspândit prin mahalale, prin sate, care cu câte o ciosvârtă în mână, un braţ, o pulpă, o căpăţână, o labă, un glomoreţ de maţe în furcă, să ducă vestea bătăliei şi proba. O delegaţie a pornit spre Saint-Germain, purtau cu ei o mână smulsă de la umăr şi un crac golit de sânge, carnea albă — scursă. Bietul Cosse-Brissac!...
      S-au oprit la uşa Adunării-electorale. Carnea de om ţineau s-o aducă plocon în sala de şedinţe — trofee. Aprodul nu i-a lăsat să intre. Noroc că s-a găsit un om de treabă, un patriot, şi a oprit scrutinul, i-a poftit ’năuntru. Nu le-a fost pe plac la toţi. Şi-aşa, plecând, au făcut şi ei ca ceilalţi: ciosvârtele le-au aninat la poarta târgului, sus, în văz, afar\
      Lumea, împrăştiată.
      Tardif s-a apropiat de locul unde-şi mântuise stăpânul, îi dă ocol. L-a tras de mână, stătea stârcit, mort de spaimă.
      — Stăpâne, scoal’ şi iartă-mă c-a trebuit să fac aşa... Nu mai era chip altfel!; — abia-1 zgâriase. Ba se crestase singur la mână, pentru boia. L-a luat în braţe. Au fugit... Cu preţul vieţii lui! fiindcă-1 slujea de când era copil.
      Leşurile, în stradă. Lumea, ostenită de luptă, de trudă, de pripeală — pe la crâşme.
      Vătafii strânşi la han.
      Beau din gros.
      în faţa lor, în drum, două trunchiuri fără cap, fără braţe nici... picioare. Pe unu-1 spărsese la burtă un câine — trăgea de măruntaie...
      Iaca soseşte şi Grosmets. Lipsise toată ziua.
      L-au luat la huiduieli. Râdeau de el că ştie doar să răscolească lumea, s-o asmuţă şi c-o luase la sănătoasa, să-şi păzească pielea. Vorbe!
      Stătea omul aiurit, privea la ei făr’ să-nţeleagă... îşi cunoştea şi vlaga şi oţelul. Lui, frică?! A scos briceagul. Trei paşi...
      Câinele s-a tras în lături.
      A înfipt gheara până-n cot în burta răscolită, mai sus, în dreapta. A smuls din trup ficaţii. I-a crestat.
      Afară, un grătar. Frigeau câmaţi, costiţe.
      Le-a zvârlit friptura în ţărână. A rostit ficaţii.
      Toţi cu ochii pe el, muţi.
      A tras o masă şi un scaun, alături — lângă foc.
      Dogorâţi pe o parte, i-a întors pe ailaltă parte. Musteau...
      Pe masă, o farfurie cu scovergi. A răsturnat grătaru-n blid şi a început să-mbuce.
      A mâncat ficaţii!...
      Louis Lyre, de fel din Croydon, negustor de pachişti în Beaubourg, a fost arestat aseară. Vânduse, pare-se, diamante şi perle lui Moyse Trenel. Acolo, la Garde-Meubles,
243
de unde au pierit, jaful ţinuse trei zile: 11,13 şi 15 ale lunii — cât i-a îngăduit guvernul să ţie, atât.
      Cei care-au mai apucat un trecut, stau de o parte. Din toţi câţi sânt ai „clubului", abia de vin zece-cin’sprezece zi de zi şi dintre ei să tot fie patru-cinci mai stăruitori, — ei sânt stăpânii „societăţii". Bunul lor plac; numai, îngăduie dornicilor să pătrundă sau nu, acolo, ei zic da sau „ba!", la orice întâmplare şi hotărăsc de pe cum li-e dorinţa. Soborului i se îngăduie aleşuirea doar, că poate chibzui. Răstălmăcesc ordinea de zi, lungesc şi prelungesc şedinţele, le amână. Târziu, spre miezul nopţii, când n-au mai rămas decât huhurezii şi cei pe care-i alungă căminul, cheflii, umblă suveica şi... ucazul trece. Şi iată că în sânul marei „societăţi" s-a alcătuit alta mai mică, dar mai plină de râvnă şi mai unită care, curând, îi va duce de nas pe toţi.
      Adunarea e împărţită în două.                                              '
      De o parte, stau Girondinii: republicani democraţi, anticlericali, — tipul revoluţionarului. Au doctrină, frâu şi credinţă; fiziocraţi, liberali, ostili intervenţiei Statului. Sunt potrivnici asupririi, taxelor şi rechiziţiei. Simt cu toţii că prefacerile sociale şi politice trebuie stăvilite de îndată ce scopul a fost atins. Nu vor înscăunarea turburării. înţelepţi, în sfârşit.
      De cealaltă parte: stânga — „Montaniarzii". Oameni noi.
      Micul avocăţel din Arras a stat în umbră până acum. Moderat în „Constituantă", apreţuit mult la... Cluburi. Iese la iveală. Va creşte sus! Iacobinii l-au transformat. Va fi cel mai aprig purtător de cuvânt şi sabie...
      Virtuos până la păcat. Curând.
      Apoi, Saint-Just. După o tinereţe deşucheată, şi-a amărât mult părinţii! vine potolit până la spaimă.
      Marat, doftor fără încuviinţare. Cinstit până la strâmbătate.
    . Tallien, Billaud-Varenne, Colot d’Herbois; năstruşnicul prinţ, ducele d’Orleans — cetăţeanul Egalite, vlăstar regesc şi sperjur. Va vota moartea regelui.
      Danton, dăruit cu glasul, semeţia, însufleţirea şi flacăra lui Mirabeau. în pragul pricopselii, fusese ministru de justiţie, dar îl frământă ambiţii mari.
      Toţi vor s-ajungă. Le trebuie Revoluţia! Li-e dragă.
      Vor voi să fie mai potoliţi? puterea nu mai e în mâna lor. îi mână povârnişul. Au fost aleşi de „Cluburi" şi de către Comuna răzvrătită, adică de Santerre, căpetenia războiului fratricid, şi de trupele acestuia. Vor fi ascultători, trebuie! Altfel...
      Toate împotmolirile monedei le sunt prilejuri de iscoadă şi prigoană. Ceată de turbaţi, vor grămădi toate greutăţile pentru a desăvârşi prăpădul. Vor să sprijine asignatul. îi pun proptele: amenzi grele, temniţa şi mai ales „maşina de scurtat". Cresc inflaţia, fiindcă s-a mărit nevoia. Vor stabilizarea. Au două mijloace: prin controlul preţurilor, controlul puterii de cumpărare ori siluirea încrederii purtătorilor de hârtie, prin spaimă.
      Vremuri grele!
      Cin’zeci de departamente se revoltă şi paisprezece armate ale Republicii luptă înăuntru şi peste hotare.
      Evreului din rue des Vieux-Augustins i-au tăiat capul. Alţii, închişi, mai sânt. Dacosta, Lyon Rouef, negustor şi muierea lui, Leyda. Aaron Hombergue şi Şoim Angles pere &
244
fils au vândut lui Benedict Salmon câteva diamante, multe. Le cumpăraseră cu nouă mii de livre, de unde? şi le-au desfăcut la o sută cin*zeci de mii. în vremile turburi pietrele scumpe au căutare, până şi neprihăniţii umblă după ele. Zoresc.
      Zeloşi să înscăuneze cinstea, încep răfuiala... socotelilor, purificarea. Astfel sânt toate adunările tinere. — Skoda.
      Strâng cu uşa pe Danton. în cercetare, mai multă pizmă decât iscusinţă. Nu sânt probe. Ciupeşte negreşit, dar dă cu două mâini prietenilor. Comuna a împrăştiat fonduri, fără milă. A tipărit „bilete de veresie" cu toptanul. Puţin jaf, cum s-ar zice. Recolta e bună, dar ţăranii o păstrează. Gurile cer...
      Comuna cumpără scump grâul şi-l vinde ieftin — prime.
      Ceea ce răstoarnă comerţul alcătuit şi preţurile e tocmai rânduiala dezmăţată a emisiunii. Şi pocăinţa lui Saint-Just se amestecă:
      — ...Vreţi să tămăduiţi răul? micşoraţi cantitatea de hârtie şi frânaţi slobozirea ei!
      Demagogii creează noi cheltuieli. Trebuie bani proaspeţi.
      La 24 octomvrie, alte patru sute de milioane.
      De ochii lumii încep acoperirea ultimei emisiuni, vând din bunuri câteva dulape, tacâmuri, scaune, lighene... Noroc că războiul cu prădăciunile lui, în afară, le mai aduce ceva mijloace înăuntru. Conventul a născocit doctrina războiului de procopseală, aducător de hrană şi berechet.
      Dumouriez ia Jemmapes, ajunge la Anvers. Pe Alpi, Montesquiou împrăştie pe Sarzi, o căpetenie a lui ocupă Nisa. Custine ia Speier-u’, Worms, Mayenţa şi Frankfurt.
      Temeiul încălcărilor? — Să poarte la vecini şi departe, tuturor, lumină din făclia aprinsă. Viaţă nouă celor care doresc libertatea şi „musai" s-o dorească toţi! Le duc ajutor şi fraternitate şi cu acelaşi prilej le uşurează şi punga şi din averi şi dacă se împotrivesc cumva, şi viaţa.
      Pornirea spre cuceriri şi răspândirea „însufleţirii" le va trânti curând în spinare un vrăjmaş de seamă: Anglia.
      Marele Pitt privea cu mulţumire la zdruncinarea din Franţa. îl răzbuna puţin de uneltirile şi mijlocirea franţuzească, în America, iar destrăbălarea negoţului ei este în folosul comerţului ţării sale. Când Revoluţia ajunge însă la Anvers, socoate că vârful pumnalului gâdilă prea de aproape coastele Angliei. Se supără. Strâmbă din nas.
      Curând o să strănute: „A...bukir!“.
      Prădăciunile armatelor franceze nu contenesc. Custine ridică contribuţii grele, ceilalţi la fel. Cambon îşi întocmeşte un catastif de primiri, cere.
      Dumouriez ştie să se bată, nu se pricepe nici nu vrea să prade bisericile din Belgia, precum i s-a poruncit. Crâcneşte şi se deoache.
      în decemvrie, numai, cheltuielile întrec cu o sută optzeci şi nouă de milioane, intrările. Războiul zvântă paralele. Slobozesc întruna, curg milioanele. Sunt legaţi de Revoluţie, toţi, altfel asignatul piere.
      Conventul a lucrat cu bocluc. Şi-a pus în cap toată Europa. Vor să rămână fără cap şi aşa, la 21 ianuarie 1793, decapitează pe Rege!
      Nu trec nici două săptămâni şi Anglia declară război.
      Pentru întâmpinarea acestor noi întâmplări, au ridicat efectivul trupelor la cinci sute de mii. O lună mai târziu, altă chemare: încă trei sute de mii.
245
      Vendee-a sare-n picioare, toată provincia, ca un singur om. Răscoală grozavă! Ţăranii contelui La Rochejaquelin, ai lui Charette,Bonchamps, Cathelineau,cuceresc Machecoul, Cholet, Thouars, Fontenoy, ajung la porţile oraşului Nantes. Ucid tot ce le iese în cale. Răvăşesc trupele cârmuirii. Pe comisarii poporului îi spânzură cu picioarele de crăci, sub cap le grămădesc paie, îi pârlesc ca pe porci. Fac nelegiuiri multe. Izbânda lor împotriva... ţării se înjugă cu victoria duşmanului. Sărmană ţară!
      Armata, lui Coburg împrăştie trupele din Belgia, le înfrânge la Neerwinden. Dumouriez predă comisarii şi fuge la inamic. Custine e aruncat, scos din oraşele Rhinului. Mayenţa rezistă încă. Subzistenţa, neprevăzută. Soldaţii, desculţi şi deprinşi cu foamea, strâng cingătoarea, să potolească burta. Cambon nu-şi pierde cumpătul, le spune în Adunare:
      —        Hotărâţi întâi de câţi oameni avem nevoie, voi îngriji apoi şi de ce le trebuie, împrejurările ne vor lumina şi asupra mijloacelor.
      Izvoarele ordinare sunt contopite cu intrările neobişnuite, iaţcheltuielile le prididesc suma.
      Cu începutul anului, au desfiinţat „Casa Extraordinară". Visteria va săvârşi ea singură slobozirea hârtiei, după nevoie şi fără altă încuviinţare. Treaba asta baremi merge strună. O lună mai târziu, dau drumul la opt sute de milioane, dar au ridicat preţuirea bunurilor cu încă un miliard trei sute, — tot pe hârtie.
      La 21 februarie, Adunarea îl judecă pe lt.-colonelul Louis-Franţois Lavergne, răspunzător, ziceau, de căderea Longwy-ului. Poruncesc liberarea lui, dar, pentru a se da de urma vinovaţilor, e ţinut să nu părăsească oraşul Langres. Duşmanul călca hotarele. Fuge să-şi dea viaţa acolo unde e nevoie. îl prind. Iar, la judecată. De astă dată, în faţa „Comitetului..Nici o nădejde pentru cine ajunge acolo!
      Soţia lui, Victoire Resnier, are 26 de ani. îngenunche, plânge, se roagă — zadarnic.
      I-aduc bărbatul, pe targă. L-au schingiuit, e pe moarte. Ea, lângă el.
      Judecătorii: Armând, Voulland, Vadier râd. Preşedintele-„roşu“, Dumas rânjeşte:
      —        Şi cum, cetăţeano, adicătelea socoteşti necaz mare că scapi de aşa pacoste, de hodorogul ăsta!? — şi hotărăsc să-l ucidă.
      Victoire Lavergne-Resnier era micuţă, săltată pe vârful picioarelor, pumnii strânşi, ochii flăcări, cât o ia guriţa ţipă:
      —  Trăiască regele!! şi dobândeşte astfel să moară cu el. Li se taie capul.
      Alte griji: bunurile emigraţilor n-au fost desfăcute iar cele de peste hotar, adăugite la ele, pot fi pierdute în orice clipă. Teama! se macină chezăşia, dată hârtiei. Chabot, Marat, Gaviere încep să fie îngrijiţi de puzderia de hârtie. Dacă ia foc, vor arde cu toţii.
      Intrarea dărilor lâncezeşte. Marat nu se sfieşte să le spună:
      —  L-aţi vrut temei şi asignatul va fi târnăcopul care va dărâma Revoluţia!
      Viaţa se scumpeşte cumplit! pier alimentele. Goană mare şi prigoană după cei cari le strâng şi ascund. Turbaţii cer pedepse cât mai grozave. Au sfătuitori dibaci: preotul Jacques Roux, jacobin — cel care l-a dus cu nespusă mulţămire pe rege la locul de ispăşire şi Jean Verlet, care a părăsit abia şcoala însoţit de proorocirea dascălilor săi că: ;,va fi poate bun, sau rău ca naiba!“. Amândoi răscolesc lumea. Spun, strigă, îndeamnă:
      —        Zadarnic aţi făcut revoluţia politică, zadarnic aţi înstăurat egalitatea civilă dacă nu le va urma adevărata Revoluţie şi egalitatea socială! La lucru dar!!...
246
      Poporul? Crede toate neroziile, zilnic trimete delegaţii în „Adunare". Umblau mult, înăduşeau din puteri. Scumpirea săpunului îi scoate din sărite. Răzvrătire mare — băşici de săpun; toţi poartă strună.
      în Convent, se încrucişează toate îndemnurile. Cer ca cei bogaţi să hrănească ei singuri visteria, fiindcă:
      —   Ce, nu e cumva sfânta dreptate ca lipitoarelor să li se lase sânge!?
      Ori, din întâmplare, „lipitoarele" sunt tocmai negustorii..., adică creditorii Statului! Ce să le faci?! rabdă şi ei cât pot, gem, îndopaţi cu hârtie, doldora.
      Cresc impunerile pe case, pe ale celor mai ajunşi, negreşit. Adunarea are şi ea multe, de vânzare. Cei doritori să cumpere se răzgândesc. Ca să-i îmbuneze, Conventul votează: „sacrosanctitatea şi nevâîămarea proprietăţii“. Ce face dimineaţa, până-n seară desface. Şi pentru a nu stingheri deloc nici pe dobânditorii de bunuri rurale, au votat că: „oricui ar depune o întâmpinare de lege, agrară, să i se taie capul". Dracu* o să mai propuie! Şi astfel, se leagă toată Adunarea mai curând să piară decât să aducă ştirbire sau clătineală celor dăruiţi cu avere. Revoluţie burgheză.
      în potopul de necazuri şi în mijlocul sărăciei, în care se zbat, bugetul era o meteahnă, un blăstem! Se fereau şi să-l mai pomenească.
      în luna lui aprilie, 1793, a apărut o Spaimă! va cutremura lumea.
      Se născuse bunica Cekii. Organ de guvernământ cu „destinaţie... specială" astăzi, înspăimântătoare şi atunci!
      „ Comitetul Mântuirii-Publice “ iese la iveală. Nu-şi arată ghearele încă... Vistemicul „stângii", Cambon, nu va lipsi trei luni încheiate de la nici o şedinţă.
      Asignatul, prăpădit de înfrângeri afară şi de răscoala Vendee-i, pierde şaizeci de puncte. Vor să-l susţină. Opresc sub aspră pedeapsă orice încheiere sau numai tocmeală care ar pomeni plata în alt paralîc, în numerar sau cu adaos de plată. Pe tipicul Lacedemonienilor, care au înstăurat moneda de fier pentru a-şi dobândi libertatea, Republica înscăunează hârtia. Asignatul preţuieşte 22, „suta".
      Herault de Sechelles le spune:
      —   Curmaţi din circulaţie numerariul, căci prăpădiţi hârtia!
      Dar Statul însuşi, pentru multe cumpărături, e nevoit să plătească adaos la valoarea liberată, adică, în asignate. Spre a doborî pe duşmanii „întruniţi", Adunarea votează, la 7 mai, alte două sute de milioane. De astă dată inflaţia e înfăţişată fără perdea — goală.
      Cambon propune un impozit special de un miliard, de cules cu anasâna de la cei avuţi, „iubitori numai de sine şi nepăsători la alte nevoi"! Dar... nici nu se arată astfel de bună voie, iar apreţuirea poate să greşească.
      Adunarea încuviinţează. în ce chip să strângă, însă, le scapă.
      Trădarea lui Dumouriez se resfrânge asupra Girondinilor.
      Secţiile revoluţionare încearcă în nenumărate rânduri să răzbească la Tuileries în Adunare.
      Izbutesc, la 2 iunie. Dălhăuţii sânt duşi de un palavragiu. îi zic „ghinăralu 'Hanriot mai comandă şi Garda Naţională, acum.
      Cu tunari şi pedestraşi,împresoară „Conventul" şi le spune răspicat că nu pleacă până ce Adunarea nu-i va da în mână pe capii girondini. Ce să facă?! întocmesc în grabă lista:
247
Buzot, Verginaud, Brissot şi alţii, douăzeci şi nouă cu toţii. Toată nădejdea Republicii, care se năştea abia — o vor dă pradă morţii.
      Sânt câteva zile de când nu şi-a văzut tovarăşul şi tot cam de atâtea, nu a mai pus mâna pe arcuş. I-e peste, iar a avut mult de lucru!...
      Merge — adus de spate. Urcă uliţa Saint-Florentin şi când ajunge în Saint-Honord, o ia de-a-lungul împrejmuirii, pe ulicioara înfundată.
      Sub paşii săi grei foşnesc frunzele galbene, uscate. Scuturaţi de vânt, şi-au lepădat pomii haina, devreme.
      —         Şi ele mor, pe oameni îi ucide!, — strânge pumnii, priveşte înciudat în curtea de care îl desparte uluca numai. Lipsesc câteva rânduri de scânduri.
      Nu prea-1 trage inima să treacă pe-aici.
      în mijlocul ogrăzii, o muieruşcă: lată, buze groase, ochi de vită, părul cânepă, neţăselat, un moţ prins în panglică, Eleonora, cu o păreche de ciorapi bărbăteşti în mâini, vărgaţi în curmeziş, săltată pe vârfuri căzneşte să-i anine. Alte rufe muiate atârnă de fringhie, se zbat în vânt. Miros rânced de săpun şi acra — de leşie.
   ,. La o parte,în curte, pe un fund de ladă, mama-Duplay, o custură în mână, un hârdău dinainte, un coş cu zarzavat alături, curăţă morcovi şi trăncăne...
      Un secţionar, boneta roşie în cap şi sabia prinsă cu sfoară de şolduri, asculta şi:
      —   C’estundieu! quoi!?
      Toc-toc-toc... boncăne pe caldarâm, fălos pe tichia-i roşie, Simon Duplay, nepotul, încins şi el cu o sabie lată, — paznicii lui, — îşi face de lucra prin curte. Piciorul l-a pierdut la Valmy, în lupte. Cu două n-ajungea aşa departe!
      —         Călăul, maamă! — şi de lângă ulucă ţâşni o făptură zveltă, speriată o reteză de fugă, Lisaveta, sora ’Leonorii.
      Mă-sa se răspunse:
      —   Las*, fetiţo, că ne-ajută!, — râse. Râseră cu toţii.
      Iuţi pasul, — „Ah, si jamais!?", mormăie, îi scapără ochii. Intră pe portiţa din stânga, în curticica mică, un şopron deschis într-o parte. Scânduri întocmite stivă — acoperite, în faţa şurii, aplecat pe bancul de tâmplărie, Herr Tobias Schmidt răşcuia o şipcă de brad alb prinsă în menghină. O făţuie.
      Se opreşte din lucru, îşi netezeşte barba:
      —   Bine că vă văzui, domn* Charles-Henri, şi la noi!
      —   Aflasem că... Nu ţi-e bine?
      —   ’Fost!
      —   Aşa te vroi. Ştii că nu prea plec de voia mea de-acasă.
      —         Weiss ’s! şi arată cu capul spre curtea dulgherului. — Acum întors şi... dumnealui, ieşisem eben până la drum, Bea-Sânge a trecut pe lângă mine, gălbejit ca un mort şi bolborosea singur. I-am dat cu „bună-ziua!“. Mi-a răspuns aşa smerit că m-a trecut frigul prin spate. Am grăbit spre casă, iute un şnaps — gutf întăreşte. Ai lui sunt în curte, toţi.
      —   I-am văzut. ’Leonora îi zvântâ colţunii.
      —   Atunci: nanni.. J l-au culcat, să ştiţi. Incoruptibilul n-are decât o păreche.'
      —         Nu doarme, ăla scrie! Din altele i-or lipsi, dar schimburi are destule, nu-1 căinâ, nu vezi ce spilcuit se poartă?
248
      —    Sehr berbant Just! şi coafur’ altmodisch, nu?
      —    îndărătniciile lui...
      —    Wie?
      —    Aşa.
      —    Ein wenig... năbun?
      —    Cel mai cinstit dintre ei.
      —    Entsetzlich! Şi... femeia?
  *   — Ele... onora? Treaba lor, om nu-i?
      —    Ştiţi că Dânton a botezat-o: Cornelie Copeau?
      —          Cornelie...? ’păi aşa-şi zice şi ea acu’, cât priveşte porecla, nu-i rămâne Robespierre dator, n-ai grijă!
      —    Ar fi păcat mare! dintre toţi, tot Dânton are ceva suflet.
      —    Crezi?
      —    Ueberzeugt!
      —    Fortpossible...
      Şi au tăcut.
      Două păhăruţe, un clondir cu cidru le-a mai dezlegat limba.
      —         .. .şi cum spuneam, am rămas aici. Parisul, vedeţi, ar da destul de lucru, de n-ar mai fi sminteala... Ştiţi, le place mult să cânte...
      —    La.., Carmagnole?
      —    Wass? Unsinn!?
      —    Parisul e gălăgios şi vesel...
      —    Şi d-v aţi stat mereu aici?
      —         Ai mei au locuit din vremuri vechi la Abeville. S-au aşezat acolo prin veacul al paisprezecilea. Ţineau loc de cinste în cetate. Mulţi dintre ei au fost dregători de seamă în comitatul Ponthieu. Dar... ce te pot privi toate aistea, dragă Schmidt?
      —          Ştiţi ce mult interes păstrez pentru toate lucrurile voastre, spune te rog! Apoi nu mi-aţi făgăduit că-mi veţi povesti toată istoria familiei dumitale?...
      —    Al’dată. E prea tristă-grozavă!...
      —         Gut... Şi... spuneaţi că un străbun al tumnefostra fost Biirgermeister... u’ contelui de Ponthieu?
      —         Da, vreme îndelungată. Un altul sluji vrednic sub Enric IV. îl apără cu trupul său când, împresurat de cavaleria spaniolă, era să fie prins la Fontaine-Frangaise; fu rănit greu. După pacea de la Vervins, cinstit de Beamez şi încărcat cu daruri, se trage la Abeville. De Longval...
      —    Sanson,mc/îf.?                                         '
      —    Nu, numele acesta-1 iau ai mei abia târziu.
      —    Woher?
      —    Pe stema familiei mele găseşti un clopot spart, „sans son “..., adică.
      —    A, sol!?
      —         Ziceam?... De Longval muri acolo, la 31 mai 1593. Nepotul acestuia, Nicolas Sanson, supranumit părintele geografiei modeme, fu negreşit un învăţat de seamă.
      —    ’glaub * schon!
249
      —         A scris, între alte opuscule, Graeciae antiquae descriptio Geographica. Cum era şi firesc, frământat de gândurile şi planurile sale coloniale, Richelieu avea ochii pe el, şi l-a apropiat. Istoria este destul de vitregă cu Ludovic XIII. Regele acesta iubea muzica...
      —   Nu glumiţi?! Mare rege!
      —         Ajuta artele, sprijinea ştiinţa. Nicolas dobândi numele de geograf al regelui, inginer în Picardia şi alte preţuiri. în 1638, când Ludovic XIII coborî la Abeville, nu se duse la mai marii târgului, ci trase la Nicolas Sanson, dascălul său.
      —   în casa voastră!? hochste Ehre!
      —         Astfel un Bourbon a hodinit două nopţi sub acoperişul alor mei. Alt Bourbon avea să piară...
      Fără să vrea, Schmidt se uită la mâna lui. Sanson îi prinde privirea.
      —         .. .de mâna asta, dat, scutură dreapta, — dar nu din vina mea, Doamne!, — oftează — zic, da, fiul geografului era şi el un om inimos şi destoinic. A lăsat câteva lucrări, printre altele: Disquisitiones geographi“...
      —   Un savant!
      —         Era om de treabă. Un altul, Jacques Sanson, fu istoric cu vază pe vremurile acelea. Pe la 1665 se trage la monastirea Charenton, în călugărie îi zic: fratele Ignace-Joseph. Tot el fu şi duhovnicul ducesei de Savoia, Cristina Franţei. El clădeşte şi mănăstirea din Abeville şi pe cea din Amiens. A lăsat scrieri asupra Picardiei, apoi: Histoire genealogique des Ponthieux, tot de el şi altele mai mărunte.
      —   Erau toţi... Gelehrte!
      —   Ştiau carte.
      —   Şi oameni buni! Le-aţi semănat, domnu Sanso’... d-le Charles-Henri, nicht wahr?
      —         Da, erau oameni... Şi dacă, precum văd, te interesează toate aceste învechite lucruri, care pe mine nu mă mai pot cinsti fiindcă nu le-am semănat, apoi, când vei veni la mine... Ştii cufăraşul mic bătut în aramă în care păstrez şi scalpularele? jos sub pian, ’colo...
      —   Vezut!
      —         Acolo sânt multe hârţoage şi poţi să afli destule, să le ştii mai bine şi decât mine, dacă asta ţi-i dorinţa.
      —   Da’ negreşit!
      —         M-a furat vorba şi de e să mai ajung pe lumină acasă, şi trebuie, să plec degrabă, dragă Schmidt... Bună-seara!
      S-a sculat. Au mers până la uliţă împreună. Şi-au strâns mâna. Când să se despartă, din curtea de alături ieşeau...
      —   Danton! Danton... aici?! şi cine-i cu el?
      —         Nu-1 cunoaşteţi? E prietenul lor deputatul, scriitorul Laignelot, om de ispravă, răspunde Schmidt, — da’ ce-or fi pus la cale? Iată-i împăcaţi! o s-aveţi mult de lucru mâine...
      —   Dieu ne veuille!
      Cei doi au luat-o în susul străzii. Danton gesticulând. Laignelot:
      —   îmi pare rău, iartă-mă, sperăm din inimă ca întâlnirea voastră să...
250
      —          Să ne împaci? cu ăsta!? haida-de!... Ai fost doar de faţă, mi-am potolit firea, mi-am spovedit sufletul şi grijile ca unui frate, ai văzut: parcă vorbeam unei mumii! gura strânsă, ochii-n ceaţă, mut!...
      —    îl ştii cât e de închis, dar...
      —          Condorcet l-a cunoscut mai bine, popă! staroste de habotnici, năzuieşte la ca-no-ni-zare, sfânt vrea s-ajungă! mai bine era ucigaş de rând, făcea mai puţin rău omenirii!
      —    îl judeci prea aspru, Danton, eşti necăjit.
      —    Sunt deznădăjduit! El e nenorocirea Franţei, a noastră şi propria lui pieire!
      —    îl cred cinstit în gândurile lui, vezi...
      —          Aici şi stă toată grozăvia! Vrea să îndrepte lumea, el!? Dar habar n-are de ce e viaţa, ce ştie?! n-a trăit-o, iar pe oameni abia-i cunoaşte, crede el, din cărţi? hî!
      —    E îngrijat...
      —          îi strig că asignatul se duce dracului şi Republica peste cap, că ne trebuie pacea, linişte, şi el...
      —    Nu crezi c-o doreşte?
      —          Ascultă, Laignelot, pe ce lume trăieşti?, — s-a oprit în loc, îl prinde-n braţe, îl zgâlţâie, — el? el?! dar vrea cu îndârjire războiul, îl vrea! Uite, dacă băhania asta ar fi avut, cât de cât, ceva însuşiri ostăşeşti, ar fi purces demult la cucerirea Europei, a lumii întregi! numai şi numai pentru a-i impune propriile lui legi! A înrădăcinat sminteala şi ce nu se încumetă să facă el, va încerca, vai! nerozia asta altul! într-o zi, curând... Pace, linişte! iată ce mai poate salva strădania noastră şi Republica, altfel!...
      —    E virtuos...
      —          Dar eu nu sunt?! nu-mi prelucrez cinstit nevasta în fiecare noapte? nu-mi iubesc copiii? prietenii?!
      —    Vrea moralizarea...
      —    Nu se va opri până nu ne va ucide pe toţi!
      —    El, apostolul libertăţii?...
      —    Şi o sugrumă! Assez de sang! assez de sang!! assez!!!, — răcneşte.
      Au pornit spre Palais Royal.
      —    mârrr...
      După ei ieşeau pe poartă, ţanţoş, altul şi dulăul lui înainte, — „mârrr... h'rrâu-h'rrâu!".
      —    ...’tience, Brunt, tu l’auras!, — rânjeşte.
      Toc, toc, toc, şi paşi — paznicii.
      —    El e! ciudată împă-că-ciune! Robespierre pe urma lui?!
      —    Şi javrele! Acum îi cade în gheare.
      —    Der Arme!
      Sanson a luat drumul, grăbit, în urma lor...
      Se înserase.
      Cârdăşii strâng rândurile. Ceilalţi, din Adunare, fără vlagă. Din fel şi felurite pricini, şaizeci şi nouă de departamente.se răzvrătesc împotriva Conventului.
251
      Măcar că fără reprezentanţi, acolo, „Moderaţii" alcătuiesc în ţară o masă oareşicare înjugată la principiile monarhiei constituţionale. Muntele: pornit spre un soi de comunism îmbăiat în sânge. Iar „Gironda" fusese un al treilea partid, năclăit între cele dintâi două.
      „Muntele" a sfărâmat Gironda. I-au închis.
      Fapta stăruie împotriva săvârşitorilor, dar asemuitoare tuturor organizaţiilor politice de provincie, însufleţite mai ales de graba să păstreze legături bune cu puterea, grupările girondine nu gândeau la răzbunare. Abia când regaliştii trec în fruntea lor şi răzvrătirea celor dintâi se arată, încep domol — lovituri răzleţe. Charlotte Corday ucide pe Marat, o zi înainte de aniversare. Precy asmute la Lyon. Toulon se predă Englejilor, iar Vendee-a mai aprigă ca oricând. Fraţi între ei şi se frâng ca duşmanii.
      Conventul la pândă, astâmpărarea ce va hotărî va fi groaznică! Prins de alte griji: întocmeşte o constituţie nouă, în locul celei din 91. Textul ei? — Mai mult decât cumpătat. La impuneri, bunăoară, nici o vorbă despre progresivitatea impozitului şi orice s-ar zice, nici pe departe, prigoana împotriva bogătaşilor nu se arată. Datoria publică rămâne garantată de Stat...
      Pot chezăşui orice şi făgădui oricât, fiindcă şi aşa, la data când fusese vorba să se înscăuneze acest aşezământ juridic — l-au şi trecut la hodină. Au înlăturat „constituţia". Se încercase numai momirea departamentelor răsculate.
      Conventul reia cercetarea împrumului forţat.
      Robespierre, cel dintâi, se ridică împotriva declaraţiei obligatorii a averei. Fără de care, proiectul n-are noimă. Iar Adunarea, cum nici nu gândea să împlinească boroboaţa asta, socoate prielnic să consfinţească încă o dată inviolabilitatea proprietăţii şi să aducă formal aminte că preluările fiscale trebuie săvârşite după orânduiri Juste şi perfecte, demne de o Naţiune liberă “.
      Fariseismul acesta nu va dăinui multă vreme.
      Curând, turbaţii şi Jacques Roux veniră la bara Conventului să se plângă şi să zbiere împotriva faptului că „constituţia" nu luase nici o măsură contra însetaţilor cari:
      — .. .iubeau din potire de aur sângele cel mai neprihănit al Naţiei!
      Pentru ca să nu trezească Constituţia, care dormea în lada din sală, gălăgioşii au fost împrăştiaţi. Dar zbieretele lor fură auzite...
      în plină criză girondină, Adunarea luase două hotărâri chibzuite: cea dintâi încuviinţa Statul să se desfacă de zapisele sale asupra dobânditorilor de bunuri naţionale. A doua, înstăura o danie: 1 V2% şi pentru fiecare an, în folosul acelora dintre dobânditori care-şi vor stinge datoria înainte de 1 octomvrie.
      Socoteau astfel, pe de o parte, să îndemne scurgerea asignatelor spre visterie şi, pe de altă parte, să oprească pornirea cumpărătorilor de bunuri cari năzuiau la o depreţuire monetară spre a se libera într-o zi pe nimic. Şi poate că lucrul ar fi izbutit dacă dezordinea financiară nu s-ar fi înfăţişat ameninţătoare.
      Abia după o lună, scursă de la emisiunea celor un miliard două sute, arătau că se săvârşise o greşeală în socoteli: emisiunea din 7 mai nu fusese decât de şapte sute de milioane, spuneau. Zădărnicesc iute decretul, din 7, şi slobod alte 1200 milioane!
      Toţi pricep că visteriei îi trebuia de zor un spor de cinci sute. îşi asigurau astfel nevoile pe încă două luni, poate.
252
      Hârtia falşă mişună. Hotărăsc preschimbarea asignatelor vechi. Lumea înţelege: schimbându-le, se va strecura şi un adaos nou de... hârtie.
      Au desfiinţat cursul forţat pentru asignatele emise de „Constituantă", purtau pe ele capul tiranului. Proptesc astfel tocmai ce crede lumea despre nesănătatea monezii. O sufla vântul! Au vrut să alunge moneda sediţioasă, căci se îndărătnicea să păstreze întâietatea asupra celei noi. Se bănuia, în popor, că vechimea-i asigura mai bine preţul.
      Abia au strâns trei sute cin’zeci de milioane din aceşti ludovici-asignate. Puţin, pentru totalitatea monedei fiduciare, destul pentru a îngrijora pe deţinători.
      Măsuri tehnice şi politice îi nevoiesc să născocească „Cartea Mare" a datoriei publice. Circulau sumedenie de rente osebite şi prin obârşia şi prin felul lor. Obligaţii asupra tezaurului regal, asupra comunelor, Parisului, asupra visteriei, câte şi câte! şi toate privind aşezările vechiului regim. în sfârşit, datoria în asignate, după toate scăzămintele săvârşite, încă ajunge la... 3.420.000.000 — hârtie în circulaţie.
      Sfătuiţi de vistemic, fac unificarea datoriilor şi le înscriu într-o singură condică.
      — Trecerea în Cartea Mare să fie, spune Cambon, mormântul vechilor contracte şi titlul unic şi fundamental al tuturor ereziilor că datoria contractată de despotism nu se va mai osebi de acelea încheiate de Revoluţie pentru nevoile patriei şi desfid pe Măria Sa Despotismul, dacă va reînvia, cumva, să-şi mai recunoască propria lui îndatorire, numai, când va fi laolaltă cu cea nouă. Veţi vedea atunci pe capitalistul care doreşte un rege, fiindcă acesta-i e îndatorat şi astfel se teme, pentru avutul săti, dacă datornicul său nu e repus în scaun, zic, îl veţi vedea cu toţii cum va dori Republica, care-i este acu’ debitoare, fiindcă-i va fi teamă să nu-şi piardă capitalul,pierzând-o. Sărepublicanizăm datoria şi toţi creditorii noştri vor fi republicani buni, credeţi-mă!
      Dar recensământul acesta, al sarcinei publice, nu se mărgini a fi o măsură de ordine. Conventul se folosi de împrejurare pentru a converti din oficiu unele vechi datorii, pentru a stinge deplin altele şi pentru a impune restul. Şi odată încheiate acestea, căzniră să facă din „Cartea Mare" nou izvor de asignate.
      Dădură sfoară în ţară că orice purtător de hârtie-monedă o putea înlocui prin rentă unificată. Operaţia era vătămătoare Statului, fiindcă asignatul, ofilit rău, căpăta astfel o dobândă, dar se învedera, ce e drept, şi voinţa hotărâtă ce aveau să restrângă circulaţia. Purtătorii de asignate fură scutiţi, în acest scop, de silnicia împrumutului forţat şi li se îngădui, cu primenirea anului, să poată folosi adeverinţa fiinţării pe „Cartea Mare", pentru dobândirea bunurilor naţionale. Mai prevăd şi o danie însemnată pentru cei care-şi grăbesc slobozirea din datorie. Se încerca adică înstăurarea unui împrumut de bună voie, adul-mecător şi de la care aşteptau roade bogate. Iar pentru a urni lucrurile, votară, la 5 septemvrie, proiectul de împrumut forţat — sălăşluia de multă vreme în rafturile Adunării. Şi-au zis că, ce poţi face de voie, faci şi de nevoie — poate şi mai iute. Pornesc şi la asemuirea averilor: nevoiesc pe cel cu treizeci de mii de livre venit, să subscrie 25.000 şi... 85.000 pe cel ce se bucura de nouăzeci de mii. Aceasta, pentru a readuce în matca comună, uşurel, pe cei pe cari bogăţia îi revărsase.
      Şi reclamă fac mare! bat toba, spun deţinătorilor de asignate cât de uşor pot să-şi consolideze avutul, preschimbând hârtia pe rentă şi cumpărând cu aceasta bunuri naţionale. Recunosc totodată că asignatul e un bun clătinat — o ştiau cu toţii, şi copiii!
253
      Pentru ca treaba să se săvârşească fără piedică nici oprire, au suprimat societăţile anonime — concurente temute în târgul capitalurilor. Căci cursul unora dintre ele, cum bunăoară al Companiei Indiilor, atinsese preţ mare fiindcă, în zdruncinarea generală, activul ei în clădiri, mărfuri, corăbii şi hambare, înfăţişa negreşit o rezervă de valori temeinică.
      Au închis „Biursa“, la 28 iunie. în august, au desfiinţat societăţile. Curând vor secfestra băncile şi casele de schimb. îndeosebi, lichidarea Companiei Indiilor se arată a fi îmbelşugat izvor de gheşefturi. Mulţi dintre conventişti, printre cari Fabre d’Eglantine şi Chabot sânt ştiuţi ca fiind cumpăraţi de către firma interesată. Potrivnicilor lui Danton le vine apa la moară, să-i macine...
      D-na Tussaud a modelat masca şi mâna lui Marat. Faţa lui, zbuciumată altădată, s-a liniştit. Priveşti la o infinită tristeţă şi care te cuprinde. Mâna lui, nu e a unuia care ucide. E mâna care îndeamnă, numai. Apoi, ce lepră îl rodea?!
      Lihnit de foame rătăcea pe câmp.
      O veste de departe, i-o adusese vântul. S-a oprit.
      Trăgea pe nas, flămând, mirosul de bucate şi a pornit pe urmă.
     . Oraşul: Rennes.
      .. .S-a scurs încet pe barieră. Nu mai venise la oraş. îl chemase nasul.
      Păşea ferit pe caldarâmul tare. Burta suptă, clătinat pe labe, părul aspru, ochii răi.
      Doi târgoveţi i-au ieşit în cale. Sătui, umflaţi cimpoi, cheflii, porniţi pe gălăgie s-au repezit în el, l-au dat de-a berbeleacul, să-l rupă în bătăi.
      Cojocu-i larg le fugea din gheare, din gură. S-a sculat şi îndârjit de foame cum era s-a năpustit în ei, i-a pus pe goană.
      Mergea mai iute.
      A ’juns în piaţă, în Piaţa Libertăţii. Miros mai tare îi gâdila simţirea, mirosul de bucate.
      Acolo fusese masa mare.
      Toţi sătui şi ameţiţi de băutură sub schelă traşi la umbră şi alţii, tolăniţi la soare în mocirlă, odihneau după ospăţ.
      Păşea încet pe piatra umedă. S-a oprit lângă gârliţă, nasul îi spunea..., nu pricepea de unde?...
      Mâncarea venea singură spre el, curgea domol — prinsese o pojghiţă...
      Privi cu duşmănie în lături, înainte, vroia să fie singur, să-i ajungă...
      A muiat limba, lăpăia cu ochii-nchişi, a muiat şi botul, laba câte una, a păşit ’năuntru. Scăldat în sânge, gura căscată, îi curgea mâncarea vie-n gură, în burtă.
      Izvorul nu departe, sub schelă, curgea din podină de sus..., se prelingea şi de pe laturi, de pe scânduri.
      Şi după el altul. Toţi câinii de la sate şi trăistarii veneau pe urmă, şi după ei alţii, lihniţi de foame.
      Se răspândise vestea, o împrăştiase vântul în tot ţinutul.
      Se cunoşteau, flămânziseră ’mpreună atâtea zile, luni de-a rândul. Aveau mâncare în sfârşit şi din belşug!
254
      Dar cei întinşi la soare, la umbră, orăşenii, au prins de veste, se chemau. Din colţurile pieţii, de pe alte străzi, în cete câte zece câte-o sută veneau lătrând în goană să-şi păzească avutul.
      Erau şi câmi şi mici şi mari şi gravi şi negri,bălani. Câini de casă,potăi, dulăi, chei, lăţoşi, din toate neamurile erau, cât cuprinde un oraş.
      Voinici, dar masa zilnic prea bogată îi toropise.
      Au dat năvală.
      Ceilalţi, cu capul plecat spre stânga, privind pieziş în vrăşmăşie, colţii rânjiţi, coada strânsă-ntre picioare, încotoşmaţi, zbârliţi, strânşi pe labe, aşteptau... Muriseră în fiecare zi de foame, acu’ aveau mâncarea dinainte, gata.
      Lupta se dădea pentru băltoacă. Luptă cruntă între sătuii de la târg şi flămânzii de la ţară — turbaţi de foame.
      S-au încăierat.
      O hărmălaie să-ţi ia auzul. Lătrau, chelălăiau, gemeau împotmoliţi în sânge. Fugind să scape, cei de la ţară pe ei să-i scoată afar’ din piaţă, de la mâncare, au dat năvală pe uliţa din faţă. Au pornit în goană.
      în capul străzii în fund, o panoramă. Zi de târg şi sărbătoare. Lume strânsă din oraş, de la Noyal, din alte târguri.
      Alergau câinii roşii... pe stradă. Lumea îngrozită, fugea.
      Când au ajuns acasă toţi erau mânjiţi pe încălţăminte, pe cisme, pe nădragi, pe fuste, de sânge. Sângele celor isprăviţi în piaţă.
      în ziua de 22 august 1793 se tăiaseră dimineaţa patruzeci şi trei de inşi şi la nămiezi: nouăzeci, din care şaisprezece femei.
      în zilele de lucru se tăia mai mult. Se tăia şi după masă.
      Biblia, uitată în rafturi vreme de veacuri, îşi recapătă locul mai lângă Evanghelie: vechiul Testament, alături de cel Nou. în spatele Bibliei,Talmudul...
      Confiscările, taxele, rechiziţiile secătuiau zi cu zi toate izvoarele care ar mai fi putut adăpa tezaurul. Iar cei care mai păstrau vreun venit, se păzeau să-l arate, de teama mulţimii. Hârtia căzuse rău, totuşi, în toamnă prinde a se înviora şi fără preget până la sfârşitul anului, îmbunătăţirea stării politice înăuntru şi în afară ar lămuri puţin îndreptarea, în august însă lucrurile merg fără seamăn prost. Lyon va fi răpus abia peste opt săptămâni, Toulon şi mai târziu. Cei din Vendee înving pe de-a-rândul şi abia când Conventul trimete împotriva lor, târziu, garnizoana din Mayenţa, soarta le va fi vitregă. Austriecii lui Wurmser sunt în Alsacia-de-Jos, Coburg a cucerit Valenciennes şi Dunkerque e împresurat de Englejii ducelui de York. în astfel de împrejurări, avântul asignatului se arată a fi mai curând o vremelnică izbândă, datorită asupririi judecătoreşti şi asprei pedepsiri. împotrivirea, numai, de a nu primi în plată asignatele, e pedepsită cu şase luni puşcărie şi trei mii de livre amendă, iar netămăduiţii sânt osândiţi la câte douăzeci de ani lanţuri şi amenda îndoită.
      Curând, vor fi urmăriţi şi cei ce cârtesc numai. Celor cari ponegresc asignatul li se retează de la umeri capul iar pârâtorii capătă câte o sută de livre răsplată. Pentru sârguincioşii doritori de treabă, s-a ivit o meserie nouă. Legea „suspecţilor", din floreal anul II, va orândui pedeapsa cu moarte şi în folosul celor cari, având marfă de vânzare şi
255
gologani de primit, au cutezat înainte de a încheia târgul să întrebe: — „în ce bani mă plăteşti?"
      în chipul acesta, încrederea e ca şi poruncită. Ţine cât tine...
      Au ajuns la capătul sistemului. Scot hârtie să hrănească ţara. La sfârşitul lui septemvrie, mai dau drumul la două miliarde, cică spre aîmprospătâ pe ăi mototoliţi, dar,.. nu mai izbutesc să înşele pe nimeni.
      Lumea le primeşte banii. Adevăraţii sprijinitori ai asignatului sunt gâdele şi insprăvniceii lui. Numai că... dacă poţi dirigui şi stăpâni oamenii şi dacă poţi să-i ucizi, chiar, sunt fenomene împotriva cărora şi urgia morţii rămâne neputincioasă: urcarea preţurilor, urmare netăgăduită a inflaţiei nepotolite, este unul dintre acestea.
      Pentru a silnici natura, după ce asuprise pe oameni, Conventul votează „preţurile maximale". Au stabilit preţuri joase la vânzarea grâului şi a făinii. Plugarul, devreme ce nu mai răzbeşte să înnoade capetele, nu mai seamănă şi nici nu mai duce bucatele, strânse, la târg.
      Spre a ocoli foametea, multe oraşe au cuminţenia să uite legea.
      între timp, au început turburările. La uşile brutăriilor, îmbulzeală şi trânteală. în Paris, lumea face coadă pe la prăvălii; vin din noapte, stau, oftează, i-apucă nămiezu’ până dobândesc o pâine. Plătesc oricât. Legea o păzeşte doar Statul, zice. Dar la preţul ce a hotărât, nu mai găseşte marfă. Aprovizionarea trupelor rămâne în suferinţă şi iată că sunt nevoiţi să încuviinţeze abateri. Ministerele înseşi plătesc târguielile la preţul zilei. Tânărul Robespierre, pentru îndestularea armatelor, de pe frontul italian, cumpără cu bani peşin şi nu-şi primejduieşte capul, cum s-ar fi cuvenit după lege.
      Când au întocmit măsura stăvilirii preţurilor, au brodit-o ca Ieremia cu oiştea..., dar nu vor să-şi mărturisească vina. Tălmăcesc: pricina nu-i ofticarea banului de hârtie, ci dosirea mărfurilor de către cei cari vor să-şi înzecească câştigurile pe spinarea poporului! spun, şi înteţesc prigoana. Când preţurile însă nu contenesc să crească iar hârtia scade întruna, strânsul merindelor nu mai e pornire de câştig, numai, ci pavăză împotriva sărăciei de mâine. Adevărul acesta nu vor să-l priceapă îndârjiţii lui Jacques Roux, mai ales de când în capul secţiilor pariziene lucrează Hebert, om cumplit! Aprigul substitut al Comunei fulgeră în fiecare zi în gazeta sa: „Le Pere Duchesne", tună împotriva celor care adună. Ziarul său e răspândit, se trage deodată în şase sute de mii de foi!...
      în sfârşit, Conventul decretează: de ţii la păstrare cumva fără să le înfăţişezi spre vânzare pâine, came, legume, vin, unt, untdelemn, oţet, rachiu, săpun, lână, piele, pânză ş.a., eşti vinovat de prădăciune — pedeapsă asemuită crimei!
      Aceasta înseamnă prăbuşirea negoţului, mai ales a celui de „gros", iar desfacerea ţârâită rămâne să se trudească cu inventării zilnice şi să-şi mărginească plinul prăvăliei, pentru a nu cădea în păcat. Curg pârile! Pentru zece căpăţâni de varză ori pentru două legături de ceapă, un porc sau trei gâşte pe care cu caznă le-ai cărat tu de la ţară, te pândeşte moartea. Negustori de seamă şi oamenii cinstiţi sânt primejduiţi să fie târâţi la tăiere. Pârâciunea e plătită bine. S-a ivit o meserie, grasă.
      Conventul se îndură şi lămureşte că pedeapsa cu moartea va fi numai pentru cei care cu bună ştiinţă vor prăpădi alimentele. Şi zădărnicesc iarăşi măsura. întregesc lista, adaogă cărbunii şi lemnele. într-o zi îndoiesc preţul, îl scad în ziua următoare. La 29 septemvrie, au hotărât că nime* n-are dreptul să vânză mai scump decât o treime peste preţul din 1790.
256
Au taxat şi salariile, şi orânduiesc să fie sporite cu jumătate. Toţi răbotesc pe capete, să aşeze măsura. Le vin povăţuitori de pretutindeni. Un agent al consiliului executiv din Besan9on arată că...
      „de când cu publicarea măsurii privind preţurile, cele de zilnică folosire nici că se mai găsesc! Şi trebuie alcătuită o poteră revoluţionară care,însoţită de un tribunal expeditiv şi de ghilotină, să îndrepte lucrurile, că de nu, ne dăm de râpă!“
      Un altul:
      —   Treburile merg prost, dar... un tribunal ambulant şi maşina pot lecui toate...
      îşi bat capul, bieţii oameni — alţii şi-l pierd.
      Plouă mărunt, cerne; zi de toamnă. Oraşul, cuprins de linişte. Pe străzi, puţină lume. Numai curtea „Conciergerie“-i, plină. Cară,descarcă. Aduc grinzi, cărămizi, var,fierărie. Meşteri, salahori, care încotro. Unul pe altul se îndeamnă la lucru; zor să isprăvească mai iute. Golesc încăperile, rostesc bănci,pun grătii, zăbrele,închid privazurile ferestrelor, pun zăvoare grele la uşi. Treabă. Din porunca Conventului luase fiinţă Tribunalul... revoluţionar.
      Noul acuzator public nu pregetă. Abia a împărţit camerile, după nevoi — grefă, sală de cercetare, săli de judecată, arhive şi preveniţii au şi trecut la instrucţie, judecătorii în şedinţe, să-i judece. Coridoarele înţesate: jandarmii fac regulă, cu ochii pe toţi. Răznesc osândiţii, — curge făina, îi trec în fundul sălei la o parte. Adună martorii, strâng citaţiile. Se înghesuie, împricinaţi, avocaţi, grefieri, aprozi, judecători, juraţi şi crainicii lui Sanson. Curând, vine şi el. Macină moara...
      Neostenit, picioarele scurte şi zdravene îl poartă în fugă. Nu merge, aleargă pe săli, pe scări până jos în curte şi iar suie şi vine. Caturile, la rând. Sus, la al treilea, are o odaid; un dulăpior şi un scaun. Intră în grabă, îmbucă ceva, bea, n-are astâmpăr şi coboară în goană. Locuinţa lui, în place Dauphine, la poarta palatului; câine de pază, nu-i? Aici, stă toată ziua. Pe masa lui de lucru, maldăr de dosare, adrese, condici şi ordine. Corespondenţă vastă cu Adunarea, cu Comitetele; suplici, procese-verbale şi anonimele. Singur n-ar prididi; prietinul lui, Grebeauval, l-ajută. îl numiseră judecător dar „instrucţia" e boala lui! el întocmeşte rechizitoriul fiecăruia, cătuşe. în odaia de-alături,Bonnet-chioru’, ciurar de meserie trece prin sită pricinile, şi Lumiere-întunecatu’, scripcar, fost ghiduş de iarmaroc, alcătuiesc amândoi Secretariatul.
      Sprâncenile perie, încruntate, buzele strânse, ochii mici şi rotunzi şi ţintă pe foaia de hârtie de pe masă, procurorul general:
      —        Cetăţene Lescot, aş povăţuî mai mare urgenţă, sânt ceasurile 10! poporul să fie satisfăcut!
      încovoiat, mâinile i-ating genunchii şi fruntea masa, Lescot-Fleuriot substitutul:
      —   Aveţi profundă dreptate, dar cauza ne-a fost prezintată abia la 9 az’dimineaţă şi...
      —   Sper că e... gata, nu?
      —   Tocmai, aveţi şi verdictul dedesubt acolo.
      întoarce fila, îl ia:
      —   Iartă-mă, nu-1 văzusem. Da, aşa... cum l-am cerut, fără circumstanţe...
      Celălalt zâmbeşte, vesel. Iese. Pe sală, afară; dă de Grebeauval. îl adăsta. Pornesc
împreună spre „buvet’“-ă:
257
      —    Au condamnat-o la moarte şi.,.
      —    Luăm masa împreună, nu?
      —    Sigur!
      Nedespărţiţi. Mari et femme! zice cine-i cunoaşte şi cine-i vede. în biroul lui, Fouquier rămăsese singur cu sentinţa Tribunalului în mână:
      —    Bonnet!
      —    Porunca!, — şi intră.
      —    Trece-o şi pe-asta pe listă, vezi cum o cheamă. Câţi?
      —    Pân’ acum, unsp’ce.
      —    Ala a venit? dar căruţele lui, câte?
      —    Trei.                                                     »
      îi întinde hotărârea:
      —    Pune-o ’colo în rafturi, sus în stânga şi, unsprezece ziseşi? Să mai aştepte.
      —    Cetăţeanul Dobsen e pe sală.
      —         Dobsen? A da! avem nevoie de oameni din ăştia. Fără el, ne necăjeam cu girondinii şi astăzi. Păcat numai că nu-i seamănă toţi juraţii noştri. Mă duc să-l... — şi se scoală.
      —   Cetăţeanul Coffinhal vrea să vă vorbească.
      S-aşează iar:
      -Săpof’...
      S-a căscat uşa mare şi Pierre-Andre Coffinhal dă buzna înăuntru. O namilă. Albineţ la faţă, smead, ochii bulbucaţi, fălcos, grumaz de taur, voce groasă:
      —   Iată-mă!
      —   Ce mai faci, piciule?
      —         M-a mânat Luiza, să nu care cumva să uiţi că eş’ la noi la masă azi. A făcut o tocană! te adăstăm.
      —   Tocmai, şi uitasem strada.
      —   Rue Regrattier, lângă măcelărie, se poate una ca asta!?, — şi râde de dârdâie odaia.
      —    Da-da, uliţa cu boclucu’, şi cui ai mai spart capu\ pe cine-ai mai schilodit? Interpelatul râde întruna. Cu arţag câteodată şi tare ca un bivol, era spaima
vecinilor. Ce învârteşte? a fost din toate: cofetar, doftor, d’ăi de scoate măselele, vizitiu, avocat, haimana şi mai este, lătrău la cluburi şi agentul districtului Saint-Louis-en-Isle şi comisar naţional, acu’. O brută.
      —   Vii?
      —   Mai aşteaptă niţel, să încăputăm lista.
      Râde:
      —   A-dâ, pricep. L-am văzut eu în poartă şi o mulţime de căruţe...
      —   Pe cine?
      —         Pe... Nu ştiu la ce, dar cân’ îl văd cu surtucu* lui negru şi cu pălăria aia înaltă mă trec fiorii...
      Mai pătrund în cameră Scellier, Gabriel Deliege preşedintele tribunalului de Mama, Maire-Savary şi un nou venit, Herman, numit preşedinte în locul lui Montane, care a fost pus la răcoare.
      Fouquier s-a sculat în picioare:
      —    Cetăţene preşedinte, omagiile mele cele mai profunde — şi se înclină.
258
      Dă din cap, îi strânge mâna. Sclivisit, înduminecat, ţanţoş şi priveşte de sus. De felul lui din Saint-Pol. Neam mai răsărit. Tatăl său e grefier-căpetenie în Artois. Studii bune, a fost judecător la Arras şi la tribunalul criminal din Pas-de-Calais. Robespierre îl are în stimă mare. „Vrednic de cele mai înalte slujbe!*4, spune despre el. L-a vârât şi în comitetul „Mântuirii Publice44. Chibzuit şi onest. Magistrat excelent, zilnic dă pilda patriotismului său — dacă se poate? în sfârşit, om şi jumătate. Serios şi distins. La Arras, fiind, s-a încurcat cu o slujnicuţă: Prudence Foucquart. Şi făcând imprudenţe, fata şi-a îngroşat mijlocul — nu din răceală, dimpotrivă. A luat-o de nevastă; îi găteşte şi-l spală. Gusturi simple. îi place să citească, să stea în papuci şi să grădinărească. Foarte sensibil, singur o spune, n-ar ucide o muscă. Fără ambiţie prea mare, dar închinat datoriei. Potolit, mieros şi groaznic!
      în spatele lui, cu ghiozdanul doldora la subsuoară, Rene Dumas-vicepreşedintele. Sosit nu demult din Lons-le-Saulnier. Acolo-i ziceau Dumas cel Roşu. Şters şi blajin. Haine stacojii — o predilecţie a lui. Părul, faţa şi mâinile roşii. Apoplectic, dar stăpânit. Fost seminarist, apoi la Benedictini. S-a lăsat de călugărie, nu putea suferi veghea şi morţii. Taică-su bătrânul fuse comandantul companiei de jandarmi din Lons, până mai ieri. Fratele lui mai mare avocat, tot acolo. Oamenii lui Dumnezeu, amândoi blânzi şi de treabă. De buni, le-a mers ponosul în toată/wra. Bunătatea e meteahnă grea, astăzi. Strică şi statului; erau deocheaţi. Poporul trimesese o delegaţie să le ceară înlocuirea şi în capul jălbarilor, şi cel mai aprins împotriva lor, Rene Dumas-fiul şi fratele împricinaţilor. îi denunţă. Avocatul abia apucă să fugă la Moudon, în Elveţia. Tatălui lor i-au tăiat capul. Rene intră în Tribunal. Om nepărtinitor. Şi când de departe fratele său îi scrie, recunoaşte scrisul şi fără să-l deschidă, dă plicul lui Liendon substitutul. Magistrat integru, omul datoriei. Aşterne în scris tot ce bănuia despre fratele său, să nu lipsească probele dacă l-or prinde.
      Toţi cei din Paris s-au înfăţişat la vreme, cei din provincie n-au venit toţi. Sosesc mereu; unii aveau slujbe, alţii şi-au lăsat treaba. Din şaizeci şi patru de cetăţeni hărăziţi să fie judecători, nu sunt chiar toţi de meserie. Abia trec pragul, calcă feriţi, ca mâţele încălţate. Or să zgârie adânc, şi curând. Toţi de nădejde, aleşi pe sprânceană. Dintre ei, cinci dulgheri: Deveze, Trinchard, Duplay, Gauthier şi Bellion; un cârpaci,Desboisseaux, un lăcătuş din Choisy: Didier; trei croitori: Aubray, Gimond şi Presselin, un codoş: Ambroise Verite. Apoi, cinci pictori: Sambat, Topino-Lebrun, Châtelet, Prieur şi Camus şi de ieri după prânz, şi Gerard — pus aici de David, să-l scape de armată; aşa i-a poruncit nevasta. Mai sânt: unul cu parale multe, Fauvel şi Fauvety, starostele golanilor din Gard, marchizul d’Antonelle, Besnard şi alţii fără altă meserie decât Revoluţia. Majoritatea, necunoscuţi; unii cu trecut simpatic. Besnard fusese osândit pentru furt, numai de două ori dar nu se încumetase nimeni să-i ducă sentinţa fiindcă era supărăcios afară din cale, nervos şi tocmai fusese numit în comisia juraţilor. Fauvety luase parte la câteva spargeri, lucra numai noaptea. L-au zărit negreşit, dar nu l-a văzut nimeni. Antonelle, marchizul, necăjit pe avere, o prăpădise toată şi se îndatorase; dispreţuit în Arles de toată nobilimea, venise aici să se răfuiască cu ea. Iar Fauvel, chiaburul, avea o cârcotă cu nişte bani falşi, dar nu-i mai avea. Printre ei, erau şi oameni tihniţi. Sambat stă mai mult acasă, Fouquier l-acoperă. S-au înţeles să-i facă mutra, în ulei. Prieur e morocănos; frunte mică, toată încreţită; pe săli, când se întâlneşte cu condamnaţii râde de ei şi-i înjură. Châtelet e plin de râvnă, nu lipseşte niciodată. în şedinţă, desenează capetele acuzaţilor — caricaturi, fiindcă-i schimonoseşte spaima. La Trianon pictase pentru Marie-Antoinette, scene de ţară.
259
Venea zilnic, mereu sărbătorit. O urăşte. S-au regăsit aici; el sus în sală şi pe ea apasă cumplit toată clădirea — jos, într-o carceră sub pământ.
      Toţi muncesc de zor şi din tot sufletul. Plătiţi puţin: 18 frs. ziua. Secţiile le întocmesc Fouquier şi Lescot, ei alcătuiesc listele şi tot ei şi-au numit şi prietenii aici. Robespierre le-a trimes pe Duplay, gazda lui, pe Didier, pe Souberbielle-medicul său şi pe: Renaudin, Grasier, Châtelet..., pe toţi paznicii săi. Toţi, împreună cu Leroy-surdu’, Ganney, Brochet şi Chretien sânt sfetnicii lui Fouquier şi fruntea Tribunalului, şi Dumas sufletul lui. E căsătorit cu o femeiuşcă drăguţă şi foarte ambiţioasă; l-a urnit din loc şi l-a suit unde trebuie. La Lons, în casa lor le venea o cunoştinţă: Pierre-Louis Ragmey. Oratoria lui a dat-o gata. Ziua şi noaptea lipiţi, mereu unu-ntr-altul. Iau masa şi dorm într-un pat toţi trei, şi când cu denunţarea, călătoresc tustrei împreună. Ajunşi în Paris, i-a ajuns şi răsplata — recunoştinţa patriei. Ragmey e numit şi el judecător de pace şi pacea domneşte în căsnicia lor.
      în sala mare a judecăţii, bustul lui Brutus. încă din luna trecută, juraţilor li s-au dat poveţi şi toate poruncile: „De la lucrările voastre poporul aşteaptă consolidarea Naţiunii!“ şi e firesc ca fiecare să-şi socoată rostul, aici, onorabil şi misiunea patriotică. Din păcate nimeni din uneltele lui Fouquier n-a lăsat lămuriri scrise; am fi aflat multe. Dar să-i vedem la lucru...
      în primele două săptămâni, până să-şi ia vânt, merge încetişor treaba — abia două-trei condamnări zilnic, vreo patruzeci de popi tineri şi îndărătnici. Le-au retezat capul.
      încă a doua zi, din august, au adus-o şi pe regină la Conciergerie, aici. Şi ce îi trebuie lui Fouquier, mai ales, ar fi un proces mare, să se ducă vestea. Nu e încă prea sigur nici pe judecători, i-e teamă să nu-i cuprindă cumva mila. Om socotit, îşi ia măsurile. Ziarele încep să urle, acuză comitetele că nu-şi fac datoria! „Cu atâta zăbavă o să le scape şi austriaca!!“. Lumea începe să mârâie.
      Acuzatorul public le spune juraţilor, răspicat: —„Orice întârziere şi orice îngăduinţă o plătiţi cu pielea voastră!** El singur, din ce se grăbea mai tare se iuţeşte. Adună, compulsează dosare, ce-a mai lipsit ticluieşte. Herman stăruie şi Pache-primarul spune şi ce nu ştie; păpucaru’ Simon, David i-a stârnit imaginaţia, depune o mărturisire groaznică, pe care zice că a cules-o din gura Dauphin-ului. Totuşi, „pricina** merge îngemănat. Fouquier n-are încă în mână temeiuri grave şi cere iute Comitetelor dosarul defunctului rege, trage nădejde să găsească acolo tot ce-i mai trebuie. Scrisori — răspunsuri; se tocmesc şi vremea trece.
      A pierdut răbdarea. Sâmbătă, 12 octomvrie, de-cum s-a înnoptat un aprod şi zece jandarmi o aduc pe văduva Capet sus, la cercetare.
      Alături, Tribunalul... râşneşte; uruie pietrele. Moară.
      Părintele Doubeque, parohul lui Bressuire, abia începuse slujba. îl scot între spăngi, din biserică afară. Nu asta i-e vina, dar...
      Dumas prezidează:
      —   Ai furat... sfânta Taină, nemernicule!
      —   Cum păcatele mele era să!?..., se jeluie unchiaşul. Şi soldaţii, garda?...
      —   I-ai îmbătat, porcule!
      L-au osândit. Gata. îl scot jandarmii afară. Aprodul strigă:
      —   Carabas Julien, Vidac Andre, Anne Joseph!...
260
      în camera de instrucţie. Pe masa neagră, două sfeşnice. Lumânările aprinse, — slabă lumină; mai toată sala în întunerec. Herman întreabă, Fabricius-grefierul îndeamnă. Fouquier ia note. Sala neluminată, neagră. Toţi în haine negre; regina în rochie albă.
      Glasul ei liniştit răsună în tăcerea sălei aproape goală. Trist şi liniştit. în fund, câteva umbre. Mute. Stau nemişcaţi, privilegiaţii. îi simte, dar ochii ei miopi şi osteniţi nu-i lămureşte. O întreabă, o sâcâie; s-a făcut miezul nopţii.
      A doua zi, Fouquier îşi întocmeşte acuzaţia, nu-i mai trebuie alte acte şi luni, în 14, la 8 V2 dim.: şedinţă publică, în sala mare. Miros de var, miros de clei şi de usturoi. Sala scăldată în lumină, geme de plină.
      Intră...
      Câţi o văzuseră înainte şi alţii, din auzite, toţi o ştiau de femeia cea mai frumoasă şi cea mai gătită din tot Parisul. Privesc şi nu le vine să creadă. — Asta? — Ea să fie?!
      O biată fiinţă sfârşită, părul sur de tot, faţa palidă şi suptă, pare şi mai palidă în rochia ei de văduvă. Nepăsătoare.
      —   Femeie Capet, poţi sta jos.
      Se surpă pe scaunul pe care stau toţi împricinaţii, când vin câte unul.
      Preşedintele:
      —   Cum te cheamă? numele şi prenumele, vârsta şi domiciliul?
      Sala în picioare, n-o pot vedea toţi, strigă:
      —    Să se scoale!
      —    Austriaca-n picioare!!
      —    Şi vorbeşte dracului mai tare!
      Liniştită şi băgătoare de seamă, ascultă. Actul de acuzaţie — lung. Mâinile amândouă ca două păsări albe s-au aşezat pe braţurele jilţului; mişcă degetele încet unul câte unul.
      Ascultarea martorilor ţine până la 4 p. m. Repaos.
      Laceasu’ 5,încep iară. Curg mărturiile, şir. Multe tâmpenii. Altele iscusite; cei care par mai smeriţi sânt cei mai vicleni.
      —    D-ta, martoră Roussillon, spune-ne te rog ce ştii.
      —    Să vedeţi... Când cu prilejul ocaziei că s-a întâmplat să mă aflu...
      —    în rezumat dacă se poate.
      —    Tocmai. Să vedeţi... Când mă găseam în patul ei şi...
      —    Cum? cum aţi zis!?
      Rumoare. Râsete...
      —    Să vedeţi..., tuşeşte, se ’neacă.                              #
      —    Ruşine!
      —    Tăcere! D-ta, nu trebuie să... să vă emoţionaţi, spuneţi-ne adevărul, tot adevărull
      ~ Zic, când mă aflam în palatul ei, da, acolo la Tuileries, atunci la 10 august când
eram cu toţii, eram lângă patul ei şi sub pat grămadă de sticle de rachiu, zău!...
      în bănci, râsete. Şoapte. Râd în gura mare. — Pardieu! — L’imbecile!
      A stricat tot efectul.
      —    Rachiu ca să îmbete pe patrioţi, zău!
      Muimure.
      Pleacă. Altul.
261
      S-apropie de bară, se întoarce, a văzut-o. Se înclină adânc până la pământ.
      —   ...la Tour du Pin, fostul ministru de război, da?
      —   Da, d-le preşedinte.
      —   Ce ştii? spune-ne în amănunte şi repede!
      —   Nimic care să îndreptăţească prezenţa... mea aici.
      —   Bine, ia seama! Puteţi pleca...
      Vin mereu: soldaţi, temniceri, pescărese, slugi, argaţi, ţăranii de la chaumier-&, slujitorii Curţii, mulţi. Intră un aprod şi după el, altul. încărcaţi cu dosare. Trec în stânga şi le pun pe masa acuzatorului. Fouquier, cu mâinile întinse, cu rânjetul pe buze ia primul dosar, îl răsfoieşte repede. Abia acum i le-a trimes Conventul.
      —   Numele, prenumele...?
      Plin de sine:
      —   Păi... am fost preceptoru’...
      -Ce?
      —   Profesoru’ lui Capet, la Templu. Mă cheamă Simon!
      Tresare.
      Din tribune: — Simon,ele. — Cismaru!
      Şi-a împreunat mâinile ca pentru rugăciune, întoarce capul şi îi surâde. Ştie c-a vegheat lângă copilul ei, îi flutură buzele o întrebare, poate. Tace.
      —         Aşa, şi spune-ne tot. D-ta ştii lucruri interesante şi patria în primejdie vrea să le ştie, hai spune-ni-le, te rog!
      Dar vorbele nu-i mai ies din gâtlej.
      —   Avem depoziţia dumitale scrisă aici, iat-o şi?
      Roteşte capul în dreapta, în stânga; ochii holbaţi, nu scoate un cuvânt.
      Herman citeşte şi declaraţia copilului şi depoziţia lui Simon. Răspicat:
      —         .. .şi cum a declarat singurel, mi-a spus şi mie băiatul că deprinderile murdare şi perverse* pentru vârsta lui fragedă şi încă cu mă-sa, le-a deprins de la mama lui chiar.
      Stupoare. Murmuie sala. Marie-Antoinette tace.
      Châtelet:
      —   Şi... mârşeviile astea între copil şi mamă se petreceau ele zilnic?
      Oftează. Tăcere.
      Ambroise Verite, pezevenghi:
      —   Ma pa’ole d’honneu’, e ceva de oribil!
      Antonelle:
      —   Mijlocirea d-v e inutilă... aici.
      S-a sculat în picioare. Regină din tălpi şi până în creştet. Priveşte spre tribune:
      —   Apelez la toate mamele din sală!
      O clipă nu mai auzi nimic, apoi suspine. Plâng. — „Asta întrece orice!..— Ruşine, sărmana! — „Ce infamie murdară!" Şi toate femeile din sală duc basmalele la ochi, plâng şi bărbaţii, unii.
      —   Sărmana!
      —   Tăcere odată!
      Au suspendat şedinţa. O redeschid.
262
      Pe masa acuzatorului: o boccea şi două pachete. Pe rând, Herman le cere şi rupe peceţile.
      Fabricius ia lucrurile câte unul şi le-arată reginei:
      —    Şi asta? ce e cu hârti* asta şi ce sânt socotelile astea?
      —    Tocmai, o tablă de socoteli; să-l învăţ pe copilul meu.
      —    Şi poz’ asta?
      —    Portretul prind’... doa’... doamnei de Lamballe.
      —    Şi astea două?
      —    Două... fete cu care am copilărit — oftează — când eram acasă.
      Fouquier:
      —    în Austria, nu?!
      Preşedintele:
      —    Şi cine sunt?
      —    D-na de Mecklemburg şi d-na de Hessa.
      Fabricius:
      —    Şi smocu’ ăsta de păr şi coama?
      —    Poftim?
      —    Ce e cu părări’ asta?!
      —    Păr, de la copiii mei vii şi morţi şi de la soţul meu.
      I le trec pe toate pe dinainte. Un crâmpei de pânză brodată, un degetar; într-o tecuţă de piele, un foarfece mic. Un medalion, altul: o inimioară străpunsă de săgeată; un indus cu o grenată, un peticuţ de hârtie şi smângălite două inimi încercuite; un ciob de oglindă. O broboadă şi câteva dantele; o cutiuţă de sidef, pe capac: un crucifix de argint. O carte de rugăciuni, câteva rufe şi un ghem de aţă — pe isprăvite.
      Fouquier, şi fără să ridice nasul din hârtii:
      —    Ciudat amestic!
      Herman:
      —    Şi surprinzător!
      —         Şi menit să ne rătăcească investigaţiile şi să împrăştie... — ochii-i fulgeră — dar.... Strânge fălcile, scrâşneşte din dinţi.
      S-a lăsat noaptea. O scot din sală şi... prin galeria „picturilor", pe scara întortocheată, o duc jos, tot mai jos. Trec pe lângă „Sala Jalbelor", coboară mereu. Umed şi rece. Au ajuns în coridorul central al temniţei şi o împing mereu înainte spre fund. întunerec şi frig. După ea, au zăvorit uşa.
      Câinii lui Bergerat urlăăă...
      Saint-Just părăseşte şi el palatul de „Justiţie". Couthon plecase mai devreme.
      La 15, încep mai de dimineaţă. Alţi martori, alte depoziţii. Târziu, după amiază, vine rândul „apărării".
      —    Aveţi un sfert de ceas să vă consfătuiri, d-v avocaţii.
      Tronţon-Ducoudray şi maestrul Chaveau-Lagarde vorbesc două ceasuri pline. Suspine, gemete. Şi când isprăveşte, regina care nu scosese o şoaptă, se-apropie de el:
      —    Ce ostenit trebuie să fiţi, d-le..., şi credeţi-mă, strădania d-v m-a mişcat mult!
      S-a înnoptat bine. Preşedintele:
      —    Şi perversitatea cea mai abilă, în slujba unei politici perfide...
263
      Da, e în căderea sa să facă un sumar al dezbaterilor, dacă vrea. Face un rechizitoriu de o asprime nemaiauzită. Publicul cască. Lumânările sfârâie. O pândesc, vor să surprindă pe faţa ei o şovăire, măcar. Nimic. Stă nemişcată şi dreaptă, în scaun. Lângă ea, prepus s-o păzească, un ofiţer de jandarmi: Victor de Busne.
      I s-a uscat gura, îi ard buzele. Cere niţică apă. Nu se gândise nimeni să-i dea. Ofiţerul i-aduce un pahar; l-a băut tot. îl vor închide.
      Târziu, — frig! Un surâs îi luminează faţa. Sieşi:
      —    Poate că tot mă vor lăsă să-mi cresc copiii!
      Din jurul ei:
      —    Parc-a cerut... apă?
      I-aduc un clondir; îl dăduse unul din sală. Mulţămeşte. O scot afară, o duc alături într-o cămăruţă, s-aştepte...
      Mulţi au părăsit băncile, sus. Le-au amorţit picioarele, stând. Ies afară, în sala „paşilor pierduţi4*. Se plimbă, să treacă vremea. Adastă cu toţii...
      Spre ceasu’ 2, din noapte, un glas piţigăiat strigă:
      —    ...şi juraţii deliberează!
      Se reped, dau buzna, intră în sală. Cuminţi. Vin şi alţii din curte, de pe stradă. O bătrână: — Poate că tot o iartă. — Nu ţi-e... oareşicum? auzi vorbă! — Păi..., spune alta, — lumea în târg zice c-o s-o deporteze.
      —    Asta mai vâ! — Nu se poate, omule!
      Toţi cu ochii pe uşă... Intră aprodul. Clopoţelul sună...
      Intră juraţii. Ora 440 dimineaţa. Verdict afirmativ.
      Herman, nepăsător, rece:
      —    Aduceţi acuzata!
      Intră.
      —    Asupra aplicării pedepsei ai ceva de spus?
      Din cap numai, „Nu“ şi ascultă sentinţa... liniştită. Aceeaşi lumină i se plimbă pe faţă. Tot mai speră că...
      —          ...şi conform legii din 10 germinai, bunurile ei toate ce s-ar afla pe teritoriul francez rămân confiscate în profitul Republicii şi ordon ca la cererea acuzatorului public, prezenta carte de judecată să fie executată...
      Tresare — parc-a oftat.
      —    Să fie executată în piaţa Revoluţiei...
      Judecătorii şi-au făcut datoria, pleacă. O iau. Nu spune o vorbă; nici un semn. Străbate sala şi când ajunge în dreptul stinghiei care-o desparte de lume, saltă capul, îi priveşte. S-au sculat în picioare. Dispare pe uşă şi în urma ei, Busne. O însoţeşte. Acum merge înaintea reginei, cu bicornul în mână.
      N-a mijit încă de ziuă, întunerec.
      —    Nu văd... unde calc.
      Cu o seară înainte, coborând din turn, sub scară jos şi-a zdrelit fruntea de tocul uşii şi umblă ferită acu’: —• Nu văd, monsieur.
      îi dă braţul. Merg mereu. Au ajuns în curtea închisorii, înăuntru şi trec înainte.
      Afară, sunet de goarnă şi clopotele... Chemarea. Fug din toate părţile spre piaţă..., să-şi prindă locul din vreme.
264
      Sus în sală, la un colţ de masă, Trincfiard scrie: „...mai trimite-mi niscai lemn de frasin şi niţel ulm de lucru şi vreo două găini, spune-le că sunt pentru Tribunal şi află, dragă frate-meu că mi-a fost dat să fiu şi io chiar acu’ printre ăi care au judecat-o pe fiara sălbatecă carele ea a sfâşiat o bună parte din Republică ea, chiar asta cui îi ziceau fosta regină înainte/*
      Fiica Mariei-Terezi a fost răpusă.
      Pietrele uruie; măciniş mult. Aduc mereu! opt luni pline lucrează moara întruna, să mântuie pe Robespierre de vorbăria care-i stătea împotrivă. Fouquier se întrece, n-ai văzut mai vrednic! şi mai mult decât dibăcia lui, supuşenia juraţilor l-ajută. Actele lui de acuzare? Fraze goale şi multe lături. Căldări varsă, şi sudalme şi minciuni. Grozăvia legilor şi mojicia publicului nici că cer altceva. îi scapă cumva cineva, rar se întâmplă, îi piere şi foamea şi somnul. Om inimos.
      Hanriot îi cerea ca săvârşirile să le facă în Place de Greve, în faţa primăriei, unde se taie şi ucigaşii de rând. Prea ar fi la dos; lumea de pe străzi să nu vadă nimic, nici droagele când trec cu osândiţii? în cinstea Parisului şi a Conventului, a ales el piaţa Revoluţiei, pentru execuţii. Abator.
      încă de la începutul lui octomvrie, Girondinii, cei douăzeci şi unu câţi au fost sânt decretaţi-acuzaţi. Fouquier şi-a întins gheara. De-cum îi vine porunca, se şi pune pe lucru, îi vrea pe toţi mănunchi la un loc, să isprăvească mai iute. Cu ei împreună, fusese arestat şi „£galite“, ducele d’Orleans, dar se găsea în temniţă tocmai la Marsilia şi fusese achitat, îl cere. La 7 ale lunii, culege din Adunare pe Gorsas. Acuzatorul public are laba lungă şi Robespierre l-ajută. La judecată, Gorsas vrea să spună că...
      Fouquier:
      —   Certific că el e numitul şi am terminat!
      Nenorocitul e „afară din lege** şi morţii n-au glas. Gata sentinţa, era dată. Vor să-l ia; se zbate, urlă: — „Popor misericordios! implor de la voi şi cer cuvântul!**, zbiară, plânge, se tăvăleşte pe jos, — „Fie-vămilădenevastă-mea!“... — „Trimete-ne-o,aici!“. — „Cum arată?** — „.. .de copilaşii mei!“... Târâş, l-au scos afară.
      Marat căzuse şi el în cursă, odată, mai demult, dar poporul l-a scăpat. Altă soartă...
      Toate pietrele prinse, măciniş cu hurta, ziua şi noaptea. Nu mai prididesc. Ca să nu stea... marfa, Herman mai cere, Conventului, judecători. Girondinii, la rând...
      Publicul din sală e uluit. Pe băncile acuzării, toţi prietenii lui, apărătorii cei mai vajnici ai poporului. Curg acuzările, şi martorii.
      Destoumelle, ministrul contribuţiilor publice:
      —   Vă stau devotat la dispoziţie, — şi se înclină.
      Preşedintele, distrat:
      —   Nume,prenume... major?
      —   Nu, adică da!...
      Mititel, stârcit şi de spaimă. O umbră:
      —   E nevoie să vă mai spun... numele?
      —   Negreşit!
      —   O spun..., o spun să... să se ştie, cu a-dâncă părere de rău! că Louis mă cheamă şi...
      Fouquier:
      —   Nume predestinat!
265
      —        Vă rog, să vedeţi... m-au botezat când eram... mic — şi leşină. îl scot pe braţe din sală.
      La rând, Chaumette, Hebert şi..., Chabot, picior peste picior şi sticluţa de „Picot“ alb lângă el pe bancă, îi râd ochii. în sfârşit, şi-a văzut adversarii acolo unde vrea să-i ştie. Se scoală şi porneşte târşindu-şi papucii spre masa martorilor. Abia umblă; surtucul rupt, părul năclăit, unsuros şi puturos.
      Preşedintele:
      —        Depoziţia dv interesează îndeosebi Tribunalul şi rugăm patriotismul dv luminat să ne dea toate preciziunile.
      Trăncăne ceasuri întregi, mai toată ziua. Vorbe umflate şi bălăbăne mâinile:
      —        ...şi priviţi-i, ei sânt plaga Republicii şi primejdia ei de moarte! conspiraţia şi trădarea le e singura virtute şi cutezanţa, vrednicia! Am zis.
      Vergniaud dă din umeri şi:
      —   E depoziţie sau rechizitoriu?
      Fouquier:
      —   Cuvântul e liber pentru orice patriot.
      —   Să n-o mai spui, c-ai să te crezi singur!
   ! Acuzaţi, martori, juraţi, avocaţi şi cei din sală, toţi vorbesc deodată. Şi lumea le ţine parte. O hărmălaie nebună. Fouquier schimbă feţe-feţe. Dacă-i scapă?... Se apropie sfârşitul lunii, procesul ţine de patru zile! Acuzarea? temeiuri slabe. Scrie..., şi-l trimete pe Grebeauval, să ceară ajutor Conventului... „că ţin adevărate cuvântări fiecare şi zdruncină patriotismul curat al publicului din sală, clatină pe judecători în convingerile lor sfinte; ne stau formele în cale, publicul îi sprijină şi mi-e frică că ne scapă!“, pătureşte scrisoarea şi i-o dă, — „Dă-o lui Saint-Just în mână sau lui, înţelegi? şi cere-i să suprime şi martorii.“ Speriat: — „Pe toţi?!44. — „Prostule! şi vorbeşte mai încet, adică să nu mai ascultăm şi martorii, hai pleacă!“
      Pe străzi afară, trepăduşii vând gazeta:
      —        „Le pere Duchesne/.. .pere Duchesne!! Pe pagina întâia, cu litere de o şchioapă: „Buni Cetăţeni, la ce dracu’ mai trebuie atâta ceremonial pentru ca să scurtăm nişte descreieraţi care au fost judecaţi de popor!? Judecători, daţi naibii martorii şifăceţi-vă datoria!/“.
      Aidoma gândesc şi Iacobinii şi cer Adunării o lege care să-i suprime. Din bănci:
      —   Cum, să le taie şi lor... capul?!
      Râsete.
      —        Nicidecum. E vorba să apărăm Tribunalul Revoluţionar de for-mele care-i stânjenesc activitatea patriotică şi-i înnăbuşe conştiinţa şi convingerile!
      Aplauze!...
      Plecat pe pupitrul lui, Robespierre scrie-scrie... Curând, se va găsi între hârtiile lui şi scris de mâna sa, un proiect de lege şi expunerea de motive. întâmpinare la dorinţa... Iacobinilor. „.. .Conventul naţional socotind că paloşul temerar al legii nu se grăbeşte decât pe capetele vinovaţilor mărunţi, pe când judecarea conspiratorilor şi a marilor criminali se face cu o încetineală exasperantă şi care îngăduie îndrăzneala, intriga şi impostura contrarevoluţionarilor..., decretează: Dacă cauza înfăţişată Tribunalului Revoluţionar depăşeşte trei şedinţe, preşedintele va deschide pe cea următoare întrebând pe juraţi dacă
266
conştiinţa lor e suficient de luminată şi dacă ei răspund „Da“, sentinţa va urma pe loc şi îndată
      Decretul, gata semnat. Grebeauval i-1 aduce.
      La 29, dimineaţa, când se deschide şedinţa, Tinville îl citeşte. Herman, sclavul datoriei, întreabă juraţii:
      —    Sper că sânteţi lămuriţi, nu? şi conştiinţa d-v...
      Şi juraţii, cuminţi, se scoală şi trec alături să delibereze. Nu era nevoie.
      Se întorc repede, după câteva minute. Căpetenia juraţilor, Antonelle, vrea să-i scape...?!
      —    Convingerea juraţilor nu este bine lămurită şi...
      A înmărmurit tot Tribunalul. Fouquier e verde, de mânie, mârâie, ’şi smulge o pană de la pălărie, o destramă fulgi, îl mai priveşte odată, se scoală şi iese.
      Dezbaterile continuă, până la 3 dup’amiază. Au suspendat, până la 5 seara judecata, între timp, Antonelle a primit şoaptele scrise ale... Comitetului. Şedinţa se deschide şi judecătorii îşi iau locul, fiecare.
      Antonelle, — îi tremură glasul:
      —    Declar că conştiinţa noastră e pe deplin luminată.
      Ban-o să fie!?...
      Camille Desmoulins, era şi el în sală. S-apropie de masa juraţilor:
      —    A, dragul meu, te plâng! grozavă însărcinare ai şi...
      Şi unul după altul, toţi răspund: „ Da, acuzaţii sânt vinovaţi." Brochet, singurul care-şi motivează votul, legea-i îngăduie. Declară:
      —         ...şi au vrutără, sceleraţii, cu manevre tenebroase să înnăbuşe aceeaşi libertate în chiar locul unde ea fusese creată dar, — s-a sculat în picioare, umflă glasul: — dar ochiul vigilent al patrioţilor, printre care mă prenumăr cu mândrie, i-a scos afară din văgăunele nocturne şi criminale şi de-aia eu „da!“, de-aia votez moartea, — şi plin de demnitate s-aşăază jos. Aprozii deschid uşile, canaturile amândouă. Intră acuzaţii şi jandarmii, şi apărătorii, sânt opt cu toţi, tuşesc, îşi dreg glasurile: dezbaterile încep, aşa cred.
      Herman se scoală, citeşte declaraţiile... Fouquier nici nu se ridică de pe scaun şi:
      —   Cer să li se taie capul!
      Tăcere. Apoi, un vuiet cumplit. Izbucnesc în răcnete, ţipete. Vorbesc, spun, dau din mâini. Gensonne, galben ca un mort:
      —   Nenorociţilor, dărâmaţi Republica!
      Ducos se-aruncăîn braţele lui Boyer-Fonfrede. Bătrânul Sillery şi-aruncă cârjile, — „N-am ce mai face cu ele!“, şi cade în genunchi.
      Fouquier priveşte în tavan, fredonează... Brissot cu mâinile bălălău, bărbia în piept, uluit. Vergniaud pare pe altă lume, apoi se întoarce spre Valaze, care se clatină.
      —    Da’ ce ai, ţi-e frică?
      —    Mo.. .-or, — şi cade grămadă. între hârtiile lui avea un cuţit, şi l-a înfipt în inimă.
      Camille şi-a pus basmaua pe cap. înghite, sughiţe, i-a pierit glasul. Lehardy, doctorul,
se-apleacă,pipăie... Vergniaud:
      —    Doctore, iată un pacient de-ai d-tale tămăduit.
      Publicul a îngheţat de spaimă. Osândiţii vor să ştie... Tac cu toţii; teroarea le-a zăvorât gura. Nu se clintesc din loc.
267
      Fouquier face semne. Herman şi-a ieşit din fire şi zbiară:
      —   Jandarmi, afar’ cu ei! luaţi-i odată!!
      îi împing din bănci,îi trag afară. Se împotrivesc. îi scot de păr, i-au apucat de haine, le rup. Se zbat. Dau cu ce apucă, muşcă. îşi golesc buzunarele, aruncă asignate şi teancuri de foi de hârtie, apărarea lor. Luptă surdă, apoi:
      —   Trăiască Republica!, — toţi într-un glas.
      —   Trăiască Re’!...
      -Tră’!...
      îi duc ca pe vite, afară, cu ghiotura. Douăzeci..., unul a rămas în sală. Ei cântă... Calm, preşedintele citeşte sentinţa. Miezul nopţii. Luminile-şi joacă umbrele pe păreţi. Feştilele arse, se sting una câte una. Tăcere.
      Jos, pe treptele băncii acuzaţilor şi jumătate pe podină, unul singur. Valaze — nemişcat.
      Fouquier îşi încheie lista... 20 şi...
      —   Repede sanitarii! poate-1 scăpăm!?
      Şi oamenii răi au gânduri bune, câteodată.
      Vin Thery şi Naury, felcerii. îl întorc, îl răsucesc; Naury îngenunche şi-şi lipeşte urechea de pieptul lui. Ascultă. îi închide pleoapele, le-apasă.
      —   Mortu’ e mort de-a binelea, nu se mai scoală.
      Acuzatorul public:
      —   Cer ca şi condamnatului acesta să i se taie capul. Poporul să fie!...
      Preşedintele:
      —   Credeţi că mai?...
      —   Legea cere.
      Golesc sala. Duc şi leşul, tot într-o încăpere cu ceilalţi, jos în temniţă. Aşteaptă cu toţii să treacă noaptea, să vină zorile. Afară, urlă vântul. Plouă.
      A doua zi. îi pornesc; i-au suit în căruţe. Tocmai sosea şi M-me Roland. Interogatoriul i-1 ia David, pictorul. Dulery scrie. Mai vorbesc, mai glumesc, să treacă vremea.
      La 8 noiemvrie, judecata. Prezidează Dumas şi Fleuriot-Lescot ţine locul lui Fouquier-Tinville, care e dus până la Comitet.
      Acuzata:
      —         .. .şi vă pot ceti, am aşternut aici pe hârtie toate intenţiile şi convingerile noastre politice şi...
      Dumas, rezemat în coate:
      —   Te poftesc!
      —   Doriţi?
      —         Ia-n ascultă, muiere, nu te-am adus aici să faci elogiul criminalilor cu care Tribunalul a isprăvit odată, ai înţeles?! şi ţine-ţi clanţa!
      Femeia se întoarce către public:
      —   Luaţi act că nu sânt lăsată să mă apăr şi...
      Ei:
      —   Trăiască Republica!
      Aşa cad capetele.
268
      Trădarea lui Dumouriez avea să-i sorocească sfârşitul.
      L-au arestat în ziua de 7 aprilie şi după cinci zile 1-âu pornit spre Marsilia. Acolo şi-a revăzut feciorii, pe ducele de Montpensier şi pe contele de Beaujolais. Primul servea sub generalul Biron.
      După şase luni de întemniţare în fortăreaţa Saint-Jean, la 2 brumar, fu adus iar la Conciergerie...
      De la uciderea Girondinilor, săvârşirile nu mai conteneau; fanatismul, cruzimea, obişnuinţa mai ales, le vroiau zilnice şi cât mai numeroase.
      Nici cei cărora aparţinea, nici potrivnicii săi nu mai credeau în sinceritatea lui, toţi vedeau în el pe pretendentul de mâine.
      Zadarnic clădise Revoluţia, degeaba se rostise înverşunat pentru decapitarea regelui şi a rudelor sale, de-a surda se lepădase de nume, porecla ce-şi alesese, „Egalite", nu-i mai era scut.
      Nedreptatea stăruia în rangul cu care venise pe lume şi în nenumăratele sale bunuri.
      Apoi, uciderea lui era atât de straşnic hotărâtă încât Fouquier nu-i făcu măcar cinstea unui capăt aparte de învinuire. Acelaşi temei irosit, pe care Amar îl ridicase împotriva Girondinilor, aprigii săi duşmani, avea să-i stea în cale:
      —        Ai vrut să aduci pe ducele de York pe tronul Franţei!... — i se striga de pretutindeni.
      —   O glumă care nu stă în picioare!, — se lepăda împricinatul.
      Apărarea lui Charles Boidel nu-i fu de mare folos, nimic nu-1 mai putea ajută.
      Primi verdictul cu multă stăpânire de sine şi, abia îndreptându-şi privirea spre Antonelle,.căpetenia juraţilor şi prietenul său, îi spuse acestuia:
      —        Fiindcă eraţi prea hotărâţi să-mi luaţi capul, s-ar fi cuvenit cel puţin să vă întocmiţi alte motive! Tu, Antonelle, care mă cunoşti bine, ştii că astfel de învinuiri nu mi se pot aduce mie. Dar fiindcă destinul meu se împlineşte astăzi, fie! vă rog numai, nu ma lăsaţi să lâncezesc până mâine ci daţi poruncă să fiu ucis deîndată!
      Şedinţa Tribunalului începuse din zori. L-au pornit iar la Conciergerie: „anticamera morţii".
      Când a ajuns acolo trecuse de nămiezi, i se făcuse foame. A cerut, i-au adus: Belone — două duzini, o găină de Houdan înnăbuşită, şi o carafă de Pouilly.
      Odată cu el fusese arestat şi generalul Coustard, aghiotantul său şi deputat al Conventului; acelaşi sfârşit li-era sorocit amândorora.
      L-a poftit la masa lui. Stridiile erau proaspete, friptura bine rumenită şi vinul nectar! Lui Coustard îi trecuse pofta de mâncare.
      între timp sosi şi răspunsul Tribunalului: judecătorii săi, şi Fouquier veşnic prevenitor, se milostiveau să-i facă pe voie. I se trimetea îngăduinţa să moară îndată.
      Monet poruncise lui Charles-Henri Sanson, care descăpăţâna pe condamnaţi, să-i dea şi alţi tovarăşi, pe: Jacques-Nicolas de Laroque şi pe agentul de schimb Pierre Gondier. Cel din urmă era împricinat că, însărcinat fiind cu împărţirea pâinii, dosise câteva uscături pe care le dăduse vecinei sale să-şi hrănească găinile.
      Celălalt n-avea o vină mai mare, sau una prea mare! era nobil.
      Ambii fuseseră osândiţi cu o seară înainte.
      Sanson primi înştiinţarea la 3 jum., dar când vroi să plece i se porunci să mai adaste.
269
      Câteva clipe mai târziu i se înmână o a cincea osândire: Antoine Brousse, un biet săracu’, calfă de lăcătuş. Osândă fără pricină, nici una. Totuşi, cu temei: căci alegând un om de jos spre a întovărăşi la moarte pe cel’lalt de neam regesc, bunii patrioţi înţelept chibzuiseră să înfăţişeze norodului pilda egalităţii şi la hotarul lumii acesteia.
      Când a intrat Sanson..., Louis-Philippe-Joseph d’Orleans şi generalul Coustard se plimbau în lungul sălii celei mari... Ducele era puţin palid, dar fără urmă de teamă.
      Sanson şi-a scos pălăria.
      După soldaţii care-1 întovărăşeau, după îmbrăcămintea ajutoarelor, funiile şi foarfecă ce purtau, trebuie să fi priceput principele cine era cel care se descoperise dinaintea lui. îl privi drept, fără să-şi oprească paşii nici conversaţia cu Coustard. Când l-a întrebat călăul dacă le îngăduie să-i taie părul? s-a aşezat pe scaun, rezemat de spetează, fără să spună o vorbă şi-a aplecat bărbia pe piept.
      Nu se mai auzea decât ţăcănitul foarfecii.
      Au adus şi pe ceilalţi trei osândiţi. D-l de Laroque intră cel dintâi. Un moşuleţ sprinten, şaptezeci de ani trecuţi, cu mândră înfăţişare. Au vrut să-i taie şi lui părul, dar bătrânul şi-a smuls peruca de pe chelie şi le-a spus:
      —   Mulţămesc, scufiţa asta ne scuteşte de osteneală.
      Când ducele d’Orleans, care stătuse pân’ atunci cu spatele la el, s-a sculat, l-a recunoscut bătrânul. Ducele i-a întins mâna. Nu i-a luat-o. Cu nestăpânită greaţă, dar privindu-1 drept în ochi, cu apăsate vorbe i-a zis unchiaşul:
      —          De viaţa care o pierd numai îmi pasă, de vreme ce cel care mi-a prăpădit ţara îşi primeşte pedeapsa, dar..., prea stricate domn, să-mi fie îngăduit în ceasul acesta să vă spun cât de ruşinat mă simt să mor pe acelaşi eşafod cu tine!
      Ducele nu şi-a mai găsit cuvintele, a întors capul.
      La 4 după prânz, a pornit şi convoiul spre locul săvârşirii. Ducele calm, liniştit, ceilalţi resemnaţi; bătrânul nebiruit, îi fulgerau ochii.
      Privindu-1 pe el, înţelegeai măreţia sufletului fără prihană.
      Au ajuns...
      Rânduiala sentinţei cerea pe d-l de Laroque,întâi. Şi-a luat rămas bun de la toţi, cu blândeţe a strâns şi mâna lăcătuşului. Ducelui nici o vorbă, nici o privire.
      I-au retezat capul.
      Au urmat: Gondier, al doilea; apoi Coustard şi după el nefericitul Brousse, lăcătuşul, cel căruia i se legiuise de către Adunare să învedereze încă o dată... Egalitatea!
      Apoi,în tunetul urletelor şi batjocorit, urcă treptele eşafodului ducele, liniştit. Privi semeţ spre marea de capete; îşi aducea aminte poate cum şi cât fusese de sărbătorit în 89.
      Sic transit...
      I-au smuls gherocul, au vrut să-i scoată şi cizmele, dar s-a slobozit din mâinile călăului şi s-a culcat singur pe podina ghilotinei, atât le-a mai spus:
      —          Zadarnică pierdere de vreme, îmi puteţi şterpeli cizmele şi când voi fi mort, hai grăbiţi-vă! în clipa ’ceea i s-a rostogolit şi capul.
      Aceeaşi îndobitocită mulţime care zbiera de bucurie, tot cu strigăte de bucurie îi proslăvise nemernicia altădată...
270
      Mărfurile se scurg pe ascuns peste hotar. Vor să dreagă strâmbăciunea, hotărăsc ca preţurile să nu se mai facă în locuri osebite, ci o singură comisie să le întocmească pentru toate ţinuturile. Au sucit şi mai mult măsura. „Maximum“ pe simbrie nu dă roade bune. Nemulţumiţi cu duiumul! Ziuaşii cer plată înzecită decât dobândeau un an înainte. Ciocănesc treaba, nu-şi văd de lucru — zâzanii. Saint-Just le spune:
      —         .. .cel mai bun mijloc pentru a dobândi preţurile e să siliţi pe cei cari au din prisos, să se restrângă!
      Impuneri, fără socoteală. Iar pentru a feri hârtia să mai fie batjocorită de aur şi de argint, Fouche, el cel dintâi, dobândeşte izgonirea acestor întrecători. Au rechiziţionat metalul fiindcă „corupe inima şi degeră sufletul celor bogaţi!“, căci aurul, în ochii deznădrăgiţilor, până nu l-au vârât în buzunarul lor, la căldură, nu-i decât gunoi!...
      Şi... cetăţenii, fiindcă-i gunoi, îl îngroapă.
      Cambon vine cu altă părere: aurul şi argintul să fie lipsiţi de putere liberatorie. Adunarea, cu preferinţă pentru prădăciune. Făgăduieşte 5% vericui denunţă. Au votat confiscarea. Iar percheziţii, iar prigoană! Furnizorii armatei nu sunt grăbiţi, zăbovesc să aducă. Au hotărât mobilizarea generală. Vor să ridice şi grânele, bucatele. Mulţi dobândesc putinţa să se plătească în natură. Gălăgie, răzvrătire. Au scutit de rechiziţii cercurile de recrutare. Armata e desculţă şi n-are ce mânca. în Vendee, trupele nu pot părăsi târgurile. N-au corturi, nici îmbrăcăminte. Jale. Batalioanele din Paris, desculţe, aveau arme — le-au vândut. La Maubeuge ar fi baionete, n-au însă puşti. Pentru a înviora aprovizionarea, Conventul trimete pe furnizori la Tribunal — să-i scurteze. Măsură grabnică şi simplă.
      în 14 brumaire an. II.
      De la arestarea Girondinilor lucrurile mers-au tot în prăval, mereu mai rău! Iar Biserica, suferise cumplit. Avutul ei, răpit sau luat de furi şi slujitorii ei prigoniţi amarnic. De lăcaşurile sfinte nu cutezaseră încă să se lege prea mult, abia de fuseseră încălcate câteva biserici şi iarăşi slobozite.
      Asupra Capitalei păstoreşte smeritul întru Domnul, arhiepiscopul Gobel. Un bătrân trecut de optzeci de ani, firav şi suferind. îşi petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciuni şi acum, târziu spre miezul nopţii, îl doborâse osteneala, porneşte la hodină.
      Jos, din uliţă, încearcă cineva să intre. Bat în poartă, o clatină; strigăte, răcnete. Au năvălit înăuntru. Comuna!... Pierre Gaspard Chaumette, procurorul-syndic, Jacques Hebert, Collot, Momoro şi prusacul ClooXs-păgânul. Urcă repede scările şi dau buzna în odaia unchiaşului...
      —   ScoaT!
      Era treaz. Se dă jos din pat, îi binecuvântează, cum se cuvine. Cloots, înfuriat:
      —   Lasă maimuţelile! — Şi toţi într-un glas:
      —   Cetăţene Gobel, să te înfăţişezi mâine dimineaţă la bară... — Abia aude:
      —   De ce, fiilor? unde?
      —   La Convent!...
      —   Vai de mine!
      —   Unde vei declara că depui în mâinile Naţiunii...
      —   Definitiv!
271
      —   Toate funcţiile cu care eşti...
      —   Cu care ai fost... învestit, m-auzi!?
      —   Dar nu pot, păcatele mele!
      —   Să poţi!
      —   Nu e în căderea mea să...
      —    Să fie!
      —         Bine, să zic..., vreţi, mă alungaţi, asta puteţi s-o faceţi, dar cum să pot eu trece altuia harul şi Doamne-Dumnezeule!...
      Hebert, Chaumette:
      —    Vrei să-ţi pierzi capul, părinte?
      —    Să ţi-1 taie mâine acolo în piaţă...
      Episcopul se vaită, stăruie, roagă. îl îmbrâncesc, trag de el, îl zgâlţâie de umeri:
      —         Te hotărăşti odată, boaită!?, — şi Cloots stă gata să-l lovească. Şubred, s-a prăvălit sărmanul într-un scaun, plânge.
      —    Să-l ducem cu sila!
      —    îl şi dăm pe mâna călăului să...
      —    Luaţi-1!
      îngrozit, se ridică, le cade în genunchi:
      —    îndurare!
      —    Vii mâine!?
      —    Vin.
      Trântesc uşa şi pleacă.
      De dimineaţă, din zori, au venit. îi strâng pe toţi, îi iau; porneşte, alaiul.
      Ajung, pătrund în Convent şi cu toată popimea mitropoliei. Toţi în picioare, şi lume multă. Se zvonise în oraş că înalt Prea Sfinţitul va cuvânta Adunarea. Tăcere,
      Se apropie de bară, dus de subţiori; în spatele lui, Chaumette. în şoapte: — „Grăieşte-le câteva cuvinte şi apoi, citeşte-le-o!“, îi dă sululeţul, vorbirea, tot ce trebuia să spună, — „Hai, începe!“.
      Gârbov, asuprit de ani şi trudit, înalţă capul încet, îşi îndreaptă spinarea, se clatină şi întinde iute mâinile, le propteşte de stinghia care-1 desparte de birourile Camerei, tremură...
      —    Şi... drept vă zic vouă, sânt din popor... ca şi voi!
      —    Bravoo! bravooo!...
      —    Din plebe, adică, fiilor!...
      Aplauze! aplauze!!
      Căldura se simte în jurul său îi dă niţică putere. Din spatele lui, îi suflă: — „Citeşte-le-o!“. Tuşeşte,îşi drege glasul! — „Să-mi pun ochelarii", îi scoate din toc,îi pune pe nas, — „Aşa“, şi:
      —         Azi, când revoluţia merge cu paşi repezi spre..., — pierde şirul, şi: — ...fericite, care cheamă toate opi’... opintirile...
      —   Opiniile!
      ■— opiniile la... la unu’ singur...
      —   la un singur... centru politic.
272
      —    centru politic, azi când se mai cere şi alt cult public...
      —    nu se mai cere!
      — nu se mai cere... alt cult public şi naţional decât... decât...
      —    al libertăţii şi...
      —         şi al sfintei egalităţi, eu, consecvent cu principiile mele, — se întoarce, întreabă: -Da?
      —    Zî-i!
      —          mă... mă supun voinţii suverane şi declar sus şi tare că din voia mea, — se hâţână, era gata să cadă.
      —    Din toată voia mea!
      —    din toată voia mea... renunţ să mai exercit funcţia de prelat al cultului catolic...
      Aplauze! aplauze!!
      —    Urrâ!
      —    Trăiască cetăţeanul Gobel!
      Chaumette îl îmboldeşte, îl trage de mânecă:
      —    Zii înainte! n-ai isprăvit.
      —         Şi cetăţenii vicarii mei, şi ei... renunţă şi ca atare ne dezbrăcăm, nu... ne dezbarăm singuri de toate... şi fie ca pilda noastră să servească la consternarea...
      —    la consolidarea!
      —    La consolidarea libertăţii şi... a egalităţii..., — stins. Abia-1 mai auzi.
      Aplauze!...
      -Urrâ!...
      Preşedintele coboară, îl cuprinde în braţe, şi-l sărută pe gură. îl trec din braţe în braţe, l-au pupat, tot biroul. Bietul, e înduioşat la lacrimi,îi curg şiroaie pe obraji şi în barbă; nu se mai întâlnise cu atâta dragoste frăţească. îl scutură plânsul.
      L-au pus într-un jilţ, în incintă, la capătul băncilor, în faţă. Adunarea-i mulţumeşte:
      —          Vom orândui noi un cult... raţional! — şi cât ai bate din palme, şi decretează: „Catedrala metropolitană din Paris va fi consacrată cultului Raţiunii “
      I-au sfeterisit şi biserica.
      Robespierre n-a scos un cuvânt, scrie... Amicii săi cred, aşa spun... că n-ar privi adică cu ochi buni o profesare făţişă a necredinţii. De ce-i lasă atunci? Nu-i poate opri încă, nici nu vrea poate. Chaumette şi ai săi stăpânesc „Comuna“ Parisului, îi stau în cale, adeseori, la ce i-ar abate de la sminteli?! Aşteaptă. Şi popularitatea lui Danton, în Adunare, trebuie înfrântă! îl depăşeşte... — „Răbdare!“, şi scrie înainte.
      Tari pe decretul dobândit, Hebert şi Chaumette au şi dat drumul hoardelor... Ciomăgaşi, bătăuşi, toate ciurucurile târgului cutreieră bisericile, îi bat, îi sluţesc; scot popimea din lăcaşurile Domnului. După ce le-au golit şi de odoare, hărăzesc hramurile, le închină..., pe una „Dragostii44, pe alta „Libertăţii4*, după cum le vine, şi pe cele mai multe, din biserici, le-au şi închinat... „împreunărilor44. Şi, precum sună decretul, hotărăsc ca la „Notre-Dame44 să sălăşluiască Raţiunea.
      S-au şi pus pe lucru.
273
       Sub bolta mare a catedralei, bătrână de şapte veacuri, au clădit o schelă, înaltă până sus. Urci prin două părţi, sus pe „munte44, aşa-i zic toboganului. în vârful lui, arde făclia „Adevărului", ziua şi noaptea şi dedesubt, zugrăvită o firmă cu închinăciunea: „Filozofiei!".
       Au strâns din oraş pe toţi cântăreţii de la operete şi de pe la şantane şi vreo trei sute de muzicanţi, care toboşari, care cu viorile, alţii cu clanaretele. îi bagă înăuntru, sus pe estradă, pe două rânduri, cât ţine schela şi movila. Biserica plină! — au venit din toate mahalalele.
       Se deschid canaturile de la portiţele altarului şi £e după coloane, vine pe vârfurile picioarelor, lunecând şi frumoasă ca din poveşti, o „Arătare" vie şi aproape goală: „Raţiunea", dumneaei. Au ales-o dinadins: ’năltuţă, voinică şi pieptoasă. Lumea, cu ochii la ea. Le place, fata. Era o masă, pregătită gata; au suit-o pe dânsa. A stat jos, şi pe rând, trec toţi s-o adore. Cânticele lanţ... Miros de tămâie, de sudoare şi de iasomie. Cârduri de fete încununate cu foi de stejar, învestmântate în rochii străvezii albe, urcă şi coboară... muntele. Bărbaţii-şi sucesc gâtul, să privească în sus — zânele şi podoabele. Ele, una şi una! poartă lumânări mari aprinse în mâini şi le râd guriţele şi ochii.
       Pic-pic-pic..picură ceara... Urlă, ţipă... Unuia i-a luat foc peruca, îi căzuse în cap o făclie. Abia l-a stins norodul, cu paltoanele. Şi s-a curmat slujba.
       Hebert şi Chaumette i-adună. — „Poporu* pe patru rânduri!" şi pleacă cu toţii, cu muzica în frunte, spre Adunare. Intră. însufleţire mare, — fetele, nostime! Cuvântări, osanale. Le ciupesc, le pipăie... şi pornesc cu toţi deputaţii înapoi spre Mitropolie. Ajung, şi încep iar leturghia.
       La fel în toate bisericile, din zece în zece zile, mereu la „decadi" numai. în toate oraşele, şi la sate. Femeile sânt mai la preţ ca niciodată, de trei ori pe lună; urcă şi coboară muntele. Bărbaţii în păr!
       Abia au trecut câteva zile şi... cei doi nezdraveni pun altă nefăcută la cale! Conventul tocmai decretase „emanciparea Negrilor". Bucurie mare,până în Saint-Domingue! şi mai departe. Parisul să n-aibă adică parte de veselie nici sloboziţii, de biserică?! Chaumette aleargă, Cloots după el; Hebert colindă bâlciul, circurile şi panoramele şi-i adună.
       Au strâns harapinele, baragladinele şi harăpoaicele toate din Butte-Montmartre şi de pe aiurea. Au prins şi alte lifte, pe cine le-a căzut în mână; haimanale, ilozi, măscărici: şi-au luat nevoiaşii şi scatiii şi papagalii, şi maimuţele şi farfuzele, tot tărăboiul, meşteresele şi paţachinele, unele îmbrăcate, pe altele din aşternut, calde, era grabă mare. Şi au pornit cu toată leota, „Comuna" în frunte. Au străbătut piaţa şi cheiul în lung; lumea după ei, şi câinii. Lătrau, urlau, ca la cutremur...
       Au ajuns. Au tras un danţ în jurul mitropoliei şi au tăbărât buluc înăuntru, la Notre-Dame de Paris!
       Până să rostească slujba, au trimes după rachiu şi după mâncare. în vârful muntelui pâlpâia „Adevărul", lumina şi „Filozofia".
       Deodată, s-au deschis canaturile... O „arătare" smolită ca întunericul, Raţiunea!... îşi schimbase faţa şi pielea, şi fiindcă era goală puşcă, la iuţeală s-au dezbrăcat şi îngerii, s-au despuiat cu toţii, şi deputaţii şi cântăreţii. Toată lumea.
       Aşa a purces slujba... Joacă şi chiot — Libertate! Se făcuse noapte; beţi, au plecat acasă.
274
      Din trecut, mai rămăseseră: duminecile, calendarul gregorian şi „săptămânile4*. Stăruiau, în pofida „Raţiunii44 şi pomeneau, astfel, creştinismul. Romme, deputatul, chibzui şi porniră cu vremea precum, din ziua echinoxului de toamnă, zi când au clădit şi Republica, în 92. în sfârşit, au păstrat lunile, dar le-au împărţit în trei decade, fiecare, şi le-au botezat zilele astfel: primidi, doudi, tridi..., „decadi44, dumineca credincioşilor.
      Nigro notanda lapillo!
      Iacobinii ucid în neştire! sfărâmă tot ce le iese în cale şi vor să şteargă până şi înfăţişarea Franţei de odinioară. Universitatea din Paris, toate congregaţiile care se îndeletniceau cu învăţătura, universităţile din provincie şi toate colegiile au încetat de a mai fiinţă. Academia Franceză, cea de Ştiinţe, curmate. Tot ce poate aminti regalitatea, aşezămintele feudale sau religia, chiar, sunt date pradă nimicirii. Sparg tablourile, ard ţesăturile scumpe, tapiţeriile, odoarele, covoarele care pomenesc măcar... o floare de crin, o coroană, crucea, un sfânt care se roagă sau pe un principe.
      Conventul... şi mai zelos, porunceşte răscolirea mormintelor de la Saint-Denis unde, de la Dagobert, odihneau toţi regii Franţei. Pietrele tumulare sparte, oasele Lor împrăştiate, zvârlite din morminte afară. Şi Enric IV, ca oricare altul. Pare că-şi păstră, bunul rege, înfăţişarea; i-a îngrozit, fug! L-au lăsat să-şi doarmă veşnicia.
      Iată cum începe sminteala... mare! şi încercarea de a surpă şi creştinismul, căci atât măi rămăsese în picioare, clătinându-se.
      în grădina casei din preajma bisericii sfintei-Ana. Luna octomvrie, câteodată şi o bună parte din noiemvrie, sunt dăruite peste Paris cu vreme bună.
      Stăteau la taifas, pe bancă.
      Au venit să-l cheme.
      —   Mă duc până-n...
      —   Place-Louis XV? pe cine?
      —        M-me... Roland, sărmana! Preşedintele Dumas n-a lăsat-o nici să se apere; au osândit-o azi.
      —   Und heute noch?...
      —   Aşa spune sentinţa, vezi, mă cheamă...
      —   Dacă-i numai doamna, vă întoarceţi degrabă.
      —   Mai sunt vreo cinci, e şi Simon-Franţois Lamarche.
      —   Der gewesene... director al fabricei de asignate?!
      —   Tocmai dumnealui, dar asignatele rămân!
      —   Am să te aştept. N-ai putea să-mi laşi lădiţa, să... răsfoiesc?
      —        Cu plăcere, mă duc s-o aduc. Stai liniştit şi dacă ţi-o fi prea răcoare, treci în salonaş. Mă întorc curând.
      Părinţii i-au murit când era încă în leagăn, prin anul 16..34. Charles Sanson de Longval, născut la Abeviile — în casa veche cu balcon la stradă şi curte mare în fund. Mai avea un frate: Jean-Baptiste, cu unsprezece ani mai mare. Unchiul lor, Pierre Brossier de Limeux, luă orfanii la elt
      Din bunătatea lui, copiii aveau şi adăpost şi îngrijire bună.
275
      Pierre Brossier avea o fată de vârsta lui Charles, micuţă. Cu ce-i dăruise întâmplarea, acu’ avea trei copii.
      Aceeaşi grijă pentru toţi.
      Crescuseră mari copiii, şi cuminţi. Jean-Baptiste, mai copt la minte, aplecat spre învăţătură, mai tăcut şi mai retras de fraţii săi — avea un beteşug, îl încerca din când în când. Bătrânul îl pregătea pentru magistratură. Meserie din toate vremurile temută şi bănoasă. Apoi, Brossier avea şi cârcote de moştenire, dandanale necurmate încă. Stăruinţa şi priceperea lui încercată mânase lucrurile pe drumul bun, dar se cădea duse la capăt, era nevoie şi de cine să le poarte întruna. Iată de ce, cu chibzuinţă, se gândise la meseria ce s-aleagă pentru nepotul său.
      Ceilalţi doi, copii cuminţi. Fetiţa vedea de casă, bine, şi de ei toţi; împlinise douăzeci de ani. Charles îi călca pe urmă. Aceeaşi dragoste îi încălzise, fuseseră crescuţi să fie fraţi. Din ce puteau pricepe n-aveau nici o taină, nici nu-şi spuseseră vreuna. Se iubeau ca fraţii, el şi verişoara lui. Porumbiţa, o chema pe fată.
      Brossier mijlocise. Avea trecere mare, ba şi plătise bine: Jean isprăvise ucenicia şi urma să-şi ia-n primire locul de sfetnic judecătoresc. îl pricopsise unchiu-su cu vad cu vază şi folos. Folosul îi trebuia însă şi pentru daraverile lui băneşti. Se gândi să şi-l apropie mai mult.
      Brossier era bisericos, ca toată lumea cumsecade pe vremea lui.
      Se întorsese de la leturghie tocmai, gata să s-aşeze la masă. Chemă copiii...
      —   Ştiţi, dragii mei, am dobândit locul pentru Jean, şi...
      Colombe şi Charles îi săriră de gât, să-i mulţumească, îl prinseră în braţe să-l sărute şi pe Jean. Bătrânul le făcu semn să contenească, nu isprăvise să le spuie tot ce avea de zis.
      Ei ascultau cuminţi.
      —         Şi m-am gândit..., Colombe, ca să aveţi şi voi răgazul vostru..., să vă căsătoriţi, tu şi Jean, până nu-şi ia bărba’tu slujba în primire, — şi s-a aşezat la masă.
      Fata a îngălbenit, în loc să roşească. A pus palmele pe faţă, mută, a plecat din sală. în prag a podidit-o plânsul.
      Brossier zâmbea pe sub mustaţă:
      —         Aşa primesc vestea asta... fetele cinstite. Baptiste, să ştii..., Colombe o să ne îngrijească bine. E fată bună şi cuminte, să-ţi trăiască!
      Jean-Baptiste se înţelegea să facă tot ce vrea bătrânul. îi umbla pe voie.
      Charles se scursese nevăzut afar’ din casă. A plecat năuc, razna pe uliţă, a ieşit din târg. Mergea în neştire cu capul în pământ.
      Nu-i pierise nădejdea toată. A aşteptat până a doua zi, să plece Jean-Baptiste de-acasă. Nu-1 mai purta în suflet, pierise într-o clipă.
      Bătrânul, în sala mare lângă cămin, îşi lua dejunul.
      A intrat.
      Pierre Brossier privea la aţa cuţitului ce-avea în mână. Fără să ridice capul şi-a tăiat din pâinea mare, ce ţinea în stânga proptită-n piept, trei felii şi le-a aşezat la rând, pe masă.
      Charles s-a repezit în genunchi la picioarele lui, aplecat:
      —   Tată..., îndurare, nu ne despărţi!
      Bătrânul, liniştit, aştemea unt mult pe pâine. Presără şi sare.
      —   Unchiule..., Colombe e toată viaţa mea, dă-mi-o! — şi lacrimile îi curgeau şiroaie.
276
       Brossier, cu capul răsturnat pe umeri, gâlgâia din cana mare dusă la gură. Goli ulceaua cu bere neagră. îl pufni râsul, împroşcă cu bere masa toată şi pe ăl de sta-n genunchi pe lespezile sălei. îl scutura un râs nestăpânit pe omul acesta aprig, care nu ştiuse în viaţă altă voie decât a lui. Şi-acum să-i stea ’mpotrivă, cine?!
       Charles, în picioare cu braţele încrucişate:
       —  Răspunderea nenorocirii o vei avea-o singur, toată!!
       Bătrânul nu era batjocoritor din fire, nici prea vesel, dar ce gândea era gândit! Asta-i era voia — judecată de încheiere, stăruitoare, neclintită.
       A stat din râs, şi-a încruntat sprânceana. S-a ridicat din scaun:
       —        Charles,eşti un copil netrebnic! Mai departe află: când am hotărât un lucru e ca să se îm-pli-nească! Lasă să-mi tignească masa!, — şi s-a aşezat iar în scaun, cu una din felii de pâine în mână. A început să îmbuce.
       întunecat la faţă, a părăsit odaia. în sală, pe treptele scării care duce sus, cu capul grămădit în poală, Colombe. Se iubeau sărmanii fără să-şi fi spus o vorbă, poate nici nu o ştiau prea bine. Alte socoteli, aflate abia-n ajun, le dăduseră pe faţă taina toată. Cât o iubea? Ea aflase din cele trei-patru vorbe ce se încumetase el să-i spună celui de la masă. El afla acum, când o vedea răpusă.
       Nu s-a oprit o clipă. Ea i-a privit în urmă.
       A părăsit casa şi locul.
       Pentru ce avea să se întâmple, vroia să fie cât mai departe. Marea nesfârşită şi alte ţări, pământul tot să-l pună între el şi casa unde nu mai avea ce căuta.
       Fuseseră din tată-n fiu în slujba regelui, de câte ori era nevoie. Avea nume cinstit, îl primiră port-drapel în garda de onoare. îmbarcă la Rochefort şi de acolo, peste ocean, luară drumul Canadei.
       în Quebec locuia o soră a tatălui său, mătuşă bună. I se deschise cu bucurie casa. Nu-1 răbda nicăieri locul, veşnic pe gânduri. Prieteşugul vărului său, Paul Bertaut — deşi mai tânăr mult — îl mai îmbuna niţel. Trecură doi ani, mai bine. Cutreierase ţinuturi multe şi nu izbutise să uite încă...
       Se lumină de ziuă. Pluteau de patru săptămâni. în zarea cenuşie departe se înnegrea o umbră, se înălţa şi se întindea în lături, pământul — coasta Franţei.
       Au debarcat la Toulon. îl aşteptau două scrisori, una mai veche; cealaltă abia de patru luni. Le desfăcu în grabă. Da, —■ ea îl iubise ca pe un frate bun. Scrisoarea era tristă şi-l cârtea de ce-i lăsase? dar blând, şi îl ruga să vină de când plecase încă. Din rândurile celeilalte înţelese că se grămădiseră necazuri mari pe casa lor, pe capul ei, — despre bătrân, despre Baptiste, nici o vorbă. Ce să înţeleagă? Un suflet prins şi cotropit de amărăciuni aşternuse pe hârtie vorbă lângă vorbă şi, literele, multe, topite de picături... tălmăceau destul. Un cuvânt, pe care-1 pricepu, ’ntre toate: „ Vino!".
       Era drum lung până la Abeville, peste opt sute de leghe. Drum care să lege pe şoselele umblate Marea Mediterană cu cea de Nord.
       încălecă şi, când se împlinea a doua săptămână, ajunse. Gonise, zilele şi nopţile întruna. îl mânase dorul şi-i scrisese ea: „Vino!“
277
      Se apropia de târg, au îngenat la pas. Era spre seară. Oraşul tot scăldat în focul de Apus, soarele împărţit în două de turnuleţul de pe casa lor părea că se oprise s-o mistuie în jar, ţiglele de pe acoperiş luceau în flăcări. Casa lor!? Căminul ei!
      Descălecă. Căzu-n genunchi şi se rugă fierbinte... pentru sfârşitul necazului ce îndurase, se căina, îşi făgăduia să uite. Se ruga, să mulţămească Sus că-i mai fusese dat s-o vadă o dată, acu’.
      Grăbi spre casă, el pe jos, dârlogii-n mână întinşi să tragă din urmă calul isprăvit de-alergătură. Pe strada goală îşi cărau povara, el grijile nemistuite, calul osteneala.
      La capătul uliţei au cotit la dreapta, o stradă scurtă, şi au ajuns în piaţa largă Saint-Jean.
      .. .Când o să-l vadă prietenul lui bun de altădată? căţelandrul care nu-1 părăsea o clipă. Trebuie să se fi făcut dulău voinic, şi buzele-i şopteau:
      —   Thibault, Thibault, căţel mic!
      La capătul cel’alt al pieţii, mai ridicată decât cele învecinate, cu acoperişul ascuţit, cu tencuiala albă, cu grinzile afumate, ferestrele de catedrală, în trifoi, casa lor, aşa cum o lăsase, tăcută. Dar... mai tăcută pare.
   ^ Acum era în faţa casei, şi nimeni să s-arate?! nici un câine?...
      Privea.
      Printre lespezile de piatră, iarba în faţa casei crescută mare şi scara neumblată. Jos, caldarâmul înroşit de ţigle ’lunecate de pe acoperiş; două obloane rupte, o grindă de la bagdadie frântă, balconul despodit şi putrezit de ploaie dâ să cadă. Zidul jupuit de tencuială şi înverzit de mucegai vorbea şi de răceala dinăuntru. Trei geamuri lipsă. Nimeni în prag, nici la fereastră, şi uşa închisă — o grindă bătută în curmeziş.
      Casa asta, când plecase şi de când o pomenise, păstră înfăţişarea aspră, rece, dar îngrijită a bătrânului. Bătrânul semăna şi el cu casa, pironită în temelia grea de piatră, nestrămutat şi rece.
      Ocoli ungherul, la stânga. Uşa din spate, zăvorită. Legat de lanţul scurt, ciocanul, prins în tocul uşii. îl luă în mână, bătu-n tăblie cât putu. Sun’ a pustiu din toată casa. Nimeni. Se întoarse iar în faţă, se aşeză pe scară, pe treapta cea din urmă.
      Privea ’nspre... nicăieri.
      Un drumeţ trecea prin piaţă, păşi aproape. Era Mathieu Bonnet, argatul lui Joseph Kouertem, vecinul lor, îl cunoscu. îi spuse că bătrânul Pierre Brossier se prăpădise cu doi ani în urmă, ai lui vânduseră casa şi locul sau că le-o vânduse, multe nu ştia nici el sau nu vroia să spună. îl desluşi că Jean-Baptiste şi soţia lui se mutaseră la Amiens, că stăteau în mahalaua din capul târgului, când vii de-aici, aşa auzise, nici el nu ştia prea bine, dar la han la „Grande Mouette‘% acolo, puteau să-l îndrepteze şi-i ură dram bun.
      Se aruncă în şa, porni în grabă. Două poşte de drum înapoi şi goană! s-ajungă până nu înnoptează şi zor la dram! Şi necăjit şi amărât că nu-i spusese nimic să se oprească când a trecut... poate pe lângă locuinţa ei!? dar nu ştiuse.
      Precum îl îndreptase de la han, o luă pe uliţa din stânga. Din casă-n casă întrebând, ajunse. O casă mică joasă, ferestrele toate stinse. Noapte — târziu. Un hămăit de câine, repezit şi aspru. S-a oprit...
      —   Thibault!, — bătea în poartă.
      Câinele lătra să răguşească...
278
       A împins portiţa; a scârţâit în balamale, parcă plângea. Calul l-a lăsat afară. A intrat în curte:
       —  Thibault,Thibault!
       Acu lătra de bucurie, încet, scâncea săltat în două labe proptite-n pieptul lui, îl lingea pe mâini, pe faţă, se trântea pe jos — a sărit spre scară, la uşă, a început să latre tare.
       S-a luminat fereastra care dă în curte.
       O şuviţă de lumină pe scară, creştea încet, — o dungă s-a lăţit cât scara. Uşa deschisă, în prag o făptură albă, un ţipăt:
       —  Charles..., fratele meu, vino..., — l-a tras în casă.
       îl ţinea de mână. Din fundul sălei au dat într-altă sală, acolo era lumină.
       în camizolul alb părea mai palidă, puţin slăbită, poate. Se vedeau pe faţa ei urmele pe care le lasă suferinţa, câteodată, încolo mai frumoasă. Mai stăpânită ca al’dată, copilăria o lăsase în urmă, dar surâdea, să-i placă sau fiindcă-1 avea aproape. Sub privirea lui îi dogoreau obrajii...
       —  Hai înăuntru, — i-a şoptit şi au intrat în camera din dreapta.
       Cu spatele la uşă, într-un fotoliu mare...
       L-a luat de braţ, l-a tras în faţă. Ea s-a dat în lături.
       Privea îngrozit la cel din scaun.
       O pernă mare grămădită subt umerii strâmţi, şi slăbănog — era-n cămaşă. Mâinile înfăşurate în cârpe, răzemate pe genunchii ascuţiţi care îmboldeau cearşaful cu care era învelit; picioarele proptite într-alt scaun. Şi faţa... N-avea faţă!
       Acolo unde s-ar fi cuvenit să-i fie capul, înfăţişarea, o băşică, dac-ai văzut din cele în care se toarnă seul să se închege, dar scorojită, goală, galbenă ca ceara, pe alocuri frământată de dungi de came vie şi buricată de încreţituri şi narbe. Două găuri fără fund îi înghiţiseră vederea şi sprâncenile, alta nasul; dinţii albi şi fără lipsă împotmoliţi într-altă groapă însângerată: gura.
       Şi a început să grăiască domol, dar lămurit. Ea îl mângâia cu mâna ei micuţă albă, încet, pe locul unde avusese faţa. Fluture pe bălegar.
       —        Jean!, — după glas abia l-a mai putut cunoaşte, Charles, l-a prins în braţe. îl săruta pe rănile uscate, uitase tot, îl copleşise mila şi-i era frate! îl ruga să-l ierte şi celălalt nu pricepea ce-avea să uite? Charles, privindu-1 parcă-şi vedea păcatul şi n-avea nici o vină, săracul.
       —        Charles, stai jos. Uite, taburelul lui Colombe. Stă toată ziua lângă mine, ba şi nopţile, târziu. Ia-1... Stăi să-ţi spun, să ştii şi tu întâmplările...
       Şi s-a apucat să-i spună, tot, cum ai înşirui o poveste:
       —        Unchiul, ştii..., hotărâse să-mi încep meseria. îmi cumpărase slujba de la rege, pusese la cale şi căsătoria noastră, dar... erai şi tu de faţă când ne-am bucurat cu toţii de hotărârea lui. Apoi, tu ai plecat. El, supărăcios în ziua ’ceea, poate, a spus c-aveai porniri spre neastâmpăr, spre haimanalâc, îţi spun că nu era în toane bune. Din ce mă pricepeam, fiindcă eu te cunosc mai bine, l-am liniştit şi l-am rugat să înţeleagă că firea ta te îndemna să umbli, să cutreieri, să vezi şi locuri noi, cum e cu cale pentru un tânăr doritor să înveţe. Colombe era prinsă de friguri, nu? au canonit-o două săptămâni întregi. Zăcuse, biata, ce să-ţi mai spun!? când a fost la cununie se clătina să cadă, o scutura boala. Din parte-mi,
279
. aş fi amânat eu căsătoria, dar ştii... când poruncea un lucru unchiu’! şi-apoi avea timp să se odihnească, când ne-am întors acasă.
       Charles, cu ochii la ea; Colombe, pe scaunul din colţul odăii, cu capu’ în palme, părea că plânge — gândea poate numai la ce-ar fi fost să nu mai fie.
       — ...şi fiindcă făcusem şi nunta, ne-a prins bucuria. Negreşit, ne părea rău că plecaseşi. Se ţineau mesele lanţ şi chef mare, tămbălău. Oncle-Pierre era mulţămit cât se poate şi drept să-ţi spun, mulţămirea lui mă cuprinsese şi pe mine.
       Doctorul Hyppolite a spus că ar fi căpătat congestia din mâncare prea multă, dacă e cu putinţă!? Nu mâncase mai mult în ziua ’ceea, — nu e-aşâ, Colombe? Dar... ştiu pe dinafară, de câte ori am lămurit-o, povestea. Da, — o ciorbă ţărănească, îi plăcea grozav! a luat de două ori. Băuse două pahare mari de Calvados, apoi... un pâte de stridii frământate cu cozi de crevete gri*şi miez de nucă, cum îi plăcea lui, ştii, a luat tot felul pentru dânsul. Un cassoulet îndrăcit de pipărat, era răcoare-toamnă, negreşit, şi s-a servit din plin de patru ori. Hyppolite pretindea că din mâncarea aia i s-a tras dărâmarea. Poate că se înşeală fiindcă, pe cât mi-aduc aminte, a mai mâncat o coapsă de iepure de casă, două sardele fripte, un blid cu andive opărite, numai, un muşchi de vacă gătit vânătoreşte cu ciuperci, o solă în posmagi, multe căni de cidru şi abia o jumătate de gâscă rumenită bine, cum îi plăcea lui, ştii, două gutui dospite şi un măr din mărul din curtea noastră, acrişor, să-ţi deschidă iar pofta de mâncare. Abia târziu spre ziuă a mai luat doi budeni în sânge şi puţină friptură rece, niţică. O cană mare cu vin, a băut-o toată şi până la cină n-a mai gustat nimic! Seara l-am culcat, era într-o marţi şi vineri l-am dus la groapă.
       Odată... groapa deschisă... s-au pornit necazurile toatei Vezi, succesiunea de Limeux nu prea era în regulă; dandana ce trebuia mereu proptită. De bună seamă, înţelegerea lucrului ăsta îl hotărâse să mă facă magistrat, — priceperea şi stăruinţa lui, când se strâmbau lucrurile, ştiau să le îndrepte.
       M-am înhămat la lucru, dar... a murit prea devreme! Abia s-a stins şi s-au aprins cârcotele toate. Cei de se credeau nedreptăţiţi şi or fi fost ei destui... optsprezece moştenitori, nu mai puţini, au dobândit dreptate. Au luat ce-aveau de luat şi casa. Ne-am mutat din place Saint-Jean aici, în Amiens. Zestrea Colombei, unsprezece mii de pistoli, o încredinţasem lui van Drohen, pânzarul din Flandra. Prea multe nenoroace l-au sărăcit. Om cinstit, altfel. A pierdut şi banii lui şi pe ai mei. Ajunsesem... trăgeam pe dracu’ de coadă, rare pricinile, dar nu mă părăsise nădejdea. Mă muiase niţel necazul, nu peste fire. Să vezi... Alergând după belele, să le astâmpăr, cănd mă întorceam de la Voulens m-a prins o ploaie grea. Colombe era mai mulţumită ca oricând, casa dichisită şi pe mine mă îngrijea ce să mai zic!? Strânsesem frig în oase şi m-am aşezat lângă cămin, răcisem. Foc mare, pârâiau scânteile şi o rădăcină de gai împrăştia miros în casă, bun. Aţipisem?... când m-am deşteptat eram... Uite-te la mine... Mă lăsase boala de al’dată, demult. Ultimul atac de... ’pilepsie îl avusesem, mai apăsat, când aveam optsprezece ani numai, târziu încoâ iar altul, uşor, când împlinisem douăzeci şi şapte, — de şase ani mă iertase boala. Osteneala..., frigul, poate, nu ştiu! Dar n-am ştiut nimic. Colombe era în grădină, răsădea sparanghel. Marion, doica ta bătrână, dereteca în bucătărie — nu mai încălzise plita fiindcă, să vezi, eram poftiţi în seara ’ceea la vameşul Guilbert. Zic, şi cum freca în năbădăi tingirile, a prins în nas miros de came arsă şi tot mai tare mirosea în casă, şi fum. Ce s-o fi gândit? Ea ştia. Târziu, când se împuţise casa toată şi-i câmise nasul duhoarea de came arsă. a plecat
280
prin odăi, — de ieşea în curte, ardeam tot. Când a ajuns în sală, flăcările mă cuprinseseră. Proptit cu braţele-n jăratec, capul tot încins de flăcări, buturugă vie, mă mistuiam în foc. Se deşteptase... boala şi mă trântise de pe scaun, jos. Ce s-a întâmplat..., mă vezi, da’ slavă Domnului, sunt îngrijit binişor, pofta de mâncare am dobândit-o iar, şi mai şi! nevastă-mea e mulţămită, ne înţelegem bine şi de n-ar fi lipsurile... pofta e mare!, — şi a tăcut.
      Colombe, aplecată pe gherghef, lucra. îi tremurau mâinile pe broderie, genele i se băteau iute, ca aripioarele de fluturi, să zvânte ochii umezi — surâse.
      —        Surioaro, Jean! vreţi voi să fim de-acuma trei să împărţim tot greul?, Charles grăise din tot sufletul, văzuse bine că aveau nevoie de un sprijin şi că nu se putea altfel. Ea, cu acul în degete în dreptul luminii, mânuţa întinsă, străvezie, îi tremura, pieptul i se sălta uşor, cu ochii mari albaştri pironiţi pe el, cu căpuşorul aplecat odată tot înainte, făr’ să deschidă gura: „ da! “
      —  Nici că ne aşteptam altcum de la tine, Charles, fii bine-venit în casa noastră!
      Şi a rămas la ei.
      Se hotărâse repede. îşi dădu bine seama că altădată simţirea lui o luase înainte, mintea însă rămăsese-n urmă. îi iubea pe amândoi deopotrivă şi fiindcă erau atât de amărâţi se cuvenea să-i ajute, să rămână cu ei. Şi să se stăpânească...
      Partea lui de moştenire, nu de la unchiul, de la părinţi şi ce câştigase în pribegie, le aduse tot în casă.
      înlesniţi cu noi mijloace, lipsa lor se-astâmpărase — aveau de toate din belşug. Ba şi puţină veselie intrase în casă, încet. Jean-Baptiste nu mai ducea grija de mâine. Colombe putea să-şi odihnească ochii şi pe altă faţă, de om. îşi dobândise iar firea ei de altădată,' voioasă.
      De bună seamă ori Brossier nu-i spusese nimic lui Jean, sau el nu îngăduise mare însemnătate lucrului de demult. Uitase poate.
      Casa toată era împăcată.
      Charles colidase mult şi fiindcă Colombe culegea vorbă cu vorbă, din ce spunea, îi plăcea şi lui să povestească.
      Ea părăsea rar căminul, în zilele de sărbătoare numai, la biserică, atât. Charles o întovărăşea şi o aducea înapoi, — Jean stăruise astfel, căci... „nu se cade femeie tânără să iasă singură". — zisese.
      Thibault, cu voie luată de la nime, după ei păşea smerit. Cât ţinea slujba îi aştepta afară, sus pe scară lângă uşă, răzemat în două labe, cu codiţa-ntre picioare şi cuminte.
      Zilele se înşiruiau blagoslovite.
      Colombe căpătase altă faţă — altă viaţă. Jean zicea că, dacă l-ar fi ajutat picioarele, i-ar fi plăcut grozav să umble, dar era mulţămit să stea şi în casă, sănătos.
      Nu că ar fi isprăvit de istorisit, dar nu-i mai plăcea să povestească — Charles pe gânduri, dus.
      Grija ei i-a împărtăşit-o şi lui bărbat’su:
      —  Lui Charles i s-o fi urât cu noi în casă singur?...
      —        Aşi! tu 1-ăi fi supărat, cu firea ta neastâmpărată, gălăgioaso! — şi făr’ să mai închidă ochii a început să sforăie. Era noapte — pentru el aşternută veşnic. Ea a rămas pe' gânduri. Charles nu ieşise din odaia lui toată dup’amiaza.
      A doua zi:
281
      —         Charles, odaia ta dă-n miazănoapte, n-are soare şi altă încăpere mai bună în casa asta nu-i şi strada-i zgomotoasă câteodată, vezi, ne-am gândit că o căsuţă, mai retrasă, cu pomi, cu flori, cu fructe?...
      —   Bine, Jean, da, negreşit, dacă zici d-ta.
      —         Tata-Mateiu, i-a murit flăcăul, pleacă, se trage la fiică-sa, e măritată-n Dieppe. Aud că vrea să închirieze casa. De vă place... nu cere mult, douăzeci de livre, aud. De vrei şi dacă vi-i pe plac?... Duceţi-vă de o vedeţi, departe nu-i, aproape de viroagă, unde începe crângul. Hai, Colombe! grăbiţi-vă, până nu se face noapte şi tu întoarce-mi perina, o să încerc să dorm.
      S-au dus — să-i facă voia.
      Pere-Mathieu lipsea de-acasă.
      —         Mai bine, las’, venim şi mâine! şi-l privea voioasă, bătea din palme, veselă, frumoasă, ca altădată.
      Bucuria ei îl încălzise, i se înviorase faţa.
      Păşeau alături pe poteca de lângă gârliţă, liniştiţi, iertaţi de griji.
      Ca din praştie aruncată,picioarele întinse toate patru, a sărit o broască în apă. O roată, unde s-a ’fundat, trei cercuri unu-ntr-altul şi alte roţi uşoare creşteau pe apă în lături. —
      —   Noi am speriat-o, sărăcuţa! nu se-neacă? — şi a început să râdă tare.
      Au pornit. Ea înainte, fuguliţa. Un ţipăt! A prins-o-n braţe, — i se bătea pieptul şi tremura toată:
      —   Charles, un şarpe!!
      Cât o şchioapă şi cât degetul, nuiaua mlădioasă vie se scurgea peste potecă, a intrat în buruieni.
      El o ţinea de mijloc:
      —   Dac-ar fi un măr pe-aproape, aş crede că-i Paradisul!
      Dar pe marginea potecii numai plopi, la rând...
      Faţa ei aprinsă toată, de... spaimă. Charles îi netezea cu mâna părul.
      —   Nu crezi, tu, că este semn? Şarpele, se zice, înseamnă... vrăjmăşie?
      —   De la cine? cin* să fie?!
      —   Nu ştiu,.. .dar mi-e frică.
      —         Sărăcuţa! vrea s-o pape, — sprijinită-n el aşteptă să-i treacă spaima, — Bine e în adăpostul tău! vezi singur câtă nevoie am de tine, Charles... Nu e-aşa că nu mai pleci? — şi-l privea şăgalnic.
      Lui i se aprinseseră ochii, tremura cu ea în braţe.
      —         Nu mai eşti tu fericit lângă fratele tău? cu... sora ta?, — şi-a apropiat fruntea de gura lui.
      Ultimele vorbe i-au murit pe buze; îi cuprinsese gura.
      Au stat topiţi în sărutarea asta — cât or fi stat.
      S-a desprins oftând adânc:
      —         Charles, Charles..., aşa a vrut Dumnezeu. Nu se poate! trebuie să cinstim voia Lui, sânt sora ta, hai! ne-aşteaptă Jean.
      Şi-a venit în fire sau mai smintit, a ridicat pumnul spre cer, spre Dumnezeu. Borborosea blăsteme...
      —   Nu, Charles, taci! e păcat mare!
282
      A luat-o razna peste câmp, grăbit, făr’ să se uite în urmă.
      Şarpele trecea poteca înapoi, s-a scurs sub mal.
      —   Tot semn! — şi a pornit singură încet spre casă.
      Thibault a urlat toată noaptea.
      A doua zi au primit o scrisoare pentru Jean. Charles îi lămurea că însărcinări grabnice îl sileau să plece. îi ruga să-l ierte, nu avusese tăria să-i mai vadă...
      —        Un nerecunoscător! Colombe, nu l-am îngrijit noi bine?! un pierde-vară, un târâie-brâu, un zăpăcit!! Avea dreptate unchiu’...
      Bietul om, lui îi păsa de ale lui. De când venise Charles avea de toate, la ce plecase?
      Colombe?
      Schmidt se mutase din grădină în casă, îl gonise vântul. Vânt de toamnă, rece.
      Iată ce aflase din ce cetise, „Charles părăsise iară casa..“ în urma lui necaz şi supărare — mare.
      Şi-a aprins neamţul luleaua.
      Paşi în sală şi s-a deschis uşa.
      Charles-Henri Sanson, în prag:
      —   Mi-era c-ai plecat, trecui prin grădină şi...
      Schmidt, pe gânduri. Cufăraşul lângă el, hrisoavele pe un scaun, foi îngălbenite, altele făcute sul.
      —         Nu ţi-a priit cetitul!? şi încă nu ai moştenirea în sânge, ca mine. Poveste tristă, nu este aşa?
      —   Domnu’ Brossier fost om prea... tare!
      —   Şi Charles străbunul meu, prea slab.
      —   Şi... Colombe?
      —   Femeie! prinsă între nevoi, prejudecăţi şi... dragoste poate.
      —         Bine, dar să mănânce şi să bea bere neagră şi să-l pufnească râsu’ când ăla, amier Teufel, în genunchi la picioarele lui îşi risipea sufletul?!
      —         Bătrânul era om cuminte. Dacă l-ar fi ascultat nepotu-su nici mie nu mi-ar fi fost dat să vin de unde vin acum...
      —   Suferit mult... madam’ Roland?
      —         Dimpotrivă, multă bărbăţie. Dar să lăsăm. Trebuie să ţi să fi făcut foame, vrei să rămâi la mine? Mathurine ne-a gătit..., avem o ciorbă de praz; ouate de azi, un scrob, cu slănină. în dulap mai e o şuncă crudă, avem struguri şi un vin uşor de Anjou, limpede ca untdelemnul! hai la masă.
      Au trecut în sală, alături.
      Mathurine a adus ciorba. Fumegă în castron.
      Charles Sanson, — o coajă de pâine, atât.
      —   Tumnefostra nu hrăniţi?!
      —   Nu mi-e foame.
      —   Meseri’ asta face la voi kaput!
      —   Curând, ...ştiu. Sărmanul rege! întruna-1 văd murind, de câte ori...
      De când trebuise să reteze capul lui Ludovic XVI i se schimbase firea, era mai trist şi suferind adeseaori. îl rodea ceva.
283
      Schmidt înghiţea şi el cu noduri:
      —   Traurige Geschichte! când crezi că se îmbunează e mai cumplită.
      —   Unde-ai ajuns cu pomelnicul?
      —   Când... după ce venise la Amiens fiindcă-1 chemase fata şi porneşte iar.
      —   Nu prea tristă pân’ aici, aşteaptă.
      —   Dacă-mi daţi permis am să citesc mai departe, — şi s-a sculat.
      Au trecut în salonaş. Mathurine strângea firimiturile şi tacâmul neatins al stăpânului, oftă:
      —   Bietu’ domnu săracu, ce viaţă canonită!
      —         Nu-i nevoie, — s-a aplecat şi le-a pus la loc în sipet, — Povestea toată, înşiruită până la mine, o ştiu pe dinafară. Aprinde-ţi pipa, aşeaz’-te bine-n jeţ şi ascultă.
      Mathurine a adus tava, două păhăruţe, ulcica de vin.
      —         Aşeaz-o pe măsuţă lângă domnul. Mulţămesc, Thurine, şi de mai mă caută careva spui că nu sânt acasă, te rog, afar’ numai dacă...
      —         Dacă vă cheamă de la Tribunal, ştiu! am înţeles, lăsaţi pe mine! îi dau afară, ce, domnu’ n-are drept să s-odihnească!? — şi hotărâtă să-l păzească a ieşit afară — strajă.
      —   Unde..., ziceai?
      —   Când după ce pleacă din Amiens.
      —   Da, le lăsase o scrisoare în care le spunea că pleacă... .
      S-a dus la Dieppe. Acolo şi-a cumpărat, de la d-1 de Boissiere, gradul de locotenent şi locul. Slujbele la Stat, măcar şi în armată se plăteau pe-atunci şi mai încoace, nu pe ascuns — pe faţă.
      Era în anul... 1660. Da, pe vremurile acelea oraşul Dieppe n-avea arătarea ce are astăzi. După ce favorita regelui l-a ales de loc la hodină şi petrecere, vara, şi-a schimbat şi târgul înfăţişarea. Au pornit atunci şi Parizienii să se ducă acolo, dar asta mai târziu.
      Zic..., nu erau hoteluri nici vile, nici palate. Dar acolo unde se încrucişează uliţa Pescăriei cu rue de l’fipee,era un han cu renume mare — „â VArtere claireaşa-i zicea. Pe o cracă de brad, lucrată în fier, înfiptă drept în zid deasupra uşii, prinsă în balamale, o tăblie vopsită verde. în mijloc, de o parte şi de alta, pe feţele amândouă, zugrăvite alb câte o ancoră prinsă de copastia unei corăbii. înţelegi... adică semn de „popas“, să afle toţi. O casă mare cu două rânduri. O scară şubredă pe dinafară ducea la catul de sus, spre camere; uşile de la odăi dădeau toate pe pridvor. Cerdac pătrat proptit în jurul casei.
      în faţa hanului un fel de şură, pe catarge vechi — găsite pe malul mării, împrăştiate poate de vreo întâmplare — un acoperiş de scânduri putrezite. Adăpost de soare şi de vreme rea pentru marinarii făr’ de lucru sau în petrecere pe-acolo.
      Intrai pe uşa mare într-o săliţă, care da în curtea dinăuntru. în stânga cuhnia, largă, în dreapta, o sală încăpătoare.
      Casă veche, nu cinstea nici pe cine o închipuise nici pe meşterii cari o clădiseră. Dar aşa era şi n-ai ce-i face.
      încolo.. .buţi goale, pălimare, colacii de funii, putini pline cu peşte sărat, butoaie de catran; merinde, târguieli ale celor care adăstau să plece.
      Vânt, mai întotdeauna, vânt de mare — tare. Miros de ierburi putrezite, sulf.
      Când sufla vântul aspru, tăblia spânzurată, firma, te striga de departe, scâncea, vezi bine, de-aia o prinseseră în balamale — să scârţâie, să ţipe, să cheme...
284
      Cu toată înfăţişarea, lipsită de înfăţişare, nu numai marinarii, drumeţii, pierde-vară, dar toţi neguţătorii, căpitanii de corăbii, nobilimea toată, în trecere, se abăteau pe-acolo. în zilele de sărbătoare era îmbulzeală mare. Veneau şi ofiţerii regimentului d-lui Bossiere, aflaţi în garnizoană în Dieppe. Odăile erau curate, puteai conăcî fără grijă. Bucătăria nemaipomenită! pivniţa? i se dusese vestea. Serviciul bun şi preţurile cinstite, vezi şi d-ta, avea la ce să vină lumea.
      Era într-o seară din luna lui făurar.
      Subt adăpost în faţă, lume puţină. Vreme grea. Maître-Baudrillart, stăpân şi bucătar, lucra de zor — dogorât de foc şi plin de năduşeală. Nu că avea muşterii mulţi, în ziua 'ceea, dar feţe alese — în sala mare. Veselia dinăuntru răsună şi-afară. Dar să intrăm...
      Sală mare, cum am spus. Căptuşită în blăni de lemn de nuc. Tavanul scund, grinzi negre cătrănite, podul între ele afumat. în faţa uşii, căminul, larg şi înalt să frigi un bou, înăuntru. Doi buşteni de pin ardeau cu flăcări. Căldură bună, în sală.
      O masă grea-n stejar cu picioarele strungite. într-un cuier: trei mantale, trei pălării, trei spade.
      în rând cu uşa, în fundul sălei şi spre fereastră, trei ofiţeri — păreau să fie după port. Doi din ei, mai tineri. Pe al treilea-1 pândea bătrâneţea, plin de vlagă însă şi vesel lucru mare! Cin’zeci de ani? i-avea de bună seamă. Faţa colţuroasă, zbârcit de traiu’ bun şi nopţi pierdute; ochii înfundaţi şi vii, şiret ca oamenii de la ţară, gălăgios şi fluşturatec; înalt şi ciolănos — astfel se înfăţişa cavalerul de Blignac. Pe o masă în patru colţuri, în faţa lui, cinci clondire cu vin şi cinci pahare. Gustă.
      Cel mai tânăr să fi tot avut douăzeci de ani. Chipeş, dar făptură de femeie, părea o domnişoară. Zvelt. De neam se arăta să fie, blând la vorbă. îmbrăcat cu îngrijire, se Vedea cât de colo că vine de la Curte. Mai ameţit de zgomot, decât de băutură. Blignac cânta să-şi spargă gura. Tânărul ţinea isonul şi cu biciuşca bătea în masă tactul. Blignac. cânta cuplete de ocară şi de-aia râdeau de se auzea în strad’ afară.
      Tras mai la o parte, celălalt — călare pe un scaun, braţele rezemate de spătar, bărbia proptită în podul palmei, dus pe gânduri... Treizeci de ani, poate mai puţin, dar se vedea pe faţa lui că-i pătimise sufletul. înţelegeai, privindu-1, că nu plăcerea, dar întâmplarea-1 adusese aici. Faţa trasă, stăpânită, ochi albaştri, aspri; în colţurile gurii, silă,zdravăn, vânjos. Părul bălan îi cădea plete în două părţi pe umeri. Neam de Nord, Normand.
      D-l de Blignac destupase altă sticlă, umplu paharul. Roşu ca rubinul şi limpede cristal, îl ridică la gură, nările deschise mari, ochii închişi, trăgea pe nas tăria domolită a vinului, zâmbea. Ţuguise buzele, lipite de marginea potirului, sorbi o înghiţitură, o câlcâi în gură, plescăi din limbă, i se luminase faţa...
      —  Ăsta!, ce căuta găsise, — Minune!, dădu paharul tot pe gât.
      Paul Bertaut, el era tânărul, îşi trăsese scaunul lângă Charles de Longval. Stăteau de vorbă, aveau să-şi spună destule. Nu se văzuseră de multă vreme, de când se înapoiase Charles în Franţa.
      —   Şi zi..., Paul, gândeşti să pleci iar într-acolo? ştii, mai c-aş pleca cu tine!
      —   Abia ’tr-un an, Charles.
      —   Un an? nu-i va părea nesfârşit de mult măicuţii tale? Atât te are, pe tine.
      —   Trece vremea, iute.
      —   Tre-ce? n-aş putea zice.
285
       Maître-Baudrillart şi doi rândaşi cărau de zor.
       Erau pe masa mare: într-o căldăruşe abureau midii fierte în Bordeaux alb şi mirodenii. Pe un talger de argint un pât6 de ciocârlii, pe altul un salmis de becaţine. Din două farfurii îşi petreceau mustăţile ţepoase, afară, crevete gri şi din cele mari: buchete. în fracul stacojiu părea un cardinal racul de mare, — să nu-i fie urât în farfurie singur, jur-împrejur în formă de peştişori, închegate în piftie: cremă de sardele şi bucăţi de ţipar de mare şi căişori de mare fripţi. Să împodobească felul: rătunde de cartofi, funduri de anghinare, castraveciori tăiaţi să semuiască flori. într-o sosieră adâncă o zeamă roză, în ea pluteau bucăţi de trufe.
       Au mai pus pe masă un buture de berbec împănat cu usturoi şi o farfurie mare cu fasole albă sleită. într-un castron salată verde şi eşalotă rasă. Poame din alte ţări şi mere. Mâncare, să înfulece o căprărie întreagă. Cina fusese poruncită îmbelşugată, dar d-1 de Blignac tot mai cerea să-i mai aducă.
       Două rânduri de câte şapte sticle, un şip cu rachiu de marcă. Masă cuprinsă. Hangiul i-a poftit să s-aşeze. Ceilalţi doi îşi povesteau întruna...
       D-1 Blignac s-a trântit în capul mesei în jeţ — arţăgos:
       —        Habar n-a veţi de buna cuviinţă cea mai de rând! poftiţi lumea şi voi îndrugaţi mereu, aveţi secrete!? — şi începu să râdă acru, — pe d-1 de Longval îl ştiu ursuz şi strepezit ca agurida, dar d-ta, tinere, păreai să ai maniere!?
       Charles de Longval se sculase în picioare, palid:
       —        D-le de Blignac, eşti nedrept, iar necuviinţa e din partea dumitale! Ştii bine, pe văru-meu abia l-am zărit de când s-a întors. Astăzi sărbătoream revederea. D-ta te-ai agăţat de noi, nu te-a poftit nimeni!, — si-1 privi fără să clipească.
       Gasconului îi scăpărau ochii, l-ar fi spintecat, dar stăpânirea celui care-i vorbea îl potolise. Era pripit din fire, gata pe gâlceavă şi n-avea nici dreptate. Paul Bertaut debarcase de paisprezece zile, numai, apoi gonise într-un suflet să ducă lui Mazarin curierul, poşta, ce-i încredinţase guvernatorul Canadei. Se întoarse,din Paris, abia de dimineaţă şi venise întins să-şi vadă vărul.
       El, de Blignac, simţise că-i rost de masă bună, de băutură, poate de vreo învârteală. Mirosise doar că sositul avea chimirul plin. într-un cuvânt se poftise singur.
       Cuminţenia celorlalţi a curmat cearta.
       D-1 de Blignac zvântă mâncarea, şi-a dat drumul la cingătoare şi...
       —        Hei, Baudril-laaart! asta-ţi fu lauda toată?! şi mai adă vin, nenorocitule, din cel mai bun!
       Maître-Baudrillart şi două ajutoare au mai pus pe masă: un coş cu sticle, o gâscă de Toulouse friptă...
       —  Să-ţi lase gura apă!
       —  Dragă Schmidt, masa a fost săracă...?
       —  Nu,domnu Charles-Henri! da tumba spui aşa de... parcă mă aflam la mas’ acolo!
       —        Le spun?! Am moştenit păcatul, am vrut să le ştiu şi vina, le cunosc viaţa toată. Din tată-n fiu am însemnat mereu şi ce-au spus alţii, la fel şi d-1 de Longval. îi poţi vedea jurnalul, legat în pânză şi...
       —        Vezut! brodat pe scoarţă, înăuntru. „Ch.-S. de L“ und oben, ei ne Glocke; l-am avut în mână, ştiu. Aşa... şi spuneaţi că le-au adus un ghiske fripte?
286
      —         Gândul d-tale to-ot la gâscă lor! Lasă, duminecă, dacă vii la noi, ai s-o găseşti rumenită.
      —   Um Gottes Willen, alta!
      —   Mathurine a pus doi boboci la îngrăşat. Un pahar cu vin?...
      —   Bucuros, prosit! V-ascult...
      —         Afar’ de de Blignac, ceilalţi nu prea mâncăcioşi. Dar se mânca vârtos pe vreme’ ala şi se bea cumplit.
      Gândul celui dintâi mai ales la joc, la cărţi. Căuta mereu tovărăşia celor chiaburi, asta-i era meseria. Mâncarea să îndemne la pileală şi vinul să zăpăcească minţile celor prinşi în mreajă. Ducea şi mult la băutură! Mintea i se deştepta mai ageră şi vicleşugul.
      D-l de Blignac vântură un pachet de cărţi:
      —   Jocul, d-lor!
      —         Nu joc niciodată, — răspunse Charles de Longval, — şi Paul n-are de gând să joace astăzi.
      —         De ce nu v-aţi călugărit, mai bine!?, — rânji ăl de ar fi vrut, — Baudril-laaart, ascultă!
      Hangiul a căscat uşa:
      —   Poruncaaa!
      —   Vreau să joc!
      —   D-l... marchiz are dreptate.
      —         Şi n-am tovarăş, privea în silă spre cei doi. cată-n grabă, ai înţeles?!! Pe cel dintâi care soseşte pofteşte-1 iute, de nu vrea adă-mi-1 târâş, şi umblă! Serveşte altă masă, vinuri scumpe! plătim cât vrei, grăbeşte! d-l de... Bertaut nu se uită la cheltuială şi mai aruncă un lemn în foc, c-a amorţit, hai, ieşi!!
      Ploaia bătea în geam, şi se înserase.
      Abia plecase hangiul...
      Dincolo, în săliţă, îşi scutura tălpile, le bătea de podină. Dârdâia toată casa. S-a mişcat clanţa. Uşa, de perete... O namilă de om s-a vărsat în sală. O manta roşie, — a trântit-o pe un scaun, era grea de ploaie. Cizme mari răsfrânte, nădragi de ştofă groasă, pieptarul din toval de bivol, fără mâneci, haina de aba, prins de cingătoare un paloş. înalt, lat în spate, barbă neagră mare, pălăria o ţinea în mână; mănuşi de piele, mari — le-a scos. Şi nişte mâini!
      Părea... soldat să fie? Din şase paşi a străbătut încăperea. Făr’ să privească la cei de stau la masă, s-a tras lângă cămin. Plecat spre foc să se încălzească, îşi bătea labele una de alta — vuia odaia. S-a întors cu faţa spre cei din jurul mesei:
      —         Multă cinste! şi ce poftiţi de la mine?!, — un glas să scoli şi codrii! Privirea lui străpungătoare îi pironise pe tustrei în scaune. Un om cum nu mai văzuseră încă.
      O nelinişte-i cuprinsese pe cei doi mai tineri. Blignac bătea cărţile, — „De-o avea atâţia bani cât poate duce, mă umplu!,“ îşi spuse singur şi privindu-1 apoi, tare:
      —   Ce vrem?! să stai la masă, să ne faci cinstea să guşti niţel, şi...
      îl poftiră să s-aşeze.
      —   Fie! vă mulţumesc, — şi luă un scaun.
      Blignac turnă în paharul cel mai mare jumate dintr-o sticlă, plin. 1-1 puse dinainte.
287
        Pateul de păsărele, pulpa de batal, gâscă friptă toată şi fasolea, le-a mântuit la repezeală. Baudrillart intra tocmai pe uşă, căpcăunul i-a cerut o cană cu apă.
        —         Aa-păăă!?, — îngăimă Blignac, să-i vie rău, — aaa-pă?! — Nu mai văzuse asta şi-i strica socotelile.
        —   Nu se poate apă, nu permit!
        Hangiul, încurcat, cui să dea ’scultare, cum să-i mulţumească? voia cui să facă?
        —         Car’-te şi mai iute!!, — geamalul ştia să poruncească, şi Baudrillart s-asculte. I-a adus o cană cât o doniţă, plină cu apă proaspătă. A sorbit-o toată.
        —   Nu beţi vin niciodată?, — l-a întrebat Bertaut.
        —   Nu!, — şi scutură capul.
        —   Şi de ce nu beţi vin?
        —   Poate fiindcă e... roşu!
        Pe Blignac l-a umflat râsul, râdea cu hohote de se clătina masa.
        —         Batjocură, hai!? de-aia m-aţi chemat, domnişorilor?! — şi străinul a sărit în picioare cu dreapta pe mânerul...
        Bertaut, de Longval, amândoi s-au rugat de iertăciune, nu se gândise doar nimeni să-l umilească, cum putea crede?! D-l de Blignac se făcuse miere, îi fusese teamă să nu-şi piardă muşteriul, vroia să joace cărţi cu tot dinadinsul...
        —   Nu jucaţi?
        —   Ce zor mare ai să-ţi pierzi banii?, — îl întrebă străinul, aspru.
        —         Te înşeli grozav, dimpotrivă, am de gând să-i câştig pe ai dumitale! — şi cu mâna în buzunar îşi vântura ducaţii.
        —         Să ai să iei! Averea d-tale ce-ai făcut-o? Apoi cealaltă care ţi-a venit pe neaşteptate, când ţi s-a prăpădit... frăţioru’? Hai spune, nu s-a irosit, nu s-a irosit ca zăpada la soare?!...
        —   Vrei adică să spui că mă cunoşti, mă bucură, dar să începem jocul!
        —         Ai cochetat cu Fronda, ai slujit în regimentul d-lui de Corinthes. D-l de Beaufort vă preţuia, eraţi brav şi camarad bun eraţi. Om de treabă, în sfârşit! Mai târziu... jocul de cărţi... Aveaţi noroc prea mare...
        —   Ei vezi, te contrazici!
        —         Aşteaptă. îi băteai pe toţi la... cărţi, le luai toţi banii. Te-au prins cu meşteşugul şi te-au ciomăgit zdravăn.
        —   Minţi!, — şi Blignac se repezi şi-şi luă spada din cuier, se aruncă asupra-i.
        Uriaşul îi apucase braţul. îl scutura cum ai zvânta o cracă de zarzări. I-a căzut spada
  din mână.
        —         Ia-ţi.briceagul!, — străinul cu braţele încrucişate îl privea, liniştit, cel’alt îşi freca braţul, scrâşnea din dinţi...
        —   Minţi! şi de nu eşti mişel, ai să-mi dai socoteală!
        —         Voinicia nu-ţi lipseşte, văd, da’ n-ai dreptate. Zic, după... tâmoseală ai stat în temniţă, la Bastilia, şi astfel... compania, — îl privea ţintă în ochi, — ...pe care negreşit că ţi-ar fi dat-o d-l de Montigny, dacă n-ai fi fost pătat, ai pierdut-o şi-acum mai cutezi să spui că mint?!
        Blignac îşi adunase spada de pe duşumele.
        —   Apără-te, Satană, că te străpung!
        Paul Bertaut s-a aruncat între ei:
288
      —   Trec de partea lui, e singur!
      —   Longval, să’i în ajutorul meu!, — urla chefliul.
      —         Blignac, da’ vino-ţi în fire, eu împotriva lui Paul?! linişteşte-te, la dracu! doar e musafirul dumitale, nu se cade!
      Furia lui Blignac era foc de paie, spumă tot la repezeală, se potolise iute:
      —   Ne vom mai întâlni noi!
      —   Ba să te ferească Dumnezeu!
      Şi s-a isprăvit gâlceava. Blignac s-a tras lângă masă. Câteva pahare de vin roşu i-au risipit necazul. Străinul îi da de gândit..,-
      —         Dacă n-aş şti că pe Corffini, vraciul, l-au ars pe rug în Piaţa Grevei, aş crede că eşti el în came şi în oase! Eşti astrolog cumva?
      —   Sunt om, care... vede, observă şi-şi aduce aminte.
      —         Palavre mi-ai înşirat destule, şi numai... rele. Spune-odată şi pe ale bune care-or să mai vină, hai!
      —   Ale bune le-ai trăit... prost, relele încep de-acu’. Te-aşteaptă o moarte groaznică.
      —   Pe soldat nu-1 înspăimântă moartea.
      —   Dar... spânzurătoarea şi schingiuirea, dinainte?
      —         Gogoşi! ca tot ce-ai trăncănit până acum. Eu, spânzurat? mă faci să râd, pe onoarea mea! ştii doar bine că sânt nobil.
      —   Eu nu lămuresc, eu spun! — şi şi-a turnat un pahar plin cu apă.
      —   Vremea o s-arate \
      —   Vântu’ o să te bată!
      —         Apoi, să zic... pe faţa unui om trăit, ca mine, poţi să mai ghiceşti câte ceva, poate, ştiinţa d-tale aş vrea s-o pun la încercare altfel: spune-le ce ştii din viaţa lor? vezi, au feţele limpezi, curate, fără zbârcituri şi urme de păcate. Să te văd!
      Charles de Longval întinsese mâna stângă.
      Străinul îi privea în ochi şi în palmă:
      —   Ciudat, ciu-dât! sânteţi născut sub o stea... îngrozitoare!
      —   Vorbe! Spune-i ceva ca să te creadă, de ştii cumva, — zeflemisea Blignac.
      —   Dum-nea-ta... vrei să ştii cu tot dinadinsul?! — şi privirea lui îl străpungea, tăioasă,
aspră.
      —   Vreau!
      —         Fie! bine, află... mai întâi ce ştii: eş* născut nu departe de aici, la Abe... viile. Aţi rămas orfani de mici, amândoi...
      —   Care? cine!?
      —   O rudă înstărită, om foarte înţelept, v-a luat în grija lui. Avea şi el, o fată...
      Charles de Longval îngălbenise.
      —         ...într-o zi, încoace, ai pornit de-acasă aşa... Ţi-ai luat lumea-n cap, te-ai dus departe peste mări să topeşti o dragoste nenorocită. Fata pe care o iubeai ţi-era rudă bună, ţi-e soră! Ai pătimit mult. Te-ai întors din pribegie lungă şi dragostea s-a deşteptat în d-ta mai aprinsă şi...
      —   Ajunge! pentru Dumnezeu, destul!!
      —   Mă iartă, d-ta ai vrut.
      —   Nu, să lăsăm trecutul, nu-mi ţine de cald. Viitorul? spune-mi, te rog, ce o să mai vie?...
289
      Din ochii vraciului ieşeau scântei şi se încruntase:
      —    Nu pot!
      —          Hârc! cum s-ar zice..., ai dat de încurcătură! Asta-ţi fu învăţătura toată?! — şi Blignac se prăpădea de râs, băuse de unul singur.
      —    Spu-ne-i, te rog..., — Bertaut îi cerea să-i spună.
      —          Fiindcă... tot vreţi, luaţi aminte: când văd pe fruntea cuiva semnele... tainice ale astrolabului, ale Kabbalei, încă pot greşi... Sânt creştin şi astfel socot că şi cele rău orânduite pot fi ocolite de sufletele tari, de cugetul curat, dar află! cea care-ţi e ca şi soră va sfâr... şi...
      -Va...? ce?!
      —    O soartă cumplită te aşteaptă.
      —    Când?
      —    Curând! şi fără preget...
      —          Mereu?! Nu te înţeleg. Cum? câte luni, câţi ani? cât o să ţie blestemul ce-mi prooroceşti?
      —          Eu spun ce... s-ar putea să se întâmple şi ce poţi să ocoleşti — mă îndoiesc. Câţi ani? Atâtea veacuri, sărmane om, pân’ ţi se va stinge neamul. Iubeşti pe... tânărul acesta?
      —    Pe Paul? Ca şi pe frate-meu!
      —    Fratele d-tale moare în clipa asta tocmai, şi... domnul va muri de mâna dumitale.
      —          Eşti ne’...?! eu să ucid pe Paul, pe vărul meu?! dar nu sunt ucigaş, pentru Dumnezeu!
      —    Află, tinere, şi nu uita: călăul nu este ucigaş!
      Ofiţerul căzu pe gânduri, doborât. Blignac frământa cărţile — le rupse, le aruncă în foc, îşi făcu cruce.
      Străinul îşi luă mantaua, se înfăşură în ea, le spuse „Noapte bună!“ Ieşi din sală. Scara de afară gemea sub paşii lui. Plecase la hodină.
      Paul Bertaut părea înspăimântat:
      —    Asta ori e dracu, ori că-i om de treabă, dar mi-e teamă!
      —          Drept vă spun, domnu Charles-Henri, mi s-a făcut şi mie frică. Den Kerl da, cu pieptarul gros de piele şi cu barbă..., aţi văzut ce mâini avea?! sigur eu visez pe el la noapte!
      —    Şi... s-a întâmplat ceva din câte-a prevestit?
      —          D-le Schmidt, adastă. Dar... poate ţi s-o fi urât de când asculţi, vrei să cântăm puţin?
      —    Iu?! nu-mi stau degetele pe clape astă seară, nu vedeţ cum bâţâi?
      —    Atunci să lăsăm pe altă dată?...
      —    Nu, vă rog. Uite mai aprind... eine Pfeife şi v-ascult până isprăviţi.
      —    Istoria e prea lungă, toată n-am să ţi-o pot spune astăzi, dar... unde rămăsei?
      —    Der... ăla cu barbă mare plecase să se culce...
      —    Şi d-ta ai barbă mare.
      Tresare:
      —          Gott bew\. J vă rog expres nu faceţ ast’fel de glum’ nepotrivit! v-am spus că... Mâine mă rad!
290
      — Aşteaptă, Schmidt, poate că era om de treabă. Ziceam? — Da. după ce a plecat dânsul, au pornit cu toţii. Paul Bertaut la de Longval acasă, de Blignac la alte cârciumi, să-şi petreacă noaptea.
      Charles de Longval nu fusese prea vesel nicicând, pare însă că profeţia din seara ’ceea să fi avut o mare înrâurire asupră-i.
      Veşnic pe gânduri, iar nopţile turburate de visuri grele. Abia puţină linişte-i mai aducea slujba, numai. Om de datorie, îşi vedea sârguincios de treabă. Atât amestec mai păstra cu oamenii, meseria, încolo îi ura. Apoi gândul, că orice ar fi făcut proorocirea trebuie să se împlinească, puse stăpânire grea pe dânsul. Sub înfăţişarea lui de voinicie, era şovăitor şi slab.
      Paul Bertaut, lăsat de capul lui, căzu curând în ghearele lui de Blignac. Tartorul se pricepea ca nici unul să născocească feluri de petreceri şi tânărul avea bani din belşug.
      Aşa trecură primele luni.
      Prin mai, a primit dintâiele ştiri de la Colombe. îi luase urma. Se căina biata femeie, îl întreba cu ce-i greşise? depre Jean-Baptiste, nimic.
      îşi amintea... sărutul. Prins între durerea de a nu o mai vedea şi teama de păcat, nu îndrăznea să plece. Gândurile şi simţirea le lăsase toate acolo.
      Abia păşea pragul cazărmii, afară, şi se răznea din oameni — plecă, să-şi macine urâtul.
      Era în toiul verii, ceasul 3.
      Mergea spre casă cu paşii grei, amărât şi ostenit. Nu închisese ochii toată noaptea.
      în poarta casei, îl aştepta un om străin de partea locului. Presimţirea o aVu îndată: o veste de la ea şi vestea rea!
      Ceti răvaşu-n grabă. Colombe îi scria că Jean se prăpădise, câteva luni în urmă. într-o seară... şi că se canonise mult, săracul; din rana neînchisă de la mână, i se otrăvise trupul. Nu-i împărtăşise asta, încă, fiindcă trăgea nădejde să-şi poată duce amarul. Zile grele. Rămasă singură, s-a luptat cât a putut, dar cei care nu-şi primiseră ce aveau de luat, în întregime, s-au năpustit ca lupii, au cărat şi lucrurile din casă toate, au aruncat-o afar’ din casă, au pus pe toate stăpânire. Nemaiavând pe nimeni pornise spre el, pe jos. Umbla de patru zile, nu cunoştea locurile, ocolise mult şi istovită rămăsese în drum la Envermeux, satul din care era şi creştinul căruia dăduse scrisoarea să i-o aducă. Şi-i mai scria că o secase calea şi ostenită nu putea să meargă înainte nici n-avea cu ce, şi să se îndure...
      A sărit în şa şi mână! Goană nebună, s-ajungă mai iute.
      O zi înăbuşitoare. Dogorea soarele şi nici un creţ pe apă, pic de vânt. Marea-n stânga, liniştită până-n zare. Şoseaua cremene. O văpaie tremura în văzduh departe şi pe şosea părea că se aşterne o apă, o pădure — aburul pământului supt de soare, încet, înfăţişa închipuiri. Pescăruşi de mare, cafenii pe burtă şi mouett’-e cu aripile întinse albe, în zbor grăbite spre pământ, spre apă, îşi ţipau îngrijorarea...
      El gonea înainte şi mai tare. A trecut prin două sate, alte două mai avea. Calul tot o spumă, ostenise, a îngenat. A descălecat, să-I uşureze, dar n-a stat. îl trăgea grăbit ’nainte, după el. Alt sat. Oamenii zoreau spre case. Boi, vaci,mugind goneau spre staule,părăsiseră păşunea. Ciori, stăncuţe, în cârduri vijelie sus pe cer se alungau, se ridicau în slavă vifor, coborau grăbite. Altele, ciorchine pe clopotniţă, pe pomi, cârâiau să-ţi ia auzul.
      Umbre negre pe pământ. Se înnorase.
291
      A încălecat şi zor, ’nainte! Au ieşit din sat. Şi altul. Pomi pe marginea şoselei — îşi clătinau vârfurile încet; abia o adiere dinspre mare şi miros de alge. Mai departe, un vârtej mătura şoseaua alergând spre ei, şi altul; praful pâlnie spre cer. Se vedea şi satu-acum.
      încă o leghe or fi mers şi...
      O movilă în dreapta, lângă drum. în coama ei, un crucifix. La picioarele lui, grămădită o femeie — s-a sculat.
      A sărit şanţul şoselei, a descălecat. A prins-o în braţe. Ea, cu mâinile împreunate şi privind spre Cel ce-o mântuise, s-a lăsat iar în genunchi. El, alături, — se rugau...
      Vremea rea parcă fugise. Soarele spre asfinţit aprinsese un nor deasupra — roşu.
      Ei, pe marginea şoselei, jos. Colombe rezemată de umărul lui, faţa-n palme,plângea amarul ce trăise. El, s-o liniştească, nu găsea cuvinte.
      Calul, cuminte, lângă ei. Gâtul întins s-apuce..., pipăia cât îl lăsa muştiucul o foaie răsucită de lipan, dar nu-i dau muştele astâmpăr, prea pişcau. Sub burta lui se umezise colbul,picătură după picătură, năduşeala. Alergase mult, sufla, i se băteau coastele de drum.
      Or fi stat un ceas, neclintiţi. Unul lângă altul. Ea îşi potolise plânsul. El prinsese voie bună. Calul stătuse din păscut, canonit de musculiţe, se apăra cu coada, cu capul, cu copitele; nu-i dau răgaz — purcoi pe el, grămadă.
      Peste drum, cin’zeci de paşîşrmai în vale, marea începuse să vorbească. Vorbe rari se prăvăleau pe stâncă, iar departe cât vedeai cu ochii tot spinări de oi, de spumă.
      Calul îşi privea stăpânul, îngrijat, parcă ar fi vrut să-i spună...
      S-a sculat, a ridicat-o în braţe, a pus-o-n şa. A luat dârlogii în mână:
      —   Să plecăm , se strică vremea.
      Au pornit spre casa lui.
      Tuna înfundat — departe. Negura se lăsase acolo în mare. Cerul negru-n partea ’ceea.
      Trecuseră de primul sat. El gonea pe jos, alături. Calu-n trap. Ea cu o mână prinsă în coamă, cu cealaltă peste a lui prinsă în oblânc. Când erau mici o mai plimbase astfel, când stăteau la Abeville cu toţii.
      Se înserase bine. începuse şi să sufle vântul — răcoare.
      Ea, îmbrăcată subţirel. Au oprit. A desfăcut mantaua, o purta sul la ciochinări, i-a pus-o pe umeri. Au pornit ’nainte. îl rugase să încalece, lui îi fuse milă de cal. Grăbea pe jos, alături. Trecuseră de cele două sate, rânduite lângă şosea şi într-o parte unu-ntr-altul. Pan’ la târg, drumul lung de-aici înainte. îndemnă mereu. Vântul îi ţinea în loc.
      —   Colombe, ţin’-te bine, culcă-te, fetiţo, pe gâtul calului!
      —   Mă sm... ul... ge... depeşaf
      Venea furtuna peste ei. Se aprinsese cerul şi valurile înalte păreau de lavă, mugea marea alături. Picături mari de ploaie — rari — grele. Fulgerele spintecau văzduhul, plopii să se frângă, sfâşiaţi de vijelie.
      Să scurteze drumul, luase la stânga o cărare. Ploua mai tare. Cişmele împotmolite îi îngreuiau mersul. Ţinea şi calul în loc. Ea-1 rugă să încalece. Se hotărî.
      O luă-naintea lui în şa. Cu o mână o prinsese de mijloc, strânsă de el, lipită. Ea, cu braţele amândouă după gâtul lui...
      —   Charles, mi-e frică...
      Luase foc pământul. Un tunet groaznic şi a început să cadă apa parcă se vărsa marea.
   - Pintenii înfipţi în burta calului. Fugeau...
292
      Alt fulger, mai năpraznic. Ea, de groază, mai strânsă de el, lipită toată.
      —        Colombe, iubita mea!, — o cuprinsese toată-n braţe, a început s-o sărute pe ochi, pe păr, pe frunte.
      Ea, să se apere cu mâna şi:
      —  Charles, pentru Dumnezeu! cerul e deschis, te vede Jea’...
      El, mai nebun şi mai aprins, o sărută pe gât, pe sâni...
      în lumina unui trăsnet, ea i-a prins privirea aspră, fosforescentă, verde. Un ţipăt! i s-a părut, sărmana, că-i Necuratul — leşinase. Mai lacom..., îşi pierduse firea. Calul, nestăpânit, gonea în întunerec, coastele şi burta ’ prinse de împunsăturile de pinteni. Un trăsnet — a răbufnit pământu’ aproape parcă se crăpase. Calul s-a clătinat, să cadă. Dârlogii
—   îi scăpase. Au căzut grămadă.
      Când şi-a venit în fire, curând, era singur... împotmolit în şanţ. îi vâjiâ capul, îl frigea trupul, — ea, nicăieri. Pe şosea alături un ropot, se depărta. Mai încetase ploaia. A dat să se ridice, a.căzut iar. Se ţâra s-o caute, nu-i dă de urmă. Târziu, bâjbâind prin întunerec
—   nu departe, dar un pas i se părea o leghe — la o margine de groapă... De ea se ferise calul, când a poticnit. Acolo, mantaua. Mai în fund, ca la un stânjen — groapa largă — i-a întâlnit o mână, apoi trupul tot, dar... rece.
      Deznădejdea l-a întărit. A ridicat-o, a scos-o afară. O ruga să îi răspundă, o clătina, o desmierda, sufla pe ea s-o încălzească* zadarnic. Nu-şi mai venea-n simţire, împleticindu-se, a pornit cu ea în braţe; spaima c-o s-o piardă îi dădea putere.
      Cât o fi mers?... Cernea mărunt să se golească norii şi o beznă să-ţi bagi degetele-n ochi. Cădea şi se scula. Nu ştia încotro merge, dar grăbea... O lumină sclipea în întunerec. Departe? aproape? Lumina te înşeală noaptea, dăr nădejdea îl ajuta. Pomi într-acolo. I se umpluse gura de apa ce i se prelingea de pe fată, din păr. Un gust sărat şi năclăit şi o sfârşeală-npiept şi în oase! Abia mergea înspre lumină, clătinat, cu ea în braţe. S-a stins lumina — dăduse-n zid, s-a prăvălit.
      A deschis ochii, i-a închis. Ziuă. îi vâjiâ capul, îl supăra lumina. A deschis ochii iar, privirea spre cer,.. .tavanul alb. Nu se dumerea. Visase?
      —   Colom’...
      De lângă el, era în pat, de pe scaun s-a ridicat o fată, ochii-n lacrimi.
      Nu pricepea nimic!
      A vrut să se scoale, n-a putut. îl îmboldea durerea în piept, în şale. Dreapta o avea înfăşurată. O odaie mare albă, fereastra mfaţă.Perdelele de olandă fluturau uşor în vânt, în soare.
      Lângă perete un prie-Dieu, deasupra un crucifix. Făptura albă, care stătuse lângă el, în genunchi cu mâinile împreunate...
      încet, începea să-şi lămurească: calul.urgia..., groapa, — când o purta în braţe. Vru s-o cheme, îi fu teamă. Aştepta s-o vadă, număra clipele... A oftat adânc. Fata care se ruga s-a apropiat de pat. ÎI mângâia uşor pe frunte, — două lacrimi...
      Le-a simţit fierbinţi pe piept. Şi-avea un gol în cap!
      S-a deschis uşa, paşi grei s-au apropiat de pat:
      —   Slavă Domnului, vă văd în viaţă, d-le de Longval! Ştiţi, mult n-a lipsit şi...
      Parcă-1... mai văzuse, îi mai auzise glasul?...' Era buimac, nu pricepea nimic. Când
credea că-şi vine în fire iar îl apuca sfârşeala. închise ochii.
293
         Ca prin vis, o voce dulce:
         —   Să-l lăsăm, papa, să doarmă...
         Trecuse aproape o săptămână.
         în grădină. Lângă el, fetiţa care-1 îngrijise. înaltă, zveltâ şi bălană şi un glas să îmbunezi o lume — o mai chema şi Margherita! Frumoasă cum sunt fetele de Nord când se pun să fie şi le-au ajutat... părinţii. Igliţa în mâini, croşetă dantela şi-i şoptea guriţa:
         —         Tata... spu... ne... că nu mai e nici o primejdie şi că... astă seară încă, zice că, puteţi pleca... Mie-mi pare rău!, — şi a oftat.
         —   Rău? ...că mi-e mai bine?, — a întrebat-o de Longval.
         Fata, roşie ca o muşcată:
         —         Niiu! dar fiindcă... aţi fost aşa bolnav! dumneavoastră nici nu ştiţi ce rău v-a fost! n-am dormit atâtea nopţi... de grijă! — şi s-a înroşit mai tare, minunea de fetiţă — un surâs îi flutura pe buze, privea mai stăruitor dantela.
         Primul ceas mai bun, de atâtea zile.
         Fiindcă trebuia să plece, îndrăzni:
         —         Spune-mi d-ta, te rog, când m-au găsit... nu eram singur?, — aşteptă răspunsul ca o uşurare sau...
         Ca un nor uşor i-a trecut pe faţă, fetei, întristată dintr-odată, — poţi să pricepi femeia?! — dar stăpânită:
         —         Nu ştiu..., vă spune tata, — şi a plecat grăbită. A întors capul să-l privească, a intrat în casă.
         După cină.
         Omul care-1 îngrijise, aşa de blând, îi spuse aspru:
         —   Sânteţi vindecat, puteţi pleca, a tras căruţa, — şi l-a dus până în prag.
         Acolo, el:
         —         Acum... îmi spuneţi? şi spuneţi-mi şi cum vă cheamă, să ştiu pe cine să binecuvântez.
         —         Căruţaşul ştie... Mai-nainte, până nu intraţi în târg, o să oprească. Paznicul cimitirului o să v-arate locul.
         Ştirea grea o avea în suflet de când se deşteptase. Nu voise să şi-o mărturisească tare.
         —         Cât despre mine... Rugaţi-vă pentru cei nenorociţi şi v-aţi rugat şi pentru noi. Să nu întârziaţi...
         —   îngăduiţi-mi cel puţin să vin să vă mai văd...
         Celălalt, tăios şi aspru:
         —         D-le de Longval, ne-am întâlnit de două ori până acum, roagă-te lui Dumnezeu să nu ne mai întâlnim şi a treia oară!
         Când ieşea pe poartă..., i s-a părut?! S-a mişcat uşor perdeaua de la fereastră, sus. După perdea, un căpuşor de fată.
         Acum îşi aducea aminte: în plimbările lui, călare,mai trecuse pe aici. Da, recunoştea şi casa asta, răznită singură în câmp, şi zidul...
         —         Aici v-o găsit jupânu’ spre ziuă..., — şi cu coderia fiştii arăta în stânga, douăzeci de paşi mai sus de poartă, la picioarele calcanului.
         Vru să-l mai întrebe... N-a mai scos o vorbă,căruţaşul.
294
      Au oprit la cimitir.
      în odaia lui plină de gândurile de altădată şi de cele noi, gândea la fată. Umbra nouă se aşeza stăruitoare, între el şi moartă.
      Lipsise şapte zile. A mai stat trei, să prindă putere. Camarazii îl crezură ori plecat din târg, ori că citeşte închis în casă, poate. îi plăceau cărţile şi se mai întâmplase. Vremurile schimbaseră şi obiceiurile. Altădată, pe când regimentul aparţinea vicontelui de Turenne, nu se ştia ce-i statul. După Bergen, după Gravelingen, unde rămăseseră şi soldaţi şi ofiţeri mulţi, dar unde îşi câştigase faima, regimentul ajunsese la odihnă, dobândită după lupte grele. D-l de Boissiere, care comanda acum, era mai paşnic. Hăţurile mai slobode.
      Află că Paul o ţine într-un chef, zi şi noapte. Căzuse în plasă deasă. Valvins de Blignac era meşter să încurce şi neîntrecut să toace.
      Se vedeau şi rar.
      Fireşte, Charles îşi cunoştea vina. Sălbătecia lui, firea lui posacă, necazurile din urmă, astea toate îl ţinuseră departe de vărul său. Şi tinereţea lui zvăpăiată se îndreptase spre veselie, numai. La Blignac o găsise toată, până la desfrâu. Risipea în neştire — îşi făcea de cap. înainte-şi mai găsea de lucru, dar de când regele cumpărase „C-nia Nouvelle France“, din Indii — căreia aparţinuse, — n-avea altă treabă decât să zvârle banii.
      —    Prea l-am lăsat singur şi în voia lui! — Căută să-l întâlnească.
      Se schimbase, -- fumuri; îngâmfat:
      —    în curând voi avea cea mai frumoasă amantă! şi vântura pe buze o... mârgherită.
      Iată tot ce-i spuse, la prima lor întâlnire. De Longval pricepu îndată că răul îi intrase
în măduvă şi oase. Bietul Paul era beat turtă, nedormit, se hâţâna să cadă.
      Se gândi să-l lase pentru altă zi, când o fi treaz.
      S-ar fi dus... pe-acolo, gândurile şi inima îl zoreau, dar.
      A pornit călare. A ieşit din târg. A luat şoseaua Neufchâtel-ului, a trecut de cimitir, apoi peste câmp la dreapta prin aleea de meri. A oprit. A descălecat şi a legat calul la umbră. S-a apropiat de zidul înalt, a privit printr-o spărtură. Tocmai în dreptul lui, grădiniţa de zarzavat. Printre răsaduri... ea, culegea sulfină.
      S-a furişat înăuntru, pitulat pe după soci, cerceta dacă e singură. Cât putea vedea — nimeni. Câţiva paşi şi a strigat-o încet. Fata a întors capul, a tresărit speriată.
      S-a repezit:
      —   Iartă-mă, trebuia să viu să... -ţi mulţumesc şi..., — i-a spus taina toată.
      Margherita, îngrijată, privea spre casă şi:
      —    Vă rog plecaţi, nu mai veniţi aici! cas’ asta e bleste’...
      O prinsese în braţe.
      —    Charles, du... -te. Auzi, mă strigă... — şi a fugit.
      Se întorcea spre târg. Când să ajungă, tot pe şoseaua ’ceea un călăreţ... îl vedea din spate, numai. Parcă ar fi semuit calul. Era sur şi avea trapul mare. Calul lui Blignac!? dar altul era călare — au cotit în târg la dreapta. I-a pierdut din văz.
      Seara, a pornit să-i caute.
      După ce a colindat tot oraşul, nemeri la cârciuma lui Isaac Crocheteux. O paragină la ţărmul mării, renumită însă pentru peşte proaspăt, scoicărie şi vin din cel mai bun. La o masă, de Blignac. Două clondire în faţă, singur.
295
      —        Hei-hei! de Longval, ce te-aduce aici? Ia loc, ai parte de un vin! — şi plescăia din buze.
      I-a spus că... se plimba aşa, pe malul mării. Celălalt zâmbea şiret:
      —   Tu îl cauţi pe Paul, las’ că ştiu eu!
      —   Nici nu-1 caut, nici nu-1 ocolesc.
      Nimic ca nepăsarea, ce-i arăţi, să dezlege limba omului viclean.
      —        Apoi dacă ţi-e totuna, să-ţi spun drept, plodul ăsta a început să mă cam plictisească! ce să-ţi spun!?
      Charles de Longval îl asculta în silă. Guralivul, dă-i ’nainte:
      —   Nu zici că s-a ’morezat de-o fată!?
      —   Nu văd răul...
      —        I-am spus limpede: cul-că-te cu ea! dumnealui... stă, oftează, dă ochii peste cap, nu mai bea, nu mai mănâncă, spune că s-aruncă în mare, mare pagubă! Nenorocu lui! ’ce c-a, *hâc! c-a dat peste fată cinstită, zău, aşa zice. Eu, drept să-ţi spun, nu ştiu ce ascunde fundul mării, pe uscat n-am prea întâlnit, da’ dacă spune, hai să-l cred, *hâc! Zice că nu-i-chip nici să-i vorbească, a zărit-o abia şi l-a prins în mreajă. Să-l ajut! mi-am zis eu mie, ştii ce suflet slab am. Tactica o ştiu pe deşte...Mi-a spus flăcăul că pe fată, când pleacă ia’-su de-acasă — mamă n-are, — o păzeşte o zgripţuroaică. — Măritată? — Nu, fată! Eu cu fetele bătrâne n-am tocmeală; n-au nimic de dat nici de vânzare, nu cred nimănui la dragoste, trag pe sfoară şi pe dracu de li se încrede. Hai la... spiţerie! şi m-am dus. Pentru patru livre, Guy Goleche ne-a dat un praf să adormi buştean o casă întreagă iar Bertaut e înţeles cu argatu’, Bricquart îl cheamă. Pare ăl mai de ispravă! Paul l-a plătit un pumn de aur. A plecat să-i ducă prafu’, acolo. Uite... ia pa’arul ăsta şi aşteap’..., *hâcl trebuie să vină, că la noapte pleacă iar într-acolo, să-şi culeagă prada. Strâmtă treabă! nu-i aşa?, — şi râzi!
      Charles gândea la ale lui, ăla dă-i cu clanţa înainte:
      —        Noaptea asta are fata, s-a făcut! fată mare!! înţelegi? babalâcul nu-i acasă, da’ ce mă bucură mai mult e că n-o să-l mai văd păscând...
      —   Ce zici?!
      —        Vezi,'hâc! mi se făcuse greaţă, nu mânca nici nu bea, toată ziua rumega la flori, o floare... ci c-aşa o cheamă, zice, şi pe fată, ca pe floare.
      Cel’alt tresare:
      —   Ce floare?
      —   Nu te-i pricopsi şi tu cu vreo meteahnă?! iac’o floare: mărgherita!
      —        Mârşavule!! — şi s-a oprit să nu-1 plesnească. Cu spada în mână s-a repezit nebun afară. Ca vântul a trecut prin mahalaua Pollet, era goală. Noapte. Urcuşul de la Braqueville l-a suit în goană, a luat şoseaua Neufchâtel, alerga. A ajuns iute. în colţ... lângă zid, o umbră. S-a aruncat asupra lui...
      —        Paul, nenorocituleî, — nu l-a lovit, dar îl scutura să-l frângă, — nu-ţi dai seama unde te-a adus desfrâul?! O fată lipsită chiar de apărarea ei, toropită în somn, moartă!?
      Celălalt îşi amintea că fusese om de treabă, se desmeticise.
      —        Nu te da. Paul, sosesc!, — gâfâind venea Blignac,pricepuse că-1 vânduse limba. — Ce-ai cu el? vrei fata pentru tine, hai?!
      Atât a fost de-ajuns să-l îndârjească:
296
      —        Cum?! asta-ţi fu morala?!,piei de-aici, vezi-ţi de drum! — şi atrasspada.au sărit pe Charles.
      —   Sânteţi nebuni?!, — atât a apucat să spună.
      Ceilalţi doi gata să-l străpungă. Trebuia să se apere, n-avea încotro. Dânsul înapoi şi numai din paradă, l-a rănit pe Blignac la umăr, ăstuia-i căzuse spada; a pus piciorul pe ea şi bătând fierul cu Paul, l-a sângerat şi pe el la faţă. Cei doi s-au tras plouaţi ’napoi.
      —   Ne vom mai vedea!, — i-a strigat Blignac şi au plecat.
      El a rămas de pază.
      Făcuseră atâta gălăgie acolo... lângă poartă şi nu se arătase nimeni. L-a prins teama:
      —   Da’ dac-or fi greşit măsura şi fata-i moartă?...
      A grăbit pasul. Poarta, descuiată. Lumina din sală străbătea prin uşa crăpată. A intrat.
      Ghemuită pe un scaun, dădaca fetei sforăia adânc. A scuturat-o s-o scoale. Aşi! dormea dusă.
      A urcat scara. Uşa camerei, în care zăcuse, dată de părete şi lumină înăuntru. Margherita, abia apucase să se dezbrace, răsturnată în pat, pe spate, dezvelită, cum o doborâse somnul, mâinile sub cap, parcă un vis o mângâia pe faţă; dulce, sânu’ afară şi o fragă şi cămaşa ardicată... Floare.
      A încercat s-o deştepte. Pieptul i se sălta uşor, dar o prinsese somnul — toată.
      S-a aplecat s-o sărute. A simţit-o caldă, moale, şi...
      Ce îndemnase pe altul să nu facă, a făcut el, nerodul! Nenorocu-i luase minţile într-o
clipă.
      —        Wie 'st moglich!? cum se poate aşa păcat?, — înlemnise bietul Schmidt, nu-i venea să creadă.
      —        Diavolul l-a învăţat! din păcatul ăsta ni s-a tras blestemul... Nu zic, şi altuia văzând-o adormită astfel... s-ar fi putut să-i ceară inima...
      —   Fireşte, domnu’ Charles-Henri, nu zic ba, dar nu se face! poate tot n-o fi adevărat?!
      —        Din tată-n fiu plătim ruşinea, aşa s-a întâmplat! în hârţoagele ce ţi-au trecut prin mână, n-ai ajuns acolo încă, este scrisă. Tatăl meu o ştia de la tatăl lui şi de la străbunicu’. Unul a spus-o, altul a prins-o în ureche şi a spus-o mai departe; cu mărturisirea celui care a săvârşit păcatul, vezi, se încheagă povestirea, astfel cum a fost trăită.
      Ziceam? — Da, nu ştiuse să se stăpânească. El vroise să îndrepte lumea şi a căzut singur în groapă!
      Dar să isprăvesc cu partea asta.
      De Longval abia se deşteptase, ceasul 6, sluga lui Bertaut a venit să-l cheme! că-1 aşteaptă de Blignac, în piaţa Puţului-Sărat. Bănuia de ce-1 adastă, îi rămăsese îndatorat din ajun. Şi-a luat şi spada...
      D-l de Blignac lipsea, îl înfierbântase rana, poate.
      Paul Bertaut, cu mâinile amândouă întinse, fără pic de supărare:
      —   Dragă Charles,eu te-am chemat. Priveşte!...
      Lume multă în piaţă, strânsă în jurul unei schele, proaspăt ridicată. Şafodul. Unul cu mantaua roşie, înalt, cu barbă mare neagră. în jurul lui, trei ajutoare. Legaseră patru potlogari „la stâlp‘% iar pe altu-1 schingiuiau pe roată. Şi urlete şi vaiete!...
297
      Acum că-1 privea îşi aducea aminte...
      —         L-ai văzut pe socru-tu? ţi-o las băiete! poţi să-i pupi odrasla-n tihnă, astfel de relaţii, cavalere, nu sunt pentru mine!, şi Bertaut s-a scurs, grăbit, în lume.
      L-ar fi sfâşiat, îl ardea ocara.
      A luat drumul spre cazarmă.
      Blignac, oblojit la mână, în curte, cocoţat pe o ladă, şi Bertaut alături, — ofiţerii roată, — le spunea povestea-n gura mare. S-a gândit să-l pălmuiască, dar...
      Vru să isprăvească într-un fel, cum se obişnuia şi în vremea ’ceea, mai ales. îşi căută doi martori printre camarazi. Cui vrea să vorbească, nu-i mai răspundea.
      Târgul plin de ştirea nouă: „Charles de Longval se încurcase cu fiica călăului şi avea s-o ia în căsătorie**. Ce ocară!
      Astfel tălmăcise de Blignac isprava şi Bertaut o răspândise. Urlă târgul tot. Nu mai putea scoate capu-n lume.
      Până-n seară, o ştafetă: îl chema marchizul de Boissiere — în grabă.
      S-a dus. îl ştia nemăsurat la vorbă şi era îngrijaţ.
      îl primi ţipând la el, că-i făcuse regimentul de râs şi alte vorbe grele împotriva fetei. N-a putut să i le rabde, trase spada, o frânse pe genunchi şi i-o aruncă la picioare.
      L-a dat afară.
      Ştia ce-1 aşteaptă. îşi rupse brevetul semnat de rege. Isprăvise cu armata. Trebuia să fugă, altfel îl adăsta închisoarea -- grea.
      Hotărî să plece în Indii. Chiar a doua zi pornea într-acolo o corabie.
      —    Armer Mensch! aşa departe!?
      —    Ce bine ar fi fost să fi plecat! dar ascultă...
      Se schimbă de haine, îmbrăcă pe cele de pribegie. Făcu o legătură din ce avea de preţ şi părăsi casa. Când au venit să-l aresteze, era departe.
      într-un han pe malul mării luă înţelegere cu căpitanul până-n ziuă să îmbarce şi să se ascundă. Dup-amiază, a doua zi, aveau să plece. Nu mai putea face altfel.
      îl mai ţinea un gând... Vroia s-o mai vadă o dată sau să-i vadă baremi casa.
      îşi lăsă legăturica, spuse că se întoarce.
      Rătăcea pe-acolo, dă târcoale. întunerec -- miezul nopţii. Poarta neîncuiată.
      —         Dac-o fi iar singură? — şi intră în curte, se apropie de uşă. Parcă desluşeşte un plâns, un scâncet, ba un ţipăt?... Urcă scara şi-şi lipeşte urechea, de tăblia uşii. Alte gemete şL
      —         Papa, nu ştiu, ...nimeni! aaâh! poate, jur, zău! aaaâh...! nu ştiu! mor... uu-u-uăh... auu! aah, — glasul ei şi să-ţi sfâşie inima!
      O rază de lumină i se joacă pe haină. Priveşte prin gaura cheii şi ce vede îl îngrozeşte,
dar...
      —    D-le Schmidt, auzit-ai despre... cişmele spanioleşti?
      —    ’war nie in Spanien.
      —         S-au purtat şi pe aici... până mai acum cinci ani. Carâmbii tari, din şase scânduri încinse în funii.
      —    în Paris n-am vezut aşa încălţăminte.
      —         Vezi, nu prea sunt de ieşit pe stradă, sunt... grele, dogoreşte, strânge! dar fiindcă văd că nu ştii, să te lămuresc: „Cercetarea cea Mare4*, înainte de a-1 săvârşi pe osândit,
298
cere adeseori şi canonul ăsta. Legat pe şaua de chinuit cu picioarele atârnate în jos, i se pun nenorocitului, schingiuirea aceasta e pentru bărbaţi numa’, femeile nu rabdă, mor, zic, i se cuprind picioarele, de la genunchi şi până peste gleznă, fiecare, în câte şase scândurele care să-i încingă pulpa şi fluierele. Doagele au pe mărgini găurele prin care trec, ca şi un şiret, funiile. Sunt strânse tare până se apropie de margine...
       —   Weh! gar nicht gemiitlich!
       —         Apoi cu un ciocan baţi între scânduri pene şi strângi funia tot mai tare. Trosnesc oasele...
       Zburlit:
       —   Ce-aţi spus!?
       —         Scoţi cizmele, altfel pacientul moare, şi i le pui iar. Mai mult de opt părechi nu rabdă nime. Acu bănuieşti ce vedea de Longval prin gaura cheii?...
       întinsă, prinsă pe capra de supliciu, legată, Margherita, cu picioarele în sânge, scăldată în sudori, galbenă ca o moartă, abia-i mai şopteau buzele:
       —   ââââ-âââ’n-nu ştiu!...
       Tatăl ei, aplecat pe ea, cu maiul în mână, bătea pene să-i zdrobească gleznele, ţurloaiele.
       A vrut să intre. Uşa, încuiată. Rezemat de toc, afară, un drug de fier. L-a înşfăcat cu mâinile amândouă, furia îi înzecea puterile. Dintr-o izbitură a sfărâmat ivărul, a trântit canatul de perete, a dat năvală înăuntru.
       Călăul a sărit în picioare, scăpase ciocanul, a ’pucat paloşul, l-a ’r’dicat drept deasupra copilei:
       —   Dacă faci un pas îi zbor capul!!
       S-a trântit în genunchi la picioarele lui:
       —   Las-o! eu sânt ticălosul! — I-a spus în patru vorbe tot.
       Pierre Jouenne s-a aruncat pe fată, a descălţat-o, iute, a dezlegat-o, îi săruta rănile şi mâinile:
       —   Copilaşul meu! viaţa mea! iartă-mă!! — şi-şi smulgea părul.
       I-a uns picioarele cu alifii, cu leacuri, a înfăşurat-o şi fără să-l privească:
       —         Ieşi! pleacă!! Dumnezeu să-ţi răspundă! pleacă! sânt călău, vezi, ştii, nu sunt ucigaş! da’ pleac’ odată!!!, — a răcnit.
       El, să-şi plătească vina şi... o iubea, i-a cerut-o de soţie.
       Gâdele îl privea nedumerit...
       —   ...fată de călău şi... ’mneata... nobil?! nu se poate!!
       —   Vom pomi departe, plecăm în Indii mâine, vă jur...
       Fata leşinase. îşi venea încet în fire.
       Bătrânul a început să plângă:
       —         Nu-ţi ajunge?! vrei şi să ne desparţi acu’?! dar..., — şi privea spre fată. Charles, lângă ea.
       —         Papa, ră-mân cu tine, — a oftat copila şi a închis ochii. Mâna-i alunecase pe umărul lui Charles.
       Sufletul bătrânului, pricepuse? i-a privit şi pe el şi pe fată şi:
       —   De o iubeşti, cât spui, să ne trăieşti ruşinea! ţi-o dau, da’ te faci călău?!
       —   Mă fac!
299
      —  Bine, poţi rămâne.
      Jouenne a plecat cu ea în braţe, sus. După ei o dâră de sânge.
      Celor osândiţi să moară pe roată li se sfârtecau picioarele şi braţele cu un drug greu de fier. Loviturile se cădea date dinspre gleznă în sus, trei-patru la rând, să sfărâme mădularele bucată cu bucată — mâinile, apoi pe piept şi cu putere până ce...
      Neînduplecat, Pierre Jouenne l-a silnicit pe Charles de Longval să se ţină de făgăduială, poate că, aşa cred, avea dreptate! vezi, noi trăim în lumea noastră...
      în arhiva secţiei criminale a oraşului Rouen poţi găsi şi astăzi, dacă ştii să cauţi, procesul-verbal al execuţiei lui Martin Eslau. Ceea ce ne priveşte ştiu pe de rost, sună astfel:
      „...şi fiindcă maître Pierre Jouenne, care trebuia să săvârşească pe condamnatul Martin Eslau, se înţelesese cu ginerele său ca el să sfărâme picioarele osânditului — i-a întins lui stanga de fier, să înceapă. Acesta a leşinat după prima lovitură pe care a dat-o. Poporul, îndârjit de stângăcia lui, l-a huiduit.
      îşi începuse meseria...“
      —  Domnu Charles-Henri,permiteţ\ da’ ce făcuse Eslau?
      —  Furase o vacă. I se prăpădise, omului, muierea şi gemenii n-aveau lapte.
      —   Ja so?!...
      Să le spui tot ce auzi, să nu le tăinuieşti nimic şi să nu scrii o slovă fără ştiinţa lor! Orice ai face, te pândeşte moartea.
      Tot ce s-a petrecut din toamnă şi pân’ acuşi, toate grozăviile din glaciere-le de la Lille, cufundările de la Nantes, căsăpiile din Midi, toate au trecut neştiute şi abia de le crede lumea, pe jumătate. Dimpotrivă, s-au răspândit mereu tot soiul de neadevăruri despre aşa zisele săvârşiri ale regimului doborât. însuşi Saint-Just, cu glasu’necat în lacrimi: „Din porunca decăzutului rege, fost-au ucişi nouă mii?". Mai spunea că... într-o noapte, numai, în ajunul Revoluţiei, Sena a curs îngroşată de leşuri, câteva mii! Vorbe — zise de la tribuna Conventului, mulţi le dau crezare fiindcă le-au auzit cu urechile lor iar alţii, pe urmă, fiindcă le citesc în ziare. Şi ce crede oraşul, crede şi târgul şi satele, până în ungherele depărtate ale Franţei şi dincolo de hotare. Căci lipsurile sunt mari şi foametea cruntă şi sânt mulţi care ştiu că a fost pusă la cale de rege, flămânzirea, precum şi schingiuirile din Bastilia. Minciuna a prins rădăcini adânci şi va dăinui vreme!
      Prin „societăţi", aşa s-a ajuns la Teroare. Racila s-a răspândit ca şi molima, cuibărindu-se întâi acolo. Mii de inşi, lucrând despărţiţi, n-ar fi izbutit s-o împrăştie în aşa fel şi chiar trepăduşii lui Egalite şi-ar fi pierdut zădamic timpul de nu dădeau peste sumedenie de patrioţi, însufleţiţi până la omor şi lesne încrezători, nerozii.
      De când s-a pomenit, mereu, oricine era socotit fără prihană şi numai împricinătorul avea sarcina să lămurească vina cuiva. „Bănuit", astăzi, tu trebuie să-ţi dovedeşti nevinovăţia şi încă nu e destul! Şi-aşa, de la o curăţire la alta mecanismul social împlineşte cea mai desăvârşită selecţiune — ajunge la puri între puri! la cei mai habotnici. Carrier, Le Bon..., ei sânt produşii trudei colective, drojdia spiritului revoluţionar.
      La 27 brumaire an. II, un cârd de tineri sprinteni şi frumuşei dau buzna în sala consiliului comunal, vin la „bară". îmbrăcaţi în... carmagnol’ -e, nădragi pestriţi şi scufe roşii.
300
      Chaumette se uită la ei. sare în sus, de pe scaun:
      — Muieri neruşinate! vreţi să fiţi bărbaţi? acu’!? nu vă ajunge că ne stăpâniţi simţurile, judecata, nu stăm oare la picioarele voastre!? despotismul vostru e singurul pe care urgia puterii noastre nu l-a putut înfrânge fiindcă e cel al dragostei şi prin urmare, născocirea Naturii! în numele ei, rămâneţi ceea ce sânteţi! — şi a dat femeile afară. ...Străbunicele sufragetelor!
      Camot şi Prieur de la Cote-d’Or au intrat, de câteva luni, în „Comitetul Mântuirii Publice44. Când cu urgia dezlănţuită împotriva Girondinilor, cel dintâi se arătase a fi „moderat44, aşa-1 mărturisise firea. Alte nevoi îl zoresc: toamna s-a arătat potrivnică, învingător la Hondschotte, Houchard, sărmanul! fusese nevoit să lase pe Austrieci să ia Quesnoy. Armata Rhinului se retrage în zăpăceală mare spre Saveme şi Strasbourg. în câteva zile, numai, Camot schimbă căpitanii.
      în sfârşit... Jourdan bate pe Coburg^la Wattignies şi despresoară Maubeuge. în Alsacia, Lazare Hoche, cu armatele Rhinului şi ale Moselle-i surpă liniile, la Wissemburg şi duşmanul e aruncat înapoi.
      înăuntru...? Lyon a capitulat,......Lyon s-a războit împotriva Republicii! Lyon a
pierit!!44.
      Cade Toulon, în mâinile unui tânăr căpitan de artilerie. Kleber şi Marceau înfrâng pe Vendee-ni la Cholet, aceştia trec Loir’-a, vor să se unească cu Chouan-ii lui Cadoudal, iau Laval şi Fougere, dar sunt puşi pe fugă la Mans şi Savenay.
      Au învins şi Europa coalizată şi răzvrătirea dinăuntru. S-ar părea că sunt pe cale să stăpânească şi asignatul. îi creşte vlaga; preţuia, „ofilitul44, cu trei luni înapoi, 27 şi iată-1, la sfârşitul lui noiemvrie, la 48 suta. Negreşit că aşezarea politică l-ajută, ...cât vâ ţine! Legat de soarta Republicii, se va bucura de zilele ei bune. Aşa a fost şi după Valmy. Şi totuşi, înlănţuirea izbânzilor, în afară, va coincide curând cu necurmata lui doborâre — până se va prăbuşi de tot. Pricina? — Factorii politici au pornit spre acelaşi ţel, mai potoliţi, nu mai smintesc minţile şi se feresc de daraveri, pe cât pot. Apoi, spaima pe care o înfăţişase „măsurile44... a mai trecut! se învaţă omul şi cu răul şi cu teama.
      Dar spre a-i curăţă cum trebuie pe „trădători44, se cade daţi pe faţă, şi pentru urma ’ceasta să fie supravegheaţi de-aproape ziua şi noaptea şi bineînţeles bănuiţi, să fie, întâi. Şi iată cum „radierea44 duce încet-încet la comitetele de supraveghere şi la legea suspecţilor. Mijloacele ei de lucru: delaţiunea bine tăinuită şi frica; pe ele se întemeiază acu’ Teroarea.
      Molâciunea, sfârşeala şi străveziul nu le mai întâlneşti. Dimpotrivă, formele zdravene ale Romanelor au căutare astăzi. Plasticul. Trândăvesc, abătuţi, numai bărbaţii petrecerilor, chefliii. Aceştia maimuţăresc mlădierea trudită, umbletul leneş, să crezi că sunt muieri travestite. Ele, şi cele mai neprihănite, par gonind după plăceri.
      Rechiziţii. Strâng pe capete, mult şi din toate. La Marsilia, Freron şi Barras despoaie lumea, le iau cămăşile, izmenele. Au adunat peste douăzeci de mii din fiecare şi ţoale. Să îmbrace soldaţii. Fouche desculţă gospodarii, să-i încalţe. Pe civili îi pune la saboţi. Au tăiat generali bătrâni şi în locul lor au pus alţii, tineri.
      în faţa primejdiei, parlamentul a hotărât: „Din clipa aceasta şi până ce duşmanii vor fi izgoniţi, toţi Francezii sunt rechiziţionaţi pentru salvarea patriei!44 Mobilizare generală. Soldaţilor le poruncesc o disciplină de fier, li se dă şi o tactică: „Cine atacă întâi, învinge!44.
Aceeaşi pe care o dăduse altădată Richelieu mareşalilor săi. Tot aşa crede şi Dubois-Crance, unul din sfetnicii militari ai Conventului.
      Vor trimite trupe multe şi vor ataca la baionetă.
      în sinagoga cea mare, din Metz răsună aria Marseillais’-ei. Cuvintele de Moise Enshaim proslăvesc izbânda lui Israel. Nu tăceau mai bine din gură!?
      Cad capetele, mereu. La rând, Manuel şi toţi slăviţii poporului. Dupont-Deuterre, Bamave, Osselin, Noel, fostul ministru Lebrun, generalii Luckner, Custine...
      Se încheie anul, astăzi. în sala mare, pe scaun: generalul Biron, alias Lauzun, faimosul Lauzun!... Fusese arestat şi închis la Sainte-Pelagie, câteva luni înapoi — la 21 iulie 1793.
      Judecată scurtă.
      Printre cei mai dornici de libertate, se lepădase el cel dintâi de precăderi, în noaptea turbure din 4 august, în noaptea care văzu sfârşitul pământului. E drept că cu moşiile şi cu castelele sale isprăvise demult şi cu toată averea. Oricum. Apoi, în toamnă, dandanaua de la Versailles. Fu împricinat că s-ar fi dus şi el cu toţi zurbagiii acolo. Orleans o ştersese la Londra şi trebuia un ţap, să ispăşească vina. Cazul e cercetat de-aproape, la Châtelet. Lauzun se justifică în Parlament, aduce dovezi. Iar virtutea stăruia tocmai în vină, vină cât mai mare! şi fiindcă n-o avea, l-au lăsat în pace. Altfel, ajungea departe!
      Grijile lui toate: d-na de Coigny. O pornise la Londra, mai înainte. L-a încins dorul. Pleacă cu Talîeyrand împreună, să negocieze...? E arestat, pentru că avea datorii. Legea. Nici n-a apucat s-o vază. Cu ce au strâns câţiva prieteni, dobândeşte scăparea şi trebuie să plece. Porneşte spre casă; nenorocul lui! Talîeyrand plecase să plece şi rămâne.
      întors în ţară, se bate. Sub Luckner întâi şi în armata lui Rochambeau. Apoi, în fruntea oştirii „du Haut-Rhin11. în 92, l-ameninţă toate primejdiile. Trece sub ordinele lui Custine, pe care-1 avusese la poruncă. Bolnav, cere să fie lăsat la o parte. N-are încă parte de odihnă; l-au trecut la armata din „Var41 şi ajută la cucerirea Nissei. Pentru lucruri mărunte sau pentru unele amintiri, poate, s-au pornit cu ciudă mare pe el. La Revelliere-Lepaux i-a jurat moartea şi în Convent, Fonfrede şi Marat îi cereau de luni de zile capul. Cine sapă groapa altuia...; aşa se întâmplă! Era în fruntea unei oştiri pornită să cuminţească Vendee-a, când l-au înhăţat. Rugămintea ce a mai trimis lui Sechelles să-l scape a fost de năpraznă. Acum hodineşte, după o viaţă destui de zbuciumată, mult clătinată şi de necazuri şi de răsfăţ.
      Născut în 1747. Neam mare! Strămoşi vrednici şi amărâţi, printre ei. Câtorva li s-au tăiat capetele. Sfârâie de dor de viaţă. O începe devreme. Bucurii multe. La douăzeci şi opt de ani, îndrăgostit foc de prinţesa Czartoiyska. Mereu după ea, colindă lumea» în graţiile lui Pompadour, a familiei Choiseul. D-nele d’Esparbes şi contesa de Stainville nu-1 pierd din preajmă. Apoi lady Bunbury, d-rele de Boufflers,de Beauveau, lady Craven, până şi... Regina!? Nu, vorbe numai. Şi ca să le spulbere, pleacă în America. Isprăvi de seamă, lupte. A stat acolo cât a fost nevoie, nu şi cât a putut. S-a întors. Mintea prinsă de lady Barrymore, sufletul gol. Găseşte alt Paris. Dragostea pe trecutele, politica: îndeletnicirea cea mai de seamă. Altădată, fuseseră femeile. Acu’, „finanţele11,reformele! Şi cele mai drăgălaşe, mai înfierbântate după „egalitate11 şi după talentele d-lui Necker decât amor, tună toate împotriva abuzurilor. Raportul e direct, nici nu se putea altfel.
302
       Lauzun venise îmbuibat de spiritul vremii şi, acu’, are cine să-l asculte şi fără să-l mai ostenească... Apoi, povârnişul îl mână la Palais Royal. îşi regăseşte acolo amicii şi prietenele, pe Guemenee, pe care regina a părăsit-o şi pe Rohan, a doua zi după afacerea „collie*“-ului. Şi pe d-na de Coigny, care se văitâ că la Curte se vorbeşte prea mult! în jurul prinţului de Chartres mişună un partid întreg: ducele d’Aiguillon, Mathieu de Montmorency, Mirabeau, contele de Lamarck, toţi nemulţămiţii şi toţi ahtiaţii — pregăteau Revoluţia, prin defăimarea Curţii.
       Şi din niţel necaz şi din proprie pornire, aici se simte Lauzun bine. La Palais Royal. O întâlneşte iar pe marchiza de Fleury. în 1788, bătrânul mareşal de Biron s-a stins. Era un om acru, — poate. înmormântare straşnică, alai mare! Moşteneşte numele: Biron, pe-al lui îl lasă. îşi descoperă înclinări spre uneltiri şi diplomaţie, negreşit. E alesul nobilimii din Quercy, la Statele-Generale. Nume predestinat, femeile i-au aprins sângele şi politica i-a mâncat capul.
       Judecau cât mai puţini, pe zi. Şi câte unul. Acum încep cu duiumul. Te uiţi la ei, judecători, juraţi, grefieri, aprozi... parcă împachetează. Zoresc. S-a plictisit şi lumea, nu mai vine. Cei împricinaţi stau în băncile lor, resemnaţi, nepăsători.
       Pe săli, forfota. Soldaţi, jandarmi... se dau la o parte. Trec magistraţii. Pălării cu pene şi mantăi negre. Umblă repede; flutură pulpanele. Corbi cu aripile întinse, ghearele gata. Au pornit spre „buvet’“-ă. Acolo iau masa, beau, se îmbată; Dumas, criţă. Mai veseli când lipseşte Fouquier, zăbăluiţi când intră.
       El goneşte pe săli, ceartă, îndeamnă, nu stă locului. Unde nu crezi, acolo e. Dictează, semnează, scrie.. .Uşa deschisă; să vadă, s-audă. Sare, iese în prag, zbiară:
       —   Unde eşti? unde dracu’ e?! n-a mai venit?!
       —   A-ici, — s-a desprins din umbra ungherului. Toţi se dau în lături.
       —   Căruţele, câte?
       —   Cinci.
       Nu ia parte la toate şedinţele, dar nu se lasă până nu vine, cât de cât. Colindă toată ziua: la parchet, la instrucţie şi jos în temniţă, se duce. Acolo, rămâne la grefă. Răsfoieşte condica, pune semne. Pleacă.
       Prânzeşte sus într-o săliţă. Bufegioaica i-aşează masa într-un colţ, numai tacâmul lui.
       —   Gata, Morisan?
       —   Şi fierbinte, citoyen...
       Toarnă în farfuria adâncă, i-o umple.
       Se trage înapoi, cu scaunul:
       —   De ce aşa... roşie?
       —   Aşa e ciorba de sfeclă, nu vă place?
       Se-apropie iar de masă:
       —        Ba da, — ia şi rupe bucăţi de pâine, le cufundă în zeamă cu dosu’ lingurii. Soarbe şi îmbucă.
       Intră Joly. îl întreabă:
       —   Merge moara?
       —   Zvântă!
       Voios:
       —   Atunci merge şi tocătoarea.
303
      Grefierul:
      —    Poporu* să fie satis-făcut!; — licheaua i-a deprins şi fraza.
      —    Şi d-ta ce cauţi aici, ce pofteşti!?, — se răsteşte la ea.
      Nevasta lui Gamache, fost în serviciul lui Philippe-figalite, îl căuta. Zilnic i-aţine calea.
      —    Poftă bună! monsieur... şi vă rog să...
      —    Să nu mă rogi nimic!
      Surâde şi se mlădie:
      —         Să-mi daţi voie să-mi văd iar bărbăţelu’ că... Era închis jos, nici el nu ştie pentru ce. Vedeţi şi d-v, sântem luaţi abia de trei luni şi..., — a lăsat ochii în jos.
      —    N-am timp, pleacă!
      Plânge.
      —    Câţi ani ai?
      —    Dooş’ doi. Uuuăăă...
      —    Nu te mai smiorcăi, la anii tăi un bărbat pierdut: zece în loc!
      Plânge şi sughiţe.
      Scoate un caieţel, scrie...
      —    Ascultă fată, toată ceata crapă... miercuri, da, auzi?
      Plânge cu hohote.
      —    Ai auzit?
      —    ...’zit. Aoleu, aoleu!
      —    Voi face ce voi putea. Du-te.
      Mai trec două zile. I-a dat bărbatul, teafăr.
      Astăzi, prezidează Dumas cel Roşu.
      Pe scaun, o bătrânică: marchiza d’Ormonde.
      —    Câţi ani, minoră?
      —    N-am împlinit încă şaptezeci şi trei, monsieur, dar aproape.
      —    Eş’ logodită, însărcinată cumva?
      —    Vai de mine! vă jur că...
      —    Poţi să pleci, te aşteaptă.
      —    Nora mea! vă mulţumesc din suflet şi Dumnezeu...
      —    Te-aşteaptă călăul, pleacă!
      O iau.
      Intră un bătrân. Aşa pare; mustaţă albă, rară. Un colos. Calcă apăsat. Privirea aspră; un foc de puşcă i-a lărgit gura până la ureche. O baionetă i-a spintecat buza şi nările, puţin. Două narbe largi pe obrazul drept, şi fruntea crestată.
      —    ...te cheamă?
      —    Houchard, cin’zeci şi trei de ani.
      —    Meserie?
      —    Soldat.
      Răstit:
      —    Ce fel de soldat!?
      —    General de brigadă, şi toate gradele luate în slujba Revoluţiei.
      —    Cin’ naiba te-a zugrăvit aşa?
      Houchard tace.
304
       —   N-auzi!? şi de ce n-ai prins armata ingleză dacă eşti viteaz, şi p’a austriacă, hai? Tace.
       —   Fiindcă eşti laş, ticăloşiile!
       A sărit ars, în sus. îşi smulge nasturii, mondirul de pe el, îşi sfâşie cu mâinile amândouă cămaşa şi rămâne cu trunchiul gol, plin de răni.
       —        Cetăţeni Juraţi, iată răspunsul, uite-1 scris!, — şi cade pe scaun, îl îneca plânsul, — Auzi, ne-memicul, să mă facă el laş pe minei
       îl iau, îl duc.
       Afară, l-aşteptau doi prieteni. îl ştiu brav, buh şi trag nădejde... — Cum a fost? Spune-ne.
       —   M-a făcut laş, ne-memicu’! — tresare, — dar ăsta cine mai e?
       S-apropie de el, şi doi îi trec în spate:
       —   Şi ’mneata, şi hai c-aşteaptă... căruţele, în sală, intrase... Du Barry.
       -Tu?
       Tremură.
       —   Stăi jos!
       —   Da, — şi surâde.
       —   Vârsta?
       Şopteşte:
       —   ...şi... şase numai.
       —   Mai desluşit, ce-ai prune în gură!?
       —   ...’zeci şi şapte,monsieur.
       —   Şi mai tare!
       —   Patruzeci şi opt.
       * — Va să zică minoră?
       Tace.
       —   Domiciliul?
       —         Să vedeţi, acum..., — zâmbeşte, — de câteva zile m-au mutat... Nu ştiu nici eu, monsieur. Stau aici, da?, — mai mult gungură, — Vă rog... scuzaţi-mă dacă, — îşi trece limba pe buze. Ochii-i spun multe şi gropiţele din obraji.
       —   Bine.
       Se înclină adânc;
       —   Sluga d-v, monsieur, — înviorată toată, deodată.
       Au scos-o din sală şi au adus-o iar.
       .. .Gata să cadă d-a-n picioarele, ochii zgâiţi de spaimă. Se prinde de jâlţ, ţipă, urlă, roagă s-o ierte:
       —          Gândiţi-vă, monsieur, pentru Dumnezeu! sunt fată din popor!! aoleu!... Une . faucille! blăstematu’! nu mă lăsaţi, nu mă..., — leşină. O scot pe braţe afară.
       Moara umblă.
       Un preot, un soldat, un dogar. Jandarmul Vadox, osândit pentru ocări şi beţie. Sare de pe bancă, se răpede la juraţi:
       —   ...Vă arăt eu vouă, claponilor! scârbelor!!
       Sar, îl leagă. Legat gata...
305
      .. .Lamourette, episcopul de Lyon. Stă în picioare.
      Preşedintele:
      —   Pe noi nu ne pupi, pricăjitule!? şi d-ta de colo?
      O madamă grasă se-apropie de acuzat.
      —   Porunciţi? sânt menajeră..., că, vedeţi, dumnealui e...
      —   Eşti doica popii, şi spune odată!?
      —         Mon Dieu! îl îngrijesc, e bolnav şi... — şi-a ascuns faţa cu palmele şi plânge, bătrâna.
      —   Bine, du-te după el, luaţi-o!
      Maire-Savory se poartă mai blând cu preveniţii, cu toată înfăţişarea lui aspră. Şi Hami e omenos cu dânşii, şi Naulin-substitutul, dar ceilalţi!... Toussaint Scellier, baremi, doar că nu-i rupe cu dinţii, rău şi mojic şi formalist lucru mare.
      Seara, consiliu. Fouquier e vânăt de ciudă. Tace, îşi roade unghiile. Târziu:
      —         ... şi mi-a spus că pierdeţi vremea şi vă împleticiţi în fleacuri. Luaţi seama! curând o să fie prea târziu...
      Se uită unul la altul.
      —   Luaţi seama, atâta vă spun! şi d-ta, Scellier, mi-a spus să treci pe la el.
      —   în Saint-Honorâ?
      —   Nu, la... Comitet.
      I-a secat faţa, galben:
      —   Mă cheamă... Robes’?, — şi rămâne pe gânduri.
      —         Era mai rău de nu te chema, şi-acu’ la treabă. Daţi-vă mai multă osteneală, ce naiba, fiţi de înţeles!?
      Iată-ne în plină Teroare!
      „Comitetul Mântuirii Publice** e la porunca lui Robespierre. Osârdia lui Fouquier-Tinville dă de lucru Tribunalului şi căruţelor lui Sanson — mult. Stai şi te întrebi: de ce grozăvia asta tocmai când izbânzile Revoluţiei par să s-aşeze?! De bună seamă fiindcă, mai presus decât isprăvile militare şi toate cuceririle, dictatura teroristă preţuieşte prefacerile sociale, economice şi pe cele monetare. Apoi, micul avocăţel din Arras, contopit cu Revoluţia, râvneşte s-o diriguiască până şi în orânduirea ei religioasă. Fără să se îndepărteze de la realităţile clipei, ştie că dacă patria nu mai e în primejdie, regimul riscă să se afunde, prin dispreţul sistematic de ceea ce conventistul Jean Bon Saint-Andre numeşte „legile eterne care singure pot păstra societatea**.
      I-au luat-o alţii înainte.
      Râvna lor mai mult dărâmă decât clădeşte.
      Billaud-Varenne:
      —         Dacă revoluţiile sunt necesare pentru a sfărâma jugul sclaviei, forţa guvernământului devine indispensabilă pentru a cimenta bazele libertăţii! Teorii, sau justificări.
      Şi... decretul din 14 frimaire, anul II, trece asupra „Comitetului Mântuirii Publice** şi al „Siguranţei Generale** toate organele de guvernământ. Măsura avea un tâlc: să stăvilească „rămăşiţele impure ale federalismului**, adică dezbinările şi răzvrătirile abia înfrânte şi să împiedice ca gologanii strânşi după taxe, de către autorităţile regionale, să treacă aiurea decât în tezaurul public. Cambon e controlor general al finanţelor Republicii. Se ceartă cu toate oraşele. Ia tot şi mai cere.
306
         Trebuia bani, le trebuia şi pentru ridicarea unui Templu zeiţei... întronate. Aşa vrea —^Comuna**.
         Din ce strângeau cu silnicie abia de aduceau a zecea parte. Nu le ajung gologanii, în taină, mai slobod cinci sute de milioane şi pun la cale să dea drumul la alte 1200, curând. Fac tot ce pot să nu mai recurgă la bănărie, numai ce trebuie nu fac — nu cumpănesc bugetul. Pârghia e în mâi*a „Mântuirii Publice**. îşi duc greul de la o zi la alta. Curând vor cere sfaturi financiarilor de meserie. Au închis pe bancherul Perregault; aştepta bietul om să se înfăţişeze... în piaţă. îi dau drumul — aveau nevoie şi de el şi de bănişorii lui.
         „Pe malul Bievre-i, astăzi în zori, s-au găsit la gura canalului, înfăşurate în nişte zdrenţe câteva diamante. în apropierea locului, au fost arestaţi doi evrei!**, spune Buletin-ul. Doi, bine, dar cum îi cheamă?, se întreabă lumea.
         în plină viaţă politică, unul singur pare străin de ea. Finanţe, alimentaţie, război sau instrucţia publică, nimic nu-1 priveşte şi nici o reformă. Chibzuit, avut, cetit; în toiul furtunii mai liniştit ca nici unul. Frigurile celor din jurul lui nu l-au atins. Zvelt, părul bălai, ochi spălăciţi, buze subţiri, bărbia teşită; în urechea dreaptă, cercel; mâini de femeie, foarte îngrijite şi unghiile lungi. Tânăr. Andre Amar îmbracă numai haine deschise şi poartă rufe subţiri. Dulceag şi curtenitor cu norodul. Blajin, măsurat şi totuşi... înţepat. îşi dă o părere, n-o mai întoarce. Insişti, tace. Memorie straşnică.
         A fost avocat la „Parlament**, şi foarte devreme vistemicul stăpânirii în Dauphinee. Obârşie bună, creştere aleasă. Visător, şi foarte treaz; mereu la pândă. Trăieşte retras,singur. La Grenoble, s-a împrietenit cu parohul din Saint-Hugues — un om minunat! Zilnic pornea într-acolo. Bătrânul era fericit să-l vadă. Denise, nepoata preotului, abia de mai ridica ochii spre el, roşie toată şi de drag şi sfiită de când, într-o seară, îi cuprinsese mijlocul şi o sărutase, pe furiş negreşit. A scos-o din minţi... aşa a trecut anul, şi a mai venit unul pe lume. Bătrânul a murit de inimă rea şi de ruşine. Ea se zbate cu nevoile. El a uitat.
         Băieţelul a împlinit cinci anişori; şi nu l-a mai văzut din vară. Până nu-i părăsise de-a binelea,în lipsa fetei dusă la o mătuşă la Besan9on, şi câteva săptămâni numai cât l-a ţinut pe lângă el, micuţul Andre-Auguste dormea în coteţ cu raţele şi cu găinile şi tot din troaca lor mânca micul spartan terci şi bea apă. Aspru cu fi’-su, să-l facă om. Când s-a întors necăjita şi l-a luat acasă; nu-1 putuse lăsa singur.
         Rar, dacă o apucă dorul sau o zoresc lipsurile porneşte la drum. Vine în Capitală, să-l vadă — îl iubea, sărmana, deschisese ochii pe dânsul. Abia sosesc şi-i ia la goană, cu binişorul. Când mai fusese, sânt câteva luni, cu copilul, abia sosise, a privit-o lung fără să clipească şi i-a spus printre buze: — Dacă mai vii o singură dată... te vor aresta, să ştii şi... — D-ta ai să pui să mă închidă...?! — Nu e totuna? Au trecut-o fiorii, l-a lăsat în plata Domnului. Au plecat, ea şi copilul.
         în Convent, nu trec trei-patru zile să nu-1 vezi la tribună; distins, elegant şi cumpănit la vorbă. Grăieşte numai ca să ucidă. în comitetul Siguranţei Generale, nu este sufletul ei? Adună, răsfoieşte, aruncă plasa,o trage plină, întocmeşte dosare. O ceată de scomitori l-ajută; agenţii lui. Fără ură, seamănă moartea. Fără?! — fără pic de necaz, şi nu se mai satură.
         Lampa verde-i luminează faţa gălbuie şi mâinile străvezii. Un zâmbet de gheaţă; tocmai a semnat o hârtie, un nume, o adresă... Urgia cade ca trăsnetul pe casa ’ceea.
307
    Informaţiile i le-au adus plăzmuitorii lui. Ce ciudă îl mână, care blăstem l-aţâţă? înverşunarea şi fanatismul, ambiţia şi frica, mai ales! Nestrămutat în patriotismul său scrântit, te îngrozeşte. Agenţii şi-i culege în rue Favart, la Cafe Chretien, unde nu s-adună credincioşii, dimpotrivă. Oamenii săi de încredere: Jules Simon Heron, fostul comandant al puşcaşilor lui Sartines, om întunecat şi rău. S-a întâlnit cu o nedreptate în viaţă şi n-o fi fost singurul! iată-1 vrăşmaşul omenirii. Şi încă unul, vestitul Maillard, căluşarul de la „Versailles", din toamnă, ucigaşul din 2 septemvrie, tot el.
         în rue Saint-Florentin 29, la al III-lea stă un şpiţer: Follape. La el s-a ascuns Marat în zilele de prigoană. Acolo locuieşte şi nelegiuitul Heron, acolo-şi ţine cutra canţălaria, catastifele; îşi are atelierul, în două cămăruţe. Aici pregăteşte cemelile, dovezile; toarnă tipare, pileşte chei, sapă peceţi, strânge probe sau le ticluieşte şi când sunt gata toate, porneşte spre „Hâtel Brionne“, la Siguranţă.
         Lecointe-Puyraveau, Chabot, Bazaire, Julien de Toulouse, Delauney, Rabaud, Saint-fitienne, Duprat, Vallee, Fabre d’Eglantine şi câţi! toţi au căzut în mrejele lui Amar, şi cei şaizeci şi cinci din conspiraţia Străinătăţii, „vânduţii lui Pitt şi ai lui Coburg“, cum îi numeşte, şi sute de suspecţi şi Moderaţii...
         în faţa ulicioarei d’fichelle, o dantelă de fier aurită, porţile dinspre miazănoapte ale clădirii. Ogradă strâmtă. înăuntru, calcanul netezit poartă ferestre oarbe şi la poalele lui, o cişmea curge întruna şi lângă ea, o bancă de piatră. Alături, pavilionul „Marsan“. Spre miazăzi, faţada hdtel-ului surâde prin unsprezece ferestre înalte; dau toate în grădina de pe terasa cu arbuşti tineri dinspre curtea Tuilerie’-lor. în spatele ferestrelor, saloanele... Siguranţei Generale: „Consiliul celor Zece“, cum l-au poreclit. Sântem în Paris, nu la Veneţia. Alcătuirea ei fusese mai blândă, poate, decât cea de-aici.
         Toţi membrii Comitetului, aleşi dintre regicizii cei mai îndrăciţi. Sunt paisprezece, cu supleanţii. Panfes şi Gouffroy nu stau mult; doi din Alsacia, Rhiil, cel care a sfărâmat la Rennes cununele şi potirele care slujeau de totdeauna la încoronarea regilor Franţei şi le trimesese bucăţi-bucăţi Conventului într-o gioarţă de cămaşă; zac şi acum în dulapul din sala mare, încuiate cu alte lucruri de seamă. Şi Louis du Bas-Rhin, un ciufut. Apoi, Le Bas; om de treabă, dar când îl cauţi e dus pe front, departe, luptă. La Vicomterie de Saint-Sanson nu e rudă cu călăul dar ar putea să-i ţină locul. Scrie şi versuri, groaznice! Moîse Bayle, un flecar; zice „Da“ şi până nu zic ceilalţi. Du Barrau, habar n-are de ce se petrece în jurul lui, dar iscăleşte. Pictorul... David, o paiaţă politică. Fricos ca un iepure şi isteţ ca o veveriţă, teama-1 face crunt. Nu iartă niciodată şi n-ajută nimănui. Când sunt la sfat, „ — Broyorts! broyons du rouge!!atât îi mormăie gura. A fost al Curţii, e pictorul regimului, va fi al Directoratului, al Imperiului şi al Restauraţiei; piper pentru toate bucatele. Viaţa Comitetului însă, sunt: Amar, îl cunoaşteţi, şi Vadier: un bătrânel cicăîitor şi acru; Jagot, fost judecător undeva, un arici! şi Voulland, un jansenist îndârjit, şiret, chiţibuşar şi crud, greu să-i mai scapi din gheară, odată prins.
         în sala mare, fiecare din ei îşi are pupitrul, scaunul şi cuierul, şi duîăpiorul în care-şi ţine merindele. La capetele amândouă, câte un şir de dulape mari, cât ţin păreţii. Fructul descinderilor, al prădăciunilor; găseşti în ele lucruri de preţ luate de prin castele, din biserici şi din mănăstiri, sfeşnice grele, scule scumpe, juvaieruri, bani, aur — puţin din cât se jefuie şi din cât se fură în toată ţara. Aici e sala Comitetului. Alături, saloanele în care primesc sau se fac cercetările. Un cat deasupra, birourile poliţiei. Aici jos se întocmesc dosarele,.
308
{pricina fiecui, de e vinovat sau nu. De-aici porneşte şi osânda; una singură: la moarte.
""Semnează toţi, nu citeşte nimeni. Ziua şi noaptea aleargă telegarii, agenţii; surugiul poştalionului: vajnicul Amar,, tatăl micuţului Andre-Auguste, pensionarul raţelor şi al găinilor; le farouche Amar!
       Străbate curtea manejului şi piaţa Carrousel-ului şi prin rue de l’Echelle, ajunge la poartă, era deschisă. Slabă lumină, s-a înnoptat. Se mai uită înapoi, în lături, intră. S-apropie de bancă.
       —    B’nă seara, Pestriţule, te-aştept de un ceas.
       Pilld, cePlalt copoi:
       —    I-am pierdut urma, Câmule, altfel m-aşteptai mata până la ziuă poate.
       —    Popă, sau cine?
       —          Dracu9 ştie cum îl cheamă, vreunul de-ai lui Pitt sau vreun emigrat, — strânge pumnii, —poate că Puisaye, habar n-am, mă doare şi capu9! mi-a pierit din faţă fîr-ar! nălucă, parc-a înghiţit-o pământul.
       —    Batonul... de Batz poate?
       —    Ştii... că s-ar putea!? după statură şi după mers...
       —    Nu-ţi mai bate capul, lasă-te păgubaş, pe ăsta nu-1 prindem toţi câţi sân tem.
       Pilte-Pestriţu9:
       —    ...’furisită meserie, îmbătrâneşti alergând!
       —    Fuseşi pe sus?
       —    Când? nu vezi, abia-mi trag sufletul. Mai bine rămâneam...
       —    La Louis Grand? da, poate, dar şi cu dăscălia mori de foame azi.
       —    Ai dreptate.
       Mallet-Câmu9:
       —          Treaba noastră e împărţită prea afar9 din cale şi zilnic iau alţii noi în serviciu,parcă n-am fi destui câţi gonim? al*dată când intrai la noi în curtea Veteranilor...
       —    La Cafe Delcourt? fusei, şi alaltăseară.
       —    Ai văzut, ’nainte eram numa9 noi între noi şi acu9!?...
       —          Ştii pe cine l-am zărit acolo? pe Meurant,îl ştii, Nicolas Meurant feciorul, sluga, ăla care-a stat câţiva ani la Polastron-ii şi alţi şase la Montmorency, nu? fir-ar, cum mă înjunghie picioarele!
       —          Un şarpele dracului,îl cunosc. De doi ani mai bine intrase la... la soţii La Valette. Când cu diamantele, a câştigat parale nu glumă şi...
       —    Ştiu, şi-a vândut stăpânii.
       —    Mulţumită lui, Pestriţule, s-au găsit mai toate pietrele şi bătrânele au plătit cu capul
taina.
       —    Câştigă mult.
       —    Dar bea cumplit. E lefter şi să nu-1 împrumuţi cumva că pierzi banii, m-auzi?
       Pufneşte de râs:
       —    Să-l împrumut eu pe el?! E plin de bani. Aşa arată.
       —- De unde biştarii?
       —    Bietul La Valette avea ceva puşi de o parte. A dibuit tainiţa şi l-a denunţat.
       —    Pe stăpâ9!?...
309
      —          Şi pe stăpân’-sa, nu te mai mira. Ce e azi, vineri? Marţi i-au închis şi ieri după prânz le-a retezat capetele... Banii, cred că o parte numai, că n-o fi nebun, i-a dus sus; i-au rămas şi lui destui.
      —    Mai în şoapte nu poţi?
      —    Adăşti pe cineva?
      —    Pe nimeni de sus.
      —          Azi... pui mâna pe cine vrei, şi când ne gândim c-au început-o sub privegherea libertăţii!?
      —    Aşa, zău, nici pe vremea sclavilor n-o fi fost aşa.
      —    Trup şi suflet, iată-ne pe toţi în stare de rechiziţie permanentă în serviciul republicii.
      —    Ai vrut-o.
      —    Gura cere, nu te-a împins nevoia şi pe tine, să-ţi laşi prăvălioara?
      —    Cărţi nu mai lega nimeni, ce era să fac?
      —          Tocmai şi stau câteodată şi mă gândesc... Umanitarism, republică!?... Toate acestea sunt idei laice, nu?
      —    Vezi bine că nu sânt gânduri... politice, mai ştii!?
      —    Şi totuşi, o religie şi te întrebi cum de naiba poate ea strânge atâţia adepţi?
      —    Putere nebănuit de mare! Greu s-o pipăi în ce stăruie.
      —          Oricum, înfăţişează o pornire, ţine un drum al ei, mereu şi orice am zice pare să aibă un ţel. Te caută, te cheamă ori că te lasă să vii singur. Intrat acolo,credinţa o dobândeşti zi de la zi sau de nevoie.
      —    Cam aşa e, şi stai cât te ţine. Şi totuşi, o religie, cum ziseşi.
      —    Mai aspră decât toate.
      —    E şi într-altfel clădită.
      —    Ssst, mai încet.
      —          Cineva?, — se scoală, iese pe poartă şi se întoarce: — Nimeni. Zic, îţi cere să crezi fără să şovăi, să crezi, din ce în ce mai lipit.
      —    Şi cu înverşunare.
      —    Pie’i altfel, te ia dracu’.
      —    Amăgit, cumva, la rândul tău taci, înşeli şi tu pe altul.
      —    Atâta uşurare, zău! Dacă e una.
      —    Ce te-a mânat să intri acolo?
      —    Pe mine? ia să mă aflu în treabă, în bună parte, şi pe tine?
      —    Poate curiozitatea, niţel.
      —    Poate.
      Pille:
      —          Pe Rogogne,pe văru’-miu,îi cunoşti muierea, nu? Norocu’ dumitale! o scorpie, rea şi-i umblă gura! şi ca să mai scape şi el în câte o seară...
      —    Nu merge unde vrea?
      —    Zic, până nu intrase aici, în slujbă, acum face ce poate.
      —    Şi?
      —    Parcă n-ai şti, s-a înscris şi el într-o... loje; odată se duce şi de nouă ori nu.
      —    Atunci?
      —    Are ibovnică.
310
      —   Putea să-şi facă o casă.
      —   Cu ce?
      —   Cu cărămizile pe care le risipeşte.
      —         Asta da! spun, trăiai liniştit..., te-a ademenit careva, a stăruit, sau ai prins singur mişcându-se rotiţele, le-ai auzit zâzâitul, te-ai apropiat prea mult, puseseşi degetul...
      —   Şi ţi-ai prins mâna toată, gata!
      —         Intrat în horă, arunci şi tu mingea altuia şi n-ai altă odihnă decât aşteptarea... S-o arunci să vină, s-o arunci să-ţi vină...!
      —   Până ce...
      —   Fuseşi şi în seara asta?
      —         în... Plâtriere? nu. E închisă, din primăvară, nu ştiai? Montaleau aleargă, se căzneşte... A fost vorba să începem săptămân’ asta, dar...
      —   Atunci la noi, în Fonderies?
      —   Da şi tu când ai ziua ta?
      —   Regulat, în fiecare lunea la 9 seara.
      —         Nu eraţi voi cu Delaure, cel cu verite-celebrite? cu redactorul de la „Thermometre du Jour“, aud c-a spălat putina, nu? Houdaille îl vâna şi de vreo lună i-a pierdut urma.
      —   A şters-o la Geneva.
      —   Fă-te că nu ştii.
      —   La ce?
      —         Fă cum îţi spun şi... zic, ciudată dihanie de om! când îl căutai căsca gura în piaţă, nu scăpa o execuţie.
      —   A scăpat-o pe-a lui.
      —   Da, mie, ce să-ţi spun? mi-e silă; ce naiba plăcere găsea el acolo?!
      —         Te înşeli fundamental. Un om blând cum n-ai întâlnit, venea pentru informaţii numai...
      —   Să ia temperatura... zilei, nu?
      —   Exact, pentru ziarul lui. Atât.
      —   Unde te duce şi pasiunea!? Acum iată-1 departe.
      —   De rămânea, călătorea el şi mai încolo.
      —   Au ieşit la iveală..., avusese socoteli-veresii cu Chabot şi...
      —   Câmule, împuţi tu’ ăla e plin de parale!
      —   Compania Indiilor şi subzistenţa, nevoile armatei, ce vrei?
      —   Mai rău cu războiul ăsta că nu se mai isprăveşte.
      —         Dumnealor, — şi face un semn cu capul spre catul de sus, — l-au exploatat, războiul, ca să-şi înjghebeze comitetele şi tu vrei să?
      —         Ssstt nu grăi aşa tare. Da..., au rămas cu năravul şi primejdii noi, ai să vezi, or să înstăureze altă belea şi mai mare.
      —   Ce a mai rămas?
      —   Militarismul, nu crezi?
      —   Ai dreptate, soldaţii trebuie să se bată şi..., tot nu văd nevoia!
      —   Şi ce te faci cu şefii, dacă stau degeaba? Zburdă.
      —   Ar însemnă statornicirea... războiului, după tine.
311
       —         Dacă ăi de fac politică n-au linişte altfel, — se-apleacă la urechea lui, — înţelegi? şi nu uita că aproape patru sute din cei de ’colo — arată cu mâna întinsă spre stânga, în direcţia Palatului, — au votat moartea lui... Louis şi-i supără grozav cravata.
       —   Nu mai vin nici jumătate din ei la şedinţe.
       —   Tocmai. Şaizeci l-au urmat pe eşafod şi ceilalţi..., mulţi vor să se facă uitaţi, se tem.
       —   îşi păzesc pielea...
       Pille tresare.
       Scoate din buzunarul surtucului un câmat şi un coltuc de pâine:
       —   Iei, Pestriţule? ţine.
       —   Da, îşi păzesc pielea...
       Cârmi* tresare şi el:
       —   Cum ziseşi?
       —   Mulţămesc, — şi începe să mestece.
       Mallet:
       —   Trăiască... libertatea! nueste-aşa? halal!...
       —         Nici în trecut nu era prea... altfel. Ce vrei, libertăţile astea după care oftăm serveau şi înainte doar profesioniştilor cuvântului, guralivilor, avocaţilor şi...
       —   Pardon, şi celor care scriau, nu?
       —         Mai ales, adică... filozofilor, oamenilor noştri ai societăţilor, nu? şi acum, politicienilor, ălorlalţi deloc şi dacă bagi de seamă, singura libertate glăsuită de isprava pe care o trăim e tot libera cugetare...
       —* Şi înainte erai stăpân pe gându’ tău.
       —   Cu două adaose: libertatea presei şi...
       Mallet-Câmu’:
       —   Le Pere Duchesne?
       —   Amuţeşte şi ăsta, curând.
       —   Crezi?
       —         Ai să vezi, Heron nu-1 slăbeşte din ochi şi ştii ce înseamnă asta. Zic, libertatea presei şi...
       —   Care, când?
       —   Dacă mă întrerupi mereu! da, într-o zi o să fie aşa, şi libertatea întrunirilor...
       —   Ei lasă-mă să râd!
       —   Nu se adună când vor şi unde le place?
       —   Orişicine, toată lumea?
       —   Nu, tocmai şi iată cum extrema libertate...
       —   A unora poate.
       —   Atinge despotismul.
       —   Nu e bine, Pestriţule.
       —   îmi pare rău că nu-ţi văd faţa...
       —   Nu m-am făcut mai frumos!
       —   îmi pa’i sincer astă...
       —   Sânt, câteodată. Nu e bine, despotismul...
       —   Zic eu altfel? şi una şi alta folosesc... societăţilor, cluburilor, vezi bine.
       —   în principiu, da.
312
       —         Găseşti că n-au trecut la practică? Crede-mă şi pe mine, libertăţile-astea de care "vorbim nu ajută decât amicilor şi revoluţiei.
       —   Te-ai săturat...?
       —   Tu nu?
       —   Până peste cap! nu-i vezi cine sunt!? ne mână povârnişul.
       —   Şi toate legile ce scot, decretele de mobilizare...
       —   Toate tind acolo.
       —   Nu zic, va fi poate regimul viitorului, dar n-a fost al trecutului, conscripţia...
       —   N-a născut-o teroarea?
       —   Şi nu vezi cum se înmulţesc slujbaşii Statului? e nevoie nu e şi zilnic numesc alţii. Cârmi’:
       —   Aşezarea democraţiei cere magistraţi mulţi, adu-ţi aminte.
       —   Particularii rămân de prisos.
       —   Or să piară, când toţi vom fi magistraţi.
       —   Adică slujbaşi, vrei să zici?
       —   Sau politicieni.
       —   Mare... zăpăceală!
       —   Mai vrei? — şi-i întinde o bucată de plăcintă.
       —   Nu, mulţămesc. Mă dor al naibii picioarele. Mare zăpăceală!
       —   Poate, dar mâine... va fi zorul tuturor doctrinelor socializante, ai să vezi!
       —   Cine, teroarea?
       —   Prin ea, numai, vor ajunge la suprimarea particularilor.
       —   Şi după ce vor isprăvi cu oamenii?
       —   Mai rămâne... Dumnezeu.
       —   Spui prostii!
       —   Mă... bucură.
       Pestriţu’:
       -Ce?
       —         Adică... Dumnezeul de totdeauna,cel pe care ţi l-ai închipuit mereu, Dumnezeul nostru al tuturor...
       —   D-ta crezi în?...
       —   Ba nu! se poate altfel!?
       -Nu.
       —   Şi va dispare, negreşit din mintea oamenilor numai.
       Pill6:
       —   Ce pui în locul lui?
       —   Nu eu, ţi-am spus doară.
       —   înţeleg, ei adică.
       —   Vor pune..., naiba ştie!? pe Dumnezeu’-Popor, al... răzvrătiţilor.
       —         Stai,parc-aud paşi... Nu,era vântu’. Poate... pe un Dumnezeu-Umanitate, n-au început cu zeiţa-Raţiune?!
       —         Aşa începe scrânteala! sau un ’mnezeu-societate ori ştiu eu mai care, nu-şi caută toţi liber-cugetătorii dumnezeul?
       —   Ploaie deasă, ropot de idei-cuvinte, sforăială curată!...
313
      —   Murdară.
      —   Şi norodul...
      —   N-arc nici o vină fiindcă n-are nici un amestec.
      —   Crezi?
      —   D-ta nu vezi, Mallet?
      —   Oblăduirea poporului, n-o avem?*
      —        Glumeşti. Ştii ca şi mine că trăim sub Domnia... comitetelor, a cluburilor adică, singurele în stare să dea fiinţă închipuirei lumii.
      —   După ce au stârni t-o.
      —   Şi asta e adevărat şi oricum, nu mai e nimeni rege!
      Mallet tresare:
      —   Te supără mult?
      —   Pe mine? Deloc. Crezi că mai vine?
      —   Regele, ai vrea?
      —   Da, azi cel puţin sân tem toţi ca unul şi unul ca toţi...
      —   Şi nu e bine?
      —   Egali! ştii că m-a luat cu frigu’?, — dârdâie.
      —        O înghiţitură de rom, ia — şi scoate sticla din buzunar, i-o trece. — O minune! e d-ăla bun dă dăparte din insule, iâ!
      Gustă şi se strâmbă:
      —   De la Asniere. din...
      —   Cum?
      —   De la Boulcot-cazangiul, — scuipă şi-i dă sticla înapoi.
      —   ÎI cunoşti...? dar când te obişnuieşti, merge.
      Pille:
      —   Ştii ce? parcă tot aş trage o duşcă.
      —        Poftim, na, bea în silă, încearcă-1 vârtos, aşa l-am deprins şi eu — i-a dat sticla cu poşircă, jumătate plină.
      Bea pe nerăsuflate. O pune alături, pe bancă, aproape goală. Scoate basmaua, îşi şterge mustăţile:
      —   Ştii că alunecă al naibii?! şi mai mă încălzii parcă.
      —   Iată-ne... egali, cum ziceai.
      —   Cârd de gâşte, le duce cine vrea.
      —   Orice alcătuire cade într-un timp dat pe mâna câtorva.
      —        Bine, dar afară de doi-trei, nu-i vezi? abia puţini să-i numeri de ştiu ce vor şi câţiva dacă au ceva autoritate şi răspundere n-are nici unul.
      —   Autoritate? Avea regele şi nu e nevoie să mai aibă nimeni.
      —   Cum adică?
      —   Aşa. Ei îndeamnă numai şi nu ştiu singuri încotro; împing turma, n-o duc.
      —   Atunci?
      —   Altă voie le porunceşte, aspră. Sunt duşi de noi şi ei ca şi noi, de...
      ♦ Aici se încheia volumul I, în ediţia din 1943 a romanului. (N.ed.)
314
        Se freacă la ochi:
        —        Nu înţeleg mare lucru, şi la urma urmei pe ce se bizuie? Monarhia, ea cel puţin serăzimâpe...
        Se apropie de el:
        —   Zii, Pestriţule, te fereşti..., între noi?
        —   Pe dreptul divin al regilor, nu?
        —   Â la bonheur!
        -Poftim?
        —        Şi ceilalţi,pe dreptul revoluţionar al poporului, crezi că e puţin?! şi mai sânt: patrie, naţie, clasă asupritoare, clasă muncitorească, ocrotire obştească! proletariat, burghezie, societăţi naţionale, umanitate!...
        —   Mare scofală! n-aduc nici o lămurire, toate...
        —   Tocmai, personificări fără rost şi echivocuri priincioase...
        —   Nu bunei înţelegeri.
        —   N-ar avea nici o noimă! propagandei, da.
        —   De ce nu se înţeleg, la ce vrăjmăşia asta între ei?
        —   Le trebuie o opoziţie, au nevoie de fraţi... mincinoşi şi dacă nu i-ar avea... Pille:
        —   Să-i denunţe?
        —        Ar pune la cale reacţiunea, ei singuri, fiin’că numai starea asta de ceartă necurmată alimentează şi ţine ura între concetăţeni şi împiedică orice încercare de împăcăciune, te dumireşti?
        —   Uite, n-am avut nici palate nici castele, mă crezi?
        —   Cu părere de rău.
        —        Şi multă lume ca mine, şi trăiam cu toţii împăcaţi, fiecare cu ce aveam şi cu ce trăgeam nădejde. Care blăstemat a mai scornit şi lupta de clasă?
        —   Nimeni,Pestriţule, revoluţia asta,ea! Volney n-a spus: clerul şi noi...
        —   Cine?
        —   Şi nobilimea, sânt duşmanele fierj-ului?
        —   Mai curând...
        Mallet:
        —   Ce-ai zis?
        —   Şi aş mai înţelege dacă n-am fi toţi de un neam.
        —   Crede-mă, pe lângă ura de rasă, smintită şi ea, ura de clasă e o grozăvie! Ia auzi...
        —   Au mai fost, nu e vorbă şi... necazurile: seceta, sărăcia..., dar să mai dau o raită să...
        —   Vezi,nu cumva?...
        Iese şi se întoarce, după câteva minute:
        —         Ai ureche bună, Câmule. Ştii cine urca uliţa, cu guleru’ pardesiului ridicat? Cambaceres, după fete...?
        —   Nu-1 mai ponegri că l-a iertat Dumnezeu.
        —   Atunci?
        —         Ori că venea ori se duce... Nu e mare mahăr adjunct al Marelui Ordin, comandor al supremului Consiliu? ăsta ajunge departe!
        —   Ai dreptate, acu* mi-aduc aminte de la convent...
315
         —   ’păi cum?
         —   de la conventu’ nostru.
         —   Da-da.
         —         îl am înaintea ochilor... E mare maestru al Herodonilor de Kilwining şi câte şi câte; trei rânduri de şorţuri şi pieptul plin de decoraţii...
         —   De hârtie. Când îţi spun, ăsta ajunge şi... împărat!
         —   N-ar fi de mirare, cum merg lucrurile.
         —   Merg bine.
         Pille:
         —   Ba prost!
         —   Ziceai?
         —   Da, într-o măsură şi seceta, lipsurile au contribuit la...
         —   Nu era nici o lipsă, dimpotrivă sau nici una prea mare. Şi linişte era de la ’mnezeu.
         —   Aşa mi-aduc şi eu aminte. Bine, c-o fi fost în câte-un an...
         —         Nu uita: abundenţa şi pacea sunt necesare pentru a clădi suveranitatea poporului!
         —   Je-an-Jacques, parcă?
         —         Şi iată cum groaznicele întâmplări pe care le trăim au pornit de la... vorbărie, din trăncăneală!
         Pilîe-Pestriţu’:
         —         Te-ascult şi nu mă duc cu mintea ce cauţi... între noi, aici?! grâieşti altfel şi gândurile ţi le îmbraci într-un fel care...
         —   Spune-mi, e adevărat, nu te supăra, că... pierduşi catedra de istorie fiindcă?...
         —   Cum?
         —   Că s-a cerut să... te dea afară?
         —   Este, — râde..., — şi d-ta, d-le conte de Saulnier?
         —   Ssst! şi zidurile au urechi, aici. Cum s-ar zice?!, — îl strânge în braţe, râde...
         —         Nu vă temeţi. Bănuiam, dar afurisitu’-ăla de rom! mi-a încurcat socotelile, prea nu era de neam! în sfârşit, şi să n-aveţi nici o grijă.
         —   îmi dau seama. Acum... îmi spui? era... de Batz, nu este-aşa?
         —   Da, şi d-v l-aşteptaţi pe Jules-Robert...
         —   Dubac, omul lui.
         —   Din câteva cuvinte, câte i-a spus, am înţeles că trebuia să se întâlnească...
         —   Cine?
         —   Dubac cu cineva, aici la fântână, numai dacă s-o putea înapoia devreme...
         —   Unde e dus?
         —   La Chambord.
         —         A-hâ, departe, nu mai vine; îl văd poate mâine. De altfel nici nu eram prea sigur că-1 apuc; trebuia să-mi aducă şi nişte... ouă.
         —         Un alibi excelent, pe vremile-astea, numai locul e prea ferit pentru asemenea târguieli mărunte.
         —   Parc-ai fi de când eşti în meseria noastră!
         —   Haină de împrumut, pân-o trece vijelia. Şi d-v, d-le conte?
         —   Serviciu comandaţi
316
             Nc putem înţelege.
   pS?r ■ — încântat!,îşi strâng mâna. Spuneai?
   f — Da, n-a luat foc lumea aşa singură dintr-odată. Nu mai sântem tineri, nici eu nici ‘ d£v, aduceţi-vă aminte: Voltaire nu era prieten la toartă cu mareşalul?
   In — Cu Richelieu, da.
          —   Omul petrecerilor, dacă nu vă supăraţi.
          —   Deloc.
          —   Zic, alianţa chefliilor cu filozofii şi...
          —   Şi M-me de la Motte, ştii, era o Valois-ă, serios! ea, cumătră lepădăturii doftorului
    acela.
         —   Oliva lui... Balsamo, stăteau în rue Saint-Claude, exact!
         —   Bătrâna de Noailles, mătuşa mea, murea după Rousseau!
         —   Şi mareşalul de Luxembourg, parcă?
         —   Şi câţi şi câte!
         —   Apoi, camerile de lectură...
         —   Sindrofiile şi...
         —   Societăţile literare!
         —   Din păcate, le-am cunoscut şi eu.
         —   Academiile provinciale, Dijon...
         —   Cea din Metz, cea din Arras.
         —   Mai încet, pentru Dumnezeu!
         Saulnier:
         —   Au luat-o cu domolu* întâi.
         —         Au pregătit treaba, cum să meargă; era abia vremea răspândirii şi a schimbului de păreri, şi cu câţi ani înainte de dandanaua mare nu se apucaseră şi de lucru!? or fi douăzeci de ani mai bine de când...
         —   De când cu... Marele Orient, asta întrebi?
         —   Câţi ani aveţi?
         Contele Xavier de Saulnier:
         —   Patruzeci şi nouă, de ce?
         —         Sânteţi mai mărunt de zile ca mine, dar trebui’ că ţineţi minte, făcuse vâlvă mare! prin 73 parcă?
         —         Mi-aduc aminte, acum când văd îmi dau seama şi tot nu pricep... Să vrei revoluţia, s-o faci, să-i ce’i ceva, bine, nu e o manieră, dar s-o faci ca să ţie întruna!?
         —         Ca să nu dai înapoi ce ai luat şi să nu te mai întâlneşti cu răspunderea, găsiţi că nu e firesc?
         —   Uite, trecură cinci ani de când...
         —   Ca ieri!
         —   Or să mai treacă câteva luni.
         —   Credeţi că numai atât?
         —   Poate şi ani mai ştii!?
         —   Au mai fost ele răzmeriţe, dar nici aşa...
         —   Ca... ce e acu’ n-a fost de când e pământul! şi nici nu semănau cu cei de-acuşi.
         —   Cine?
317
         —         Cei de altădată, care-or fi fost. Oamenii noştri au crescut în păcatele veacului nostru, şi vreme bună şi bunătăţi şi berechet! şi carte prea multă, poate şi slăbiciuni destule...
         —   Civilizaţie!
         —   Dacă vrei, şi uite unde ne-au adus!
         Pille:
         —   Se găseau întrunite toate condiţiunile unei propăşiri...
         —   Rele, ca să zic aşa. Dar, spune-mi, cu cine am onoarea?
         —   Numele meu? puţin importă şi...
         Niţel mai aspru:
         —   Totuşi?...
         —   Victor Malouet, cu voia d-v.
         Se scoală de pe bancă:
         —   Fratele... preşedintelui? refugiat la... Trowbridge.
         —   Nu, vărul său, dar nu m-am văzut cu el de cin’sprezece ani.
         —   De ce, e doar om de ispravă.
         —   Am fost preceptorul copiilor d-lui de Liancourt...
         —   Copiilor lui Pierre?
         —   Până în 88 şi secretarul d-lui de Lamoignon de Malesherbes, până l-au închis.
         —   Al avocatului rege’?..., s’aşează lângă el.
         —   Al lui, e un sfânt!
         —   Mulţumesc, mi-ajunge, — îi strânge mâna.
         —   Vă puteţi bizui pe mine.
         —   Nu mă îndoiesc. Dar..., stai, ce ne-a adunat tocmai aici?
         —         Aţi uitat? m-aţi întâlnit în gang la Meot, duminecă seara. Eram mânios, şi vă spuneam că Heron îmi face zile fripte, că m-a pârât şi...
         —   Da-da, puşlamaua!
         —   E un om sinistru! Mi-e teamă că...
         —   N-avea nici o grijă.
         —   îl cunoaşteţi bine? şi iac’ am venit azi, vineri, cum mi-aţi spus.
         —   Ştie că te aşteptam aici?
         —   Ferească Dumnezeu!
         —   Acu’ pot să-ţi spun: mi-a fost frică că îndârjit cum păreai...
         —   îmi face toate mizeriile din lume şi!..., — strânge pumnii.
         —   Tocmai, mi-era teamă să nu-i faci de petrecanie cumva, zdravăn cum arăţi.
         —   Mult n-a lipsit.
         —   Lasă-1 în pace... îşi păzeşte pielea.
         Tresare:
         —   Ea doua oară că spuneţi vorbele astea...?
         —   Poate, după ce mi-ai răspuns şi d-ta cu aceleaşi cuvinte. întâi, crezul că...
         —   Şi cine v-a dat parola, dacă mi-e îngăduit să vă întreb?
         —   Acelaşi care...
         —   Batz?
         —   El. Ştiri bune?
318
        —        Amestecate. Dacă vreţi ne întâlnim mâine în Marbeuf, la 5 dup’amiază, pe banca de sub teiul Popii. Vă aştept.
        —         Viu, negreşit. A propos, ştii pe cine am văzut astăzi de dimineaţă? gârbovită, cu un şal gros tras pe frunte, vindea la o tejgheluţă clătite, le prăjea singură.. Sta în poarta hâtelului ei, în rue de Madame 7, acu’ ştii?
        —         M-me Helene de Poi’..., sora d-lui de Liancourt!? binefăcătoarea mea, sărmana! da’ nu era aşa bătrână...?
        Surâde:
        —. Nici nu e.
        —        înţeleg, şi... cred că am semuit-o odată, trec din când în când pe uliţa ’ceea, dar nu mi-aş fi putut închipui atâta... imprudenţă, nu!? Mâine mă duc...
        —        Lasă, am să-i spun că te-am întâlnit. Sântem prieteni... foarte buni şi ne vedem aproape în fiecare zi.
        —   îi pot fi de folos doamnei?
        —   Am rămas o mână de oameni, vezi bine că trebuie să ne ajutăm.
        Bagă mâna în buzunar:
        —   Dacă-mi daţi voie?
        —         Nu, nevoi din astea n-are. Dar pierdurăm şirul... Ziceam, să-l laşi pe Heron în pace. E omul lui Amar.
        —   Brrr..., cum le-aş mai suci gâtul!
        —   Nu e momentul. Ne informează.
        -Şi el?!
        —   Ne ţine în curent cu toate...
        —   Prin d-v?
        —   Prin Dubac, cel cu care...
        —   Ştiu.
        —   De mine habar n-are.
        —   Nici să nu vă încredeţi în el!
        —   Dubac mânuieşte bine cuţitul.
        —   E primejdios şi...
        —   E în mâna noastră şi când va trece în serviciul lui...
        —   Cui?
        —         în slujba lui..., — îi suflă în ureche: — lui Robespierre, să ştii că i se apropie şi lui sfârşitul.
        Se închină:
        —   Dar-ar Dumnezeu!
        —         Văzuşi de dimineaţă şirul nesfârşit, pe Megisserie? eram pe chei când i-au scos din şlepuri.
        —   Chouan-il
        —         Ei. Abia-şi târau picioarele; hainele zdrenţe, mâinile negre de praf de puşcă, flămânzi, dar le fulgerau ochii de ciudă. Sărmana Vendee!
        —   încotro?
        —   La tăiere ca pe vite, nenorociţii.
319
         —         Vin zilnic cu decrete straşnice împotriva lor şi e vorba să-l pornească iar pe Hoche, într-acolo.
         Saulnier:
         —   Legi de eliberare, nu?
         —   Să-i uşureze de zile.
         —   Toate legile revoluţiei sunt legi de eliberare.
         —   în aparenţă.
         —   Legea departamentelor, cea împotriva congregaţiilor religioase şi...
         —   Tocmai, şi săvârşirea preoţilor, nu?
         —   Va răsări cu vremea un tip nou, cetăţeanul-membru obştii noastre...?
         —         După tipicul Contractului Social, poate. îmi daţi voie să vă întreb, unde v-aţi făcut studiile?
         —   La liceul... d-tale,eram coleg cu Dumouriez, era şeful clasei.
         —   Acum înţeleg.
         —   Anume ce?
         Malouct:
         —   Se resimte puţin duhul...
         —   Din... Clermont?
         —   Foarte puţin.
         —   Ne mai păzim.
         —   V-am văzul zilele trecute pe... Chantereine, vorbeaţi cu Meurant.
         —   Da, îmi spunea că tocmai caută serviciu.
         —   Nu v-o fi propus cumva să-l luaţi la... d-v?!
         Râde:
         —   Glumeşti? te-ai uitat la mâinile lui, ai văzut ce albe sunt?
         —   Şi gheare lungi, are, şi şi-a ucis trei rânduri de stăpâni.
         —         îi vine rândul. Pe seară, era în uşa teatrului la... Frangais, aştepta pesemne pe cineva.
         —   Ce piesă, acolo?
         —         O tâmpenie, caraghiozlâcuri jacobine! parăzi, balete civice, ghiduşii ieftine, ce nu merge astăzi!? alunecă şi arta...
         —         Vedeţi, nici scăderea asta n-a venit ea peste noapte, v-aduceţi aminte? Brutus, Charles IX, tot...
         —   Piese la întâmplare, proslăvesc...
         —   Necinstesc teatrul francez.
         —   A murit şi el, şi ce moştenire ne-a lăsat veacul trecut!
         —   Am impresia că cei dinaintea noastră au pregătit din vreme surparea.
         —   Nici Comeille şi nici Racine.
         —   Nici Moliere, dar alţii... şi purtăm vina că n-am frânat pornirea.
         —         Negreşit, o parte de vină avem cu toţii, nu credeţi? ne-am socotit uriaşi şi am prăvălit stâncile...
         —   Cam din joacă, dar filozofii şi?...
         —         Dintre răzvrătiţi, puţini se îndeletniceau cu cartea; alţii-i duceau de nas, încrezuţii, nu vă supăraţi...
320
        —   Just! egocentrism stupid.
        —   în dauna colectivităţii.
        —   Dacă n-ar mai fi şi meteahna asta!?
        —        O născoceau cei cu politica, nu credeţi? Zic, au stricat mult şi oamenii de lume, filozofii, bieţii, nu ei erau cârmuitorii Statului şi or fi fost unii şi de bună credinţă şi...
        —   Aşa am crezut cu toţii!
        —   Şi numai... societăţile le-au îngăduit să-şi pună în circulaţie ideile...
        —   Năzbâtiile!
        —        Cu atât mai mult sânt vinovaţi! şi să le deie astfel o valoare generală. Azi, spunem: poporul vrea! atunci, vroia lumea dumneavoastră. Lumea!? şi cuvântul avea şi el un caracter mai restrâns. I-a crescut cuprinsul, acu’ ne copleşeşte!
        —   Ne vedem mâine?
        —   Omul d-voastră.
        —   Să mai stăm de vorbă, acu’ suim, nu? Cred c-a venit, bătu-l-ar!
        —   Lefarouche...?
        —   Lui-meme.
        S-au sculat, pornesc unul după altul, ocolesc zidul şi prin rue des ficuries, au intrat pe uscioara de serviciu. Urcă amândoi la catul al doilea. La „Poliţia Centrului4*...
        în dorul de a face totul. Conventul va lua asupra sa şi negoţul cu străinătatea. Franţa fiind certată cu toată omenirea, un control se impunea şi în interesul aprovizionării generale, dar şi pentru a stânjeni folosirea duşmanului şi astfel, cu toate riscurile, Statul, numai el, aduce mărfuri şi scoate, din ţară. Un vas care încărcase grâu în America, „Le Vengeur**, în loc să se înapoieze, porneşte spre fund.
        Minţile sunt stăpânite de grija financiară. Spre a-şi recăpăta asignatele, Cambon vine cu o măsură ciudată: conturile străine, în Franţa, erau secfestrate; cetăţenii francezi sunt nevoiţi să le lichideze. Ordin.
        Iată în ce stă toată şurubăria: de e franţuz, datornicul, e ţinut să se libereze în aur, adică să verse un număr de asignate în potrivire cu deprecierea, iar dacă are să ia, îşi primeşte dreptul în hârtie, la cursul mărturisit de aceasta. în sfârşit, hotărăsc ca toate devizele asupra străinătăţii să fie date tezaurului, în care scop fiecare centru de export e taxat la o anumită parte din aceste devize. Se întâmplă ca străinătatea, prin preluările ei, să nu folosească toată suma înscrisă şi atunci, negustorii locului sunt asupriţi să împlinească lipsa, din propria lor pungă. Negreşit, în schimbul valorilor cinstite primesc asignate — la valoarea lor nominală. Mai ia fiinţă şi altă înşelătorie şi... întărirea datoriei viagere. Cambon săvârşeşte operaţia şi asupra rentei consolidate. Toţi asiguraţii pe viaţă sânt poftiţi să-şi arate titlurile, oricare ar fi ele, spre a dobândi în schimb o hârtie uniformă. Vorba vine, pentru a republicanizâ şi aceste titluri, dar mai ales pentru stingerea celor care nu se înfăţişează la preschimbare. Câştig mare! nădăjduia Cambon. S-a înşelat, de bună credinţă. Robespierre, cu ochii pe el:
        —   Contrarevoluţia stăruie tocmai în administraţia finanţelor! şi...
        Puţin a lipsit şi vistemicul lua drumul Tribunalului...
        Rămas în viaţă, scrie generalilor:
321
          „Nu vă feriţi, luaţi din toatele şi grăbiţi; dacă nu intraţi mai curând în ţările duşmane sântem pierduţi! căci Franţa nu mai poate răbda multă vreme starea în care ne zbatem aşa că trebuie să trăim pe spinarea vrăjmaşului!“
          Hoche depresoară Landau, sfarmă liniile Wissemburg-ului şi jaful, în Palatinat, începe cumplit.
          Baudot scrie Conventului:
           . .pentru trebuinţele Naţiunii, am luat şi am cărat din Palatinat ca dintr-un hambar spart! căci toată moralitatea noastră a fost călăuzită numai de obida Republicii!“
          Vite, bucate, scule, bani, potire, clopote, hamuri, rufe, ce nu gândeşti! toate pornesc spre patrie. Toate casele şi holdele sunt prădate; ucişi, cei care se împotrivesc sau ascund. Golesc ţările în care pătrund. Nici Belgia nici Anvers-ul, cucerit de Pichegru, nu scapă.
          Camot nu pregetă, porunceşte:
          „.. .şi trageţi tot ce puteţi din ţările cuprinse căci sunt în joc nevoile ţării şi ale armatei. Luaţi şi tot ce vă cade în mână, pentru fabricile noastre. Nu fiţi prea aspri în măsuri, dar nu şovăiţi în împlinirea lor, încărcaţi cât puteţi!*4.
          Şi Ţările-de-Jos sânt jefuite-stinse.
          Nici procopseala asta nu ţine mult, căci în faţa foşnetului hârtiei, mărfurile se-ascund, lucrul încetează. Şi unde nu mai e nimic de luat, n-ai ce lua.
          Le trebuie bani. în ţară, au strâns bunurile bisericeşti şi pe cele naţionale, apoi pe ale emigraţilor. Iau şi pe ale osândirilor, toate. Numărul lor va fi crescut. Ghilotina ajunge chezaşa asignatului. Lumea, ce să facă? cântă:
                               —„Nepreţuit visternic al Franţei,
                               O, sublime Sanson,
                               Cât de mult în ale Finanţei Depăşeşti pe Cambon!“
          De avutul răpuşilor, despuiaţi, ţin socoteală scrisă. Puntea e luminată, cinstesc pe jăcmănit:
          — Nu pregetaţi, aprindeţi toate făcliile. Republica moşteneşte în clipa ’ceasta două sute de mii de livre!, *— şi-i retează capul, cui e rândul.
          Câţiva, dintre cei închişi, gândind să nu-şi lase,plecând, copiii pe drumuri, şi-au făcut seama, până n-au ajuns în faţa Tribunalului.
          Adunarea decretează:
          „Vor fi confiscate şi averile rămase după urma celor care până a se înfăţişa judecăţii, şi-au luat viaţa.“
          Se lucra peste tot. în unele oraşe mai mult şi mai puţin în altele.
          La Arras, lâncezea treaba. Nu că ar fi lipsit marfa, — închisorile: des Baudets, Saint-Wast, Hotel-Dieu, La Providence şi altele, înjghebate în grabă, gemeau de lume.
          Lipsea de bună seamă omul, stăruitor, care să le lămurească pricinile mai repede.
          Pierre-Joseph-Outredebancques, vrednic vlăstar al unei familii deprinsă de un veac mai bine cu treaba, avea rar de lucru. Se plângea adesea, bietul om, că moare de foame, şi ce-i mai cumplit, şi de urât.
322
       Subsidiile şi leafa, de unde le primeau înainte cei de un meşteşug cu el, li se curmase, asemenea şi dijma ce le fusese îngăduit să ia, din bucate, cu mâna, un pumn din fiecare, sau cu lingura. Ca munca să le fie răsplătită, într-o măsură, baremi, atâta drept: caii morţi, căzuţi în ham, erau ai lor — după datină şi lege. Altă lege şi mai Veche orânduise că şi câinii şi ciorile aveau acelaşi drept. Gâlceavă mare, când se întâlneau la hoit. Viaţă amărâtă! Apoi, de la un cârd de vreme mureau şi cai puţini, se prăpădise lume multă şi nu mai avea cin’ să-i canonească în ham.
       Saint-Just, îndârjit cu drept cuvânt, fiindcă aflase că temniţele erau ticsite de neisprăviţi, dădu către sectoare porunca: „Nu puşcăriile, dar cimitirele să fie pline!“.
       în astfel de împrejurări de trândăvie sosi, la Arras, proconsulul Joseph Le Bon. Hotărât şi priceput — „Răzbunătorul Patriei" se stabili acolo. Şi temniţele începură să răsufle. Se umpleau şi se goleau la iuţeală. Cei intraţi în timpul nopţii, dimineaţa până în prânz erau şi achitaţi.
       Şafodul fu aşezat în faţa primăriei, în „Piaţa Libertăţii"...
       Astăzi pieţii-i zice: „Piaţa mică", — drept e că şi libertăţile sânt mai restrânse. Mai apoi, maşina fu cărată în Piaţa-Revoluţiei, — Piaţa Comediei, i se spune acum. Comedia era în preajmă, alături, dar se râdea şi dincoace, destul.
       Cei osândiţi puteau privi de sus, de pe punte, spre casa lui Robespierre. Rue des-Rats-porteurs, în faţă, acolo era casa...
       Mulţămită lui Tacquet, aprodul Tribunalului Revoluţionar, condamnaţii cunoşteau din vreme locul şi... maşina. Căci oricât ar fi fost de lung ocolul de la temniţă la Tribunal, el căra pe împricinaţi pe la maşină, să-i deprindă. Spaima mare să n-o aibă dintr-odată, bieţii! Om milos.
       Lume multă se îndrepta spre piaţă. Unii o luară spre Comoedia, alţii rămaseră la Teatru*-Roşu, să privească...
       Gâdele lega tocmai pe scândură pe marchizul de Vieilfort, gata să-i reteze capul.
       De la teatru din balcon, un semn!
       îngrijată lumea toată — au crezut că vrea să-l ierte!?
       Le Bon, — Mimi, nevastă-sa, alături — aplecat pe balustradă, a început să le citească „Oficialul",buletinul zilei, tare:
       —         Trupele revoluţionare victorioase au cucerit Menin: cară-te pe lumea cealaltă, sceleratule!, — strigă marchizului, — să povesteşti alor tăi izbânzile noastre!! Şi l-au trimes.
       Flourens, unul din juraţi, păşea grăbit spre teatru — întârziase. De fiecare braţ, câte o coniţă. Ciripeau ca păsărelele.
       Caldarâmul scofâlcit, crăpăturile şi groapa pline...
       Leon Flourens s-a oprit în margine, şi-a slobozit un braţ, a sumes mâneca şi mâna a muiat-o toată... A scos-o năclăită roşie de sânge, degetele răsfirate ude:
       —         Priviţi, fetiţelor, minunea! Ochii-i străluceau şi i se luminase faţa, sufletul încălzit de patriotism.
       Martha Pitie, fata ce-o avea în stânga lui, îl sorbea din ochi:
       —   Leon, ce brav eşti! şi gata să leşine, de dragul lui.
       Dar zăboviseră prea mult, grăbeau spre Comoedie.
       ...Isprăviseră abia de-o clipă douăzeci şi şapte de inşi din Saint-Pol, din sat, toţi.
323
      Pierre-Joseph avea doi feciori: Pierre şi Emould. Cel din urmă un drăcuşor, deştept şi priceput, cum n-ai văzut!... De când era de zece ani, îl ajuta pe taică-su. în ziua ’ceea avuseseră mai mult de lucru: patruzeci şi trei de oameni şi unsprezece femei — dar dejugaseră. Călăul se dăduse jos.
      Emould poruncea şi Firmin şi alte două ajutoare îi aşezau, după comandă, sus pe podină culcaţi. în pielea goală, toţi. Femeile pe spate, morţii deasupra... Alţii în genunchi... Picioarele împletite, spinarea încordată, umerii ’plecaţi, strânşi în braţe, lipiţi, topiţi, scăldaţi în sânge — fără cap...
      Şi un haz pe punte!
      Dinspre rue des-Rats-porteurs, — tolănit pe perine în landou, tras în trapul larg şi iute, venea Le Bon. De departe nu văzuse, sus pe punte, decât un vălmăşag de trupuri. Mulţumit. Dar din ce se-apropia...
      A oprit careta. îl pufnise râsul, — blând cu tovarăşii a întrebat doar:
      —   Cine?
      Emould îi cetise pe faţă, bucuria. Cu mâinile proptite în şolduri, căpuşorul răsturnat pe ceafă:
      -Eu!
      —   De ce, copile?
      —   Ca... să se înmulţească, m’sieur, s-avem de lucru!
      înduioşat la lacrimi, Le Bon l-a sărutat pe amândoi obrajii:
      — Ai bine-meritat de la patrie! vino... — şi i-a poftit la masă,pe ţânc şi pe ta’-su.
      La Rennes se reteză destul, dar s-ar fi putut lucra mai mult, dacă lumea prostită nu s-ar fi lăsat cuprinsă de milă. Cu astfel de porniri, scăpau teferi aproape un sfert din cei închişi! Slăbiciunea se cădea înfrântă. Naţiunii-i trebuia oameni, firi tari! neînduplecate.
      Şi s-au gândit, cât s-or fi gândit... Au creat compania „Nădejdea Patriei". Copii între zece şi paisprezece ani.
      Coloanele volante cutreierau şoselele, ce întâlneau strângeau. îi mânau încet pe poarta cimitirului Sfântul-Ştefan, înăuntru.
      Copilaşii cocoţaţi pe ziduri, cu puşti, pistoale, cu arbalete, ocheau... Aruncau şi cu pietre, ăi mai micuţi. Trăgeau, să se deprindă de mici în slujba patriei.
      Joseph Arpei, un băieţel cu bucle blonde, ochii negri, vioi şi inimos, dădea semnalul şi răpăiala începea, stângace. Nu nemereau în plin din fiecare tras, copiii, pân’ au învăţat.
      Băgaseră în ziua ’ceea vreo şaptezeci, în cimitir. Copiii au început să tragă.
      —   Julot, nu mai ochi la cap că nu se zbate, trage-n burtă!!
      Ştrengarii mici, prinseseră să afle cum trebuie să ţinteşti ca să petreci, — ce nu se-nvaţă!?
      Strâng şi de la vii şi de la ucişi. Şi tot nu i-a iertat sărăcia, fiindcă n-ajunge să iei, averile, va şi să le desfaci. Spre a mulţămi şi pe nevoiaşi, vând ieftin, dau sub preţ şi zăpăcesc târgul. Homonymia, în floare... Eşti pe două liste? mort, te moşteneşte; viu, te ucide. Cimilituri...! Cine să le mai dezlege? Emigratul păstrează cin’zeci de ani vocaţia ereditară, astfel ca Statul să nu păgubească. Ideea călăuzitoare?... O lămureşte Saint-Just:
      —        .. .sfărâmarea celor două mari racile care vatămă Republica: belşugul, care naşte îngâmfarea şi ambiţia asupritorilor, şi extrema îngăduinţă, pregătitoare de despotism!
      Sau pe şleau:
      Cât mai mulţi dobânditori de bunuri naţionale! spre a îndesi rândurile republicanilor, trainic legaţi între ei împotriva vechilor stăpâni.
      Se înstăura astfel o altă clasă, pornită împotriva regimului trecut sub care nu stăpânise nimic şi firesc legată de cel care o căpătuise. Adevărata deşteptăciune a „Restauraţiei" va fi,când va sosi ceasul, să-i lase cu bucuria în care au prins a trăi...
      în vederea împroprietăririi, au pus vremelnic, pe moşiile luate, arendaşi. Sug toată vlaga pământului, ştiu doar că nu vor sta mult. Pământurile se vând: aici slab, colo bine. Capital şi dobânzi: în asignate. Dobânditorii nu se grăbesc, au nădejde bună că hârtia va scade, doar au răgaz: zece ani! Vinzi o litră de unt şi cumperi trei pogoane.
      Asignatul scade... scade... Ai zice că „maşina" curăţă orice împotrivire, fiindcă ucide, — greşită socoteală! De bună-seamă, oricine se lasă mai bucuros despuit decât să aibe de furcă cu d-1 Fouquier-Tinville, dar nu-1 poţi silnici să lucreze, să agonisească, să se îmbogăţească şi el şi ţara, de ştie că nu-i rămâne decât închipuirea câştigului. Da, poţi pune „maximum “ la orice, să scazi întruna preţul până se isprăveşte marfa, dar alta nu mai vine! Când rechiziţiile, întemniţarea, vexaţiunile, prigoana şi arbitrarul sânt episoade zilnice, negreşit că poţi urmări capitalurile până la stingere, dar ucizi economia, care singură le poate agonisi. Adevărul acesta n-a fost încă dezminţit nicăieri.
      Şi curând, se vor izbi de asprele legi care nu pot fi înfrânte. Şi mulţi din Convent, dăruiţi cu pătrundere, văd apropiindu-se sorocul. Asignatul însuşi se războieşte crunt cu ei. Mijloacele grele de care se folosesc întârzie prăpădul monetar, dar şi altă proptea: războiul împotriva „regilor" întărâtă şi creşte râvna.
      Mai dârză şi decât secătuirea bunurilor, se înfăţişa mistuirea oamenilor. Teroarea se apropie de propriul ei sfârşit. în toamnă, au tăiat pe Mărie-Antoinette, pe Girondini, pe Philippe d’Orleans... şi alţii ş. a., mulţime!
      Nici o împotrivire încă. Abia când Robespierre va intra în luptă cu Dantoniştii, începe şi criza.
      To\\xş\ .Incoruptibilul va sfârşi repede cu cei cărora o întreţinută clevetire le măcinase faima,
      Când, ostenit, după ce ai privit toate minunile cuprinse în sălile Luxembourg-ului, te opreşti în faţa bronzului lui Aube, te surprinde şi te mândreşte întruchiparea vie a semenului turnat în metal. O desăvârşită demnitate în toată înfăţişarea. Faţa brăzdată exteriorizează într-atât judecata adâncă şi simţirea gingaşă încât ţi se pare că te afli în faţa portretului celui demult plecat dintre vii. Toată făptura respiră neşovăită energie, o stăruitoare sinceritate, o aşezată hotărâre pe curate temeiuri. Figura emaciată împlineşte înţelegerea că „omul acesta" şi-a trăit, cu mintea cea mai limpede, în toată conştiinţa şi cu tot sufletul său, şi propria-şi viaţă, dar şi grijile celor care l-au apropiat. întregul răsfrânge îngăduinţă, nemăsurată bunătate şi abia o uşoară mustrare.
      Astfel l-a redeşteptat Aube pe Jean-Sylvain Bailly, vlăstarul unei familii de artişti şi cuminţi învăţaţi.
      Străbunicul său, Jacques Bailly, picta cu nespusă delicateţă, — Academia primin-du-1, în 1663, i-a mărturisit-o. Nicolas, fiul acestuia, stăruieşte în cercetări ştiinţifice iar preaplinul sufletului său îl dăruieşte cu măiestrie artei. A lăsat gravuri pline de farmec şi
325
desăvârşită execuţie. Gingăşia simţirii sale se tălmăceşte în miniaturi minunate. Aceste împodobite însuşiri le moşteneşte şi feciorul său Victor, păstrătorul tablourilor galeriei regeşti. Catalogul întocmit de el este îndeosebi apreţuit şi de către istoricii străinătăţii. Pe fiul său Jean-Sylvain Bailly, crescut în cinste şi cu multă îngrijire, îl lasă Franţei.
       Tradiţia familiei şi îndemnurile părintelui său l-ar fi aplecat către armonia culorilor, profunzimea judecăţii sale îl atrage ştiinţei, agerimea minţii sale — spre cifre, iar sufletul îi îndrepta ochii spre stele.
       Trudeşte, învaţă, produce. Academia-1 primeşte în sânul ei la douăzeci şi şapte de ani. Trilogia sa, Histoire de l*Astronomie ancienne (1775), Histoire de VAstronomie moderne (1779), Histoire de l'Astronomie indienne (1787), oglindeşte cercetările sale în domeniul legilor fixe, caracterul său se oţereşte, iar priveliştea înfăţişărilor mari îi dă cu prisosinţă înţelegerea slăbiciunilor celor mici. Tot din seninul nemărginirii coboară şi bunătatea ce o arată oamenilor. Lucrările sale asupra luminii Trabanului îl pun în fruntea astronomilor timpului său. Tragedia pe care o scrie, — Clotaire, — s-ar părea că deschide fereastra minţii sale spre ce avea să se întâmple... Acolo, episodul de căpetenie este masacrarea palatinului Ebrouîn de către popor.
       Ales în 1783 şi de Academia Franceză, era astfel slujitorul preţuit al celor trei lumini. Dar acest vajnic cercetător al evoluţiei universale simte şi nevoia îndreptării strâmbătăţilor sociale. Revoluţia-1 smulge ştiinţei — îl coboară însă om politic. Secretar general al Adunării Electorilor din Paris şi la 11 mai 1789, deputat „du tiers, au etats Generam11. Cinstea, firea lui inflexibilă şi prestigiul personalităţii sale hotărăsc pe colegii săi să-l aleagă preşedintele Adunării. Zilele: 17,20 şi 23 iunie-1 ridicară în slavă. Măririle căutând pe cel mai vrednic îi sosesc în cale necăutate. Porţile cele mai mari se împodobeau să-l primească. Era cel mai răsfăţat fiu al Parisului, exemplul fiecărui cămin, pronia celor săraci şi nădejdea tuturor.
       Bunii cetăţeni înţeleseră preţul acestei sănătoase experienţe, simţiseră căldura sufletului său, îl adorau. îl vreau în fruntea lor. Şi dacă cumpătarea şi înţelepciunea îl îndemnau să se ferească, patriotismul îl silnicea să primească. într-un singur glas fu aclamat şi la ÎS iulie, iată-1 primar al Capitalei.
       întâmpină pe rege în pretoriul primăriei şi-i spuse neuitatele cuvinte: Sire, Enric
IV şi-a dobândit poporul, astăzi norodul şi-a recăpătat Regele!4*
       Popularitatea sa creştea în sufletul Parizienilor până la exaltare, toţi şi-ar fi dat viaţa pentru el. Propria lui viaţă avea să fie, curând, dobânda acestui vremelnic credit!... Căci tocmai din pricina convingerilor sale, credincioase Legii-legilor, avea să stea împotriva nesăturaţilor. Neorânduiala, vântul nou, mezatul ambiţiilor se împiedicau de legi; el rămâne nestrămutat la paza lor. Curând,îl socotiră prea învechit pentru vremurile noi, prea curând chiar...
       în ziua de 17 iulie 1791,înChamp-de-Mars, nepotoliţii jălbari cer decăderea regelui, trec la sminteli. Se trăsese şi un foc asupra aghiotantului lui La Fayette. Din ordinul său Garda Naţională... Dezordinea ataca, ordinea se apără. Căzură trupuri, fiindcă le luase minţile.
       Cinstit, luase asupră-şi toată răspunderea.
       — Ziua aceasta-ţi va otrăvi toată viaţa!, — i se sţrigâ de pretutindeni.
326
      Uneltirile extremiştilor îl discreditară complet, apoi toate partidele aveau interes să-l doboare. Scârbit, vru să plece, — nu-1 lăsau.
      Din ce brumă de gologani avusese, trei sferturi o vânturase cei nevoiaşi, apoi aşezămintele de binefacere. Puţini îi rămâneau pentru costisitoarele lui cercetări. Era mulţumit să se întoarcă la stele...
      Abia la 12 noiemvrie, i se îngădui să plece.
      Fusese martor în procesul reginei. Atitudinea lui Antonelle prevestea că-i va veni rândul... Fu arestat în iulie la Melun — trimes în faţa Tribunalului.
      îl acuzau: luase parte la măcelul din Champ-de-Mars! Alte năstruşnice şi neîntemeiate pârâciuni: că dezbinase şi urgisise pe marii izbânditori ai Bastiliei şi că nevoise Garda Franceză să lepede distincţia cu care o cinstise decretul din 19 iunie. în sfârşit era împricinat cum că, în înţelegere cu La Fayette, puseseră la cale fuga regelui la Varennes. Dar aistea toate înflorite şi cu dibăcie întocmai fuseseră destul strigate cu prilejul procesului reginei, încă, atunci începuse şi propria sa pricină. Era ochit din vreme.
      Judecata ţinu până târziu seara — şedinţa era publică, uşile deschise; din stradă dai în sală şi toţi se îmbulzeau să vină, să spună, să mintă, să-l asuprească. Veneau şi nechemaţii toţi. Te miri de unde se strânsese atâta ură pe capul unui singur om!? Prada le cădea din înălţimi râvnite. Fusese piedică la nedreptăţi! Soseau mereu la mărturii şi se făcuse noapte. Au amânat pe a doua zi.
      Primi osânda liniştit. L-au dus iar la închisoare.
                         Trupu’ nu mai avea la ce să şi-l hrănească. Fiindcă trebuia s-ajute vremii să treacă piquet c\x un nepot, întemniţat şi el, apoi, râzând de glume spuse şi auzite,îi zise rudei
sale:
      —        Să contenim o clipă, dragul meu copil — deschise tabachera, — să trag pe nas o dată, căci mâine or să-mi lege mâinile la spate. Mai ştii cât poate ţine...?! şi nu voi mai avea această desfătare.
      Sentinţa spunea să fie isprăvit pe locul... crimei, acolo în Champ-de-Mars.
      Călăul a plecat după poruncă.
      Găsi în sala de şedinţe pe omul de serviciu şi un jurat, Chrestien. Nu c-o fi fost el prea creştin — aşa-i zicea numai. Acesta-i spuse acru:
      —   Azi n-ai de lucru, pleacă!
      Şi fiindcă nu i-au dat instrucţiuni, s-a dus acolo şi a doua zi, la 9 dimineaţa.
      21 brumar.
      Primi porunca să-şi aşeze repede maşina, în Place de la Concorde — „Piaţa înfrăţirii" .. .apoi, a celor vii cu morţii.
      Feciorul lui Sanson şi patru ajutoare porniră, într-acolo, cu maşina.
      Fouquier-Tinville avea grijă de toate. Locul de ispăşire-1 sorocise între „Altarul patriei" şi cel numit „Le gros caillou". Adică tocmai locul pe care se aflau trupele când, din porunca lui Bailly, aşa ziceau, au tras în vrednicii petiţionari.
      Bătrânul Charles-Henri luase drumul spre Conciergerie. Trecuse vreme şi se făcuse de nămiezi când a ajuns. L-a salutat Herbert, ieşea tocmai — călăul bolborosea o rugăciune.
      Se adunase şi popor afară, dar sta cuminte.
      Aşa spune şi Arago.
      Paznicii lucrau înăuntru...
327
       îndobitociţi şi cruzi cu întemniţaţii, erau mai aspri când primeau porunci.
       Sanson intrase în sala mare şi după el un temnicer strigă la alt tovarăş să li-1 aducă...
       —        Acu’ so-seş-teee!... — se răspunde din cămăruţa de alături şi peste prag şi peste şase trepte zburând sos! fostul primar, din vânt ajunse-n sala mare şi se propâ cu capu-n zid; l-ajutase c-un picior în şale ăl de-1 păzea. Răbufnit şi de părete, Sanson l-a prins în braţe; i-a mulţămit bătrânul şi fără să cârtească s-a aplecat să-şi prindă calţaveta, care ’lunecase-n jos pe pulpă. Şi cum stătea ’plecat — străjerului i-ardea de joacă, i-a dat un brânci:
       —   Nâ, prinde-1 pe Bailly!
       A lunecat şi a căzut pe ceafă. Nici nu scâncea, dar şi-a zdrelit urechea. S-a sculat. Şi iar l-au repezit. Plimbat în brânci, săltat în pumni şi în picioare şi zobit, l-au năucit în palme pân’ au ostenit. Oameni erau, atât le-a fost puterea — au stat să mai răsufle.
       Bault, Napier-grefierul încă erau de faţă. Odăiaşii făceau haz mare. Pe Bault l-a întrebat Sanson:
       —   Cum poţi îngădui?!
       —   Şi ce pofteşti să-i fac, n-a căutat-o singur?!
       Dar nu era adevărat! nici nu gândise bietul om. Era supus să moară, o vrea şi o ştia, dar la bătaie nu se aşteptase.
       Atunci şi-a amintit că abia-1 văzuse pe Hdrbert ieşind şi a-nţeles... Târziu, i-a spus şi Bault că de către acela şi Fouquier fusese adăugată şi trânteala, fiindcă în sentinţă nu putuseră s-o puie, — de milă?
       Şi iar l-au luat la tăvăleală. Abia din când în când gemând încet când se izbea de caldarâm, şoptea: — ,,...mădoa-re!“.
       Când a văzut Sanson că pentru osândit nu mai e nici o cruţare, s-a repezit, l-a luat în braţe, l-a aşezat pe scaun, l-a tuns la repezeală-n ceafă, i-a legat mâinile la spate, uşor.
       Bailly i-a spus:
       —        Merţi, monsieur, — şi l-a privit aşa de blând! Şi-a potrivit din umeri cămaşa, o zdreanţă rămăsese şi le-a mai spus, dar fără supărare:
       —   Vedeţi, sânt cam bătrân pentru asemeni zburdăciuni...
       întârziau, deloc din vina lui. Trebuia să plece... atât-aştepta şi el.
       I-au aruncat surtucul în spinare.
       —   Vă mulţămesc!... vi-i teamă să nu m-apuce guturaiul?
       Au ieşit. Cei de afară aflaseră de la... Hdrbert că temnicerii petrec cu osânditul, înăuntru. U se făcuse foame... Rânjeau.
       Thiers spune că condamnatul ar fi fost silit să facă, până la locul supliciului, drumul întreg pe jos. Informaţia domniei-sale e greşită sau pătimaşă, căci judecătorii, stăruitori în egalitate, -1 osândiseră la fel cu toţi împricinaţii. Aceeaşi căruţă care făcea de ani de zile drumul... avea să-l ducă.
       Din ce mergeau se îndesea şi lumea. Aceeaşi mulţime preadoritoare să privească, optsprezece veacuri înapoi, ar fi privit mai din strânsoare, din arene. Libertatea mutase circul pretutindeni. Veneau fugind femei, copii şi alergând veneau scrâşnind din dinţi şi canibalii. Hâita toată. La unu fără un sfert,când au ajuns pe chei,urlă lumea flămândă...
       Toţi linge-sânge înconjurau convoiul, tot înjurând şi huiduind, dar bolovanii nu-i slobozeau din gheare... încă.
328
      Bailly-n căruţă pe aceeaşi bancă cu călăul, vorbeau de toate, nu de ei. îl cerceta pe ^el de lângă el, îl întreba despre ceilalţi care făcuseră plimbarea mai înainte. Despre Custine, despre fecioara drăgălaşă Charlotte Corday, despre preamărită doamnă Regina, apoi despre necazurile celui de-alături. îl întrebă şi-l asculta cu aceeaşi linişte şi bunătate cu care în sala primăriei, ar fi ascultat o suplică sau ar fi dat un sfat. Şi vremea curgea molcom.
      Când mai să ajungă în câmpia Elizeului, unde aveau popasul lung... Venea alergând argatul ghilotinei să le spună că, vezi, lăsaseră în grabă când încărcaseră maşina, uitaseră acasă în hrubă doi pălimari care ţin podina şi patru duşumele şi scara... şi:
      —   Făr’ dă ele nu putem să-l..., — şi-acu* n-aveau cu ce să le aducă...
      —   Pornim ’napoi, să le-ncărcăm, — rosti cu voie bună osânditul.
      Era drum lung şi nu fără primejdie. Au întors caii.
      Lupii veneau gonind din urmă.
      Au încărcat calabalâcul — umplea toată căruţa.
      Frânturile maşinei nu-1 mai răbdau înăuntru. Bailly s-a dat jos din cotigă. Flămânzii stau să se repeadă, dar îl păzeau jandarmii. A trebuit să suie iar.
      Sălta droaga, şi bulumacii în ceartă cu dulapii se răzvrătiseră, îl striveau. Zbâtându-se întruna,pălimarii-i juliseră ţurloaiele. De milă-1 îndemnară să coboare. Ascultător, pe voie le-a făcut îndată.
      Drum prost — şleau. Plouase mult şi începuse iar un cer de plumb.
      Suflă şi vântu’, era şi frig.
      Escortat, tot cătând unde să-şi pună paşii, se împrăştiase. Mai strânsă, haita nu se ferea de murdărie, se apropiase, urlă...
      El, pe jos, păşea cuminte.
      Abia făcuseră suta de paşi, când o haimana, să fi avut vreo cin’sprezece ani, îi trase cu putere de pe umeri surtucul încheiat la gât. Căzu-n şezut pe spate în mocirlă. Haina o făcură ferfeniţă cât ai clipi, în o mie de bucăţi, s-apuce fiecare o fărâmă. Bailly se zbătea pe jos. Vreo zece cizme-n cap îi ajutară să se scoale. Văzuseră că-i slab şi nu puteau să-l lase de capul lui acolo. îl ocrotiră iar jandarmii.
      Ăi de-1 urmau, mulţimea toată, cu noroi, cu pietre-1 vânturau din spate.
      L-au urcat iar în căruţă — îl sângerase un toroipan la frunte.
      L-au sfătuit să se lungească jos pe podină, între grinzi. Acum îl frământau piloţii şi scândurile-l măcinau. Cei de-1 urmau, fiindcă nu-1 mai vedeau crezură că se odihneşte, s-au pus pe el cu o grindină de pietre, mai să-l ucidă. Lui Bailly-i fu frică să nu-1 pălească pe călău, un bolovan, şi s-a sculat în văzul tuturor:
      —        Sfatul dumneavoastră, să stau culcat pe fund, nu prinde, furtunii va să-i stai în faţă, — s-a aşezat pe bancă, liniştit.
      Acu' plângea călăul.
      —        Ascultă, omule, nu-i nimic! ar fi o jale dacă-n şaizeci de ani de viaţă trăită fără prihană n-aş fi dobândit răbdarea să îndur pătrarul meu de ceas!
      Când au ajuns în Champ-de-Mars trecuse ceasul 2. în jurul eşafodului să fi fost abia vreo patru mii de inşi. Nu mai veneau, prea se înteţise sărbătoarea în fiecare zi de luni întregi. îi cuprinsese sila. Era şi vremea rea, în pragul iernii. Cei din oraş, puţini, mai mulţi. de primprejur, din sate. Erau de la Grenelle şi mulţi din Gros-Caillou şi pierde-zi şi pierde-vară, dădeau năvală cu câte-un par în mână.
329
      Se cădea grabă. Au început să întocmească bulumacii, scara şi duşumeaua.
      Urlau ca Necuraţii!...
      Nu mai strigau împotriva lui, zbierau, se împotriveau la gâde:
      —         Pământul carele a-nghiţit sângele martirilor naţionali nu să cade să fie mânjit cu borşu’ ucigaşului!...
      —   Şi car’-te de-aici!, strigă un patriot, şi mută-ţi frizeria!!
      Sanson spunea c-avea poruncă — cealaltă înştiinţare n-o primise încă...
      —   Ce poruncă, care!? când stăpânul tău poporul îţi porunceşte!?...
      —   Ucide-muşte,piei, păzea! că-ţi facem seama!! — urlând se repeziră.
      Jandarmii împrăştiaţi; le dăduse de băut norodul, Fraîernite.
      Un plutonier mai zdravăn, Beaulieu şi jandarmul Lebidois, întâmplător pe-acolo săriră în ajutorul lui Charles-Henri Sanson. Beaulieu cuvântă mulţimii. îi recunoaşte putere şi înţelepciune mare, se pricepea să-i cânte-n strună, dar o ruga...
      —         Să fie înţelegătoare! să priceapă că tocmai ea, Naţiunea, încredinţase pe osândit sfetnicilor ei proprii să-l scurteze şi nu se cădea ca tocmai ea, Naţiunea, să facă o făr-de-lege!... — şi verzi şi uscate...
      Dar nu li-era pe plac. Scrâşneau din dinţi, urlau şi suduiau. Ţipa Beaulieu cât îl lua gura, dar se îngroşase gluma. Noroc că i-a venit în gând să le mai spună:
      —   Locul unde să-l ucideţi să şi-l aleagă osânditu’ singur!
      Le-a fost pe gust, că semăna a libertate! De-acum erau toţi înţeleşi. Forfota umblau nebuni, s-au strâns la desfăcut maşina.
      Bailly de o parte singur — abia-1 zări pe călău şi-i surâse, îi făcu cu capul semn să vie, îl mai avea. Porniră iar. Maşina în căruţă. Ce nu încăpuse căra mulţimea, vrednică la treabă totdeauna.
      El pe jos — se odihnise.
      Pe drumul desfundat, păşea încet. Sprânceana spartă, urechea ruptă, zdrelit la frunte, plin de sânge; cămaşa sfârtecată, o mânecă şi o manşetă-n zdrenţe; gol, plin de noroi.
      îl ajutau să meargă, dădeau în el mereu; ţaţele-1 scuipau să-i moaie glodul de pe faţă — se lipise. Copiii-1 smulgeau de păr şi-l semănau cu bulgări, iar cei voinici, mai stăpâniţi şi mai cuminţi, i-arătau doar pumnul şi-l înjurau. Primi numai două ciomege, dar l-a muşcat un câine — l-asmuţise altul.
      Mergea încet tot poticnind, surpat în brânci şi izbituri, dar liniştit de când văzuse pe călău iar lângă el. Atâta prieten mai avea să-i ia din griji şi îi zâmbea. Avea nădejde că n-o mai ţine mult.
      Beaulieu îl sprijinea de o subţioară, de cealaltă călău’. Jandarmii înfrăţiţi cu lumea, de-a valma.
      Legenda spune că s-ar fi plimbat cu toţii şi osânditul cu scândurile la spinare o zi întreagă, dar nu-i adevărat! Erau porniţi pe treabă, să găsească locul unde...
      Şi d-1 de Lamartine, când povesteşte în versuri calde că l-au pus pe osândit să lingă şi pământul, se lasă dus de fantezie! Bailly mesteca doar ţărâna ce-i aruncase în faţă, în gură, lumea. Nu se aplecase s-o adune, nici s-o lingă.
      Trecuse iar un ceas.
      îl înjurau, dar nu mai dau în el. Nu mai aveau ce bate, era tot vânătăi şi le-o fi fost şi milă poate.
330
      După cercetări şi cuvântări ajunseră la capul câmpului spre Sena. în şanţul care împrejmuia maidanul s-au apucat s-aşeze şi „Maşina4*...
      Ploua îngheţat, veneau şi spice — vreme rea, să nu goneşti un câine afară, şi vântul şuiera. Cârpele pe el, atât, şi trupul răni şi zgribulit, îi clămpăneau şi dinţii.
      Un brânci şi...
      —    Dâaa?! tremuri? Bailly!, — descoperise unul.
      —    Fiindcă e frig, amicul meu.
      Nimic nu-i zdruncinase firea, dar îi slăbeau puterile, i se bălăbănea capul pe umeri, îi tremurau genunchii. închise ochii, i se-nchideau. Se prăvălî-n noroi, gemând:
      —    Daţi-mi să beau, vă rog’...!
      Vreo trei picioare zvârlite iute-n spate în şale, pe unde nemereau.
      —    Daţi-mi să beau, vă roo’...!
      Şi inimile împietrite se trezesc, striga şi Lebidois:  *
      —    Nu vi-i ruşine? câinilor!!
      Se repezi un ciung spre eşafod, aduse un pahar cu vin.
      Trei picături pe buze. S-a răcorit, şi un surâs pe care nu-1 mai uiţi când l-ai văzut şi:
      —    Vă mul-ţu-mesc...
      Şi-a mai venit în fire. îl sprijineau să suie scara.
      Iar urlau. Vedeau ce stăpânit îndură.
      îşi îndreptase trupul frământat şi fruntea sus, privea spre drumu’ îndepărtat, cu ochii pironiţi în cer.
      Dârjenia li-era ocară. înjurau, îl dădură jos, fiindcă uitaseră să...
      Gata să leşine, îngăimă:
      —    Grăbiţi-vă, vă rog, dacă mai vreţi şi să ve... de... ţi...
      Uitaseră că steagul roşu pe care, cum glăsuia sentinţa, îl purtaseră aninat de loitrar, la spatele furgonului, trebuia să-l ardă în faţa condamnatului. Sentinţa se cădea împlinită.
      Căldarea cu cărbuni, o pătrunsese ploaia. Suflau cu toţii cât puteau, dar jarul îngheţase.
      Au rupt o scândură din... duşumea, au grămădit surcele.
      Prinsese focul, dar cârpa fumega — pân’ s-a zvântat. A aprins-o vâlvătaia. Ardea steagul, mai... roşu. Au ars şi băţul — să treacă vremea.
      S-a spus că l-ar fi aplecat cu capul pe flăcările fanionului. Nu e adevărat!
      Se înnoptâ.
      Viaţa în osândit mai să adoarmă... L-a luat Sanson în braţe. Au urcat scara. îi zâmbea Bailly cum nu zâmbesc decât prietenii oamenilor — sunt puţini.
      Lumea aştepta.
      L-a întins pe podină, uşor, cu faţa-n jos. Stătea cuminte; nu l-a legat, i-a spus:
      —    Curaj... curaj, domnule Bailly!
      El a-ntors capul spre dreapta şi liniştit, cu glas plin:
      —    Enfin! main-te-nant j’arrive au port... — Sssfşi7
      Iama, pe sfârşite.
      în Paris. „La Omul de Fier44 — un han. Bucătărie bună. Cordier ţine birtul.
331
       Edme Courtois şi Jean-Baptiste-Andre Amar, ambii reprezentanţi ai poporului în Convent, prânzesc.
       —        Minu-nnât peşte, Amar, aşa peşte gustos şi gras-gras n-am mai mâncat, minune!, — îmbucă.
       —   Mi le-a trimes Carrier, acum un ceas. Sânt lostriţe* de Nantes...
       —   De Loir’-a, vrei să zici?
       —   De Nan-tes!
       —   Lostriţe? halal! Carrier? nu-1 cunosc. Ce fel de om?
       —         Cum vezi..., amabil. — Amar a scos un bileţel mototolit din portofel. — Ascultă raportul proconsulului din Nantes către Comitetul Mântuirii-Publice. E scurt, dar îmi pare plin de subînţelesuri..., citeşte: — „Un nou soi de întâmplare pare să fi scurtat numărul popilor. Nouăzeci dintre ei, printre cei mai îndrăciţi, erau adăpostiţi într-o şeică pe Loire. Chiar acum aflu, şi pare că ştirea e adevărată, că toţi au pierit în adânc", sărmanii! semnează: Carrier, înştiinţarea e din 17 noiemvrie trecut. Vezi bine că lostriţele sunt gra’...
       Lui Courtois i se tulbură ochii. I s-a strâmbat faţa, i s-a ostrăjit bucăţica în gâtlej. Se opinteşte, o scuipă în basma, şi:
       —         Puteai să mi-o spui până n-apucasem să...! — şi scuipă întruna, — Blăstemaţii naibii de popi! — şi mai să-i vie rău. înghite două pahare cu rachiu, — M-am vindecat de peşte pe cât oi trăi!...
       —   Muiere! prea ţi s-apleacă lesne. Mă întrebi ce neam de om, Carrier?
       —   Da..., — şi-şi clăteşte gura de zor. Trage rachiu şi pe nări.
       —   întâi, nu e om! E tot ce a năpustit iadul mai aprig. Bici! să îngrozească Vendee-a.
       —   Ce caută la Nantes? Oraşul e paşnic doar’.
       —   Trebuie pilde! Carrier e bun patriot.
       —   Ce meserie învârtea?
       —   Carrier? Părinţi înstăriţi. Plugari. Au vrut să-l facă preot.
       —   Mai bine-1 făceau!, — scuipă.
       —         Gustai şi din el!? N-avea aplecare. Norocul lui. S-a băgat la un procuror, trepăduş. Ajunge curând mijlocitor de treburi şi vine, aici, să înveţe cârcota şi trăgănelile. Dobândeşte iute toată sforăria şi, or fi de atunci opt ani, se întoarce acasă şi se însoară cu fiica unui mărchidan bogat.
       —   Ce fire de om?
       —         Cred că-i blajin când e la strâmtoare. încolo, cum l-arată şi făptura. Nu cucereşte pe nimeni, n-ai grijă! Urâcios, tăcut, pe gânduri, grosolan, încrezut. Umblă jerpelit, dezmăţat. E fără frâu! Nărăvaş. îl cam ocoleşte lumea. O afacere deochiată, din care scapă nevătămat, i-aduce gologani mulţi. Şi-a cumpărat o slujbă grasă. Iaîă-1 magistrat. Nasul, ori că presimţirea-1 poartă..., îl duc. Mereu pe la adunările populare, dă târcoale.
       —         Carrier... Carrier? Parcă mi-aduc aminte... la... la... Societatea Oamenilor Naturii?...
       —   Tocmai! nelipsit.
       —         Bată-1 să-l bată... îl văd... Jean-Baptiste Carrier,el e! un vlăjgan,numai craci şi labe. Cap de cal, faţa prelungă, arămie-verde, ochii de mistreţ şi înfundaţi privesc în părţi,
       * Salmonide. (N. a.)
332
^ttasul marc suflecat după vânat, gura strânsă-n silă ascunde colţii, urechile clăpăuge, păr “îfeţăselat, frunte n-are, gâtul...
       —   Nu pomeni de gât!, — tresare.
       —   Tot e fiere. Arţăgos, ăsta-i?
       —   Leit! glasul acru, vorba plină de sudalme, urlă ca o fiară înfometată, urlăă...
       —   Da, da! trăncăneşte, da’ l-ascultă lumea?
       —         Mai de voie, mai de frică. Iată-1 căpetenia unui comitet de asuprire, candidat la alegerile din 92, îşi lasă femeia la Aurillac; membru în Convent — alături de tine şi de mine acu’. Cunoaşte la oameni, să ştii!
       —   N-a deschis o dată gura.
       —   Ba a votat moartea tiranului.
       —   Arestarea lui figalite?
       —   Şi. La 31 mai s-a rostit răspicat pentru Munte.
       —   Aşa-mi lămuresc. Lucra cu Pocholle în Normandia şi cu Francastel,în urmă, nu?
       —         Şi în Bretania. A stat o bucată de vreme la Rennes. Comitetul l-a trimes la Nantes. A ajuns la Cholet...
       —   E grav atunci!?
       _.. .când se sfârşise lupta ’colo. Până să înceapă sărise de pe cal, îşi lepădase sabia, penele, cingătoarea, semnele şi o zbughise după zidurile întăriturii vechi şi de acolo, fugi! Abia când a trecut podul de la Moine, şi-a mai venit în fire. îşi făcuse spaimă mare.
       —   La fel şi generalul nostru L6chelle, alt netreb...
       —   Erau prieteni buni.
       —   Bine, dar toate astea?...
       —         Nimic. îl ajută şi întâmplarea. Din zori era la Beaupr6au. Acolo se cărase şi cartierul general. Vendee-nii au trecut Loir’-a, au părăsit pe mal câteva mii de ai noştri. Bonchamps murind le dăruise viaţa. De la Chapelle-Heulin au trecut, Carrier în capul trupelor, la Nantes. Intrare triumfală. Fără el nu mâneai tu lostriţe...
       —   Cine-1 susţinea? Avea... niscai proptele?
       —   Una cât Muntele, Marat! Patriot înflăcărat, mai are prieteni...
       —         îi merită de bună seamă, straşnic om! vezi, numai hotărâţi ca dânsul sunt speranţa patriei azi. în sănătatea lui Carrier!, — bea...
       —   Mai te serveşti din peşte, nu?, — îi umple farfuria.
       —   Bucuros! puţin..., — icneşte.
       Burniţă. Zi de sfârşit de toamnă. Mucedă, mohorâtă.
       Josot Lacarpe, din Câucron, s-a sculat cu noaptea-n cap. A ieşit din colibă. A pornit să caute vârşile. E tocmai ziua când trebuie să ducă peşte proaspăt tunarilor de pe Samaritaine.
       A trecut de Lavau. Ţine poteca pe mal, spre Trentemoult. într-acolo merge — după cotitură lângă limba de nisip unde începe păpurişul. în ascunzişul lui şi-a orânduit sculele. Să nu i le afle altul.
       S-a luminat de ziuă — abia.
       Nici o luntre, nici o pânză.
       Loir’-a, suptă de ocean, a lăsat malul gol. Urcă iar apa — curând.
333
      Ipingeaua de păr de capră, pătrunsă de apă, îi apasă umerii şi clisa prinsă de picioarele goale-i asupreşte pasul. Grăbeşte.
      Niciodată nu i s-a părut locul mai pustiu şi bate drumul dimineaţa şi spre asfinţit, odată, în fiecare zi de două luni încheiate.
      Al’ dată mai întâlnea un om, un câine. Ţipenie! — nimeni. Săltau lişiţe din ţipirig, zburau raţe; purcărei; câte un stârc de sub mal. Parcă au pierit păsările toate. Au amorţit şi broaştele.
      Zoreşte.
      Sus, piuie... fluieră. Ridică capul. Plin văzduhul de şoimi, de hereţi, de ulii. Vultani, dau roată. A ajuns la un cot. Coboară.
      0        vulpe i-a trecut printre picioare, flacără, coada fuior după ea. De pe prund s-au ridicat grămadă, croncănind, un stol de garvoi — ciori din alea mari grive, şi stăncuţe.
      Coţofene. Hoaţe.
      L-a prins grija. Dacă i-au secătuit plăşile?!
      A păşit brâul de sălcii, iată-1 jos pe spinarea de nisipişte. La capătul ei — pluteşte — un coş de răchită. L-a văzut, — „...Alt Moîse să fîe?“, face doi paşi, mâlu’ se lasă, moale, apa pân’ la genunchi, rece, i-a brobonat pielea. A prins coşuleţul. ’Năuntru, o carte de rugăciuni, într-o cutiuţă de mahon o cheie mare, nişte mănuşi, de aţă, o cruciuliţă de os, o păreche de ochelari legaţi cu sfoară şi, înfăşurată, o bucăţică de unt a pătruns hârtia. Mai încolo... proptită într-o trestie, se saltă şi se lasă pe apă o pălărie neagră popească. S-au prins melcii pe ea — melcişori de apă.
      Cârâie-croncăne. înrăite. Sus — ciorile, aripile întinse şi ghearele, dau să i se lase pe cap, să-l ciugule. îşi face cruce. Priveşte zăpăcit, omul. Cată cu ochii în toate părţile. Ştie locul, dar nu-1 mai cunoaşte.
      Uite..., aici pânza de troscot, şovarul şi apoi tot lanul de papură şi între ele apa, luminişul. Aşa l-a lăsat sâmbătă seară, şi-acu’?... Bostănărie! Numai tiugi din alea mari albe. Una lângă alta. Şi spinări de guzgani umblă. Dungă — înoată. Tulbure, apa. Gălbuie.
      Sare din apă afară. A căzut pe brânci în nisip. Se târăşte spre mal. îşi freacă ochii. Tremură tot — vargă. Sudoare. Jos, în adăpost, cât să întinzi mâna, dintr-o perdea de lintiţă, cucuiată o tidvă şi apa neagră împrejur sub broscariţă. Ochii ţintă... Răpede braţul, apucă dovleacul şi trage afară... o căpăţână cheală crestată adânc de secure, icre în crăpătură şi spumă, ochii deschişi, gura căscată, amară, — un om cu barba lungă şi albă plină de iarbă; mişună racii. S-a săltat şi antireul din apă, năclăit, şi labele popii. Goale.
      1   s-a zbârlit părul şi-i clămpăne dinţii...
      —         Vicarul nostru, monsieur Dugast!!, — scormonind ţărâna de-a buşile a urcat afară din albie, sus.
      Gâfâie. Stă în genunchi şi înşiră la cruci:
      —   Vicarul din Caucron! Doamne!...
      S-a împrăştiat pâcla. A spart-o vântul şi lumina. Soare cu dinţi. împinge oceanul, s-a umflat apa.
      Pironit locului. La picioarele lui, jos, cât ai arunca o piatră, spre firul apei, răzbate un par şi mai încolo altul anină un crâmpei de funie şi cât o lungime de plasă mai departe, înapoi, un bot de... şaică? scufundată şi mai încoâîn luminişul gol, altădată,bostanii!...
      Numără:
334
      — Doi... cinci,opt, ...douăzeci şi şapte!
      Dovleeii n-au vrejuri. Plutesc în junii lor, sutane. Sar peştii... Vremea a ploaie.
      Au pornit, curg leşurile la vale.
      A rupt-o de fugă!
      Conventul stăruise ca, până la sfârşitul lui octomvric, toţi Vendee-nii să fie exterminaţi.
      N-ar fi mulţi. Vreo trei sute de comune abia. Nici trei sute de mii. Franţuji toţi. Greu!...
      însărcinarea lui Carrier: să cureţe de zile orice împotrivire.
      împuterniciţii Adunării, împerecheaţi. Doi să lucreze şi fiecare să supravegheze pe cel’alt. Sunt ţinuţi să trimeată în fiecare zi,Conventului, o amănunţită dare de seamă despre toate cele întâmplate. Dar Francastel a plecat la Angers şi astfel, de capul lui, Carrier rămâne stăpân neînfricat pe toată Loir’-a de Jos. Nu-i place să scrie.
      Dintre toate oraşele, Nantes dovedise cea mai caldă pornire pentru Revoluţie. Prinşi însă, oamenii, şi cu alte treburi, se arătau mai potoliţi, dar negreşit nici o înţelegere între ei şi răzvrătiţii din Vendee. Şi totuşi, Carrier venea să ucidă mult.
      Oraşul era înstărit cu trei oblăduiri: cea municipală, districtul şi departamentul. Acesta din urmă întregit cu oameni porniţi şi gata spre cele mai aprige strâmbătăţi.
      Pe când Carrier se mai află aproape de lupte, ferit, înfăţişării Gillet şi Ruelle au întocmit la 11 octomvrie, trecut, sântem în anul 1794, un comitet revoluţionar. Alcătuit din Mainguet, iscălea numai, nu desluşea o buche; Moreau de Grandmaison, nobil — altădată. Peste drum de Bursă înjghebase o sală unde se iscuseau cu armele. Fusese osândit pentru jaf şi omor, numai, şi dobândise negreşit iertarea. Beţiv. Neom când era clătinat şi blând ca un miel când era treaz. Rar. Şi Perrochaud: târâie-brâu şi tâlhar. Căpeteniile comitetului erau însă alţii.
      Goulin, Bachelier şi Chaux.
      Jean-Jacques Goulin: bălţătură de harap, corcitură din Saint-Domingue. Adus de fraged, la Nantes. Mic de stat, râvnea mare. Părul negru soios şi creţ, scurs la faţă, buzat, ochii înfundaţi. Bolea. Nu-i primea burta decât lăpturi. Deştept şi bun de gură. Primenit. Ochise o casă mare unde să se mute şi pentru a o slobozi mai iute, găzduise în temniţă pe d-na de Coutances, stăpâna.
      Al doilea: făţarnic, fricos. O casă de copii. Nevoiaş. Viaţă grea. Grăia puţin, scria
bine.
      Pierre Chaux: treizeci şi cinci de ani. Negustoraş. De două ori mofluzise. Mărginit, dar peste poate de încrezut — ca toţi proştii. îndârjit, băgăcios şi apucător. Nelipsit, înainte, de la Societatea Cordelierilor, — aceasta fiinţase în biserica Saint-Vincent, de unde scosese pe Domnui, — intrase astfel de timpuriu în politică. Vânzarea bunurilor naţionale-1 pricopsise. Şi pe alţii.
      Arestau pe capete. Pe orişicine şi oriunde. Astfel, într-o zi, au ridicat de la catul al doilea, dintr-o casă, şi pe cel de zăcea în pat să-şi dea sfârşitul şi pe medicul care venise să-l aline. întâmplare. Fiindcă în grabă s-au înşelat şi de clădire şi de etaj. Dar odată luaţi...
      între ei, bună înţelegere — Fratemite.
335
      Au întocmit compania „Brutus44. Curând, i-au zis altfel: „compania Marat44. Spre proslăvirea acestui adevărat amic al poporului şi virtuos martir al Libertăţii — spuneau. Şi fiindcă unealta era gata, s-au aşternut pe lucru.
      Au poruncit poprirea tuturor oamenilor mai luminaţi, căci părerea lumii, pe care ei singuri o înfăţişau, îi socotea deocheaţi. La răcoare cu ei!
      Printre ajutoarele lor se vădesc pricepuţi, plini de patriotică osârdie: Rene Naux, bărbierul Ducou, Richard, cuţitarul Gauthier, iar printre cufundători neostenitul Jolly. Dintre toţi, mai vrednic, Nantezul Pierre Foucaud, de meserie dogar şi cârciumar. Fusese prins de Vendee-ni, dar iute de picior, a izbutit să scape. Le poartă sâmbetele. Iată-1 iar locotenent, în garda naţională.
      Carrier,pe lângă înfăptuirile de mai sus, mai are şi o companie militară a lui. Comisia Lenoir — o spaimă! Apoi, mai soseşte un tribunal de adăugire, vine din Mans comisia Bignon. Să ajute. Capul ei: Franşois-Anne-Louis-Ph61ippes de Coatgourden de Tronjolly. Zece ani în şir a fost procurorul regelui la Rennes, apoi comisar regal la Paimboeuf şi în sfârşit, ales,preşedintele tribunalului criminal al Loire-i de Jos, de unde trece la tribunalul revoluţionar întocmit de Carrier. Aspru, pentru ca să i se uite îngăduinţa de altădată. Totuşi are în câteva rânduri semeţia să se împotrivească comitetului şi lui Carrier însuşi.
      Dar să-i vedem la treabă...
      Pe colina de la Misery, la fosta mănăstire „des Petits-Capucine44, zac închişi popii. Strânşi din Anjou, Mâine şi Bretania, s-au adunat peste şase sute. Nici unul nu a rostit jurământul. De aici şi prigoana. Printre ei sunt nevolnici, neputincioşi fiindcă sunt prea încărcaţi de ani, alţii tânjesc bolnavi şi schilodiţi din bătaie, unii.
      Pe cei cari se mai pot ţine pe picioare şi pe cei tineri au hotărât să-i trimeată tocmai la Cayenne. Acolo, când or ajunge, vor căpăta, fiecare, o casmâ să-şi muncească bătătura de pământ sălbatec sau să-şi sape groapa. După voie — Liberte.
      Au rămas bătrânii. Vreo două sute. Când numărul lor scade fiindcă în fiecare zi mor, vin alţii prinşi proaspeţi şi numărul lor creşte.
      întâi stau, nu de voia lor, într-o magherniţă la Saint-Clement, de acolo îi duc la castel şi apoi la Carmeliţi. în toiul verii i-au mutat pe galionul „Thdrese44, ancorat pe Loir’-a în faţa Uscâtoriei. Tescuiţi. Zăduf! Se păstrămesc bieţii preoţi, dar rabdă.
      Fiindcă chiria vasului costă bani pe oblăduire şi paza grijă, i-au scos pe nesupuşi. I-au cărat sus la „Capucins44, încă din prima săptămână a lui august. Negreşit, i-au uşurat mai întâi de boccele şi pentru ca să nu mai cântărească vremea, popii, le-au sfeterisit şi ceasornicele. Cu acelaşi prilej şi inelele, banii. Celor cari mai aveau şi alte ţoale, puţini dintre ei, le-au luat şi antireele, dar au lăsat şi goi printre ei. Vremea nu era aspră. Ascultători. Numai că prinseseră obicei să mănânce, din când în când. Cu socoteală. Un sfert de pâine zgrunţuroasă. La nămiezi. Atât. Şi hrana lor era sarcină grea pentru Stăpânire.
      La 9 octomvrie, venise porunca: „Gurile nefolositoare să fie încărcate pe una din corăbiile portului44. Mai toţi sunt trecuţi de şaizeci de ani. Mâncarea era drămuită — ca pentru bătrâni.
      Carrier a sosit la Nantes.
      Ochii lui pe toţi şi pe toate. A hotărât să mute popimea, un ciopor întâi, pe galionul „La Gloire44 şi să-i scutească pe preoţi de hrană... .
      — Fiindcă n-o să mai fie nevoie de osteneai* asta, — zice.
336
      Parc să fie vorba despre o deportare totală, se aude, dar nu-şi tălmăceşte nimeni...
      Dintre preoţii aceştia nici unul nu a rostit jurământul asuprit de legea nouă. îl socotesc potrivnic canoanelor, dar, în afară de asta, nici nu s-a arătat vreunul duşman orânduielii. Ba unii au primit chiar cu mulţămire multe din noile aşezări. Astfel, de pildă, abatele Julien Landeau, preot la Saint-Lyphard, în preajma Gudrande-i. Om tare milos şi îngăduitor. Atât de preţuit de enoriaşii săi că l-au ales primarul comunei lor când cu alcătuirea municipiului, iar pe vicarul său, Goujon, l-au cinstit secretar să fie. E drept că puţin după aceea şi ca să nu jure, abatele Landeau s-a lipsit de ’şârfa-n trei culori, simbolul înălţării sale laice. Şi fiindcă a făcut aşa poznă, au pus mâna pe el şi l-au cărat puternicii zilei, aici, la Nantes în închisoare.
      Duce aceeaşi viaţă împăcată, fiindcă plină de suferinţi şi răbdare, — fcgalite.
      Gata plecarea.
      Plouă mărunt — cerne.
      S-au înşiruit. Coboară şchiopătând, mulţi, spre chei. Pe unii-i duc în cârcă alţii pe care-i ajută picioarele.
      Cât ţine drumul, la vale, mărginile uliţei prinse. Lume în pragul uşilor şi la ferestre — clatină capul. Trec. Bărbi ninse, spinări gârbovite, feţe grijulii; făpturi aproape pornite din viaţă. Călugărul Kermoran, 80 de ani — îl duce în braţe abatele Landeau. Cuviosul Fleriau, şaptezeci şi nouă, e parohul bisericii Saint-Jean, de-aici; părintele Dugast — şaptezeci şi opt; abatele Lamarre, Biriand, merg împleticindu-se. Păşesc sfinţii pe lespezile ude. Preotul Leroy. tânăr, saltă pe două cârji. a oîogit. Cucernicii: Nicolas, Coron, Franţois Couvrant din Besn6, mulţi...
      Nouăzeci, toţi. La subţiori câte o legăturică, un coşuleţ în mână, o bocceluţă, un sipeţel pe umăr, fiecare de pe cum i-e avutul — aproape goi. Duc cu ei tot ce au. Se scurg spre apă.
      S-a înteţit ploaia — bate.
      Din spate, de pe înălţimea unei terase, coboară o voce adâncă. Abatele de Meyracq, din Clisson, cântă rugăciunea:
                                         — „Je mets ma confiance,
                                     Vierge, en votre secours!"...
şi ruga fierbinte răsună departe. Femeile plâng. Bărbaţii întorc capul ori privesc în pământ. Copiii întreabă...? şi o zbughesc în casă, cotrobăiesc... Aleargă, vin, aduc de-ale gurii şi le strecoară în mâinile uscate. Bătrânii blagoslovesc.
      Au ajuns la marginea apei. Suflă vântul amarnic. Apa răvăşită, întunecată. Vasele neastâmpărate, scâncesc. Sunt şi uşoare. Zburdă. Scara îngustă şi prea în loc proptită, aşezată prea drept. Urcă bieţii părinţi anevoie. Căznesc. Alunecă. Cad şi iar se ridică, împing pe genunchi şi se caţără cu ghearele — îşi frâng unghiile, se proptesc în coate. Suflă. Trudă. Sus, de cum au păşit copastia, fiecare, mai se văd o clipă— rând pe rând câte unul... Par nemăsuraţi de mari pe bolta cenuşie din spate. Le flutură sutanele în vânt, braţele înălţate spre cer. Umbră...
      Dispar în pântecele vasului. Toţi înăuntru. Linişte.
      Au trântit chepengul peste ei. L-au zăvorit bine. Au pus şi strajă.
337
      Numai de cruce n-au avut parte, nici nu-i aşteaptă învierea curând.
      Cum vieţuiesc? cine-i hrăneşte?
      De bună seamă că, din oraş sau din împrejurimi, se milostiveşte careva. O femeie din mahalaua Gigan le duce, de câte ori poate, o pâine-două. Şi un bătrân din rue des Moulins şi-aduce aminte de ei. Străjerii închid ochii.
      în săptămâna ’treia a lui octomvrie, doi ciraci de-ai lui Carrier: caretaşul Lamberty şi dogarul Foucaud s-au dus pe înserate să hoinărească pe la „Uscătorie“.
      Tot malul Loire-i cât ţine târgul şi mai departe, în sus şi în jos, e cuprins de şopre, chelere, hambare. Obroane, grânare ale armatorilor din oraş şi de aiurea. Pentru ca să ajungi la chei trebuie să treci prin una din aceste magazii, deschise spre apă şi spre uliţă. Ziua, umblarea e slobodă. De-acum înnoptează, însă, porţile se închid şi capanalele sunt păzite, fiecare, de către o caraulă care-şi are şi locuinţa acolo şi câinii sunt răi. Nu-i chip să te strecori, înăuntru.
      Foucaud şi Lamberty, ca să poată trece, s-au dus la cetăţeanul Sourisseau, unul din paznici — se făcuse noapte — şi l-au nevoit să le dea drumul, în vederea unei însărcinări ce aveau, i-au spus.
      Muşteriii caută o barcă mare cu chelar şi cu fundul lat, un şlep cumva — aşa ceva. Se găsesc dintre acestea, destule. Cu asemenea vase se cară mărfurile departe în jos până la Paimboeuf. Acolo sunt descărcate, şi încărcate iară în corăbiile mari care, din pricina înnisipării, nu pot răzbate până în port, fiindcă pline calcă adânc.
      Numai cu două sute de livre au şi cumpărat ce vroiau — o cotineaţă plutitoare. E trasă pe mal, n-o mai răbda apa. Cam şubredă dar, chilipir!
      Se duc la un şăicar. Să le chivernisească vasul. Au nemerit la unul: Baudel. Nu-i cunoaşte. Mai bine! în numele legii-1 iau. îi dau salahori. îi poruncesc să pregătească şaica, s-o calafatească şi să-i taie în coaste, pe dinafară, pe laturile amândouă sub copastie, mai jos, câte o ferestruie de doi coţi în lung şi unu în lat şi cu obloane, din capacele ce vor scoate. Zic că vor să ducă şaica pe unul din râurile Loire-i pentru a fi scufundată acolo, la vărsătură, spre a zăgăzî astfel drumul pe apă rebelilor cari fug din ţară.
      —   Păi atunci să grăbim!
      Baudel şi tovarăşii săi s-au apucat de lucru. Meşterii sfredelesc în coastele vasului, îi găuresc burta şi fundul.
      Dulgherul Berthe şi femeia Pichot, hangioaica de lângă Uscătorie, se aflau de faţă.
      Stau blejdiţi,nu pricep ce dreguiesc ăştia. întreabă:
      —   Ce răbotiţi aici?
      Baudel:
      —   Habar n-am, dar ’mnealui, — arată spre Jolly, — va că trebui că ştie...
      Perrochaud:
      —   Hai căraţi-vă, nu-i treaba voastră!
      Printre cei cari stăruie să se grăbească treaba sunt şi Lavaux şi Fouquet. Acesta, păzitor la una din şuri, fusese înainte în garda naţională, dar fiindcă se arătase nevrednic l-au izgonit.
      Apoi mai sunt: Lalouet şi Le Parisien — un văr de ai lui Robespierre; şi-a luat alt nume. îşi zice „Mucius-Scaevola“, dar n-o să-şi arză mâna. Se da drept însărcinat aî Comitetului Mântuirii-Publice. O fi fost.
338
      Toţi sunt oamenii lui Carrier — de nădejde.
      Galionul în care zac închişi popii şi şobolanii, de o lună aproape, se leagănă prins pe ancoră în mijlocul Loire-i, în dreptul digului „Gropii" — lângă Uscătorie.
      Muncesc de zor la şaică. înfierbântaţi şi de „noutate"...
      Carrier plecase la capul lunii din Nantes, dar la 5 e înapoi. A luat toate măsurile. Comitetul pune poprire pe toate vasele gata să plece. Ajută astfel la amorţirea portului şi-şi alipeşte pe toţi cei lipsiţi de rodul muncii curate. Au urcat şi plata pe zi a gărzilor naţionale, de la o livră 55, cât era, la trei livre de om. Simbria bună scade împotrivirea. Supunerea creşte. Eşti cu ei, ai ce mânca — nu, mori de foame!
      Totul pregătit, mai rămâne doar şaica. Lucru de noapte. Aproape gata. Au şi tras-o pe apă.
      Ceata de ucigaşi vrea să aibă dezlegare scrisă. Lamberty pleacă. Se duce s-o ia. Cum Carrier pune anevoie mâna pe condei, atât capătă:
      „Voie cetăţenilor Fouquet şi Lamberty să străbată cu şaica oriunde nevoie va fi şi fără ca cineva să cuteze a-i opri sau necăji de la osteneala lor", iscăleşte: „Carrier"p şi-i aruncă slova.
      Lamberty:
      —    Păi... cum?! asta-i tot ce scrii?...
      Carrier, încruntat:
      —    Şterge-o!!
      în 15 noiemvrie. seara. La comitet. Carrier vrea să ştie, întreabă:
      —    Hei, tu, s-au luat toate măsurile pentru a-i pomi?!...
      Lamberty:
      —    Uiţi că... pe mine m-ai însărcinat tu singur asear’?
      —    Ce te-am în-tre-bat!?, — foc şi pară — înjură.
      Deşi încuviinţat să... isprăvească, Lamberty amână sfârşitul pe a doua zi.
      La 16, când se înnoptase bine, se duc la Uscătorie cu câţiva din compania „Marat", căci de adevăraţii soldaţi se feresc. Aceştia sunt drepţi şi cu frica în Dumnezeu. Trebuie să-i ocolească.
      A căpătat învoire de la Boivin, comandantul garnizoanei, să ridice straja de pe galion şi Lamberty aşează un post de veghe la cârciuma femeii Pichot, să păzească cheiul şi uliţa de lume.
      Zăbovesc.
      Au desfăcut părâmele. Porneşte şaica încet... Lunecă — coşciug, gol încă, pe care cei suiţi în bărci, pe lături, îl mână spre galion. îl trag alături.
      Fouquet, Lamberty, Foucaud s-au urcat. Câţi mai sânt? care e porunca? Nimeni nu ştie.
      De cu seară li s-a spus părinţilor că vor fi duşi în castelul de la Musse, la Chantenay şi că acolo îşi vor căpăta şi lucrurile luate, toate. S-au bucurat...
      —    Bine, taică, cum nu?...
      —    Să mergem negreşit!
      —    Sântem voioşi să...
      în timpul ăsta, în biserica Saint-Croix, din amvon răsună vocea lui Carrier, ascuţită:
      —    .. .Toate relele care au năpădit pământul vin toate de la tron şi de la altar numa’!!
      Pe vas, cuţitarul Gauthier, O’Sullivan, Mainguet, Jolly, Perrochaud, toţi...
339
      Lamberty scoate popii. Foarte cuviincioşi cu cucernicii. îi leagă. Nu, Doamne fereşte! pentru a-i necăji, spun, dar fiindcă aşa-i calcă prevederea şi binele lor chiar. Toţi împreună mâinile... le întind. Pe abatele Landeau l-au înhămat cu alt preot, bătrân. Legătura, slabă. Julien Landeau e om în toată puterea. I-au priponit câte doi. Pe toţi. îi coboară în şaică. Acolo, pe duşumea, în picioare, s-au rostit pe trei rânduri. Sporovăiesc:
      —   La Chantenay, hai...
      —   Da, la Mousse...
      —   Bine că scăpăm de umezeai’ as’...
      Fundul e căptuşit în trei locuri, cu lespezi. Vicarul din Machecoul, Herve de la Bauche, priveşte în jos şi le-arată... cum musteşte aşa pe lângă pietrele lătăreţe...
      —   Ne-o putea duce sărăci’ asta pân’ acolo?
      —   Las’, fiule, ajungem.
      —   Se umflă scândura, e nouă...
      —   Cu ajutorul Domnului!...
      Abatele Landeau din Lyphard şi-a slobozit mâinile, s-a apropiat de scară.
      Sus, O’Sullivan şi Lamberty trec în bărci. Au desfăcut otgoanele. Se trage marea. Curg la vale. Au lăsat galionul, în urmă.
      Luntrile, în care stau gâzii, legate după şaică. Curg...
      A trecut miezul nopţii.
      „La Samaritaine“ le curmă drumul.
      —    Cineee!? stăi!! — au deschis obloanele şi la baterii, au aprins feştila — tunurile. Din luntre, răspund:
      —   Venim-venim, iaca venim!, — şi vâslesc într-acolo.
      Căpetenia tunarilor, Vailly:
      —   Ce-aveţi în şaică?
      Lamberty:
      —   Ia... neşte ’oţi. Lasă-ne să trecem!
      —   Nu se poate. E pusă opreală pe toate vasele, nu ştiţi?
      Fouquet:
      —   De nu ne laşi, îţi crăp capu’!
      —   Do-mol!
      —   Avem împuternicire...
      —   S-o văd.
      —   Nâ’ţi-o!
      —   Beleşte-ţi ochii!
      A cetit şi:
      —   Bine, puteţi trece.
      Jos, părinţii se roagă.
      Îi clatină apa, îi duce. Au trecut de Trentemoult, pe malul stâng, şi de Chantenay, pe dreapta. Plutesc în larg spre insula Chevire. S-a lărgit fluviul, trece de două sute de stânjeni mai bine. La cârmă, Jolly:
      —   A-ci!
      Au tras luntrile lângă şaică, din două părţi. Cu drugi, cu baroase, topoare, desfac din cuie capacele de pe lături. Apa tremurând răzbate ’năuntru prelinsă, gâlgâie... Intră şi pe la fund, ţâşneşte, a săltat pietrele.
340
      —   Ne ’neacă...! ajutor!!
      Sare din luntre pe şaică. Un brav. Deschide iute chepengu. Se revarsă luna ’năuntru. Scoboară trei trepte:
      —   Nădejde!, — în mână ţine un ciur.
      Popii, cu apa la brâu, bastoresc în loc; chiţcanii căţăraţi pe umerii lor, purcoi.
      Voinicul umple ciurul, îl deşartă afară şi-l umple iară. Nu pridideşte:
      —   Prea multă apă! — şi iese. A trântit capacul şi a tras sabia.
      Cei din luntri să moară de râs! ciocănesc de zor. Au dărâmat obloanele. Tresare şaica. Loir’-a dă năvală ’năuntru, spumegă, urlăă...
      Din burta vasului, din întuneric, strigăte; zbiară:
      —   Ajutoor!...
      —   ...’tooor!!
      —   Aj\..!
      învălmăşeală. Dau zor. Căznesc degetele. împing cu capetele. Saltă capacul. Le tunde cu sabia, deştele.
      Şaica se-afundă. A sărit în luntre înapoi...
      Din mormântul cuprins de apă au răzbit câţiva afară — din apa moartă, în apa vie. Sar, înoată...
      Trei luntri, împrăştiate pe apă. I-au văzut:
      —   Păei! pă ei!!
      —   Uite popa!
      —   Zor, că ne scapă!...
      Pe care-1 ajung, o cange-n trup, o sabie-n gât, lopata-n cap, trosc!
      —   Âaah’...! — şi se-afundă.
      Luna s-a dosit după nouri. Semn să scape pe vreunul?...
      Adâncul a-nghiţit şaica, sau întunericul? Departe pe mal, undeva, cântă cocoşii şi tac.
      Nu mai e mult până la ziuă. Luntraşii au ostenit, vâslesc spre casă, săracii. Pornesc la odihnă. Suflete împăcate.
      Cântă...
      O să le iasă cârciuma-n cale. — Sfaturi.
      O sală mare lungă, şi pe una din laturi, ferestrele: şase, înalte şi persienele închise. La mijlocul păretelui din faţă, o uşă scundă: de ambele părţi, dulăpioare:     Deasupra
lor, o galerie la care sui pe o scară strâmtă, şi până la tavan sus, rafturi de dosare cu cptorul galben — „arhiva*4. De o stinghie orizontală lungă, cu şină, atârnă un felinar; îî muţi unde trebuie. Câte şase pupitre, cu banca lui fiecare, stau faţă în faţă pe două şiruri şi între ele, un preş cât tot lungul odăii şi până la uşa din capăt, care duce afară spre scara mare. între ferestre, etajere. Câteva lămpi risipesc întunericul — slab.
      Aici se adună zilnic agenţii de serviciu, „informatorii**. Un rând până seara şi cel’alt până ia nămiezi, după cum le cade schimbul — din trei în trei zile. La primele patru mesuţe de lângă uşa mare, şi dinspre terasă, stau „funcţionarii**: Loupet, Lapinot, Chaton şi Vousquier, cel mai blând dintre „dădace**, pântecos şi sperios. Toţi foşti agenţi şi ei, înaintaţi de curând şi prepuşi la lucru’ de noapte; supraveghează şi întocmesc rapoartele, adună ştirile, împlinesc fişele şi când li se cer, trimet situaţiile. Doi din ei sânt plecaţi la Palat,
341
  cu condica de zi. Chaton stă de veghe, în salonul de jos. Vousquier scrie. Tot aici fiinţează şi biroul „Moravurilor"; de jumă, Rival, — băieţii l-au poreclit „Moralite". Despre el, se spun multe... La Boulogne-sur-Mer avusese o cârciumă şi făcea contrabandă, şi la Grenoble, casă cu fete. Aici, l-a adus Amar-deputatul. Unii zic că sânt rude. îşi cunoaşte meseria. Sârguincios, abil şi foarte îndatoritor, şi-a făcut şi niţică stare; plin de evlavie. Tot astă-seară, mai sânt de serviciu: Houdaille, un mărunţel oacheş şi gângav, Maillefert — un lungan, limbut şi repezit. Bonjour-„Spaima Suspecţilor", fost profesor — un bătrânel blajin cu ciocu’ roşu şi o ureche lipsă. I-a mâncat-o unul pe care nu-1 mai slăbea; îl urmărise o lună întreagă şi când să-l prindă, a nemerit el... la spital. De-atunci, mai îndârjit! Şi încă şase: Petit-Beurre, sfios ca o fată mare şi bănuitor ca o ţaţă, unde apucă nu mai lasă; Couperet — cine i-a căzut în mână oric’a sfârşit în place de Greve ori la Picpus, în groapa comună; extrem de politicos şi ştrengar mare. Attrape-Cure, prefăcut şi negru ca o caradaşcă, cine-i intră în cleşte rămâne, şi Rogogne-/ytefw\ tocmai le spune:
        —   E dus după treabă, da’ trebuie să pice, uite mă prind că...
        —   Şi Câmu’?
        Ceilalţi doi n-au sosit încă. Şi nopţile, de multe ori, e lucru destul şi mai ales când se întruneşte jos Comitetul. Noaptea asta nu s-a dus de cu seară la Convent — acolo, şedinţă de noapte cu sumar mare. Pân’ acum un ceas, rămăseseră numai Rhiil şi Amar. Petit-Beurre:
        —   Spune-ne zău, Vousquier, a plecat şi el?
        —   Cine?
        —   LeFarouche...
        Priveşte spre uşă şi-ascultă...
        —   Da. Nu i-am dus eu dosaru’ cu... Cordelier*-ii?
        —   Vezi că... Attrape... spune că nu l-a văzut să iasă şi era după scara mare.
        —   N-avea cum, tigru’ a trecut prin galeria de scânduri care duce drept la sala Adunării.
        —   Le pont des Soupirs... La ce-au mai făcut-o? trecere-aceea...
        —   Ajungi mai iute.
        —   Şi nevătămat.
        —   Silence au poşte!
        —   Zi, a plecat?
        —   Vezi bine.
        —   Atunci pe povestirile, băieţi.
        —   Bine-bine, Couperet, da’ fără gălăgie.
        —   E uns totdeauna.
        —   La dispoziţia dumitale,pere-Bonjour! — Mormăie:
        —   îmi cazi tu în gheară!... — Houdaille:
        —   Ce... ce... ce-ai cu... cu... el, smintitule?
        Maillefert:
        —   Să vă spun eu! şi înainte-i punea el coame Roşcatului, şi pe-asta i-a suflat-o.
        —   Limbaa!... Vousquier:
        —        Ia mai vedeţi-vă de treabă c-aud paşi parcă..., şi d-ta, Rogogne, dă-mi dosarul B/17615, vezi: rându-al patrulea în stânga sus, aproape de colţ. -
342
      Sus la capătul scării într-un felinar cu geamurile nespălate, arde o luminiţă. în faţă, o uşă dată de părete. O săliţă. înăuntru, Buicq-cocoşatu’ răzimat cu pieptul de masa trasă lângă fereastră, toarnă dintr-o cănuţă apă într-un şip şi cu o pană lungă de gâscă, condeiul, mestecă să subţieze cerneala năclăită dinăuntru. Pilld şi după el Mallet, trec pragul.
      —    Noapte-bună, şefule!
      —    ’seara, Stejarule, îţi prepari supa?
      —         Cam târzior, Pestriţule, ia condica şi apropie lampa, scrie: sosiţi împreună la Î0l!2 noaptea, după raport! — „O să mâncaţi o ciorbă! c-au întrebat mereu de voi, haimanalelor!
      —    Cine?
      —    Toată lumea.
      —         Adică nimeni şi şterge-ţi nasu’ că te-ai mânjit vânăt tot şi pe labele dinainte, şi hai... Pille, — deschide uşcioara şi trece înainte. Rogogne cobora tocmai scara cu...
      —    Nu vă spuneam eu?
      —          Bună seara! — şi Mallet o ia la dreapta spre uşa din fund, unde i-e locul. Pille, la stânga şi trece în bancă.
      —    Adică cum vine asta? umblaţi împreună şi aici vă răzvrătiţi...
      —    Tot mai ai o ureche de prisos?! — Râsete.
      —    Nu te aprinde, Câmule!
      —    Dacă se leagă de oameni!
      —    Rudele n-au glas, Isteiule. Vousquier:
      —    L-ai dibuit baremi?
      —    Pe naiba! Maillefert:
      —    Să vă spun eu!...
      —    Ia mai ţine-ţi gura.
      —    Aveţi noroc că nu e nimeni jos. Bătrânelu’:
      —    Am eu grijă!
      —    Vezi să n-o păţeşti!
      —    Au chestia lor veche...
      —    Şi cu ăsta, arţăgosule!?
      —    Tăcere! şi tu, Moralite, spune-ne... Dar ştii, ia-o de la alpha.
      —    Tot despre... ele? Toţi într-un glas:
      —    Tot!
      —    Te dezgheţaşi, ...Bonjour.
      —         Păi..., să vedeţi, unele lucrează din balcoane, de sus, altele pe stradă, cu apucata sau la galeriile de lemn...
      —    Aici?
      —    Sânt mai multe? Couperet:
      —    La Royal, ignoranţilor!
      —          Da, şi sântără trei categorii: întreţinutele, curtezanele sadea şi târfişoarele... Ale dintâi au câte unu9 sau şi mai mulţi, să le vadă de nevoi şi de sănătate. Vousquier:
      —    Şi... nu se ceartă între dumnealor?
      —    Dimpotrivă! Reuniunea dă impresia unei societăţi...
      Pil\6:
343
      —    în comandită.
      —         Ale de al’ doilea, sânt şi cele mai neruşinate. Colindă cu capu’ gol sau cu cogiamite pălăriile cu panglici pe cap, poartă lanţ lung după gât şi în urechi, cercei mari; intră şi ies de câte zece ori le vezi, în fiecare local, vorbesc tare, trag cu urechea, fac cu ochiu’...
      —    Nu sunt ale nimănui, ce să facă?
      —    Pardon, sânt ale tuturor, şi... alelalte, alea vin fiecare însoţite de mumele lor.
      —    Adevărate?
      —    Sau tocmite, să le fie, ori de servitoare numai, să le dea de ştire şi dau consultaţii... -A-ha!...
      —    Sub galerii la umbră sau prin ganguri; muşterii: soldăţimea şi băieţii de prăvălie.
      —    Trei categorii, ziseşi, şi nu le încurci?
      —    Eli? jamais!
      —    Nu, adică...
      —    Păi... poţi s-alegi şi după catalog, la o adică.
      -Care?
      —    După almanah, zic...
      —         Negreşit, uite am dosaru’ aici, — se întoarce şi le-arată în stânga lui, lângă fereastră, în rândul de sus de la dulapu’, deschis, — Lieux circonvoisins et autres. Vedeţi voi, aici sânt trecute toate mahalalele, iar dânsele cu numele ei fiecare şi cu locuinţa...
      —    Şi cu ce ştie?
      —    Şi, şi cii preţul. Mallet, smerit:
      —    Şi întocmirea, d-le şef, aţi adus-o chiar d-voastră de la... Grenoble?
      —    Câteva detalii numai. Publicaţi-asta e încă de pe vremea Federaţiei...
      —    în iulie, or să fie patru ani.
      —    Aşa e! de când şi cu prima aniversare a luării Bastiliei.
      —         Ce potop de oameni! fuse ca ieri. Parcă-i văd: Talleyrand slujea parastasul... Moralite:
      —    Nu se găsise altu’.
      —    Pe unde-o mai fi despopitu’? Pestriţu’:
      —    în America, aud că dă lecţii.
      —    Ce-ai mai da şi tu!, — spune pere-Bonjour.
      —    Nu era la Londra? ştiu că şi-a vândut biblioteca acolo şi...
      —    Ca să plece.
      —    Nu pleca el, dar i-au făcut vânt; indezirabil!
      —    Ala nu se mai întoarce.
      —    Cum s-o potoli vremea, îl vezi şi ţine socoteală de greşelile fiecăruia, să ştiţi.
      —    Răzbunător?
      —    De unde! ca să nu le facă el, numai.
      —    Zic, el şi La Fayette, în capul gărzii naţionale jurau pe constituţie...
      —    Că n-or să fugă, pe unde-o mai fi şi nelămuritu’ ăla?
      —    închis în vreo temniţă, prin Boemia undeva.
      —    Vine şi el, n-aveţi voi grijă.
      —    Când?
      —    Când s-or astâmpără lucrurile de tot.
344
      —    Şi-aduce el şi năravul! vedeţi, pe ăla nu-1 apucăm astâmpărat nici unul din noi. Rogogne coboară şi-i pune pe pupitru...
      —         Vousquier, dar ăsta e cu colecţia lui Pere Duchesne!?, — în şoapte: — Au ceva cumva şi cu Hăbert?
      —    Chut! acum începe, şi dă-mi şi B/19622.
                     îl am tocmai la mine pe masă, e cel cu C-nia Indiilor, dar atunci...?
      —    Şi cu Chabot, tocmai.
      —    O să fie lată! uite, scoteam câteva date, mi le-a cerut Simon Heron.
      —         Hm..., lucrurile sânt mai pornite şi decât credeam! ştii, poţi să-i aştepţi în... piaţă. Millefert:
      —    Să vă spun eu! şi lăsaţi-1...
      —    Bine, dar nu mai mă întrerupeţi.
      —    Aşa, băiete, zi-i înainte.
      —    îmi daţi răgaz să vă spun ori bâ!?
      —    Jurăm!
      —    Când cu Federaţia, atunci, s-au ivit întâi şi almanahurile şi...
      —    Cum de le-a dat în gând?
      —         Uite, să vă citesc prefaţa de la, — ia din rafturi, de-alături, câteva broşuri, — da, 93,92,91, — le pune de o parte, — 1890, ăsta! Ascultaţi ce spune autorul...
      —    Cine e?
      —    Care e auto’?...
      —    Publicaţiile oficiale nu sânt semnate, ministerul...
      —    N-ai spus tu singur că?...
      —    Adică ăl’ pe care l-o fi pus Propaganda, să-l întocmească şi...
      —    Bine, înainte!
      —    Să vă spun eu!...
      —    Gura!
      —          Că... şi din adânc patriotism, căutând a lumină numărul covârşitor al vizitatorilor pe care serbarea ti va aduce în Capitală şi pe care-i atrage dragostea de libertate, am alcătuit...
      —         Să vă spun eu! orice ai zice, uite, mi-aduc aminte, era lume în neştire venită din toate colţurile pământului şi fiecare pornea unde-1 mână pofta şi gândul, cu cărticica în mână şi nu mai pierdea vremea, că serviciu’ propagandei era ceva ce n-ai văzut, nu ca acuma! şi te ducea parcă te purta de mână, zău aşa!
      —    Da’ mai taci naibii! lasă-1 să ne spuie...
      —    Tot e mâine sărbătoare, p&re-Bonjour, i-aţi cărţuli-asta şi...
      —    Dacă-i dai, dă-i baremi una nouă.
      —    Ce sărbătoare, d-le codoş?
      —    Tocmai a d-tale, a... Tinereţii. — Pill6:
      —    Ziua ’mnealui e în august, la 27.
      —    De ziua Morţilor?
      —    A Bătrâneţii!
      —    Ba luna viitoare, în aprilie, nu e ziua Soţilor?
      —    Păi... nu e văduv?
345
      —    Atunci, serbeaz-o în mai, de ziua Recunoştinţa.
      —    Nu permit!
      —    Iar tragi cu urechea?
      —    Cu care?
      —    Nu sânt prea multe.
      —    Ce?
      —    Sărbători... naţionale.
      —    Şase, parcă?
      —    Care? că-mi uitai.
      —          Păi... a Agriculturii, în iunie; în iulie, a Libertăţii; pe a dumnealui, a Bătrâneţii o spuserăţi şi în septemvrie, la 23 parcă, a Republicii, nu?
      —    Din alea n-o să mai serbăm noi multe.
      —    Taci, neghiobule.
      —    De-de-de ce să ta-tacă!?
      —    Şi lasă-1 odată să spuie!
      —    Şi... ce fu cu Parthdne’-oanele lui Retif de la Bretonne?
      —    Uff!...
      —    A-ha, să vedeţi, — ia de jos sticla cu vin, şi-şi toarnă un pahar plin...
      —    Văzurăm, bei bine!
      —          Faceţi la fel, vă ţin eu de rău!? zic, Moralizatoru’ pârâului întocmise un plan ca să le mute pe toate într-o grădină mare cu vile şi tocmai la marginea târgului, spre Vincennes.
      —    Taman unde stai,pere-Bonjour.
      —    Dădeai de trai, craiule!
      —    Păcătoşilor!
      —    Ia priviti-1 cum îi dârdâie ciocu’!
      -Şi?
      —    Nu ziceţi că era să-i scoată ochii, i-au sfâşiat pelerina şi... Pe câteva le-au închis.
      —    Mă miră, că nu le prea supăra nimeni.
      —    Nu zi aşa. în vara lui... 1791, nu decretase Constituţa că?...
      —    De asta le ardea!?
      —         Că alea care turbură ordinea să fie arestate, şi vara trecută nu le-au închis porţile de la Royal?
      —    Vezi, ast’ a fost mai grav, încălcare de domiciliu!
      —    Şi le-au deschis a doua zi.
      —    Şi primăvara trecută au întocmit secţia Templului... — Papâ-Bonjour:
      —    Şi ne pricopsiră cu tine, aici.
      —    Nu-ţi convine poliţia moravurilor?
      —    Pardon, a năravurilor!
      —         Ea te păzeşte să nu tabere fetele pe d-ta, frumuşelule, unde ţi-ai boit ciocu’ aşa aprins!?
      —    De lună plină?
      —    Fir-ai!...
      —    Ba nu zău, că s-au înmulţit peste socoteală!
346
      —    Cine?
      —    Alea.
      —    Cu legea divorţurilor...
      —    Să vă spun eu! uite, mă dusesem...
      —    De ce te-ai mai întors?
      —          Să vă spun eu! era... uite, era tocmai căsătoria lui Bortet, Cincinat Bortet, nepotu-miu, ştiţi...
      —    Ştim! ştim!!
      —          Acolo, în sala mare, aia galbenă cu coloane, şi pe păreţi plin de afişe albe... Couperet:
      —    Le-am văzut şi eu! o tichie mare roşie, ştiţi...
      —    Ştim! ştim!
      —    Emblema, şi dedesubt cu litere mari: Loi de Mariage et du Divorce, nu este aşa?
      —    Exact. Vouspuier:
      —    Cum, în sala jurământului?!
      —    Da’ pe ce lume trăieşti?
      —    în sala... fidelităţii? Mallet:
      —    Oricum, are dreptate. Pe vremea noastră...
      —    Cine o mai fi născocit şi divorţu’?! Pestriţu’:
      —    Ştiu că atunci, când cu caietele, nu l-a propus decât unul singur.
      —    Care?
      —    figalite parcă, nu?
      —    S-a despărţit... de viaţă şi ăla.
      —    Nici o pagubă!
      —    Lege, însă, n-a ajuns decât când cu Legislativa; Aubert Dubayet a susţinut-o şi...
      —    Aud că pleacă la Constantinopol, e vorba să-l numească...
      —    Ăsta duce şi obiceiurile noastre, departe!
      —    Aşa s-a legiferat divorţul... prin consimţământ. Mallet:
      —    Al celor care se înţeleg că nu se mai înţeleg, adică.
      —    Sânteţi plin de duh, vă plac cumva şi clătitele?
      Contele de Saulnay tresare...
      —    N-am mai mâncat,de... o săptămână. Pestriţu’:
      —          Vrei să vorbeşti de... baba aia? au dus-o la cimitir luni seara, zăcea demult pe picioare, şi în urma dricului...
      —    Va să zică înmormântare mare, cu alai!?
      —    Da’ de unde! mai mult decât semplu, două-trei persoane şi Le Bas...
      —    Parcă era dus pe front?...
      —          Nu l-ai văzut duminecă? venise într-adins, o ştia bolnavă. Să-l fi văzut! plângeau ca copiii şi el şi...
      —    Ciudat!
      Saulney, sieşi: — Blăstematu’! ne-a luat urma, noroc cu... Malouet săracu’! dar trebuie s-o scot din Paris, până mai e vreme.
      S-au strâns trei-patru, cei mai tineri, în jurul lui Moralite.
      —    Hai mai spune-ne ceva, ştii vreo adresă mai aşa?...
347
      Răsfoieşte o broşurică:
      —   Uite, la M-me Galanye, în rue-des-Petits-Champs, la balcon. Houdaille:
      —   Am... am...
      —   Şi nu mai lătra!
      —   Am tre... trecut io p-acolo... colo şi m-am... uitat...
      —   De-ai’ ai gâtu’ sucit!
      —   Şi face?...
      —   Ascultaţi numai... Fetele se primesc numai după probă şi...
      —   Acolo ie dă tine, Couperet!
      —         Şi înscrierile numa’ de la 14 la douăzeci şi doi, mai bătrâne nu, şi cu jurământ s-asculte şi să nu strângă avere. Casă deschisă, închinată lui Priape. Moş-Bonjour:
      —   Ruda mea!
      —   N-a murit?
      Haz — haz mare.
      —   Bată-te norocu’!
      —         Staţi că n-am isprăvit: ...şi li se cere frumuseţe, sănătate şi vrednicie. Una din regulile casei: ospitalitate largă. Apartamente mari în faţă şi mici, în dos.
      —   Cum?
      —         Aşa scrie, nâ-ţi-o, citeşte singur — şi-i dă almanahul. — E numai partea întâi, primul tremestru, l-a scos ministeru’ abia săptămâna trecută. Citeşte şi:
      —         Dreptate ai, uite, într-una din încăperile din fund stă fostul... marchiz de Vil, nepotul lui Voltaire.
      —   Le chevalier de la Manchette?
      —   Sodomistu’?
      —   Chiar dumnealui. Dar trăsurica nouă aţi văzut-o?
      —   Care? aia în care intri pe la spate?
      —   Lumea a şi botezat-o: â la Villette!
      —   Merge!
      —   Iată-1 şi pe nepot celebru ca şi pe unchiu-su, fiecare cum poate.
      —   Rude? pe dracu’! Couperet:
      —   Dar niscai... adrese particulare?
      Scoate un carneţel din buzunar:
      —   Uite, tocmai i l-am luat, lui Parlofilles. Căuta clienţi prin restaurante...
      —   Cine mai e şi ăsta?
      —   Un proxenet...
      —   Un prieten, vasăzică!?
      —   Lucrează şi pe picior, agaţă străinii.
      —   Interesant!
      —   Spune acu’ ce vrei: une damophile?
      —   Quoi!?
      —   Ce să fac cu ea?
      —   Une fausse Sapho? Voilâ: Calpren&de de Gomberville de Sallabre...
   ?  — O ducesă?
      —   Au Royal 43; une precieuse d’antan? Mdllissandre Dulit...
348
      —   Pas du... lavabo?
      —   Quatre lustres, plutot cinq.
      —   Merţi!
      —         Une modeme? une Arthemise, alors, sau dacă preferi, uite... Friponette Didoncq, nici prea, nici aşa...
      Malllet fredonează:
      —         Aspasie ne pust estre, comedienne ne daigna, pauvre Philaminte fust... Pere-Bonjour:
      —   £a vous sent Paristo!
      —   Qui ţa?
      —   Vous!
      —   Eşti un dobitoc bătrân!
      —   Şi matale un bătrân dobitoc.
      —   Spune ce-ţi pofteşte inima? Couperet:
      —   Un joii corps, peut-etre une âme; un rire agreable et charmant...
      —   Amoureux?
      —   Je vous croyais une vertu in6branlable.
      —   Innee et branlable!
      —   Jean-Jacques, va!
      —   Cum?
      —   Et je m’en sers â merveille! Maillefert:
      —   Băiatu’ şi-a periat limba! nu e aşa, Pestriţule? — Caâască...
      —   O fi, dacă... zici.
      —         Păi... d-ta nu i-auzeai? pe care-1 întâlneai, pe care-1 întrebai, când îţi răspundea parcă citea din Emile sau din Contractul Social, pe nerăsuflate şi-i plângea glasu’. Vousquier:
      —   Acu’ suduie cu toţii, e mai bine?
      —   I-a deprins Le Pere Duchesne. Moralite:
      —   Biserica, baremi!
      —   Da’ ce te-apucă, omule?
      —   Te doare în gât?
      —   Sau pe dinafară?
      —   Nici.
      —   Ia seama.
      —   Ştiţi ce? mâine mergem laBagatelle.
      —   La teatru?
      —   Mai bine la Idalie sau... la bal des Z€phirs.
      —   De ce nu la Picpus? Pill6:
      —   Eu mă duc la Ramlagh.
      —   Vin mulţi?
      —   îi zăreşti pe ici-pe-colo, mai mult îi bănuieşti.
      Pere-Bonjour:
      —   Mă surprinde, din partea dumitale.
      —   Da, neastâmpărul şi dorul îi întoarce din exil. Vousquier:
349
      —    Aşa zău! Ic citeşti pe faţă bucuria.
      —    Seva nădejdii.
      —    Vreme!... Rogogne:
      —    Uite, nu vă dau o lună şi o să trăim zile!... Maillefert:
      —    Şi lăsaţi profeţiile, ia mai bine spune-ne tu, Couperet şi, â propos, versuri mai faci?
      —    Zi-ne, Casanova. Pestriţu’:
      —    E prea tragic, amicu’, mai curând ziceţi-i don Juan.
      —    Don Juan, da! hai spune-ne ceva despre femeile de azi?
      —    Greu s-o cuprinzi!
      —    Nu e vorba de toate.
      —    Toate sânt într-una şi una e în toate. Pille:
      —    Adânc!
      —    Fiindcă e..., cum să vă spun?...
      —    Spune.
      —    .. .e rând pe rând... îndărătnică şi supusă, posomorâtă şi zglobie, amară şi dulce...
      —    Să mă bată Dumne*!..., — se loveşte cu mâna peste gură.
      —    Să nu te bată nenorocu’.
      —         Zburdalnică, galeşă; acî, sfioasă, apoi înfocată. Când mistuită de neruşinare şi repede, toropită toată ca un copil care doarme.
      —    Dar multe mai e!
      —    Desfrânată ca o furtună şi... când rămâi cu ea...
      —    Da? zi odată!
      —         în braţe, o fecioară care te uimeşte, mai visătoare ca o fetiţă din Wamemunde şi mai pătimaşă decât bacchantele antice, ori că grea de gânduri...
      —    Asta cunoaşte la femei, tată-Bonjour! — Mallet:
      —    Cunoaşte, mai e vorbă!
      —    Bine-bine, aşteaptă numai.
      —    Şi uşoară, s-o ţii în palmă.
      —    Zău aşa! — Moralite:
      —         Staţi să vă spun! uite-aici,raportul lui Voitout, agentul de la... Frangais. E vorba de doi cetăţeni... Trecea tocmai o fată.,., staţi, da, Caillettte Dussien... aproape goală. S-au prins între ei, — Spune-mi iute cât cântăreşte rochia de pe ea? — Pe zece livre, mai puţin decât basmaua ce porţi în buzunar. — Şi încă o mie fetei! — Bine, — şi au dăzbrăcat-o. Gălăgie, comisariat...
      —    Şi? — în şoapte:                       *
      —    Amândoi... din Convent, tabu! înţelegeţi?
      —    Care, cine?
      —    Secret profesional, — şi bagă raportul în sertar. îl încuie. Maillefert:
      —         S-au mai schimbat şi ele, v-aduceţi aminte, acu’ trei-patru ani? deghizate în Bellone, cu sabia în mână...
      —    Sau în Amazoane.
      —    Pălăria Henri IV...
      —    Care?
      —    N-o purta Theroigne de Mericourt şi nu e jos în dulap?
350
      —         Am văzut-o şi eu! purta pălărie cu pene, pe o ureche, mănuşi până la cot, spadă lungă şi în cingătoarea de mătase, pistoale.
      —   Ai uitat! în mână, cravaşe cu mâneru’ de aur.
      —   Aşae!
      —   Şi de unde răsărise?
      —   S-auzea că de prin Bruxelles...
      —         Uite, aici la doi paşi de-aici, jos pe terasă, au prins-o pescăresele, i-au sumes fustele şi au bătut-o... pân’ au frânt-o.
      —   A înnebunit, nu?
      —   Aşa e şi până în ziua de azi, nebună. Petit Beurre:
      —   Da’ să vă spun eu una lată! mă trimesese la Orleans...
      —   Cine?
      —         Jupânii de jos, şi abia sosisem... De vale, lângă oţetării, un tărăboi groaznic! comisaru’ guvernului, Leonard Bourdo...
      —   Deputatu’?
      —         Se îmbătase cumplit şi tăbărâse cu pumnii şi cu băţu’ pe gardă; ei s-au împotrivit. N-au trecut două zile şi au şi pornit să dărâme oraşul...
      —   Se auzise şi pe-aici parcă ceva.
      —   Aşa poruncise Conventul fiindcă... adică pentru că...
      —   înţelegem.
      —   Şi pe urmă m-am dus la Saumur şi apoi, la Laval. Acolo, vânătoare!
      —   E adevărat că-i însemnă cu tibişiru’ pe spate, ăi din comisia Felix?
      —         Nu, pe umăr; văzut cu ochii mei! cui ’i scriau litera F, adică: Force, închisoarea, gata, o încheia cu viaţa! rar, pe câte unu’ cu G, graţiaţii. Şi când ajunsei la Nantes, n-am să mai uit! Pestriţu’:
      —   Ce torent revoluţionar fu şi Loir’-a! Vousquier:
      —   Şi mai e, Carrier lucrează mareu, oftează. Moralite:
      —   Şi pe la ţară?
      —   Bisericoşi lucru mare!
      —   Da, au rămas catolici. Attrape-Cure:
      —    O să le-o scoatem noi din cap! Mallet:
      —    Plecaţi în Vendee-a, curând?
      —    Ba să mă ferească...
      —    Credeam.
      —    Cetiţi rapoartele... Sătenii se strâng singuri în biserici şi cântă de la ei toată slujba.
      —    Şi-or fi aşteptând şi preoţii!?
      —         Ba nu! negreşit, să nu ceară nici ăia înapoi ce li s-au luat şi să nu mai reînfiinţeze dijma,încolo le duc chiar dorul.
      —    Crezi?
      —    .. .ţăranul n-a uitat încă vremurile când trudea să plătească drepturi şi câte şi câte!...
      —    Dar îi lipseşte, vezi, biserica.
      —    Oricum, revoluţia l-a slobozit de sarcini şi l-a îmbogăţit, cât de cât...
      —    De-aia o şi mai rabdă, în felul lui însă.
      —    E păstrător.
351
      —         Aşa-i e firea, Maillefert, dar republican nu e încă. Iar smintelile celor care cer legea agrară...
      —   Nivelatorii?
      —   Or să-l îndârjească şi mai rău să păstreze ce are.
      S-a deschis uşa larg, cea dinspre scara mare şi au tăcut cu toţii. Intră... Lapinot, se apropie şi-i aruncă ghiozdanul pe masă:
      —         Sânt toate semnate gata, Vousquier, pune-le număr şi trimete-le la grefă, repede! şiiaşidosaru’ cu...
      -Ştiu,B/17615.
      —   Şi du-i-1, iute!
      —   Dar ce s-a întâmplat?
      Toţi au ciulit urechile. Se-apleacă şi-i spune în şoapte:
      —   îţi spun numai ţie, i-au... arestat.
      —   PeDanton!?...
      —   Nu, omule, pe Herbert şi...
      —   Pe Chaumette, atunci... şi toată Comuna!?
      —         Nu l-au găsit, îl caută, dar aflai că i-au înhăţat pe... Ronsin, pe Momoro şi pe spurcatu’-ăla...
      —   Care?
      —   Eei drace! pe neamţu’-ăla, cum naiba-i zice!?
      —   Cloots, poate?
      —   El şi... Vincent şi pe o femeie... Quetineau, o cunoşti?
      —   Nu’.
      —   Şi pe unu’... Laboureau,îl ştii?
      •Ceilalţi trag cu urechea, zadarnic.
      —   De-ai lui Marat, din ăi vechi, erau nedespărţiţi; o cutră!
      —   Atunci?
      —   Meserie! să-i mulgă, şi-i dau drumul pe urmă.
      —   Hâa, informator va să zică?!
      —         Ghicişi, cam târziu. Bine, plec. Nâ-ţi cheile. în sertar, ai şi dosaru’ B/19622, cel cu Chabot. Am pus înăuntru şi scrisorile sosite ieri după prânz din... Belgia, vorbă să fie!
      —         Tii! bine că mi-adusei aminte, uite, mi-a poruncit să-l găsească pe masa lui, jos, când vine, — descuie şi i-1 dă.
      —   Semne... rele, băiete! şi el, săracu’, unde e?
      —         La Arcis nu era, şi... eu tot cred că te înşeli. Hebert e doar’ duşmanu’ lor de moarte şi arestarea ăstuia nu poate decât să-i bucure, tu nu citeşti „Lantern"-a?
      —         Pe Camille,poate, sigur,da!, — îi strânge mâna, — Şi nici o vorbă, — ia mapp’-a cu acte, se-apropie iar de el şi-i suflă în ureche: — îi va răpune pe rând, unu’ după aîtu’, crede-mă! acu’ începe, abia. Noapte-bună.
      —         Bună... să fie şi, zău, crezi!? ia, rogu-te şi hârtiile-astea, dă-i-le lui Chaton să i le puie pe birou.
      —   A şi venit!?
      —   Le Farouche...? nu, dar e pe drum.
352
      —         Vous, — se-ntoarce spre ceilalţi, — silence au poşte!, — le face un semn cu capu’ şi iese.
      S-au strâns toţi în jurul lui, grămadă.
      —   Spune-mi şi nouă!
      —   Ce să vă spun?
      —   Ehei, nu te mai preface!
      —   Nu ştiu nimic, — şi strânge buzele, saltă din umeri.
      —   Hai, zău, spune-ne!
      —   De la mine nu se află nimic, dixit! că nu ştiu nimic! — şi-ncepe să-şi aşeze hârtiile
teanc.
      —   D-ta,papa-Lapinet!? d-ta ştii şi..., — depărtându-se: — şi încotro curge Sena.
      —   La vale, nu?
      —   Nu vă spuneam eu?!
      —   Că d-tale nu-ţi scapă nimic!
      —   Două’ş’doi d’ani în slujbă, n-ajunge? când o să...
      —   Pe d-ta nu te-ajunge nimeni!
      —   Spune zău!
      —   O să aflaţi voi câte ceva, mâine...
      —   Şi o să se laude... Vasquier sau altu’ că ne-a spus-o, e mai bine-aşa?
      —   Uite, cumpăraţi-vă mâine.. .Le Pere Duchesne, atâta vă zic. Dac-o mai apărea, şi...
      —   Cum, l-au arestat pe Hebert!?
      —   Şi pe Chaumette, atunci! şi pe Vincent...
      —   şi pe Momoro...
      —   şi pe prusac! eei vedeţi de javr’ aia nu-mi pare rău.
      —   Fugiţi de-aici, cine v-a mai băgat în cap şi prostiile-astea?!
      —   Da’ ce-ai cu el?, — întreabă Rival.
      —   Moravurile să tacă!
      —         Am, am... că ne-a venit belea cu sumă de sminteli, afurisim’! el l-a încâinat şi pe Chaumette şi dac-ar putea, vă spun eu, ar dărâma cu mâna lui toate bisericile din...
      —   Şi te tângui?
      —         Nu, Attrape, dar nu mă bucură să-mi văd ţara năpădită de năravuri străine... de neamul nostru, şi o să le plătim amarnic!
      —   Cum adică?
      —         Şi v-a plăcut cumva mascaraua de la Notre-Dame, din toamnă, serbarea, praznicu’!
      —   Cultu’... Raţiunii?
      —         Al Nebuniei! şi să nu ne-ajungă vreodată blăstemu’ păcătuirii de-atunci că va fi vai de noi! zic, nu le-a pus tot nărăvitu-ăsta... la cale?!
      —   Bietu* Gobel!
      —   Are dreptate.
      —   Are! şi... ce mai ştii,papa-Lapinot?
      —   Ce-a aflat, ne-a spus el tot.
      Privirea lui aruncă fulgere şi...
      —   Să nu minţiţi! io n-am spus nimic!
353
      —   Hai în bănci, băieţi, c-acu’ ne pomenim cu...
      —    Da’... d’ăi mai mari nu s-aude?
      —    Nu ştiu nimic! şi lăsaţi-mă dracului în pace!
      —    Hm, profeţiile tale, Rogogne, şi...
      —    Până-ntr-o lună, trăim noi multe!
      —    Poate şi mai curând...
      Pere-Bonjour:
      —    Mă duc până jos că... Lapinot:
      —    întreabă pe Chaton dacă i-a dat Vousquier actele...
      —    îl întreb, şi poate că mai întârzii fiindcă... Mallet:
      —    Eşti într-o ureche?! şi treaba?
      —    Numa’ ie-n două, demult.
      —    Bine-bine, cu matale, Câmule, ...ne răfuim noi! — şi iese.
      —    La ce te legi de el?
      —    II cuillonne le service,ce...
      —    Qui şa?
      —    M. Kaperdulaboule, moşu’!
      Pestriţu’ s-apropie, îl ia de braţ şi-l trage lângă fereastră. în şoapte:
      —    L-aţi văzut?! nu mai pierdeţi un minut! Ieşiţi pe din dos...
      —    Şi cocoşatu’?
      —         Buiq doarme tun..., l-am grijit, repede! eu cobor prin faţă să-l mai apuc, să-l ţin niţel de vorbă, până..., şi d-v duceţi-vă glonţ în... rue de Madame 7, la...
      —   Da.
      —         Luaţi-o şi zoriţi s-ajungeţi cât mai curând în pădure la Romainville, acolo unde începe crângu’, la căscioara galbină cu pătulaşu’ cu hulubi şi, băgaţi-1 în buzunar, — îi strecoară în palmă biletu’.
      —   Ştiu unde, dar nu-1 cunosc pe stăpânu’ casei, cine?
      —         Am... scris tot. Sylvain e omu’ care ne trebuie şi caii lui zboară. Pân’ acolo vă duce...?
      —   Am cine.
      —   Iar din oraş, ieşiţi prin bariera...
      -Vi’...
      —   Nu pe la Villete.
      —   Pe la... Combat?
      —         Ferească Dum’! acolo păzeşte Carabei, ochi de lynx — să treceţi prin Pantin, şi ocoliţi BelleviH’-u’! Ajunşi odată, ştie Sylvain când să vă pornească mai departe. Da’ uitam, cunoaşteţi parola?
      —   Pe a de... azi, da.
      —         N-ajunge, poate nemeriţi pe lumină şi... Ţineţi-o minte: Pulcherie se parfume..., repet: Pulcherie se parfume, repetaţi-v-o în gând de câteva ori, şi...
      —   Bine-bine.
      —   Şi răspunsul: ă la frangipane, zic...
      —   N-are decât!
354
      —        Toată cheia, ascultaţi-o: Pulcherie se parfume... ă la frangipane, et rappelez-la-vous bien! la premiere pârtie seule’...
      —   Le diable l’emporte, votre Pulche!...
      —   C’est necessaire.
      —   D’accord!
      —   Şi plecaţi odată! călătorie bună şi noroc. Â propos: când ajungeţi la Folkestone...
      —   Mai va!
      —        Dacă lucrurile merg bine, şi trebuie! într-o săptămână puteţi fi acolo. Zic, trageţi în Amyestreet 18, la Peppy’s house, la Mr. Robby Falkener, nepotu’ lui...
      —   Ştiu.
      —   La Arcis au nevoie de un ajutor grabnic, altfel...
      —   Serios, crezi?
      —   Zilele lui sunt numărate.
      -Şi?
      —        Acolo, puneţi-vă în legătură cu Mr. Knowble, agentul lui Brunswick. Poate-1 salvăm şi...
      —   E neapărată nevoie?
      —   Cum?
      —   Isprava din septemvrie, masacrele!?
      —        Dacă cade şi el, ăsta rămâne fără frâu şi va fi groaznic! Grăbiţi-vă, — cu glasu’ tare: Roagă-1 şi tu, Câmule, să nu mai spurce degeaba condica..., să mai avem a face şi cu Heron, mi-ajunge! că... ne-a trecut afurisitu’ pe raport, zicea...
      —   Fiindc-am întârziat o jumătate...
      Couperet:
      —   Pardon! un ceas şi jumătate, exact.
      —   Ceasomicule!
      —   Aşa, vorbeşte-i tu până nu..., — şi porneşte spre uşa mare. Iese.
      Petit-Beurre:
      —   Oii s’en va-t-il?
      —   .. .embrasser le Farouche ou bien...
      —   C’est sa moukere qui l’attend, au coin de la...
      —   T’ es loufe!?
      —   Plaît-il?!
      —   Excusez! M-r... le marquis...
      —   Voyons!
      Rival:
      —   Parti le vachard!
      —         Alphonse, va!, — s-apropie de masa lui Couperet: — Eşti invitatu’ meu, luăm masa împreună, Ceasomicule...
      —   Bunătăţi, cumva?
      —   Une bonne terrine...
      —   Lapin, garenne?
      —   Nnon.
      —   Gouttiere?
355
      —   Parterre, et dodu! et des croutes dorees.
      S-a săltat de pe scaun:
      —   Du pain perdu!? je suis votre client et tr£s affame, mon prince. Dans une demie, oui?
      —   Entendu! — şi iese pe uscioara...
      Dincolo,cu braţele întinse pe masă, cu capul între ele,Buicq sforăie şi geme. Saulnier s-apropie, ia sticla, varsă vinul pe duşumele, răstoarnă şipu’ cu cerneală pe condică. Se întoarce la uşă, o încuie şi coboară în stradă, în sala mare, sus
      —   AWlard!
      —         Academicien, va!, — îi smulge din mână caietul cu versuri şi i-1 aruncă-n cap. Rogogne şi Rival, gata să se încaiere; săr şi-i despart. Petit-Beurre s-apropie de uşă, vrea s-o deschidă...
      —   Tiens!...
      Intră Loupet:
      —   Băieţi, o veste!
      Se strâng în juru’ lui. Maillefert:
      —   De ieri sau de-alaltăieri numai, veştile?
      —   Bat-la-deche, rien pour toi!
      —   Amicablement, mergi, — şi se ploconeşte.
      —   Spune-ne zău!
      —   Nu mai vreau, că...
      —   Nu te lua după el.
      —   Ştiţi..., l-au arestat pe Momoro!
      —   Eei nu!?
      —   Serios?
      —   Şi pe Capet?
      —   Şi pe Bailly!?
      —   Lăsaţi gluma, adevărat că nu ştiaţi nimic!? Strigă toţi:
      —   Habar n-aveam!
      —   Peschutt!
      în pragul uşii mari, dată de părete,... Jean-Andrd Amar, cu braţele încrucişate. Lângă el, Chaton şi în spatele lor, garda...
      îi priveşte luung... Au încremenit.
      —    Şi d-v,.. lucraţi pe capete, aşa, buun de tot!, — şi răstit: — Unde e Mallet!? Tăcere.
      Intră în cameră, face câţiva paşi:
      —   Adjuvache, vous! Lapinot, d-ta parcă? Unde e...?
      Tremură şi...
      —   Adineaori era aici..., — se uită în toate părţile. Petit-Beurre:
      —   A ieşit pe uşa asta, nu sunt zece mi’...
      —   Alear’ după el!
      —         E încuiată pe dinafară, — zadarnic se-aruncă cu umăru-n ea, nu se clinteşte din zăvoare.
356
      —          Dacă până mâine seară contele... Xavier de Saulnier nu este prins, porniţi la Synnamari cu toţii a doua zi, — zâmbeşte, înclină capul, se întoarce şi iese.
      —    Asta ne mai trebuia!
      —    A-a-ai... ci nu e lu-lucru’ curat!
      —    Să vă spun eu! tocmai... Couperet:
      —    Al dracului, mi-o făcu! garenne, dodu, peine perdue!, — îşi ia pălăria şi pleacă. Petit Beurre:
      —    Şi pe Pestriţu’ cine-1 prinde?
      —    Da’ ce-ai cu Pille!?, — se-nfurie Rogogne, cumnatu-su.
      —    Am, că alălalt e un’ i-a plăcut istuilalt să-l mâne. înţălegi?
      —    Eşti un!...
      —          Sunt ce sunt, dar n-am chef să putrezesc în Guyann’-a, şi se îndreaptă spre uşă. Intra tocmai, Vousquier:
      —    Aţi aflat!? — Ceilalţi clatină capu’:
      —    Din păcate, da.
      —    Ce e de făcut acum?
      —    Ce-ce vi-vin’ avem noi?!, — se vaită Houdaille.
      —    Te mai întreabă cineva? parcă...
      —    Nu-1 mai găsim, şi ne porneşte, — i-au dat lacrimile.
      —          Ăsta n-a glumit niciodată, v-aduceţi amine... pe Chaudry, sărmanu’, şi ce făcuse? nimic! l-a trimes de-a dreptu-n piaţă şi avea şase copii, nenorocim’.
      Maillefert:
      —    Io n-am patru!? — şi-şi şterge ochii cu dosu’ palmii. Vousquier:
      —    E sigur că Mallet nu e... Mallet?
      —    Dac-aşa zice dumnealui, n-ajunge? şi d-tale n-are ce-ţi face că nu iereai aici şi...
      —    Norocu’ meu, zău!
      —    Este.
      —    Şi ce naib’ a făcut Câmu?
      —    Că părea la treaba lui, cam aprins câteodată dar camarad...
      —          Tot eu să vă spun: ştiţi, ale două focuri de armă, care s-au tras vineri noapte, nu, joia..., asupra lui Merlin şi...
      —    Cine?
      —    Nici nu l-a rănit parcă?
      —    Pare că le-a tras... potolitu’ nostru.
      —    Eei nu!? şi crezi adică?...
      —    Vă spun ce-auzii, jos.
      —    Atunci e groasă!
      —    Şi s-a interceptat şi un răvaş adresat lui pentru..,
      —    De unde, scrisoarea?
      —    Spun că de la Pitt, dar să nu care cumva să suflaţi o vorbă că ne-a luat!...
      —    Se poate!?
      —    Pe d-ta te-am ascultat totdeauna.
      —    Ca pe tata!
      —    Aşa e! aşa
357
      —    Scapă-ne zău! numai d-ta poţi...
      —    Şi pentru cine scrisoarea?
      —    Asta nu v-o spun, băieţi, nu pot.
      —    E... din cei arestaţi sau e slobod, destinataru’?, — întreabă Isteţu’.
      —    Taciîe... liber.
      —    Atunci... o să vedem multe!
      S-a deschis uşa şi intră Chaton, îngrozit:
      —    L-au... l-au ucis! — şi cade pe un scaun.
      -Slavă...!
      —    Scăpăm şi noi teferi!
      —    Tăceţi din gură, ce-aţi înnebunit!?
      —    L-au ucis! l-au u’!..., — şi să văicăre întruna.
      —    Şi mai taci, muiere.
      —    Nu ne spui pe cine?
      —    Săracu’ peie-Bonjour!, — sughiţe, tuşeşte, — jos,în... piaţă la Cairousel. L-a... l-a...
      —    Cântă-i acum!, — spune Rogogne, —şi-o fi luat răspla’...
      —    Era ticălos mare!
      —    Nu v’e ruşine!
      -Şi?...
      —    L-a găsit rondu’ înjunghiat, mort; îi urlă la căpătâi jevruţa lui...
      —    Frais-Vomi, răcanu’.
      —    Şi-l lingea pe faţă.
      —    Se pripăşise pe lângă el şi...
      —    Cât e noaptea-1 aştepta afară, după scară.
      —    Fiindcă... era om bun.
      —    Câinii, ei sânt buni! Vousquier:
      —    Şi-acu’ la treabă, porniţi şi găsiţi-1 dacă aşa e porunca.
      —    Câte o să ne mai vadă ochii!
      —    Vin zile grele!...
      îşi strâng hârtiile, şi-au încuiat dulăpioarele, fiecare şi ies...
      —    Le bonjour, pere-Vousquier!
      —    Crevd, -Barbichet!
      —    Noapte-bună!
      —         Bună pe naiba!, — oftează,— Doamne-Doamne! ce o mai fi şi asta!?, — rămâne pe gânduri, cu capul în palme. Tresare.
      —    Sigur?
      Se scoală în picioare:
      —    Nu i-am mai putut ţine, — au pornit haită pe urma lui, să-l prindă.
      —    Foarte bine. Şi d-ta...
      —    Eram cu d-v la...
      —         Ia cu d-ta din colecţia Lanterne A, numai ultimele şase numere şi dosaru’ Cordelier’-ilor şi vino cu mine, avem niţel de lucru şi nu uita să-l anunţi pe Dumas... Tresare:
     • — Numaidecât să... Şi dosaru’ ăl’alt cu ... notiţele le-am dat toate lui...
358
      —    Cui?
      —    Nu le-aţi găsit pe birou?
      —    Nu m-am uitat încă.
      —    Le-am trimes jos lui Chaton, i le-a dat Pilld-Pestri’..., — îngălbeneşte.
      —    Atunci..., să mergem jos, mai iute.
      Le ia, le strânge. Scoate iar cheile din buzunar, descuie sertarul, scoate o scrisoare...
      —    A adus-o Heron, de cu seară şi mi-a spus să v-o dau în mână. O ia:
      —    Şi cum ţi se pare?
      —    Vedeţi şi d-v: hârtia e cea oficială, din Down\..
      —    Chut! ’
      —    A lor chiar, şi peceţile intacte. Bună! — Surâde:
      —    Ddaa, bine. Hai jos.
      —    Numaidecât... Să deschid numai un geam, c-aici:
      Amar l-aşteaptă în prag.
      A stins şi luminile. Ies.
      Afară, urlăăă... îşi jeleşte stăpânul. Abia şi-l găsise de câteva săptămâni, numai.
      Fulgere — tună.
                                                                     „Jamproximusardet Ucalegon"...
      Cei care stăpânesc Franţa, Teroriştii, adică: Munteni, Cordelieri, Iacobini, membrii „Comunei", toţi stăpâniţi de frică, groaznică! Fiecăruia i-e teamă de cel’alt, porniţi să se denunţe între ei şi gata să-şi ia viaţa unul altuia.
      A sfârşit cu Girondinii. Două partide îi mai stau în cale, lui Robespierre. Căpeteniile lor: Danton şi Hebert. De cel din urmă-i e scârbă. Apoi, nu le iartă nici lui nici lui Chaumette că au consfinţit ei, cei dintâi, necredinţa în Franţa. De Danton se teme. A stârnit el dezbinarea şi ura între cei doi şefi? Nu ştim. Oricum, sfada care s-a aprins între ei îl bucură mult. Zâzania s-a pornit întâi în gazete, „Lanterna" lui Camille a scăpărat şi „Pere Duchesne" a încins focul; vrajba s-a îndârjit apoi în „cluburi", acum sunt la cuţite. Mai înciudat, Hebert cârtea că se ucide prea... molcom.
      Sunt luni de zile, ani! de când „Pere Duchesne" cere capete, şi le-a avut cu duiumul. N-a fost o zi de judecată mai încărcată, să nu fie faţă, un acuzat mai de seamă pe care să nu-1 fi privit în ochi, să nu-1 fi batjocorit H6bert, redactorul şi proprietarul ziarului. Venea aproape zilnic să-şi astâmpere setea din zbuciumul nenorociţilor care se zbat în laţurile lui Fouquier. Le zeflemisea stângăcia, râdea de mutrele lor chinuite de spaimă, de cuvintele lor îngăimate, abia, făcea haz de paşii lor împleticiţi de groază, — gura plină de sudălmi. Până mai ieri:
      —         Ticăloşilor! fiţi oameni baremi în faţa morţii, laşilor!, — aşa-i întâmpina, jos în curte, pe cei care urcau în căruţe, plângând. Neînfricat, dârz şi necruţător. Pe toţi poticnirii în pragul temniţei i-a terfelit fără milă şi le vestise moartea.
      Danton şi Camille, mai ales, sânt îngrijoraţi... Cât timp şe vărsase numai sângele potrivnicilor mai mergea, dar prea au luat-o razna cu osândirile. Negreşit, ştiu că nu s-ar încumeta nimeni să se lege de ai lor, aşa cred.
      Din umbră, îi păştea păcatul.
359
      Gâlceava dintre cele două partide începuse încă din toamnă, se mai potolise niţel pe iarnă şi de câteva săptămâni izbucnise cumplit. Robespierre veghea.
      Nu ca să le curme cearta, nicidecum, dar pentru a-1 răpune pe unul din ei, de cum socoti merele pârguite bine, puse pe Saint-Just să aplece craca. Hebert şi ai lui căzură toţi în ghearele comitetului „Mântuirii-Publice".
      .. .Chaumette, Momoro, Anacharsis Cloots fură împricinaţi de „vânduţi lui Coburg“ şi că lucrează în slujba restaurării. Cu astfel de temeiuri se cotoroseau Girondinii de adversari. Apoi, câţiva deputaţi: Fabre d’Eglantine-poetul, Chabot şi cantalupi mai mărunţi, hoţi sau şperţari numai, complici, fură şi ei închişi. Printre ei, unii erau legaţi de Danton şi împricinarea lor putea sluji mai departe. Vina lor cea mare: că prin nemernicia lor primejduiau Republica. îi acuză însăşi virtutea, uită cât îi folosise. Robespierre n-are aducere-aminte.
      Saint-Just vorbi două ceasuri pline. Le dădu pe faţă toate uneltirile, plăzmuite şi toate tocmelile lor cu Pitt şi cu străinătatea şi, fără să-i privească:
      —         ...şi până când însuşi guvernul să fie mereu pângărit!? să ne creadă poporul stipendiaţii unui scelerat care şi-a făcut din condei şi din conştiinţă mărfuri! Pungaşi, cetăţeni de nimic, ieşiţi afară; — urgisiţii dau să se scoale. — Porniţi la muncă, plecaţi pe corăbii departe, duceţi-vă să luptaţi!; — vorsă... Rânjind: Nu,nu veţi mai merge nicăieri, ’şafodul vă aşteaptă!
      La Tribunal... Aceiaşi judecători, aceiaşi juraţi şi, neclintit, „acuzatorul public“: haine negre, negru, labe mari şi păros, păianjin. Plasa plină, astăzi. Se mişcă, aleargă. întunecat, pnvirea rea. Şi Bonnet, lângă el. Şi Grebeauval,încruntat. Aceeaşi sală, — aproape plină. Lumea i-aşteptâ demult. S-a săturat de sânge, dar capetele lor le vrea! Mulţi s-au dus în piaţă, să-i adaste. Aici nu mai vin decât rafinaţii.
      Cioclu n-a cruţat pe nimeni şi iată-1 în jâlţ. în bancă alături: Chabot, ghiftuitul, mai jegos, mai lăbărţat! Chaumette, procurorul Comunei, Ronsin, Vincent, Momoro, Fabre d’Eglantine, ateul Anacharsis C\oo\s-prusacul, o femeie: cetăţeana Qu6ţineau, un fost amic de-a lui Marat: I-B. Laboureau, student în medicină — gras, bătrior şi liniştit şi alţii treisprezece, cu toţii: 23.
      Hebert în jâlţ, cap de bandă. Prostit; părul căzut pe frunte, pleoapele umflate; îngrozit, nu ştie pe ce lume se află. Tremură şi abia dă din cap, când e întrebat, speriat că-1 mai are. Preşedintele:
      —   Da sau ba!? atât vă întreb, atât să răspundeţi, nu e timp de pălăvrăgeală!
      Şi totuşi, procesul ţine de patru zile. Judecata vrea astfel, să afle şi poporul...
      Ies la iveală coţcării, potlogării mari şi jaful cu lichidarea... a ceea ce fusese „Compania Indiilor44. Hoţii multe, şi chiverniseli. Dumas prezidează, grăbit să isprăvească, încheie: — .. .aţi pândit, de la adăpost, aţi ameninţat, aţi prigonit virtutea şi inocenţa, ceată de asasini, călăi! Hebert, nemernicule! Hdbert, făcut-ai tu socoteală pe câţi i-ai trimes la groapă? ucigaşule! şi voi, poltlogari, tâlhari, prevaricatori! tremuri, Chabot! de ce tremuri,părinte?! tu, pângăritorul altarului şi voi toţi, jefuitorii poporului! Acuzatorul:
      —         Pe Chabot şi pe Fabre... îi cere instrucţia, pentru complectarea cercetărilor numai. Preşedintele:
      —         Procesul celor doi se amănă. Au mai prins viaţă, ies din bancă, salută; Bonnet pleacă cu ei. Şoapte: — ...amândoi Dantoniştii!?... — I-a scăpat Danton! aşa scapă hoţii!
360
      —   Tăcere!
      îi scot pe toţi afară. Hebert leşină. Două ore ţine deliberarea. Juraţii: da, mai puţin pentru Laboreau, achitat — fiindcă le mărturisise tainele. Preşedintele sare de pe scaun, vine, îl ia în braţe, îl sărută, 1-aşează alături:
      —   Loc, faceţi loc! justiţia e fericită s-aşeze lângă ea nevinovăţia oprimată!
      I-aduc. îl văd... şi pricep. Li se citeşte osânda. Plânge, sughiţe, cade în genunchi,
se târâie, leşină iar. S-a pus pe el, redactorul. îl scot afară. Femeia Quetineau:
      —   Sânt grea,înduraţi-vă pentru!...
      —   Minţi, te-ai declarat văduvă!
      —   Să vedeţi, ne-aţi închis săptămâna trecută şi eram...
      —   Voorbâ!
      O zi înainte, i-au tăiat bărbatul. Momoro:
      —   Astăzi... sau mâine, — dă din umeri.
      —   Concedo.
      Ronsin:
      —   Asta fu judecată!?
      —   Mai aveai nevoie? Vincent:
      —   D-le preşedinte...
      —   Ce pofteşti?
      —   Aş dori să ne urmaţi, v-o dorim din suflet! Galeria râde.
      —   Jandarmi!...
      Se reped, îi înconjoară. Se zbat, ţipă, urlă... Cloots le scapă din mâini, sare în picioare pe masa juraţilor:
      —   Apelez la toată umanitatea!
      —   Apelează şi la... dracu’, luaţi-1, luaţi-i odată!
      L-au trântit jos, îl leagă. I-au scos afară. Fouquier zâmbeşte. Jos, căruţele...
      La 22 manie, Franţa află dintr-o proclamaţie a Conventului că „justiţia şi cinstea sunt ele înseşi sufletul Republicii Franceze" şi că... împricinaţii şi-au lăsat capetele în coşul lui Sanson, toţi.
      Hebert, până să-l urce pe punte, sus, mai leşină de câteva ori. îi era tare milă de sine, bietul, nu-i fusese de alţii.
      Tot ce se făcuse fu, negreşit, pe placul Dantoniştilor, deprinşi până atunci să se întâlnească, rar, cu surâsul lui rece, dar nu să le fie şi frică de dânsul. N-aveau nici o grijă. Şi glumeţ din fire. Desmoulins pomenindu-1 pe Saint-Just, acuzând, zise: — îşi poartă, al naibii, fruntea parc-ar purtă mirul! Se întâlnesc şi celălalt îi răspunde tăios:
      —   Am să te fac să-ţi porţi capui ca sfântu’-Denis, aşteaptă numai!
      Nimic de zis, erau oameni tari! dar lipsiţi de omenie. Iar lumea... de unde li-era teamă că va murmură privind cum i se împrăştie idolii, nici nu crâcni, dimpotrivă. Aplauze! în piaţă — acolo unde-i scurtă.
      Şi pentru întâia oară, au plătit birul inşi care luaseră parte şi ei la toate nelegiuirile. La Comună, le-au luat locul alţii. închinaţii lui Robespierre: Fleuriot-Lescot, Coffinhal, Payan...
      Lui Robespierre i-a crescut puterea, urgie!
361
      Abia a trecut săptămâna... Danton e la Sevres. Nepăsător, dar ostenit. Amicii-1 îndeamnă: — Nu te încrede, plecă, du-te!...
      Aplecat pe vatra căminului cu cleştele în mână,răvăşeşte cărbunii. Plouase şi noaptea era rece; pusese să facă focul. Târziu:
      —         N-ar cuteza niciodată! nu cred... — şi cade pe gânduri. Se lumină de ziuă; Camille îi spune:
      —   Nu mai zăbovi, pleacă, fugi la Londra! cazi tu, cădem cu toţii...
      —   Şi Franţa? pământul Franţei cum îl car eu pe tălpile mele!? — Se întoarce la Paris,
seara.
      La miezul nopţii, din porunca „Comitetului** îi arestează. Pe el, pe Camille, pe Sechelles şi încă pe câţiva de-ai lor, pe toţi pe care-i pot prinde. Fabre d’Eglantine şi Chabot erau închişi la Luxembourg. îi duc şi pe ei acolo. Consternare!
      A doua zi, în Convent. „Comitetul**, prin glasul lui Saint-Just, le cere capetele, ...pentru salvarea Republicii! „Muntele** îngheaţă. „La toţi ne vine rândul!**. Legendre, singurul, bâlbâie câteva vorbe. Nemişcat. Robespierre îl privea:
      —   Zî, zî înainte! e bine să le cunoaştem şi complicii
      Bietul om, moale pe scaun, sfârşit. A tăcut, şi ceilalţi. Cât timp loviseră în alţii, fie! Au sărit peste cal şi-i cuprinde spaima.
      închişilor le zic „tagma indulgenţilor**, îngăduinţa lor: pieirea Republicii!
      I-au cărat la Conciergerie. Abia trecuseră opt zile de la săvârşirea lui Hebert.
      Judecata trebuia să înceapă la 8 dim. Au întârziat, în camera de Consiliu. Fouquier revede numele juraţilor. Danton are printre ei mulţi prietini; îl scot pe Fabricius şi pe încă patru. Au întocmit lista: Ganney, Renaudin, Souberbielle, Dix-Aofit, Lumiere, Desboisseaux, Trinchard..., oameni de nădejde. Umblă zvonul că de dimineaţă fusese vorba să-l aresteze şi pe Herman, fiindcă ar fi prea... moale, unii zic şi pe Fouquier. Oricum, sabia atârnă de un fir pe capul lor, o ştiu amândoi. Şovăiesc, pier. Şi sala nouă e prea aproape de stradă; aud de-afară tot ce se grăieşte înăuntru.
      încep şedinţa aproape de nămiezi; să treacă mai iute cele trei zile. Au deschis uşa pretoriului. Danton năvăleşte înăuntru ca un taur şi după el, ceilalţi. Tribunalul e îngrijat şi mai cu osebire, Fouquier. Prezenţa lor îi nelinişteşte. Apoi, cei... din sală, mai ştii!? Sunt mulţi şi afară, strada e plină; urlă.
      în bănci: Camille Desmoulins, Philippeaux, Herault de Sechelles, Lacroix, Westermann şi încă şapte, conspiratorii, şi Delauney, Chabot, Fabre d’Eglantine, prevaricatorii. în jilţ, Danton. Lumea, uluită; nu le vine să creadă. Prezidează Herman:
      —   Cum te cheamă?
      -Ce!?
      —   Numele dumitale şi domiciliul?
      —         Numele meu e scris în Panth6on-ul istoriei, curând locuinţa mea va fi în nimicnicie!
      Un fior îi străbate pe toţi.
      Preşedintele, către Camille Desmoulins:
      —   D-ta..., şi câţi ani ai?
      —   Vârsta golanului Iisus, treizeci şi trei, vârstă fatală revoluţionarilor.
      —   Altul! Hdrault de Sechelles, numele d-tale? — Se înclină, zâmbeşte:
362
      —   Cum aţi spus.
      —   Vârsta?
      —   O zi mai mult decât ieri.
      —   Domiciliul?
      —   Unde ne porniţi.
      Rând pe rând, îi întreabă pe toţi. încep... Le citesc actul de acuzare, lung.
      —         .. .şi aţi complotat cu Moderaţii, întâi. V-aţi înţeles cu Girondinii, cu toţi duşmanii patriei! cu infamul Hebert, cu toţi mişeii şi tu, Danton, tu căpetenia lor, erai în solda lui Pitt, primeai..., primeşti bani de la Coburg şi...
      Abia se mai stăpâneşte, sare în sus:
      —         îmi simt toată fiinţa năpădită de groază, de scârbă! eu? eu să-mi vând ţara!? eu am făcut-o! Eu, vândut cui? un om ca mine nu se poate cumpără, priviţi-mă! şi unde sunt cei care mă acuză?! chemaţi-i să le răspund aici...
      —   Şi vroiaţi să răsturnaţi Republica, să puneţi pe tron pe Capet...
      Lumea din sală râde.
      —   Să jefuiţi ţara, conspiratori şi aristocraţi!...
      L-a umflat râsul:
      —         Şi mai spune o dată, spune să te audă tot Parisul, spune..., câine cu cerul gurii negru, auziţi? Danton aristocrat! Danton vândut! Danton a jefuit Franţa! caraghioşilor, lăsaţi-mă să râd!, — râde cu hohot. Tribunele murmură. Fouquier asudă. Ştie, poporul atât aşteaptă, un semn şi-l iau, îl poartă în triumf la Convent, îi duc pe toţi... — Doamne!, — îşi pipăie iconiţa din sân. Ştie, o nimica toată poate dezlănţui publicul şi pe cei din stradă. I-aude până în sală cum se grămădesc sub ferestre, cum respiră toată piaţa. Rânjete...
      Danton mugeşte ca o furtună... Preşedintele:
      —   Dar închideţi geamurile, trage!
      Soarta Franţei e în mâna lui Fouquier, ştie. Şi dacă şovăie, s-a isprăvit cu ei, cu el! şi spaima-1 desmeticeşte. Scrie...
      Pe săli, afară, alături, mişcare mare. Fug pe scări... Grefierii, aprozii, de Ia grefă la parchet, la arhivă,caută dosare, piese pentru Fouquier, declaraţii. Martorii, grămădiţi într-un colţ pe sală, speriaţi, nehotărâţi, vorbesc între ei, şoptesc. La „buvet“-ă, mai mulţi ca niciodată. Foame... sete... frică! — Uff, ce zăduf!; curge apa pe ei. Conciliabule între juraţi şi judecători. Cei de la „Siguranţă**: Rhiil, Voulland, David... trec de la unul la altul, le spun, îi îndeamnă, transmit poruncile comitetelor: — Toţi, înţelegeţi? să nu scape nici unul!
      Zăbavă, griji, groază şi sete!... — Toarnă! şi mai dă-mi un pahar, repede! Zidurile încinse, de căldura din ei. Intră unul, toţi îl înconjoară: — Vii de jos? ce mai e? Vuietul se mai potoleşte; trag cu urechea.
      în sală, jos, Danton tună... Aplauze, ropot de aplauze! Camille le-aruncă în cap cocoloaşe de hârtie. Judecătorii, juraţii... privesc unul la altul, galbeni de spaimă. Dacă le scapă leul!? Fleuriot s-apropie de Fouquier, în şoapte: — Fii fără grijă, am toată Comuna şi...
      —         îţi închipui, de ce tremuri atunci?, desface un bileţel, i l-a dat Bonnet, Herman îi scrie: „în jumătate de ceas, îi suspend apărarea. Trebuie curmat! altfel...“ îi scrie şi el: Am de făcut o obiecţie, una numai, după ce termini, dă-i-1, Bonnet, iute! „îşi pregătise un
363
rechizitoriu straşnic şi o interpelare, privitoare la călătoria lui Danton în Belgia. Nu mai e timp! o vâra în ghiozdan, îşi trece mâna pe frunte, udă.
       Niciodată cuvântarea lui n-a fost mai pătrunzătoare, mai aprinsă, mai plină de bărbăţie; şi nu-1 pot face să tacă! Nici o vorbă de prisos. Le spune răspicat, în fraze scurte — focuri de puşcă:
       —         Şi ţineţi minte, până în trei luni poporul vă va sfârteca în bucăţi, pe toţi vrăjmaşii mei! Eu l-am instituit, tribunalul revoluţionar, vedeţi bine: mă pricep!, — îl vede pe Cambon,în sală. — Spune-le, tu, ne crezi conspiratori,pe noi!? Celălalt surâde. — Iată-1 că râde, nu crede, se întoarce către grefier, — Scrie, a râs!
       Vuieşte toată sala. Herman bâţâie în scaun, judecătorii şi juraţii îşi pierd cumpătul, se turbură, acuzaţii sânt prea mari, îi depăşesc. Publicul se aprinde. Fouquier simte primejdia. Amar, David... umblă de la unul la altul, le suflă în urechi: — Dar sânt nişte sceleraţi! nu vă temeţi... Amândoi tremură.
       în camera de alături, altă secţie. Prezidează Dumas, îi ceartă, înjură... O singură nădejde, au toţi: să treacă vremea! încă... două zile şi juraţii „vor fi luminaţi**. Alături, zgomotul creşte năvalnic. Li-e teamă să nu dea poporul buzna înuntru. Bonnet aleargă...
       Fouquier coboară în fugă de la „buvet’“-ă, trece în cabinetul lui, trânteşte uşa; Grebeauval sare în picioare: — Au scă’!?... Scrie, cere ajutor Comitetului: — Furtună grozavă! acuzaţii cer martori noi, fac apel la popor, s-au răsculat! trebuie imediat un decret care să curme..., i-1 dă, — Repede, repede Grebeauval! — şi iese. Intră în şedinţă. Către acuzaţi, dulceag:
       —   Şi fiindcă vreţi să propuneţi martori... Camille:
       —   Tot Parisul!
       —   Toată Franţa!
       —   Vrem! vrem!!...
       —   Am cerut instrucţiuni Conventului şi fără îndoială că...
       Herault:
       —   Mincinosule!
       —   Aveţi niţică răbdare, vă rog.
       —   Te respect, preşedinte, ai sufletul cinstit! — şi s-aşează în scaun.
       Şedinţa continuă... S-a făcut seară, târziu. Acuzatorul public, în biroul lui. Singur, aşteaptă...,îşi frânge mâinile, îl trec năduşelile. Grebeauval se întoarce, îi dă un bilet, un petec de hârtie. — Asta e tot?, tremură, — Spune-le jos să îndoiască paza!
       —   Cetăţeanu’ Hanriot e jos, în poartă.
       —   Da, bine. de ce!?
       —   Să..., că... vin Cordelierii!...
       —   De unde ştii!?
       —         Lumea spune. L-a cetit. S-aştept, va să zică, lesne! ne ucid pe toţi — şi şi-a prins capul în mâini, cade pe un scaun. Se deschide uşa; tresare. Vin Amar şi Vadier, intră. Dă-ne de băut, murim de sete!, soseau de la Tuileries, în fugă.
       —   N-am încă nimic!, abia vorbeşte. Trag de el:
       —   Vino-ti în fire, avem noi! Le cade în braţe; pornesc spre bufet. Beau.
       -Şi?
       —   Stai să-mi trag sufletul, omule, îi dă... Iată ce vreai să ai, decretul! Vadier:
364
      —    Acu’ puteţi judeca fără ei, îi scoţi din sală şi...
      Fouquier zâmbeşte:
      —    Era nevoie, mi-era teamă! mâine... — şi-şi şterge fruntea leoarcă cu basmaua. Herman amână procesul, pentru ziua următoare.
      E ora 8xl2dimt „Siguranţa", toată şi comitetul celălalt, ...după perdea. Voulland şi Amar se duc la „buvet’"-ă, îl căutau pe Fouquier, dau peste Herman şi:
      —    în sfârşit, crezi!?
      —    Nici o grijă, nu-mi scapă.
      —    Sfii că... sânt aici, şi el, i-am văzut cărucioru’ jos.
      —         O să le placă! Beau. Şi-au mai potolit setea şi coboară în camera juraţilor. Abia au intrat... Zgomot mare pe scări, ropăit... Gonesc. Ies pe sală, toţi juraţii; un aprod aleargă..., duce un plic; lumea cu mâna la gură, mută. Cei trei se privesc unul pe altul, tac. Trinchard, înspăimântat; Grebeauval le-a împărtăşit grozăvia... Lescot a aflat:
      —    O... o scrisoare din străinătate, adresată lui Danton! Vadier.
      —    O ai? Fouquier:
      —    Lasă-1, se-apropie de Grebeauval: — Bine, ai trimes-o?...
      —    Chiar acuşi.
      —    Liniştiţi-vă, în câteva clipe va fi în mâna... Conventului.
      —    Auziţi, o scrisoare de la... Pitt, negreşit!?
      —    Auzi, nememicu’!
      —    Să vândă ţara!
      —    Să piară ticăloşii!
      David îşi freacă mâinile... Vadier-’i şopteşte: — Ţe vede lumea, stăpâneşte-te! — Mi-e frig, aşa...
      Intră cu toţii în sală. Trinchard abia s-a aşezat, se scoală:
      —    Noi ne-am lămurit. Tăcere,apoi... Apărarea:
      —    Dar n-au trecut nici cele trei zile şi... Vuiet, strigăte...
      Fouquier citeşte decretul:
      —         ...şi autoriză să se suspende dezbaterile fiindcă acuzaţii vrând să intimideze Tribunalul s-au răsculat şi...
      Danton se scoală, groaznic, face doi paşi, se-apropie de judecători, trânteşte pumnii amândoi pe masă; ei în picioare deodată, palizi.
      —          Somez şi pe juraţi să spună, adjur şi poporul de-aici, spuneţi, dar spuneţi odată! e adevărat că ne-am răsculat noi!? Clocoteşte toată sala.
      —    Infamie!
      —    Nu e adevărat!
      *— .. .înseamnă condamnarea noastră la moarte!
      —    Nu se poate! lăsaţi-i să se apere!
      —    Evacuez sala!, — sună clopoţelul, sună...
      —    Minciuni, infamie! Aruncă scaunul cât colo:
      —          Şi să ştie toată ţara: Conventul a fost înşelat!! — şi-a încrucişat mâinile pe piept. Infamie!
      —    Ruşine! ruşine!! Fouquier face semne, e gata să... Herman:
365
      —        Declar audienţa închisă, — şi ies în grabă afară, i-a cuprins spaima, aleargă. Se ascund prin săliţe, pe unde nemeresc. Glasul lui răsună în toată clădirea:
      —   Mă vei urma, Robespierre! mă vei urmă!...
      Tropăit, izbituri, vaiete — învălmăşeală. Fouquier aleargă pe sală, — „Bonnet, Bonnet, caută-1, unde e?!“.
      Omul cu pălărie înaltă se desprinde de lângă zid, se-apropie:
      —   Iată-mă.
      —   Eşti gata?
      —   Când?...
      —   îndată!
      înăuntru, jandarmii îi târăsc să-i scoată afară. Se ţin de bănci, se-apucă de mese... Zbierete, răcnete. O hărmălaie nebună. Desmoulins ţipă, plânge cu hohote:
      —   Mamă, mamă!...
      îi scot soldaţii, îi duc. Nu i-a mai chemat să le citească sentinţa, le-a fost frică de lumea dinăuntru, teamă şi de cei din stradă. I-au adus la grefă. Acolo, le spune... îi tunde pe toţi şaisprezece.
      Zi călduţă de primăvară. Când au ajuns în piaţă, a început să plouă. Puntea, clăbuci. Roşie. Danton:
      —   Şi să le arăţi capul meu, să li-1 arăţi, face!...
      Fabre d’Eglantine încheie şirul. Curge de sus. Gata. „//pleut, ilpleut, bergere“...
      Revoluţia a călit sufletele. Dragostea a încetat de a mai fi şăgalnică îndeletnicire. Comedie amabilă, până mai ieri, devine dramă sumbră. îşi pierde surâsul şi râsul, e ţesută din păreri de rău şi amar. în răstălmăcirea generală femeile înfăţişează prea puţin un sentiment, par a avea o misiune. O gravitate în grai şi pe faţă. Mascula proles, — simţirea în adâncul apei, o bănuieşti abia.
      în sufletul lor, dacă mai au, poartă o hotărâre nestrămutată. Devotamentul creşte, sublimează femeia, înalţă fecioara. Caracterul eroic al vechilor curtezane se lămureşte în ele. Prin firea ei înclinată spre cei împilaţi de către puternicii zilei, spre cei doborâţi, însemnaţi de osândă, spre ei i se îndreaptă simţirea. Complexul firii-i rămâne acelaşi: înnoadă cu degetele ei străvezii panglica tricoloră; când va ieşi în stradă, podoaba o va înfige după ureche. Simbolul alături de casa gândurilor.
      Paşi pe scară, uşa de la intrare s-a trântit tare!...
      Repede! funda în păr şi cu mânuţa îşi potoleşte bătăile inimii. Ochişorii pe carte, ’plecată. După perdeaua alcovului ei a ascuns un qi-devant înscris pe lista abatorului.
      Peste tot ia viaţă romanul şi în tot locul moare. Epicuriană senzaţie şi turburătoare. Nesiguranţa clipei următoare. Vreme aspră: inima bate ritmul clopotului de alarmă.
      Drăgălaşele zâne întruchipate de Boucher citesc acum Triste-lc lui Ovid.
      Ca toate femeile timpului ei, fire romanţioasă. Mica patrioată nu visează decât virtuţi lacedemoniene. Când prin fereastra deschisă spre strada răsună cadenţa: trece miliţia naţională; zboară pe scară să-i vadă, să-i simtă. îşi aprinde mânuţele bătând din palme. N-a cunoscut patima iubirii încă.
      Jacquette are douăzeci şi trei de ani abia, şi văduvă de trei. Cuminte. Nu-i stă împotrivă nici o bănuială.
366
      Bărbatul ei, om zdravăn — prea, simplu şi de treabă, o adorase. O dezrnierda cu stângăcia oamenilor prea masivi, mai mult părinte decât soţ. Ea micuţă, el vânjos, îi era frică să n-o sfârme când o lua în braţe, o lăsa repede jos. Dragostea care să te sfârşească n-o cunoscuse, îl iubea ca pe cel ce vede de tine când eşti plăpând, micuţ, bolnav şi ştii că=ţi poartă grija, că te înveleşte, că-ţi trage plapoma până la gură. îl iubea ca pe bunica, pe dadaia. Inima nu i-o dăduse, fiindcă el n-o ţinuse în braţe, s-o simtă. Sufletul îi dogorea trupul bolnav de aşteptare, de dor. Căci dragostea e însuşi sufletul femeii. Cele care din îndatorire nu se apleacă religiei fireşti sfârşesc nepotolite în truda închinăciunii.
      N-avea să piară astfel.
      I-a murit bărbatul. I-a lăsat şi stare, bună.
      Tovarăşă credincioasă a societăţii Amicii Constituţiei, nu scapă o întrunire. în cuvântări scurte, simţite, îşi spunea gândurile. Nu sărită, nicidecum, dorul numai spre mai bine şi pentru toţi. Şi patimă aprinsă în ce grăia! aiurea n-o simţise.
      O ascultau cu însufleţire.
      Herault de Sechelles, unul dintre cei mai înflăcăraţi şi cel mai tânăr dintre membrii Conventului; după stăruinţa Mariei-Antoinette fusese numit avocat general la Châtelet. Tovărăşia legiştilor îi îmbogăţise mintea şi tot acolo i se dezlegase limba. Orator plin de făgăduinţi.
      în iulie 1789, trecuse sub steagul patrioţilor. Pornise la drum înzestrat din belşug. Chipeş, deştept, avut, vrednic, de neam şi brav!
      Electorii din Paris îl aleseră, în septemvrie ’91, să-i reprezinte în Adunarea Legislativă.
      Luă loc la extrema stângă.
      Toţi puneau în el neprecupeţită încredere. N-a amăgit-o până la moarte.
      Galant ca toţi cei din vremea acelui sfârşit de veac — epocă zvăpăiată negreşit, dar plină de curtenire.
      împlinise abia douăzeci de ani când îi ieşi călăuza înainte — pricepută. Ducesa de Polignac, după ce-i izbăvi din prisos curtea, îl prezintă la Curte.
      Acolo... femeile preţuiau dragostea făgăduitoare de toate, repede împlinită şi fără de cătuşele veşniciei. Le cunoscu de aproape, fiindcă Lauzun strălucea la Curte şi zburdălniciile sale cu regina — se şopteau multe! — le îndemnau pe toate la fapte. în mijlocul lor făcu de Sechelles primii paşi în societate — paşi pe loc... dar cari aveau să-l ducă departe. Pe altarul dragostei, tânărul părea că ştie să pledeze lung şi bine. Se pricepea să obţină achitare pentru cele săvârşite şi pentru încercări neizbutite, circumstanţe atenuante. Multă energie, privire fermecătoare. „Celestul-Herault“, aşa l-au poreclit femeile. Aventuros peste îndrăzneală. Ambiţios, socotea femeia petrecerea divină şi câte o dată treaptă la scara care să-l înalţe.
      Nestatornic, — ce-i cădea în mână trecea mai departe. Rabelaisian în concepţie: „Cine s-a înfruptat numai dintr-o pâine, un singur aluat cunoaşte!“ Vroia să le cunoască pe toate. S-a spus că frumoasa Moranşy l-ar fi păstrat vreme îndelungată. Nu, „Stânca inexperienţei“ a scris-o autoarea pentru alţii. O lua din când în când, când... o găsea la altul.
      La 10 august 1793 se prăznuia, în Piaţa Revoluţiei, „Republica Franceză".
      Herault de Sechelles era pontiful sărbătorii. Luă de câteva ori cuvântul. Verva, căldura glasului său, avântul sufletului lui se întrecură. Trânti pe altar însemnele regalităţii, tună:
367
      —*.. .Oameni liberi! popoare deopotrivă toate, fraţi! nu vă făuriţi imaginele măreţiei voastre decât din atributele muncii, talentelor şi virtuţilor voastre!
      Urale nesfârşite!!...
      Frumos ca un zeu din străvechime. Apucă făclia aprinsă, o aruncă pe rug. Flăcările mistuiră mantia regală, stemele, tronul, coroana, sceptrul, florile de crin — emblema.
      Uratele mulţimii, pentru el. El aprinsese focul...
      Şi tocmai în ziua ’ceea, pierdută prin norod o femeie tânără, înmărmurită de măreţia şi fastul serbării, de pregătirile revoluţionare, de flacăra ce trecea în fiecare. Jacquette Aubert, — o bălăioară mică, ochii verzi, drăguţă, zveltă; văduva unui chiabur din mahalaua Antoine. Aprinsă foc de idei de progres, de umanitate, de natură, de tot ce invocau îndrăgostiţii „Raţiunii"...
      Scânteia care aprinsese rugul independenţei aprinsese şi sufletul ei.
      Hlamida regească mistuită de flăcări, pierise astfel trecutul!... Pierea şi reazămul ei în propria-i virtute, în forţele ei, în ce deprinsese.
      Şi dragostea creştea...
      Nu-şi mai găsea astâmpăr. Nu-1 mai putea uită. Cercă..., dar pe buzele tuturor numele lui. Autorul „Teoriei ambiţiei" îi apăru sortit să regenereze Republica.
      Ea... care visase numai libertate socială, îl vrea stăpân sublim, despot. Vroia să-i fie roabă veşnic, slujitoare 'plecată. Sufletul îi închinase mintea, firea.
      Avea sufletul plin. Se spovedi prietenei sale şi Olympe Audon pricepu că pojarul era fără leac. Apoi... Jacquette era liberă, Hlrault — flăcău. Se gândi să-i lege...
      Olympe avea un prieten, lăncier cu înfăţişare mândră, brav, galant, fierbinte. Saint-Amaranthe, voluntar, angajat şi sub drapelul dragostei, era nedespărţitul tovarăş de petreceri al lui H6rault.
      Totli-era prielnic. Puseră la cale o masă împreună. Jacquette primi... cu presimţirea primejdiei întreagă. încercă să se apere cum ştiu femeile,.. .cum dau buznarn flăcări fluturii. Mintea-i spunea:
      —   Du-te ’ncolo!
      Inima:
      —   Vino ’ncoace!
      Prânziră la Leblanc, vestitul birtaş din rue de la Harpe.
      Jacquette, drăguţă şi tăcută, faţa aprinsă... Un şorţuleţ de satin, băierele încrucişate pe piept, o haină lungă pluşată culoarea floarei de tei, pantofi mititei, — cocarda tricoloră ştrengăreşte pe urechea stângă; drăguţă, dulce şi speriată...
      Atâta drăgălăşie îl cuceri pe Herault dintr-o dată; simţi că el va fi gaia puişorului ăsta. .. .Simţise şi ea că-i bătea inima tare.
      Saint-Amaranthe le cântă, Olympe puse alte întâlniri la cale. Băură pentru popor, pentru izbândă, pentru frumos, pentru amor şi pentru libertate. Hdrault îi ţinea mânuţele-n palme, privea în sufletul ei şi-i spunea... ce se spune.
      Preşedintele Conventului cucerise iute pe mica cetăţeană, apoi o lămurise că dragostea şi căsătoria n-au acelaşi drum şi rar poposesc împreună în bună înţelegere. Ea credea tot ce-i spune. Se întrecură astfel să învingă prejudecăţi, superstiţii. Peste convenţionalisme înălţară dragostea lor.
368
      La Chaillot, lângă Sainte-Perine, o căsuţă cu ogradă şi grădină-n fund şi farmecul singurătăţii. I-au zis: „Chioşcul prieteniei".
      Câteva odăiţe, o cameră mare — o boltă. O scoică imensă — căminul. Flacără mare. Pereţii în frunze şi muşchi verde. Pe jos, iarbă şi flori: un covor.
      Statui mitologice, sub alta mai mică şi goală o inscripţie: „Fugiţi de-aici profanilor dacă nu sânteţi puri şi goi ca şi noi!“...
      Acolo-şi duse prada drăgălaşă. O rază de fericire o străbătuse, îi pătrundea sufletul, firea — iubea!
      Beţia simţurilor trezite o schimbară pe Jacquette. Fericită? — Da, prea. Dar presimţirea o neliniştea. îşi admira leul, dar o frământă spaima să nu-1 piardă. Pizma, josniciile politice, atâtea capcane în care putea să cadă. Călca prea drept, îşi spunea prea deschis gândul. Ea, femeie slabă, îl mustră:
      —   ...ia seama!
      El, din umeri:
      —   N-am habar!
      în purtarea lui nici o simteală. Totuşi, Bourdon de l’Oise îl arătase, la 10 decemvrie, ca fiind ex-nobil. Apoi, ticălosul măsluise împotrivă-i un schimb de scrisori cu regaliştii; mai spunea, în sfârşit, că Herault ar sluji ambele tabere.
      împricinatul se apără cu semeţie. Nevinovat, rămase în „Comitetul Mântuirii-Publice".
      Se astâmpărase iar grija micei Jacquette, puţin.
      Cuibul dragostei lor ar fi trebuit tăinuit. Dar bucuria se spune, se cântă, se-arată. Herault era fericit şi norocirea vroia s-o înfăţişeze.
      Primeau prieteni şi cunoscuţi. „Pune-te masă", pentru toţi.
      Ea, plecată voii lui.
      Isteaţă, drăgălaşă cu toţi, atât cât-îi cu cale; cochetă, fiindcă era drăguţă; surâsul veşnic pe buze, fiindcă avea râsul în suflet. Fu regina micului cerc. Impunea respect negreşit, dar deşteptă patimi — slavă celor slabi, celor dârji pasiune.
      Singuratecul cuc ştie să strice cuiburi...
      Printre alţii venea şi Saint-Just în casa lor, venea des. îl încinsese patimă grea. Saint-Just avea înfăţişare plăcută, vorbăreţ, încrezut peste poate, se îmbătă iute de izbânda ce socotea aproape. Se înşelase, n-o putea cuceri. Urî din puteri ce-i stătea în cale.
      Aci începe vina lui Herault, şi-atâta, alta nu. Micile pricini ale întâmplărilor mari: temeiurile ascunse, adevăratele motoare ale politicei oamenilor.
      Sechelles fu predat „Siguranţei" şi arestat, la 9 martie, îl închiseră la Luxembourg.
      Jacquette mijloci să-l scape. înfăţişă peste tot o demnitate republicană. Le ocări josnicia, ceru dreptate. îl văzu pe Robespierre, fără să-l roage. Saint-Just îi aţinea calea pe toată sălile, pe străzi, la răscruci, — nici o privire, dispreţ. îl încâină şi mai rău, spumegă. Atât îi ceruse: o fărâmă de dragoste, numai trupul, şi libertatea lui îndată. Nici moartă! Cu ceilalţi fu tare, şireată, blândă, stăruitoare. Nu folosi la nimic.
      Se apropia sfârşitul.
      La 2 aprilie, acuzatorul Fouquier-Tinville îşi pronunţă rechizitoriul; îi trebuia capete să le astâmpere foamea şi setea de sânge.
      Pe temeiul raportului lui Saint-Just, care cerea osânda, fu condamnat la moarte.
369
      Dar i-aţi văzut pe toţi, încă de când i-au pornit de la grefă...
      Jacquette, stăpânindu-şi groaza, durerea, tremurând toată, aşteptă în calea convoiului. Se sprijini cu mâna de căruţă, privind spre el îi trimese sărutarea cea din urmă. Pomi după furgon.
      Ajunseră în piaţă... în piaţa unde-1 văzuse întâi, preamărit, aclamat de popor.
      îi suiră sus pe punte. Ea, de jos, privea mută spre eşafod.
      Herault, stăpân pe el, neînfricat, vru să îmbrăţişeze pe Danton. L-au smuls călăul. Danton:      Nătărăule, capetele noastre tot se vor întâlni în coş!“.
      Auzi cuţitul... N-a mai avut putere, a ’lunecat pe piatră, jos, în nesimţire. Au dus-o pe braţe într-o casă din vecinătate, la Simonne Brissart.
      Când şi-a venit în fire, ajutată de Olympe şi de Simonne, s-a târât până la cimitirul Monceau, acolo lângă căsuţa ce-şi clădise ducele d’Orllans.
      în schimbul unei pungi pline cu bani, groparul, din grămada de căpăţâni i-a dat voie s-aleagă, i-a dat şi un sac. A ajuns acasă, cu sarcina-i scumpă. A spălat-o.
      Piedica pierise. Saint-Just izbândise, nu-i mai stătea nimic în cale. Jacquette era singură. încă două-trei zile să-i lase răgaz şi apoi... încrezut cum era,îşi spuse: „poate se şi gândeşte la mine?“... Supărată? — Da, puţin, poate, dar îi va trece!... Puterea să se hotărască... o va găsi în dezmierdările lui, când o va ţine în braţe.
      Afară era soare, natura toată deşteptată.
      îl înviorase gândul... îşi privi chipul în oglindă. înnodă o cravată nouă. îl îndemna paşii ’ntr-acolo. Gata să iasă. Un răvaş...
      Privi iute la semnătură. Un surâs de desfătare şi:
      —   Mai curând decât credeam! Ceti scrisoarea:
      „Cetăţene reprezentant,
      Mi-ai oferit dragostea ta, am respins-o atunci; din pricina ta sânt pustie de suflet; dacă ai bunul plac să vii să afli cum mă dau, — cată să fii diseară, după Apus, în odaia mea; am dat poruncă: toate uşile ţi se vor deschide,
                                                                                     (ss) Văduva Aubert"
      Chaillot, în 17 germinai II,
      Deputatul comitatului Aisne ceti, reciti biletul, pricepu că trebuia să se folosească iute fiindcă o încerca urâtul, singurătatea, dorul de el poate...? Cunoştea sufletul femeilor, nestatornicia lor, hachiţele. Desigur, admiraţia ce-i purta îl ajutase. Apoi era singură, avea nevoie de sprijin. Pilda o înspăimântase, se făcuse ascultătoare. Râse, schimbă cravata, înnodă alta.
      Se însera; ieşi — grăbi pasul.
      Apusese soarele. Sosi. Trecu în grabă prin curte, poteca. Uşa deschisă.
      —         Cuminte, discretă, vom fi singuri! — împinse uşa, străbătu trei camere. Nici un zgomot. O clipă-i fu teamă:
      —   O cursă? Nu, în atmosfera parfumată simţea că-1 aşteaptă.
      în pragul odăii — puse mâna pe clanţă, intră.
      îi înverzi faţa, clătinat pe picioare, mut.
370
      O spaimă nebună, grozavă, îl pironise pe loc.
      Acolo unde socotea că-1 aşteaptă dragostea... Două candelabre aprinse. Patul lor. Pe aceeaşi pernă două capete, buzele lipite topite în extazul iubirii parcă şoptindu-şi cuvinte de dragoste.
      Capul lui Herault şi capul ei — moartă.
      Robespierre domnea precum un despot. Săvârşi prea multe. Negreşit, când, în Champ-de-Mars şi aiurea, se perindau procesiunile, aproape zilnic, tovarăşii şi adversarii săi treceau cu vederea fastul înfăţişat, dar îşi dădeau bine seama că însăşi „dictatura** se înfăţişa astfel şi, curând, fiecare se spcoti în primejdie. Mulţi dintre foştii comisari ai poporului, rechemaţi, nu mai cunoşteau odihna. Poporul mărunt încă se săturase de atâta risipă şi de vărsarea de sânge, şi totuşi nu sânt semne ca lucrurile să se îndrepte, dimpotrivă. Denunţurile curg şi execuţiile nu mai contenesc. „Unde vrea s-ajungă!?“, se întreabă fiecare, — „şi ce-o mai pune la cale!?**.
      Au prânzit împreună, câţiva prieteni. Gata să plece. S-au strâns în jurul lui.
      —         „...am alege o zi mai plină. Cu Tinville ne înţelegem iute şi dacă le daţi ordin, vom avea tot ce ne trebuie şi pornim în piaţă în corpore, tot Conventul. Dăm execuţiei un caracter mai solemn şi arătăm duşmanilor patriei şi străinătăţii că teama nu intră în atributele Republicii**, — îşi împreună mâinile lungi albe pe genunchi şi aşteaptă. Nemişcat, ca o fiară la pândă; ochi de rechin. Couthon:
      —   Une messe rouge, alors?
      —   Tocmai ce spuneam.
      —   Poate că ai dreptate, Amar, proiectul..,, — repezit: — dar ce zice Vadier?
      —   Entuziasmaţi, şi Rhiil şi Voulland!
      —   In-te-re-sant! Souberbielle, doctorul:
      —         Vedeţi, poporul nu le mai mistuie, s-a cam săturat şi exibiţiile acestea l-ar putea indispune..,
      —         E natural ca un medic să gândească astfel, dar orice indulgenţă, astăzi, ne poate fi fatală!
      —         Amar, d-ta judeci cum trebuie. Vin-o mâine la Comitet, Saint-Just soseşte diseară şi... Bellion:
      —   Şi eu sânt de părere că e mai bine să...
      încruntat:
      —   Poftim!?
      Tace şi...
      —   De ce ai oftat!?
      —   Nu,emphisemul meu..., — şi-l îneacă tuşea.
      —         Da, vorbim noi mâine, şi... iată de ce te chemasem pe d-ta, Scellier şi pe d-ta, Leroy...
      —   Nu cred să mai plouă, dar... — şi-apropie scaunul.
      —         Fiindcă lucraţi cu atâta încetineală şi daţi necontenit exemplul unei tărăgăneli, care se resfrânge asupra autorităţii guvernului şi o slăbeşte, treziţi-vă odată!, — pătureşte şervetul şi-l pune pe masă.
      —   Pitt îi tot trimete aici şi afurisiţa aia, Viena! aud, — cu mâna pâlnie la ureche.
371
      —   Dar legea cere forme, că doară ele sânt salvgardarea inocenţii şi... Leroy:
      —   Şi Carrier neTa trimes două lostriţe mari, zici că vrei să...
      —   Ştiu,procedurae necesară,totuşi... Scellier:
      —   Eu baremi, ce să-ţi spun, aş privi violarea formelor ca pe cea mai odioasă crimă!
      —   Va să zică mergem la Marbeuf, mâine dimineaţă, bine.
      —         Hm..., aşa sânteţi! Cu formele d-voastră paralizaţi devotamentele cele mai sacre şi sugrumaţi virtutea, d-ta ce zici, Couthon?...
      —         Gândesc ca şi d-ta, Maximilien, când patria e în pericol înduioşarea este paricidă!, se întoarce către gardian, — Ia-mă, Javoir, mergem, şi se prinde de gâtul lui.
      —         Şi daţi curaj conspiratorilor! dar... aşteptaţi, curând... va veni o lege care să vă scape pe d-v, Tri-bu-nalul, de povara aceasta — şi îi priveşte ţintă. — O să vedem atunci, Scellier!... Leroy-surdul:
      —   Câte mi-aud urechile, ce să vă spun, aseară fusei la teatru, la Variete şi...
      Tac. Atâta îndrăzneală mai au, să tacă. Bellion şi Souberbielle îşi suflă nasurile în
basmale, ascultau cu ochii în lacrimi.
      —         Muieri!, se scoală, îşi ia pălăria, — Hai Brunt, să respirăm, mila a viciat aerul aici, în prag, se opreşte: — Scellier, nu uita să-i spui lui Tinville că m-ai văzut, să nu uiţi! şi poţi să-i spui şi lui...
      Pornesc; el înainte. Singur, cu câinele după el. în urma lor, căruciorul...
      Osândirile curg.
      Robespierre nu mai dă pe la Adunare. îi trebuie temeiul să poată spune că mâinile lui nu sunt pătate de sânge.
      Nu-1 va crede nimeni.
      Nelipsit de la Iacobini. Fulgeră împotriva îngăduinţii. Cere capete cu duiumul, îndeamnă. Saint-Just l-ajută.
      Cei din Convent, ameninţaţi, încep să se strângă. Pricep că altfel le vine rândul.
      îşi vor păzi pielea!
      Lumea vorbeşte...
      Cică au fost două muieruşte, surorile Saint-Amaranthe, iubeţe şi cu lipici. Şi altă soră a lor, asta căsătorită.
      Cu una din ele, zic, c-ar fi trăit Robespierre, dar fiindcă fata s-a apucat să spună la o petrecere că ibovnicul ei vrea s-ajungă... rege, iubitul ei i-a luat capul. Cu cealaltă se avea Augustin, fratele mai mic, dar se ţinea de ea, scai, şi Saint-Just. Fata avea pe vino ’ncoace.
      Pe drept sau nu, aşa a fost cheful fetii, n-a vrut să-i dea... ce-i cerea şi ăsta. De-aia au dat-o pe mâna călăului.
      Maica lor ţine la No 50, de la palatul figalite, casă de joc şi pălăvrăgeală.
      Fata care i-a rămas, plină de nuri şi fierbinţeală. Măritată cu Sartines, nepotul locotenentului de poliţie, dar ajută şi în casă. Muşteriii vin de dragul ei, îi mai îndeamnă şi vinişoru’ şi cărţile şi că o ştiu pe-aproape...
      Lumea pleacă ori se prăpădeşte... de la o zi la alta.
      Vin sau veneau acolo: Dessieur, tânărul Robespierre, Danton, Lacroix, Herault de Sechelles şi vestitul baron de Batz şi alţii.
372
        Taifas şi cărţi.
        Mai vin: Mărie Granmaison, fostă artistă la Teatrul Italian, amanta lui Sartines şi alte prietene de-ale ei. Până în prag, să-şi însoţească stăpâna, vine şi Marie-Nicole Bouchart, o fetiţă de cinsprezece ani, dar pare de treisprezece abia. O căprioară. Plăpândă. Priveşte ca un copil ce e şi-i râde faţa şi gura şi ochii. Frumoasă ce nu s-a pomenit! La toţi li-i dragă.
' Toţi o răsfaţă.
        Urgia s-a năpustit iar pe casă. Nu-i înghiţise pe toţi. Vina? Cele două surori plecate deapănă ghemul... îi trage aţa.
        Unii fug; Se ascund. Printre ei şi pe Batz. Ceilalţi sunt căraţi la judecată. Scurtă. Gata să-i pornească...
        Aduc cămăşi roşii, pentru verii Renault, sânt patru, pentru Saintenax şi Ladmiral.
        Vine porunca pe toţi cin’zeci şi patru câţi sunt s&-i îmbrace la fel, în cămăşi numai. Zic că au conspirat împotriva lui Robespierre.
        Sărmana Granmaison e prăpădită de groază, nu o mai ţin picioarele. Fetiţa, grămădită la poalele ei, îi spune poveşti, să-i astâmpere gândul. Râde. îi umblă guriţa morişcă.
        Vin, călăul şi ajutoarele.
        Scârţâie foarfecele. Cad cozile, pletele. Acum le leagă mâinile. E rândul lui Marie-Nicole.
        Fata se scoală în picioare, face doi paşi, se înclină frumos şi întinde mânuţele să i le lege.
        Lariviere, ajutorul.... se-ntoarce spre tovarăşul său Desmorets:
        —    Nu e bajocură, spune!?
        Desmorets dă din umeri:
        —    Ce poţi să faci?, — oftează.
        Fetiţa râde, dar i s-au umezit ochii. Mari, negri. îi priveşte cu încredere şi parcă le zice: „Nu e aşa că n-o să mă omorâţi?...“ i se bate pieptul.
        Lariviere aruncă ştreangul:
        -- Caută pe altu’ să-ţi lege mâinile, meseria nu m-a învăţat să leg copii!, — l-a podidit plânsul.
        Au întârziat. Fac numărătoarea...
        Lipsesc doi. Au rămas în sală: Rollet d’Arvaux, 79 de ani, fost preşedinte la Riom — demult, şi soţia lui, o băbuţă.
        Bătrânul moţăie pe un scaun — habar n-are de întâmplare.
        Ea, în genunchi lângă el, se roagă.
        Vin să-i care.
        îl tunde.
        —    ’hăăă’hăââc'... ’aaap’clu!!
        Desmorets:
        —    Noroc!
        Unchiaşul:
        —    Ploo-uă taaare?
        îl scoală, să-i pornească.
        —    în-co-co-co-trooo?
        —    în paradis!, — îi răspunde bătrânica.
373
         —   Cu ca-câ-reeta?
         —   Oui, mon ami.
         I-au suit în căruţă.
         Fetiţa s-a rugat s-o lase să stea lângă stăpân’-sa. îi spune la snoave, să treacă vremea, râde.
         Pornesc spre bariera „Tronului-Surpat“.
         Trăncălăul a scos poporul din case în uliţă.
         în căruţa dintâi cinci femei, toate tinere şi rumene. Le căinează oamenii:
         —   Sărăcuţele! Văd în căruţa a treia copilu’. Ţipă, zbiară:
         —   Nu copii! nu copiii!!...
         în mahalaua Antoine sus la ferestre, femei, lume. îşi acoperă faţa cu mâinile:
         —   Nu co-piii!!...
         Fetiţa priveşte.
         Cortegiul trece.
         Au ajuns.
         Rând pe rând... Ea e a noua.
         S-a culcat singură pe scândura udă, cuminte, a întins gâtul şi:
         —   Cetăţeni, stau bine aşaa? *hâi!
                                   Cap. VI
                            DRAMATIS PERSONAE
    DA VID cav. Jacqucs-Louis: pictor şi legislator. N. 1748; m. la Bruxelles în 1825. Deputat; în „Comitetul Siguranţei Generale". Opere de seamă: Amours d’Antiochus et de Straîonice (1775); le Serment des Horaces; la Mort de Socrate (1787); Une Esquisse du Serment du Jeu de Paume; Marat expirant etc. etc.
    ROBESPIERRE, Maximilien: 1758-1794.
    COLLOT d’HERBOIS: Jean-Marie; artist-comic şi legislator. N. 1750; m. la Cayenne, 1797. Deputat, în Convent. Blestemul Lyon-ului.
    BOURDON de l’OISE: F-ţois-Louis. N. 1758; m. la Synnamari,în 1798. Deputat, în Convent.
    COUTHON-Georges-Auguste: avocat şi legislator. N. 1755; executat în thermidor II. Membru în Convent, în „Comitete".
    — precedenţi; deputaţi; armată; popor.
                                                  Locul de privire: 1794
          La Paris: în piaţa Revoluţiei, în Champ-de-Mars; la „parcul Naţional", în CONVENT.
în 21 prairial an. II
              trecut trei luni de când l-au izgonit pe Gobel, arhiepiscopul Parisului. Slăbănog, moşneagul şi nevolnic, cuprins şi de groază se lepădase de păstorie, să-şi mântuie viaţa. I-au luat tot ce putea da, şi biserica, i-au luat şi capul; zace în groapa comună, la „Errancis**, cu Hebert, cu Cloots şi cu Chaumette şi cu alte multe sute de inşi.
        Pe fruntarul de la Notre Dame, între cele două turnuri pătrate, se lăfăie minciuna, firma: „Templul Raţiunii", pusă acolo de... Chaumette.
        Necuminţenia nu s-a curmat, dimpotrivă. Taie în neştire.
        Stăpânul Franţei e Robespierre, stăpân desăvârşit. A dat jos „tăblia** de pe mitropolie. A doborât întâi făptaşul şi apoi, fapta.
        Lumea se întreabă: „Ce ne-o mai veni pe cap!?“. Nu mai au Biserică.
        Pe toate străzile, zidurile pline cu afişe albe. Un decret! sună: „Poporul francez recunoaşte existenţa Fiinţei-Supreme şi mortalitatea sufletului“. Norodul, ce să priceapă? habar n-are. Unii cred că e vorba de „el“t dar îl ştiau toţi de stăpân, alţii zic: „om vedea!**.
        Precum spune decretul, aidoma zugrăvesc iute o firmă nouă, dar mai dihai, şi o înţepenesc sus între turnuri, la Notre-Dame. Schimbă lăcaşul stăpânii, întruna! Poporul, nedomirit. Adastă.
        —        Loc, loc! pentru comisarul Conventului, faceţi loc!..., — ţine sus deasupra capului pălăria cu pămătuful tricolor, o clatină, s-o vadă lumea; cu stânga trage de mână odrasla, băieţelul şi altul i-aleargă în urmă, prins cu mâinile de pulpana hainii, flăcăii lui. Răzbat anevoie. — Loc pentru comisarul Conventului!, — el e şi crainic şi arătare. Lumea se dă la o parte; i-au luat seama.
        —   Cetăţeanu’ David!
        —   Da-da, el e! David... Cine nu-1 cunoaşte!? şi nu-1 iubeşte nimeni.
        —   El l-aţâţă pe ăla!...
        —   El le scorneşte, năzdrăvăniile-astea toate, fir-ar!
        Om de treabă fusese,potolit, tăcut şi măsurat. îşi vedea de casă, de copii, de nevastă şi de arta lui, minunată! Dispreţuieşte, e drept, Academia şi pe moderni, cucerit de simplicitatea antică, închinat altor vremi; şi dacă-1... inspiră, treaba lui. Dar fanatismul politic i-a sucit minţile rău; s-a îmbătat de stoicism antic, turtă. Va rămâne pildă trăită de ceea ce spiritul de partid poate face dintr-un artist dăruit cu mijloace precum nici unul. Deputat, — într-o zi, înflăcărat de cuvântarea lui Marat, care-şi apăra pielea, se saltă de pe bancă, spune:   Sânt om de treabă, zău! ucideţi-mă şi veţi vedea singuri că dreptatea
   triumfă, sânt virtuos!“, trăia bietul cu mii de ani în urmă.
        Petion asculta, le spune, îi lămureşte:    David, săracu’, e în delir, înşelat de
   nemernici**, iar lui: Ai să-ţi aduci într-o zi aminte, Davide!**. Era până nu căzuseră nici
   Girondinii. De-atunci, câte!... Negreşit, a votat şi moartea regelui. După Brutus, mai putea face altfel!? Şi totuşi, el, pictorul Sabinelor şi al Horaţilorcomelieni, el, dictatorul artelor, mâzgăleşte măscări, caricaturi proaste şi îndeamnă la surparea stemelor regeşti, pe unde au mai rămas, pe case.
        Cu dulcegăriile veacului a încheiat-o, clădeşte aspru. Se prăznuieşte cândva într-o piaţă vreo ispravă republicană, e nevoie de vreo „madamă** care să înfăţişeze „Virtutea**
376
  sau de vr’un uriaş, care să reprezinte poporul, iute la treabă! Desenează, zugrăveşte şi bănănaia e gata, năpraznică! O namilă, ajunge cu umerii la catul al doilea; pe frunte i-a scris Lumina, pe piept: Adevărul, pe pântec: Natura! pe braţe Forţa şi curajul şi dă singur lămuriri:
        —  Priviţi, am reuşit să înfăţişez Poporul!
        Lumea strâmbă din nas:
        —   S-a ramolit!
        —   E scrântit rău! Surâd, nu-1 mistuie.
        Ce statui mai erau, puţine: rămăşiţe, le-a acoperit cu broscoi mari de mucava şi i-a vopsit verzi şi ruginii, pe spinare; „broaşte râioase!", adică. Spirit greoi. La „Cabinetul Stampelor", aveţi colecţia cu mărturisirile lui. E membru în Convent, în comitetul „Siguranţei", la Tribunalf tare şi mare, e şi pictorul regimului. Stă la „Luvru" unde-şi are şi atelierul, la colonade, deasupra. Acolo i-a îngăduit Ludovic XVI să locuiască; rând pe rând, va fi la toţi stăpânii; şi Lycurg şi Solon. Curând, îl va lăsă şi soţia, speriată de atâta schimbare la faţă.
        —        Loc! loc pentru comisarul Conventului!, — a străbătut în curmeziş toată piaţa Revoluţiei, „grădina naţională" şi se întoarce grăbit să-i iasă stăpânului înainte; ţâncii abia se mai ţin după el, aleargă şi le curg mucii.
        Lumea a împânzit toată împrejurarea, încă din zori. Sărbătoare mare, poruncită să fie. Programul serbării a fost întocmit de Louis David, negreşit, şi starostele ei învestit de Convent: Robespierre! A întârziat dinadins; în sfârşit, se arată şi după el. toată Adunarea la câţiva paşi în urmă.
        Au pogorât scările Palatului.
        El înainte, în frac albăstrui-vânăt, gătit-împopoţonat, spilcuit. Pălăria nu i se mai vede din penele de marabut şi din egrete, îi cad şi pe umeri. în mâini ţine precum fiecare un snopişor de spice de grâu. Posomorât mai totdeauna, azi îi râde faţa.
        David îi iese înainte, amerit cu pălăria în mână şi i se înclină până la pământ.
        Zi frumoasă, de început de iunie. în mijlocul grădinii mari au ridicat un amfiteatru. Alaiul o ia la dreapta, porneşte într-acolo. Ajung. Pătrund în bănci, deputaţii; mulţimea stă grămădită pe lături. Copiii poartă coroniţe de micşunele şi fetele coroane de myrt; bărbaţii, în dreapta, fruntea încinsă în frunze şi ghindă; bătrânii au pe cap cunune de ţipirig şi de foi de măslin. Femeile în stânga, toate, ţin fetele de mână; încărcate cu flori, pline.
        în faţa estradei, întruchipate: Discordia, Iubirea-de-sine şi Necredinţa — hărăzite tustrele suratele, să fie mistuite de flăcări.
        De cum au intrat în bănci, s-a pornit şi muzica.
        Robespierre se scoală.
        —   Tăcere! tăcere!! — muzica tace.
        —        Francezi republicani! a sosit în sfârşit şi ziua în veci lăudată, în care poporul francez slăveşte Fiinţa Supremă. Niciodată de când s-a creat, pământului nu i-a fost dat prilejul unui spectacol asemănător, — tuşeşte, îşi întăreşte glasul. — A privit domnind tirania! crima şi impostura! acum priveşte la o naţiune întreagă în luptă cu toţi opresorii neamului omenesc, o vede suspendându-şi căznelile ei eroice pentru a-şi înălţa gândul şi urările spre marea Fiinţă care i-a dat însărcinarea de a le întreprinde şi curajul de a le desăvârşi!; — tunete de aplauze umplu văzduhul, urale; şi termină astfel:
377
         —         Să ne mai dedăm şi astăzi bucuriei şi desfătărilor curate şi mâine, — şi-a înăsprit deodată vocea, — mâine, când ne vom apuca de lucru să lovim cu înzecită înverşunare în vrăjmaşii patriei! — şi s-aşează.
         Vorbe..., dar la auzul lor tresar cu toţii. Un suflu de moarte a trecut prin mulţime. Deputaţii se uită unul la altul.
         Se ridică din jilţ, coboară treptele; i-au dat o făclie aprinsă; face câţiva paşi, se apropie şi dă foc, aprinde fustele „belelelor". Pâlpâie, pârâie, ard toate trei — vâlvătaie.
         Din spuza lor nestinsă, se-arată „Cuminţenia"! zic, afumată-pârlită. Arde şi ea, s-a scorojit, cade. Lumea face haz... — hi-hi-hi... — Ha-ha-ha!
         Robespierre se urcase iar în scaun, se scoală şi cuvântează mulţimea:
         —        .. .şi să jurăm că nu ne vom opri până când nu vom extirpa din rădăcini viciile coalizate împotriva Republicii! şi...
         Cei din spatele lui schimbă feţe-feţe:
         —   Ce mai are de gând!?
         —   Ce vrea cu noi?
         A isprăvit şi pornesc cu toţii spre câmpul lui Marte; el înainte la zece paşi, calcă rar, apăsat. înapoi, în primele rânduri, Collot d’Herbois şi Bourdon, merg alături, şoptesc:
         —   Uite-1 ce ţanţoş...
         —   Mai încet! că te-aude, şi... mult ne-a mai luat înainte!
         —   Ăsta vrea s-ajungă...
         —   N-a ajuns destul!?
         —   ...împărat, poate!?...
         David le deschide drumul, cu pălăria în mână:
         —   Loc! loc pentru comisarul Conventului! — s-a deschis o pârtie înaintea lor, cât
   vezi cu ochii.                          %
         S-au oprit în piaţa-Roşie, în faţa ghilotinei, pe care au împodobit-o cu steaguri, covoare şi flori. Slujitorii ei, cu gâdele în frunte, stau smeriţi pe două rânduri, îmbrăcaţi de sărbătoare cu cunune în cap şi cu spice de grâu în mâini. Abundenţa!
         Lângă ei, puţin mai înainte, un car alegoric; şase boi chipeşi cu coamele aurite, abia-i stăpânesc argaţii. în car, despletite, mulţime de fete încoronate... Sârguinţa, Blândeţea, Forţa, Virtutea, Răzbuitarea...
         Robespierre cuvântează:
         —         ...şi nu ne vom opri până când nu vom extirpa din rădăcini viciile coalizate împotriva Republicii!
         Vor să pornească. în fruntea alaiului, carul cu... făgăduitele. Boii se opresc, sar în lături, smucesc, mugesc, gata să răstoarne carul. Argaţii pe lături, trosnesc din bice, îndeamnă. Suflă vântul. O putoare cumplită! din groapa în care se scurge sângele... Boii au luat-o razna, în goana mare. Câinii-i latră, mulţimea strigă, câţiva copii au încăput sub roate; şi-au făcut spaimă dobitoacele, nu se mai opresc, fug... Ţipete, ţipete!... De pe parapet, de sus, au căzut în Sena, cu car cu tot în valuri şi fetele.
         Aleargă lumea, îşi caută copiii.
         Procesiunea îşi vede de drum.
         în „Champ-de-Mars", pe locul unde fusese altarul patriei, David a clădit un coşcogea muntele şi în vârful lui, să-i ţină în umbră pe toi, un stejar. Sub crăcile lui, s-a ghemuit
378
   Adunarea. în vale, cetele toate. încep o symphonie, Cântă cu toţii..., împletesc muzica lui Mehul cu cuvintele din Andre Chenier, încă nu i-au retezat capul.
        La un semn, tineretul „zcmg!“f a tras săbiile, şi jură în faţa bătrânilor:
        —   ...să ne apărăm patria!...
        Mama-şi saltă pruncii în braţe, li s-au împărţit fiecăreia câte unul; toţi întind mâinile spre Cer, şi copiii şi uncheşii...
        —   Jurăm să murim său să învingem!
        —   Zurăm! zurăm..., — strigătele se împletesc cu bubuitul a cin’zeci de tunuri.
        Au jurat în cor de trei ori şi pornesc să dănţuie, şi bărbaţii să bea; cârmuirea le-a purtat
   de grijă. Bucuria poporului! Deputaţii s-au împrăştiat, pâlcuri-pâlcuri, s-au îndreptat spre oraş.
        Iată ce se petrecea în Paris, şi... înafară:
        Răzvrătiţii din Vendee-a, înfrânţi la Chollet, s-au împrăştiat. Jourdan învinge pe Coburg, la Wattignies. Hoche şi Pichegru au gonit duşmanul din ţară. Dagobert, măcar că trecuse de op’zeci de ani, i-aruncă pe Spanioli în munţi înapoi. Armata republicană care a amuţit Lyon-ul porneşte asupra Toulon-ului. Cetatea, o păzesc douăzeci de mii de Engleji şi Spaniolii. în capul oştirii care împresoară, Dugommier. în fruntea artileriei, un căpitan tânăr. Abia împlinise douăzeci şi trei de ani, — o să ne mai întâlnim cu el.
        Fortăreaţa a căzut, repede. în port, mai pluteau douăzeci şi nouă de vase franceze. Englejii scufundă şaptesprezece, ard nouă şi iau cu ei trei, dau foc şi arsenalului; şi-au luat rămas bun, pleacă. — victorie! Oraşul şi-a deschis porţile şi precum s-au purtat Couthon şi Collot, la Lyon, se poartă şi Barras şi Freron aici. Ucid cu ghiotura.
        în anul trecut au pomit-o prost şi au sfârşit amestecat. Anul acesta se-arată falnic, de la început. Franţa ţine pe picior de război un milion de soldaţi. Truda lui Camot n-a fost degeaba. Prinşi în lupte pe toate hotarele, batalioanele nu pregetă. Aleargă unde trebuie şi astfel nu secătuiesc provinciile. Dau târgurilor garnizoane, însufleţesc piaţa şi norodul. Ochii privesc departe afară şi vuietul nu îngăduie să auzi gemetele canoniţilor, nici n-au prilejul să-i vadă. Zoresc, unde cere nevoia.
        Nicicând n-a fost popor mai măreţ înafară şi mai netrebnic înăuntru’ ţării.
        Oşteanul s-a întrecut pe sine, după ce depăşise pe cei mai de seamă din vechime. Plin de bărbăţie, mărinimos şi fără prihană. Aşa şi-au dăruit vieţile. împătimat pentru libertate, pentru ţara lui şi setos de glorie, s-a purtat cu omenie, unde a putut. în Vendee-a, nu. Nu e faptă fără răsplată!
        De când începuse Revoluţia, marina se destrămase, ea, cea dintâi. Totuşi, flota din Brest putea desăvârşi multe fapte mari. Dar peste capul lui Villaret-Joyeuse, amiralul şi fala marinei, comanda comisarul poporului, un coţcar. Şi Le Vengeur, corabia lor cea mai puternică, pomi la fund cu toţi marinarii. Aşa au vrut, îndrăgiseră vasul. Ostiile de uscat sunt mai norocoase.
        Ciulhanul din „Champ-de-Mars“ nu s-a potolit până la ziuă. Deputaţii, pe unde a nemerit fiecare, n-au închis ochii toată noaptea. Dimineaţa, au pornit spre Palat...
        Aici, avură iute lămuririle cuvintelor lui, de ieri. Din porunca sa şi în numele „Comitetului46, Couthon aduce un proiect fiindcă:
        —   ...salvgardarea Republicii cere măsuri aspre!
        Aplauze! — o înăsprire a Terorii e tocmai ce vor şi ei, aprobă.
379
        Apoi...
        —         Mai aspre şi mai rapide! căci păinjinişul de formalităţi împiedică paloşul dreptăţii să cadă ca fulgerul pe capetele nemernice şi Tribunalul Revoluţionar lâncezeşte, deputaţii surâd, — fiindcă ascultarea martorilor răpeşte un timp preţios Republicii în primejdie şi...
        Vom suprima martorii, când Tribunalul o cere. Vorbeşte de două ceasuri:
        —         ...Iar aşteptarea până să lovim în duşmanii Republicii să nu întreacă, fraţilor, răstimpul până i-am aflat! căci nu mai e vorba astăzi să-i mai pedepsim ci să-i distrugem! îngăduinţa faţă de ei ar fi atroce şi clemenţa paricidă! zic, şi lipsindu-i de apărare, conspiratorii să nu mai cunoască altă osândă decât moartea! Să se suprime orice document material sau moral, verbal sau scris şi chiar martorii, dacă ar mai cuteza să vie! Conştiinţa judecătorilor luminată de dragostea pentru patrie ajunge!..., — izbeşte cu pumnii în pupitru.
        Rumoare. Un fior de groază străbate Adunarea.
        O clipă şi adaogă:
        —    Iată ce vă cerem şi Republica va fi salvată! neapărat, nici un acuzat, oricine ar fi...
        —    Oricine?!
        —    Cum!?; — nu le vine să creadă...
        —    Nu va fi deferit judecăţii fără hotărârea co... mitetului şi...
        Collot:
        —    Fără hotărârea Conventului, vreţi să ziceţi?
        —    A... Comitetului Mântuirii-Publice, am zis, — cârâie schilodul.
        —    Dar nu şi deputaţii, sper!?
        —    Cum, să ne aresteze şi pe noii?
        —    Nu se poate!
        —    Pe reprezentanţii poporului!?
        —    Vina nu absolvă pe nimeni şi pilda trebuie dată tocmai de noi!
        Ruamps:
        —         Negreşit, dar lăsaţi-ne pe noi toţi să cântărim şi să judecăm vina fiecăruia dintre noi, e şi mai logic aşa.
        Couthon s-a înfierbântat, aruncă spre uşă priviri disperate, zbiară:
        —    Ar fi să dăm exemplul laşităţii şi al ignominiei, nu se poate! nu se poate!
        Ruamps s-a sculat în picioare:
        —    Dacă trece legea * eu îmi zbor creierii!
        —    Şi eu!
        -Şi!...
        Robespieire intrase; nu-1 văzuse nimeni. Se apropie de tribună:
        —         La prima vedere veţi observa singuri că legea nu cuprinde nici o dispoziţie care să nu fie adoptată de către toţi adevăraţii amici ai libertăţii, căci nu e un singur articol care să nu fie bazat pe justiţie şi dreptate, — răspicat, tare: — sau vreţi să-i ocrotim, pe conspiratori!?
        Collot d’Herbois:
        —    Nu zice nimeni, dar numiţi-i!
        —    Spune-le numele!
        —    Pe cine mai vrei să suprimi?!
380
        Liniştit:
        —         N-are importanţă, credeţi-mă. Numărul patrioţilor e covârşitor, e vorba de un număr restrâns şi cer ca decretul să fie dat îndată! liber cei care vor să sfâşie Republica, pot s-o facă...
        Tăcere.
        Bourdon:
        —    Nu se poate! fiindcă pica şi răzbunarea... Barere s-a sculat în picioare, l-arată:
        —    Mi s-a părut sau murmuie careva!?
        Robespierre nu şi-a luat ochii de la Bordon:
        —   Mai trebuie să înţeleg şi că intriganţii vor să ne dezbine!?
        Abia îngaimă:
        —   Eu? n-am zis nimic.
        —   N-am numit pe Bourdon şi vai! cui se numeşte singur...
        Ce mai puteau face?! Au votat legea din 22 prairial. O spaimă!
                                    „Claudite jam rivos, pueri; sat prata biberunt“...
                             Cap.vn
                       DRAMATIS PERSONAE
MAXIMILIEN ROBESPIERRE
ROBESPIERRE Augustin
COUTHON
SAINT-JUST
LE BAS
Generalul BRUNE LAIGNELOT
LOUVET, autorul lui „Faublas“ GERARD. pictorul TALLIEN
BILLAUD-VARENNE
FOUCHE
LECOINTRE
RUAMPS
CHARLIER
CAMBON
DAYAT de PRAINVILLE
BARERE
VADIER
CHARLES-HENRI
SCHMIDT
CARNOT
ROUSSILIN
COFFINHAL
PAYAN
FLEURIOT-LESCOT DUNOYER, secretarul lui Saint-Just GUERIN, agent S.G.
frEron
FOUQUIER-TINVILLE
DERBEZ
LOIZEROLLES
SOUBLEYRAS
ZANCIACOMI
M-me DUPLAY '
Marchiza de CHALABRE thErEzia CABARRUS ELISABETH DUPLAY Marthe-Felicite GOUJON Copii...
Deputaţi, consilieri, jandarmi, magistraţi, temniceri, călăi — armată, popor.
                                             Locul de privire:
                                                   1794
       în Paris: La Robespierre, acasă; în „Convent“; în împrejurimile Parisului; la „Club"; de-a-lungul Senei; în toată Franţa şi la CONCIERGERIE.
382
      5 jO mul e liber! bine. Dar, spre care ţel? E bun, negreşit! — o ştie măcar?! Sigur, orice putere emană de la popor numai, “ rămâne pe gânduri, o clipă, apoi repezit: „dar cine e poporul?**, strânge foile scrise, le-aşează teanc pe patul de nuc, alături, lângă pălărie şi se scoală. „în sfârşit**, şi leapădă ochelarii. Deasupra mesuţei, lângă propriul său bust, în ipsos, prinsă-n părete, o oglinjoară spartă-ntr-un colţ — a căzut din cui şi s-a proptit în călimara de plumb, as’noapte. Vroia să..., dar în sfeşnicul de pe policioara de tei, feştila scăpată din brâul de seu, sfârâie, se-neacă. Puţină lumină mai răzbate, vânătă, prin perdeaua groasă de la fereastră.
      Doi paşi, străbate camera, răsteam* un scaun, tresare! dă storul la o parte şi deschide geamul.
      Se-arată toată odaia: mică şi scundă; păreţii îmbrăcaţi în hârtie cenuşie, tavanul crăpat, jos: scânduri de brad. Un macat de chembrică, albastră cu flori, aşternut pe pat. Mai toată masa, lipită de zid, două rafturi întregi, ce s-a răvăşit pe podele şi încă trei scaune, de paie, pline cu scrisori, hârtii-suluri, caiete şi întocmite: testele. Rânduite, în picioare, pe masă: Contractul Social;trei volume de Morelly: „Essai sur l’esprit humain**, la Basiliade şi „Le Code de la Nature**; Discourse concerning Government a lui Algemon Sidney şi traducerea operei, în franţuzeşte — ed. ElphPaupie, din Haga. Şi... peste cărţi, deasupra, gândiţi-vă — un caiet şnuruit-aurit: „ Rosatis “! — versuri de pe când stătea la Arras, nu demult. O lădiţă de lemn, într-un colţ: spălătorul; lângă lighean, o cană ciocnită şi, atârnate în cui: câteva haine, puţine.
      Pe mescioara de noapte, un clondir cu apă, o cănuţă, coji şi felii de portocale; două pistoale. Deasupra tăbliei patului, prins în părete, un pastel de Labille-Guyard: „ Vlncorruptible!", scrie ţipat cu litere de aur pe ramă, jos.
      Scârţâie scara, se aud paşi în săliţă, alături. Crapă uşa. Bărbierul.
      —   Poftim, intră!
      Să stea jos, unde? Nedumerit, ce să facă?
      Figaro deschide uşa, ia din sală un scaun, singurul.
      L-a ras.
      Nepudrat încă, înfăţişează altă faţă: verde şi ciupită de vărsat, toată. Nerăbdător, se frământă pe scaun. îi presară faţa cu pudră, strat gros, şi părul-codiţa; s-a liniştit. Seamăn’ a fi ieşit dintr-o vamiţă. Se r’dică din jeţ. şi bărbierul pleacă.
      —   Bonjour.
      S-apropie de spălător, ia de pe lădiţă o lamă, prinsă într-un mâner de os, şi începe, vreme! să radă uşor pudra întinsă pe faţă — mai mult o aşează. Se spală pe mâini, ia ligheanul, pleacă spre fereastră. Izbeşte, — tresare! A răsturnat lampa. Stinsă, o pusese jos pe duşumea. Se-apleacă, lasă ligheanul pe podea, scoate din buzunarul halatului ochelarii, îi pune. Priveşte afară, — peste coperişurile megieşilor, răsar, nu departe: turnuleţul de la Jacobini şi turla de la „Assomption**. Jos, curticica tâmplarului şi subt odăiţa lui, şura în care răbotesc, vara, calfele şi ucenicii. Hârâie ferăstraiele, ciocăne testele, hârjie rindelele,din zori şi până seara târziu. Alături,în spate, strada... — „Hue, diâ!“, căruţaşii. Răsună copitele, plesnesc bicele, şi lumea se-aude, pe uliţă.
383
      I-atinge grumazul; tresare! O crenguţă de pintinei, răsucită de sete.
      Se întoarce şi ia de pe măsuţă sticla cu apă şi toarnă în ghivecele amândouă. Ţărâna uscată de-atâta zăpuşeală, bea apa toată. De pe straşina ieşită, deasupra ferestrei, aproape, cât să întinzi mâna, doi hulubi s-au lăsat pe jgheabul de-afară, îi cigule palma, gungură. Dă ghiveciul cu nemţişori la o parte, ia ligheanul de jos şi varsă lăturile în pâlnia jgheabului. Porumbeii nu s-au clintit, mişcă doar capetele.
      Se trage în odaie. închide fereastra, — Brrr!... E zăduf şi el tremură. Leapădă halatul. Jumătate îmbrăcat, nu se dezbrăcase, schimbă numai cămaşa, înnoadă o cravată mare albă, a înfăşurat-o de două ori după gât. Se îneacă, se clatină, „Cum nu pot găsi, oamenii, destulă fericire în ura împotriva inechităţii şi în dragostea sacră pentru patrie?! şi... tocmai acu’ sunt obosit, bolnav şi niciodată ea n-a fost mai în primejdie!“, se-apropie de oglindă. „în sfârşit, vom vedea!“. Ia un pahar, îl umple. Ridică ochelarii pe frunte, îşi clăteşte gura, scuipă pe scânduri. Ia haina, unul din pistoale, pălăria şi testeaua: cuvântarea. La ea lucrase de zile şi nopţi. Nu ştie nimeni — nici Couthon nici Saint-Just. E pregătit. Se mai priveşte odată în oglindă, porneşte spre uşă. Pune mâna pe clanţă, ascultă.
      Dincolo, bătăi repezite în duşumea. L-a simţit.
      împinge uşa:
      —   Hai, Brunt!
      Pleacă în jos pe scară, şi câinele după el.
      în curte, se întâlneşte cu Babeth şi cu fratele ei, — „tiens, le petit patriote!", îi mângâie obrajii şi surâde soră-si.
      în faţa şurii, de cealaltă parte a ogrăzii, la gura şopronului, mama-Duplay jumulea o găină, l-a văzut:
      —   Ai dormit bine, Maximilien?
      S-a oprit.
      Lângă ea, stăteau pe o ladă: o uniformă strălucitoare şi... S-au sculat în picioare.
      —   Mulţămesc. Da, doamnă.
      —   Vorbă să fie! — şi către ceilalţi:
      —   Iar a vegheat toată noaptea!
      Câţiva paşi mai încolo, Laignelot şi în spatele lui: ferit, pocăit, alt prieten, Louvet — autorul lui „Faublas“. îşi dăduse în petec, iar, şi venise la iertăciune, tremură:
      —   N-a fost în intenţiunea mea, te rog!...
      —   Iartă-1 şi d-ta, ştii cât...
      Nu-i întinde mâna, îl priveşte pe deasupra ochelarilor, rece:
      —   Respect imunitatea amintirii... unui prieteşug care s-a rătăcit, — şi trece înainte.
      —   M-am dus!
      —   Nu e în toane bune, da’ scăpaşi ieftin...
      Aproape de poartă, strânşi: Herman, agentul naţional Payan, Dumas — preşedintele roşu: generalul Danican, Coffinhal şi juraţii: Lohier, Aubry, Duplay, sârguitul Sergent, de la „Jacobini“, pictorul Gerard — ciracul lui David, închis, stăpânit; pânzarul Tachereau de Farguis şi caraulele: Nicolas, tipograful, şi Didier şi o... huidumă! marchiza de Chalabre. Moartă după politică! şi după tribun, — într-atât de jacobină c-ar purta şi nădragi, numai să-i poată scoate.
      Baba se desprinde din grup, porneşte, raţă, îi iese înainte:
384
      —  Şi mai ales, Ma’-Max..., nu cedaţi!
      Gerard, lui Vaugeois, la ureche:
      —  Ba pa naiba! o vezi!?, — i-a pufnit râsul.
      El, pritenos, îi strânge mâna. Iese pe poartă. După el, credincioşii: câinele şi juraţii — paznicii.
      S-a golit curtea, au rămas doară: generalul Brune — viitorul mareşal stă pe ladă, curăţă morcovi, şi deputatul Cure, tribunul de mâine. în urma propunerii sale va fi promulgat imperiul. Oameni pentru toate vremile!
      La „Tuileriesu — sala Conventului.
      încă de la 10 mai, un an înainte, Adunarea s-a mutat în sala „des machinesu, acolo, încăpere mare, clădită de Ludovic XIV şi unde, un veac şi un pătrar înapoi, îşi jucase Moliere Psyche. în timpul Regenţei, când arsese, Opera se mutase vremelnic tot aici şi tot în sala aceasta fusese încununat, în 78, Voltaire.
      Din cei şapte sute patruzeci şi nouă de deputaţi, abia două sute de mai veneau la şedinţe, — în cele zece rânduri de bănci, aşezate pe podina înclinată, e loc destul pentru aceştia. în schimb, în tribunele orânduite publicului pot încăpea peste două mii şi zilnic sunt pline. Sus, în rândurile din spate, se înghesuie femei şi oameni din popor, urmăresc înfriguraţi dezbaterile, şi-arată bucuria sau furia, cu zbierete sau rânjete şi urlete. Beau. mănâncă, dorm, tot aici — pe apucate.
      Lungă şi strâmtă, sala n-a fost făcută pentru ce e — se aude prost, vorbitorul, şi pentru înghesuiala ce rabdă, n-are aer: îmbâcsită de praf şi duhori. Apoi, cu zorzoanele de ghips, hârtie şi pânză, vopsite, pare neisprăvită — făcută în grabă şi pentru nevoi trecătoare, ai zice.
      O perdea mare verde în falduri şi pe care stau zugrăvite cununi de stejar şi de laur, acoperă pe margini partea de jos a sălei, toată. în colţurile ei, fascii. Deasupra în lungul păreţilor, zugrăviţi galben, din loc în loc, pe susţinătoare îmbrăcate în americă roşie, turnaţi: Cincinatus, Brutus, Publicola, Platou, Lycurg, Solon, Demosthene şi alte rubedenii spirituale, ale deputaţilor sau închipuite rude numai, — pomeniri pioase, în ipsos, date cu glanţ.
      în mijloc pe lături, jos, „biroul“ şi tribuna. Deasupra, jâlţul preşedintelui. în dreapta şi stânga lui, două tablouri: Marat şi Lepelletier Saint-Fargeau, victimele reacţiunii.
      De la înstăurarea legii din 22 prairial, „montaniarzii“ duceau o viaţă de spaimă! săvârşirea lui Danton, a lui Chabot şi-atâţia alţii! le prevestise propria lor soartă. Mulţi, din cei care nu mai dădeau pe la Adunare, s-au arătat iar în ultimele zile. Mai mult îi nelinişteşte absenţele lui Robespierre. Fiecare-1 simte pe urmele lui, puţini l-au mai văzut de o lună încoace şi... iată-1!
      Ţanţoş, grăbit, străbate anticamera sălei.
      Vorbeau, au tăcut. Cei risipiţi trec la grupuri, grupurile se risipesc. Vălmăşagul îi taie drumul.
      S-a oprit. Strâmbă din nas. în faţa lui, „Libertatea“! lui Dupasquier — coşcogea lehuza înfăşurată într-un cearşaf; alcătuirea de gips, boită arămiu — să înşele vremea.
      Scoate basmaua, ochelarii — îi şterge cu grijă. Ochii lui mici căprui căznesc o privire de miop; clipeşte de câteva ori.
385
      Vadier, Freron, Ansart păşesc în sală şi după ei, ceilalţi. Trec în bănci.
      Tribunele, pline — roiau, tac. Au înţeles. Multe feţe noi, acolo.
      Fouche ieşise din sală, nu-1 văzuse, dar nu gândea decât la el, mereu. Tallien îi iese în cale, pornesc amândoi spre ieşire, privesc înapoi, zoresc.
      Ocoleşte statuia, stă puţin în pragul uşii; canatele date de părete, intră.
      Tăcere.
      Călcând pe călcâie, înfipt, mai grăbit, astăzi, se îndreaptă spre tribună, suie.
      Anticamera rămăsese goală. Vin, fugind, întârziaţii şi cei din „comitete". I-a vestit Tallien, îi mână. Trec repede: Bourdon, Lecointre, Ruamps, Dubois-Crance, Bentabale — toţi cei pe care-i priveşte, mai ales, legea din prairial şi de care, fără el, dar împotriva lui, s-au folosit tăind capul la mai o mie patru sute, de-o lună încoace numai!
      Prin uşa întredeschisă, răzbate ţipat aproape:
      —         Am substituit legea în locul opresiunii şi oamenii tot nu pot găsi destulă fericire în ura împotriva inichităţii şi în dragostea sacră pentru patrie?! Aflaţi că...
      Au intrat în sală, şi Cambon, Camot, Boissy d’Anglas, — ferit, la încheierea şirului, Fouche.
      El cuvântează înainte:
      —         Nu eu umplu temniţele, nu eu vărs sânge! E drept că s-a răspândit zvonul că mulţi dintre noi sunt trecuţi pe liste!? că spaima-i goneşte noaptea din aşternut? dar, ştiu, — şi vocea lui ameninţă, — se găsesc conspiratori până şi în sânul Adunării, aici!, — priveşte spre tribune, braţul întins spre bănci.
      De sus, din fund, câteva glasuri:
      —   La moarte cu ei!
      -La!...
      —   Vorba!
      Au tăcut.
      —         Şi iată pentru ce trebuie formal subordonat comitetul Siguranţei-Generale comitetului Mântuirii-Publice, dar după ce şi acesta va fi purificat!...
      Nu-1 părăseşte gândul deloc: Barere, Collot, Amar, Billaud, Vadier să fie scoşi de-acolo şi mai ales Camot! Ideea călăuzitoare a cuvântării sale ca şi o suveică aleargă de la o mărturisire la o împricinare, de la un lucru mărunt la o întâmplare închipuită...
      —         Au fost întruniri nocturne în care perfidia împrăştia convivilor otrava urii şi a calomniei!...
      Acuşi acuză pe trădători şi pe prevaricatori; curg defăimările, dar nici un nume încă. îşi apără politica; o privire spre străinătate; înapoi, spre anii care-au trecut şi:
      —         Deşartă strădanie! căci intriga şi interesul paricular triumfă! poporul e năpădit de smintiţi şi de răi! virtutea, oropsită şi tăgăduită! poporul uitat, neştiut şi dispreţuit!!, priveşte iar spre tribune, — Dar de ce tac?!, — şovăie:
      —   Poporul dispreţuit, iar Republica o paragină!!...
      înfăţişează imensă oboseală. Scutură umerii, se îndreaptă, stătea aplecat, trage de manşetele de dantelă şi:
      —         îmi zic tiran, da! şi dac-aş fi, într-adevăr, s-ar târî cu toţii la picioarele mele, i-aş îndopa cu aur, le-aş garanta dreptul să săvârşească toate făr’-de-legile şi toţi, m-auziţi?! toţi mi-ar fi recunoscători!, — înmoaie glasul:
386
      —        Dar ce sunt eu, eu împricinatul? decât sclavul libertăţii! martir viu al Republicii! pe cât victimă tot pe-atât şi inimicul crimei!!...
      în bănci, Bourdon lui Tallien:
      —   Abia-1 mai aud...
      —   Aşteaptă, ai să te saturi!
      —        Toţi pungaşii mă hulesc; acţiunile cele mai lipsite de însemnătate, cele mai îngăduite oricui, făptuite de mine ajung crime!, — mâinile împreunate înainte:
      —        Sloboziţi-mă de conştiinţa mea! sunt cel mai nenorocit dintre oameni! căci n-o să găsiţi un singur individ arestat, nici un cetăţean jignit, cărora să nu li se fi spus în prealabil, despre mine: „Iată-1 pe autorul necazurilor tale! ai fi fericit şi liber dacă el n-ar mai exista! zic, judecata mea, nu inima, e pe drumul îndoielii! şi mă voi mărgini să spun că abia“...
      Tallien, lui Bordon de l’Oise:
      —   Acuş-acuş! vine...
      —        De şase săptămâni încheiate, — ridică glasul, — natura şi tăria calomniilor, neputinţa de a săvârşi binele şi de a stăvili răul, m-au nevoit să părăsesc însărcinările, date mie, ca părtaş al comitetului Mântuirii-Publice. Negreşit, prefer calitatea mea de reprezentant al poporului înaintea celei de membru al Comitetului! şi pun calitatea mea de om şi cetăţean francez înainte’ a orice! dar...
      Priveşte jur-împrejur, înalţă capul, îşi prelinge buzele... — Dar între timp fost-a patria mai fericită?, — şi-a încrucişat braţele, — Aş fi dorit-o! privind însă la multitudinea de vicii pe care torentul Revoluţiei le-a rostogolit de-a-valma cu virtuţile civice, m-arrţ temut adeseori, o mărturisesc aici, să nu fiu pătat în ochii posterităţii de vecinătatea impură...
      Priveşte spre banca lui Barras:
      —   a perverşilor care s-au strecurat printre amicii sinceri ai Umanităţii!...
      Lasă să-i cadă braţele, aproape stins:
      —   Şi-acu n-au decât să-mi întindă potirul de cucută! l-aştept resemnat pe-aceste bănci
sacre!
      Nici marmora rece a statuielor nici chipul morţilor n-arată mai multă nepăsare. Se simte oare în pragul pornirii...? Cuvântare searbădă şi tristă. Altceva adăsta Adunarea: ameninţări şi „nume“, mai ales. Vrea să-şi ascundă jocul şi mai mult se primejduieşte. Toţi se cred ameninţaţi. Până şi cei cari, de bună-seamă, i-ar fi dat pe mână îndată pe cei pe care i-ar fi cerut, tremură şi ei cresc numărul celor din haită.
      Se strâng lupii — curând or să urle!
      Lipsise prea mult dintre ei şi oamenilor de Stat, singurătatea e rea sfătuitoare. Speriaţilor şi celor dornici de viaţă, şi toţi sânt! le mărise neliniştea, dar... năclăit, de săptămâni, în deşarte meditaţii, venise irosit, fără vlagă. Altfel, ştiind prea bine că frica, numai ea, ţine în frâu Adunările, fără îndoială că i-ar fi numit pe ticăloşi pe fiecare pe nume, — dar pe cei pe care vroia să-i ucidă?...
      în aşteptare, proconsulii, comisarii poporului, rechemaţi din misiuni, şi toţi cei cu musca pe căciulă petreceau nopţile în pivniţe, în poduri şi prin dulape, burta secată şi clămpănind din dinţi, veneau aici numai să afle, un ceas mai devreme...
      Bourdon se prăpădea de spaimă, Billaud ajunsese o umbră, Barere nu mai ştia în ce luntre să s-aşeze. Legendre trăgea.să moară.
387
      Ce aud îi înfioară. Nu ţinteşte pe nimeni, făţiş, dar lovind în Cambon şi în finanţele sale, în Vadier şi poliţia sa, atacând cele două comitete, pe foştii comisari, administraţia toată, armata!?...
      —         N-avem nici măcar meritul de a fi întreprins lucruri mari pentru temeiuri virtuoase!...
      Ce vrea?... Cum, adică totul? tot trebuie refăcut!?
      Barras, vecinului:
      —   E nebun? rechizitoriu adică?!
      —   E cum e!
      —   Ăsta-i testament curat!
      Au priceput cu toţii că piedica vine de-acu de la oameni, nu de la păreri. Din fundul sălei:
      —   Circulă o listă!...
      Nu s-a clintit de la tribună:
      —         Francezilor, nu răbdaţi ca duşmanii voştri să cuteze să vă întineze sufletele nici să zgândăre virtuţile voastre cu de-zo-lan-ta lor doctrină! Am făgăduit să las asupritorilor poporului un testament îngrozitor! le las cu limbă de moarte adevărul groaznic şi Moartea! Nu,Chaumette!...
      —   Greu să mai audă!...
      —         Nu, Fouche! moartea nu e un somn veşnic! Cetăţeni, ştergeţi de pe pietrele mormintelor această nelegiuită maximă care-aruncă un linţoliu peste Natură! Săpaţi, acolo, cu litere groase: Moartea e începutul Nemuririi!
      Vorbeşte de două ceasuri pline... Mâinile sale înfrigurate răsfoiesc foile, tremură; pomeneşte de moarte precum cel ce o doreşte, despre viitor: cu deznădejde.
      Şi nicicând cel ce le grăieşte n-a fost mai greu de ghicit. Acu’ îşi roteşte ochii miopi prin sală, spre băncile „Muntelui"... Dar unde e Fouche? „Fouche unde e?" şi-şi opreşte privirea asupra grupului Bourdon-Barras-Tallien... „Fouche? poate că nu, totuşi...", răsuflă. Acu-1 pomeneşte pe Cambon, pe vrednicul biv-vel-vistier, — un om destoinic, onest. îl face „pungaş!" şi-i critică înfăptuirile; se leagă de Camot, de Barere şi iar huliri şi ameninţări împotriva... cui?
      în şoapte, Tallien lui Lecointre:
      —   Na, ţine un bileţel de la Fouche, repede!
      L-a cetit şi:
      —   Nu se poate! va fi scandal mare...
      —   Fă cum îţi spune! iute, vrei să murim!? Şi...
      Lecointre cere tipărirea discursului, alte glasuri răzleţe cer şi ele:
      —   Afişarea discursului!
      —   Afişa...
      Fouche îşi freacă palmele.
      —         .. .iată pentru ce cer primenirea Comitetelor, — răstit: — Cât mă priveşte, aflaţi că sunt sortit să lupt împotriva făr’-de-legilor, nu să le administrez!... — îşi linge buzele, ochii-i fulgeră.
      în bănci, Crance, şoptit:
      —   Atunci alte capete! — Ruamps tresare:
      —   Cine, care!? — Maignet, galben:
388
      —   Pe cine?!... Vadier:
      —   Mai întrebi? pe tine, pe mine, pe noi! — Charlier:
      —   Pe.noi toţi!
      —         Ştiu, n-a sosit încă vremea când oamenii de bine să-şi poată sluji, nepersecutaţi, patria! şi apărătorii libertăţii rămân ameninţaţi atâta timp cât oarda nemernicilor stăpâneşte încă!, — părăseşte tribuna.
      —   Afişarea! afişarea!!
      —   A-fi-şâ-rea!
      —   A-fi-şâ*...
      O hotărăsc, aproape într-un glas; Montaniarzii, înspăimântaţi! ar fi prăpădul lor! Sare Bourdon de l’Oise:
      —         Nu! căci în cele ce a cuvântat sânt strecurate arătări atât de grave! încât îmi pare primejdios să le lăsaţi să se răspândească şi mai cuminte e, zic, ca întâi discursul să fie cercetat în amărunte, de către comitete negreşit!
      —   Aşa-i!... Să fie! să fie!
      Barere, nelămurit încă dincotro suflă vântul:
      —    într-o ţară liberă se cade ca totul să fie ştiut, adevărul şi greşelile!... Robespierre îl privea ţintă, înclină uşor capul, cobora scara.
      —   şi... şi votez... pentru afişare!
      Cambon se repede cu pumnii strânşi spre Robespierre:
      —         înainte de a fi pângărit voi vorbi Franţei! Am muncit ca un câine, dispreţuiesc toate atacurile, dar a venit vremea să spun tot adevărul! Da, un singur om zădărnicea voinţa Conventului Naţional şi acela eşti tu, Robespierre!
      —   Afişarea!
      —   Afişarea!... Barere,prudent:
      —   Cred că amânarea...
      Couthon, săltat din cărucior:
      —         Şi eu, declar că propunerea lui Bourdon e un ultragiu adus Conventului care ştie să simtă şi să judece şi pentru a dovedi Franţei că se mai găsesc oameni cărora nu le lipseşte curajul să spună tot adevărul, cer ca discursul lui Robespierre să fie distribuit în toate comunele Republicii!
      —   Să fie! Să!...
      Vadier, hotărât să-l compromită:
      —         .. .căci văd o conspiraţie dintre cele mai întinse, în relaţiile dintre... maica-precistă şi aleşii ei!, — şi priveşte stăruitor spre tribun.
      —   Catherine Theot!
      —   L’affaire Theos! l’affaire Deos!!
      De sus, din fund şi din faţă, tribunele:
      —   Â nous Ies sans-culottes!
      —   Marat est mort!
      —   Silence, vous!... Preşedintele scutură clopoţelul.
      —   ...Theos! La mere-Dieu! Le merdeux! Le tiran!...
      —   La comitete!
      —   Să se trimeată la comî’!...
389
      —    Ba nu! Afişarea!
      Billaud-Varennes, împăciuitor:
      —          Robespierre are dreptate! şi orice faţă ar acoperi ea, masca trebuie smulsă! şi dacă e adevărat că nu ne mai putem bucura de libertatea părerilor noastre, miai bine cadavrul meu să slujească de tron năzuitorului..., — cu ochii aprinşi, îl priveşte ţintă, — decât ca prin tăcerea mea s-ajung părtaşul nelegiuirilor.., tale!
      Freron socoate nemerit să ceară abrogarea legii din 22 priarial:
      —          Căci cine se mai încumetă să se rostească făţiş când teama de a nu fi arestat îi mână călcâiele!? Să se isprăveasc’ odată! să luăm comitetelor dreptul de a ne mai ucide şi pe noi, deputaţii!
      (Aplauze! aplauze!!)
      Billaud, însă, ştie că redobândirea imunităţii ar risipi spaima deputaţilor, i-ar dezbina iar, sare şi strigă:
      —          Nu! căci acela pe care frica-1 opreşte să spună ritos păsul Naţiunii, nevrednic e de a mai fi purtătorul de glas al poporului!
      (Aplauze!).
      —    Bravo! Bravaaa!...
      Dubois:
      —    Lista de proscrişi, unde e!
      —    Arat-o, tirane!
      —    Lista! lista!!
      —    Listaaâa!...
      Bourdon îşi apără pielea, parc-ar rosti o litanie:
      —    Discursul lui Robespierre să fie trimes la comitete!
      —    A-fi-şa-rea!...
      în picioare, ochelarii pe frunte, strigă cât poate:
      —          Cum!? voi fi avut curajul pur să mărturisesc aici,în sânul Conventului, adevăruri pe care le socot salutare patriei în primejdie şi voi cereţi ca discursul meu să fie cenzurat chiar de către aceia pe care-i acuz!?
      —    în sfârşit! 1-auzirăţi?...
      —    Aţi auzit?!...
      —    Vrea ca să...
      Vadier, mirat:
      —    N-a numit însuşi comitetul, oare!?...
      Charlier păşeşte spre el:
      —          Când te încumeţi să ai semeţia virtuţii, va s-o ai şi pe a adevărului! numeşte-i odată pe cei pe care-i acuzi, hai! ho-tă-răş-te-te odată!
      Billaud:
      —    Arată lista, tâlhâ’!...
      —    Lista.
      —          Stărui,domnilor... — în ceea ce am spus şi nu veţi dobândi de la mine retractarea! Aruncându-mi pavăza, m-am înfăţişat vouă fără apărare şi n-am ademenit pe nimeni...
      —    O scaldă!
      —    Lis-tăa.
390
(h Jean-Baptiste Amar:
      —    Amorul propriu, câteodată...
      —    La vot! la vot!!
      —    Afişarea! afişarea!!
      —    Lăsaţi Adunarea să...
      —    A-fi-şa-rea!
      Breard:
      —    Nimic, până nu se vor pronunţa comitetele!
      —    Afişarea!
      —    Afiş’!,..
      Preşedintele:
      —    Respins.
      Decretul care ordona răspândirea discursului a fost amânat.
      Se lasă greu pe bancă, buimăcit, şopteşte:
      —    Sunt... sunt pierdut! Nu l-a auzit nimeni.
      La tribună, Barere le anunţă cucerirea Anvers-ului.
      Degetele lui bat măsura pe pupitru, sieşi:
      —         Am vrut să le aduc virtutea, ei se mulţumesc cu izbânzi! Da, nu mai au nevoie de mine, sânt... pierdut!
      E ora 5, se ridică şedinţa.
      Toţi veseli, el trist.
      S-a golit sala. Pleacă.
      Rochiţă de taffetas cu pătrăţele verzi şi rose pom-pom, mânecuţe până-n cot. Pantaloni albi de tulpănaş cu horboţică în colţuri; ciorapi lungi, pantofi. O pălărie mare de paie, cu bănuţei,i-a fugit pe ceafă. înălţată pe vârfuri, căzneşte să desprindă, din tufa de trandafiri acăţăţi pe zid, o cracă, n-ajunge. Iar saltă şi cade iar pe tocuri.
      —    Charles, nu eşti bun la nimic!
      Foarte domol:
      —    Cin* ţi-a spus ţie-aşa?
      —    Io zic!
      —    Şi cine eş’ tu?
      —    Sor’-ta mai mare!
      —    Moţ! mai ma’e cu t’ei luni...
      —    Eş’ prost!
      —    Ba sunt f’atele tău.
      —    Sânt mai mare ca tine cu paisp’ce luni!
      -Şi?
      —    Nu ţi-ajunge?!
      —         Mie?... mi-e pe’fect egal!, — bagă-n buzunare mânuţele sângerate de ghimpi, trage de pantaloni în sus, a rupt sous-pied*-urile! azi i-a pus întâi şi-i era teamă să nu-1 lase, nădragii lungi. S-a trântit jos pe răzor.
      —    Ai să-ţi boţeşti straiele, uit’, te-ai murdărit tot!
      —    Nu mă mai plic-ti-si!...
391
      Buflei, bălai şi câm; ochii negri, zulufi; beretă cu pampon: o zgârâietură pe nas şi alta în bărbie; guriţa şi degeţele pătate de mure şi pantalonii greji de caşmir, feşteliţi.
      —   Uit’, ai pierdut ş’ un nasture!, — speriată.
      Sare-n sus:
      -Când? nu?!...
      —   N-aveai patru, în faţă?! Uite-i trei numai!
      Era foarte mândru pe hăinuţa de postăvior albastru cu bumbi auriţi: cic’ aşa se purtau nobilii, al’dată, demult; „la fel se îmbrăca şi tata-moşu!“, aşa auzise. Pe a lui o croise tuşa-Nathalie, dintr-alta mai mare pe care i-o adusese lui, în primăvară, Lari viere, vătaful... Gherocul cică fusese a lui oncle-Herault... de Sechelles, un unchi al lor care se prăpădise, la ţară. Laudă.
      —   Nu-i aşa, Ma’ie-Aimee?
      —   Spui prostii! i-a tăiat..., uite, ţi-ai rupt şi piedicile de la nădragi, bravo ţie!
      îmbufnat:
      —   U’ât mai vo’beşti! şi scoate-mi cole’eta!
      —   Nu vreau,
      —   Mă st’ânge!, — zbiară, răguşit: — îmi taie gâtu’!
      —         Iar prostii!? să nu mai zici aşa, prostule!, — se uită în toate părţile. E ruşine!, — îl ceartă şi-i scoate guleraşul de batistă screobit. — Ai înţeles!? şi-acuşic’ ajută-mi să culeg trandafiri şi-ţi cos eu, acasă, nasturile, — se-apleacă şi-l ia din ţărână, lucea — căzuse la picioarele zidului.
      I s-a luminat faţa, râde printre lacrimi, bate din palme:
      —   Ma’ie-Aimee, te ’ubesc mult! — şi-i sare de gât.
      —         Bine-bine, am să-ţi scot şi..., stai că mă ’năbuşi! şi petele de pe nădra’, pardon! de pe pantaloni.
      O sărută cu foc şi iar se caţără copiii, dar n-ajung la măceşi — plini de ghimpi, au înflorit prea sus pe colanul de cărămidă.
      Stau pe un dâmbuleţ, lungiţi, deasupra şoselei.
      Zi lungă de vară.
      Au lepădat surtucele; leoarcă, basmalele.
      Acuş spre chindie apasă mai greu, zăpuşeala; dogorăşte pământul.
      Au ieşit la câmp să mai răsufle, în oraş nu-i de trăit!
      —   .. .şi tot nu mi-aţi spus was vorgekommen ist cu d-1... Bertaut, vărul de la?...
      —   Prevestirea s-a împlinit întocmai, — priveşte-n jos şi tace.
      Devale, toată calea, de la Neuilly spre Paris, prinsă.
      Răzmeriţă nu-i, nu s-aude să strige nici unul, dar forfota umblă — mulţime! Toţi au surtuce negre. înmormântare, să fie? întrunire politică?...
      —   Poate d-ta vezi mai bine?
      Stă o clipă:
      —   Lauter Jakobiner!
      —   A-hâ!...
      S-a răznit din ceilalţi, a părăsit şoseaua. îşi luase partea.
      Frământat între căngile dinapoi, subt burtă, cocoloşul a crescut cât o nucă.
392
      Şi-a înfipt ghearele în el, ale dindărăt mai lungi, arcuitele, şi proptit în părechea de labe din mijloc şi folosind pe ale dinainte, pe rând, pârghie, a pornit de-a-ndaratilea, cu capu-n jos, trupul înclinat şi cu şezutu-n sus. Nu-i supărat, dimpotrivă! dar aşa a apucat, din bătrâni: când vrea să care, împinge.
      Şănţuleţul şoselei l-a trecut iute, a ajuns cu povara în buza clinului. L-aşteaptă canon, nu glumă! la ce-o mai fi lăsat drumul? Grija de moarte, poate? că trec vite, căruţe, iar de partea cealaltă a căii începe smârcul îndată. O fi ştiind el ce face, poate că mân’ acasă — grăbit pare. Lasă clinul moviliţii şi-o ia drept în sus, putere! nu s-aude cum suflă, dar unde-şi înfige piciorul zboară praful, ţărâna.
      Iată-1 ajuns în pieptul dâmbului. încă un pas..., i-a ’lunecat stângu’ dinainte pe un bob de cânepă. S-a proptit, săracu’ ,în celălalt, dar l-a dat glomotocul peste cap. I-a scăpat sarcina şi el de-a rostogolu’, până-n pulbere jos.
      Căzuse pe spate, lighioana neagră — îi luceşte burta parc-ar fi de sticlă.
      Bate din labe, scârţâie din gheare, se zbate, s-a sculat, — uf! şi se înhamă iar,porneşte la deal, cărăbuşul.
      Ei stau pe coate, privesc.
      De-a curmezişul tăpşanului, costiş, o potecuţă ocoleşte prăvalul; rămasă de pe când or fi fost ele ploile, Urmă de apă, şuviţă, poate urmă de şarpe să fie — e şi umblată.
      —   O să vedeţ’ că ia drumul ăsta, s-a învăţat minte...
      —   Habar n-ai!
      Mişcă labele întruna, ale din urmă şi ghearele le mută, pe boţul de balegă, să schimbe astfel osia nevăzută a cocoloşului, să ţină povara în cumpănă şi zoreşte din proptelele dinainte, când cia când hăis — greu! prea a luat dealu-n piept şi iaca, un fir de pir că le-a tăiat drumul: au izbit stănoaga şi-au pornit vijelie, la vale, şi înhămătura şi calul.
      —   Canonită treabă!
      —   Truda pentru hrană.
      —         Să fie numai atât s-ar lăsa păgubaş poate, da’ prea e una făcut glomotocul, cu grijă, să ştii, meştere, că şi-a închis în gurgui sămânţa, oul.
      —   Dacă-1 mână dragostea de prăsilă, apăi ’junge el!, — şi-şi mângâie barba.
      —   Deh, dac-o schimba drumu’, poate...
      —   Sau de i-or veni ajutoare, nu?
      —   Pe naiba! musafir la masă, asta poate!
      Tot drumul răsturnat pe care umblase, tot pe-ăla l-a luat.
      Abia a făcut jumătate din cale şi iar a nemerit jos întins pe spate, nuca de bucate lângă el, înainte.
      Stă-n şezut şi fluier* a pagubă. Nu s-aude, — a-nceput vântuleţul să sufle.
      Trage din pipă; se răsfiră fumul, grăbit.
      —   Necăjit sărmanul, ca şi oamenii!
      —   Mai rău! noi, ce să cârtim, le-avem toatele, de-a gata, la îndemână.
      —   Wirklich so!
      Pântecosul trece de partea cealaltă a boţului, grăbeşte-căzneşte cu capu’-n jos, proptit în palme, cu zgaibele dinapoi înfipte răscrăcite pe glomotocul de baligă, pornesc la deal. Mai stă, mai urcă... Gâta! au ajuns aproape sus pe culme, slavă!... Aşi! au scăpat iar la
393
vale; trăsese el piciorul, de spaimă, cât p-aci să-l scape într-o vizunie de coropişniţă, fir-arî nu-şi găsea şi ea alt loc!?
      —   Asta cavaler moar* de foame, n-ai noroc!
      —   Oul, oul, Schmidt, cum ţi-am spus.
      —   .. doch schwach geboren!
      Bietul gândac a luat de la cap hamalâcul. E la al şaselea drum, goanga neagră şi tot aşa zorit mână cocoloşul de mâncare.
      —   Asta Sisyphe!, — scoate şi şterge ochelarii.
      —   Aşa zău!...
      Mişcă picioarele parcă le-ar mâna maşinăria din burtă; pe dinafară n-arată c-ar avea altă viaţă. Cum stă, aşezat, încotro merge? capul neclintit, plecat spre pământ, între labe, ce-i văd ochii decât drum neumblat?!
      —   Da’ unde ne-or fi copiii? — şi cată departe ’nainte.
      —         Uite-i aici, la stânga, la capătul lanului, aproape, culeg flori parcă, — şi liniştiţi şi-au aplecat iar privirile...
      —   Nu-1 speria, lasă-1!
      Ce simţ i-o fi spus să vină? că nas prea mare n-are. Mustăţile, poate, — roşcate şi le mişcă întruna. A venit în zbor. Că’narul tocmai poposise; s-a lăsat lângă el, de partea cealaltă a cocoloşului, a suit deasupra, şi-a tras aripele fumurii sub haină şi-n chip de „buna seara", cu stânga dinainte răşchirată l-a altoit pieziş, peste burtă, pe amărâtul care de la vale ţinea boţul să n-alunece. A sărit ca din praştie, far’ să vrea. S-a dus de-a-nboulea până-n şosea. Noroc, căzuse în picioare, altfel... Bocceaua cu merinde, la ea-i era grija! l-a ajuns din urmă şi prins pe ea, să n-o piardă, ăl de venise-n zbor la ea.
      —   Sacre cure!
      Nu după fapte, dar după ţoalele negre, părea nelegiuitul să fie popă!
      —   Cure juret bien entendu!
      Şi-a desprins ghearele, îl ameţise călătoria, când călare când călcat, a stat să mai răsufle.
      Pricăjitul, cât ai clipi e la locul de cinste,înapoi, scuipă-n palme, le răpede în pământ şi proptit în nas, apucă glomotocul între picioare...
      Şi-a venit ortacul în fire: în două labe de partea cealaltă, dinspre deal, a cuprins gogoaşa cu ghearele şi a purces a păşi de-a-ndaratile, el trăgând, cel’alt împingând, pleacă cu toţii la deal.
      . ..Cât or fi mers şi iar s-au pomenit în vale.
      Abia s-au desmeticit, şi cum stăteau aproape unul de altul şi „trufandaua" mai la o parte, s-au şi înşfăcat întâi, câteva cosoare,repezite; palme gândăceşti, — lunecă hangerele pe platoşele negre, păs’ să pătrundă! apoi ghiontiri, buşiri; ridicaţi în două picioare s-au cuprins în braţe; ursăreasca-n două părţi...
      —   Ehei, care pe care?                                                         r
      —   „ Vertig!“, şi mai să-i vină lacrimile în ochi.
      îi pusese piedică, vrăjmaşul. S-a împleticit să cadă, gata era. L-a întărit deznădejdea şi unde l-a smucit pe zurbagiu o dată, l-a răsucit în loc şi l-a adus voiniceşte pe spate, i-a dat drumul, şi-a pus palmele-n pământ şi labele dinainte ulube şi mână!
      Aplecat peste ei:
      —   Nun was los weiter?
      —   Adastă.
      Se depărtase, mai să înceapă urcuşul, singur.
      Din trei bătăi de aripi, Cărăbuş II s-a aruncat, greoi, sus pe găluşcă şi arde-1!...
      Ocolea, năpăstuitul, vrea să suie, să-i cadă în spate, aşi! nu era chip. De pe coperiş, cu ochii ţintă la el, se întorcea încotro se arăta cel’alt.
      Dac-a văzut, sărăcuţu’, că e în primejdie să-şi piardă pâinea, ce zic, seminţia poate, a îngenuncheat sub cocoloş şi cu casmaua din frunte a început să sape un prăval, dinspre vale, şi cu greblele din labe a râcâit la o parte pragul de ţinea în loc glomotocul. L-a simţit că se hâţână, abia a avut timp să înfigă hârleţele şi-au şi pornit grămadă de-a dura... Jos, n-a mai stat să hodinească, s-a apucat să împingă, zor! Credea că scăpase de zurbagiu...
      —   Lămuriţi-mă, la ce-a mai venit peste el? Căsnicie nouă, rude? tovărăşie?...
      —   Pe dracu! să-i ia bucăţica de la gură, de-aia!
      —   Jo sol? va să zică şi dumnealor!?
      —   Mai cu perdea... — Sans... Tribunal revolutionnaire, nicht wahr?
      —   Nnu..., sânt lighioi de treabă.
      —- Cine, mă rog?
      —   Cărăbuşii! cine alţii vrei?!
      —   .. ist auch meine Meinung.
      înhămaţi sunt, la treabă, dar trag alandala. Cel dinainte, ăl dinspre deal, e cu spatele la drum, nasu-nfîpt în... magiun, nu vede; celui de la vale, i-astupă ghemotocul vederea. Merg ca orbeţii..., n-au spor la lucru.
      —   De ce nu-1 lasă singur, să plece?!
      —   Spune-i-o, el crede că-i a lui.
      —   Wie so?
      —   Pelote touchee, pelote acquise!
      <S-au clătinat să cadă, — şi-a înfipt, bietul, frânele până-n cot în ţărână, abia ţine-n loc ghemuleţul...
      Nepoftitul s-a prins cu toate ghearele de cocoloş, venise să tragă şi se lasă dus, când sus când dedesubt, dar baremi hodineşte.
      Gâfâie şi împinge, urcă...
      Să-i ajute chipurile sau să desluşească pe neamţ, întinde mâna, cuprinde între degete şi pe caii-cărăuşi şi încărcătura, şi:
      —   Poftim, Tobie, dumnealui e N° unu şi dumnealui...
      —   Barere vielleicht, pardon! Nummer zwei, so gar beide endlich!
      —   Poftim şi litigiul, miroase-1.
      Apropie cocoloşul de nas şi-l lasă iute jos, strănută.
      —   PJuif... so pervers sind die Kleinen!?
      —   Aşa, du ach şi unul din ei la nas, — şi-i dă cărăbuşii.
      îi plimbă între degete, apleacă capul, se uită şi:
      —   Ateuchussacer!miros... farmoz! muscus,nein? Aber wie?...cu aşa treab* mare?!
      —         Autorizaţi din naştere, Tobie, iar parfumul personal să astâmpere putoarea, când sunt la lucru. Vezi d-ta..., că d-ta nu ştii cum puţea Hebert când ni l-au adus pe sus...
      —   Unde?
395
      —   Acolo... sus.
      —   Pe punte, ja so!? Scheint aber dass Marat auch?...
      —         Puţea încă din viaţă, groaznic! norocul meu c-a murit în baie. Ai să vezi, pe rând... toţi! — şi cade pe gânduri.
      Schmidt pune binişor cărăbuşii jos lângă glomotoc şi:
      —   Şi cum s-a întâmplat cu D-l... Bertaut?
      —         Cum? ’păi... căsnicia începută cum ştii, s-a încheiat iute. Plăpândă, mai şi zăcuse, Margherita s-a prăpădit, puţin ce dobândise un băieţel. Au urmat ani grei de văduvie, — trist şi tăcut înainte, mai posac se făcuse. în jurul lui, nimeni. Apoi,într-o zi şi-a luat odrasla, au părăsit Normandia. Sosiţi la Paris, au dejugat la Hanul Călăilor. Locu’-era de dat.
      —   Warum?
      —         Mor şi călăii câteodată, darum. Acolo în piaţă, casa. O hardughie în opt colţuri; piatră şi lemn. Jos, odăile — patru, iar deasupra, nu prea sus, o clopotniţă deschisă larg în patru părţi: lanterna.
      —   Was?
      —         Răbdare! înăuntru’ ei se rotea pe osia înfiptă în podină, mânată de jos cu funia, colivia de lemn în care erau băgaţi, să fie arătaţi la lume, osândiţii şi la asemenea pedeapsă. La capătul străzii des Petits-Champs, tot acolo în piaţă, se ţinea şi bâlciul la fiece zi întâi. Venea lume multă, aşa că nu lipseau privitorii...
      —   Asta vrai şi lege!
      —         Vezi d-ta,înfăţişările aistea nu fac pocăiţi, dimpotrivă, molipsesc către făr’-de-legi şi pe alţii. Zic, alături era grajdul şi o gherlă în care dai din casă; acolo se coborau leşurile celor săvârşiţi, înainte de a-i arunca la groapă.
      —   Nevinovaţi erau printre... ei?
      —   Socoteai’ asta n-a fost şi nu e în seama noastră.
      —   Leider!
      —         Mulţumesc, atât ne mai lipsea! în şura ’ceea îşi petrecea Charles de Longval ceasurile slobode. După ce dăruia moartea, lăsa paloşul şi lua bisturiul. în liniştea nopţii, la lumina opaiţului, pe trupurile scurse, supte, cerceta tainele vieţii. Aşa află cum se scurtează suferinţele şi cum se alină durerile. Doctoriile le vindea,‘negreşit şi încă scump, dar numai bogătaşilor — celor nevoiaşi, fără bani. Ne-au rămas de la dânsul amănunte asupra înjugării muşchilor şi multe învăţăminte şi leacuri şi tot de la el am moştenit şi înclinarea spre cercetări anatomice
      Nedumirit, cu ochii holbaţi:
      —   Ja so?!...
      —         Pe vremea ’ceea şi încă jumătate de veac încoace, se obişnuia mult... Chestiunea-Maret adică canonirea osândirilor, înainte de a fi isprăviţi, pentru a-şi mărturisi părtaşii sau altele tăinuite. Pregătirea aceasta, însă, o lucra „ instrucţia “ cu prepuşii şi ajutoarele sale, în sala mare din beciurile de la Châtelet. Din adâncurile dosite, scurşi de mărturii ţipate, adesea şi de sânge, îi lua în primire bunul meu să-i... O, despre cele ce se petreceau acolo în „Camera Schingiuirilor**, a lăsat scrise, destule! şi dacă-ţi cade cumva părul, Tobie, citeşte-le...
      îşi potoleşte frizura, cu mâna:
      —   O Dank! viei Dank!
396
       —        C-ajunge. Zic, ducea viaţă căznită, ferit din lume. Rar de-şi părăsea după Apus casa, — dar în seara cu pricina fusese chemat la Châtelet. Isprăvise... şi se întorcea spre casă. Va c-a mai zăbovit după târguieli poate, el o fi ştiut pe unde. Trecuseră de rue Saint-Eustache, prin rue Poissonniere, adică... Sainte-Anne, cum îi ziceau acum un veac, dar ştii nu era decât tot rue Poissonniere-prelungirea, şi ajunşi la podişca de lemn de pe canal, puţin mai înainte, cam pe locul unde au inaugurat săptămâna trecută „Conservatorul de Arte şi Meserii**...
       —  Wofrîiher war l’abbaye de Saint-Martin-des-Champs, nicht wahr?
       —        în rue Saint-Martin, tocmai, au fost ajunşi din urmă sau pândiţi poate. Sluga lui Longval cu felinarul în mână lumina calea. împresurat de derbedei, Charles a tras paloşul
—   îl purta mereu la cingătoare. Toupet, argatul s-a repezit să-şi apere jupanul. Un pocnet! L-au ucis. Nu-ţi dă-n gând cu ce?...
       —  Cu pistolu’?
       —        Se auzise de curând, atunci, despre o născocire venită tocmai din America şi foarte preţuită de către tâlharii din suburbii, o plăteau cu aur. Erau mulţi, opt sau zece, au tăbărât, i-au pus bunicului căluşu-n gură, să-l împiedice să ţipe, l-au legat fedeleş. Cel de-i vătăşea, o namilă de om, „Coquillard** îl strigau tovarăşii, el trăsese cu revolverul, îi fumega în mână, l-a încărcat pe Charles pe umeri şi au pornit pe măidan înainte. întunerec. Au mers o vreme. Licărea o luminiţă. Au stat. L-au lăsat pe picioare, da’ i-au tras pe cap, până-n brâu, un burduf de piele şi au pornit, sprijinindu-1. Mult n-au mai mers. Se desluşeau zbierete, râsete înfundate şi deodată gălăgie mare şi „ — Călăul! au adus călăul! u, şi linişte. Sosiseră, de bună-seamă. I-au scos gluga. A, uitasem să-ţi spun! cu câteva zile înainte fuseseră aduşi la „Lanternă** trei oameni de neam: Jean Bourret, procuratorul regelui; Pietre Manoury, căpetenia gărzilor şi încă unul..., îmi scapă numele; oameni unul şi unu, aşa că nu mai era loc în piaţă de lume. Haimanale, gâtuitori, şterpelari, spoitori, chivuţe, cerşetori* borfaşi, toate ciurucurile veniseră acolo să privească şi... acu da iar cu ochii de ei. A priceput iute, îl aduseseră între calicii de... la Cour des Miracles! Adunătură. Şi fomei şi bărbaţi şi toate vârstele. Aşezaţi la mese, alţii ghemuiţi pe duşumele, beau şi joacă. Aburi de vin, duf de rachie, chiote şi: — Să n-ai nici o grijă!, toţi într-un glas. — Şi ce vreţi voi de la mine?!
—   Să-ţi faci datoria!, i-a răspuns un vlăjgan cărunt şi purta la şold o spadă lungă. Vocea-i sună cunoscută, bunicului şi parcă să-l semuiască?... Barbă sură, tunsă, zbârcit ca o smochină, ciolănos, căutătura şireată, şui, dar sprinten; pălărie cu pene, cisme răsfrânte, răscăcărat pe un fund de butie, sus; — tot nu-şi aducea aminte.
       —  Nu era?!...
       —        Aşteaptă! — Te-am adus să-i tai capul dacă... — Cui? — Ai să-l vezi îndată, e osândit să... — De către cine? — Ce-ţi pasă ţie!? — De Châtelet, de Camera-Criminală, de către locotenentu' Poliţiei, poate? să văd întâi sentinţa. Celălalt: — Ia seama! orice împotrivire e de prisos, Onorata Adunare..., şi priveşte în jurul lui, — a hotărât astfel şi dumnealor nu glumesc! Răcnesc într-un glas: — Pe toţi dracii, nu! — Cap de Dious! Se cutremură sala... — Aţi isprăvit, ai terminat?, întreabă bunicul, — Atunci aflaţi că paloşul meu aparţine Justiţiei numai, îl pot trage împotriva voastră, dar nu pentru voi şi dac-aveţi de făptuit un omor, luaţi-vă ajutoare cuţitele voastre, eu... am să v-aştept pe fiecare! Trecu un fior prin toată sala, părea că le-ă venit mintea. Ţi-ai găsit! Şoapte, strigăte, urlete: — Să4 scoat' afară! — Trebui! ucis!! Şi la un semn al căpitanului, au săltat chepengu’ de la
397
pivniţă, l-au dat la o parte, au tras de frânghii şi-au adus la lumină, sus pe podea, o cuşcă. Din ea, au scos un moşuleţ: Orbul! A tresărit când l-a văzut, şi Charles. — îl cunoşti? l-au întrebat. — Da, l-am mai văzut...parcă.
      —  Nu era?!...
      —        Acu şi-aducea aminte: de ani de zile, în fiecare zi, purtat de mână de o copiliţă, cu palma întinsă, ochii lipiţi, apoi stârcit acolo jos... pe scara bisericii Notre-Dame-de-Bonne-Nouvelle. în drumul lui, aproape de rue Saint-Claude, aştepta pomana. De câte ori, trecând pe-acolo, îmbunat de gingăşia fetiţei, de suferinţa lui, îi strecurase gologanu-n palmă. — Da, îl recunosc, nu e cerşetorul orbul?... Ghemuit jos lângă cuşcă, cum l-au trântit, privea stăruitor spre Charles şi a oftat.
      Milogul, vezi, era împricinat că prădase banii comunităţii, cu paza cărora fusese însărcinat demult. Pierise bănet! şi-l închiseseră că doar o da pe faţă cine; pe el nu-1 credeau în stare, dar... Mai află că fetişcana care-1 însoţea, fugise... Şi iacă-şi aminteşte, două zile în urmă tocmai trecea prin rue des Puits-d’Amour şi-n colţul străzii Mondetour, o zărise; era îmbrăcată într-o rochie scumpă de mătase şi l-a văzut şi fata, urcă într-o caleaşcă tocmai, dar, cum cel ce s-arătâ să fie voevodul haimanalelor îl întreba întruna pe bătrân: — Spune, poate că fata!?, iar el tăgăduia, tăcu şi Charles, se domirise... Dac-a văzut că nu poate, Cu toate rugăminţile, să-l înduplece să spuie, şi sala toată, zavergii şi zavragioaice, toată scursura târgului, zbierau: — Lamoarte!, ba la canon! le-a spus: — Luaţi-l, şi din paharul plin ce ţinea în mână şi-a turnat în palme, vin: — Mă spăl pe mâini!
      într-o clipită, l-au răsturnat pe-o ladă. au scos din fanalul ce atârna din tavan o lumânare groasă şi i-au pus-o sub tălpi, subt fiecare câte una.
      —  Doamne!...
      —  Regele lor, bătrânu’-acela ciolănosu...
      —  Blignac! nicht wahr?
      —  El, stăruia ’nainte: — Nenorocitule, da* spune-odată! Nimic. Mut.
      —  Şi lumânările?
      —        Sub tălpi, sfârâia flacăra, — deştele scrum, şi s-a smucit, a sărit în picioare, zbierând, alerga pe călcâie, îşi semănase oscioarele şi coaja de piele arsă pe scândurile goale, sărea urlând ba-ntr-un ciot ba pe coate, şi mâinile le-avea arse! şi s-a rostogolit la picioarele lui, strigând: — Charles!...
      —  Paul Bertaut,sărmanu’! şi Schmidt şi-a prins capu-n palme, — Doamne! Doamne!!
      —        Fie-ţi milă, ucide-mă! Putea cumva s-o facă, gândeşte-te?! încăperea toată, plină de fum şi miros de came friptă. Două femei zăceau pe scânduri — leşinate. — Te mai întreb odată: cine? — Nu... ştiu, darea-i nevinovată! — Taie-i capu*! Cu braţele încrucişate, bunicul — stană, trăgea nădejde c-or să-l ierte. Aşi, cine?! Zbierau ca demonii, — La moarte! — Spânzuraţi-l! L-au şi săltat de subţiori, întâi şi-apoi de şale şi i-au trecut pe după gât o funie, pregătită dinainte negreşit — atârna, prinsă-ntr-un piron în zid. Abia s-a dat în lături şi bietul spânzurat a căzut pe spate jos pe podină şi s-a sculat — fringhia nu-1 răbdase, răscoaptă, s-a curmat. Vrând-nevrând aveau să-l ierte acu, fiindcă-1 iertase funia. — Ştiţi ce? tot e el nobil, să-i tăiem capu*!, urlă unul, •— Marmotte, tu te pricepi baremi, hai! Răcnesc cu toţii: — Marmotte, da, da, el să-l!... Scurt, gras, negricios, fără gât, fără frunte, tuns mărunt, neras, ochi de rac, buze groase, mâini păroase mari; cleios: — Dac-o porunci căpitanu*..., şi s-apropie, legănat, de moşneag. — la-l, Marmotte!, zbierau ca
398
apucaţii. A smuls de pe tejgheaua scundă un satâr, s-a năpustit pe el, călare, i-a trântit o palmă-n ceafă, îl doborâse în genunchi, bărbia înfiptă în marginea lăzii, a ridicat satârul şi l-a repezit... Un urlet înspăimântător! şi a început s-alerge iar, plin de sânge, îi curgea şiroaie pe piept, pe faţă; baragladina îi sfârtecase scăfârlia şi umărul numai.
      Se şterge de năduşeală:
      —   Und?.,.
      —   Bunicu* a apucat paloşul cu două măini... Dintr-o izbitură-i retezase capul.
      —   Proorocirea!
      —        Ăi cu căruţele care-aduc din noapte zarzavat şi altele de-ale mâncării, la târg, l-au găsit pe moşu-meu în şanţul uliţei... de Picardie, în nesimţire şi fiindcă li s-a părut, creştinilor, că mai sufla, l-au dus la post, pe braţe, şi de-acolo, cine nu-1 cunoştea! l-au cărat acasă.
      A zăcut mult; om întreg nu s-a mai făcut el niciodată, dar îi crescuse flăcăul, tata-mare, şi, cum ştii, meseri’ asta se moşteneşte, oftează.
      —   Und der Gauner?
         ?...
      —   der Blignac, also?
      —   Aproape de Palaiseau, poate-ai fost?...
      —   ’nosc! gar nicht weit von hier.
      —        în cătunu’ Cajeaux, trăia un preot tare înstărit. I se dusese vestea că ţine banii la ciorap, bogat putred! lacom şi bănuitor. în oricine i-ar fi bătut la uşă vedea un tâlhar iar pe ţigani n-avea ochi să-i vază, se cutremura de ciudă când le-auzea de nume numai. Apoi se întâmplase cu o săptămână înainte, că se spărsese două case, ba se furase de la locuitori şi câţiva cai. Şi pentru că-i arătase părintele şi fiindcă poposiseră noaptea la marginea satului, vinovat de faptă era bănuit un sălaş de lingurari. Sătucu’ era în fierbere mare şi popa nu mai avea astâmpăr. Despre aistea toate, aflase şi Valvins de Blignac, voevodul calicilor, şi...
      —   Dar cum ajunseseră, mă rog, aici şi el şi cel’alt?
      —        Ai dreptate! uite, cu viaţa care-o duceau, unul din pornire, celălalt molipsit, nici că putea sfârşi altfel.
      Zic,pe la Laval, Mayenne, Angers, mai pomenesc şi astăzi bătrânii, din auzite negreşit, despre grozăviile făptuite de banda Grand-Jacques, aşa se chema haita lor, ei erau căpeteniile. Şase ani au înfiorat târgurile şi pe drumeţi. Nu era chip să le vină nici o poteră de hac. Au săvârşit nelegiuiri mari! Sătui de pradă şi grijulii să li se şteargă urma, au nemerit,întâi Paul — adusese cu el şi o fetiţă, fructul unei legături cu o ţigancă din sălaş...
      —   Das junge Măd?...
      —        Eben! fata care-1 ducea de mână când făcea pe orbul, copila lui! zic, în urmă a venit şi celălalt şi fiindcă era pricopsit şi-l însoţea şi faimă mare, l-au ales de căpitan, de rege — dacă vrei.
      Dar să-ţi spun: abia aflase şi-şi croi repede planul. Să întocmească o ceată de gospodari, vorba vine! dar haina adesea te-arată cum vrei să pa’i, zic şi toţi pe cai, să oprească spre marginea cătunului. Să aibă cu ei pe unul, tot de-ai lor, care să semuiască pe primarul ţiganilor, adică pe căpetenia hoţilor legat cobză, iar dânşii, strânşi în jurul unui copac dinainte ales, s-aştepte, ca să-l spânzure pe vătaf, pân-o veni preotul chemat să-l
399
grijească. îşi făcuse deştepta’ socotelile că, şi de nu l-o zori datoria creştinească, tot vine el, popa, mânat de necaz şi aprigă ciudă. Mai pregăti un cârd, de spoi-tingiri şi borfaşi, cari să dea năvală-n sat să prade casa cucernicului, când o fi plecat de-acasă, numai, ca să poată oamenii lucra în tihnă. Zis şi făcut. S-au adunat de cu seară la han La Spicul Alb, taberele întocmite gata. Rămăsese s-aleagă numa’, cin’ să fie ăl de să facă pe spânzurata’!
      —   Prost’ glumă!
      —        Dar păs’ să vrea vreunul şi toată stăruinţa e în zadar. Şi fiindcă nu l-ar fi putut urni altfel pe preot, de-acasă, traseră la sorţi cine să fie... Beleaua căzu pe ăl mai pipernicit dintre ei, un nevolnicu’ naibii! Numai la gându’ că va simţi nodul pe ceafă, tremura vargă. Chip să treacă vremea şi să-l învioreze oleacă, Blignac se apucă să zvârle zarurile, cu el. Pierdu-pierdu-pierdu toţi banii câţi avea asupră-şi. Prichindel prinsese vlagă şi glas: — *păi să jucăm, căpitane, ia-, pă cin’ să...pă cin’ să facă pă spânzuratul hai? — Fie, da’ dacă câştig? — Norocu matale, vă luaţi înapoi biştarii! Cu coatele pe masă, cu ochii holbaţi, îl priveau toţi ortacii, putea să nu primească? — Ztoze,şi râzi!
      —   Cum, să facă el pe?...
      —        Ce era să mai spună, nu pornise de la el sfatul să-l facă altul din ceată? şi-acu că jucase... Zic, precum l-a urzit, s-a potrivit şi planul.
      Când a auzit preotul că-i vorba să-l spânzure pe ticălos, a-mbrăcat iute giubeaua, şi-a luat pălăria din cui şi fugi spre capul satului! şi după sfinţia-sa, fetele din casă, două, madama, slugile; se răspândise vestea-n sat, s-au pornit şi copiii, femeile,bătrânii şi câinii — hău-hău!! grămadă. Au ajuns şi s-a întocmit şirul: legat cu mâinile la spate, îl duceau între ei doi călăreţi şi după ei, părintele, gospodarii şi leoata toată. Ajunşi la copac, l-au suit pe scară şi deasupra, călare pe cracă, ăl de făcea pe gâdele i-a pus laţul de gât.
      Din partea cealalt-a poienei veneau alergând în goana cailor, jandarmii. Cel de sta cocoţat pe cracă i-a văzut şi-şi cunoştea bine duşmanii, a sărit din pom, făr’ să vrea a lovit scara şi păzea! răcnind: — Văleu! vine!! S-au risipit ca vrăbiile. A rămas numa’...
      —   Blignac!...
      —        La capătul funiei, se bălăbănea-n vânt... Şi mulţi din ceată au fost prinşi, atunci, printre ei şi Marmotte şi mai unul, care fusese şi el căpetenie în banda Grand-Jacques, care lucra împărţită, zic, unu’ Duteil, ăst’ a spus la Châtelet tot...
      —   Weis’s! în Camera-Schingiui’... Şi Charles de Longval?
      —        A trăit târziu, până-n primii ani ai veacului nostru, şi-a târât zilele tânjind, până la urmă damblagise.
      Fiu’-su, Charles Sanson, luase şi el din şubrezenia maică-si, n-a/apucat bătrâ-neţe-adânci, departe! Odihneşte în cripta bisericii, la Saint-Laurent, în Epinal. A avut trei copii: pe Anne-Renee; s-a măritat c-un slujbaş de la... Justiţie, la Soissons, şi încă doi voinici: Charles-Jean-Baptiste, taică-miu, şi Nicolas-Charles-Gabriel Sanson, cu o păreche de ani mai tânăr. Amândoi nevârstnici pentru orice meserie.
      —   Şi cum?...
      —        Marthe Dubut, muma lor, era bărbat şi jumătate! Nu-i sta în c^île nici o piedică. Măcar că Charles-Jean nu împlinise nici zece anişori, ceru şi dobândi slujba pentru taica.
      —   Sie griindet so das erste Mausoleum, doch prachtvoll!...
      —   Da, o Artemiză! i-ai văzut poate portreta’ în cameră sus?
400
      Se scutură:
      —   Vezut destul!
      —   Şi fiindcă titularul...
      —   Tatăl tumnefostra...
      —         Nu putea... singurel, aşa că, cu bună-încuviinţare de la Parlament, i-a tocmit văduva Dubut procurişti, doi: pe Georg Herisson, călău apoi la Melun şi unul Prudhomme, mai mult scria, l-am apucat şi eu.
      Prezenţa tatălui meu, la execuţii, era obligatorie pentru a legaliza săvârşirea şi astfel, ca şi mine mai târziu, copilu’ era cerut de lege să stea pe punte când...
      —   ... şi d-v, când fost mic?!
      —         Ba bine că nu! uite, abia împlinisem cin’sprezece ani când, la 28 martie în 57, ’oi ţine minte pân’ ’oi muri! a trebuit să fiu de faţă când unchiul meu, Nicolas Charles-Gabriel, lucra în numele meu, i-a zdrobit încheieturile lui Damiens, i-a crestat picioar’le şi mâinile şi i-a turnat în rănile vii, întâi, ulei în clocot şi-apoi smoală încinsă... — Mein Gott!
      —   Aşa striga şi el, sărmanul, când au început să tragă caii...
      —   Was? wie!?
      —         L-au legat de patru cai, picioarele şi mâinile, câte una; îţi lua auzu’ bicele şi chiotele; trăgeau în patru părţi, l-au destrămat.
      —   Şi mai trăia?
      —   îl lungiseră de două ori pe cât era, atunci abi’ a zbierat!...
      —   Mein Gott! mein Gott!!
      Faţa liniştită a lanului de grâu, din faţă, se despicase — un val care gonea ’naintea lor, spre stânga.
      S-a săltat pe un cot, şi-a pus palma streaşină la ochi şi:
      —   Domnu’ Charles-Henri,d-v vedeţi?...
      —   Da, parcă... Iepure sau vulpe, nu?
      —   Glaube kaum, nu-i vedeţ spinare’... negru? şi ’nalt,oiu!...
      —   Să nu fie lup, te pomeneşti! copiii!, — şi-au sărit în picioare.
      Străbate grăbit piaţa, — miroase cumplit! E plină de câini; amintiri... — apoi, prin rue de La Boetie şi rue de Berii coboară spre avenue des Temes. Frige sub tălpi, caldarâmul şi arşiţa a înfierbântat păreţii uliţelor. Oamenii, în case; închise obloanele la ferestre şi uşile. Câinii, tolăniţi la umbră, par morţi; sânt şi dintr-aceştia. Put străzile încinse, de pe case a căzut sulimanul — tencuiala crăpată, neîngrijite, şi pomii sfrigiziţi,pe lăturile umblaielor,mor.
      Căldura e toropitoare şi ziua a fost grea! A ieşit din oraş. Lasă şoseaua, o ia la stânga — spre locul unde trei veacuri, numai, înapoi, fusese conacul moşiei Esteme.
      Din vechea alcătuire n-a mai rămas, acolo, decât partea dinspre Răsărit a zidului. Folosindu-1, odinioară, poetul Pierre-Franţois Habert a închis şi de celelalte trei părţi locul şi a durat castelul şi parcul, înăuntru. Bănuind cât sânt de trecătoare cele clădite, acolo a scris Les divins oracles de Zoroastre... Vremile, schimbătoare, l-au nevoit să-şi vândă locuinţa d-lui Mirey de Pomponne, demult, iar pân’ acu’ stăpânise, casa şi locul, marchizul de Galiffet — fugise, omul, să scape cu zile şi proprietatea fusese trecută la „bunurile obşteşti", paragină.
      Haină albastră, încheiată; pantaloni în culoarea lămâii, vestă albă vărgată, bumbi de sidef, pălăria la subsuoară. Părul piepănat peste cap şi strâns codiţă — pudrat. Ochelari verzi-gălbui. Sudoarea i-a însemnat cărărui pe faţă. Bastonu-n mână, păşeşte măsurat pe poteca dintre lanuri, — grâu-n pârgă. Spicul, scorojit de secetă stă zburlit, îşi seamănă pleava, gata să-şi lepede şi sămânţ’ afară. Macii ofiliţi par umbreluţe la odihnă, puse strânse. Tremură aerul,pătruns de năduşeala pământului. Nu zburdă nici fluturii, cad unde apucă, pe un fir de bozie, pe o foaie de mătură, aripioarele împreunate; nici o. pasăre în zbor, uscăciunea nu le îndeamnă să colinde.
      Rar, s-aude un cârâit — cristeiul, şi-i răspunde altul, răguşit, mai departe — jos în luncă.
      Deşteptat, un pitpalac ponegreşte, ori că-ndeamnă...
      Jos, colbul, ciuruit, urmele şoarecilor — plecaţi după apă.
      De sus din zări, dar nu se văd, prigoriile! — paparudele văzduhului cerşesc un strop de ploaie pentru însetaţi şi pentru ţărâna arsă, iarba să se umede. Cer de plumb, vântul a murit — s-a răsucit firul ierbii.
      S-a oprit. Scoate gherocul, băţul la umăr; atârnă haina, povară. Iese-n drum. Porneşte de-a lungul împrejmuirii; ăl de-1 însoţea, din urmă, stă, ascultă, cată-n sus, în lături, adulmecă şi taie-n curmeziş lanul, aleargă sărind...
      Din pulberea şoselii, se ridică o pereche de turturele, grăbesc înainte, bat aripile. S-au răznit, cotesc leneş la dreapta, s-au aşezat amândouă în urma lui, tot în albia drumului.
      —         Dar de ce n-a venit!? îi scrisesem doară!, — şi mai trist arată, scutură capul, îndeamnă la drum să astâmpere gândurile... A tresărit! Lângă piciorul lui, o burtă de pământ şi-alături, strajă, un ţăruş — ochii mărgele-1 privesc; nu mişcă. Stă. Să crezi c-a sărit în apă, aşa s-afundă în buricu’ care străpunge muşuroiul — prin gaură, a zbughit-o căţelul pământului, popândăul. El pleacă înainte. în dreapta lui, zidul e îmbrăcat plin de căţători, până sus. Florile bătute l-au cuprins pe de-a rândul să-i acopere, bătrânului, rănile, bubele lăsate de vreme. Poalele lui numai, picioarele, zac de sute de ani neprivite de soare, în umbră, — le-a ros mucegaiul, sunt vinete-verzi, jupuite.
      Câtă caznă risipesc oamenii să încercuiască ce nu pot stăpâni!? decât vremelnic; prea scurtă vreme, adeseori. îşi împrejmuiesc ţarina ori grădina cu zid, o închid şi..., sapi trei palme subt el, treci pe subt brâu; salţi pe deasupra, a rămas jos zidul, îl poţi şi dărâma... La ce-a folosit, împrejmuirea?! Totuşi, semn în jurul locului, semnătura ta pusă acolo, „aşa e! şi aşa trebuie!"; mormăie, şi să-l ucizi n-ai ce-i lua, nici loc de groapă nu stăpâneşte!
      Drumul coteşte la dreapta, ocoleşte împrejmuirea.
      Tresare! aude râsete, vorbe — aproape. După colţul zidului, dă cu ochii de ei, mititei.
      Căznesc să doboare o cracă şi n-ajung. Nu l-au simţit, cu faţa la zid, trudesc din mâini şi din picioare, degeaba.
      Saltă fetiţa de subţiori; ea întoarce capul. Bucle-inele castanii; râde, — Mulţumesc! şi mâinile întinse au şi aplecat ramura de roze.
      O lasă jos, lângă fratele ei şi prinde să le culeagă, de sus de pe zid, un maldăr de flori.
      Băiatu-1 priveşte cu gura căscată. Ea, aplecată, afară din drum, smulge de pe răzor romaniţe, muşeţel, tămâioară şi albăstrele, repede o dă la o parte, adunase cu florile şi o lăcustă mică, ruginie; a sărit! îi dă bucheţelul; el le-a umplut, copiilor, braţele cu trandafiri.
      —   Ce căutaţi voi singuri aşa departe, aici?
402
      —   Nu sânt singul, sânt cu g’ an papa.
      —   Şi unde e?
      —         Uite-i colo, şi fetiţa arată cu mâna întinsă spre dreapta, colo pe movilă, s-au sculat, acu-i vedeţi?
      —    Aii!, — şi i-a cuprins stângu’ cu braţele, se speriase,băiatul.
      Din grâul înalt, ieşise gonind...
      —    Brunt, cuminte!
      S-a culcat la picioarele lui; limba trage din el, afară, căldura. Fetiţa, în genunchi lângă el, îi mângâie capul. Băiatul îi numără petele negre de pe sarica albă:
      —         Şapte! a’e şi pe bu’tă — şi trântit în praful şoselei, încearcă să vadă dacă-i tărcat şi pe pântece.
      Molosul, câine zdravăn de măcelar, îşi împarte privirile blânde când spre băiat, alături, vrea să-l lingă, aşa sărută câinii pe oameni, când spre fetiţă,în sus şi picături mari i se scurg de pe limbă, dese.
      —   Hai copilaşi!
      Ei întind mânuţele; s-a sculat şi Brunt. Pornesc să le iasă în cale, şi ei veneau într-acolo.
      Se întâlnesc.
      —   Copiii dumitale?
      —   Nu, nepoţii mei.
      —   Vă felicit, drăgălaşi şi cuminţi!
      Schmidt stă deoparte-1, priveşte.
      Băţos, mic de stat, titean, înşurubat pe călcâie, pare înalt; capul răsturnat înapoi; ochelarii, i-a urcat pe frunte; buze subţiri, înfăţişare mândră, rece; plin de el, s-arat’ a fi. îmbracă gherocul.
      Fetiţa culege de jos o floricică roşie-aprinsă şi vrea să i-o prindă în ’cheietoarea hainei. Se-apleacă spre ea şi:
      —   Şi cum îi zice la floare’ asta?
      —   Scânteioa’ă!
      —   Taci, prostule! e Sângele-voinicului! staţi, c-aveţi o gânganie pe mânecă...
      —   O gâză! o gâză!
      —   Iar ai spus prostii, e bou’-lui Dumnezeu, bo’!
      Ia gândăcelul şi-l aruncă în iarbă.
      —   Şi d-ta... crezi în Dumnezeu?, — o întreabă pe fetiţă.
      Charles-Henri face un pas înainte.'
      Ea, cu ochii mari deschişi, cu jumătate gură:
      —   E... voie?
      —         Negreşit, negreşit!, — oftează. — Acu’, copilaşi, ca să-mi aduc aminte de voi şi după ce s-o veşteji floricica ce mi-ai dat, — alintă fetiţa pe obraji, — să-mi spuneţi, cum vă cheamă pe voi?
      într-un glas:
      —   Marie-Aimee. — Io, mă cheamă Hen’i Cha’les!
      —   Şi mai cum?
      Bătrânul, înspăimântat, priveşte la Schmidt, care bâţâie.
403
      —    Henri-Charles Henri Sanson!, — isprăveşte de spus, fetiţa.
      S-a surpat pământul?! N-ai văzut cap mai speriat! Se-apleacă şi ia de jos ochelarii, îi scăpase. Uluit, se uită în toate părţile.
      I s-a strâmbat, i s-a schimonosit gura; faţa îndurerată toată. Din ochii miopi fulgeră o privire spre călău, ridică mâna, strecoară degetele între gât şi cravată, scutură capul; năduşeala i-a spălat pudra, faţa pământie, gura o linie; cu vocea stinsă:
      —    Eşti călă’!?...
      Nu sfârşise cuvântul şi ca muşcat de şarpe sare-n lături, aruncă floarea, a smuls-o. Rămâne pe gânduri, îi tremură bărbia, parc-ar vrea să spună..., luptă să tacă. S-apleacă, prinde pe rând copiii în braţe, stăteau feriţi, îi strânge la piept, îi sărută, strigă:
      —    Brunt! şi pleacă fără să mai privească în urmă.
      Să plângă, să urle? să râdă? „Că... lăul!"...
      Au stat faţă-n faţă, el şi cel care retează capetele.
      „Proorocirea lui Danton!?" şi gândul pune stăpânire pe el. „Da, da!“, clătinat, merge împleticindu-se.
      în urma lui, câinele, rob, — capu-n pământ, coada între picioare.
      Aproape de barieră, îi iese ’Leonora ’nainte:
      —    Eram îngrijată, da’ ce ai? — îl cunoaşte bine, îi simte grijile.
      —    Nimic! a fost cald, obosit... poate, — abia vorbeşte, apoi repede:
      —    Ai fost în Caumartin? a venit?...
      —    Tocmai sosise.
      —    Unde?!
      —    Nu-ţi spun? la el, în Caumartin 3, nu m-ai trimes d-ta?
      —    Da, şi?...
      —    A venit cu mine până...
      —    Unde e?!
      —    A rămas la comitetul...
      —    Aa..., şi Couthon?
      —         La dânsul s-a dus ’Babeth. Dormita în scaun. A spus că vine de-a dreptu’ la club, disear’,vine sigur!
      Păşesc înainte, alături.
      —    Şi ce mai ’ nou?
      —    Tot oraşul strigă, fierbe...
      —    în sfârşit! ştiam eu că Lescot...
      —    Nu, să vezi...
      —    Ce? cum? spune!
      -- Urlă de bucurie, nerozii! Soldaţii noştri au...
      —    Cum, altă victorie!?
      —    Spun c-au înfrânt cumplit pe duşman şi...
      Merg tăcuţi înainte.
      —   Parcă e mai cald acuş!, — şi-şi face vânt întruna.
      Soarele-n asfinţit în nori-aprinşi; în urma lor, roşu, cerul.
      —    Maximi’..., o să plouă, nu?
      -- O s-avem furtună... mare! mâine, — şi se uită îngândurat înainte, în lături...
404
      Ici-colo, pe uliţe, aprind felinarele.
      în spatele lor, au răsărit: Calandini — corsicanul s-a întors pentru trei zile, de pe front; Duplzy-Labă-de-Lemn şi ceilalţi, paznicii.
      Din pragul prăvăliei lui, îl salută Lohier, băcanul — pân’ la pământ.
      Se descoperă; grăbesc spre casă.
      Cambon n-a conspirat nicicând şi nici c-a luat parte la vreun conciliabul, totuşi de la el a pornit încumetarea. Pricină? — Trudnicului acesta puţin îi pasă cine ocârmuieşte, vrea să muncească şi să fie lăsat în pace, nu să i se spună mereu c-a oblăduit prost şi că jăcmăneşte, iată ce l-a scos din ţâţâni! Apoi,în comitete, Couthon l-a denunţat pe Camot, altă greşală, mare! Amândoi îşi vedeau de treabă, fără preget şi fără altă râvnă decât binele Franţei; putea să şi-i câştige, îi pierde.
      Toţi prietenii s-au depărtat de el. I-au răbdat toate ciudăţeniile; dar, rece, tăios şi întunecat, a obosit,în cei care-au vrut să-l apropie, orice imbold. Şi ce ar mai fi putut vrăji, în el, când singur a bănuit tot ce putea seduce?! — Nu, fiinţa lui nu cheamă simpatia nici înţelegerea. Suflet îngrijorat şi descumpănit trăieşte într-o nespusă tristeţă. Reţinerea sa dârză curmă orice avânt. Vrea binele, îl vrea negreşit şi seamănă răul.
      Va păşi cu ochii deschişi spre prăpastie — singura mântuire din îngustimea dogmei sale politice.
      De la 15 messidor, n-a mai dat pe la comitete şi când, strâns cu uşa de colegii săi, vine, trei zile înainte numai, nici că le vorbeşte decât de atentatele puse la cale împotrivă-i, — socoteli chibzuite sau plăsmuiri.
      Izbânzile au trezit poporul! La lumina lor, abia, vede că... „Nu mai au nevoie de mine! “... Simte curentul forţei noi şi pe cel care-i strânge, îi mână, îl bănuieşte. Cel mai iscusit şi mai aprig dintre dărâmători,prăpăditorul Lyon-ului,el e! Teama-1 sileşte. Fouche ştie că dacă nu-1 va doborî pe Robespierre va pieri el şi nu pierde vremea: la Jacobini, sapă; în Convent, surpă; va preface uneltirile împrăştiaţilor în iureş! Curând...
      Couthon s-ar mulţumi cu Tallien, Barras şi încă câteva capete, numai, dar nu cutează.
      Da, Fouche, Collot, Billaud, Barras, Vadier! Cambon! şi... Camot!! mai ales, căci, şi acum în urmă, cu toată împotrivirea lui Hanriot, „trimisese pe front, ticălosul, mai toată artileria, din Paris!". S-a săturat de victorii! Le simte cât îi sânt de vitrege! Zilnic alta şi pe el încep să-l uite. Făuritorul lor, într-o măsură, „ Camot trebuie să piară!", şi ceilalţi...
      Groaznica rază a virtuţii sale ucide, nu pe jăcmănitori şi corupţi, ei se ţin departe, dar pe toţi cei cari gândesc altfel de cum gândeşte el. Apoi, vrea să-i îndrepte, să-i facă virtuoşi, să-i fericească cu de-a sila! şi lumea, încăpăţânată, biata, nu se învoieşte, mai mulţămită să rămână, cu toate păcatele ei, slobodă cum a deprins.
      Creat el însuşi pentru a îndritui puterea absolută, îl însufleţeşte mitul palingenesiei universale şi toată strădania lui tinde spre această desăvârşire. Orice împotrivire-1 înrăieşte până la turbăciune. Urăşte viciile şi astfel îi urgiseşte şi pe oameni. Nu poate cuprinde cu mintea cum cineva poate iubi viaţa, farmecul ei, bucuria, râsul?! şi nu-1 încălzeşte decât trufia lui. Pentru el, „părerea lumii“ e doar o depravată şi posteritatea o neroadă! nu-1 animă decât binele public, cum şi-l înfăţişează el, negreşit.
      Demult, pelerinii care porneau spre Compostella, în treacăt prin Paris, conăceau în rue Saint-Honore, la monăstirea Dominicanilor ordinului Saint-Jacques. în camera de cetire
405
a acestui lăcaş, întâi, şi-apoi în basilică, chiar, micul club Breton, din 89, de la Versailles, îşi ţine şezătorile — a crescut, Clubul Jacobinilor! în slujba lui Saint-Just şi a lui Couthon, alcătuirea e stăpână pe Convent, în parte şi pe Comună, pe comitete...
       în toiul „Terorii44, Franţa e asuprită de douăzeci şi una de mii de comitete, împânzite pe tot întinsul ţării, în sate şi cătune şi însumând, toate, numai cetăţeni încercaţi şi dovediţi închinaţi cauzei revoluţionare.
       La oraşe, pe fiecare casă, s-au ţinut afară tăblii, cuprinzând: numele locatarului, sexul, vârsta, meseria şi adeverinţa clubului cum că se bucură de încrederea acestuia. Atotputernicia clubului hotărăşte asupra alegerilor, asupra membrilor Tribunalului, dacă mai au drept să judece sau să moară, numai; tot clubul porunceşte şi secţiilor revoluţionare, împarte cărţi de civism, adică „libertatea de a trăi44... încă câteva zile şi, el singur, se rosteşte asupra „suspecţilor44. Denunţă, ucide şi câteodată iartă — rar.
       în Convent fusese înfrânt, îi rămâne Clubul. Ce pierduse în Adunare, va câştiga cu prisos acuş, aici domneşte altă atmosferă; e drept că asupra lor nu apasă nici o primejdie încă...
       îl aşteptau.
       Templul, ticsit; lume până şi după coloanele sălei boltite, până la uşa din fund; pline şi lojile. Curge apa pe ei. Femeile, îmbrăcate subţirel, pot răbda, dar bărbaţii mor de zăduf, şi-ar scoate bucuroşi hainele dar, ştiu, idolul lor e potrivnic dezmăţului şi...
       S-a făcut vremea: la 10, vine. Trece la tribună:
       —   Am substituit legea în locul opre’...
       Sala toată freamătă; plâng, urlă de bucurie:
       —   Să ne trăieşti, Robespierre!
       —   Rămâi cu noi!!...
       —   Te vom apără împotriva oricui!
       —   Sântem cu tine!...
       —         Am substituit legea împotriva opresiunii şi oamenii tot nu pot găsi destulă fericire în ura împotriva inichităţii şi în dragostea sacră pentru patrie!?...
       Delir — (Aplauze! aplauze!!)
       Le reciteşte cuvântarea rostită, dup’ amiază, la Cameră, apoi:
       —         La Londra sânt denunţat armatei noastre, drept dictator! aici, c-aş fi ucis pe fraţii Renault!? pe mica Bouchart?! copiii! eu!?... şi vor îndepărtarea mea din comitet, de pretutindeni...
       —   Murim cu tine!...
       —   Nu vom tolera!...
       —   Dar şi de mi s-ar lua toate în-săr-ci-nările?!, bate cu pumnu-n masă.
       —   Nu,nu!...
       —   Nu vorîndrăz’!...
       —   Şi încă rămân reprezentantul poporului!...
       —   Ura! ura!!
       —   Trăiască!...
       —   Şi le voi face un război crâncen tiranilor şi conspiratorilor!!
       —   ’Nainte, curaj!
       —   Sântem cu tine, murim!...
406
       îi vede pe Collot şi pe Billaud, erau în sală, dosiţi după mormântul mareşalului de Crequi; stânga, palma lipită pe piept:
       —         .. .apărătorii libertăţii rămân ameninţaţi atâta timp cât, — cealaltă mână întinsă spre ei: — atâta timp cât oarda nemernicilor stăpâneşte încă!
       —   Bravool...
       —   U... răai!
       Billaud şi Collot se reped spre tribună, vor să... lămurească de ce au votat împotriva afişării.
       —   Ca să nu speriem lumea!...
       —   Să nu creadă oamenii că...
       Dar nu izbutesc.
       —   Jos trădătorii!
       —   La ghilotină!!
       —   Puneţi mâna pe ei!...
       Sunt păruiţi zdravăn, hainele ferfeliţă, aruncaţi în stradă, fug îngroziţi; e cald nemaipomenit! dar au simţit răceala cuţitului pe ceafă.
       în urma lor, grăbit, Guerin, — ochiul „lui“, din umbră.
       Glăsuieşte ’nainte.
       A trecut miezul nopţii. Toată sala în picioare...
       Un semn! — n-a isprăvit încă şi:
       •— Ce-aţi auzit, vă las cu limbă de moarte... Căci am văzut-o astăzi, acolo, moartea!...
       Roussilin se scoală, se bate cu pumnii-n piept, cere o gardă de onoare şi:
       —   Să-l păzim, cu preţul vieţii noastre să!...
       —   Huo,dantonistule!!
       —   Jos trădătorul!...
       —         Afar’ cu javra! — şi-l scot în palme afară; era bănuit că fusese plătit să-i stârnească. Poate că...
       —   Am văzut-o, moartea şi liga răilor e atât de puternică!...
       Saltă ochelarii pe frunte, plimbă pe sală o privire rătăcită, tristă:
       —   şi liga..., se îneacă, tuşeşte.
       Toţi în picioare, un muget:
       —   Murim cu tine!!, — jură cu toţii.
       —   Scapă-ne tu!...
       —         şi liga răilor e atât de puternică şi nu mai trag nădejde să-i pot scăpă, mă pierd!, împrăştie foile de pe pupitru, — mă pierd!
       Urlete, lacrimi, ţipete...
       —   Nu ne părăsi, Robespierre!...
       —   Mântuie Conventu’ de cei care-1 oprimă!
       —   Descătuşează libertatea!...
       —   Urâa!...
       —   Apără voinţa poporului!
       —   Fie-ţi milă!...
       —   Trăiască!...
407
      Se îndreaptă spre uşă, Payan îi iese înainte, îl ia de braţ şi pornesc amândoi câţiva paşi, în curte.
      —    Ce mai vrei? Nu i-auzi?!...
      —          Robespierre, a trecut ceasul vorbelor, tot poporul te urmează, hai să punem mâna pe comitete şi...
      —         Nu, Payan, lasă..., mâine... la Convent, acolo, ai să vezi! atât îţi spun, — şi întovărăşit de Duplay, Gri vier şi de Calandini, pleacă.
      Din fundul curţii, unde-aştepta, Coffînhal s-apropie de Payan:
      —    Eei? nu-ţi spuneam eu?! Virtutea lui nu-1 lasă să se răzvrătească.
      —    Aveai dreptate!
      —    Draace! fiindcă nu vrea să-l salvăm, să-l apărăm atunci!
      —    Să ne pregătim să-l răzbunăm, Coffînhal! şi pornesc în grabă spre Hâtel-de-Ville. La No 398, pe aceeaşi uliţă cu mănăstirea, au stat. Labă-de-Lemn era în poartă, le-o
deschide: intră cu toţii; în urma lor, zăvoreşte poarta. S-a oprit sub bolta casei — deasupra, spre stradă, odăile în care-au locuit Charlotte, soră-sa şi Bonbon, fratele lui, goale — reazimă palma de umărul dulgherului, îi şopteşte:
      —    Ascultă, de la Munte nici o nădejde! dar majoritatea e pură şi...
     , Duplay clatină capul, oftează, apoi:
      —    Nu te încrede prea mult şi pentru Dumnezeu, ia-ţi măsurile!...
      —    Le Bas a venit?
      —    Au fost la teatru, s-au şi...
      —    La care?
      —    Au Theâtre de la Republique.
      —    Ce se joacă?
      Dă din umeri:
      —    Nu ştiu. Parcă... Conspiraţia pentru Libertate, nu?
      Tresare:
      —    Ah, Epicharis et Neron!...
      —    Dar s-au întors, nu intri puţin?
      Au trecut în curte.
      —    îl văd mâine. Să ştii, d-le Duplay, majoritatea însă e cu noi! Noapte-bună... -Bună să...
      —         şi spune-i, te rog, lui Dumas că-1 aştept mâine la 5 după închidere, â propos! să vină şi Fouquier, te rog, — şi pleacă-n sus pe scară.
      —    D-ta ce zici? îngândurat:
      —    Nu-mi place optimismul lui astă sea’...
      —    A avut succes, succes mare!
      —    De s-o culca pe ureche’ asta!
      —    Ai văzut? un semn să fi făcut numai!...
      —    Mă tem...
      —    Ştiu c-o să intre frica-n ei, când vor afla, mâine!
      —         Nu te îngriji, au şi aflat. Nu l-ai văzut pe Legendre când s-a strecurat din sală, afară? tiptil...
408
      —   N-am luat seama.
      —         Ala a tulit-o glonţ la Bourdon, sau unde-or avea hăitisul lor; ne spune mâine Guerin.
      —   Cu atât mai bine! or să dârdâie toată noaptea!
      —         Mă tem, ’Landinî, de conspiraţia fricii, spaima-i va unî pe toţi împotriva lui şi-atunci!? dar să intrăm, — şi-l împinge în casă.
      Prin uşa întredeschisă, vin câteva acorduri din „Chant du Depart“, soţia lui de Bas, drăgălaşa ’Babeth descifrează ultima compoziţie a lui M6hul.
      Perdelele albastre de la odaia lui stau luminate toată noaptea.
      Scria, se scoală, umblă, s-apropie de fereastră, ascultă smerit... — Oui..., VHymne ă l’Etre Supreme!.,,
      Pianul şi vocea caldă a lui Cietti, decoratorul, au tăcut.
      Rămâne-aplecat, în pervaz, cu nările proptite în călţunaşi.
      De jos, răzbat iar... note rari, adânci; cântec rece şi trist: La messe des morts... de Gossec.
      închide repede fereastra, pleacă, s-aşează iar la masa lui de lucru şi foi după foi, le-acoperă rândurile dese.
      S-a oprit din scris, ascultă...
      Un fâlfâit, un bâzâit aspru, parcă?! Da, în spatele lui, lângă pat.
      întoarce capul, se scoală. Nu, nu e...
      Zboară leneş împrejurul lui, stăruitor, vrea să se lase pe el; îi simte vântul aripilor şi sare-ntr-o parte. Capul-de-Mort s-a aşezat deasupra patului, sus, pe rama portretului său, cu aripile întinse... Neclintit. El, cu capul în mâini, coatele proptite-n genunchi, pe marginea patului, gârbovit, aşteaptă zorile...
      Prin geamul închis, un urlet jalnic prelung: sunt mulţi care şi-au pierdut stăpânii, şi bietul căţel, la vecini undeva, plânge.
      în săliţă, alături, Brunt geme şi mârâie — visează...
      Pentru cei închişi, ori e ziuă orică-i noapte, totuna! cuţitul ghilotinei, el bate repezit ceasurile.
      Temniţele pline de lume, gem.
     • Agenţii „Siguranţei4* pilesc gratiile, în toiul nopţii se strecoră înăuntru, umplu buzunarele deţinuţilor cu hârtii mincinoase şi... gata!
      Acu* o săptămână au căzut douăzeci şi opt, dintre care, zece femei; a doua zi: paisprezece; a treia zi, iar douăzeci şi opt; patruzeci şi şase, în ziua de 4, — printre ei, d-nele de Neailles; la 5 thermidor: prinţul de Rohan, un german: prinţul de Salmkilburg îndrăgise Franţa şi-şi clădise, afar’ din oraş, pe Sena, un palat straşnic. Abia apucase să se mute-n el; l-au înhăţat. Apoi, generalul Alexandre de Beauhamais; redactorul de la „... Apotres**, indezirabil pe lumea ’ ceasta fiindc-aşa, netâm-nesâm, îl întrebase, la Tribunal, pe preşedintele-roşu: Ja spune, Dumas, aci tot ca la garda-naţională îţi pui tu om în loc? "... şi interpelatul, întârziase, burzuluit pasă-mi-te, a încruntat sprâncenile iar pe el l-au scurtat de la cap, tocmai. Da, ei patru şi încă alţi cin’zeci şi unu.
      Alaltăieri: treizeci şi şase numai, dintre cari un băiat de 16 ani, dar şi un moşneag de 84.
409
      Ieri: treizeci şi şapte, printre ei şi vestitul evadat din Glaz şi din Magdeburg, fostul ofiţer de ordonanţă al lui Frederik cel Mare, baronul Friedrich v. Trenck..., ibovnicul prinţesei Amalia, pare. S-au cunoscut tineri, la Potsdam, n-aveau douăzeci de ani; când s-au întâlnit iar, el împlinise şaptezeci şi patru; ei, îi arseseră lacrimile ochii, orbise demult. Urgisit de regele său, baronul îşi petrecuse viaţa ferecat de gât şi de mâini, — ca să-şi treacă vremea, îşi smulgea barba fir cu fir; noroc că-i creştea la loc, ar fi înnebunit altfel! — şi, scăpând, în sfârşit! însetat de libertate, venise, de trei luni abia, s-o caute aici.
      Şi... astăzi! pe când la Convent ridicau şedinţa, la cel’alt capăt al oraşului, cădea primul dintre romantici — ultimul dintre clasici, un pur Alexandrin; un Ronsard de după Racine; filozof din şcoala lui Condillac; îndrăgostit de Revoluţie, dar vrăjmaş al Terorii: ajuns acolo, coboară din căruţă, urcă scara, duce mâna la frunte şi spune: „J'avaispourtant quelque chose lâ!"... Cuţitul, cade.
      împrăştiaţi în temniţele ţării, alţi şaptezeci de mii aşteaptă. De şase ori pe-atâţia rătăcesc prin mlaştini şi codri, ascunşi în văgăuni, îşi târăsc zilele. Cui îi trebuie? cine bea atâta sânge?!
      întâi, pentru a suplini o comisie a Apărării-Naţionale, care lipsea, înfiinţaseră „ Comitetul Mântuirii-Publice“. Stăpân, acolo, era Danton. Când a început, însă, invazia dinafară şi înăuntru, răscoala, Robespierre i-a schimbat rostul, comitetului, primenindu-1. înzestrată cu zeci de milioane, credite, şi puteri hotărâtoare, după 12 germinai, anul II, autoritatea „Mântuirii“ nu mai cunoaşte hotare.
      La 7 aprilie, un an înapoi,la constituirea primului comitet, intrase acolo şi Cambon. Topise statuiele tiranilor, turnase tunuri, oprise risipa banului public, priponise aurul, catagrafiase emisiunea şi toate datoriile şi multe înfăptuiri de seamă făcuse. în toamnă, la 22 septemvrie, fusese ales preşedinte al Adunării.
      Au rămas, acolo; însărcinat cu reorganizarea armatei, harnicul Camot; Jeanbon Saint Andre, la marină; Prieur de la Câte-d’Or, Robert Lindet şi Prieur de la Mame, prepuşi la aprovizionări şi la oblăduirea dinăuntru; Barere trecuse la Finanţe; Billaud, Collot şi Couthon duc corespondenţe cu comisarii poporului şi cu aşezămintele publice; Saint-Just ţine-n mână paloşul „dreptăţii** şi, pe front, sabia. Robespierre luase „Instrucţia Publică** şi face instrucţie cu toţii; împreună cu Saint-Just şi Couthon, schilodul, toţi trei ar face ce vor de nu le-ar sta în coastă „Siguranţa-Generală**. Aceasta ţine în mână comitetele revoluţionare, ea porunceşte arestările şi pregăteşte, Tribunalului, marfa pe care-o găteşte, apoi, colegul lor — Sanson.
      Lucrul e bine împărţit, numai că „Incoruptibilul** n-are, în comitetul Siguranţei-Gene-rale, decât pe Le Bas, veşnic pe front şi pe David, cu toate arătările lui de dragoste, foarte îndoielnic prieten, — puşlama, talent mare. Ceilalţi: Dubazzan, Voulland, Rhiil, Jagot, Louis, Lavicomterie, Moyse Bayle, Elie Lacoste, Amar, toţi, cu Vadier starostele lor în cap îi sunt potrivnici.
      Fleuriot-Lescot, primarul Parisului, agentul naţional Payan, întregul Hotel de Viile, tot consiliul, Fouquier-Tinville, Tribunalul şi Hanriot, comandantul gărzii-naţionale, secţiile toate şi Clubul, negreşit, organizaţii şi oameni, toţi, la picioarele lui.
      Din păcate, pentru el, lipsise prea mult dintre ei!
      Comitetul „Mântuirii-Publice** e însuşi guvernul — îşi luase mari libertăţi, în lipsa lui şi peste capul său. Saint-Just era dus, adesea şi Couthon nu putea prididi singur.
410
      Ghearele sale: Dumas, Payan, Fleuriot, Tinville, plini de osârdie, desigur, dar şi vremurile s-au schimbat!
      Poporul, acelaşi care asculta altădată cu oarbă patimă aţâţările lui Jacques Roux şi predicele lui comuniste, s-a săturat de palavre şi de scrânteală, s-a depărtat de Comună, iar Chaumette s-a topit în groapa comună.
      Apoi izbânzile...
      Pentru a şasea oară, armatele revoluţionare au trecut Sambr’-a.
      Charleroi a capitulat. Trupele lui Coburg zvârlite înapoi, de despuiaţii lui Kleber şi de flămânzii lui Marceau; urmărite de baionetele lui Lefebvre au fost puse pe goană de cavaleria lui Hautpoul.
      Toată armata imperială, destrămată, — de ce nu răsuflă Franţa, atunci? şi la ce-i mai trebuie comitetul „Mântuirii"? Ce, n-a sosit vremea să se oprească odată roata morţii? E prea târziu!...
      Garda-Naţională şi-a irosit virtuţile, la 20 iunie. A ajuns ce fusese, în preajma căderii Bastiliei, Garda Franceză: adunătură, lipsită de vlagă. Şi pizma pe Robespierre e mare, creşte! Vadier nu-1 rabdă, dispreţuieşte tot triumviratul lor, a şi pornit lupta împotriva „Mântuirii-Publice". Iar acolo, neînţelegerile nu se mai curmă. Trei, numai, stau uniţi; ceilalţi se simt ca şi într-o corabie cuprinsă de flăcări. Şi suflă vântul, tare.
      Camot a spus, încă din primăvară, „Nenorocită, Republica în care virtutea unuia a ajuns necesară!"
      La numărul celor destrăbălaţi, bucuria de viaţă-i cheamă şi pe sincerii republicani — toţi cei care simt venirea dictaturii: Romme, Rhiil, Billaud şi cei de „dreapta", pe care-i credea striviţi, se strâng să se apere. Grija şi spaima i-a adunat. Şi-au pregătit paşapoarte noi, chervanele gata, caii înşeuaţi. Barras, Tallien, Merlin de Thionville, Bourdon nu ies din case decât armaţi până-n dinţi.
      Orice cetăţean îţi poate cere actele, te poate aresta chiar, dacă-i pa’i suspect. Ai hârtiile în bună regulă, te poţi tocmi, — nu, te-au luat! Aristocraţii nu le pot dobândi şi nimeni dacă n-are sfinţi în comitete şi recomandaţia Clubului; apoi, abia atunci te întreabă: „Spune, ce-ai făcut ca să fii spânzurat dac-ar izbuti reacţiunea? Prădata-i vreo biserică? ai cumpărat bunuri de-ale emigranţilor? ucis-ai vr-un aristocrat? care-ţi sânt meritele? care ţi-e virtutea?! şi, în sfârşit, de ce nu le ai, acteleEşti scos „afară din lege" — ai fost om, eşti lup, te poate ucide cu parul, cine vrea.
      Nici cândva, în istoria lumii, denunţarea n-a fost mai alcătuită. Prin însăşi identificarea virtuţii cu Teroarea, fiecare e poliţist, slujitor al legii noi. Poliţia, îndeobşte, se ocupă de partea întunecată a făptuirilor, ei: de toată viaţa semenilor. Vrei să trăieşti? — ascunde-te, disimulează. Deprinde-te să taci, mai ales! şi uită-ţi deprinderile. Condorcet, deşi în zdrenţe, a fost recunoscut după un „Horaţiu" legat în marochin verde — citea, plimbându-se şi ca să-şi astâmpere foamea. L-au luat, l-au închis la Bourg-la-Reine până să-l... Le-a scăpat, avea otrava în inelul pe care i-1 dăduse, puţin înainte, cumnatul său. Deznădrăgiţii au nas! Păzeşte-te şi fii cu ochii-n patru! O grozăvie, de se petrece cumva în faţa ta chiar, nu te speria, nu cârti, nu te înduioşa, pentru Dumnezeu! ba şi să iei parte, altfel...! şi nu uita, când trec căruţele..., scuipă şi înjură-i, dă pilda patriotismului tău şi a virtuţii ce ţi se cere, că de nu!...
411
       Au rez-de-chaussee du „Pavilion de Flore“...
       Vechiul locatar s-a mutat, întâi la Templu şi-apoi în vamiţa din cimitirul Madeleine-i.
       Peronul, treptele „tronului" — tunurile: garda suveranului. Un coridor, cam lipsit de lumină, dar plin de soldaţi şi Ia capătul lui; faimoasa sală verde.
       Covoare groase, perdele grele; o masă lungă ovală acoperită cu postav verde cuprinde tot mijlocul camerii — împrejur, scaune; câteva lămpi aprinse,abat-jour-uri verzi. Vizitiii propuşi la carul ţării. în mâinile lor, toate hăţurile dregătoriilor şi firul vieţii fiecăruia. Aici stăruiesc... miniştrii Conventului, nu, dădacele lui! căci precum mulţi miniştri, ei poruncesc suveranului. Adică,mâna aceasta de oameni, întruniţi aici, hotărăşte şi Camera votează legile de care au nevoie ca să ucidă sau să învingă. Decretele curg, adesea şi douăzeci într-o singură zi! în trei ani, sfatul-ţării a slobozit 11,400 numai.
       Cu excepţia, finanţelor", şi numai pân* acum câteva luni, toată oblăduirea e pe capul lor, — aşa a vmt el şi mâna lui dreaptă, Saint-JusL
       De luni de zile, decemvirii trudesc ca în ocnă, ziua şi noaptea. Pun slujbaşi, îi dau afară; numesc generali, îi scot sau Ie taie capul; hotărăsc serbări, sărbători civile; au botezat zilele, săptămânile şi lunile, altfel, nici anii nu se mai numără de la Hristos; politica externă, religia; artele, toate arătările vieţii, între hotare şi unde cotropesc,le decid numai ei. Deschid scrisorile, strâng ştiri, născocesc,când le trebuie; adună acte, dosesc hârtii,şnuruiesc dosare; urmăresc, prind, închid — o împart la temniţe sau la tocat, carnea. Pe unii-i trimet la izbânzi, pe alţii la groapa comună. Încet-încet au prefăcut sângele naţiunii, acu plămădesc creierul şi inima ţării, istovite, muncesc fără hodină şi când îi picneşte osteneala, trântiţi pe canapele sau jos, pe saltele, dorm fără vise.
       Aici e atelierul, laboratorul, uzina — aici sălăşuieşte, ziua şi noaptea, „Comitetul Mântuirii-Publice!"...
       Cu intrarea lui Robespiene, acolo, puterea Iui s-a ridicat până la cer şi dacă nu poate îmbelşuga holdele, nici să umple vadurile secate, poate însă trăsni pe oricine. Negreşit, dacă vrăjmaşul ar fi zorit spre Paris, în vara anului trecut, „Comitetul" nu s-ar fi putut instăură. Moliciunea duşmanului a salvat Franţa, îngăduind „Mântuirii" să înjghebeze oşteni şi căpătenii.
       încetineala cu care înaintase inamicul încă-şi avea cântecul, în însăşi mâhnirea soldatului fiecăreia dintre năţiile întrunite împotriva Franţei. Viena era acrită de prânzul din trupul Poloniei, la care nu luase parte — râmnise la Cracovia şi i se oferea, abia, să cucerească Strasbourg şi Lille, dac-o putea. Tot necazul ei, pe Prusia; fiindcă Berlinul, întâmpinând greutăţi mari să-şi ia în primire halca din împărţeală, bănuia că piedica-i vine de la Austria. Fără pic de prieteşug între ele, „aliatele" înaintaseră agale. Anglia, cu cererile ei nesăbuite, mărise zâzania iar în Franţa, comitetul folosise toate împrejurările, astâmpărase multe primejdii şi luminase hotarele. Pornise Ia drum lung şi, zece luni îndărăt, Saint-Just, întrebat până când vor păstra „Comitetul", răspunsese: „Până la pace!"> dar nu mai vor împăcarea şi în sânul lui, îi frământă vrajba, pizma şi frica.
       Nelipsiţi de la lucru şi înainte, nu mai părăsdsc clădirea, acolo donn, acolo mănâncă, ceasul greu să nu-i afle risipiţi.
412
      Amintirea lui înspăimântătoare n-are nevoie de apărători — fu groaznic într-adcvăr, dar în zile groaznice. Preamărind libertatea, rămâne însă ca şi Ioachim de Fiore, un mistic al „dreptăţii".
      Şase sute de ani înapoi, călugărul medieval visase o nobilă şi pământească prefiguraţie a cetăţii Domnului; el cearcă s-o înfăptuiască politic prin alcătuirea unei societăţi platoniene, subt ocrotirea „Fiinţei-supreme". înnăscut legislator, nu-1 preocupă decât organizarea societăţii, înăuntru şi dincolo de hotarele Franţei. Abia oceanele îi stau în calea năzuinţii, ideile de justiţie socială elaborate în ţara lui vrea cu tot dinadinsul să le răsădească pe tot continentul, căci „fericirea e o idee nouă în Europa!**.
      Acest amplificator al neastâmpărului lui JeanJacques începe şirul europenilor, atât de costisitori propriei lor ţări şi omenirii întregi!
      Plîn de el şi pătruns de preapriceperea sa, nu e lipsit de virtuţi şi poate, dintre toţi, ccl mai în stare, dacă ar ajunge dictator, să reorganizeze Republica, să înscăuneze justiţia si ordinea şi să curme vărsarea de sânge.
      Mândru, — va respinge pe trimişii lui Brunswick: „Republica Franceză nu primeşte, de la duşman şi nu-i trimete decât plumb!" şi ordonă atacul. Fire pornită, adeseori, închide pe tânărul învingător de la Hagueneau — uneltise Pichegru. Hoche e apoi liberat de Baudot, în procesul Girondinilor n-a păstrat măsura. însărcinat să acuze, pledează pentru unitatea republicană, împotriva federalismului şi al războiului civil, dar vrând să fie desăvârşit, în cercetări, foloseşte şi toate flecăriile lui Camille şi... cad douăzeci şi unu de capele şi cele mai luminate! Desmoulins leşină, el nu învaţă nimic. Era de bună credinţă, negreşit. Sufletul armatei Rhin-ului şi al celei de Nord, Ia Geisberg câştigase încrederea şi dragostea soldaţilor.                                                                          V
      Chemat, în ventâse, să prezideze Conventul, se arată chibzuit, nepărtinitor, dar hotărât. O putere de muncă care impune şi neobositului şi o voinţă de fier. Neînduplecat în atac, statornic în prieteşug până la moarte. înfiorător de cinstit. Ambiţios, desigur, dar nu iubitor de deşertăciuni. După Charleroi şi Fleurus, n-a îngăduit să se vorbească de el.
      în ploaia de gloanţe Ia Lambusart, pălăria cu pene înfiptă în sabie, nelipsit în fruntea tuturor, îndârjit să smulgă izbânda, îi răsună în urechi ţipătul slovelor „lui": „ Vino, dă-mi
0  mână de ajutor! sunt singur!**...
      Ca să poată pleca, îi trebuia victoriile. Când sosise, trei săptămâni în urmă, istovite de înfrângeri, prăpădite de neodihnă, lihnite de nemâncare şi înfrânte de şovăiri, armatele de la LHle înfăţişau o jalnică forfoteală. A tămăduit nedreptăţile, a pedepsit crunt săvârşirile rele, a răsplătit pe cele bune. Le-a vindecat sufletul, oştenilor, le-a îngrijit hrana, i-a silit să doarmă, dar îmbrăcaţi, şi deşteptaţi, să învingă. împuşcă pe generalul Donadieu şi cui
1  se va întâmpla ca trupele să dea înapoi, îi făgăduieşte aceeaşi soartă. Pilda a slujit.
      Deşaix a luat Lautenburg-ul; Wissemburg şi Kayserlautem au căzut şi Pichegru a pătruns în întunecatul Landau.
      A tăiat multe capete; pe nemernicul Schneider, împricinătorul-public din Strasbourg, l-a trimes pe jos în lanţuri să i-1 taie la Paris. A lăsat generalului Jourdan un ordin scurt: „Fi;i drepţi cu soldaţii. îngrijiţide nevoile. Meritaţi-le încrederea. învingeţi!“ şi, jos, pe ceara caldă a apăsat uşor pecetea lui, o ghilotină mică de aur, a semnat şi grăbit a pornit spre Paris. îl chemase...
413
      în drum, de la Noyon se abate la Bldrancourt — acolo, în rue des Chouettes. O găseşte în grădină lângă masa dintr-un trunchi pe aleea de carpeni, ÎUIr-un fotoliu; împletea ciorapi pentru soldaţi. Stă cu maică-sa până seara. îşi ia rămas bun; bătrâna plânge:
      —    Iar mă laşi,copilaşul meu!...
      Are douăzeci şi şase de ani şi o vede pentru ultima oară. Se urcă-n caleaşcă, goneşte toată noaptea. După amiază, ajunge. Trage acasă, în rue Caumartin 3.
      Se schimbă de haine, vine sâ-1 cheme.
      Pleacă cu M-Ile-Duplay.
      El rămâne la Tuileries, la comitet; ea traversează piaţa Revoluţiei, o latră câinii, şi porneşte grăbită spre avenue des Temes, să-i iasă la barieră înainte...
      Bucle blonde — un început de cărare, în faţă, pe mijloc. Ie împarte în două. Faţa rotundă, palid, ochii negri — pumnale; nasul ascuţit, gura plictisită. înfăţişare de pasăre de pradă. Gulerul larg răsfrânt, cravată de muselină albă. Făptură gingaşă.
      Stă la masa lui de brad şi scrie. Scrie de patru ceasuri!
      însărcinat să refere asupra pricinilor care au zdruncinat încrederea în comitete şi în Adunare, primise, prilejul era bun, dar Ie spusese: „Voi cercetă cauzele şi tot ce nu va înfăţişă dragostea curată pentru popor şi pentru libertate, va întâlni ura mea!“
      ' Erau preveniţi. Mai era nevoie?...
      S-a deschis uşa dinspre sală, scârţâie; întoarce capul. Intră Dunoyer, se-apropie în vârful picioarelor şi-i întinde un plic tnauve.
      Şoptit:
      -Pe la?...
      —    De la... d-ra Henriette.
      —         Să mă lase-n!.şi potolit repede, — d-ta nu vezi că lucrez? — şi scrisoarea d-rei Le Bas rămâne în mâna secretarului său.
      —    Ai fost la Couthon,ce face?, — nu lasă condeiul.
      —    Mai bine. Vine dimineaţa la...
      —    Târziu! Şi acolo?
      —    Gu6rin aşteaptă afară. Vă spune el...
      —    Să intre. Mulţumesc, — şi scrie înainte.
      —    Cetăţene, Collot şi Bi’...
      Tresare:
      -A, d-ta?»
      înfăşurat înlr-o houppeland’-a cenuşie, ţine-n mână o pălărie mare de pâslă neagră. Părui roşu, o gâlcă pe frunte, ochelari fumurii, nas coroiat, burii de iepure. A răsărit ca din pământ, se-apleacă mai mult şi-i spune, la ureche, tot ce s-a petrecut la Club...
      —    Şi Legendre?!
      —    Pe Champs-Elysds, la Doyen, în salonul-gtofcen, cu Bourdon, Banas, Freron şi...
      —    Bine, Gu£rin. Dacă se mai...
      Dar spionul a dispărut.
      în faţa lui, la.altă masă, Camot, aplecat pe harta întinsă pe planşetă, compasul într-o mână, în cealaltă avea rigla, măsoară şi înseamnă — coloane de cifre.
      Spre salonul verde, uşa larg deschisă. în jurul mesei, colegii lui lucrează. în colţul din fund,acolo, lângă fereastră,Barbre şi Meriin de Thionville, în picioare. Convorbire aprinsă.
414
      —    îţi spun eu, a fost la Ermenoville, habotnicu’!
      —    Vorbe! şi-apoi ce importanţă are? Legea din 22 prairial, aia da!
    . — Cu ea îşi deschide drumul spre dictatură.
      —    Ea o să-i mănânce capu’! nu vezi cura au crescut bănuielile?
      —    E şi de rea credinţă! că...
      —    Mai e vorbă? Constituţia, n-a suspendat-o?
      —    îi trebuie guvern revoluţionar până la pace, auzi!?
      Bar&e:
  v — Pardon, în privinţ’ aceasta...
      —    Dar n-o mai vrea, pacea!
      —          Nu-1 cunoşti. Robespierre, peste orice împuterniciri, vrea s-arate că are dreptate. Acu’ i-a intrat în cap că purificarea...
      Schimbă feţe-feţe:
      —    De ce nu spune pe cine!?
      —    Poate nu e hotărât încă.
      —    El? cred că zilele noastre sânt numărate, — scoate basmaua şi-şi şterge fruntea.
      —    Poate că te înşeli. Vezi, eu nu-1 socot om de acţiune...
      —          Hm..., noroc c-o ştie şi Fouchd! apoi, d-ta te înşeli, nu zic, poate că-i lipseşte câteodată îndrăzneala, dar nu când are de statornicit un principiu şi dacă nu ne grăbim, peste puţine zile va fi prea târziu!
      —    Cum? şi înfrângerea de ieri nu înseamnă nimic?
      —    Relativă şi trecătoare!... Vezi,s-ar putea să se scoale mai puternic şi mai învrăjbit,şi:..,
      —    Se poate să ai dreptate!, oftează. Mă întreb de ce a mai păstrat juraţii?
      —          Hm..., ucide numai, nu asasinează şi simulacrul acesta de justiţie popularăţi trebuie şi, în sfârşit, ce sunt juraţii lui?! întreabă-] pe Souberbielle. L-a lămurit Ţopino-Lebrun, la procesul lui...
      —    Lui Danton, da, oameni-de-Stat!, — ridică braţele-n sus. — Oameni de Stat! auzi!?
      —    Să fii sigur că între noi şi el, capetele noas\,.
      —    Fiindcă veni vorba de... Tribunal, aud că-şi fac de cap acolo!
      —    Ce-ţi pasă! cât timp suntem lăsaţi în pace..., — dă din umeri.
      —          Châtelet priveşte la împricinaţi şi desenează porcării, Orieur face portretul celor pe care vrea să-i ierte...
      —    Ştiu, dar face aşa puţine!
      —    Dumas judecă cu două pistoale pe masă.
      —    N-o fi având mai multe.
      —    Bine-bine, dar când vor ieşi toate la iveală?
      —    Ce vrei să zici?
      —    S-ar putea să fie chemat şi Tribunalul la bară, nu crezi?
      —    Poţi face proces toporului?...
      —          Dar cui a ţinut coada, nu? Mă tem că ne-am grămădit pe cap prea multe răspunderi şi...
      —    Le putem ocoli pâstrându-ne locul...
      —    Da* ce-i hărmălai’ asta?
      Gălăgia vine din camera de-alături.
415
      —   Cutează şi mai mă întreb’ odată!, — zbiară.
      Collot d’Herbois şi Billaud-Varenne, puşi pe fugă de la „Iacobini", intraseră tocmai pe uşă şi Saint-Just, informat din vreme de Gudrin, văzându-i zdrenţuiţi şi ciufuliţi, îl întrebase dulceag pe Collot: „Ce mai nou pe la Club?" şi ăstuia-i sărise ţandăra.
      S-au ridicat toţi de pe scaune, se grămădesc spre uşă.
      Dincolo, Camot, liniştit, măsoară pe hartă şi înseamnă.
      Saint-Just, zâmbind:
      —   Ce noutăţi pe la... club? — şi scrie mereu.
      Billaud 9 priveşte aiuriuCollot tremură, se-neacă de ciudă; cu ochii ieşiţi din cap, răstit:
      —   Scrii actul nostru de acuzare, hâ!?...
      Rece;
      —    Ai ghicit, — şi privind cu ură spre Camot. — Nu te uit nici pe d-ta, fii sigur! înfige vârful compasului în hartă, întinde braţul de fier, dă din umeri:
      —   ... ’raghiosule!, îşi vede de treabă înainte.
      Jeanbon Saint-Andrd s-a apropiat de masă, îi pune mâna pe umăr, blând:
      —   N-ai dreptul, Saint-Just, să te adresezi singur Conventului...
      Lindet:
         Şi orice-ai scrie, băiete, eşti dator să ne arăţi întâi şi nouă, nu?...
      Pricepe şi el că a mers prea departe cu...
      —   Fie!...
      Billaud şi-a venit în fire şi:
      —   Nu fie, aşâ se cuvine! — şi bate cu pumnul în masă.
      —   Cap de Meduză!
      —   Traistă cu apophtegme!
      S-a oprit din scris. I-a pierit tot sângele din faţă, dar stăpânit, lui Lindet:
      —         Apoi, nu m-aţi însărcinat voi cu raportul?, — scoate briceagul, şi-ascute creionul.
      —   Oricum...
      —   Tocmai fiindcă!...
      —   Nu poţi angaja răspunderea noastră fără ca...
      —   Liniştiţi-vă, vi-1 voi ceti vouă, vă făgăduiesc, dar...
      —   Nici un dar!
      Şi Collot se plimbă de colo până colo. După el, Billaud:
      —   Nu mai sântem siguri nici de viaţa noastră!
      —         Confunzi viaţa cu ... hainele, şi către Collot, — De ce nu stai jos, vezi că nu pot să scriu.
      Liniştea lui i-astâmpără.
      Camot trece alături şi, după el, părăsesc toţi camera.
      Saint-Just se scoală, închide uşa şi s-aşează iar la pupitru. îi strălucesc ochii; strânge buzele, scrie...
      Promisiunea lui i-a mai potolit. Reîncep discuţiile. A trecut miezul nopţii demult. Se târăsc ceasurile...
      S-au tras iar la o parte, lingă fereastră.
      —.Văzuşi, Barere, acu* vrei să pricepi şi tu că e zor?
416
       —   Cât timp e aici nu e nici o primejdie.
       —   Şi dacă pleacă?
       —   Atunci! dar, nu, a făgăduit.
       —         Da, în fiecare Revoluţie trebuie un dictator care să salveze Statul! Ţi-aduci aminte?
       —   Ba nu! vorbele lui, în tocmai!
    ; — Şi celălalt, ce zici?
       —         Popă! călugăr tibetan căzut din Cer în Montmartre, cunoaşte la oameni c£t mă pricep eu la crescut gândaci de mătase, predică...
       —   Toate apucăturile lui au o obârşie religioasă şi,, ♦
       —   E scrântit!
       —   Numai bolnav, poate.
       —   Ideologia lui duce sigur la prăpădul vieţii şi dacă...
       —   Să-l ducă sănătos, dar singur!
       —   Şi tocmai urmarea politicei sale ideologice îl va frânge, căci...
       —   Viaţa îşi cere dreptul!
       Un miros puternic de colonie; întorc amândoi capul.
       —   A,Barras!...
       —   D-ta? ce bine-mi pare că...
       Se apropiase pe nesimţite de ei.
       —         Da, dragii mei, lumea are mai multă nevoie de îngăduinţă dovedită decât de adevărul lui absolut, s-au săturat! ce vreţi! viaţa-şi cere dreptul!, — scoate un bileţel şi-l întinde lui Meriin. — Citeşte*l şi trece-i-1, mi l-a trimes Fouchă acu’ un ceasî
       Patru cuvinte, atât: grabă! mâine sau pierim!!
       -Va să zică!?..,                                                               '
       —   Aşadar?!...
       Li s-au umplut frunţile de rouă, scot basmalele şi-şi fac vânt.
       Barere vrea să spună..s-a înecat, tuşeşte, sughiţe... — Şi... centrul?
       —   Acu’m-am despărţit de Boissy d’Anglas.
       -Şi?...
       Răsuflă adânc:
       —         A mers greu, dar ne-am înţeles, apoi, se tem şi ei că după ce va isprăvi cu noi, va începe cu...
       —   Pardon! poate cu d-ta!
       —   Eşti pe o listă separată, Barere?
       Domolit şi convins:
       —   Şi Cambacdres?
       —   De-ai noştri!
       —   Sieyes?
       —   Cred că nu va fî cu el.
       —   Barras, spune-ne, e adevărat c-ai fost la dânsul?
       —   Da, parcă,.. într-o dimineaţă, mai demult..,
       —   Alaltăieri, parcă, nu? Singurel?
       Zâmbeşte:
417
      —   Nu, cu Freron.
      —   Şi?
      Râd toţi trei.
      —   Ce să vă spun? din partea mea, nu puteam înţelege, dar...
      —   Unde e Legendre?
      —   A fost cu noi, la Doyen. A stat puţin, îl scuturau frigurile.
      —   Ba nu!...
      —   Şi Tallien? l-ai văzut?
      —   Nu, dar mi-a spus Jagot că era la Coxraza,
      —   Cu cine?, — întreabă Merlin.
      —         Cu.. ., stai, cu... Voulland şi cu Dubazzan şi cu.,. Amar. Jagot avea întâlnire cu noi; înjură straşnic.
      —   Cine?
      —   Tallien! nu-ţi spusei?
      —   N-ai spus nimic, omule.
      —   Tallien primise de cu seară un bilet de la Cabarrus...
      —   Biata Fontenay L..
      ^ E-adevărat c-a închis-o?
      —   Sigur! zic, şi de când l-a primit a turbat, sărmanu*.
      —   Da" ce-i scrie Therdzia aşa grozav?
      Barras, nepăsător:
      —   O, mai nimic! Atât numai: Laşule, mâine-mi vor tăia capul!
      —   Eei nu!...
      —   Buun de tot!
      —         Nu-i admirabil, băieţi?! îşi frecă palmele, — Mai mult ca oricând, avem nevoie de oameni hotărâţi! şi-acu', vă las, mă duc să-l întâlnesc pe Fou..., — se îndreaptă spre uşă.
      —   Bun barcagiu!
      Bareie, bănuitor:
      —   Cine, mă rog?!
      —   Barras, cine vrei să fie!?
      —   Şi-a făcut stare nu glumă!
      —   Eplin de bani!
      —   Parcă numai el?! Duplay n-are patru perechi de case?
      —         Avea, c-a mai cumpărat una joia trecuta, în rue d* Angouleme, frumoasă, cu două caturi şi grădi...
      —   Nicole e bogat putred!
      —         Ronsin n-avea locuinţă înTaris, vilă la Passy, opt rădvane şi nouăsprezece perechi de cai?
      —   Călătoria din urm' a făcut-o cu mârţoaga lui Sanson...
      —   Prea mare jaf! Â propos de Duplay, ştii că?...
      Cu ochii la uşă:
      —   Chut!
      S-au deschis canaturile amândouă — de părete.
418
||f; Zoreşte din mâini şi căruciorul s-apropie scârţâind de masă, repede, — Couthon. pŞTovarăşul lui Randon, asupritorul Lyon-ului şi-a luat locul, între Prieur de la Cote d’Or Lindet, amândoi se trag în lături, fe Leduc, jandarmul care-1 însoţise iese, a închis uşa.
[Şf îmbătrânit înainte de vreme, firav, ochii bolboşaţi, gura acră. Ghebos, trunchi fără Î T.rădăcină, picioarele moarte, zace-n cărucior şi razemat de masă, un teanc de scrisori ţCdinainte: corespondenţa cu cluburile din provincie; înseamnă... şi ia alta în mână.
£       Toţi sunt adânciţi în lucru, sau par să fie.
W       Miros de cârpă arsă şi de funingine. Lămpile. Şi-au trăit noaptea, îşi dau sufletul,
; v — Ie scot afară. Trag perdelele în lături şi ziua dă năvală-năuntru, lăptoasă, n-a limpezit-o L soarele încă, abia s-a risipit întunerecul.
- Puhavi, vinele secate de sânge, neodihna ori spaima, poate, nu le mai luminează • ^obrajii, verdele păreţilor li s-a aşternut pe faţă. Ciufuliţi, cum şi-au mototolit gândurile, K nrdoroşi, nespălaţi, barba crescută, ochii stinşi, mâinile galbene, unghiile vinete de cerneală, par scoşi din groapă şi gata să cadă iar. Se silesc să stea treji.
: i Pe colţul lui de masă, cu faţa proptită-ntr-o condică mare, Jeanbon sforăie. Lângă ;; el, Billaud moţăie. Curierii vin, pleacă...
îi:.. Au deschis şi geamurile. Peste îmbâcseala dinăuntru, curge nevăzut aerul opărit de-afară — dimineaţă clocită.
         Camot, răzimat pe brăţarul canapelei, ţine în stânga un „Plutarc" şi cu dreapta duce ; la gură o bucată de şuncă; lângă el, o pungă cu merinde, — de ieri dimineaţă, primul prânz. ~ Vin de la Siguranţă, Moyse B ayle, abia-şi târăşte piciorul; Lacoste şi Vadief iau loc la'masă. Comitetul lor ia parte la şedinţele „Mântuirii".                      * v
         Fouquier s-a strecurat ca o umbră, înăuntru, s-a aplecat la urechea preşedintelui Siguranţei — câteva vorbe şi pleacă.                                                   r
         Intră unul după altul, ies şi vin alţii. Pe sală, afară, se schimbă santinelele. ^
         Strada-şi revarsă şi ea zgomotul în sala: ropot, uruit, ţipete; trompete, toboşari; furgoane, tunuri — omenire.
         Soarele răsare jăratec peste o lume care clocoteşte — minţile văpaie.
         Collot s-apropie de Camot:
         —    Ar fi timpul! n-a spus că ni-1 citeşte!?
         —    Nu mă priveşte.
         Billaud ieşise în coridor, se întoarce prin odaia de-alături, trântind uşa, strigă:
         —    Luaţi-1 de unde nu-i!
         Sar toţi în picioare, Camot nu s-a mişcat.
         Toţi umblă forfota, Collot abia poale să îndruge:
         —    Cum, ce vrei să zici?!
         —    A spălat putina!
         —    Nu se poate!
         —    Nu?..., — Billaud pune mâna pe clanţă, dă uşa de părete, — Convingeţi-vă! Acolo nu mai e nimeni, odaia goală.
         —    Nc-a tras pe sfoară!
         —    Nememi!...
         Billaud, coama roşie de pe cap zburlită:
419
        —    Cu aeru* lui de mironosiţă, v-a legat Ia gard pe toţi!
        —    Acu* ştim ce ne aşteaptă!
        Couthon, înţepat:
        —    Dac-a făgăduit, vine.
        CoIIot:
        —    S-o crezi ’mneata!
        —    Nu m-am adresat dumitale.
        —    E fratele d-tale din sfânta-Treime!
        —    Imbecl!...
        —    Război hotărât va să zică!?
        —    O s-aveţi ce meritaţi!, — bombăne şi purecă scrisorile înainte.
        —    Triumvirat blestemat! moartea o să vă!...
        Plecase. Să mai împrăştie grijile, să-şi desmorţească puţin trupul, să uite înfăţişarea de acolo. încercase să curme neînţelegerile, le spusese lămurit c-atât aşteaptă coaliţia, să-i vadă dezbinaţi, comitetul răpus şi Franţa ar putea avea soarta Poloniei. Zadarnic. îl bănuiesc, Făcuse tot ce putuse să le risipească neîncrederea: pentru orice act se cereau trei semnături numai, a propus şase. Apoi...
     ■-^A ajuns la Bois, îl aşteptă calul. A încălecat. Lasă şoseaua şi intra în pădure. Galopează. Smicelele-i bat obrajii şi suflul codrului îl desmeticeşte. Pricepe... „Nu, totul e de-a surdă!”. Cu comitetele m mai e nimic de făcut! „La Convent... acolo!", trebuie! S-a hotărât. Calul sare-ntr-o parte, gata era să... Un iepure le-a tăiat drumul. Opreşte, întoarce calul,
        A intrat în oraş.
        La capătul străzii La Boetie, îl adâstâ Rigaud, brigadierul. Descalecă, îi trece pana căpăstrului, suie-ntr-o trăsură, porneşte spre casă. Ostaşul pleacă cu Ducipal.
        în rue Caumartin.
        —          Dunoyer,du-le biletul acesta; dă-i-1 lu\.. Iui Saint-Andre şi acu lasă-mă, am de scris. Aproape de 12, aşteaptă-mă la Cameră. La revedere.
        Cer apăsat. Câteva picături rari, grele — abia cad şi pier, le zvântă piatra încinsă.
        Vreme căznită. Căldură înăbuşitoare. Ceasul de Ia „Asomption" a bătut 10.
        —    De astă dată nu mai e vreme de pierdut!
        —    în sfârşit! bine că te văzui, Barere, şi pe d-ta hotărât odată! Şi ce-ai de gând?
        —    Foarte simplu! dar întâi să vedem...
        Oftează:
        —    Şi eu care crezusem...
        Deodată s-a întunecat toată încăperea, parcă s-a lăsat noapte. A licărit, s-a luminat tot văzduhul şi...
        —    Ia uiMe la Billaud, i-a luat foc păru’!
        —    Şi ţie!, — sare la o parte.
        —    Şi... ţie! — şi-şi priveşte blejdit mâna; din buricele degetelor lui ţâşnesc scântei.
        Perdelele grele, stăteau neclintite în lături, pornesc înăuntru odăii polog peste capetele
   lor; Dunoyer intra tocmai pe uşă, răbufneala-de-afară trânteşte uşa s-o spargă, l-aruncă înapoi pe sală. Un tunet groaznic! să se dărâme clădirea! şi altul... Se clatină casa. în jurul
420
mesei n-a mai rămas decât schilodul, stârcit în cărucior broască, palmele la ochi; ceilalţi s-au grămădit pe praguri, Camot mestecă şi citeşte —cadrul e potrivit „Vieţii oamenilor iluştri",.. Lângă el, Jeanbon, trezit din somn cască şi-şi freacă ochii,
       —    Camot, priveşte!
       Prin fereastra deschisă, din colţ, pătrunde îh cameră o văpaie albastră, mică cât o nucă şi pluteşte încet, la un stat de om înălţime, face roata în jurul mesei; Couthon trage capu-ntie umeri; şi trece pe deasupra canapelei; Jeanbon întinde mâna s-o,.. Camot îl apucă iute de braţ:
       —    Eşti copil?!
       —    Da1 ce-i?
       —    Destul ca să ne ucidă pe toţi câţi sântem aici!
       —          Nu glumi, bula aceasta strălucitoare, — s-a sculat în picioare, — uf! uite-o iese pe geamul cel’alt, e o formidabilă condensare de trăsnet care, dac-o atingeai, ne curăţă pe toţi.
       Pe chei puţin mai încolo, s-a dărâmat un zid peste un bătrân. Praf de var şi de cărămidă tocată; l-a supt vârtejul, pâlnie. Alături, un platan geme, se înconvoaie, îşi răsuceşte braţele-aprinse, arde cu flăcări. Acolo s-a proptit mânia cerului, unde fusese clubul „Moderaţilor*; şi bietul rege, cu tot neamul lui, câţi n-apucaseră să fugă, au poposit o noapte aici în chilii, — dimineaţa, i-au cărat la Templu.
       S-a pornit furtuna — dezveleşte case şi frânge copacii. Pe stradă, lumea aleargă înspăimântată.
       Au închis geaamurile; să nu le spargă.
       Nu vrea să plouă.
       înăuntru, abia-şi trag sufletul, aşa e de apăsător aerul.
       Collot:
       —    Mi s-a părut mie sau l-am zărit pe artelnicul lui, adineaori?
       Vadier:
       —    Parcă, da’ de ce-i zici aşa?
       —          Păi mi-i vede de toate! îi duce scrisorile la amante, îi coase nasturii, îi potcoveşte gloaba, îi cumpără..., uite-1!
       Dunoyer intrase în salon, se uită în toate părţile şi s-apropie de canapea, scoate din haină biletul lui Saint-Just şi-l dă lui Jeanbon Saint-Andre; — toate privirile aţintite asupra lor. Citeşte şi îngălbeneşte. Vrea să-l treacă vecinului; Camot îi depărtează mânai
       —    Mulţămesc, nu mă interesează.
       Billaud i-a smuls petecul de hârtie, citeşte tare:
       —          Mi-aţi ofilit inima, mă voi destăinui în Convent!, — mototoleşte biletul şi-l aruncă cocoloş pe masă, — Canalia!
       —    Nemaipomenit!
       —    Când vă spil!,..
       —    Asta i-a fost... făgăduin’!?...
       —    Pe viaţă şi pe... ’rte, va să zică?!
       —    Să îndrăznească numai!
       —    .ca pe un câine turbat!
421
      Scapără cerul, s-au înteţit tunetele, iar a trăsnit undeva pe-aproape; răsună casa şi se cutremură din temelii; într-un răcnet nebun se împletesc treizeci de glasuri. Vin mereu, s-a umplut sala. Vin să afle.,.
      Vadier s-a suit pe un scaun... Se strâng în jurul Iui.
      —    Ascultaţi, dac-o să ne pierdem capul...
      —    Discursuri ne... ’buie acu!?
      Collot:
      —    Ce vrei să zici?
      —    Dac-ai să m-asculţi, afli.
      Au tăcut.
      —    Să-i chemăm numaidecât pe Payan şi pe Heuriot!...
      —    Numai să vie...
      Couthon tresare, strigă:
      —    Lăsaţi-i să-şi vadă de treabă!
      —    ...pe ei şi pe Hanriot!
      —    Şi să-şi ia ei toată răspunderea că ordinea nu va fi...
  ^ — Să-i arestăm!
      —    Aşa! mai bine!
      Couthon, răsturnat în cărucior, şi-a pierdut cumpătul, cu braţele întinse, cu pumnii strânşi, ochii injectaţi, ţipă ca un dihor prins în...
      —    Nemernicilor! Nemer’!...
      —    Şi pe Dumas!
      —    Pe toţi patru!
      —    Să arestăm tot consiliul!
      Beteagul nu mai nemereşte vorbele, latră, scheaună, bate cu puranii-n masă, se frământă, urlă:
      —    ...’răt io vouă!
      Nu-1 ia nime în seamă. Ştiu, şi vor să s-asigure că secţiile, toate-s de partea Comunei, nu vor pomi împotriva lor.
      —    D-ta, Lacoste şi tu, Amar, drace! da’ unde e David?!
      —    Pe ăla să nu vă bizuiţi!...
      S-a deschis uşa, aprodul strigă:
      —    Cetăţeanul Saint-Just e la tribună!
      Au încremenit, le-a pierit piuitul — parcă i-a lovit trăsnetul!
      Se desmeticesc iute, se reped buluc la uşi, se strivesc, se înghesuie, gem, zbiară, răzbesc afară, fug în goană spre sal’ Adunării.
      Tună groaznic.
      S-a golit „camera-verde“, iese pe uşă şi căruciorul — cu mâinile amândouă proptite în şine, împinge; se învârtesc roţile iute; uruie şi scârţâie pe sala lungă, se depărtează...
      Desărcinarea sa şi a celorlalţi comisari şi proconsuli deocheaţi pusese pe Fouche pe gânduri. Barras, însoţit de Frăron, încercaseră şi ei să-l îmbuneze, se ştiau mânjiţi de nelegiuiri mari; — cât timp ţinil întrcyederea, Robespierre n-a încetat să-i privească;
422
faSteptau să le răspundă baremi un cuvânt; mut. Şi după ce-au închis uşa îi mai simţeau, pipate, privirea; sărind au coborât scările, abia în stradă au răsuflat.
       Zadarnic ar mai fi încercat o apropiere. La ce bun? ştie ce-1 aşteaptă.
;?*■' -D-ra Charlotte Robespierre nu mai e tânără demult nici frumoasă nu fusese; îi câştigă repede simpatia, credea că mijlocirea ei o să-l înduplece. S-ar fi putut, dar era bine păzit. Gucferită, biata bătrânăr trimise frăţiorului un gavanos cu dulceaţă şi-l vesti c-ar vrea să-! j^adâ fiindcă... o treceau căldurile. M-me Dupiay o cântărise de când o avusese în gazdă i|şi'nJ-o putea mistui — i-a înapoiat borcanul şi pe ţipla de la gură, scrise, două rânduri: ^Z^rijpţuroaico, nu mai încerca să-l otrăveşti!*4. Dăduse greş. Mai avea săgeţi în tolbă, potrivi şi izbufi să fie ales starostele Clubului din Saint-Honore, el!
  ' La 26 mcssidor, prezidâ tocmai, acolo, când intră Robespierre. Abia-1 văzh şi arătându-1 cu degetul! „Netrebnicul acesta?! nemernicul ăsta aici!? u şi-l izgoni afară din şşlă. Trebuie să-şi păzească pielea, sau să piară, — n-avea chef. Taillien şi Collot erau ■cartaţi la cuţite, Fouchd-i împacă; i-a unit cea mai mare frăţie: aceeaşi primejdie. Au stârnit tot „Muntele** împotriva lui, şi de la Club au dezlipit destui, dar n-ajunge? Făr* de sprijinul 9?miaştinei“ nu se poate pomi nimic, acolo e masa de manevră. Cei de la Centru, însă, adânci şi chibzuiţi, preţuiesc mai puţin pe Fouchd şi pe ai săi decât pe Incoruptibil, apoi ştiu, din câte deprinse! că şi el vrea să-i folosească. Adastă. în sfârşit, tribunul fusese la Cambacăres şi-l povăţuise să $e ferească ca de blestem de FouchS, dar Collot, mai grăbit, cu câteva zile înainte, încă, le spusese în taină mare, lui şi lui Boissy d’Anglas: „Păziţi-văfât puteţi, 'atâta vă zic!" şi vorbele lui îi clătinase. Durând de Maillane stimează onestitatea lui Maximilien şi împreună cu el şi alţii. Doulcet de PontScoulent nu-1 are la stomac, maişânt... Părerile sânt împărţite, la „centru*4 şi poate că cei mai mulţi ar fî hotărâţi să-l urmeze, căci supravieţuitorii hebertismului nu se bucură de renume bun. La Iacobini, Augustih Robespierre cuvântase mai potolit şi înduioşase, totuşi cele şaizeci-şaptezeci de săvârşiri zilnice-1 neliniştesc pe Durând şi prin el, „mlaştina**,îngrijorată, e stăpânită de nedumerire. Couthon atacase, la Club, pe Camot, — Barere i-a luat apărarea. Urzesc pe capete! FouchS a ţesut plasa — deasă. în tinereţe fusese păsărar, se pricepe. La începutul lui Thermidor, laţurile sânt puse — orice acăţare le poate destrăma şi... Se cuvine grabă! Simt că nici ceilalţi n-au stat cu braţele încrucişate. Hanriot, Payan, Fleuriot şt Dumas, isprăvniceii lui9 nu aşteaptă decât un semn. Pare că au sorocit ziua de „ 10 " să fie sărbătoare..., adică mâine. Pomenirea micilor eroi Bara, ucis la Cholet, şi Agricol Viala, căzut la Durance, va fi şi prilejul nemerit pentru aducerea Şcoalei-Militare; din sânul acestei întruniri, a hotărât să pornească trăsnetul. Fouchd a aflat şi dacă nu zoresc, vor pieri ei. N-a pierdut degeaba noaptea — rând pe rând, i-a văzut pe toţi şi le-a mărit spaima; tremură toţi.
       Robespierre, povăţuit de Saint-Just, îşi pregătise temeinic discursul pe care-1 ţinuse în Convent, ieri. Fusese înfrânt într-adevâr, dar asemenea poticneli nu erau rare, acolo, apoi, cel care alunecase, o clipă, fiindcă se încăpăţânase să nu dea pe faţă nici un nume, lot nu fusese doborât şi, dărvărit cum era, se putea întumâ împotriva lor mai aprig, dacă mărturisea numai câţiva şi pe cine anume?...
       Tallien, dând seara târziu pe-acasă, venea rar, găsise aninată de clanţă hârtia pe care-şi strigase Thânfaia Cabarrus, din temniţă, ocara şi deznădejdea. Şi Tallien e îndârjit spre orice. S-o mântuie sau să-şi răzbune amanta.
423
      Couthon şi-a pierdut răbdarea — a trebuie cele câteva capete. Acasă Ia el, omul acesta e pilda blândeţei; sotia-I iubeşte şi copiii-1 adoră — ciudat! Şi,.. Hdbert predica arderea slujitorilor Bisericii şi se însurase cu o călugăriţă: sora-Conception.
      Saint-Just, întors de pe front, e hotărât să isprăvească odată cu spărtura din comitete.
      Vadicr nu dă înapoi, dimpotrivă — n-a organizat procesiunea „cămăşilor roşii"?! să-l răzbune pe Robespierre, zice, şi în realitate, numai şi numai pentru a-1 face mai temut de popor şi mai urgisit, căci lumea a pornit să se sature de-atâta vărsare de sânge, i s-a aplecat. Da’ are el vreo vină?! A, de ce a lipsit de la datorie?! Da-şi luase vreodată măcar un ceas de odihnă? — Nu, însă scos din sărite de batjocurile Iui Vadier, n-a mai putut îndură şi pornind, Ie-a spus: „Vă scutesc de prezenţa mea!44 şi plecase acasă să-şi ticluiască discursul. Douăzeci de zile s-a ţinut departe.
      Fost-au mai omenoşi în lipsa Iui? — Nu. Timp de şase săptămâni, până nu părăsise comitetul, — trage sertarul, caută repede în condică. „Au fost ucişi şase sute şaizeci numai41, bărbaţi şi femei. Lăsaţi în voia lor, acolo, „în trei săptămâni au decapitat o mie patru sute!“, printre ei şi copii.
      Dar victoria de Ia Fleurus a ferit Franţa de o nouă cotropire şi tot n-a sosit ceasul stiugeiji măsurilor luate la zile grele?! nu se poate păşi odată la cuminţenie? şi la urma urmei Constituţia Ia ce a fost votată?! iată ce se întreabă fiecare, nu „când41 s-au retezat mai puţine capete. Negreşit, Revoluţia a curmat multe nedreptăţi, nimeni nu zice altfel, dar şi a sporit puterea unora de a le săvârşi. Apoi, s-a rostit oare Franţa pentru Rousseau, împotriva lui Voltaire? contra „ lui" sau pentru îngăduinţa cerută de Danton? Şi păstrarea comitetului nu e mai necesară astăzi decât oricând?
      Şi-a început activitatea politică cu două pamflete, unul: „Oameni de la sate, luaţi aminte!'4 — pe urmă, ce legătură a mai păstrat cu ei? ce mare fericire le-a dăruit?! şi celălalt: „Duşmanii patriei demascaţi!41.
      Şi-a denunţat rând pe când toţi prietenii şi pe cel mai apropiat dintre ei, l-a ucis. S-au scurs cinci ani şi tot n-a isprăvit destăinuirile nici săvârşirile. Vrea binele omenirii, cine se poate îndoi!? dar îl vrea într-un chip înspăimântător!... „Revoluţia trebuie să pornească o eră nouă în istoria Umanităţii!44. în ordinea fizică toate se schimba necontenit, — „Să se prefacă totul şi in ordinea morală şi tn cea politică! “
      Lesne!... Apa roade pietrele, le şlefuieşte, nu le sparge. Şcoala pe care vrea s-o înfăptuiască e rodul deznădejdii unui suflet încrezut şi canonit şi totuşi însetat de Domnul, — Jean-Jacques s-a deşteptat în e! cumplit!
      Mai mult decât grozăviile săvârşite la Lyon, în tovărăşia lui Collot d’Herbois, ceea ce l-a înnegrit pe Fouche în ochii săi, a fost rătăcirea lor de Ia Nevers, când împreună cu G. Chaumette au predicat desfiinţarea lui Dumnezeu! şi au încercat să doboare catolicismul în folosul cultului „Raţiunii" — ceea ce nu e tocmai dovedit,căci în văzul tuturor, Fouch6 singur adăpase un măgar din pristolul catedralei. Mai curând, laicizarea cimitirelor, prădarea odoarelor, apoi, întâietatea ce dobândise, „Spurcatul! în preajma sărbătoririi „Fiinţei supreme44, iată ce-I poate pierde pe Fouche şi vicleanul o ştie prea bine şi... se păzeşte.
                 . .iar dacă primejdia e astfel că întocmirile oblăduirii ar fi o piedică la înfăptuirea bunei paze, a patriei, atunci îşi numeşte un şef suprem care să muţească glasul orânduitelor,
424
  Ră sufle în lumina legilor, sâ stingă o vreme puterea lor suverană!... Contractul Social? î^oraentarii din „Instituţiile" lui Saint-Just? — Şi una şi alta, poate. La Soissonnais, în : }Şainte-Anne, când îi citea, lua note; mai sânt şi altele trecute la „însemnările" lui zilnice.
■ Ia de pe masă creionul, întoarce ffiacaieţelului, îl apropie de ochi... „Deputaţii capi de ; conspiraţie4'..., trei sublinieturi şi,la rând,metodic, transcrişi după ordinea alfabetică:
         '1. Barere Bertrand. în dreptul lui, avea o cruce. O şterge, pune semnul întrebării.
         2.  Barras Paul-Franţois-Nicolas, avea o cruce; mai pune două, ce costă?!...
         3.  Billaud-Varenne — două cruci; le lasă.
         4.  Boissy d’Anglas, A şters tot numele.
         5.  Cambaciris — şters.
         6.  Cambon Pierre-Joseph, — o cruce. Adaogă două.
         7.  Carnot Lazzare-Nicolas. Idem.
         8.  Collot d'Herbois. Trei; avea una numai.
         9.  Dubazzan. Iertat.
         10.  Fouchi Joseph: trei, şi subliniat de două ori.
         11.  Ponticoulent Doulcet de? — semnul întrebării. II lasă.
         12.  Saint... Andri Jeanbon. De ce a şovăit?
         13.  Thionville Merlin: două cruci.
         14.  Vadier Mare Guillaume — şters şi în locul lui, scrie:
         14.  Tallien Jean-Lambert — în dreptul lui, un cimitir de cruci. Subt el, îl trece pe:
         15.  Vadier Mare-Guillaume şi trage dedesubt o linie groasă. Adaogă unul sub altul, numerele:
         1<5...
         17.. .                                                                        *
         18..  .
         19...
         S-a umplut foaia; lasă creionul jos şi o întoarce, mormăie: „Sânt cu ochii pe ei! şi-apoi, mâine..un surâs rece, i s-a prins în colţul gurii; izbeşte cu dunga palmei în scândură, tresare! oftează...
         De ce i-au răsunat în cap aşâ deodată... „Păzeşte-te de cine nu ştie să ierte! Vorbele lui Danton! când venise în toamnă la el, cu Laugnelot. Şi-acu’?...
         întoarce câteva file. Un crâmpei din ultima scrisoare către Saint-Just, „.. .căci fierul ucigaşilor m-a slobozit, îmi reiau libertatea! dar vino!!".
         Da, s-a întors...„Dac-aş putea şti până unde-I mână şi pe el gândurile?! ambiţiosul ăsta poate că şi el...?4 A pus caietul deoparte. Strânge filele, le numerotează — gata. Şi-aruncă ochii pe ultima pagină, citeşte, răspicat:
         — „ Vreau ca poporul sublim, din sânul căruia am izbutit să mă ridic, sâ accepte sacrificiul făptuirii mele întregi şi", declamă: — „şi fericit cine poate muri pentru patria sa! căci Creatorul a zămislit pe oameni spre a se ajuta între ei şi spre a ajunge kt fericire prin calea virtuţii!''...
         Avea-va prilejul să le-o mai spună curând?...
         Oratoria sa se întemeiază pe. identificări deosebite. Ascultându-1, abia mai poţi înţelege ce vrea să spună, parcă te îndeamnă la rătăcire şi pe mulţi săraci cu duhul i-a deprins
425
să grăiască prefăcut şi anăpoda, căci atât se tem de mult, bieţii oameni, să nu fie luaţi la ochi, că fac tot ce le stă în putinţă să nu se deosebească din mulţimea patrioţilor. Izbutesc, negreşit, căci politica „lui*4 a creat o uniformă de convingeri politice — toţi gândesc la fel sau arată astfel,îşi păzesc capul!
      Pe masă, mai sunt, câteva scrisori nedeschise. întinde mâna, ia pe cea de deasupra. Câteva rânduri de la Buonarroti, din Marsilia. Strănepotul făuritorului lui „Moi'se" îi scrie că pleacă în Corsica cu unul... Babeuf? „Un zăllat! s-au potrivit! şi el şi Gracchus..Se uită la ceas — VA. „Mai e vreme!*4.0 pune la o parte şi ia alta. O jumătate de coală păturită în trei, urmele peceţii numai — scrisoarea pare umblată. O deschide. Priveşte jos la semnătură, — »tiens!4t> apleacă capul, apropie hârtia şi...
                                        Cetăţene Robespierre,
      Nu ţi-ajunge că ţi-ai ucis pe cel mai bun prieten, vrei şi sângele nevesti-si acum! Călăul,.. tău, Fouquier-Tinville, a poruncit s-o care ie eşafod: încă două ceasuri şi ea nu va mai fi!
      Robespierre! dacă nu eşti un tigru, numai cu înfăţişarea de om, dacă sângele lui CaQulle nu te-a îmbătat până-n a-(i lua minţile, dacă-ţi aduci aminte serile petrecute în casa noastră, dacă-ţi mai aminteşti cutn îl dezmierdat pe micuţul Horaţiu — îţi plăcea să-l salţi pe genunchii tăi, dacă-ţi mai aduci aminte că era tu să-mi fii ginere, cruţă o victimă nevinovată; dacă însă furia ta e aceea a unui leu, vino şi ia-ne şi pe noi, pe mine, pe Adela si pe Horaţiu, vino şi ne sfâşie pe toţi trei cu ghearele tale mânjite de sângele lui Camille; vino. vino şi o singură groapă să ne cuprindă!
                                                                                (ss) Femeia-Duplessis
      Plimbă răvaşul dintr-o mână 'ntr-alta, îl răsuceşte, priveşte la dată... „24 germinai?!4*, vreme! de când îi scrisese mama soţiei lui Camille Desmoulins.
      Lucile Duplessis a fost executată împreună cu sora-Conception, nevasta Iui Hebcrt, a lui Chaumette şi alte cinci femei, din ordinul său, fiindcă.., A şi uitat! Spre norocul acestei deznădăjduite familii, n-a primit scrisoarea la timp, altfel... Dar cine?!... Deschide carnetul şi, a şaisprezecea dintre „.. jconspiratori41, o trece şi pe ea:
      16.  Duplessis Anne-Maric (!)
      17.. .
      18.. .
      19...
      Trage,apoi, sertarul şi vâră caieţelul şi scrisorile. Acolo, toate rânduite. Câteva colţuri de hârtie; în colţul din stânga două miniaturi — moarte: tatăl său, Fran^ois Derobespierre, fost avocat Ia sfatul ţinutar din Artois — privirea rătăcită, perucă pudrată, răzvrătită; surtuc negru, jabouri de dantelă; înfăţişare nespus de tristă, şi cealaltă: M-lle Carrault, maică-sa — gingaşă, vie, respiră bunătatea; în ochi, aceeaşi neîncredere ca şi la cealaltă înfăţişare, aceeaşi nelinişte. Le-aşează binişor la loc. în dreapta, „visteria44 lui: 35 de livre, în asignate şi o ordonanţă de plată, simbria lui pe messidor; în totul nici patru sute de livre — toată averea lui. închide sertarul şi îl încuie, cheia o pune pe policioară, alături. Scoate iar ornicul, se uită... Se scoală. Bagă în buzunar cuvântarea scrisă, ia pălăria cu pene la subţioară, se
426

  ;-'opreşte în mijlocul odăii, se uităjur-împrejur, pe toţi păreţii... Privirea i s-a oprit la căpătâiul î patului, deasupra...
          Stă neclintit, pe rama portretului, cu aripile deschise... Capul-de-Mort.
          Iese, coboară scara.
          Jos, îl întâmpină Duplay:
          —  Poate că ai dreptate! m-am gândit şi eu...
          —  Ce anume?
|        — Zic, cu... mlaştina, cu ăi de la Centru.
          —  Crezi? — şi ochii lui mici vor să pătrundă departe, — Vom vedea!...
          —  Baremi nu mai eşti singur!
>        — Nu mai sânt? desigur că nu! Am cu mine pe... fratele meu.
          —  Şi Saint-Just?
£•••     — Un copil, negreşit! şi...
          —  Couthon, oricum?...
          —        Şi un infirm! vezi bine că nu sânt singur, iartă-mâ, uitam, şi d-ta, d-le Duplay şi Le Bas,poate — sântem cinci!...
          Fluieră pe Brunt şi ies pe poartă singuri.
          Duplay în prag, îi priveşte din urmâţ au cotit la stânga, nu se mai văd.
          Cu treizeci şi unu de ani înapoi, Ludovic XV însărcinase lorinţul Curţii să-I clădească
r' o'piaţă în partea dinspre miazănoapte a castelului şi întinsă până la malul Senei-.-
          Jacques-Ange Gabriel, acelaşi care a durat l’bâtel Crillon şi Şcoala Militară, desăvârşi aici o minune! Edme Bouchardon făuri statuia şi cea mai frumoasă piaţă din lume dobândi numele Regelui. La capătul ei, dinspre câmpia-Elizeului, aşezară cele două grupuri de marmoră cioplite de Coustou-le-Jeune; caii focoşi au fost căraţi de la Marly, unde împodobeau adăpătorile.
          Dintr-o parte, terasele grădinii Tuileries; la Nord, două palate impunătoare, unul precum celălalt şi între ele, rue Royale — de trist renume! dobândit douăzeci şi patru de ani îndărăt, dar Parizienii au aspră ţinere de minte! în fundul străzii, biserica Madeleine-i, bătrână înainte de vreme. Templul, pornit de Contant d’Ivry, va fi gata abia peste un veac. Spre miazăzi, peste pod, palatul Bourbon şi drumul spre Versailles. înconjurime fermecătoare şi, în mijloc: călare, fruntea încinsă cu lauri, coafat după porunca vremii: părul ;tras înapoi şi strâns, codiţă la spate; dar învestmântat în paludamentum antic, — în chip de ,Jmperator“, l-a turnat în bronz, Bouchardon pe regele Franţei. întruchipare cam îndrăzneaţă, dar izbutită. Murind, sculptorul nu putuse isprăvi şi soclul statuii, şi isprava 'ceasta a desăvârşit-o Pigalle. In cele patru colţuri, câte o zmeoaică turnată în tumbac şi înfăţioşând: Foiţa, Pacea, Prudenţa şi Justiţia. într-o atitudine resemnată, aceste patru viituri îndeplinesc funcţia de cariatide; răzimate de trunchiul de marmoră albă, susţin, ruşinate, pe Ludovic XV călare, pe ele.
          Spre sfârşitul Domniei sale, monarhul nu mai era iubit şi năzdrăvănia lui Pigalle a stârnit haz şi cântice porcoase, aşa că au împrejmuit statuia cu scânduri, s-o păzească de feşteliri şi, abia în 84, clădiră în jurul ei un brâu de lanţuri pironite în stâlpi de marmoră. La 10 august, doi ani în urmă, Ludovic XVI pierzând tronul iar Adunarea Legislativă temându-se şi de morţi, din porunca ei, Ludovic XV a fost răsturnat cu cal cu tot şi, câteva
427
  luni mai târziu, au aşezat pe soclu, peste ale patru, altă madamă — înaltă, lată şi ţâţoasă. Aşa a întocmit-o Lemot din ipsos, a zugrăvit-o biocib şi fiindcă era grasă, a lăsat-o să stea pe vine; în dreapta o suliţă şi pe cap un barîş. Adunarea a decretat că aia-i* „ Libertatea “ şi a poruncit lumii să I se închine. Şi aed..,? Abia câteva luni înainte, la 8 noiemvrie 1793, M-me Roland, dând cu ochii de ea, trecea tocmai prin piaţă, era grăbită, spuse: „O libertate) câte nelegiuiri se săvârşesc în numele tău!!“ şi-şi pierdd de-a binelea capu’; pica în minţile ei nu fusese ea niciodată, zău!
        Măgăoaia de ipsos se lăfăie în piaţa-Revoluţiei până în martie 1800, când consulii ordonă să se ridice în pieţele tuturor târgurilor, din Franţa, câte o columnă triumfală. în messidor, anul VIII, Luden Buonaparte, ministru de interne, pune a dintâi piatră; piedestalul l-au îmbrăcat în pânză, pe care au zugrăvit hora departamentelor şi tumul ce vor să ridice. Dar n-au mai durat nimic, în Place de la Concorde, aşa-i zice acuşi, nici în celelalte oraşe. Pasă-mi-te, decretul fusese dat numai fiindcă-şi făcuseră de cap, Libertăţile, şi să aibe temei, ocâimuirea, să le gonească şi din pieţile publice căci veneau şi femei de treabă, acolo. Dar pornirăm să vorbim despre întâmplări care aveau să vină abia...
        Execuţiile se săvârşeau, din vremuri mucede încă, în place de Greve, peste drum de Primărie. Malul râului, în partea ’ceea, era acoperit de nisip şi pietre, aduse şi lăsate de apă, — de unde-şi trăgea şi piaţa numele. Şi fiindcă liga legală a celor strânşi la un loc, pentru a părăsi munca, se întrunea tot aici, tot locul a botezat şi coaliţia celor care nu se apucă iar de treabă până nu li se împlineşte voia.
        La 22 august 1792, au mutat maşina în place de la R£union, între Tuileiies şi Luvru — unde fusese place du Carrousel, numită astfel spre pomenirea serbării dată aici, de Regele-Soare. Pornirea au Scut-o cu Louis-David Collenot, zis d’Angiemont, împricinat că ar fi conspirat..., şi pentru a învedera pilda, în faţa porţii mari de la Curtea Regală, la lumina făcliilor, noaptea la 10, i-au retezat capul. Tot acolo, trei zile apoi < l-au descăpâţânat pe ziaristul Durosoy, redactor la „Gazette de Paris** şi Ia „Royaliste**, un om de ispravă, dar scrisese cândva în struna Curţii şi nu se cădea. La 29, duc ghilotina înapoi în piaţa Grevei; numai criminalii de rând îşi lăsau capul aici. Şi-l Iasă şi Laporte, intendentul listei civile — aveau pică mare pe el, nu dăduse pensii tuturor, fiindcă nu dâ din banii lui, hoţul! şi, după două zile, Seilier şi Desperriferes, prinşi că scoteau bani mincinoşi, drept pe care-1 avea numai Statul. Dar... săvârşirea calpuzanilor s-a petrecut cu bocluc!
        Lume multă venise să vadă. Cucernicului Sauvade, prepus să-i întărească pe osândiţi, i s-au câipenit picioarele, de spaimă, şi s-a lungit pe podină. Ăl de-al doilea fecior al călăului, cu mâna întinsă arăta mulţimii căpăţfina lui Seilier, îl vede pe popă, dă înapoi, scapă piciorul, vine pe spate şi-şi seamănă creierii pe caldarâm. Lumea o rupe de fugă. Era şi târziu — noapte.
        Se înduioşează Adunarea, Jean-Jacques semănase sfânta-MilS! porunceşte să nu se mai lucreze decât ziua. Abia prididesc. Cei care păcătuiesc sunt isprăviţi în piaţa-Grevei şi cei de stingheresc pe puternicii zilei, la Carrousel.
        La 21 ianuarie 1793, cin’sprezece mii de oşteni întovărăşeau careta regelui şi peste o sută de mii de cetăţeni, credincioşi Comunei, aveau în mâini ţepoaie, fac gard viu pe unde avea să treacă osânditul şi numai fiindcă aflaseră că şase mii de „trădători*1, împrăştiaţi în Paris, vroiau să-l scape p Ludovic XVI,de la moarte, teama de a-1 purta pc atâtea străzi,
428
^ie^a Templu la Rtunion sau în piaţa-Grevei, i-a împins să-L ucidă în piaţa-Revoluţiei, era *năi scurt drumul.
       Şi, cum casa lui rămăsese goală, la 70 mal 1793, într-o vineri, Conventul a părăsit Sala Manejului şi s-a mutat la Tuileries. în ziua 'ceea chiar, unul din deputaţi cerii strămutarea ghilotinei în altă parte, căci, dacă nevoile patriei le cer să osândească, -Umanitatea nu ne îngăduie să privim grozăvia!",răcnea; apoi, şi arhitectul Gisors,prepus cui întocmirea noilor aşezări, în casa Naţiunii — palate nu mai sânt! — se plânsese că nu-şi putea vedea de treabă fiindcă lucrătorii sânt duşi, toată vremea, la Canousel în piaţă, să privească şi ei cum se retează capetele. Au mutat-o în piaţa-Revoluţiei. Treisprezece luni Va sta ghilotina acolo, — nu unde au aşezat-o pentru Rege, între soclul statuii lui Ludovic XV şi intrarea spre Champs-Elys£es, ci între piedestal şi grădina Tuileries. Veneau ihulţime! burghezi, militari, muscadin-i, femei, iscoade, mai ales; lucrători puţini. Deputaţii, numai când trebuie scurtaţi. Dulaure, până n-o ştersese în Sviţera,nu lipsea o dată: Mai cu drag, stau pe terasele grădinii, lângă Renommte; în căsuţa paznicului podului-rouUmt, $-a deschis „PAuberge de la Guillotine". Mănânci, bei şi priveşti — dacă plăteşti gras. Pe dosul listei de bucate, tipărit, găseşti în fiecare zi pomelnicul celor care pornesc spre lumea cealaltă, trecuţi la rând de pe cum vor fi tăiaţi. N-ai vreme să te uiţi, eşti adâncit în farfurie, ajunge să ţii minte de câte ori ai auzit căzând cuţitul şi afli cine pleacă, dacă ştii al câtelea e. Honest, butaşul, e omul lui Lescot şi prin bunăvoinţa lui Tinville capătă zilnic lista. Printre cei nelipsiţi de la mesele de-afară, e pictorul David de la Siguranţa-Generalâ. Vine devreme şi-i prinde când trec în căruţe; a umplut uiralbum întreg. Găseşti în el pe Verginaud, Hdrault, Camille, pe Danton — erau prieteni buni;ţ)avid îl ajutase să piară şi tribunul zărindu-1 cu blocul în mână, i-a strigat: „Slugoiule,nu rieînai? pângări!îl desena tocmai, ca şi pe Marie-Antoinette şi pe Lucile Desmoulins. Acu' două zile, îhcă, a schiţat, de pe pont-au-Change cele două căruţe în care erau cele trei dMie de Noailles. Mutre învoite cu soarta sau necăjite, unele; multe înspăimântate. Creion ager şi sigur,puţin grăbit poate — poftă mare de mâncare, s-aşează la masă şi începe...
       Convoiul, pornind de la Conciergerie, din Tribunal, lua drumul prin cheiul M6gisserie-i,rue de la Monnaie, străzile Saint-Honorâ şi Royal şi gatâ. Călătoria ţinea trei sferturi de oră, câteodată şi un ceas jumătate. în toamna trecută, Consiliul General a hotărât ca ghilotina să stea neclintită din piaţa-Revoluţiei > Cuţitul, numai, are drept călăul să-l ia cu el, când pleacă.
       înaltă, zveltă şi roşie, maşina e suverana pieţii. Temută de unii, tot ea astâmpără frica... altora.
                    „Machine aimable, ayez piti4 de nous!
                    Machine admirable, ayez pitit de nous,
                    Sa in te‘Guillotine, dilivrez-nous de nos ennemis!'
       La 14 iunie, acu şase săptămâni, au mutat-o, pentru o zi numai, în piaţa-Bastiliei şi de-acolo la bariera-Tronului. Pornesc din „Cour de mai'*t trec podul, ocolesc Primăria, ajung îh rue Saint-Antoine, străbat piaţa şi prin rue du faubourg Saint-Antoine, drept Ia bariera Vincennes,unde trebuie. Tocmai, preumblarea lui Rosseau! altădată. Acolo... Ia Tronul-Răstumat.
429
      Revoluţia despuind bisericile, de toate bunurile lor, le-a luat şi cimitirele. Proprietatea a trecut subt oblăduirea municipală. Au fost, apoi, vândute de locuri de case. Pentru întâmplările zilnice, au rămas doar două locuri de hodină: cel de la Vaugirard şi cel de la Clamart — rue du Fer-ă-Moulin.
      încă de la prima săvârşire, Comuna, preaştiind că se va lucra cu spor, se îngrijise de un pogon încăpere, — grădina de zarzavat a stareţei Madeleine-i. Faţa, spre rue de la Ville-r^vâque — la o linie cu rue de VArcade; în preajma străzri de l’Anjou,de care o desparte un rând de case numai. Acolo, încă de la 20 ianuarie '93, Municipiul pusese să se sape o groapă adâncă de zece picioare* Au adus şi două căruţe cu var viu.
      A doua-zi, la 9 dimineaţa, când bietul Ludovic XVI părăsea Templul, cetăţenii Leblanc, vechilul departamentului şi Dubois, sfetnicul, vin să vadă cu ochii lor dacă cetăţeanul Picavez, prepus popă la Madelein-ă, e pregătit de îngropăciune. Era. Se duc la biserică. Cu sfânta-Cruce şi îmbrăcaţi în odăjdii, M.M. Damoreau şi Renard, vicarii parohiei, adăstau. Nu L-au mai dus în capelă. In cimitir... Norodul dă năvală. Smeriţi, ascultă slujba. Trupul... — cum se purta: jiletcă de piqud alb, pantaloni cenuşii de mătase, ciorapi la fel. Pălăria şi pantofii lipsesc. Capul poposeşte între picioare. Faţa nu şi-a pierdut ruiqgneala; ochii deschişi — sticloşi. L-aşează în raclă, nu pun capacul. L-au coborât în groapă: Au vărsat deasupra varul nestins şi ţărâna. Să n-aibe urmaşii nici să slăvească măcar...
      în cimitirul acesta zac toţi isprăviţii politici din '93 şi cei din primele luni ale anului acesta.
      Dar prea era aproape de piaţă, locul de hodină, şi umblare şi uliţa mânjite de sânge, prelins din căruţe; se vaită megieşii. Se tem de molimi, îşi fac spaimă şi n-aveau de ce — varul aşternut pe ucişi, să nu-i mai cunoască nici dracu! stârpea şi orice sămânţă de boală. Apoi, Parizienii nu trăiesc toţi pe vechi cimitire? şi dormeau liniştiţi. îi supără vecinătatea Regelui şi a Girondinilor!... Aşa că Comuna alese al’ loc... la capătul ma’alalei Petite-Pologne. Dincolo de împrejmuirea parcului-Monceau, spre rue de Valois şi rue du Rocher — cimitirul des Errancis. Cei dintâi, culcaţi acolo: Danton, Hdrault de Sdchelles, Camille Desmoulins, Lucile, Chaumette... Au prins de veste mahalagiii şi pornesc jalbele. Şi cum, cu prilejul proslăvirii „Fiinţei-Supreme“, au preasărbătorit şi ghilotina, din ziua "ceea chiar au mutat-o.
      în piaţa Louîs XV, câinii urlă a pustiu.
      La rohatca Scaunului-Surpat v unde s-a aşezat sărbătoarea, vin şi mai dezbrăcaţi:
                         „Des gens privâs et d*&tranges Par Ies rues, nuds pieds et en langes,
                         Que nul d'eux n'ont chemises...
      Henri Bouillon a cioplit bustul d-rului Guillotin, hărăzii sălei ,Jeu de Paume“; la Schmidt nu se gândise nimeni, decât Sanson. Călăii sunt oameni de treabă şi cinstiţi precum, pretutindeni. Orice târg mai răsărit şi-l are pe-al său şi toate oraşele. Găseşti isprăvitori de vieţi la Châtel, la Rodemach, Boulay, Metz, Mirecourt, Sarrelouis, la Filstroff; în Cbampagne — mai rar; în Flandra, la Lille, la Cambrai, Laon, Douai, Soissons; în Alpii-de-Jos, pe de-a-rândul. Legea din 13 iunie r93 a înzestrat fiecare departament cu câte
430
; unul, orânduit pe lângă fiecare tribunal criminal spre a-i împlini fără zăbavă hotărârile. Sunt lefegiii Statului, ca toţi slujbaşii, dar sunt plătiţi după osteneală: 2400 de livre, în târgurile care nu depăşesc cin’zeci de mii de locuitori; 4000, în oraşele care trec de o sută de mii; călăul Parisului agoniseşte zece mii de livre pe an. Când călătoresc, cumva, primesc de fiecare leghe, dus şi întors un adaos de cinci centime. Iar cei pe care legea i-a scos din pâine, fie că prea deşi, ori că târgul n-are tribunal .capătă şi ei şase sute de livre. Sprijinirea socială începe tot cu ei. Sunt neam mare: Berger-ii la Beauvais; la Strasbourg, Maiegeist; Oswald Ban€ la Metz; la Besanţon, Chretien; Filliaux la Angers; Boistard la Alenţon; Outredebancques la Arras. Trec de două sutei
        Noua împărţire a Franţei, în departamente, a coborât însemnătatea multor târguri, care altădată-şi aveau fiecare călăul,în schimb: Amboise,Abbeville,MontmedytVierzon, Saar-Louis, Toul au ce le trebuie. Pe mulţi, Revoluţia i-a lăsat la locul lor; ciopârţeau înainte în numele regelui, acuşi săvârşesc în numele Republicii — s-au deprins repede. Meseria "ceasta e privită bine şi oricine e cuviincios cu dânşii. Sus pe punte, Regina, fără să vrea, l-a călcat pe Charles Sanson pe gheată. „Pardon", i-a fost cel din urmă cuvânt. Femeile poartă la urechi ghilotine mici de aur. Gealatul din Nantes e şi starostele „Societăţii Populare14 şi martor plătit de oblăduire, să împricineze pe pârâţi. Mumele fetelor se bat care de care să-l facă ginere. Maşina „doctorului" bea sânge mult — făptura ei roşie va stăpâni istoria ca şi o nălucă, impersonală şi de necuprins.
        în „Monitorul Oficial", din // octomvrie — toamna trecută, cetim:
        „Iarăşi o mare izbânda, cetâţeni-colegii mei! nu asupra maimuţăriilor popşşti, au cam pierit de pe-aici, ci asupra unei prejudecăţi nicidecum mai slabă şi nici măbprejos înrădăcinată!
        Am alcătuit aici un Tribunal-Revoluţionar, ca şi cel din Paris şi noi înşine apt numit pe membri, afară de cel care e sortit să împlinească hotărârile lor: călăul. Căci vrut-am să lăsăm patrioţilor din Rochefort cinstea să se pilduiascd, nesiliţif „răzbunători" ai Republicii trădate de nemernici; am învederat nevoia înfăptuirii, la Societatea-Popularâ şi a fost de-ajuns:
        — Eu!, a strigat Ance, — eu năzuiesc la onoarea să retez câpăţânile ucigaşilor patriei mele!
        Abia avut-a vreme să se rostească şi alţii s-au sculat!... L-am proclamat pe Ance, negreşit, şi l-rant poftit la o gustare cu Noi, să-şi ia în scris împuternicirea şi am băut în cinstea Republicii, aldămaşul. Nădăjduim acuşi că, în puţine zile, judecătorii îi vor da prilejul să dea pilda înfăptuită a dragostei de patrie, care singură l-a înălţat peste prejudecăţi..."
        Scrisoarea "ceasta, semnată de comisarul poporului Lequinio, deputat şi prepus în Basse-Charente, să vegheze, a fost publicată, hi „Monitor", spre lauda alesului Naţiunii şi a vrednicilor cetăţeni din Rochefort, căci astfel dc exemple cad rar şi se cuvine ca Istoria să nu le uite.
        Tribunalul din Charente fu aşezat chiar în bisericuţa monastirii Saint-Charles. Abia s-ău apucat judecătorii să cerceteze pricinile, şi înflăcăratul Ance şi ridicase, în piaţa-Revoluţiei, maşina şi după un ceas... Cei nouă ofiţeri şi marinari de pe vasul
431
„Apollon" au fost scurtaţi fiecare cu câte un cap, iute. în jurul ghilotinei, lumea sare şi joacă; s-au stropit toţi de sânge.
      Ance capătă cinci mii şase sute de livre şi e înălţat răzbună tor-al-Poporului. Curând, blândul Laignelot poposise şi el* în Charente, îl va duce cu dânsul în Bretania, la Brest şi pe împricinătorul public, — Hugues — uneltele amândouă adică.
      La Rochefort nu stă treaba; judecaseră tocmai pe deputatul Dechizeaux, doar s-a auzit că lipseşte călăul şi un artelnic, de la marină, Daviaud: — „Prezent!*4; avea puţină pică pe ceLlali, ceartă de la femei, aşa că cerii şi dobândi să-i reteze numai de la umeri capul.
      Hugues abia întrunise tribunalul şi porunceşte să se clădească maşina în piaţa-Libertaţii, ohavnică. în faţa şafodului, mai fiinţa „altarul patriei" — ridicat în 92 pentru sărbătorirea „Federaţiei". Satod, zugravul, schimbase înfăţişările — maniaci! în locul altarului, bidinise un munte, şi mâzgăleala însăşi a poreclit piaţa — „Muntelui". Tocmai intraseră la judecată treizeci dintre îngrijitorii Fînisterului; Ance nu pregetă, porunceşte căruţele.
      Nu era osândit încă nime, dar aşa se obişnuia şi la Paris. Numai că de-acolo plecau şi flămânzi, câteodată. Călăul-voluntar pregăteşte o masă de pomină: treizeci de tacâmuri, feluri unu şi unu şi vinuri pe ales, căci „Omenia cere ca fiecine să se ospăteze bine până nu plttacâV* Masă fără cuţite. Lumea se miră. Dintre musafirii pe care-i adastă, douăzeci şi şase nu mai au chef de nimic, nu le arde de mâncare nici de băutură iar ceilalţi patru, iertaţi, zoresc nebuni spre case. Ance taie ce a mai rămas, — toate acu’ nouă săptămâni. Căpăţânile la rând, pe punte între lampioane. Actele de sfârşire, ale porniţilor, de pe cum se vede: întocmite la 5, încinte de săvârşire, care se făcit la ceasul 8 seara. Osârdnicul Ance avea nenumărate priceperi. La Brest, bunăoară, sus pe schelă, tăiase capul marinarului F6docq; răscăcăral pe punte, căpăţâna în mâna dreaptă, întinsă, „răzbunătorul-Patriei" ameninţă marea şi ia mărturie Oceanul despre dreptatea acestei săvârşiri. Teatru.
      în oraşul acesta s-au întâmplat multe. înşişi deputaţii Bollet şi Faure adeveresc, ca văzute, cum judecători ai Tribunalului-Revoluţionar, chiar, au necinstit multe trupuri de fete, negreşit nu hoţeşte, pe ascuns, dar în sala amphiteatrului de disecţie, faţă cu lumea; aduse acolo, de la tăiere, fiindcă nu s-au lăsat mângâiate din viaţă, fetele.
      Adesea, când vrea să-i înveselească, Ance se joacă cu pârghia, coboară şi ridică cuţitul, nu-1 lasă se curme gâtul căznitului legat pe scândură, îl amăgeşte numai şi lumea râde, râde... De trei patru ori îi dă drumul să 'lunece şi iar îl ridică. L-a slobozit. Uşurată, mulţimea răsuflă.
      Când are de lucru prin sate, porneşte cu tot alaiul, tocătoarea în căruţă şi el înaintea convoiului,călare pe Bălan. Pe unde trec, tac ţăranii şi pescarii,clatină capul. Câinii urlă. Bretonii nu sânt sperioşi, dimpotrivă, ceaţa Oceanului, cu nălucirile ei şi furtunile iernii i-au oţerit, dar pe Ance îl tem cumplit, când trece cu bâlciul.
      Alt călău, din proprie vrednicie: paracliserul Collet de Charmoy, Numit prin stăruinţa lui Fouch6, scrisoarea prin care-i mulţămeşte o încheie cu „salut si fraternitate!44
      Pedelii Iui Puisaye, gonind prin Rennes, se întorc cu încălţămintea şi nădragii mânjiţi de sânge. Plouase, şi darul Domnului se amestecase, pe uliţe, cu risipa oamenilor. Roşu, noroiul. Primăria a poruncit „Câinii să fie legaţi!41; s-au înrăit ca şi oamenii, sar.
      Outredebancques a făcut scurtă la mână. Le Bon cheltuieşte vieţi în neştire. încolo, proconsulul înfăţişează desăvârşită democraţie, ia masa cu fraţii şi cu călăul. E foarte
432
popular. Outredebancques îi citeşte, la un pahar de vin, suplica şi... „Sângele conspiratorilor sâ nu corupS aerul sacra pe care adevăraţii republicani îl respiră!" Şi la 26 ventose, a doua zi, chiar, Sfatul târgului către Directorul departamentului:
       „Consiliul nostru având a veghea la salubritatea aerului; considerând că aristocraţii după ce au exalat otrava aristocraţiei încă mai cutează să otrăvească pe concetăţenii noştri cu sângele lor viciat în clipa când paloşul dreptăţii le dărâmă capul, a deliberat spre a vă pofti să fabricaţi unul sau două coşuri mari căptuşite cu pânză cernită, ca la Paris! astfel ca decum le-o cădea capul, să fie căraţi la groapa comună".
       Şi au mutat maşina în faţa Tribunalului, deasupra canalului; să curgă de-a dreptul, sângele.
       La Cambrai, din milostivenia proconsulului, poporul era desfătat de trei ori pe săptămână, — în timpul săvârşirilor un taraf de muzicanţi le cântă şi o trupă de comedianţi fac ghiduşii. Fără plată, venea cine vrea. Câteodată ia şi norodul parte...
       Judecata osândise doi emigraţi; unul, feciorul capului de poştă din Lens şi cel’lalt, unul Vaillant. ti aduc în Piaţa-Revoluţiei şi-i leagă de picioarele schelii. Două ceasuri pline vin, îi scuipă şi urinează pe ei, patrioţii; le ard hainele, îi lasă goi. Unul din ei leşină. Călăul i-aranc’ o căldare cu apă-n cap; s-a dezmeticit. Sus pe punte, la rând, şapte... Sângelelor curge pe ei, jos. Cel de-şi venise în fire, întoarce capul. Călăul ia unul din capete şi i-1 lipeşte de buze.                                                                     ;
       Se întâmplă câteodată că, beat, curmătorul de vieţi uită să ia cu el ivăral care sloboade pârghia care deşteaptă cuţitul şi osânditul aşteaptă. Dar Le Bon e îngăduitor cu gfealaţii, iartă. Tot unul dintre ai săi, Vermeille, îi va reteză şi lui capul, căci la Amiens, unde va ft judecat, târziu, n-aveau. înduioşat asupră-şi, plânge. Scrie zece scrisori nevesti-sl şi lui Rmile şi Paulinii, copiii lui. Abia împlinise treizeci de ani, dar era mişel mare — nu-1 mai rin picioarele, tremură şi zbiară.
       La Lyon, „altarul-Patriei" e însuşi eşafodul.
       La Feurs: orăşelul a fost aprig dijmuit de vieţi, era în floare altădată, azi mai numără abia două mii cinci sute de târgoveţi. Un an în urmă, dăduseră mâna cu răsculaţii şi ca să-i potolească, la 2 noiemvrie, oblăduirea a trimes maşina — epistatul ei, Javogue deputatul. Tribunalul în rue du Palais, la biserică. Casele Gras şi Assier, amândouă încăpătoare, aveau şi fiare la ferestre — temniţe. Gata. Vor să înceapă. Din Montuclas, tocmai, când pe sus când târâş, duc pe d-na Martimon, — la Chaze, în drum, crapă. Era foarte grasă şi avea op’zeci şi doi de ani.
       împuşcăturile din Lyon şi zgomotul tunurilor, ucid cu duiumul, nu-1 lasă pe Javogue să doarmă. Se mută în castel, la marginea târguşoralui, ia cu el şi maşina. La capătul aleii de sycomori, unde-şi aveau orăşenii plimbarea, acolo o aşează. Acu’ trei luni, la 2 aprilie: patruzeci şi patra, legaţi de gât cu o singură funie, unul după altul. După ce le-au cetit osânda, fi duc să defileze pe uliţe, i-au pus şi să cânte — „Miserere "... Când ajung la fundul aleii, îi opresc şi-i înşiruie de-a lungul şanţului; l-au adâncit. Au legat amândouă capetele de funie de câte un copac şi între ei, şirul de osândiţi. Aşteaptă,
       Dinspre Dusy, se-arată landoul, în ropotul cailor — vin. Răsturnat pe perne, în pielea goală, între două zeiţe întruchipând .Raţiunea**, reprezentantul Naţiunii — Javogue.
433
Coboară înarmat, îl îndârjise vecinătatea de două ori... goală. Face un semn. „Foc"; şi morfii târăsc şi pe vii în groapă. Au astupat şanţul.
      N-au tras soldaţii, ci prizonieri piemontezi, înarmaţi pentru ocazie.
      Cei din Feurs au lăcrimat împotriva proconsulului care înfăţişase simplicitatea republicană. O avea mare. Predică împrumutarea femeilor şi prostituirea fecioarelor şi lăuda incestul, în adunările populare şi... „Nu recunosc de patrioţi decât pe cei cari ca şi mine, şi-ar denunţa tatăl, muma, sora şi la nevoie ar bea şi un pahar din sângele lori ". Era cam însetat. Pentru întărirea republicii, însă, ceruse numai două milioane de capete. Moartea aristocraţilor e singura lui religie şi, „Un republican adevărat nu se închină decât ghilotinei!", aşa-şi încheie cuvântările. L-au rechemat, abia de curând, dar „Comitetul Mântuiriî-Publice14, cercetându-i faptele, a găsit că-şi făcuse datoria. De altfel, stăruinţele Iui Robespierre veneau răspicate: „Fiţi fără milă! "
      La Grenoble, nu demult, s-a petrecut ceva nemaipomenit! Jean Ripet, călăul, şi Jean Bemard, ajutorul lui, au fost scurtaţi ca părtaşi fiind la executarea virtuosului patriot Chalier şi a cetăţeanului Riau, la Lyon, — călăii! împliniseră, numai, osânda rostită de norod.
      Sânt şi prost plătiţi, amărâţii, înainte barem! le rămâneau hainele celor... Când cu săvârşirea lui Danton, se strânsese un maldăr pe punte. Herault de S6chelles, îi venise tocmâijindul, privind la ele, către Sanson: „Felicitările mele, aveţi o garderobă!.. Dar Chaumette schimbase şirul lucrurilor, aşa că şi straiele lui le-au moştenit nevoiaşii de la Salpetrterc. întâia pomană se face, — negreşit, fără să vrea.
      La cimitirul Picpus — pe vreme bună, pe vreme rea, se despoaie Ucişii. Veşmintele — movilă. Hainele lor, scorojite de sânge, par coaja rodului mistuit de var — stau ţapene. Le duc la spital — după ce au scotorosit buzunarele, în folosul visteriei. Năpăstuiţi şi de oameni, argaţii tocătoarei se vaită, spun că-şi prăpădesc ţoalele. Săptămâna trecută, încă, au iscălit o plângere către comitet. A scris-o Desmorets-ntn^au semnat-o frate-su; Franţois le Gros; le Vasseur...,rudă cu Rousseau, cumnat? — Nu,nu ştia carte, da’ nici Tereza nu ştie!, a tras cu deştul. Şi fiindcă Republica a pus stăpânire şi pe nădragii şi ghetele săvârşirilor, ajutoarele vând părul şi bărbile morţilor. Cosiţele au căutare mare; le cumpără femeile — şi de găteală şi spre aducere aminte. Peruca bălaie e la modă.
      „Toate sfârşesc cu cânticel41, spune Brid’oison, judecătorul.
      Trei luni înapoi, Abraham Mazel, un paşnic cetăţean, înduioşat de soarta ghilotinei, o ştie cât trudeşte, vine la bara Conventului şi spune în gura mare că se asupreşte $-0 întreţină, oricât ar fi cheltuiala! Mai avea amorezi, maşina şi pizmaşi, deputaţii l-au dat afară din sală şi au rugat Siguranţa să nu-î piardă din ochi, o povesteşte însuşi „Monitorul14. Ghilotina e în cinste mare. Sărbătoare fără ea nu se poate!
      Când cu proslăvirea „Fiinţei-Supreme ", tribunul şi-a ţinut cuvântarea din fata Ei — împodobită cu draperii de catifea albastră şi cununi de trandafiri. La 21 ianuarie, mai înflorită; spre cinstire, toate judeţele — înfăţişate prin stâlpi îmbrăcaţi în stindarde şi purtători de steme. „Tocătoarea“ nu e decât unealtă — trebuitoare la Domnie şi legiuită astfel, iar slujitorii „ei‘\ judecătorii Tribunalului-Revoluţionar şi însuşi Fouquier-Tinville, sâvârşitorii. Şi dacă, curând, li se va cere socoteală de unele scăpări sau chiar voite scrânteli, cum bunăoară tăierea altuia, în locul celui osândit, fiindcă aveau nume asemănătoare sau că locuiau în aceeaşi,casă numai, pe bună dreptate aceste şubrede împricinări nu stau în picioare alături de covârşitoarea vină a legislatorilor — ei sânt ucigaşii! Şi totuşi, nu sunt
434
ticăloşi înnăscuţi, doctrina lor c nemernică; „Sunt robul Libertăţii! martirul Republicii!", se tânguia ieri Maximilien şi tot el, aprins pentru stingerea pedepsii cu moarte. „Să răpeşti omului putinţa de a mai ispăşi păcatul prin pocăinţa sau prin vrednicie, să-i ţărmureşti fără milă orice înapoiere la virtute, la propria lui stimă, să zoreşti aruncarea lui în groapa abia deschisă de crimele sale, e cel mai oribil rafinament al cruzimii! "... Dar trecuseră trei ani, de când se rostise astfel.
       El şi cei de o teapă, din Legislativă şi din Convent, n-au lucrat precum ucigaşii de rând, au îmbunătăţit fără preget chichiţele maşinii.
       înjghebat în pripă după izgonirea regelui din Tuileries, tribunalul-criminal, din 17 august 92, fu o prună plămădeală a „Tribunalului-Revoluţionar"; ales de secţiile-pariziene, adică de oarda „adevăraţilor" deznădiăgiţi — ei sânt ucigaşii. Judecată în numele poporului, adică „cum vor, şi odată pentru totdeauna".
       înstăurat de „Comună", a cărei putere fu peste a „Legislativei" — numai în noaptea ; dinspre 3 septemvrie au sfârtecat o mie şaptezeci şi nouă de creştini, închişi în temniţele Parisului.
       Şi pilda Capitalei a fost urmată..., fiecare lojă îşi are sicarii ei, în fiece târg, în toate oraşele. Măcelul a mers îh voie, fără împotrivire din partea cuiva — „buletinul“-Tribu-nalului, de a doua zi, spune: „Din păcate, binele obştesc cerea şi aceste neprevăzute întâmplări!"..., numai atât. Aşa au fost legalizate omorurile din septemvrie, înfăptuite pentru a mântui... patria!?
       „Salvarea poporului cere mijloace tari şi măsuri grozave . Să fim dar groaznici, pentru a scuti poporul să fie!“; promovând iertarea, ministrul-de-Justiţie şi-ar fi putut întregi cuvântarea: „ Să masacrăm legai! " Tot el, la Condergerie, lămureşte posterităţii: „în Revoluţie, precăderea o au cei mai nemernici!", şi „patrie" înseamnă şi cuprinde, doar „partid la; putere" — cu toate urile şi poftele lui, toate.                                  ;j
       în numele comitetului de legislaţie, în toamna trecută, glasul lui Merliri de Thionville răsunase în „Templul Terorii": „...Şi nu va ti prosperitate, cu putinţă, atâta vreme cât inamicul Libertăţii ya mai răsuflă! Luaţi seama: trebuie să pedepsiţi nu numai trădătorii, dar şi pe nepăsători! să zvântăm pe oritine nu se sinchiseşte de Republică, pe oricare n-a făcut nimic pentru ea!“, şi Conventul votase arestarea tuturor „suspecţilor".
       Nicicând sofisme mai sângeroase n-au înflăcărat legislaţie mai sălbatecă! Cuvântul „umanitate" nu mai tălmăceşte decât întunecată habotnicie şi înspăimântă conştiinţa. în nUmele Libertăţii, au nimicit toate libertăţile. Vorbe răsunătoare — multe; dar tagma pune „partidul" înaintea patriei. învăţătura va călăuzi şi pe nepoţi, până se va risipi ceaţa — târziu.
       Robespiene şi-aluat sarcina să frescă corabia printre cele două stânci: să-i păzească de slăbidune, urăşte îngăduinţa, — să-i ferească de sminteli, prea mari, spune, dar sub vălul prefăcătoriei n-a enunţat oare o declaraţie de război norodului francez? căci suma lui, mai toată, duşmăneşte jacobinismul şi iată pentru ce voia tiranului e s-o vindece cu... cuţitul. Tribunalele, clădite altădată pentru a ocroti viaţa şi proprietatea, au ajuns măcelării; acolo, confiscarea se lămureşte „furt" şi săvârşirea: „asasinat!" — denunţul acesta i-a plătit Desmoulins cu viaţa,dar şi cât învârtise la roata morţii!...
       Vor să înspăimânte şi nu izbutesc. Bătrânul Blanchelande, guvernatorul Maninicii, venea de departe, sare din căruţă, urcă voios scara şi... — „Trăiască Regele!"
435
      De la 6 aprilie anul trecut şi pân’ ach, au tăiat numai în Paris două-mii-şapte-sutc-douăzeci şi opt de capete!
      Când săvârşeşte mai mulţi într-o zi, truda călăului pentru cel dintâi, osândit, e cuprinsă în simbrie, pentru următorii primeşte de fiecare cap câte trei livre adaos. Viaţa e scumpă — vieţile, ieftine!
      Ostenit, pârjolit de ofturi şi nevoi, peste câteva luni curmătorul-public se va lipsi de slujbă, beleaua va cădea pe fi-sîi. Nici ghilotina nu va scăpa de batjocură: într-o zi, nepotul lui Sanson, strâmtorat din parale, o va cără la... „Muntele-de-Pietate“! Ceasuri acre pentru osânditul care-aşteaptă, noroc că Pontu avea bani la dânsul. Plăteşte datoria. I-au refuzat capul.
      Peste jumătate de veac, cei deportaţi la Guyana, până s-ajungă Ia pâlcul insulelor „Mântuirii", vor zări din larg, de departe, cocoţată pe stânca cea mai înaltă... Maşina! Aceeaşi care l-a curmat pe Ludovic XVI. Azi e la seceră,în piaţa „Tronului-Surpat", adastă flămândă... în jurul ei, puţină lume. S-au îngreţoşat — zilele din urmă au fost prea încărcate şi căruţele, pline.
      Alaltăieri... Printre ei şi unsp’ce femei: Catherine-Franţoise de Cosse-Brissac, vădjava mareşalului de Noailles, trecută de şaptezeci; noră-sa, Henriette d’Aguesseau, văduvâ'ducelui d’Ayen; fiica ei, Anne-Dominique de Noailles şi încă patru văduve, M-mes: Remigny, şai’şase de ani; de Saint-Juire, 73; de Châtre, 60 şi M-me Duvaugamier, optzeci şi patru; — ca la strung, sa le mulgă sângele, şi două din popor: d-nele Dclaroche-Lupy şi Boijon, 74 de ani — toate, fiindcă sânt bătrâne, poate, căci altă vină?!... Apoi, la rând pe scândura udă: generalul Charles de Flers, marchizul de Talaru — unchiaş de şaptezeci; Boutin, 74, are la Tivoli o minune de grădină, cu pizmaşi în umbra copacilor; bătrânul negustor Samillard, bunătate de om! 73; un dascăl; trei ciobani; trei vătâşei; o ţărancă — surdă, un pândar, olog şi şcolarul Jules Meynard-Mellet,şaisprezece ani...
      Nedumirit, de ce?... Suie singur scara. Sus,calcă ferit — puntea alunecă, e toată boita unsă. Cel mai înalt dintre ei, Charles, fiul gâdelui poartă o bluză roşie peste mondir, l-apucă de braţul stâng, — nu l-a durut; Le Gros, de dreptul. Se zbate — luptă scurtă. Le Vasseur l-a prins de craci, se-aruncă pe el; copilul ţipă, geme; l-au trântit pe burtă pe scândura gâlci de cheaguri, capu-n afară; ferestruica i-a cuprins grumajii. Cuţitul — vânt de oţel! A trecut mititelul prin viaţă ca rusaliile! Căpăţâna clipeşte, cade-n hârdău — mai sânt douăzeci şi două; trunchiul, zvârlit în paner, a zvâcnit din labe şi umerii izbesc surd buza coşului, împroaşcă, scaldă hainele ajutoarelor, ’lunecă-afară, gâlgâie... — Desmorets se-aruncă pe leş, „Sacre D...I", şi-l grămădeşte-n sicriul de nuiele, îl astâmpără; ţoalele de pe dânşii, bascula şi puntea, toate stropşite de sânge jos, sub schelă, s-au strâns câinii. Hămăie, mârâie — ISpăie. La dugheana din colţ, cetăţenii: sorb — rachiul alină şi trezeşte. Vremea curge — maşina toacă... A stat. în cin’zeci şi şase de minute, 49!
      Au fost omorâri fiindcă la Luxembourg,unde zăceau închişi, fără pricină, încercaseră „să prăpădească patria şi să a-sa-si-neze Republica!", a lămurit Fouquier Tribunalul.
      Şaptezeci şi cinci de ani îndărăt, tot subt bolta Tribunalului care le-a dăruit osânda, acolo, vestitul cancelar al Franţei şi bunicul ducesei d’Ayen, cuvântase: „Vai de magistratul care cu bunăştiinţă trădează justiţia! Arbitru suveran a] vieţii şi al morţii, judecătorul să păşească tremurând la îndeplinirea temutei sale însărcinări, iar înfăţişarea unui împricinat,
436
   cărui soartă e în mâinile sale, să-i fie mereu atât de înfricoşătoare ca şi când a întâlnit ■ pentru întâia oară vina)‘\
       Şi... Robespierre, înainte de a se aşeza la masă, spune rugăciunea şi se închină; juraţii :?Tribunalului-Revoluţionar, până nu intră în sală . .poposesc puţin la buvett’-i, vin şi după ^judecată.
       în piaţă... Unul peste altul, trunchiurile îmbrăcate, cum erau, printre ele căpăţânile, s laolaltă, în două căruţe, grămădite îh corlata scorojită, înoată în sânge. — „Hue, diă!“; ^trosnesc bicele; adus de spinare, căznesc copitele . lunecă — caldarâmul umed. Fuge c-un Cpăhtof în gură; haita după el; s-au încăierat câinii. Sub schelă, doi dulăi rod o căpăţână. V—„Hue,
       Au pornit spre „Picpus". Sângele dâră... Pe unde trec, ferestrele închise, storurile *trase. S-au săturat şi cei din Saint-Antoine, ei au pomit-o.
       Familii întregi au pierit pe şafod şi femei însărcinate. Văduva ministrului Montmorin fiul ei, sublocotenentul; soţul a fost căsăpit Ia 2 septemvrie. Cinci din familia ^Lomănie-de-Brienne; apoi, abia sunt câteva zile: Jean-Baptiste Magon de Labalue, negustor la Saiht-Malo, optzeci şi unu de ani şi frate-sîi, Luc, cu un an mai tânăr; fiul acestuia, Erasme-Lalande Magon, 49 şi nora lui, Frariţoise; feciorul lor, Jean-Claude, şaptesprezece ' ănî; fiica lor: Am61ie, 21 şi bărba^sti, ThSophile Comuiller, douăzeci şi doi — tineri. " Vecinul lor, David Goleme, prinsese pică pe ei, sindicul râvnea şi Ia sfoara lor de moşie şi Ie-a stins tot neamul.
       N-a trecut săptămâna de când au cărat la Picpus pe d-nele: Maliricomet, de Meursin, Joly de Fleury şi pe d-na d’Hinnisdal, însărcinate toate. Pe suplica lor de amânare, ,Iaba lui Coffînhal scriseşe: „Considerând că în temniţa de la Saint-Lazare nu e cu putinţă câ bărbaţii să se împreune cu fomeile, nu e cazul sâ..
       Dar, biata Malincomet, bucătăreasa, era într-a şasea lună! Şi odată cu ele şi Franşoise-Camille de Bfranger, ducesă de Beauvilliers-Saint-Aignan, osândită la 24 ale lunii. Tânguirea ei a lăsat-o Vigny posterităţii; iată-i „jurnalul":
       E de datoria mea să-mi port pruncul până în ziua naşterii sale, care va fi şi ajunul morţii mele. Numai pentru-atât mai m-au lăsat pe pământ, nu sânt bună decâtpentru-atâtl nu-s decât scoica credincioasă care-l păstrează şi pe care o vor zdrobi, când va vedea lumina zilei; altceva nu mai sânt!
       Credeţi că-mi vor îngădui cel puţin câteva ceasuri? — De mâ vor ucide tiidată, va fi groaznic! Eei bine, de m-ar da baremi răgaz să-l aud ţipând şi să-l sărut o zi întreagă t îi voi ierta, cred, atât aştept clipa pceea!*\..
       La „Grand Hospice de THumanite", Fouquier însărcinase cu cercetarea pântecelor pe Tareilly, uşierul — un beţiv. Spiţerul Quinquet. careul secondă, nici el mai breaz. D-rul Enguchard zadarnic se jeluie iar moaşa Prioux nu e luată în seamă. Abia în primăvară, decretul din 12 aprilie a curmat nelegiuirea.
       în provincie, Le Bon e neturburat. Cinci ani înapoi, scrisese maicii sale: „Singur cu Domnul şi conştiinţa mea, simt şi mai mult că virtutea e cel mai de seamă dintre bunuri!"; curând, când Tribunalul, prezidat de Liger de Verdigny, cercctându-l îi va înşiră
437
făr’-de-Iegile; clătinat pe labe, capu-n palme, îtagrozit de ce făcuse, va strigă:Nebuni aţi fost de nu m-aţi împuşcat?!!"...
      La Orange, prohoadele roşii ale „Comisiei Populare" sugrumă în câteva şedinţe, numai, trei-sute-optzeci şi trei de nenorociţi. Ysabeau şi Tallien trimet, din Bordeaux, treisute şase pe lumea cealaltă — dintre care, patruzeci şi patru de femei. La Nantes, treisprezece înecăciuni cu totul. Numai câteva sute. în antrepozitul „des Cafăs", peste nouă mii au fost ucişi sau au putrezit de vii — în primăvară. Stârvurile, când n-au mai ajuns hambarele, le-au zvârlit pe fereastră. Şi-ach mai cară din movila ţopită, duc în droage zeama şi oasele la gropile Giga/t-ului. Din douăzeci şi doi de paznici, câţi s-au perindat acolo, nouăsprezece au murit molipsiţi, — s-a încins „boala urâtă". La marginea târgului, au împuşcat opt-sute-treizeci. Cartier n-a ucis mai mult de şase mii, de unde!?
      La Troyes, femeia Naret, văduvă cu şase copii, a fost executată fiindcă găzduise pe unchi’-su; paracliserul din Saint-Pierre era prigonit, fugise. La Lyon, Rhon’-ul umflat să rabde trei mii de cadavre, câte i-au aruncat, şi-a grăbit apele spre mare, a lăsat pe uscat „imaginea atotputerniciei Poporului!", zice Fouchd şi Collot d’Herbois spusese, la săvârşirea lor, „astfel se chezăşuieşte fericirea posterităţii!". E drept că Robespierre poruncise „ o^everitate inexorabila!", pretutindeni.
    ^La Tribunal, în Paris cel puţin, aduşii nu lâncezesc, treaba merge repede. Marthe-Fălicitd Coujon, fata-n casă lâ bătrâna Vidocq, bunica viitorului şef al Siguranţei Generale, adusă la 10 dim. la Conciergerie, fiindcă... conspirase, e introdusă îndată în cabinetul acuzatorului public.
   / Părul aspru, negru; sprâncenile stufoase negre, ochii negri, frunte îngustă creaţă; faţa măslinie, nasul borcănos şi ciuruit; ras, gura o dungă, numai, fălcos; capul înfipt în umeri, înveşmântat în negru. Pălăria cu pene negre pe masă, în stânga Iui. Fouquier o întreabă blând.
      —   De unde-mi eşti, fetiţo?
      —   Din Asniărds, citoyen?
      —   Câţi ani ai, mititico?
      —   Păi să vedeţi...,de sânta-Mariaîmplinesc şaptesp’ce.
      —   Bun de tot! şi ce ştii?
      —   Ştiu carte!
      —   Te-am întrebat ce ştii, parcă?...
      —   Eu? nemic.
      —   Ia gândeşt’-te bine...
      —   Pot să mă gândesc şi până mâine, dacă nu ştiu, nu ştiu...
      —   Ai conspirat?
      —   Slujesc pe îmbrăcăminte numa\ al’cevaş n-am. Aşa ne-am învoit cu doamna.
      —   Marthe, aşa te cheamă?
      Voioasă:
      —   Oui, m’sieu!
      Tresare:
      —         la-n te uită pe fereastr’ afară ce vreme frumoasă! nu e păcat să te...? — şi taie cu palma în vânt. *
      Fata a îngălbenit, tace.
438
iElr-; Derbez, grefierul:
‘    — Şi de ce nu-i răspunzi tu frumos dumnealui, nu vezi că-ţi vorbeşte ca şi un părinte?
Hai, fetiţo, spune!
      l-au dat lacrimile, frământă şorţul la gură, tremură, se îneacă:
     :   Da... că nu... ştiu nimic!
      —          Bi-ne, am să-ţi mai pun o singură întrebare, dar te rog să-mi răspunzi cinstit, da? W : - Vă jur!
■::s — Eşti fanatică?
fr:’;    *
J    —Sânt catolică, m’sieu’.
^ Către jandarmi:
      —Luaţi-o, da* luaţi-o ’dată! şi nâ-ţi lista, du-i-o.
      Pornesc căruţele.
« ’  Sub flanelă, pe piele, prinsă după gât cu un lănţişor de aur, Fouquier-Tinville poartă
0 iconiţă: Sfânta-Fecioară. Pe copiii săi i-a învăţat el singur rugăciunile. Scoate din sân iconiţa şi o sărută, — trei cruci repezite, mici şi scrie înainte.
      Abia ’pucase convoiul să treacă podul... Aleargă cât poate, i-a căzut pălăria; nu se opreşte, fuga şi strigă:
      —    Opriţi! m-aţi uitat! — şi vrea să sară în cotiga din coadă, mai erau şase înăuntru. Sanson nu-1 lasă:
      —    Eşti nebun!? Vezi-ţi de drum! cum te cheamă?
      —    Franţois Gossin,d-îe,m-au osândit aseară şi...                   ' ;
      Cercetează lista:
      —    trei... zeci şi... opt, tocmai!
      Treizeci şi opt sunt şi in căruţe.                                             ţ.
      —    D-le te rog ia-mă!
      Caută iar în pomelnic şi:
      —    Gassin? N-avem şi pace, pleacă!
      Bietul om aleargă pe lângă căruţe — străzile goale; au luat-o în trap pe rue Saint-Antoine.
      —    înduraţi-vă, nu mă lăsaţi! — şi dă să s-acaţe.
      —    Şi Că du-te, nerodule, ce ţi s-a urât cu binele?! — şi-l împinge jos de pe loitre.
      —    Ba zău Jur că!...
      Vine gonind în fuga cailor, Hamy-judecătorul, opreşte şi:.
      —    Ia-1, am uitat noi să-l trecem pe listă, e în regulă!
      L-au suit.
      S-a dezmeticit, sărmanul.
      —    Ce-amfăcut,Dumnezeule!?, — îşi smulge părul şi plânge. Era însurat,avea şi copii. Vinân-avea.
      S-au prostit... Ar ajunge să-i spui unuia: „Aşteaptă la tine în poartă că trece căruţa să te ia“, şi tâmpitul adastă. înspăimântătoare e puterea cârmuirii, dar mare e şi nevolnicia ucigătoare a obştei!
      Despre „Tribunal", pe care el singur îl clădise, un an înapoi, Danton, în pragul morţii spune: „ Cer iertare lui Dumnezeu fi oamenilor! despre aceeaşi instituţie, Saint-Just: „A istovit şi crima! precum spirtoasele prea tari amorţesc cerul gurii".
439
       Din cei ucişi, aici, treo-sute-cin’zeci şi nouă de femei. Din toţi, numai un sfert sunt nobili. Tributul mare l-a dat poporul şi dintr-ai lui, cei mai de seamă. S-au răzvrătit ciurucurile împotriva celor destoinici. Cei mai muncitori au plătit gloaba. Trântorii, pizmaşii şi jefuitorii, mai ales, au doborât pe cei mai vrednici; cei mici au pătimit groaznic!
       Cuţitul a săvârşit şase episcopi — cinci dintre ei erau juraţi; şaisprezece arhierei; patru stareţi; douăzeci şi patru de cântăreţi şi diaconi; cin’zeci de preoţi şi cin’zeci şi şase de vicari; aceştia din urmă, ieşiţi de jos — toţi. Magistraţi au pierit şase sute nouăzeci şi şapte, dintre cei cari împăiţeau dreptatea altădată şi erau cinstiţi! Deputaţi: 52; cei mai mulţi, din „Convent“ — se mănâncă între ei, s-a apropiat sfârşitul! apoi, treizeci şi cinci de arendaşi de domenii şi acsize; consilieri comunali, 150 numai; foşti preşedinţi şi sfetnici ai Parlamentelor: 120; din cinci-sute-patruzeci şi şapte de militari, au tăiat capul la 49 de generali, doi amirali, colonei: 78; şaptezeci şi trei de căpitani; grade mai măninte: o sută şaizeci şi doi; subofiţeri şi trupă: o sută op’zeci şi trei. E drept că o sută şaizeci şi-au pierdut viaţa, pe punte, numai fiindcă erau aristocraţi, dar au pierit şi 73 de grădinari, 29 de institutori, 14 zarzavagii, slugi: 161; meseriaşi, 233; patru sute şaisprezece lucrători ş.a. O sută şaisprezece femei, din aristocraţime, dar şi o sută două gospodine; treizeci şi două de călugăriţe şi muncitoare cu palmele: o sută nouă, — în Paris, numai.
     ,,La 22 aprilie, Guillaume Lamoignon de Malesherbes, 72 ani, — subt ocrotirea lui s-a publicat „Enciclopedia"; cu Desfcze împreună au apărat pe Ludovic XVI, vină capitală! Cu bătrânul odată, şi fiica lui, Antoinette de Rosambo; cumnata ei, marchiza de Chateaubriand şi soţul ej. fratele ilustrului scriitor; văduva Rochechouart-Pontville; soţia ducelui de Châtelet; ducesa de Grammont — născută Beatrice de Choiseul; prinţesa Lubomirska, născută Rosalie Chodkiewicz, o păpuşe! venise în Franţa spre sfârşitul lui '92, împreună cu fetiţa ei de patru ani. I-au retezat capul — se ducea prea des la Louveciennes, la contesa Du Bany. Când au arestat-o, slujnica ei, ţărăncuţă din Ukraina, a pornit pe jos, înapoi, să ducă prinţului ştirea. Răvaşul i-1 împletise în păr stăpân’sa.
       La castelul din Opole, de câte ori se face anul, geme văzduhul şi se trântesc uşile şi porţile, singure.
       M-me Thouret, şaptezeci şi şapte de ani, schiloadă, — au adus-o de la zece poştii. Când au ajuns la Conciergerie, bătrâna n-a mai avut putere să coboare din cotigă; au trântit-o pe caldarâm. Au judecat-o în pripă, conspirase... Zace în groapa comună, şi Marie-Louise de Montmorency-Laval, stareţa de la „R&uirection”, tot la Picpus. Grosul săvârşirilor l-au răbdat muncitorii şi ţăranii, argaţii şi slujnicele.
       Portretul d-nei Chalgrin, început de David, n-a mai fost isprăvit. Pictorul se înfierbântase, lucrând, dar fără folos; fosta d-ră Vernet şi-a pierdut capul, răs-alaltăieri. Un nepot al ei,Paul Delaroche, va dărui pânza „Luvrului'* — peste mulţi ani.
       Rucher, înainte de a pomi trimete portretul său copiilor şi câteva rânduri:
                                      „Nu va miraţi, fiinţe scumpe şi dragi.
                                       Dacă puţin necaz tmi uiţunecăfofa;
                                     . Pe când un condei dibaci mă desenă,
                               Ridicau şafodul fi mă gândeam la voi!.,."
       Stai şi te miri:, cum poate răbdă oraşul cel mai năbădăios atâtea groznicii! — Curiozitatea, întâi; puţină sete de sânge — meteahnă din fire. Obişnuinţa, căci se petrec -
440
în toată ţara fapte mai înspăimântătoare şi dintr-acelea pe care Capitala nu le-ar suferi sau ar fi îndemnată, tocmai de ele, să le curme. Apoi maşina lucrează atât de repede!... şi în sfârşit, lâncezeala obştească şi simfonia fricii. Oblăduiţii se tem de cârmuitori şi aceştia bâţâie de frica năpăstuiţilor. Celor de treabă li-e teamă de ticăloşi şi lor de nemernici, — într-o societate politică e racilă mai mare decât fiica?
       Din făr’-de-legile călăilor, adevăraţi, şi din chipul cum s-au înfăţişat prigoniţii la judecată şi la săvârşire, posteritatea putea trage multe învăţături, dar folosul e aiurea...
       Stăpânit de demonul Revoluţiei, Micbelet va cuteză să scrie că „epoca Terorii“ înseamnă înstăurarea legii, redeşteptarea dreptului şi zămislirea Justiţiei!?...
       La Tribunalul-Revoluţionar, faptul că ai găzduit un preot flămând sau fugărit îl plăteşti cu viaţa.
       în noiemvrie 1789, „Club-ul de la Rdvolution en France" — din Londra — trimisese urări calde „Constituantei". înflăcăraţi, câţiva Bretoni şi-au zis, atunci: „Să înjghebăm şi noi o lojă!". Au făcut-o!... Lupta filtre cavaleria uşoară a papalităţii şi „cărăbuşi" se isprăvise cu izbânda maţ.'.*, Iezuiţii nu le mai stăteau în cale.
       Şi mai erau...Societatea de Armonie"; „înfrăţirea" — fusese prezidată de Mesmer,
episcopul hârdâului; „Le Club Politique" al lui Boyer — în rue Saint-Nicaise; „Azilul Nevinovăţiei-Sugrumate" — prezidată de Massenhausen,oge/if/a numai, sub starostia lui Ldvi Spultzmayerson; „Le Club des Amdricains"; apoi, amorţite: „Le Club Richelieu"; „des Feuillants"; „Le Cetele Social"; „des Cordeliers" — închisese ochii; „des Mathurins"; „du F-rg Saint-Antoine"; misteriosul dub revoluţionar „La Rdunion"! — înstărit cu comitete de informaţie şi pregătire — e, de la început, loja îndrumătoare şi regulatorul ;,Adunărilor". Cerc foarte tainic. Galetti, era şi tipograful clubului, a rătăcit o'planşă; înnebunise căutând-o, a murit de inimă rea... O vom regăsi, târziu, în colecţia Mailheşi un comentar, fii dosarul Rtlhl.
       în loji se citea: Seneca, Epictet, Aristot,Pope şi mai ales pamfletele. Se citea adică... în epoca pregătitoare, mai era vreme; „Loja celor 9 Surori" abia întocmise Enciclopedia... Dar lucrul i-a năpădit, apoi „toleranţa umanitară zvârlită în furtuna revoluţionară nu le-a 'mai îngăduit să lucreze", răspunderea crescuse dintr-odată, s-au tras ca melcul în găoace, au încins lojile şi s-au împrăştiat, strigând în gura mare că nu le vor mai deschide. Semn rău! — curând a început şi Teroarea.
       Domnesc: libertatea ucigaşilor şi fraternitatea lui Cain, iar pe punte, sus, sânt toţi de im fel. „Acta latorum" le va întruni iar; două lucruri, însă, nu vor putea înfăptui „fraţii" pentru ei: să se lase de trufie şi de aplecarea lor spre falnice minciuni, gogoşi în care negreşit nici unul nu crede, dar semuieşte.
       Nu va trece un an şi se vor redeschide lojile. La Clennont, se întâlnesc de două ori pe săptămână, pe furiş, dar fără preget. Roetder de Montaleau s-a întors, a reluat legăturile; se şopteşte că optsprezece loji şi-au şi dat adeziunea. Contopirea lor va mai întârzia... şase ani. întrunite, pivotul lor va fi un... general tânăr, învingătorul de la Millesimo. îl vor susţine şi-l vor creşte cât timp nu le va stingheri socotelile şi până le va împlini nădejdile, atât. în 1805 vor da despărţenie — curând şi atentatul lui Saint-Rdjant, maşina infernală, încercare de înfricoşare, numai. Aşa e regula, acolo. Apoi, „coaliţia". O primă dojană:
        * Masoni.
441
Insula Elba şi fii sfârşit, „S-ta Elena — Lonywood", din voia Londrei! Dar pân* atunci!... Se mai pot întâmpla multe, să nu ne grăbim; „Societatea Amicilor Constituţiei** din Rue Saint-Honore veghează — o cunoaştem. Beneficiarul de mâine a fost denunţat de Saliceti şi-l aşteaptă temniţa, acă chiar, astăzi. Va fi poate purtătorul paloşului sau al torţii lui — va aprinde pământul. Dar celălalt trăieşte încă, iată-11...
      Coboară prin rue Florentin şi dă în piaţă — Brunt la căcâile lui, abia umblă. Cam trist astăzi, câinele priveşte în lături şi calcă ferit. Ocolesc,.huiduma*' de ipsos pe stânga şi se îndreaptă spre Champs-Elysles. Plimbarea lui zilnică — spre Marbeuf. Când va ajunge Ia grădini, va da de răcoare, poate. Aici, s-a aşternut zăpuşeala, cleioasă. Tot înainte printre pomi, grăbeşte. îngrijorat, scoate ceasul. „Prea departe pân’ acolo!**; şi vremea ameninţă, tună; se întoarce, intră iar îb piaţă — goală. Miros greu. Gropile...
      Priveşte spre stânga înainte..., între soclul pe care-au cocoţat „Libertatea** şi grădinile din faţă, „acolo" era aşezată... De câte ori, pornind să se plimbe, nu s-a oprit să se uite şi el, mai de la o parte. Sus lucea un triunghi de oţel şi... Alte ori numără numai izbiturile înfundate şi trecea înainte.
      -.trage din buzunar basmaua, îşi şterge obrajii şi fruntea, dă din umeri, scoate iar ceasul, JV2, mai e vreme!**, ajunsese în poarta castelului — nu mai sânt castele, dar „Convenţii!** locuieşte unde a fost odată unul. Se scurge lumea înăuntru spre sala Adunării, multe mutre noi. Cele petrecute ieri vestesc alte întâmplări... Foarte mulţi au fost tocmiţi să vie, mulţi dintre ei no. lipsesc niciodată. Zoresc din coate, suduie şi intră.
      Robespierre trece înainte, se apropie de râu, pleacă în sus pe cheiul Saint-Denis, de-a-lungttl palatelor. Ochii lui cercetători cată jur-împrejur; din când în când se opreşte şi pleacă iar.
      Castelul a fost refăcut de Le Vau şi Orbay, din porunca lui Ludovic XIV. Arhitecţii au împlinit ce au putut, numai unitate n-au izbutit să pună fii înfăţişarea acestui edificiu întregit din trupuri de clădiri osebite, simetrice într-adevăr, dar de formă şi stil diferit şi parcă reunite din fantezie artistică numai. De la „pavilion de Hore** înainte, şirul de pilaştri corintieni, împărechiaţi, şi dubucăria lor simplă deşteaptă amintirea altor vremi; cununa de fruntare.când cercuite.când triunghiulare, nu vatămă înfăţişării. Ferestrele însă,crescute până în bagdadii întrerup înşiruirea legiuită de gust, linia arhitravelor e frântă. De altfel, această imitaţie voită e singura pomenire a celor înfăptuite demult de Androuet de Cerceau, arhitectul lui Enric TV.
      Sântem în dreptul galeriei „Apollon**, care leagă Tuileries de palatele vechi. Părţile ei ridicate sub Charles IX şi Enric III se recunosc uşor: întreruperi şi nepotriviri, pe care ochiul lui nu le vede, acum, sau poate alte gânduri să-l frământe. Merge înainte... apud Luparum propi Parisios. Cu voia veacurilor, oraşul a cuprins multe măidane şi ce era, altădată,în preajma lui,e astăzi însuşi sâmburele urbii.
      Epoca clădirii Luvruliti e mult depărtată înapoi. La începutul şutii a treisprezecea, înălţarea Turnului era isprăvită, de vreme ce Filip-August mărturiseşte că se ştie îndatorat către cantorul de la Saint-Denis-de-la-Chartre cu 0,30 de parale, drept plată că durase tumul pe ogorul celuia. Din bătrâni, megieşii apei, aici, i-au zis locului, quai de Saint-Denis şi ţine până fii Măgisserie. Precum toate castelele regeşti, şi „Luvrul** fu
reşedinţă, întăritură şi temniţă. Prins la Bouvines, de rege, cel dintâi musafir, aci, a fost corniţele Ferdinand.
      Cu spatele spre apă, priveşte spre portalul de piatră.
      Turnuri şi turnuleţe stau neclintite; cioplit, capul lui Charles Vl-Nebunulîmpodobea fruntea bolţii, a pierit, — şi cel al Iui Charles V — cel Cuminte, de la partea dinspre Saint-Germain-Auxerrois; sculpturile lui Font&res şi ale lui Guillaume Jose au fost aruncate, poate fiindcă înfăţişau capete de regi.
      A ajuns la coţul dinspre piaţă, unde se sfârşeşte colonada — Bernin-o greşise. Peirault a izbutit s-o facă. Pavilionul cuprinde omagiile lui rubens către Maria de Medicis. Decretul din 27 iulie, anul trecut, a aşezat aici „Muzeul Central al Artelor”. Puţine făuriri de ispravă erau în Franţa până la Francisc I; Primaticcîo i-a cărat din Italia vreo sută de statui şi nenumărate busturi. Ludovic XIII nu hărăzeşte urmaşului său mai mult de două sute de pânze; peste două mii de tablouri a lăsat Marele-Rege. Le Font de Sainte-Yeunne, cu jumătate de veac în urmă, ceruse ca toate podoabele de artă să fie aduse aici. Abia Bien-Aimd încuviinţează măsura.
      Hotărârile Conventului au găsit întocmirea gata.
      Străbate piaţa — în faţă, în adăpostul basilicii, o bancă de piatră. Stă, privirea pironită peLuvru.
      în afara porţilor târgului, aici era demult împărăţia lupilor, atât de sălbatec a fost locul. Priceperea lui Raymond du Temple, ale lui Piene Lescot, Jean Goujon.Pbilippe Delorme, apoi maeştrii Dup^rac. Mctdzeau, Lemercier; înfrigurarea şi grija lui Colberţ au zămislit, cu dărnicia şi stăruinţa tuturor regilor de la Filip-August încoace, cel mai mare-palat pe care-I are vreo ţară. Aici, nimic din practica spontană, nimic din obişnuit; înfăptuirea a fost dobândită prin cercetări şi trudă. împlinirea concepţiunilor s-a desăvârşit cu anumite mijloace şi adâncă chibzuinţă. Mulţămirea şi bucuriile făptaşilor acestui lăcaş au foşt lipsite de altă năzuinţă şi, mai mult decât degetele meşterilor, spiritul regilor şi înariparea poeţilor au ridicat pe pustiul de altădată minunea de astăzi. Realizarea spovedeşte dibăcie, îndemânare, destoinicie, meşteşug,multă pricepere,însufleţire şi netignită caznă — materia folosită mărturiseşte că darul Lor a fost pentru veacuri, piatră de piatră.
      .. .Să fie cu putinţă, ca cei împodobiţi cu însuşirile care-au starostii la aceste pliniri, virtuoşi şi prin cunoaşterea celor pe cari aveau să-i folosească, adâncă ştiinţă! se poate oare ca „E>“ să fi fost duşmanii norodului lor?!... „Ludovic-cel-Sfânt.. , Enric IV.... dar şi Louis XVşi tirâ!?... trece mâna peste grumaz şi cravată, lărgeşte puţin legătura, roteşte capul pe umeri,răsuflă adânc şi-şi şterge faţa de sudoare, „ţi totuşi"...
      îndoiala-1 frământă, apoi, privind iar spre poartă;
      —   Et iagarde qui veilleauxbarrieres du Louvre n'en ddfendpoint nos...Ies rois!
      Dar ce i-a stârnit amintirea versului? o părere de ău? — De bună seamă, nu. Să-şi
fi adus aminte de cum tămâiase pe Ludovic XVI, la Saint-Louis-le-Grand, nouăsprezece ani înapoi? Poate...
      —   ..Ji'en ddfend point Ies rois, — pe nimeni!
      încrucişare ciudată! După dărâmălorul „pleiadei”, lirismul moare pentru două veacuri, în Franţa. Lacrimile pe care le-a stors el, altora, ÎI redeşteaptă. Malherbe, reformatorul poeziei — el, al societăţii. Cel dintâi, tăgăduindu-1 pe Ronsard, el proslăvindu-şi dascălul; amândoi orbiţi de strălucirea „Romei”.
443
      Alături de metafizica filosofiei sale sociale, Jean-Jacques stăpânea arta literară şi însuşiri mari de stilist şi era pătruns iubitorul nevoiaşului, al nevolnicului, mai ales. Răspănditor de idei împrumutate; le desfăşurase firesc urmările — dar, prea adesea pornirile judecăţii sale sânt strâmbe.
      „Totuşi, dacă?..,
      Royau, dascălul lui de filosofie, îi atrăsese luare-aminte să se ferească de nălucirile lui Rousseau şi de oratoria ademenitoare a lui Voltaire — fusese elevul aceleiaşi şcoli, e drept, cu optzeci de ani îndărăt, dar era cunoscut între zidurile liceului.
      în ce priveşte poetul din Femey, îi ascultase povaţa preotului, dar genevezul îl robise cu desăvârşire, încă de pe când, la abatele Laroche acasă, dase peste trei cărţi ale lui în rafturile dulapului. Un şoarece flămând sau potolindu-şi dinţii, rozSndu-le, ar fi scutit omenirea de mult necaz, de multă vărsare de sânge. Stăvilindu-şi pârâul, un grăunte de nisip n-a curmat viaţa lui Cromwell şi tot ce făcuse?! — nu tot.
      Da, trei cărţi; le ştie pe de rost. Confesiunile nu le-a cetit. împotriva vieţii, şi ele, cuprind cel puţin una — el a trăit mereu alături, şi o părere arbitrară asupra antichităţii, abatele Hdrivaux îl poreclise „Romanul*au închegat prea devreme concepţia sa intelectuală. Despre ştiinţele pozitive destul de mărginită. Alipirea lui tot mai desăvârşită de pricăjitul filosof l-a lipsit tocmai de pătrundere critică, într-o lume plină de contradicţii şi l-a pricopsit cu o amăgitoare experienţă culturală, îndestulătoare doar să crească în el înclinări afective asemuitoare. O trufie neînfrânată, o demnitate ne mai atinsă de cineva, o tipică formaţie de colegiu, pe care a rodit altoiul unui suflet acrit, al unei minţi bolnăvicioase şi o nemărginită tristeţă cu care pornise în viaţă, stăpânită, dar asuprindu-1.
      —   Şi dacă m-am înşelat?!...
      Buzele înfruntă cuvântul; tace, se scoală, porneşte spre stânga la râu.
      La câţiva paşi în urmă, o bătrână în haine cernite.
      întunecat, galben şi răvăşit de vânt — puţină apă i-a lăsat Senei seceta cruntă, abia-şi mai poate răbdă călătorii, i-a speriat şi vremea rea; nici o luntre pe apa supărată. Şlepurile au "mas la Toumelle, sus, după perdeaua de răchite şi în braţul Saint-Louis, între insule — suflă vântul prea tare.
      EI, pe Mlgisserie, în dreptul Châtelet-ului, dar nu se opreşte, strânge pălăria în subsuoară şi merge înainte cu vijelia în spate. Trece prin piaţa-Grevei — pace şi linişte.
      „Maşina“-tâlharilor odihneşte în şură; borfaşii şi ucigătorii nu vor speriaţi, o scot numai când trebuie; decretul Conventului a hotărât ca numai cealaltă, prepusă la mărunţit conspiratorii şi trădătorii, să stea neclintită din piaţă, gata pe orice vreme.
      în stânga lui, Hâtel de Viile... Fosta „maison des Filiers41,prefăcută şi adăugită de Boccador — o paşte focul, altă revoluţie. Negreşit aici e casa lui mai mult ca oriunde; Lescot îi aparţine trup şi suflet şi Payan, apoi Hanriot...
      —   Ciudat, nici unul
      Nu se-arată nimeni. Un coş gol mânjit de sânge îi taie drumul — se lucrase dis-de-dimineaţă; îl mână vântul de-a-rostogolu\ Brunt mârâie.
      S-a oprit, — aici se va opri şi revoluţia, peste puţine ceasuri. Aude paşi, întoarce capul.
      O cerşetoare? sau mama unui luntraş, poate, sau a celui... isprăvit în zori, — broboadă neagră şi pălărie de jais. Ochii ei scânteie.
444
      Trece înainte şi $e apropie de chei, cu spatele la Biserica Saint-Gervais. în faţa sa, podul care uneşte File Saint-Louis cu Pile de la Cii€ şi în dreapta podului: „Notre-Dame*4. Şaptesprezece veacuri înapoi, acolo fiinţa un templu ridicat lui „Jupiter44 de către luntraşii Parisului, — piatra votivă a fost aflată spre sfârşitul Domniei lui Ludovic XIV.
      Fiul lui Clovis repară basilica ridicată de creştini pe locul altarului, două sute de ani îndărăt. Biserica iubitoare de ordine, de unitate şi pace slobozise pe Renii, sfântul, în ajutorul regelui franc şi Svagrius fu înfrânt; se constituia Franţa. înfăptuita de rege şi de Biserică!
      Scoate basmaua şi-şi şterge fruntea.
      Childebert I înjghebase şi un crâmpei de „constituţie" împotriva pâgânismului. Au trecut de-atunci o mie două sute patruzeci de ani... şi abia sânt câteva luni, Chaumette, îngăduit de el, a mânjit biserica din faţă cum n-ar fi pângărit-o nici Sălbatecii!
      —   Chaumette/ HibertlL..
      Demult,credincioşii au mai durat,aici,o casă Domnului şi cele două: „Sfânta-Maria" şi „Sfântul Ştefan44, întrunite, au fost vreme catedrala Parisului. Năvălirea normandă a prefăcut în cenuşă una din biserici.
      Ludovic VII a refăcut casa Domnului, sfinţită de papa Alexandru IU.
      Goticul lanceolâ ne vorbeşte de Filip-August şi cel rayonni de Ludovic-cel-Sfânt.
      —   Semnătura vremilor Lor!, — şi priveşte cu ochii căscaţi spre turnurile pătrate.
      Şaizeci şi şase de metri, nalte, două blocuri masive tăiate îtitr-o stâncă. par; se dă un
pas înapoi .Jos, între ele, poarta... Judecăţii/.
      Merovingieni, Carlovingieni, Robertieni, Capeţi: Valois-i, Oriean’-i.Bourbpn-i, toţi regii Franţei au clădit, au păstrat şi au cinstit lăcaşul pe care ai lui l-au spurcat.;:'
      —   Cloots! nemernicul!                                                    r
      Dar stătea în puterea lui $ă-i oprească şi-apoi, pângărirea Domnului devia cine-a
purces? învoirea cel puţin. N-au decapitat şi statuiele de-acolo? — ctitorii; regi, şi sfinţii; şi desfrâul adus înăuntru?!
      întoarce privirea de la ei, pleacă înapoi spre Pont-au-Change. O ceată de... în urma lor, gonesc copiii:
      —   Hou-Hou, Ies moutons!
      Sânt denunţătorii lui Fouquier, şobolanii. Plătiţi să afle sau să născocească, vin, după ce şi-au întregit lista, vin să-şi isprăvească victimele. Se întorc de la Tribunal, martorii. Mahalaua-i cunoaşte, nu-i înghite. Printre ei, şi Beausire, soţul d-nei Oliva — atât de vestită în chestia „collie-ului41; apoi, Villefumade,Perradpnne, Azur, agenţii, toţi în slujba poliţiei. Ce-a fost în serviciul Ochraniei, a trecut pe seama Cekii.
      Şi Ia câţiva paşi în urmă: Houlin, judele şi Trinchard, Leroy-surdul, Brochet şi Prieur, juraţii — vin de la datorie. Au fost mulţi, dar a mers iute, n-a scăpat nici unul. Se duc să prânzească.
      Vrea să treacă; un şir de căruţe goale.. . şapte, intră pe pod. După cea din urmă, vine...
      Latră şi se repede înainte.
      înalt; joben uşor bombat — după moda englezească, redingota încheiată până sub bărbie, haine negre.
      Copiii au dat cu ochii de el...
      —   Tiens, voici Sans-Farine!, — strigă unul şi o retează de fugă.
445
       —   Charlot!, — zbiară altul şi...
       —   Et ta chatifere?!
       —   La planchc ă assignats!?...
       —   Charlot, arată-ne ferestruica!
       —   Şi... briciul nafional!?
       —   Â la baniâre du Tr6!...
       —    Ohd, Ies beaux vis-i-vis!...
       —         de Mdssieu’-Sanso’!, — urlă un prichindel şi-o zbugheşte sub pod; l-au Înnebunit! Aleargă... Dracii mici se risipesc ca puii.
       Batjocoritul întoarce capul spre el, îl salută şi-şi vede de drum.
       Răspunde adânc, tresare şi rămâne cu ochii zgâiţi după gâde... Piept în piept, se izbeşte de abatele Lambert.
       —    ...excusez!
       —    Pardon, mon...
       Şi cel’alt preot prepus la condamnaţi, M. Lothringer,il salută şi grăbesc, părinţii, la stânga pe pod; la înapoiere vor sui în căruţe, pe bancă cu osândi{ii- Revoluţia a păstrat vechea Orânduire a săvârşirilor. Nevrednicul Gobel, fost episcop al Parisului, primea zilnic lista „amărâţilor", de la Fouquier şi prelatul trimetea din vreme slugile Domnului să-i îmbărbăteze. Gobel s-a mutat în groapa de la Errancis, dar orânduiala a rămas, amândoi popii bat în fiecare zi drumul — coborau din Froidmantel şi se duceau la Conciergerie.
       Tresare! i s-a părut? întoarce capul; bătrâna! S-apropie de ea:
       —    De ce mă urmăreşti?! ce ai cu mine?!
       —    Am să-ţi spun, am să-ţi spun,aşteaptă...
       —    Cine eşti? cum te cheamă!?
       —    Am... avut doi flăcăi...
       Sare îb lături:
       —   Ce vrei!? .
       —         Au murit,înţelegi? Mai aveam o fată, Louise! Aştept să treacă... căruţele.. . Sânt văduva Qudvrin,adăst să treacăLizicamea,iaca mS duc,mă duc, nu te supără..., — clatină capul şi porneşte înapoi târşâind papucii de pâslă.
       El pleacă înainte, iuţeşte pasul.
       A trecut de Châtelet, ţine cheiul, la Pont-Neuf a stat — în adăpostul lui Enric IV.
       Valurile bat picioarele podului, valuri mari negre. Cerul, acoperit.
       Răzimat de parapet, priveşte peste apă dincolo.
       în stânga, tumul „Ornicului", pătrat, împlineşte colţul clădirii. Spre chei, alte două — rotunde: „la Tour de C£sar“, de ce i-o fi zicând astfel? mai e numit şi „Montgomdry". Pomenitul a stat închis acolo, nu fiindcă vătâmase de moarte pe Enric II, dar fiindcă prea ruşinos fusese înfrânt în Normandia, două veacuri înapoi. Alături, Ja Tour d’Argent", par gemene; apoi casa veche, tumul Bonbec şi „La Tournclle" — camera criminală. Mai fusese una, dincolo la Châtelet şi pe fruntea uşii, cu slove groase, scrise versurile lui Santeuil:
                             .. .Sontibus unde tremor, civibus înde salusJ...,
446
dar Ludovic XVI pecetluise intrarea. Aici, însă, nu se schingiuieşte... Osânditul e lăsat pradă „negreşitului”, ştie ce-I aşteaptă.
       Cam până la catul întâi,poalele hardughiei spre apă sânt astupate de câteva magherniţe şi căsuţe vechi, aşa că nu poţi vedea ce se petrece în preajma porţii, acolo.
       De patru sute de ani mai bine, regii au părăsit insula; Conciergerie-a rămas puşcărie, numai. Temniţă, care niţ păstrează nici o legătură cu libertatea — e anticamera morţii şi fumizoarea ei. Aici locuieşte Fouquier, aici lucrează „tribunalul1*, aici e şi frizeria lui Sanson...
       —   Decernă privea aşa stăruitor adineaori.1?...
       Aici se tund pletele, gulerele cămăşilor, părul din ceafă şi Ii se leagă mâinile — în „cour de mai** sânt încărcaţi, porniţi spre „Tocătoare**, — ştie. Aici săvârşesc doară uneltele iui: Tinville-Dumas-juraţii.
       Scoate basmaua, o plimbă pe frunte — broboane; leoarcă. Dac-ar putea întinde măcar mâna până la apă, să-şi răcorească faţa, să-şi ude buzele!
       Silueta pitorească a vechilor turnuri înşeală ochiul, n-ai bănui; priveliştea place. Abia încruntarea cerului, astăzi, te îndeamnă să fugi; ce-1 ţine pironit locului?...
       După colţul din dreapta, în unghiul dinspre miază-noapte al „curţii**, zadarnic priveşte îtatr-acolo, de unde stă nu vede nimic; acolo, în umbra zidului e o boltă scurtă care premerge, în coborâş, două rânduri de grătii şi o poartă grea de fier. Vezi fruntea bolţii şi crezi că e o împodobire a pâretelui, cum se obişnuia demult; intrarea e strivită de clădirea care o cuprinde — privind, crezi că-i gura ocnii, aşa-i de neagră şi adâncă. Dincolo de poartă, treptele pe care păşesc şovăind... Subt scara uriaşă, curticica freamătă: jandarmi, mantăi negre, pălării cu pene, tichii roşii, fuste — tulpane; paznici .juraţi Judecători, patrioţi, împricinaţi şi osândiţii... Şoapte-strigăte-râcnete şi suspine se îngână cu mugetul vântului. Răsuflarea temniţei e cumplită! groaznică putoare — hârdaiele, şi sudoarea^sleită de spaimă.
       închide ochii şi şi-astupă urechile.
       De la cel prepus cu îngrijirea reşedinţii, îşi trage şi lăcaşul numele. „Bucătăriile** sfântului Ludovic cuprind zidirile mai vechi, acolo, dar nimic nu dovedeşte c-au avut această folosire. Pe vremuri, palatul-de-Justiţie era însăşi locuinţa regilor Franţei, atât de legată era împărţirea dreptăţii de fiinţa Lor! — el, l-a mutat pe Fouquier înăuntru. Ce-au făcut din aşezământul regesc!? la ce au mai dărâmat atunci Bastilia?!
       —   Nu eu! nu noi!!, — tresare şi sare în lături.
       Boldeiul se gudură la picioarele lui.
       Antonelle, prietenul său şi cel mai neînduplecat dintre juraţii „Tribunalului*1, dăruise căţelul cetăţenei Guibal, o fetişcană nostimă din Languedoc. Cu învoirea lor ţine cantina, peste drum de poartă, acolo; firma glăsuită: ,^A la maîlresse â Robillard". Jăvruţa are intrarea slobodă dincolo, trece numai drumul. Toţi îl alintă. Pe călători... îi petrece până la căruţe şi celor noi sosiţi le iese înainte la Pont-Neuf, se ia cu binele din vreme, îi cunoaşte şi nu dă greş. Greşise, fuge pe pod înapoi, chelălăind... Să se fi înşelat Joyeux? ar fi întâia oară!...
       Jos, râul se întunecă noapte şi se luminează iar; pe cer gonesc balauri norii grei de apă. Cheiul, plin de frunze. Cad pare-ar fi toamnă.
       —   Aşa cădeau şi la 10 august!’4, doi ani înapoi.
       Dincolo, ornicul „Turnului" bate aspru: ...V, ...VI, ...VII, ...VUI, ...IX, ...X...
447
      Tresare, îşi trece mâna pe frunte, o coboară, ridică gulerul, porneşte în josul apei, pe chei înainte.
      —   Hai.Brunt!
      Câinele nu mişcă.
      —   Haid’-odată.vino!
      S-a culcat — capul pe labe; scheaună, plânge.
      S-au despărţit, aici.
      Merge grăbit. Iată-1 în piaţa Luvrului...
      S-a schimbat vântul? acu’-l simte din spate; îl împinge şi... încruntă fruntea. -HuMiâ!...
      în urna lui, troncăne şi ropăie... pe Pont-Neuf, trec căruţele spre rue de la Monnaie...
      —   Hufc.diâ!!
      Şapte, încărcate pline:
      Honorine de Grimaldi-Afonaco, tânără, mai dinainte osândită, dar arătându-se a fi în trei luni, dobândise o amănare, de care s-a lipsit apoi; prinţesa lasă în urma ei două fetiţe: marchizele de Louvois şi de la Tour-du-Pin. Generalul duce de Clermont-Tonnerre, 74 de ani; mareşala d’Armentiâres; Frdcaut-Lanty, fost decan al Marelui Consiliu; M. de Saint-Simon, episcop de Agde, 70; Mărie-Anne Leroy de la Teatrul Feydeau; marchizul de Pons; marchizul de Sombreuil, contele de Montmorency-Laval, bacalul Cortey; Coralie Flipon, 17 — croitoreasă; fitienne Vatant ,44 — strungar; Sophie-Therese Ouson, 19 — fată veselă; Rev. Jean-Baptiste Ofreuil; Mathieu Couderc; Pietre Castanet, cărămidar; Franşois Cabrit, boiangiu; Pietre Cestin, brutar; contesele de Narbonne-Pelet, bătrâne coclite şi servitoarea lor, Louis Qudvrin,22 de ani; Thimotde Lalue, căruţaş — văduv, cinci copii; cin’sprezece femei cu totul — 51, toţi. „Conspiraţia temniţelor"... închişi fiind, au vrut să nimicească patria, să dărâme Republica! să ucidă pe patrioţi!... Judecata... de ochii norodului din tribune. De astă dată, însă, la cetirea verdictului au huiduit. Procesul-verbal nici nu-i înşiră pe toţi osândiţii — a poticnit la No. 21 şi Lude Hdbron, douăzeci şi şase de ani, văduvă — lucrătoare cu ziua, patru copii, pe lista juraţilor poartă No 31; osânda fusese ticluită înainte de judecată — scrisă pe îndelete, rar şi citeţ; pe foaia cu pridna, condamnaţii sunt grămădiţi ca oile, jos,între cele trei rânduri ale sentinţei. Preşedintele-roju era grăbit să isprăvească mai iute, îl adăsta prânzul! — în rue de Grands-Augustins, la Deharme, nu s-a răcit plita de zeci de ani; în căldarea de aramă, curci, bibilici, claponi şi sturzi se topesc întruna să zămislească sosul divin! a ponindt şi o şuncă de Bayonne, coaptă în aluat...
      —        La ţanc să fim! acolo, — „trebuie", scoate ceasul, se uită; i-a poftit pe Coffinhal şi pe David, — „De ce n-o fi venit încă?", şi ieri a lipsit de la Club şi n-a fost nici la Convent. Gândul la feluri şi pofta i-au lărgit nările, — „Ce sos! şi prepeU’..îşi trece limba pe buze.
      Abia glăsuise sentinţa, s-a deschis uşa şi trimişii „Comitetului" au venit să-l înhaţe.
      Se scoală.
      —   Sânt pierdut!
      A uitat de pistoale, îi urmează clătinându-se — părul măciucă.
      Căruţele gonesc pe rue Saint-Antoine înainte..., nu se mai aud, s-au depărtat; s-a schimbat şi vântul, spulberă praful şi ţărâna, te orbeşte.
448
       Iuţeşte pasul.
       A ajuns în dreptul galeriei, — asuprit de Luvru. Turnurile pătrate şi grele de Ia Notre-Dame, turnurile rotunde de la Conciergerie, masa de piatră pe lângă care aleargă, toate-1 apasă, toate-1 întreabă;
       — Ce-ainiai lăsat din aşezările înaintaşilor? ce ai făcut din trecutul Franţei!?...
       Urlă, şuieră vântul, mai să-l arunce în fluviu.
       Fuge înainte, cu furtuna în piept.
       în urma Iui, la Conciergerie, pe Dumas l-au închis în ,3onbec“ şi mâine...
       Peste mulţi ani: bătrâna marchiză de laTour-de-Pin s-a retras la Fontaine-Fra^aişe.
       în vreme ce, pe ţărmul Dunării îndepărtate, cel mai falnic dintre voievozi luptă copleşit de numărul oştiilor lui Sinan-Paşa şi-l înfrânge, — aici, Enric IV, în capul a cinci-sute de călăreţi, numai, a pus pe fugă peste cin’sprezece mii de Spanioli şi întovărăşiţi de-ai lor, din Ligă. Printre căpetenii, se găsea acolo, în plină bătălie, şi bravul Matignon, mareşalul Franţei şi străbunicul prinţesei Honorine de Monaco, nenorocita pe care o duc în căruţă...
       Castelul, de la Fontaine-Franţaise, a fost refăcut în stilul sobru, neted, pur Louis XVI şi clădit pe temeliile şi între zidurile întăriturii vechi de şapte veacuri. Locuinţa povesteşte că a găzduit între păreţii ei pe mulţi dintre plecaţi — Voltaire, Jean-Jacques; apoi, M-me Ricamier..., d-na de Stael, Fiica d-lui Necker, aici şi-a început Cor ine. în sala teatrului din aripa stângă, şi-a jucat M. Arouet de Voltaire multe dintre comediile sale. Stăpâna de pe-atunci, a castelului, era doar d-na de Saint-Julien, căreia poetul îi zicea „micul meu fluturaş-Filozof4! era spirit de isteaţă.                                •    %
       Acolo, în salonul lie de vin, într-o „porteus“-ă de cristal, familia contesei de Chabrillan păstrează şi astăzi cele două cosiţe — părul străbunichii!
       Au trecut unsprezece veacuri de când Grimald-zii au smuls de la Arabi principatul de Monaco. Şi vreme îndelungată au trăit oamenii fericiţi, acolo.
       Tractatul de la Peronna i-a înfrăţit cu Franţa, le-a făgăduit şi ocrotire. „Legislativa44, în seara de 21 septemvrie, trei ani înapoi, a întărit formal cele încheiate între amândouă ţările, şi Franţa l-a despăgubit pe principe de pierderea drepturilor sale feudale, pe moşiile pe care le avea dincoace. Generalul Brune, căpetenia oştirilor trecute în Italia, unelteşte şi curând încunoştiinţează „Conventul44 cum că jbrtu/-Principat s-a împiciorăgat „republică44! şi că „marii patrioţi” de-acolo ard de dor să-şi alipească ţara de Franţa.
       Prichindeii, doisp’ce în cap, ca şi în ciopoarele de hoţi, s-au întrunit şi dânşii în „con-yenţer şi au glăsuit suveranitatea poporului, cerând să fie înfiaţi de Conventul franţuzesc.
       Ba nu!? însuşi Camot, apreţuind că fostul Domnitor monegasc nu se arătase vrăjmaş al Franţei, în răstimpul Revoluţiei, ba şi că aliat fiind ceruse ajutor, precum i se cuvenea, socoate că „lipsindu-1 de folosinţa drepturilor sale oficioase şi feudale, i se datorează totuşi pază, ocrotire şi scutire pentru tot ce-i aparţine ca simplu cetăţean. Loialitatea franceză destrămând precSderile, nu-1 despoaie însă pe fostul suveran, căci poţi fi încă om, chiar de-ai fost prinţ!44, şi... la 14 februarie Pi, încorporarea Monaco-ului a fost decretată. Familia prinţului Honor£ III dobândise astfel proteguire şi scutire. Cum să nu le pară bine?!
       Al doilea fecior al principelui, Joseph de Grimaldi-Monaco, strâmtorat de întâmplări, părăsise Franţa. Cu el odată plecase şi nevastă-sa, dar dorul de fetiţe au întumat-o la Paris.
       La începutul anului trecut, încă, au arestat-o ca fiind soţie de emigrat. Le-a dovedit că e prinţesă „străină" şi fiindcă le-a vărsat şi chezăşii, i-au dat drumul. Abia împlinise douăzeci şi cinci de ani, fiica mareşalului de Stainville. Era şi nepoata ducelui de Choiseul. Frumoasă, mintoasă şi neînfricată.
       în virtutea legii din 17 septemvrie, au dat-o de „suspectă”. Să scape, a fugit !a o prietenă — la ţară. Curând, însă, află că secţia patriotică din Greneile a dobândit arestarea ei şi nevoind să primejduiască pe nimeni, a pornit prin păduri, singură.
       Au pus mâna pe ea la Penthdmont; abia sosise, ostenită frântă. Au dus-o la Sainte-Pdlagie, azilul fundat o sută de ani ttiapoi de d-na de Beaubamais-Miramion, — în cursul vremii, lăcaşul potolise multe nevoi. Acolo mai zac închise: contesa de Beauhamais şi vicontesa Josdphine de Beauhamais, văduva generalului decapitat zilele trecute şi... viitoarea împărăteasă a Franţei.
       Honorine e foarte apropiată, toţi au îndrăgit-o* Cu ea împreună, tot la S-te Pelagie, mai sânt închişi şi alţi nobili, şi patrioţi — se întâmplă. Erau acolo: fostul guvernator al „Invalizilor", marchizul de Sombreuil; un băcan, anume: Cortey şi alţii, strânşi toţi la geam.
       în faţă, la fereastră, prinţesa — înfăţişare de vis.
                     *£>-1 Cortey apropie mâinile de gură şi-i trimete aprinse sărutări, cu labele amândouă.
       Marchizul de Pons era lângă el, l-apucă de umeri, îl trage îhapoi şi:
       — Nu mai mă mir că vor să-ţi taie capul cu ale noastre odată de vreme ce te socoţi egalul nostru, totuşi dă-mi voie să-ţi spun că eşti prost crescut!
       Şi... aseară au fost duşi cu toţii la Conciergerie.
       Honorine abia dobândise răgazul ce ceruse şi iată biletul pe care-1 primise Tinville de la ea, azi dimineaţă:
                              „Cetăţeanului Fouquier de Tinville
                                            foarte grabnică
      Vă vestesc, Cetăţene, că nu sânt însărcinată — vroiam să v-o spim.Nemainădăjdumd că veţi veni, vă trimet ştirea. Nu mi-am mânjit gura cu minciuna aceasta de frica morţii nici pentru a o ocoli, ci pentru a dobândi răgaz o zi mai mult ca să-mi tai eu singură părul, să nu-l dau retezat de mâna călăului, E unica moştenire ce pot lăsă copilelor mele. Să fie baremi nepângărită.
                                            (ss) Choiseul Stainville Joseph-Grimaldi Monaco,prinţesă «străină», ţi murind din strâmbătatea iuzilor francezi “
      Căruţele au sosit în piaţă. Maşina toacă.. <
      Zorind, cu vijelia în piept, a ajuns în dreptul „Carrousel"-ului. Aici... au început cu tăierile întâi.
      —   Aici... — şi întoarce repede capul.
      Departe înainte în stânga, în cotul apei, dincolo, altă piaţă...
      —   Champ-de-Mars: BaiUyL..
450
     ' Pustia de vânt abia-1 iasă să meargă. Cu o mână ţine pulpana hainei, la subţioara dreaptă pălăria. Aleargă. Coteşte după colţ, a sosit in piaţa iinde...? Se opreşte zăpăcit, în faţa lui colb... din ceaţa de praf, două braţe roşii întinse spre cer — sus între ele luceşte cuţitul. Bâlbâie...
       —   A... a...aici?! şi se fieacă la ochi, gata să-l lase picioarele.
       Sunt câteva săptămâni de când ghilotina fusese mutată dincolo, unde lucrează ach. Fulgere despică cerul.
v. Un sul de hârtie în mână, trece pe pod în goana mare, străbate uliţa Froidmantel şi când s-o ia la dreapta pe strada Sainte-Antoine, vin grămadă. Fugind, a ’Junecat calul pe piâtră.
   ' Târziu, îşi vine în fire, se scoală.
       împiedicat în dârlogi, nu putuse să pornească, ori că n-a vrut să-şi părăsească tovarăşul, stă.
       încalecă iar. Calul şchioapătă şi el abia se ţine în şa, dar trebuie s-ajungă. Încet-încet, încep iar să gonească — duce porunca „Comitetului** să se oprească execuţia. Au ajuns. Tocmai cădea cuţitul, — întinsă pe scândură,prinţesa Honorine Grimaldi de Monaco. Fusese ultima.
       Parcă s-a potolit vremea — o linişte care surpă. Cerul s-a întunecat. Case şi pomi şi uliţele, toate au luat o înfăţişare sinistră. Stă pironit locului. Aude paşi, întoarce capul; trec pfc lângă el, grăbiţi,nu-1 salută. „Elie Laeoste, Guyardin?!“, rigid îndârjit; colegii lui, de altfel, amândoi. „Ciudat!...", strânge buzele, rămâne pe gânduri, „Aşadar?!... ".oftează. Tresare; se repezise spre el...                                               ; ''   ,,
       —   H6ron, ce vrei?!                                                          *'
   r. — Ar fi timpul, de când vă caut! — şi poliţistul său particular îi puue mantaua lui pe
umeri.
       —   A venit?
       —   Nu sosise încă, dar a vestit Comitetul că va vorbi negreşit astăzi.
       —    Cum... ţi se pare?
       —    Să vedeţi...
       —    Răspunde la ce te întreb!
       —    Tallien şi Rovere, amândoi, umblă din grup în grup şi sala...
       —    Tribunele?
       —    Stau ca sardelele, dar... — îl priveşte neliniştit.
       —    Bine.
       —    Mutre noi, multe şi vă spun cinstit că...
       —    Atunci nu-mi spui nimic!...
       Deodată, o răbufneală mătură piaţa. Arţarii, cruzi frică, se ‘pleacă ca subt un val năpraznic, se frâng, — tună groaznic! Picături grele plesnesc pe caldarâm, bat fri geamuri. Pe turla pavilionului „Unităţii**, tichia pbrigiană stă pleoştită, — an scofălcit-o ploile şi au scorojit-o vânturile; flamura, cârpe, se zbate sfâşiată de vijelie.
. Au intrat pe poartă.
       Străbate vestibulul, urcă scările... Scara din dreapta pe care, la 10 august, au udat-o cU sângele lor seimenii regelui; trupurile lor, batjocorite, fricăreate goale îh harabale, şi
451
învelite cu paie, au pornit avangardă la cimitirul Madeleine-i. Şi-aşteptau acolo Stăpânul. Peste paisprezece zile, se împlinesc doi ani de când Ludovic XVI a pogorât, pentru ultima pară, scara aceasta, — pentru o dată, încă, o mai urcă şi el. Astăzi.
       Cinci ani de zbucium necurmat au schimbat înfăţişarea Capitalei, chinorosită de fum. Căci nici bieţii oameni şi nici oblăduirea comunală nu se înlesnesc să oprească prăpădul: uliţele desfundate, grădinile pârăginite; copaci dezrădăcinaţi, putrezesc unde au căzut; casele, descojite de tencuială, negre murdare; miros de hoit şi lături, — căldură copleşitoarei Faţa palatului păstrează, adâncă, mustrarea ghiulelelor. Pretutindeni jale şi părăsire! Şi totuşi... Vechiul Paris se frământă, se acaţă de viaţă să trăiască. Apoi, teama, nu? de a nu rămâne făr’ de pâine, fi scoate din căşi, — fac coadă la uşa prăvăliilor, muţi. Forfota pe stradă, se risipească urâtul. Colindă, sărmanii, brutăriile, sălile Tribunalului; pândesc, aşteaptă trecerea furgoanelor..., aşa, din obicei doar, apoi la cafenea, Ia Odăon, pe cheiul Voltaire... Câte unul, nu stau cu nimeni de vorbă,paşii-i duc pe malul drept al Senei, aici, la Conveni în sală, la tribunele de sus,în băncile albastre din fund — adorm liniştiţi, acblo. Când suie el la tribună, îi deşteaptă vecinii. Iar alţii, mulţi, n-au mai părăsit casele, ascunzătorile, de luni de zile.
    .^ Politică nu mai face nimeni, decât Iacobinii.
       t)sgoarea soarelui a împrăştiat lumea. Casele, adâncite în tăcere, par adormite. Cearşaf muiat în apă clocotită! aşa te cuprinde aeru’-aprins.
       Toţi câţi au avut loc, au intrat aici, — dis-de-dimineaţă, au fiiceput să curgă pe poartă înăuntru.
       Boston, — maică-sa,Banguillon,desface mărunţişuri, basmale, într-o gheretă subt scara mare; fetiţa şi-a strâns tejgheluţa cu jucărele: ghilotine sprintene, de nu-ţi fereşti degetul, harş! ţi l-a crestat.
       Simonet,fratele ei, vinde în poarta castelului,ghiduşii, — le cumpără patrioţii, fiindcă paiaţele înfăţoşează pe Pitt. Hui lordului Chatam e doar duşmanul lor de moarte! Băieţelul vinde şi soldaţi de plumb, — proslăvesc izbânzile de la Jenunapes şi Wattignies. Dar vântul nebun le-a răvăşit marfa; -’i îneacă praful şi-i ustură ochii; ameoinţă ploaia; strâng bocceluţele, zoresc, Simonet ia lădiţa, se saltă pe vârfuri, deschide poarta, furtuna-i împinge înăuntru.
       Aici, la Tuileries, găseşti tot Parisul.
       De-acolo porneşte şi drumul spre temniţe, Tribunalul, şafod. Aci, jos în vestibul, se strâng delegaţiile,de-a lungul galeriei, trec şi, săli după săli, ajung la „bară", — în faţa „biroului** Camerei. în spatele fotoliului preşidenţial, dosit după perdea, salonaşul în care stăruiesc puternicii zilei, — gol, astăzi.
       Aici, în sala scării mari, roiesc din zori şi până noaptea târziu, slujbaşi, mezelicări, agenţi naţionali, prepuşi, ecsoflisiţi, iscoditori, toată pramatia! Toţi se frământă, toţi aleargă, de la pavilionul „Egalităţii" la pavilionul „Libertăţii**, gonesc prin coridoare, mânaţi din birou în birou, să afle ori să roage... „Păzeşte-mă,Doamne!" — „Ajută-mă, Dumnezeule!".
       în sala aceasta, după ce au dobândit scump adesea încuviinţarea să s-aşeze, unii, negustori mărunţi, au deschis prăvălioare, — care, între doi stâlpi, într-un ungher sau sub scara mare, în adăpost. Colo, magherniţa cetăţeanului Pigocbe. Vând.împreuă cu soni-sa, din toate şi de-ale gurii. Alături, librăria cetăţenei Lesclapazt, — găseşti la ea, fit teancuri: toate ucazele Comitetelor, lista „bănuiţilor", ziare, colinduri, înştiinţări, rapoarte şi
452
cărţuiiile-apărute. Dever mare! Femeie sârdnică, stăpâna, nu pregetă. E lipsă, astăzi; au ■duş-o, tocmai, să-i taie capul. Cetăţeanul A vrii, finul lui Dumas, îi va lua locul şi prăvălia; aşa i-a făgăduit năşicu'.
       Apoi, în geamlâcul din colţ, unde-odihnea al’dată portarul castelului, Banguillon: •mărcbidanca; lângă ea, mai încolo,pe săliţă, aprodul Adunării,Poiid, vinde „tabak“, l-ajută nevasta. Cetăţeanul Linaut are o tejghea plină cu stampe, poze, foi cu însemne ^revoluţionare. Concurentul său, Salmon, ţine dugheană în capelă, sus, la popasul scării. Alături, în chioşc, „Salonul de ras”, — patron: Mdry. Pretutindeni, Champfort din Issoire cerşeşte. A căpătat de la Comitetul Inspectorilor dreptul şi monopolul să întindă mâna în tot palatul; au dobândit stare mare, şi el şi cine-1 lasă. Mai sânt: lăptării,prăvălii care vând răcoritoare; crâşme, cafane, până subt scara mare, în faţă. în aceeaşi clădire, înapoi spre Carrousel, birtul lui Brou; plutesc miazme, gâdilă nările, răscolesc foamea, — le plat du jour: tocană! Dar mesele goale, astăzi. Până şi tata-Coulon, cel care caligrafiază, pe hârtie albăstruie, jalbele către Comitete, a lăsat lucrul, a luat-o în sus pe scară.
       Pâlc, strânşi toţi împreună: Bayle, cărciumaml; cafegiii: Cailleaux, Lâendart; hangiul Gervais; femeia Martineau, Bengar-cofetarul; tot comerţul din palat; pedelii, betegiţii — cei de fac strajă, trepăduşii, samsarii, toată suflarea, de prin sălile toate, grămădită pe şapte-opt rânduri în sala „Libertăţii”, lângă draperia verde, la uşa Adunării...
       Toţi aşteaptă, toţi ascultă. Crâmpeie, atât cât sloboade în fiecare zi uşa crăpată:
       ...„Ne vă mântui făclia războiului civil, numa’, căci hydra despotismului!”...
       La club şi aici, s-au născut metaforele sforăitoare. Faima lor va fi marc şi dăinuirea lor, a gogoşilor, lungă — pre tot pămăntnl, pe de-a rându’! Grămădiţi pe la uşi, iată ce le prinde urechea, ce s-au deprins s-audă:...„Vom învinge sau vom muri!“, „Candela vie a virtuţii noastre..„Căci legea imanentă a Umanităţii reclamă cu paşi repezi”...        '
       Vorbe, vorbe! întristător de multe vorbe! de luni de zile,de rind ani aproape,aceleaşi! Şi astăzi, tăcere?! Azi, tocmai...? Dinăuntru nu răzbate nici un glas. De ce-au venit atâţia, la ce s-au strâns la uşi cu toţii?
       Săliţele, scările care duc la tribunele hărăzite norodului, ticsite-pline: gospodari, militari, muscadini, ma’alagii, pescărese, precupeţi, din tot natul iar în bănci nu mai au loc, gem şi asudă. Mulţime gălăgioasă, mai totdeauna. Pe feţele lor, zugrăvite: îngrijorarea, ciuda, deznădejdea, spaima şi mulţi uluiţi printre ei. Toţi tac, toţi adastă...
       Lângă uşă, înăuntru, Franţois Gantois, Hardy, Garot, Michel Talot, Anguis, Balmain, „astâmpăraţii", strânşi în jurul lui Bairas şi numărul lor creşte. Vin Jullien, Panis, Louis Martineau, Niou — vorbesc în şoapte.
       GuiUaume R6al, Johannot, Antoine Thibaudeau, Dandenac au intrat în băncile din mijloc.
       Paul Cadroy, — s-apropie anul de când nu mai venise, urcă, s-aşeazăîntre Brival şi Calon. Alături, Jean-Marie Calăs, — surpătorul de turle, spărgătorul de clopote...
       Aceeaşi sală — verde şi galben. Venin şi pizmă, au curs din prisos aici! Azi... e ziua răfuielii celei mari. O vor şi o ştiu înverşunaţii, o ştiu şi o vor şi cei care-şi păzesc pielea; căci colegi n-au fost nicicând, Conventiştii şi nici potrivnici, măcar, ci crunţi duşmani şi între ei s-au socotit, dacă nu cu deplină dreptate, cu multă dărnicie: smintiţi şi mârşavi. Şi totuşi, pentru ce-au întreprins, pentru ce-au năzuit, pentru căile croite şi pentru cât au pătimit, Adunarea ’ ce as ta rămâne mare între cele mari.
453
      La 10, încep să vină deputaţii,pâlcuri. Protestatarii-moderaţi şi montaniarzii, aprinşi, s-au târguit toată noaptea. S-au înţeles? — poate. Bourdon de l’Oise, îti dreptul băncilor „centrului", dă cu ochii de Durând Maillane. Gata să-l cuprindă în braţe, strigă cât îl ia gura:
      —         Ce oameni întregi! ce oameni de treabă, dreapta 'ceasta! — Două luni înainte, şi-ar fi înfipt ghearele în grumajii lor, şi colţii, dar i-a unit primejdia.
      Tallien, feciorul de slugă şi Rovire, îndrăcitul marchiz, teroristul năbădăios, până ieri şi iar marchiz, în ceasul al unsp'cilea, urzesc amândoi, zgândără şi înfierbântă pe amorţiţii din mlaştină: — Treziţi-vă!
      Pentru deputaţii rămaşi, sala e mult prea încăpătoare; cuţitul şi prigoana le-au rărit rândurile. Lume nouă. împrăştiaţi din propria lor voie, aşa şi-au mai păzit zilele, cei din „centru", mlaştina, nu lipseşte unul. Băncile din dreapta, aproape goale. Ale „Muntelui", cu golurile lăsate de săvârşirile lui Danton, a alor săi şi ale Hdbert-iştilor. Burta, îndesată, mută, aşteaptă evenimentele, — simte că i-a venit ceasu'.
      Robespiene — primit în urale, şi baterii, când intră, s-a aşezat în fruntea „burţii", buric, să poată de-acolo veghea mai bine.
      Sus, în faţă, scaunul preşedintelui. Azi, starosteşte Collot d’Herbois, prigonitul de-aseără, de la „Iacobini", — semn rău! La picioarele „biroului", tribuna cuvântătorilor, strâmtă. Ajungi la ea prin două părţi, sui scările. între „birou" şi banca lui, arca în care zace, născutâ-moartă, „Constituţia", pute!
      O linişte ciudată. Puţini, de ştiu ceva. S-au tocmit, şi „stânga" şi dreapta, care să ademenească balta, — broscoii sunt Ia preţ, astăzi. Prin generalizare, preţuite vor rămâne şi broaştele.
      Lojile înţesate de lume — fel de fel: calfe, ucenici, au lăsat lucrul, vin ca la comedii; tulpane roşii: femei din popor, împletesc ciorapi şi le îndrugă gura; parlagii, cuţitu-n brâu, şorţurile stropşite de sânge, au venit în grabă, ori c-au fost porunciţi să se înfăţişeze astfel; giambaşi, sacagii, hamali, în saboţi, în nădragi şi cămăşi, numai, larg deschise la piept, păml-stuf năclăit de sudoare, tichia roşie trasă pe-o ureche, nodurosu-n mână; mustaţa zburlită, rânjetu’ pe buze; mulţi dintre ei, afumaţi, — a simţit haita că e de lucru...? Porticele, toate, cu rândurile lor de tribune, cele care privesc din faţă spre băncile de jos şi ampbiteatrele cuprinse între bolţile din capetele sălei gem de pbne. Obişnuiţii şedinţelor, toţi şi noi veniţi, mulţime! Morin.zis „Ptet-â-boire", starostele aurarilor; Remus Wattencouilles, măţar şi claponar; Couvremoy, pjăpomarul; căminarul „Bribe-touf‘; Julot sans-Chagrin, le pere-Letamis, Bâptiste-la-Douceur, ...toţi dintr-o curte, din Deux-Portes-Saint-Sauveur, treizeci şi patru, unu’ şi unu'! două rânduri de bănci întregi. Şi-l arată pe Robespiene; unii:
      —   Trăiască!... Alţii mârâie.
      Sosesc şi cei din Comitete, şir, câte doi.
      Tallien îşi pipăie sub haină discursul, poate, sau...
      Loja ziariştilor, goală.
      Urmează sumarul, apoi cetirea corespondenţei; trec repede asupră-le, au isprăvit. E-aproape de nămiezi, — înfrigurarea creşte.
      Termometrul arată 40.
      Privirile tuturora, îndreptate spre tribună...
454
       Frac cafeniu, pantaloni gris-tendre, jiletca şi cravata de muselină, imaculate albe; mâinile la spate. Zvelt, — un copilandru încă. Uitătura, rece, pironită pe cei din „Munte". Faţa lui nu spune nimic. Nemişcat, stană; abia veriguţele prinse-n urechi, cercei, se clatină îticet, săltate de zvâcnirea repezită a vinelor gâtului. Tăcere silnică.
       Mulţi din cei din băncile de sus ar fi bucuroşi astăzi să fie aiurea, departe, — privirea lui taie.
       Un sul de hârtie, în dreapta. îl desface şi...
       —         Aşezămintele acestea sunt înseşi chezăşia că autoritatea instăurată, în sfârşit, va apleca sub jugul libertăţii publice trufia omenească...
       Să se fi hotărât, odată, să le ceară votul pentru înfăptuirea „Instituţiilor" sale, la care lucrează de-atâta vreme? Nu că ştiu ce cuprind,întocmirile lui, dar...? Nedumeriţi, deputaţii se privesc şi par să-şi spună: „Dacă numai atâta vrea, fie! s-auzim", căci se temeau să nu fie...
       —    Dar azi vă cer votul, căci ele, veţi vedea...
       în banca a cincea din fund, Pierre Paganel, lui Blau val, în şoapte:
       —    Nu-ţi spuneam eu c-a vrut să ne sparie numai?...
       —    Potoleşte-te şi-ai să afii-ach’.
       —    Vor clădi autoritatea Statului sfărâmând pentru vecie orgoliul omenesc!...
       în bănci:
       —    Uf! slavă Ţie, — răsuflă unul adânc.
       —    Ce, n-a isprăvit?!...
       Mişcă buzele repede; tăios:
       —    Şi chiar comitetele voastre, al Mântuirii-Publice şi cel al Siguranţei...
       Ruamps îşi şterge fruntea, broboane, îi şopteşte lui Sonheny:                 ■■
       —    Ne-a luat’...! Să vezi acu*...
       Saint-Just:
       —    Comitetele amândouă m-au însărcinat să cer...
       —    Minţi!
       —    Min’!...
       —         Ce-a spus? ce zice!? — şi Billaud sare de la locul lui, suie, îl îmbrânceşte şi trece în faţa pupitrului:
       —Cutează numai să!...
       A dat semnalul; se reped spre tribună.
       Tallien ieşise din bănci:
       —         Je demande la parole pour une raotion d'ordre! — şi cu mâna întinsă spre banca ’ntâia din centru...
       Toţi cată spre Robespierre. Poartă aceeaşi îmbrăcăminte pompoasă: fracul albastru, pantaloni de nankin, şi lângă el, pălăria cu pene, cum se înfăţişase poporului, la 20 prairial. Palid, extrem de palid! dar stăpânit.
       Tallien tuna:
       —         Şi iată cine-a târât patria în pragul pieirii! Şi-acu’, în lături perdeaua! să privim în faţă sfârşitul!...
       SaintrJust vrea să...
       Billaud-Varenne îl mustră, zbiară:
455
      —         De cc nu ne-ai arătat nouă întâi raportul?! şi te somez să-l... — şi-l zgâlţâie de umeri.
      Claude Ysabeau, mirat peste măsură:
      —    Cum?! ce, nu vi l-a cetit măcar?!
      —    Ba nici nu ni l-a arătat şi...
    . — L-a lucrat în ascuns, făţami’!...
      —    Trădare!, — şi toţi vântură-n mâini pălăriile, sar pe bănci în picioare:
      —    Trădare!
      —    Nememi’...
      —    Trădare!
      —    Vrea să sugrume ConventuM...
      Billaud:
      —    Adunarea nu-şi dă seama că va pieri? că e gâtuită de doi sugrumători!?
      Jean Amar, cu braţele întinse:
      —    Va pieri negreşit dacă-i rabdă!
      —    Nu! nu!!...
      —    Niciodată!
      Tallien dobândeşte cuvântul, suie la tribună:
      —          în ce hal am ajuns! şi cine n-ar deplânge soarta Republicii?! Ieri, încă, nu mai departe decât ieri, un membru al guvernului şi-a rostit cuvântarea, aici, în numele său propriu şi, astăzi, iată pe altul! Dar să sfârşim cu îngăduinţa! şi cer ca lucrurile să fie date în vileag odată căci...
      -Să fie!...
      —    Da, da!
      (Aplauze! Urale!)
      Couthon se fiământă-n cărucior şi:
      —    Nu vă luaţi după..., — dar nu-1 ascultă nimeni.
      Billaud răcneşte cât poate:
      —    Şi să vă spun eu adevărul! eram la Iacobini, as’noapte...
      Din tribunele din fund:
      —    L-am scos noi în brânci pe ticălosu’!...
      Collot agită clopoţelul şi:
      —    De nu tăceţi, pun să vă scoat* afară!
      Murmure.
      —         La Iacobini, — tuşeşte şi, — as’ noapte şi, instigat de tiran, preşedintele clubului singur a propus sugrumarea Conventului şi arestarea noas’...
      —    Minţi! arestarea ta, numai!...
      —    Ba...
      Tumult.
      înfierbântarea lor a molipsit şi tribunele: primele bănci, din loji, s-au învrăjbit. Partizanii tribunalului se frământă, vor să năvălească în sală, poate. Rânjete, urlete — fiarele gata să se încaiere. Varenne zbiară cât poate:
      —    Hanriot e pe drum, vine încoace, dar vom şti să murim!...
      Din fundul tribunelor:
456
       —    Vine sî apere patri6’!...
       —    încredeţi-vă-n noi, nu vă lăsaţi!!
       —    Poporul veghează!
       Zgomot asurzitor.
       Şi masca de la muzeul Tussaude apocrifă; — ce ţi-1 aminteşte acuş’, nu mai seamănă peste o clipă. Bărbia îngustă şi ascuţită, umerii obrajilor ardicaţi. Părul castaniu deschis, tras înapoi pe spate, flutură deasupra urechilor, pudrat. Cap de pisică — bucălat; grăsuliu arată, privit de departe, în bancă. Fruntea teşită, largă spre tâmple. Supt de sânge, pământiu. O flacără de oţel îi licăreşte-n privire, fără pică. Nările largi, nasul drept, şănţuit la capăt. Buzele subţiri, gura largă; rar rătăceşte în colţurile ei un surâs, piere şi faţa îngheaţă iar. Clipeşte întruna şi 'pleacă capul, când îhtr-o parte când într-alta, ca şi cum s-ar feri din toate părţile deodată. Puţintel, costeliv — Robespierre s-a sculat, părăseşte banca. Scutură pulpanele fracului, îşi netezeşte cravata, înalţă bărbia şi călcâile, păşeşte spre tribună, ţanţoş. Ţine ochelarii în mână, — nu vede pe nimeni şi nimic nu-i scapă. Stăpâneşte sala...?
       Tăcere.
       Sus, Tallien vâră iute mâna sub haină.
       Celălalt urcă treptele, şi-a întors privirea spre sală, îşi plimbă limba pe buze, saltă capul — muşchii feţei întinşi, posomorât, răspicat:
       —    Există o conspiraţie împotriva libertăţii publice...
       —    Jos cu!...
       —    Tăcere!
       —    Care îşi datorează forţa îhtr-o coaliţie...                               v
       —    Baliverne!
       —    JoscutirăM...
       —    Şi niciodată primejdia n-a fost mai mare!...
       Balthazar Faure:
       —    Pentru tine, Robetz-Pierre...
       încruntat, să vadă dincotro... şi:
       —          Să refacem unitatea guvernului... sub autoritatea supremă a Conventului, — strânge pumnii...
       —    Ai mai spus-o!
       —    Mincino’!...
       —    Nu văîncrfedĂ’!...
       —    Căci nu sânteţi făcuţi pentru a fi duşi!, — trage de manşete, scutură umerii.
       —    Trebuie s-o ştii!
       —    Jos cu el!
       —    TrăiascăRobfts’!...
       —    Vorrba!                *
       —    Şi iată de ce acest Comitet în anarhie trebuie...
       S-au dezmeticit.
       —    Jos cu tirâ’!.„
       —    Mai cutezi!?
457
      —         Căci facţiunile criminale îngăduite de Comitete, — sudoarea î-a spălat faţa, de pudră,
      —   Jos cu tiranul!
      —   Jos! !... — şi zece zoresc spre tribună, se înghesuie pe scări, 'lunecă.
      Saint Just coboară trei trepte, să nu-i mototolească învrăjbiţii haina.
      Billaud şi Tallien bat cu pumnii în scândura mesei.
      Grămădiţi în jurul biroului, valuri, s-au strâns toţi montaniarzii-Maximilien, la capătul scării, jos, năpădit, strivit, i-au spart şi ochelarii, cu mâinile încleştate de rampă, ţine cât poate, — ştie că dacă scapă, l-a luat apa! îl prinde vâltoarea. Braţe ridicate, pumni încleştaţi; spumegă toţi.
      Tallien:   '
      —   Te voi demască!
      —   Mizerabi’!.., — ochii bulbucaţi,gura strâmbă.
      Preşedintele scutură clopoţelul, poporul bate din picioare, s-asmute, scrâşneşte, fluieră, zbiară:
      —   Ruşine!
         LăsaţM să!...
      —'Poporul e cu tine!
      —   Ia-ţi nădejdea!
      —   Jos tir&'I...
      —   Neruşinâ’!...
      —   Nu vom tolera asuprirea Conventului!
      Ridică mâna, palma deschisă spre cei din...
      —   Vouă vă zic, astăzi, facţiunile criminâ...
      —   Jos cu tiranul!
      —   Isprăveşte-odată!
      Varenne urlă:
      —         Preşedintele clubului singur a cerut arestarea noastră şi mulţi dintre cei cari stăruiau acolo uciderea noastră, îi văd aici, colo în tribune!...
      Abia a ’pucat să le-o spuie şi toată incinta:
      —   Ucigaşii!
      —   Arestâ’!...
      -Să iasă!
      —   Daţi-i a’!...
      —   La temniţă!
      Răcnetele lor se împletesc cu urletu* furtunii de-afară, — armonie desăvârşită. Preşedintele sună-sună...
      Aprozii, uşierii şi garda se reped spre capetele sălii...
      Zgomot de cisme, sudălmi, bănci răsturnate.
      I-au scos târâş, afară, au rărit de tot rândurile partizanilor săi din sală.
      Cei din loji, obişnuiţi să fie periaţi, giugiuliţi, de oratori şi de toţi deputaţii, stau muţi, acuş’, uluiţi, speriaţi de ce n-au pomenit pân-atunci. Asprimea, când n-ai mai întâlnit-o, e covârşitoare.
      Couthon face semne; Le Bas:
458
       —   Dar nu vă lăsaţi oamenilor!...
       Din bănci:
       —   Jos cu slugile!
       —   Jos!...
       Billaud-Varenne:
       —         .. .zic vouă Conventu’ va pieri dacă şovăie şi va spun răspicat: treziţi-vă! Hanriot e pe drum încoace, ce zic?! în spatele uşii, afară şi vine să vă gâtuie!
       —   Arestaţi-1!
       —   La naiba-ncolo! ce mai adăstă!?...
       —   Să mergem să!*..
       Tallien a reocupat tribuna:
       —         Lumină am cerut şi s-a făcut, în sfârşit! As’ noapte, eram la Jacobini şi am văzut cum se înjgheba acolo...
       —   Sfruntate neadevăruri! căci facţiu*...
       —   Armata noului Cromwell!
       —   Asasinule!
       —   Hu6!...
       —   La moar’!...
       —   Aresta’...
       —         Armata noului Cromwell şi m-am înarmat, — îl scoate din surtuc, — cu un pumnal, să-l răpun eu dacă Adunarea nu se încumetă să se rostească asupra întemniţării sale.
       Saint-Just încearcă să.,.
       —   Dar, cetăţeni, zadarnic-v-aţi putea închipui c-a putut stărui în sufletul meu...
       —   Minţi! n-ai suflet!
       —   Gândul să linguşesc pe careva şi dacă-1 apăr...
       —   S-o facă singur!
       —   Apăr’-te pă tine!!...
       —   E numai fiindcă-1 socot fără prihană, căci eu cel dintâi l-aş învinui...
       —   Credem! credem!!
       —   Mai e vorbă!...
       —   L-aş învinui de l-aş bănui cât negru subt unghie şi...
       —   Da1 isprăveşte-odată!
       —   Ne-am săturat de proverbele tale, închipuitule!
       Arţăgos, apăsat:
       —   Dacă I-aş şti în greşală, dar...
       Elie Lacoste, l-arată cu degetul:
       —   Uite arhanghelul!...
       —   ...’ghelu-morţii! ele!!...
       —   Priviţi-1! el e sfătuitorul celuilalt şi...
       —   El îl îndemnă lai...
       Batere îi şopteşte:
       —   Nu te lega de el!
       -De?...
459
       —         Nu-1 ataca pe Saint-...’ust, câte unul,băiete! — şi iese din bancă, se strecoară, pleacă.
       Taltien, înfipt la tribună:
       —         Noi republicanii-1 acuzăm făţiş şi corampopulo,— mâinile întinse spre lojile lor, — căci să se ştie! nu atac, aci, un ins, numai, ci o vastă conspiraţie!...
       (Aplauze! aplauze!!).
       —   Aşae!
       —   Aşa e! conspiră’!...
       —         Şi iată de ce nu mă îndoiesc o clipă că Conventul va cântări primejdia şi va lua măsurile grabnice care...
       —   Luaţi-le îndată!
       —   Ce mai aşteptaţi!?...
       —   Să le luăm numaidecât.
       —   ArestăM Le Bas:
       —   Da’ vă conjur, gândiţi-vă!...
     ^Tallien nu-i dă răgaz:
       —' Şi că veţi stărui întru mântuirea poporului! şi orice ar zice cârdăşii celui pe care l-am denunţat, de astă dată nu va mai fi un 31 mai...
       —   Nu! nu!!...
       —   Ruşine!...
       —   Să nu mai fie!
       —   Şi nici liste de proscrişi!
       -Să nu!...
       —   Ajunge!!
       —   Au fost...
       Lecointre vântură în mână o coală:
       —   Circulă o listă de proscri’!...
       —   Şi să sfârşim odată cu ele!
       —   Bacu el!...
       —   Cu tiranu’!...
       (Aplauze! aplauze!! aplauze!!! tună sala.)
       Joseph Lakanal orăcăie:
       —   ...ce, c-a curs destul sânge!
       —   Ajunge cu!...
       —   Şi nu va mai fi decât justiţia naţională...
       Tribunele:
       —   Briciul!...
       —   Iu’ Sanson!
       —   De el s-ai parte!
       —   Ca şi numai ea va sfârteca pe nemernici! căci primejdia care ameninţă patria... Bâiguie:
       —   Tu şi cei care...
       —   Trăiască Republica!
460
      -Tră’L.
      —    E prea mare, cetăţeni, şi să rămânem strânşi uniţi laolaltă...
      Toţi în picioare:
      —    Jurăm!
      —    Jurăm cu toţii!!...
      -Jurăm sără1!..,
      —    Spre a întâmpină uneltirile căpeteniilor miliţiilor şi...
      Pierre Ichou:
      —    Cerem arestarea lui Hanriot şi a statului său major!
      Jean-Baptiste Amar:
      —    E cert că măsura se impune şi ne vom grăbi.
      Frământare mare, în bănci.
      —    La vot! Ia vot!!
      *— Să votămcu to*!...
      Au hotărât arestarea generalilor Hanriot şi Boulanger; n-au încă îndrăzneala să se lege de tribun; chibzuiţi, îi iau întâi mijloacele de apărare, uneltele.
      S-a repezit iar spre tribună, dar e zvârlit înapoi.
      Stanislas Frdron, gata să-l lovească:
      —    Odiosule! ucigaşule!!
" Centrul stă liniştit, aşteaptă.
      Tallien stăruie:
      —    Şi acu’, a venit vremea să cercetăm şi noi această blăstemată lege dinprairial,
dobândită...                                                                        /
      —    Numa* din porunca lui!...
      —    Că-i trebuia neapărat ca să...
      —         Legiuire obţinută numai din stăruinţa omului, — şi-l arată cu degetul, — pe care l-am denunţat vindictei poporului francez, şi vrem...
      (Aplauze! aplauze!!)
      —    Şi vrem ca nevinovăţia să nu mai fie asuprită...
      Se zbate să ajungă la...
      —    Cine a spus că sânt nevinovaţi?!, — şi...
      Marragon:
      —    L-aţi auzit!? şi aci mai susţine că...
      —    Hu6!...
      —    Jos cu!...
      —    Dar pricepeţi odată că...
      —    Am priceput destul!
      —    Jos!
      —    Nu sunt nevinovaţi? n-au fost!?...
      —    Mane Bouchart!...
      —    ...rie Bouchart!!
      -Etttcile?!...
      —    AssaM...
461
      —          Zic, vrem ca preşedintele Tribunalului-Revoluţionar să se poarte cu sfântă nepărtinire...
      —    Ta bouche.Dumas!
      —    Arestaţi-1!
      —    Şi pe Coffinhal!
      —    Şi pe Subleyras!...
      —    ŞS se poarte onest cu împricinaţii, iată adevărata virtute!
      Obrajii-aprinşi, zbârlit, haina ghemuită:
      —    Lăsaţi-măsăl...
      —    Cuvântul virtute te irită?!
      —          Am ferit de ghilo’... pe cei şaptezeci şi... prieteni ai Giron’..., — se îneacă, tuşeşte.
      —    Fereşte-te pe tine!
      —    Minţi! căci tu singur...
      —    Păzeşte-te acu pe tine de mai poţi... îşi frânge mâinile, zbiară:
      —    Şi facţiunile criminale unelte’...
    ’ ^ Şi taci odată!
      —    Jos!!
      —         Bună-cuviinţă, iată adevărata cinste! iar cât priveşte dumnealui, care mai stăruie să vorbească...
      —    Să ne ameţească!
      —    Am tremurat pentru patrie şi...
      Turreau de Liguiâres:
      —    Să fi tremurat pentru tine!
      —          Şi numai facţiunile..., — cu ghearele înfipte în ciubucăria tribunei, căzneşte, ţine, dar e împins înapoi, aruncat spre bănci.
      —    Dumnealui nu-i decât un alt... Catilina! iar...
      (Aplauze! aplauze!! aplauze!!!)
      —    Iar cei cu care s-a înhăitat tot pre atâţia...
      —    Veres! Veres!!
      —    Nememi’...*
      —    Nu-ţi ajunge atâta sânge!?
      —    Vampirule!
      —          Căci Robespierre se pregăteşte să ne atace pe rând, pe fiecare şi să ne risipească pentru ca într-o zi...
      Joseph Zanciacomi:
      —    O zioa forte apropiata! o sa vedezzi!
      —    Să râmăie singur el şi cu scârbele şi desmăţaţii...
      —    Dom Gerle!...
      Vadier:
      —    N-aveţi dreptate!...
      —    şi desmăţaţii care-1 slujesc şi...
      —    Şi Catherine Thdot a proorocit că numai el...
462
      —    Ruşine! ruşine!!
      —    Să stăm dar aici neclintiţi şi uniţi...
      —    Jurăm!...
      —    Sâ jurăm că numai moartea!...
      —    Până ce paloşul dreptăţii va...
      (Aplauze!)
      —    Laghilo...
      —    Şi votaţi permanenţa şedinţelor până...
      —    ...’tăţiivagarantâRevoluţiaşi...
      —    Aiestâ’!...
      —    să hotărâm arestarea acestor nelegiuiţi!
      (Aplauze! Aplauze!!)
      Murmuitoare, ciuda, se ridică, urcă — vuietul suflă, vijelie, şi-asupra tribunelor, clatină băncile, 'pleacă capetele, i-a ameţit! Sala toată, aproape, e cu Tallien, căci „Muntele" s-a răzvrătit cumplit împotriva tribunului, i-a îndârjit pe toţi contra stăpânului.
      —    Nelegiuita'!...
      —    Să-i fi fost milă, nemernicu'!...
      —    Ţi-ai găsit, el!?
      —    Ba sâ-I ajungă rându’!
      —    Blestemata'!
      Billaud:
      —    O justă chezăşie că inocenţa nu va mai fi oprimată, ar fi să...
      —    Să-l suprimaţi!
      (Aplauze!)
      —    Ar fi ca preşedintele Tribunalului să se poarte cu decenţă cu împricinaţii! (Aplauze!)
      Din bănci:
      —    Cer arestarea celui care-a prezidat la judecarea Regin’...,
      (Aplauze!)
      —    Austrl.-.jMa'-'Antoanfe’...
      Marcou Brisson:
      —    Şi a celui caie-a... prezidat când cu judecarea Girondini'!...
      (Aplauze! aplauze!!)
      —    Bravo! Bra'!...
      —    Arestaţi-1 pe Dumas)
      —    Dumas! Dumas!!...
      —    La moarte!...
      în privinţa acestuia,Comitetul şi luase măsuri.
      Toate propunerile lui Tallien şi le-a însuşit Adunarea.
      înfierbântat de dârjenia lor, uluit, pe cei mai 'plecaţi lui până ieri îi vede semeţi, bătăioşi; încearcă să vorbească şi... Strânge pumnii, bâţâie capul; nu s-aude ce spune. I-a pierit glasul? din gâtlejul lui, abia un bârâit surd; spumă la gură, nici un sunet. Tâmplele
463
ude, reci, trupul scăldat în sudori şi o sfârşeală în picioare! Flutură buzele, graiul nu-1 mai ajută.
      îa bancă, jos — Prieur, lui Lindet:
      —    Deastă-datăl...
      —    Mmdâ, şi eu am impresia că se pierde, bietu’!...
      —    îngâmfarea lui nesăbuită şi...
      —    Pare şubred, nu?
      —    Azi...
      Barfcre plecase, vine. în buzunare, are două cuvântări pregătite gâta: una de proslăvire, dac-o mai fi să fie şi cealaltă... Cere cuvântul în numele „Comitetului** şi în faţa primejdiei, reclamă urgenţa:
      —          ...şi tocmai pentru a preveni revolta Comunei cer chemarea primarului la bară, să răspundă cu propria lui persoană...
      —    Cu viaţa lui!
      (Aplauze!)
      —    Să răspundă de desăvârşita ordine!
      —    închideţi-! mai bine!
         Să fie!...
      (Aplauze!)
      —    Să fie chemat, numai, să răspundă...
      S-a hotărât, prin aclamaţie.
      Au chibzuit sâ-1 lipsească, astfel, şi de sprijinul Comunei; Fleriot-Lescot i-e devotat până la moarte.
      O,         dac-ar putea vorbi numai! Face semne, borboroseşte, cere... Nu s-aude ce spune. Toţi ţipă, zbiară, căci îşi dau bine seama ce s-ar întâmplă, dacă izbuteşte să... — Vreau!... Tresar cu toţii. Vadier:
      —    Şi tot mai vrei!?...
      —    Să... să...
      —    Tu eşti instigatorul legii din 22 prairial!
      Clipeşte-clipeşte, faţa i se strâmbă, mişcă umerii, coatele, îşi frânge palmele şi:
      —    N-aţi votat-o... voi!?
      Dulceag:
      —    Şi cu Catherine Thdot ce-a fost?
      —    Imbecilule!
      —    Mi-ai mai spus-o.
      —    O repet!
      (Aplauze!)
      —    Spune-ne mai bine singur, vezi...
      Din bănci de sus:
      —    Et le matelas de Catherine, voyons!?...
      —    Vous, Fils de l’Etre Suprâme!
      —    Verbe de l’Iitemel! Rddempteur du genre humain, allons, dites-nous!
      —    Ticăloşii numai, şi facţiunile!...
      —    Chatheri’!__
      —    Chutî le neveu de Daraiens veut...
      Tresare — uluit, priveşte în toate părţile.
      Din galerii, din lături, cântă:
                              —    S^duisante La-Brousse Viens donner ă mon coeur...
      Vadier, preşedintele Comitetului Siguranţei-Generale:
      —    Vezi bine, toţi vor s-audă;
                              —    Une aimable secousse Quifera son bonheur!...
      Clipeşte-clipeşte...
      Tallien îşi dă iute seama că din neghiobia bătrânului Vadier, lesne, drama ar putea 1 luneca spre giumbuşluc, — trebuie ocolit ridicolul, momentele sânt...
      —    Je demande la parole pour ramener la discussion â son vdritable point.
      Izbuteşte să strige:
      —    Je saurai moi bien Fy ramener, patience!, — bâţâie capul.
      Frază plină de ameninţări. Consternare. Primejdia creşte. Şi vrea să... Urlete grozave, nu-i dau răgaz şi totuşi, vrea... Nădejdea lui Tallien scade.,JDe nuri dobor acu’, ne ucide!11, şi stă la tribună aproape de patru ceasuri! şi... „ Thtrtzial “... Dacă nu izbuteşte, astă seară încă îi vor reteza capul, fetei, „Doamne!“ şi deznădejdea-1 oţereşte:
      —          Cetăţeni, odată pentru totdeauna, Adunarea nu mai are vreme de pierdut cu flecăriile lui personale şi nici cu ale altuia!...
      (Aplauze!)
      —    Aşa-i! aşa-i!!
      —    Negreşit, şi cer luarea voastr-aminte asupra discursului pe care l-a rostit ieri aici
şi la Iacobini, aseară, căci zic, acolo se dezvăluie tiranul!...              v
      (Aplauze!)
      —    Acolo, între lupii lui şi-a dat seama pe faţă! şi...
      (Aplauze! aplauze!!)
      —    în cuvântarea ’ceeâ se vădeşte conspiraţia!...
      (Aplauze!)
      —    Să isprăvim odată cu!...
      —    La moar’!...
      Zgomot în bănci; în tribune, urlete...
      —    Zic, în cuvântarea ’ceea se vădeşte conspiraţia!.. .
      (Aplauze! aplauze!!)
      —          în ea aflu armele care-1 vor doborî pe omul acesta, al cărui patriotism şi virtuţi au fost atât de slăvite...
      Din bănci:
      —    Ce, nu merita cumva!?
      —    Jos!!
      —    Tăcere!
      —    Dar pe care, în răstimpul de la 10 august, nu l-aţi văzut nici unul!...
      (Aplauze!)
      —    Aşa-i! aşari!!...
465
      —    Dasebiru’ cu fugiţii!_
      —    Ruşine!
      —    Trădare!
      —    Trădare! tiăd’!...
      Vijelia suflă de sus, asupra sălei.
      —    Şi-abia trei zile mai târziu, după ce se ispră’...
      —    Aşa-i!
      —    Ştim cu toţii!
      —    Hud-hit!
      —    Laşu'!
      —    Aşa zău!...
      —    Hui»!...
      —         Ziceam, nu l-a mai văzut nimeni decât apoi, când Revoluţia era înfăptuită gâta, pe omul acesta care-ar fi trebuit să rămână în comitetul Mântuirii-Publice ocrotitorul asupritor, straja Naţiunii!...
      (Aplauze!)
      —    Bravoo! bravooo!!
     '^JJub!!,..
      —         Pe omul acesta, care s-ar fi cuvenit să stea de veghe la postul său şi pe care l-a părăsit vreme de şase săptămâni împlinite! auziţi?!...
      (Aplauze! aplauze!! aplauze!!!)
      —         De patru decade n-a mai pus piciorul acolo şi astăzi cutează să vie să ponegrească Comitetele!? şi tocmai ele şi ele singure au mântuit patria de la pieire!...
      (Aplauze! aplauze!!)
      —    Şi de bună-seamă, de-ar fi să vă pomenesc aci toate făr’-de-legile şi atrocităţile!...
      —    Spuneţi! spuneţi!!...
      —    Vrem să le ştim şi...
      .Atrocităţile nefolositoare patriei, pe care le-a săvârşit de un timp încoace, precum şi grozăviile deslănţuite împotriva cui nu-i era pe plac, aţi află cu toţii c-aceste nelegiuiri, toate, s-au comis în vremea când... tu, Robespierre! ai fost, după propria ta cerere, însărcinat cu poliţia generală**...
      —    Nueade’.
      Fluierături, urlete!
      —   Ucigaşule!...
      —   Nu-ţi ajunge!?...
      —   Te-ai însărcinat singur cu poliţia... generală şi că faptele tale...
      —   NueadevărâM...
      —   Jos cu tiranu’!
      -Jos»!
      —   LSsaţi-1 să!...
      Preşedintele sună-sună...
      —         Zic, vreme de şase săptămâni, când Republica se zbătea de moarte, ai dezertat de la datorie!...
      (Aplauze!)
       —         Căci cine te-a mai văzut la Comitete!? — Nimeni! Ţi-ai alcătuit, cu sinistrul Hdron...
       —   Son sinistre No 2!
       —   Poliţistul lui!
       —   Guibert-zii săi!
       —   Si Guărin!
       -Şi...
       —   Şi ţi-ai alcătuit clica şi ne urmăreşti pe fiecare...
       —   Şi pe mine!
       —   Şi eu sânt urmărit!
       —   Nu mă mai slăbeşte, ziua şi noap’!...
       —   Şi pe mine mă urmăreşte!
       —   Toţi sântem!...
       —   Mereu aud paşi în urma mea!...
       —   Ne urmăreşti pas cu pas şi vrei să îngenunchezi şi Conventul!...
       —   Hud!;
       —   Tirane!
       Abia mai îngăimă:
       —   Eu? eu!?, — vântură mâinile, fruntea încreţită, gura amară.
       —   Jos, tirane!
       —   Luţi-1 de-acolo!
       —   Jos cu ticălosu’!..,
       îşi plimbă ochii miopi prin sală şi nu întâlneşte decât ură. Ai lui, cei din .Munte" îi ocolesc privirea.                                                        *
       —         Doa... mne! un sprijin! unul, barenti! dar cine? de unde?! Aaaaâ... Şi prezidează Thuriot, prietenul lui Danton! Ce glas avea! ce răcnet!! Danton! el ar fi izbutit să fie auzit, să le poată spune...
       înfundat, răsună un strigăt de moarte. Se uită spre băncile de sus, — goale. Au coborât, în jurul lui, jos. Le scânteie ochii! „..Şacalii!". Deznădăjduit, priveşte spre „Centru", spre „dreapta", pe care-a nesocotit-o, când n-o urgisea. Dar Sieybs se uită în tavan, Cambac&fcs dă din umeri, ca şi când ar zice: „nu mă pricep în d-al-de-astea!". Pietre Cambon? N-a venit. Barrot scrie de zor, Jard Panvilliers moţăie sau semuieşte, Pierre Robert cască; Boissy-d’Anglas? „Poate! ieri încă..." Nimic! bate măsura cu mâinile-amândouă în speteaza băncii, gândul aiurea. „Fouchd? Fouchi?! dacă lipseşte e că...$iDavid? unde e David?!...
       Primejdia e prea mare astăzi, din toate părţile. „Da, Danton... numai el ar fi stăpânit sal1 asta! l-am închis gura si..." — şi-a deschis mormântul! Oricum, trebuie să le spună..., trage de manşete, saltă bărbia.
       Sala e în clocot.
       -Hââââ’...
       —   Jos tiranu’!
       —   Âbas!...
       —         Pour la demiire fois, me donneras-tu la parole, president d’assassins!?, — din mâneca stângă atârnă dantela, cârpă, a sfâşiat-o.
467
       Sună-sună-sună... şi, neîndurat:
       —   Când îţi va veni rându’ numai!
       Galeria:
       —   Le reliquaiie de la Sainte-Chandelle, bein!?...
       Clopoţelul sună-sună... a vecernie...
       încercuit, la ananghie,istovit, şe întoarce spre „mlaştină"..., cu braţele întinse:
       —         Hommes purs! hommes vertueux! c’est & vous que j’ai recours, accordez-moi la parole que Ies assassins me refusent!
       Nemişcaţi. Durând de Maillane şi amicii săi au numărat întruna mâinile ridicate ale celor din stânga şi au socotit până la unu, voturile — fără greşală, ştiu...
       Courtois, lui Fockedey — la ureche:
       —   Soarta lor e pecetluită!, — şi-şi trece basmaua pe frunte.
       Aplecat spre sală:
       —   In-te-re-sant! gladiatorii în... arene, nu?
       —   ZI: tiarele!
       —         Asasini,noi!?, — şi Billaud,cu dreapta întinsă spre tribunele poporului — L-aţi auzit, cetăţeni, şi vă iau sfântă mărturie!
    " -Din palid, stacojiu — el, secătuitu’ de sânge! încearcă, totuşi:
       —   N-amsss’ pu’..., —hârâie, clatină capul.
       —   Aţi auzit, cetăţeni!?
       ~ ...’zit ...’zit!!
       —   Auzit! ...’zit!!
       —   Să fie scos din!...
       Măguliţi şi ei că dobândesc un rost; după izgonirea celorlalţi, apoi, s-au domirit şi dânşii încotro se-apleacă cumpăna, pricep cine-i mai tare. „Să trăiască!”, căci norodului i-e-ntotdeauna silă de nevolnic, de căzut şi când n-au nimic de împărţit, încă se fereşte de piază rea. Aşa şi de proslăvitu’ de până ieri, s-au săturat! Să se isprăveasc-odată cu el!..,
       —         Ne-ajunge!!... Şi trec sticla din mână-n mână, sorb, gâlgâie. Mestecă — înghit, sughit. Poporul-/mperarcr, neîndurător cu învinşii,arată pumnul spre arenă; degetul gros cată spre pământ...
       —   Să sfârşim cu!...
       —   Să piară tiranul!
       —   Dar lăsaţi-1 să spună şi el!; — gâfâie unul.
       —   Se cade s-auzim şi...
       —   Vonrbâ!
       —   Lăsaţi-1 să...
       O cer, totuşi, cu jumătate gură. Privesc blejdiţi, bieţii oameni din băncile albastre, căci îngâmfarea şi dispreţul ce înfăţişează Saint-Just şi nepăsarea lui Couthon nu-i lămureşte deloc, dimpotrivă. Apoi, deznădejdea „Incoruptibilului", pe care o simt, îi miră, îi copleşeşte!
       în băncile lor, acolo sus:
       —         Wattencouilles, spune ’mneata, cum, adicălea? pe ăştia-i tămâiam noi!? aristocraţi ne trebuie?!!...
       —   [Treptate ai,Morin, te pomeneşti, zău!, — icneşte şi scuipă.
468
      Căci, de bună seamă, numai nobilii au semeţia să se arate astfel;
      —    Nu?
      —    Mai e vorbă!?, — râgâie şi duce iar clondiru’ la gură.
      Omul din popor suduie, se vaită, plânge, se zbate...
      —    Urlă! şi negreşit. Du Bani a ispăşit o vină grozavă! nu s-a lălăit...
      —    Putoa’!...
      —         în aşternutul rege’... hââ,Doamne iartă-mă! zic,în aşternutu’ fostului-rege?! dar vedeai cât colo că era de-a noastră...
      —    Că drept spui! aşa-i, sărmana!
      —    Zbiera, îşi smulgea părul...
      —    Cât Q mai lăsase foarte’..., — i s-au umezit ochii.
      —    Se văic&ea, eram doar acolo, lângă căruţe, urla şi cerea îndurare şi... Couvremoy trăgea cu urechea:
      —    Că bine zici, nu-s de-ai noştri, nu!
      —    Să piaiă-atunci!, — scuipă şi-şi netezeşte mustaţa.
      Osândele norodului sânt repezi, ca trăsnetul şi neînduplecate. Robespierre a pierdut sprijinul lor, şi ai săi, toţi, căd...
      —         ’mneata, Moriii, văzuşi că nici nu cearcă să se dezvinovăţească, măcar, nici unul dinei!
      Ca şi când vuietul din sală şi îndârjirea potrivnicilor le-ar fi îngăduit-o!
      ~ Ia-n priveşte numai la Tallien! H vezi? gata era să se răfuiască cu cuţitu-n mână...
      —    Şi nu-1 oprea nime.
      —    Fiindcă dreptatea e cu el, Morin! N-auzi cum răcneşte Thirion!? halal, băiatul!;.
      —    Uit’ cum le-arată pumnii Guffroy, vezi cât colo că are dreptate!
      Privirea tribunei e crudă, astăzi. Cocardele roşii par ochi însângeraţi — o mie,două! Ştie că dacă părăseşte scara, e pierdut! Flutură buzele, nu-1 ajută graiul, cârâie... Gamier des Saintes, cu mâinile în şolduri:
      —    Ha-hăa! sângele lui Danton te înăbuşe!?
      Ars ca de bid, sare, ţipă:
      —         Aaaa! va să zică pe Danton vreţi să-l răzbunaţi acu’?! De ce nu l-aţi apărat atunci, mişeilor!?, — suspină, părăseşte scara, trece pe lângă arcă, fără să vrea o...
      Serviăre:
      —    N-o atinge!...
      Trage repede mâna, în lături, o strecoară între gât şi cravată, se îneacă, tuşeşte, se-apropie de bănci, intră, istovit, vrea să s-aşeze.
      Gaudin, înspăimântat, cu braţele amândouă întinse:
      —    Opreşte-te,nenorocitule! nu vezi, e locul lui Vergniaud?!
      —    Dai peste el!!...
      Sare în lături. Acolo...
      —    Nu te-aşeza!
      —    Nu-1 vezi? e Brissot!
      —    Ucigaşule!
      Se împleticeşte să cadă, vrea...
      Pierre Allasoeur îl împinge încolo:
469
      —    Nu aici! c locu’ lui Condorcet!
      —    Mi-era prieten!
      —    Monstrule!!
      —    Blestematule!...
      Clocoteşte sala. Judecata... din urmă.
      Cade pe o bancă.
      To{i l-au părăsit. Până şi cei care şi-au însuşit cumplita lege... „Şiei!“... se trag acu' la o parte, „Cui, atunci!?’4...
      Gudurătoare şi pocăită, subt călcâi,zadarnic să-i ce’i îndurare, mulţimii!
      Cap lătăreţ; vânătă faţa; îi licăresc ochii, rar, îi tresar obrajii; plimbă limb' ascuţită pe buze, — „Ssss"'... — un şuier abia; lungeşte gâtu’ înainte, fl trage înapoi între umeri
—    n-are astâmpăr. Tainică ereditate! Ghemuit în bancă, palmele deschise, înăuntru, degetele lipite,câte două, şi-apropie capul de mâini, — gândurile... „Dacă m-atn înşelat!?
—    Nu, nu!“:.. Apoi, tot ce-a săvârşit n-a fost spre binele celor care... vor veni? crede, şi încet, deznădâjdea s-a risipit; îi scapără ochii... „Dincolo de sal’ asta e Franţa şi... nemurirea!", despre care, împotriva oricui, nu se îndoieşte.
      Din spatele său, dintr-o bancă din „stânga", Loucbet — nu l-a auzit încă nime să deschidă gura şi iată că:
      —    Cer arestarea Iui Robespiene!
      A încremenit toată sala.
      El, neclintit.
      Câteva chpe, numai, o tăcere de mormânt. Apoi, un ropot de aplauze. înflăcărare, delir! — s-au unit furtunile.
      —    La vot!
      —    La vot! să votăm numaide*!...
      —    Arestâ*!...
      —    Trăiască libertatea!
      —    Trăiască Repd!...
      Se scoală, iese din bancă:
      —    Re-pu-blica?... — Nepăsător, căci... „Comuna tot n-o pot stăpâni ei!
      Fratele său, augusdn-Bon, a ieşit din bancă, s-apropie de el şi:
      —         Pre cât a fost dânsul, sânt şi eu vinovat. împărtăşesc virtuţile sale, vreau să împart şi soarta lui! şi cer ca decretul de acuzare să mă cuprindă şi pe mine.
      —    Et mieux que ţa!
      Rânjete:
      —    Ainsi soit-il!
      —    La cruche qui rdsonne!...
      Robespiene încearcă să-l...
      —    ...şi nu voi toleră niciodată ca el, care n-are nici o vină, să...
      Charles Duval, sculat în picioare, cu braţele încrucişate:
      —    Prezidenţiile, cum? cineva cutează să fie asupritorul Conventului!?
      —    Parcă n-a fost mereu!?
      —    Cât a vrut!
      —    ...de-ajuns!
470
      —    Şi o sâ mai...
^ r — Sssst! hu6!
^ - Jean-Claude Alquier, răspicat:
      —    Să nu fie nimeni!
      Fraţii, amândoi, rămân mână în mână, jos în faţa tribunei.
      Louchet:
      —         înţeles-am cu toţii e-am votatără arestarea celor doi... Robespierre, a lui Couthon şi a lui Saint-...!
      —    Şi eu! şi eu!! — îşi...
      Cei din jurul său trag de el să-l ţină:
      —    Da" ce-ai căpiat!? n-avem nimic cu tine, omule!
      Gamier de TAube l-a apucat de umeri:
      —    Abia te-ai căsătorit, ai şi un copilaş, gândeşte-te!...
      Deschis, onest — terorist îndâijit, negreşit, dar vrednic. Mereu pe front, în foc. Om întreg, şi nu sânt mulţi.
      L-aşteaptă moartea, ştie.
      —    Şi că stai jos, n-auzi!?
      —    Rămâi!...
      Philippe Le Bas se smuceşte şi:
      —         Nu! căci nu vroi să împărtăşesc oprobiul acestui decret şi cer să fiu arestat!, — iese din bancă.
      Zăpăceală generală.
      Havin:
      —    Nu-1 contraziceţi!
      Din fund, din loji:
      —    Qa xral ga iratf...
      Cântecul care-i strânge în jurul maşinei.
      Fr£ron:
      —          Şi cer arestarea lui Le Bas, a lui Saint-Just şi a lui... — îl caută... — şi a lui Couthon!, — între ei, umbra lui Danton; tigru însetat e sângele reprezentanţilor poporului!...
      Din fund, de sus:
      —    Dărâmătorul Lyon-ului!
      —    Und* ţi-e ciocănaşu’ de argint cu care!?...
      —    Tu îhsemnai caisele şi semănai moartea!
      —         Descreieratule, care ai vrut să-ţi făureşti trepte din cadavrele noastre ca să urci scara tronului!
      —    La moarte!...
      —    Hu6!!...
      -LaghiK)!...
      Schilodul, stârcit în cărucior, în incinta Camerei — un zâmbet amar pe buze; privindu-şi picioarele:
      —         .. .trep-te-leî? Să le urc, să le urc, eu? cu ce, Fr6ron? — şi-mpinge singur de roţi, îşi trage căruciorul lângă cei doi fraţi.
471
       —    L’arrestationlL’arrestation!!...
       Cu spatele lipit de tribună; braţele încrucişate, — stană. în mâini ţine încă sulul, discursul pe care nu l-a putut rosti. înţelesese de mult că Robespiene, pe caie-1 vrea sus-sus! merge spre pieire. S-a_ţnidit să-l ajute, n-a izbutit. Adoptarea „Instituţiilor" sale ar fi îngenuncheat,pentru totdeauna,pe oameni şi ar fi clădit atotputernicia Statului, socotea...
       Collot d’Herbois:
       —    Saint-Just, depune-ţi discursul pe masa Conventului!
       Neclintit.
       Vine un aprod şi i-1 smulge; nu era nevoie.
       Gura lui s-a închis ca şi când ar fi păşit din lumea ’ceasta, afară. Celălalt, însă, s-a trezit. Pentru el, lupta nu s-a sfârşit, „Abia acu’ începe!". Leoarcă, palid, sfârşit de amărăciune; pumnii-i tremură; bâţâie capul, strânge buzele, le muşcă, — vrea să...
       —    Facţiunile criminale...
       —    Jos!
       —    Jos cu tiranul!
       -La...!
       —    Trăiască libertatea!
          Trăiască Republica!
       Face un pas înainte:
       —    Republica e pierdută când triumfă tâlharii!
       —    Â bas le singe de Mirabcau!
       —    AbasRobetz!...
       —    L’anestationH...
       Toţi îi stau împotrivă, numai vrăjmaşi. Toată sala, deputaţii, slujitorii, biroul, tribunele! toţi spumegă, urlă.
       Zbârnâie geamurile.
       —    Facţiunile criminâ!...
       —    Jos! Jos cu tiranul!!...
       —          Suspend şedinţa! — şi preşedintele Conventului şi-a pus pălăria, se scoală, părăseşte sala. A trecut în camera din spate.
       —    Uf! greu e să dobori un tiran! — şi Frăron îşi şterge fruntea, porneşte spre uşă.
       Sute de basmale vântură,sug năduşeala. Le-a mai trecut şi teama; — „Ce zi, Doamne,
cezi!!“...
       Ei, patru, unul lingă altul în jurul beteagului. Liniştiţi. Augustin vorbeşte cu frate’-su.
       Barire întocmeşte decretul...
       Lumea, îngrijorată. S-a răspândit zvonul arestării lui; vestea a ajuns şi în temniţe; — „Aşadar s-a isprăvit cu uciderile!?". O oră,o zi şi poate... mântuirea? Plâng, sărmanii! Nădejdea lor I-a înduioşat; Tribunalul n-â primit încă nici o înştiinţare; totuşi, Sanson şovăie... Străbate curtea, intră pe uscioara turnului, suie la Tinville, ce era să facă?
       —          Tu, ia seama!, — cu ochii injectaţi. — Tu vezi-ţi de meserie c-apăi!, — şi,repede, dulceag:
       —    Justiţia să-şi aibă căruţele...
472
      —    Dar comitetu’ ?...
      Săltat de pe scaun, palmele proptite în masă, încruntat:
      —    M-ai în{elesl?
      S-a redeschis şedinţa.
      Fierbinţeala din ei, zăduful zilei, colbul ridicat de neastâmpărul lor, aroma menadelor, lor, şi lăturile ce le mustesc din pori,năduful, au aşternut pâclă groasă pe sală, îmbâcsită şi dufnitoare. Ameţeala creşte.
      La ordinea zilei, chestiuni care privesc armata.
      Lazare Camot îşi strânge hărţile, hârtiile şi:
      —    ...acolo, pe câmpul de luptă, numai, e locul artileriei franceze!
      (Aplauze! aplauze!!)
      —    Aşa-i! Aşa-i!...
      —    Nu în Capitală!
      —    Ăuzi,RobetzM?
      -Tăcere!
      Discuţii, rapoarte.
      Ochii lor, însă, ţintă pe el.
      Barere contrasemnează, a lăsat tocul. I-o dă, şi aprodul se-apropie de dânşii, ţine în mână copia decretului. Nepăsător, Robespierne a întins mâna, a luat-o. A păturit-o şi-o vâră sub pălărie, pe masă. Vorbeşte înainte, în şoapte:
      —    Te-ai grăbit, Bonbon.
      —    Puteam să!?...
      —     Liber, ne-ai fi fost mai de folos... în sfârşit, factum fieri infectum non... potesT. *— Cum? Reuriot, Coffinbal, nu-i crezi sinceri?.,.
      —    Chut!
      în bănci, Oudot lui Billaud:
      —    Nu vezi? habar n-au!
      —    Pun ei ceva la cale!
      —    Insurecţia, poate.
      Sus, în tribune:
      —    îi pasă de judecată cât mie de!...
      PrSt-â-boire:
      —    Te cred! Tribunalul, juraţii, Comuna, secţiile: toate ale lui!
      —    Şi armata!
      —    Ce-o să mai iasă şi din procestu’-ăsta!?
      —    Ce-ai pomenit şi când l-au judecat pe Marat, ai uitat?
      —    Atunci, nu-i înfrânt, nu?
      —    El?! ia-n priveşte-i niţel...
      Ochii Iui, înşurubaţi pe-ai Iui Saint-Just; mişcă umerii, apleacă capul, surâde... Dezbaterile urmau, — nici unul nu mai ascultă.
      A amuţit sala.
      Tailien, pornind spre tribună:
      —    Cer ca decretul împotriva nemernicilor să fie îndeplinit îndată şi conspiratorii să...
473
      Toţi m picioare, zbiară:
      —    La temniţă!
      —    închideţi-i!
      —    La. moar’!...
      —    Arestarea!!
      Apăsau
      —    Vom aştepta...
      —    Pe... Hanriot?!
      —    S-adăstâm sfârşitul şedinţei întâi... — şi se-apleacă la urechea lui Le Bas. Eschassdriaux se repede:
      —    Ce-a zis!?
      -Ci-căsă...
      —    Nu, nu se poate!
      —    Murim cu toţii-aici!
      —    Preşedintele să ordone!...
      —    Acu’ îndată!
      —    Nememicu’!
         Ucigaşule!
      —    Da* cât o să mai răbdăm!?...
      —    Să sfârşim odată!
      Au ieşit din bănci, se reped spre tribună...
      Clopoţelul sună-sună-sună...
      Zgomot de cizme şi de paturi de puşti, pe pardoseală.
      l-a înconjurat garda, slujitorii-i împing spre uşă. Se împotrivesc.
      —    La bară! la bară!, — urlă toată sala...
      Şovăie, face un pas... altul; pornesc între jandarmi.
      Escudier:
      —    VarejoindreCamille!...
      Căruciorul scârţâie-scârţâie...
      Cambon intra pe uşă; lângă el, Suberbielle — medicul „lui“; vistemicul:
      —    Păcat!
      —    Nu vămţeleg! tocmai d-v!?
      —    Servi, sunt homines! şi înclină capul.
      Paşii lor repezi răsună pe sală, sânt mânaţi iute — spre pavilionul Brionne.
      Un gâgâit... când aspru-când ascuţit, pătrunde prin geamul deschis, sunet de clarinet: ţa ira!! ţa ira!!... Prohodul.
      Tună îngrozitor! — s-a întunecat.
      Ceasu* 5'/2 — căldură de spaimă.
      Adunarea, istovită-sfârşită. Au suspendat şedinţa până la 7, — mulţămiţi s-au isprăvit odată!
      La „Conciergeric"... în casa lui Fouquier-Tinville.
      Cunoaşteţi locul...
      Le cour de mai. Căruţele lui Sanson şi-aşteaptă încărcătura — vie. S-au schilodit caii cărând fără hodină.
474
ŞîS ; - Să intrăm.
       Ţarcul. Cele două cămăruţe ale grefei,în stânga. Pe dreapta: femei, tunse, cu mâinile -legate la spate, se bocesc, sărmanele — le-a ajuns ceasul.
       Trecem pe subt bolta celor „doisprezece", în stânga: capela, şi celula îh care a conăcit 'regina, apoi prin uşa cu două canaturi — spre gang. Rece şi umed, — tremură lumina.
       Toate carcerele ticsite: Belair, La Paillerie, Le grand Cdsar, La Gaillote.Le paradis, '‘Camera noviciatului, Morga, La petite anglaise, pline.
   ■ Grămădiţi în fundul sălii, o ceată de ţărani din Mont-Blanc. Au gonit trei săptămâni încheiate. Au ajuns. Osteniţi, prăpădiţi. Disear’ i-aşteaptă odihna de veci.
       Douăzeci de femei din Poitou culcate pe caldarâm, lângă boccele. Fouquier le-a cerut capul. Acu’ le scoală. Un prunc miorcăie. — Tout doux-tout doux, mon p’tiot, suspină, cu mâneca-i şterge guriţa, îl leagănă. Suge. îi smulg de la ţâţă copilul şi mama, săraca, plânge.
       Gratiile.
       S-a deschis poarta de fier. Trec Foucault şi Wolf, înspăimântaţi. Unul dintre ai lor, de la grefă, Legris, a fost înhăţat — îl încarcă străjerii, îl duc... Urlă, se zbate şi pute. Trec judecătorii, în mantăi şi pălării negre, Hamy, Gamier-Launay, Naulin; juraţii: Lohier, Trinchard, Leroy, surd buştean de amândouă urechile, nu lipseşte de la nici o şedinţă, ascultă şi osândeşte, Aubry, Duplay — gazda lui Robespierrc; Prieur,Brochet; privitorii... în straie albastre, cuielăria galbenă şi şleapă cu pampon, jandarmii — maşini. Aduc de la audienţă pe osândiţi.
       înfriguraţi, obrajii în flăcări, le strălucesc ochii, vorbesc tare. Semeţi..
       Alţii sfârşiţi, fruntea 'plecată, faţa-n sudoare, rece, privirea zgăurată— îngrozită.
       Femei bătrâne, Ie poartă soldaţii, păşesc clătinate, mâinile împreunate, bolborosesc rugăciuni.
       Fetiţe plânse, călugăriţe împăcate cu tristeţea, nobili mândri, magistraţi cu păiul nins, neînfrânţi.
       Să le facem loc, să treacă cireada.
       Păşesc prostiţi, nu pricep întâmplarea. Abia un geamăt. Se scurge şirul, din tumul Bonbec, cât îi curtea de lungă. Grăbesc — adastă călăul.
       Cei cari rămân îi întovărăşesc. Gard, să privească. îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează. Soldaţii zoresc din urmă. Osândi ţii-ş: golesc buzunarele în mâinile celor care rămân,mai cer te miri ce, spun o ultimă dorinţă, dau o scrisoare, spovedesc o taină, apoi:
       —   Adio, rămas bun!
       —   Curaj!...
       De sus, de la fereastra grefei, un strigăt! Aplecat până la brâu spre curte, zbârlit, înspumat, Fouquier arată cu degetul jos spre unul care strânge mâna unui osândit, lui Nicolaî — feciorul unui fost preşedinte de cameră la Parlament. Pe aceştia e mai înciudat decât pe oricine, zbiară:
       —        Colo-colo! ăla în negru care dă mâna acu' cu..., pe el! închideţi-1 numaidecât!!, — s-a tras înăuntru.
       L-au aruncat în strana din Bonbec. Fouquier îl trece îndată pe listă. îl cheamă Louvati&e, fusese adus pentru mărturie numai. Până-n seară...
       Să intrăm în curte. Mai s-a golit... ‘
475
       Câinii de strajă în lanţuri scheaunâ. Bergerat scoate apă, umple bârdaiele. Scârţâie pompa — hâââârr-hââr...
       Portarul Blancfaart — îl scutură plânsul, se vaită, strigă că nu mai poate răbda, spune că simte că înnebuneşte! cere să-l lase să plece. S-a lipsit de slujbă. L-au închis.
       Da, suntem în curtea mare, în ograda bărbaţilor. Spre dreapta, locul de preumblare acoperit.
       La capăt, între cele două coloane, pe un cap de grindă, ieşită din zid, doi inşi sporovăiesc. Simon LoizeroIIes, agricultor şi în ceasurile sale libere scrie... Om în puterea vârstei. S-a strecurat aici. A luat locul lui fi-su, pe care-1 căutau fiindcă era trecut îh pomelnic.
       Celălalt: Michel Dayat de Prainville, ciracul lui Gluck, compozitor şi el, talent care promite, tânăr. Şi spun...
       Prainville îşi frământă mâinile:
       —         Dar iată ce nu-mi cuprinde mintea: o schimbare atât de adâncă, în păreri, în porniri, obiceiuri, până şi la instituţiile ţării, cum s-a putut ea petrece în aşa scurtă vreme?... aşa dintr-odată?!
       ~ Tocmai fiindcă le socoţi isprava unei clipite,de aceea nu ţi le poţi lămuri.
         Bine, dar care sunt pricinile, temeiurile certe, oportunitatea, obârşia şi rostul acestei cumplite răsturnări? prefaceri şi noutăţi atât de ciudate! şi cărei puteri să atribui un astfel de cutremur?!
       —         A şti e o determinare de raporturi. înţelesul psihic al vieţii nu-1 căuta în propria-ţi judecată şi simţăminte, ci în directivele de coordonare, juste sau greşite.
       —         S-ar părea că s-a spus tot din ce se putea înşira despre cimilituri prea uşor dezlegate de magia vorbelor!
       —   Asupra raporturilor dintre cosmosul infinit şi om, care-i este rodul trecător...
       —   Care mai e rostul lui atunci?
       —   Anthropomorphism! Gândeşte-te, în naivitatea sa...
       —         Prins de nevoile lui! căci omul nu poate face altfel decât să raporteze totul la el, negreşit, nu?
       —         Prea greşit! zic, până-n ziua când o observaţie închegată îl va dezmetici, îl va îndruma dimpotrivă că el e produsul Universului, nu raţiunea lui de a fi şi că astfel, trebuie să se plece.
       —   Nici o libertate atunci?!
       —         Dacă omul ar fi slobod, n-ar mai fi Dumnezeu. Judecă, cum poate fi în Univers loc pentru două atotputernicii? şi iată de ce la fiecare răspântie ni se arată că atârnăm de...
       —   Şi ei, totuşi?
       —   Bdscora vorbelor!
       —   îmi frământ sufletul şi... nu prind!
       —   La ce sufletul? Eşti prea copleşit de necaz.
       —   Bine, dar să fad criza sodală cea mai fioroasă fără să obţii reclădirea trebuitoare?!
       —         S-o faci!? Cine? Această fază extremă a mişcării, începută demult şi dezlânată, până la sfârşit va fi fost degeaba, fiindcă toată strădania pentru a ajunge la limanul voit s-a întâmplat să fie înainte ca materialele, uneltele şi toţi agenţii reorganizaţiei...
       —   Vechiul regim a fost însă distrus.
476
       —          A primit o lovitură grea, negreşit- Cel nou nu se va putea înfăptui şi... veţi aştepta ^generaţii întregi alcătuirea Iui, care singură va pune capăt regimului deşucheat şi tot mai ameriinţător ce ne-a fost dat să răbdăm.
       —    Şi Ia ce năpasta asta acu’?
       —    Cele aspre sunt învoite să fie uitate mai lesne. Celelalte.. - nessun maggior..,
       —    ...nellaraiseria.
       —    Ai spus-o! astfel sunt sufletul şi mintea omului. Au mai fost grele.. * S-au uitat.
       —    Prea s-a îngăduit fiecăruia să cârtească până şi împotriva Bisericii!
       —    Băiatule, n-ai fi bun de preo jurat.
       —    Totuşi,mai multă ascultare...
       —    Dacă făpturi şi evenimente ar putea rămâne veşnic odihnite pe un portativ!...
       —    Oricum, fără păcate n-ajungeam noi aici, lege!
       —    Nici fără pricină. Lelio Sozzini...
       —    Socinius?
       —         Da, într-adevăr, el supune şi sfintele-Scripturi rânduielilor cercetării obişnuite, căci neagă Trinitatea, consubstanţialitatea Verbului, păcatul originar, predestinâ...
       —    Şi noi stăm aici închişi şi ce-i pasă!?
       —    Mai bine compozitor talentat, viu, decât învăţat răposat.
       —    Neplăcerea ’ceasta mă paşte şi pe mine.
       —         Negreşit că ar fi fost de dorit ca regimul nou să urmeze fără întrerupere sintezei teologice, dar...
       —    S-ar fi putut păstra şi din cele vechi şi s-ar fi înlăturat scrânteala.
       —    Din păcate, o astfel de dorinţă nu mai împacă pe nimeni, nu mai e cu putinţă. .
       —    Necredinţa înseamnă primii paşi spre filozofie!
       —    Care totuşi, nu fiinţează în îndoială.
       —    Şi cum ar fi mai bine? spune-mi!
       —    Ghiceşte dacă poţi, alege de te facumeţi.
       Sus, buvett’-a. înăuntru: Girard, Soubleyras, Prieur şi Hamy — chercheliţi, turtă. Tinville bea să-şi astâmpere gândurile, nu se îmbată. S-a apropiat de geam, priveşte.
       S-a deschis fereastra..,
       Toţi cei din curte cată intr-acolo, ascultă. Derbez, ajutorul grefierului, în pervaz, fâlfâie m mână o foaie, strigă prelung:
       —    Le jour-nal du s-o-i-r! apprfitez-vous! allons: Bdzard, Vemey, Valagnos...
       Dayat:
       —   Procesu’-Verbal de execuţie...
       Loizerolles:
       -1- Pa-şa-portul! totuna. Interesant! am trăit din zgomot şi iată că aud paşii bumbăriţi ai tăcerii. Să luăm aminte...
       Derbez strigă înainte:
       —         ...Leflot, capitaine des douannes Tr£guier, Joseph Henri, Joseph Auguste, le ţi-devant Antoine de Bareme, veuve Mailld, în locul ei — pocinoagele numelor care se aseamănă! vor duce pe văduva-Mayet, — Lucile Mailld, la 9i-devant veuve-Puy de Vdrine, bătrână, paralitică şi oarbă; de o lună încoâ, numai, al peste o miilea cap.
477
      —          Leclerc de Buffon, pe punte, la tăiere, nedumerit, va spune: ...„sânt fiul Iui Buffon!‘\ Ies ţi-devant Marie-Louis de Laval-Montmorency, Joly de Fleury, baron de Bleset, Albert de Berulle, Lou-va-tifere!, cel care-a dat mâna cu un osândit, s-a molipsit, Jean Comuillier, Blanchart!,portarul care se lepădase de slujbă, numai; Am^lie-Laurence-Celeste Saint-Pem et Loi-ze-rolles!... Allons, Ies enfants, coiffez-vous, voiţi Ie panier â Sanson,secouez la cage â cafards!... Fini pour ce soir, la nouvelîe edition â demain! et Loizero-o-Ilesl...
      încep să se strângă. Străjerii zoresc:
      Loizerolles s^a sculat în picioare, către Dayat:
      —    în sfârşit. Şi dacă mă voi pierde..., unde ai să mă găseşti?
      —    între compas şi echer.
      —    Şi ramura verde?,..
      —    Supravieţuirea energiilor pe care moartea nu le stinge — Gabaont
      —          Mă ierţi că trebuie... — porneşte, toate au un sfârşit, să nădăjduim că şi slobozirea fr. • .-tale*; curând. Şi adu-ţi aminte: priveşte mult înapoi dacă vrei să vezi limpede. N-ajunge să ne făurim tălmăciri numai de dragu’ trăncănelii. Acţiunea e însăşi scopul nostru. Nu fi prea necăjit pentru mine, ceea ce vine e doar incident alături de principiul care, în noi, gândeşte şi clădeşte...
      —    D-ta crezi că?...
      Surâde şi:
      —    Nu le purtă pică.
      —    Poţi să nu?...
      —          Căci prostia s-a săvârşit cu ştiinţa noastră, cu buna noastră învoire şi văzuşi ce-a ieşit: asinus in tegulis!
      _ 7
      —    Şi va fi el încălecat... de alţii mai iscusiţi.
      —    ...etLoi-ze-rolles!
      —    Auzi, mă strigă.,. Rămas bun!
      I-au încărcat în căruţe.
       * Încă una di nul dinele aluzii ia implicarea francmasoneriei în Revoluţie. ed)
478
                   Cap. vin          
                   DRAMATIS PERSONAE 
VADIER             LE BAS            
AMAR               SAINT-JUST        
HANRIOT            COFFINHAL         
ROBESPIERRE (Max.) FLEURIOT-LESCOT   
ROBESPIERRE-Aug.   TALLIEN           
COUTHON            BARRAS            
  Deputaţi, magistraţi. Jandarmi. Agenţi, călăii. Armată — popor.           C
                               Locul de privire: thermidor ~ // (1794)
      în Paris: la „Siguranţa Generală”, la Hfltel de Viile, pe uliţele Parisului; la Couthon, acasă; în sala „Comitetului”, la Conciergerie şi... în piaţa Revoluţiei,
      C^onventul trăise două zi ie de spaimă cumplită şi griji. Trecuse primejdia. Răsuflau. Au suspendat şedinţa, strânşi pâlcuri în incinta Camerei tot mai sporovăiesc despre cele petrecute.
      La botei Brionne, în sala mare a comitetului „Siguranţei-Generale“, Vadier, Voulland şi Amar stau de veghe.
      —    în sfârşit iată-i şi musafirii noştri!
      Abia-i adusese pe cei cinci. I-au închis îbtr-o cămară dosnică, dinspre Tuileries. Li s-au servit şi masa, acolo: supă, rasol şi brânză; vin negru.
      —    Au prânzit oare?
      —    Eh, ba bine că nu!
      —    Mă mir cum de le mai arde să!?...
      —    Ce vrei, i-aşteaptă călătorie lungă şi...
      Vadier îşi freacă mâinile, îl râde toată faţa:
      —    Să poftească să mai zică cineva că nu l-am doborât noi!
      —    Nu sânt în ghearele noastre, aici?!
  *Credeam că nu se mai isprăveşte!
      —    Totuşi, să mărturisim, fără Tallien nu ştiu zău ce se păţea întâmpla?!
      —    Pierdeam partida.
      —    Ba ne pierdeam şi capu’!...
      Andrd* Aman
      —   Acuşi îmi daţi dreptate c-am închis-o pe Cabatrus, ştiam ce fac ori ba?
      —         Negreşit, dar mai ales ştiai al dracului când ai răspândit zvonul că Thdrdzia e în temniţă... din porunca lui. Auzi, din porunca lui?!, râde, — Admirabil, poţi să fîi mândru!
      —    Aş preferă să fiu liniştit.
      —    Şi ce te supără?
      —    Nu pricep de ce nu l-au adus încă.
      —    Pe cine?
      —    Pe Hanriot, pe cine altul?
      Voulland:
      —    Hâron e cel mai bun agent al siguranţei...
      Preşedintele:
      —    Hm, 1-ăi fi trimes şi singur?
      —    împreună cu Pelld.
      —    Un fricos!
      —    E prevăzător, şi cu Rogogne.
      —    Pe ăsta ne putem bizui, dar nu înţeleg de ce?...
      —    Voulland, ai dublat sentinelele, sânt bine păziţi?
      —    Aşa ctim îmi păzesc pielea, Audrd.dar de l-ar aduce odată!
      Rămân pe gânduri.
      Abia ajunşi la Hotel de Viile, unde credeau să-l găsească, agenţii Siguranţei sunt denunţaţi de Coulonghon, colegul lor şi arestaţi, tustrei, înainte de a-şi fi îndeplinit însărcinarea. Sunt duşi la închisoarea Du Boulois şi aruncaţi în „basses-fosse’“-e.
480
pfe&r Adunaţi în sala consiliului, Fleuriot-Lescot, Coffinhal, Payan şi toţi membrii ţ0?Of7iunei adastă nerăbdători sfârşitul cuvântării „lui", dincolo. E ceasul 5, — habar n-au ;^;de cele petrecute acolo. Trimit alt vătăşel după Hanriot, erau zoriţi, îl aşteptau să vină.
         Prins la o cumetrie, în Saint-Honor6, şi doborât de cruntă beţie, generalul zace în curmezişul patului, acasă. B6casseau, vistavoiui său, abia l-a cărat în odaie. I-a scos cişmele, R. numai, l-a tras cu niţel oţet pe tâmple, i-a încins fruntea cu o basmâ udă şi a ieşit în curte. ^Toropit de căldură aţipise şi el, pe banca din poartă.
_ Tropăit de cai, zăngănit de săbii:
—   tind’ ţi-e genearlu’?! în... în...,doarme!
—   Alear’ şi-l scoală!
Abia l-au suit pe cal. Sac, gata să cadă. Pornesc.
Se întâlnesc cu patru jandarmi. îi trimesese Conventul, să-l aresteze.
Trage sabia:
3.V;'
•y &    — Ucideţi-i! ucide’!!... — şi-alunecă jos de pe cal.
         Solii, săracii, cască gura.
;? r■ • L-au aşezat iar în şa. S-a desmeticit, dar zbiară cumplit:
,— Az1, o să,.. o să... să.., vă dau io alt 31 mai!, şi spintecă văzduhul cu sabia, — Tre\.. trei sute din... din Adunare or să muşte pământul! V-o jur! v-o jur, io!!...
—■.. Ajung în place du Palais Royal. Lume. Săltat în scări, cuvântează:
         —    Am... am să-i omor! Tre’... trei sute din!...
         Lumea murmuie. Un soldat din gardă s-apropie de el:                         "
         —    .. .sânt arestaţi! am văzut când îi duceau, mă nimerisem în curtea Manejului şi. r:
         —    Unde i-a dus?
         —    Mergeau înspre... Brionne, cred că la Sigu *...
         —    După mine, băieţi!
         La Siguranţa Generală. Jos în piaţa Carrousel-ului, ropot de copite, strigăte, ţipete. Sus, Voulland:
         —    Ştiam eu că H6ron ni-1 aduce!
         Alergând, intră Rtihl, trânteşte uşa şi o încuie:
         —    Vine să-i libereze!
         —    Cine?...
          —   Garda naţională, n-auziţi ce-i afară?!
          Au îngălbenit. Voulland se ’pleacă, intră sub masă. Vadier fuge lângă fereastră, s-ascunde după perdea. Amar.
          Paşi de cisme pe sală. înjurături, zbierete. Uşa sare din ţâţâni, grămadă. Hanriot şi câţiva tunari şi soldaţi, din gardă, dau buzna în sală:
          —   Unde sânt?!
          Raid:
         —    D-le, protestez în numele legii! Generalul, sabia morişcă:
         —    Aiestaţi-1 pe sceleratul ăsta!
481
         încăperea s-a umplut de agenţi, se reped, sar, pun mâna pe ei. DosonviUe, unul dintr-înşii, îi sare generalului în cârcă şi-l trânteşte jos. Cât ai clipi, l-au legat fedeleş. Amar intrase în dulapul arhivei, trăsese şi uşile peste el. Iese, grav, păşeşte spre dânsul:
         —  D-ta,aici?!
         Vadier, de după perdea:
         —  îndrăzneţule, adică cum, îţi închipuiai că te găseşti în satul lui Cremene, hai?!
         Şi... s-au liniştit lucrurile. Se duc la masă. Pe cei cinci îi pornesc spre temniţă. Pe
   general l-au păstrat ostatec. Iese şi Voulland de sub masă.
         La Hâte! de Viile, aflaseră despre înfrângerea din parlament. Lescot pusese să se închidă în grabă toate ieşirile târgului. Tot din porunca lui trăgeau clopotele, şi poruncise temnicerilor din tot oraşul să nu cumva să lase să intre înăuntru închisorilor pe vreunul din arestaţi. în sfârşit, Payan vestise pe cei de la Iacobini, ceruse şi secţiilor să le trimeată, iute, oameni de nădejde şi femei multe, mai ales.
         Stârniţi de băngănitul clopotelor, înciudaţi de către vestitorii Comunei, mulţimea venea gonind. Umpluse piaţa Grevei.
         Simon-cismarul, umblând s-adune „Consiliul General41, fusese arestat şi el; pe Dumas l-au cules de dimineaţă, încă, în plină şedinţă la Tribunal.
         La Primărie, băncile gem de pline. însufleţirea, însă, Ie-a scăzut mult, — cu prinderea lui Hanriot li se risipeau toate nădejdile.
         Coffinhal sare la tribună:
         —  Să mergem fraţilor, să-i slobozim pe prinşii noştri! cine mă urmează!?
         Ies, pornesc grămadă după el, vreo câteva sute.
         De la Siguranţa Generală, arestaţii Adunării au fost trimeşi fiecare spre altă închisoare: Saint-Just, la 6cossais; Le Bas, la Conciergerie; Couthon, la Port-Royal; Maximilien Robespierre la Luxembourg şi fratele său, augustul, la Saint-Lazare; — să le împrăştie puterile.
         Zadarnic,însoţitorii lor bat în poarta temniţei. Uşile rămân zăvorite. închisorile cad sub oblăduirea Comunei, încă de la întemniţarea regelui şi paznicii rămân surzi şi la ameninţări şi Ia rugăminţi. Păzesc consemnul; închisorile nu-i vor. Iar lumea, scârbită de-atâta vărsare de sânge, privea nepăsătoare. Căci cum ar fi cutezat altă dată să-i prigonească cineva idolii?...
         Purtându-i de colo până colo şi cerşind adăpost din poartă în poartă, pe la toate puşcăriile, i-au ajuns din urmă crainicii Comunei, veneau gonind umblând să-i adune. Erau mulţi, aveau şi arme. I-au suit, pe rând, în trăsuri şi au pornit... Gândeau să-i ducă la Hâtel de Viile; astfel le poruncise Fleuriot-Lescot, primarul Parisului. Strânşi laolaltă, acolo, să proclame ei decăderea Parlamentului!
         Dar, grijuliu să nu înfrunte legea, Robespierre se împotriveşte. Legalistul acesta a săvârşit negreşit făr’-de-legi multe, numai după ce întocmise, însă, pentru flecare încălcare o lege. Luat pe nepregătitele, şovăie. Treceau pe quai des Orfevies, sare din droşcă şi o zbugheşte în primăria ocolului.
         A chibzuit bine. Orice vor hotărî, răspunderea va cădea pe capul lui Lescot, numai. Şi nimeni nu-1 va putea împricina de răzvrătire. Apoi, ceasurile Conventului nu sunt ele numărate!?...
         Socoteala lui, însă, nu e pe placul primarului şi trimete să-l ridice.
482
       în faţa forţei, n-are încotro. Purtat pe braţe, intră triumfător în sala Consiliului, la Hote! de Viile. E îmbrăţişat, aclamat.
       —    Murim cu tine!
       —    Jurăm să!...
       —    Virtutea va învinge!!
       —    Vom izbuti sau!...
       Saint-Just sosise. Rezemat de colţul mesei mari din mijloc, gândul aiurea, nepăsător, tace. Curând, vin şi Le Bas şi Augustin, Couthon lipseşte.
       Conventul intrase în şedinţă, la 7 seara. în suspendare, au aflat că Comuna strânge-trupele pentru a le trimete asupra Adunării. N-avuseseră timp să-şi alcătuiască apărarea sau, îmbătaţi de victorie, nu s-au gândit.
       Câţiva tunari, numai, vegheau pe piaţa Cairousel-ului, dar moleşiţi de căldură şi neştiind ce se petrece nici ce să facă, dormitau lungiţi pe lespezile pieţii, lângă tunuri.
       Pe străzi, pe la răscruci lumea începuse să s-adune. Zvonuri, câte-n minte nu-ţi trece!...
       Coffinhal, vice-preşedintele Tribunalului, cu sabia în mână, năvăleşte în pavilionul Brionne, pune pe fugă pe membrii Siguranţei şi-l liberează pe comandantul Gărzii Naţionale:
       —         Şi-acuş’ nu mai pierde vremea, bombardează Adunarea!, adusese cu el şi douăsprezece tunuri şi le îndreptase împotriva parlamentului, — Grăbeşte-te! eu plec să le spun... — şi porneşte înapoi spre Primărie, mândru de izbândă şi plin de nădejdi.
       Hanriot se trezise. Ai lui l-aşteptau afară. încalecă. Trece în piaţa Cairouşel-ului, se-apropie de tunarii aduşi de Adunare s-o apere, şi:
       —    Voi ştiţi ce gânduri bâte-n inima mea, cetăţeni! Poporul aşteaptă dreptatea de la
voi şi dacă nu se supun vom...                                               h
       Parcă nu mai e acelaşi om! îi pierise vlaga.
       înăuntru Adunării: discuţii — programe. Rumoare.
       —         .. .şi proiectul de modificare a învăţământului, ce vi se supune trebuie alcătuit în conformitate cu...
       —    De ce nu l-ai întocmit cum tre’!?...
       —    Cer înscrierea la...
       —Şi eu!
       —    Când nu te taie capu’ să!...
       —    Mie,sămi-l...!?d-lepreşedinte,dumnealui m-ameni’...
       Sună clopoţelul —
       —    Respectaţi cuvântul orato’!...
       —    Ăsta, orator!?
       —    Continuaţi, vă rog.
       —    Ziceam că trebuie alcătuit...
       -Iar!?
       —    în conformitate cu aspiraţiile sacre ale Republicii şi...
       Tăcere.
       Schimbat la faţă, părul vâlvoi; hainele mototolite, Amar străbate repede sala, urcă scările şi s-apleacă Ia urechea preşedintelui:
483
        —   ...era să pier!
        Duce mâna la nas, şoptind:
        —   Da’ ce-ai, omule, ce s-a în’?
        Abia-şi mai trage sufletul:
        —   Au pus mâna pe toată Siguranţa, i-au liberat...
        Sare-n sus:
        —   Cum, pe toţi?!
        —   Aşa cred, n-auzi?...
        Dăngăne clopotele —
        —   Pe Hannot l-au şi luat!
        —         Doamne! Sceleraţii au răsculat tot Parisul, acu’ nu mai ne rămâne... şi Collot d’Herbois îşi pune pălăria, se scoală. îi tremură glasul:
        —         Aflu, d-lor, că... că sceleraţii... Cauza publică, d-lor, e pierdută! şi.. .insurgenţii au pus stăpânire pe localul Siguranţei şi i-au slobozit pe... şi... nu ne rămâne decât să isprăvim cu bărbăţie...
        Prăpăd şi jale.
        . Baitre de Vieuzac, Legendre şi alţi câţiva căznesc să-i îmbărbăteze. Încet-încet, îşi vîrrîn fiie: — Jurăm să murim în bând!
        —   Murim cu toţii aici!
        —         Dimpotrivă! avem răspunderea Republicii şi numai trăind putem veghea la salvarea ei!...
        —   Are dreptate, parole d’ ho'!...
        —   Ajunge de când inocenţa e oprimată!
        —   Propun să ne retragem pe înălţimile de la... Belleville!
        —   Are dreptate! are dreptâ’!...
        —   Are-are,darcumnaibamai ajungem acolo?! — şi Tallien se îndreaptă spre uşă,iese.
        —   în condiţiunile acestea evidenţa cea mai palpabilă...
        —   Nu ne mai poate mântui decât o unire desăvârşită şi propun să...
        —   Să jurăm cu toţii că nu ne clintim...
        Tallien s-a întors:
        —   Nu mai e vreme de pierdut! iată Hanriot întoarce tunurile asupra noastră!...
        Barras:
        —   Afar’ din lege cu tâlharul!
        —   La vot! la vot!!,..
        S-au înţeles iute. Depretează blestemul. Barere scrie... Pornesc cu toţii, încinşi cu ’şarfa, ies în piaţă. Preşedintele Adunării, către tunari:
        —         Luaţi seama! căci vă puteţi pierde cu toţii!! nemernicul care cutează să vă amăgească e afar’ din lege!
        Cuvânt magic! S-au depărtat din jurul generalului. Rotesc tunurile la loc. Pe Hanriot nu-I mai ascultă nimeni. Fuge, — noroc că era călare. Scăpare nu mai e decât în sânul Comunei. într-acolo...
        Spaima le fusese grozavă! Puţin a lipsit şi înseşi comitetele cădeau în mâna lui Cofftnhal. Ascunşi prin dulape, dosiţi după perdele, pân* l-au văzut plecat, au tulit-o în sala Adunării, care în bănci, mulţi pe subt ele.
484
           A trecut primejdia şi însufleţirea Convenţii!ui creşte. Iau măsuri nemaipomenite: scot y afară din lege pe „cei and rebeli",pe toţi munidpalii Parisului şi întregul Consiliu general al Comunei. Poruncesc secţiilor să sară în sprijinul legii, le opreşte să mai dea ascultare :f Comunei „răzvrătite". Hotărăsc să-i aresteze la Hdtel de Viile, chiar. Dar dne?... N-au ţ nici un şef militar.
?         Fnăron:
           —   Barras ştie să poarte o sabie!
           —   Şi tu...
           —   Toulon nu v-a uitat!
           —   Marsilia vă pomeneşte-n veci. Mântuiţi patria!...
           —   Barras! Barras!!
           întocmesc în grabă decretele. L-au pus în capul armatei Parisului şi alţi şase deputaţi sub ordinele sale, să-l ajute. Trimet pe de-a-rândul înfăţişaţi, pe la toate secţiile, să le-arate poruncile şi-i cheamă sub arme. Succes deplin.
           Alarma. Batalioanele se strâng. De astă-dată vor apără puterea publică. „31 mai" uu se va mai reînnoi! Ce vor face cei din mahalalele Saint-Antoine şi Saint-Marcel? Erau doar închinate trup şi suflet „dictatorului"? Dar... de câteva săptămâni încoace, mai ales, prea multe şiruri de căruţe trecuserâ-ntr-acolo... Vaietele şi bocetele osândiţilor le-au curmat şi lor dârzenia, s-au săturat! Printre cei dintâi, trec de partea ocârmuirii.
        .... — TrăiascăCbnventu’!
           —   Jos cu liranu’!!...
           —   Jurăm să liberăm patria şi să!...
           Bat toba, sună goarna. Bourdon-ii, amândoi, Frdion, Barde, Legendre şi Fdrand strâng batalioanele. !n cartierele din dreapta Senei, se citesc la lumina torţelor decretele: ţ.„..JiorsLzloiJ..“            ’■
           La acelaşi ceas, la Hotel de Viile, proclamau şi ei solemn scoaterea din lege a paisprezece dintre membrii Conventului, — pe toţi îndârjiţii cari le stătuse împotrivă.
           Lumea, nedumerită, şovăie.
           Pe la 10 seara, se-arată iar „generata". Răscăcărat în şâ, cu capul gol, colindăîn goană străzile şi zbiară: — Ucideţi-i! ucideţi, spintecaţi jandarii!...
           înfăţişarea lui turburată coboară şi mai mult încrederea mulţimii.
           în sala „Libertăţii", la Hdtel de Viile. Comitetele noi au fost întocmite.
           Lescot:
           —         Hai, botărăşte-te, Hanriot e liber, armata e cu noi, dar poporul adastă slova ta. Grăbeşte-te!
           —   Cou... thon, unde e Couthon? Nu pot semnă singur...
           —   Un rând dacă-i trimeţi vine.
           Abia s-a hotărât, scrie:
           „ Couthon, sântem proscrişi toţi patrioţii, tot poporul e în picioare, vino!“.
           Uită să semneze, sau?...
           Stă singur piedică la mântuirea lui. Nu cutează să se hotărască. Foucbd are dreptate, Foucbd l-a cântărit: „nu e om de acţiune!",nu. în faţa primejdiei,nevolnicia şi teama ce-1 stăpânesc, în ceasul acesta, i-au lâncezit creierul. Mintea nu-1 mai ajută. Şi vremea trece...
        „Pachyraeningită cronică dorso-lombară, întâi, localizată la baza plexului lombo sacru41, sc lămureşte a fi fost pricina şi temeiul metehnei pe care-o poartă în cărucior» Vitregia soartei i-a cârcit picioarele — să-l tintuiască locului, poate» Un amărât! N-are astâmpăr. Şi fiindcă n-ajungi sus la tribună fără să-urci scările, Muron, jandarmul prepus să-I ajute, îi cară trunchiul în braţe, şi-l chiteşte în scaun, mâinile şi bărbia proptite de masă. E unul din cei trei făuritori ai legislaţiei teroriste. Zămislitorul ei, poate. Prezenţa sa, numai, acolo şi domoleşte orice împotrivire, — numele lui înspăimântă! încolo. ..,e cel mai paşnic dintre inchizitori. Blând, curtenitor ca nici unul altul, vorbeşte şoptind. Ochii reci, limbă de şarpe.
        Şi fiindcă la vechea mănăstire, ajunsă temniţă, nu l-au primit, l-au cărat cu targa Ia... Chancellerie de la Bourbe. Abia intrat pe uşă, l-au dat şi de-acolo afară. Porunca. L-au părăsit şi paznicii, Credinciosul lui, Javoir — cel’alt jandarm în slujba sa, l-a pus în cărucior şi au pornit...
        în rue Saint-Honor6, M-r Girot, unde mai stătuse în gazdă, era plecat la ţară şi casa încuiată. în rue du Menage 97, sălăşuise şi-acolo, prea multă lume adunată în faţa casei. Iau drumul spre Pigale, mai sus. Ajung. îl culcă.
        în piaţa Grevei, pe scările Primăriei mişună o mulţime secătuită de vlagă, lipsită de încrSdere. Şi nimeni s-o strângă, s-o ducă...
        Dincolo, şi-au alcătuit o armată. Barras ia comanda ei, şi pe la cheiuri se va îndreptă spre H6tel de Viile, curând...
        Curierul ajunge. Dormea — buştean. Muron ia scrisoarea, un felinar şi intră, s-apropie de pat:
        —    Sculaţi...
        —    Cine-i?! ce... ce vrei?
        —    Un bilet de la... cetăţeanu’ Robespierre.
        —    Unde-i? dă-mi-1!
        —    Vă cheamă...
        Abia a cetit, răvaşul, şi-ntinde braţele, se prinde de gâtul jandarmului şi-şi dă drumul din pat:
        —    Căruciorul
        —    Javoir aşteapt-afară.
        —    Iute!
        L-au scos pe poartă.
        —    Repede! repede!! daţi zor!
        Muron şi Javoir împing cât pot, aleargă, dar:
        —    Frânaţi! că...
        —    Pornim Ia vale, d-le, frâ\..
        Uliţa... rue Saint-Jacques coboară, aici, e povârniş mare.
        Schilodul bate cu palmele şinele roţilor; căruciorul troncăne, sare...
        —    Păzea! la o pam’... te! — îi cârâie glasul.
        Trecătorii, puţini — e noapte, târziu, sar în lături, se furişează prin curţi. In şoapte:
        —    Couthon!? da* unde dracu se du*!?...
        —    în... iad!
        —    Să-i ajute Dumne’L..
486
         Cişmele lor ciocănesc caldarâmul, în urmă; aleargă cât pot. Căruciorul le-a scăpat din mâini. Goneşte singur la vale... 'hrrr... Trec pe lângă case, pe lângă curţi... Pigale — cimitirul: cruci... cruci.. .cruci... Sssşşş... trece ca năluca. Fulgerele-i luminează calea, arătare de spaimă!... începe să plouă.
         —   Daţi zor, Muron! dă-i zor, Javoir!!
         Piaţa Grevei e năpădită: spăngi; tunari. înfăţişarea drăcească-! împrăştie, şi ploaia. Tună cumplit. Trunchiul ’plecat înainte, fălcile strânse, suflând, coatele săltate, frământă mânerele şi se opreşte în faţa peronului. Ferestrele luminate. Javoir îl ia în braţe, urcă scările şi intră cu el în sala Consiliului general...
         Lângă tribun, în picioare: Fleuriot-Lescot, primarul — i s-a luminat faţa:
         —   Nu vă spuneam eu?! Bine-ai venit, nici nu ştii cum te-aşteptam!
         Payan şi Augustin îl iau din braţele celuilalt, 1-aşează într-un fotoliu, lângă Robespierre. Maximilien îl îmbrăţişează, strânge şi mâna însoţitorului:
         —         Brav jandarm! vezi, am iubit şi am stimat întotdeauna trupa voastră de elită, Du-te afară şi aţâţă-i împotriva dezbinaţilor, fă-ţi datoria! Brav jan’!...
         Strânşi la un loc, iată-i alcătuiţi în guvern provizoriu. De vor să învingă, însă, vor trebui să-şi impună hotărârile, dincolo, cu tunul.
         Payan:
         —    Să redijăm un apel la insurecţie!
         Tresare:
         -Ce să?...
         Couthon:
         —    Un apel către armată, vreţi să spuneţi?                                    v
         —    Are dreptate!
         —    Desigur!...
         —    Ah, Couthon ştie ce vrea!
         —    Ştie ce trebuie.
         Primarul:
         —    îl scrii d-ta?
         Conformistul:
         —    Ce să scriu?
         —    ’Păi... apelul către armată, nu ne-am înţeles aşa?
         —    în numele cui?
         —    Ce?
         —    Vreţi să-l daţi, zici, dar... în ce calitate?
         —    Cum, noi!?
         —    Numa’ noi?!
         Coffinhal, umblă de colo până colo, se-apiopie de fereastră, o deschide.
         Payan:
         —    Da’ hotărăşte-te, scrie odată şi semnează.
         —    Au nom de qui?, şi iar lasă condeiul pe masă.
         Lescot:
         —    Da* eu cum iscălii adineaori proscrierea lor!?
487
         —    Care? ce?...
         —    Scoaterea lor de sub pavăza legii.
         —    A cui?
         —    A lui Cam.pt, Collot, Bourdou,..
         —    de TOise?
         —    da,şipeTallienşi...
         -Ah...
         —    Fr6ron,Fouche...
         —    FouchS... Fouchd... Prea târziu!, — oftează.
         —    Şi mai avem timp de pierdut?!
         Iar a luat tocul în mână. Propteşte peniţa în hârtie şi:
         —    Odată armata raliată la noi, o vom avea din prisos. Dar decretul!...
         —    Scrieţi-1, îl voi sem\..
         —    Slavă ţie!...
         —    Dar, înc-o dată, în numele cui vă adresaţi? gândiţi-vă!
         —    Cu ce autoritate puteţi voi decretă?
     ^ La Bas:
            Cu ceea a dreptăţii.
         —   Cu a deznădejdii!
         —         Au cutezat doar mai mult şi decât tiranu’, de vreme ce v-au arestat pe tine, pe voi cei mai virtuoşi patrioţi-!
         —    Ei sânt constituiţi, pe când voi?...
         —    Cine!?,..
         —    Pe când noi, cu ce drept?
         Coffinhal, răspicat:
         —         Ca să te salvăm,Robespierre! ca să te salvăm,o facem!, — şi către Hanriot,care nu-şi găsea loc printre scaune:
         —         Locul tău nu e aici! porneşte tunurile, nu vezi că sântem pierduţi, ce mai aşteptaţi!?, şi-l împinge din sală afară, — Du-te şi...
         Proclamaţia, scrisă gata, i-o pun dinainte.
         —   Acuşi semnează! altfel nu mai scă\..
         —   Grăbeşte-te,căci!...
         Afară... Ploaia care ameninţa de zile şi nopţi cade urgie! Mulţimea a şters-o, au plecat şi tunarii. Piaţa e un luciu de apă. Pustie. Tunurile, numai, părăsite.
         înăuntru, "plecat pe fereastră afară, Coffinhal, mâna pâlnie la ureche, căzneşte să-şi lămurească prin ropotul ploii un zgomot surd care se-apropie.
         E1 noaptea. în sfârşit, s-a hotărât, semnea*...
         Intră Hanriot, speriat-prăpădit:
         —   Au... au plecat, trădătorii! au plecat şi tuna1...
         Coffinhal se întoarce spre el, s-apropie:
         —   Şi?
         —   Soldaţii lor vin încoace...
         —         I-am auzit, tiQălosule! şi numai nemernicia ta ne-a pierdut!, — l-apucă de nădragi şi de ceafă şi-l aruncă pe geam afară. Porneşte spre uşă şi iese.
488
         Hasenfratz, chimistul Comunei, sare pragul, intră, cade pe-un scaun:
         —   Toat’ ieşiir’ de la piaţ’ sânt ocupate dijâ! nici o scăparr’! — şi leşină.
         Javoir, intrase şi el:
         —   Un detaşament urcă scări’.'..
         —   Vom şti să murim!
         —   încuiaţi uşile!...
         —   Baricadaţi uşa!
         Paşi de cisme pe sală, strigăte.
         Saint-Just nu se clintise de lângă scaun, scoate un pistol din brâu, ÎI puue pe masă, departe de el şi încrucişează braţele.
         De-afară, bat în uşă, zbiară:
         —   Deschideţi! deschi’!!...
         —   Sfărâmăm uşa!
         Augustin se descalţă, trece în pervazul ferestrei şi iese, lipit de părete, afară. Se depărtează încet, în picioare pe ciubucăria zidului, sus, de-a-lungul clădirii înalte.
         Bătăi şi mai repezite în uşă; izbesc cât pot, s-o dărâme.
         Răsună un foc de armă. Se uită unul Ia altul; Le Bas se clatină, îi scapă pistolul din mână, cade. De-afară, sparg cu topoarele tăbliile uşii: sar ţăndări şi aşchii.
         —   Deschideţi odată!
         —   în numele legii!...
         Tresare, îi cade condeiul din mână. De lângă el, Couthon îşi dă drumul din scaun, alunecă jos, se propteşte în mâini şi se târăşte sub masă. Sare şi uşa, dau năvalâ-năuntni, — oamenii lui Barras. Un jandarm se-apropie de masă; Robespierre îi surâde, cel-alt trage. Cade cu capul pe hârtia pe care o iscălise abia.
         îndemnul la răzvrătire, pe care cutezase sâ-1 semneze cel mai prevăzător şi cel mai şiret revoluţionar, se poate vedea şi astăzi. Semnătura neisprăvită; „Robe’.. şi foaia de hârtie, pătată de sânge.
         Sala plină de jandarmi, soldaţi; comisarii poporului...
         Printre ei, zăpăceală. Saint-Just, numai, nemişcat în picioare. Le Bas murise. îi iau. Nici o împotrivire. De-afară, prin fereastra deschisă, un răcnet şi jos, înjurâturi-râsete. Augustin, vrând să coboare pe un burlan, căzuse şi se înfipsese într-o baionetă din mănunchiul de spăngi care-1 adăstau; l-au văzut de cum părăsise fereastra şi-l pândeau.
         —   Da, unde-i blăstematu’?!
         —   I-am văzut cărucioiu’ pe sală, trebuie să...
         —   Căutaţi-1!
         îi strâng grămadă şi-i scot pe uş’afară. Scot cadavrul.
         Javoir s-apropie de masă,îşi căută...
         Ghemuit dedesupt, stârcit acolo, trăsese şi ’coperitoarea mesei peste ei. Văd jandarmul lui, l-au dibuit. E înşfăcat şi aruncat pe uşa din dos, în sală. Cade de-a rostogolu’ pe scări. întunerec. Nu-1 mai găsesc. Picioarele moi nu-1 ajută. Munceşte cu braţele, se-agaţă cu ghearele, se târâie pe burtă, s-a vârât sub scară, gem, obrazul lipit de zid, face pe mortul. E la adăpost, negreşit. Dar aşa de singur!...
489
         Plouase bine, — răcoare. Iertat de zăpuşeala care-1 copleşise atâtea zile, oraşul îşi dobândise liniştea — dormea. La Opdra Comique se dase „Paul et Virginie‘\ şi la Operă, „Armide". La „Teatrul Golanilor**: relache. Aşa s-a nemerit. Isprava era aiurea.
         Şi multora, mahalale întregi, nu le dă în gând măcar, de câte s-au petrecut în ultimele
   ore!
         Hanriot, zvârlit pe fereastră, căzuse pe un maldăr de băligar. Sânt afinităţi... Putea muri, altfel, pornise de sus. Un ciob de sticlă sau o surcea, în care nemerise cu capul, îi scosese un ochi. Desmeticit de-a binelea, văzuse primejdia şi pitulat după muşoroiul de gunoi, se strecurase pe lângă zid în cuiticicade-alături, de-acolo Ia privata din fund şi intrase în haznă — generalul. Adăpost. L-au căutat unde trebuia şi-aşa l-au găsit iute. Mirosea greu.
         Augustin, 'lunecând, se vătămase rău, nu-1 mai purtau picioarele iar spanga-i străpunsese coapsa. Şi pe frate*-su şi pe sinucigaş, pe toţi trei, pe câte-o targă, i-au dus la Tuileries. în fruntea lor, păşea sigur, netuiburat, Saint-Just.
         Au ajuns la uşa Conventului. Ceasul: 3, după miezul nopţii.
         Preşedintele Adunării:
         —   Nemernicul... Robespierre e la uşă. Mai vreţi să intre?
         Rumoare, freamăt — tăcere.
         Apoi, din bănci:
         —   Cum, n-a crăpă*!?
         —   Şi la ce să mai?...
         —   Ce să caute-aici!?
         De sus, din tribune:
         —   Şi nepoftit nu vine!?
         —   Nu face de trebuinţă!
         —   Ducă-se *n!...
         Legendre:
         —         Să vie?! Nu, stârvul tâlharului ăsta ne-aduce ciuma!, — şi... spaima, se ruşinease să spuie.
         —   Să luăm măsuri să nu scape complicii!
         Andrd Amar:
         —   Am luat,
         —   Voinicosule, te-ai şi?!...
         —   Asasinii patriei să fie...
         —   Şi Coffmhal?!
         —   Va fi prins până-n prânz.
         —   Poftă bună! Collot d’Herbois:
         —   Aşadar nu vreţi să-l mai?...
         -Să-l vadă dracii!
         —   Aici în sanctuarul legilor, el!? Găsiţi că nu l-a pângărit îndeajuns?!
         —   Ce, nu l-am auzit destul?! N-ajunge?
         —   Afar* cu el! cu ticălosuM!
         —   Destul a fost oprimată viaţa RepăM...
         —   Afar* cu trădătorii patriei!
490
         —  La ghilotină, mişeii!!
         —  Să moară!
         —  Laghilo1!...
         Au decretat: pentru stârpirea lor, şafodul să fie repede adus din piaţa Tronului-Surpat, în faţa Revoluţiei, adică mai aproape. Teama! Şi, toţi scoşi de sub scutul legii, nici o judecată să nu-şi mai aibe dreptul iar cercetarea identităţii lor să fie scutită de procedura obişnuită. Aşa le poruncea... graba. Apoi,preamăresc virtutea secţiilor Parisului şi hotărăsc cu multe osanale, şi alte cinstiri pipăite, că au „bine-meritat de la Patrie41. Gata. E ora 4; au suspendat şedinţa.
         Pornesc cu ei pe săli,înainte, îi duc la „Comitetul Mântuirii*... îi bagă înăuntru. Pe Robespiene, însângerat cum era, l-aruncă pe masa comitetului. Sub cap i-au pus pernă o ladă depesmeţi de trupă, goală. Pe ea, câteva teancuri de hârtii, dosare. Iată-I iar în sala verde,pe care o părăsise în ultima vreme. în sala care-1 pomenise poruncind, numai, semeţ, spilcuit, prea, semănând adesea cu un croitor de-al vechiului regim, mai curând, iar acuşi: mondirul, bleu-violet, rupt; nădragii de nankin, ferfeliţâ; manşetele sfâşiate; făr* de cravată; un ciorap, alb,învârtecat pe gleznă, cel’alt picior desculţ. Galben-vânăt, ochii stinşi, zbârlit; falca-i atârnă pe grumaji, şi faţa — plină de sânge. Ţine în mână un toc de pistol şi-şi şterge cu el sângele care-i musteşte din gură întruna.
         Lumea iese şi intră. Se cară înăuntru mereu, să-l vadă. Cerc în jurul lui. îi dau mototoale de hârtie; suge cu ele sângele care-i năpădeşte gura. îşi şterge faţa. Unii-1 înjură, alţii-1 spurcă; fiecare după vrednicie.
         — Sire, parcă să zic că Majestatea Voastră... pătimeşte niţel?           \r
         Râd...                                              ’                      "
         —  Hei, n-ai glas?
         —  Nu-ţi termini discursul — şi-l scuipă, javrele.
         Tace. Gura-i e plină de cheaguri de sânge, de ţăndări de oase din falcă, poate şi limba să-i fie vătămată?...
         Nu spune o vorbă, ia de pe masă bucăţi de hârtie şi seacă cu ele sângele care-i gâlgâie în gură,l-astupă.
         Vine felcerul să-l oblojească. Se scoală singur, s-aşează îhtr-un jeţ, drept, ridică capul. Nici un scâncet, nici o şoaptă. Rabdă.
         Lângă fereastră, în colţ, în picioare: Dumas,în redingotă neagră şi Saint-Just, corect, întind mâinile, iau de pe tava ce le-a adus câte un pahar cu apă, beau. Ziua fusese caldă.
         Augustin geme. Le Bas hodineşte... de veci. Payan se plimbă: jachetă gri, cravată albă. Ctilalţi, lângă uşă, grămadă.
         Vin să-i ia. Saint-Just porneşte înainte. Patru inşi îi ridică jâlţul în care stă, mâinile încleştate de brăţarele scaunului. Deschide ochii des şi iute-i închide. Ies.
         Coborând scara, erau s-alunece, l-au clătinat tare. îi fulgeră ochii, ridică braţul şi-i trage un pumn zdravăn în ceafă celui din dreapta, care-i ducea jeţul.
         în sala verde, pe masa comitetului, mSnijtă de sânge, au rămas: lădiţa goală, ghemotoace de hârtie — roşii, şi tocul lui de pistol. Cineva căzneşte să desluşească, din pata de sânge, cuvintele imprimate în tocul de piele, şi izbuteşte: „Leroy, arquebusier du Roi“, scrie în slove săpate — pe îmbrăcămintea pistolului celui mai conformist dintre
491
   regicizi. Ghiduşiile soartei! poate. Totuşi... Fouchd iasă tocul jos şi iese bolborosind: — „Leroy... le roi... du Roi? mai ştii?“...
         Când ies deputaţii, din Tuileries,lumea-i aclamă iar când aparTallien, Frgron, Barras, răsună un strigăt de bucurie — delir! Sunt acoperiţi cu flori şi tineretul ’plecat le sărută poalele hainelor. în faţa mulţimii care-i întâmpină, avură o clipă de... spaimă, în faţa primirii ce li se face nu se mai dumiresc...?
         Pentru Collot, pentru Bar&re, Billaud,pentru Vadier,pentru cei mai mulţi dintre ei, săvârşirea Iui Robespierre şi a închinaţilor săi va fi doar o întâmplare fără prea mare însemnătate, precum a fost şi moartea lui Danton, a lui Hdbert. Nimic mai mult, — un incident. Mulţimea însă cugetă altfel: „tribunul" întruchipâ pentru unii însăşi Revoluţia, pentru alţii „Teroarea “. Atunci?... Doborârea lui să nu însemne oare sfârşitul „Terorii"? şi al Revoluţiei, poate!? N-a făurit el „legea din prairial"? Nu era el sufletul blăstemat al „Mântuirii-Publice"? Şi pentru războiul acesta, care nu se mai isprăveşte, stăruie careva mai mult decât el?! Şi cârmuirea sa prăvălindu-se, acum, nu va pune capăt şi războiului?
                                                                                            ■ — desigur!!
         Şi Revoluţia, stăvilită la o răspântie neaşteptată, va lua singură alt drum şi spre mirarea chiar a celor care-au plămădit acest „ 9 thermidor", zilei de ieri îi va urmă reacţiunea, căci toată ţara e sătulă de frământări şi se vrea slobodă şi liniştită. Şi precum simt şi vor, pricep c-au isprăvit cu „Teroarea", — iată ce ştie şi iată ce vrea lumea.
         Ei... de bună seamă n-au gândit astfel când s-au pus să-l răpuie, dar în faţa voii norodului se lasă duşi de val, primesc tămâierea ca vrednic meritată, i-a copleşit numărul. Ieri, încă, n-au dobândit izbânda decât proslăvind „mlaştina" şi gudurându-se la băncile lor. Celulă adormită pân’ acum, aşa a îndemnat-o instinctul de conservare, iată că vrea să trăiască, „ burta ", şi s-a ivit ca „Muntele" s-o surprindă în clipa când i se deşteptă năzuinţa, în desfăşurarea ei, va cotropi tot ce-i va stă în cale. Şi... după ce fusese îndelung asupritor atotputernic, la rândul său ajunge şi Muntele slugă căci numai „centrul" prăvălise pe tiran. Sperioşii de până ieri nu mai cunosc teama iar părerea mulţimii e toată cu ei. Mulţămiţi să-şi târască zilele, n-a mărturisit-o Sieyfcs? resemnaţi la orice până azi, s-au trezit, iată-i pe toţi în picioare, ştiu ce vor! Vor să guverneze...
         Acolo, „Buletinul zilnic" nu mai apare. Tribunalul a fost curăţat de prigonitori şi nu va mai judecă decât pe uneltitorii „Terorii" şi uneltele ei.
         Ajunşi la Pont-Neuf, hamalii au lăsat jos povara, să mai răsufle. Deschide ochii... îi zgâieşte. Sus în faţa lui, Enric IV călare — statuia „bunului Rege", li bâţâie capul, cârceşte mâinile, strânge pleoapele. Pornesc mai departe. Au trecut podul... Bălăbăneşte picioarele, le-ar arunca înainte, cearcă să lovească parcă... Scheaună, latră. Jăvruţa mică bălană le ieşise înainte, vrea să-i sară pe genunchi. Acu’ potaia aleargă înaintea convoiului şi latră mereu. Au ajuns.
         Acolo, în poartă, un om înalt îmbrăcat tot în negru, un om cu pălărie neagră înaltă — îl salută. Tresare şi închide ochii; s-au cunoscut alatăieri... dup’ amiază, pe câmp. Sunt Ia Conciergerie. îi duc sus, la Tribunal. Pentru identificare, numai.
                       Pe sală nimeni, pumai ei singuri şi paznicii, mulţi. Adastă puţin şi sânt băgaţi înăuntru.
         Numiţii trebuie să fie recunoscuţi, întâi şi-apoi căraţi la caznă.
492
   ^ * Sânt în aceeaşi sală în care-a fost osândit Camille, prietenul lui cel mai bun; tot în aceeaşi zi, trei luni înapoi, a răsturnat proorocirea lui Danton: „Mă vei urmă# Robespierre! mă vei urmă!! ”... Tremură.
         La masa lui, pare adâncit în minuţioasele lui cercetări, Fouquier-Tinville livid ca un inort ridică capul încet, fără să-l privească, apleacă fruntea uşor şi buzele-i susură:
         —  Ei... sânt!
         Până una-alta, îi duc jos. în temniţă. Pe el, întâmplare? l-au închis în celula în care . îşi petrecuse Danton ultimele ceasuri. Ceilalţi toţi împreună şi, lângă uşă, zăvorit negreşit, înăuntru: mortul — pe targă. Până să-i strângă..., l-au găsit şi pe paralitic — acolo sub scară. Zdreanţă. Ud leoarcă, colbăit şi murdar... Şi fiindcă se văitâ rău, l-au dus întâi la spital la H6tel Dieu. Hirurgul Dessault i-a oblojit zgaibele, câteva, încolo n-avea nimic. L-au adus şi pe el aici. Dârdâie şi geme. Nu-1 mai cară sus, meteahna lui mărturiseşte îndeajuns cine e.
         De-a lungul Senei, de la statuia „Libertăţii” şi până la pont Saint-Louis, iar lărgimea cât ţine Tuileries, în curmeziş, şi Ia capătul celTalt: depărtarea de la Hâtel de Viile la fîotre-Dame — o fâşie. întinderea toată: trei sferturi de kiometru pătrat, numai, adică de şapte-sute de mii de ori mai puţin decât toată întinderea Franţei, pe care-a robit-o, şi... o mână de oameni, numai! 1 Şi totuşi, aproape toată istoria Revoluţiei franceze, toată drama $e petrece pe limba ’ ceasta de pământ din preajma şi înăuntru Senei, Aici: piaţa Revoluţiei, unde au fost tăiaţi Regele,Regina, toţi Girondinii,M-mes Roland şi&isabeth, Hăbert, Danton, Camille şi Chaumette şi ai săi şi sute de nevinovaţi! aici, castelul regesc în care sălăşuieşte Conventul. Tuileries; pavilionul „Flore”; Comitetele... şi alt loc de execuţie. „Adunarea” e cuprinsă între două pieţi: „Cairouser-ul, unde au început ch săvârşirile politice, apoi, trecutul Franţei, tot: „Luvrul”; în dreapta, cum curge Sena, Châtelet-ul, unde, l-au... judecat pe Favras!... în spate, Hotel de Viile, unde s-a petrecut âs’noapte încheierea... şi place de Greve, unde se taie păcătoşii de rând. Pe stânga, în Fîle de la Cit6: Conciergerie-a, Tribunalult temniţa... napoi,Notre-Dame şi mitropolia. Acolo fusese găzduită de Biserică, „Adunarea Naţională”, când dejugase din Versailles, cinci ani la toamnă şi la doi paşi de ea, numai, brutăria lui Franţois...
         Şi încă trei locuri de ispăşire: în Champ-de-Mars, acolo, „Golgotha” lui Bailly; popasul de o zi al ghilotinei: piaţa Bastiliei şi mai încolo, a Tronului-Surpat, unde s-a lucrat până ieri... şi foarte aproape de Convent, Clubul...
         Şi nici cimitirele nu sânt departe...!
         Se-apropie ceasul... Azi n-au mai făcut „apelul”. Câinii lui Bergerat urlă îngrozitor!...
         îi tunde chiar în celulele lor, nu i-au mai dus la grefă, alături. Simte foarfecele pe ceafă, rece. Tresare! închide ochii. Gâta. I-au legat mâinile. Clipeşte des, roteşte umerii; îi tremură picioarele.
         Omul cu pălărie înaltă, în faţa lui:
         —  Mergem?...
         înclină capul, se scoală; un clocot în gât şi:
         —  ,..Vra7
493
         Ora 4 d. am. îi scot şi-i încarcă în patru căruţe: 21. La 31 octomvrîe, trecut, tot douăzeci şi unu au plecat şi Girondinii. Aveau şi dânşii cu ei un mort, căruia i-au tăiat capul, necugetaţii.
         Jăvruţa aleargă înainte, latră; pornesc. Drumul obişnuit.. ♦ în Saint-Honor6, abia mai răzabat. Uliţa e înţesată de lume şi la ferestrele caselor şi în balcoane, plin. Ajung în dreptul casei lui Duplay, dulgherul; locuinţa lui. Poarta închisă şi obloanele trase. Opresc convoiul în faţa clădirii. Un vlăjgan aleargă, vine cu două ciuture pline, iasă una jos, pe cealaltă, plină cu sânge, îl căpătase de la măcelăria din colţ, o deşartă repezit pe păretele casei şi după ea pe cealaltă. A spoit toată casa.
         —   C’est... pour tes noces, bandit!
         Câteva săptămâni îndărăt, trecând în căruţă pe-aici, Desmoulins privind spre casa 1 ceasta arătase pumnul, poate şi... blestemase.
         —   Pour ta noce, canaiile!
         —   Eh, la vierge!?...
         —   Viens te faire voir,pou-poule!
         —   Comăliel...
         —   Cornelie... Copeau!
      ^-7- Priveşte-ţi căminu*! ti-câ-losule!
         Au înconjurat căruţa.
         —   Sceleratule!
         —   A-sa-sî-nuIe! a-sa-sT!...
         Pornesc. O vreme de vrajă. Ploaia de cu noapte a potolit dogoreala şi a limpezit aerul, a împrăştiat duhorile. Senin. în tot văzduhul pluteşte un îndemn spre viaţă. Zi fermecătoare!...
         în jurul căruţelor, femei: văduve, mame care şi-au pierdut odraslele, toate cernite...
         —   Tu mi-ai ucis copilul, spurcatule!
         —         Priveşte, băhanie blestemată, tu i-ai lăsat fără tată!, — aleargă după căruţă, se-apropie de el, cu pruncii în braţe şi-l scuipă.
         —   Răzbunare! răzbunare!!
         —   Â bas le maximum!
         —   Â bas le tyran!
         —   Moarte ticălo5!...
         Şi strada e nesfârşit de lungă! Abia de mai pot trece. Lume în neştire.
         Săltată pe butia roţii, s-a agăţat de spetezele căruţii, aplecată înăuntru, întinde mâna, o rcazimă de umărul lui, în hohote — plânge:
         —   Pauv’ fou! c’est moi la maman de Louise. Pourquoi?!...
         Femeia Quevrin, caie-1 urmărise tot drumul, ieri dimineaţa... Ea e.
         Strânge pleoapele, stârceşte umerii.
         Dunoyer, secretarul lui, aleargă pe lângă căruţa a doua:
         —   M-me Thorin... din Chauvey... e la hdtel des £tats-U\.. bolnavă şi vă...
         Surâde:
         —   Să mă scuze, n-am timp acum.
         Boită,pudrată,panglici în păr şi rochia de atlas albastru, cocoţată pe puntea căruţii, o femeie, trecută, căzneşte să-l lovească:
494
         —    Victoriţa... Dufresne, sânt tocmai mama ei...
         —    Ce naiba mai!?...
  B — Dă-te jos, muiere!
  : k; __ Tu mi-ai ucis-o, hainule!
         Saint-Just se uită la ea, dă din umeri.
         —          Mizerabile! eu sânt florăreasadin... Lyon,Dufresne, şi fetiţa mea, m-auzi? un înger, fecioara! şi tu mi-ai urî!...
         —    O ştiu, o curvă! îţi semănă.
         O vânduse ea singură, cu florile împreună...
         Au ajuns în piaţă.
         La 7 seara, încep cu Couthon. Zăcea pe fundul căruţii. L-au dat jos, l-au urcat pe punte. Vor să-l întindă pe scândură, dar cârcit de boală nu-1 pot frânge. Urlă şi geme. Spinarea-i stă cocârjată, de ani de zile. L-au culcat pe-o rană, — cade cuţitul şi capul lui, în coş.
         în jurul maşinei, o mare de capete. Pe puţin sânt o sută de mii în toată piaţa. Răcnete, urale. După el, Augustin. Betejit, a mers iute. Apoi... urcă scările singur, chipeş, neclătinat în faţa morţii.
         Abia îşi stăpânesc admiraţia:
         —    Saint-Just!
         —    Saint-Just!
         —    Saint-...
         —    Arhanghelu’!...
         Cuţitul cade. Puntea, plină de sânge.
         La rând, Hanriot. Lumea spumegă:
         —    Canalie! porcu’...
         —    Beţivule!
         —    Blăstemâ’!...
         Curg huiduielile.
         Hidos, hainele sfârtecate, desculţ, ciufulit, faţa îngrozită, un ochi i-atâmă din crug pe obraz afară, scurs. Plin de că’..., uluit, pare mai beat.
         —    Hu6! huO!!
         —    Und* ţi-e garda, ghinărale?!
         —    Halal uniformă!
         —    E-a de gală, mareşale?!
         —    Huideo! hubo!!
         Cuţitul!...
         —    HuO! brava!...
         —    Bis! bis!! huO!
         —    Bis! bis! unâ...
         Op’sprezece şi-au lăsat pân’acum tidvele în coş.
         ROBESPIERRE -Tăcere.
         Urcă singur scările. Sus, îl prind de braţe să-l arunce pe scândură. Călăul u smulge bandajul.
         —   Haaaâarr’...ohJ..,
         Un răcnet de fiară lovită; l-au auzit toţi, până în capătul pieţii.
         Sanson ţine în dreapta, întinsă spre lume, căpăţâna legislatorului. Le arătase şi capetele lui Dumas, judecătorul şi pe al generalului, — tustrele puterile... în Stat. Fu-se-seră!
         Răsună din fundul pieţii gâgâitul clarinetului; „fa ira ţa ira! ţa ira!!!"...
         —   Le tyran n’estplus!
         —   Et le pâre des humains!?
         —   Dans ses doigts vigoureux...
         —   Poâte, va!...
         —   Mouche-toi!
         Aplauze! râsete.
         Cadavrul „Le Bas” rămâne neatins, pe punte.
         Fleuriot-Lescot, primarul Parisului, încheie şirul — astăzi.
         Un strigăt de uşurare bufneşte din miile de piepturi:
         —   Enfîn!...
         —   Enfîn on est libre!
         —   ...onest libre!!
       ' - libre!!
         —   ...onest libre! libre!!
         Râd. încing hora în jurul maşinei şi încep să joace...
                              Cap. IX
                         DRAMATIS PERSONAE
       FK&RON              Marchizul de FERRlfeRES
       EULART i;ANTHELME ARLY ALARDET
       Deputaţi; lume; fete; soldaţi; agenţi ş.a.
                                             Locul de privire: 1794
Emigraţi
Muscadini
Montaniarzi
                                  în Paris: în „Parcul Naţional" (Tuileries).
         Xuiteries, — patru veacuri înapoi, pe locul acesta fiinţau trei cuptoare, unde coceau ţigla şi olanele. Alături de tiglării, un ban: ospiciul „Quinze-Vingts".
         Tot aici în luncă, într-o casă mai răsărită sălăşuiau Pieire des Hssarts şi soţia lui. Locuinţa le era ştiută pe de-a rândul drept „hdtel des Tuileries". Aşa-i ziceau casei lor, megieşii şi cei din ’prejurimi. Oameni gospodari; dându-li-se însă un preţ mare vândură pământul cu tot cuprinsul lui, celor de la „Quinze-Vingts“.
         Pe meleagurile acestea, în pragul secolului al XVI-lea, Nicolas Neuville de Villeroy, prepus la Finanţe şi la „chemări**, stăpânea şi el o aşezare destul de încăpătoare, având şi curie largă şi întinse grădini, toate ocolite cu dichisuri.
         Louise de Savoia, maica lui Frandsc I, locuia la „Toumelles**. Dar miazmele lăcoviştei din preajmă şi trâmbiţele ţânţarilor o siliră să-şi năpăstuiască reşedinţa şi să ceară adăpostim în casa d-lui de Villeroy. StătO aici câtva timp şi fiîndcă-i priia mult, locul, îl dobândi în dar cu casă cu tot de la rege, care i le cumpărase de la vechiul stăpân.
         Urâtul e o boală din toate vremile asupritoare pentru crae-1 îndură şi aducător de neastâmpăr, iar plictiseala de care suferea principesa era,paie-$e,fără leac. Curând,obosită şi cu locuinţa aceasta, o dărui Iui Jean Liercoun, raaître d’hâtel al Dauphin-ului şi nevesti’-acestuia, Julie Dutrol.
         în 1559, Enric II, rănit greu într-o nefericită întrecere cu armele, se prăpădise, bietul, la hotel des Toumelles, şi lăcaşul unde căzuse regele fu urgisit de toată lumea.
         Văduva răpusului cumpără casa „Tuileries** şi proprietăţile învecinate precum şi o întinsă fâşie de ogor pe care o mai stăpânea ospiciul. Apoi, încinse bunul cu ziduri înalte şi ia capetele Iui amândouă pomi să clădească întăiituri şi metereze. însuşi Carol IX aşeză piatra de temelie,îta veleatul 1563. Regina-regină însărcină pe Philiberi Deloime să-i dureze palatul nou, — la mijloc, mai ridicat, si încapi şi scara mare, un pavilion şi alte două la capetele clădirii; stătu* de jos, un cat şi deasupra: terasele. Astfel se arătă, până la urmă, castelul în care-şi alese şederea Caterina de Medids. Mai puse la cale şi multe împodobiri, dar turburările din vremea Domniei lui Enric UI nu îngăduiră desăvârşirea lor. Enric IV luă asupră-şi.cu regească râvnă,să le împlinească, năzuia chiar să depăşească îndrumările lui Delorme, dâr cuţitul lui Ravaillac îi curmă avântul. în timpul lui Ludovic XIII, Cerceau isprăvi lucrările, dar schimbase şi înfăţişarea palatului. Sub urmaşul regelui, alte multe şi noi pefaceri — căzneau să îmbine stiluri care nu se înjugau. Le Vau înlocui minunea de scară. Apoi,regele-Soare se mută la Saint-Geimain şi de acolo, la Versailles. Şi vreme de un veac şi peste, până-n anul de pomină, ltTaileries'“-le rămaseră pustii.
         La 6 octomvrie, sărmanul rege smuls din Versailles fu cărat aici. Abia au trecut doi ani, la 20 iunie, poporul asmuţit de răi năvăli înăuntru, iar la 10 august însângeră tot castelul; monarhul îl părăsise, ceruse azil „Legislativei**. De-aici..., i se spune, clădirii, „Palatul Naţional** şi, de pe cum ştim, Conventul îşi ţine şedinţele înăuntru ziua şi noaptea, mereu. Când Adunarea va lăsa palatul, numele vechi îşi va recăpăta dreptul.
         Precum oamenii, şi casele adăpostesc griji ori nepăsări, fericire sau zbucium, — ursita! în această privinţă cinstea lui va ţine castelul pe culmi şi pe povârnişuri, până îl vor mistui nesocotinţa zurbagiilor şi flăcările.
498
         Viaţa, de când s-a pomenit, cu scurte răgazuri abia, n-a fost zbucium mereu? Desfătarea, un vis. Şi visătorii nu văd mare lucru din câte pot veni. Negreşit, din scăpărările dălţii poate licări lumina şi gingăşia din 'lunecarea penelului, pe pânză, dar nici una nici alta nu tălmăcesc ce se pregăteşte, pe mâine, înafară de artă. Şi la ce bun să ne amăgim singuri!? Revoluţia nu s-a pornit ca şi furtuna şi nici n-a născocit-o iadul, numai şi tocmai când nu-şi avea nici o îndreptăţire — ca şi când nesocotinţii i-ar trebui temeiuri! Apoi, s-ar crede că viaţa ţăranului pe tot întinsul Franţei, în cei douăzeci de ani dinaintea răsturnării, era un trai în rai. Ce-1 necăjeau şi cine? Câteva dări şi pe ici pe colo câteva jigniri, puţine. Din păcate... fiinţau ele şi strârobătăţi amare. în aşezarea dărilor, în păcătoşirea Judecăţii şi în armată erau, destule.
         Domnia nepăsătoare a regelui Ludovic XV a fost un păcat. Nesaţiul prea mare al câtorva bancheri şi al fermierilor generali" şi dacă fu folositor artelor, zvânta în neştire. Dar, poate că şi frumosul şi măreţul cer să se nască din căznelile amarnice ale altora. Numai că scrântirile prea mari cheamă ruptura. Furia norodului, stârnit de uneltitori, şi-a avut totuşi pricinile ei. Printre cele mai mărirote, n-a fost deprăvarea Justiţiei. Păcurite de interese, păscută de precăderi, murdărita până sus, a deschis povârnişul. Apoi, uşurinţa cu care te pot închide, oricând. închisoarea sau lagărul! — Domnia bunului plac. Şi nedreptatea nu e mărginită acolo unde s-ar cuveni să sălăşuiască strălucind dreptatea; părtinirea petrece pretutindeni, fiindcă iscusiţii au clintit rostul aşezării, după voie. Au ros încet, şi nu în văz. Gărgăriţe. Au vânturat repede neisprăviţii şi nu s-a mai ales grâul, din gozuri.,Ponegriţi toţi, nu mai crezi în nimeni. Adăşti răsturnarea. Aşa a început, chemată de mai toată lumea.
         Au fost zile grele, astăzi e sărbătoare. Prăznuiesc întruna sfârşitul... Terorii. Au golit încăperile; toată lumea în stradă şi, la poalele palatului, grădina „naţională" e plină, forfotă lumea. Curg în şiruri dinspre chei, vin şi pe podul umblător, peste şanţuri, se scurg spre piaţa-Re voluţiei, furnicar.                                                     1L:
         Stampele lui Debucourt şi desenele lui Cochin II mărturisesc că soarele nu strabătea pretutindeni, în grădinile „Tuileries4Mor, copaci bătrâni şi stufoşi îi stăteau perdea în cale. Abia de câteva săptămâni încoace şi pentru cinstirea Fiinfei-Supreme, la 10 iunie, „Comitetul Mântuirii-Publice44 poruncise să se deschidă pe locul împădurit câteva alee. Astăzi, vântul trece în voie şi soarele scaldă grădinile; iar dinspre piaţă, tufişuri numai, au mai rămas şi arţarii, cruzi încă. Abia ici-colo câte un castan, umbresc băncile circulare de marmoră albă. David le-a închipuit după hexedrele pe care sporovăiau în Elada filozofii, stând.
         N-au lipsit nici cânticele. Aşa o duc de zile întregi. Până acum un ceas fose o întrecere de glasuri: Berton şi Kreutzer, dascălii, au venit fiecare cu corul lui. în sfârşit, s-au risipit şi toată lumea răsuflă. Patronul birtului „ghilotinei", instalat în căsuţa de lângă pod, a întins mese multe, bănci, a adus şi din oraş câteva căruţe cu scaune. îmbulzeală mare. Numai Jacobinii stau mai feriţi. Nu se prea arată şi n-o duc mai bine nici pe sălile Tribunalului nici prin coridoarele palatului, Stanislas FrSron a trecut de partea reăcţiunii, — viţă din Lunăville! VOrateur du Peuplet ziarul său, are cititorii săi — mii! Corupt, sceptic şi elegant, are şi colţii ascuţiţi. Zilnic, rupe în dinţi pe Collot, pe Billaud şi pe toţi îndrăciţii de ieri. Când lasă condeiul, apucă toroipanul şi atunci e mai rău! A mai purtat şi în Marsilia şi la Toulon, beldia.O mânuieşte straşnic. Apoi, fiecare mahala şi-adună socotelile şi vrea răfuiala. Au ieşit multe la iveală; nu e dosar să nu cuprindă între scoarţele lui porunca „Mântuirii-Publice": „Neîndurare!4*, şi toate semnate Robespierre, Couthon — mai ales,
499
   Saint-Just! dar şi Barfere, Billaud-Vaurenne, Collot d’Herbois... în fiecare zi sosesc, din ţară, noi mărturisiri atât de groaznice, că şi împricinaţii stau uluiţi.
         „Le jourîar-dif de la ven-gean-ce!răsună tot mai tare. Freamăt, nelinişte. Unii se scoală, pleacă. Alţii le ies înainte veseli:
         —  Vive Ies muscadins!
         —  Hou-rah la jeunesse!...
         Sunt flăcăii lui Freron. lată-i grămadă, vin dinspre „Feuillants44-i, au coborât terasa, aleargă. Acu*, se arată. Sânt mulţii... Pălărie joasă-tare, cu cataramă, borurile mari; plete linse — urechi clăpăuge, uitătura cruntă. Gulerul răsfrânt; gâtu-nfăşurat şi peste fălci, parc-au zăcut de scrofuri. Şi îmbrăcaţi... fistichiu, jiletcă vişinie largă, lănţişoare şi medalii, frac pătrat prăzuliu, pantaloni pe crac, scurţi şi vărgaţi; calţavete argintii, ciorapi bălani şi pantofi cu bucle. Malagamhiştii vremii! iar în mâini, ciomege strunite. înfăţişare cam pestriţă,pentru vrednicii oşteni ce s-arată să fie, dar aşa cum sânt... iată-i deodată stăpânii străzilor.
         —  Le jour tar-difde la ven-gean<e!...
   şi iepurii au tulit-o! Cuvintele lui Sourigui&re, muzica lui Gavaux şi mai ales ghioagele băfâuşjlor i-au pus pe goană; fug şi se ascund.
         Parisul e beat de dor de viaţă! — fiecare îşi numără morţii, n-are timp sări plângă, vrea sări răzbune. Au crezut oamenii, că în cei doi ani de groază nu au urcat puntea, sus, decât aristocraţii şi de aceea nu-ţi dumireşti pentru ce deşteptarea şi-a găsit ostaşi tocmai în lumea prăvălioarelor şi a atelierelor. Adevărul e că două treimi din marfa lui Sanson era alcătuită din sărmani din popor: slujnice, negustoraşi, artişti, soldaţi şi ţărănime, — iată clientela lui Fouquier. Şi ai lor cer, acuşi, cu îndârjire capetele călăilor adevăraţi. Vor pătimi mult Iacobinii! Parisul pe care-1 socoteau cu dânşii le e împotrivă. Mişcarea a şi pornit... din teatre, întâi. Abia li s-au rostogolit capetele în coş, celor trei şi chiar de a doua zi, simandicoşii de ieri sânt caraghiosiţi pe scenele tuturor teatrelor. La „Vari£tes‘\ vezi în fiecare seară pe Robespierre poruncind... în sala verde, şi supus lucru mare pe punte; exact două tablouri. Lumea face haz. Vinovaţii mari şi păcătoşii mărunţi sânt luaţi toii în primire. La „Theâtre de la R6publique“ se joacă Mahomet, s-a jucat şi Timolion.
         S-a schimbat Parisul! Uite, grădina aceasta era plimbarea elegantelor din lumea mare şi acum... deputaţii şi orcine pe care-1 iartă treaba îşi fac de lucru şi cască gura aici. Piaţa-Grevei e teatrul alaielor şi al defilărilor gărzii-naţionale. Palais Royal, şi astăzi încă, „forum“-uI Revoluţiei, locul guralivilor şi al agitatorilor, — oameni cari vor să mântuie Naţiunea, între două înghiţituri de rachiu. Desigur, când şase-şapte ani îndărăt, Louis-Philippe-Ioseph schimbase domeniul său,princiar, în local de trăncăneală şi chefuri, habar n-avusese ce renghi va juca vărului său,regelui. Şi nici c-a fost club mai primejdios Coroanei! decât acest bâlci de păreri.
         Dintre săvârşirile mai aspre, ale lui Ludovic XV sau, mai degrabă una din îndrăznelile cele mai cutezate ale miniştrilor, săi şi îndeosebi a cancelarului Maupeou, fu măsura luată împotriva parlamentelor. Şi mai vârtos, surghiunirea celui din Paris.
         Cardinalul Richelieu stăpânise înalta Curte prin aleşuiri şi asprime cruntă; Ludovic XIV îi astupă gura, Regentul îi slobozi glasul, iar Ren£ de Maupeou îi izgoni din scaune pe toţi. Fapta, în sine, folosi doar să dovedească josnicia curtenilor, slugărnicia şi
500
   păcătoşenia câtorva magistraţi păcuriţi şi, îhtrucâtva, semeţia altora puţini, să-i numeri. Şi..., încă o pată pe Domnia regelui!
      . Parlamentul din Paris fusese dizolvat în februarie 1771. îi luase locul un „sfat4*, alcătuit din oamenii de casă ai puternicilor zilei. Cel înscăunat din nou de Ludovic XVI se înfăţişă, din prima zi, cu ifos grozav. Când o luase din loc gonit, îi lătrase batjocurile m urmă; la înapoiere, cântice şi osanale. Făţărnicie şi arogantă, — coborând, au mers şi obiceiurile! Iar oblăduirea capitalei, din cât fusese eâ de nevoie, încă i-a mâi crescut stricăciunea. Mai înainte, mai făcuse niţel bine —» acu’, rău în neştire! încuviinţează năzbâtii, le şi face. A întocmit singură case de joc, acolo se despuia lumea şi case de împreunări, unde se despuiau cu toţii. A trebuit să le închidă, şi s-au deschis altele, sute! Poliţia, vânturând lăturile, s-a murdărit groaznic. Apoi, pătimaşele ei cercetări nu cruţă nici un cămin. Tainele fiecărei familii şi faptele cele mai neînsemnate, ale fiecăruia, sânt aşternute în catastif. Sistemul însuşi de cercetare s-a înnoit mult. în trecut, poliţia d-lui de Sartines era discretă,cuviincioasă şi onestă, mari slăbiciuni! apoi,nu ştiuse încă de „agenţii provocatori", o născocire foarte utilă şi care înlesneşte să te întâlneşti mai des cu vina şi acolo unde o aştepţi tu să s-arate. Negreşit că ocrotitoarea oraşului sporind suma iscoditorilor, numărul borfaşilor şi al tâlharilor a scăzut cu numărul celor luaţi în slujbe, de poliţie. Dar binefacerile acestea, obşteşti, costă mult pe cetăţean; e drept, l-a mai scăpat de gâtuiri şi pumnale dar poartă, biet, lanţuri grele acuşi — i-au măcinat libertatea. într-o măsură, a vrut-o singur. Clasa mijlocie avea doară întâietate socială şi economică; -politiceşte, mai scăzută. în negoţ, priceperea şi libera voie îi asigurau roade frumoase. Averile-i sporeau, cu fiecare an. O precădere politică, însă, i-ar fi putut aduce şfcputinţa să-şi apere prin tarife vamale câştigul, să-l crească, să-şi facă singură legile. Din belşug, i s-au născut nesaţiul şi invidia. Apoi, clasele privilegiate, aproape scutite de impozite, monopolizau slujbele grase şi toate locurile în armată,şi uniforma e aşa de fmifioasă!... -Jindeau şi făceau zâmbre.
         Ursita cuiva nu călătoreşte mereu singură, pe lume. Merg înhămate nevoile. Abia ale nevolnicului trag Ia ulube. înfăţişările molcome şi drăgălaşe pe care ni le-au lăsat pânzele şi stampele vremii înşeală, sau nu spun ce se pregăteşte. Le priveşti şi crezi că Revoluţia a izbucnit aşa deodată peste făpturile lui Watteau, atât de gingaşe! Sântem abia Ia începutul veacului al XVIII-lea... Curând, dragostea cade în desfrâu. Putregai, peste tot. Şi arta,însăşi, nu mărturiseşte decât ciudăţenia timpului. Toţi îşi petrec viaţa în blânde desfătări, în poezie dulce, în necurmată tihnă. Şi nu poate rămâne astfel. Omul e neliniştit din fire. Trebuie să se frământe.
         Un şipot, o salcie pletoasă, un firicel de apă care zvâcneşte în sus, din avuz; o coapsă trandafirie, un sân de femeie, un noruleţ încins de Apus — în măiestria lui Fragonard, toate mărturisesc râvnă şi înduioşare, simplicitate şi gust, înţăles şi nevinovăţie. Stări înjugate, nu pot călători lung împreună. Poamele lui Chardin, nurii din obrăjorii fiinţelor Iui Boucher — toate spovedesc perfecţiunea. Adică împlinirea unei alcătuiri: civilizaţie/ uitare vremelnică a mizeriei omeneşti.
         în saloane, sporovăiesc. Fraza încântă, spiritul scapără şi inima e zilnic cuprinsă de freamăt şi totuşi, mărturisirile sânt înşelăciuni numai. Adevărul s-a irosit. Plictis şi oboseală, pe de-a rândul. Din osteneală se naşte şi înfrigurarea şi, din aceasta,porneşte frământarea minţii. Părerile — dânţuie. Mâine, hora — £a ira! ga ira!L..Totul se urneşte cuviincios,
    agale. Nu-ţi dai seama şi nimeni habar n-are că ce era mai de seamă a pierit. Ceea ce fusese reazemul vieţii, credinţa, s-a stins! Momiţii iadului au cuprins golul — uneltesc, ameţesc, topesc încet-încet tot ce a fost. Osia s-a frânt pe loc, de la buccea, şi roata pleacă singură. Domol, întâi. La vale. AU drum, negreşit. în dragoste nu mai cred, pofta le ajunge. în slujba altui crez, curând, vor uită şi de prieteşug. De cârmă nu vor să mai ştie, vor să fie slobozi. Şi fiecare, din propriile sale neajunsuri, ţese necazul tuturor. Se îndoiesc de orişicine. Privesc cnmt, asmut, clevetesc; gata să se încaiere. Se preface jocul.
         Şi pe deasupra, răzbate bucuria năzdrăvană pe care le-a hărăzit-o izbânda. Pilde, câte vrei! noaptea de 4 august, apoi... serbările Federaţiei. Parcă s-au molipsit de fericire, şi zac. Ca ieri, aproape un sfert de milion de oameni, în Paris, toţi vor să sape şi să care cu taraboanţele pământ în câmpul lui Marte, să taie toţi împreună o vâlcea dintr-un deal, cât o movilită! La repezeală. Treabă, S-au adunat din toate colţurile Franţei, s-au întâlnit aici şi se strâng în braţe. Se pupă, sughit şi plâng. Nicicând nu s-a urlat atât. Se boceşte cel de le vorbeşte, gem şi plâng şi cei care ascultă. Şi ce nu le-a mai dat în gând!? Au prins vreo treizeci de besmetici, i-au îmbrăcat pe fiecare în portul altei năţii: Afgani, Tătari, Turkestani,.., unguri, Armeni, ţigani, ’Talieni, plătiţi cu doisprezece franci de cap, sub vătăşia prusacului Anacharsis Cloots, s-a sfârşit şi cu el! puşi să se înfăţişeze „în numele omenirii" şi să zbiere verde în obraz şi fără omenie, tot ce aveau de spus tiranilor. Şi câte şi câte! Doamne păzeşte!
         în toamnă, două săptămâni după ce au golit Tuileries-le, prăznuiau ziua morţilor. Văduve şi orfani, încotoşmaţi în cearceafuri albe, încinşi cu cingători negre, duc într-o arcă poleită jalba din iulie, un an îndărăt, când ceruseră în zadar „Republica". Şi în urma lor, coşciuge mari cătrănite, multe! — atâtea cât să încapă şi câţi or să mai moară, iar la încheiere, o namilă de mucava, „Legea", înconjurată de judecători adevăraţi şi mititei cum sânt, şi alta mai dihai, Libertatea şi după ea, smerită, Adunarea în şir. Ambele arătări învestmântate din belşug, haine scumpe şi încăpătoare. A doua zi..., zăceau amândouă târfele în piaţă, pe spate şi despuiate.
         Baremi înmormântarea lui Marat!... a rămas de poveste. Culcat într-o rână pe o prostime muiată zoi, zugrăvit de David şi stropit iute la toate răspântiile unde opreau, să amintească baia! şi pe drum bocete şi vaiete şi urlete!... Plângea bietul popor fiindcă s-a ucis, şi nu-şi vedea labele roşii de sânge. Parcă mai ştie ce face!? Prins în vârtej ca şi regele Lear, rătăceşte. Si vorbe.... şi vorbe, mari şi umflate! în luptă cu creştinismul, şi-au pierdut cumpănirea. Creştinul n-o pierde niciodată. Cuvinte sforăitoare: „Austriaca, perversă şi depravată, l-a îmbrobodit pe «prostomacu’»! Gura demagogului a amuţit, dar a lăsat ciraci.
         Altul, cu răsunet mai mare — fiindcă nu-1 înţeleg. Stil umflat, băşicat şi nerod; când cu fuga regelui, abia au trecut trei ani! Camille Desmoulins:
         — „D-lor, ar fi o calamitate, credeţi-mă! ca acest om perfid să se mai întoarcă, şi ce am putea noi face cu el!? Ca şi Tersit ar veni numai ca să-şi verse aici lacrimile grase despre care pomeneşte Homer şi"... Veghează şi cei de pe străzi, aud şi zbiară: — „Rege perfid! tiran! monstru!! Bubă-rea! Tersit!!". Sau aflat-au cumva dintr-un ziar că regele se vaită şi plânge de câte rele-i face „ Austriaca ", se tânguie şi ei. Iar când l-aud pe Danton tunând: „Numiţi-l în numele omenirii întregi becisnicii", se răzgândesc şi cânt cu hohot. Bietul norod, c el însuşi de plâns! prins cum e de zurba vorbelor goale. Vreme tristă, tot e putreziciune! Fundul bălţii s-a săltat deasupra, s-a revărsat. Mocirlă.
502
         Prea adesea socotim Revoluţia ca şi când ar fi fost întocmită cinstit. Poate că puţinii de bună credinţă, care au împins la neispravă, nu şi-au închipuit că hămesiţii n-adastă decât un semn, să se repeadă. Capitala gemea de necăpătuiţi, provincia era plină de milogi, hârţăi şi mulţi scăpaţi din puşcării şi toţi aşteptau.,, să-şi croiască singuri o justiţie pe măsura nelegiuirilor ce aveau să facă. Cum ştim, patriotismul acoperă toate poftele, Acriţii şi neisprăviţii şi toţi care au cu careva o răfuială s-au unit repede cu cei înduioşaţi numai de suferinţele altora, O lume de răsculaţi. Cine? Mulţi avocaţi, procurori, doftori..., înşişi feciorii sau nepoţii vechililor şi ai slujitorilor nobilimei,şi cărora au îndrăgit averile,după ce le-au urgisit şi le-au despuiat odraslele. Negreşit, cu ei împreună şi toţi ahtiaţii, Odată dandanaua pornită, n-au mai avut frână. Omul cinstit rămase fără sprijin. Avea, bietul, prejudecăţi şi cum se putea împotrivi celor care n-au? ba şi mărturiseau neruşinare încă.
         Şi chiar dacă nepotrivirea stărilor n-o fi fost ea singură cauza, tot a ajutat mult Ia răsturnare. Şi mai sânt încă multei aşa şi în 1786, tractatul încheiat cu Anglia şi care a sacrificat industria în folosul agriculturii.
         S-au stins coşurile fabricilor şi mulţi au rămas fără lucru.
         Eulart Nicolas şi Anthelme, oameni potoliţi amândoi, coborau tocmai scara de la „pavilion de Flore11:
         —    Şi cum îţi spuneam, s-au închisără făbricile pe capete...
         —          Ştiu, şi taică-miu bietu* spunea: Ncisprava * ceasta o s-o plătiţi voi, flăcăilor! şi frate-meu de colo, să-l întrebe, şi la ce noi?! Apoi, ploi mari şi inundaţiile au nimicit recolta,
- în 87 şi câte!
         —    Prefacerile cer şi ele prefaceri; Robespierre n-a vrut să ne aservească rieispfăviţilor
   şi golanilor!? ba a vrut să,..                                                           :
         —    Şi îiers-ul a reacţionat.
         —    Tocmai. Motive, motive..., iată thermidorul! crede-mă...
         —    1 se suise la cap, şi fără sărbătoare-aceea...
         —    Care... serbare?!
         —    10 iunie, care!? sărbătorirea Atotputerniciei.
         Caaâsca...
         —    Da, poate. Totuşi, problema religioasă n-o tăgăduise nici Vergniaud şi...
         —          Sub aspectul individualist, numai. Pentru tiran, însă, fu o chestiune colectivă, socială şi dacă propuse Conventului să recunoaştem pe Dumnezeu şi nemurirea sufletului, era pentru raţiuni practice, — se-apleacă. ia de pe jos o smicea, o frânge.
         Nicolas se opreşte în loc, se uită la el:
         —    Nu cumva te-a convins, de dincolo tocmai! ?...
         Anthelme râde:
         —          Pă dracu*! Dar adu-ţi aminte, învinuia ateismul nu că ar fi o rătăcire, dar că e de esenţă aristocratică,.., — pornesc înainte.
         —    Cum adică?
         —    Şi că e peste înţelesul norodului şi al vremii, zicea...
         —    Adică mai târziu, crezi că?...
         —    Şi astfel primejdios moralei publice. îţi repet ce spunea.
         —       Cam avea dreptate. Şi deismul său îmi părea, şi ascultându-1, mai evoluat decât lui Jean-Jacques.
503
        —   De mai trăia, realiză un fel de pragmatism, sigur!
        —         Un deism social, da. Poate. Vezi, Rousseau a înnebunit o sumă de oameni, care fără el ar fi fost proşti sau caraghioşi, numai.
        —   Nu e cazul, dar parc-am mai auzit vorbite astea?
        —   Sunt propriile cuvinte ale lui Bamave...
        —   Săracu’!
        —    Când cu convocarea...
        —    Statelor Generale, ştiu, aşa şi e! dar crezi că era îndrituit să le spuie?
        —         Azi, când evenimentele ne-au depăşit pe toţi... Mais voici la barraque du pontier, am ajuns, — se opreşte.
        —    Vrei să prânzim aici? nu,..
        —    Să mergem la madame Chevet atunci.
        —    Acolo găsim toate bunătăţile mărilor. Stacoji, are?
        —    Te cred! Străbat aleea principală şi se pierd în mulţime.
        Revoluţia, negreşit, n-a făcut-o unul singur şi nici o întâmplare, numai. Nevoi erau, pretutindeni, dar toţi călătorii spun că oblăduirea cea mai blândă stăruia în Franţa. Iar dacă răsturnarea grozavă n-a izbutit şi aiurea e că cutare element sau cutare împrejurare au lipsit.
      ' Şi Robespierre şi Vergniaud ieşeau din aceeaşi zdravănă burghezie provincială care fusese însăşi puterea Franţei monarhiste. La început, în revoluţie, masele nu dau victime şi nu fac prea multe, n-au viziune şi pricepere şi nici program n-au. Marele dispărut avea,.. De când luase frânele şi până să cadă, nu i-a stat nimeni în drum, dimpotrivă. Aproape de când pornise, chiar.
        Ciudat! şi Voltaire şi Rousseau au cules osanalele unei clase căreia îi tăgăduiau raţiunea de a fi.
        Mai c-au isprăvit cu nobilimea, iar acu* după 10 thermidor, zile în şir, toţi săvârşirii din piaţa mare numai Jacobini. Li s-au tăiat capetele fără să fi fost judecaţi măcar!
        Arly, fost deputat, şi Claude Alardet trec, vin spre casa paznicului podului, unde e şi birtul.
        —    Straşnică tocană!
        —    îmi gâdilă nările.
        —    îşi fac concurenţă, se-apiopie...
        —    Cine? f
        —    Rovin, bucătanf lui şi tocătoarea din piaţă.
        —    Au scos-o, alaltăieri. Dar nu găsim masă.
        —         Ne mai învârtim oleacă, — pornesc înainte. — Da... pe la două dup-amiază m-am întâmplat pe-acolo...
        —    Unde?
        —    La Pantheon, acu’ cinci-şase zile, în 28 ale Junii trecute...
        —    A, da, după...
        —    Tocmai soseau baletistele de la Operă, cu trăsurile.
        —    Te-ai ţinut după ele, craiulc!
        —    Nu zău, fuseseră chemate pentru slăvirea lui Bara şi Viala, victimele...
        —    Era vorba să vină şi şcoala militară, acolo, nu?
        —    Şi s-au amânat toate fiindcă... ce pregătise el...
504
       —   Cine?
       —   BlăstămatiT hotărâse să-şi ucidă toţi adversarii!
       —   Serios, crezi?
       —   Ba bine că nu! sărbătoarea era prilej, numai, să-şi adune partizanii.
       —   Vor mai muri ei mulţi, — au luat-o pe o alee laterală.
       —         Şi mulţi, fără să ştie măcar pentru ce cauză au luptat. Până ieri, au izbutit cei mai fioroşi. Ei au învins!
       Surâde:
       —   Găseşti?
       —   Incidentul acesta politic...
       —         Cu vremea, va fi evenimentul cel mai de seamă. Zic, mâine, vor trebui să plece şi vor face pe mironosiţii.
       —   Sânt mai dârji decât îi crezi, dragul meu.
       Pe drumuleţul de-alături, o goană nebună. îi fugăresc;... ţipă.
       —   Priveşte cum îi împrăştie băieţii! Da, ai dreptate.
       —         Ce mă sperie... e uzurparea autorităţii şi destrămarea noţiunii de dreptate! şi ţara, biata, e coaptă pentru samavolnicia răilor.
       —   Crezi adică că ar fi aplicat Constituţia?
       —   El? asta sau alta, dar...
       —   Din punctul lor de vedere, execuţia lui Danton, ce stupiditate!
       —   Eei vezi, tocmai... incidentul acesta l-a dat de gol pe ceHalt.
       —   Cum?
       —   L-a arătat drept ce era într-adevăr...
       -Adică...
       —   Reprezentantul celei de a patra stări.
       —   Da, a deşteptat proletariatul.
       —   Şi era şi firesc ca toţi desculţii să vină la el.
       —   Da... De când mă ţin să te întreb, era nobil, de neam cumva?
       —         Derobespierre? nu. Dar îi plăcea grozav să-şi afirme o obârşie nobilă şi abia când s-au abrogat distincţiile, lăsă şi el particula.
       —         Totuşi, să vezi... bunică-mea ne spunea că auzise vorbindu-se despre un oarecare Robert de Robespierre...
       —   Mai auzea ea bine, baba?...
       —         Cică ţinea o dugheană, la Lens şi vindea basamac, lumânări, sare... Din cele ce-i trebuie nevoiaşului.
       —   înţeleg.
       —   Danton, ăla, era om de Stat! Nimic de zis.
       —   Un mare mânuitor de realităţi, dar...
       —   Şi călcâ pe pământ.
       —   Şi bun diplomat!
       -Da.
       —   Celălalt, dascălu’ de absolut şi...
       —   Cine?
505
       —        Moralistul, cine!? oricum, împreună puteau înfăptui multe, alcătuiau straşnic Republica.
       —  Poate că ne tăiau şi capu\..
       —  Dezbinaţi, s-au pierdut şi au pierdut-of — sc opresc, au ajuns la podeţ.
       —  Nu ştiu, vorbeşti ca şi când...
       —  Şi cine ştie ce belele ne mai rezervă viitorull? eu cred că...
       —  Şi cam ce adică?
       —        Mă tem de dictatură! dar... Uite, s-a liberat o masă. Mi-e frică de dicatura... legalizată.
       Grăbesc şi s-aşează. La timp, că le-o suflau masa alţii.
       —  Circulaţi... circulaţi, cetăţeni!
       Ochiul poliţiei veghează. Au groaza întrunirilor în aer liber, mai ales, de câteva zile.
       Danton îi lămurise:,, Ai fost dedesupî ? sui* acu* deasupra! iată Revoluţia!u.
       Şi toată pizma şi josnicia s-au întocmit călăuze. Omului cinstit nu-i rămase decât resemnarea, în frică. Teama însă e molipsitoare şi-i cuprinde pe toţi care o inspiră. înşişi denunţătorii şi care nu văd decât suspecţi, sânt zăpăciţi de spaimă. Poporul care nu presimte defcâturgisiri, trăieşte el singur în groază. Iar ucigaşii spun: „Noi ne apărăm numai!“, şi mai s-o creadă şi ei.
       Adunarea stăruie în boclucuri, înfricoşată şi ea. De sus din tribune, urlă, spumegă câteva sute. Cei mai mulţi plătiţi să-i înnebunească şi când ies deputaţii, îi înjură ba-i şi lovesc. Ajung acasă; găsesc alte ameninţări, scrise. Scrisori anonime, osânde şi li se vesteşte sfârşitul. Dârdâie şi le clămpăne dinţii.
       Abia când pornesc asupra duşmanului afară, să-i facă şi lui frică, li se mai potoleşte spaima. Şi de la teamă, trec la bărbăţie. înfăţişarea nouă a înmărmurit Europa. Mai era altă ieşire?!
       Dacă isprava ar putea baremi vindecă, pe oameni, să se mai minuneze! Să-şi capete şi limba înţelesul ei de totdeauna. Acu\ delaţiunea se cheamă virtute; ura, datorie către patrie. Asasinatului-i zic „justiţie supremă**... La iuţeală, o limbă curată, mlădioasă şi cea mai măsurată, aceea pe care au scris-o filozoful din Femey şi cărturarul din Langres, ajunse graiul cel mai pretenţios şi cel mai bădărănos, — fructul oratoriei!
       Drama socotinţii nesocotite s-a împliniţ. Născocire drăcească a minţii! prin calea ei răzbate Necuratu’ în noi. Şi în faţa păcatului ce fuse dezlănţuit, ceea ce mai era dumnezeiesc în ins s-a prăbuşit.
       O înspăimântătoare autoritate s-a stins sus pe punte, după ce îşi mistuise toate pâraiele. Şi golul îi înfricoşează pe cei rămaşi la cârmă. Depolarizarea, venită pe neaşteptate, i-a uluit. Vârtejul i-a găsit nepregătiţi.
       Păstrarea la guvern a acelor oameni aspri, mulţi dintre ei curaţi, băneşte şi pătrunşi de concepţia civilă a Statului, ar fi putut să împiedice, poate, alte zădărnicii mari de care nu va fi ferită Franţa.
       în grădină, unii pleacă, alţii vin; mulţi adastă. Poporul bea şi mănâncă şi râd, bieţii oameni. Par bucuroşi, şi totuşi veselia nu stăruie în privirile lor. Amintirile l-apasă pe fkcare. Printre ei, desigur, destui nepăsători sau, mulţi, habar n-au de cele întâmplate şi mai puţin de greul întâmplării. Uite, colinzi mahalalele... Roule, Saint-Lazare şi vezi singur cum lumea îşi vede de treabă şi nu ştiu nimic. îşi duc oamenii viaţa de toate zilele, se
506
căsătoresc între ei, nu-şi părăsesc curţile lor cu săptămânile şi cei mai numeroşi n-au aflat nimic mai de seamă. Au făcut ca şi toţi, astăzi, au ieşit la uliţă. Odat’ ajunşi, acolo, s-au luat după alţii. Aici, i-a chemat mirosul de bucate şi zgomotul petrecerii.
      Mijloacele de difuzare, din vremea noastră, lipseau. Afli ce vezi, abia, şi ce ţi se spune. Majoritatea trăiesc viaţa din jurul lor. O compartimentare dusă la extrem, poate, dar şi din cauza nevredniciei drumurilor; călătoriile se fac anevoie. Apoi, viaţa politică a Parisului nu e şi viaţa oraşului, departe! Ce să le pese lor de politică!? Iar cei de pe la ţară, ce ştiu ei despre întâmplările zilei? în târguri, îşi vede fiecare de rândul la pâine, când e, sau rabdă. Oare când se ucidea Ia „La Force14 cu furca, cu parul, spusu-le-au ceva!? Abia de ştiu ce li se şopteşte. Prind negreşit şi ştiri mincinoase, destule.
      Sosesc mereu; când crezi că s-a potolit ghesul, vin alte valuri. De ce nu stau locului Parizienii? Chestie de temperament, desigur, dar şi fiindcă aşteaptă... Veşnic, aşteaptă ceva — lucruri noi, o întâmplare, mai ştii!? Abia începuse beleaua mare şi o credeau isprăvită. A doua zi, după căderea Bastiliei, nu se pupau în stradă!? Şi poporul şi toată lumea se bucurau. M-me de Genlis, pe unde o fi? — la Kingston sau la Londra, — pornise şi ea în grabă pe străzi cu cei trei copii, elevii, după ea. Unul din ei, era viitorul... Louis-Philippe LAjung în rue Saint-Antoine, se întâlnesc acolo cu abatele Morellet; o întreabă:
      —   Ce vânt vâ aduce?
      —          Să contemplăm ruinele groaznicului monument al despotismului!, — îi răspunde aprinsă guvernanta copiilor lui Orl6ans.
      Bastilia, nu începuseră s-o dărâme, sta în picioare; şi părintelui îi râdeau ochjj:.
      —         Ce chiulhan, ce veselie!, — păs’, enciclopedistul ospătase şi el, în tinereţe, câteva luni acolo, musafirul regelui.
      Byţuruga mică răstoarnă carul mare, — comandantul batalionului de gardă, Houryi, 'eraun zbir; nu-1 iubeau soldaţii săi şi Bastilia n-a fost apărată. Putea fi, şi multe nu s-ar fiînţâmplat!
      De la Pont-Neuf şi pân’ aici, o mare de capete. Trec mereu. Pe pod, se scurg în zilele de lucru pe puţin treizeci de mii. Priveşte-i, toţi dau din mâini, la toţi le umblă gura morişcâ. Perpetua mişcare, astfel se înfăţişează Parisul. Toţi zbiară, urlă, fluieră, suduie, râd. Printre ei, o mulţime de trepăduşi sau negustorasi, mărunţi, vrând să acopere vuietul, mai tare 0 cresc. >    Patru ani înapoi, nici un bal, nici un local mai de seamă, deschis, unde să se strângă.
Toţi stau şi adastă. Încet-încet, vin şi întâmplările. Agitaţiile cresc — adevărate răscoale. Prădarea locuinţii lui Castries,în urma duelului său cu Charles Lameth, dădil semnalul. Apăruse „la septieme lettre bougrement patriotique du Pfere Duchesne44. Politica se mutase în stradă; ’lunecase şi în şcoli. La liceul „des Quatre Nations44, elevii bursieri îndârjiţi împotriva dascălilor lor preoţi care au prestat jurământul, s-au înarmat şi au năvălit în casa principalului... Abia i-a potolit un detaşament din gardă. Le-au ridicat bricegele şi prăştiile, i-au culcat, le-au luat şi pachiştele de la nădragi şi ghetrele. A doua zi, externii vor să-şi răzbune dascălii. Lanţ, boroboaţele!...
      La 17 iulie ’89, când regele venise Ia Hâtel de Viile, credeau că libertatea a gonit Revoluţia şi că Garda Naţională a insţăurat de-a-puniri ordinea, în ţară. După 4 august, au crezut în egalitate iar după ce au încărcat familia „ boulanger" de la Versailles şi după ; ce au cărat-o şi au închis-o aici, în Tuileries, erau siguri că scăpaseră de foamete.
507
      în ’89, mişunau străinii pe toate uliţele; la Butte Montmartre, mii cu burta la soare, abia se învrednicesc să dumice posmagii militaţi gata. Se mai găseau de-ale gurii. Berechet. Şi grija fiecărui deputat, sătul: „Ce o mai fi şi pe-acasă!?u, atât. Curg scrisorile. Pe preotul din Prouvy, chemat şi el să înfăţişeze Naţiunea, îl supără în Capitală păduchii şi vinul i-a coclit gura, dar datoria-1 ţine în Paris. Amărât. Pe altul l-a încins dorul... de multe, trăia cu moaşa din sat şi se obişnuise,omul, cu vinuleţul din via lui, — rabdă, în slujba patriei. Marchizul de Marsay, necăjit,cum să-şi aducă nevasta,bucătăreasa şi tacâipurile mai iute!? Şi vremea trece!... în sfârşit, după Varennes, spaima le-a secat burta; friguri, şi purgative — similia similibus curantur. Apoi, gândul la recoltă fi stăpâneşte pe toţi. Spectrul foametei îi mână în biserici; rugăciuni peste tot, şi la Evreux. După isprăvile din 92, şi-au mai pierdut nădejdile.
      Marchizul de Feniferes, un bătrânel de ispravă, om de duh şi de viaţă, — iată-1, s-a aşezat la o masă lângă alţi doi, doi emigraţi sosiţi de curând, sc cunosc după straie. îl aşteptau. Le spune:
      —         ...şi s-au perindat multe, am văzut tot circul! MS gonea urâtul afară din ascunzătoarea mea. Schimbam des bârlogul. Erau să mă prindă de nenumărate ori. Colindam birturile, cafenelele; pe puţin, intram în şase-şapte zilnic. Ce să vă spun? N-ai văzut piesă de Moli&re să întreacă ce vedeam eu acolo! îi am şi acu’ ’naintea ochilor. Unul face şi preface constituţia; altul, cocoţat pe un scaun, citeşte un pamflet în gura mare; la o masă, fac procesul miniştrilor, ori că împart slujbele, toţi vorbesc deodată! fiecare cu auditoriul său. Ba-1 şi aşteaptă. Aplaudă, când vine. Aşa era peste tot. Duceţi-vă, fi găsiţi şi astăzi, Ia fel. Poate mai mult tineret, aş zice. îi întâlnesc şi pe dânşii,în librării. Răsfoiesc mult, dar nu cumpără.
      Ceilalţi doi, de la masă, ascultă. Trudiţi de drum sau curioşi să afle,dau din cap numai. Au stat departe de ţară, nu i-au trăit toate nefericirile, dar şi-au ros necazurile, grele. Mai toţi, lipsiţi de mijloace; mulţi fugiseră cu ce aveau pe ei. Curând, i-au ajuns nevoile. Imigraţii din Londra primesc, pare-se şi astăzi, 1 sch. pe zi, ajutor. Cam puţin! Germania e săracă lipită; la Hamburg, la Bamberg, Ia Koblenz nici un sprijin din partea cârmuirii. Când n-au, cerşesc.
      —         Unii o duc greu afară din cale! Să vă spunem..., sunt câteva luni, în februarie, în piaţa din Erlangen, pe o lapoviţă afurisită, ghemuit pe scăunelul lui şi ud leoarcă, cu lădiţa cu perii în faţa lui, un pricăjit aştepta clienţii, să le cureţe botforii. Contele de Vieuville... Poate-1 cunoaşteţi?
      —   Maică-sa şi sora lui au fost decapitate. E vărul meu.
      —   Iertaţi-mă,.. .face şi comisioane.
      —   N-are decât!
      —         Marchiza La Londe stă într-o cogeamitea sală... în fund, odaia ei, bucătăria şi o perdea; în faţă, cafeneaua — plină.
      —   Şi aici, primea ea lume prea multă...
      —   Marchizul de Montbazet aprinde felinarele pe străzi...
      —   Un huhurez! aici le stingea la ziuă, când pornea spre Casă.
      —   M-lle de Saint-Marceau...
      —   Nepoată:mea. Fratelui ei i-au tăiat capul.
      —   Are o prăvălioară mică şi...
508
         Zâmbeşte:
%       — O avea, drăcoaica!
         —    Cavalerul <T Anselme e actor, Ia...
V — Juca prost, whist şi gălăgios afar* din cale! Rudele lui toate au fost..., — taie-n ; văzduh cu palma.
         —    Toţi?!
            Da, ba şi prietenii lor. Şi câţi încă!
         —    Contesa de Virieu cârpeşte ciorapi sub un pod, undeva.
         —    Trebuie să se fi urâţit groaznic, baba!
         —    Apoi,peruchieri,portari,hamali, profesori de dans, slugi,iată ce au ajuns ai noştri,
    —   oftează...
         —    Aţi vrut-o!
         Tresar amândoi.
         Bătrânul:
         —    Scuzaţi-mă.
         Negreşit, nu nemernicia i-a mânat pe toţi peste hotare. Şi totuşi, loialismul acesta, de-a-ndoasilea, al promotorilor emigraţiei, adică al celor care au pornit buluc, în 89, pe r - urmele contelui d’Artois, ale prinţilor Condă, Vaudreuil şi Lambesc,nu putea avea decât v urmări nenorocite. Să vrei să mântui monarhia declarând război Franţei şi stârnind asupră-i străinătatea toată!? Nesocotiţii au frânt naţiunea în două, au alimentat lupta de clasă, au X înrăit caracterul Revoluţiei, care nu se pornise fiară încă. Plecând şi făcând ce au făcut, âti grămădit asupra aristocraţimi] şi asupra regalităţii răzbunări groaznice! Iată ce nu Ie spune, dintr-odată, moşneagul de lângă ei. Abia...                                *
         —            Şi nu vă arătaţi prea mult acum în lume, fiţi cu băgare de seamă. Câteva zile, acu v r r mai merge; au alte griji, dar stau la pândă, să ştiţi. Şi nu uitaţi... să vizitaţi şi cimitirele.
    Să aveţi baremi o idee. Duceţi-vă, numai, în... rue du-Fer-â-Moulin, la Clamări, la t Vaugîrard, de jur-împrejurul parcului Monceau, în rue du Rocher, la „Errancis14, în :  Saint-Germain, în rue de Valois, pe de-a-rândul! în VilIe-â-P£veque, la Madelein’-ă.
, multe! tot cartierul Petite-Pologne, la Picpus, acolo să vedeţi cimitir! câţi zac înăuntru!! Prinţesa de HohenzoIIem umblă să-l ia, a şi oferit o sumă mare...
    -   — Şi... de ce vrea?
         —    Fratele dânsei, prinţul de Salmkilburg şi alţi cin’zeci şi doi sunt îngropaţi acolo, îngălbenesc amândoi:
         —    Ne-a găzduit, am cunoscu’!...
         —    Când, Dumnezeule! ?
         —         N-or fi zece zile de când... Aud că Yvonne de Montagu umblă să cumpere groapa comună, acolo zac mii! Ar vrea să ridice pe locu’ aceia o capelă. Vedeţi singuri, de când
W aţi plecat am ispăşit amarnic aici!... Să nu mai vorbim.
         învălmăşeală — zbierete, urlete...
         —    Ni s-a acrit, înţelegi! ?
         —    Să nu te mai prindem cu porcăriile-astea aici!
         —    Nu ţi-e ruşine!?
         Se grămădesc, vor să vadă...
509
         De un an şi mai bine, Candide, ginerele portăresei de la „Siguranţă" şi finul lui Amar, vindea jucării în grădină şi înăuntru pe sălile palatului. Dever mare, marfa avea căutare: ghilotine mici; păpuşi fără cap, în fel şi fel de costume. Pornea cu coşul, plin, la nămiezi şi până seara umplea punga, -1 golea. Ieri, mai s-o păţească. Venise şi azi, se apropiase de mese sâ-i îmbie să cumpere. Dar lumea, pesemne, s-a săturat rău, nu vrea să le mai vază-n ochi, spaimele; l-au luat la goană. S-a codit să plece. I-au aruncat marfa în ţărână, au ca!cat-o în picioare, s-a ales şi negustorul cu câţiva pumni şi acuşi urlă, se vaită. Paguba-1 doare.
         — Circulaţi-circulaţi, cetăţeni!
         Nu demult, lucrurile se petreceau altfel... încăperile Luxembourg-ului gemeau ticsite. Zilnic, îi cărau la Conciergerie, la judecată şi iar umpleau temniţele. Legea din „22 prairiaT fusese votată şi Sanson putea să-şi primească încărcătura, fără conasamente. Osândit, urcai în droagă şi cum ajungeai, gata! Te înhăţau dup9 amiază şi până seara adormeai pe punte, sus. Grijuliu, să nu mai piardă timp, Fouquier-Tinville a scos din sala Tribunalului băncile apărării, mărise astfel incinta şi s-a apucat s-aşeze ghilotina acolo. O amabilitate, negreşit, faţă de condamnaţi; să le cruţe osteneala călătoriei. Bine. Dar l-a surprins l&tâmplarea... şi maşina au mutat-o în piaţa din faţă, unde lucrase câteva zile.
         Lescot, Payan, Vi vier, Robespierre, Hanriot, Couthon... douăzeci şi... toţi fără cap, dar capetele toate într-o ladă cu leşul lui Le Bas întreg, la un loc, au fost îngropate la „Errancis", n-a trecut săptămâna. Dusu’ lor acolo şi înmormântarea naţională au costat o sută nouăzeci şi trei de franci, pe Stat şi opt franci numai varul. Alţi nouă, bacşiş groparilor să împrăştie bine praful viu peste trupuri, să nu-i mai poată cunoaşte niciodată nimeni, să nu-i învieze cumva sfinţi apoi.
         în zilele noastre, cioclii ţarului Rusiei şi ai familiei sale au făcut tot aşa, dar după ce le arseseră cadavrele întâi. între Franţa şi Rusia se vor mai petrece, în viitor, multe schimburi de păreri şi de năravuri. îşi vor hărăzi între ele pilde, rădăcini şi răsadul va fi, de fiecare dată, mai otrăvicios pentru cine-1 va sădi la el acasă.
         Ţara e bolnavă — înfrigurarea din 89, căznelile din 92 şi sângerarea cumplită din ultimii doi ani, apoi foametea care nu mai încetează au lâncezit-o, toate împreună i-au zdruncinat răbdarea. Vrea linişte şi n-o mai poate găsi nici în Revoluţie, nici în răsturnarea ei. Nu mai are^patimi, i-a pierit şi râvna. Vor însă să păstreze ce au agonisit, cu japca şi cuceririle dobândite cu atâtea strădanii şi suferinţi. Sleită, bolnavă, ţara, dar stăpână pe o comoară, nu vrea s-o dea înapoi — libertatea.
         Bunuri naţionale în sume de miliarde, aproape le-au topit şi s-au îngrăşat mulţi, doldora. Franţa e un câmp de luptă şi are despuietori de cadavre. Javre. Lătrând şi mârâind, însă, s-au încăierat. Vor ispăşi greu, unii. Vreme, de când sunt de capul lor!... De păstrau o luminiţă, o candelă baremi, dar au suflat deodată în toate şi bâjbâie cu toţii în întunerec până s-o face ziuă iarăşi. Stingerea privilegiilor i-a lipsit dintr-odată de clasa conducătoare.
         Aşişderea şi cu expropierea. Cum s-a făcut, i-a îmbucurat pe mulţi, e drept şi pe folosiţi şi pe pizmaşi. Dar bucuriile n-au viaţă lungă; pământul împărţindu-se s-a irosit zadarnic. Deposedarea unora în folosul celor mulţi, dacă s-ar fi mărginit la fapt, numai, putea trece uşor; din păcate, măsura a dat roade, târzii şi rele. Dintre acestea, fu şi... 21 ianuarie - De lipsa clasei diriguitoare, pătimeşte mai ales Ţara şi viitorul neamului.
510
        După ploaie» ies repede ciupercile. în astfel de vremuri»din sărăcirea altora răsar cei cu burţile aurite. Se fac afaceri straşnice! s-au făcut cu bunurile, s-au rărit; acu\ alt prilej de pricopseală: ecaretele celor plecaţi şi caretele şi caii,mobilele celor fugiţi peste hotare toate şi averile celor asupriţi, din ţară. Membrii Conventului, unii, abia prididesc.
        Cârmuitorii de astăzi, orice s-ar zice, nu sunt cei dintâi muritori care s-au întâlnit cu războiul civil şi totuşi, rămân singurii care au instăurat uciderea în permanenţă. Teroarea. Te întrebi, zâcuieşte oare nevoia „groazii" în însăşi firea norodului francez?... împrejurările din 89 nu îndreptăţeau nici „focurile" nici masacrele şi nici toate sălbăticiile săvârşite. Ţara era liniştită şi nici o primejdie dinafară n-o ameninţa. Pe apa lină, avusese plutaşi şi nu-i mai avea la furtună.
        Apoi, cârmacii noi n-au mai putut răzbi şi şi-au tocmit ajutoare. Comisarii poporului vor apare şi în altă ţară, cândva. Cu aceeaşi cheie maşina socială va fi pornită iar. Iacobinism,bolşevism sau alte isme, funcţionează politic aidoma: acelaşi regim, aceleaşi constrângeri le asigură Domnia şi cu aceleaşi succesive epuraţii căznesc să rămână Ia cârmă.
        Dictatura Terorii şi a virtuţii o întruchipase un fanatic, care urâse şi dispreţuise femeile. Şi se cuvine ca vremea nouă să se înfăţişeze cu o femeie...
        —   Aşa. Uite şi masa noastră, ne-a păzit-o săracu\
        —    Gata-oprită.
        —    Şi mi-e o sete!
        —    N-am venit noi prea devreme?
        —    Mai stăm de vorbă,
        îşi trag scaunele alături. Vin şi Romme şi...
        —    Ştii că a şi scos-o de Ia Petite-Force şi... Muţămim, Goriot.
        —    N-aveţi pentru ce, — şi paznicul pleacă.
        —         Pe Cabarrus, zici? încă de a doua zi a instalat-o la Chaumier’-ă, la capătul aleii Văduvelor.
        —    Văduvă, aia? N-a fost ea nici un ceas de când e. Unde, ziseşi?
        —           Aproape de rond-point, la Champs-Elys&s. Heei, psst! flăcăule, adu-ne câteva : sticle cu...
        —         Grăbit rău, nu te-a auzit. Ascultă. ColJot, cu afurisitu’-ăsta o s-avem mult de furcă! Acu1 vrea să sc războiască cu toţi adversarii săi politici. II veut, et...
        —    Une teireur â rebours?...
        —    Tocmai. Cere şi capu* Măriei-Antoine Jullien şi...
        —    Uite-o, tocmai trece.
        —    Se duce la masa ei, sus lângă chei pe terasă.
        —    Acoîo-şi petrece ziua, de luni de zile.
        —    Vede şi apa cum curge şi... capetele cum rămân, în piaţă.
        —    Vedea, adică, c-acu’ s-a isprăvit. Ştii, bărbat*-su şi-a luat nădejdea...
        —    Adică?
        —    Să mai intre în Comitet.
        —           E şi prea mototol, pentru treab-asta. Dar, adevărat să fie că Tallien purecă dosarele 'f şi strânge?...
        —   Este. Distruge tot ce l-ar putea compromite...
        —    Mai e nevoie?
511
       —    Grija,., de mâine*
       —    Mai ştii!?
       —    Fleacuri. Băiatule, adu-ne pahare!
       —    Ţi-ai găsit! trecîl ca vântu\
       —    Uite-1 că!...
       —    Gata era să vie grămadă, bietu\
       —    Cu farfuriile... Da-da* grija, ziua de mâine şi Tallien...
       —    N-ar mai avea parte!
       —    In fond ce e de capii* lui şi de unde a răsărit?
       —          El? e fiul lui maître-d’hotel-ului marchizului de Bercy. Până mai acu*... şase ani hoinărea pe străzile Parisului, apoi, ucenic la o tipigrafie, vânzător într-o prăvălioară, la „Souman“-ceaprăzaru*, portar la Frangais... Aşa şi-a luat zboru\
       —    Ascultă, Romme, tu o cunoşti bine?
       —          Pe Therăzia? te cred!..., îşi răsuceşte mustaţa, — l-am cunoscut şi pe taică-su. Cabarrus fusese bancher în Spania, undeva şi fi’-sa s-a măritat cu fostu* marchiz, cu.,. Fontenoy, adică. Au trăit doar1 câteva luni împreună; la Bordeaux, s-a arătat plină de patriotism.
       Feraud, deputatul, se nemerisc şi el acolo, la o masă, alături:
       —    Vorbiţi de patroana mârşăviilor săvârşite la Bordeaux? Collot tresare:
       —    S-a exagerat mult şi, apoi, Tallien e foarte mândru de nevasta lui.
       —    Ciudat! Lumea zice că e a tuturor.
       —    S-a mai împuţinat şi lumea, şi binefacerile doamnei.
       —    La urma urmei, le trăim cu toţii, nu?
       Feraud, cu paharul plin, întinde mâna; ciocnesc...
       —    Pour Notre-Dame de Thermidor!
       Goujon venise şi el şi alţii... îi fulgeră ochii:
       —    întreci măsură, domnul meu!, — aruncă vinul din pahar şi scuipă.
       —    Ştiu că ţi-e dragă!...
       —    Mi-e scârbă de ea!
       —    Orice aţi zice, e ispititoare şi... Uite c-a venit şi băiatu’ cu...
       Le pune sticlele pe masă, le umple paharele.
       —          Surâzătoare şi uşurică, dar... serios, nu credeţi cS-i datorăm serbarea de azi? Prieur;
       —    Aud că l-a îndrăgit pe Frdron, acuşi. Nu este-aşa, Vadier?
       —    E singura care-i plăteşte articolaşele.
       —    Scump?
       —    Cu... ce arc.
       —    Are condei bun, nu mai cârtiţi*
       —    îl cunoşti demult?
       —          Pe fecioru* lui Elie Frdron? te cred. Am cunoscut-o... bine şi pe soru-sa şi pe tat’-su, un bisericos ce n-ai văzut şi înjura toată ziua pe Voltaire şi pe toţi enciclopediştii; filozofii, ăia baremi, l-ar fi mâncat de viu.
       —    O fi el fiu’ lu’ ta’-su ori a* lui Stanislas?
       —    Să nu te-audă... că te rupe în bătăi.
512
      —    Ba c-o să ne fie acu* la toţi frică de el, nu!?, — şi se uită în toate părţile.
      —    Era adică,.. finu’ rege\.. lui Stanislas şi al Adelaidei, parcă, dar dracu* mai ştie...
      —    Vorba e că drăcoaic’ aia face din el ce vrea.
      Collot s-a sculat de la masăt vrea să plece:
      —         Ea a fărâmiţat Muntelet ea l-a aruncat pe Tallien pe băncile dreptei şi, dacă vieţi să ştiţi, ea a pus la cale grozăviile de la Bordeaux!
      —    Exagerezi. Roşcatule.
      —    Numai ca să compromită mişcarea, dar...
      —    Aristocrată, ce vrei!?
      —    Tu păzeşte-ţi pielea, Collot.
      —    Nu-mi purta d-ta mie grija, şi cum îţi spuneam, Vadier...
      Viitoarea prinţesă de Chimay, pustnica de la Chaumier’-ă, e vedeta zilei şi mascota tineretului. în cinstea ei şi de ochişorii ei vâjâie noduroasele, bastoanele.
      —         Şi cum vă spuneam încă de la alegerile din ... 92, nu trebuie aleşi din cei care se cred dc esenţă superioară, fiindcă... Făraud:
      —    Vorbeşti de?...
      —    Nepudrat, neras, l-aţi văzut cum arătă când l-au pornit cu droaga? Rorrnne:
      —    Urât mai era! Ia mai toarnă-mi şi mie.
      —    Crezi c-ai să pa’i mai frumos? când te-or...
      —    Te poftesc să!..., — se scoală şi pleacă. Vadier:
      —    Ăsta are presimţiri. Al naibii zăduf!
      —    Să nu-i pomeneşti de...
      —    Prea i-a plăcut să ucidă...
      —    Vorbeşti de Robespier’?.
      —    şi l-au ucis.
      —    Adică, l-am cam..., noi.
      —    Siguranţa, ea! că ce e drept, fără voi...
      —    Ce zici, Vadier, ce fuse şi... asta?
      —         Revoluţie... de palat, ce vrai să fie!?, — scoate din buzunar o foaie de hârtie aurită pe margini..., — E ruptă din propriul său album...
      —    Dc unde-o ai?...
      —         Mi-a dat-o Legendre, a fost acolo..., dar ascultaţi, — le citeşte: — Et Ie pfere Sanson...
      —    Â d’autres!
      —    Dans ses doigts vigoureux...
      Pressant mieux que nous son cou souple et docile,
      Sur le digager d'une humeur inutile!, suni versurile lui, credeţi-mâ.
      —    Sut le degager de son sang, voulez-vous dire?
      —    Versurile sale, cetite de el şi la Rosatis, aţi uitat?... Et le pere des humains...
      —    Acolo era vorba de nas, parcă?
      —    Şi în piaţă, de grumaz.
      —    Ce răcnet,Doamne! uite,eram la doi paşi de-aici,cu tine, Fagalde,parcă,nu? şi...
      —    Aşa zău, a zbierat, sărmanu’ mai tare ca o vită la tăie’...
513
      întorc capetele..*
      —    A, d-ta, Suberbielîe?
      —    Aşa-i stă bine medicului, să fie milos.
      —    Aşa şi... prietenului.
      —    Nu mai eram noi, demult, dar...
      —    De la prânz, de-atunci...
      —    Oricum.
      —    Pe mine, ce să vă spun, m-a impresionat grozav cel’alt..,
      —    Văzuşi? privindu-1 cine putea să nu cate uimit, la el.
      —    Ah, zăltatu’-ăla tânăru\ vrai să zici?
      —          Mai acu’ câteva zile, când a sosit, i-au propus, aveau nevoie, l-a cerut şi beteagu* sa fie el acuzatoru’ public în chestiunea...
      —    Saint-Just a refuzat.
      —    Aşa să fie?
      —    V-o spun eu, sigur!
      —    Ia spune-ne, Vadier, ai tras spaimă mare când?...
      —    Nu, dar înţelegeţi, răspunderea noastră...
      —    De după perdea, din dulap sau de sub masă?
      —    Fir-aţi aii...
      —    Ptiu!..., că cumplit puţea Amar, colegu’ dumilale. Nu este-aşa, Collot?
      —    E prea simţitor şi... âpropos,câţi ani are... Robespier’?...
      —    Câţi avea, adică?
      —    Parcă nu-mi vine să cred!
      —    Să-ţi spun: s-a născut Ia ... 6 mai,în 58,da.
      —    în mai, zici. în mai? când la Răsărit, Saturn urcă deasupra orizontului...
      —    Şi ce înseamnă?
      —    Semn de catastrofă!
      —    Şi ce, n-a fost?
      —    Cum văd eu, nu e rost azi de mâncare aici, hai să...
      —    Adică-ţi închipuiai că cu furnicam*-ăsta? Bine că avem ce bea.
      —    Uite, mai adastăm niţel până se potoleşte lumea şi...
      —    Şi ce ne facem disear5?
      —    Mergem la Thdlusson, vrei?
      —    Nemerim noi undeva, poate la... Hanovre, vreţi?
      —    Mergem!
      Peste tot se petrece. La balurile „Richelieu" şi la cele de la Frascatti — se dănţuie pe ruinele care fumegă încă. Grăbiţi, n-au timp să aştepte. Apoi, treizeci şi unu de teatre. Cin’sute şaisprezece baluri, în fiecare seară. Muza zilei: Terpsicora. Dănţuie lumea, pe vulcanul toropit, pe gropile abia astupate. Prefacere feerică! Vestitele baluri „ale victimelor" — danţul celor vii, seamănă groaznic cu sumbra baladă a frescelor lui Holbein: ochii sătui de plâns, plini de necunoscut. Fiii şi fiicele decapitaţilor împletesc pasturala. Se dănţuie Ia Carmes, unde se măcelărea în septemvrie, se joacă la „Jdsuitcs", la seminarul Saint-Sulpice, la Filles-Saînte-Marie, în câteva biserici, apoi la Ruggieri, la Ventzel, la Manduit, în saloanele foştilor prinţi, pretutindeni. -
514
      La Lyon, au inaugurat statuia lui Rousseau. A cioplit-o Chinard, şi o mascaradă! un grup de fete despletite, cu cocarde în păr; printre ele, o grăsună cu ţâţele pe rând în guriţa copilului ce i-au dat să ţină în braţe. Rotofeiu* urlă şi soldaţii fac zâmbre. Pe soclu, jos, scris cu litere de aur: „A chemat femeile la datorie, a dat copiilor fericirea!" Bietu1 Jean-Jacques!... aziluL.. „Găsiţii‘\el şi cu pomenile?!
      Vine, se-apropie de masa lor.
      —    Bună-ziua, Garat. Fostul ministru de Justiţie:
      —Bună.
      —    Nu stai cu noi? îi fac loc.
      —    Cu plăcere, dar să vă spun... Pe cine credeţi c-am întâlnit de dimineaţă?
      —    Pe Sanson? Fdraud:
      —    Pe Louis, poate?
      —    Lăsaţi glumele. Pe Zamor!
      —    Harapu*... ăleia?
      S-a umplut toată grădina, abia mai răzbat. Lumea — unii-aşteaptă să se golească o masă, alţii cască gura. Trec mereu,în sus şi în jos: bărbaţi, copii, femei şi cu plozii în braţe.
      —    Circulaţi... circulaţi, cetăţeni!
      —    Tocmai. Uite, treceam prin rue Perdue şi...
      —    Şi nevasta dumitale nu se supără?
      —    La ce?
      —    Că treci prin uliţ’ aia!
      —    Şi are şase copii! al nai'!...
      —    N-are, şi lăsaţi omu* în pace.
      —    Aşa, zi-i.
      —    A intrat la No 15. Părea trist, ofilit... F£raud:
      —    L-o fi mustrând cugctu’, n-a denunţat-o el?
      —         îţi faci păcat, zău! ştie toată lumea, l-au închis în câteva rânduri, doar-doar o spune un* şi-a ascuns... du Barry, stăpân-sa, sculele, credeau câ mai are şi altele, dar...
,    — Circulaţi... circulaţi!
      —    Şi n-a scos o vorbă, aşa ştiu şi eu.
      —    Aşa e.
      —    Eu mă mir cum a scăpat cu zile. Voulland:
      —    Se putea!? un rob, gândiţi-vă, ne făceam de râs!
      —    Pardon, fusese.
      —    Noi ăştia de la Siguranţă, noi i-am dat drumul. Ffraud;
      —    Păcatul ar fi fost prea negru dacă-1... T — se scoală, salută şi pleacă.
      —    Da’ înţepat mai e!
      —    Să nu se... înţepe, numai. Gendebien, avocatul:
      —    Până nu uit... Aţi aflat? M’ame-Duplay, soacră.. .-sa, s-a spânzurat în temniţă şi...
      —    Ştiam că au închis-o.
      —    Şi pe bărba’-su, nu?
      —    Cred că i-o da drumu’.
      —    Ştiţi că nu-i cânta totdeauna în strună...?
      —    Cum, adică?
515
       —        Păi, să vă spun, eram de faţă, erai şi tu, Danican, pe Saint-Honore, acolo, când ne-au întâlnit şi l-a întrebat...
       —   Cine?
       —   Ro... bespier’... Tresar cu toţii.
       —        După ce ne-a dat „bunâ-ziua " Ia toţi: — Ce mai nou pe la Tribunal, domnule... Duplay? — Te-am întrebat eu vreodată pe d-ta ce se petrece Ia comitctu* vostru?, — zău, aşa i-a răspuns dulgheru\
       —   Şi cel’alt?
       —   I-a zâmbit. Da, mi-aduc bine aminte, era şi David cu el.
       —   l-o fi dat şi Iui drumu\ Voulland, ce crezi?
       —   întreabă-1 pe Amar, că de el s-a rugat să-l închidă.
       —   Serios?
       —   Bei ba nu!? ce nu ştiaţi? şi i-a prins bine pictorului.
       —   Acu" înţeleg de ce se răcise de... E adevărat că l-a lăsat şi nevasta?
       —   Circulaţi... circulaţi, cetăţeni!
       —   Vezi bine. Uite-o, trece, tocmai. Cu cine e?
       —   Cu..., stai c-o cunosc, da, cu sora lui Dufnsche.,. de Valaz6.
       —   Cu a mortului... decapitat?
       -Da.
       —   Fiindcă vorbeaţi de David, să vă spun şi eu una...
       —   Dă-1 încolo, scârba!
       —   Ştiţi acum cu toţii cât i-ajutâ familia, copiii, aia, sora Iu’ Capet.
       —   Cine nu ştie!? Yves Andrein:
       —   De bună era bună, sărmana şi poate că nu trebuia...
       —   Cine a mai stat să aleagă... ?
       —         Zic, era la instrucţie, o cercetau tocmai. Răcită, guturăită, abia o mai ţineau picioarele. îi cere, biata fată.
       —   Frumoasă mai era!
       —   Nespus de...
       —        Aşa, îi cere lui David o pri2ă. El strâmbă din nas, dar scoate tabachera. Ea întinde degetele; îi dă mâna la o parte şi: — Nu-ţi vârâ labele, te rog! — ia cu deştile lui câteva fire de tabak şi i Ie pune în palmă.
       —   Şi ea?
       —   Nimic. „Merci, monsieur", atât.
       —   Uite-1 pe... Zoikel, nepotu1 lui Zalkind Hurwitz...
       —   Parcă plecase, unchi’-su?
       —   încă de anu’ trecut.
       —   Bată-1 să-l bată! că multe snoave mai ştia, fel şi fel de drăcovenii...
       —         Tocmai. Intr-o zi, la cabaret1... du „Saint-Esprit", sus, pe Saint-Honore, într-o odaie, eram numai noi, trei-patru, cu Clermont... Tonnerre, cu Camille, ăsta susţinea că Evreii sânt oamenii cei mai cinstiţi. Rabinul zâmbea. Camille: — ...fiindcă Talmudu’ lor îi opreşte sâ jefuiască un străin, nu este-aşa?! — Desigur! negreşit, te poţi folosi de nedibăda lui, i-a răspuns Zalkind.
       —   Ah, glumele ovreilor, dac-ar şti, bieţii oameni, cât râu le-aduce!
516
        Garilhe trecea drumul, îi vede, s-apropie de masă... Toţi într-un glas;
3*4A?'  — Scăpaşi? noroc. — Abiai-au dat drumul din temniţă; vină mare: votase, atunci,
vMredusiunea numai.
Ph      — Şi cine mai?
        —   Am ieşit odată cu Lahory f cu Grappe..,
g       — Profesoru’ din Besanşon?
        —   Apărătorul lui Dietrich, primarul Strasbourg-uîui, nu? Uite că s-a mai cărat lumea.
        —   Procesu’ s-a judecat la Doubs, parcă.
'{& ^   ^ Cu el, cu Antoine Andrei t autorul...
^v i:   — Corsicanu’ da.

r‘r:"
     —   Cu Aubry...
     —   Primam’ din Nîmes.
     —   Cu Bratizel, cu Bassenge, redactorul...
     —   Cel de la Avant-Courreur?
     —   Da,belgianu, amicu’ lui Lebrun,sâracuM
     —   Eraţi mulţi?
     —   O sută şaptesprezece şi...
     —   O încheiaţi şi voi cu viaţa dacă...
     —   Tot cu noi odată, a ieşit Antonelle.
     —   L’auteur du Catehisme du îiers-Eiafl Scholastique Gudhenenc, fostul primar din Elogc:
     —   Nu e ăla de la Tribunal, Antonelle...
     —        Lui-meme. A, iată-1 pe Camus! Ce mai faci şi ce mai e pe la Arhive? Stai aici, rămâi la noi la masă.
     —   Masă, vorba să fie!
     —   Uitaţi-vă! gata era şi-aluneca de pe acoperiş...
     —   Cine, ce?
     —   Nu-1 vedeţi, sus, la Unită, deasupra, uite că suie iar...
     —   Dar ce e bănănai* asta? că mă tot ţineam să întreb, au aşezat-o ieri dimineaţă.
     —   Ce-o fi cu moar’ asta de vânt? Fagalde:
;. — Păi, nu măcinaţi voi jos? Xantrailles. generalu’:
     —   Comedi* asta cu braţele-alea lungi?...
     —   Spărietoare de ciori cumva, nu?
     —   Şi de-alungu’ lor degete,parcă, e maşina care face semne şi...
     —   Telegrafu* de care s-auzea?
     —   Tocmai, şi pe Montmartre e altuL mai încă unu’ la Rueil şi tot aşa până departe.
     —   Şi foloseşte la ceva?
     —         Vezi bine. Uite, toate câte vrei să le spui, dc-aici,până într-un ceas, ba şi mai curând, Ie află la Toulon.
        —   Mare comedie! da" cine e bab* asta cu?...
        S-au oprit şi s-aşeză la o mescioară. din stânga lor. O doamnă mai bătrână, în negru toată, dar foarte gătită şi doi ofiţeri. S-au salutat, cu cei de Ia masă.
        —   Cum, n-o cunoşti? E marchiza de Chalabre, admiratoarea lui Maxîmilien şi...
     -  — După el poartă doliu*? Parcă e o..., şi ce vorbeşte aşa tare?
517
        —   Aşa-'ie glasu'. Ia... ia... ascultă...
        —         £coutez-moi..., ce sont Ies culottes longues et Ies gilets courts qui ont fait la Revolution!
        —   Ce tot îndrugă?
        —   O zăpăcită!
        —   Nu-nut ştie ea ce spune, vedeţi...
        —   O fi, dar nu-şi are locu’ şi...
        încă din ultimii ani ai fostului regim, moda luase un tipar mai liber, vestea şi ea o schimbare. Căci cine s-ar fi încumetat sub Ludovic XV, bunăoară, să se arate într-un salon altfel decât în pantaloni scurţi,ciorapi lungi şi frac brodat,pe toate cutele, şi câţiva ani mai târziu, iată că tineretul se înfăţişează pe străzi şi pretutindeni, aşa cum îi vine, cu cisme sau...
        —   Ou des culottes longues, comme je viens de vous le dîre.
        —   Şi lunganu* de lângă ea?
        —   Nu-mi pare aşa de înalt şi...
        —   Scrobitu* ăla din dreapta ei, nu-1 vezi? stâ ca pe tron...
        —   Să tot fie opt-nouă ani,era soldat numai şi ca mâine îl vedeţi general.
        —   Bemadotte? sigur! Ăsta are năzuinţi mari, e şi cam bisericos, dar...
        —   Se mai schimbă omul.
        —   Şi ceralt?
        —         Colonelu’ Goae$b6 de Bellee, din garda naţională. A stat închis, până ieri. Suberbielle se scoală.
        —   Dar unde o porneşti, dragă?
        —         Mă duc în... Saint-Marceau, la ospiciu, o biată nebună şi încercăm s-o mutăm la Salpetrifcr-ă. Esquirol, medicul ei, a pierdut orice speranţă s-o mai vindece şi...
        —   Pe cine?
        —   M&icourt, săraca, Thdroigne deM&icourt, aţi uitat-o?
        —   Cum, mai trăieşte?
        —   Adevărat că nebunia i s-a tras din bătăi' aia?
        —   Posibil sau c-a deşteptat-o în ea, numai, bătaia, — şi doctorul pleacă.
        —         Uite, d-le, o credeam demult pe altă lume. Ştiţi că l-am văzut pe bietul Destoumelles, pe Louis, săracuM-au dat drumu*, dar mult n-o mai duce.
        —   Bolnav?
        —   Destul de rău. Halal om!
        Trcfontaine, fratele, fusese osândit la moarte; Destoumelles era ministrul contribuţiilor publice. îşi dăduse demisia din guvern şi se înfăţişa la judecată, să-şi apere fratele. L-au închis, din porunca Comitetului.
        —   Da, era om de treabă, dacă zici. Stătea la Passy, parcă?
        —   Mai stă, cobe!
        —   Da' ce fuse... împuşcăturile-astea?
        —   Le încearcă, artificiile. Diseară, avem luminaţii mari şi...
        —   Să nu se întâmple iar ca atunci!...
        —   Hai, zău, mai bine plecăm.
518
        —          Eei şi d-ta,unde să mergem? abia acu’ s-a mai răcorit niţel. Dar... cine sânt ăştia Ytrei,cu Vaquelin?
Ş — Cu fizicianu’? da, el e, nepotu’-miu şi ăilalţi, îmi par străini, nu? Bochkoltz, avocatul:
■'     — I-am cunoscut mai adineaori, la „Foy ", la cafenea...
        —   La... pere Jousserand, ştiţi că are un rachiu d’Andaye!...
        —   Ştim-ştira! de la Suresne şi de mai încoâ.
? :    — Şi cine sântăiă? Uite-i că s-au oprit, caut-o masă. Da, doi din ei parcă sunt fraţi,..
I -    — Unul din ei, ăla mai înaltu’, e baronul Humboldt.
        —   Filologu’?
        —   Şi cel1 alt mai tânăr,cu ochii albaştri, Alexander, fratele lui, naturalism1.
        —   Parc-am mai auzit de el.
        —   Ai s-auzi tot mereu, spune Lamarck. Era cu ei toţi la masă.
        —   Şi..., ălălalt e... un englez, sigur! staţi că~l văzui şi pe...
        —   Bătrânelu*? da, nu v-am spus? era cu ei, e poet şi niţel...
        —   Cine?
        —          M. Erasme Darwin. E doctor, dar nu mai practică. Deştept spirt şi pare foarte ^învăţat. E plin de duh. L-am...
        —   Bine, da1 cum de veniră?
        —          Cine vrei să se lege de ei, şi, aşa-mi spunea şi Englezu*, s-a dus până Ia ei zvonu’ ~c ă ne-am cuminţit.
        —   Au şi aflat de? Xantrailles:
        —   Teîegrafu’ de la Marly trăncăne de o săptămână mai bine.
           Atunci. vin iar străinii la noi, grămadă.
p — Las’ să vie, aduc şi bani cu ei şi ne fac plăcere.
        S-a mai rărit lumea. Au pornit mulţi spre case.
        —         De n-ar fi scumpetea asta afurisită! ştiţi cât am plătit ieri o ştiuculiţâ? opt sute de franci! şi mare cât o sardea.
Y — Mie mi-a luat Evfry pe un pâtd-u, o mie.
        —          La „Cobra", ştiţi..., ne-a pus la socoteală aseară sarea, numai o sută op’zeci şi •; şâse de franci!
        —   Sărat! sărat!! şi ce-aţi mâncat?
        —   Dacă vă duceţi la şantan să...
        —   Lucruri bune?
v -    — Spune,uite...
        —   Allez-y! on a faim, nous.
        —   Puisqu’ il vous faut... savoir, voici: une bonne gelfe de mfires sauvages...
        —   Â la moelle de boeuf, quel regal!
        —   Une sauce...
        —   Pardon, c’cst plutât un coulis qu’une sauce.
        —   Je le sais fort bien, mais croyez...
        —   On l’a fait au gras avec du bouillon ou au maigre...
        —   Avec du lait, c’est justement;
        —   Moi, jeprdfereun bon voi -au -vent de chez... M6ot.
519
      —   Avec cretes et laitances! oui?
      —   Croyez-moi, un bon finStot de poulet vaut...
      —   Pour des cotelettes â la minute, allez plutât chez. *.
      —   Un salmis de perdreaux aux truffes et des petits pois admirable...
      —   Une bonne bouteille de Volnay...
      —   Dig^rer devient dans ce cas, une oeuvre pSnible.
      —   L’abstinence serait plus facile â supporter...
      —   Pharisien, va!
      —   Tocmai noi deputaţii ar trebui să dăm pilda...
      A început să se întunece. Carta de Saint-Cyr trecea, îi vede, se opreşte:
      —   Bunâ-seara!
      —   Cum, n-ai plecat frică?
      —   Circulaţi... circulaţi .cetăţeni!
      —   Poate... luna viitoare.
      —   încotro? şi rămâi cu noi, ia loc. S-aşează.
      —   La Cospoli, era vorba.
^ — Auzisem că vor să te tdmeată în... Asia undeva, nu?
      ~ Mai aproape.
      —         Se vorbea azi, la Externe,în secţii, c-or să pornească o comisie în Valahia, parca, de-aia te întrebai.
      —   D-nul?
      —   Anselme Garrau, se înclină, îşi dau mâna.
      —   Cum, nu vă cunoaşteţi? e doar autorul faimoasei scrisori... către Carro.
      —   L’affaire Roussignac.quoi!
      —   A-dâ. Nu mai plec şi mă bucuram.
      —   Am auzit că la Coastantinopol sânt femeile cele mai frumoase.
      —   Dacă ai imaginaţie, numai.
      —   De ce?
      —   Cine le poate vedea faţa?
      —   De mâncare se găseşte pe-acolo?
      —         Asta da! Tocmai ce vream să vă spun: cetii buletinu’ de azi al poliţiei..., dar să nu vă supăraţi, d-lor deputaţi...
      —   De ce?
      —   Nicidecum.
      —         Atunci vă spun, iată ce scrie, — scoate o hârtiuţă, — am transcris întocmai, — le citeşte: — Azi, dacă nu eşti deputat, mori de foame! a scris as’noapte careva cu cărbune pe zidurile de la Hotel de Viile şi pe altele...
      Se uită unul la altul.,.
      —   Exagerări.
      —   Parcă noi nu râbdăm?
      —   Luptăm cu amintirile şi...
      —   Uite, şi mie mi-e foame.
      —   Hai să pornim,că se aprind şi...
      —   E vorba că aveţi unde merge.
520
Pg — Şi CU CC.
       —   Admirabilă invenţie!
       —   Care?
g' — Asia. Să nu mai bâjbâi prin întunerec, noaptea,
S:    — Şi noaptea, adică,
g,    —. Aud c-au reclamat iar, hoţii de buzunare,
fţggvPânâ prin 66, pentru luminatul uliţelor, aveau felinare şi le-au înlocuit. Cu iîricuviinţarea lui Bailly, când fusese primar, Bourgeois de Château-Blanc a instalat altele, câteva mii. Dau lumină mal bună şi costă mai puţin.
       —   Vous Pavez lue?
    !V— Quoi donc?
       —   La... plainte des filous et dcumeurs de bourse,â nos seigneurs Ies rSverberes.
g     —Ai naibii!
       —   Pentru meseria lor, ce e drept, lovitură grea!
K     -Şi că dă-i..,!
       —   De grele nu mai scăpăm noi curând.
       —   Prea nc zbuciumăm şi noi.
v*    — Prea nu sunt cuminţi!
p     — Cine?
•     — Poate că... toţi câţi sântem, nu?
-iii:încep să se scoale.
       —   Nu ştiu pe cine am auzit c-ar fi spus Katerina...
       —   Care?
       —         A Rusiei, că... Franţa noastră, de va trece pragul, va fi blândă şi supusă ca un ^mieluşel.
r     — S-ocreazăea!
;     — Dar că-i trebuie omul de nădejde, îndemânatec şi mai semeţ decât toţi semenii
;:săi din veacu* acesta, poate...
       —   Să se fi născut oare aşa om?
       —   Tocmai, asta se întreabă şi împărăteasa.
       —   Mai ştii?! voi ştiţi pe cineva aşa?
       —   Vorbe de claca!
       —   Stăpân ne trebuie nou!?
       —   Bună-seara.
       —   Noapte bună.
       —   încotro?
     - — Spre casă, voi?
       —   O raită pe Ia Royal.
       —   Ne vedem la, — în şoapte, — La M6ot, bine?
      -Voi?
      —   La Caveau.
      —   Petrecere bună!
      —   Dragă Boissy, bine te ţii!
521
      —   Adevărat preşedinte, aşa arăţi»
      —   Dar nu sunt, dragii mei.
      —   Aisăfii,căte-amvisatas'noaptecătepupa un mort. înseamnă: măriri, ţine minte.
      —    Unde?
      —    După ştrengării, mai întrebi?
      —    Lasă-i să glumească. Uite, te petrec până acasă.
      —    Voios, mulţămesc. Să mergem. Pornesc în urma celorlalţi. Ies din grădină. Străbat
piaţa.
      —    Bună seara!
      —    Bună, Cambronne. încotro? Mergea grăbit. Se opreşte:
      —    M-a mânat Adela, varâ-mea, să-i caut bărbatu*. E îngrijorată; nu l-aţi văzut cumva?
      —    Pe cine, cum îl cheamă?
      —    Pe Boscary, depu’...
      —    Deputata* din... Legislativă?
      —    El.
      —    Nu-1 mai căută. E arestat de aseară, pentru,.. A strâns tot zahăru* din...
      —    Naiba să-l ia! da* ce mă fac cu ea? că urlă...
      —    Şi a mai fost închis în două rânduri, tot pentru...
      —    Dracu’ să-l ia! mă pune pe drumuri fir-ar!... — înjură şi pleacă înainte.
      —    îl cunoşti bine?
      —    Pe Pierre? da, încă de când a intrat la Maine-et-Loire...
      —    La grenadieri, va să zică?
      —    Da, şi-l aşteaptă carieră şi renume. E om şi jumătate!
      —    Cam spurcat la gură, nu?
      —         Dar om de ispravă şi încăpăţânat ca un catâr. Ăsta daca n-o vrea, nu-1 mişcă nimeni din loc.
      —         Â propos, vream să te întreb: cine era... mistreţu’ ăla din poarta grădinii, ăla cu capu-n piept? era să dea peste noi, niţel cam dinadins, mi s-a părut.
      —    A-dâ, ştiu. Babeuf... de la Tribuna Poporului, adică e chiar foaia lui, gazeta...
      —    Cap gol!
      —    Un zăpăcit.
      —    O să maj auzim de el.
      —    Ăsta n-o isprăveşte bine. Dar de Drouet mai ştii ceva?
      —         Se cam aseamănă, amândoi. Da, aud că izbutise să fugă de la... Spielberg, unde l-au închis Englejii.
      —    Mare descreierat!
      —    îşi făcuse dintr-un cearşaf umbrelă şi a sărit din turn de sus. A ajuns el jos...
      —    Era de prevăzut.
      —    Dar şi-a sucit glezna; l-au prins iar şi...
      —    Nici o pagubă, dacă-şi frângea gâtu\
      —    Ştii că lui Paine i-au dat drumu*?
      —    Ăsta era închis la noi, aici, şi pleacă, ştiu, se întoarce în America.
      Trece un ofiţer, îi salută.
      —   Bonsoir!
522
;
      —    Bonne nuit.
      —    Şi ăstuia i-au dat drumu\ tot azi.
      —    Cine?
      —    Nu l-ai recunoscut?
      -Nu.
      —     Era Rouget... de Lisle. A servit sub Valence, generalu’. Acu’ e de partea lui >n.
      —    Am impresia că „Marseillais"-a lui va avea viaţă lungă.
      —    E plin de nerv, cânticul şi de bărbăţie...
      —    Are un avânt sublim!
      Cu pălăria îndesată pe ochi, ferit, trece...
      —    Bonsoir, Marmontel.
      —    Chut?, — şi pleacă înainte.
      —    S-a arătat şi ăsta, de câteva zile.
      —    Da, că nu-1 mai văzusem demult.
      Au ajuns în rue de Bourgogne. Se opresc în loc, sub balcon, la casa verde. Boissy d’Anglas:
      —         Uite, Joseph, sunt două luni, a trebuit sâ trec într-o dup’ amiază prin afurisit" asta de piaţă şi când am ajuns aici, ştii că-mi erau ghetele roşii de sânge? Pe unde pusesem talpa şi câinii după mine, grămadă, mai să mă sfâşie...
      Joseph-Dominique Garat, fostul ministru de Justiţie...
      —    Sper că nu mi-o spui fiindcă?...
r; — Ce vină poţi sâ ai d-ta, apoi, n-ai plecat singur de bună-voie? v; — De silă, Boissy, de scârbă!
      —    Te înţeleg.
      —    L-ai văzut pe Louvet?
      -Nu.
      —    Părea o umbră. Mă mir cum nu l-ai zărit, era în urma lor, a străinilor ăia...
      —    Bietu’ om! prin ce friguri trebui1 să fi trecut.
      —    Nu i-a lipsit curaju\ deloc.
      —    Şi tocmai când primejdia era mai mare.
      —    Lodojska o chema, parcă, pe nevastă-sa, nu deschisese o librărie?
      —    Ba da, la Royal şi o mai are.
      —    Nostimă!
      —    Librăria?
      —    Nu, librăreasa. Râd, amândoi.
      —    Dar... — şi pornesc înainte,tăcuţi — o vreme.
      —          Negreşit, primul act al Revoluţiei a fost dezlegarea... limbilor şi văzduhul s-a umplut de glasuri...
      —    Păreri, fel şi feluri...
      —    Opinii, sute. Zgomot. Ştirile...
      —    Slobodă, gura şi astăzi, fiecare are ceva de spus.
      —    Şi prăpăditu* acesta de asignat! o să ne ducă...?
523
      —          Şi lipsurile şi scumpetea, şi amestecul Statului în comerţ,în industrie se intensifică în fiecare zi,
      —    Fatal, Sântem târâţi tot mai mult spre o economie dirijată.
      —    Ne-am depărtat mult de la principiile noastre... liberale,
      —          Aşa zăuî pornisem cu ele şi azi, o politică... pianistă le-ar fi şi mai pe plac, unora, zic.
      —          Prietenilor lui Roux, lui Babeuf şi altora, poate, dar nu e vorba de asta. Că va veni o zi când se va sfârşi şi cu sentimentalismul doctrinelor sociale, cred...
      —    Un socialism ştiinţific, atunci?
      —          Doctrina lui, însă, în domeniul politic va fi desfiinţarea noastră, dar... o să mai treacă vreme! Noi să rămânem legaţi de idealul libertăţii, iată ce trebuie.
      —    Ei vor egalitatea. D-ta nu vezi? zilnic, trânteli şi...
      —    Pe deasupra a orice, ei...
      —    Cine?
      —    Şi Cdllot, şi Billaud, toţi...
      —    Pe dânşii şi tagma lor, crede-mă, H interesează deocamdată puterea şi.,.
      —    Şi mâine, dictatura.
      —    Poate.
      —          O dictatură liberată de orice consideraţiuni străine de idealul egalităţii sociale şi pe care o vor.
      —    Vezi prea departe, şi...
      —    Uiţi pe Babeuf, mi 1-arătaşi adineaori.
      —    Da, din moment ce sacrifici libertatea pentru egalitate, fatal...
      —          Ştiu că nu e părerea dumitale. Apoi, într-o măsură şi dacă nu i-ar mâna şi alte sminteli, zic, şi spre mulţămirea lor chiar, lucru" se poate împlini şi cu încetul, fiindcă se pot dobândi realizări practice în domeniul egalităţii sociale şi prin...
      —    N-avem partidele de stânga?
      —          Sigur! instrumentul există şi uite, şi eu sânt pentru îngăduinţă, ca şi d-ta de altfel, de una singură, însă, să ne păzim ca de dracu’.
      —    De...
      —    Să nu îngăduim încălecarea ideii naţionale de către...
      —    E tocmai ce vor îndrăgostiţii egalităţii, şi...
      —    Căci altfel ne ducem de râpă, dispărem şi ca naţie. Că va fi mâine...
      —    Primejdia poate veni...
      —    Că va fi mai târziu, să ne păzim din puteri de păcatu* acesta, că pierim!
      —    Teamă mi-e că lupta abia începe...
      —    Tot noi am pornit-o, s-o recunoaştem.
      —    Am alcătuit şi tiparul parlamentelor viitoare, de...
      —    De pretutindeni, unde nu l-au avut. Dar, iartâ-mă, d-ta mergi spre?...
      —    O iau la dreapta, şi...
      —          Şi eu am ajuns. Bună seara şi, cum ne-o lumină Dumnezeu, Joseph — îşi strâng mâna.
      —    E drept că fără o burghezie conştientă, naţională...
      —    E-he, crezu* lor poate fi dus, alunei, până la ultimele lui consecinţe.
524
      —    Stau, câteodată şi mă întreb: n-am greşit noi oare, când?...
      —    ...?
      —    La... 21 ianuarie,nu?
      —    Era prea târziu.
      —    Poate că nu trebuia.. . s-o începem.
      —          Ceva rămâne totuşi bine lămurit: pierim noi, izbutesc doctrinarii egalităţii. Altă ieşire nu e! Noapte..., — deschide uşa.
      —    Noapte-bună, — se depărtează.
                                Cap.X
                          DRAMATIS PERSONAE
  BOISSY D’ANGLAS             LASNIER, COCHEFER, LEGRAND
  COLLOT                      LORINET - paznicii
  ROMME                       MANO’-ONNfiSIME VIGOUREUX
  BILLAUD                     TIMOLEON LEPENSEURE
  LOUIS-CHARLES DE FRANCE (Ludovic XVII)
  Deputaţi, magistraţi — popor. Femei, copii. Armată.
                                             Locul de privire:
                                        1794 — 27 octomvrie 1795
         în Paris: în Conveni, la PalaisRoyal,în Vend6e; în Capitală, Ia birt la „Maiou /“. în toată Franţa şi aiurea.
       p
       x usesc o goană nebună pe creasta care desparte politica de moarte* Au căzut*.*! bieţii oameni. O fază a istoriei s-a împlinit.
       Cu doborârea lui Robespierre şi-au mântuit propriile lor vieţi, pentru a-şi păstră însă îhtâietâţile dobândite, le trebuie „Teroarea" şi vor s-o ţină înainte, neştirbită. Collot, Billaud, 'Barere nici că gândesc altfel. O mână de Montaniarzi îndrăciţi, numai, atâta sânt şi cu •Iacobinii s-au înţeles iute, stau piedică la orice schimbare.
       în Convent, sunt tot mai mulţi cuminţiţi. în capul lor, Bana,Tallien, Legendre şi toţi " Vechii montaniarzi cari diriguiesc, acum, mişcarea nouă. Ce fusese „dreapta" şi „centrul", pân’ acuşi, trec tot de partea lor* Majoritate strâns unită. Vor să se cheme... „Cordelierii", 'dar aducerea ’minte nu-i lasă. îşi zic singuri „Thermidorieni", pe drept cuvânt.
       Sieyes amuţise de doi ani mai bine,prinde glas. Boissy d* Anglas,Grfgoire se trezesc. ,lAdunarea"-şi asumă şi oblăduirea oraşului; abia de se mai îngăduie secţiilor să se întrunească, din zece în 2ece zile numai. Şi pentru a le potoli stăruinţa de a se întâlni, ^rânduiesc să nu se mai plătească cele 0,40 centime cât căpătă fiecare patriot care venea j&jă bea acolo, gratis. Au pierit patrioţii.
•     Dintre ei, adormiseră mulţi — se deşteaptă. Fără osebire, ura împotriva regaliştilor ;%ii li s-a stins. Deschid totuşi porţile închisorilor, dau drumul celor categorisiţi „suspecţi",
fiindcă n-aveau altă vină. Collot d'Herbois spumegă:
       —  Cu astfel de măsuri neghioabe dărâmaţi tot ce-am clădit noi!
       Legendre:
•     — Ce săd faci, golim şi noi puşcăriile cum ne pricepem! Voi, ce-i al vostru, aveaţi "alte mijloace...
       Şi între ei, ura creşte.
       Zădărnicesc şi legea din 22 prairial, închid Tribunalul-Revoluţionar. Fouquier-Tinville e împricinat, chemat să dea socoteală de păcatuirile sale. Procesul s-ar putea sfârşi iute, dar Montaniarzii tărăgănesc astfel lucrurile încât ţine aproape nouă luni; ba trag nădejde să-l scoată basma curată. El, sărmanul, văzând atâtea opintiri, să-l scape, ' se tânguie amarnic:
       —        Tot ce-am făcut, păcatele mele!, — spune Conventului, — voi mi-aţi poruncit, ; puteam să n-ascult de patriotica voastră poruncă?!
       Joseph Le Bon, Carrier — nemernicilor, le-a sunat şi lor ceasul!
       Pe străzi, lumea mişună. Veselă; zorit fiecare la treabă. La răscruci, cântă: Le Rtveil du Peuple!...
       Tichia şi „carmagnol"-a nu le mai poartă decât Iacobinii, tot mai puţini; ceilalţi se îmbracă cuviincios. Mulţi, cu îngrijire chiar. Sc deschid saloane. D-na de Fontenay, amica lui Tallien, e în fruntea bucatelor. Montaniarzii sânt furioşi: „Majoritatea e regalistă! toţi sânt aristocraţi!Când va veni vremea... curând, vor fi. Votul Adunării i-a scutit de orice osteneală,pe gălăgioşi, i-a îndepărtat de la treburile Statului. Toţi cei din comitete au fost înlăturaţi, nici unul din „Munte" n-a mai pătruns acolo. Armatele, chiar, vor dobândi victorii Şi fără Camot.
       Vadier, Amar, Voulland, Barere nu-şi mai găsesc astâmpăr, iar i-a încins frica. Pentru a-şi ocroti zilele, poate că năzuiesc să puie mâna pe putere, strâng lângă ei pe cei mai
527
năbădăioşi dintre terorişti, aţâţă pe Iacobini să frământe norodul, negreşit fără a se arăta ei făţiş potrivnici Conventului, căci prăvălirea lui Danton şi mai ales săvârşirea lui Robespierre, fără judecată, îi băgase în răcori. Atât de mult crescuse faima atotputerniciei Adunării!
       Pentru a destrăma „Teroarea44, Conventul foloseşte aceleaşi mijloace cu care o clădise. Trimete în departamente comisii împuternicite, straşnic, să împrăştie „societăţile populare44, să cureţe administraţiile locale de prigonitori şi, în toate dregătoriile în care intrau aleşi, numai, să numească ei singuri oameni de ispravă. Constituţia din 93 o Iasă mai departe să doarmă în dulap, vestesc însă pretutindeni că înainte de a se răspândi, vor veni ei cu altă haină... mai pe măsura Republicii. Reacţiune — negaţiune şi în ce priveşte politica financiară. Surpă, dărâmă, împrăştie tot ce aminteşte „Teroarea44 şi nu pun nimic în loc. Pentru câ pe piaţă nu-i altă monedă şi fiindcă-1 pot avea uşor şi repede, asignatu-1 păstrează. Aşa-1 mână la vale. în ziua „de pomină44, plăteai un louis-aur, şaptezeci şi cinci de livre-hârtie; peste un an, în toamnă, pentru un ludovic capeţi două mii două sute de livrt-asignate şi te şi mai roagă!
       Toţi benchetuiesc, Cambon îşi vede de visterie. Stăruitor şi cinstit, vrea ca şi comisarii poporului să dea regulat socoteală de gologanii ce Ie trec prin mână. O să-i supere, bănuială. Tot el dobândeşte, de la Convent, un decret de despărţenie a Bisericii, de Stat — pe care-1 scuteşte să le mai poarte de grijă popilor. I-au tras urât pe sfoară, şi pe cei juraţi. Oricum, ciudată întoarcere a vremii! căci la obârşia regimului, încă, veniseră cu... constituţia civilă a clerului!...
       Apoi, vrând să scape de la risipă bruma ce rămăsese din averea obştească... Dintre deputaţi, unii mari preţuitori de „bunuri naţionale44 cer stăruitor ca pentru dobândirea lor să nu se mai ţină licitaţii că... „e înjositor şi ruşine mare!44, zic, iar alţii vor ca ele să fie împărţite în Ioturi mai mici. Gânduri bune, negreşit. „Bunuri44, adică, după puterea fiecăruia.
       Asignatul se hâţână rău..., abia-I mai propteşte niţel chezăşia pe care-o poartă.
       Din bănci, de sus:
       —   De vreţi s-ajutaţi pe nevoiaşi cu tot dinadinsul, mai bine scădeţi-ne birul!
       Vistemicu! n-aude. Dar jumătăţi de izbânzi îl dau curând gata. Apoi, nu e nici pe
placul celor noi şi nici pe-al înnoiţilor, cum naiba să-i mai împace!? Morocănos şi ţanţoş, Cambon se leagă şi de Tallien:
       —   ...şi ’mneata de colo ai preacinstit jafurile!
       —   Poate... cucoana ’mnealui!?...
       —   Nu-ţi permit!
          Ştim noi, sfârşirăm cu una, dar asta-i... Antoinette III
       —   Şi cine-i aia?!
       —   E soţia mea, jur!
       —   Numai a dumitale?!...
       (Aplauze!)
       Arţăgos cu toţi şi prea încuiat la pungă; în Adunare, pe săli, zilnic i se pomeneşte dc ducă. Mult n-o să mai stea la Finanţe.
       Mulţime de averi mai stau la popreală. Bănuiţilor, cărora Ii s-au dat drumul, li se dau înapoi şi bunurile. Ştirbite puţin, unele. încep să purece şi listele cu cei plecaţi sau trecuţi, pe ele, de câte mai multe ori, din repezeală. Cu acelaşi prilej, revăd şi condica bunurilor.
528
      Din toate părţile, cer slobozirea negoţului. Agricultorii sânt la preţ. ..
      —    Făr* de ei n-aveam noi pâine!
      —    Ei sânt adevăraţii patrioţi, şi...
      —    Tagma cea mai aleasă, d-le!
      —    Ei sânt duşumeaua Statului!
      —    Dărâmaţi tot ce stă în calea industriei şi a negoţului, dacă vreţi ca...
      —    Ce prăpăd s-a mai pornit iar biata Franţă!? — geme altul,
      —    Cinstiţi-1 numai pe cine munceşte!
      —    Iar veniţi cu iconomii?!
      Râsete.
      —    Daţi-le pace!
      —    Suprimaţi rechiziţiile!
      Competiţiunile, luptele de partid, demagogia electorală îşi încep Domnia. Vor conlucra la dezbinare, la dărâmare.
      Crezuri liberale..„ încep. Vin şi le zbiară la „bară14. Sosesc tot mai mulţi, purtătorii de cuvânt ai poporului... oprimat. Aşa veneau şi al1 dată. Te miri de n-or fi tot aceiaşi!?... Ţipă, urlă:
      —    Suprimaţi rechiziţiile!
      —    Şi că daţi-le dracului!
      —    Sfârşiţi odată cu ele!, — se roagă.
      —    Să nu ne mai legăm de cine strânge marfă! căci o adună pentru...
      —    Pentru Pungă-plină!, — strigă Maţe-Goale, din băncile de sus.
      —    Tot pentru noi strânge şi...
      —    Aşa-i! aşa1!...
      Conventul ce să mai spuie? Greu, să le facă pe plac dintr-odată. Hotărăsc: materiile prime trebuitoare industriei să na mai fie poprite şi binişor, tot aşa şi pentru celelalte. Pentru slobozirea bănuţilor, ajunge voia comitetului financiar, numai.
      Tallien:
      —          Poporul însă să ia aminte: nu reaua-voinţă şi evenimentele, numai, scumpesc bucatele, dar mai ales...
      —    Cheltuielile voastre!
      —    Risipa!
      —    Şi madama... dumitale!
      —          Zic, mai ales puzderia de asignate de pe piaţă şi pe care trebuie să le restrângem căci altfel...
      ~ De-aia le daţi mereu drumu’!?
      Zic multe, dar nu fac nimic. în toamnă, Johannot:
      —    Eu ce să vă spun, valoarea asignatului va spori de la sine dacă...
      —    Deşteptule!
      —    Berbecule!
      —    Căci... vedeţi...
      —    Nu-J mai vedem!
      —    Observaţi... că şi garanţiile lui cresc în acelaşi timp şi...
      —    Ce îndrugi acolo?!
529
      —    Ziceam, nu se scumpesc oare toate şi cu ele şi casele, pământul?!...
      —    ’raneata citeşti de-a-ndoaselea, ori că grăieşti anapoda?!
      -Cum?
      —    Uite-aşa!
      —    Atunci, să facem arfei!
      —    Să faceţi economii!
      —    Să controlăm cheltuielile, şi...
      —    în sfârşit, ai brodit-o!
      Altul:
      —         Mai bine daţi-le drumul banilor să iasă din ţară, dacă ne aduc lucruri de prima necesitate şi vor ieftini ei singuri piaţa şi...
      —    Ştiţi că s-ar putea!...
      —    Aşa e! aşa!...
      Mai rămânea... maximum-ui. Strâmbăciune care nemulţumea pe mulţi. Şovăiau s-o desfacă, căci tot o mai socotesc născocirea cea mai de căpetenie a Revoluţiei.
      între amintirile trecutului şi aprigile nevoi ale zilei,nu mai ştiu ce s-aleagă. "-Unii:
      —    Mărginiţi preţurile pe districte şi numai unde va fi nevoie!
      Alţii:
      —    Măriţi preţurile, mai bine!
      —    Lăsaţi să-şi desfacă fiecare marfa cum crede, nu-i dreptu’ Iui!?
      Făcuseră drum, de la o vreme. Asignatul coboară.
      Mai mult pătimeşte plugarul, muncitorul cu palmele, toţi nevoiaşii. Hârtia pe care-o primeşte ţăranul, pentru bucatele lui, uşurică ca pana.
      Lumea, nemulţumită.
      Trec săptămânile. în iarnă, cele două comitete ale Adunării precum şi ale „Lichidărilor", „Finanţelor" şi al „Comerţului" se învoiesc, în sfârşit, şi sting odată pentru totdeauna, zic, orice rechiziţii şi orice preţuire silnică. Dar când să treacă la vot..,
      —    Şi dacă agricultorii vor urca preţurile?
      —    Aşa e!
      —    Te pomeneşti, mai ştii!?
      —    Dacă lumea n-o mai putea cumpăra?!
      —    Naţia să sufere ’ntruna!?
      —    Până când?!
      —         Eu cred..., cred că dacă zădărniciţi măsură,preţurile s-or urcă nebuneşte şi n-ai să mai găseşti ce să cumperi, dac-o păstraţi. Aşa-mi dau cu părerea, şi...
      —    A se slăbi!
      —    Chibzuilule!
      —    Las" că ştim noi!...
      Totuşi, peste două zile, hotărăsc slobozirea mărfurilor de 3a strânsoare. Vinzi cum vrei, iar pentru nevoile Republicii, concurenţa şi libertatea — temeliile comerţului şi ale agriculturii, ele să le poarte de grijă.
530
       Conventul sc teme ca părăsirea legislaţiei revoluţionare să nu îndemne ea singură preţurile să crească, şi nu se înşelau. Hulirile toate curg pe capul „mântuitorilor" din thermidor.
       —   V-aţi dat cu speculanţii!
       —   O să ne lăsaţi pe drumuri!
       E un dram de adevăr, negreşit, în văicărelile lumii, dar pe alt drum. Urcarea nesăbuită a preţurilor e pricinuită numai de scăderea asignatului.
       Louvet, girondin-ul, s-a arătat — ca o stefîe! Vine, cere şi el „răzbunare”! Gazeta sa, Sentinela, apare iar. Condeiu’ aprig: „Dacă n-aveţi arme, dezgropaţi morţii, luati-le ciolanele, fraţilor, şi exterminaţi tâlharii!44. Presa toată, dezlănţuită.
       Toate ziarele sânt thermidoriene şi mii de broşuri, toate, se leagă de ce a fost, de Teroare. Jurnalul Oamenilor Liberiy atât ziar jacobin a mai rămas, se tânguie: „Cetăţeni, priviţi cum ne stâlcesc în bătăi aristocraţii! Auziţi cum plâng şi gem patrioţii! Răzbunare!!”, dar n-au noroc căci nu nobilii le stau împotrivă ci Fidron şi Tallien, căpetenia şi idolul tineretului. Şi mai îndârjiţi, sânt gazetarii la 2 fructidor, Tallien strigase în Adunare: „Libertatea presei sau moartea!şi proscrisă de tiran, presa se răzbună, acum.
       Iacobinii uneltesc de zor.
       PrintreThermidorieni, Freron e cel mai aprins; mai are răfuieli vechi cu mulţi dintre terorişti. Pentru a le stinge, adună peste o mie de tineri, mai toţi aparţin burgheziei, rude cu cei executaţi şi din cei care au fost asupriţi de Teroare, ei sau neamul lot. Şi fiindcă „băieţii44 se poartă chipeş, lumea le-a zis „Jeunesse dor£e”. Cutreieră voioşi ulilile şi unde-i întâlnesc pe Iacobini îi snopesc în bătăi, — toţi poartă în mâini toroipane,
       Tâmosiţii, mai învrăjbiţi!...
       Conventul s-a hotărât să isprăvească cu ei. Opreşte, prin decret, orice legătpri între societăţile populare şi cluburi, oricum s-ar denumi ele, căci îşi schimbau, blestematele, numele de la o zi la alta.
       Hotărârile Adunării îi încâinează şi mai rău. Apoi, se tem că curând vor fi daţi judecăţii şi Billaud şi Herbois, şi crezând că ameninţările mai pot prinde, nu-şi stăpânesc gura.
       La clubul din Saint-Honord, înfierbântat, în toiul cuvântării, Billaud-Varenne strigase: „...leul moţăie, da, dar vai! când se va trezi ghearele lui vor extermină pe toţi vrăjmaşii noştri şi nu va mai scăpă nici unul cu viaţă!”. Toata pasărea pe limba ei piere...
       Şi fiindcă cei din sală aplaudaseră din puteri, Conventul a hotărât să desfiinţeze „clubul”. Freron şi-adună „băieţii41. în Saint-Antoine, în Saint-Denis, Iacobinii mai au prieteni destui, îi strâng şi ambele tabere pornesc spre Carrousel, dau năvală în grădina Tuileries. Unii strigă:
       —   Trăiască Iacobinii, jos aristocraţii!
       —   Urâaa! trăiască Conventu*!...
       —   AUons enfants de la pa-îrie..
       Ceilalţi zbiară şi cântă:
       —   Le jour tardif de la ven-geance...
       —   Foit enfin pâlir vo-tre bourreau...
       —   Trăiască Conventul!
       ^ A bas Ies terroristes!
       —   Â bas la queue de.Robespierre!
531
      —   Vive la Conventionf
      —    Uraaaa!...
      Şi dă-i cu bolovani şi cu pietre! Ciomegele încă nu stau degeaba şi sângele curge. PrinşiT au şi unii şi alţii. îi duc şi-i lasă în seama Siguranţei. Pare însă că comitetul nu-r opreşte decât pe cei aduşi de flăcăii lui Freron, pe patrioţi, iar celorlalţi Ie dă drumul. Aşa spun necăjiţii, — aşa o fi. Şi vreme de trei luni, nu e zi de Ia Dumnezeu fără asemenea bătălie. N-a rămas Jacobin fără cucuie în cap. Nimeni nu mai cutează să poarte tichie...
      în Convent, aceeaşi frământare:
      —         ...şi dacă ne aduc mărfurile de care avem neapărată nevoie, daţi drumul banilor să iasă şi...
      —    Ei vor ieftini viaţa!
      —    Şi aurul, veţi vedea, va ieşi el singur din ascunzişuri, unde zace.
      —    Opriţi însă,.. demonetizarea căci.,.
      —    Vorbeşti sa te afli în treabă!
      —    Eu? pardon!
      -Cetottrăncă’!?...
      —    Cum adică?
      —    Ca şi cum deprecierea nu s-ar face ea şi singură!
      —    Crezi serios?...
      —    Pa'ole d'hon7...
      —    Da1 pe ce lume trăieşti!?
      Câpăţâna de varză, patru ani îndărăt, o luai în preţ de şase centime — a ajuns nouă franci! Săpunul... îţi spală punga. La fel şi cu grăunţele. Şi se însămânţează tot mai puţin, căci maxima*-ul i-a jefuit pe plugari, nu le mai arde să-şi muncească ogorul.
      Năzbâtiile demagogiei îşi dau roadele. Mai încercat e norodul, aşişderea şi slujbaşii şi toţi cei cu bani număraţi — toţi o duc greul
      Se prăbuşesc, nu mai pot stăvili inflaţia. Vorbesc de economii, dar nu Ie mai pot face. Scot pe unii — aduc pe alţii, în slujbe. Tot ce întreprind iese pe dos. Conventiştii-şi măresc negreşit simbriile, le sporesc căci:
      —         Cum să-ţi fie gândul la treabă când pierzi vremea să te tocmeşti cu birtaşul?! când dârdâi de frig în plapomă, n-ai lumânare, nici ţoale să pui pe tine şi...
      —    Golăşule!
      —    Aşa zău!
      —    Aşa! aşae!
      —    Are dreptate]
      Mai e vorbă! Iar Cambon:
      —         ... şi să nu uitaţi că sforţările magnanime ale naţiunii franceze nu s-au realizat decât prin crearea mijloacelor de plată în suficientă măsură ca să asigure nevoile debursăriJor!, — şi fără alte lămuriri le-arată că e hotărât să restrângă circulaţia...
      —    ’păi ce spuneai?!
      —    Parcă zicea... că?...
      —         Să zorim intrările şi..., — propune din nou un împrumut de patru miliarde, titluri, care... — vor fi primite la plata bunurilor naţionale ori, după voie, preschimbate în rente viajere.
532
, cum să mai propteşti
£\:
I'
i-»:
Î:.%
      ”  — Să ne urăm... viaţă lungă!
Ş" Proiectul poticneşte. Ştiu bine că n-ar subscrî nimeni. Dar.
|;Vasignatul?
—    N-aveţi decât să declaraţi că e garantat cu... proprietatea individuală a fiecăruia!
—    Cum adică?!
—    Aşa să facem!
—    Va să zică şi după ce-oi plăti tot să mai?!...
■[    — Să plătesc eu pentru?!...
          —   Lasă să...
    ly- — Cum să las, d*le?!
          —   Plăteşti, vorba vine că!...
          —   O să plătească... popa!
          Au ajuns la colectivism. îşi dau seama, frânează. Se întorc iar la învăţămintele vechi. După prăpăd de prefaceri şi legiuiri, care mai de care mai zurbave, după atâtea ocări şi blesteme împrăştiate asupra vechiului regim, încep să grăiască precum Dupont de Ş^'ltamours, al’dată,în zorile Constituantei... Căci pricep singuri că răul vine de-acolo că l^aii sfărâmat sistemul fiscal — alcătuirea regească.
8;?r     — ...şi tocmai fiindcă nu s-a cercetat în prealabil dacă mijloacele noi pot ajunge la
^întâmpinarea cheltuielilor de toate zilele!
              PSţker* destule, trăiseră învăţătura... de minte, mărturisesc — neghiobiile săvârşite. Grăbesc cât pot intrarea dărilor, rămăşiţelor, şi pe ale izvorâte din vânzarea ^bunurilor. Dar... butoi fără fund, nevoile! Intră puţini bani şi ies cu duiumul. Curg belelele.
          De la tarapana, unde era „leagănul banilor", s-a vestit că vor opri lucrătorii, munca: J^prevă?! Asta le mai trebuia!... La Convent, spaimă grozavă.
S-

r
         —  Ce ne facem, Doamne!?
         —  Ne punem pe cap toţi lefegiii!
         —  Sigur avem revoluţie!
         Noroc că greviştii şi-au luat seama, — curg asignatele, munţi! în Adunare, discuţii. Roederer:
         —          înapoiaţi ce nu aparţine Statului, nu mai umflaţi catastifele degeaba şi însănătoşind " vatra, aşa îmbogăţiţi visteria!
         Vânzarea bunurilor celor osândiţi a fost oprită. Tot e bine.
         Armatele au cucerit întinse pământuri, oraşe, dar visteria tot goală. Soldaţii: 8; flămânzi şi aproape goi. Desculţi. Oricum, trecuse vremea voluntarilor din 1792!
^       înăuntru* ţării, şi mai rău! Lipsă şi foamete. Pier oamenii, mor vitele. Criză de preţuri,
8: n-ai nici ce să mai cumperi. Cu sprijinul oblăduirii, făina e ieftină când o găseşti — altă i , gaură în lada visteriei. Iar asignate. Lumea risipeşte.
         Cartelele de pâine! Cartela e şi ea marfă, se vinde. Scumpesc pâinea. în provincie, ; lipsă mare. Rechiziţii nu mai pot face. Plugarul se fereşte de asignat ca de dălac, mai rău.
         în Paris, revoluţia murmuie. Iau măsuri împotriva uneltitorilor şi a celor care sperie Ş lumea, împrâştietorii de veşti rele. Dar adevărul însuşi ajunge să-i zăpăcească pe toţi.
         în 19 brumaire. Porniţi de la Palais Royal, înflăcărării au înconjurat clubul, r înăuntru, lucrau tocmai. Brunt se pripăşise în curte, acolo. Latră, mârâie — nu-i meseria
533
   lui? Sar cu bâtele pe el. I-a sosit „thermidor^-ul, şi lui... Bietul câine! Cei din atelier se cred împresuraţi, pun mâna pe spade. Geamurile ţăndări,curg pietroaiele în sală.
         Au lepădat şorţurile:
         —  Să’iţi, ne omoară!
         Printre ei, şi Montaniarzii din Cameră.
         —  Săriţi, fraţilor, că ucid dipotaţii!
         —  Iaca sosim! soM...
         Le vin ajutoare şi de-afară, dar avântul tineretului nu cunoaşte stavilă. I~au pus pe fugă ciomegile, în sala mare, tribunele ticsite: furiile Revoluţiei, armata lui Mericourt, din octomvrie, despletite. Pregătite gata de păruială. Ţipă, urlă, udă caldarâmul. Bat „băieţii" la ele parcă scutură saltele. Goale puşcă, aleargă pe uliţe, sătule de întruniri, potolite gata. O hărmălaie nebună. Lumea râde. învrăjbirii apucaseră să închidă, jos în beciuri, câţiva dintre tinerei. Armata... lui Frdron vrea să dărâme lăcaşul. Conventul le trimete vorbă să se retragă, să-i lase în grija lui. Pleacă.
         Au decretat că şedinţele Iacobinilor rămân de-a pururi oprite.
         A doua zi, Fr€ron cu Cabamis, se zice că l-a sărutat până la ziuă, drăcoaica, şi cu -JVlerlm de Thionville şi toţi ciracii vin şi iau cheile, au pecetluit şi uşile „clubului". Abia au trecut trei luni, de la thermidor şi tagma jacobină a fost împrăştiată. Nu s-au potolit încă. S-au dus să ceară adăpost secţiilor, în mahalalele lor. Dar oamenilor le venise mintea la cap, îi iau la goană, — erau şi puţini, să-i numeri. Se miră şi lumea: — Cum, numai atâţia să fie!?... Căci văd bine că zăpăceala lor, singură, a cocoţat la cârmă câţiva nemernici; să-i asuprească. Frica-i obişnuise să-i creadă mai numeroşi de câţi sânt.
         închişi la Port-Royal, fiindcă se arătaseră împotriva celor săvârşite la 31 mai, un an înainte, cei şaptezeci şi trei de deputaţi au fost sloboziţi şi se întorc la Cameră, în frunte cu Dussaulx. Vin fără urmă de pică, hotărâţi să lucreze. Negreşit, creşte numărul cuminţiţilor. Conventul propune să-i cheme şi pe cei din „Girondă", câţi au scăpat de la tăiere, puţini. Nu-i mai acoperea scutul legii.
         Cambon:
         —        .. .dar procedaţi cu o uşurinţă de neiertat şi propria voastră greşeală vă va mistui şi va dărâma şi Republica! nu le daţi drumul că...
         Louvet, Isnard, Lanjuinas, Larevelli£rre-L6peaux ies din ascunzişuri şi intră în Adunare.
         Pe Montaniarzi dârdâie pielea. Avea şi de ce.
         Iată ce se petrece înăuntru’ ţării.
         în afară: Pichegru a pornit să cucerească toată Olanda. Iama îi stă o vreme împotrivă. S-a prins gheaţa pe Wahal, şi întărit cu trupele lui Souhan şi ale lui Macdonald îşi trece, dincolo, armata pe gheaţă. Englejii şi Olandezii luptau împreună, fug sau se predau. Flota olandeză hodinea muiată la Texel. Pichegru trimete o divizie de cavalerie şi câteva tunuri. Zuydcrzee-ul e prins de gheaţă, tun. Escadroanele pornesc în galop şi cuceresc... flota. Pace cu Olanda, care-şi schimbă numele: Republica Batavă. Sieyes se pusese pe lucru, încheie cu ea un tractat pentru ambele cazuri.
         Legendre cere şi dobândeşte arestarea lui Vadier,Barfere, Collot d’Herbois...
         —        Căci ei uneltesc şi nu dau pace paşnicilor cetăţeni şi instigaţi de dânşii, numai, se. adună în viesparele acelea...
534
Şp — Să mai poftească şi-acft*! ţl:    — Şi întreţin răzvrătirea!
j[p Cercetarea celor popriţi lâncezeşte, însă, fie că Adunării i-e silă de noi omoruri, fie pcă le spune cugetul c-au fost părtaşi la cele săvârşite. Apoi, mânat de vrednică bărbăţie, ^Caraot vine la bară să-şi apere cârdăşii:
Uţ — Ştiu, văd eu însumi, sânt propriile lor semnături şi a mea...
^      — Şi te mai lauzi 1?
   ;      — Ruşine!
         —         La ce-aş minţi?! Precum a spus şi antevorbitorul meu,găsiţi semnăturile noastre pe deciziile cele mai grave...
■U'\.    — Pe cele mai groaznice!
         —            ...dar judecaţi, d-lor, că copleşiţi de griji şi răspunderi imense, având adeseori : de dezlegat sute şi sute de probleme, zilnic, neavând nici* vreme să mâncăm, de multe ori, : ‘ obiştiuiam, zic, eram înţeleşi să ne dăm unul altuia semnătura şi...
         —   Cum adică?!
         —   Lămureşte!
         —            Zic, ne dam crezare, semnam fără să cetim cuprinsul, fără să ştim despre ce era r"" vorba şi...
         -Halal să vă fie!
         —   Asasini şi inconştienţi!
...     — Vă spun, aşa că eu semnam puneri sub acuzare şi...
         —   Zi, ordine de execuţie!
         —   ...şi colegii mei iscăleau mişcări de trupe...
         —   Execuţii în masă!
       , — ...planuri de atac, ordine...
         —   Lui Sanson, nu?
         —   Aşa că ri-aveam timp să cunoaştem cuprinsul tuturor hotărârilor luate.,.
         —   Dinainte!?
         —         .. .ce se luau, ne încredeam unul în altul căci împlinirea acestui lucru imens, chiar, cerea această dictatură...
         —   Şi mai îndrăzneşti să spui!?
         —   Ia seama!
         —   Mărturiseşti, va să zică?...
         —          Această dictatură individuală pe care ne-am îngăduit-o unul altuia şi pentru care ’ nu e nici unul mai vinovat decât...
         —   Decât cei executaţi, nu?!
         —   .. .decât oricare dintre noi.
         —   Nimeni? aşadar nimeni!?
         —         Pentru crimele lor, Robespierre, Saint-Just şi Couthon au plătit şi era drept să plătească! Dar nu căutaţi vina acolo unde nu veţi întâlni decât...
         —   Bine-bine, ajunge!
         S-au lămurit, dar tot nu le dau drumul.
         Montaniârzii hotărăsc să-şi libereze ei singuri tovarăşii printr-o revoluţie şi folosind zăpăceala ce va urmă, să înscăuneze Constituţia din *93. Momentul era întrucâtva prielnic.
535
  Pâinea se împuţinase; de mai bine de o săptămână, tot Parisul primea raţia înjumătăţită. Maţe-Goale n-au minte. Minciunile prind, avea şi cine să mintă.
        La 1 aprilie, sântem în anul ’95, norodul din faubourg-ul du Temple şi din Saint-Antoine porneşte spre Tuilerics. Ciomege au, alte arme n-au. Toţi poartă tichii roşii şi scris, pe ele, „Pâine şi Constituţia din *93!“ Asta vor, şi pentru a nu-şi primejdui zilele, pun înaintea lor muierile şi copiii.
        Acolo, ajunşi, garda stăruie să-i oprească, dar copiii se strecoară printre picioarele soldaţilor, femeile dau buzna, -i prind de braţe, -i sărută. Puţinii soldaţi, câţi au rămas în rând, îi împrăştie ciomegele. Sânt la uşile Adunării. Le dau de păreţi şi, cu praful de afară nour după ei, dau năvală în sală.
        Montaniarzii aplaudă:
        —   Trăiască poporul!
        —   ../răiascâ Republica!!
        Ceilalţi tac şi aşteaptă.
        Mulţimea se răspândeşte prin bănci, s-aşează alături de deputaţi. Un zgomot nebun!...
        Cuvântătorii poporului trec la bară. Linişte.
        r- Să-i sloboziţi pe patrioţii pe carei-ati...
        —   Că de nu!...
        Izbesc cu bâtele în pardoseală.
        —   Daţi-le drumu*!
        —   Daţi-ne pâine!
        —   Pâine!!...
        —   Vrem... constituţia din ’93 şi nu plecăm până!...
        —   Daţi-ne pâine!
        —   Sau daţi-ne un rege!
        —   ConstitiT!...
        Andr6 Dumont, preşedintele Adunării:
        —         Conventul va păşi la cercetarea cererilor voastre când îşi va putea relua lucrările de la care l-aţi întrerupt.
        —   Ba acu* îndată!
        —   Daţi-le drumu’!
        —   Daţi-ne... pâine că plecăm îndată...
        —   Nu plecăm!
        Majoritatea neînduplecată tace. Montaniarzii se tem, poate c-au aflat secţiile cumva!?... Li-e frică să nu le scoată poporul, cu sila, din sală. Şi-ar pierde crezământuJ în mahalale,destul de zdruncinat şi aşa. îi sfătuiesc ei singuri să plece, fiindcă... — Lăsaţi, aranjăm noi!
        Secţiile au prins de veste, veneau în goană. Mulţimea plecase, amăgită. Armata, în sală. Preşedintele:
        —         Facţiunea criminală se cuvine să fie pedepsită. A sosit ceasul când trebuie să lovim, să izbim vârtos în şefii lor întâi! Au vrut să-i sloboade cu sila... Eei bine, nu cerem să fie trimeşi la supliciu, vremea asasinatelor a trecut! dar să-i îndepărtăm definitiv de pe tărâmul Franţei pe care-1 pângăresc! Să-i osândim la deportare şi...
536
         —   La vot! la vot!!
         —   La moar1!...
         —   Deportarea!
         Adoptat, cu entuziasm! Au hotărât să-i trimeată în Guyane-a. Iar alţi şapte, dintre deputaţii montaniarzi, vinovaţi că au luat parte făţiş la mişcare, poruncesc să fie duşi la fortul Ham*
         Pichegru era în Paris. Până va trece primejdia, îl numesc comandantul forţelor armate.
         Aşa a trecut noaptea toată. S-a luminat de ziuă.
         Pe deportaţi i-au pornit spre Brest.
         Amicii celor şapte adastă în Champs-EIysdes şi când se-arată convoiul, cu ei, sar şi înconjoară briştele lor, să-i scape. Au tras asupra însoţitorilor. Se adunase norod mult. Oştirea... lui Frdron şi soldaţii Iui Pichegru veneau alergând. îi împrăştie, şi trăsurile pornesc înainte spre temniţă.
         Se interzice şi „societăţilor-populare", din toată ţara, să se mai întrunească. Caracatiţei i-au tăiat braţele. Tot năravul n-a pierit; Thermidorienii din Convent vestesc că vor serba cu fast mare „21 ianuarie". Norodul nu vrea, cârteşte aspru: „Ruşine! mai _ bine daţi-ne pâine, făină! nu sărbători păcătoase!!“
         Aceleaşi neorânduieli şi în provincie, iată ce creşte ciuda Adunării. Hotărăsc ca rv tuturor celor cari luaseră parte la asuprirea decăzută la 9 thermidor, să Ii se ia armele. Clădărie de spăngi şi topoare; se strâng pretutindeni, arme. Le dau foc. Tallien ceruse ca şi Cambon şi încă alţi opt deputaţi montaniarzi să fie arestaţi, li trimet şi pe aceştia tot Ia castelul Ham.
             încercarea neizbutită vădi slăbiciunea Iacobinilor. Totuşi, Montaniarzii nu se dau / înfrânţi, nădăjduiesc că o pregătire iscusită i*ar putea aduce Ia putere; apoi, înscăunarea /Terorii", ştiu cu toţii că-i va menţine. Căpeteniile lor: Duquesnoy, Romme, Soubrany, r la drept vorbind, nu sânt oameni prea cruzi, sânt din prisos cei din spatele lor. Pâine nu
V  era mai multă. în taină mare, uneltesc altă mişcare mai mare. Va izbucni peste câteva săptămâni.
         S-a surpat regimul şubred al anului II şi în dosul rebegitei înfăţişări se-arată
V  dărâmături numai! O lume zăpăcită, în mijlocul unei naţiuni uluite. O anarhie nemaipomenită! Mizeria e mare. Aurul a fugit, în locul lui: hârtie, hârtie, numai hârtie!
, BIocus-ul Angliei a scumpit grozav viaţa. Lucrătorul moare de foame, cere mereu: „Vrem să lucrăm!". La Lyon, lipseşte de şase zile pâinea. O sarcină de lemne, o plăteşti şase sute / de livre; fasolea: paisprezece, litra. O spată de berbec: 1180; ouă, nu mai găseşti. O mână • ■ de candel, şaizeci de livre; o cafea: 16! — nu e mai scumpă nici astăzi, încă. Scump, şi p. tiu le găseşti. Zadarnic goneşti toată ziua, colinzi dughebile, goale. Te întorci târziu, Jî noaptea, acasă. în drum, santinela:
         —   Cine-i?!
         —   ’Zent Chiorăie-Maţe, eu mi-s!
             Acelaşi refren răsună pretutindeni, Din deznădejde vor pomi spre parlament. ■ Nemulţămirile împotriva vistierului cresc. Slobozit, Cambon fuge de-i sfârâie călcâiele.
    A trecut în ţara lui Necker, şi dumnealui. Acolo, poate chibzui asupra înfrângerilor care *, nu iartă. Se luptase înverşunat pentru mântuirea asignatului şi cu oamenii şi cu întâmplările, %■' cu plecarea Iui se schimbă şi opinia monetară oficiala. Ajung să se întrebe dacă mai face
537
  sâ te împotriveşti ţarii întregi, asuprind-o să se închine !a o hârtie care se zdrenţuie mereu?!.,.
        Un fost slujbaş de-al comitetului „Mântuirii-Publice", cetăţeanul Sabonadiere cutează să înfăţişeze într-o cărţulie ce publică tot ce gândea lumea despre hârtia-moncdă; „Principes d’tquite appliquis auxfinancesu; găseşti volumaşul în mâinile tuturor. Răspicat şi desluşit, spune omul acolo: „Statul îşi prelungeşte falimentul dacă nu încetează să mai primească, îh plată, asignatele la cursul lor nominal şi să le folosească, pentru cumpărăturile sale, la valoarea reală — precum oricine.14 Şi arătarea cinstită ce face are răsunet. Avea şi dreptate! Da" de-ar fi spus-o puţin înainte, numai, dobândea iute dreptul să suie puntea şi s-o coboare... în coş. S-au pătruns şi legiuitorii de adevăr, totuşi, îndemnaţi de protestările mandanţilor lor, împotriva urcării preţurilor, câţiva guralivi îhcep cu multă băgare de seamă, negreşit, să ceară... — „Nu-1 mai credeţi pe slovă, asignatul plătiţi-1 numai cât face nu cât arată!*1
        Johannot, raportorul comitetului financiar, depune, Ia 15 ale îunei, încheieri întemeiate şi lămurite: valoarea adevărată a asignatului să fie hotărâtă oficial şi în fiecare lună.
        Bursa Parisului se redeschide. Pc viitor, bunurile obşteşti se vor desface la preţ-^rginf şi vor fi plătite în asignate la curs, pentru a aduna de pe piaţă o câtime cât mai însemnată din această ponegrită hârtie. Tot astfel se va lucră şi la strângerea dărilor.
        Johannot mai propune să se libereze şi bunurile săvârşirilor în vremea „Terorii14, iar cele ale emigraţilor să rămâie pe veci apucate. Şi preţuind astfel bunurile pe drept rămase Statului, la vreo douăzeci de miliarde, circulaţia să fie restrânsă la zece, numai. în sfârşit, vin cu o doctorie nouă; cer ca asupra bunurilor-nationale, nevândute încă, să se sloboadă ţidule ipotecare pe care sâ poţi schimbă asignatele, un sfert la valoarea nominală iar trei pătrimi Ia cursul zilei. înU>un cuvânt, se întorc Ia chibzuirea unui „titlu11 fără uz monetar, adică tocmai la cel năzuit, dar neînfăptuit, de „Constituantă", în 1790. Adunarea nu bănuise atunci câte dandanale ar fi putut fi ocolite!...
        Dar nici toate nu merseră uşor, Conventul nu se poate cotorosi de toate deprinderile dintr-odată. încep cu amănuntele proiectului, întâi.
        Câteva zile mai târziu, hotărăsc punerea la loterie a unui număr mai însemnat din bunurile celor plecaţi peste hotare. La 16 aprilie, un pas înainte: consfinţesc libertatea comerţului cu aur şi argint, încuviinţând guvernul să facă plăţi în asignate „la curs41 şi să deschidă toate târgurile unde se ţin tocmeli pentru negoţ şi schimb.
        în sfârşit, în mai, dau înapoi averile familiilor celor săvârşiţi de la 10 martie 1793 încoâ, afară de cele care-au aparţinut Bourbon-ilor şi bietei Du Bany. Iat-o de-a binelea intrată în familia regală, post mortem. S-ar fi lipsit, biata femeie!
        îngăduinţa nu-i cuprinde nici pe urmaşii mâcelăriţilor din 9 thermidor, nici pe cei vinovaţi că şi-au părăsit ţara.
        Asignatul a scăzut la 1/332-a parte, pâinea o plăteşte 14 frs livra.
        Johannot încearcă să-şi treacă proiectele; nu merge! Curg întâmpinările. Dubois-Crancd:
        —        Să le plătim, dările, toate în natură şi astfel suprimăm dintr-odată cumpărăturile ce face azi Statul şi...
        —   Şi cu mărfurile adunate, deschidem prăvălii, nu?!
        —   Statul... Ie va vinde.
538
        —    Halal negustor!
        Altul:
        —          Mai bine să timbrăm asignatele, câte sânt de la douăzeci de livre în sus şi să le anulăm pe toate care, până la o zi hotărâtă, nu vor fi înfăţişate la stampilare şi o să vedeţi că...
        —    Iar să despuiem lumea!?
        —    Mai bine tăceai!
        Fr£ron:
        —    Cer punerea în libertate a d-lui Vilkers!... a lui Vilkers, vreau să zic.
        —    Fabricantul de pachişti?
        —    Tocmai!
        —    E un cămătar ordinar şi s-a mai apucat şi să...
        —    Un artist!
        —    Un măgar!
        —    Habar n-ai, şi de-aia-ţi cad nădragii!
        îi trage în sus:
        —    Ce-are a face?!
        —    Face cei mai buni cozondraci, vă spun de un ceas!
        —    Cozonaci, a zis!?, — întreabă de sus, din bănci. Au umflat nările.
        —    Susţinători de nădragi! bretele!
        —    A-şâa, păi de ce nu spuneai?! Minunat!
        —    Să-i dăm drumu1!
        I-au dat.
        Multe bâzneli; încurcalâ mare. Creşte zăpăceala.                                  ;
        în plină Adunare, sporovăiesc în gura mare despre beteşugurile... asignatului. Celor de cinci livre şi celor mai ajunse, din vremea regelui, le sugrumă cursul legal, îl doboară, — parcă nu şi-l puteau coborî şi singure! Lumea cu ochii pe prăpădit, mai rău îl omoară când le cade în mână. Aşa că, în luna aceasta numai, amărâtul mai pierde din puteri jumătate. Criza creşte. Mâncarea scumpă, hrana minţii — grozăvie! O carte, o plăteşti trei sute; un ziar — optsprezece franci!
        Lumea? mor de foame, mulţi îşi iau viaţa. înfometaţii şi Iacobinii, câţi au mai rămas, se strâng... Iar o să înceapă pocinoagele.
        în ajunul zilei de 20 mai — I prairial, noaptea, mahalalele sânt în picioare. Până-n zori, încep să tragă clopotele. Răsună goarnele; bat tobele. S-au adunat — puzderie. Pornesc spre Tuileries. De astă dată, Iacobini şi Montaniarzi nu se mai îndoiesc de izbândă. Vor impune Constituţia din 93 şi vor reînvia Teroarea. Iată ce vor şi iată ce cred că pot dobândi. Lucrătorii, bieţi, vor... libertate şi pâine. Mai ales,pâine!
        Două ceasuri până-n nămiezi, coloanele răsculaţilor ajung la Canousel. Conventul era în şedinţă. Nu se aşteptase nimeni să-i vadă în număr aşa mare. Nici ei nu-şi arată toată puterea dintr-odată. Au năpădit băncile, dar încă mai ştiu de vorbă, ies când li se spune. Vin alţii, tot mai mulţi. Valuri, Ia uşi. Le sparg şi dau năvală înăuntru, în sală.
        Deputaţii s-au refugiat în băncile de sus; garda Adunării, gard în jurul lor să-i apere. Preşedintele şi-a pus pălăria în cap. Secţionării încrucişează baionetele; răzvrătiţii trag asupra lor. Deputaţii, în picioare:
        —    Trăiască Republica!
539
       —   Murim la datorie!
       —   .. .’rim şi nu ne clintim de-aici!
       Vin alte secţii în ajutorul Conventului, dar şi numărul celorlalţi creşte. Un ofiţer cade, ucis. Mulţimea a pus stăpânire pe tot palatul, au înecat sala — sute.
       Boissy d’ Anglas, el prezidâ, stă nemişcat la locul său. îi cer să decreteze îndată... Rămâne stană de piatră. îi pun spăngile-n piept, zbiară la el:
       —   Te ucidem!
       —   De nu porunceşti să!...
       —   Daţi-ne pâine!
       —   Bani sănătoşi, să ne daţi!
       —   ConstitbM...
       Nimic. Tânărul deputat F£raud vede primejdia, sare din bancă, de sus, dă din coate, căzneşte, vrea să... îl ucid. Trag leşul cald afară, în prag îi smulg capul şi-l înfig într-o suliţă. Urlând şi ameninţând,proptesc căpăţâna în pieptul preşedintelui, mai să i-o lipească de gură.
       Boissy d* Anglas se scoală şi se descoperă, smerit în faţa... capului. Seninătatea Iui ^covârşeşte nemernicia ucigaşilor; se trag la o parte. Deputaţii au spart rândurile, se strâng în jurul preşedintelui, câteva sute. îl iau de pe scaun. Cinci ceasuri pline ţinuse, acolo, piept la furtună.
       Locul lui, îl ia Vemier. Sala e tot în mâna dălhăuţilor. Strigă, zbiară, bat tobele. Zadarnic, străduiesc deputaţii să le spună, să-i îndemne; nu-i pot auzi sau nu vor; trec iar în fundul sălci, sus.
       —   Să-i dăm jos d’acolo!
       —   Să-i silim să!...
       —   îmbrânciţi-i jos în sală!
       —   Deputaţii să coboare!
       S-au grămădit pe ei, îi împing spre mijlocul încăperii între primele bănci şi tribună. La strung,ca pe oii să le s... mulgă hotărârile, spăngile proptite în ei.
       —   Acti-o să votaţi voi!
       Ceasul: 9, seara. Curg moţiunile. Duroi:
       —   Cer ca patrioţii arestaţi la 12 germinai, să fie declaraţi inocenţi!...
       —   Numai atât?
       —   Şi martiri ai poporului!
       —   Şi să-i chemăm aici!
       —   Uirâa!
       —   Aşa-e!
       Romme:
       —   Liberaţi pe toţi patrioţii!
       —   Rechemaţi deportaţii!
       —   Vrem pe Soubrany în capu’!...
       —   Soubrany! Sou*!...
       L-au numit comandantul armatei Parisului.
       —   Vrem constituţia...
       —   Constituţia din 93!
540
        Vemier e nevoit să spună Adunării toate bâzdâcurile lor. Deputaţii..., unii dau din umeri, alţii dau din cap; puţini, dintre ei, ridică şi mâna, rar.
        —    Adoptat!
        —    Votat!
        —    ...’răiască Republica!
        -Tră’!...
        Goujon sare la tribună, zbiară, face semne:
        —    Trebuie suprimate comitetele de guvernământ!...
        —    Trebuie! treM...
        —         Şi înlocuite cu o comisie extraordinară învestită cu plenitudinea totală a puterilor executive consacrate Repu!...
        —    Aşâ! aşa trebuie!
        —    Cum a zis?
        —    Că trebuie să..., nu ştiu!
        —         Pentru a prevalâ definitiv asupra spiritu*... ’ristocratic care menţine incertitudinea criminală a maselor încrezătoare şi...
        —    Aşa-e! aşa!...
        S-a votat. Teroarea scoate capul. Bourbotte, Duroi, Prieur de la Mame şi Duquesnoy, câteşipatru se declară în funcţie şi pornesc să izgonească Comitetele.
        Numai că..., între timp, cele două comitete susţinute de armata... lui Fr€ron izbutiseră să întrunească secţiile. N-a fost treabă uşoară căci se înspăimântase tot târgul!... De mult ajutor le-au fost cei de la „FilIes-Saint-Thomas“ cu secţia LepeUetier. Iată-i pregătiţi. Adastă numai noaptea, până s-or răspândi „turbaţii", şi vor porni să despresureze Adunarea.
        Kervelegan, Auguis şi Legendre, toţi din comitetul „Mântuirii-Publice" şi maiorul i-JRaffet pornesc înainte cu un detaşament de secţionări. îi întâlnesc pe cei patru şi-i resping. La uşa Adunării, Prieur îl întreabă pe comandant:
        —    Ţi-a îngăduit preşedintele să vii aici? Te-a chemat cumva el?!
        —    N-am să-ţi dau socoteală!, — şi-l da la o parte, intră cu toţii.
        Alungaţi de pretutindeni, răzvrătiţii zbiară:
  : ‘   — Â nous Ies Sans-Culottes!
        —    Săriţi,ne stâlcesc! ne omoară!!
        Au izbutit iar să împrăştie soldaţii. Kervelegan e rănit la braţ. Peyssard, Gaston, ' învrăjbirii urlă:
        —    Victorie!
        —    Pă ei! nu va lăsaţi, fraţilor!...
        Răsună goarnele, hurruie tobele, vin secţionării; lucesc baionetele. îi urmăresc. £eilalţi fug spre ieşiri; uşile închise. Dau buzna în tribune, sar pe geam, s-ascund pe sub bănci, — i-a cuprins spaima.
; ; . Au golit sala Adunării. La Assomption, ceasul bate miezul nopţii.
        Paisprezece ore a ţinut dandanaua. Nu se mai gândesc nici la somn nici la mâncare, numai la răzbunare li-e gândul. Zădărnicesc toate decretele smulse cu anasâna, ard şi • ■ urnele... Pe Goujon, Duroi, Romme, Gaston, Soubrany, BourboUe, Peyssard, Duquesnoy jiv şi încă pe alţi mulţi, i-au arestat.
&7C     — Nici o iertare!
541
      —   Să isprăvim cu ei!
      —   La moar*!...
      —   Să-i arestăm pe toţi dezbinaţii!
      —   Cin’ n-a fost cu noi e împotriva noas7!...
      —   Să se ştie!
      —   Arestaţi-i!
      —   Şi pe Bouchottc!
      —   Şi pe,.. Pache cui îi lăsaţi?!
      —   Să votăm dezarmarea celor care-au îndrăznit să răzbat* aici! Să aplicăm legea!
      —   La vot! la vot!!
      Aşa au făcut. Şi în noaptea "ceasta, în sfârşit, s-a încheiat despărţenie veşnică între Revoluţia franceză şi crimă, — stăruie groaznic păcatul asupra Franţei. Aproape şase ani de zile!
      Iacobinii tot n-au pierit, Secţiile din Popincourţ, Montreuil şi Quinze-Vingts sâr în ajutorul lor, vin cu tunuri şi le-aşează cu ţevile spre Adunare. în sprijinul ei, aleargă voinicii din Filles-Saint-Thomas. Gata să se încaiere. Rugăminţile câtorva oameni de duh i-astâmpără şi-i strânge pe toţi de partea Conventului. Aşa se zbătea apa... mulţimii, ca valurile mării. Pornesc spre case, s-a liniştit furtuna.
      •în ziua cealaltă... Ucigaşul lui Fdraud fusese osândit, îl duceau. Iacobinii împrăştie garda, îl iau şi fug cu el în mahalaua Saint-Antoine — cuibul lor de odinioară. Menou a fost întărit, de Adunare, cu comanda armatei Parisului. Porneşte cu douăzeci de mii de secţionări şi patru mii de soldaţi, din trupele de linie, şi închide toate ieşirile cartierului. Cere să-i fie dat îndată cel de ucisese deputatul, în Cameră. Oamenii, ce s-au gândit?... decât iar vărsare de sânge, l-au dat.
      Iar linişte.
      Pentru judecarea vinovaţilor, au întocmit o comisie militară. Toţi membrii comitetului alcătuit din insurgenţi, alaltăieri şi douăzeci de jandarmi, care au trecut de partea lor, sânt toţi condamnaţi la moarte. Aidomă şi deputaţii: Soubrany, Duquesnoy, Duroi, BourboUe, Romme şi Goujou. Li se citeşte sentinţa...
      Romme avea la el un briceag, se crestează cu el pe faţă, pe piept, vrea să-şi taie şi beregata, se răzgândeşte şi-l trece tovarăşilor. Fac şi ei ce sc îndură, numai. Crestături. Boiţi pe faţă, plini de sânge, îi duc la tăiere.
      Gata, purificarea.
                 „Ah! le commerce ne va que d'unefesse et le pauvre Amour estă cui"...
      Să crezi, zău! că străluce virtutea conjugală, numai?... Să nu ne înşelăm. Protestarea cea mat stăruitoare urcă de pretutindeni.
      Negreşit, pentru hoaţe şi pentru ticăloase sânt puşcării destule, şi pentru nevinovate. Pentru neiscusitele slujitoare ale lui Venus, spitalul! Pentru dragoste, însă, toată libertatea. Şi-aşa, îţi dai repede seama că tânguirea a fost scornită de un regalist, desigur!
      Erois are înfăţişări osebite, şi multe. Se resimte devremile împătimate şi sângeroase. Până mai ieri,îi stăteau în cale mănăstirile. Acolo se întemniţau fetele prea iubeţe din fire.
542
s
Surioarele sărmanei Manon se veştejeau la Sainte-Pelagie, la Salpgtrifere — umede spitale şi împuţite!
       Monastirile s-au închis. Călugăriţele pe drumuri, fetele pe uliţe, de capul lor — Rusalii.
       Din prăvăliturile societăţii, dragostea îşi ia avântul slobodă. Dezbărată de orice silnicie* liberă de oricare piedică. Stăpână peste inimi şi trupuri. împotrivă-i, nici o lege.
       Conventul n-o asupreşte, nicidecum.
       Lăbărţarea revoluţionară e proprie epocei şi-şi ia toată ardoarea de la vijelia care o înconjoară. Frânată, altădată, de ipocrizie,încătuşată în legăminteie unei cuviinţi făţarnice, dragostea şi-a trecut moştenirea Terorii.
       Libertate.
       Vin, ciripesc — stol de vrăbii nebunatece, saltă şi pleacă; umbrele lor vor dăinui peste vremuri.
       Cu mutrişoarele lor, când îngândurate când vesele* înfloresc priveliştea arsă de înflăcărarea şi furia oraşului. Dornice şi darnice. Vin ca fluturii, grămadă — în jurul flăcării de gaz... Stai la masă, ţi s-aşează pe genunchi, îţi sar în braţe. Te scoli, te plimbi, te prind de gât cu braţele lor albe şi parfumate. O întrebi:
       —   încotro, fetiţo, ce faci? — Şi cercetători, ochişorii ei te privesc, nedumeriţi:
       —        Tot ce poftiţi, d-le, tot! vedeţi, rostul nostru e să... să petrecem şi să desfătăm oriunde, — mărturiseşte drăguţ. — şi gingăşia noastră, să iertăm, dragă domnule,.. — a lăsa! ochii în jos.
       Să avem şi noi pentru ele aceeaşi îngăduinţă şi să Ie iertăm.
       Prăvălii, cafenele, bordeie, spelunci, săli de cetit, de dans, birturi şi hanuri/ figurinele de ceară ale lui Herr v. Curtius; telali, filozofi, moaşe şi felceri, hoţi — pe toţi şi de toate găseşti la Palais Royal. Oratorii au rărit-o, vorbesc destul ceilalţi. Clanţa! nu Ie mai stă gura.
       Grădina şi arcadele; locul de căutare al fetelor, al măsluitorilor şi al politicienilor. Goală grădina, astă-seară, plouă.
       Sălile de joc, ticsite. Multe. Pentru a le da o aparenţă de... moralitate, poliţia percepe de la fiecare trei mii de livre în fiecare lună — pentru săracii sfântuIui-Gavrilă. Gurile rele spun că tripourile sânt izvoarele de venit cele mai straşnice ale „Prefectu\.. rii de Poliţie'*. Cărămizile, poate!
       în spelunci, sunt trei porţi prin care pătrunzi: Nădejdea, Ticăloşia şi Moartea. Prin cea dintâi, intri; prin celelalte două, ieşi.
       Sălile pline. Femeile şi-arată dinţii, frumoşi, pulpele pline sub peplum-ul de iulie străveziu; sandale roşii în picioarele goale. Părul în bucle multe, melci, coboară Ia ceafa. Şolduri bogate acopăr umerii goi şi atârnă pe pământ, superbe ţesături împodobite cu albine şi flori. Vezi şi pălării cu funde şi pene. Unele poartă pe cap o jumătate de struţ, înfoiat. Vezi turbane, tulpane, berete mici, bonete plate şi chiar tichii phrygiene, mai rar.
       Parfumuri: fel şi felurite, îţi gâdilă nările, strănuţi de înnebuneşti. Toate miasmele. Miros proaspăt de fragi, miros dulceag de zmeură. Duf de măghiran; acru, de bergamote; rânced,de trandafiri. Miroase a micşunele, a smirnă şi a izmă. Pomezi cleioase îţi strâmbă nasul, şi mirosul de năduşealâ. Sc ţopăie mult — ziua şi noaptea.
543
       Flori — florărese: „Voilâ, voilâ Ia belle bouquetiâre! Qui veut acheter ses bouquets?"...
       Chioşcuri unde se vând mirodenii, săpunuri. *. — „â la jonquille, â la frangipane, Ies savonneites de Bologne; des pastilles odorif£rantes“...
       Bazar: lucruri găsite şi obiecte puse în vânzare. „Une frotteuse1*; canapeaua servise lui Polignac, doamnei. Foarte uzată.
       O ladă cu unsori astringente — garantate. Bideuri, seringi jaculatoare — n-a născocit-o Merval!
       O preţioasă statuie a lui Priap, cu ornamentul principal de dimensiuni mai mult decât oneste. într-un săculeţ dc catifea bleu dc ciel, un god’..., model nou, brevet-Prtfjean, mec., fundătură du Coq. Se dă spre încercare.
       Vânzarea în rue Plâtriere, hotel du Bullion. Preţurile destul de urcate. Au căutare roărfurile-acestea. Trimet şi peste hotare.
       Şi alte noutăţi...
       O boală s-a ivit, nouă şi foarte ciudată..., particulară tineretului. îi zice „Sexa“. Te prinde aşa: cu of uri, cu icneli, cu slăbirea vederii — astfel că nevoit e, apucatul, să sc slujească de basmale mari şi ca să privească, mereu dc lometă. Mai pricinuieşte boala, şi o scădere a temperaturei trupului, atinsului, şi greu de înfrânt, cere haina încheiată până la gât, sus şi strânsă, o cravată largă până sub nări, înfăşurată de şase ori peste bărbie şi peste aici. Racila, mare, aduce şi beteşugul vorbirii. îmbolnăviţii ocolesc consoanele şi inflexiile accentuate. Din buzele lor abia de răzbate un bâzâit confuz,.. „pzzz‘\.. Şi când sporovăiesc între dumnealor, crezi că stau la sfat un stol de granguri.
       —  Ma pa’ole sup’eme d’inc’oyable!
       —   Mais c'est v’aiment ho-ho’ible! c’est mi’aclificque et ve’idicque, ah! J6sus!!
       Şi lâfnoşi lucru mare! îi vezi, boclucu* gata! Te.păzeşti, dă peste tine. Şi aşa cum
sânt, sunt spaima patrioţilor. Din nimic, din te miri ce le năzare, pricina gata. Ţi se poate trage şi moartea, îţi fac de petrecanie. Aşa s-a întâmplat ieri scara, la Velloni. Un cetăţean de ispravă, Jean Bigoudou, ciobotar de lux în Saint-Antoine şi republican convins îşi lua omul, tignit îngheţata, lângă nevastă-sa — nostimă. Alături, la altă masă, îşi sorbea cu un pai lung siropul unul din ăi picniţi de „sexa‘\ că aşa-i zice boalei. Molipsitul privea întruna spre... doamna. De la o vreme, şi ciobotarul privea spre paiul...
       Se scoală şi se-apropie de masa lor, ţeapăn şi încruntat. Gândind că l-or fi supărat cumva, vrea să-l îndulcească şi:
       —   Văd, cetăţene, că aveţi o brassard'-ă?
       —   Şi tu porţi o cocardă!
       —   Sânteţi în doliu, îmi pare rău! După cine?...
       —   După tine! şi ]-a pocnit cu bâta în moalele capului.
       Văduva s-a înapoiat singură acasă.
       Dar să ne întoarcem Ia Palais Royal. Lume, parcă şi mai multă. On prend la cifcnaill&re â... „Ffoablissement d'une nouvelle C-ie d’A$surancc“... Moaşa Le Large, închinată binelui public, a deschis şi aici o sucursală — pentru ambele sexe. Centrala, lângă Operă. Abonamente: pe an, trei ludovici şi capeţi îngrijire promptă, la orice ceas din zi sau din noapte. Garaj. Ajutoare, spălători şi ungători: Audoucet, Laffecteur, Godemeau
544
  ş,â. La mahalale, alte două sute cin’zeci de agenţii deschise de dimineaţă şi până seara. Policlinici.
        Medicalii preventive: în sala de aşteptare, noţiuni preliminare. Cataloage, pentru provinciali. Tot după aparenţă, judecă şi Parizianul. Are cumva o nevoie urgentă..., consultă almanahul, punga şi gata! Pentru 30 de soli, cetăţeanul ajunge sultan, la îndemână haremul. Se uşurează de gânduri.
        Până acum câteva luni, femeia care se îmbrăca bărbăteşte era executată, asemenea şi bărbatul care purta rochie. Acu1 le vezi, câte vrei, păşind larg în pantaloni strânşi şi cu cizmuliţe. Fac şi politică. Emit păreri, dau sfaturi. în toamna trecută, o delegaţie de-a lor nu s-a dus la „bară44!? să ceară Conventului să strămute fetele în case naţionale, „pentru a le întreţine acolo în lecturi patriotice!44 Şi Adunarea, toată în picioare, le-a aplaudat’ frenetic.
        Cu răsturnarea şi mai ales cu Teroarea, femeia a cucerit o importanţă socială mare. Ajunge... asupritoare. Cum ştiu prea bine că însăşi slăbiciunea lor le scapă adesea de pedeapsă, dovedesc în răzvrătire mai multă îndrăzneală şi decât bărbaţii. Aşişderea şi pe sălile palatului.
        Fata, la Paris Royal, lucrează pentru ea, rar, şi pentru peşte — fără preget. Are locuinţă proprie în corpul clădirei, jos sau la mansardă. „Britania. Mobilier sumar. „Frotteu$“-a şi lavoarul: duşumeaua, cana şi ligheanul. Dă consultaţii în cameră, pe sală, la umbra coloanelor câteodată şi afară, pe iarbă.
        Patroana din rue Saint-Sauveur, M-me Gourdan, s-a prăpădit — pensionarele au năpădit aici.
        Regina a fost ghilotinată, dar sânt mii de regine acuşi. Titlurile articolelor din „Pfere Duchesne44 n-au fost mereu o porcărie?! Le-a oprit cineva?
        Ploaia a stat, dar iarba e udă în grădină.
        Az* noapte, balamuc mare acolo. O ceată de mucoşi tăbărâseră pe o babă s-o facă fericită. Nenorocul ei, tocmai trecea Restif de la Bretonne. I-a pus pe fugă. Plângea bătrânica. Fiecare înţelege în felul său necazurile!
        Fete de unsprezece ani şi mai mici se prostesc cu băieţi de seama lor, în tufişuri, şi cu mai răsăriţi. Astă-searâ, i-a gonit ploaia. Vin mai târziu, când s-o zbici iarba.
        Iese din lumina galeriilor şi porneşte agale spre fundul grădinii. Privighetorile cântă. Teii îmbată. înalţă umerii, îi coboară,răsuflă adânc, tuşeşte, umflă pieptul şi tună:
                       — „Je suis Lindor, ma naissance est com-mime,
                       Mes voeux sont ceux d'un ba-che-lter! “
        Aţi trecut în vreo seară de vară, târziu, pe marginea unui lac sau în apropiere? Când cântecul broaştelor, cor asurzitor, se potoleşte o clipă, bufneşte un solo-bas profund al meleagurilor umede. Stăpâneşte văzduhul. Urechea ţi se sparie şi închipuirea-ţi înfăţişează un uriaş din poveşti. Nu, o gânganie mică neagră îşi zbiară urâtul şi vuietul răscolind apele creşte, atât.
        Păşeşte înainte pe aleea de platani, s-a oprit în dreptul unui felinar. Nimeni. Pălăria în mână o ţine defund cu gura la gură şi cealaltă mână pâlnie alături. Umflă iar pieptul,
545
aruncă capul pe spate şi muzica suavă din Paessiello izbucneşte năpraznică! Cu trei tonuri mai jos, ameninţător, contele de Almaviva se înfăţişează Rosinei:
                       — „Je suîs Un-dory ma nais-scmce est com-mu-ne!!! "...
      Scăldat în lumina fanalului, dintr-odată tot la iveală. Mărunţel, subţirel, dar plin de neastâmpăr şi vlagă. Pulpanele jachetei îi bat călcâiele. Tânăr bătrân. Sprincenile subţiri, arcuite. Pleoapele grele de nesomn şi trudă. Gene lungi, ochii bulbucaţi, căprii, privesc repezit înainte, în lături. Cearcăne. Capul rotund până subt sfârcul urechilor, faţa se-ascute niţel spre bărbie. Nasul mic, drept. Gura potrivită, buze subţiri. Pielea străvezie; râmâie vinişoare albastre. Urechile răzleţe. Fruntea mare, un luciii până la ceafă,abia umbrit de o şuviţă împrăştiata cu grijă peste toată chelia. Tâmplele seci, câteva fire de păr, numai, castaniu şi creţ gâdilă urechile. Un vis parcă-i pluteşte pe frunte şi o socoteală măruntă în colţul gurii. Atotştiutor şi veşnic dus. înfăţişare de şoltic cinstit. Foarte simpatic!
      Onessime-’Mannuel Vigoureux, aşa-1 cheamă, a sosit azi dup* amiază, devreme,în capitală. Nu mai fusese. Vine de departe. Călătorie lungă.
      A colindat mult, avea câteva adrese. De-cum a coborât la bariera de Pantin, din ctîligenţă, a alergat spre... rue du Roi-de-Sicile, să caute casa. Acolo locuieşte prietenul său cel mai bun, Marius-Timoleon... Păs’ să nemerească uliţa. Pe cine întreba, se uita chiorâş la cl. Până la urmă, a băgat-o pe mânecă: Mai ştii? şi s-a lăsat păgubaş, — „îl întâlnesc eu disearâ! ştiu unde44... Şi neavând ce face, s-a dus în me Saim-Honore, la „Florence44. A stat puţin, apoi, doi paşi mai încolo, au Trait-Galant, alt bordel. Aici, a stat un ceas la taifas cu.., stareţa. Cafele. De-acolo, în rue Feydeau 50, la „Montigny“. Aici, fetele înţolite în panglici numai. Şi nu stau locului ,fâşneţe, drâcoaicele — joacă. Panglicile flutură. Te trec năduşelile! Stătuse destul şi degeaba, a pornit înainte. La... hâtel du Roule, la „Paris“. Sc dereteca şi fetele erau duse la Bois. Era şi devreme. O raită prin uliţele... Petits-Champs. Beaujolais, dar nu coborâseră în stradă fetele, erau la odihnă. Gata s-o pornească spre Câmp des Tartares, la rogojină. Departe şi gândurile-I mânau spre „Palais4'...
      A ocolit mult. Din câte-a înţeles, străzile îşi schimbau numele, unele. Căută rue de Bourbon şi abia a nemerit în rue de Lille. Vrând s-ajungă în... place Louis-le-Grand, s-a pomenit în place des Piques. Parcă-1 băteau valurile. Ameţise.
      în sfârşit,iată-J. Abia ajuns, a şi tras o inspecţie Ia... 56,la37,123,128 — „casele44 mai serioase, ale Palatului. S-a dus să aibă o idee, numai. A ocolit sălile mari, nu joacă, şi fiindcă se încălzise rău, prin galeria de lemn s-a scurs în fundul grădinii. Răcoare, dar nimeni. Şi-a încercat glasul, acu’ tace. Privighetorile cântă. Teii îmbată. S-a aşezat pe-o bancă la o răspântie. îi venea să plângă... — „Unde o fi Marius?!44. îi scrisese cu două luni înainte, până nu pornise la drum. Primise şi răspunsul lui,în ţară. Adresa era a lui... şi cade pe gânduri. Tresare. Paşi pe alee. Scârţâie pietrişul. Vine, se opreşte şi s-aşează pe bancă — puţin mai departe, în stânga lui.
      Iar l-au furat gândurile. Moţăie, gata s-adoarmă. Duf de chiparoase; gras, de n6roli, îi prind simţurile. Adulmecă. O mână îi pipăie pantalonii. Sare în sus. între el şi ceLlalt, o... doamnă. S-aşează iar.
546
      —         Cest moi, Ies gosses! Vous m’attendiez, n’est-ce pas? — şi parcă-i curge miere din gură.
      Odette Touche-du-Bois, matroană trupeşă, dă consultaţiile aici pe bancă, în Secare zi, de la 9 seara şi până spre ziuă. Fără să-i mai întrebe, le-a închiriat mâinile amândouă, înjugate, întoarce capul spre stânga, a ţuguiat buzele:
      —    Ton p’tit nom, petit chou?
      —    Jules... Sacha Larie.
      Se-apleacă spre dreapta:
      —    Et vous, cherubin?
      S-a lipit tot, de ea:
      —    Immanuel, mia carra!
      —         C’est bon, mon serin. Attention! on commencc... £a ira,Ies gosses. ţa ira! £a ira! vous allez voir!, — vâsleşte.
      S-au înviorat amândoi.
      —         O, Ies cadets bijoutiers, troppo corto! £a remue, Ies petits vers, on s’Sveille. Tanto... quanto. Je vous le disais bien, ventrebîeu! Allons enfants de lapa-tri~e!t fredonează şi înmănuşate în mănuşi lungi negre, braţele i se zbat ca două aripi gata să-i salte şi de pe bancă. Se zbate şi geme:
      —    Julot! Jules, Jules-C6sar! mon.., Ah, Manno*!...
      —    Carra.., carrissima!...
      —    Sâche... sache... Larie, larie-larie!...
      Partenerul din stânga, simţind că-i vine inspiraţia:
      —    Dacă nu vă jenează, d-le.,, d-le..., aş ruga pe doamna... să accelereze! r
      —         Sigguro! Ca orice cântăreţ maie, ştie perfect.,, italieneşte. Non si rompe non si crampa! mddaille... m^dail-le.
      —    Moiale, trop-po! a dirotto!!, şi-şi zvântâ mâna.
      S-a deşteptat toată gradina, pe nesimţite. Din chioşcuri, suspine — şi din tufişuri. Au tăcut privighetorile, dar pe ’coperişuri departe zbier mâţele şi motanii se vaită, lung...
      Aşa.
      S-a drapat în pelerina ei neagră. Candidă:
      —         On me tirouve chaquc soire, â pa’tir de neuf. Messieurs! — şi se înclină, — Demandez m’am1-Odette, au portier et n’oubliez pas son petit pourboire. On m’appeîle aussi la Soulageuse, ici. Buona notte, Ies gosses et demain, grand mimi! Vous allez voir! A dispărut printre boschete, cu trei ţânci după ea. Aşteptau în umbră, şăitanii micii
      S-au sculat amândoi, le tremură picioarele. Pornesc spre poartă. Acolo...
      Sacha Larie:
      —    Pas mal madame... Babe!?
      —    Un po* perfida e un po* vecchia.
      —    Et tres calcuîeuse, non? Elle fit vite de clore â la fois nos deux comptes...
      —    Benissimo! d’altronde... io temo, io temo ii malocchio...
      —    Meme la nuit?
      —    Elajettalura?!...
      Rămân pe gânduri.
      —    Â quand?
547
      —   Domani.
      -Oft?
      —   A la Opera regale.
      —   AH’ Opera reale, in Pariggi, oggi!?
      —   Certamente, reale... erepublicana!
      —   Scusi, non La capisco. Slăbuţ,înalt. Faţa: tăiş de cuţit. Poartă monoclu.
      —   Non importa.
      —   Mi permetta di presentarmi? mi chiamo Sacha...
      Săltat pe vârfuri:
      —         Mi chiamo Ondssime-Immanuel di Santa Rumelia, artista-cantatore air Opera, baritono-basso! Di che piese â Lei?
      —   Sonoruma’...
      —   Venti-venti una cosa del...
      —   del1 la mangollia cim-cim sim-sico sanchi pontu bulumac!
      Uluit:
      —         Bată-te norocu’ să te bată! şi l-a cuprins în braţe, — Amico, carrisssime! asta n-aş 15 crezut-o niciodată!! Zi,rumân de-ai noştri!? Ştiu că m-ai dus! Şi cum îţi zice?
    *'■***- Sachellarie.
      —   Să-mi trăieşti, frate!
      —   Şi matale.
      —   încotro mergem? Hai la fete!...
      —   Iartă-mă, sânt obosit, îmi vâjie urechile. Ho un forte raffreddore...
      —   Da, e cam obositoare... grădina.
      —   Mâine, dacă vrei. Unde?
      —   La Ope\.., nu, aici, sub arcade, — râde.
      Râd amândoi.
      —   Bine. Noapte bună! îşi strâng mâna. Pleacă, — fi veramente un tempo splendido!
      —   Zexe,Monoklides!
      Scoate besactcaua-basmaua,răsuceşte o ţigară, o aprinde — rotocoale de fum. Ar putea s-o păţească, să s-adune lumea, mai ştii!? Şi-aşa puţini bărbaţi fumează, dar nime afară din casă. A ieşit pe poartă...
      Au hotărât ca bunurile naţionale, la ele li-e gândul! să nu mai fie vândute la licitaţie iar plata să se facă în patru rânduri, la fiecare trei luni, în asignate şi la un preţ care să înfăţişeze de optzeci de ori pe cât fusese venitul „bunului41, cinci ani înapoi.
      Asignatul nu mai preţuieşte decât 1/530, din cât fusese Ia născare. Pentru un bun, vin sute să-l ceară. Privighetorii Statului nu ştiu să facă socoteli, dar ştiu cei de stau cu ochii pe bunuri. în câteva zile, aproape tot ce mai avea Republica se scurge în alte mâini, piere. A pierit şi garanţia asignatului! Năpăstuitul cade.
      La 12 prairial, ajunge la 1/650. Conventul dărâmă legea din 12, ea-1 surpase. Caznă multă, — au dobândit-o în şase luni de vorbărie şi slobozind alte şapte miliarde — hârtie!
      Starea bănească — jale!
      L-au nimicit înţr-atât,că bietul asignat nu mai preţuieşte nimic şi curând nu vor mai putea scoate alte emisiuni.
548
      Noroc că-i merge Republicii bine pe fronturi.
      Totuşi, în ţară, dezmăţul şi lipsurile sânt prea din cale afara mari. Nu pot îngriji nici de nevoile armatei nici de ale dinăuntru.
      Judecătorii, abia de-i mai prinzi la treabă, nu sânt plătiţi cu lunile. Greu să mai găseşti alţii, nu se ivesc. Şoselele erau fala Franţei, sânt gropi numai şi smârcuri. Uliţile, văduve de caldarâm, le-a cotropit praful. Putrezesc câinii pe străzi, — grase, ciorile şi şobolanii. Pier pisicile întruna.
    • De la începutul iernii şi până-n primăvară, alte şapte miliarde — la iveală. Acu', iar două şi jumătate. în tot anul III, 16300.000.000 livre-asignate, sumă!...
      Şi preţurile cresc cumplit! Văd cu toţii cum îi paşte primejdia. Curg proiectele...
      —         Plata în asignate să fie preţuită în proporţie cu masa de hârtie în circulaţie, în clipa când se face emisiunea.
      —   Nemaipomenit!
      —   Aşa să...
      Sistemul hărăzea teoriei cantitative a monezii o asprime care depăşea cele mai statornice aşezări, dar alte griji îi mână.
      Dările vor fi plătite îndată, cu noua întocmire, dar slujbaşii află că leafa lor nu va primi adaos,sau cel puţin, deocamdată... Şi astfel legea nouă ajută la intrarea banilor-/wrrie şi la săltarea acestora, dar pentru scurtă vreme căci boala era cruntă şi veche.
      Hotărăsc ca jumătate din dări să fie plătite în grâne. Deprecierea ajunge legală. Drept e, nu se aşteptau ca mofluzirea s-o cuvânteze chiar „Constituţia" anului III! Căci... la articolul XI, spun că simbria înalţilor demnitari ăi regimului să fie răspunsă în bucate,, „pentru a-i feri pe bunii patrioţi de frigurile cursului" şi, negreşit, spre a le întări voia-bunî. Aşa că cei cinci „directori" vor avea drept la câte 6666 de saci de grâu, iar membrii celor două adunări legislative, câte patru-sute opt numai, afară de tain.
      Şi fiindcă nici Statul nu mai crede în banul său, asignatul piere.
      Când hotărăsc însă ca două treimi din membrii viitorului parlament să fie aleşi din sânul Conventului, electorii într-un glas:
      —   Prea vă bateţi joc de noi!
      —   S-a umplut paharul!
      —   Nu se mai poate!
      S-au săturat de Thermidorieni; dânşii nu, de putere.
      Lecointre şi-a adus aminte de Amar, dar îi scapă vicleanul; la reînnoirea comitetului, însă, nu l-au mai ales şi rămâne simplu deputat, cât va mai fi. Au ieşit la iveală multe şi din cuvântarea lui Robespierre din 8 therm ies adevărate. La „Siguranţa Generală", fac inventariul: hârtie, aur, argint şi nestemate. Condicile lui Berthier, armele lui Santerre, cearşaful lui Marat...
      Cu anul III,începe şi sărbătoarea. Teatrele au saloane, salonaşe discrete, foyer, culise, cuiburi de dragoste. Frigurile bucuriei scutură societatea nouă. Reacţia vieţii împotriva morţii. Sarabanda o duc îmbogăţiţii. înjurai lor, hămesiţii şi nobilimea scăpătată — ciugule fârimiturile. Obrazul subţire cu parale se ţine! Protipendada nouă cheltuieşte în neştire. Ba)ul-1 duce madame Tallien.Therezia. La „Carmes", păreţii nu s-au uscat de sânge, — o sută şaisprezece prelaţi ucişi cu parul! Tallien, prea nepriceput ca să scrie ceva şi prea ticălos ca să lovească singur. S-arată rar. Pe emigraţi îi vezi şi în tribune, — amnistie tacită.
549
      ., .Ieşise pe poartă, o ia la dreapta. Suie scările. Se opreşte, se freacă lâ ochi, priveşte...
      —    Marius! întoarce capul:
      —    Ma-nole!, — coboară o treaptă, şi cad unul în braţele celuilalt.
      —    De trei zile te-aştept!
      —    Am sosit.azi, fusei la tine dar n-am nemerit... uliţa.
      Bănuitor:
      —    Atunci cum de-ai fost la mine?!
      —    Să vezi... — clipeşte des.
      —    Mă băiete, s-o luăm cu încetinelu’: întâi, ce stradă căutasi?
      —    Uliţa ta.
      Surâde:
      —    Ştiu, dar zi cum îi zice.
      —    Stăi, să dau de ea, — scoate un terfelog, îl răsfoieşte, se-apropie de felinar,
      —    Rue du roi... rue du Roi-de-Sicile, asta-i!?
      —         Mda..., şi aici stăruie toată încurcătura! Acu'-i zice rue des Droits de VHomme. ^. — Ha-haâ! sânt care va să zică şi pe uliţa matale case din alea!?
      —    La ce ’ie gându’!? au poreclit stradă, măă..,! numai pen’câ...
      —    Nu fii’că stai d-ta pe-acolo, ştiu.
      —    Casă...
      —    Puteai să-mi scrii!
      —    Puteam? află, d-Ie, c-au botezat-o acu1 trei săptămâni, uliţa şi nu mai era timp când...
      —    Da’ să nu se găsească unu’ măcar să mă îndrepte?! uitucă lume mai aveţi pe-aici!
      —    Nu, dimpotrivă, dar nu le mai plac regii.
      *- Ce să-ţi spun? nici eu nu mă prăpădesc după despoţi.
      Strănută!.,.
      —    Şi... ce făcuşi de când ai venit? adică, las’ că ştiu, te-ai dus glonţ la...
      —    Fost pe de-a-rându’! pe Ia toate adresele dumitale.
      —    Ale mele!?
      —    Pă* că nu le-oi fi născocit eu!?
      —    Ţi le-am trimes fiindcă mi le-ai cerut şi, la urma urmei...
      —    Rezon!... şi, iaca face să le ai. Ştii, colea.., când vorbeşti în soţietate...
      —    în societate?!, — l-a pufnit râsu’.
      —          Cu prietenii, cu.,nu stai nătăfleţ,ai ce povesti. Uite,arăţi călătorit şi-ţi stă şi cum să zic, bine.
      —    Teoriile tale, cunosc.
      —    Am alta, straşnică.
      —    S-auzim.
      Au urcat scările. Pornesc înainte.
      —    Zeceai?
      —    Să mănânci când ţi-e foame şi eu crâp de sătul! — bate cu palma în deşertu’ burţii.
      —    Foarte bine.
      —    Lasă binili şi spune-mi,ştii vr-un birt pe-aproape?
550
      —        Câte pofteşti. Nici Naudet nu e departe. Aici, la doi paşi, sub arcade, la Beauvilliers, te lingi pe degete, dar scump foc.
      —   Şi ce-ai căutat acolo?
        Unde?
      —   La... cum îi ziseşi.
      —   M-a invitat M-rde Prainville,da’ neştepreţuri,Doamne!... Doamne!
      O sală mare — sute de lumini. Oglinzi, pe toţi păreţii. Pe laturi, canapele de pluş roşu. Deasupra, aplice de bronz aurit, în care ard lumânări groase.
      Mese, feţele şi şervetele albe ca laptele. Tacâmuri, cristale; sfeşnice grele. Lume puţină; unii-şi sorb cafeaua, alţii prânzesc. în dreapta, cum intri, tronul casieriţei — plin! Le surâde. Faţa ca luna, perucă bălaie, condeiul înfipt după ureche, gura o „muşcată", ochii graşi; rochie neagră,corsajul: doldora.
      Marius... -Timolion Lepenseur $-apropie smerit, o priveşte lung, îi ia mâna, i-o sărută. Rămâne aplecat pe marginea tăbliei din faţa ei, ascultă. îi spune..., nu ştim ce-i spune, dar râd amândoi.
      De la trei paşi, unde s-a oprit,Mano* On&sime Vigoureux o soarbe din ochi şi-i face goange. Ea, capu1 plecat spre stânga, priveşte galeş peste umărul lui Marius, îşi prelinge buzele şi-i face cu ochiu’..., uşor. Cupidon se-albiie de şale. Ea oftează... Zâmbete, în sală.
      Lepenseur:
      —        ...’mettezqueje vousprfsente, — se întoarce, încruntat, — Vino-ncoâ<Manole, şi-l trage spre el.
      Ea se-apleacă peste mescioară; el, înălţat pe vârfuri — îşi strâng mâna, cald. Lumea vine, pleacă.
      —   Bonsoir! — Au revoir!
      —   Bonne nuit! — Â bientdt!
      Chelnerii, forfota. Tăvi cu pahare; coşuleţe cu sticle; talgere pline, aburesc mirodenii.
      îl trage de mânecă, în şoapte:
      —   Nu mai mâncăm odată?!
      Tăcere.
      Săltată peste tejghea:
      —   II m’a sembte que?...
      —   Excusez-nous, mon ami ne fait que d’arriver...
      —   Jules, vite, la table No... 5!
      Alta mai aproape, slobodă, nu mai era pe partea *ceea.
      S-au aşezat amândoi, alături, pe canapeaua din dreaptă.
      Se scoală, s-aşează, iar se...
      —   Mi-e nu ştiu cum... Ori că masa e prea... înaltă sau canapeaua prea scundă?
      —   Arunci moartea-n ţigani.
      Unul din chelneri se-apropie cu o pernă, i-o trece subt el.
      —   Ce-ai spus?
      —   Eu? nimic.
      —• Credeam că v-apucă ziua, stând de vorbă.
      —   Aşa de mai afli câte ceva...
      —   Drăguţă, nu?
551
        —   Clime cum nu e,ai băgat-o-n draci! mi-a vorbi tnujna’de.;-..
^ » la: :3J>‘ "v::i^q ....
        - Niţel cam trecută, pareă? --oi qaiiSZ* "tSb' oq      °J' *!?;'1 K*a
        -   Ceasuri de veghe,oboseala... apropos: fii totdeauna politicos^4ânşele şi...
        — Cu casieriţele de cafmele, că...        . „' *?J' ’'V‘ă'
        —a*?**                                        3r-' »-M MM] z-** —
    l * ^wkai?^a^                                              ***      \\
                             ’ "    ' sub niţtnui' sttffio Şi?‘$5î!q.‘:.eiqi.>?BaCl .iiţcr-
         - Cu ce mănââ^â&itI,)V$S5i;f UÎJ5;51J           .  ,  .
      -risvBigtofl^a^lî^nP^n^T -si^qsl k> edte sbto’noş i? sisjaî
              •iiric; —V8Î63S6îrite8S8l,«‘1$flimin>CJ<1£S1Î)M3Sfl&lţI »$*.««stea<nc»i cş-ikn* ;Snîţuq
                                        8q«b îqa<tl fuiabnoo .sisfăd SDtneq.BC»! K> fifeTd .'J&an *1
                                                       .Sioblob :Iujs2ioa .ISigson sidoot rişm*}
        — ...maîtred h6teI,s-ilvous...             ,  ..    ~
               o-t. uta ibât-ae^^Si^imâ^0^ ,032a9C»oJ H0dt0®fT' • • *f “*MX „
        — Da* nu te mai astâmperi. omuleţ! , ...       , ‘b ' Î'X
              < ,-------—„„r.-.-.i.r.n ’.'.ntM innn R.j abfilJ/ŞEO lâlî Ei SU
SUn m                                                              ..... . ,
       înciudat:                                  ..              'l"J,n’lu‘X'
.=$r»f=abi,^toid«!tV — .ifiimnoaî.omaolftToa ~ .sînsisdiqzuov.^.wpsanam ... --
          rs , f*. i . . j *,                                     .hsic«*OB/r?; i i?
       — Da stai locului odată!                                     ;  '   ...
      ..iS^sciflăţ<- ^ - °^u *1                 *“»»«« »oq
       — Viu numaidecât, să mă spăl pe mâi’..., — pomeşte^rauşa din funji.
       Garderobiera, o mărunţică oacheşă, privea înspre sa}â, s«l' "    ”*
utare
       — M-aş fi mirat să n-o vază!., — şi rămâne cu coateîep^asă^
                            iiaiaB?»aria^g^g^___________________
  de noutăţi, mereu. înalt. Părul ondulat, a piaptănă
  Un neg pe obrazul stâng, lângă nas şi altul pe dreptul.'0~ze$emea îi flutuirăt)gşDhi|ze sau poate nici una, şi o nedumerire în privire. Autor dramatic, criţţc UţCTaţ1şi^^tio.JBedant, talentat si foarte magistrat.                 **; / J e” *
       A placat <fe câţiva am ,*» j*.
  şi cafenelele, unde îşi dumică şi gândunle.Tbnu senpş; m^qţgi^Np e^ işiţgi?e că firea
  fipliriMtl (tftr G1 /Ia tfApET A mltlîlall îl nmll^X P. !./mi lâimi .i_J ___.
. >      . w. I ...            :       î
—  Zăbovişi bine!
— Până'ină.%;- >'-<■                - sa?f0;r"
—  Ai spălat-o şi pe dânsa?
-Ce-ţidă-ngând!?1'^^ 'r'q°                               ..... _
-Tot mie?...                                              ''“j J". ^
Şi-aruncă privirea prin sală şi:                                    '
—  Cafineaua, moartea mea! Sint'ttHlitejr         , .T.‘ ■ :
—  Sunt, Mano’, uite, aici nu departe, la colţul pasajului du Perfpn,.j.os.;;...' -
552.
      —    Cine?
      —    Vestita cafenea Le Caveau, deschisă până la 2 din noapte.
      Scoate creionul, carnetul. înseamnă:
      —    Acolo-i de nenea!
      —          Mai sânt: Cafelta!ien,cu soba ei de faianţă în chip de balon. Apoi,Chartres,Conţi; la Grotte Flamande, cu o bere!
      —    Nu mă înnebuni!, — înseamnă mereu.
      —    Cate de Valois, spre rue des Bons Enfants...
      —    Cafeneaua noastră!, — scrie.
      —    Acolo veneau Feuillanls-ii, să citească Le Journal de Paris.
      —    Şi Iacobinii?
      —    Chabot şi Collet se duceau la Corazza.
      —    La ce nu se mai duc, dacă e-aşa grozavă?, — lasă creionul pe masă.
      —          Collot d’Herbois e departe! şi Chabot s-ar duce, dar pardesiul e strâmt, — şi-l priveşte lung.
      —    Cum, care?
      —    Ăl de scânduri.
      —    Ce, l-au şi?!, — bate cu muchia palmei în masă, şterge adresa. — Ghinion!
      —    Ai ghicit, — surâde rece.
      —    Mai zi-i!
      —    Şi fiindcă vrei să-ţi faci educaţia...
      —    Cum adică?
      —    Slăbiciunea ta, cafenelele!
      —    Zi mai bine a noastră!
      —    Bine, fie. Pe malul stâng, ai cafe Zoppy, acolo găseşti tot Odeon-ul.
      —    Artişti?
      —    Prima!, — îşi pipăie nările.
      —    Şi?
      —          în rue de Sfcvres, cate de la Victoire, acolo vin moderaţii. în rue Dauphine, Conţi, ţi-am spus parcă? şi când cobori de pe Pont-Neuf, cate Chaipentier,proprietatea.,., — şi-a smuls un fir de păr, din nas.
      —    ...ta, misteriosule!
      —          A lui socru" lui Danton, şi în place de l’ficole..., dar n-ai scris-o, — i-au dat lacrimile, strănută.
      —    Nu trebuie, ghinion!
      —    Zic, în place de l’ficolc, la cate Manoury portul lui Rcstif de la Bretonne...
      —    O corabie?
      —    Plină cu veşti şi cu amintiri; prinde vântul în pelerină şi colindă... colindă.
      —    Nu înţeleg; altele?
      —    Cafe des Bains chinois, o ţine madame Baudry.
      —    Face s-o...?
      —    S-o asupreşti?, — zâmbeşte.
      —    Tocmai! şi o trece pe listă, iute.
      —    Tânără n-ar fi ea nici frumoasă, dar a împlinit suta de kile!
553
      —    Treaba ’mneaei.
      Speriat:
      —    Să te fereşti!, — duce iar mâna spre nas,
      —    Ţi-e frică că mă pierzi? şi nu te mai năpârli.
      —    Ce să?,.,
      —    Nu-ţi mai smulge păru’ din nas c-ai să faci bube. Şi, zî, ţi-e teamă că?..,
      —         Puţintel cum eşti...!? Apoi, cafg Jean Bart şi cate du Pdre Duchesne. Iar oamenii aşezaţi se duc la cate de la Porte Saint-Martin.
      —    Babalâcii, adică.
      —         Mai sânt: Ie cate Godet, boulevard du Temple, Acolo, patronul s-a luat ieri seară la ceartă cu un ofiţer de vânători şi s-a ales cu un glonţ în burtă; i-au jefuit şi prăvălia...
      —    Ghinion!
      —    E şi... Cate Mâcanique, unde o să mergem al’dată, minune!
      —    Ecevaşmai?,..
      —    Ieste! Mai sânt. Fiecare-şi are cafeneaua lui, un’ duce şi...
      —    Cum asta?
^    — Vezi tu, la Atena...
   ' De ce nu la Zimnicea!?
      —    La Atena erai judecat de pe cum profesai, pe Zenon sau pe Aristot...
      —    Iar baţi câmpii...
      —         Zic. de te duceai sub portic sau la lyceu. iar aici eş’ categorisit de pe locul unde îţi sorbi cafeaua, înţălesu-m-ai?
      —    Vin baremi şi muieri, acolo?
      —    Câte vrei!
      —    Aici nu prea zăresc.
      —    Dar aledouă la care te zbengui, şi aia sulemenită şi roiba de colo?!, -îi dă cu cotul. Cu ochii zgâiţi la el:
      —    Ce n-aş da să ştiu câte ştii tu, Mariusl baremi pe jumătate!
      înalţă umerii, -şi trece degetele uşor prin păr şi-şi potriveşte cravata, îl priveşte adânc, duce mâna la nas:
      —         Mon vieux, n-ar fi prea mare lucru... Tc plimbi, te opreşti... din când în când, observi..., dar ăi poruncit ce să-ţi aducă? Vrei să?...
      —    îndrăcit spirit de observaţie!
      —    Cine?
      —         Cine-mi eşti! ai şi băgat de seamă că mi-e foame. Ascultă, zău, din... mascarau’ aia, din mâţ, nu iau!
      —    Cum pofteşti, ave'-ul e minunat!, — strănută.
      —    îţi faci singur de noroc.
      —    Zău aşa! cum?
      —    Dumică-1 d-ta j...
      —    Am prânzit.
      —    Două bătăi strică, da...
      —    Şi?
      —    Comandă naibii cevaş pentru mine, nişte sarmale sau o tocăniţă...
554
      —   Asta e mai greu, E şi târziu şi n-au varză acră, — strâmbă din nas.
      —   De ce n-au, dacă c birt?
      —   Fiindcă pute.
      —         Gingaşe nasuri, lasă! au ei şi alte dihorenii, destule: brânza! baremi vânatu’ parcă-i trăsnit de draci, aşa dufncşie, — se scotoceşte în buzunar, scoate besacteaua.
      —   Ce faci, bre omule?!
      Blajin:
      —   Aş răsuci o {igare, că...
      —   Ceeş* copil, aici!?
      —   Să-mi mai înşel foamea, că d-ta...
      —   Garţon!
      Vine şi cu lista de bucate. Ţeapăn, parcă-i scobit. Se înclină.
      Pun la cale ce să-i aducă.
      Mano\ abia să-l auzi:
      —         îţi spun româneşte odată pentru totdeauna, din scârb’ aia nu iau! Vezi de-o fripturică sau...
      —   Bine... bine, — plimbă degetul pe listă. — Un ris de veau...?
      Chelnerul:              f
      —   Â la mardchale?
      —   Ce e aia?
      —   Momiţe.
      Tresare:
      —   Poate că are şi niscai fudulii?
      —   Lasă prostiile, mai bine...
      —   Fără prostiile alea nu veneai tu pâ lume!
      —   Dacă vrei grătar, uite, des rognons de mouton...
      —   au vert-pră, — dă să scrie. — Tout ce qu'il y a de plus!...
      —   Cum vine asta?
      —   Tu n-auzi? adică fripţi împreună cu felioare de cartofi şi foi de creson.
      —   Ai auzit tu aşa?
      —   Vezi bine.
      —   Bine, — mestecă în sec.
      —   Şi garnitură?
      Mormăie:
      —   Riz? nouilles?
      —   Aş lua... ia nişte ouă, întâi, da1 scoate mâna din nas, omule.
      Marius:
      —   Des oeufs, pour commencer, — strănută.
      ...Creionul proptit în hârtie:
      —   Sur Ie plat? au beurre noir?
      —   Des oeufs... comme ţa...
      —   Â la Bercy?
      —   Ce tot îndrugă sătulu* ăsta? ouă sadea n-are?
      —   Un plat tout... simple, şi tu să mai taci că...
555
      îi priveşte de sus:
      —   ’comprends! des oeufs sur le plat â la lorraine.
      —   Cum e asta?
      —   Pe dracu1!
      —   Une trfes savoureuse faţon... plutot rustique, — încreţeşte bărbia.
      Marius, schimbă feţe-feţe:
      —   Taci şi nu te mai amesteca!
      —   Şi ce, i-a sărit muştaru*?!
      —   Au lard ou bien...
      —   Cu slănină, vrei?
      —   Vreau şi cu suzan, numai să...
      Mirat lucru mare:
      —         Et pas de poisson!?, — îngăduitor, — Nous avons de tout frais: bar, cabillaud, carrelet... aux oignons? Haddock r6ti au four? ă mon avis...
      —   Ascultă-1 şi pe el.
      —   Un bon maquereau en ragoât aux poireaux, hein?
      —   Ce tot îi umblă gura?!
      —   Ia un peşte, trebuie.
      Se uită la el, plictisit:
      —   Numa’ să vie mai iute, că...
      —   Vapourle... maquereau.
      Scrie:
      —   Doncque... ceufs Iorraine,
      ... ’gnons de mouton vert-pre
      —   et pas de ris de veau, c’est ţa?
      —   Spune-i tu,
      —   Ce să-i spun?
      —   Lasă, merşi pas de...
      —   Un bon entremets?
      —   Să iei şi...
      —   Ce naiba să mai iau, nu vezi că rn-am umflat?!
      Morocănos:
      —   Vous n’allez pas finir sans...!?
      —   Nu mai face nazuri că uite, mă duc?
      —   Da’ ce făcui, sufletu’ meu?
      —   Vrei să ne facem de râs?!
      —   Asta-i bună!
      Neclintit:
      —   Entremets?
      —         Mai e vorbă! certainement, deux portions!, — scoate din buzunar un număr vechi din Journal des Hommes Libres. citeşte.
      —   Alors... Beignets?
      —   Oui, beignets, deux fois!!, — citeşte ’nainte şi-şi jumule nările.
556
•"    — Non, voilâ... Une bonne creme pfiruvienne, plutot.
      —   Admirable!
      —   Cum e aia?
      —   Uff, las-o dracului!, — mototoleşte ziarul.
      —   Da’ nici aşa nu pot.
      —   Quoi?!
      —   Ia-n te uită la el! parc-a înghiţit un par, aşa se...
      —   La grande specialite de la maison! chocolat,cafe, du vrai cafe! caramel et vanilie.,,
      —   Soit, caramel et vanilie. Dă-1 naibii, ce vrei să!?...
      —   Â moins que... Une creme anglaise? des reufs â la neige?
      —   Nu-i chip, ăsta-i!
      —* Ce, cine?
      —   Cap de muscă băzălău zăpăcit şi nătărău!
      —   Plaît-il!?
      —   Dacă nu taci... Oui, caramel el vanilie.
      —   Une crfeme anglaise? des oeufs â la neige?
      —   Ce zice?
      —   Lapte zburat, vrei?
~     — Mulţămesc, sânt sătul!
      —   Alors, notre bonne creme p6ru...
‘     -Ce!? Râde:
      —   Stufat...
      Sare în sus:
      —   Care va să zică!?...
      —   PotoIeşte-te,omu* lui Dumnezeu!
      *— Mi-ajunge!
      —   Văzuşi, dar ce bei? en fait de... boisson?
      —    Sommelier!, şi se depărtează cu lista, a luat comanda, îngălbeneşte:
      —   Şi ce e cu ocnaşu*... ăsta?!
      Un ditai zăpIamT îmbrăcat în negru, cu şorţ de toval dinainte, cu lanţ după gât, ciupit de vărsat şi roşcovan; la subţiori poartă un catastif, o carte; o trânteşte deschisă, pe masă. Cu ochii la el:
      —   Şi... ?, îi tremură glasul.
      —   Gâdele.
      Gata să intre sub masă; îl prinde de braţ cu dreapta, cu stânga răsfoieşte cartea şi:
      —   Asta taie... de sete, n’est-ce pas?
      Geamalu’ se înclină:
      —   Bourgogne? Bordeaux, champagne?
      —   Ce vrei să bei?
      —   A-hâ...
      —   De la biere... eaux minărales?
      —   Spune-i tu.,. uite, un vinişor...
      —   Vot’ petit Anjou, la... demie...
557
      —         Je vois bien, m’sieur connaît Ies caves de la maison!, — zâmbeşte, îşi ia cărticica şi: — On vous l’apportera votre petit an*!, — şi pleacă.
      —   De unde naiba-i culege, aşa ţâfnoşi?
      —   Fiecare cu ifosu’ lui, nu uită că eşti îa ţara Libertăţii.
      —   Mi-a cam trecut chefu’, mai c-aş plecă, — şi se scoală.
      —   Vrei s-o păţim?! stai jos!
      —   Şi de ce, mă rog?
      —   Şi comanda?
      —   Mda... —* s-aşeazâ iar şi-şi leagă şervetul la gât. — Tot am vreme...
      —   Ce zici?
      —   S-o luăm îndelete cu dichisu9, — încearcă tăişul cuţitului, ia furculiţa...
      —   Faci mustră?
      —    Mi-e foame,
      —    Ştii tu, ’Nolică, că eşti în patria vinurilor?
      —    Să vedem, să gustăm.
      —    Nemaipomenite!
      —    Dar multe oglinzi mai au şi aici.
      —    Asta nu e nimic,să vezi la... Miile Colonnes, oglinzi şi coloane... oglinzi şi coloane! Se şterge cu basmaua, de năduşeală:
      —   Da’ ştiu că e zăduf!
      —   Lasă, după ce luăm masa...
      —   Crezi că mai avem parte de ea?
      —   Mergem la Cafd Foi, sirop, îngheţate!
      —   Dame sânt?
      —   Acolo, nu prea.
      —   Pune-i cruce.
      —   Pentru ce vrei tu, mergem la... Rotond’-ă; pavilion... odăiţe, tufişuri...
      —   Da’ bine staţi, — îl bate pe umăr.
      Se trage la o parte:
      —   Lasă gesturile.
      —   Dar simandicos te-ai mai făcut!
      —   Eu?,
      —   Chiar ’mneata. Şi unde mai mergem? c-am ostenit umblând.
      —    Mergem să vedem Sălbatecu’...
      —         Parc-am auzit eu de el, nu e ăla cu numerile... după perdea?, — întinde mâinile, le împreună, se-ardică de pe canapea şi...
      —   Stai jos! şi nu te mai fandosi, nu vezi că se uită lumea la noi?
      —   Şi ce mai e cu?...
      —         Nimic, ai să vezi, e vizitiul lui Robespierre. Fostul, adică, ăla e sălbatecu’. Jos, sub Rotond’-ă.
      —   Şi la ce zici, jos?
      —         Adică su’ pământ, la răcoare. Aşa e şi la... cafe des Aveugles; acolo baremi ţoală i Tchestra numai orbi.,.
      —   Ca sobolii?
558
% '■ : — Tocmai. Şi tot o oarbă şi cântă din gură.
      —    Frumos?
      —         Aşa crede ea. Ai să cunoşti acolo... pe... madame Angot, pe amândouă, că două sânt.
f Şi-ascute urechile:
      —    Ecevaş?...
      —    Amândouă florăresele, pline.
      —    Mulţămesc!
      —    Nu, plinuţe-grăsuţe ca potâmichile...
      îşi linge buzele, îşi trage manşetele, se frământă...
      —    Iar?!

      —   Şi ce e cu... florăresele?
      —   Vând scump şi se dau ieftin; ai să le vezi, o să-ţi placă.
      —   Asta vreau şi eu.
%     — într-altă zi, o să mergem la Urbain sau la Richard, într-alta Ia Vdry. Şi la Vdfour
şs#mănâncă straşnic! cam...
      —   Parc-aici nu?, deznoadă de la gât şervetul şi-l pune pe masă.
Ţ- ' Palais Royal-ul e plin de prăvălii şi de birturi; numai şpiţării, nicăieri. Potlogari -şi-doftori, câţi vrei. De te-or durea dinţii cumva...
;Resemnat: rr :- — Din mestecat?
.v-.' '•
Wr — Cunosc cu unu* fenomenal! unu’... Desirabode, aşa-1 cheamă. Aici Ja doi paşi, vezi firma cât de colo: bucăţi de falcă, dinţi, măsele.
&
       Duce mâna la gură:
       —   Lasă-mă dracului!
       —   Nu te-o fi durând cumva? uite, mergem.
       —► Că-mi vine rău, şi mi-e şi greaţă! vrei să?...
       —   Iar de te supără bătăturile cumva...
       —   Să umblu în mâini, nu?
       —   Găseşti pedicuri, tot aici...
       —   Ce e aia?
       —   Cine să ţi le taie, adică.
       îşi trage picioarele sub canapea:
       —   Acu’, aci în birt?
       —   Aici, în palat. Şi să nu uit, hârtie... găseşti numai Ia tăbăcăreasa din colţ.
       —   Să argăsesc, ce? păcatele mele!
       —   Ea, tutungioaica vinde tabak şi...
       —   Din ăla de tras pe nas?
       —     Tocmai, şi vinde şi hârtie pentru scrisori. Iar de ai nevoie de un croitor cumva, chut, dar cam scump.
       —   Ce-ai... zis?, — tresare. Aţipise.
       Muşterii din dreapta, trei domni şi o cocoană bătrână, s-au sculat.
       —   Nostimă bătrânica, nu?
       —   Smochina?
559
       Băieţii strâng tacâmurile şi pun altă faţă de masă. Abia au isprăvit şi doi domni se opresc, alături, salută ceremonios pe cei de la masă...
       —    Tu îi cunoşti, mă Marius?
       —    Nu, — înclină capul.
       Cel dinainte, scund,bine legat,faţa smeadă,poartă musteaţa lungă şi ochelari. Fălcos şi păros. Inele,în toate degetele. Ocoleşte masa,îşi suge burta, vrea să treacă...
       Unul din băieţi se răpede, trage masa la o parte:
       —    Excusez!
       —    Merci, — s-aşeazâ pe canapea, alături de Mano" şi: — Vous păr... mâttez? îi face loc:
       —    De pe glas...
       —    Taci din gură!
       CePalt s-a aşezat pe scaun, vis-â-vis. înalt, adus de spinare, şui,faţa măslinie, urechile mari, părul negru-albastru, ochii lunguieţi cu migdalele, negri şi mari, nas coroiat niţel, şi buzele roşii cum e zmeura. Un cârlionţ mare pe frunte. A scos o basmâ cărămizie mare cât un cearşaf, 6 pătureşte şi-şi zvântă cu ca picăturile de sudoare, care i se preling pe obraji ^i pe ceafă. Parfumat ce nu s-a pomenit.
       —    Quelle cha.., leurrr!, zâmbeşte şi-i ia pe toţi mărturie, se înclină şi mulţămeşte... ? Le-a adus 0 carafă cu bere.
       —    Numai pe noi ne-au uitat.
       —    Uite că vine.
       Au adus... pâine, trei farfurioare cu mezelic: ţelină-maioneză, ciupercuţe marinată şi într-alta,nişte...
       Sfiit:
       —    Piele?! sori ci?
       —    Bapă!... Nu vezi căe?...
       Cel de alături, din faţă:
       —    Garşon! encorr* oune vinaignette et des olives!
       I-au adus şi ouăle, într-o crăticioară.
       —    Păi asta nu e nici scrob nici ochiuri nu sântără.
       Chelnerul, marţial:
       —    Ham and eggs!, — şi pleacă.
       —    Cum îl cheamă?
       —    Pe cine?
       —    Cum îşi zice?...
       —    Care?
       —    Ăl de să duse.
       —    Habar n-am.
       —    Parcă ne spuse...?
       îşi leagă şervetu’, înfige o bucată de miez de furculiţă şi o tăvăleşte în gălbenuşu*...
       —         Ia seama că frige!, — a tras farfurioarele cu hors d’ceuvres dinainte. Mănâncă. Slănina sfârâie şi-i gâdilă nările — mestecă şi înghite:
       —   Bun!, — şi ia paharul în mână, îl duce la gură.
       D-l din faţă ia şi el de pe masă paharu\ se saltă uşor de pe scaun, se-apleacă:
560
        —   Ala voire!
        Se întoarce spre Marius:
%      — Ăsta ne cunoaşte!?
:•     — Ori că vrea..., dar până una alta păzeşte-ţi portofelu1, — şi trage mai spre el
  gentuliţa dintre ei, de pe canapea.
        Mano’ bea:
        —   Ştii că e bun!?
        —   Ce-ţi spuneam!?, — şi-şi trece mâna prin pâr. — Când îţi spun eu ceva!...
     • ■ De la 9 thermidor, a trecut aproape anul. Norodul învăţase multe! Pe cei de-i ştiau : de clăditorii Republicii, le-au văzut capetele, numai, în mâna călăului. în uneltitori, iar nu nlai pot crede. Ştiu bine cât le plăteşte pielea. Rămân nepăsători, orice-o mai veni nu-i mai priveşte. Regaliştii prind puţină îndrăzneală, dar sânt puţini şi numărul prietenilor : republicii moderate îi copleşeşte, îi înghite. Aşa s-a înfăptuit reacţiunea theimidoriană. în provincie: pe-alocuri, astâmpărarea s-a săvârşit fără împotrivire; în alte părţi, groaznic — în Midi, îndeosebi. Şi mulţi, semuiţi a fi Jacobini sau terorişti au ispăşit greşelile • altora. Trimeşii Adunării n-au prea împiedicat nelegiuirile totuşi, patimile scad şi legea feişi.capătă iar întâietatea.
r .f Reacţiunea se întinde binefăcătoare şi asupra Vend6e-i. Conventul îndepărtează pe •“Turnau, nâscocitorulcoloanei infernale şi care, vreme de trei luni, cutreierase ţinutul arzând satele şi ucigând locuitorii. în locul său, pun pe Canclaux, care încheie la Jaunais o ^înţelegere cu ChareUe. căpetenia Vendde-i de Jos şi la care se alătură şi Stofflet, şeful părţii : de Sus a ţării. Locuitorilor li se îngăduie să-şi păstreze preoţii lor,nejuraţi şi rămân scutiţi ■ de chemări şi rechiziţii. îşi pot vedea şi ei în tihnă de câmp, îşi reclădesc casele, arse.
I',... Cuvântul dat de Canclaux e cuvânt şi aşa numărul răzvrătiţilor scade...
\ Au mai golit o sticlă. Le-a adus alta.
        —   Da’ multe inele mai are!
        —   Cine?
        —   Fraieru’... de lângă tine.
        —   G * scheberrmias-u' ?
        —   Da, ăla măruntu’ cu inele, ce învârteşte?
        —   Tickmelchner! Dar ăl din faţa lui?
        —   Nu-ţi dă în gând? Fosse! Aici, meserie bănoasă.
        —   Peşte, adică?
        Gura pân’ la urechi, le surâde din toţi dinţii, vecinul.
:      — Ne-a îndrăgit rău!, — râd şi ei.
        întinde cuţitu\ caută în toate părţile pe masă, caută...
        —   Dar sare?
        —   Vezi, asta lipseşte în Franţa.
        —   Cum aşa?
        —           O dau... cu dramul, abia. f — Ce-o fi şi cu sare’ asta?
        —   Cum adică?
561
      —    Ce să fie.
      Duce mâna la nări:
      —         Un compus binar ca şi. .. varul, amoniacu*. Apoi, sarea, prin evaporaţie poate fi extrasă chiar din propria ei soluţie, iar despre anhydride şi despre...
      —    Ce e aia?
      —    în acţiunea metalelor asupra acizilor...
      —    Ce te-a apucat?!
      —    Dar... ar trebui să-ţi vorbesc despre equivalenţă şi despre..., — strănută, l-a smuls.
      —    Te-am rugat cumva eu?
      —    Nu, dar credeam că vrei să ştii,..
      —         Văd eu, sare, de la Dumnezeu, n-au! şi ţărmurile mării le păzesc straşnic Englejii, iată de ce...
      —    Prostii! înfoiat:
      —    Nu le spun şi nu le fac decât deştepţii, şi lasă-ţi odată nasu* în pace!
      —    Mult te-ai gândit?
      —    Şi sare,nu-i!
     ' Ocheşelu* de-alături din faţă scoate o băsmăluţă roşie, o deznoadă la un colţ. ia un pacheţel şi-l pune deschis în palma întinsă şi:
      —    Du punr sel!
      Tresare:
      —    Cine!?, — gata să se înfurie.
      —    Du vrrai sel, du meilleunr!
      —    Vezi şi mulţumeşte-i şi tu, uite că...
      S-a ridicat de pe scaun, cu mâna întinsă:
      —    Perrr... mettez quc z£ vous prresente le vicomte Batra’...
      S-au sculat şi ei, s-a săltat de pe canapea şi d-1 de-alături:
      —         Batrach6nko Bouriphlentchea, ancien chargd d’affaires de royaume serbe... — şi se înclină.
      Celălalt:
      —         Moi... excusez, Am6d6e Parlofilles, â vot’ service messieurs Ies... — încetişor, messires Ies prihces!, — scoate din haină o carte broşată, s-aşează şi le-o strecoară pe sub masă, — Trfcs intdrressant! şi lasă ochii în jos.
      Chelnerii îşi fac semne. Casieriţa e furioasă!
      Acu" îşi sorb liniştiţi cafelele, nepăsători. Şi-au întins plasa. Vorbesc între ei. Cu gesturi largi:
      —    Et tu comprends que...
      Parcă i s-au aprins degetele, aşa-i strălucesc inelele.
      Pune paharul pe masă, îşi şterge musteaţa:
      —    Quand j’habitais... boulevard Montpamass... în şoapte:
      —    Asta-i din Siştov!
      —    Cine?
      —    Gospodinu*.
562
        —    Şi că dă-1!...
F — Până nu uit, spune-mi, ce naiba au toţi de sc tutuiesc întruna?
■      — Parcă noi, nu?
        —    Nu tot aşa, zic, oameni cari-abia de s-au văzut vreodată...
        —           Da şi înc* acu* mai puţin. Pâns nu venisem nici eu, domnea curtenia cea mai •• desăvârşită şi...
        —    Aşa aflasem şi eu.
        —           Dar răsturnarea a adus schimbări multe. Cei noi au socotit că d-ta şi ; dumneavoastră.înfăţişau abuzuri, din care curg numai rele! ziceau.
        —    Cum adică?
„.     — Spuneau, până ieri, că Ia umbra smereniei se îngroapă virtuţile fireşti şi că fitirisirea
  ’iasta lungeşte neobrăzarea perverşilor şi linguşirea, numai!, — răsuflă adânc, duce mâna F Ia nas.
        Toarnă şi-i întinde repede un pahar cu apă, plin:
        —    Nu ţi s-a împleticit limba!? nâ, bea să nu-ţi stea răsuflata’.
        —           S-au dus cu moţiunea şi în Adunare şi acolo, le-au făcut pe plac. Fără decret, dar -Lcu menţiune onorabilă, deputaţii au hotărât inserarea moţiunii în Buletin.
        —    Ce în... sărare şi care?...
r — Oficialul lor şi în care trec şi un zbâmâit de muscă dacă s-a săvârşit în incintă şi, negreşit, dacă li-e pe voie.
        —    Se ţin de nimicuri!
        —    Am să ţi-1 prezint pe Aiistide Valcour, autoru’ dramatic...
        —    Cântăreţ?
        —    Nu, vaudevilP-ist numai,
i..    — Păcat de el, şi ce vrea?
        —    Nu vrea nimic... Da’ ce tot trag ăştia cu urechea?...
        —    Dumnealor?
        —           Adică las’, poate mi s-a părut. Zic, a scris acuşi doi ani o piesă destul de hazlie, r $-a mai jucat şi în iarnă de câteva ori. Le Vous et le Toi succes mare! şi a fost destul ca ^ tutuirea să ajungă obligatorie iar după ei, Comuna...
        —    Ce-a mai făcut şi ’mneaei?
        —    A prohibit cuvintele: monsieur, madame...
        —    Mai bine! le poţi spune de-a dreptu* pe nume, nu?
        —    Cui?
        —    Fetelor, cui!?
        —    Şi le-a înlocuit cu: cctăţene, cetăţeano, aşa că...
        —    Tronc!
        —    Urmare logică a suprimării distincţiilor, care au fiinţat al’ dată între clase.
        —    Era şi timpul.
        Ochii ţintă la el:
        —    Serios?
        —    Nu da’... şi cu străzile cum maj stăm?, — prelinge cu pâine crăticioara,.,
        —    Vezi c-o lustruieşti!
        —    Ştiu c-au pâine bună.
563
       —         Cu străzile? bine. Uite. place Royale e place des FSddres, acum; rue Monsieur-le-Prince, rue de la Liberte...
       —   Sună mai scurt, îmi place, îl priveşte stăruitor:
       —         Faci progrese! Iar rue Madame e rue de la Citoyenne; rue de la Loi, azi, fusese rue de Richelieu.
       Tresare:
       —   A... de lângă Sorbona? am trecut şi pe-aco\..
       —         Se putea!?... aş fi pariat! Ia ăla cu harâpoaicele goale, la Grigri? Nu, băiete, uliţa matale e rue Chalier, fostă Neuve-Richelieu, m-auzi?
       —   Auzim.
       —         Şi fiindcă pe cât prinţii şi sfinţii greşit-au, proslăvirea tâmpiţilor şi a făţarnicilor din legende să se sfârşească odatăl...
       —   Sânt de aceeaşi părere.
       —         Da?!... Şi numele lor să fie înlocuite pe-dată cu prieteni de-ai Raţiunei, aşa sună raportul lui Granville către Comună.
       -Pădracu’!
       —         L-au adoptat. Notre-Dame nu fuse Templu’ Raţiunei? Saint-Gervais, al tinereţii; Saint-Laurent e închinat împreunărilor...
       —   Patronu’ meu, zău!
       —   Tocmai, e şi al hymen~ului şi al fidelităţii republicane precum şi al despărţeniilor.
       —   Mari cuprinsuri mai are!
       —   în sfârşit, fundătura Saint-Fiacre a ajuns, de-i zice: cul-de-sac Fiacre şi...
       —   Mare bătaie de cap! da’ poate că numai aici, în capitală?
       —         Te înşeli. Peste şapte mii de localităţi, târguri şi sate, ale căror patriotism nu le îngăduia să îndure să se mai cheme Bois-Ie Roi sau Bourg-la Reine, şi-au schimbat numele în porecle, auzi?
       —   La urma urmei...
       —   Uite că ţi-a...
       Umflă nările:
       —   Da’ ce pute-aşa?
       —   Maquereau... poireaux!, — şi-i pune tava dinainte.
       Se dă-napoi, cu mâna la nas.
       —        Iar începi? o să ne facem de poveste! Hai şi mănâncă, odată, aşa miroase peştele de mare, tare, — şi-i pune scrumbia în farfurie.
       —   Nu gust nici mort!, — şi-mpinge tăiem ’ncolo.
       Strâmbă din nas, şi el:
       —   Ştii că parcă...?!, şi strigă: — Garşon,enlevez le maquereau!
       Hăidămanu’ din dreapta, din faţă, sare în picioare:
       —         Le premier qui approche, ze Ioui casse la gueule!, — îi fulgeră ochii şi strânge pumnii.
       Cel de Ia masă cu cl, a înşfăcat cuţitu’..., se uita urât, dar l-a pufnit râsu’:
       —   Amfdde, ce n’dtait pas encore vot’ tour.
       ChelnenT-aleargă cu peştele, 1-a acoperit cu şervetu’.
564
      —   Ptiu! bine că n-ai apucat să,..
      —   Aşa e peştele dă mare, dragă Marius, daV ce zbieră vecinul
      —   Las* că-ţi spun eu, mai târziu,
      —   Ori că-i era teamă căd ia?
      Râde:
      —   Tocmai, dar lasă-!.
      —   Se ştie deocheat cumva?...
      —   Fosse, nu-ţi spusei?
      —   A-hâa!
      Cei de-alături stau liniştiţi, cu nasu’ în farfurie.
      —   Urât mai duhnea!
      -Şi că lasă-1 dra\..
      —   Şi ziceai că?.,.
      -Ce?
      —   Că şi-au schimbat numele...
      —   Mulţime de târguri şi sate şi l-au primenit...
      —   Botez şi războtez. ia spune, nu e mai bine să nu fii botezat neam?
      —   Cum adică' lea?
      —   Baremi pe oameni i-au lăsat în pace?
      Chelnerul se-apropie, aduce lista şi:
      —   Excusez,i! arrive que...
      Ai doi, de Ia masa de-alături, ca leii. Stau să se repeadă.
      Stăruitor:
      —   Une bonne baibue... Duglere?
      —   Ce vrea mieluşelu’?
      —   ...tomates fraîches. ou bien.., â la havraise: creme fraîche et crevettes cuites?
      —   Uite, ia mai bine nişte crevete...
      —   Cum e aia?
      —   Merlan meuntere ? Une excellente specialite de la maison...
      —   Aghiuţă m-a luat!
      —   Morue â la brandade, des acras de morue? bouilla-baisse?
      —   Tot neamuri de peşti, ce iei?
      —   Aş lua numai ca să văd..., nu, mâ lipsesc!
      —         Râie sauce câpres? râie en fritot? Un bon filet de sole? Non? ah, j*y suis! un cadgery de poisson, miîord.
      —   Vous...
      —         Cuisine anglaise! barbuc, saumon, colin, turbol... des restes de poissons bouillis...
      —   Ce tot spune?
      —   Non, pas de restes.je vous en supplie! Voilâ,des crevettes plutot, toutcfois si...
      —   Bouquet,nature?
      —   Oui,grises.
      —   Şi ce mai vrea nenişoru' ăsta de nu pleacă?
      —   Dă zor cu... peştele, nu?
565
      înfuriat:
      —    Spune-i: moâjamfe!
      Chelnerul pleacă,
      —    Stăi..., et Ies.., momisses?
      Râde:
      —    Puţintică răbdare.
      —    Te-am întrebat, pe oameni baremi i-au lăsat în pace?
      —          Pe naiba! dar n*am isprăvit. Saint-Cyr, oraşul, ajunge Cinq Bougies; Saint-Jean-de-Boumay, Toile ă Voile. Coulanges s-a făcut Cou-sans-culottes...
      —    Da’ când dracii s-au mai purtat alea şi după gât?
      —    Cul-sans-culottes, am zis.
      —    Dar ce-i a* lor, sânt patrioţi cinstiţi.
      —    Asta,deh!...
      —    Ce vrei să zici!?
      —          Ia, mai nimic. Boursault abia de şi-a agonisit, bietu1, o fîşteică: Brunoy — coşcogea moşie! Fouchtf are Fămer’-a, Barras, un palat la Gros-Bois şi ce-i mai lipsea palatului: luncă, moară, iaz, livezi, holde şi niţică pădure! iar Merlin, sâracu*, s-a ales doar’ cu mănăstirea...
      —    Tot s-a găsit unu’ de treabă.
      —    Cu mănăstirea Mont-Val£rien, stareţia cea mai bogată din Franţa! tot le mai duci
grija?
      —    Să mă bată ’mnezeu de mai pricep ceva!
      —    Chiverniseli, flăcăule, că doar n-au degeaba puterea.
      —    Va să zică?...
      —    Ea, sfânta Pricopseală!
      Vine cu o tablă lungă, plină cu mustăţi. O pune pe masă:
      —    Ctevettes!
      —    Cre’..., n-ai cerut tu?
      —    Cre\..,qui?
      —          Des criquets? il en manquent justement,mais... si vous voulez,nous avons des salicoques...
      —    Pas la peine, merţi, — apucă câteva părechi de mustăţi, şi le pune în farfurioară. Mano’ îşi fereşte farfuria:
      —    Şi ai de gând să le!?...
      —    Vezi bine, şi le pârâie în dinţi, — Minunate!
      Clatină capul şi oftează:
      —    Trăii... să te văd... cum ronţăi cârcâiegi!
      —    Zi, nu iei?
      —    Să mă ferească!..,
      —    Las’ c-ai să te obişnuieşti d-ta.
      —    în scrisorile tale,pomeneai mereu de... teatre?
      —    De la thermidor încoace, jale! numai piese antijacobine...
      —    Cum de le lasă!?
      —    Pe scenă, toate năzdrăvăniile: uite, azişti la şedinţele comitetului revoluţionar...
566
        —   Ba nu, zău!?
        —   Alaltăieri, după ce te-am adăstat toată după-amiaza.,.
        Dar, să-i lăsăm o clipă. Oamenii nu s-au văzut demult şi au gust de vorba.
        Încet-încet, Conventul destramă toate urmele *,Teroriiu. Pe toate clădirile publice puseseră în frunte * la vedere: Libertate-Egalitate-Fraternitaîe sau Moarte! Zburdalnicii lui Frâron şterg, dau jos cele trei silabe din urmă. Sânt sătui de ameninţări şi nu le mai rabdă nimeni. Din Pantheon, scot afară stârvul lui Marat şi târâş, pe străzi, îl cară în Montmartre. Acolo, l-au zvârlifîntr-o haznă — să rămâie de pomină!...
        Restabilirea libertăţii de opinie e cerută în gura mare. Tribunele aplaudă. Teroriştii zbiară. Joseph Carafe:
        —   Şi să se ştie! libertatea presei o cerem pentru patrioţi, nu pentru aristocraţi!
        —   Iar cu restricţii, nenişorule!?
        —   Nu cumva vrei!?...
        Jean Bon Saint-Andrf strigă cât poate:
        —   Să ştim însă cu toţii că în numele libertăţii se ucide chiar libertatea!
        Şedinţă lungă, a ţinut toată noaptea, Merlin de Thionville:
        —           ...şi cer rigorile legii şi împotriva celui mai hain, celui mai scelerat dintre ' prigonitori!
        —   Care, cine?..., — întreabă careva, şi-şi freacă ochii.
        —   Jean-Andre Amar îşi plimbă nepăsarea slobod şi...
        Dar e târziu s-a luminat de ziuă; majoritatea doarme sau raoţâie.
        Tot cea fost societate-populară e împrăştiată. Opresc vânzarea bunurilor de mână moartă. Desfac legea maximu’uîui; negoţul e slobod. Liberă şi folosirea aurului şi a [{„argintului. însuşi decretul privind pe cei arătaţi de „duşmani ai patriei" şi pc cei de-i : adăposteau, e suspendat. Era cu tâlc. Prohibesc euvântul „revoluţie", — nu mai eîngăduit ;. să-1 poarte nici o adunare, nici o societate, nici uliţele nici pieţele publice. „Piaţa Revoluţiei" { moare,îi ia locul...place de la Concorde.
        Cu toată stăruinţa lui Pitt, Prusia iese din coaliţie, cere pace. La Bale, Franţois de { Barthelemy, din partea Franţei, impune condiţiile împăcării. Şi... proorocirea ’ ceasta de •; ia Lucienne s-a împlinit. Mai sânt...
ţ       Ducea de ani de zile lupta, Spania ostenise. Dugommier, învingător la Sierra-Negra,
L fusese ucis de o ghiulea. Urmaşul său,Perignon cucerise Figueras şi El Rosas şi ameninţă { porţile Barcelonei. Moncey luase Bilbao, Villareal şi Vittoria, puţin încă şi năvălesc în f- vechea Castilie. Madridul cere pace. Francezii dau înapoi ce au luat; Spaniolii, partea ce f nu mai stăpâneau în Samt-Domingue. Te întrebi, la ce au murit atâţia creştini, atâţia 5; soldaţi!? S-aducă bucurie mare celor împăcaţi, poate. Toţi sânt veseli că s-a sfârşit pacostea.
:, Godoy, favoritul M. Sale Carlos IV, dobândeşte titlul de „prinţ al Păcii"...
{;•     — Şi cum îţi spuneam, după ce te-am aşteptat toată dup’ amiaza, nu zici că m-apus
f. dracu şi m-am dus la Vari6t£s!? Pe scenă, cine crezi?
        —Habar n-am.
5v;-    — Robespierre în came şi oase, aşa semăna.
%.      — Şi lumea?

567
      —    Huiduie... şi râde.
      Unu4 după altul, vin cu două tăviţe.
      —    Friptura ta, uite. .i
      —    Les..’jgnons de monsieur. ..
      —    Quoi!?
      —    Les. ’. Tgnons vert-pră!
      Celălalt:
      —    Riz,nouilles... etldgumes.
      î-auumplutfaiîuria.                                                   .... ... ... .
      —    In starşitT â dat ÎJiirnhezcu!, — şi-hcepe să îmbuce. s          ..1.
      — fiiitir                        *'—•■■■              ’ ’ ’ / ' ,H.
      —    Delicios. Da’, ia spune-mi, ce e cu musca... rii, cum dracu1 Ie ?îce!?
      —    Cu muscâdiri-ii, cutinerii ăia?
      —    Cu ei, da. Dar tăiţei* ăştia ce rost mai au?
      —    Garnitură, şi iei dacă vrei. Şi tocmai tineretul ăsta e duşrrianuv tor^e moarte.
      —    Al cui?                                          ....V V/’............
                    . — Al băutorilor de sânge, aşa te spun ei celor vephi, ălora doborâţi adică,
      —    Nobilii? .     ‘            '
      —    Nu, Iacobinilor le zic astfel.
      —    Atunci aristocraţii, poate?
      —          Te înşeli profund. Dimpotrivă. Feciori de negustori, studenţi, ba şi băieţi de prăvălie, mai ales! ce să-ţi spun? tot poporii* e împotriva Iacobinilor.
      —    Mare tura-vura!
      Se-apleacă spre ei şi:
      —    Si vo.us avezTaraabilit'?...
      —    Ia-n vezi cc-i pofteşte sufleţelu1 ?
      —    Reridez-nous Talmănach, pour un înstant...
      —    Ce vrea?
      —    Ci-că să-i dai înapoi puţin cărţulia pe care...
      Caută în dreapta, caută în stânga...
      —    Nu e, n-ai luat-o tu?
      —    Eu!?, — o scoate de sub geantă, — Da, o pusesem la d parte...
      —    S:o stiidiezi, nu?, — ia cărticica şi Ie-o pune pe masă, alături. *
      Cu ea 'deschisă pe fâţa de maisă, se adâncesc în cetit;
      —    Lâ ce ne-a iriai dat-o?
      —    Dar cen-aî plătit-o?
      —    Trebuia? şi la unita urmei, ce e cu carte* asta?'
      —    Aşteaptă.
      —    Şi. zî, nobilii nu se bagă în?...
      —          Negreşit, printre căpeteniile lor găseşti ici-colo şi din nobilime câţiva, dar ahtiaţi de un dor de îndreptare mai mult decât de...
      —    Totuşi, mă mir!
      —    Apoi, au de partea lor şi surâsul femeilor.
      —    Ah, lcs femmes,Marius! — şi Oftează-                          '
5<58
      —   O rupi binişor, bravo!
      —    Plaît-il?, — şi vlăjganul surâde şi şi-apropie scaunul. Dar nu~l iau în seamă.
      —    Robespierre, pe câte ştiu, nu le prea îndrăgise...?
      —    De-aia l-au şi părăsit. Zic, flăcăi’-ăştia au şi strada cu dânşii şi...
      —    Foarte rău!
      —         Avântul tinereţei, braţe fragede încă dar bâte, nu glumă! Să nu le stai cumva în cale că...
      A lăsat din mâini tacâmul:
      —    Marius, ia priveşte!...
      —    Că ţi se poate întâmplă...
      —    N-auzi, omule, uif-te la ea!
      —    La cine?
      —    Ah, n-ai ochiu* câmpului!
      —    Nos Klicitâtions, vous avez du goflt, vous!, — mormăie de lângă el, mustăciosu*,
      —    Ce spune?
      —    Dacă dormi!...Halal femeiuşcă!!
      —    Unde?
      —    N-o mai poţi vedea, iese acu1 pe uşă.
      M-r Am£dee le face cu ochiu’:
      —    ţa reviendrrra! în şoapte:
      —    O fi sor’ sa,poate,
      —    Quclle mcrvcillc!, — o văzuse.
      —    Şfako ciuda za tridana, — şi clatină capul.
      —    Ce zice? ia vezi...
      —    Dă-1... nu vezi ce băgăcios e!
      —    Poate că de la ăsta prindem cevaş...
      —    Dacă e vorba de asta, fii sigur! Dar... până nu uit: ce mai e nou pe la noi, în ţară?
      —    Nimic, sănătate. Cine are toacă, cine n-are rabdă.
      —    Da’ spune şi tu, omule, uite, ce face alde?...
      —    Astă-seară, nimic! doar atât: jupâniţa Rafira s-a făcut şi mai frumoasă...
      Marius oftează.
      —         Pe cât o ştiai, şi lui conu* Mihalaki i-a crescut şi mai dihai ghebu’ din spate. Dar o păzeşte amarnic!
      —    Spune-mi, zău!
      —         Mâine. Acu* e rându’ meu să aflu... câte şi câte! Uite... îmi place cum se îmbracă, semplu şi...
      —    Rafiriţa?
      —    Tronc! vrabia mălai visează, dar canciu! n-ai să afli nimic astă seară.
      —    Atunci?
      —    Zic, îmi place cum se îmbracă... norodu*, aici.
      —    Găseşti?
      —    Desigur.
      —    Şi ce-ai văzut uşa grozav? ah, caimagnor-a poate!?
569
      —   Ce e cu aia?
      —   Dragu’ meu, istorie lungă.*.
      —   Spune-o scurt.
      —   întâi, a fost în Midi, poitul de fiecare zi al lucrătorului şi..,
      —   Acolo, dar aici?
      —         şi voluntarii Marseilles-i au adus cu ei, acu" trei ani portul aici iar Parisul l-a adoptat cu nume cu tot.
      —   Care nume?
      La masa de-alături:
      —   TA la connais, elle est splendide!
      —   Vră.., ment, oune bien jolie fille, oun peu forte mais!, — şi plimbă mâna morişcă.
      —   Acu* tragi tu cu urechea?...
      —   Eu!?
      —   îţi lasă gura apă! ia mai bine mănâncă, că uite vine...
      —   Ziceai, care nume?
      —         Mica fortăreaţă piemonteză, din preajma Turinului, Carmagnole, a devenit naşa unui cântec popular şi a unei uniforme civice...
    ' Se înclină:
      —         Creme peruvienne!, — atinge cartonaşul de colţul mesei, gata să-l scape din mână, îl pune la mijloc dar s-a frânt în două...
      —   Oune creme... boule verste! — şi mustăciosu’ o priveşte în silă.
      —   Bouleversante, voulez-vous dire! — şi râde cu gura până Ia urechi.
      Chelneru’ pleacă.
      —   Prost arată!
      —   Cine?
      —   Dumneaei.
      —   Crema?
      —   .. .de zahăr ars, cunoaştem!
      —         Bun’ o mai făcea moş-Niţă bucătaru’! Acu* ce sâ-i mai faci?, se serveşte, — tu nu iei?, — şi întinde lingura,
      —   Nu, mulţămesc, şi trage Ia o parte farfuria.
      —   Ce făcuşi!?, — răstumase beleaua pe masă; tremură.
      —   Bouleverr... sânte!, — râde cu lacrimi.
      Au scăpat de prăjitură; le-a schimbat şi faţa de masă. Chelnerul:
      —   Fiomage?
      —   Ba să mă ferească Dumnezeu! şi zi de-acolo îşi trage numele?
      —   Carmagnol’-a? da.
      —   Şi, de ce?
      —   Ştiu şi eu?
      —   Tu, să nu ştii?
      —   Taina imigraţilor italieni sau poate... triştea unora din cuvinte. Da’ cum de-ţi veni
jr gând?
      —   Să-ţi spun drept, pă drum, m-a îndemnat unu1 să mă îmbrac şi eu aşa...
      —   Eş’ nebun dc-a binilea!
570
      —    La drept vorbind, nici nu ştiu cum se înfăţişează...
      —    De văzut... trebuie c-ai văzut tu, dare nu-i osebeşti...
      —    Nu zău.
      Sfredeleşte narea stângă:
      —          Să-ţi spun: un veston scurt de lână sau de chembrică, închis până la poale şi rotunjit în spate. Adesea, cu nădragii din aceeaşi stofă ori de dril vărgat în trei farburi, în jiletcă în culoarea sângelui închegat şi încălţaţi cu galenţi..., — l-a smuls şi-l suflă de pe unghie, încolo.
      —    Cu ce?
      —    Cu jumătăţi de ciubote de lemn; bine ţi-ar mai sta!, — strănută.
      —    Frumos mai arată!
      —    Poartă lulea în gură...
      —    Eei vezi!?
      -Ce?
      —    Va să zică fumează.
      —    Rar şi nu ţigară, lulea, şi toroipan în mână, strănută...
      —    Şi ei? ai să-ţi betejeşti nasu*!
      —    Mai ales ei.
      —    Capu' gol?
      —         Dânşii nu, strănepoţii lor poate or umblă desculţi la cap. Ei poartă o scufă roşie, alţii o basmă numâ dar tot roşie.
      —    Ca ocnaşii?!
      —         Cam aşa, dar n-au luat-o de la ăia. Sviţeranii regimentului Châteauvieux,răsculaţi şi osândiţi, graţiaţi apoi de Legislativă şi sărbătoriţi cu alai la ieşirea lor din temniţă, s-au înfăţişat norodului astfel şi lumea le-a îndrăgit portu’...
      —    Fiindcă le îndrăgise sminteala!
      —    Tocmai aşa.
      -Şi?
      —         Şi au prins să poarte tichia. Vezi, aşa s^a nemerit să fie. Căci... beleau' asta slujeşte ca simbol încă din primul an al Revoluţiei.
      —    Cum?
      —    Păi n-o găseşti pretutindeni în Franţa?
      —    Parcă eu am colindat Franţa!?
      —    Pe steme, pe stampe şi luminăţiile din Champs-Glysdes...
      —    Nu înţeleg.
      —          Moşteniri..., tradiţia! în sfârşit, semn al libertăţii şi de care s-au servit şi Romanii. Când îşi slobozeau sclavii nu le dăruiau şi câte o scufă roşie?
      —    Cala şubeci?...
      —         întâia oară, mi-aduc aminte, am dat cu ochii de tichie când cu... strămutarea moaştelor Iui Voltaire, în iulie, sânt acu* trei ani.
      —    Purta şi dumnealui tichie?
      —    N-am observat, era în cutie.
      —    Au purtat-o şi alţii dintre?...
571
       —         Robespierre, niciodată! Marat, mereu. Bourdon de l’Oise, da, şi Chabot dar nu i-a fost de noroc. Acu* o poartă pe capete la sate, în toate societăţile populare, cât Ie-o mai lăsa. Apoi,pe fascii,pe steaguri,pe clopote — unde-ormai fi rămas, şi pe afişele cârmuirii.
       —   Nu zici că şi pe nasturi, am văzut-o şi pe inele.
       —         Şi pe cercei, le mai poartă şi în cap, unii. Uite, du-te la Academie. Ce e azi, joi? Mâine, du-te şi ai să-l vezi; Laharpe nu-şi face cursul fără tichie.
       —   Ce l-a găsit?!
       —   B chel.
       —   Şi... foştii?
       —         Ex-marchizul de Villette, bunăoară, susţine că tichia e însăşi coroana civică a omului liber...
       —   Licitează!
       —   şi a franţuzului renăscut, zice.
       —   Brava lui! şi tu crezi?
       —   Eu cred că... peştele de la cap se împute.
       —   Bine că mi-adusei aminte, şi cu tutuirea cum staţi?
       —► Mari griji te-au năpădit! parcă-ţi spusei. Măsuri de egalizare legate şi de deprinderea de a desboteză tot ce poate aminti regimul trecut sau biserica.
       —   Şi unde vezi răul?
       —   Cum?
       —   Zic, de unde şi până unde?!
       —   Dintr-o trăsnaie, negreşit. Fiica cavalerului de Guinement de Kdralio...
       —   O nobilă... şi o cunoşti!?
       —   De altfel membru al Academiei de Inscripţii şi Bele-Arte,zic, fata lui..-
       —   Cum e?
       —   Măritată de un an cu avocatul Robert, din Li&ge, scria la Mercure National...
       —   De ce nu gospodărea, mai bine?
       —         Poate nu ştie. Era redactoare acolo şi a scris într-o 2i un articolaş împotriva lui d-îa şi a lui dumneavoastră, şi o delegaţie...
       —   A prins mişcarea, înţeleg.
       —   Şi apomit la bară, unde a dobândit aferim-ul. Acuşi, ştii.
       —   Şi ce drept au căpătat femeile?
       —   Dreptul să urce sus pe punte.
       —   Poale lungi şi minte scurtă!
       —   Pentru tine nu prea lungi, dar ce te-apucă?
       —         Spun, nu stăpâneau ele lumea şi pământul,înainte? Aveau nevoie să tragă la car, ca noi bieţii?!
       —   Se satură omul şi cu binile.
       —   Bine, dar femeia?!
       —   Hm..., apoi, mai erau şi slutele...
       —   Mare primejdie, d-le!
       Le-aduce cafelele.
       —   în sfârşit!
572
:>      — Asta da! şi cum mai c cu.., botezu*? spune-mi, m-amuzâ. S-au legat cumva şi
fe&de oameni?
         _ şi. Dar pun şi nume noi, neauzite încă, îşi botează plozii de pe călindar ori ca pe buruieni...
         —Cum adică?
         —   Uit*-aşa. Le zic Piş*-te-n pat, Colţi-de-câne...
         —   Ce tot îndrugi?
         —   Pissenlit,Chiendentsaucapelighioi: Răţoiu, Cotoşman iar pe fete: Ieapă, Vacă...
         —   Şi dacă nu e decât viţea?, — soarbe din ceaşcă.
         —   Pe ce o să fie. Ori că le zic: Urzica, Ochiu’-Boului...
         —   Nume s-ar găsi şi Ia noi: a calului, a.. .ţigăncii.
         —   în sfârşit, o epidemie de,.. Lycurgi, Epaminonzi...
         —   Da* tu la ce ţi-ai schimbat numele?
         —         Prea suna nemţeşte, zic, şi îmbracă nume noi, fel şi fel: Marat-Couthon-Pique, Fructidor, Constitution şi ministrul Lebrun îşi botezase odrasla... Civilisation-Jemmapes-Republique. Spune, te mai poţi fridoi de patriotismul ’mneaei?
         —   Părinţi nebuni!
         —   Ce vrei? veacu’ întreg l-a format pe om pentru societate. Revoluţia-1 vrea pentru
‘ Stat!
         —           Să mă slăbească! ţr -Să.
         —   Aşa se prefac ele toate. Ce-aş mai fuma!
         —         Prea mult nu s-au schimbat. în ’92, abia-au aruncat ţărână peste căzuţii din gardă şi M-me Broquin şi vestea lumea, prin Monitor, zău! că-şi vinde pomada mereu şi tot cu 9 franci, cutiuţa.
V'-■ *  — De păr, alifia?
         • — Dresuri pentru cucoane.
         —   Te ţii de fleacuri!
         —        Lucru-şi are însemnătatea, mare! e viaţa de toate zilele care pulsează. Apoi, ascultă sfatul meu: vrai să însemni ceva aici în Paris?...
         —   Vreau!
         —   Să fii la curent cu toate bagatelile, din ele se ţes aici lucrurile mari.
         —   Mă mir cum n-ai ajuns... ministru, aici!
         —   Urmează-mi povaţa şi ai să te simţi bine,
         —   Cum?
         —   Cată să fii bine informat.
         —   E adevărat că e berechet mare, aici?
         —        Nu prea. Magaziile de grâu de Ia Nogent-sur-Seine şi cele din Corbeil, goale. Ministrul Coordonării şi-a greşit socotelile, aşa că o să facem şi noi ca Italienii...
         —   Adică?
         —   O să mâncăm pâine cu mălai.
         —   La un zor, mămăliga nu e bună?
         —   Asta nu, Manole! nu-i cunoşti. Nu sânt răbdători ca ai noştri.
         —   Rabdă omu’ şi de nevoie.
573
        —   Oricum.,. Halal cafea!
        —         Dar spune-mi, rogu-te, asear' când intrai în sala albă, cocoţat pe o masă trăncănea unu’ despre treburile din Midi, parcă şi despre un măr... de pământ? n-am înţeles prea bine şi...
        —         Ştiu, Ciracii Iui Parmentier fac reclamă cartofului. Citea vr'unul, cred, din cărţulia lui despre cum trebuie folosită... buruiana.
        —   E o plantă, care va să zică? păpădie, ştevic?
        —   Vezi bine.
        —         Lume puţină, acolo, dar alături în sala galbinâ, a cu oglinzi multe, a]tu” zbiera cât îl ţinea gura: — Să se smulgă mustăţile celor nedemni să le poarte!
        —   Şi?
        —   Am şters-o cu mâna la gură.
        —   Păce?!, — şi râde.
        —   Şi nu puteai răzbate de lume, zău! cum vine asta?
        —   Probă că mustăţile au întâietate.
        —   La şters,poate...
        —   Franţuzoaica moare după... mustăţi, îi plac bărbaţii păroşi, cu barbă,..
        —   Cred că pentru alte nevoi...
        —   Şi soldaţii-i plac, mai ales!
        —         Aud că pe-aici oricare trebuie să facă armată, ca să le placă? şi cum l-ajunge rându' pe fiecare ?
        —         Fusese vorba să fie aşa. Dubois-Crance a cerut, încă de acu" doi ani, serviciu militar şi obligatoriu, dar constituţia a vrut altfel.
        —   Cum?
        —   Fiecare, de bună voie şi pe cât timp se leagă numa*..,
        —   Aşa înţeleg şi eu!                                                     ♦
        —         Pricepi tu dar n-au înţeles dumnealor, şi proiectul a dat chix. Noroc că le rămăsese garda naţională...
        —   Şi acum?
        —   Acu' au soldaţi dar şi scutiţii, berechet.
        —   Cum aşa?
        —         De eş* slujbas public, dacă eşti cumva la vreo fabrică să ai grijă să priveşti cum se toarnă tunurile sau de stai şi te uiţi un' se împletesc frânghiile pentru corăbii...
        —   Şi asta e bine.
        —   Alţii-şi găsesc o vocaţie pentru plugărie ori pentru căsătorie, chiar.
        -Şt?
        —        Ambele strădanii dobândesc scutiri şi ocrotire. Nimic mai simplu: a trecut primejdia, laşi coamele plugului sau năpasta, dracului, şi o porneşti pe bulevarde cu gâtul înfăşurat şi cu ghioaga la subsuori, ca mirliflor-ii.
        —   Cine?
        —   Ei, spaima burghezilor.
        —   Muscadinii?...
        -Ei.
        —   Nu le place... armata?
574
        —    Nuc vorba numai de dânşii; arta ambuscării...
        —    Care?
        —    Arta dosirii e veche.
        —          larii spune, dragă Marius, marţafoii-ăştia nu sunt tot ăia care zâzâie ca greierii? Aud că sântără atinşi de o boleşniţă, adevărat să fie?
        —    Just! de...sexa.
        —    Ce-i aia?
        —         FiuTcă... de-cum te-au zărit, răped bâta-n tine şi-atât îţi mai prinde urechea: ~£*estquefa?!
        _ ?...
        —    Şi nu mai eşti, ai fost!
        —    ’furisită boală.
        —    Pentru cine-i întâlneşte, şi dacă te interesează...
        —    Ba de loc!
        —    în colecţia Journal-u\vi de Paris, din messidor, e descrisă în amănunte.
        —    Cine?
        —    Boala.
        —    Aş mai lua o cafea, nu?
        —    Ai golit toată cănuţa?, — ciocâne cu inelarul în farfurioară.
        —    Aud că viaţa se scumpeşte pe zi ce trece?...
        Vine:
        —    Plaîl-il?
        —    Caf6, si-1 vous plaît.
        —. Tu crezi că mai trăieşte?
        —    Cine?
        —    Fecioraşu’ regelui, copilu*...
        —    Da, îl ţin închis la Templu.
        —    Demult?
        —         Or fi ei vr’o... trei ani. Şi, ziceam, lucrătorii de prin fabrici n-o duc prea rău, se urcă preţurile dar şi simbria lor suie mai la zece zile. Mai de plâns sânt bătrânii şi cei ce şi-au pierdut starea. Mulţi isprăvesc, zilnic, în plăşile de la Saint-Cloud.
        —    Unde, cum?
        —    Săr de pe pod, îşi fac seama.
        —    Sărmanii!
: t; — Răscoalele din germinai şi cea de mai alaltăieri, ce au fost decât insurecţiile 'foametei?
        —    Zău, cât sufere şi lumea!
j.y — Unii numai, alţii benchetuiesc şi joacă. Se dănţuie mai mult ca niciodată.
        —    Ştii una? tot n-am eu ce face, să mă fac profesor... de dans, ce zici?
        —           Pe cât mi-aduc aminte, ţopăiaj bine, dar cum să-ţi spun? prea încordat şi prea & înviorat, prea te înfigi.
        —    Ce-are a face?!
%      * Le-a adus cafeaua. Fumegă.
575
      —         Are, când ţii unuia copila prea strânsă în braţe şi te-a mai şi plătit s-o înveţi, nu să-ţi simtă blăstemăţiile...
      —   Moralistule. Tiî ce aromă!
      —    Eu te învăţ de bine, să nu-ţi moaie oasele careva şi...
      —    Sânt baluri multe, nu?, — soarbe cu ochii închişi, nările umflate.
      —    Se deschid în fiecare seară.
      —    Se joacă, ce?
      —    Aici, mai mult polka şi cadrilul.
      —    Atunci ca la noi!
      —         Şi ce te miră? zic, te duci la Lucquet, la Paphos, mergi la hotel de Chine, la... Carmelites du Marais, da* acolo nu-i de tine.
      —    Prea te crezi, şi de ce nu, mă rog, d-le conte?!
      —         Vin toţi pârliţii şi hamalii de pe cheiul Saint-Benard şi bădăranii toţi, dar mergem într-una din seri la Ruggieri sau la... Noviciat des Jdsuites...
      —    Pornim?
      —    Acolo, te duci singurel, jupâne!
^    — La ce?
      —    Vin despuiaţi şi...
      —    Nu mai mă duc.
      —    Bonsoirrr! — Bonnenuit!...
      Se înclină şi ei; cei de la masa de-alături pleacă.
      —    Poate c-aşteptau?...
      —    Nici o pagubă! mai bine că scăparăm.
      —    Aflam poate...?
      —         Te descurci tu şi singur, şi uite că ţi-au lăsat cartea, găseşti înăuntru şi adresa lui, sigur! dar ia-o de pe masă.
      —    Cartea cui?
      —         A codoşului, şi n-o mai frunzări acu’, că s-a făcut târziu, ne-apucă ziua. uite că pleacă toţi. Ga^on, Faddition!
      Prin uşa întredeschisă, răzbate un cântec...
                                 — „ Wen Adam delved and Eve spân,
                                      Where was then the gentleman?!
      —    Ce latră... ăla?
      —    Să-mi spui th mie, că doar' ştii ingle... zeşte. Şi dacă l-or prinde...
      —    Nu zău, spune.
      —          Cântic vechi, de prin al XVI-lea; refrenul... nivelatorilor engleji. Azi, n-ar mai avea nici o noimă.
      —    De ce?
      —    Paul Roux şi Bazire au pierit iar Fouchă, Merlin sau ai lor put de chiaburi.
      —    Robespierre, Danton, despre ei?
      —    în groapa comună. Uite că vine şi cu socoteala.
      —    Plătesc eu.
576
        Ia de sub şervet de pe farfurie nota:
        —    66.834,,. Ai cât îţi trebuie?
        Scoate o punguliţă de mătase, împinge în sus inelul, o crapă şi,,.
        Chelneru’ priveşte cu jind.
        îi dă cu cotu’:
        —    Nu e bine să te vadă...
        —    Ce să vază? nu e plină.
        —    Că ai bani străini, aur, mai ales.
        —    Şi ce, nu e voie?
        —         Ar fi şi nu e, şi las1 că-ţi dau eu asignate..., — scoate din haină două pachete, preţ cât două cărţi groase...
        —    Las’ acu’ să...
        —    Atunci dă-i un galben, mai capeţi şi cusuru’ cât să-ţi umpli toate buzunarele.
        Au plătit. Pleacă*
        Cârdăşii din secţia „CordelieriMlor goneau mult, toceau multe pingele. Antoine Simon dregea cât putea. Aşa ajunsese comisar vremelnic al Comunei, răsfăţându-le picioarele.
        La 2 septemvrie, trei ani înapoi, l-au trimes la BicStre şi la Salp6tri&re să oprească măcelul. dar vorba lui: „Ce puteam face! ?‘\ Şi fiindcă n-a stingherit de la lucrupe nimeni, acolo, i-au dat să ia în primire bulendrele celor săvârşiţi cu ghiotura la Versailles. Pentru că, în grabă, patrioţii nu apucaseră să-i despoaie pe cetăţeni, înainte de a-i ucide, iar;patria, ca şi la noi astăzi, ducea lipsă marc de ţoale.
        Şi-a făcut datoria. Om de treabă, meritase de Ia Ţară. „Conventul“ i-a făcut o pensioară.
        Monastirea „Cordelief“-iIor, clubul, fusese orânduită spital să fie, pentru năbădăioşii ; din Marsilia — ahtiaţi mai mult după jaf decât după vrednicie, ca şi cei de la 21 ianuarie, k Acolo, Marie-Jeanne, nevasta lui Simon, spălă rufele lui Marat — puţine şi le spăla rar.
•  . Cu casa, locuia în rue Paon, Vecini, într-o curte, cu Chaumette, dar cu treaba treceau ziua 'i tpată la „Cordelier“-i, în spital.
        Gaspard Chaumette ajunsese,în decemvrie, procurorul Comunei şi astfel, tare şi mare ; la Templu! Nu fiindcă şi-ar fi bănuit cumva sfârşitul, nu, dar luând pildă Lacedemonia,
•  • îşi leapădă numele şi-şi ia altul: Anaxagoras! căci acesta fusese spânzurat pentru osârdia £ sa republicană, zicea. Vorbe! Anaxagoras, adevăratul, murise în pribegie — de bătrâneţe. ? Băiat de cismar, — apoi seminarist, şăicar, timonier, felcer la spitalul din Ne vers, & /de unde şi era, băieş şi câte şi mai câte! fusese şi ciracul lui maşter Tluck, un medic cu
   renume. Apoi, după moartea lui Loustalot, redactor la ,„. .Revolutions de Paris", împreună ^ cu Dorot-Cubiferes, Fabre d’Eglantine, Momoro şi cu Prud’homme; lătrau cât puteau! în £ Ghamp-de-Mars, bătuse palma cu „Coidelier“-ii. Aşezase cultul „Raţiunii44 la Notre-Dame, %■ ■ după ce trântise de pe turle statuiele regilor şi ale sfinţilor, praf! în sfârşit, un Spartan desăvârşit.
|L      Anaxagoras, alias Chaumette, adâncise pe JeanJacques şi lesne aflase să cinstească
   mai mult pe un ciobolar decât pe toţi împăraţii. în buzunarele lui, zomăiau cheile de la
577
Templu. Acolo,între zidurile reci, lâncezea şi odrasla regească, Louis-Charles de France — Ludovic XVII, cum îl numeau emigraţii.
      Filozoful... hotărî să-i dea principelui o creştere spartană. Aplecat pe marginea patului, cum stătea, şi privindu-şi botforii, pingeliţi proaspăt, şi-a rădicat, apoi ochii spre cel de-i adusese:
      —    Cetăţene Simon, vă mutaţi imediat la Templu şi...
      Celălalt îngălbeni, se aplecă, puse mâna pe cismuliţe:
      —    Pot face altele, înduraţi-vă! pun de la mine şi carâmbii, — l-a podidit plânsul.
      —         Şi vă mutaţi chiar astăzi. Linişteşte-te. Am nevoie acolo de oameni de încredere, mă înţelegi?, — şi-l bate pe umăr.
      Voios:
      —    Puteţi contă pe mine!, — gata să îngenunchie la picioarele lui.
      îl priveşte ţintă:
      —    Vie et moralitd rien que de la foutaise, tu comprends!?
      —    Compris!
      îi strânge mâna:
      —    Patria te-a ales să fii preceptorul fiului...
   '* •Tiranului!?
      Surâde:
      —         Tocmai! feciorul lui Capet va fi elevul dumitale. Experienţa vieţii, simplicitatea şi bunul simţ, ştiu bine, te va» călăuzi.
      —    Fiţi sigur! O iau şi pe Marie-Jeanne...?
      —    Mai ales, şi nu pregetaţi, fiţi cu ochii în patru!
      Demn:
      —    Te poţi bizui pe mine, cetăţene-procuror. Cişmele le mai iau?
      —         Lasă-le aici şi ia-ţi acolo şi sculele şi nu uită: ele sânt elementele cunoştinţelor celor mai preţioase învăţături republicane!
      Tatăl lui Chaumette, bată-1 să-l bată, fusese tot cismar! Şi iată cum un tălpar ajunsese dascălul fiului regelui.
      La spital, la „Cordelier“-i, zilnic în atingere cu încrezuţii din Marsilia, zelul lui Antoine Simon se înzecise. A lăsat încălţămintea procurorului jos lângă pat şi ’plecat cu fruntea pân’ la podea, şi-a luat rămas bun. îi râdea soarele în suflet!
      Acasă, şi-a luat soţia şi boarfele şi au pornit fuga spre Templu. Era într-o marţi, 3 iulie 1793.
      Acolo, s-a înfăţişat în surtuc albastru, culoarea „naţiei",căptuşit roşu-sânge, cum se cădea.
      Ceasu’ 9, seara. Odrasla regească cu căpuşorul bălai în poalele Reginei, ascultă o poveste sau părea că ascultă. Paşi repezi pe scări, afară, şi s-a deschis uşa, mare. L-au smuls din braţele mamei. L-au luat, şi târâş l-au cărat pe scări, în tumul cel mare, sus, unde sălăşuise Regele. încăperile fuseseră din nou zugrăvite şi toate câte de nevoie, primenite.
      Paznicii prăzii, acolo înăuntru: Simon şi, afară pe sală, Danjon, patriot onest — convins. Simon e dintre cei rari, pe cari contactul cu prizonierii nu-i îmblânzeşte. Stă de veghe, ziua şi noaptea. Grija copilului? s-o aibe muierea! Dar ea-şi vede de treburile casei. Micuţul îşi mistuie, singur,urâtul.
578
D      Trec săptămânile. ..
%      Seara, târziu.
         Calapoadele su* pat, părăsite. Morocănos din fire, închisoarea l-a făcut mai ursuz. U,0 oală de pământ plină cu bere, dinainte şi cu blaivazu* smângăleşte la cifre pe faţa albă &.de masă...
• lc.il.' ••
         —   Dis donc, Mărie-Jeanne! tu ai patru mii, leafă, şi eu 6000 de livre pe an, nu!? —Ea patra oară că mi-o spui, astă seară, — şi coase înainte.
         —   Patru mii şi cu şase fac... zece.
         —   Toate le ştii.
         —   Fac zece mii de livre), — bate din palme.
         —   Asignate, tontule.
         —   Tout de meme!, — apucă cana şi întinde mâna... Copilu-1 privea, se răpede s-o ia,
         —   Zău dac-ai minte!, — lasă lucrul, se scoală şi iese în săliţă.
         Bea, a golit-o pe jumătate. Clipeşte spre uşă, şi o trece băiatului.
         Fundul oacheş al oalei şi coatele lui ridicate, buclele blonde, pieptarul de dantelă şi genunchii săltaţi — atât mai vezi din omuleţul care bea, bea aplecat pe spate, cu cana la : gură, pe banca de lângă fereastra cu grătii.
^ Tresar amândoi! el aţipise răzimat de masă. Ea, în pragul uşii. Pe scânduri, jos, ^ cioburi. Cana. I-a scăpat din mâini. Grămădit, pe banca udă, copilul. Geme; Se frământă, geme şi cască.
         S-a sculat de la masă, clătinat, se-apropie de bancă:
         —   Capet, scoai’!
         Căznind, a ’lunecat pe podele:
         —   Mi-e somn.
         —   Scoal’-te, profesoru* tău îţi ordonă! încercă, bietul, dar nu-1 ţin picioarele:
         —   Vreau să dorm...
         îl trage de-o mână,în sus, îl ţine de gulerul hainei.
         —   Nu vezi, omule, că e beat? lasă-1 în pace.
         —   Patria mi l-a încredinţat mie, ieşi afară!
         Copilul tuşeşte, icneşte; o apă gălbuie i se prelinge din gură; sughiţe.
         —   Uite că!.,., — ia un prosop şi i-1 ghemuie pe faţă.
         O dă la o parte:
         —   Vezi că-1 înăbuşi! îmbufnată:
         —   Te-a găsit mila, strigoiule!
         —   Ce ştii iu, muiere!? pe capu’ meu ie toată răspunderea, — oftează.
         —           Mai bine culcă-1, şi vezi să n-o ia iar cu închinăciunile, păreţii aici au ochi şi urechi, -ia seama.
         —   Crezi serios că?...
         —   Fă cum îţi spun, acu’ mă duc până jos, a venit momire .. .Dablemont, — şi iese.
         —   Je vais dormir, — alunecă.
         îl prinde cu dreapta de mijloc şi porneşte cu el pe braţ în odăiţa de-alături. îi dă drumul în pat.
579
      Copilul se scoală în genunchi, a împreunat mâinile:
      — Notre pfere, qui 6tes aux cieux.. *         »
      înfuriat:
      —         Ţi-am interzis pentru totdeauna, pui de năpârcă! — şi-l smulge din aşternut, l-aruncă cât colo în mijlocul odăii. Ia de sub pernă, atârnă afară, trage o maramă albă brodată şi i-o zvârle dinainte, pe scândurile goale:
      —         Şi-acu\cetăţene,fă-ţi datoria că de nu!, — se îndreaptă spre coliviile prinse sub streaşină ferestrei, afară, — le-arunc jos în curte pe toate!
      Speriate din somn, păsărelele se zbat să-şi frângă aripele*
      împleticindu-se:
      —    Nu**, nu, te rog!, — gata să plângă.
      —    Şi hai odată, vreau să mă culc.
      —         Vi-e somn şi d-voastră? atunci să mă grăbesc, — şi copilul sare, calcă marama în picioare, calcă şi scuipă... pe crinii Franţei. A ostenit, i s-au muiat picioarele.
      îl ţine de umăr:
      —    Asta e tot? iar ai uitat!?, — şi-l scutură vârtos.
      Sfiit:
      —         Acu*... acum... să-mi aduc niţel aminte... da! Blăstemata *ceea de târfă n-a fost încă decapi^.tată!?, aşa?
      Procesul reginei se judecă, tocmai. O mutaseră la Conciergerie.
      —         Bine... bine, să nu mai uiţi ardaiâ! şi-acuşia, culcă-te, trece pragul şi-şi şterge o lacrimă.
      Capul micului principe era miza, pe care Europa o jucă cu tunul. Regaliştii vroiau să-l salveze. Simon le stătea împotrivă. Nu din răutate, poale, dar din contraste stăruia neomenia lui şi a nevesti-sî. Pricepea prea bine, i-o spusese şi Mărie-Jeanne şi, negreşit, ar fi vrut să s-arate mai bun. Adesea, îl încerca îndoiala, ca şi pe alţii.
      Toţi ştiau că odată se va schimbă ceva. însuşi Robespieme pusese la o parte acte şi hârtii care sa-1 descarce, dacă va fi nevoie* Le-a găsit Courtois — le va folosi,mai târziu.
      Numai frica de a nu fi bănuit îl înrăise pe paznic, îi pierise şi somnul. Mustrarea sau grijile îl îndemnau să nu mai râmâie în slujbă.
      Apoi, cbmitetul „Mântuirii-Publice a suprimat postul de institutor, şi simbria. Economii! S-au împlinit şase luni, Simon e lăsat în voia lui. Pleacă.
      Măcar că fără leafă acolo, cere şi capătă însărcinarea de comisar al secţiei sale. Trăgea nădejde $ă-şi găsească iar liniştea. îşi da seama, în sfârşit, ce rol amarnic fusese pus să joace.
      în locul său vin alţii, patru. L-au luat în primire; copilul era teafăr, încă, — spun arătările hirurgului Desault* Să le credem.
      La 9 tbeimidor, dup’ amiază, la Hotel de Viile, aţâţau poporul. Simon la treabă, fnnăduşise Imdind. L-au ridicat din sala consiliului, împreună cu alţii şi, a doua zi, i-au dus sus pe punte. Anaxagoras pornise din viaţă, ]a fel, dar cu trei luni şi două săptămâni înainte. Marat, mai demult.
      în tumul mare din Templu, patru comisari ai Comunei îşi împart, acuşi, paza. Cochefer, Lorinet, Legrand şi Lasnier; o armată!
580
         Răspunderea e grozavă! şi spre mai multă siguranţă l-au mutat cu un cat mai deasupra, în cămăruţa în care dai din sală când sui în capul scărei, sus. Acolo, unde stătuse inimosul Ctery, valetul defunctului rege, au închis copilul. Odaie strâmtă, înaltă şi rece. Păreţii îmbrăcaţi: albastru-spălăcit, cunune de laur, dar umezeala a scorojit hârtia, în multe părţi se vede zidul, verde. O fereastră îngustă şi scundă. Abia strivindu-ţi fruntea de grătii poţi privi jos în curticică. Nimic să mai amintească „Versailles“-ul, decât chinul gândurilor.
         în privazul ferestrei numai o colivie, mică, una singură. înăuntru, doi cintizoi — târâie ca greierii. Lipit de zidul din faţă,între ungherul odăii şi uscioara care dă spre sală, aşezat pe două capre, patul de scânduri. O saltea şi un căpătâi, de paie şi plocadul, atârna pe jos şi cearşaful, vânăl-gălbui. Deasupra, prinsă în două piroane, în zid, o pătură mucedă. La picioarele patului, pe podina neagră, hârdăul şi o cană cu apă. Aproape de uşă, pe o lădiţă, un blid plin cu ciorbă, sleită şi un coltuc de pâine.
         Pâclă în toată încăperea, fum. Miros de tutun, dufneşte şi hârdăul, pute!
         Lângă fereastră, ghemuită pe un scaun, înfotolită într-o haină lungă, o biată fiinţă. Stă cu capul în palme. Nu mişcă.
         S-a lăsat noapte. Lumină, de la felinarul spânzurat de tavanul săliţei de alături.
~ Uşa deschisă.
         —         Mult ai să ne mai canoneşti, afurisitule!?, — strigă din prag un mustăcios negru ca Necuratul; el, Cochefer e de pază, la noapte, în gura uşii, pe bancă: — Şi culcă-te dracului odată! sau... stăi dacă vrei, — strănută,îşi suflă mucii pe duşumea, tuşeşte-scuipă şi iar
^ vâră luleaua în gură. Rotocoale de fum.
: V în sală, înăuntru, stau de vorbă; paznicii şi garda. Lorinet trece pragul, se-apropie c de fereastră, încearcă ivărul, plimbă mâna pe geamuri:
         —   În regulă!, — se întoarce şi îşi freacă palmele. Intră la ei în odaie.
         S-au rânduit tustrei în jurul mesei, sub lampă. Pahare şi sticle şi de-ale mâncării. Sporovăiesc, — noapte lungă de iarnă.
         Vor să joace şi nu Ie tace gura.
7        — E frig în năbădăj!
t — S-a lăsat ger mare, afară. On commence?
         —   Până mâine îngheaţă tun Sena. Whist, biribi? — scoate din buzunar pachetul.
  •      —   Le reversi, plutot. De câţi ani n-ai mai fost în târg?
i        —  Soit! Marţi e săptămâna, Lorinet, da’ la ce mă întrebi?, — împarte cărţile.
—         Tu să fii sănătos! az’ dimineaţă, când veneam, de pe Pont-Neuf, de sus, privea lumea la copii cura goneau cu târlia pe gheaţă. Jeu de commerce?
—   Ddposez Penjeu, d’abord. Eei nu zău!?...
—   în place Brionne, când am ajuns...
—   Ai fost pe la Siguranţă?..,
—            M-am întâlnit cu Moret, îl ştii, nepotu’ lui Buicq-cocoşatul, odăiaşul de la ^ Siguranţă. Jules Moret şi ştii ce mi-a spus?...
ţ-:-     —  Dac-ai să-mi spui..., — aruncă două cărţi.
£:r      —  Trop pressd! Cică în Adunare, aş’noapte, le-a îngheţat cerneala în călimări.
         —   Te pomeneşti! Trop seird!, — cere o carte, aruncă valetul.
         Unul din soldaţi grămădeşte lemne în sobă. Alţi doi, răzimaţi în puşcă, stau de strajă j£la uşa dinspre scară.
I
fV.‘
581
         Lasnier:
         —    A trecut o săptămână, de când s-a împlinit anul, — taie cărţile.
         —    Care an?, — întreabă Legrand.
         —    De când îl tăiarăm pe tiran.
         Din prag, Cochefer;
         —    Chut! mai încet, — tuşeşte...
         —    Mai patru juni, de când isprăvirăm şi cu măsa, căţeaua!
         —    Fir-ar ar a naibii dă tuse! chut! ţineţi-vă fleanca!
         —    Şi lă ce, adică?
         —    Cum de vă mai vine. Doamne?! îşi dau cu coatele...
         —          A venit devreme nevastă-sa să-i spuie că lui Loulou, băieţaşu’ lor nu-i e bine, tânjeşte. Aşa că i-e gândul la el şi i-e oareş'cum milă, — spune unul din soldaţi.
         Lorineţ:
         —    Fiţi cu ochii pe el, aşa se..., — aruncă riga şi asul.
         Tresar amândoi:
         —    îl bănuieşti?!
         —    Crezi că?
         —    Nu, asta nu, dar îmi păstrez pielea!
         —    Şi la cc stă întruna lângă fereastră... ăla!?
         —    l-o Fi zăduf, în odaie, — schimbă o carte.
         —          Prostii! Lasnier are dreptate, să ştiţi de la mine: coace el cevaş, în fiecare pui de aristocrat zace unu’ mare!
         —    Pă naiba! te-ai uitat bine la grătii? ’Geaba, băiete! Brig-fpur, vous! attention!!
         —    Parc-a tresărit, nu?
         —    Qui ţa?
         —    L*esp6reur, lui.
         —    Şi de ce stă îmbufnat?, — goleşte paharul, plescăie din buze,îşi toarnă altul.
         —    L-ăi fi supărat tu, Lorinet?
         —          S-a borşit, poate, unde i-am aruncat la gunoi răsadele. Vedeţi voi, curăţă prea des florile şi jos r în curte, se găsea mereu cine să le-adune... — goleşte paharul.
         —    Ce s-adune?
         —    Uscăciunile, eşti surd!?
         —    Des buseries!
         —          Şi Ia urma urmei, unde scrie ca să facă grâdinărie, aici, nu-i ajunge coteţu*. C-am săi legâtui,păsă’!...
         Unul din grenadierii de lângă uşă:
         —    Asta să n-o faci!, — şi celălalt:
         —    Atâta joacă avea, sărăcuţu\ florile numai!
         Lorinet:
         —    Pardon! jucării i-am adus noi câte vrei, dar ’mnealui nici c-a pus mâna pe le. Legrand scoate din cutia mesei o... ghilotină şi un paneraş fără capac. înăuntru, două
    păpuşi fără capete.
582
        —          Astea? hainule, 'păi bine, minte avuseşi!? astea sânt jucării să i le dai taman lui?, îscuipă şi le-azvârle încolo, spre uşa dinspre scară.
        Au încăput amândouă, drăcoveniile, sub cizmele santinelei. Gâta. — Nu mi-a fost : cu voie!, împrăştie în lături fărâmăturile şi zâmbeşte.
        Furios:
        —   De ce nu-1 chemi să-ţi vadă isprava, Legrand!? Ştii cin1 i le-a trimes?
        —   Aboyeur, va!
        —   Ia seama, Legrand! ia seama,-ţi zic! I le-a trimes cetăţeanul Amar, deputatul Lasnier:
■Â — PommS... celui-!â!
        —   Care, ăl de Ia Siguranţă?
        —   Tocmai!
        îi trec fiorii. Se uită unul Ia altul...
        —   Y aura de Tacre!
        —   Et avec ţa pas d’affure...
        Cochefer:
        ■ — Ia nu vă mai certaţi, oameni buni.
*&.... Necăjit:
    .  — Auzi ’mneata s-arunce minune de jucărele! O stricaşi, dar lucra ca una mare, uite,
;mă prind că puteam să scurtez cu ea păsăruicile amândouă...
^ —Care?
        —   Pi... piţigoii lui!
        —   Da’ nu mai aud.
        Lasnier:
  -    — Are dreptate, io era cât p'aci să-mi retez cu ea deştu’, unghia mi-a tăiat-o dih^came.
Ş*ău!
u..
§.
—   Mai bine-ţi tăia na$u\
Soldaţii râd, fac haz mare.
Lorinet:
—          Silence au poşte! Aud că luna care vine, o duc şi pe ailantă Ia... Mai aruncă-mi ?iP carte!
%*■    — Pe cine?
:»;&'= — Pe Philippine-Marie, pe tuşă-sa...
—   Pe £lisabeth, vrei să zici? da, crapă şi ea!
—   E tot aici?
—   Vezi bine, jos,în tumu’ ăl mic.
—   Şi nepoată-sa? Carte!
—   Sora ăstuia? tot aici, baremi ei i-au lăsat patronii şi guvernanta.
—    Şi ce facem cu ele? îi dă un ghiont:
—   Cam ce-ai vrea să le faci, armăsamle!?
Râd.
pţfe Lorinet s-a sculat, aruncă cărţile, se întinde-cască, strânge de pe masă bumăştiîe: 8^-    — Noapte bună!
r!«. "
fc-
h-,
fe-
p-
iv
583
      Intr-un glas:
      —    Faut pas nous la faire! pourquoi couper le jeu?
      —    Faut pas faire charlemagne! asta e treabă!?
      —    Apăi cu dc-alde voi m-apucâ ziua, — se apropie de pat. S-a culcat.
      Ceilalţi doi, înciudaţi, cu vinu-n pahare. Beau,..
      Răzimat de tocul uşii, înţepenit în scaun, Cochefer sforăie. Au adormit şi păsărelele,
      Lorinet s-a sculat cu noaptea-n cap, a coborât, şi-a scris pe-ndelete raportul. L-a încheiat precum: „.. .toţi patrioţii o ştim bine că hienele şi reacţionarii vor sâ ni-1 răpească şi să arunce Franţa în zvârcolirile cele mai nemernice! Noi veghiâm din răsputeri, dar tot patriotismul nostru cald e în zadar.dacă nu ne lăsaţi să zidim uşa, şi nu putem să ne mai luăm răspunderea!11, şi iscăleşte. L-a trimes Iui Jcan-Baptiste Andri Amar, la comitetul „Siguranţei Generale",
      Acolo, i-a trecut năduşelile. Şi fiindcă Ţara era în primejdie, dau repede încuviinţarea. Pe Legrand l-au aresţit şi...
      Cei din turn s-au pus pe lucru:
^    Au tăiat cu ferăstrăul uşa, de la jumătatea ei în sus. Jos, au înţepenit ţâţânile, au bătut-o
în piroane, de prag şi de tocuri, să nu se mai deschidăjar dinspre odaia lui au întocmit prinsă pe curmătură, deasupra, o mescioarăîngustă. Toată lumina uşii au zăbrelit-o,dinspre sală, cu grătii, de jos şi până în pragul de sus. în dreptul mescioarei, la mijloc, au lăsat vergelele mai rare, să aibe loc pe unde să-i treacă mâncarea.
      Au bătut pe dinăuntru scânduri la fereastră şi au lăsat un ochi numai, pentru lumină. Peste canatul retezat, al uşii, dinspre săliţă, au prins în balamale un oblon greu de stejar. Seara, îl închid cu lacăte grele şi-l deschid la rond"-uri numai ori abia dimineaţa. Cheile, după ce zăvoresc bine uşa, le duc jos în cancelarie.
      Mâncare,îi dau o dată în zori,când îl scoală şi înc-o dată la chindie; oala cu zeamă lungă şi felia de pâine neagră. Rar, câte o ciozvârtă de oaie — fiartă şi rece. Apă. I le trec prin ferestruică înăuntru, i le lasă pe tăblie. Cana şi farfuriile goale le pune întemniţatul singur înapoi pe mescioară, când vrea sau când poate.
      Braţele lui slabe nu-1 mai ajută să-şi facă patul. îi dăduseră o carmagnol’-ă, n-a mai scos-o de pe el, nici nădragii — ferfeniţă. De săptămâni întregi nu şi-a deretecat camera şi i)ici nu şi-a întors salteaua. Cearşaful zdrenţe şi plocadul, pe jumătate mucegăit. Nu se mai spală, nici pieptene n-are. Ziua, moţăie — noaptea nu închide ochii. Beznă, şi spaimă!
      —    Capet, Capet, dors-tu donc!?
      Cufundat în întunerec sau în uitarea pe care i-o dăruise, o clipă, somnul, n-a răspuns la chemare.
      Afară, bat în uşă, trag zăvorul, înjură, trântesc în lături oblonul, zbiară:
      —    Ou es-tu donc, race de vipăres, leve-toi!
      Abia îngână, din pat:
      —    Aici... sânt aici...
      —    On est pîein d’ertifices, esquelette!
      —    Espece de rfac!... — Au trântit oblonul, 1-au zăvorât şi au încuiat lacătele. S-au dus.
      Instinctele şi puterile lui s-au sleit, abia de-1 mai ajută să-şi facă nevoile. S-a dat jos,
din pat.
584
       Firimituri — plină odaia şi de murdărie, clisă pe jos. Libărci. S-au prăsit şi şoareci, mici, cuibăresc în saltea. Vin şi guzgani, doi din ăia păroşi, mari, nu se feresc; le lasă toată mâncarea.
       Urcă iar în pat, de-a buşilea. Se scarpină în cap, se râcâie domol pe coapse, geme.
       Prin ochiul de geam răzbate o sprânceană de lumină, slabă. încet, cuprinde toată odaia...
       Adus de spinare, stă gheboşat pe marginea patului. Gălbejit, dârdâie. Părul, fire de scama; capul, mare şi plin de mătreaţă — şi umerii; gâtul i s-a subţiat de tot; mărul lui Adam ca un gheb, împunge pielea — ţiplă. Ochii stinşi, pleoapele grele — cearcăne. Tâmplele scofâlcite şi obrajii, supţi; buzele arse şi un dinte din faţă rupt. Genunchii umflaţi, ţurloaiele scoabe. Slăbănog, mititelu* şi năclăit de sudoare rece. Tremură şi tuşeşte.
       Trec lunile...
       A mai trecut o iarnă; a venit şi vara.
       Linişte. în odăiţă nici o suflare,pare. Afară, noapte. înăuntru, beznă.
       Din odaia de-alături, răsună paşi. Vin grămadă, se opresc în uşă.
       —   Capet, Capet, dors-tu donc?
       Tace.
       —   O ti es-tu donc, race de viperes, fâve-toi!
       Li-e teamă, le tremură mâinile, grăbesc, căznesc, încearcă, descuie şi trântesc de părete oblonul.
       —   Capet! Capet!!...
       —   Să spargem uşa!
       -Să...
       Gălbuie şi firavă, lumina de la felinar se revarsă în odăiţă.
       Acolo, lângă zidul muced,pe cearşaful rece,zgribulit, într-o rână — copilul. Ochii mari deschişi; cu mâinile amândouă tine strâns grămădită pe buzele lui marama cu crinii — stindardul Monarhiei.
       Pelletan şi Dusault, medicii, au semnat actul de deces,în 8 iunie 1795. Dauphin-ul împlinise, de puţin, zece ani. S-a stins, zece luni după thermidor. L^au îngropat la Sainte-Marguerite, în faubourg Saint-Germain.
       La Verona, Xavier-Stanislas, „Monsieur", cum îi ziceau,îşi ia rândul: Ludovic XVIII.
       Aşteptare — lungă.
       Cu căderea Montaniarzilor se curmă şi prigoana împotriva civilizaţiei, a artelor şi literelor. Duşmănireapreoţiimi, nejurate, n-a încetat, dar în urma raportului lui Lanjuinais, se îngăduie iar slujba bisericească în lăcaşurile Domnului, dinainte.
       Opresc pocirea monumentelor publice, le pun sub pavăza oblăduirii. întocmesc, în Paris, o mare şcoală normală şi cheamă din toate unghiurile Franţei, luminile. Institutul Franţei ia fiinţă, — Sieyfes stăruise, mult, se numeşte singur. Alcătuiesc „Conservatorul de Muzică”; al Artelor şi Meseriilor fusese înjghebat doi ani înainte, odată cu biroul „longitudinilor", unde lucrau Laplace,Bougainville,Cassim şi alţi învăţaţi de seamă. Cu Vauquelin, Fourcroy, Guyton-Morveau, Chaptal şi Monge au pus temeliile şcoalei „polytehnice”. Intr-un cuyânt, pare că Franţa intră în făgaşul cel bun, — îndrumătoare, puternică şi prin arme şi prin înfăptuirile sale; au nevoie de pace, însă!
585
      Dar focul războiului civil mocneşte. în tăciunii potoliţi, numai, suflă dinafară: nesocotitele speranţe ale emigraţilor şi socotelile... Angliei, care-i asmute. Iar înăuntru: năzuinţele regaliştilor şi ciuda tot mai aprinsă împotriva teroriştilor. Săvârşirile lor, din trecut, nu se pot uită cu una cu două.
      Un edict în felul celui dat la Nantes îti 1598, un edict civil însă, ar împăca lucrurile, dar prinţii Bourbon-i: Provence, Artoîs, Condd, toţi, dac-ar fi după ei mai curând s-ar gândi să întocmească o inchiziţie de Stat decât să ierte. Duc de trei ani încoace o viaţă de câine, — viitorul rege Ludovic XVIII, mai cu osebire, dar o înfruntă. Toţi câţi âu plecat îndură amarnic. Nepoftiţi, bănuiţi, izgoniţi, au ajuns de batjocură; Europa nu-i face haz şi nu-i vrea. Emigraţii, cei mai mulţi plecaţi de nevoie, n-au alt gând decât cum să se întoarcă mai iute acasă — fie, Doamne, ce-o fi să fie! A ajuns cuţitul la os. Prinţilor, în schimb şi curtenilor acestora le-a mai crescut ifosul. Regentul păstrează o neclintită credinţă în dreptul său dar şi în datoria ce spune că are să aşeze lucrurile în starea lor dinainte. Furioşi, scrâşnesc din dinţi şi habar n-au de cum stau lucrurile în Franţa nouă. Boala „depărtării'4 le-a lâncezit şi mintea. — „Toate cum au fost, şi le arătăm noi lor!44. Capete... capete,.. capete! Ciudat, cum thermidor-ul i-a întărâtat şi-i îndeamnă să verse şi ei sânge. Teroriştii, regicizii, să piară! şi toţi cei din 89, şi moderaţii! zic. — „Să măturăm lăturile constituţionale şi să isprăvim odată cu ei!‘\ iată ce vor.
      — Ah, de-aşfi tare şi mare, sute de mii aş curăţă de zile!, — suspină unul din emigraţi şi toţi sânt într-un gând.
      Vor să sfărâme Revoluţia şi vor ucide regalitatea. Nu murise încă. Sânt încă mulţi care trag nădejde s-o deştepte, — o monarhie însă îngăduitoare cu libertăţile cucerite şi faţă de drepturile căpătate, potrivnică ea însăşi oricărei schimbări. îndârjiţi duşmani ai represaliilor şi ai restituţiilor. — „Ce-am luat e bun luat şi pentru totdeauna!“, zbiară cu toţii, toţi înfruptaţii din „bunurile naţionale4' şi din averile altora, hotărâţi să nu mai dea nimic înapoi.
      Ludovic XVII s-a stins, la Templu — acu’, toţi adastă de la urmaşul său „cuvântul" care iartă. Răspunspl pe care-1 aşteaptă cei mai înfocaţi regalişti din ţară, vine de la Verona. Faimoasa proclamaţie! — spune că totul va fi refăcut precum fusese. Monarhia absolută repusă în drepturile ei, libertăţile suprimate, proprietatea nouă ştearsă şi toţi făptaşii Revoluţiei osândiţi să piară. Şi drept început... Vendie-a! „Quiberon", unde întrunindu-se Engleji cu emigraţi la un loc întăresc în ochii Naţiunii bănuiala şi tot ce învinuiau ei mai mult, în politica regelui, adică alianţa cu străinătatea. Nesocotinţa aceasta va închegă blocul conventist şi încă n-ar fi nimic, dar dezlipeşte de la ideea monarhică pe liberali şi pe moderaţi, pe cei mai astâmpăraţi, oameni cu vederi largi şi cari, sătui de Republică de altfel, vor caută mângâierea aiurea. De la Verona, însuşi Ludovic XVIII trudeşte la ridicarea altuia.
      „Ale bune adunate le ia dracul pe jumătate, ale rele cu stăpân cu tot44, — spunea un bătrân sfătos, Dumnezeu să-l odihnească! Chabot,Bazire au pierit împreună cu ce-au jefuit; Dumouriez vedea departe. Sieyfes n-are încă Crosne nici Fouche Ferrifcres, dar Barras are Grosbois,BoursauIt are Brunoy,MerlinMont-Val6rien şi multe milioane! în „bordeiaşu”4 î ji Tallien, de la Chaillot, slugile poartă livrea şi galoane şi tacâmurile sunt de aur curat iar Barere i-a poftit pe Vadier şi pe colegii lui la Clichy; un chef de s-a dus pomina!
586
      Pe cele dinăuntru, ale Ţării, îe-a hotărât până acum războiul; pe viitor, politica internă va mâna războiul.
      în Bretania, „chouannerie“-a amorţise, numai. Cu multă iscusinţă, Puisaye o reînvie în tot ţinutul şi în câteva departamente din Normandia. Când socoate că răzvrătirea, pusă Ia cale, se poate uşor preface în rezbel, pleacă la Londra, unde erau mulţi refugiaţi francezi. Pitt era prea mulţămit să sporească destrămarea Franţei, îi dă toate ajutoarele, să întocmească cu imigraţii o oştire; Puisaye îl lămureşte că la sosirea acestei armate va izbucni o adevărată insurecţie în toată Vendâe-a.
      Charettc strânsese o trupă de peste zece mii de oşteni, începe. Stofflet desfăşură şi el steagul... alb — drapelul regilor Franţei.
      La Londra, d’Hervilly, fostul comandant al gărzii constituţionale a răpusului rege, i-a întrunit pe refugiaţi şi i-a alcătuit în armată; prim-ajutor: Charles de Sombreuil, fratele minunatei fete. Cum toţi imigraţii vreau să fie ofiţeri, numai, nevoiţi au fost să strângă şi soldaţi. Se găseau prizonieri luaţi de Engleji, mulţi. Şi fiindcă li se dădea prilejul să se întoarcă, s-au înrolat cu duiumul. Gândeau, ajunşi în ţară, să treacă iar în rândurile republicanilor. Gând ascuns.
      Pentru înzestrarea oştirii, Pitt făgăduise... stelele şi luna! A dat mai puţin, adică: muniţii şi arme pentru câteva mii,îmbrăcăminte pentru şaizeci de mii de ostaşi; tunuri din toate neamurile şi cam vechi; băutură şi de-ale mâncării, din plin. Iar bani, numai două milioane-aur — împrumut. în asignate,însă, milioane — puzderii. Ticluite toate lâ Londra, sub buna îngrijire a guvernului. Lucrate cinstit, nu le poţi osebi din cele adevărate.
      Tot calabalâcul şi oamenii au fost încărcaţi în o sută de corăbii, ferite de primejdie de către alte cin’sprezece vase de linie ale flotei Marei Britanii.                  :
      în larg, vegheau corăbiile franceze. N-au izbutit să taie vrăjmaşului drumul. D’Hervilly ajunge cu toată oastea în Bretania, pe nisipurile de la Camac,unde-3 aşteaptă şi Puisaye cu câteva mii de chouan-i.
      Pentru o singură armată, erau prea mulţi doi, Se gâlcevesc o săptămână întreagă cine să stea în fruntea ei.
      Hoche, în capul unei oştiri republicane, pornise să-i înfrunte. Cu cearta căpeteniilor şi rău supravegheaţi, fugiseră mulţi din soldaţi. Pe câţi au rămas, se ciorovăiesc toţi ofiţerii, Au părăsit Camac-ul, Hoche era prea aproape. Totuşi, împlinesc să pună mâna pe fortul Penthievre şi rămân stăpâni pe limba de pământ de la Quiberon. Sunt apăraţi, astfel, dinspre uscat şi flota engleză-i păzeşte straşnic dinspre mare, aşa credeau.
      Aici, stau şi adastă să le vină şi cci douăzeci de mii de soldaţi ridicaţi de guvern şi făgăduiţi de Pitt.
      Aşteptau şi pe Charles-Philippe; stăruise din puteri să vină. Corniţele d’Artois nu vine, iar Piu uitase tocmai de soldaţi sâ-i pornească. Nu-i mai trimete.
      Hoche începe atacul, noaptea. D’Hervilly cade. în armata regalistă, zăpăceală mare. Foştii prizonieri, înrolaţi, urzesc să predea fortul. Cu ajutorul lor, Hoche îl ia. .
      Când se luminează de ziuă, văd sus pe metereze... tricolorul. Puisaye, către Sombreuil: — „Până mă întorc, luptă şi apără limb’asta de pământ!14, se suie în barcă şi se îndreaptă spre corăbii.
      Abia aplecat şi soldaţii săr pe ofiţeri,îi bat, îi ucid,pe unii şi fug la duşman. Chouan-ii s-au împrăştiat. Constrâns şi nemaiavând decât câteva sute de emigraţi, cu el, şi lipsit de
587
muniţii, Sombreuil putea pleca şi el* Ar fi însemnat să-şi părăsească oamenii şi n-o face. Apoi... „ar fi mai trist şi decât soarta care mă aşteaptă!44, spune într-o scrisoare.
      Trupele republicane împing. în spatele lui,marea. Trimete vorbă că se predă şi cere: „Viaţa pentru toţi, afară de mine!41.
      Dintre ai lui unii, neîncrezători în mărinimia duşmanului, se aruncă în mare, înoată spre flotă. Englejii trag în ei, erau aliaţi, îi dau la fund; — le-ar fi îngreuiat corăbiile, altfel.
      S-au predat. Hoche nu şi-a luat nici o îndatorire, socoate totuşi capitularea sfântă, precum a fost cerută. Dar... sosise Tallien şi cu ordinele Conventului, lămurite: „...Insurgenţii vor fi trataţi potrivit legii!44.
      Captivii sânt căraţi la Auray..., aproape o mie. Hoche, să nu-i vadă ochii pleacă la Saint-Malo. Plutoanele de execuţie sânt gata, dar nici un ofiţer francez nu vrea să le comande. Comisarul poporului pune ofiţeri belgieni şi sviţerani să dea ei porunca... Acu’ soldaţii nu vor să tragă. Sombreuil îi roagă şi-i înduplecă. Nu suferă să i se lege ochii, dă singur semnalul. După el, cade Victor de Broglie, episcopul din Saint-Pol şi încă alţi treizeci din cler, — îi chemase dorul de biserică. Pe ceilalţi cu ghiotura: şapte sute optzeci şi opt au fost împuşcaţi şi... isprăviţi cu săbiile şi cu topoarele cei care măi dădeau semne de v|aţă. Dintre ei, trei sute şase erau ofiţeri de marină... franceză.
   ^ -Pe locul acesta,patru veacuri îndărăt, a căzut Charles de Blois şi tot aici căzuse prins, în luptă grea, bravul între bravi Du Guesclin.
      Au pângărit locul, dar au ridicat o pomenire; să nu li se uite... ocara.
      în parlamentul englez, vâlvă mare, frământare. Pitt:
      —         ...da1 vă spun, îngrijorarea D-voastră o înţeleg dar nu e întemeiată! Bani,am dat ce e drept,
      —   Tocmai! câţi!?
      —   Nu v-aţi grăbit?...
      —   Era neapărată nevoie!?
      —   Câţi bani aţi risipit?!
      —   Câţi, vrem să ştim odată câţi?!
      —         ...nu prea mulţi. Interesele regatului o cereau. Vă pot asigură însă, gentlemen, că sânge englez n-a curs o picătură.
      (Aplauze-aplauze!!)
      Scheridan:
      —   Aşae!...
      (Aplauze!)
      —   Zic, aşa e, dar onoarea noastră s-a scurs prin toţi porii, dom-nu-le prim-ministm!
      Au trecut două luni... de la drama din Morbihan. Englejii aduc la Jle d* Yeu“, spre
coastele Vend€e-i, alţi zece mii de imigraţi şi pe Charles-Philippe, întovărăşit de câteva mii de Engleji. Pitt cheltuise bani şi, cu înverşunarea proprie neamului său, tot mai speră într-o reînviere a răscoalei. Zadarnică aşteptare, Hoche nu glumeşte. Expediţia engleză se înapoiază în ţară, plouată,
      O teamă tot avusese Conventul; de cum se astâmpără, decretează: „Nicicând un emigrat nu se va mai putea întoarce şi bunurile lor rămân pe veci confiscate44. ŞL.. după cc au stabilit regula, hotărăsc şi excepţiile: Talleyrand e încuviinţat să se înapoieze, fiindcă... „prin nobila sa purtare sprijinise din răsputeri Republica şi ca cetăţean şi ca
588
   mirean", spune ChSnier, fratele... Mult iubitor de persoana sa, însă, fericitul ocrotit fugise în Anglia la vreme, de unde gonit, pornise în America, unde a stat doi ani. Şase luni după ce trecuse primejdia, plecase înapoi, dar se mai oprise în drum câteva luni la Hamburg, să vadă cum se arată vremea. Se înseninase, şi iată-1 acasă. Apoi, declaraţia Adunării e prea generoasă ca să nu-I alipească lor şi,fiindcă au uitat şi că e popă,Talleyrand se însoară — curând.
         Boissy d’Anglas spusese răspicat, „O ţară dusă de proprietari e în ordinea socială!". Şi au rămas de aceeaşi părere. Adică, sfaturile ţării să fie alese, toate, de către cei care plătesc o dare.
         Conventul clădeşte constituţia ce făgăduise, o vor numi „a anului III", şi despart puterea legislativă de cea executivă. Celei din urmă, îi dau marc însemnătate, dar o împart între cinci. Aşa se va naşte „ Directoratul Republicii Franceze". Va avea cădere să-şi aleagă miniştrii , singur va porunci forţelor de uscat şi de mare; vor numi pe toţi slujbaşii care nu intră în funcţii pe poarta alegerilor iar proprii săi membri, numiţi de legislatură, se vor împrospăta în fiecare an. Le-au pus belciug de nas, deputaţii.
         Şi fiindcă părerea lumii cerea două Camere, le fac pe plac. Una, în care fiinţă „cinci sute", mai tineri — ei vor întocmi legile, care nu vor fi înscăunate decât cu încuviinţarea celeilalte camere, a „bătrânilor". Senatul. Mai hotărăsc, ca o treime a parlamentului să fie înnoită în fiecare an. Au proclamat şi neatârnarea întreagă a tribunalelor. Bine. Trec la învestmântarea parlamentarilor şi a Directorilor, o vor pompoasă — foarte.
         David se pune pe lucru. împodobiţii vor semătiâ cu senatorii şi consuliiRomteî. Nu le-au uitat nici simbria: fiecare din cei „cinci sute" va primi 25 de franci pe zi, ceilalţi, 33;, iar directorii, câte 150.000 frs de căciulă, pe an şi alte dulciuri, multe.
         Şi fiindcă au isprăvit cu aşezările, se cuvenea să plece; să-şi înceapă viaţa şi —„Constituţia" nouă. Iată că se răzgândesc!... Mai ales cei care udserăpe rege, spun că n-ar fi sosit vremea să părăsească Republica în voia ei şi nici s-o lase în grija altora. Se tem bieţii oameni! şi vor să împiedice pe orice cale o reîntoarcere a vechiului regim. E drept că întâmplările de la Quiberon le slujesc de temei.                           '
         Fiindcă le cântă în strună, se alătură lor şi Iacobinii, mai mişcau! văitandu-se totuşi:
         — Prea sânteţi de nevoie! prea sSnteţi moi afară din cale!!, — oftează.
         S-au înţeles. Rămâne numai cum să-şi înfiripeze gândul?... Şi născocesc mijlocul cel mai năstruşnic care fu folosit vreodată: acela de a rămâne, plecând totuşi. Iată cum: vor nevoi pe directori, prin lege, să numească ei cel puţin cinci sute de legislatori dintre ; membrii „Conventului", numai. Un simplu articol ajutător, Ia Constituţie, a limpezit treaba. : întăresc cu încuviinţarea poporului, pe care o smulg negreşit, un decret prin care i adunările electorale vor alege printre membrii actuali ai Conventului cele două treimi din noii reprezentanţi.
- Numărul celor cari sprijină măsura din interes, de teamă sau fiindcă astfel le poruncesc credinţele lor politice e covârşitor şi aşa şi întocmirile noi au toţi sorţii să < izbutească.
         Uciderile de Ia Auray s-au săvârşit numai pentru a linişti pe cei înfruptaţi din bunurile if naţionale; aceiaşi cari stăruiseră şi pentru săvârşirea lui Ludovic XVI. Noile orânduieli î£ vor zădărnici orice revenire, orice pedepsire — de ce se tem mai mult!
589
      Abia au aflat, în Paris, de ce vor să facă deputaţii, şi încep să murmure. Adunările pregătitoare abia apropie un milion de voturi, — nepăsare! Dintre acestea, cin'zeci de mii sânt contra decretului. Parisul strigă: „Aţi falşificat votu*!". Pare că în provincie iscusiţii ceruseră consfinţirea osebită, una pentru aprobarea Constituţiei şi alta pentru „decret". Negreşit Constituţia au votat-o mai toţi şi mai toţi au respins decretul, dar cine să mai desluşească la urmă?! Conventul risipise urmele.
      Oricum, decret şi Constituţie au trecut; acuşi, urmează alegerile. în Paris’ vâlvă-frământare.
      La Palais Royal, trânteală. Răzvrătirea e gata...
      Adunarea dă o proclamaţie, cheamă alături de ea pe „vrednicii cetăţeni", căci duşmanii poporului vor s-o atace, zice şi nevoită se va retrage la Châlons-sur-Mame, şi adaogă: „Căpeteniile secţiilor care vor depăşi câtuşi de puţin îndatoririle lor mărginite prin Constituţie la alegerea electorilor, numai, vor fi socotiţi ca vrăjmaşi ai Republicii şi trădători". Ştiu toţi ce înseamnă...
      Nu toate secţiile se-astâmpără. La Th£8tre Franţais s-au adunat vreo trei sute de electori. Vorbărie multă! Asupra unui lucru sânt înţeleşi: prin orice mijloace să împiedice prelungirea domniei Conventului!
      Mai toţi vor alegeri libere. Conventul, singur, bă! şi se declară Jn permanenţă" şi porunceşte împrăştierea întrunirilor electorale. Caută sprijin la „stânga", strâng, adună şi de prin puşcării, dintre cei mai deprinşi din „toamna de pomină", linge-punte, borfaşi gâtuitori şi-i încadrează pe besmetici în câteva jumătăţi de brigăzi din trupele de linie. Mai cheamă, altele, de la Sablons şi-şi întocmeşte repede şi o ceată dintre ucigaşii cei mai încercaţi, când cu isprăvile din septemvrie şi-i numeşte „bravii patrioţi din 89". Norodul îi cunoştea prea bine, le spune pe nume: „batalionul Teroriştilor". E alcătuit din două-trei mii de disperaţi; sălăşuieşte în grădinile Tuileries,la îndemână.
      La adăpostul acestor trei mii şi ale celor câteva mii de soldaţi, aduşi, întăriţi şi cu vreo patruzeci de tunuri, Conventul se bizuie să înfrunte secţiile, dac or îndrăzni să s-arate. Apoi, scoate cu sila pe răzvrătiţii de la Oddon şi, în dimineaţa zilei de 12 vendâniaire, ordonă secţiilor să se împrăştie. în dup' amiaza aceleiaşi zile, aflând că înverşunaţii de la secţia Filles-Saint-Thomas s-au înarmat şi se strâng, trimete un comisar însoţit de trupe să-i risipească. Menou vine în strada Vivienne, unde-i găseşte adunaţi; armaţi până-n dinţi. Stă ia gânduri... Ar fi pornit războiul civil. Semnează un fel de plecăciune şi pleacă. Destinul a vrut ca astâmpăiarea s-o facă „altul", curând.
      Trebuia un şef. Lui Bairas i se vorbise tocmai despre un general în retragere şi aşa, gândi: „Necăjit cum e, n-o să ne ceară prea mult şi o să facă tot ce-i cerem." Aşa va fi... câtva timp, vreme — până so aşeză bine în şâ, pricopsitul.
      S-a lăsat noaptea. Adunarea află de nevrednicia Iui Menou, îl mazileşte „trădător de patrie" şi în locul lui, în fruntea armatelor dinăuntru,pune pe Barras. Dar toate schimbările acestea au cerut timp. Gata să se lumineze de ziuă.
      Barras îşi face repede socoteala că, lipsite de artilerie, secţiile nu vor putea să-i stea împotrivă. îşi luase de ajutor pe tânărul general de brigadă,care fusese înainte de thermidor la armatele din Italia şi de-atunci căzuse în dizgraţie, amar prigonit de Aubry, pe care îl părăsise acum norocul. De ia început încă, Bonaparte pune neostenită râvnă şi toată priceperea în slujba nouă.
590
         Şi... pentru întâia dată Parisul înfăţişează o răzvrătire la care norodul nu ia parte. La readucerea vechiului regim nu se mai gândeşte nimeni, dar toţi vor să pună odată capăt '^samavolniciei Conventului.
         S-au strâns Feuillants-i,regalişti şi moderaţi, toţi la un loc — din toate neamurile. >Şi de vor izbuti, căsnicie tot nu pot ei dură!
         Treizeci şi două de secţiuni au pus mâinile pe arme; cele ale mahalalelor Saint-Marcel şi Saint-Antoine stau de o parte. Frâron şi-a pierdut... oştirea, „băieţii" s-au răspândit prin secţii, aleargă singur toată noaptea să îndemne poporul să saie în ajutorul Conventului. ; Dar lumea stă îndoită, nu ştiu oamenii ce se-poate alege iar, li-e frică.,.
         Răzvrătiţii sânt cam cât era garda Iui La Fayette, altădată, vreo treizeci de mii. în capul lor, generalul Danican — un om potolit, fusese şi în Vendde, unde nu se purtase prea aspru.
         Adunarea e păzită din toate părţile cu tunuri; şi-au împărţit şi deputaţii arme. Barras şi ajutorul său veghează. îi lasă pe răsculaţi să s-apropie. Aveau un batalion pe pont-Neuf, îl trag înapoi spre Luvru, prea era împresurat de mulţime.
               Secţionării porniseră, — merg înainte, în linişte. Se împart în două coloane. Una •^înaintează prin uliţa Saint-Honor6, să iasă în place de la Concorde; cealaltă o luase pe cheiurile „Monezii14 şi „Voltaire14, să se desfăşoare prin pont-Royal asupra Tuilerie’-Ior.
• ; f; La Conveni, un parlamentar trimes de Danican e primit în sală, — legat la ochi. Ţ* Război în toată regula. Solul:
^ *    — Cerem ca Adunarea să le ia armele şi să-i gonească pe terorişti, şi în schimb v-aduc
^făgăduinţa că secţiile se vor împrăştia îndată,                                   ..:
         Sporovăicsc...                                                              •*'.
         Căpeteniile armatei, adevărate, îi lasă pe secţionări până în preajma tunurilor. In p^aint-Honori, pe scările bisericii Saint-Roch, unde hodineşte Comeille, — furnicar.
Ş jv   De sus din clopotniţă ceasul bate... 4. Nu se risipise întunericul. Linişte. — Deodată,
j- răsună un foc de puşcă. De la o fereastră a Hâtel-uhri Noailles s-a tras asupra soldaţilor. I^Junarii ţineau feştila aprinsă în mână* Bonaparte dă ordin:
ft -Foc!
g Fug îngroziţi, şi lumea şi secţionării. Pe treptele capelei, înroşite de sânge, se zbat l^bărbaţi, femei, copiii sfârtecaţi de şrapnele. Uliţa e plină de morţi, de răniţi. Fugarii-i calcă ^ în picioare. Gemete, urlete!... Trupa-i urmăreşte.
    V Răzvrătiţii căzneau să treacă, la pont-Royal. Generalul aleargă intr-acolo. Tunarii | lui stăpânesc podul şi cheiul d’Orsay. Le dă ordin să tragă. Mor cu grămada. De trei ori £ ;$i-au descărcat tunurile ţevile. Au pierit o mie o sută, poate mai mulţi...
| Pentru a nu le risipi prea repede spaima, Barras porunceşte să bubuie tunurile toată ^noaptea. Străzile, pustii; n-au făcut baricade şi n-au ce păzi.
              . Conventul a învins. Suprimă forţa armată a oraşului şi folosind prilejul, retrage i; /Cetăţenilor raţia de pâine pe care o da oblăduirea tuturor cu trei centime-asignaţe, numai; adică, degeaba. Alcătuieşte comisii pentru judecarea celor prinşi în vină. Dar, cum uciseseră destui, nu osândesc decât doi: pe un soldat din gardă rătăcit în fruntea rebelilor şi pe ^preşedintele secţiei Od6on. Le retează capetele. Alţi patruzeci, în frunte cu generalul ^ Danican, sânt condamnaţi în lipsă la moarte, dar îmbunaţi de izbândă, căci le aducea toate
591
   foloasele, arătă mărinimie. Nestingherit şi ziua-n amiaza mare, Danican porneşte în pribegie. Hotărârile date împotriva celorlalţi sânt uitate.
        A doua zi, în 6 octomvrie, Barras părăseşte funcţia în care fusese pus şi înfăţişează Conventului pe... Bonaparte, care e primit cu urale şi numit general şef al oştirii din ţară. Pe Menou l-au iertat şi-l însărcinează să dezarmeze toate secţiile. Toate armele trebuie predate.
        Un băieţel, abia împlinise doisprezece ani, vine, bate la uşa Corsicanului. Poftit intră.
        —   Şi ce doreşti, ştrengarule?
        —   Vreau...
        —   Serios?!
        I s-au umplut ochii de lacrimi:
        —   Lăsaţi-mi... sabia generalului Alexandre de Beauhamais!
        —   Cum te cheamă şi cine eşti?
        —   Mă numesc Eugăne de Beauhamais şi...
        -Şi?...
        —   E sabia tatălui meu.
        I-a lăsat-o, viitorului... vice-rege al Italiei. Avii prilejul s-o vadă şi pe văduva generalului decapitat, un an în urmă. Barras se săturase de M-lle de la Pagdrie, i-o împinge în braţe. Cucerire uşoară; l-a copleşit. Josâphine are şi zestre rotunjioară şi mulţămirea lui Barras mai daogă, dacă...
        Dar tânărul general stătuse prea mult în capitală, cere voie şi pleacă. în locul lui Scherer trece în fruntea armatelor din Italia. în locul său, Hoche — abia împlinise 28 de ani, cu unul mai mult decât el.
        Spaima unei debarcări, urzită de Anglia, nu trecuse. Ajută mult la grăbirea alegerilor şi sunt favorabile Conventiştilor. Numărul celor aleşi, dintre ei, a trecut de cinci sute. Cei rămaşi pe dinafară sânt căpătuiţi care încotro. Sânt şi oameni de treabă. Lanjuinais a fost ales în şaptezeci şi trei de departamente, atât de mult îl cinsteşte lumea! Puţin a lipsit, altădată, şi Robespicrre îi lua capul.
        De peste hotare, ştiri bune. Precum fusese tot anul, isprăvi sănătoase. Gonesc mereu duşmanul, abia-1 pot ajunge. Zilnic, strălucesc Moreau,Pichegru, Jourdan şi mulţi generali tineri.
        Au smuls Austriei Ţările-de-Jos şi o fâşie din trupul Olandei. Le hărăzesc una cu ţara să fie şi astfel Maestricht, Luxembourg, Liittich, Mons, Namur, Antwerpen, Briigge, Briissel şi Gent ajung oraşe ale Franţei, aşişderea şi malul stâng al Rhinului. Cât o să fie...
        Rusia, Prusia şi Austria îmbucau tocmai... toată Polonia, cât rămăsese. Constituţia nouă îşi începe zilele, în Franţa. La cârma ţării: Directoratul, sfatul „celor Vechi" şi consiliul celor „Cinci Sute".
        înainte de a pleca, chiar, mânaţi de Tailien au hotărât ca până se va încheia pacea să fie scoşi din slujbele ţării toate rubedeniile celor fugiţi precum şi prietenii lor, tot astfel şi „nevrednicii cetăţeni" cari iscăliseră, când cu adunările electorale, adrese liberticide. E toamnă, târziu şi pentru a nu pomi la drum dezbrăcaţi de nădejdi şi de scutiri, căci se putea înăspri vremea, decretează iertăciune generală pentru toate săvârşirile revoluţionare. Au anulat toate pricinile pornite, dar au lăsat afară din amnistie pe emigraţi şi popimea. Nu li s-a potolit încă ura!...
592
       Pedeapsa cu moartea rămâne s-o stingă tocmai la încheierea păcii. Gata. Au tăcut, în sfârşit. Domniseră trei ani, patni săptămâni şi patru zile. Au slobozit 8366 de ucaze, numai. Nici opt pe zi, măcar! zi peste zi! Sângele cursese şiroaie.
       Câtimea din parlament, aleasă din voia nesilită a alegătorilor cuprinde oameni iubitori de aşezarea nouă, dar îngreţoşaţi de făr’-de-legile săvârşite în numele... Republicii! Tronşon-Ducoudray, BarW-Marbois, Dupont de Nemours, Simdon, Pastoret, Portalis, Voublanc... iată cum îi cheamă. Conventiştii sânt cu ochii pe ei şi la alegerea „directoratului" nu pun decât oameni stropiţi cu sângele regelui. Aleg pe Barras, negreşit, pe Rewbel, Lar6vellifere-L£peaux, pe Letoumeur şi pe Emmanuel-Jcseph Sieyes.
       Se-aude că despopitul, de bună voie, ar socoti scaunul încă prea şubred, apoi e şi înciudat fiindcă la întocmirea Constituţiei celei noi n-au luat îh seamă arătările sale şi aşa... se leapădă,până nu se aşezase în jeţ şi cere să fie trimes ambasador în... Prusia; Frederik II murise şi satul rămăsese fără câini, acolo.
       Mai Tărziu, în locul lui Sieybs, va veni Camot.
       Consiliul celor „Cinci Sute" s-a orânduit, pentru o vreme,în clădirea Manejului. Apoi, trec în Palais-Bourbon, unde se aude şi azi glasul strănepoţilor... Din bătrâni, porniţi din „manej" şi ei călăresc... Naţiunea.
       Sfatul celor „Vechi" a rămas Ia Tuileries,în băncile Conventului.
       Directoratului i s-a hărăzit un palat, pentru Domnie.
       Fu ales târziu, fiindcă riejs-ul Parisului nu primea decât burghezi şi încă din sânul lui numai. Mulţimea, ce să-i placă!? nici poporul. Filozof, adică înaintaşul „vremii".'Popă, a păstrat puterea cuvântului întru apărarea dogmelor — şi alor laice. De fel, din părţile;; dulci ale ţării, de la Sud, din locurile calde. EI, acru şi rece! Taică-su fusese în slujba vămilor, la Saint-RapphaSl; veşnic la pândă. Răznit din oameni şi bănuitor. Anne-Xhgles, adică maică-sa, aprigă la treabă şi bisericoasă; împărţea sfaturi şi cui nu cerea. Emmaniifţ copilul, plăpând de când venise pe lume. îl pariau înfofolit şi iarna şi vara. Slăbuţ la trup; înţelegător la carte, foarte. Cu grijă mare l-au crescut până s-a făcut mare. Şi-acu’...
Ce să-l facem? — Să-l facem preot!"; zis şi Scut. Pe Talleyrand îl făcuseră popă fiindcă era şchiop şi pe Emmanuel-Joseph Sieyfcs pentru că era şubred, — nemernice daruri, făcute Domnului.
       N-avea nici o înclinaţie pentru preoţie. Pornit mai mult să rumege, să filozofească şi plin de laudă de sine. Cărturarii din Draguignan i-au sporit ifosul; încrezut ca nimeni, întâlneşte pe d-1 de Lubessac, un pravoslavnic cuminte. Aflase că bătrânul are legături înalte, vrea să intre la el. t^a luat secretar. Pomesc împreună la Trdguier şi apoi la Chartres. Acolo, grija bisericii: slujbe şi slujbe. Iată-1 vicar şi paroh, în sfârşit. Se plictiseşte de moarte, şi-i mai năzare să fie şi duhovnicul uneia din fiicele regelui! O parte din Curtea lui Ludovic XV părea în preajmă. Lubessac cântărise bine evlavia tânărului preot, îl sfătui sâ mai adaste.
     Până când să tot aştept!?" şi încăpăţânat până la ceartă, prinde năcaz pe abate. — „Fără suflet şi fără îngăduinţă nu poţi sluji pe Dumnezeu, băiete!". Tace, îi fulgeră ochii. Iute dobândise ură pe mai marii săi, iată-1 „revoluţionar" şi mai sunt cinci ani până să înceapă isprava. Mai erau şi nevoile; bani puţini, să le stingă. Răzvrătit, cât se poate. Toate la câte râmnea tiers-ul clocotesc în „Mons. Qu'est ce que“..., şi toate nemulţumirile. Spumegă, năbădăiosul. Trecutul, blândeţea propovăduită?! Habar n-are c-a crezut vreodată. Şi crede
593
totuşi că filozofiei i-e dat să înfăptuiască răsturnarea mare. Dacă va izbuti să facă Revoluţia. va sfârşi ea şi cu creştinismul!**. Pică mare pe Hristos, ciudă şi pe biserică, poate fiindcă n-a zămislit-o el, nevrednicul. Ocolit, viclean, şi mincinos Ia suflet, dacă mai are. în sala Jfeu de Paume“, născoci formula jurământului şi i se duse vestea.
      în Adunare, de la început. La tribună, careva dintre deputaţi. Sieyâs cere cuvântul. Ssst! ssst! Sieyes, vorbeşte Sieyes,vrea să vorbească, n-auziţi!?" Tăcere Oratorul şi-a întrerupt cuvântarea, coboară ferit şi în grabă:  Ier taţi-mă, vai de mine! nu ştiam că“...,
bâlbâie şi cu plecăciuni multe intră în bancă.
      Cum de le ia înainte, cu ce-i ameţeşte...!?
      Tânăr? nu mai e. Apropie cin’zeci. Mărunt de stat, strâmt în umeri şi sfrigizit. în hainele negre nu mai arată scund, lunganul. Priveşte în jos, când umblă şi când vorbeşte. Popă, juri că e popă! şi coptoroşit de înţelepciune. E slăvit de toţi şi nu ştie nimeni pentru ce. Cel mai straşnic om politic!**, spune fiecare când îl pomeneşte. Curge vremea şi faima lui creşte.
      Câţiva ani îndărăt, în plină „constituantă",îl rugau:  Priceperea dumitale ne poate
mântui, ajută-ne!**. Om de idei, se ţine departe de cei fără — aşa-1 socoate pe fiecine; dă dirţ umeri şi tace. Mulţi se întreabă: „Ce o vrea, Doamne!?*' Mirabeau, cu braţele în sus descinse: „— Pasivitatea d-voastră, părinte, e o calamitate publică!**.
      Au votat Constituţia; cade. Şi încă una, abia se născuse şi doarme. La făurirea lor nu luase parte. Dar dacă lua!?... Ales în comisia celei din anul acesta, îşi dă demisia. Daunou, el lucrase proiectul, îl roagă: „Ajutaţi-ne!“; răspunde tăios:        Am studiat
chestiunea, dar d-v nu ştiţi să ascultaţi".
      Mut, în 92’. A votat moartea suveranului „scurt şi cuprinzător!**. Mut şi acru pân* acu’, n-a scos un cuvânt aproape şi deodată prinde-a vorbi. Camera plină, toţi ascultă... Vorbi mult, stins şi cătrănit. Toţi îşi aleg cuvintele, aşa e vremea, el le grăi iute şi strepezit. Prea încrezător în marfa minţii sale, n-o mai îmbracă şi nu-1 înţelege nimeni. Negreşit, tot ce spune ar însemnă poate ceva şi s-ar potrivi undeva, dar n-are înţeles politic. O zice singur: „— Politica nu e ştiinţa a ceea ce e, dar a ceea ce trebuie să fie!“. în bănci, deputaţii se uită unul la altul:   înţeles-ai ceva?**. în şoapte:   Nu,d-ta? — Nici cu."
      Adevărurile trăite nu le ia în seamă, nici datinile. înjugat cu orice vine, de o părere cu tot ce se întâmplă; s-a lăsat demult de biserică. Oportunism? — poate. în judecata sa, nestânjenită de realitate, întâietatea o are filozofia; vorbirea lui întortocheată zice nu zice, — vorbeşte păsăreşte. Marat l-ascultă, s-apropie, l-arată cu degetul: „fiţi cu ochii pe popă!**. Doi ani, tace.
      Năpădit de teorii, târziu, când se înapoiază din Prusia încarcă nobilimea cu un ponos nou: cică s-ar trage din rasa cuceritoare, care se revărsase din apusul Germaniei, unde slujea masa mare a Cehilor latini, care alcătuia tiers-ul. Şi pornit pe ea, vrea s-o trimeatâ de unde-a venit, înapoi în Franconia. Construcţie... fantezistă. Rasist îndârjit, e singurul reprezentant al Francezilor francezi de obârşie; naţionalist de meserie. Mallet du Pan, 1-auzise? spune: Popa e cel mai ticălos muritor!"
      Ani de zile de viaţă aspră i-au deşteptat pe toţi la realitate şi pe cei mai îmbrobodiţi. El, singurul care rămâne încleiat în utopiile sale. întocmirile lui? chichiţe şi rotiţe. Esperantist, în felul lui; în tinereţe, visase şi trudise să dăruiască omenirii o limbă nouă. Bazaconia n-a prins. Puţini îl înţeleg şi astăzi, mulţi se prefac şi cei mai numeroşi cască
594
de le pârâie fălcile, când cuvântează popa, iar când isprăveşte: aplauze! Coboară de la tribună; urale, ropot de aplauze — li-e teamă să nu înceapă iar... Proiectele, ce propusese? Le-au aruncat la toţi dracii; vot nul. Surâde amar,bâţâie capul şi pleacă. Săptămâni întregi nu-1 mai vede nimeni, afundat în comisîuni. La rândul lui, e împotriva a orice şi a oricui; nimic mai firesc, dar nu s-arată dintr-odată. Locul lui: în „baltă1* şi nu i s-a auzit glasul cât a ţinut primejdia. Pornit să se despartă de cele pământeşti, a ajutat şi la despuierea Bisericii. Curând, va dobândi moşia din Crosne şi castelul, va ajunge într-o zi contele împăratului, mare ofiţer şi, lepădat de Cruce, va fi şi mare-cruce a Legiunii de Onoare. în 1814, va vota decăderea imperiului, care după o sută de zile îi va răsplăti devotamentul proaspăt înălţându-1 ,tpair*\ Moare târziu, grăsuţ-rotofei şi chiabur. Apropiase nouăzeci de ani, şubredul părinţel.
      Talleyrand spunea despre Sieyes: „singurul sentiment care-1 mişcă, fricaşi în vâltoarea cea mai cumplită, ea i-a păzit zilele. Mereu ferit, întruna la pândă. Erau nu ştiu unde, şi Charles de Constant vrând să-1 vadă la faţă, Lameth-’i spune:  Vezi şi tu daca
e vreo perdea în sală, sigur că e după ea.**
                               Cap. XI
                         DRAMATIS PERSONAE
      BARRAS (Paul-Franşois-Jean-Nicolas, viconte de:) n. la Fox-Amphoux; m, la Chaillot.în 1829. Căpitan în regiment. Pondichdry. Convent. Directorat, „De vânzare".
     . SIEYfeS (Emmanuel-Joseph) n. 1748; m. 1836. Vicar, deputat-tiers. Directorat, Consulat.
      TALLEYRAND-PI^RIGORD (Charles-Mauricede:) n. 1754; m. 1838. Şchiop, de când avea un an — va merge repede şi departe. Episcop de Autun. Deputat, ministru: s/ Directorat, s/ Consulat, s/ Imperiu: prinţ de Bdndvent; s/ Bourbon-i, Şef de guvem, Ministru s/ Ludovic XVIII.
      BOISSY D’ANGLAS (F-ţois-Antoine, conte de:) avocat, legislator — n. 1756; m. 1826. Deputat, preşedintele Conventului.
          FOUCHÎi (Joseph, duce d’Otrante) avocat, legislator — n. 1754; m. 1820. Deputat, ministru s/ Directorat, s/ Consulat, s/ Imperiu, Bourbon-i.
      CAMBACfiRfeS (Jean-Joseph-Rdgis, duce de Parma) n. 1753. Deputat, în Convent. Directorat. Consulat. Ministru, cancelar al Imperiului; preşedintele Cons. de Regenţă (vice-împărat).
      DUCOS (Pierre-Roger, conte:) avocat, legislator — n. 1747; m. la Ulm, în 1826. Deputat. Directorat. Consulat.
      SAINT-BARTHBLEMY (F-ţois, marchiz de:) n. 1750; m. 1830. Diplomat — pacea de la Bâle. Directorat.
      LAR£VELU£RE-L£PEAUX (Louis-Marie de:) n. 1753 - m. 1824. Deputat. Directorat.
      CAIUS GRAACHUS BABEUF (F-ţois-Noel) n. 1760; executat 1797. Nivelator, conspirator.
      DROUET (Jean-Baptiste) Cap de poştă, subprefect, deputat, conspirator. N. 1763; m. 1824. Prizonier,paraşutist; prizonier schimbat pe fiica reg. Lud. XVI.
      DARTHB (augustin-Alexandre-Joseph) — administrator, acuzator public, conspirator. N. 1769; exec. an. V.
      PICHEGRU (Jean-Charles) general, deputat/500.1761—1804.
      AUGEREAU (Pierre-Franţois-Charles) — general şi legislator. 1757—1816. Deputat independent, bonapartist, apoi.
596
  BERNADOTTE (Jean-Baptiste-Jules) — general, ambasador, ministru, rege al Suediei. N. 1764; m. 1844.
, CONDfi (Louis-Joseph, prinţ de:) Emigrat în 1792, la Coblenz. Capul armatei „Condd". 1736—1818.
  PIUS VI — PAPA: 1775—1799. Arestat din ordinul „Directoratului". Dus în Franţa, unde moare.
  PITT (William:) Duşman înverşunat al Revoluţiei franceze. N. 1759; m. 1806.
  LOUIS XVIII (Louis Stanislas-Xavier:) Conte de Provence, fratele lui L. XVI. N. la Versailles 1755; rege, în 1814 şi în 1815; m. 1824.
■' GAUDIN (Martin-Michel-Charles,duce de Gafele) — financiar. N. 1756; m. 1841.
  FAIPOULT (Guillaume-Charles, cav. de Maisoncelle:) Secretar general; ministru; diplom. 1752-1817.
  DUBOIS de CRANCfi (Edmond-Louîs-Alexis:) Of .-general, legislator. 1747-1814.
  DEFERMON de CHAPELLlfeRES (Joseph-Jacques, conte de:) avocat, legislator. Dep. 1752-1831.
  LECOUTEULX de CANTELEU (Jean-Barthfelemy,conte de:) Bancher,consilier, legislator, deputat, 1746—1810.
  JOUBERT (Barthfelemy) General. N. 1754 - cade la Novi, 1799.
  JOURDAN (Jean-Bapliste) Mareşal al Franţei. 1762-1833.
  MARCEAU (F-ţois-Sfeverin): General. N. 1769; ucis la Altenkirchen, 1796.
  BRUNE (Guillaume) Mareşal al Franţei. N. 1763; asasinat, 1815.
  BERTHIER (Louis-AIexandre) prinţ de Wagram, prinţ de Neuchâtel, mareşal al Franţei. Maior G-l al Marei Armate. N. 1753 — sin. la Bamberg.în 1815.
  SUWOROV (Alex.) General rus. 1729-1800.
  MONGE (Gaspard) Matematician fr. Creatorul geometriei-descriptive. 1746-1818.
  GEOFFROY SAINT-HILAIRE (ftienne). Naturalist fr., 1772-1844.
  JUNOT (Andoche), duce de Abrantes; general fr. N. 1771 — sin. 1813.
  MARMONT (auguste-Frăd-Louis de:) -duce de Ragusa. Mareşal al Franţei. 1774—1852.
  DESAIX de VEYGOUX (Louis) General fr., supranumit „Sultanul cel Dreptu. 1768 — ucis la Marengo, 1800.
  CABARRUS (TIterdzia de:) alias M-me Tallicn, — apoi, prinţesă de Chimay. Supranum. Notre-Dame de Thermidor. Lansează, sub „Directorat4*, costumul grec. 1773-1835.
  JOSfiPHINE de BEAUHARNAIS (fostă M-lle de La Pagerie şi apoi, soţia generalului Alexandre de Beauhamais, executat în 1794). N. 1763, — prima soţie a lui Bonaparte. Moare la Malmaison, în 1814.
  Deputaţi, agenţi, soldaţi — popor. Femei. Fete...
                               9Locul de privire:
                               1795 — 9 noiemvrie 1799
                                      La Luxembourg (Paris). în Convent, — „Directorat**. în Capitală: au „Cafd Mecanique"; în toată Franţa şi pe continent. în Egipt, în Syria. în Adunări.
597
       J—f a 4 noiemvrie 1795, „directorii44 pornesc spre Luxembourg,de unde le-a sorocit Adunarea să-şi înceapă stăpânirea asupra Ţării. Sunt patru numai. Sieyfcs nu s-a învoit să intre în horă.
       Câte doi, în două ]andau-ri — împodobiţi ca păunii. în cel dinainte, Toumeur, pe gânduri şi Barras, în dreapta, grav ca un imperator. în urma lor, Rewbel şi La Rlvellieie-Ltpeaux, înclină capetele întruna, salută şi pe cme nu-i vede. Lume puţină. Două escadroane deschid şi închid cortegiul. La uşile caretelor, pe ambele părţi, şiruri de dragoni însoţesc rădvanele „înaltei Autorităţi44. Buccelele scârţâie,potcoavele sună, hamurile prea largi — joacă; caii jigăriţi, păroşi ca urşii iar bieţii soldaţi fără cizme, nădragii sumeşi până la genunchi, jerpeliţi, ciobotele găurite, saltă acriţi pe şeile peticite, mâinile înţepenite pe dârlogi.
       Au părăsit Conventul, străbat place de la Concorde — pustie. Trec podul şi prin dosul palatului Bourbon, prin faţa „Invalizilor41 şi rue de Varennes, sosesc la întretăierea uliţei „de Madame". Abia de-au întâlnit, pân’ aici, câţiva trecători. în place Saint-Sulpice, ..mulţime — adunată şi cu sila şi de voie. Pază straşnică. Ovaţii,ural© şi fluierături — răzleţe, în goana cailor, alaiul trece înainte. Lumea fuge, se împrăştie. Câinii latră. Au ajuns.
       Palatul, gol. Portarul le împrumută o masă şi câteva scaune. S-a lăsat frig, guvernul dârdâie. Tot paznicul le-aduce şi câteva găteje. Se strâng Sti jurul focului, la vatră. Rewbel luase cu el,noroc! un sul de hârtie. Toumeur scoate din buzunar un şip cu cerneală. Condeie au, fiecare. încep să guverneze.
       Oblăduirea toată şi până în amănunte, e pe tipicul stăpânilor. Cerneala, hârtia, luminatul şi lemnele lipsesc pretutindeni, în toată Franţa.
       De-acum se culcă soarele, pornesc la culcare şi slujbaşii căci nu mai văd să scrie, n-au cu ce şi n-au pe ce. Plătiţi sânt..., pe hârtie. Apoi, lipseşte şi ea şi n-au cu ce tipări nici rolurile. Pe ce să mai scrie socotelile, poruncile? Şi dacă Ie trec, tot degeaba! Drumurile sânt părăsite, pe de-a rândul iar poşta a stat demult, caii le-au pierit tocmai când apucaseră să-i deprindă fără fân şi fără grăunţe. Se întâmplă.
       Mai râu o duce armata, săraca. Lipsurile sânt mari, suferă groaznic de foame. Rabdă până nu mai pot şi fug, care încotro apucă. Fugarii împlinesc sute şi sute de mii, apropie milionul de soldaţi. Pe jumătate atât, au mai rămas în rânduri, îndură vitejii dar Republica nu-i mai poate hrăni, nici prost. Lipsesc hainele, încălţămintea, pâinea, lipsesc şi păioasele. N-au cu ce urni căruţele. Stăpânirea n-are alt ban decât... hârtia şi n-o mai primesc nici milogii. Puţinii gologani ce au mai fost, în tezaur, au trecut în mâinile furnizorilor, deprinşi iscusiţi să strângă averi în puţine luni. Ce-au agonisit, îngroapă.
       Directorii, bieţii, îşi frământă mintea pe umerii cui s-arunce grijile visteriei?! Pe Gaudin l-au rugai, doar că nu i-au căzut în genunchi. Viitorul duce de Gaâte refuză. Tot căutând, dau peste fostul secretar al lui Roland, Faipoult. Scrisese omul, parcă azi nu se scrie!?, „Essai sur Ies Finances44, şi ce avea de zis, spusese. Ei:
       — Scrie fiindcă ştie! şi-J pun iute la treabă.
       Stăruie să se fabrice abia atâta hârtie câtă trebuie zilnic.
598
           — Părea mai priceput!?, se miră mulţi printre deputaţi * Şi nu e uşor, căci nu prididesc să scoată noaptea cât risipesc ziua. Mai clădesc o tarapana. Acu’ au două, dar iată că una, lipsindu-i un şurub, ceva, stă. încercarea-i învaţă minte. Dreg tiparniţa şi Directoratul ordonă să se tragă repede patru miliarde de... „prevederi14!
           Mânat de emisiunea nouă, asignatul se duce de-a dura, cade cumplit! Cumpărai un „ludovic11 cu 3000; în frimaiie, îţi cere 5500 şi până bagi mâna în traistă, să-i dai, s-a scumpit cu un sfert, nu ţi-1 mai dă.
           în provincie, baremi, nici nu-1 mai pomenesc. S-a prăpădit, asignatul! Cei de mai au prin sipete sau îngropate sub iesle, le încarcă în saci, grămădite în căruţe Ie duc spre capitală, să le desfacă pe bulendre, pe buruieni, alifii — pe te miri ce nimicuri, să scape de ele.
           Cum să mai ţie piept nevoilor!? înseşi creditele ce cere vistenricul, pân’ a doua zi nu mai acoperă nici jumătate din lipsuri. Parlamentul nu se lasă de deprinderi, comisiile bugetare nu pregetă. Şi diurna stăruie să-i ţină strânşi Ia treabă.
           Joseph Eschass&iaux axată şi mintoşenie şi îndrăzneală. întâmpinările lui sânt desluşite şi hotărâte, dacă nu noi. Cere preschimbarea asignatelor pe un curs legal, statornicit periodic. în schimbul unor ţidule ipotecare asupra bunurilor naţionale nedesfăcute încă — se mai găseau, fuseseră multe! Iar plata dărilor să se facă cu sunători sau în asignate „la curs". O întoarcere spre moneda metalică, adică, şi spre a curmă odată răul, vrea sfărâmarea tarapanalei de îndată ce vor slobozi treizeci de miliarde sau cel mai târziu la 15 nivâse. Spre a învioră târgul, hotărăşte îngăduirea negoţului bănesc, deschiderea băncilor — fără întârziere.
           Dar toate aiste dorinţi erau în nepotrivire cu smintelile proaspăt săvârşite şi câţiva terorişti întârziaţi fac gălăgie,îndârjiţi lucru mare!
           Cei „Cin’ Sute11, totuşi, îşi sprijină din puteri raportorul şi, negreşit, au puţină dreptate
i:  .    De îndată ce se află despre ale bune pUSE ]s cale. din betcgit CUIîl CFa, bietul ssignâl
£>  prinde iar să mişte... Rămâneau însă „Bătrânii" — sfatul lor adică, senatul. Constituţia le
h îngăduie numai să respingă pe de-a-ntregul legile care le sânt înfăţişate iar nu să le ciuntească ori să le schimbe. Bine le-ar fi părut s-o poată face, măcar că sânt înţeleşi cu P politica deflaţionistâ a lui Eschassdriaux, li-e grozav de frică că odată tiparniţa spartă, nevoile cârmuirii nu vor mai putea fi astâmpărate. Căci cine-ar putea chezăşui că până în decemvrie, numerarîul se va arăta şi că dările vor curge pe cât o cer nevoile? Şi îngrijiţi, de câte s-ar putea întâmpla, „Bătrânii" zic, toţi într-un glas: baL
          Ca o piatră zvârlită în puţ, porneşte şi asignatul în jos — glonţ!
          Popveţile n-au lipsit; abia de iau în seamă câteva. Vor rămâne pilde şi altor vremi de nesânâtate monetară. Nouă, bunăoară.
*        Hotărăsc ca vămuirea să fie plătită în aur iar de nu se poate, în asignate la cursul de
     „o sutime". La fel şi pentru taxele poştale, ale cărăuşiei şi cele ale coalei timbrate. Cât priveşte taxele dcînregistrare, acestea să fie acoperite în asignate, Ia cursul legal. Lunecarea fără zăbavă nici oprire, a asignatelor, zădărniceşte măsura preţurilor silnice, dar ce pot face aPceva?... Piedica pusă în cale, legiuirii, sparie Directoratul şi aşa,la 15 frimaire, înalta Cârmuire trimite ambelor Adunări o încunoştiinţare rămasă dc pomină!
599
                     .Cetăţeni,
          Suntem la răscruce de veac şi vrut-am să le pitim sau să nu le aflaţi,baremi, pre cât sânt aprigilc apăsări care seacă Republica şi nici altele mai grele care o asupresc fără răgaz! Dar nu ne-a mai putut ocoli îndatorirea, ascultaţi-ne:
          în mâinile noastre se frâng rând pe rând oiştile toate şi cea mai înspăimântătoare surpare ameninţă să înghită Republica întreagă, dacă izvoare neaşteptate nu vor strămuta într-o clipă, să zicem, înfăţişarea lucrurilor!
                                                                                  (ss) Noi, Directorii"...
          Fără mari speranţe în leacurile ce le-ar putea veni de la Adunări, cârmacii aducei singuri dezlegarea boclucurilor. E vorba de un împrumut silnic de şase-şapte sute milioane de franci-awr. plătibil precum sau în asignate,la curs.de către o cincime numai din bimicii cei mai apăsaţi. împărţiţi, gospodarii, în douăsprezece tagme, să verse cei mai chiaburi dintre ei o mie două sute de livre iar cei mai nevoiaşi, o sută de livre numai. Vlaga fiecui urmând s-o hotărască consiliile judeţene, şi vărsămintele să curgă îndată.
          Ca şi Conventul, în 93, şi cei „Cin’ Sute” sânt aleşuiţi de înfăţişarea trâmbiţatei tămăduiri.
          Gândesc cu toţii: ,,De-acu’ scăpăm de asignate!". Şi fiindcă sânt la sfat, rotunjesc propunerea:
          —    La ce o cincime numai?!
          —    Ba să fie impuşi un sfert dintre contribuabili, nu e mai bine?
          —    DSă fie! să fie!!
          —    Dar... cu douăsprezece categorii, numa’, n-ar fî prea împovăraţi printre ei?
          —    Ba sântără că...
          . — Aşae! aşa!...
          —    Atunci, mai bine să fie şaisp’ce clase, vreţi aşa?
          -Să fie! să fie!!
          -Să!...
          —    Plata să se facă şi în bucate, şi...
          —    în numerar nu!? dar...
          —    Mai bine, că nici n-am... bucate.
          —    Iar preţuirea asignatului...
          —    N-am mai isprăvit cu el!?
          —    La o sutime, ce ziceţi?
          —    Să fac’ adică suta?
          —    Aşa da!
          Râsete.
          —    N-ar fî mai nimerit să?...
          —    Ba da! aşa să!...
          —    Fie! aşa să fie.
600
' Răscumpărarea împrumutului e prevăzută prin zecimi, crestăturile se plătesc în fiecare an şi câte una numai,- — sânt înzestrate şi cu dreptul să fie primite în plată la răspunderea dărilor. O minune!...
          Senatorii s-au înţeles să zică „da Se cam îndoiesc, nu e vorbă, că ţara poate suferi aşa mulsoare, că i se cere nici mai mult nici mai puţin decât 70.000.000.000! şi slobozite nu-s decât patruzeci, în total. Cum încercarea pare să fie cu voia tuturor, ba şi dorită,pornesc s-o facă.
          Ceasu’ e prielnic, toţi s-au săturat de puzderia de hârtie. Mulţi şi-aprindeau luleaua cu cele de o sută sau îşi şterg... năduşeala de pe faţă, unii cu cele de o mie. Apoi, se bucură i- bieţii oameni că mulţi dintre noii pricopsiţi vor mai dă înapoi din ce au strâns cu ghiotura i şi, săltat de atâtea nădejdi, asignatul apucă iar să se umfle..., ca înecatul.
          Pân-or ajunge la mal, însă, Directoratul are nevoie de bani, de bani mulţi 1 Mai pun - , îh vânzare rămăşiţe de „bunuri“, câteva şi scot alte zeci de milioane în ordonanţdri... asupra viitoarelor intrări din împrumutul plănuit. Se întâmplă, însă, că noul născut în ciuda I nănaşilor se ofileşte repede. Gura lumii nu mai tace:
          —   Au spart tavanu’ demult!
          —   Jaf ca şi înainte!
          —   Mai rău!...
          —   Pe puţin de n-au dat drumu* la peste douăzeci de miliarde,.. peste ce se cădeai
          —   Şi cât era cu cale să dea?
r„       — Nu ştiu,dar...
          —   Fir-ar!, spun şi suduie.
; ...    Ca să-i facă să tacă, sparg tarapanalele, precum au făgăduit.
          Sărbătoare mare! Cuvântări. în numele comisiei financiare, Ramei glăsuieşte: r — .. .căci numai asignatele, ele au împlinit Revoluţia! kUrale — aplauze! ţ        — Mare procopsealâ!
          —   Au dus la dărâmarea claselor şi a precăderilor...
          —   Nu vezi unde te-a cocoţat!?
;/       — Au răsturnat tronul şi au clădit...
          —   Mizeria!
          —   Regaliştii să tacă!
'■       — Au zidit Republica! dar...
          —   Bravoo! bravaa!!
          —   Dar din nefericire deschiderea unui zăcământ atât de uşor de exploatat...
          —   Tarapanaua sireaca! tara*!...
          —   A înlesnit şi prea multă uşurinţă în mânuirea banului, prea multă grabă în facerea
:  cheltuie’...
          —   Aşae! aşae!!
          —            Mai mult, zic, decât cerea o prevăzătoare economie şi totuşi, să slăvim cu toţii vi unealta care ne-a ajutat să...
          —Să furaţi!
■        — Să dobândim bunurile pământeşti de care ne putem folosi, spunea cinstit, omul.
          ~ Urăa! bravoo!!...
v.
|v
I
       Şi în faţa norodului adunat, în place Vendâme, în jurul tarapanalelor naţionale aduse în droage ca osândirii, au sfărâmat şi ard tejghelele, şpalturile, matriţele, tuiurile, toate zaţurile şi sculele toate, să nu le mai răroâie nici urma!
       Dc a doua zi, prohodesc asignatul — lumea cântă:
                          „Drag' am fast vrednicului cetăţean —
                          Răutăcioşii, numa\ ei m-au beştelit,
                          Fide-ar alem să le fie!.. “
       Pân’ ce s-a stins, „beleaua4* vânturase multă hârtie: patruzeci şi opt de miliarde, trei sute patruzeci şi două de milioane, două sute şaptesprezece mii două sute douăzeci şi doi de franci -asignatet numai, în Franţa!
       Dintr-aceştia, dând la o parte pe cei amăgitori prea, „neadevăraţii44 şi pe cei arşi sau socotiţi sterpi, tot mai rămân slobozi pe piaţă, destui!
       Sânt semne câ vor mai dăinui multă vreme, căci cu „împrumutu”1, slabă nedejde! Fiecare adastă ca cePalt să dea şi când vine sorocul, răcnesc cu toţii:
       —   De un" dracu1 să dau!?
       —   De unde, păcatele mele, să am eu atâta!, şi nici că are, bietul om.
       —   N-am nici o lăscaie!, strigă altul. I-a ascuns din vreme.
       —   Fiindcă au pică pe mine m-au trecut cu atât, n-am!, aşa şi era.
       —   Ca să mă poarte pe drumuri, degeaba!...
       Ura, pizma, graba sau răzbunarea, ele stăruiseră la întocmiiiea listelor şi acu\ nedreptatea şi-arată coamele şi cu ea şi neputinţa celor împilaţi, să se supuie. Iar în multe locuri,oamenii oblăduirii dobândiră vânătăi numai, pe şezut şi pe spinare, ba îşi adunară de pe jos şi dinţii.
       Directoratul încearcă şi cu răul, întâi: pedepsiri şi alte asprimi şi sfârşeşte cu rugămintea, către vinovaţi, să fie înţelegători! că vor purcede la noi cercetări şi aşezări, care să învedereze adevăratele mijloace ale impuşilor în roluri. Gânduri bune, fără îndoială, dar... ies nechibzuite. Abia domolite, certurile se aprind mai rău.
       Da, scad preţurile, sarcina fiecăruia, căci nu pot face altfel iar Directorii, spre a nu primejdui intrările, Ia vreme, chiar şi aşa scăzute, se învoiesc şi cu treaba asta.
       Până la 21 martie 1796, pentru arătate temeiuri, au intrat: sunători, nici patru milioane pline şi abia şapte miliarde, în asignate negreşit.
       M-me Tallien se răsfaţă, gungură: „Poporul e fericit!44 Unii o cred, e aşa de drăguţă! lumea blesteamă.
       D-nele de Montagu şi La Fayette au cumpărat grădina cu „groapa comună41. Toţi cei cu iude în fund acolo s-au legat să răscumpere cheltuiala, şi au trecut în pomelnicul capelei din Câmpia Martirilor numele a... o mie trei sute şapte dintre cei ucişi în zilele de groază. Mai sânt.
       Soldele ofiţerilor şi ale ostaşilor, neplătite. Slujbaşii, cu lefurile neprimite de patru luni mai bine, tot aşa şi cu întreţinerea birourilor. Pentru toate nevoile patriei, în visterie: o suta treizeci şi cinci de mii de franci, atât! Vor să înştiinţeze pe cei dinăuntru ţării şj pe cei dinafară, despre noua aşezare şi n-au cu ce plăti crainicii nici pe cărăuşi. Apoi,
602

    însărcinaţii celorlalte puteri plecaseră mai toţi acasă, de-cum se aprinsese rău focul. Zăpăceala, în Paris, prea mare!
         în aceşti doi ani, scurşi aproape, s-au rostit peste şase mii de divorţuri în Franţa! Dintr-acestea, numai ale soţilor cărora le-au fugit nevestile de-acasă, de jumătate an mai bine, sunt şapte sute cin'sprezece cereri de despărţenie. Oricum, destule — te deprinzi şi; cu singurătatea, înveţi s-o preţuieşti.                                              f
         Popimea prea speriată, nu-i mai arde de dojană — tace.
         Darurile aşezării noi se arăt neîndurătoare: aprigă sărăcie! au cheltuit fără chibzuinţă şi vrând, precum zic, să învioreze veniturile au secat izvoarele lor. Aşa au ajuns la răscruce încercărilor celor mai îndrăzneţe, la asupriri şi Ia inflaţie. Spre nefericirea ţării însăşi şi din nevoia de a se mântui, vor pomi spre noi schimbări. Nepriceperea şi sminteala, le poartă peste tot locul şi în afară. Dandanaua de azi va prăpădi Franţa, ai milă Doamne! Mişcarea din ’89 a lovit-o de moarte.
         Mai trec paisprezece luni şi n-au strâns mai mult de un milion pe lună, bani iar bumăşti treizeci de miliarde. Nici jumătate din prevederi, atât, şi între timp le-a mai secat puterea. Trebuie să numeri zece mii de livre ca să capeţi una singură-aar. Şi preţurile mărfurilor s-au zdruncinat rău; vrei să cumperi o gâscă, o plăteşti 1500 de frs; o curcă 2600; un săculeţ cu făină, 200; ouăle: 16 frs, unul. Un drum cu birja, în oraş, trece o mie şi nu scapi neînjurat. Şi nu poţi zice că lipsesc bucatele sau din lucrurile alelalte, dimpotrivă, v dar virtutea banului-MmV piere.
         Petrecerile însă se ţin lanţ! La Lyon, au fost ucişi vreo şapte mii, — n-au mai mult de două teatre, le-ajunge, dar balurile sunt pline. în Paris, câte vrei! Intri, priveşti:!', sub îmbrăcămintea uşoară ca unda, fiecare freamăt dă de gol ceva. înviorează. O spumă do: mătase, un tricot, fulgi, în culoarea pielei şi pe deasupra un văl. Mlădierea şi vioiciunea se zbat şi faldurile se închid şi se deschid întruna. O clipă, a scânteiat o formă încântătoare — când a sărutat-o mătasea, apoi flutură, zboară, se învolbură iar şi mărturisirea e întreagă. Să înnebuneşti! Rochii... â la Flore. Tunici â la dres; fuste... „îti revărsatul zorilor**; redingotă â la Galaţi. Multe...
         Abia un veac mai târziu, priceperea şi învăţăturile acestea mari pătruns-au toate şi la noi în ţară: Claymoor — „L’indlpendence"!?...
         Costume străvechi, greceşti sau romane, plăzmuite de Nancye ori de Raimbaud.
• r Rochiţele spun tot... ce ascund. N-ai ce mai ghici, dar mult — să tragi nădejde. Apoi, o ; desăvârşită ştiinţă a cutelor; nici pica grămădite nici împrăştiate fără nost. Panglici..., combinizoane: oeil de boeuf, „ochi-n cearcăne"; boue de Paris.,,Nu te lăsa băiete!". Mâna-ti :  fuge pe locurile plinuţe, pe sâni... Phryne-îe abia de zic ceva, — zâmbesc . Rochii â la
:  Sultane, â TAnglaise. Treci, auzi: „la-n te uită cum i-ascultă mersul, fusta, diâcoaica!".
    Privindu-le numai şi ameţeşti. Nostime, obrăznicuţe, le duci dorul tocmai din pricina 1 neruşinării lor drăgălaşe.
         Lumea cântă:
                             — Etgrăce ă la mode, un* chemise sujfît. Ah! que c’esi commode! un * chemise suffit, Cest tout profit/...                     .
603
          Te miri» zău! cum de pot răbda» sărăcuţele frigul» dar sănătatea e la rând. Beau, mănâncă cu poftă, rouge nu mai pun. Roşu* e îndeletnicirea bărbaţilor, numai.
          Pentru cei cu sunători, viaţa o dulce şi ieftină! Sunt însă prea puţini dintr-aceştia. Lefegiii şi rentierii o duc, bieţii, greu — tot mai greu! Cârmuirea cearcă să-i ajute, să le mai împlinească din nevoi. Celor care au de primit o sută de livre, venit, le arvunesc intrările, le dau o mie de livre în schimb şi astfel le rămâne în palmă, frs 3,50 de fiecare sulă de livre „rentă". Nici soarta slujbaşilor nu e mai bună şi de ei li-e mai teamă stăpânilor, or să le poarte de grijă — dac-or putea.
          Pentru a-i uşuxâ, dau drumul unora dintre ei, erau mulţi peste socoteală! La Justiţie", bunăoară, fiinţau vreo trei mii de „mezelicari" — ziuaşii făceau cocoşei de hârtie şi ascuţeau condeiele, de altă treabă i-a iertat Dumnezeu!
          în grădinile din Courcelles, o lume proaspătă şi parfumată: storax, vinaigre-rosat, muşc, să strănuţi până-ţi sufleci nările. îmbată, şi zumzetu’-ţi gâdilă urechea.
          — Cest inc’oyable! zuste, ma pa*oIe d’honnen* panass^e!
          Cântăreţul Garat, niţel peltic şi fandosit, le-a schimonosit şi graiul; vorbesc păsăreşte.
          Căşti ochii mari. Haine — fracuri verzi cum poartă lăcustele. Nasturi mari-paftale, jabouri. Pantaloni creţi, ciorapi „banane", pantofîori de piele de ţap, supieuri; cravata cât unpeşchir, mare şi peste pletele linse şleapa cu două coarne. Calcă rar şi apăsat. în mâini, reteveiul — umblă morişcă.
          Vin şi cei cu „gulere negre". Le ies în cale. Trânteală grozavă, între tineretul regalist şi patrioţii cu caş la gură. Lupte de cocoşi. S-au întâlnit în poiană; şi pe marginea crângului, găinuşele — ies Merveilleuses! Costum grec; pălăria, un jghiab, să le cruţe spaima. Altele, împodobite cu panglici focoase, turbane cu pene, coafuri „Minette", pălărioare Primerose sau legate la cap cu o băsmăluţă numai, unele. Ţărăncuţe ruşinate sau mici zvăpăiate, — creionul lui Carie Vcmet ne-a dăruit amintirea, hazlie. Ne-au rămas şi păpuşi, arată ca ele. Numai că azi, figurinele de odinioară par măscăriciuri sau mici pocitanii; viaţa a pierit şi spiritul vremii nu le mai însoţeşte. Micile Muscadine pălesc în atmosfera veacului nostru şi prin grămădirea de zorzoane, pleoştite, şi semeţia lor adorabilă s-a dus. Au fost.
          Tiparniţa spartă, arsă, a secat şi izvorul... tămăduirii. Hârtie, mai umblă ce găseşti pe piaţă, iar alt bănet nu s-arată. Oricum, nu pot rămâne fără nici o lăscaie!... mor de foame, mor şi de urât. Gândesc să înfiripeze una, nu în sarcina Statului, ca pan* acuşi d sprijinită de către o instituţie de sine stătătoare, dar privegheată de Cârmuire.
          Câţiva pricepuţi de seamă printre care şi Lafon Ladăbat se întrunesc, stabilesc amănuntele, se pun în legătură cu viitorii acţionari şi hotărăsc şi unde să fie sediul societăţii.
          Urmă să se dea o împuternicire, băncii, asupra unui număr de bunuri naţionale, au mai răsărit câteva! pe care să le vândă spre a-şi rotunji mijloacele şi în schimb visteria să capete la fiecare cap de lună douăzeci şi cinci de milioane în numerar sau în valori sigure, — simbria dădacei! Aşezământul, nou, să facă el toate plăţile Statului şi pe ale particularilor cu conturi în bancă, astfel ca prin cumpănirea acestor partizi, chiar, să nu mai fie nevoie, pentru stingerea diferenţelor datorate, decât de puţini bani -hârtie. Socoteala e bună, căci ar îngădui fără frământare trecerea de la nevolnica monedă la alta de treabă.
        Proiectul, sprijinit de Directorat, se împotmoleşte la cei „Cin* Sute4'* Ani grei de zbucium şi lipsiţi de mijloace, nu-i învăţase nimic! iar oftează după... asignate.
        —    Era cum era, dar găseai baremi bani!
        —    Aflai bănet la toată lumea!
        —    Nu se mai poate, trebuie o emisiune nouă!
        —    Ce fel de?...
        —    Şi dacă nu-1 mai vrea nimeni?!
        -Să-l vrea!
        —    Aşa te taie capu’!?
        —    Ba să ţi-1 taie ţie!
        —    Să începem iar cu?...
        —    Nu, da’ să-l primească!
        —    Bine, dar ar fî să ne întoarcem Ia...
        —    A-hâ, preferaţi să ne dăm vânduţi bancherilor!?
        —    Spui prostii!
        —    Te poftesc!...
        —         Daţi-Ie şi Constituţia s-o zăvorească în lada lor de bani, o să vă binecuvânteze poporul!
        —    în place de la Concorde?
        —    în place de la Rgvolution!
        —    Iar!?
        —    Nemaiauzit, d-le!
        —    Dar nimeni n-o să...
        —         Spuneţi mai bine desluşit că vreţi să înlocuiţi banul public cu matrapazlâcurile câtorva cămătari, iată moneda lor, vânduţilor!
        —    Mă rog şi cine va hotărî emisiunile?
        —    Cine? negreşit, instituţia şi orientându-se de mijloacele şi de nevoile...
        —    Foarte bine!
        —    In condiţiunile acestea cine mai poate cuteza?!.,.
        —    Aşa zău!
        —    Nu se poate, d-le!
        —    Mă mir cum de vă mai vine să!?...
        —    Să nu te mai miri, dobito’!...
        —    Nu se poate!
        Şi speriaţi,amână proiectul — au lăsat şi visteriapustie... pentru câtva timp,numai, căci„minunea minunilor!", beteagul se deşteaptă, sub alt nume.
        în rut du Lcibeur, Ia „Cate M6canique"...
        Dup-amaiză, devreme. Lume: câţiva, numai. Prin geamurile ude amândouă, dinspre stradă, vezi zăbraie de apă cum curg şi pe uliţă, şiroaie. Ploaie de vară, plouă în putere.
        Casieriţa moţăie cu capul pe braţe. Lângă ea pe tejghea, o pisică mare pufoasă — cască, se întinde... Alături, adânciţi în socoteli, doi muşterii joacă... Nu s-au clintit de pe scaune, toată dimineaţa.
        Au isprăvit, jocul şi iar o iau de Ia capăt.
605
        —    T6te-â-tete?
        —    Non, â Ia pâcbe.
        Răvăşesc pietricelele, îşi aleg din grămadă câte una.
        Plictisit:
        —    Huit, şi caaâscăă;
        Celălalt:
        —    Double cinq, la pose m’appartient!, a strivit una cu palma. Vin altele, roi.
        —    Comme d’habitu’.. .Aaăa,..
        Pun, aşează —pun, aşează. Unu* a rămas de căruţă:
        —    Je... boude, duce iar mâna la gură.
        —    Tubailles...
        —    Jebou’...
        —    Â la cuisine!, cască şi el.
        Ia, dar n-are noroc.
        —    Le talon est â vous, mais servez-vous donc!
        Degeaba.
        —    La... pro’... chaine...
        —    Domino!
        Şi iar le întorc, o iau iar de la început. Aşa o {in din primăvară, cât e ziulica până noaptea târziu.
        în colţ, lângă fereastră, faţă în faţă stau la o măsuţă cei doi prieteni.
        —    Tu ai auzit de unu'... Rovăre?
        —    Rov&re-la-Glacifcre, marchiz de Fontvieille?
        -El.
        —         Te cred! poartă grozavă răspundere, i-a stins pe nobili ca sutele în Glaciar’-a din Lyon. Servise spurcatu’ şi la muşchetarii regelui şi... Un mare ticălos! da’ ce ai tu cu el?
        —    Spuneau, ieri la cafenea, c-ar fi cumpărat moşia marchizului de Sade şi...
        —    Şi ţi-a suflat-o din palmă?
        —    Spuneau...
        —    Da, a cumpărat Bonnieux, moşia şi castelul din Sourges, şi nu e singurul.
        —    Cu ce ba... ni, nenişorule?
        —         întreabă-i, în Somme, Andră Dumont n-a dobândit castelul din Plony? L-a plătit paatruzeci de mii de livre; făcea pe puţin un milion, bani buni. La Paige e mare proprietar în Vosgi şi Balmain, în Savoia. Şi câţi alţii!
        —    Halal!
        —    ...patrioţi, băiete,iubesc pământul!
        —    Ştii că le-am... cunoscut?
        —    înţeleg, da* pe cine?
        —    Pe-alea două, surorile grase.
        —    Angot?
        —    Dumnealor, pe amândouă şi să vezi, blond’ aaă...
        —    Nu mai căscă aşa c-ai să Ie mântui pe toate.
        —    Pă cine?
        —    Muştile.
         —   'Furi silă muscărie!
         —   Tocmai, şi mai lasă feti le...
         —   Las-o p-asta, las-o p-aia, rămâi cu nici una! ştii ce? M-am dus!, se scoală să plece. Caaâscâ... de-j pârâie fălcile.
         —   Don-Marius, să nu vă răciţi la nas di...
         —   Şi stai dracului jos, nu vezi cum toam’ afară!
         —   Asta e vreme’ a mai bună pentru...
         —   Pentru cotropit surorile?
         —   Cum?
         —   Te făcuşi şi barometru!
         —   Ce e aia?
         —   Un... instrument.
         —   Eu, nu ţi-e ruşine!?
         —   Care măsoară înălţimea munţilor, adică apăsarea aerului.
         —   Şi ce faci cu el?, se întinde..., cască.
         —   Nu-ţi spu... sei?
         ~ Cine l-a mai născocit?
         Tresare, cu ochii la geam:
         —   Uite-1! tocmai trece.
         —   Tinerelu’ ăsta cu favoriţi şi cu umbrelă?
         -El.
         —   Asta colindă coclaurile?
         —' M. Gay-Lussac, el, un învăţat!
         —   Care va să zică el a descoperit...?
         —         Ori că şi mai înaintea lui. Pascal sau cumnatu’ ăluia. Unu’ din ei, în sfârşit, îşi sfredeleşte nările.
         —   Iar?... ai să-l borcăneşti!
         —   Pe cine?
         —   Instrumentu’.
         —   Ce tot îndrugi!?
         —   Mă mir, zău, de unde atătea parale!?
         —   Cum adică?
         —   Uite, în fiecare seară, la Palais Royal benchetuiesc în neştire, beau şi se îndoapă.
         —         Poporul o duce mai greu; îmbogăţiţii şi-arată ce au. Monarhia nu cutezase atât! o recunosc ei singuri.
         —   La Caveau, spunea unu’ as-noapte că M-me Tallien a dat pe o rochie numai...
         —   O rochie â la grecque, ştiu. Aaaă..., — duce mâna la gură.
         —   Treizeci de mii de livre. Găina săracului a zburat din căldare! Lucrătorul...
         —   Ce să lucreze, unde? nu se închid zilnic atelierele?!
         —         Eşti în curent, văd. Acu’ bagi de seamă cine e oropsitu’!? A pierdut, biet, toate drepturile, şi pe cel de a se întruni şi voia să facă grevă şi dreptul de vot până!
         —   Dreptu’ la foame i-a ră... maa’ Aăa...
         —   Eşti plin de duh!
         —   Ştii că l-am întâlnit, az’ m’neaţă...
607
        —    Pc cine?
        —          Pe signor Codoş, ăla măsliniu de anu’ trecut, mi-a dat şi o carte nouă, o scoate din buzunar.
        Marius o ia:
        —    La Votiere de Cerigo, 1796, brava! Cu ailaltă ce făcuşi?
        —    Nu făcea doi bani.
        —    De ce?
        —    Era veche.
        —    Cine?, cas-căâ...
        —          Cărţuli’ aia şi le-am avut pe toate pe ăş’ trei ani din urmă, dar asta e nouă-nouţă!..., — se zbate, era să-şi ardă singur o palmă. — Ptiu! bâtu-le-ar ’mnezeu!
        —    Aşa pişcă când plouă.
        —    ...c-a plouat destul!
        —    Şi zici că e nouă?
        —    Vezi bine.
        —    Da' cu ce-ai pătat-o, că nu ţi-o fi dat-o aşa scâmavă?
        —    Nu, nu ştiu, era noapte.
        —    Nu e de la cafea. E mai dinainte.
        —    Iese, cu niţel miez de pâine.
        —    Nu cred, — şi vâră mâna în buzunar. Scoate o bucată de...
        —    Ce e asta?
        —    încearc-o, stai, — şi freacă cu ea pata de pe scoarţă. A scos-o.
        —    Mare minune! şi ce să fie adică?
        —    Gumă.
        —    Humă?
        —          Gumă! a adus-o de departe unu' Magalhaez, aşa-1 cheamă, e portughez, e şi la Academie.
        —    Dac’ a meritat, omu’! Mi-o dai mie?
        —    Ia-o, — şi cascăăă...
        —    .. .cum îţi spuneam, le-am cetit pe câteşipatru.
        —    Ajungi burduf de carte!
        —    Preferi să nu fac nimic?
        —    Să nu dai în brânci.
        —    Deşteptule!
        O răsfoieşte:
        —    Multe adrese!, — strănută şi...
        —    L-ai smuls,suflă-1.
        —    Zii.
        Duce mâna Ia gură, cas-căăă...
        —    Mă trage... al n'aibi’... la somn, aăa...
        —    Să mai luăm o cafea, nu?
        —    Bine zici.
        —    Nimic mai lesne.
        —    Ştiu.
608
         Din mijlocul mesei, urcă în sus o ţevişoară de două şchioape întoarsă cu pliscu’ în jos spre marmoră.
         Duce ceaşca Ia gura ţevii; Marius răsuceşte şurubul şi cafeaua curge.*.
         —    De unde vine, nenişorule?
         —    De jos din piciorul mesei, tu n-ai ochi?
         —    Vine, dacă zici. Da* cum suie singură* că n-o pomi din pivniţă?
         —    Mai curând cred că de sus.
         —    Din rai, de-acolo vine cafeaua!
         —    Din creo cameră de catu' de deasupr* Aaaa...
         —    Mare istorie, zău! şi fierbinte c-abia ţii mâna pe ceaşcă.
         —          Să nu te miri dacă într-0 zi i-o dâ cămi-cuiva în gând să folosească sistemul la încălzitul caselor şi...
         —    Cu cafea?
         —    Cu apă fiartă, bre, — şi surâde.
         —    Te pomeneşti, mai ştii!?
         Soarbe din ceaşcă.
         —    Bună! Acu’ poţi să-mi citeşti, — pune coatele pe masă.
         —    Ba zii tu.
         —    Bine, ascultă: ia cartea, — Z6rphile, rue de Rohan...
         —    Departe?
         —          Fixcază-te întâi, Manole şi apoi ’om vedea. Preţul: prânzul şi şase părechi dc pantalonaşi crăpaţi...
         —    în faţă?, — răpede mâna. A prins-o.
         —    Vezi bine, şi... o livră, mai cere, dacă se poate. Şi mai astâmpărate odată!
         —    Fată bună. Muştele...
         —         Alta... Grigri, 132 Palais Royal, aici aproape, previne că doarme toată noaptea şi nu primeşte decât popi. Ce o mai fi şi asta!?, — soarbe, şi-o scuipă. Pune ceaşca jos.
         —    Vreo cuvioasă, poate. Ai înghiţit-o?
         —    Pe cine?
         —    Pe răposata. Uite, ţi-a mai picat una-n ceas’,..
         —    Asculţi ori ba?
         —    Spune.
         —    Sainte-Foi, stareţa galeriei...
         —    Pezevenghi1 adică.
         —    Ea, micule, toptan bazar cu slujnica împreună... 8 livre. Şi...
         —    La ce tăcuşi?
         —    Şi toate le ies pe dos.
         —    Cum adică!?
         —    N-au brodit-o nici cu separaţia bisericii, de Stat.
         —    A-hâ. Au vrut... să sprijine libertatea culturilor,nu?
         —          Au vrut sa dărâme casa Domnului! şi prigoana a stârnit, dimpotrivă, o redeşteptare catolică cum nu s-a mai pomenit!
         —    A, da, aia cu popii... Ştii una? ia... — s-a sculat de la masă.
         —    Stâi jos, măi omule!
         S-aşează iar şi:
         —   Dă să citesc eu.
         —   Na-ti-o, — îi dă cărţulica.
         —   Mult o să mai ţie?!
         —   Cine?
         —   Potopu’ ăsta.
         —   Gândesc că... pân-o sta. Hai, zii înainte.
         —   A început să te cam intereseze.
         —   Nu, dar vreau să-ţi isprăveşti lectura odată, dă-i mai iute!
         —   Ca.,, balabusta din codru’ Herţei? că nici pe ea n-o interesă.
         —   Nu ştiu, care? Ce zăpuşeală!...
         —   Ei, care!? uite, trecea cu cariola plină cu mărunţuşuri pentru dugheană...
         —   Cine, bre?
         —   Uff! nevasta hangiului şi iac’ au pus hoţii laba pe dânsa.
         —   S-o prade?, — le alungă cu palma.
         —         Ba ce zic unu’ se suise pe dumneaei şi ea, sărăcuţa şi grăbită şi de frică săltă de zor.pă-i mai iute!, să scape de d-1 Hoţ mai curând.
         —   Hm...
         —         Aşa, vere, şi-apleacă iar ochii pe carte. — Joujou, rue Croix des Petits-Champs 12, bine făcută, dinţii puşi şi cam fălcoasă. Suge şi măduva din oase...
         —   Scrie acolo aşa?
         —   Păi că n-o să spun de la mine, dă-o *n!...
         —   Doamne fereşte!.., se închină şi-şi trece basmaua pe frunte.
         —         Şi nu te mai frământa în scaun! Mai bine..., uite, Zinzoline, ruc des Petits-Caneaux 14, zvârlugă, trânteşte de pe ea călâreţu* jos. Asta, parcă... parcă!?
         —   Las-o naibi’, ţe poţi vătămâ!
         —   Desforges, 2 rue d’Amboise. Arătoasă, mare, suflet larg, fată bună. După învoială.
         —   Ocnă!
         —         Ai nemerit-o. Dufayel, bălană-leşinată, suferă în amor. Te lasă să-i faci ce vrei şi cât vrei.
         —   Asta da, zic şi eu!
         —   Le/nn! şi cere... 15 livre, bani’ înainte.
         —   Găsim alta,
         —   Parcă te-ai înviorat...?
         —   Pardon cafeaua.
         —   Ai dreptate, uitasem că d-ta ai venit la vie cu strugurii în basmâ!
         —   Dă-i 'nainte, lasă.
         —   Tocmai. Chastet6, rue du Mail 14, păroasă ca o ursoaică...
         —   Pezeşte-te de...
         —         Misapouf,rue Saint-Martin,cam zbârcită peste tot — 12 livre. Mult! Alta, Jacotot, rue de la Lune 5; năsucul Roxanei şi ochi parşivi.
         —   Poate că?...
         —         Te îndeamnă, nu? Launer, nemţoaică. Cuminte şi la masă şi în aşternut, dar conştiinţa prea largă... Şi ce-mi pasă mic?!
610
         —   Eş’ copil, vrei să pie’i!?
         —   Probite, rue de Lancry 3, Miorlăie ca o mâţă şi scoală casa. Ştii că m-aş duce?!
         —   Las-o *n păcatele!...
         —         Blanchc-Bldnorelle, rue Coquillifere 14. Cam reformată. Nu ia nimic, dă... 24 de livre. Cum vine asta, plăteşte? ia vezi tu.
         —   O plăteşti să te pricopsească, barosane!
         —   Şi mai şi spune!?
         —   Nu ea, informaţia.
         Nedumerit:
         —         Cum, tu iei de bun tot ce scrie aici? că prea le încondeiază pe unele şi le răsfaţă pe alte...
         —         Cât despre asta poţi să fii sigur. încă de la Federaţie, stăpânirea pune la îndemâna patrioţilor toate îndrumările iar almanahu’ ăsta e întocmit sub auspiciile poliţiei şi propaganda...
         Oftează...
         —   Când s-or deşteptă, Doamne! şi la noi în ţară!?
         —   Mai vă! dar zii mereu.
         —         Empressement, rue Sainte-Appoline 6. Ca toate fetişcanele de la Operă: înainte-înapoi! înapoi-înainte! iată ce ştiu fetiţele din balet.
         —   Scump?
         Priveşte pe carte:
         —   .. .cu masă cu tot, 24 livre. Mă duc, plec!, s-a săltat de pe scaun.
         A tresărit şi casieriţa. Pisica toarce. D-nii... joacă mereu, mută pietricelile.
         —   Cette fois-ci... Sept et quatre!
         —   Quatre! şi o pune alături.
         Aiurit:
         —   ...reste.
         —   Et domino!
         L-a prins de braţ:
         —   Stai, bre omule şi citeşte.
         S-aşează iar, oftează...
      •  — Fichette, rue du f-bourg du Temple 13...
         —   Şi?
         —   Da, Fichette parcă? .. .şi nu lasă să-i priveşti sculele.
         —   Atâta pagubă!
         —         N-ai dreptate. Vezi, câteodată... poate, dar ce ştii tu!? Da, Marikouze, 21 rue d’Orîeans. Nostimă şi cu picăţele. Casă faină, lucruri bune, noi, numai muchia de la pat tocită praf. Costă: 2 livre. Ce zici?
         —   E mai interesantă mă-sa, micule.
         —   Şi nici pe astea două nu le cunoşti?... Triot, rue d’Ancry, straşnică pentru...
         —   Plat-du-jour?
         —   Pentru preliminări.
         —   Ce e aia?
         —   Gustări, adicătelea. Dar uitaşi număm’?
611
         —    Care?
         —    Unde stă, uliţa?
         —         A-hâ!? Ştim noi, la No 40, am să m-aşez în poartă. Alta, Lilly Schmoltz, 2 mc Melee. Urlă ca naiba şi face balancia. 7 livre.
         —    Mai sânt? TroscI a strivit-o cu palma, de masă.
         —    Cu ailaltă... şi făcuşi?! şi-arunc-o încolo, mi-e silă! îşi şterge mâna cu basmaua: -Zi.
         —   Publicola...
         —    Distins nume!
         —         Peste drum de căzărmi, mâna ca fulgu’! 3 livre. Dusonay, 3 rue du Thdâtre-Franţais, gură rea dar limba!... Unde vine asta, rue du Thfiâtre... ? Uite c-a mai stat şi ploaia.
         —   Aproape, da" dă-mi-1 şi mie, — i-1 smulge din mână.
         —   Ce vrei?
         —   AImanahu\
         —    Te-ai aprins rău! Plec, nu mai rămân.
         —    Manole, mă supă’ pă tine.
         —    Lesne! când stai de trei ani aici şi...
         —         Am pornit pe al patrulea. Ascultă: Sandah, 5 rue des Boucheries Saint-Honore. Vestită până în Olanda, unde mulgea legiunea Maillebois.
         —    Doică?
         —         Dimpotrivă, prunc! Clelie, zisă La Cavaliere, 17 rue Traversiere. Oacheşă, voinică, ochi negri şi musteaţă. Dimineaţa, fată; seara, flăcău. Alta: Sainte-Claire, virgină. Are un inel în deget, cel’ak s-a dus! Brdville, 127 uliţa Strâmtă, lângă Rond-de-Cul. Toate circumstanţele şi toate dependinţele, noi. 5 livre. Ce zici?
         —    Ascult, ce naiba să mai zic?!
         —    La pomu’ lăudat, du-te cu sacu1 plin.
         —    Te cred, de când postesc!
         —    De ieri sau de as’noapte, nu? Odette... Touche-du-Bois, la Soulageuse...
         —    Drace, asta e ba’!..., pune repede degetele pe stinghia mesei, dedesubt.
         —    O cunoşti?
         —    Una... pe care am cunoscut-o..., noi.
         —    Eu?!, — îl priveşte lung.
         —    Las’ că-ţi spun eu, altădată. Ascultam tocmai.
         —    Colibri Andrfe, rue du Thdâtre-de-Monsieur 2...
         —    Ziceai,parc-au schimbat denumirile străzilor?...
         —    Aici le-au lăsat, pentru ca grăbit să nu rătăcească omu' uliţa şi...
         —    Câtă solicitudine! şi?
         —    Dacă mă Intrerupi mereu! Da,.. .dădăcuţă mică şi şuie. Poartă şortuleţ scurt...
         —    Cine?
         —    Asta. Colibri... şi are o păsărică!
         —    De unde ştii tu?
         —    Aşa scrie.
         —    Mânca-o-aş! plec , — dă să se scoale.
612
!®f     — Şi că stai, bre o’...
g|;     — Uff! că mult te mai gâdili!
15      - Cum?
i':     — Tu ştii, îţi faci poftă singur.
|L      — Ce vrei să zici?
-       — Nimic, citeşte.
        —          Maiichelii, rue Saint-Eustache 52. în aşternut strigă: anchora! anchora!! Ştiu eu, :'se preface.
        —    Ştii tu?...
        —          Savantule! Bouillotte, fî-sa, 16 anişori. A învăţat multe limbi de la maicâ-sa. 'Poliglotă!?
—    Şi la ce-i zici aşa? şi unde stă?
—    împreună cu madam’ măsa.
—    Brava, Marius! le-ai luat urma.
—    Prostii! aşa de...
|       — De un pam’plezir, mi?
^       — Şi... La Ros6e..., frumos nume! Hâtel de Radziville 19. Rouă cam multă, scrie
e" aici. Ce să măi fie asta? t*      — Aducătoare, adică, de usturimi mari.
        —           Fir-ar! Soumission, h6tel de Londres. Ia ’uzi! are... pomezi, gârbace, rochii de l-prisos scurte şi lungi,pinteni,fuste şi feldefeluri...? Alta,Exacţitude,5 rue du Battoir.la | dogar în curte. Masă şi vânat...
I. -Ce?!
        —    Cam fezandat, — strănută.
        —    Asta de unde-ai aflat-o?
        —    îmi închipui.
        —    Aşa... din senin?! mă minţi, ai fost pe teren ipocritule!
        —    Minciuni.
        —    De-alea prăjite, ştim noi că-ţi plac.
        —           Ascultă, mai bine: Loulou-le-Grand, aux Associds. Mare... mare! Alta: Fusil, au i Beaujolais 2, puşcă cu două ţevi...
        —    Cum vine asta?
        —    Adică... încărcătură să ai, băiete şi să ştii să tragi... Preţu*: o fustă şi 14 livre.
        —    Nu mă interesează.
        —         Belette. Mică,oacheşă şi cocoşată, lucrează de cinci ani: 3 livre numai. Ai putea să încerci...
        —   La ce?
I

        —    Poartă noroc, atinge-i spinarea!
        S-a săltat de la masă:
        —    Serios, crezi? ba râzi de mine!?
        —    Când te-i întoarce poate.
        —    De la gheboasa? lipsă!
        —    Hortense, rue du Grand-Trou 2, la subsol, face dragoste...
        —    Nu fac baie?
613
      —   Cc-ai zis?
      —    Mă gândesc...
      —    Te Iii şi de-astea?!
      ~ Ştii ce? pornim.
      —    De ce te grăbeşti?
      —    S-a făcut seara, e târziu.
      —    Aoleu, că bine zici,in-aşteaptă nevasta!
      —    Singur ţi-ai făcut-o.
      -Ce?
      —    Nimic, purcedem.
      îşi iau rămas bun de la casieriţă. Ea le întinde o tistişoară, o avea pregătită — gata — suma de plată, că s-au adunat multe.
      —    Ne socotim, mâine...
      ~ Demain!, — şi pleacă amândoi, îşi mângâie... pisica. Singură:
      —    Demain, toujours demain!? ils sont adorables ces petits roumains!.,.
      Pentru temeiuri politice, se mai găsesc încă mulţi închinaţi de ai asignatului, cu toată înfăţişarea lui jalnică. Printre cei mai dârji apărători, ai lui, Dubois-Crancd roş ca un rac, bate cu pumnii în pupitru şi zbiară:
      —    Şi să ştiţi de la mine. de nu-1 păstraţi, crăpaţi! m-auziţi!?
      —    Ba să crâpi cine eşti!
      —    Aşae! aşae!!
      —    Are dreptate că fără el...
      —    Are, are!
      Ciorovăiala în jurul „prăpăditului" ţine până în toamnă. Prin săli, afară, gata să se încaiere. Noroc că se găseşte un om de înţeles, Defermon şi le spune:
      —    .. .şi ar fi mai nemerit ca visteria să sloboade creditorilor Statului mandate...
      —    Are dreptate! dar să...
      —    Care dar?
      —    Şi cine să le garanteze, mă rog?
      —         Pe care purtătorii lor să le poată preschimbă pe oricare din bunurile naţionale le-ar place...
      Ovaţii — aplauze!
      —   Asta da!
      —   Mai bine!
      —   Nu vă spuneam eu c-a găsit soluţia?!
      —   şi în puterea lor să le ia.
      —   Admirabil!
      —   Ar fi o idee!
      —   Mai e vorbă!?
      —   Şi cum dobândeşti mandatele?
      —   în calitate de creditor.
      —   Şi dacă n-am fost de când sânt?
614
f'     — N-ai mandate.
       —   Şi cu ce cumpăr?
       —   Ce să cumpe’i?
       —   Parcă ziseşi... bunuri din alea?...
       —   Uite de ce-i arde!
       Râsete...
       —   Va să zică aşa facem!?
       —   Facem-facem!
       S-au şi văzut proprietari. în jurul propunerii, s-au împăcat.
       —   Şi cum rămâne cu?!...
       —   Las’ că-ţi procur... eu...
„•     — Un lucru numa’...
       —   Iar?
       —   Să nu-i ziceţi ban!
       —   Ziceţi-i alifie!
       —   Să-i păstrăm caracterul...
       —   Şi dacă n-are?!
       —   Mandat să rămâie, nu asignat!
       —   Şi la ce nu?!
-      — De nu s-ar schimbă Ia faţă, singur?
       —   în drept de plată să fie!
       —   Bravoo!...
       ~ Brava!...
       —   Nu vă spuneam eu!?
       Aşa au hotărât.
   ■ Credeau că au trecut hopul. Nu. Directorilor le trebuie bani — mulţi şi repede, grămadă. Peste câteva zile îi cer Parlamentului să fixeze cursul „mandatelor" fiindcă... Spun, o polologhie întreagă în care arzătoarea nevoie strigă mai tare decât cuminţenia. Şi toate năzdrăvăniile născocite vreme de şase ani vin iar la preţ, să le încerce în sănătatea mandatului.
       Pe la mijlocul lui septemvrie, cele două Adunări au votat o emisiune de două miliarde şi jumătate... în chip de bodaproste, Directoratul proclamă:
               „Cetăţeni!
       Sântem mândri să v-o spunem! şi pătiundeţi-vâ cu toţii de acest mare adevăr: Mântuirea voastră a tuturor stăruie în ’deplinirea neşovăită a legiuirii privitoare Ia mandatele-teritoriale!
       Nici o abatere de la legi şi în curând rouă binefăcătoare va îmbelşugâ pământul fericit ce ne-a hărăzit Natura. Credeţi-ne! vremea cuvintelor deşarte a trecut!
                                                                                   (ss) Noi, Directorii“
       Aşa sună porunca — răvaşele vin mai târziu!
615
      Publicară şi lista „bunurilor naţionale" chezaşe la nou-născutului. Pomelnicul înşiră, din ele, preţ de două ori şi mai mult decât suma emisiunii.
      —    Asta da! valoare nu glumă!
      —    Pe puţin de nu face de patru ori pe-atât!
      —    Şi când s-o mai urcă?!
      —    Ameţeşti!
      —    Cine?                                                                       . <
      —    Tăcere!
      —    Are valoare mare, dom’le!
      Cei de la ţară clatină capul:
      —         Am mai văzutără noi săracii d’al-de-astea!, — şi-şi ţin vitele în staul şi bucatele în hambare, nu vând nimic.
      Abia a ieşit „pipernicim'" în lume şi s-a şi stârcit la jumătate stat. Ce-i mai rămâne Directoratului să facă? Alt pocinog doar, şi-l face: impune „mandatul" cu sila: „Ia-1!“.
      Necăjit, stă omul cu buzunarele doldora şi nu poate dobândi o pâine măcar cu hârtia sclivisitâ nouă. Amărât peste măsură:
      —   Ori că e lege sau nu mai e!?
      —    Să-i spânzurăm!
      —    Te-aduce zău! în stare, — şi-şi face cruce.
      Sărmanii proprietari de case! orânduiaia nouă îi prigoneşte peste poate. Au ajuns de batjocură. Plata chiriilor, aşa a hotărât decretul, să se facă în „mandate", la valoarea lor nominală. Proprietar, eşti nevoit să primeşti, pentru o mie de franci, tocmai 7,50.
      Pe sălile clădirilor mai mari, iată ce auzi la fiece zi'ntâi:
      —    Am venit cu chiria,poftim banii!
      —    Asignate, nu?
      —    Pardon, mandate.
      —    Tot un drac!, suspină.
      —    Poate...
      —    Da. Legea mă obligă să le primesc, dar rogu-te, împarte-le ’mneata la săraci.
      —         Cetăţene, aş face-o bucuros, nu zic, dar ne căznim degeaba, cerşetorii nu le mai vor, — şi zâmbind îi lasă proprietarului mandatele în palmă, după ce şi-a păturit chitanţa, a vârât-o în buzunar şi s-a încheiat la haină.
      Adormită cfităva vreme, se deşteaptă în mahalale răutatea.
      Vin cu pedepsiri. fel şi fel. Ştirbesc din avutul bănuiţilor şi-i închid. Puşcăriile, ticsite. Vin şi cu pedeapsa cea mare, numai să-l ţină pe „prăpădit" în picioare. Prea multe proptele. grămădite să-I păstreze, spun singure că sprijinitul se clatină rău. Lumea, ferită, se ţine departe. Din şubreda vlagă cu care venise pe lume, i-a mai rămas mai nimic!
      De-a lungul anilor, lipsiţi pe câmpul financiar de orice îndrumare de seamă, chiar moneda pe care au născocit-o a dărâmat toate întocmirile clădite cu atâta pricepere şi trudă de către huliţii regi.
      Adevăraţii şefi ai partidului thermidor-ian îi afli în Comitet — revoluţionari în desfăt mare! porniţi pe pricopseală. Printre ei, găseşti un viitor prinţ. Dar ne-aude Cambaceres. a tresărit. Să vorbim în şoapte. Zic, un principe, treisprezece viitori conţi, unsprezece baroni
616
Ri dintre ei şapte vor fi curând senatori ai Imperiului, şase viitori consilieri de Stat iar din Adunare*1, începând cu ducele d’ Otrante de mâine şi până la contele de Thionville, peste ^optzeci de democraţi care,în mai puţin de paisprezece ani agonisesc titluri, steme,rădvane, |fdanii, curteni, moşii, hotel-e şi castele. Dar mai mult cala orişice fin ta putere, numai ea-i pipate scăpă de ştreang. Uniţi? — deloc. Se duşmănesc de moarte, ajunge însă ca unul, dintre pîi, să strige: „Luaţi seama, 21 ianuarie vă pândeşte!*' şi toţi dezbinaţii strâng rândurile. pSângele vărsat le-a închegat cârdăşia. Şase sute nouăzeci şi unul de deputaţi s-au rostit pdespre suveran: „vinovat!'* şi, dintr-aceştia, trei sute optzeci şi şapte l-au osândit la moarte. Ilpintre ei, vreo şaizeci l-au urmat în mormânt. Au mai rămas destui. Acum tremură, prinşi |f între două primejdii. La stânga, anarhiştii, cum le zic, ar vrea să-i dea la o parte de la s tac an, tpesăturati.Darpricopsiţii or să-iucidăfără milă. La dreapta lor....Ludovic XVIII — le-a | : spus-o ritos: „De voi dobândi tronul, voi urcaţi puntea sus!“. Aşa că şi cel mai astâmpărat §| dintre ei încă se teme. Da, toată lumea-i huleşte şi-i urăşte fiindcă s-au folosit de Teroare rfşis-au înfruptat fără măsură din bunurile ţării. Azi, negreşit, se-arată blânzi, vorbesc mieros | ' şi ei singuri îi îmbie pe toţi la înfrăţire şi la iertare. Ar vrea, cât! să-i iubească norodul, ce i -n-ar da să fie aşa! şi îndeamnă pe toţi să se adune în jurul Republicii. Ei, cei dintâi, osândesc ziua de ieri, Teroarea. Frdron se frământă, face ce poate... p Lumii i-e scârbă şi frică de ei. Aşteaptă. S-au săturat de Republică, nu le mai arde nici de Monarhie, preţuiesc doar foloasele locale şi civile ale Revoluţiei. Ţărani, lucrători g_şi burghezi şi pentru osebite temeiuri, fiecare, toţi adastă omul şi supuşi, vor primi legiuirea :V de la stăpânul care va şti s-o ferece de nevoile şi nădejdile lor.
         Pe paraginile grămădite de asignat şi de „mandate", şi din dorinţa tuturor de a curmă | odată dezmăţul, se va clădi... Consulatul. In împrejurările acestea, alesul Proniei fi-va el gr şi vrednic păzitor al dreptăţii sau nu?! urma va alege.
|r- - Oricum, să risipeşti în neştire şi să aştepţi totuşi propăşirea Statului şi a oblăduiţilor | numai din rodul impunerilor sălbatece, înseamnă să-ţi râzi tocmai de cei mai năpăstuiţi, ‘ de cei nevoiaşi şi de necăjiţi. S-au grămădit relile! f De belşugul monezii, chiar a celei cinstite, se leagă o creştere a preţurilor, adică o | micşorare a puterii „semnului" care face plata şi la care trebuie adăugată însăşi împuţinarea t mijloacelor de cumpărare a celor care trăiesc din simbrie, precum sânt slujbaşii şi cei cu ■: venituri statornice — pe aceştia-i paşte mizeria mare! In inflaţie,când ai depăşit o oarecare ? măsură, urcarea preţurilor, setea de câştig a unora, ele înşile împotmolesc albia monetară, oricât de largă ar săpa-o emisiunile noi.
         Revoluţia a ruinat şi moda. Comerţul care vieţuia din „eleganţe", închide. Croitoresele, modistele, brodeus’-ele... nu mai găsesc de lucru; mii de mânuţe la hodină. La fel şi în industria masculină a modei: cizmari, croitori şi cămăşari pornesc la ţară, să lucreze pământul, îşi risipesc îndemânarea dobândită într-o viaţă întreagă. Marat nu spusese: „Şi peste câţiva ani nu se va mai găsi nimeni să ştie să facă o pălărie sau o păreche de pantofi"?...
         într-o gazetă, un terorist scrie: .Alteţa Sa Serenisimă Doamna Cabarrus a preacinstit cu persoana Domniei-Sale pe locuitorii din Saint-CIoud; augustul Său soţ lipsea. Acolo, înfierbântată, a strigat: „Sânt a voastră!"
         Altul să spuie: — „Puneţi-i pe spate pancarta proprietăţii publice!".
617
      Precum şi Conventul, odinioară, şi Directoratul întrucât îl priveşte ţine dreaptă socoteală de această zilnică irosire a „mandatului" şi hotărăşte pentru cumpărarea cărbunilor trei preţuri osebite, de e cum plăteşti în asignate, în sunători ori în mandate. Tot astfel şi pentru lemne şi pentru bucate şi pentru orice alte mărfuri le fac dumnealor de trebuinţă. în Paris. Merg şi mai departe cu părinteasca lor oblăduire; răsplătesc truda deputaţilor, asigurându-i cu adaose,în bani,împotriva suferinţelor mandatului. Şi fiindcă legea e lege, rostesc pentru toată lumea: „ori bani ori mandate, totuna e şi totuna să fie!"
      Dar nu mai prind nici porunca, nici ameninţările. Până şi cerşetorii-1 mototolesc şi-l amncă, iar în târg nici să n-audă de el!
      Gândesc să-l scoată de pe piaf afară. Vestesc: „Fiindcă nu-1 vreţi, schimbaţi-1 pe asignate!"
      .. .Să dai ce n-are preţ pe ce nu mai avea, la ce bun!? Nu-şi toceşte nimeni pingelile să-l mai care unde vor să-l adune, undeva. îl ţin grămadă su’ pat sau în sobă, arde-l-ar!
      Până la sfârşit, puzderia de hârtie va fi folosit, prin desfacerea bunurilor naţionale, unei alte aşezări sociale, — „Scoal’-ie tu, m-aşez eu!îmbogăţind numai pe cei înstăriţi, de la ţară şi pe şmecherii de la oraşe, pe puţinii slujbaşi strângători şi procopsind mai ales pe negustorii „făcuţi" de rezmeriţă şi pe titeni, alboteni şi pe panglicari. Aşa se împlineşte schimbarea şi rostul întreg al aprigei frământări, care ţine de şapte ani de zile!
      Apar... „Lettres du diable â Ia plus grânde putain de Paris!", — semnat: Belzdbuth. Tallien lâncezeşte prins, la Engleji, dar alias M-me Tallien îi face la copii, tot cu... dumnealui.
      Precum şi kulak-ul mătăhăloasei noastre vecine, proaspeţii înfoiaţi, îmbogăţiţii, sânt cei mai vajnici patrioţi. „Crede şi nu cercetă!"... Astfel se lămureşte şi dragostea lor pentru Republică — o religie! Slăvesc şi slujesc chipul de oblăduire care i-a îhstărit,i-a chivernisit cu pământ, cu case şi le-a umplut chimirul. Nedeprinşi încă cu ce stăpânesc, o vreme îi munceşte teama să nu-şi piardă avutul, şi dragostea lor pentru starea nouă creşte până la înflăcărare! Când li se va risipi frica că li s-ar putea lua cu ce s-au trezit peste noapte, rând pe rând vor fi.,. devotaţi bonapartişti şi regalişti închinaţi. Adevărul e că ţin, oamenii, cu cine-i ţine.
      Isaac Otteveure şi David Stevens şi-au adjudecat biserica Saint-Leu-Saint-Gilles, din uliţa Saint-Denis. Stătea goală. Tocmeală lungă cu părintele Morel şi cu vicarul Girard, care slujeau mai înainte acolo. După un şir de ani, Nuhăm Catz, noul proprietar, o va vinde oraşului cu 209312 livre — de pomană.
      în florgal, reîncep cu vânzarea „bunurilor14, poate tocmai spre a dovedi neîncrezătorilor că se pot folos) cu temei de mandate. Jafurile administrative din vremea Conventului sânt în toi, vântură bunurile! Nici o licitaţie. Dreptul fiecăruia, la rând — de pe cum i-a dat în gând să şi-l orânduiască din vreme.
      Rămânea... „preţuirea" bunului. Nimic mai simplu! după venitul înscris în roluri între anii 90 şi 93, iar „mandatul" să fie primit Ia nominal, negreşit, ca să nu scadă... Aşa şi fac, şi gajul „teritorial" se duce naibii!
      în provincie, l-au subţiat iute. Zeloşi, fiindcă... slujbaşii prepuşi la aceste vânzări din zestrea Statului, întregesc listele cu doritori, încă până nu începe târgul. Marfa se isprăveşte repede. Pentru a ocoli cearta şi pentru a-i mulţămi pe toţi, trec în liste şi bunuri ne... naţionale şi închipuite, multe!
618
              »?£"• Desfacerea acestei nemăsurate averi se face în şoapte, în grabă şi cu risipă mare.
             Astfel, o baltă vestită în toată împrejmuirea se vinde cu două sute de mii de franci ^ „mandate", adică... cam nouă mii de sunători. An de an, dobândeau din peşte şi din şovar, numai, înzecit. La Lille, vând o binâ neisprăvită,e drept. O dau cu şaizeci de mii de fraiţpi, ^cuprindea şi o sală de ziafeturi foarte încăpătoare. Cel de a luat-o, închiriază numaidecât sala, cu... de trei ori cât plătise toată hardughia. Se vând moşii întregi pe un blid de linte.
          Săracii, cei cu banul numărat nu măi pot să-şi cumpere nici pâine nici să-şi spele ^rufele. Te-au lăsat nădragii, n-ai treizeci de mii de franci la îndemână să-ţi cumperi alţii, l. stai acasă în izmene. S-au scumpit şi ghetele, parcă ar fi poleite!... Numai cu o meserie, ^ nu mai răzbeşti. între şedinţe, judecătorul bietul, croieşte zăbune ori scrie jalbe. Mai bine ţ o duc borfaşii, în puşcărie, decât slujbaşul cel mai destoinic.
          Coala timbrată, precădere pomenită astfel a scrisurilor administrative, o cumperi de ^ două ori mai ieftin decât plăteşti hârtia obişnuită — aşa vrea... mandatul! Şi fiindcă s-a ieftinit într-atâta, răvaşele de dragoste se scriu cu precădere... pe hârtie timbrată,
          Pe la ţară, lucrurile stau şi mai încurcate. Arendaşul îşi plăteşte câştigul pe cursul ? vechi al asignatului, bucatele le vinde la cursu’ nou, cum se cuvine, şi se scumpesc zilnic. bfr Şi-aşa.., de primişi de la proprietar când ai luat moşioara cin1 zeci de vite, însumând toate £ să zicem zece mii de franci, laşi când pleci şase numai. Şi iatăj însuşindu-şi pe degeaba ; şi ocrotit de lege, trei pătrimi şi jumătate din inventarul încredinţat Iui spre folosinţă doar. ; Proprietarul... să-şi refacă, bietul, cireada şi să-şi tămâduiască nevoile, dacă mai are cu ce!? Iar cel’alt* cu banii dobândiţi pe patruzeci şi patru de capete comute agoniseşte trei : • bătăi de cap: o sfoară de moşie şi încă două. Preţuiau, cinci ani în urmă, o sută ăt mii de :: franci, nu glumă!...
          Deplasare de putere — deplasare şi de stare. Vechiul regim s-a lichidat de cinci ani; le-au trecut prin mână miliarde-miere! în casa visteriei nu afli zece mii de livre şi dacă poporul moare de foame nici guvernul n-are. Banii nu mai ajung acolo unde trebuie. Ulii s-au abătut asupra Franţei. O bandă neagră,de la biserici până la palate — nu cruţă nimic. Nobilimea Ia pământ, s-a născut plutocraţia; e în firea lucrurilor. Dar substituirea, prea brutală. Au împlinit-o înăuntru, acu" vor să întindă Revoluţia şi înafară.
          Th6r£zia divorţează. „Serios că era măritată?!11, nime nu crede. Au iar o fetiţă, Ie-a botezat-o JosSphine de Beauhamais. Lui Tallien nu-i plac complicaţiile, o înfiază prin scrisoare, precum i-o şi făcuse. Ouvrard,bancherul, i-a mai clădit mamei şi o casă în Paris şi i-a dăruit castelul din Rainey. Are douăzeci şi opt de ani şi domneşte ca şi o regină, Bonaparte îi dă târcoale, dar Notre-Dame de Thermidor e prea darnică din fire ca să-l mai întărâte. Nici o rezistenţă, şi-l pierde. Pune mâna pe el o babă, Montansier-actriţa. Josephine stătea la pândă. Apoi, la Grobois în castel,Bairas se munceşte cu trei: Pauline de Tayfonne, Cabarrus şi Adrienne Adricourt. Ce era să facă?
          Adunarea oua legi peste legi! De ele nu mai ascultă nimeni. Şi iată cum, mai curând şi decât toate orânduielile Parlamentului, sărmanul asignat aproape singur, nevolnicul, a trecut bunurile obşteşti toate în mâna... patrioţilor. Cum să nu le fie dragă democraţia!?
          Datornicii, plini de voie bună şi bucurie.
                 Spre sfârşitul anului, mai că nu mai e nimeni dator, toţi s-au plătit de angarale. Sute de franci, datorie, le-au stins cu unul. Boclucuri peste belele!... Omul îşi lasă muierea
619
    fiindcă are prilejul cu puţini gologani, numai, să-i răspunză zestrea şi să-şi împrospăteze aşternutul.
          Dar a prins de veste şi Cârmuirea, opreşte dezdâunările din vreme precum şi despărţeniile dintre soţi.
          Cei de au cumpărat bunuri şi mai aveau de dat, asupra lor, câte ceva Statului, plătesc până la lescaie. Şi mii din cei care şi-au vândut de bună voie pământurile sau casele şi află cum li s-au înzecit acestora preţurile, cer înapoierea imobilului şi o dobândesc căci un vechi principiu de drept francez încuviinţează lucrul de câte ori se dovedeşte,.„une Idsion de plus de la moitid".
          Pricini peste pricini, dandanale şi lipsesc şi judecătorii care să împace părţile. Până la urmă, un decret le curmă.
          Şi-aşa, zăpăceala-i cuprinde pe toţi. Nu se mai fac încheieri nici în târg nici aiurea. Lâncezeală. Economia dispare — nimeni nu mai strânge căci nu poate şti cât îi vor mai preţui gologanii-hârtie, strânşi, peste o lună sau până mâine.
          S-au deschis şapte-sute-douăzed şi două de baluri...publice şi poliţia mărturiseşte încă pe-atâtea case „de întâlnire4'. Sute de bordeie. Şi ca să poată cheltui, fiecare cumpătă totce-i cade sub mână. Cumpără mereu fiindcă ştie că până a doua zi, poate vinde cu preţ îndoit. Toţi neguţătoresc, numai negustorul nu. Aşa s-au schimbat vremurile!
          Primenirea s-a Acut, chibzuită şi malaxarea bunurilor naţionale, laolaltă, se întinde, tinde să cuprindă toată ţara, s-o despoaie! Rotofei, macovei, iamanzii, murdăreni, isprăvnicei şi flămânzii toţi, smirna cu căciula în mână şi spinarea încovoiată tremură şi-aşteaptă... „pomul de Crăciun", darurile şi poruncile sau sictir!-ul.
          Plugârimea stă sfiită, la o parte. Iar negoţul aşezat s-a bălţat cu noiluri: Omicarul te îmbie cu usturoi şi ceapă,de apă; ciobotarul vinde caltaboşi,bărbierul,bietul,brânzeturi. Dulcineea cea mai arzoaie nu înfăţişează privirilor tale... cofeturi, ci o pulpă râncedă de slănină. Nu mai găseşti nici cărbuni nici făină, săpunul s-a irosit! Păcurită* şi păscută", dreptatea a murit iar cu balanţa ei ruginită capeţi numai alifie... mercurială, — aşa de-ţi mai potoleşti mâncărimea şi alte usturimi, moştenite. S-a frânt oiştea şi au rămas numai ulubele racului. Vade retro. Satana!
          Tallien s-a înapoiat acasă. Singur, colivia goală. Din Londra, mode şi obiceiuri. Ceaiurile sânt şi ele o înfăţişare a „anglomaniei" şi care se-arată periodică să fie, dar nu izbuteşte să se împământească în Franţa.
          La Garchy, la Velloni, reuniuni alese — şoptite. Fiecare grup se izolează, In mijlocul societăţii, chiar şi pasiunile care în tot locul îşi au înfăţişarea şi limba lor proprie par să fi lăsat la uşă, afară, tot ce poate să usture. Tot adică ce priveşte pe cineva numai. Citeşti în ochi ce n-aude urechea şi privirea-ţi spune ce nu rosteşte gura. Aici chiar pizma e îmbunată şi iată cum ceaiurile te întorc.încet-încet, la politeţa franceză de altădată, — numai certurile politice au izgonit-o.
          Femeile n-au, astăzi, nici o însărcinare alta şi totuşi, le găseşti pretutindeni. N-are rang; dar îl fac. N-au funcţii, dar le dau. Rotunjioara M-me Angot, Cabairus — e vorba să se mărite!? şi Josdphine de Beauhamais împart slujbele după plac şi după voie.
          în iama 'ceasta... s-au ivit şi nudităţile gazate, pe străzi; aproape goale. E frig, dârdâie săracele. Dricarii se umplu de bani. S-ajută între ele, fetele.
620
H*      Bordeaux e chiar colonie greacă. Copiii se numesc: Aristide, Leonidas, Temistocle...
^Şcolilor, le zic prytanee; budoire-lor, gynecee iar femeile semuiesc statuele grece, reci ca
         Camera?... făureşte legi împotriva arendaşilor prea şmecheri, împotriva soţilor prea " socotiţi cu zestrea muierilor lor; opresc desfacerea mărfurilor de nu sânt arătate în scaune |jsi a aurului şi argintului dacă nu s-a făcut prin bursă — vânzarea. Stăvilesc astfel întrucâtva ^înfăţişarea răului, dar nu şi pricinile. Şi când n-au ce face, se ceartă.,.
  &•    — .. .au născocit alcoolul, mare pricopseală!
  ?     —Dar cine?
  H;    — Ei!
         —   Ba setea,
         —   Dar îl vând.
         —   Cine-1 vinde?
         —   Ovreii!
|      — Şi s-a isprăvit cu vinurile noastre bune care,e drept, se urcau niţel la cap câteodată,
ţfc.'dar cu primul cântic se risipeau vaporii.,,
ŞL1    — Faceţi apologia beţiei, aici!?
&      — Tabouche,b6!...
f'"     — Acum, în locul lor, amestecuri de vitriol şi alte spurcăciuni care dau delirium
^ tremens!
         —   Să nu mai bei că., (
r..     —La ce?
f       — N-ai prins cum tremuri!?
         —   Sânteţi lipsiţi de cea mai elementară grijă pentru bietul popor! şi...
         —   Are fabrică de cognac, da, chiar dumnealui!
f . •   — Filantropule!
ţ' — Pardon! de siropuri şi nu permit!..,
|\      — Las-o mai moale, antisemitule.
|.      — Două siropuri fără alcool!
£       — Vi-neee!
£       A părăsit tribuna, înjurând.
î)      Visteria.... goală! emisiunile ce o mai umpleau, atât şi pentru scurtă vreme. Aşa merg
  . lucrurile, lin spre prăpastie. Inflaţia s-a statornicit, populară! Trainică năzbâtie, curând o S va întrece altă demagogie.
z Iese la iveală... tartorul laolaltiştilor. Nobili scăpătaţi, gospodari lihniţi şi Jacobini
■  nepocăiţi, toţi porniţi pe căpătuială, au alcătuit „Clubul la fel-ilori1. Comunismul# gata să
■  izbucnească.
         Aşa s-au desăvârşit lucrurile şi totuşi, îndeplinirea lor de către zămislitorii „asignatului'1 s-a săvârşit fără preştiinţa acestora. în dosul unor temeiuri sociale sau politice ? şi a căror zădărnicie o va arătă o zi apropiată, ascund de ani de zile cea mai becisnică nepricepere în a cumpăni bugetul tării. Din nevolnicia ’ceasta, nu din alte chibzuiri a purces şi starea lor — spre propria lor descărcare, zic, căci printre făuritorii groaznicei prăvâliri au fost şi oameni neahtiaţi de câştiguri. Vârâţi sub care să-l răstoarne, umerii lor au fost nevrednici de încărcătura de sub care-au smuls roţile, surpând tronul — aşa au pierit. Iar
621
slăbiciunea Monarhiei şi decăderea la care s-a osândit singură, precum şi puzderia de ideologii neînfrânate rămân, ele, pricinile adevărate ale răsturnării,
       Politicianii au înfierbântat prea rău minţile bieţilor oameni, cu făgăduind. Era firesc ca printre binefacerile ce aşteptau, să adaste cu toţii şi scutirea de dări, nu?! iar când nădejdile nu li s-au împlinit, aceiaşi amăgitori le-au spus că vina o poartă duşmanii libertăţii. Şi a crezut mulţimea. Aşa a şi început dihonia.
       Mai târziu, când s-a înscăunat dictatura v o întoarcere n-a mai fost cu putinţă. Greutăţile dinăuntru, betelile ce singuri cresc în afară stânjenesc mersul lucrurilor. Lipsiţi de mijloace, fiindcă le-au secătuit, le rămăsese unul singur: asignatul...
       Viitorului u va sta în putinţă să-şi finanţeze războaiele prin mijloace obişnuite. Când încrederea în banul Statului va fi din voia fiecăruia f iar nu silnicită de spaima cuţitului. Şi apoi, folosit-au ele, aceste asupriri? Necontenit, banul cinstit a izgonit mincinosul fără să-i dea răgaz să-i ia locul. Şi cât timp a dăinuit ticăloasa-i viaţă, ochii le^au fost ţintă pe „gajuri44, mereu le-au cântărit — fără greş.
       Printre uneltitori, şi cel mai aprig susţinător al asignatului ,Robert Lindet. Directorii-! arestează şi isprava îngroapă şi mai adânc... Adr/uz-moncdă. Intre costisitoarele năzbâtii ale unora, dintre ei şi lipsurile amare ale altora, e greu să stabileşti o legătură de la cauză la efect. Directoratul se bucură de faimă proastă.
       Şi totuşi, Adunările nu se desmeticesc, nu vor să înfrâneze neghiobia. Prejudecăţi, sila de a-şi recunoaşte vina; apoi încleiaţi în ce au apucat să facă, ei, mai mult şi decât înaintaşii lor, stau cu braţele încrucişate şi ţara piere!
       O licărire de viaţă, tot de la găzduiţii din Luxembourg. Directorii cer stăruitor Adunărilor să ridice ocrotirea dată „mandatului", nominal şi să-l înlocuiască cu numerariu sau să-i lase preţul la voia pieţii.
       Nu chiar dintr-odatâ, curând însă, ambele „sfaturi44 dau ascultare poruncii. întocmesc drămuiri,osebiri — încurcături multe. Până la urmă, lasă preţuirea „mandatului", Ia oraşe slobodă, dar nu şi la sate. Nici plugarii nu-1 mai vor.
       Parlamentul ţine şedinţe, ziua şi noaptea:
       —  Ne pier copiii!
       —  Secătuim naţia!
       —  Cum o secâturim, d-le?
       —  Care d-le?
       —  Pe cine domneşti tu, aici!?
       —  Pe cine-mi eşti!
       —  Pruncii n-au lapte!
       —  înţarcă doicile, n-au ce mânca!
       întocmesc pentru ele în grabă, simbrii. Şi pentru moaşe. Proptesc şi „mandatul" şi alte adaose — hâţânatu1 cade. Când va pieri de tot, vor ieşi şi sunătorii la lumină.
       Vremea a învederat primejdia inflaţiei, chiar a celei chezăşuite bine, dacă-i poţi zice astfel?...
       Să fi învăţat ceva dregătorii vremilor noastre?! Ar fi cu cale să se ştie că hârtia-monedă, zvârlită pe piaţă, e ea însăşi mărturisirea unei stări zdruncinate. întovărăşită mereu, în drumul ei, de împrejurările care-au născocit-o, şi desfacerea propriilor ei garanţii se va săvârşi cu pagubă, iar împrumuturile menite s-o sprijine, prin ajutorarea negoţului
622
|fsau a plugărimii, vor fi slabe şi vor slăbi. Aşişderea va fi şi cu oricare dări noi sau altele ^întocmite sâ întoame la visterie hârtia răspândită fără socoteală. Dropica "ceasta l^pricinuitoare de umflări mari de preţuri, creşte amarnic cheltuielile Câmuirii şi iată de ce ||;Ştatul nu se poate întâlni în inflaţie cu banul dat în circulaţie. Aleargă, zănatecu!!...
        Lumea petrece. Baluri... baluri... şi zidurile capitalei sânt acoperite de afişe, care Investesc deschiderea altora noi. Sute de orhestre şi tarafuri, deslănţuiţe, îţi sparg urechile; !?ţe orbesc luminile multicolore, focuri bengale şi artificii. La £lys£es, la Florence — rue ţkjfitienne, pe iarba verde din Monceau, afară în tufişuri, „au jardin de Virginie“ — îmbieri, hohote, drăcii. Orgiile pyrotehnice ale d-nei Lavarimfcre; trâmbiţe, talgere, muzica ^ militară a lui Gebauer şi viorile Iui Huflin!
        „Domnia putregaiului!1*, pentru cine-1 interesează povestirile marchizului de Ş[Brillancourt, numai. Se cleveteşte mult şi totuşi, rigorismul e de prisos. Nici alte vremuri | mai noi nu merită toate anatemele. E drept că prea devreme încă după Teroare, râsul tămăduitor răsună poate prea tare. Desmăţul e...păsuit dar îh toiul serbării, adevăratei | mântuiri, freamătă iubirea de Ţară. Pe malurile Rhin-ului, de la Sambre şi de la Meus’-a | se alcătuieşte o armată mai vrednică ca oricare.
        în pragul astâmpăxării ei, Revoluţia jumule pe bimic mai aprig decât a făcut-o ^ Adunarea-Naţionalâ în zorile ei. Tămăduirea se cădea făcută când trebuia şi ar fi cruţat ţării atâtea zvârcoliri, sângerări şi istoviri zadarnice.
  r    Făiă îndoială că mijloacele metalice n-au putut pieri ele toate, dintr-odată. Stângăciile
£ oblăduirii le-au mânat în ascunzişuri. Cu „hârtia4* s-a isprăvit! nu mai poţi cumpără nimic, y cu nici una, dar poţi dobândi cu „mandate14 şi încă la valoarea lor nominală, bunuri naţionale ; câte vrei!... Se minunează şi lumea; nu ştiu ce să mai creadă!?...
        Pare-se că printre rozătorii-de-ciolane sânt sumedenie de deputaţi, cari nu se înduplecă să-şi plătească rămăşiţele datorate, pe bunuri, nici măcar Ia cursul zilei — vor g-seâderi şi mai mari! Legea e cu ei, trebuia plătite treptat. Nici o grabă, legală.
1/     Directoratul ordonă să se apropie soroacele plăţilor şi deşteptat de către cei de-1 caută,
y sărmanul „mandat"... creşte iar, Nu-1 mai cumpără, — scade mai rău. în visterie: vânt!
;      — Să-i împiedicăm pe... datornicii pe bunuri să se mai libereze cu hârtie!
        —   Deşteptule!
        —   Mă rog, cu ce drept?!
        —   Cum adică?
        încă de la 11 frimaire, au hotărât ca ultimul sfert să fie răspuns cu bani gheaţă. Umflat iar, o vreme, mandatul se desumflâ, moare.
        Păru-n cârlionţi, cravată triplă, jiletca deschisă larg în piept, frac pătrat castaniu cu reveluri mari în dungi. Mănuşi de piele de căţel; pălărie dc castor înaltă, în mâna stângă. Pantalonii de caşmir-champagne, trec de genunchi; colţuni bleu ciel cu flori, botforaşi şoricii — răsfrânţi. Ocoleşte pâlcul de arini de lângă avuz, grăbeşte pasul, — a văzut-o. Rochiţa — străvezie. Zveltă, drăguţă — „închipuita11 de odinioară.
        InconcevabT-zA surâde, ajung sub socu" înflorit, îşi strâng mâna cald.
        —   Ze b’flle pou’ vofe beaute!, gata să i se arunce la picioare,
        Abia îngână, fata:
        —   Cest effoyable!
623
      O prinde în braţe:
      —   Daignez ac’dter Ies sf’ments d’un Inc’oyable!...
      —   Je voud’ais, ah.combien!
      Moliciune aţâţătoare, — dorinţa îi flutură pe buze, dar... — Pou’ toujou’s, v’aiment?, şi-l priveşte galeş.
      îmbărbătat, umflă pieptul:
      —   Vd’tu-Dieu! j’dtais toujou’s c’u...
      —   Quoi!?, se dă speriată un pas înapoi.
      —   ...c’u su’ pa’ole!
      Nepăsătoare:
      —   Soit, huy est mauvais et demain pi’e!, şi pornesc încet împreună.
      în capitală, trei iscusiţi ajunşi bine au clădit o firmă: „C-nia Dijon“. Fac, cumetri, fel şi fel de treburi şi comerţ cu banii, fac. Au verişori pretutindeni, ştiu până la centimă toate grijile Statului, nevoile Directoratului, — toate, şi ale fiecăruia.
      în decemvrie, „firma...“ se bizuie, zic, să dea guvernului două milioane şi jumătate, bani gheaţă, dacă i se înlesneşte să strângă din visteriile a şase departamente, numai, la alegerea ei, o sută de milioane „mandate”, pe care se îndatorează să le înapoieze peste opt săptămâni, în schimbul arvunii date şi fără dobândă de fel. „Cum de le dă mâna!?*’, se întreabă... ageamiii. „Or să-şi piardă banii toţi!”. „Cin’ se mai uită azi Ia hârtie!?
      Iar... în parlament:
         Merg la pagubă sigură!
      —   Au vrut să servească Stătu’!
      —   Merită câte o statuie, zău!
      —   Până una alta, opriţi publicul să subscrie!
      -Unde?
      —   La... firma lor, unde!?
      De sus, din bănci:
      —   Că pute-a gheşeft!
      Revoluţionarii se răsfaţă, au dat de trai! Iubiţi nu sunt, de popor, puţin Ie pasă; vor şti să se impună şi cu sila. Şi pentru a-şi îndreptăţi dominaţia, zor înainte cu războiul'.Cu de la ei voie, vor schimbă destinul Ţării — până se va găsi omul care, ocrotindu-i şi luându-i de altfel de tovarăşi la o cârmuire vrednică, îi va mântui şi de pedeapsă şi de teama de a mai da înapoi ce au luat cu japca. Tocmai ce vor şi ce Ie trebuie.
      Se înţelege de la sine că înşişi cei trei binefăcători ai tezaurului aveau interesul cel mai arzător ca „mandatul” luat chezăşie să scadă, căci numai aşa pot da mult mai puţin decât iau — n-o spuneau, negreşit. Şi pentru a zori puţintel treaba, cer şi dobândesc voia să scuture visteriile din cuprinsul ţării.din patruzeci de departamente deocamdată, pe lângă cele şase înţelese. Spun că de vor dobândi, adunând, mai mult decât suta de milioane, vor înapoia depăşitul, la cursul zilei şi „unde” vor slobozi casieriilor sdelca cuvenită.
      Domneşte o neorânduială straşnică! — pe ea au şi luat-o pişicherii, de tovarăşă, Peste tot bănuiesc ce n-au, dar nu ştiu ce le-a mai rămas. Aşa se şi lămureşte cum căutând o sută
624
|fae milioane, Compania află de şapte ori atât. în nădejdea urcării ei, se dosise multă hârtie pf şi pricepuţii ştiau. Acu’ când iese la iveală, pieirea ei e bine urzită. pV, Ici-colo, sunetul banilor începe să se-audă. Stăpânirea nu-1 putea desluşi încă, fiindcă „hârtia41 tot îi mai stătea celuilalt în curmeziş, foşneşte şi-i înfundă drumul.
|§C      — Trebui’ îngropate!, strigă în senat, Lecouteulx-Cauteleu şi socotind că fiinţarea
|| ei mai departe e zădărnicită chiar de boala care-a cuprins-o toată, hotărăsc să-i mat lase I:1 din viaţă o sutime, şi numai pentru acoperirea unora din dările fiscale şi până la 1 germinai, atât. După această dată, e oprită să se mai arate în târg,dar poate fi preschimbată pe bonuri, î" c^âre sânt primite pe „bunuri", dar n-au ce căută nici ele pe uliţe! — prostituţia interzisă, ^ -în vileag, Nu-şi mai bate nimeni capul cu necazurile „hârtiei44 şi prohodirea ei abia de fu auzită.
|v Şi alături de pagubele visteriei, se înjugă acu’ şi alte mari rele: necinstirea încheierilor, căci cine se mai ţine de vorbă?! în sfârşit, toate izvoarele de producţie năruite, I secate, şi dregătoriile toate înţepenite în mersul lor iar cinstea economică pângărită de toţi, p iată roadele pe care le-au dat asignatul şi rudele lui mai mărunte. Deprinderea să câştigi ^ fără trudă şi dorul acesta, dobândit, vor ispiti multă vreme pe cei care le-au cunoscut şi ÎL’.pe urmaşii lor... de pretutindeni.
         Acelaşi blăstemat asignat a fost şi pricină de războaie, căci a născut jaful şi a mai f umplut astfel obroanele şi visteria tocmai când Republica era la impas. Negreşit, au mai fost şi alte cauze care-au frânt înţelegerea cu vecinii, dar prea slobod să-şi orânduiască o T politică cuminte, nu mai e nici Statul — destrăbălarea financiară e prea mare!
■        Izbăviţi până ieri de asemenea primejdii, mult risipitoare de linişte, nevolnicul nostru
■; „leu" ar putea totuşi să ne ameninţe într-o zi neatârnarea, fereşte-ne Dumnezeule! ; Pân-atunci, ne-a dus târâş la „concesiuni" grele. Toane — Telefoane şi câte-or mai venî, cine ştie!?
         Tot inflaţiei datorăm şi vor datoră şi urmaşii, închinăciunile deprinse în genunchi Ia... „Viţelul de aur!". Iar politica desăvârşirilor fără caznă, duce la nesiguranţa hotarelor şi la suferinţele norodului. Et nune erudimini...
         Scandalul a pătruns în moravuri. Dar... se schimbă ele oare, moravurile?! Făţărnicia e mai izbutită sau mai puţin, masca mai străvezie, poate, iar restul, alcătuiri de cuvinte ca şi tratatele de etică, care nu pot fi tălmăcite într-acelaşi fel oriunde. Adevăr în Apus, eroare în Răsăritul lumii.
         Cei trei erai de la... Dijon & Co s-au umplut de parale, graşi ca bârsanele în toamnă, ei şi mulţi dintre deputaţi, grăbiţi socotiţii să scape de „mandate’.
         Iar pe unde s-a întâmplat ca cineva, momit de făgăduinţele oblăduirii să-i fi păstrat: de are omul zece mii puşi la o parte, pipăie acuşi între degete 3 frs, tocmai — atât i-au
    rămas!
         Femeile, toate în alb şi le prinde! sânul slobod, spatele gol, braţele flori. Bărbaţii, nepăsători. Aiurea, trişti şi abătuţi. Gândesc Ia politică poate, sau \aagio numai. Negreşit, moravurile ca şi portul sânt podoabele cele mai încântătoare ale îndrăgostiţilor. Nu istovesc nesaţiul şi nu ostenesc truda. Apoi, o nesecată dorinţă nu este ea însăşi sănătatea unui popor? dacă nu şi vlaga Iui toată.
         în ianuarie 1796, Camot intrase în Directorat.
625
         Tot războiul o să plătească gloaba! Planurile le avea întocmite gata. Scotoceşte în ghiozdan, sânt! Trei oştiri vor pomi asupra Vienei. Jourdan şi Moreau, în capul armatelor Sambre-et-Meuse şi a Rhin-ului. A treia a fost alcătuită, „Armata Italiei", dar n-are căpetenie, Jos6phine de Beauhamais se roagă şi Barras îi spune: — „Fie! drăguţo..., dar eşti matale aşa sigură că te ia?", îl cunoştea, ,, de când într-o seară de venddmiaire, cura trece vremea! culcase pe treptele bisericii Saint-Roch o coloană regalistă întreagă — ucisă. Numirea Iui supără. Puţin îi pasă! se căsătoreşte fiindcă precum văzurăm primise zestrea, şi pleacă la Nisa, unde-! adastă armata — Ia 27 martie.
         Abia părăsise Parisul şi trâmbiţele cântă victoriile, una după alta: Montenotte. A doua zi, Millesimo, Mondovi; a treia zi, Dego. Trei săptămâni mai târziu, Lodi şi Lombardia toată cucerită în trei zile. Austriacii puşi pe goană; intrarea lui în Milan. Mai de voie mai de nevoie, cotropiţii strigă: „Trăiască libertatea!". Au şi dobândit-o; or să se sature!
         Trecuseră şase ani şi pentru întâiaşi-dată, veteranii-şi primesc solda în bani adevăraţi. Parisul a poruncit: „Trăiţi pe spinarea ţării unde vă găsiţi! mai trimeteţi-ne şi nouă!",.. şi „generalul" face întocmai.
         Asupra oraşelor, târgurilor şi asupra ţinuturilor încălcate, curg apăsările, contribuţiile de război zvântă avutul oamenilor. Şi celor înstăriţi şi săracilor li se ia tot ce nu izbutesc să dosească. Li se iau şi de la gură. Curg milioanele-awr, spre capitala Franţei. Şi cu ce se strânge din Italia, întreţin şi celelalte armate. Alte izbânzi: Lonato, Castiglione, Arcole, Rivoli — în şase luni, patru oştii austriace înfrânte.
         Destoinicia lui, negreşit, I-a săltat intr-atât dar şi virtuţile răposatului asignat şi lihnitul „mandat",ei l-au ajutat mai mult decât orice. Căci pentru a-şi duce zilele, fericite şi pentru a agonisi pentru patrie ceva, Directoratul însuşi s-a pus la kerem-ul norocosului ostaş.
         Le-a trimes, pe lângă multe lucruri scumpe, peste şaizeci de milioane,bani! cum să nu-i scrie?!: „Sânteţi sărbătoritul întregii naţiuni!" Curând va fi şi stăpânul eî. I se dau cu mâinile legate şi el strânge nodurile la legături.
         în preajma anului 1797, ministrul de război pomenind despre armata din Italia scrisese:  . .şi cum şi-a purtat singură de grijă, de la început, raporturile între ea şi mine
    au încetat... şi nici c-am putut dobândi de la cineva vreo ştire." Executivul abdică în faţa cuceritorului. Totuşi, vor mai trece încă doi ani şi se vor înjugă încă multe prielnice întâmplări, pentru a-1 aşeză pe proteguitul Jos6phine-i unde năzuieşte...
         Se deşteaptă un popor de Atenieni, pe care nu-i prinde simplicitatea spartană. Portul s-a schimbat, veacul se încheie, s-au prefăcut şi ideile. înfloreşte o renaştere epicuriană.
         Fetele îşi văd de treaba dinainte.
         Se scoală la nâmiezi, se spală. Eau de jasmin, eau de pavot, se unge, se parfumează, priveşte de zece ori în oglindă, se îmbracă..., povesteşte feciorului isprăvile sau întâlnirile din ajun, cât a dat la cărţi, cât era să ia şi-i cere, înduioşător de dulce: Găseşte-mi tu
    repede, Jacot,iute-iute!", îl prinde de gât şi-l sărută cu foc, Adu-mi 40—50 de ludovici,
    fă cum ştii, te implor!". Coboară, sare într-o trăsură.., Vânătoare.
         Părea că se încheiase cu Revoluţia; părea numai. Norodul se liniştise, e drept. Furtuna stârnită la 14 iulie precum şi urgia din 10 august se potoliseră, aşişderea şi clătinările mai mici, din urmă.
         Iată-! iar pe Amar. Bogat, cult, crud, mai ales! acu* predică săracilor revolta, să se răzbune. Zilnic lâ „Cate Chtetien",în fund într-o odăiţă. Uneltesc. Vor, mai nimic: uciderea
626
itocilor, supunere oarbă, fericire comună... Iar ziua sfântă a dărâmării să fie..., o ţin lă. Un frate amăgitor i-a vândut şi Vadier şi Amar au şters-o, iute. în afară, armatele biruitoare pretutindeni. înăuntru’ ţării, nimic osebit. în Adunări, ede vorbirii şi cuvântări fără miez şi fără coaje. Trecuse şi vremea marilor itători — îi mistuise Revoluţia.
        Jacobinii nu pregetă. Folosesc îngăduinţa dată cluburilor şi se întrunesc la Pantheon îO câteva mii.
        Directoratul veghea. îi scoate afară şi cere o legiuire mai aspră, privitoare la cluburi. âmpăraţii zbiară şi scriu; au scos o fiţuică: „Tribunul Poporului”, prin ea-şi varsă ui cel mai turbat dintre ei. Semnă: Calus Gracchus Babeuf şi cere ritos împărţirea nturilor, a caselor şi a celorlalte bunuri mărunte, într-un cuvânt prăbuşirea întregului ocial; iată ce vrea nivelatorul francez.
        Vestitul Drouet, dintre cei „Cin’ Sute”, acuşi, şi Darthd, sfătuitorul lui Le Bon la , s-au alăturat rătăcitului şi prin legăturile ce au întind o pânză de urzici până la sate, te. La oraşe, gândesc să răstoarne mahalalele, să surpe Directoratul, să izgonească ile ţării, să ucidă căpeteniile Statului şi să le înlocuiască pe toate cu o singură adunare
_____ ;bată din teroriştii cei mai înverşunaţi, trecuţi pe nume în listele întocmite gata. Apoi,
Pşăînscăuneze ceea ce priceperea lor numeşte „binele comun”; întâi prin prădăciuni şi apoi, Pde-a pururi, prin împărţirea tuturor bunurilor. Aşa au hotărât, dumnealor. Oblăduirea nu-i llşlăbea din ochi, dar nu-i dibuise pe toţi. în casa unui dulgher, Marcel Prentout, din rue ipBleue 43, pune mâna pe cci trei tartori ai mişcării şi încă pe alţi şaizeci şi unu — căprarii. ||s; Fiindcă printre cei prinşi s-a găsit şi un membru al parlamentului, judecata lor căzii ©ita sarcina „înaltei Curţi” din Vendâme. Dar în amintirea a ce-i datorau denunţătorului de
?jr.                    *
     Varennes, vor să-l cruţe pe Drouet.
gjv'.v Proces lung... Abia a-nceput la 20 februarie. Pe banca acuzaţilor: Didier, lăcătuşul, SrDuplay şi fiu-su, Buonarotti şi cx-marchizul Antonette şi câţiva parlagii de-ai Iui Joseph Le Bon. Apoi, Morel, Dufour, foştii deputaţi: Ricard, Vadier,Laignelot şi... lefarouche | Amar! Trei luni ţine procesul, Amar e mort de spaimă. Abia după ce acuzatorul public | spune că nu cere pedeapsa capitală, prinde curaj. Băţos, deodată, obraznic, chiţibuşar:
|       — .. .dac-ar lipsi o verigă numai, dar lipseşte tot lanţul procedurii, instrucţia n-a fost
l’ făcută în termen şi cer dreptul sacru al apărării!...
        Câtă marfă trimesese lui Fouquier! încheie cu propria sa apologie. ţ. Mărturii, nici una. Scapă toţi, afară de cele două căpetenii, — amândoi osândiţi la j moarte.
        Până nu i-au ridicat din sala judecăţii, băieţelul lui Babeuf şi sare tatălui său în braţe ; şi-i strecoară în haină un pumnal. Babeuf sc străpunge şi Darth£, avea o pilă la dânsul, şi-o împlântă între coaste.
        A doua zi, nu muriseră încă. Cu sculele în răni, aşa i-au cărat pe punte, sus. Leşurile ; le-au aruncat în şosea, la răspântii, să Ie privească şi lumea isprava... .încă un dar hărăzit • de Revoluţie, vileagul!
        Abia au curmat încercarea şi izbucneşte alta, în tabăra de la Grenelle. Câteva sute de Jacobini, amestecaţi printre soldâţime, au vrut să răscoale oştirea. Un ofiţer de nădejde, căpitanul Malo, a prins de veste,i-a prins. O sută treizeci, mai bine, plătesc nerozia cu viaţa, printre ei şi Huguet, de la Creuse şi alţii.
627
       Nici regaliştii nu stau degeaba. în Vendde-a, aceeaşi zbuciumare. Frottd frământă Normandia şi pe ascuns, Puisaye unelteşte în Bietania. Chouan-ii aţin potecile şi drumurile. La Lyon şi în tot sudul Franţei s-au alcătuit cuiburi.
       Trimişii lui Ludovic XVIII vin întruna din Verona şi de la Blankenburg, apoi. De la cartierul său general, pornesc solii prinţului Condd şi de la Londra, sosesc în fiecare săptămână emisarii lui Charles-Philippe. Ce unelteşte fiecare,rar ştie cel'alt. în sfârşit, chiar Pichegru, amăgit de făgăduielile lor porneşte să înşele Republica, măcar că stătea în capul armatei „Rhin-et-MoseIle“, pe care o dusese cu cinste şi vitejie pân’ acuşi, dar banii-i zăpăciseră nunţile. Câteva şovăiri deşteaptă bănuielile cârmuirii şi sub cuvânt că vor să-i dea o însărcinare şi mai de seamă, în străinătate, îi iau comanda. în locul lui, pun pe neprihănitul Moreau.
       Retras lael.în Jura,Pichegru nu se astâmpără, — iar în Paris, agenţii lui Pitt, căptuşiţi cu bani, mulţi, izbutesc aproape să răscoale trupele din lagărul de la Sablons. Luându-1 drept regalist şi pe Malo, tocmai fiindcă pornise aprig împotriva Iacobinilor, Lavillleheumois şi Brottier, uneltitorii Londrei, s-au destăinuit lui şi astfel cad în ghearele stăpânirii. Spre norocul lor, al treilea tovarăş, Duverne, sugea de la două oi, era şi în slujba Directoratului şi astfel le mântuie şi lor viaţa.
       în Vendde şi în tot ’năuntru’ Franţei, împotrivirea a fost înfrântă. Mai mult decât asîipriiea, omenia lui Hoche a săvârşit minunea. Charette şi Stofflet, prinşi cu armele în mâini, au fost judecaţi şi împuşcaţi; primul la Nantes şi cel’alt la Angers. Hoche nu mai îngăduie alte săvârşiri.
       Veacul al XVUI-lea e mort, dacă nu şi îngropat! nu mai afli nici vorbirea tivită, de altădată. Pier şi gungurul şi zâzâitul. Din toate inimile, nn izvor de afecţiune. Nădejdi şi sete de viaţă!, Julie“, Riveries d'unpromeneur şi,.Mărturisirile" au prefăcut adânc părerile. Privirile, aprinse. Florile îmbată. La bal, nu se arată nici una fără un buchet mare de violete în cingătoare. Florile vin de la Nisa sau de la Genua. Mor şi înăbuşite, în camerele lor. Se vesteşte... Traviata.
       E primăvara şi totul se reînnoieşte după îndemnul Naturii, în toată măreţia ei sălbatecă. Femeia vrea să iubească, nu precum o păgână însă. Cea de ieri spunea: „Mă cufund în neisprăvit!", cea de astăzi: Urc SH nemărginire!
       Armatele pornite spre Germania şi Italia culeg lauri. Oştirea de Nord ţine piept Olandezilor. în fruntea armatei „Sambre-et-Meuse“, Jourdan; în jurul său: Lefebvre, Soult, Klăber, Ney şi Bemadotte, floarea căpitanilor oştirii.
       între ostiile acestea şi trupele lui Jourdan, Marceau în fruntea unui corp de armată, împotriva lor, două armate puternice. Austrieci şi prusaci, peste două sute de mii; soldaţi straşnici duşi de un viteaz: arhiducele Carol, general iscusit. în fruntea unei trupe de Germani, prinţul Cond6 împotriva ţării sale; la atac, întâiul — în retragere. Ia încheiere.
       Biruitoare o vreme, armatele franceze încep să dea înapoi. Respins la Neumarck, Jourdan se retrage spre Diisseldorf, păstrând liniştea în rândurile oştirii. Marceau acoperea retragerea, un Tirolez îl ocheşte şi-l răpune. Rănit, moare binecuvântându-şi patria că j-a dat prilejul.
       Moreau înaintase mult, cucerise Augsburg şi Ulm, trecuse Leck-ul. înfrângerea lui Jourdan îl primejduieşte greu. Nevoit să se retragă pe Rhin, străbate în curmeziş Pădurea-Neagră şi cară cu el şi pe toţi prinşii, cu toată îndâijirea mulţimii din sate, strânsă
628
| ca lupii gata să sc năpustească. După cinci săptămâni, ajunge cu toată oştirea desfăşurată două şiruri mari, la Kehl şi la Huningue, unde-şi alcătuieşte pe Rhin capele de pod. $k'\- Parma, Modena, Napoli şi Roma au cerut pace, iar guvernul Veneţiei pentru a nu-I ||supără pe învingător îi porunceşte lui Ludovic XVIII să părăsească Verona. Fără tron şi x să vrea, lucra Ia ridicarea altcuiva. N-a învăţat nimic în pribegie, vrea răzbunare şi ^trudeşte astfel la mântuirea regicizilor,
î--- Mantua s-a predat. Cucerirea întregii Lombardii e împlinită, alcătuită din nou primeşte botezul revoluţionar: „Republica cispadană” — apoi, sub proteguirea Franţei i rCisalpina, se cheamă.
        În mai puţin de un an, nici şaizeci de mii de Francezi au sfărâmat o armată piemonteză ^ şi alte trei, austriece, de câte trei ori primenite fiecare. Au dobândit de fiece apostol câte ; o victorie şi aproape o sută de mii de prinşi, în lupte înverşunate. Parma, Napoli şi Modena | au căpătat pacea şi papa, sărmanul, un armistiţiu.
        In Franţa, veselie mare! lamă grea, dar cuceritorul nu pregetă. Campania din 1797.,. f Teroarea pierduse Corsica, o luaseră Englejii. O mână de soldaţi o ftitorc Franţei şi trupe ; mai numeroase pornesc asupra statelor Sfantului-Scaun. L-au împricinat pe Sf-Părinte că n-a împlinit cum trebuie înţelegerea, — temeiurile celui mai tare! Pius VI a constrâns să ; plătească cin'zeci de milioane aur şi peste câteva zile, încă altele cinci, mulţime de pânze rA scumpe, juvaierele muzeelor şi să se lipsească de cele trei provincii: Bolonia, Ferrare şi Ravena, din care alcătuiesc „Republica transpadană“, pe care o unesc apoi, înnoitorii, cu „Cisalpina44.
        Stăpân pe toată Italia, năvalnicul general porneşte împotriva armatei a patravC-re acoperea hotarul german al imperiului. O frânge, pe Tagliamento, o urmăreşte în Tiro), îh Styria,Carinthia...
        Ostenită şi înspăimântată, Austria roagă încetarea luptei. Cinci poşte-1 desparte de Viena, şi... Loeben!
        Precum ar face un împărat sau un rege, încheie acolo singur pregătirile păcii, cu arhiducele Carol. Nu suflă nimeni.
        A luat şi Veneţia şi insulele din arhipelag, care-i aparţineau acesteia şi întocmeşte „Republica celor Şapte Insule” — cât o ţine.
        Odată cu tocmelile păcii, s-au oprit din mers şi armatele celelalte. Sânt nădejdi ca liniştea continentului să se încheie. Astfel se răsfăţâ înafară Directoratul. înăuntru1 ţării, era mai puţin norocos.
        Starea bănească, foarte îngrijorătoare! Retrăgându-se, şi Conventul dăduse iama — moştenire grea. Cei noi au păstrat obiceiul. Negreşit oprirea pomenilor, căci pentru a se lua cu binele înainte dădeau şi pâine şi came patrioţilor şi vin le dădeau fără parale, le înlesneşte să spulbere mai puţin, dar tot din ce risipeau.
        Dintre Directori, care de care mai pornit pe treabă. Şi fiindcă credinţa se subţiase, însuşi La Revelltere-Lepeaux îi împinge spre alta, spre... teofilantropie.,., aşa-i zic religiei noi! Ritualul: o mascara cu flori şi aşternut de paie... ude, cum faci slujba. Pe rând fiecare e preot când... slujeşte. învestmântaţi ca Grecii vechi şi ca Romanii, dar destrăbălaţi în apucături căci nu le-au cuprins şi sufletul, nu plac mulţimii şi lumânarea ce au aprins se stinge iute. Igrasie. însuşi Barras, Ia Luxembourg, stârnise dezmăţul.
629
      Şi totuşi dragostea nu mai furnică în vine, numai, dar cuibăreşte şi în minte. Se descătuşează de simţuri. îi vezi trişti, visători. Ajunge o deprindere a gândurilor — închipuirea celor mai astâmpăraţi, poezia oamenilor de proză. Şi, înclinarea 'ceasta influenţează toată literatura. Romanele englezeşti se traduc pe capete. Povestiri melodramatice, orori misterioase şi vieţile altor vieţuitoare plac, mai ales. Almanahul muzelor suspină ca niciodată sentimentul. Proza e îngâmfată; stilul epistolar şi răvaşele de dragoste, duioase şi curtenitoare. I-a prins ameţeala... dulce.
      „.. .Colind alene printre pomii dezbrăcaţi, încă. Răsună vesel ciripitul pitulicei, aud cum crapă mugurii şi sorb aerul dimineţii. Nespus de dulce! Înţeleg, — amantul Naturii se-apropie, se opreşte, îl simt, îi simt binefacerile. Uite, sângele mi-a năpădit spre inimă, o auzi tu cum bate? mai tare, acu’,primăvara — şicuvântu’ mă-mbată! Totul se deşteaptă; s-a născut dorul şi atinge cu aripile lui toată suflarea şi plantele,până! şi toţi îl gonim în urmă. El, numa’ el deschide drumul nesaţiului! Vezi, sufletul meu e curat şi sânt împăcată; nu, crede-mă, tu, dacă se tânguie astăzi simţirea mea, nu e de teama de a iubi prea mult, nu!“...
      Şi... ce-ar fi zis contele de Riom ori ducele du Plessis, mareşalul, sau prietenul d-nei du*€bâtelet, dac-ar fi primit răvaşul aista, pe vremea lor!? Negreşit, nici autorul lui „Candide*' n-ar fi înţeles nimic. Alte timpuri! Imagini, lumină, flori!... S-a deschis portiţa spre altă grădină.
      Alcătuirea cârmuitoare făurită de Constituţia anului HI scârţâie din toate încheieturile iar între Directorat şi cele două Adunări, neîncredere şi zâzanii. Nu că s-ar fi împotrivit cererilor celor „Cinci", căci acelaşi duh îi unea încă, dar simţeau cu toţii asupră-le părerea lumii, rea afar’ din cale şi-şi trimeteau unii altora învinuirile cele mai grele. Apoi, sânt şi în pragul alegerilor...
      Alţii, doritori să şteargă urmele Revoluţiei şi să înscăuneze sănătos Republica, râvneau să le ia locul. Regaliştii-i sprijină pe aceştia din urmă. Prigonirea religiei aprinsese şi mai tare cucernicia catolică şi creşte numărul evlavioşilor. în împrejurările acestea, cu toate pregătirile făcute, structura moştenită ameninţă să se prăbuşească.
      Lumea e împărţită. Totuşi sânt mulţi împotriva regalităţii şi numărul lore covârşitor. Alături de ei, patrioţii. Li-e silă de Terorişti şi-i urăsc, dar nu înţeleg să li se ştirbească nimic din folosinţele dobândite. Vor, e drept, să se curme odată cu asupririle şi n-au încredere într-o revenire a lucrurilor, n-o vor. S-au săturat de regimul revoluţionar, dar li-e frică grozav de contrarevoluţie şi totuşi, aşteaptă ceva. Prinşi,între teamă şi nădejde, sânt şi preoţii juruiţi — mereu încercaţi de dihonie, au fost întruna scurtaţi de călău şi prea încărcaţi cu păcate. Apoi soldaţii, — vechiul regim le-a fost vitreg, cel nou le-a îngăduit mult! mulţi au iuat în cei doi ani din urmă câte două grade, dar dispreţuiesc pe politicieni, nu se împacă cu cine îi guvernează.
      în senat, Tronchet, Muraire, Portalis şi alţi cuvântători de ispravă, şi la cei „Cin’ Sute", Vaublanc, Păstorel, Boissy-d’Anglas şi alţi mulţi, întruniţi în partid, CUcIty-enii! fiindcă $e adunau la Tivoli, în preajma uliţei Clichy. Zdruncinau clădirea şubredă.
      Scriitorii nu stau nici ei degeaba. Suard, Michaud, Fontanes dau în vilag toate racilele şi toate poticnirile administraţiei.
630
         în alegeri, „Clichy“-enii dobândesc majoritatea şi mai ales în sfatul celor „Cin* Sute1*; ^• Directoratul, pe gânduri. Astfel s-a alcătuit noul tiers. Republican, regalist? Viaţă scurtă, ; nu te poţi dumeri. Cei „Cin1 Sute“-1 aleg pe Pichegru, preşedinte. La Luxembourg,
: ; îngrijorare mare; în afară de Barthălemy şi Camot,care s-au dat de partea regaliştilor, fără . să uneltească însă. Poziţia celorlalţi trei se îngreuie zilnic şi cum nu mai stăpânesc nici adunările,urzesc...
         Pentru a câştigă glasul norodului, au învoit bisericilor clopote.
         Destăinuirile lui Duveme pusese pe cei trei, din Directorat, pe urmele regaliştilor.
- Aveau temeiuri $â-i creadă şi pe „Clichy“-eni tovarăşii acestora, mai ales că d* Antraignes, prins în Italia, scosese la iveală multe taine. Nu mai rămâne nici o îndoială, Pichegru unelteşte.
         Barras scrie generalilor că „patria e în primejdie**, sărmana! şi că toate binefacerile Revoluţiei pot fi risipite de la o clipă la alta. Cer sprijinul militarilor, fără să-şi dea seama că le ţin scara.
         Toate armatele, prin căpeteniile lor, sânt de partea celor trei, şi îndârjite împotriva conspiratorilor arătaţi. Cea din Italia, mai ales; era în culmea măreţiei sale şi alipirea ei, de Barras, mută şi părerea poporului de partea acestuia.
         Directoratul... celor trei cere un general de nădejde, căruia sâ-i încredinţeze comanda armatei Parisului. Armata Italiei Ie trimetc pe Augereau. Soldat îndrăzneţ, patriot înverşunat, minte mărginită însă.
         Hoche cu toată oştirea sa e adus în preajma Capitalei, acolo unde nu era învoită să pătrundă nici o armată — aşa suna Constituţia.                                        '• .
         Cei trei din Directorat siguri de generali şi de Jourdan, care cumpărase înrâurirea lui Pichegru în Adunare, hotărăsc să sfârşească odată cu grijile.
         Parisul parcă presimte ceva... Iacobinii aşteaptă orice prilej. „Clichy"-enii nu cred că s-ar încumetă cineva să mai se ridice împotriva Parlamentului, iar Camot şi Barthllemy dorm somnul drepţilor.
         Din ordinul lui Augereau, trupele pornesc să intre în oraş. Paşii soldaţilor şi ropotul cailor, încolo linişte. Curând după miezul nopţii, o armată întreagă a înconjurat ambele adunări. Puţin dup’ aceea, Ramei, comandantul gărzii de la Tuileries e deşteptat, dormea, îi cer să-şi vestească ministrul cum că..., aşa. Ramei pricepe că vor să-I îndepărteze de la locui ce cade în paza sa, nu se învoieşte şi porneşte spre cazarma grenadierilor, să-î aducă pe aceştia.
         La 4 spre ziuă, un bubuit de tun. Semnalul! Coloanele aduc artilerie şi cuprind piaţa Carrousel-ului şi din celelalte părţi, palatul.
         Soldaţii lui Ramei, înfricoşaţi sau câştigaţi din vreme, predau posturile de veghe şi trec de partea lui Augereau. Ramei e închis Ia Templu. Adunările şi podurile Senei sunt în stăpânirea uneltitorilbr. Mai trece un ceas. Au pus mâna pe birourile parlamentului şi negreşit, pe Pichegru şi pe generalul Willot. îi duc buluc la Templu.
         Triumviratul din Luxembourg trimetc un detaşament să-i prindă pe cei doi colegi ai lor, din Directorat. Camot aflase din vreme şi printr-o portiţă a grădinii se strecoară în oraş, pleacă departe. BarthSlemy, mai puţin norocos, e dus la Templu şi el.
         Seara. Afipte pe zidurile oraşului:
631
         „MARE CONSPIRAŢIE DESCOPERITA!, dar înnăbuşită şi:
         Oricine va mai pomeni de regalitate» de constituţia din 93 sau despre OrI£an’-i va fi împuşcat pe dată!
                                                                                                 (ss) Noi Directorii44
          Tot directorii!...
          Curioşii, în stradă. Deputaţii majorităţei abia mai răzbesc» sosesc la palat, dar sânt împrăştiaţi de armată. Jacobinii-şi răcnesc bucuria, strânşi grămadă:
          —   Trăiască Directoratul
          —   ... 'răiască Bairas!
          —   Jos aristocraţii!...
          Scoşi afară din sălile lor, senatorii se strâng la Lafont-Ladăbat, acasă la cei „Cin* Sute44 la Andrtf de la Lozifere şi încep tocmeala şi ameninţările. Oştirea înconjoară casele; prind pe cine pot şi-i cară Ia închisoare. Ceilalţi s-au împrăştiat.
          Minorităţii parlamentare i se poruncise să se întrunească aproape de Luxembourg, undeva: senatorii la Şcoala de Medicină, iar cei „CinT Sute44 la Oddon.
          S-au adunat şi s-au declarat „în permanenţă14, sluj la poruncă!
          Puţini, negreşit, dar spaima celorlalţi le creşte numărul. Vin cu duiumul, mulţi dintre ceilalţi. Spre seară, senatul numără 129 şi... camera, 257 de inşi. Sânt, cine să toarne legile!
          Poulain-Grandprd:
          —         Slavă Dom’..., slavă Directoratului! zic, s-a salvat patria! Să luăm toate măsurile, să desăvârşim opera lui patriotică şi să asigurăm mântuirea publică! şi cer ca o comisiune de cinci membri să ne propuie aceste măsuri salvatoare şi grabnic de urgente!44...
          Ovaţii — urale!! sărutări şi jurăminte.
          Comisia, gata. Printre ei: Sieyes, nelipsit şi Boulay de la Meurthe:
          —         Domnilor, sântem pe câmpul de bătălie, să se ştie! n-avem timp să judecăm pe conspiratori, dar să-i facem nevătămători şi...
          Grandprd:
          —   Fără să vărsăm sânge, căci...
          Au întocmit lista proscrişilor. Votat! O trec şi senatului. Osteniţi, bătrânii vor să amâne...
          Privegherea Directoratului se zbârleşte: „Cum? ne devotăm pentru libertate, ne sacrificăm binelui public, vrem fericirea patriei, ne bizuim pe voi şi când colo!?44...
          Au votat. Aferim! Aşa se alcătuiesc legile din „fruclidoi'4. Şi iată ce spun mai de seamă;
          „Cei doi foşti-Directori, apoi, Pichegru, Willot, Boissy-d’Anglas, Camille Jordan, Vaublanc, Simdon, Pastoret, de la Lozifcre..., în totul 42, din cei „Cin* Sute44 şi dintre senatori: Portalis,Muraire, Murinais,Labddat,Tronţon-Ducoudray,.. .unsprezece în totul, precum şi Ramei, Duveme, Lavilleheumais şi scriitorii toţi, vor fi44...
          Dar nu le ajunge. Au zor mare să se descotorosească de treimea care împlineşte comisiile. Nu stau la gânduri. Zădărnicesc toate operaţiile înfăptuite de către colegiile
632
pfelectorale din patruzeci şi opt de departamente şi nu-i mai înlocuiesc cu noi aleşi. ^Asemenea, toţi cei care-au fost numiţi de aceste colegii: judecători, primari, consilierii, |jtbţi sânt daţi în brânci, afară şi în locurile lor va numi alţii, bunul plac al palatului — adică liDirectorii.
    ^ Cenzură aspră. Până în seară toată presa e pusă în slujba Directoratului, pe un an de £ zile. Program: osanale! Au suprimat patruzeci şi cinci de ziare şi au închis mulţime de | tipografii,dar tocmesc altele. Adevărul s-a statornicit. Dimineaţa-i găseşte pregătiţi. Apoi, toate îngăduinţile dăruite înainte sânt surpate; au redeşteptat legiuirile împotriva religiei P-ckblice şi a clerului, — viaţa popilor o ţine iar aţa, slab.
H      Lista emigraţilor fusese scurtată şi de iertăciuni. O împlinesc la loc şi silesc pre cei,
- dintre ei, cari s-au înapoiat în ţară să fugă în grabă sau îi împuşcă! Iar prietenii şi rudele Hor, de n-au jurat credinţă regimului şi ură regalităţii sânt zvârliţi în temniţe. Legi..., care ; \n-au de-a face cu binele obştesc, dar le apără pielea. Iacobinii speraseră şi mai mult, dar fiindcă li s-a îngăduit să-şi redeschidă cluburile par mulţumiţi deocamdată. în sfârşit, ; oblăduire şi constituţională şi revoluţionară — adică U2 Teroare, numai.
        Politia veghează. Geniul ei: Fouchd. E ministrul Directoratului, va fi al Consulatului, -ăl Imperiului şi al lui Ludovic XVIII! Douăzeci şi doi de ani de echilibru pe funie, — a privit evenimentele prin luneta ghilotinei, atât de aproape i-a stat mereu capul de primejdie. Tîn urma lui, va lăsă frs 15.000.000 — bani numai, buni.
        în Directorat, în cele două locuri slobode: Franţois şi Merlin.
        Augereau le dovedise credinţa, le dăduse şi sprijin, speră să ia un loc. L-au amărât. :Prin moartea iui Hoche, ciudată moarte! dobândise şefia armatei ,JUun-et-M&elle“. Amărâţii sânt totdeauna periculoşi. îi iau comanda. A rămas între cei „Cin9 Sute14. -
        Dintre cei osândiţi la deportare, unii au scăpat răspândiţi prin toată Europa. “Pretutindeni, au fost bine primiţi. Printre ei, Sim6on, Portalis, Camot..., iar mulţi, ca Fontanes şi alţii hălăduiesc prin răstoace, prin răgălii.
        Pe câţi i-au prins, îi cară Ia Rochefort să-i pornească. Drumu-1 fac în căruţe cu gratii. Pe Barthelemy l-au închis într-o cuşcă de fier, mai mare, aşa-I duc.
        Şi proorocirea 'ceasta de la Lucienne s-a adeverit!
        După multe suferinţî şi necazuri, convoiul a ajuns îh deserturile de la Synnamari, în . Lumea nouă. Li s-au dat hârleţe, lopeţi să-şi agonisească viaţa sau... Climă aspră, miazme, boli. Zilnic, numărul lor scade. Printre cei dintâi, pier Tronţon-Ducoudray, Marinais...
        Wiîlot, Barthdlemy, Ramei şi Pichegru au izbutit să fugă într-o pirogă toţi. După ei, cârd rechinii! Poposesc în Surinam, ia Olandezi şi de-acolo pornesc spre Anglia.
        Cei de ia Synnamari au rămas mai toţi pe veci acolo. Lafont-Laddbat şi Barbd-Marbois aşteaptă. Curând, mai sosesc în Guyan’-a încă trei corăbii pline cu popi. Zvârliţi în cloace puturoase şi molipsite, se sting bieţii părinţi iute.
        în ţară, datoria publică crescuse la cinci miliarde şi jumătate; dobânda singură însumează trei sute de milioane pe an, — abia mai mult decât deficitul bugetar care-i speriase în *89!...
        Două treimi din datorie au răscumpărat-o cu bonuri asupra „bunurilor" — hârtie păcătoasă, de a doua zi chiar pierde cinci şesimi din putere. Restul rămâne înscris în Cartea Mare a Datoriei publice, sub numele „tiers consolidd" — vorbă să fie!
633
        Părerea lumii îi judeca aspru pe Directori, precum şi meritau. Toii ştiu de putregaiul oblăduirii. Toate privirile şi nădejdile toate înclină spre oştire numai, spre căpeteniile ei. Speranţele ţării au fost Hoche,Moreau... Cel dintâi, acoperit de ultimele lui victorii: Ukerath, Neuwied, Altenkirchen,murise înainte de vreme. Moreau nu se pricepe să câştige inimile. Nădejdile tuturor spre cineva care să doboare... Anglia. Urzirile ei împotriva Franţei i-au îndârjit.
        Regaliştii ar primi pe oricare i-ar scăpă de pacostea Revoluţiei!
        Ocârmuirea se pregătea să prăznuiască cu cinste mare isprava din... 21 ianuarie 1793. Iacobinii? Otreapa de care nici Directoratul nu mai aie nevoie. în astfel de împrejurări, soseşte în Paris un general tânăr. în buzunar aduce tractatul de la Campo-Formio, care aşează hotarul Franţei la Rhin şi-i întinde asuprirea şi dincolo de Alpi.
        Austria a pierdut şi Belgia şi toată Lombardia, Veneţia i-a rămas. Congresul de la Rastadt chemă la tocmeli şi pe celelalte state germanice.
        La Luxembourg, ministrul Afacerilor Străine, Talleyrand, înfăţişează Directoratului pe aducătorul tractatului: — ,,Ab» departe de a mă teme de ceea ce aş numi ambiţia sa“...
        Tresar cu toţii.
        — Presimt ziua când îi vom cere noi toţi să se smulgă din desfătarea cercetărilor sale ' 'Ştiinţifice şi, v-o spun,în ziua 'ceea Franţa va fi liberă,el,numai,nu va mai fi niciodată! Vorbe... care preţuiesc cât o arvună!
        Sărbătoritul rosteşte abia câteva cuvinte. Place.
        în numele Directoratului,Bairas umflă glasul şi, sforăitor, se războieşte cu Anglia, pe care făgăduieşte că o va sfărâmă... prăznuitul.
        Plănuiesc repede o armată şi-l pun în fruntea ei, dar armata nu era nicăieri şi sărbătoritul porneşte aiurea. Tainicele lui gânduri îl mânau departe, departe de greşeli!
        Bogăţiile cărate din Italia deschid ochii mari Directoratului asupra Orientului apropiat. Apoi, pentru propria lor linişte, nu-1 vor pe tânărul cuceritor prea aproape de Paris. O cercetare mai amănunţită... a Egipetului nu poate aduce decât foloase. Ţara 'ceea depărtată cade sub stăpânirea turcească, cu care nu sânt în război e drept, dar cine se mai sinchiseşte de astfel de fleacuri!? Parcă cu Malta... au vreo neînţelegere? Nici una şi totuşi, au pus ochii pe ea, e în drumul vânătorilor.
        în taină mare fac toate pregătirile. Apoi, cel în care-şi pun toate nădejdile trebuie scos cât mai curând din Capitală şi din ţară, prea-1 răsfaţă lumea! De dragul lui, încep să-şi piardă oamenii capul. Locuiaîniue Chantereine, i-au botezat strada Ja Victoire". Negreşit, prea însufleţeşte mulţimea şi-i robeşte minţile. Dărnicia obştească prea se întinde asupra neamului său, şi sânt mulţi! Iată,Lucien a fost ales între cei „Cin' Sute*1 şi Joseph trimes ambasador Ia Roma!...
        îl pornesc...
        Axe prevederea să-şi păstreze, cu încuviinţarea guvernului, libertatea de a se întoarce când crede de cuviinţă. Vedea bine spre ce povârniş împing Franţa nepriceperea şi dezmăţul. Spre a nu le deşteptă bănuielile, lasă să umble zvonul c-ar voi să întemeieze un imperiu în Orient. „N-arc decât!**, — au scăpat de grijă.
        Vîsteria — goală. Se strâng: Cerfbeer, Michel, Bedarride, pun mână de la mână. Au adunat zestrea expediţiei. Devastările, ca şi în trecut, se vor face cu socoteală. Convoaiele „Fuchs“ s-au născut, atunci încă! Vor lua şi Malta; e de vânzare.
634
  ; Istoria a păstrat mărturisirea lui Caffarelli Dufalga, din stat-majorul cuceritorului: I^Nofoc că s-a găsit cineva înăuntru, să ne deschidă porţile cetăţii..
        Lumea nu se prea prăpădeşte după cei din Luxembourg, dar împrejurările ţin cu ei. $Aşa se nemereşte. Au despuiat puţin Austria şi statele germanice, cu stăruinţă. Dar, M&ându-Ie acestora putinţa să jefuiască Biserica, jăcmăniţii dobândesc întreit decât au ♦pierdut; electoratele de Mayenţa, Colonia şi cel de îi&ves trec îti stăpânirea lor. Iată obârşia * grupării de teritorii răzleţe pân1 acuşi şi pe care în ciuda cuceririlor franceze le-au înfăptuit ^puterile germane. Se strâng... f- ^; înăuntru, au legiuit toate nelegiuirile.
;  ; Alegerile anului VII bat la uşă. Frământarea începe, dar amintirea era proaspătă şi
  ‘&i mai mulţi se feresc să mai ia parte. Lăsaţi în voia lor, Iacobinii şi majoritatea, capătă <hoi îndrăzneli.
        Grijuliu, Directoratul încuviinţase şi orânduise alegeri pentru fiecare colegiu. Se tem însă de noi întorsături, care-ar putea creşte semeţia Iacobinilor. Şi împotriva primejdiei pîftchipuite... trag sforile, folosesc suveica. Hotărăsc ca acolo unde se va cere, să se pună : 'la dispoziţia minorităţii un local de vot al ei, pentru a o feri de violenţe sau alte asupriri. Ajung astfel la... două soiuri de alegeri. Oricum, sânge n-a curs.
        Alegerile s-au sfârşit şi Directoratul alese pe cine vru şi şterse din liste pe cine pofti, -iar cât priveşte pe regaliştii ieşiţi, nu le ia alegerea în seamă. Aşa hotărăsc şi dau putere de lege hotărârilor lor. învinuiesc pe Jacobinî de turburările ce s-âr.. .fi putut iscă şi: „Tot : ia Teroare vi-e gândul, nărăviţilor!". Ca şi când jumătate dc Teroare n-ajunge!?
        Acestea sânt întâmplările din florfial. Lumea ce să creadă? ce să ştie?!... vkdxura se macină Constituţia anului III şi cum moare, şi prevăd alte belele. Vor veni... împotriva celor cari le-au dat prilejul să fie.
    ' Thouin, Geoffroy Saint-Hilaire, Monge, Redouti, Denon, Larrey, Pairseval-Grandmaison, savanţii cei mai de seamă ai Franţei şi cei mai viteji generali: Murat, junon, Marmont, Lannes, Davoust, Berthier şi K16ber, Desaix şi o armată de patruzeci de mii de soldaţi, toţi strânşi în jurul fericitului de la Campo-Formio, părăsesc Toulon-ul în patru Sute de vase, spre ţara îndepărtată...
        în capul flotei, Brueys; Casa-Bianca şi Du Petît-Thouars, ajutoarele sale.
        Malta s-a dăruit singură. Guvernământul ciudat... „Saint-Iean de Jemsalem" se împrăştie.
        Ei, unde vor ajunge vor dă peste altul şi mai ciudat.
        Mamelucii... alcătuiesc aici o miliţie care, sub pulpana Sultanului, vorba vine, căci n-au stăpân nici pe Dumnezeu! asupresc şi jefuiesc Egiptul. Stricaţi, de tineri, până în măduva oaselor, natura se apără şi căminele lor sânt sterpe. Puţinii dintre ei care au copii, îi ţin departe de înjghebarea lor. Golurile şi sporul le împlinesc cu sclavi tineri răpiţi sau cumpăraţi în Georgia, din Migrelia, din ţinuturile O a ucazului. Lefegii au şi dintre trupele turceşti şi dintre harapi, destui.
        Abia au atins pământul şi Francezii şi cuceresc Alexandria. Ca şi în Italia, merg din biruinţă în biruinţă. Au ajuns la Piramide. Iau Cairo. Dar la Abukir,Nelson le sfărâmă flota. De pe ţărm, oştirile neputincioase să poată mijloci, îşi văd în larg corăbiile în flăcări. Le-au ars punţile, nu se mai pot întoarce curând. Prinşi cu treaba, nici nu s-au gândit să plece.
        în mai puţin de un an, au cucerit Egiptul.
635
      Pc continent, în Franţa: frământări mărunte, linişte — cât putea fi...
      Chouan-ii pradă diligentele* dijmuiesc banii dărilor. Cete de jefuitori şi ucigaşi, pârlitorii înspăimântă amarnic satele şi pe drumeţi. Pârjolesc hanurile, căznesc groaznic şi ucid gospodarii. în ţinutul Lifcge-ului şi pe ţărmurile Rhin-ului, foc de foc luminează întunericul şi vaietele canoniţilor sparg liniştea nopţii. Răufăcătorii nu sânt stânjeniţi de la lucru, ocrotirea abia pridideşte cu prigonirea popilor şi a rudelor celor plecaţi din ţară. Iar cu vecinii, îndoiesc semeţia.t) să se curme iar pacea!
      O meteahnă adevărat franţuzească şi care stăruie oriunde s-ar găsi fie şi numai unul singur, dintre ei, e năzuinţa pe care o au Franţujii să oiânduiască toate noroadele după chipul şi asemănarea lor. Peste tot unde pun călcâiul, vor să înscăuneze obiceiuri pe care însăşi firea lor schimbăcioasă le primeneşte mereu. Mai mult ca oriunde, şi pretutindeni pe unde ajung, Directoratul răstoarnă aşezările vechi, ce găseşte şi întocmeşte aşezările lui revoluţionare: directorat, parlament şi alte pricopseli.
      Astfel, Genova pentru a dobândi sprijinul Republicii, se face republică... ligurică. Olanda, „batavă". La fel... Cisalpina. însăşi Şviţera, a cărei nepărtinire şi neamestec erau ca şi juruite de toată Europa, cade în capcană. Brune, acelaşi care curăţă morcovii mamei-Duplay cu patru ani în urmă, în capul unei oştiri numeroase Ie frânge împotrivirea.
      Urgie, răscoale,război civil. Comisarii guvernului francez şi în fruntea lor, Rapinat, întocmesc prădăciuni grozave! Au secătuit târgurile, bisericile, castelele şi gospodăriile, încarcă şi cară în Franţa. I-au lăsat săraci lipiţi pământului!
      Dicţionarul mai dobândeşte un cuvânt nou: rapine=„prădăciune, jafadică. Rapinat lua puţin pentru el, dar jefuia cumplit pentru... patrie!
      Şviţera e... republică helvetică şi-şi alcătuieşte oblăduirea după pilda Franţei. Şi fiindcă i-au dat învăţăminte noi, îi iau bietei ţări un ţinut vechi întreg: Mulhausen.
      Când Franţa-şi va pierde toate adaosele adunate cu japca, numai „ţărişoara mică44 nu-i va mai cere îndărăt ce i-a luat. Cu atât se va alege şi „cucerirea", până la uimă. Curând, epopeea napoleoniană — la capătul ei, „congresul din Viena "!
      Roma şi statele pontificale şe bucurau încă de câtva timp de oblăduirea „typ1 francez44, în cetatea Sfântului-Scaun,răscoală. Gazda, venind s-o astâmpere, fugăreşte pe uneltitori până pe treptele palatului ambasadei franceze, unde-şi aveau urzitorii cuibul, — şi ce-a fost odată undeva, o să mai fie şi aiurea cândva. Zic, în vălmăşeală ucid pc tânărul general Duphot — stătea de vorbă cu Joseph Bonaparte, ambasadorul. Negreşit, guvernul pontifical cere iertăciune şi bine face, dar prin aceasta şi-a mărturisit şi vina! înciudat, împuternicitul Franţei părăseşte Roma. în locul Iui, vin oştiile franceze — aşteptau. Cârmuirea n-avea putere să se împotrivească.
      S-a alcătuit şi aici.,. „republica romană", cu Directorat şi două adunări! Pentru a nu rupe legătura cu trecutul, pe cei cinci directori i-au botezat consuli. Mulsoarea o fac Francezii, însă. Se ciorovăiesc cu bietul papă, vor să-i răpească suveranitatea. Nu se învoiesc: „Fiindcă nu mi-e îngăduit să las din mâini o putere care mi-a fost vremelnic încredinţată şi spre păstrare numai, de către Biserică!44. Avea înalta faţă bisericească optzeci şi trei de ani, dar era dârz.
      L-au înhăţat din pat, noaptea şi târâş l-au cărat în temniţă la Sienne. De-acolo, mai departe la Florenţa, la Parma, până la Turin, mereu pe jos. Se făcuse iarnă. în toiul ei, pe un ger cumplit îl trec peste Alpi. Nu se mai putea ţine pe cal, s-a prăvălit în zăpadă. îl pun
636
   pe o targă şi-l hâţână aşa până în Dauphin£e,la Valenţa. E bătrân, l-a mai rebegit şi drumul, /?moare canonitul după câteva luni. Astfel l-a căznit şeful teafilantropilor, La f R6velliâre-L6peaux,directorul,pe Sf-Părinte. Nimicniciile concurenţei!
; jr> , Suflau din puteri să aprindă iar focul. Tocmelile din Rastadt nu s-au sfârşit, îngenează.
:: Austria începe vorbiri cu Rusia, cu Anglia. Ţarul Pavel I gândise să trimeată o armată spre Italia, să-l pună pe papă în Scaun, fiindcă înaltul prelat găzduise în statele sale pe Ludovic XVIII, şi prinţul acesta era privit la Mittau, unde poposise, ca şi un rege.
         Spania ş Prusia stau de o parte.
         Şi fiindcă ascut săbiile, întocmesc... conscripţia, recrutarea adică, şi care cheamă :; pe toţi tinerii între 20—25 de ani sub arme. Instituţia, hărăzită de Revoluţie, s-a păstrat : ipână în zilele noastre. A stârnit multe războaie şi va iscă mereu altele noi.
         Trebuie bani, s-au grămădit nevoile. Pornesc un împrumut silit şi potrivit averilor.
. Iar preţuiri, iar nedreptăţi ca şi pe vremea Conventului! Lumea, speriată, Ştiu bieţii oameni : teşi se tem de întrunirea puterilor dinafară. O armată coalizată — jumătate milion aproape,
. ;;poate pomi asupra Franţei. Pentru a o înfruntă n-au nici pe jumătate atâţia soldaţi.
; s-Nerăbdător, nu mai adastă încheierea înţelegerii şi regele Neapolului, amăgit de .;: făgăduielile Angliei, pune în capul trupelor pe generalul austriac Mack şi se aruncă asupra {«teritoriului roman şi ia Roma. Mack-mac!...
■' i- Trec două săptămâni, şi Championnet In capul a câtorva mii de Francezi pune pe ,;fugâ Napolitanii, intră în Roma, mai uşurează muzeele, ia şi Napoll şi alcătuiesc iepu-» blica... parthenopiană!
         Regele Sardiniei se arătase nevolnic şi nu-şi putea apără regatul. Directoratul îi ; -'declară şi lui război. Surprins Ia Turin de trupele franceze,Carlo-Immanuel IV se lipseşte cde.suveranitatea Piemontului şi a celorlalte provincii continentale. Oştirea lui e încorporată 7 la cea franceză. Bietul rege pleacă în Sardinia, pe care i-au lăsat-o fiindcă nu puteau ajunge K Spână acolo, peste mare. Generalul Joubert, căci el făcQse isprava, pune în capul statului ..piemontez, vremelnic, o... comisie. Franţa gândeşte să-şi întindă hotarele. Va-inghiţi şi - ţărişoar’ asta.
'■i S-a încheiat şi coaliţia!.,. Sânt mulţi adunaţi împotriva Franţei: Austria, Rusia, Anglia, Sultanul şi câteva state germanice. Se alătură lor şi Portugalia.
> £ -   Trecând prin Polonia şi prin Germania, armatele lui Suworov şi a lui Korsakoff merg
                                                                                           .-spre Italia.
  ţ. Vorbăria de la Rastadt tace. împuterniciţii Fanţei, porniţi să se întoarcă acasă, sânt jefuiţi în drum şi ucişi de huzarii austrieci. întâmplare — pusă la cale.
         Pentru a ţine piept vrăjmaşului, care-i atacă, n-au mai mult de o sută şaptezeci de ?mii de soldaţi. înfrânt în Suabia, Jourdan dă înapoi pe Rhin. Arhiducele Carol îl urmăreşte. Schdrer, în capul armatei Italiei, e bătut la Adige şi pe Adda.
         Zadarnice rămân şi vitejiile lui Joubert şi ale generalului Macdonald.
         Duşmanul a năvălit în Italia şi rând pe rând, cad toate fragedele republici grămadă.
: -1'   în Franţa,Directoratul ispăşeşte toate păcatele înfrângerii. Hulit, cât se poate. Apoi.
1 -se şi fură straşnic! Adunările,până mai ieri de partea guvernului,îi întorc spatele. Clevetesc,
               • ţipă împotriva jafurilor acestuia, dar împart între ei toate fondurile ce mai au pe mână. Gata.
                Rewbel pleacă din Directorat. Intră Sieyfes, mai mult cu gândul să-l surpe. Constituţia anului III e vinovată de toate pocinoagele! şi vor s-o zvârle. Siey&s se înţelege repede cu -
637
Baros, — „Fac eu alta!*'. Au nevoie unul de altul. Văd primejdia, şi cei Hei: Merlin, Treilbardşi Lăpeaux se tiezesc. împotriva lor, cei doi colegi, toţi cârdăşii lui Sieyes şi majoritatea din Adunări.
       Printre cei „Cin’ Sute“,mai sânt şi Iacobini şi prieteni de-ai acestora. Regaliştii şi constituţionaliştii, rămaşi, sporesc numărul lor. Strânşi intr-un glas, constrâng Directoratul să lepede dictatura.,
       Adunările nu mai contenesc şedinţele, se decretează lipite pe bănci şi rostesc „afară din lege!" pe cin* s-ar încumetă să-i înfrunte. Vor să-iîhdepărteze pe cei trei directori, dar n-au temeiuri. Nelegiuiri s-au făcut, au fost insă legiuite. împăcaţi, cei trei se urnesc, pleacă de bună voie. Odată cu Ldpeaux, inochentistul papă, religia lui pleacă. Slavă Ţie!...
       Directoratul se înfăţişează astfel: Baros, se putea altfel!? Sieyes, precum şi amicul său Roger Ducos; Gohier, puţin cunoscut şi generalul Moulins, de care n-auzise nimeni pan’ atunci şi nici n-o să-l mai pomenească.
       Sieyfcs.cu sprijinul lui Ducos acum, şi-au pus în gând să răstoarne Directoratul şi să alcătuiască altă constituţie. Are mania acestor întocmiri! Acasă, pline sertarele şi în buzunarele halatului, suluri de proiecte. Apoi, tot ce Văzuse în Prusia, îl îndeamnă spre pilde noi. Poate că... întrevede Monarhia, mai ştii!?... Şubredul părinţel poartă tocuri înalte 'şi-aţe năzuinţi mari. Calcă apăsat, vorbeşte răspicat, îi scapără ochii şi-şi arată mereu pumnii. S-a apucai să încalece în fiecare zi şi în curtea palatului, face mustră cu garda. Să zici că n-a fost popă de când e! Strânge legături cu armata. Visuri mari! La porunca sa, negreşit, u trebuie însă o sabie.
       Semne rele: Talleyrand a demisionat.
       La Justiţie ca şi nimeni, Cambacăres şi la poliţie: cineva. Se gudură amândoi pe lângă Sieyes. Bemadotte nu stă mult la „război**, e în căutarea unui sceptru şi a unui tron. Le va gări, curând.
       Qştmle.franceze tocmai se întâlneaucu cele dintâi înfrângeri. Suworov a cucerit toată Italia. Bătuţi în Suabia, — pierd şi bătălia de la Novi. Generalul rus a pătruns în Sviţera, ţinta lui; Besanţon! Englejii au debarcat în Texel şi ameninţă Ţările-de-Jos.
       Mila Domnului e mai mare decât batjocorirea ce rabdă biserica Lui, nu şi-a luat mâna de deasupra Franţei, i-a păstrat mântuitorii.
       La Ziirich, Korsakoff e învins de Massăna. în Italia, Moreau salvează armata de la prăpăd. Suworov e alungat peste hotare şi ia drumul în'apoi spre Rusia. Brune izgoneşte pe Engleji din Helder, îî înfrânge la Alkmaar, îi constrânge să se predea şi sloboade pe prinşii francezi — câteva mii. Izbânzi negreşit, dar poporul s-a scârbit de dne-1 duce, nu-i mai vrea!
       Legaţi, la 30 prairial, să răstoarne guvernul, multe certuri mărunte au dezbinat partidele politice. împărţind binefacerile, însă, Directoratul se pricepe să le împiedice înţelegerea, care l-ar fi doborât.
       în ţară, bate vânt de răzvrătire. -
       în pragul primejdiei, şi mai mult pentru a-şi păzi scaunele, cu toată împotrivirea care le stă în cale, votează legea... ostatecilor. Cei rămaşi, rudele celor plecaţi, sânt socotiţi răspunzători civil şi fiecare de orice atingere s-ar aduce ondinei publice. La cea dintâi sminteală vor fi strânşi în lagăre, unde vor trăi pe proprie cheltuială şi de fiecare ucidere, vor fi deportaţi câte patru dintr-înşii.
638
lUn; Consiliile şi-au ştirbit râu puterea şi au crescut-o pe a Directoratului. In toiul zăpăcelii 0: şi dându-şi seama că lucrurile nu mai pot merge astfel, Sieyfes şi Ducos aveau cu ei şi | senatorii, scriu... generalului: „A sosit ceasul, vino! “ Le trebuia o sabie, amândoi gândesc f, să-şi întărească puterea, îrapărţind-o deocamdată, necum s-o treacă altuia. Dar socoteala ţ- de-acasă!?...
        Tânărul general isprăvise cu supunerea Egiptului şi trecuse în Siria. Victorie mare, ţ; la muntele Tabor! e nevoit totuşi să părăsească Akka, pe care o împresurase. Până nu pleacă, g taie peste opt mii de prinşi; nu-i mai putea hrăni, zice şi nici nu putea să-i lase teferi, să-i ^ cadă armatei lui fti spate. Poate!?...
        Năzuinţile sale au crescut cu fiecare izbândă. Ştirile din ţară sânt rele. Bine. Nu poartă - la el încuviinţarea să se întoarcă, când vrea!? Vremea n-are popas. Porneşte mai hotărât ca oricând să fie de folos Franţei, la ananghie. Aşteptase îndeajuns.
        Debarcă la Frtfjus. Lannes, Murat şi Berthier, singurii, l-au însoţit.
        Şi... rostul expediţiei din Egipt? Târziu, în surghiunul de la Longwood, îl va mărturisi chiar împăratul: „trebuia ca Directoratul să îndure întâi înfrângeri şi numai înapoierea lui Bonaparte să aducă iar victoria sub cutele steagurilor noastre, pentru ca el să ajungă stăpânul r Franţei/4
        Premeditare şi dintr-o parte şi din cealaltă, negreşit.
        Nefericita campanie care ţine de un an încoace, legea recrutării şi împrumutul silnic e; şi progresiv au măcinat până la secătuire prestigiul şi popularitatea Directoratului. Bietul Directorat!... avu totuşi o vitme, înţelepciunea de a fi nevolnic. Scădere, fără de care cum s-ar putea împlini isprăvile bune şi gloria militară... mâine!?
        Moreau nu s-a priceput să-i câştige. Joubert a căzut la Novi. Drumul e slobod, —
. pentru unul singur numai.
        Soseşte în Paris.
        Talleyrand se arată — i-a sosit vremea.
        La 19 brumaire, la Saint-Cloud:
        Grenadierii lui Murat scot pe geam pe cei „Cin1 Sute44.
        A doua zi, Gaudin, viitorul duce de Gaâte şi fost comisar al tezaurului, e chemat la Luxembourg. Sieyfes îi spune:
        —   Intră alături, te aşteaptă...
        Gaudin trece pragul, vede un miez de om — nu-1 cunoaşte, — tricorn, redingotă gri, mâinile la spate.
        Colonelul Sebastiani, comandantul gărzii, salută, pleacă.
        S-a răsucit pe călcâie, — tras la faţă, gălbejit, îi scânteie ochii flacără:
        —   Do... mnu* Gaudin?! aţi mai lucrat în finanţe?
        —   Douăzeci de ani, generale.
        —         Am nevoie de concursul dumitalc şi mă bizui, hai, iute, prestaţi jurământul; avem mult de luciu!
        Acum începe „ întâmplarea cea Mare".
        Va dăinui până în 1815, când se încheie şi Revoluţia. Se varsă sânge mult, dar după altă orânduială.
639
       Fiindcă convenţionalismul numeşte această frământare adâncă altfel, nu ne vom strădui cu această parte. .
       Cin’sprezece ani de reclădire.
       în 1830, altă revoluţie. Sămânţă din rodul celei dintâi. între timp în alte părţi alta, din aceeaşi sămânţă. La rând, altele pe tot ititinsul pământului. După ţinut, după cum băiigâresc oamenii şi după vreme. Sămânţa e pretutindeni, aşteaptă numai prilejul... >
       Permeabilitatea eterului îngăduie o veşnică viaţă fiecărui gest, fiecărui zgomot: freamăt, ţipăt, strigăt, vorbă — toate rămân şi vor răsună în vecie.
       Se întâlnesc, se împletesc îngâmfarea lui Gilles Cdzan
       „...Răzvrătirea e cea mai sfântă îndatorire!", cu plânsul lui Mirabeau, când moare:
       — „Sunt deznădăjduit la gândul că nu voi fi ajutat decât la o nemărginită dărâmare!!".
       Şi: Buonaparte.
                               Cap. xn
                              DRAMATIS PERSONAE
                Dedu-IVAN
                      lume, — „ ‘Zurba."
                                                    Locul de privire:
                         Pe la vecini, numai, până la o vreme...
-Am
t surpat ţara, au ucis şi oamenii!...                                      ■'?.
Într-aîtă ţară, şi mai încoâ, se pomenise şi dedu-Ivan pe cap cu o întâmplare tot aşa • de grozavă.
       fn vremile-acelea lumea ţinea grăunţele în pământ în chiupuri mari, îngropate până : în buze.
       Trecuse iama şi erau mai goale.
       Omul nostru, în tindă la masă, grămădit jos turceşte, un praz într-o mână şi lingura o muiascîn ceanacu cupiparkă, — „s’sss-’ffâââllL..41, sorbea. Nevasta lângă el şi copiii, cârciţj roată. O cogiamite mămăliga pleaşca pe masă.
       Zurbă mare în curte.
       S-a sculat. A ieşit afar\ Să se crucească!...
       Matuşka-bătrână se trântea cu curu* de pământ şi urlaâa cât o lua gura şi vecinii toţi căţăraţi pe garduri.
       Dărâmase poarta şi întrase-n ogradă un bivol mare. Flămând o fi fost? — se prea poate. Limba cătând după boabe, băgase capul pe gura chiupului şi păs’ să-I mai scoată! Zvâcnea cât putea! Frânau înăuntru coamele rău.
       — A... mâ ce fâcem, bre?!, — pricepuse biet omul iute că altă scăpare nu-i: să spargă
vasul.
       Câţiva bătrâni toţi în aceeaşi părere, vezi, mai trăiseră necazuri şi ştiau seama, murea bicul altfel!
       Tineretul: — bă, să facă el!
       Stâtură la sfat. Pe bătrâni i-au dat la o parte, trecuse vremea lor.
       Şi precum li-era gândul, s-au apucat şi au tăiat întâi, î-n-c-e-t, capul bivolului, să-l sloboadă de la strânsoare şi ca să nu lase treaba neisprăvită, au spart şi chiupul, să scoată câpăţân’ afară.
       Gata!...
642
                           Cap.Xm
                          DRAMATIS PERSONAE
Voicu Ghencea, cojocar subţire    Boieri
Siţa-Guraliva Morcoveanca         Neguţători
ALEXANDRU ISPILANTE Dregători, ofiţerime ---       
Vodă-HANGERLIU      lăutari                        
M-rGAUDIN           oştire                         
FLURY               lume şi de-aiuiea şi din ţară. 
                    Locul de privire:              
                    1770-1799                      
Pe meleagurile noastre, şi mai cu osebire: în cetatea lui Bucur.
      Dar să ne întoarcem în ţară, în ţara noastră mică de-atunci...
      Ţară de împăcare multă: obiceiuri, neamuri — fel şi feluri; învârteli, credinţe, înţălegeri, cleavătă, sărăcie şi necazuri* Blăstemată în calea prădătorilor, bunecuvântată cu răbdare şi cu lene, iscusinţă şi izbândă, fiindcă altă soră Sus pe cer: o Stea!
      Pământ rodnic, şi sămânţă la Rumân, ca la nimenea!
      Mai 1782, la Curtea lui Neculae Vodă-Caragea, în Curtea-Veche, se ţine vinerea: împreunare de musafiri.
      Tălmăcire şi mai dreaptă, astăzi, „ceai cu prelungiri.
      în 1786, vine Neculă Vodă-Mavroghni, — loc de cas' ar fi, casă nu-i. N-are Vodă und’ să stea. Sfat şi chibzuială cu boierii, cu egumenii — dacă ăştia dau, dă şi ţărănimea cât îi voia şi-asupreala, — se înţeleg să strângă, de la fiecare, să clădeasă Curtea. Patruzeci-cin'zcci de pungi, de pe voie şi putere. Vodă ia parale multe, pleacă...
      Bieţi boierii n-au alte parale, uită să clădească curtea.
      Nemţi cu coadă *- prinţu’ Cobur. Lume multă în cvartir la curte — „Cuite“-i zice. Odihnesc, mănâncă. Chefuri mari, damblâ şi joacă, arde scaunul Domnesc!
   ^ Mihai Şuţul n-are unde să mai stea, şi-ar mai sta!... Scoate dascălii şi ucenicii afară, mută Curtea la Sântu-Sava-n şcoală.
      La 1793, Moruzzi, sosise, stă la Cotroceni.
      Kutusov vine sâ-î vadă.
      Bucate cu cheltuială, cântice de masă, băutură; cărţi din gros — „Stos“.
      Curtea începe să cadă. Vodă dă pitac ispravnicului Manole să oprească lumea să mai fure lemne, cărămizi şi pălimare din ogradă. Curtea: jale! Herghelie întreagă, cai arnăuţeşti o sută stau prin beciuri, bolţi, fac şi udătură şi putoare, mare. Vai de draci!...
                                          — „ Vai de mine,
                                          Nu-i la mine!'\
cu atâta mângâiere se alintă biet rumânul — râde.
      Crai-de-Curtea-Veche nu mai sânt. Altă nobilime nouă: „Craii-de-Curte-Arsă‘\ Adică beciurile curţii ot Mihai-Vodă varsă-n stradă bojogariî, poşindicii, hoţomanii şi calicii îngăuraţi acolo.
      Forfota pe uliţi, ca şi câinii în Stambul.
      Lumea cântă:
                         — t,Pe la Curtea-Veche Te trăgeau câinii d'uă ureche;
                         Pe la Curtea-Nouă
                         Te trag câinii d-amândouăP*
     Vodă stând la Cotroceni capătă stenahoria. Iute-n grabă sar boierii să ridice Curtea de la Mihai-Vodă, — arde iar sub Ion Vodă-Caragea. Iac* aşa!
     Ani de ani în şir, nu se mai clădeşte.
644
        Mai târziu, zdruncinarea de pământ, din tomnă, prăvăleşte la pământ tot ce nu se -învrednicea să stea-n picioare.
        Se zideşte puşcăria. Era şi nevoie mare! Nu puteau să spânzure pe fiecare, — avea omul rude, mai avea şi sfinţi.
        Sorociţii la spânzurătoare trec spre Podul Targului-de-Afaiă, „Moşilor" le zicea astfel. Lume ca la sărbătoare! stau, privesc cum se usucă-n vânt ăi certaţi cu cinstea. Lumea cântă:
                             — „, ..Ca să-l bată vânt de seară,
                             Să-l privească multă ţeară!
                             I-am tocmit şi lăutari Cu gheare şi ciocuri mari,
                             Ca să-i cânte zi de vară Să-l privească multă (ară
        Vreme aspră. Pază bună. Fiindcă, de pe timpul rezbelului din 1770, generalul Solticov cărase tocmai din Basarabov, sat mai vechi lângă Ruşciuk, pe Lons, moaştele lui Sfântu-Dumitru. Vrea să le pornească în Rusia.
        Negustorul Hagi-Dimitxie, om cu vază şi cu stare, rudă şi cu sfântul, mijloceşte, roagă şi cinsteşte. Moaştele rămân să ne păzească. Sfântul se-mpământeneştc.
        Mai un veac şi jumătate încoace, Bulgăraşii — nepoftiţi fti (ară, pripăşiţi ppn Bucureşci — iau pe Sfântul într-o noapte, fără vorbe, fără şoapte, fără să-l deştepte, sâ-1 pornească la Ruşciuk.
        Racla încărcată-ntr-o maşină, pleacă. Se deşteaptă Sfântul — racla plumb grea. Nu mai vrea să plece Sfântul, stă. Rămâne. Vreme grea. Stă să ne păzească.
        Dar ne depărtarăm... Să ne-ntoarcem:
        Monastirea Tuturor-Sfinţilor sta să se dărâme — biserica Antim. Alexandru Vodă-Ipsiiante o întocmeşte să fie metoh Episcopiei Argeşului, ca s-o scape de paragină şi călugării să aibă unde trage... Doi ani mai târziu, Alexandru Vodă-Momzzi o dăruieşte cu una sută întreagă de bulgări de sare, chip s-o întărească.
        Sarea era scumpă...
        Vomiciâ şi polcovnicia privegheau maalagiii aplecaţi la măturatul şi îngrijirea podurilor.
        Pentru scoaterea din ţară a bănetului şi a altor bogăţii mărunte, egumenii erau prepuşi. Cărau cât puteau!
        Polcovnicia lasă podurile să cadă — nu ca să oprească ce pleca, n-avea putere — numai fiindcă cei cari soseau, prea veneau cu gânduri necurate încărcaţi. Turcii cu firmanuri, cu osânzi şi cu porunci; Grecii înfometaţi.
        Pentru cei cari stăteau, datina şi ponxnceala întocmiseră un han cât o uliţă: Podul Beilicului — pilafuri,chiabapuri,caimace; ibrice — cafele; gebel,ciubuc.Odihneau acolo trei zile cu imiclâc şi scumpă îngrijire. Vreau să stea mai mult, stăteau. N-avea tine să-i mai scoată.
        O măsură luată în zori se schimba de patru ori până-n seară.
645
       începură preînnoirea podurilor* fiindcă Muhafîzii, Capugiii* Mumbaşarii* Elcii şi paşalele, Imbrohorii, Peşchegiii, Osmanliii, toţi călări, suduiau şi de grijanie. Caii de Bugeak şi podoabe arăbeşti, praf copitele în poduri când păşeau pe punte.
       Turcul, ce-i al Iui* ţine mult la calul lui!
       Un sfert de veacT înapoi* până la încheierea lui:
       Tot pe podul-Beilicului — podul $erban-Vodă — se strângea şi lumea fur-ni-car când soseau prepuşii-n Scaun, mai Ia fiecare an sau doi* goi. Veneau des fiindcă plecau de grabă, pricopsiţi sau amărâţi...
       Zile mari —
       Numa* crăci de salcie şi verdeaţă, preşuri şi velinţe.
       Lumea-n păr. Ţin lăturile Podului, rânduri-rânduri. Lume ca nisipul. Unu-n poartă, altu-n tindă, prispa plină, pairu-n dud, alţii căţăraţi pe garduri* cocoţaţi pe case, toţi să vadă, toţi s-audă. Ai mărunţi închişi-năuntru, încuiaţi, feriţi de spaimă... „Vine Turcu*!‘\ Ghemuiţi su’ pat* nici nu mişcă nici nu suflă, tac chitic.
       Voicu Ghencea-n poartă, cojocar subţire, stă, aşteaptă — plin de şotii. Căciula de cazacliu trasă pe-o ureche, mâna la mustaţă.
       Trece Siţa-Guraliva Morcoveanca cu barişu roşu:
       —   B’năziua!
       —   Bunâă!... şi... ia-n ascultă, lele Siţo, ştii tu una?...
       —   Ştiu şi două... de mai poţi?
       —   Vinee alde... Iepaminonda Marţafatos*ştii?
       —   Covrigaru din... a Prundului? ard’ l-ar focucum i-a ars plăcintăria! păi plecase, nu?...
       —   Vine Domn’! Vodă, fa!!
       —   Uăăă...îşi dă cu palma peste gură; repezită:
       —   Să-i ajute Dumnezeu, las’ să vie! nu-i d-ai noştri?!* o şterge iute:
       —        ...Papinonda!? fir’ar!.., păi vindea cu coşu,Domnee! o veni, te pomeneşti!? şi se închină cruce după cruce, gura-i umblă; umblă iute — umple satul.
       Trece un rădvan. Doi împărăteşti la ham, vineţi şi rotaţi. Domolit pe perine, logofăt Ioniţă Gigurtu,în sevai alb cu vărguliţe de fir bun,călămâiile în brâu. Om iute — bun la suflet.
       Trec rădvane...
       Biv-vel stolnicul Şerban Oteteleşinu, în fermenea de buhur, giubea de zuf pemb6, clucerul Păianu Iordachc — antireu de şamalagea morico, şubă de cacom. Jupâniţa Mira Balotă, rochie de tulpan mosc şi comohaz de Veneţia cu fir* brâne caragiolar ferecate-n pietre, giordan de rubine, cercei de tarcuz* şal de benares. Mândreţe! Biv-vel slugerul Panait Băbeanu, ditai giugiumanu’ de samur.Trec mereu trăsuri,minune! Caii zmei, Orloffi rotaţi şi negri de Missir scot foc pe nări şi zboarâ-n trap.
       Vor să iasă Domnului înainte, vor şi să privească. Praful nouri. Lumea toată în picioare, căciula-n mână, drepţi! şi fomeile o stană.
       Doi feriţi lângă ulucă* stau, sporovăiesc:
       —        Vine PârşcoveanuLVomicu’-ăl-Mare Ştefan* l-au ales Domn! scăparăm de caţaoni, frate Niţă!
       —   L-au ales boierii, dară nu-1 vrea Poarta, nu mai vine* nene Fane! şi oftează:
       —   Vinee..., uit’-te cine vine!...
646
      Pân’ să se arate se-auzise zarvalaiul: surle, tobe şi viori.
      Intră Alexandru-Vodă Ipsilante în târg, vine să s-aşeze.
      Toşi ascultă şi privesc. lat* alaiul! Ies din praf, se-arată:
      Lăutarii în frunte.
      Catanele de ţară cu stindaru-n vânt şi cu căpitanii; fustuşii în haine verzi, ciaprazuri albe şi căciuli de oaie roşii-n fund, sparg toba: bum-băm-bămW „.
      Isnafurile ce sânt sub Agă, ăştia călări; cu securile trec semeţi podarii cu polcovnicul lor, bat talpa: rrăp-răp!„. rrâp-râp!! Armaţi până-n dinţi polcovnicii Agiei, tot calemu, călări, frământă colbul; steagul cazacilor pământeni cu căpitanu’ lor, steagul tălpaşilor dorobănţeşti cu chivere, vel-căpitanul de cazaci cu zapciii.
      Pe lături,ibrişingiii — calpace: breasla armenească...
      Din lume, strigă:
      —   Cuţu-cuţuuu, unde-s câinii?!
      —   Acadel-samacadeH!
      .. .cu steagul breslei; cazacii agieşti pe jos: du-du-dă.. .Ceauşul Agiei cu Polcovnicul de Târgovişte, Polcovnicul Vânătorilor cu logofătul Agiei.
      Pe cal năpraznic, împodobit giugiuc, Marele Agă cu gugiuman de samur, hanger de nur, contăşi de postav alb şi toate podoabele lui, după obicei; ispravnicul de oraş, cu ai Iui, pe cal buiestraş.
      Tot Domnescul alai.
      Breasla spătărească,baş-beşleaga cu neferii,armaţi,călări; zapciii,deliii şi tufecciii cu odobaşii lor, vel-căpitanul menzilurilor, polcovnicul Spătăriei şj Polcovnicul cel Mare. Steagul lefegiilor călări, buciocul Spătăriei, jumate de tui, cu tobe şi trâmbiţă aleasă: Sâimaciul, scutelnicii Spătăriei,prigătiţi; poteraşii, călări,cu haine verzi,cu moţuri galbine;* Başbuluobaşa cu steagul mare, cu tobe, cu mozică. Polcovnicul de poteră cu ceauşu’ Spătăriei, ceauşul de Seimeni cu polcovnicul de Vânători, logofătul Spătăriei cu baş-buluc başa; Spătarul cel Mare, stegarul cu steagul Domniei,lefegiii cu prapurele şi muzicile lor; Zum-zum-zum-tarabămL..
      Din lume:
      —   Hairolâ!
      —   Harâm! avem dă veselie!...
      Trec mereu...
      Zapciii de divan cu aprozii vătăşiei şi ceauşii...
      Unu’ zbiară:
      —   Câte pungi mai dăm?!!
      .. .cu vătaful de visterie şi vătaful de pahamicei...
      —   Zeceee vadra la Stoian!
      .. .Vătaful şi ceauşul de aprozi, breasla portâriei, toată epcaiaua, cu steagurile şir, treti-portar, ftori, ăl Mare; negustorii pământeni...
      —   N'nea Dănuţă Lum’nărarul!...
      —   Fă-Ie că le stinge vântu!...
      .. .călări, negustorii de companie, trec: Polizu Condo, Fotake, Iancu Scufă, Băluţă, ...toţi barosanii, starostele de neguţători pe cal sprinten, lipcanii în şâ; toţi boierii pământeni...
647
      —    Trăiascăăă!!...
      .. .doi câte doi, după haractirul lor, de la Clucerul de arie până Ia Banul cel Mare — boierii-Hafe şi boierii Mazili, veliţii boieri...
      —    Să ne trăiaşcăăăă!!!
      .. .cu căciuli de samur şi bărbi albe; apoi tagma Armăşiei cu armăşeii şi puşcării ei: rrâp-râp... rrâp-râpî!
      Trâmbiţe, tobe...
      în iminei şi antiree de şamalagea păriăgenie trec lăutarii pământeni...
      —    Trage-i, Lacheee!
      —    N£i te da, Bfcenule!
      —    Vii disar* la nuntă?!
      ... Suri arii» fluierarii, ţambaliştii, trâmbiţaşii, toboşarii şi ăi cu lyra, mozica evropinească!
      Steagurile Domneşti, Uruc-Bairam, trâmbiţe, tuiurile, iuruc-buieracul; sacagiii cu...
      —    Cât dai vadra de rachiu?!
      ... sacalele de umplut şi ale de...
      —    Mânca-ţi-ai marfa, Taase!
^     .. .după orânduială, tot ce-aveam scoase Ia iveală. Trec mereu:
      Salahorii cămărâşeşti cu beţele-n mână...
      —    Unde-i tâmu’?!, strigă unul.
      .. .Comişii visteriei, logofeţii, clucerii, pitarii...
      —    Cum dai pita?!
      —    Da’ lipia?!
      Beizadelele.
      Cântă-chelălăie...
      Giamparale-chemarae-tunibelechiuri meterhanale: tiribum!-tiribum!-îiribum -bdm -bitum!!!
      Aga cu Divan-Efendesi şi ceauşii împărăteşti, cechelii împărăţiei, Iuzbaşa, Tufecciii, Satâraşii, Iamagiii, cu işlîc în patru colţuri, raşi în cap precum Chinejii, Idicliii, Neferii, Pelcii, Mataragiii, Alaiu-Ceauşlar, Ortâ-Cusac cu Tablă-başâ, adică Domnescul cal!
      Saracii-başa, Icioglanii; Cavaşii; Dragomanii...
      —    Kir Lămâie!...
      —    Kir Scrumbie!...
      .. .doi Has-ahârlii împărăteşti, Deli-başa, Giuler-agaşi; Tezirbaşa, Baş-Ciohodaml, Tufecci-başa, Logofătul de obiceiuri...
      Şase harmăsari vineţi rotaţi,pene de ştroţ în cap, doi ciohodari pe capră, patru la spate — caftane roşii cu fir, işlice rotunde de samur,
      ...Domnul! —
      Lumea tace.
      Ciohodarii, calemu’ zibetului, ipochimene de seamă, capioldaşii, Balamuk-başa cu tichia cu clopoţei şi cu şubeku, urmaţi de Spătarul cu sabia şi topuzul şi tagma Divanului cu vătaful cu sângeacul şi cuca şi toate semnele Domniei; steagul Domnesc cu Sfinţii Costantin şi Ilena şi cu Sfânta-Cruce pe o parte iar pe ailantă, pajura domniei; ortaua ciohodarilor, pazarghidenii. ortalele de slujitori, copiii din casă cu prapurele Ţării,
648
jfcalemu’ armăşesc, Câmărasul Mare, Satârgibaşa, Grămătikul-Mare, Ispravnicul de Curte, Mpafegl-başa...
       —    Fierbinteee!...
       ...Ici-ciohodarul...
       —    Vezi papuci... i... i!
.      ...şi toţi edecliii Domnului:* măscăricii, pelivanii, Satâr-bey, Effendî-Ciubuk,
Cotoronţ-başa...
       —    Huideoool!
       Un taraf de lăutari...
       —    Cârrr! cârrr!...
       —    HuoaâH
       Iar în goană, după ei, ăla cu căldarea cu salep, ăl cu tava cu plăcinte, cu suzan, cu bîgî-bigî, cu covrigi, şi vreo şase bragagii în şalvari strig’ şi-aleargă, trag nădejde că alaiul o să stea, să bea.
       Trec arabagiii, goi...
       —    Cât în poală şi-n cotigă!,.., zbiară lumea.
       Or să-ncarce plini când or pleca...! Prafu’ după ei.
       Ţara n-avea nici o vină, Ca-pa-na!
       Constantin Vodă-Hangeriîu, în 1797, rupe cu învechitul obicei. Intră-n Scaun, nu pe Podu Şerban-vodâ, ci pe Podu-Mogoşoaîi.
       —    Semne riele...!, zice lumea.
       Drept îi că nu i-a priit schimbarea. întâmplare. L-au scurtat de zile...
       Bogăţie-n ţară — mare! Fusese.
       Cât cărau nu isprăveau şi dădeau zor, Saegiii paravaliseau pentru Stambul câte patru sute de mii de oi pe an.
       Capanlâii strângeau cu tachmin mai juma1 de milion de ocale vechi de miere, tot pe bani. Zeci de mii de râmători treceau munţii în Ardeal.
       Mai luau din ţară potaş, seminţii de lemn de lucru, nuc mai ales — până l-au stins; ciară, piei, tot pe nacht. Spre Silezia, spre ţara italienească, porneau cirezi de boi, de vaci. în ţara Bârsei, două milioane jumătate de ocale de lână, treceau, tunsă toată în ţară şi-adunată spre vânzare. Negustori, sS scoată marfa, fel şi fel: Ragusani, Amâucheni, nemţi, talieni şi jidovi, puţini. Nu scot toţi, alţii aduc. Vin şi să ne pricopsească.
       Vreme multă înapoi un franţuz, Honoră Bonneau, căpătase învoire de la Poartă şi hatâr, mărfurile ce le aducea din Francia să intre în ţară cu mehtup, fără să plătească vamă. Un soi de tarif preferenţial — schimbul ca între fraţi să fie: ce dă unul ăl’ alt musai să primească!
       Gânduri bune.
       Marfă-n ţară pâ sprânceană. Preţuri mari, precum se vede:
       Zece lei boul de tras, cin’sprezece pe ales. Vaca şapte, de-i cu lapte. Trei — mânzatui. Cal-cârlanul: opt lei; bun de încălecat: un douăzeci; boierescul, telegarul: patruzeci. Oaia şi cu miel, un leu. Capra cu ied, un zlot. O para ocaua de came. Vinul, şi chilimbariu ori că negru, vadra tot zece parale. La cârciumi, ocaua douăzeci. Găina: două, puiul o para. Zece ouă de o para. Gâscă: şase. Curcanul înfoiat; cinsp’ce, că vine de departe.
649
       Făina de grâu o pară, una ş-o lăscaie când era scumpete mare. Peşte berechet. Morun proaspăt: patru parale în târg, iar la scaune ocaua opt* Somnul: cinci. Cosacul, ghindarul, peştele mărunt, plevuşcă: o pară, la rând. Jemluga, mihalţu, vida şi păstruga, treizeci de parale. Racii, douăzeci la o pară. Icre tescuite, de morun, treizeci de parale; proaspete-moi: cm'sprezece, fiindcă nemuncite.
       Ocaua de linte o pară. Zaarul, din ăl mai bun, doi lei ocaua. Tămâia, cinzeci de parale. Untul, şase.
       Iar din cele din afară:
       Postavul de eclitera, bun, opt lei cotul. Saita: şapte; şiaiul: ipac. Tropaorul: doi lei. Sandal-ciulfezu: trei. Malteţu mai aşa, doi zloţi cotul. Şamalageaua de Idimea, din a bună, cinzeci de parale cotu. Nafeiele de vulpă, părechea douăzeci şi doi de lei. Un leu o hulpe. Iepurile, trei parale — de nu-i rupt afar’ din cale, de oga’i.
       Bursucu n-avea căutare. Lumea purta barbă, negreşit bărbăţii numa*.
       Iar scumpirea: binişor.
       Mărfurile din străinătăţi se aduceau !a hanul Sfântu-Gheorghe-Nou şi de-acolo toptangiul le orânduia împărţeala, cu dioria ori peşim.
       Lăzile porneau care încotro, spre uliţele Săidăcarilor, Mătăsarilor, Boiangiilor, Mărgelarilor, Şalvaragiilor — pe la prăvălii.
       Bani din toate neamurile: orţi, leiţe, zloţi,ortiţe,dodecari,funduci, lei, caragroşi de doi zloţi şi de doi lei jumate. Rubiele, galbeni fel şi feluri, mahmudele. Apoi, mariaşi de zece parale, petaci de cinci, groşi de două, sfanciţi de treisp’ce, zeneri. Taleri, caragroşi de doi lei, le mai zicea şi ruble. Galbeni împărăteşti: de patru şi opt crăiţari, olandezi de patru şi cinsprezece, venetici de patru douăzeci. Şi se suiau la preţ, erau mânaţi, nu stau pe loc, zburau ca roata.
       Se aduceau postavuri inglizeşti pentni mai două sute de mii de sterlinge, la an. Dioria opt luni, dobânda mică. Luau şi ei din toatile* cu bani peşim.
       începură să ne vina şi din Francia mărfuri:
       Scule uşoare şi din ale mai scumpe. Diamanticale: fulii, ghiordane. Marchitănie, ornice, sârmă, oglinzi, seminţii de flori, mirosuri, cărţi franţuzeşti, sulimanuri, mirodenii, mobile: crivaturi, poloage, baiuuri, braţe de tumbac — sfeşnice regeşti, canapele cu răstumiş, spălătoare de şezut cu ochi pe fund şi cu picioare, să te ţie călare.
       Hapuri, gogoşele, prafuri de iureş. Teci de sculă, mici la măsură; gumilastice — vârşi cu ploiţe şi fără — capcane de copii. Gândăcei, gâdilători, şucalată, unsori.
       Strumeneage de gumă pentru putere şi pentru plăceri, — rădăcină bună berechet în ţară! — marfă de prisos, nu le cumpăra nime.
       Apăi postăvărie din a roşie, verde, cafenie,prăzulie — albastră nu, că era q piuă cu boiangerie la Afumaţi. Linouri, zuf,perdele, flori dc cârpă şi din hârtie, lucrate cu skepsis; tabeluri ieftine,poze,policandre, mătăsuri de lion, brocare, raţele de şantiliu şi de mălin, pene nestemate,igrete, gheliruri; ace de păr,mărgele,cuiere, coafiţe deîmbârligat şuviţele, sticlărie-n culori înşirată; pudră, pămătufuri, bibelouri tifarichiu, cofeturi, licuoruri, alifie dă buze, foiţă, căneală, porcelanuri de rând, castroane, rădvane împărăteşti şi hamuri, numai din alea scumpile. Apăi: cârlige de surpătură, desagi de fudulii, tulumbe, ciistire; zorzoane, catarame, bumbi, panglice, şnurărie, paftale, mursc, benghiuri; tâlaniţe, frânee — curve miştd — aprige la gură, văpaie-şi strângătoare.
650
      Iar raportul lui Carra, socotind cu cinstită chibzuinţă că nu e potrivit să-ţi scurgi numai măfurile tale toate, aici, fără să ardici nimic din ţară, arătă că s-ar putea într-un viitor apropiat lua şi de la noi, dacă preciurile nu vor fi nebune; ceară albă, niţică şi iarbă-galbină pentru vopsilărie, cu măsură. Şi astfel ţările amândouă să-şi statornicească prin această dreaptă drămuire fieştecare interesu, zice. Bine.
      Cete de căruţe, încărcate pline, ziua şi noaptea spre Bucureşci. —
      Oraşul avea înfăţişare.
      Uliţele umblate — ocoleau ogrăzile precum Ii-erau aşezate şi gardurile, mai la vale, mai pe dâmb, mai ieşite ori că trase înapoi, de pe cum apucaseră ele curţile să se răsfeţe, încolo, îngrijite şi de vreme şi de vite. Curgea de sus, ţâşnea de jos, tot o lăcărie, de era ploaie. Pe urmă stau de se uscau, până udă iar. între timp, cu noroi. Ştrand de bivoli şi de porci, — tot virile înainte! Vara, negură de praf.
      Din 1780, încă, se începuse şi podeluirea Mogoşoaii, a Podului, cu bârne, podine şi urşi. Se lucră pe îndelete, nu era nici o grabă. Alte griji munceau ocârmuirea.
      Mitropolia şi protopopiile primesc pitac de la Domnie de la VodS-Mavroghem, să poruncească preoţimii să vegheze ca: „Bucureşcencele să nu mai deie cu dresuri şi sulimanuri că ie paguba trupului şi a sufletului pierzanie mare!“.
      Popii erau aspri,prea scorţoşi afar’ din cale. De le vedeau înmănuşate, că se-apropiau de altar, gata:
      — Şi că scoateţi chîelea de câne de pe mână, fă!
      Se răsteau în obraz. Geaba, Sufletul nu pricepea dojana.
      Ifosul de Ţarigrad se cară. începe să se cânte vlahică.
      Vodă-Mavrogheni tras de patru cerbi cu coamele aurite stă-n călească poleită şi colindă străzile în goană, răspăzit de ciohodari cu fuste albe, caravani roşii, cu islice de samur: Amăuţii şi sSrdarii, cu gugiumane de pâslă ţuguiate şi pestriţe, se rânjesc lălume. Lumea-şi face cruce.
      Katerina a Il-a şi Drăguţu-de’ropărat cat nod în papură Turcului.
      Vodă întocmeşte iute o armată naţională, slujba să-şi plătească către Poartă — pe unriă o vedea el ce o să facă,.,
      Din zori şi până-n amurg, fac căpităniile mustră aprigă pe plaiul Şerban-Vodă. închipuicsc bătălia, semeţia. Vodă-n cap. Grozăvie!...
                              „Trăsnea9 tunurile
                              De le mergea fumurile!"...
      O armată de voinici, toţi rumâni şi toţi creştini:
                              „ Unul şi unul delii,
                              Răzgrădeni şi Vindirlii,
                              Hotinenif Nicopoieni,
                              Şiştoveni, Turtucăieni,
                              Manafi, Harapi, Anatoleni,
                              Dancalici şi Giurgiuveni.4'
651
      Hanul Sfântului-Ion cel Mare, plin de arme şi muniţii.
      Lucrul merge anevoie fiindcă... după vânturi şi huzmet se îndreaptă şi credinţa, dragostea boierilor. Cantacuzineştii îndrăgesc pe Ruşi, Scarlat Câmpineanu prea-i lipit de Nemţi, ăilalţi când ici când colo, numa* Vodă biet-săracul: pentru cine-1 pricopsise. Şovăie şi el — nu gândeşte cum arată...
      Nu stă mult şi pleacă. Trece Dunărea — n-ar mai fi trecut-o!
      Pribegeşte doi ani în şir, din sat îa sat, fără hodină. Capugiul Sultanului Selim după ei, mai să ostenească.
      Se întâlnesc în sfârşit de culesul viilor, lângă Dii — la Bela. Acolo are, Vodă-Mavroghcni, o supărare mare!
      Parişahul prinsese doar să-i vază faţa şi de-aia pornise capugiu* la drum — să-i aducă capul, H taie.
      Aşa era obiceiul.
      în ţară numa* bine.
      De petrecere şi de păruială şi nici din altili încă nu duceau lipsă — nici nu duseseră.
      Holeră, friguri, guşteriţă, niţică ciumă, zguduiri din temeliile pământului, focuri, numai ziua şi noaptea, apăi înecuri, lăcuste, Turci, Ruşi, Nemţi; Grecii ca la dânşii acasă. Din toate câte puţin — ca pentru ţară mică, şi mureau mulţi.
      Cârciumile pline, şi la hanuri, lume. Ziafet, gâlceava. Ruşii criţă, Nemţii praf. Trânteală. Clevetie. Jalbă împărătească de Ia Coburg către Suworov; ăsta n-o ia~n seamă:
      —   Lasă-i să se bată, de-aia sânt voinici!
      Ruptă e din rai bătaia! o ştia Rumânul bine! Stă, priveşte:
      —   în vrăjbeşte-i, Doamne, înjumătăţeşte-i! Kîîs!!, — aşteaptă...
      Deverul la prăvălii se întrece, fiindcă boierii, tot cu mâna-n bosunar, dau de zor. Vodă-Moruzzi, în 1794, îngrozit de cât bănet iese din ţară, dă poruncă Marelui-Cămăraş să potolească pe lipcani să mai aducă: gear, fiiide, lino şi alte stămburi scumpe, fiindcă „costisitoare prea şi pricinuitoare de firoseală." Iar din stofe, zăgăzeşte să mai vină: gazilili de brussa, suvaiie de hale, citării, bozar-fim, hares-pungiuku, sadedica, ale în cusături cu fir şi flori. Asemenea închide porţile ţării să nu mai intre rădvanele, butcile prea scumpe, amâşele, că sânt stingerea obştiei şi aduc aprigă sărmănire. Că un boier din Romanaţi prăpădise o moşie, preţ de multe milioane, bani de azi, pe un rădvan Domnesc, da* ce rădvan! adus din alte ţări.
      Negoţul încă nu stă. Birul nici apasă prea. Pentru zaharea când e zor fac cislă, tot pe bresle. Cinci sute şaptezeci de taleri pentru a rumână, pentru Armeni tacsidoria: două sute cinzeci, iar jidovii plătesc numai sutaru, fiindcă sânt puţini, să-i numeri pe degete şi nu se cade stingheriţi nici asupriţi să fie. Hăidarii taxa lor şi aşa cu toţii, — jupuit nu-i încă nime.
      Bănet din toate neamurile, tot din alte ţări — nu ştii cum să te descurci.
      Ies şi caîppuzanii la iveală. Sudiţi ingleji — meşteri mari de bani cu zimţi.
      Vânzare dreaptă când nu e strâmbă.
      Brutarii de trag lipsă la cântar sunt daţi în târg, ţintuiţi cu urechile de bagdadie, atârnaţi la prăvălie sus deasupra uşii, în văz.
      Alteori li se taie nasul, rar.
652
        Rumânul arc nasul scurt din fire, — întâmplarea i-1 luingeşte; starea bună,câteodată, jinduiala să s-amestice unde nu-i fierbe oala, des destul*
        Hanurile de prin Sfântul Gheorghe-Nou, Vodă Costandin şi Şerban-Vodă, pline de omenire, gem ticsite. Unu’ pleacă, altu’ vine. Ăi de stau, rămân — tot mai mulţi!
        Sfadă mare întte puteri, între Turci şi Austro-Ruşi.
        Şi o zdruncinare mare!...
        în ţara franţuzului ceva aşa cum nu s-a mai pomenit! Taie lumea ca berbecii, tot întruna, câte zece, câte-o sută, ba cu mia. Despre pricini, nici o ştire.
        Suflă vânt de răzvrătire, suflă o vreme rea — de prin alte ţări, din depărtări. Vânt de la Apus.
        Două vânturi mari bat Ia rând pe ţara noastră: ăsta, „traistă-Goalău-i zice pe la ţară, la oraş: Austrul, şi cu Crivăţul, aprig şi nestăpânit! Alelalte, mici, sufT aci, dincolo stă. Răcoreşte câteodată, ori că arde, pâijoleşte. Băltăreţu’ aduce ploaie.
        Bate vânt de la Apus. Nu prinde, — lumea şi mai aplecată spre credinţă şi-ascultare. Că,., un capsoman din Zlătari judecând cu drept cuvânt,în sinea lui, că peste toţi Domnul-Dumnezeu, El, e mai mare, se apucă într-o zi de sărbătoare, biserica plină, să cânte, nu: „ ji Ţie, Doamne *\ ci:
        —   şi durani-taale, Doamne!
        Stavilă Ia obiceiuri. După socoteala lui, tutuirea să armână numa* între oameni.
        Ritmul vremii: „tu“ et şi „ci-devant“. Dac-o fi să fie..,
        Prea devreme încă. Prea multe belele-n ţară. Greutate multă-n car şi pe cap. Nu-i prilej de zburdăciune.'                                                               %
        Altă dată, mai târziu...                                                 * :r
        Revărsări de ape. Ape mari. Prin Izvor, Sfinţii-Apostoli, PoduI-Calicilor, Podul-lui-Şerban Vodă, lot o apă, tot o gârlă.                                           t
        Suilgî-başa, ăl prepus la ape, aleargă întruna, tot o apă, nu mai pridideşte cum să zăgăzuiască apa. Curţile şi beciurile baltă. Prind ţiganii peşte şi mai mare şi mărunt. Au mâncare. Ce le pristoseşte vând:
        —   „ Crapociorîocaracudăaaa.. J, strigă să se-audă.
        Cumpără şi boierii peşte, fiindcă sabiţa de Dâmboviţă, mreana şi cosaşu* n-au păreche. Dulce peşte!
        Se aduc unsprezece olari, tocmai de la Câmpulung, să prindă apa, ş-aiţii să o cuminţească.
        Altă năzdrăvănie şi mai mare: scoasă apa de prin beciuri şi ogrăzi, o aduc acu’ de ' voie-n case! Strânsă lumea ca la bâlci, să vadă...
        Şi...
                               ...din sec părete apă zbucnl,
                               Bea deci şi spal-te fără sfială "...
        Născocirile de-afară prind să intre şi în ţară, toate nu. încetişor...
        Cafenelele gem de pline. Cahveneaua a mai mare, a de la conacele din Beilic, stă • deschisă ziua-noaptea şi când bântuie cim nu se închide, fiindcă fără de cafea nu rabdă ii Turcu’ să stea. Gingirlie şi cu caimac — vorbărie, nu mai tac.
6S3
      Spun, sporovăiesc întruna c-o sS fie... că n-a mai fost, zaveră! Deşteptare adică, mare, tocmai din Gieciă, dusă şi în Francia, ca să-l dea pe tmc de-a berbeleacul.
      Lume-ascultă, parc-ar vrea...
      Bimbaşa-Sava veghează. Mai târziu...-
      Elenismul se deşteaptă.
      Din Morfca, din Epir, Thessaiia şi din insulele Ionice începură să sosească patrioţii toţi, să-şi găsească în ţara noastră pSine-jimblă, ţoale, poate şi câte-o moşie şi să pună şi cevaş la cale, tot pentru patrlda.
      Din Paris au hotărât ca mişcarea în Polonia, Ungaria, Transilvania, Moldova, Serbia, în Muntenia şi în Bulgaria să pornească tot din Bucureşti.
      Grecii o vreau şi pentru ţara dumnealor tot de-aici de la adăpost.
      Aşa se încheie „Soţietatea Amiţikf“,în cap cu Rtrigas. El e sufletul mişcării. Zilos, numa’ flacără şi vlagă, tot oţel, aşa arată. Limbi străine ştie multe, are şi doxă. Şi umblat prin alte ţări, ba şi pe la Curte. La Craiova nu fusese caimăcam? sub Vodă-Mavtoghml, iar ani înapoi şi secretarul tui Vodă-Ipsilante. Cum aud omul de Rivoluţie cum i se lumină...
   -»vToţi adastă să se isprăvească, la Şiştov, tocmeala, să se încheie pacea — ştirile să vină şî din alte ţări. Righas are ajutoare multe: Turaavitu, un apelpisit de-ai lui Mavioghenl, tot aşa de năzdrăvan ori nezdravăn ca şi el. PerThevos şi alţi-câţiva din ţară, boieri pământeni. Brâncoveanul, Dudescu, Cfimpineanu, Cantacuzin Ion, — cam ăsta e taraful boierilor răzvrătiţi. Or fi fost ei şi alţii, poate, mulţi însă nu.
      Palicarii strânşi grămadă, — cu nădejdi nemaipomenite! cu ambiţuri şi curaj, strigă şi se bat cu pumnii în piept:
      —  Pentru sora Frimcia ne dăm viaţa şi de zece ori!!
      Am rămas cu obiceiul — paromia de la Greci.
      Zic, tot ce se scria la Paris repede empiricliseau aici. Să înţeleagă careva? — De unde!? Iute tălmăcite, Rhigas le înturaâ la Viena. Din tiparniţa lui Vendotti, desluşite pe greceşte, ajungeau ’napoi hi ţară. Toţi le pricepeau îndată, da’... „chestia “ tot n-o lămureau prea bine?... Madea cu aporie! ce să-i fad?!
      Unii o proslăveau, să pară işchiuzari, alţii-şi făceau cruce:
      —  Odihneşte-L, Doamne! Luminează-i!!
      Tăiaserâ tocmai pe Rege, îi retezaseră capul.
      Ambasadorul Franciei se lipsi păgubaş de slujbă — era protipendâ, — lăsă mansupul, părăsi în grabă Stambulul, era şi zor! în drum spre Roşia, unde-1 poftise împărăteasa Katerina, ducele de Ctaoiseul-Gouffier trech prin Bucuteşci şi odihni puţin la Curte.
      Vodâ-Şuţul strângea tocmai boccelele, pornea spre Moldova să s-aşeze în scaunul lui Vodă-Monizzi, care venea în scaunul lui. Aşa fusese porunca.
      fi/v-împutemicitul Franţei îi istorisi lui Vodă în amănunte tot ce ştia şi ce credea.
      Lui Vodă i se cutremură işlicul.i se zbârli părul şi barba,scăpă imamelele. Aşa aflară şi alţii.
      Spaimă!...
      Constantin Stamate, grec — unii zic că era Rumân, dar nu era, fiindcă se adeverise a fi spion — în serviciu) ministerului de externe al Franţei, la Altona. Nu chiar pe faţă,
654
mai aşâ... Şi vrea sS vină consul în ţara noastră. Poarta: „bâ“!, fiindcă e raia nu-1 primeşte padişahul. Scurt! nu-i agriechisit.
      Măcar că, Stamate tot stăruie să vie, n-are astâmpăr. Astfel, după mijlocirea lui, Kodrică, secretarul particular al lui Vodâ-Şuţul, in Moldova, împotriva Curţii unelteşte, pentru răzvrătire. Da’ şi mulţămirea-i vine: i se trimet din Paris Enciclopedia şi ceva biştari.
      în ţară izbucneşte o ciumă grozavă, iar în Balkani o zăpăceală mare.
      Gospodarii din Gabrovo şi negustori, printre ei, veniră grămadă în şalvari cu guleamătă grijă şi ei, pentru ţară şi după târguieli. Traseră la Gabroveni.
      Hanul lui Zamfir — pentru oameni,înăuntru; ograda pentru lighioane, rădvane, cai, lăieţi, despuiaţi, vaci, boi, gâşte şi porci — plin.
      Cei cu caftan şi cu zulufi, puţini, grămădiţi pe lângă biserica Răzvanului, la Hanul Nicolescului, aşteptau...
      în Franţa, Danton, ministru de justiţie, se învrednicea şi cu armata şi cu treburile din afară, niţel. însărcinaţii presăraţi prin alte ţări îi scotea din slujbe, de erau de neam. Unii erau şi proşti, şi pe-ăştia i-a scos.
      Bernadotte, la Viena, se mojicea fără să fie necioplit din fire — n-a ajuns rege în Suedia? Tutuia prinţii şi suduia nobilimea; aşâ buruienos le grăia, că Cobentz şi Thugut se fereau să-i mai iasă în cale.
      întreaga purtare, a propuşilor Franţei, nu izvora din nechibzuinţă, dimpotrivă, însărcinare aveau, mare, să afle cum e privită „isprava “ şi s-o întindă.
   Prea multă nedreptate grămădită şi pe capul bolşevicilor, fac, bieţii, ce-au învăţat de la mai bătrânii lor.
      Prin anul 1795, încă, se aciuiaseră în Bucureşci cam treizeci de franţuji. N-aveau consul aici. Abia Rusia-şi pusese, de zece ani încoa numai, în urmă şi Austria. Cuf „răsturnarea", porniţi să ducă flacăra, scânteia, veniră în trecere, prin capitală, mulţime de golani. Amestecaţi cu lumea din cafenele, nelipsiţi. îngrozeau boierii de cum le vorbeau; tutuiau pe fiecare şi-i încetăţeneau,din gură, pe toţi.
      Bătrânii, ăi cu scaun la cap şi lumea cuminte îi botezară: „apelpisiţii".
      Dădeau cu barda în Dumnezeu,nu cunoşteau stăpân — la fel cu toţii, slobozi, şi fraţi cu tot pământul ziceau dumnealor. Şi le umblă clanţa!...
      Porneau buzna prin cafenele.
      De-cum îi vedeau, bătrânii, gâta! le şi venea isterici). Pricăjiţi,în picioare, nastoanele-n mână:
      —        Ştim, ştim... libertâ-fraternitâ-iegalitâ! nâ tifla!!, — palma-n vânt, plecau cu nodu-n gât:
      —   ce-o mai fi şi asta, Doamne!?
      Primul zavergiu, la noi, „apelpisit" ori sans-culottes, cum poftiţi să-i ziceţi, a fost M. Hortolan — franţuz sadea, negreşit. De nu-i spuneai „musslu“,nu răspundea — roşu' ca racu*, foc înciudat. încolo, un băiat de zahăr. Domnia-sa era mult legat cu Rhigas, cu mussiu-Ruffray, cu Tumavitu şi cu toţi bonjuriştii de mai târziu. Iar prin acelaşi Ruffray toţi păstrau legătură strânsă cu Marie-Descorches, ambasadorul Franţei la Istanbul.
      Leagănul spionilor: tot în Bucureşci.
      Hortolan era îmbătat de vântul nou, de noutăţi, de măsuri noi. Vinu-1 bea tot cu măsura veche, tot cu arămeasa. Vin galben bun şi ieftin ca apa.
655
      înjghebase în târg o prăvălie, în tovărăşie cu musslu-Fellet. Tejghetar, l-aveau pe musslu-Jeaume. Firma: la „Magasin Universel44. Treaba mergea strună. Când dădeau o înştiinţare, pe hârtie, tipărit sus în stânga, ucazu:
      „ Libertate & Egalitate sau Moarte!
      îngroziseră lumea!...
      Spătarul Moruzzi li-era binevoitor.
      Polonezii, Ungurii, Grecii de prin toate colţurile, adunaţi în Bucureşci.
      „Drepturile Omului44, tălmăcite toate pe înţăles.
      Cafeneaua: vorbe. Kosciusko a intrat val-vârtej în Varşovia, ba era să şi treacă!, sfânta-RivoIuţie a bufnit la Viena, a ajuns la Şiştov şi vine!
      Rhigas şi cei din Societatea Amicilor, vreo cinzeci la număr, răspândeau tot ce le năzărea — multe lucruri bune.
      Tot în vreme* aceea înfiinţează şi Rumânii din Transilvania „societâtia filosofâskă”, mânaţi tot de acelaşi gând bun de libertate.
      Transilvănenii, toţi pentru Francia. Alesandru Vodă-Moruzzi, tânăr, prea iubitor şi el de Franţuji, dar şi de viaţă, nu se arată. Consulii Rusiei, ai Austriei şi Turcul stau la pândă — ni4 de glumă!
      Tot Stamate, dumnealui, cu gândul să s-aşeze dânsul, stăruie ca Franţa să înfiinţeze scaun de consul la Bucureşci. Că nu era.
      Veminac, ambasador la Poartă, ne trimcte, în iulie 1795, pe Emile Gaudin. Cel dintâi prin partea locului. îi mijea mustaţa. Secretarul său, Montai, şi mai spârciu, douăzeci şi doi de ani, de-i avea. Amândoi, plătiţi mai puţin ca nouă mii de lei vechi la an, împreună. Nici cheltuială mare n-au. Ţară ieftină, s-o ţină Dumnezeu!
      Mult de lucru nu-i pentru cine nu pricepe. La „Pellet & Hoitolan44, stă Gaudin cât îi ziulica; pun la cale ce să mai aducă; accessoires-fanfreluehes-colifichets*
      Nu trece un an şi Gaudin e chemat iar la Stambul, apoi la Smirna. Pleacă singur.
      Ajunge.
      Trec cinci luni aproape.
      După ce-şi ridică şi soţia, plină, scrie despre noi: . .Virtutea aproape neştiută, acolo, iar obişnuita îndeletnicire: jocul!“. Iar nevastă-sa suspină, ţara ne-a îndrăgit-o, naşte după şase luni!...
      Moruzzi se lipseşte de Scaun.
      La Istambul, numai patru „dornici44 de Domnie aici. Fiindcă sărăcise ţara şi arenda era greu de împlinit.
      Patru, am zis. Hangertt, dragomanul lui Capudan-paşa Cuciuc Husein; Alesandru-Mavrocordat, învăţat cu vitele încă din arhipelag, de-acasă; Alesandru Ipsilante, cam bătrân, era, şi Mihail Şuţul, care o plecase din Moldova fiindcă venise Alesandru Vodă Callimachi să-i ia locul şi i-1 luase.
      Suta anilor se împlineşte, şi cu veacul încheiat s-au perindat, peste ţările amândouă fără una numai: şaptezeci de înscăunări!
      Forfota umblau. Mucarelu! cerea astfel, întâmplarea şi peşcheşuirea. Ipsilante soseşte în ţară pentru un an. Că ştie omul abia când vine, necum când pleacă.
656
      Consulatul Franţei căzuse în spinarea lui Montai. Băiat acadea. Ageamiu şi cam nepriceput niţel. Bobleţ. Aubert du Bayet, ministrul Franţei la Stambul, vrea să ne trimeată pe... ,tot pe Stamate, fiindcă e bun.
      Reiss-effendi-ul nu dă hatâr şi aşa ne vine, comisar vremelnic, unul Saint-Luce. Iar Directoratul ne trimete pe generalul de brigadă Carra Saint-Cyr. Cunoaşte şi negoţul. Stă cât stă, chibzuieşte, ne iubeşte,încheie vârtos cc s-aducă, ce să nu ia — pleacă.
      Pasvantoglu începe să lucreze împotriva Porţii, mai cu graiul mai cu iataganul, cu pistolu’ şi cu puşca. Faimă mare! „Bonapartele-Orientului”, u ziceau cu toţii — aşa-şi zicea şi el. Mulţi credeau astfel, Talleyrand credea abia într-unul.
      Vaillant spune că Gaudin ar fi fost prieten bun cu Pasvantoglu. Se prea poate. Oricum, e neîndoielnic că Franţa aştepta mult de la răzvrătirea lui — s-aprindă lumea.
      La Bucureşci, toate principiile revoluţionare sânt întruchipate de Bonaparte — aşa şi-l lămuresc, nu fără dreptate. „Mântuitorul Orientului", aşa-1 recomandase Rhigas pe la prieteni. Vezi bine, se cunoşteau.
      Generalul îl chemă la Veneţia.
      Cc-or fi vorbit acolo, dumnealor doi, nu prea se ştie. Sigur însă e că nu l-a sfătuit pe Rhigas $ă dea la înapoiere, pe la Belgrad ori că nu-i fusese cinstit prietin, fiindcă tocmai în oraşul ăla, paşa, care stăpânea acolo, judecându-1 prea zburdalnic, l-a scurtat de trup şi zile.
      Nu se lămurise lumea.
      Grecii, răspicat:
      — „Buonaparte? grecb din familia currât greţaska! ruda şi cu Rhigas, sau fusese. Mainot. din provinţia viteaza Mainal emigraţi din porunca genoveza tocmai la Paomia, sato micuţ lângă Ajjacio, atitica, tocmai! toţi un nume. Buonaparte", adica: kalomiros, adica: parte-bună. „Mulţi se mai gasesk şi astaz in Moreâ, rude bune, zo!”. Aferim!
      în decemvrie 1797, fu numit Flury consul la Bucureşci.
      Puterea Franţei crescuse mult.
      Ipsilante lasă moşia, pleacă. Vine Constantin-Vodă-Hangerliu. O să se împământenească — trupul numai, fără cap. Parcă ştie omul ce-1 aşteaptă!?
      Flury e poftit cu cinste mare pe la toţi boierii. Joacă, vânători,petrecere. Jupăniţele, măcar că mult iubitoare de împreunări, nu catadicseau să se ducă pe la ceilalţi consuli, însuraţi, acasă, — niciodată. Dau năvală la Flury, una vine alta pleacă, fiindcă e burlac şi fiindcă e franţuz — şi-i umblă limba! Nu ştia să joace cărţi, dar ştia $â facă curte, iar ai noştri, proştii, doar copii.
      Vin prin Viena şi se scurg în ţară, punere la cale la răscoală şi-alte nebunii, — scrise toate în greceşte, dar gândite în franţuzeşte.
      Valiii, paşalele, muhafîzii, principii capătă poruncă straşnică de la Poartă să vegheze aspru.
      în ziua de 14 flor6al-anul VI al Republicii, „una şi indivizibilă”, drapelul tricolor se înalţă pe magherniţa consulatului francez, din uliţa Işlicarilor. I-au zis „Uliţa Franceză”, pentru a fitirisi pe franţuz.
      Strada plină de norod — cască gura.
      Vin cetăţenii francezi să însoţească pe consul la Curte. Toţi sânt călări pe bidivii, căluţi de la prietini şi de la gazde. Buiestraşi pe ales cu câte trei perini sub chingă, coama şi coada împletite, ştergare la urechi.
657
      Zi de mai, binecuvântată şi cu soare şi cu lăcrimioare. Toţi voioşi.
      La ceasul zece, vine ofiţerul Curţii să-i spună, Eanevgheniei-Sale, aşâ, că Vodă adică abia aşteaptă să-l privească.
      Hury, încruntat, — dragomanul lângă el — îl întreabă:
      —   Cetăţene, unde e protocolul!?
      Ălălalt îngheaţă, o sfecli:
      —   Nu-i la mine, nu l-am luat, să fiu al naibii!
      —   Te întreb: care este programul cortegiului? răspunde! mii de draci!!
      —   N-avem, Mă... Măria-Ta...
      —   îl întocmesc acuşa,eu!
      —   Voia la împărăţia-Voastră..., — îşi pierduse firea.
      Gâta. Păse-mi-te îl avea,
      Hangerliu n-a schimbat o iotă, întocmirea cum cerea mezanul, cum se vede, chiar aşâ — au pornit:
      Fustuşii. Meterhanalele.
      Un taraf de lăutari.
      în capul a nouăzeci de cazaci, Polcovnicul oraşului; căpitanul de dorobanţi cu nou&fcci de dorobanţi cu ofiţerii lor, toţi primeniţi şi spălaţi curaţi.
      Pe laturile drumului merg câte doi postelnici, doi de fiecare parte. Răhtivanul, ftori-Pitar, ftori-Comis, tretipostelnic, Ceauşul aprozilor, Ceauşul lipcanilor; Marele-Portar cu toţi portăreii. Toţi s-ajute la rădvan dacă s-o împotmoli. Plouase, de Blagoveştenie, şi au rămas ochiuri... Trei căpitani ai Agiei de o parte, trei de cealaltă. Cinci ciohodari pe câte amândouă părţile, tot pă jos. La mijloc în frunte Francezii şi supuşii franţuji — nu noi — toţi călări.
      Rădvanul Domnesc tras de şase telegari acoperiţi cu cioltane, calcanele de argint şi pene la căpistrii. înăuntru, consulul Fiury, căncelarul Dubois de Saint-Maurice — mai fusese în colonii, — iar pe scăunel, în faţă, într-o rână, ofiţerul Curţii, smerit, stins,prăpădit. Căncelarul, în picioare, ţine-n mână sus în văz săculeţele de mătase, înăuntru: scrisoarea de acreditare, beratul Sublimei-Porţi,
      După rădvanul Domnesc, butca consulului, goală, să nu mai zică lumea că n-are adică trăsură, fiindcă apucase a spune; apoi altă caretă Domneasca şi după ea şase biqi ale Franţojilor, cu tălăngi mari şi câte patru cai — praful nouri. Boierimea la încheiere, în goană. Un taraf de lăutari.
      Lumea după ei, ca la urs.
      La scară i-au primit Marele Spătar Mavrocordat şi Marile Postelnic Costandin Şuţu, frânţi aduşi de spinare pân’ la pământ, mai să facă roata-n mâini. Apoi,Postelnicul al doilea; cochiii de casa.
      Au ajuns în sală...
      Era de faţă şi înalt Blagorodnicia-Sa Mitropolitul Dosithie Filitis.
      Domnitorul a scuipat iute ciubucu’, şi-a scos işlicul, a luat beratul, întâi, s-a aplecat — temenea. A cetit scrisoarea, a înghiţit cuvântarea, a mulţămit aşâ: iisea: şerbet; cafea, gebel — temenea.
      A scuturat imineii, — „slavă Domnului!*4. Se isprăvise cu bine.
      Se căraseră, şi toată leota.
658
      Mai dihai primire opt ani mai târziu, în Moldova. Louis Parrant, la Ieşi, se înfăţişa la Curte.
      Prin iulie trecâ prin ţară, în drum spre casă, cetăţeana Aubert du Bayet, soţia ambasadorului Franţei la Stambul.
      Primirea, o sărbătoare! un fel de „10 Mai"...!
      Din ce-1 iubise lumoâ, pe Flury, mai mult îl iubea. Fericirea asta ţinti din mai până în septemvrie...
      Bonaparte intrase în Egipt. Ajungea astfel, şi fără preîntâmpinare, vrăjmaşul Porţii. Din porunca ei, tocmai când se pregătea Flury să se ducă la Eldpatak, la băi, era toamnă dulce, fii înşfăcat pe la spate de Turci.
      Abia începuse să se închege legături simţite, aprinse. Dar scânteia pornise.
      Apoi Câmpineanu fusese la Spa, la ape. Şi-şi mărturisise acolo cu condeiu’ dragostea şi precădereapentru gingaşele cucoane franţuzoaice — obiceiuri noi! Cel căruia se spovedise, un franţuz, cu lacrimile în ochi îi spuse, la rândul său, cât de mult ne iubeşte ţara şi cât de adânc fusese zguduit când,Ia Zimnicea, trei ani înapoi, i s-a servit la masă... muştar franţuzesc! îl mâncă cu patrotică poftă, jurând să ne iubească-n veci !
                          son âme attendrie,
                            Du moins pour un instant, retrouva sa patrie!14
      Noianul de tipărituri ce soseau prin Viena necăjea mult pe Turci.
      Bucureşcii ajunseră focarul elenismului înverşunat. Se cânta pretutindeni, în ţară:
                            uDeşteptaţi-vă copii ai Elinilor,
                            Ziua gloriei a sosit!"...
      Rouget de Lisle,în limba lui Periklfcs!
      Turcul ni-era şi plaporaă şi vrăjmaş. îl înciudau Grecii cu sforăriile, dar îi trecea necazul iute.
      Napoleon n-a avut prilejul să ne cunoască fiindcă, în 1812, când a pornit război împotriva Rusiei, Scarlat Callimachi,poate şi Ion-Vod£ Caragea, ar fi îndrăznit dumnealor $ă-l ajute, pe împărat, dar Turcul bă! Şi de-aia am stat cuminţi.
      Sau că supărat, ori ca să se împace, Napoleon ne-a hărăzit atunci Moscului, pe noi şi ţara toată. Ne mai dăruise, nu e vorbă, şi înainte: după Tilsit şi după Erfuhrt, odată.
      împăratul Alexandru ar fi primit peşcheşul — poate, de i-ar fi venit pe turcească tavă, baclavâ.
      Turcul ne păstrase să ne dea îndărăt tot nouă, când nu ne-a mai putea ţine. Nu prea dâ de voie, din ce stăpânea.
      în sfârşit ţarul tuturor Ruşilor luă, din cât fusese îmbiat de Franţuji, să ia, abia o zakuskă, o gustare mică: BASARABIA.
      O înghiţi toată. Era a noastră!!
      Din toată frământarea de-atunci ne-am ales cu atâta ştirbire, numai, fiindcă din norocire alte pricini mari şi alte necazuri năpădiseră ţara şi fiindcă ne dădăcea Turcul.
                              Cap. XIV
                         DRAMATIS PERSONAE
               Moş OPREA ISPRAVA GLIGORIE AL STANEI Ciuma —
               Lume, putină.
                                               Locul de privire: 1797
                         Pe Ia ma’alalile Târgului şi prin prejurimi, afară.
      <^5oală grea, în 1689. Se sparg Bucureşcii. Toţi fug care încotro apucă.
      Se ostoieşte iar o vreme, vine iar şi mai flămândă, câţiva ani după lăcuste.
      Nu mânca grăunţe, mânca om!
      Săturată,pleacă. Vine iară. Tot din zece-n zece ani,lege. Lasă lumea să mai crească, vine-apoi de o culege. Alteori, vine înjugată şi cu Foamea. Cad drumeţii lângă garduri, istoviţi de nemâncaie. Ciuma cată-n aşternuturi, nu-i sfiioasă, îndrăzneşte pan* la scaunul Domnesc.
      Mai o vreme înainte, Vodă Ion Mavrocordat îi cade pradă. Ori că piere din otravă?...
      Mai grozavă, năpăstuită peste ţările amândouă, în 1736 — an în care târgul de la Lipsea nu se mai deschide, fiindcă Ciuma vă că vine şi acolo după târguială, fără să plătească.
      Mor în capitală, numai, peste treizeci de miiî numai popi vreo două sute, arhierei vreo trei.
      Mor, în toi, cinci sute la zi în plin.
      Leacuri fel de fel: descântate şi de luat şi cu care să te ungi.
      Iei papucu\ numa’ talpa o usuci, iar papucu’ îl arunci. Iei din talpă doar călcâiu\ talpa o arunci. Călcâiul pe foc pân’ se vântură-n cenuşă tot. Iei din candelă o lingură, cu stânga, plămădeşti cenuşa şi te ungi cu alifia unde te-a ajuns chelia. Creşte părul stuf! Bună de năduf, de coleţ, de urticare, de brâncă, tremurici, bună şi la ţâfnă şi la ciumă.-Numa* bine să te ungi, nu pâ gură! Şi de-ai norocu’, cine-a purtat papucu să fi călcat, cân’ ţi La dat, în noroc proaspăt, scapi. Dacă nu, te duuci!...
      Sântu-Visarion ne scapă de locuste. De pe ţarini le trânteşte, stolu* tot, în Dunăre', buluc.
      Din 1760 şi pân* la termenarea veacului, Ciuma, ori că supărată, săturată-n altă parte poate, n-a mai fost decât de patru ori. De trei ori în grabă; şapte ani până să se încheie veacul, vine, stă vreo patru ani, îmbucă.
      Lumea? lume. Ce să zică? Treci pe stradă, cade unul, altul s-a cârcit de tot, jos lângă ulucă. Faci o cruce, treci 'nainte, — „Ce-o să-mi facă?! Ia, o moarte şi-un cârlig m-aşteaptă!14.
      A rămas şi vorba.
      Cei pe cari boala-i încercase, prea puţini, tămăduiţii, dintre ei şi printre Craii-de-Poduri se alegeau şi cioclii. Morţii îi scoteau din case cu cârligul ori cu cangea şi târâş prin curte până la căruţă. Zeama, dâraă... Drum şi snoave. Groapă mare. Varsă încărcătura. Var nestins deasupra, varsă. Unii ţipă,ori se scoală, alţii dorm... Cioclii cântă. Câinii urlă. Ciorile.
      Socoteala de ispravă o dădeau cinstit la Cârmuire, scrisă:
      „încărcat-am doisp’ce morţi, îngropat-am numa’şapte, fiindcă cinci s-au trezit şi au fugit."
      Pagubă — năduf.
      Uliţa frântă. Au tras în curmeziş şanţul. Plin de ciulini,cătină, scaieţi,mărăcini. Să nu mai treacă nime. Porţile ’nchise, moloz, bolovani îti poartă, uşile zăvorite, hârtie albastră lipită pe geam, să nu intre Ciuma.
661
       Se păzesc bieţii oameni! Fum parcă-i ceaţă, groasă. Ard băligar s-o afume, dac-o îndrăzni să s-arate.
       Linişte parc-a murit pământul!
       Boalei nu-i mai zice„ciumă“, ii zice: Sfânta. Gâdilă şi biet rumânul, ce să facă? să se ia cu binilb.
       Copiii ciorchine în poartă — să vază ori să asculte.
       —   Birali-birall...!, trece doftoru cu lada, strigă,îi întreabă:
       —   sănătoşi-sănătoşi, bre?
       —   toşi! ’toşil! şi fug pârşii mici în cas’, aleargă toţi grămadă.
       Alde a bătrână, baba-Mitra, rămăsese numai ea. Năpădită, zace-n şopră. Mai gemea. S-adus...
       Vin s-o ia.
       Copiii roată, — deştu-n nas, sfredeleşte minţile. Se ţin toţi de mână. Nici nu spun nimic nici nu plâng, ochii în pământ, oftează...
       A mai răsărită dintre ei: Marina, nouă ani. Le şi soră, le şi mamă.
    % — Hai cu mama, îi bagă-n casă.
       Sfânta umblă, zice-se,pe uliţi. Leap-leap, calcă larg pe două labe mari de gâscă; cum te uiţi la ea, gâta! şi te-a luat. Intră şi prin curţi şi pe la săraci. Alteori grăbită, cocârjită, cu genunchii sus la gură, despletită, ochii groapă,faţa strâmbă, colţii arată,pieptu-n valuri, ghearele..., trece ghemuită într-o căruţă. Buccelele numai tidve de boieri sadea, obezile din cosiţe de fete mari, leocile din ţurloaie de flăcăi, osia din oase de voinici. înhămate Jalea şi cu Naiba, trag Năpasta.
       Prea fudulă să se uite, Sfânta, ăi pe jos şi cei săraci scap-o zi nevătămaţi — până-i întâlneşte iar.
       Nici să fugi, nici să stai!
       Craii-de-Poduri dau năvală-n curţi să... vadă şi să fure.
       Neisprăviţii de boală,pătuiaţi, ascunşi pe brânci,păzesc casa, — părăsite casili — sar cu dinţii-n beregata lor, şi de teamă. Trosc! cu toroipanul drept la mir, ori că cuţitu-n burtă. Hodina gă-ta! Jefuiesc şi pleacă.
       Maalaua Bălăceanului, ia Biserica-de-Jurământ, a mai prinsă de boală, stinsă, cotropită.
       într-o curte lângă Pod, toţi sânt duşi, — numai o fată, fată mare. Nu-i zăcută nici bolnavă. Ţipă să răstoarne curtea. Graii-de-Poduri, opt păreau, vor s-o... Nu vrea fata! Vor s-o îngroape, chiar în curte. Sapă groapa, zic cu toţii că-i atinsă, ba că-i moartă.
       Fusta ruptă-hoşmănită; fata strigă, ţipăă...
       Sare lumea, vin s-o scape, îi pun pe goană. Cioclii fug.
       Alteori, nu-i vede nimeni...
       La Carvasară, la lacul Şuţului, lângă puntea de nuiele.
       Zi de vară. Zfipuşală. Luna Iu’ Cuptor. Cern’, plumb topit.
662
      învârteşte-n zare o gaie mare, piuie ca puiul, ochii, ce să fure, cată-n jos şi ciocul. Berze negre.
      —   Semne rifcle!, zice lumea.
      Câte una, câte două, .— aripile înţepenite, plută în văzduh, gâtu-ntins, mişcă capul şi privesc în'jos:
      Călugăriţele. Dau roată. Prohodesc din cioc, îl bate. Toaca.
      Urlă un câine — simte.
      După geamul afumat miorlăie o pisică, plânge.
      Casa-nchisă.
      Goală curţea, — numai Ţinea lui Vişan,ţine-n braţe un ghem de om. Patru luni. Suge.
      Ea oooftează... A bătut-o Dumnezeu. Soţul, cinci copii şi slugile toate, toţi muşcaţi desemn, luaţi...
      El şi trei copii avură parte de cârlig. Unul, ăl mai mare, să-l mai ştie lângă ea, und’ s-a frânt, pe prispă, 1-a-nvelit c-o rogojină. Furnicar, pe el!... Iar băiatul ăl mai mic, stins acolo în bălăur, în grădină. Strâns un muşuroi pe el, strâns de mâna ei. Când s-a dus să-l vadă, îl furase câinii.
      De cu sear’ a prins-o setea şi-o sfârşeală... Uimele la subţiori şi ce sete, Doamne! Apă, n-ai cui cere. N-are tine să-i aducă.
      Jos, Dâmbovicioara, curge firişor de apă. Malul, lângă poartă. Pleacă şi coboară, cu fetiţa-n braţe, să bea apă.
      Copiliţa, lângă ea în iarbă, cât un pumn.
      îngenunche, se apleacă sprijinită-n palme, bea. Bea, bea-n neştire, nu se mai ridică. Capu-n apă. Apa curge, spală moarta.
      Plânge peste mahalale, ţipă...
      Lumea cată-n sus, se închină. A furat-o gaia mare. Zboară udugaia cu fetiţa-ifgheare spre pădurea Cotrocenilor — ciocu-nfipt în came. Tipăăăă...!
      Mor mâţele, mor şobolanii şi găinile, oamenii, ca puii.
      Câinii urlăăă...
      Mor şi câinii.
      —         Hart-hart! Bieazule, uuşbr, Puico, ho-hbo, Duşman, hb! boala dracului, mâncâ-te-ar lupii! hb, feţii tatii, ho... A-şăa,Gligbrie, acu’ la a ta, taică...
      —         Hi-hii...! bnr, hăţ-hăţ, bnr! Cocoş, hd-huâ! fîr-ar de muşte! ho-hoâa! pobrigania mă’!...
      Au scos căruţele amândouă, din şleau, pe prag la drum. încărcate cu lemne.
      —         Nu-ţi înţăleg caii vorba, că nu sânt oile nici vacili să le dai cu hoâa! sântără caii, măăă...! şi clatină capul.
      —    Pornim, moş Opreo! hai!
      —          Moş!? hm..., pă* că şi codiu-i moş şi ie verde! Să pornim?... Iaca nu pornim! Graba strică treaba. La ce pişcă musca?... Hai-hat! atâta vorbă ’noaşteţi voi, mânjilor, şi cân’ daţi dă greu: nazatl Ia-n priveşte-n slavă... Vezi tu.fătule, în zare colb, înapoi departe, balauru’ ăla negru? 81a-i iaz! tot un drum cu noi ţine şi de-om und acu, pân’ la puţu’ Catrangiului ne soseşte, că-1 mână Băltăreţu* din urmă şi toată vărsătura pe noi, ne udă ciuciulete!
663
      —   O fi, tată Opreo, păi ce ne înveţi?, sd scarpină după ureche*
      —        Uite, dă-ţi drumu’ la bidivii să-i uşurezi, împiedică-i de le cunoşti vr’o şucâ cumvâ, io-i desham pe-ai mei slobozi, că nu să răznesc tartorii de mă ştiu locului iar noi ne-om adăposti colo sub gorun, căişorii-n crâng şi lemnile-n ploaie, că le-a deprins de mici pădurea cu leoarca. Şi când s-a scurs noru,că nu ţine mult, iaca şi noi gâta, pornim cu gâmiţa, cum ţi-a fost vorbirea.
      —   Uit* că pică... t prelinge podul palmei pe frunte,
      —   Păi ce-mi râşnea gura, hai? Dă grâba!
      î-adeshămat pe câte-şi patru, le-a mângâiat botul, le-a suflat călduţ în nări, le-a tras, le-a întins urechile, — „paşol, copii !“, le-a bătut din palme.
      Fulger, roibul cu felinar, înainte, Voios şi înţelept, cată să-i strângă şi după el tustrei şi murgii lui Grigore, doi,în urmă, împiedicaţi, hâp-hâpp* * *, s-au dus prin desiş, spre poiană, să pască*
      A scos opritorile din chei, a tras şleaurile de funie de pe comăţele şi cu spinările, hăţurile şi căpeţelele le-a dosit în căruţă, toate laolaltă sub cergă,
      —   Da’ dichisu ’tăliţă?
  «^ — Au... 'mas pă cai, să le am dăgrabă...
         Rău! tată, rău! şi de nu ţi le fură, se 'tâmplă, mai rău! cade şi să betejeşte vita. Pălăvatic f&şi! Să nu mai faci âstfil de nefăcuta, că pierzi pâinea şi icareturile şi rămâi de poveste, m-auzi?! Graba strică. .*! Şi al' dată să pui mai cu măsură-n căruţă* Cam costilivi caii şi-i dujmăneşd prin afarv din cale!
      S-au tras sub tufan*
      A privit în sus, s-a aplecat, a măturat ţărâna cu palma, a suflat peste vatră şi s-a aşezat jos, turceşte, spinarea proptită de trunchi*
      Grigore stă în capul oaselor, bărbia înfiptă-n genunchi. Alături. Feriţi din vâm. Hodinesc, să-i dea răgaz vremii să treacă* SfântuMlie, taman hramu lui, cotrobăie norii, urruie.*.
      Oprea se închină.
      A început să curgă. Plouă cu băşici* Toarnă.
      Zăbraie de apă. Duf proaspăt — mirosul pământului* Abureşte ţarina. Urmele roţilor pline, creastă de noroi gâdilă apa. LScărie.
      Moş-Oprea Ispravă mestecă-n gură o rădăcină de orajniţă:
      —        Sireaca! răcoreşte ţelina. înjură ei căr’raizarii, da’ leagă porumbu’, dă-i Doamne!..., se-nchină.
      Cum îl arată şi porecla, e om socotit şi încercat, îl arată vorba.
      Căciulă ţurcană seină. Pletele ninse şi sprâncenile, stufoase. Ochii albaştri, mici şi păcăleţi. Faţa roşcovană* Mustaţa pe oală. Dinţii mărgele. Barba rade* Nu lasă cojocul cât îi tot anul* Şalvari* Botfori de iuft cu carâmbii creţi muscăleşti şi cu scârţ. Calcă pe şaptezeci* Sări tot dai cinzeci de ani* Mărunţel şi îndesat, buturugă de om* Zile şi nopţi petrecute afară, multe. Chirigiu. Nu lasă fişca din mână, nici răbojul din brâul vişiniu* Catastihul lui* Om umblat. Pe la Craiova, Severin, pe la Focşani, la Bacău, la Bârlad, la Braşov, Ia Giurgiu şi la Ruse a fost* încotro arată crucea cu braţele ei, în patru colţuri ale lumii l-a frământat drumul. Şi ziua şi noaptea şi vara şi iama şi pe ploaie şi pe ninsoare şi nu i-a luat sănătatea* Dimpotrivă*
      Grigore al Stanei. Deşirat ca un plop. Oacheş. Supt. N-are nici treizeci„ de unde! da’ arată trecut. Izmana, cămaşa, brăcinarul, pălăria şi traista, goală. Sumanu’ l-a uitat acasă. Cărăuş proaspăt. I-a ieşit meseria înainte, că i-au venit de la bunicu căruţa şi caii, numai doi şi boi de arâneală. Molău şi îndoit.
      —   Vremuri griele, oftează.
      —   Paianta în mâna Domnului.
      —   Vinnuma’ riile...
      —   Frânge-ţi răboju. Nu mai cobi!
      —   Moare lumea...
      —   Moare de unde ie!
      —   Se prăpădesc copiii...
      —   Şi bătrânii au dreptu’ la viaţă! S-alege vătămătura.
      —   Dacă muierea ar fi iepuroaică, da’ naşte rar şi puţini.
      —        Scroafa fată zece purcei, căţeaua şapte căţei; nici stol de porci, nici herghelie de câini. Oaia, sireaca, fată câte unu’ behăie imaşurile de turme. Câte unu naşte şi fomeia şi viermuiesc uliţill de plozi, — de unde ai scos-o că piere lumea?!
      —   Se taie pădurea...
      —   Da’ n-ăi vrea, Bizuire, s-o încingi cu funia, s-o cari sanie la târg?!
      —   Dacă n-o mai ploua se chirceşte porumbul...
      —         Halal! mintos ieşt’ dacă zbieri dă foame când îmbuci, nu te-apucâ năsomnu’ cân* dormi?
      —   Neudăclăile...
      —   Le întorci.
      —   Dacă s-a pus ea vremea... Ia vine şi iama curând.
      —   Şi după ea primăvara, nu? da’ mai vă!
      —   S-au scumpitără lemniie.
      —   Semn că se caută.
      —   Drumu’ greu...
      —         Roagă-te lu Dumnezeu să nu cari gol, dacă te-a vrednicit cu meseri’ asta, posocosule, învaţ-o!
      S-au întâlnit o săptămână înapoi, la pădurea Hoţilor şi de-atunci au făcut drumul de trei ori împreună. Vin de încarcă lemne ieftin şi le vând la târg. Preţul, bun.
      Moş-Oprea ţine în stânga o nuia şi cu ciochia înfloreşte coaja cu bibiluri.
      —         Toieguţ lui Stoichiţă, băiatul fii’ă-sî, să nu viu cu mâna goală, acas’ ,că m-aşteaptă-n poartă, dragu moşului, când mi-aude cbiotu şi cântec îl:
                               .. .Uşurel şi apdsâat Ca fetiţa la bârbăat.. J Hii, Fulgere, hm!.
      Se crede mânând, — „hăi?“. Ălălalt fluieră gol.
      —         Ţipă, bre, şi tu un cântec colea, nu-mi mai fluiera, Gligdrie, a pustiu că să stârpeşte Puica, şarga din stânga de cedău, n-ai prins că-i plină? Unde-ţi-s ochii?!
665
       —         Ia mă gândesc... Mâine e anul de când s-a prăpădit Ionică. De trăia împlinea trei anişori.
       —         Alde tata de mai zăbovea şapte ani numa* îşi încăleca viaţa pe trei veacuri. Era om însurat când l-au tăiat Turcii în patru pe Vodă Brâncovdanul, la Ţarigrad, acolo, şi pe fecioraşii lui, păgânii!
       —   Dacă trăia Ionică... , oftează.
       —         Era printre vii, ştiu. Da’ fi’ă-ta, zici, are cinci ani şi spui că ţi-a dobândit ieri nevasta un pui de voinic?
       —   Doi. Şi o pagubă de fată.
       —   Şi tot supărat pe Domnul?
       —   Nu..., da’ mă gândesc, ca omul...
       —   Ca neomut ca nesocotitu!
       —   Joi..., pomană lui bâtu. S-au plinit şase săptămâni de când a închis ochii unchiaşu.
       —         Moş-Pâiâială? cin* nu l-a ştiut pe Lincă Bicu?! a-noos! îl uitase Nemiloasa, l-o hi agiuns rându. Ce? io iram vătui şi pă iei îl lăsase hora, om însurat.
       —   L-a luat Sfânta...
   ^ — Guma l-a ajutat doar* să plece, băiete, că nu se mai îndură. A fost, ce-i al lui, om la vreiilea lui, cam arţăgos nu-i vorba şi cam cicălitor, pârşu, dar... Bată-1 norocu* pe unde i-o cerşi sufletul! când urnea târâş din loc i se poticnea genunchii de sună ca nucile goale şi-i pârâia duruilurile burţii-n urmă de-i umflau turii butie şi ochii tot îi mai scăpărau când vedea trup de fomeie. Bălos luciu mare! Era iute ca hreanu,mi-i seameni.
       —   Cu dumnealui ne mai ajutam...
       —   Nu te mai blotocori, nu-ţi mai căină propteaua. Era putrezită!
       —   Pe taica nici nu l-am pomenit, ooftează.
       —   Ţi-a încolţit de mic amaru în suflet. Nu ie bine! Lutăreşte-ţi firea că doar rumân ieşti!
       —   Aşa m-apucă şi pe mine... ia aorea. Uite, simt o opreală, o sfârşeală...
       —         fn furca pieptului, hai? Am mai auzit... Să ştii şi una de la mine: beteşugu, băiete, ie în lada cu gânduri, acol5 sălăşluieşte ea scrântitura. Scutură-ţi, măre, devia şi umflă pieptu, umple-1 tot cu prospătură şi cu nădejde. Viaţa ie luuungă! n-o mai încărca cu pricini. Fii stejar! nu gol ca plopu, c-ajungi lingură de pomană, tacâm de tureatcă!
       —   Că bine zici, tată-Opreo, dar mă gândesc...
       —   Şi că dă-Ie puzderiilor dă gânduri! că n-ăi hi gândaciu, iest* chirigiu!
       —   Cu scăldătur* asta iar o să vină năundaţii...
       —   Şi ce lighioni sânt alea?
       —   Răvărsări de ape, zic inginerii...
       —   Hâ, aşaa le ziceţi voi acu’? şi ce ie cu iningerii?
       —   Inginerii! păi ăia dă sa pricep să strângă apile, nu?
       —         Hâ, suiulgiii!? vrai a spune?, oftează, or veni şi tulburatele. Ce n-au mai fost? şi ce vine, pleacă. Am pomenit io Dâmboviţa borţoşată ca Dunărea, de săturase maalaua Caliţei şi tălâzuia în coama beilicului şuvoiu şi pe ulliţa Işcarilor baltă şi curgea Nepotolita cu coperişuri de şiţă pogorâte tocmai din munte, cu leşuri bârsane umflate şi ce şărpărie, Doamne! fluiera cozile iadului de-ţi lua auzu, dă să fricoşase lumea căţărată toată pe stufu* caselor.
       —   Tot mai bună o vreme cu soare..., se întinde, caască.
666
      —        Bună... să te împuţi Ia umbră! Ascultă, nepoate, zi slavă la ploaie, că ailant-o ai mereu, năchieraată. Că tu nu ştii ce-i uscăciunea, fereşte-ne, Doamne! că-mi spunea bietu teica, să-i hie ţâr’na uşoară! — se închină — cică abia se însurase, hei, dămult, or hi de-atunci ia cam câţi ani am io acuş, a fost o pacoste de secetă năstraşnică de să secase şi măduva în rădăcina sălcii şi făptura râmei sub dungile pielei şi s-au stors toate izvoarele de se cârcise până-n temelie fini* de iarbă ca flocu\ de spunea bătrânii c-o să prelingă flăcările soarelui pământu’ curând, aşa pârjol, neică. Se istovea vitili că le sorbea arşiţa viaţa din vine şi numa’ privind aşa le crăpă apa din ochi hiartă şi li se fleşcăia copitele. Uite că speriarăm ploaia!... Puţin, până s-a ogigi niţel şi ne luăm drumu*. Şi cum ziceam, da, şi după uscăciune au venit şi lihneala !... mureau satu* cu totu* de foame, pastramă!...
      —   Parcă cu Sfânta o ducem mai bine?
      —         Asta-i boleşniţă, nepoţică de boală, coada numa’. Au ce ştii tu, prâsleo, da’ să-ţi spună moşu\ ascultă: văzând şi io cu ochii multe-am văzut... Ia mă făcusem mărişor, umblam pă zece, şi cu ea am crescut, cu haina. Atunci... aia Ciumă! ştii tu ce zace sub spinarea gorganului? încă pă dă trei ori atâta îmbulzeală cât cuprinde întinsurile Bucureştilor az*. Şi tot mai lăfăieşte lumea, că ăl de-a durat-o s-a milostivit s-o ţie. Şi te miorcâi ca crişăle, socoti c-ai încheiat viaţa acră, amarnică, hai?... Fleacuri şi gărgăuni! Apăi câte-a trăit taicu> şi ce ne spunea!... Vezi, alde bâtu’ fuse poşlujnic, să ţinea adicătelea de casa lui Costandin vel Aga Bălăctiiul, de îl avea boieru> mai mare peste mai mici, la moşie la Văcăreşci undi vă, pan9 nu l-au despuiat Vodă Neculai de moşie, şi ăla a văzut multe... Şi din câtele mi-au spus şi din nenumărate pipăite de mine, să ştii, vremi-grele au trecut!
      —   Lumea crede ce-i abate, că ie proastă, tată Oprco.
      —         Frica o prosteşte, fiule. Ciuma, hă? păi nu l-a cules dumneaei şi pă lanaki-Vodă din aştemutu’ Domniei? şi oraşu’ nostru tot n-a stat în loc, precum nici soarilC. S-au surpat alia vechile şi au durat oamenii maalaua Foişorului, mândreţe! şi hăuia lumea de veselie ca şi acuş, cine poate — nu? Apăi... nu călca ţara şi târgu* şi alte nărăvaşe ciumi, hă? Ordiile nelegiuite ale paşalelor din Dii, din Silistra? Oprelişte mare! de să furişau fomeîle în tainiţe, acolo dobândeau şi stăteau cu copiii. Că eram... ia la anii tăi, feciorule, şi s-auzise c-o s’ să-nnoade pacea la Beligrad, c-aşa să pecetluieşte ca trânteala între câini, todauna iese uhu fu’... Zic, când au intrat, măre, Osmanlîii şi-au jăfuit târgu*, Doamnee! Că făcuseră mecet la sânta Mitropolie de să rugau spurcaţii acolo, după ce-şi ibricau cotolanele-afară unde lăsau şi papucii, văzut cu ochii mei! şi icoanele noastre sfinţii cu ochii suliţaţi şi din ceasloave zbură vântu frunzile smulse pe măidane. Au crezi tu că în Târgu-de-Sus,îh Târgu-din-Năuntru şi pe de-a rându1 nu mai forfotea lumea? că înţărcase chilomanu? Aşi! care după treabă, carele după bucurie şi tot precum a mai fost: Marţea după luni şi joi după miercurea iar după toamnă, iarnă. Apăi băjenii, surghiunuri... Noi ăştia mărunţii scutiţi. Fîştecare cu norocul lui. Şi mai demult câte!? Cântă:
                                     — ,f Verde! verde! sti-ri-goi.
                                     Să ne-ntoarcem înapoi... / “
      Ia... Ia Colibaşi ie un cocioc,îi zice „moarta",în preajmile lui un prăval marc, adânc, plin cu apă. Acolo nemereau, dămult, lâcuitorii spăriaţi. Veneau dibdil noaptea să se
667
pituleze,de frica Tătarilor-Jidovi, aciuiaţi în ţară. Că m-am tâmplat acolo, mai anţărţi.când s-a dibuit un hârb de-alea groasilea. Semne din vremuri! Iar la noi, pâse-mi-te, oraşu’ tot stă oareşicum bine. Da’ focuri?!... Ardea maalalile tot cuprinsu’ lor, tot la trei, Ia patru ani, până-n pământ rase. Foc!! auzeai, toată noaptea luminăţii, se cădea undivâ să spargă limbile iadului întunericu’.
      —   Parc’ achşi?
      —        Fleacuri, tată, fleacuri! bSznăi!... Uite, pogoram de la Râmnic... Apăi păruială ce am văzut io între egumenii argeşan şi egumenu’ câmpulungean.cu Aninoşan Mitrofan, caier toţi călugării şi o gură ş-un răcnet! şi-şi prelucrau sfinţii şi sfânta cuminecătură şi anafura şi mucenicii şi născătoriile toate şi vii şi ale moarte şi pe Mântuitor, aşa sudalme păgâne! şi zvârrieau cupotcapiile.cu imineii şi cu scuipatu’ şi miruiaucu cârjile spinările sfinte şi cu ciomagu’ şi cu călcâiele, numa* pentru vinu’ ce toţi aveau în viile din dealu* Piteştilor... Doamnee! ăla rizbel,nu alcevaş! Păi nu s-au apucat să schimbe drumul? sfântu’ drum, auzi?! ăl dă trecea până-n pasu’ Branului tocmai, l-au mutat cică s-ocolească cârciuma ăluia, să nu-şi mai desfacă adicătelea numai unu vinu’, că numa’ ăla lua banii, zbierau. Parcă n-ar hi dreptu' crâşmii să privească din şosea? că la drum te încinge ea săteaţ... Dumnezeu ştie cum i-a împăcat Divanu’ şi boierii, că cerea să răstoarne ţara toată. Era şi pricină mare! Uite, fu ca ieri, nu-s douăzeci de ani împliniţi încă.
      —   Tot mai ghine az’, zău! tată Opre...
      —        Mă, Gligdrie, tu nu ştii ce-a fost înainte vreme! Bordeie dă abia îşi săltau cocoaşa de pământ la soare şi alia rare şi în jura’ lor pădureă nalba şi cucuta de făta lupoaica şi-şi creştea nevăzuţi puii, iar aricii ca scaieţii, sobor,de nu puteai ţine horătanie. Şi-acu*? dai o mână de parale, cât apuci ia cu deştile şi capeţi zapis, „loc ohavnic în Bucureşti undivă " cumperi cu slovă. Anevoie să-l afli până-1 găseşti, da’ de l-ai dibuit după îndelungă frământare şi dacă ai seu, durezi în toată voia cocioabă sau casă, că la bordeie nu te mai trămite gându.
      —   Aşa-i! că bine zici, tată Opreo.
      —        Deh... şi cu asta crezi că s-a lămurit, hai? Da’... o hi treizeci de ani, când au venitără Moscalii cu polcovnicu’ Karazin, că din vreme’ aia obişnuiesc io cizme. Ce beţie! ce hoţie! ce curvie! şi bătaie, mămulicoo...! de i-au pus şi lu’ Gligoraş-Vodă mâna-n gât, iar beciurile de Jos şi prin vechile odăi ale Seimenilor se strângeau toate otrăpile şi lepădăturile târgului şi toţi grecoteii vântură-lume la Curte a-veche-i aflai şi a frăţăluit muchelemeaua aşa până Ia veldtu 73 când s-a primâvărat.că tot venilu’ vinăriciului de la viile din dealu’ Bucureşcilor numa’ dânşir-1 beau. Tot. Că la timpu’ ăla stăm lângă biserica Ghiormei, nu aia a jupănesei Caplea carele s-a vrednicit monastue a hi, dar colo unde au săvârşit Turcii blăstemăţii. Bâjbâia liftele în Bucureşcii noştri, da’ tot ei bieţii au scăzut şi apăsarea, că înainte vremuri, vezi, luau plată silnică mare din ţară şi bucate luau şi vite ;i muieri şi fete de la osândeau fomeile lor şi copii duceau pentru ostie. Turcii, başca de bănet. Aşa a fost demult şi capul de nu se supunea lor, zvârr! îl curmau de la gât. Apoi zorbalîc n-a fost? de-şi lua beii tălpăşiţa şi lădiţa şi să te păzeşti! pe und’ apucau, iear pe alţii-i trimiteau teker-meker de nu le mai aflai Urma. Vezi tu, să răsfaţă şi az’ multe năţii de oameni, că ie ţarăplină.
      —   Ieste, tată Opreo, este! că nici nu s-a pomenit ţară făloasă ca a noastră!
668
      —         Să trăieşti, Gligoriţă, să trăieşti! tată, aşa te vreau, fiule, deşteaptă-te! că n-a hi hărăzit astfel numai pentru iabraşi şi caţaoni, fir-ar..,!, — sfrejuie nuiaua, o scurtează, — nu toiag, coderie. Bici am să-i fac!
      —         Păi drept spui! că şi dumnealor am aflat că aşa le sună cântecu’ la deşteptaiie, că doar’ de ci mă frec toată ziulica când duc lemne la alde Gerău.., al Vetii.
      —   Gerău?... ăla-i bitang, săminţie de bucătar, din franţoz, spunea tata.
      —         O fi, că mai vine p-acolo şi unu’ de zice i>o să împartă el averea stăpânilor şi pământurile şi casilî...
      —   Cine ’mparte parte-şi face!
      —         ...şi numai lamojicime să Ie dea,spune. Unu... ăla... Uitulan,cănu’ş’ce creştin o hi, îl cunoşti,1 tale?
      —         ...’noosc! Cam goneşte după vrăbiile bălţii, că nu-s patru zile, m-am nemerit să trec pe la lacu lui Dura...
      —   Care?
      —         Pe la smârcu Cişmigiului. Şi Ortulanu tău acolo, stârcit la viroagă, jindea după broaşte şi nu m-a pus de i-am ameţit cu fişca o traistă-ntreagă plină? Cum o pocneam cu biciă să crăcea pitpalacu naibii pe spate, numa* broscoi din ăia verzi mari, I-a luat şi fuguliţa cu vânatu acas\
      —   De descântec... broaştilî?
      —   De burtă, mă, să le mănânce!
      —         E-ei, asia nu-i de foame, tată Opreo, o fi vr-o boscoană?... ori c-a venit cu năravul din ţara lui, păsemne, scuipă.
      —   Fieşcare naţie cu dedania ei. Aşa, zău! cu bietele orâc’căite, le urcase la preţuire.
      Da’ tu nu l-ai apucat pe Giuzep Talianu, ăla de scorbea la piatră. S-a prăpădit.
Dumnezeu să-l ierte! Că multe păcate...
      într-o zi nu vine la mine, că vecini stăteam şi ia că mă roagă şi ce mă rugă! .. .să-i vând o pisică...
      Chirigiu sânt, da* nici giambaş nu m-am scăzut şi nici pisigîu nu eram. Cum să i-o vânz? mai mare ocara! aşa că i-am dăruit-o, că, vezi, pisica noroc la casă poartă şi de-aia crezusem...
      —   Da’ cum altumintrelea?
      —         Să veezi... Cum mă ceruse să-i car neşte piatră de la Giurgiu tocmai, de la canaraua turcească de dincolo, trec gardu* pe puntiţă la iei. îl găsesc lângă şopră aplecat, cu palma dcştile furcă după ceafa cotoşmanului,în ailantă mână o custură plină de sânge... Creţu, săracu’, că aşa îl chema pe pisoi, zvâcnea spinarea şi bătea cu coada lăturile şi ghearele răsfirate zgărăia pământu*, îi horcăia sufleţelu’ şi viaţa din el boise ţărâna. Mi-a venit oareşcum să mă supăr că, vezi, nu pentru bajocura asta-i dăruisem io pisicu’. El, de colo, că-i ţin minte vorbile răsunate: Molta bunei, zice şi-şi prelinge buzele cu limba...
      —   Ba nu, zău?, — ochii holbaţi.
      —         Să hiu al dracului! Baba Kira a lu’... Sfeatcu, că la ea sta în gazdă, cu mâna la gură clătina capu*. Le mănâncăă, yere Opreo, Ie rasoleşte, are oala dumnealui în care le fierbe singur, le stinge neamu... sfinte-Pantelimoane!!, se văitâ băbuţa, şi-mi arată la picioru’ ţarcului un maldăr de căpăţâni ca ale de miel, mai mici şi cu două rânduri de dinţi
rânjiţi şi labele şi măţărie şi cozi dă pisici! de am crezut că-mi vărs şi măruntaiele şi bojocii. M-am răsucit pe călcâie şi dus am fost!
       O săptămână n-am pus în gură şi nici la el cu chirie nu m-am mai asuprit, că fugeau mâţii nebuni cu coada strunită când îl zăreau pe prispă şi-l blăstemau pe toate glasurile de nu se mai hodineâ maalaua de văicărelile lor, sărmanele!
       —    Doamne apără! că multe află omul...
       —    Dacă ştie s-asculte.
       Ies din crâng. Agale. Muiaţi. Lucesc parcă-s vidre. Burta plină. Sătui. Fulger n poartă:
       —    nY-hi-hi-hâ.-.hn.. .hn...
       —    Aici, tată, aci, vezi că stau locului.
       —    hă...hn...hn...hn...
       S-au strâns roată, alături, lângă căruţe, sub un copac.
       Se deşartă nourii — mărunt... S-a schimbat vântul. Grigore zgribulit:
       —    A îngenat Băltăreţu...
       —          Rându* lu* Traistă-goală. Stoarce locu\ zvântă drumu*. Pornim curând, a scos din dăsagi o sârmuliţă.
       ~ Se preface vremea, aşa şi cu toatile.
       *- Roata lumii, — îndoaie sârma, face un opt. Gâta şi vârtejii’.
       —    Viaţă, viaţă... legată cu aţă!
       —          Iar!?, moş-Oprea cresteazâ-n capul codirii gât pentru frişcă. Scormone-n bosu-narul zăbunului... A scos o păpuşă de sfoară. împleteşte biciul şi:
       —          Să-i pieluira şi sfarcu* — dintr-alt bozunar trage trei şuviţe de borangic, le răsuceşte, — să trosnească cala pluguşor, mânca-l-ar moşu’ de voinic! Da’ ţie ce-ţi împleteşte sucita?
       Grigore tresare:
       —    Mă judecam...
       —    De unu* singur, aşâ?, clatină capul.
       —    Mă cugetam la ce spune lumea...
       —    Multe necugetate!
       —    Păi...
       —    Şi cum?
       Tuşeşte şi:
       —    ’mneata ce gâdeşti, tată Opreo, dispre ce îndrugă alde Tumavitu şi?...
       —    Te frământă, hai?
       —    Nu, da’?...
       —    Io nu ard lumânarea pentru socotelile nimărui, că vezi...
       —    Tată Opreo, să te mai întreb una?
       —    Zii, poate m-oi vrednici a te lămuri.
       —    Cică vine Rivoluţia...
       —    Cine-i?
       —    aia...
       —    Tălăniţa?, — fi sticlesc ochii.
       —    Răsturna’..,
       —    Răsturnica, hai? ţt..., ’păi că io ce zisei!?, răsuceşte mustaţa.
670
      —    Nu taicule,rivoluţia, adică răzvrătirea!...
      —    Hâ, duhurile riele? aşaa... Ie numiţi voi acuş, hai? că crezul,.,, face cu ochiul.
      —    Şi cum?
      —          Or veni..da’ la vremea lor. Nusafirii vin ei poftiţi, nu ie vorbă, da* ş’ăi dă-i cheamă prigâtiţi. Treabă de surtucari. Puturoşii dorm, sârguiţii abia mişcă, Drumu’ scobit şi cărăuşii nu-ndeamnă. Numai calu’ sătul zburdă!
      —    Nădejdia tot la noituri, taicule.
      —    Care-ăia?
      —    Adicătelea... la tineret, nu?
      —    La alde ’mneata, la nesce plevuşcă poate?
      —    Nu-i vorba de mine...
      —    Hm..., la cişit, vrai a zice, nădejdea?
      -Păi...
      —          Ascultă, mă puţă, mă vezi? şi viaţa şi tinereţea mi-au fugit în urmă. Am trăit lung şi am văzut multe...
      —    Mai e vorbă!
      —    şi din căte-am gustat, felurite, dar brânză de miel nusciu să fie!
      —    Nici nu s-a pomenit, tată -O...
      —    Aşa, spârciule, vâră-ţi bine în devlă ce-ţi spusei şi lasă mieii să sugă.
      —    Sfânta colindă...
      —    Mai ghine să stea?
      —    Satili dorm.
      —    Nu ii-a sunat ciasu*.
      —    Boierii au cheag.
      —    Norocu1 lor!
      —    Cât o ţine...
      —    Aia-i una la mână, da’ prostimea ce vrei să facă?
      —    Aşteaptă.
      —          Vreme! şi cin’ te-opreşte să cari? sau s-a cosit tot buruianu? s-a arat locu’ pe de-a rându, sau s-a strâmtat pământu?
      —    S-a înmulţit lumea.
      —    Păi parcă ziceai că?...
      —    ’păi cum?
      —    Nu s-a copt dovleacu’, nu-i rost de zorbalic acu7. Şi zarva cu tocraa ei.
      —    .. .zic c-au coroşpodănţie.
      —    Ce coropoşnăţie, mă?
      —    Legătură, poştie cu Şiştovu, cu Franţia... adică cu ţăr' aia nămţiască, hai?
      —    ../tui în mamă! au zis-ocă-s chirigii?!,încruntat şi borşit,
      —    Nu, tată Oprio, nu fac cărăuşie...
      —    Nici să nu facă!
      —    Nu, spun numa’ că dobândesc ştiri şi că ifectili...
      —    Ce gheliruri, mă?
      —    Veştile...
      —    Poveştile!
671
      —    Cum?
      —    Aşa.
      —    Te dumireşti?
      —    Mă, înţăleg io, da’ nu pricep,.. .’tui rusfetu!
      —    Zic că liniştea-n omenire...
      —    A prins mucegai?
      —    Zău! aşa spun.
      —    Care clopot?
      —    Ăla... Urtulanu,Tumavitu lui şi...
      —         Gânduri adânci..., îmi dau io cu părerea, or avea... Numa’ să nu-i vezi curând însămnaţi, scurtată narea, hai?
      —    ...spun că iczist&nţia fir’ dă libirtate mai bine!...
      —    Mai rău! c-ai dat-o pă păsăreasca!
      —    Nu, taicule...
      —    ’păi cum atunci?
      —    Să vezi, că...
    > — Să nu dai d-ăl mai rău, Gligorie!
      —'.. .zic că merg mână-n mână cu aghiănţia lor din Işlicari, că le plăteşte, că-i învaţă şi-i ajută oblăduirea lor, zău! aşa spun.
      —         Or merge, da’ să nu li să-nfunde iar tu, băiete, să-ţi ocroteşti nasu’! Capuhaia nici la Domn nu cată, da' mi te la un pârlit ca noi, asculţi? şi nici Moscalu nu picotă, iar de ţi s-a tocit cu căratu’, fă-te numa’ iarăş răspântiaş, c-ai mai fost, 'tale, antan în priceperea asta mare, da’ fii cu ochii la Agie, că de te-a zăpsi tistu dai de izgoană!
      —         Tot la sirviciu! să mai deger nopţill troienit pă uliţe!? să răguşesc zbierând: te văz-te văz! mi-ajunge! Aşa cân’ mi-ar fi, m-au cerut ei şi sus la mustră, să intru artilirist.
      —    Ce, mă? arhanghel!?
      —    Adicătelea-n slujbă la tunuri, la eleşteu, sus, la Şerban-Vodă, la mhstră, ca
andliriii...
      —    Ca topcii, vrai să zici, — oftează, — şi la ce bun?
      —    ’păi... pinlru ivropinescul!
      —    Cum!?
      —    ...rezbel?
      —    Care?
      —    Nu ştiu, tată Opreo, nu ştiu, zău!
      —    Cu oştiile lu Pazvante?
      —    Cu ăia, tată Oprio, că bine zici!
      —    Şi la ce şi noi?
      —    Nu ştiu motivill...
      —    Care molifţii), mă?
      —    Trfebui nepristant că...
      —    Şi la ce trebui ăla?
      —    Cine?
      —    Năpristanu, mă!!
      —    Nu face dă trebuinţă, zău! nu ştiu...
672
      —   Ascultă, Gligorie, noi una boscorodim, başca ne ’nţălegem!
      —   Ba nu, taie* Oprio, uit*-te, te cercetam să mă povăţuieşti, că mă cer ăia şi...
      —   şi ăia şi ăia,bizuială mare, ştiu! vrednicia pământului! şi nu pridideşti, bietul!?
      —   Nu, da* rog sfat de la ’mneata...?
      —   Au te bale gându s-o laşi?
      —   Pe Dobriţa?
      —   Ce prăpăstuire spui!? Că-ră-u-şiâ, mă!
      —   Nu,tatâOpreo...
      —         Să-i iei înainte, pân’ nu te-a lăsat ea, hă? hie! fă cum te-o îndemna nevrednicia şi vânturile*alia, numa1 nu hi plimbăreţ c-ajungi buduşlău, înfige-te und’ te aşezi,prinde-te unde tc-apuci şi.*, curăţă-ţi, măăă! ...scarpină-ţi beleaua din gură dă râie, limba!! că-mi râcâi amarnic urechea doldorâ cu vorbe neauzite încă şi nu te-a răbdâ pământu* dacă schimonoseşti şi spurci graiu* hărăzit din bătrâni. Glăsuieşte limba răspicat cum îi gându* curat! cum ai supt-o cu laptili şi cum ţi-a cântat-o măta! şi cum a răsunat în oboru* vostru, n-o mai zopisi cu iazme trecătoare, că nu-i creştinească făptuire s-o parşiveşti cu căpuşe, câ-i păcat, Gligbrie, păcat mare! auzi!? şi afîfiii ăia dă-i naibî, să nu hie o aleşuire cumva, să dai într-o întinare, Doamne fereşte!... Să-i! alearg*, — a sărit în picioare. Hoh6o copii! of-of-obff! nu-ţi spuneam io?!
      Unul din murgii Iui Grigore se tăvăleşte de zor. Se zbate. S-a împleticit în şleauri.
      —   Stăi,uuşor, despiedicâ-1, uit* c-a rupt chinga, încet, că şi-a apucat dirieptu*!...
      —   Anafura şi Hristosu!
      —         Nu dâ-n cal, născocorîtule, că n-arc vină! tu iest* bolocanu! Dracu* a mai văzut să trămiţi haimi* la păscut?! hi>, piciule, uşurel, h6-hoo, scoal*, tată, aşâa, şi tu scoale-i-L şi drege-1, că s-a făcut vremea,
      —   Nâ, că mă udai tot!
      —         Focu-usucâ, apa udă! hai şi ia zeghia mea din căruţă şi coperă-te şi al’dată nu mai pomi golaş la drum, că te ’ncearc-o vreme şi aci de nu-ţi mai vii în hire. Da, sub pătură ’colo, ad* şi dăsagii încoace.
      —   N-ai o undrea, taicule, şi un capăt de sfoară? să înnădesc sărăci* asta...
      —   Am din toatile, da* nu le las din mână. Fă-1 încoâ, la zăbunar, că-1 meremelisesc io,
      A scotocit în dăsagă, şi-a scos dintr-o trăistioară sculele şi cârcit pe vârfuri s-a apucat
să-i cârpească hamul.
      —         T’til!... va s-a zgulit şi ştreangurile, deznoadă scurtile, — şi povara und* o duci, Glig&rie?
      —         La casa bolovănitâ, la curtea Colfescului, taică Opreo, acolo, vârfuiesc grămada, c-am mai dus.
      —         Bun, *păi tot un drum... De la a Bonnului îmi iau şi io calea, aproape, spre maalaua Iu* Postelnicu Fir. Mai am dă dus trei sfi&rturi lui Pavalachi Simigih, lângă casa bătrână, şi găta! tu?... Asta-i curea? meşină! cârpă! ptitl!... taie marginile, îndoaie capetele.
      —         M-am legat să fac două drumuri pentru bezestenu Gabrovenilor, pornesc mâine la chindie, iau şoseaua Găieştilor; la Conţeşti, ajung.
      —         Bun! Toptangiii plătesc rătund şi ăi dila lavră. Curg. Da* sanchiii ăia dă dau cu paralâcu, mai ghine lipsă! Câştigu* de la ei câtă lâna de pe broască. Heee, mâine roştbc!
673
stăm în bătătură, caii la obroc şi Stoichiţă pă genunchii moşului, — trece alt fir, împunge şi trage,
      —    Ştii una, tată Opreo? nu mă mai las de cărăuşie, nici de ’mneata!
      —    Cum aşa, Greigoriţă?
      —    Păi că ’mneata îmbunezi şi vita şi vremea şi pe om până!
      —          Fiindcă răul ie lesne pieritbriu dacă nu-ţi lipsăşte nădejdea, că la ce bun să te amărăşti pe ce nu ţine? trece!,..
      —    Da’ să te întreb una, taicule?
      —    Hei, ce? dinspre... Dobriţa?
      —    Cum?
      —          Las-o o săptămână-două-n spuză, încă, în aşternut la visare, c-apăi dogorăşte ea, fftâtâiâtâ;...! clipeşte, rade.
      Amândoi râd.
      —    De unde* o scoţi, *tălică, voia bună nesecată?
      —    Vezi tu,mânzule, mi-i sufletu’ împăcat şi de-acolo izvorăşte mierea.
      ~ Da* obida şi necazu’ de und* se lasă pe ins?
      —          Alia, dcule, urcă de lafoale. Că vezi..., vin ele,nu-i vorbă, şi de la câte-o năpastă, aoreăY'da* te fereşte ori că te-ajută Domnul, îţi dă putere până sorbi paharu' şi amaru*,..
      —    Da* grijili?
      —          Rău fir* de ele, iar teama cu care te încarci că adicălea ce-a hi mâine? repede o înghite az\ şi zdruncinarea de-o simţi usturătoare chiar acuş, s-a făcut peste poate ieri, a zburat-o vremea!, — trage capetele, înnoadă.
      —    *păi c-aşa piere...?
      —          Iarăşi ale de şi le face omu* sieşi, alia, băiete, să ştii de la moşu*, alia vin, cum ţi-am spus, din beteşugu* burţii, din boşorogeală, ori de la niscaiva trânji cumva, iar de acolo urcă şi să cuibăresc în cleiu* minţii şi fată bâznăi, nădufuri, stigleţi şi cucumele.Zic, din nesănătate vin şi măi mare boală aduc, — coase-coase.
      —    Da’ din istoveală?
      —          Lenea jilăveşte făptura iar gândurile, precum prea multa cercetare de sine, rumegă omu’ ca şi cariu* tufanu, ba îl şi strâmbă. Numai strămutăciunea din viaţâ-i acră, încolo toate-s uşoare. Acu* le-ai aflat! le ştii. Poţi cântări când bănuieşti lipsă la linişte. Hai, om pomi, că uit* se vesteşte din ceriuri pre pământu* nostru pace şi drumeţului voie la cale, — bagă-n udrea.
      —    S-a stâmpărat vremea.
      —    A deshămat sântu Ilie telegarii.
      —    lată-i ţignalu*.,., a încălicat nourii.
      —          Să ne rostim pârdalnicii, că trag ei voioşi spre coşare, Ia-n te uită minunăţie!... A ieşit încondeiaUT, de parcă ard toate candililc văzduhului îmbinate sprinceană. Că astfel glăsuieşte Cel de Sus noroadelor, prin semne, adică:
      —    Datu-v-am ce v-a lipsit şi de iznov, bucuraţi-vă!
      —    Bună, c-a dat-o!
      —    Că făr* dă udătur* asta aveam sărăcie bogată.
      —    Belşug de lipsă era, taiculc.
      —    De la moş Lincă, hamu?, tiveşte.
674
      —   Dc la ’mnealui, tată Oprio, de la dânsu, le-avea dăinuit,
      —         A trăit lung, să le roadă. Nă, nod lângă nadă, ăsta-i! Hai, iâ-ţi dichisu şi zoreşte, debe să intrăm pe lumină, $-ardică.
      Au înhămat.
      —         Ascultă, Gligdrie, tu ia-o ’nainte, că de-i da de ostacă cumva să-ţi vin agiutor, că te-ajung io, Hă..., drumu’ ăsta te-a mai ţine, zic, da’ nu pleca mâine nicidecum pan* nu strângi şina, că clincăne, a dinainte de hăţ. Ştii la cine? Ia Cărcâiag, ăl1 de la Vatra Fâurului. Tuciuriu, da* creştin. Te-alegi mulţămit. Om de ispravă şi meşter lucru mare! Să schimbi călţămintea dinapoi, stângu’ a lu... Cucoş, că nu mai duce şi să-i jămie ghine unghia. lâ sama la lemne, să nu le împândrezi că nu prind rădăcină şi de la cumpăna arsă dirept, când ajungi, uşor la podişcă! urci la vălcică drumu’ de hotar, îi mai scurs şi intri pe Colintina, dai în mahalaua...
      —   Popa-Cozma, hai? la Roreasca?, s-a suit în căruţă, pe lemne.
      —         Taman! c-acol6m-apucăşi sfetiaamare,laHiraluMacaşoiu,ulcica...,plescăie limba.
      —         şi înfăşoar-te ghine în zeghie că iest’ chilav. Acuşica mă vezi şi tărişor cu biciît, cu ’mnezeu ’nainte!
      —   Să vii sănătos, taică Oprio, hai, copii! hi!, tată, hăţ-hăţ, Murgule, hi!!...
      Moş-Oprea Ispravă dă ocol căruţei. Stă, Ia o roată. Bate o pană, întăreşte obâda. Se
lasă pe vine, cercetează cuiul de inimă, se scoală, 'cearcă funiile de împresur.
      La tufanul unde au mas, codirişteabăiatului răzimată de trunchi. O iă.
      —   Nu te uitam io aici, că numa’ la iei mi-i gându, surugiu’ moşului!
      Leagă desagii, chiteşte cerga, le grămădeşte între lemne. Mai dă o roată la cai şi căruţ!. Mângâie lâturşul din stânga, se apleacă, îi apucă chişiţa,îi saltă copita, cată la ea, — „mâine schimbăm opinca, Puico", îi lasă binişor piciorul jos şi iar spre înapoia căruţei. Scurtează un lanţ, gâta.
      Trece rând cu caii, pe stânga.
      —         Cu voia Ta, Doamne!, se închină, — domol, Puico. Hai,Fulgere, uşurel, feţii tatii, hii! pâ’ calea!...
      Au pornit...
      Drum liniştit.
      Pe uliţa Cişmelei-seci, unde-o fi fost, era o cârciumă ferită.
      Acolo se adunau şi zavergiii, ăia făr9 de nâdragL Mâncau din plin, beau din gros.
      Muslu-Hortolan îi îndemnă la treabă... sila tras la măsea.
      Lăutarii tot în strună, tot un cântec, tot pe plăcu’ dumnealor;
                             — „Dan-sd la car, -Marghiol,
                             Fiv-el-son —
                             Filfizon,
                             Del ca-n-oonF'...
      Incet-încct se deşteptă şi lumea, la oraş, mai pe furiş...
675
      Iar Ia ţară? — ţară:
      Zi de vară, toţi pe prispă.
      Iama, toţi la foc* Coc porumb, — sar floricele*
      Tac ooftează***
      Plânge, ţipă.** — „Taci cu maica, vin Tătariir Unul cască, altu’ doarme*
      So-o-mn şi aşteptare* *.
      Fumul de pe case răsfirat domol, de e vremea blândă — răvăşită, dacă vreraea-i furtună.
      Latră câinii. Nu mai latră.
      Doarme satul —
      Doarme Ţara.
                                 Delicta Majoram
                         Abecedarul Revoluţiei franceze*
ADUNAREA NOTABILILOR: adică întrunirea căpăteniilor de seamă, din regat şi de la care cerea regele sfat, în împrejurări grele. Cea mai însemnată fu convocată după stăruinţa lui Calonne.în 1787.
STATELE GENERALE: Preludiul... Adunare care întruneşte pe toţi reprezentanţii naţiunii. întâia oară, la 10 aprilie 1302, la Notre-Dame, în Paris, Philippe IV măsluind cuprinsul bulei „Asculta fiii” se sprijină pe „state” împotriva lui Bonifaciu Vin. Nici aceasta şi nici cea următoare, din 1308, nu fură adunări deliberative. Abia cea din 1314, prin care regele cere dezlegare pentru strângerea dărilor, din Randra, deschide larg poarta spre votul obştesc, întrucât priveşte impozitele. Cerută,întâi,1a Vizille, în Daupbine, la 1787, „aduriirea44 fu convocată la 5mai 1789. Cuprinde 1214 membri: 308, clerul; 285, nobilimea şi tiers-ul, singur, 621.
JEU de PAUME: jurământul făcut, la 20 iunie 1789, de către deputaţii tiers-ului, la Versailles, că nu se vor despărţi înainte de a fi dat, Franţei, o constituţie.
ADUNAREA-NAŢIONALĂ: Desfăşurarea ideilor politice şi necazurile dăruite de războiul de „100 de ani” au întărit, şi ele, autoritatea „Statelor Generale”. Adormirea dăinuise vreme!... E drept, ordonanţa din 1 martie 1357 lămurea „dreptul de a se întruni şi fără chemarea sau încuviinţarea principelui”, dar Statele din 1614, strânse la Paris, s-au învrăjbit până la sfâşiere şi neînţelegerea dintre cele trei „ordine” fu mult vătămătoare ţării şi astfel sfaturile nu mai fură cercetate timp de o sută şaptezeci şi cinci de ani.
       Adunare-Naţională - numele ce iau „Statele Generale” la 27 iunie 1789, şi-l schimbă apoi iar, la 9 iulie din acelaşi an, în:
ADUNAREA CONSTITUANTĂ: (în fapt, aceeaşi Adunare), nume îndrituit prin formularea Constituţiei din 1791 — făgăduită. Isprăvi de seamă: stinge precăderile, în noaptea de 4 august; proclamă suveranitatea Naţiunii; separaţia puterilor; dreptul oricărui cetăţean la orice funcţie; egalitatea, în faţa legilor; libertatea culturilor, actele stării civile; reforma administrativă, sistematizarea impozitelor. împărţirea Franţei în departamente. Constituţia civilă a clerului —
    * întocmit de autor. (N*d.)
677
          izvor de multe strâmbătăţi. La 30 septemvrie 1791 fu înlocuită, după noi alegeri, de către:
ADUNAREA LEGISLATIVĂ: ia fiinţă, după precedenta, Ia 1 octomvrie 1791. Votează războiul împotriva Austriei, suspendă, după 10 august, puterile lui Ludovic XVI, care fu întemniţat la „Templu” şi convoacă Conventul Naţional.
CONVENTUL: Adunare revoluţionară. Ia fiinţă la 20 septemvrie 1792 şi dăinueşte până la 26 octomvrie 1795, răstimp în care guvernează Franţa. Proclamă Republica, osândeşte şi săvârşeşte pe regele Ludovic XVI, pe Regină şi, afară de copiii lor, pe toţi din familie, pe care i-a putut prinde. Cuprinde, la obârşie, trei partide: Girondini, Montaniarzi şi „mlaştina” — centrul, adică. Cei dintâi, destrămaţi la31 mai 1793, pier cei mai mulţi, la31 octomvrie. Montaniarzii au încredinţat toată puterea comitetului ,,Mântuirii-Publice”, care guvernează prin TEROARE. înăuntru, Conventul izbuteşte să sfarme răzvrătirile regaliste din Vend€e-a şi din Midi; înfrânge Europa coalizată, şi tractatul de la Bâle (1795) înseamnă prima izbândă diplomatică a Republicii Franceze.
COMUNA: alcătuire revoluţionară, înstăurată în Paris la 10 august 1792 — fiinţează până la 9 thermidor. Sprijinul cel mai de seamă al Teroriştilor.
Comitetul „MÂNTUIRH-PUBLICE”: Comită de Salut public: alcătuit de Convent, la 6 aprilie 1793. întocmire, care sfârşeşte prin a-şi însuşi toată puterea executivă, înăuntru, groaznică necruţare faţă de potrivnicii Conventului, — duce la înstăurarea „TERORII14. în afară, ajutat mult de priceperea lui Camot7 înfăptuieşte armatele care mântuie Franţa, de invazie. Fu suprimat la venirea „Directoratului”, la 27 octomvrie 1795.
TEROARE: regimul revoluţionar care asupreşte firanţa, de la 31 mai 1793 (căderea Girondinilor) şi până la doborârea lui Robespiene (27 iulie 1794). Semne osebite: atotputernicia „Comitetului Mântuirih-Publice”, a reprezentanţilor în misiune, a COMISARILOR; promulgarea legii „suspecţilor” şi săvârşirile cu duiumul. Legea Suspecţilor: 17 septemvrie 1793, stinsă la 4 octomvrie 1795 abia.
Comitetul SIGURANŢEI GENERALE: înfiinţat prin decretul din 30 mai 1792, nu cuprinde un număr dat de membri. Multe din împuternicirile ce avea, au trecut asupra comitetului „Mântuirii Publice”.
Comitetul de SUPRAVEGHERE: în virtutea legii din 14 frimaire II, a întărit „autoritatea publică”. Mijloceşte,între cele două „comitete”. Apune, odată cu Conventul.
Comitetul CONSTITUŢIEI: creat prin decretul din 6 iulie 1789 şi compus din 8 deputaţi. Cercetează decretele şi ordinea lor.
Comitetul CERCETĂRILOR ADUNĂRII NAŢIONALE: în şedinţa din 28 iunie 1789, Adunarea decretează întocmirea lui în forma unui comitet de „informaţii”, alcătuit din 12 membri, din oricare ordin şi reeligibili, în fiecare lună.
TRIBUNALUL REVOLUŢIONAR: Tribunal criminal — excepţional, instituit în martie 1793, — Trib. Rev.,în oct. 1793,pentru a judeca toate atentatele împotriva,.. libertăţii, unităţii Republicii, siguranţei lăuntrice şi din afară a Statului. Principal agent al „Terorii”, în Paris. Tribunalul acesta fu suprimat la 31 mai 1795. Acuzator public: Fouquier-Tinville.
678
DIRECTORAT: Stăpânirea care guvernează Franţa, de la 5 brumaire an. IV (27 oct. 1795) la 18 brumaire an. VIII (9 nov, 1799), când fu răsturnată de Bonaparte.
Conseil des Anciens: una din cele două Adunări create de Constituţia an. III (1795), Suprimat la 18-19 brumaire VIII (1799).
Conseil des Cinq-Cents: adunare politică alcătuită din 500 de membri, împreună cu precedenta, întocmeau corpul legislativ întocmit de Constituţia an. III — dizolvată la 18-19 brum. 1799.
CONSULAT: guvern înstăurat de Constituţia an. VIII (9 nov. 1799-18 mai 1804).
CONCIERGERIE: vestita temniţă. în corpul palatului „Justiţiei14, din Paris. Aici 'Sunt închişi, în vremea Terorii, osândiţii la moarte înainte de a fi porniţi la eşafod.
TEMPLUL (Ie Temple): veche monastire întărită a Templierilor, în Paris. Clădită în veacul al XlI-Iea şi dărâmată în 1811. în 1792, fu îhchis acolo Ludovic XVI. Acolo îşi dă sfârşitul Ludovic XVII (Dauphin-ui).
IEZUIŢII: Ordin mănăstiresc creat de Ignaţiu Loyola, în 1534, Ordin militant, mai mult decât contemplativ. Adaogă, la cele trei supuşenii şi pe aceea a „ascultării neşovăite către Papă11. Foarte ierarhizat: novici, coadjutori şi profes — precum şi un general. Duşmanii lor, în Franţa: Universitatea şi Parlamentul. Expulzaţi din Portugalia, în 1750; din Franţa în 1762; suprimat de Clement XIV în 1773, reabilitat de PIUS VII, în 1814. Constituţia Iezuiţilor: cod organic al companiei
          —  din 1540.
JANSENIŞTII: doctrinarii lui Jansenius, — doctrină care tinde să ţărraurească liberul arbitru şi fu sprijinit în Franţa de către Saint-Cyran, Amauld şi de către teologii de la Port-Royal. Compromis prin excesele „convulsioniştilor", jansenismul dăinuieşte în Franţa până spre mijlocul veacului al XVIXI-lea; — fiinţează încă în Olanda, o bisericuţă.
DIETE: adunări politice în care se discutau treburile publice ale unor naţiuni. Cele mai însemnate: Augsburg, Worms, Niiremberg, Spira, Ratisbona — 1622, ş.a.
Războiul SUCCESIUNII: (Spaniei) — pricinuit de urcarea pe tron a lui Philippe V (1701-1713), Friedlingen — 1702; Hochstădt — 1703;Oudenarde,Malplaquet, Utrecht — 1714. De-aici, porneşte supremaţia flotei engleze.
CALENDARUL: Alcătuit de Republică, în 1793, începe cu echinoxul de toamnă. La 22 septemvrie 1792, în ziua proclamării Republicii, soarele sosea Ia echinox* ad. de toamnă. Mai puţin pentru a cunoaşte şi a îndreptă greşelile calendarului gregorian şi mai ales pentru a însemnă era nouă în care păşea Franţa, Ronrnie
          -  deputatul conventist hotărăşte spre schimbarea calendarului, — reformă însuşită de Conveni, la 5 octomvrie 1793î
          Anul republican începea la miezul nopţii şi calendarul fu folosit treisprezece ani,până la 1 ianuarie 1806. Cuprindea: 12 luni de câte 30 zile şi cinci sau şase epogomene — adăugate, şi denumite: sans-culottides. Fiece lună cu trei decade, în care cele zece zile se numesc: pritnadi, duodi, tredi9 quartidi..denumiri scornite de poetul Fabre d’Eglantine. Iar lunile:
vendemiaire         - septemvrie             frimaire          - noiemvrie
brumaire            =octomvrie               nivâse            = decemvrie
679
pluviosc ventâse germinai floreal
                                       Tablou de coordonare între calendarele republican fi gregorian
■ îanuane = februarie : martie : aprilie
prainal
messidor
thermidor
fructidor
= raai - iunie = iulie = august
AN. Eră repubt.     I    n    ni   IV   V    VI   VII  VIII DC   X    XI   XU   XIII XIV  
         Eră greg.  1792 1793 1794 1795 1796 1797 1798 1799 1800 1801 1802 1803 1804 1805 
1-ervend.    Sept.  22   22   22   23   22   22   22   23   23   23   23   24   23   23   
1-er brom.   Oct.   22   22   22   23   22   22   22   23   23   23   23   24   23   23   
1-cr fiiro.  Nov.   21   21   21   22   21   21   21   22   22   22   22   23   22   22   
I-er niv6se. Dec.   21   21   21   22   21   21   21   22   22   22   22   23   22   22   
ANUL GREG.          1793 1794 1795 1796 1797 1798 1799 1800 1801 1802 1803 1804 1805 1806 
1-er pluv.   Ian.   2o   20   20   21   20   20   20   21   21   21   21   22   21   y    
1 -er vciu   Febr.  19   19   19        19   19   19                                 *>   
                                   20                  20   20   20   20   21   20   z    
I-ergehn.    Mart.  21   21   21   21   21   21   21   22   22   22   22   22   22   s    
1-er fior.   April. 20   20   20   20   20   20   20   21   21   21   21   21   21   â    
î-er prair.  Mai                                                                     z    
                    20   20   20   20   20   20   20   21   21   21   21   21   21   u*   
1-er messid  Iunie  19   19   Î9   19   19   19   19                                 w    
                                                       20   20   20   20   20   20   19   
1-er therm.  Iulie  19   19   19   19   19   19   19   20   20   20   20   20   20   S    
I-er fruct.  Aug.   18   18   18   18   18   18   18   19   19   19   19   19   19   O    
ENCICLOPEDIA: „Dictionnaire rationnel des Sciences, des arts et des metiers" — vastă publicaţie diriguită de d’Alembert şi Diderot. Maşină de război pusă în slujba doctrinelor filozofice ale veacului al XVHI-lea. 1751-1766 (N).
VERSAILLES: pare desenat de Le N8tre — 1661.
                  în 1788: adunarea „Notabililor".
                              89: convocarea „Statelor Generale"
                          JEU de PAUME — preludiul Revoluţiei...
DRAGONADELE: astfel sânt denumite prigonirile împotriva protestanţilor din Midi-ul Franţei, şi cele din Cdvennes, înainte şi după ridicarea edictului de la Nantes. Au fost pornite de Louvois, Foucault ş. a. (1681-1685)
FRONDA: război civil, în vremea minorităţii lui Ludovic XIV, între partidul Curţii şi parlament. (1648-1653).
TREVOUX (le Journal de): rev. critică şi literară înjghebată de Iezuiţi pentru a lupta împotriva curentelor filozofice (1701-1775).
REGENŢA: guvern alcătuit pe vremea minorităţii regelui Ludovic XV. Regent: Philippe I. (1715-1723). Imoralitate publică; prăpăd financiar — Law.
PORT-ROYAL: monastice de maici, întâi — 1204 (lângă Chevreuse). Reformată în 1608, de Angelique Amaud. Dusă la Paris, în 1625. Trece în 1636 sub oblăduirea.
680
         religioasă a Saint-Cyran-ului şi ajunge focarul jansenismului. închis din porunca lui Ludovic XIV, în 1709 şi dărâmat în 1712.
PARLAMENTUL: Sub vechiul regim, aşezământul de căpetenie al justiţiei, în Franţa.
         Curte care delibera sub numirea de „sfat iegesc“, asupra celor propuse de suveran. în 1789, împreună cu cel din Nancy, întocmit cu patru ani în urmă, fiinţau în totul treisprezece parlamente. Iar jurisdicţiunea celui din Paris le cuprindea pe toate,
TIERS-UL: acea parte din naţiunea franceză care nu aparţinea nici clerului nici nobilimii.
UNIGENITUS: bula papală prin care Clement XI osândeşte jansenismul — 1713. Pricină mare de ceartă, în veacul al XVIII-lea.
Idiom „Tchlniunguă"
ute mondzi               = tot satul, toate casele     
mzungo                   - alb (om), european          
muţi, mitsagna           = pomi                        
kudela                   =jefuit, dărâmat              
gualălânzou              =calea lactee                 
pembere                  =rinocer                      
tsonga                   = vârf, colţ (dinte mare)     
tcitâmbo                 = trompa elefantului          
pembere!! aletfl!        = rinocer înfuriat            
tcipaiionali --- p* âmbe = trăsnete-tunete             
madzi                    = apă                         
tcitizi                  = vânt, vijelie               
kbssa                    = funie întinsă               
kiiffa                   - mort, isprăvit, sfârşit     
nintcî?                  = de ce, le ce?               
simba                    = leu                         
katcihaâ-bnt’ a          = rechin de apă dulce         
tciândiu                 = aducătorul de vânat         
utsâtso                  = pasăre                      
niomba                   -case                         
janeiîa                  - fereastră                   
alfendende               = de colo până colo, alandala 
afe tapî... tapi,„       - e bine! e dulce!...         
mambo                    - regele                      
mzlmu                    = spiritu’ râu                
makadanl                 = niciodată                   
kuîpa                    = urât, rău, ticălos          
bzakazi                  = sclav                       
c’ossî                   = gât                         
fiţi                     = canibal, vrăjitor           
bi                       = nu, deloc!                  
kakalidufc               = indigen (negru)             
681
m                = eu                                     
tcikulukuhi      = planetă                                
muezî            = luna                                   
înde             = da                                     
nai' mama        - cu maica (împreună)                    
niamatango       = Portughez                              
kupassuka        = prins, nimicit                         
mvula.nf Snm     = ploaie, plouă gârbace                  
pandoro          = leu                                    
tir ahb!!        = păziţi!                                
mlambe           - boabab (pom)                           
k* ungum         = elefant (solitar)                      
kupdnda          = a călca, a strivi, a ucide             
mama             = mama                                   
kuba             -furat                                   
matomati         = pătlăgele roşii                        
matanga          = dovleac                                
niarftgue        = Leopardul (satul lor)                  
katcihad         = rechinul (botul)                       
nfcka.,.,sizi    - singur, amărât                         
amalâa!          ^ s-a sfârşit cu mine!                   
salâga           = piaţa unde se vând sclavii             
mânii .          -maimuţă                                 
’ntuka           = bubal                                  
ale ’mbu         = sclipitor, alb                         
budfule          - caradaşcă, bondar                      
buiamka          = nebun, nezdravăn                       
aie!             = văleu!                                 
kakalidere manta = Negrule (harapule) parşiv, ţi-e frică! 
tuie             = omoară                                 
k’ angura        - colivie                                
kossa            = colibă, casă                           
vuia na na na    = ploaie aşezată (mare)                  
kavunvule        - vârtej, vijelie                        
palap* ăla       = antilopă                               
ni -u            = el                                     
usiko            = noapte                                 
                 Dicţionar de turcisme                    
avaet            = taxe plătite la trecere, pe pod ş. a.  
baş-capughî-basi = prim şef al uşierilor                  
baş-esghî        = şeful veteranilor                      
bolile agalarî   = colonei                                
bdyiic-bairam    -bairamul cel mare                       
682
   cacâm
   cafa
   caph-oglan capudan-paşâ capâ-chehaiâ «■' cuca
   feiman
   gebhanfc
   halvahanfc
   haslar mucataasf
   havaet
   ic-oglan
   ilci
   ilcî-i-murrahas
   imbrohor
   kakîm-kiirk
   kchaia
   mataragl
   maiaragî-başi
   mazil
   rnectubgu efendi
   mehterhanfc
   minaret
   mubaşir
   mucarer
   muhaffci
   odabaşî
   odagî-căuş
   ordu-cadîsî
   ortă
   ortâ-ilci
   pacali-ciirc
   Reis-efendi
   saccă-başî
   sangac
   tabuîhana
   iimenâ
   yuriic-bairac
   zagargî-başî
   zarbhanfc
-  animal asemuitor dihorului = spate de samur
= servitor la dispoziţia marelui dragoman = marele amiral
-  reprezentantul Domnului român în capitala Sultanului = un fel de căciulă împodobită cu pene de struţ pe care o
  purtau Domnii = ordin, decret = Arsenalul
= aducea (sacâbaşî-ul) şerbet, halvahanfe = şeful biroului fermelor şi domeniilor = avaet = elev, paj = ambasador
= ambasador plenipotenţiar
-  ofiţer însărcinat să aducă pe Domn acasă, să-l aşeze în domnie
~ blană de ermină = chethtidâ
= cel care aduce apă, dar şi ofiţerul din compania însărcinată cu paza reşedinţei Marelui Vizir = mergea lângă calul Marelui Vizir — şi purtătorul de ibric al sultanului şi călău... s de la arab mazul
= demnitar care primea daruri din partea Domnului
-  mozica militară
= tumul bisericii din care urlă muezzin-ul ~ funcţionar însărcinat cu o delegaţie specială = înnoirea Domniei = ambasadori
= şeful de odaie, şeful ordinei parade = căuşul camerelor =judele armatei = regimente
;= ministru plenipotenţiar
-  blană cu labă
“ ministru Externe, secretar, cancelar —
= şeful cârătorilor de apă = steag
= muzica militară turcească în care predomină tobele = intendenţi şi funcţionari civili = steag alb domnesc
= cei însărcinaţi cu îngrijirea câinilor de vânătoare = monetărie
683
                           TABLA DE MATERII
Prefaţă...................................................................... V
Notă asupra ediţiei ........................................................XXI
                                             VoLI
                                             Cap. I
Dramatis personae ........................................................... 5
Conccrto .................................................................... 6
                                            Cap. II
Dramatis personae .......................................................*   10
O privire înapoi.........................................................•; 12
Altă vreme, altă minte....................................................   14
Se înrudesc vremile........................................................  15
Port-Royal.................................................................  17
Comunism.................................................................... 19
O stea amăgitoare .......................................................... 20
Poticnesc spre Bursa-Neagră................................................. 22
Cândva — undeva — s-a născut cineva ........................................ 25
Regele-Sergent ............................................................. 28
Frederik II — Sans-Souci .............•.................................. 30
M. de Voltaire.............................................................. 32
„Două parale! două parale!" ................................................ 33
Academia din Berlin ........................................................ 34
Decădere ................................................................... 36
înjghebări.................................................................. 38
Jean-Jacques ............................................................... 38
Altoiul .................................................................... 41
Iniţiere.................................................................... 43
M-me de Warens.............................................................. 43
Cartea boclucaşă .........................................................   44
Chamberi...................................................................  45
Tereza ...................................................................   47
Cosmopolism — internaţionalism.............................................. 50
685
M-me d’Houdetot ............................................................. 52
Quos perdere vuit ..........................................................  53
Vitam impcndere vero! ......................................................  54
Enfîn! la victoiie de la pensie! ............................................ 58
Filozofia lui................................................................ 59
Controverse.................................................................. 60
„Et si j’avais 6crit mon livre sur Tesprit!? ............................. 62
Comunism....................................................................  66
A căzut garda Monarhiei! .................................................... 67
Oamenii*Negri................................................................ 69
Enunţări..................................................................... 69
Contractul Social............................................................ 70
Mesmer-Freud: boscării ...................................................... 73
Condamnarea................................................................   74
Ludovic XVI.................................................................. 76
                                             Cap. III
Dramtitis personae .......................................................... 77
Colanul Reginei.............................................................. 80
Prevestire................................................................... 83
Zamor ....................................................................... 84
Visează...................................................................... 87
Mareşalul de Richelieu ...................................................... 90
Povestea unui veac .......................................................... 91
Alte lupte, alte trânte.....................................................  93
Regenţa ....................................................................  96
în capitala Germaniei ...................................................... 102
Grijile şi răzbunarea filozofului .......................................... 104
Quintă Regală .............................................................. 104
Trei generaţii.............................................................. 106
...pacem te poscimus omnes!“................................................ 107
M-me... de Châtcauroux...................................................... 107
Pompadour................................................................... 109
Louveciennes: Lucienne ..................................................... 112
Când vrea femeia!........................................................... 113
Duo ........................................................................ 115
DuBarry .................................................................... 117
Les femmes savantes......................................................... 119
Prevestiri ................................................................. 127
Amintiri — maioneza ........................................................ 127
Antagonisme...............................................................   132
înţelepciunea Lor........................................................... 134
Nenorocirile Continentului ................................................. 136
Societăţile ................................................................ 141
686
  Liga Naţiunilor ............................................................. 155
  Kabbala...................................................................... 156
  M..de Caglioslro ............................................................ 156
  Mici profeţii................................................................ 157
                                               Cap. IV
  Dramaiis personae ........................................................... 165
  Bastilia — sine qua non...................................................... 166
* Sentimente................................................................    167
  Spaima....................................................................... 168
  Ospătăria... Bastiliei .....................................................  177
  Cărţile de Popreală ........................................................  180
                                               Cap. V
  Dramatis personae ........................................................... 184
  — plurima morţiş imago....................................................... 189
  Enciclopedia ................................................................ 189
  LaFayette ................................................................... 189
  Adunarea Nobililor........................................................... 190
  Statele Generale............................................................. 191
  în pragul răsturnării........................................................ 191
  Adunarea Naţională........................................................:. 193
  Taica-Gerard...............................................................  "193
  M.Necker..................................................................... 195  v
  JeudePaume................................................................* 195
  Mirabeau..................................................................... 196
  Constituanta................................................................. 197
  Foulon ...................................................................... 198
  Garda Naţională............................................*.............. 200
  Păţanii ..................................................................... 201
  Turturelele...................................................... :.......... 202
  Spovedanie .................................................................. 203
  „Declaraţia drepturilor omului'1............................................. 203
  4  august.................................................................... 203
  5  octomvrie................................................................. 206
  Franţois..................................................................... 207
  Asignatul.................................................................... 209
  Favras ...................................................................... 210
  Iosif II Schdbrunn........................................................... 212
  Parlamentare — discuţii ..................................................... 215
  D£r6...............!...................................................... 215
  M. Bergasse-Luziroulle (catehism)............................................ 219
  Destindere ..............................................................     219
  Enunţări primejdioase........................................................ 220
687
    Teatru......................
    Varennes ...................
    Parlamentul.................
    Costume.....................
    Iacobinism..................
    Camille Desmoulins .........
    Vaccin......................
    Adunarea Legislativă........
    Garda Naţională.............
    Constituţia civilă a clerului ..
    Girondinii .................
    Ghilotina...................
    Greva.......................
    20 iunie 1792 ..............
    10 august ..................
    „El" .......................
    Longwy......................
    Aceeaşi duplicitate ........
    M. Fouquier-Tinville........
    2   septemvrie .............
    Garde-Meubles-bri liante____
    Danton-ducele de Chaxtres ..
    Versailles..................
    Ficaţii.....................
    CONVENTUL...................
    Recolta.....................
    Griji băneşti...............
    Comitetul „Mântuirii-Publice"
    Enunţarea Revoluţiei .......
    La Schmidt .................
    Siguranţa-Generală .........
    La Robespierre .............
    Cartea Mare.................
    Financiare .................
    Tribunalul Revoluţionar ____
    Câinii......................
    Juraţii — judecătorii ......
    Procesul Reginei............
    Girondinii .................
    Herman......................
    Dumas — preşedintele roşu .
    M-me Roland.................
    Egalitf (Orleans) ..........
    Cultul Raţiunii.............
220
221
226
227
227
228 228 228 228
229
230
231 233
235
236
236
237
238 •239
239
240 240
242
243
244
245
246
247
247
248 248
251
252
253
256
257 259 262
267
268 268 268 269 271
688
La călău, acasă........................................................... 275
Charles de Longval........................................................ 275
Jean de Longval........................................................... 279
Colombe Brossier .........................................................   280
Baudrillart............................................................... 285
Cum se mânca altădată .................................................... 285
Blignac.................................................................... 286
în veacul al XVILlea....................................................... 288
Trişte rea ........................................................v...... 288
Marguerite................................................................ 288
Jouenne .................................................................. 297
Vină mare!................................................................ 300
Chaumette ................................................................. 300
Lauzun.................................................................... 30L
Tribunalul Revoluţionar .................................................. 303
Generalul Houchard .....................................!................. 304
DuBarry .................................................................. 305
Lamourette................................................................ 306
Andr6 Amar................................................................ 307
Siguranţa-Generală..................................................... 308
David.................................................................308
Conversaţie: Malle-Pill6 .................................................? 308
                                            Voi.n
                                            Cap. V
Despre multe (Urmare) ..................................................... 313
Teroare................................................................... 323
JosephLeBon................................................................ 323
Cimitirul Sf. Ştefan...................................................... 324
Bailly.................................................................... 325
Lostriţa................................................................... 331
Cufundările de la Nantes.................................................. 333
Poliţia Centrului ........................................................ 341
Poliţia Moravurilor........................................................ 345
înscenări ................................................................ 359
Hdbert, Chaumette — Comuna................................................ 360
Danton.................................................................... 362
Camille DesmouJins ........................................................ 365
Herault de Sdchelles-Jacquette ............................................ 367
Slujba roşie — punere la cale............................................. 371
Marie-Nicole-Bouchart..................................................... 373
689
                                               Cap. VI
Dramatis personae .............................................................. 375
Fiinţa-supremă.................................................................. 376
22 prairial ...................................,.............................. 379
                                               Cap. VII
Dramatis personae .............................................................  382
Robespierre .........................................................!........ 383
8ttiermidor .................................................................... 385
Copiii.......................................................................... 391
Sanson-Schmidt — împliniri...................................................... 392
Iacobinii — Cărăbuş II ......................................................... 393
Curtea Spaimelor................................................................ 397
PaulBertaut..................................................................... 398
Valvina de Blignac ............................................................. 400
în jurul Parisului, de altă dată................................................ 401
întâlnirea lor ................................................................. 403
Apus de "soare — roşu.........................................................   404
La club......................................................................... 406
La Duplay > în Saint-Honoră .................................................... 408
Osândiţii ...................................................................... 409
Bănuiţii ....................................................................... 411
Comitetul „Mântuirii-Publice" .................................................. 413
Saint-Just...................................................................... 413
în sala verde................................................................... 414
O listă de proscrişi............................................................ 425
O scrisoare primită prea târziu ................................................ 426
Din trecut...................................................................... 427
Călătoriile Maşinei ............................................................ 428
Călăii.......................................................................... 430
Comisarii Poporului ............................................................ 431
Patriotism...................................................................... 434
Partid şi patrie................................................................ 435
Execuţii... execuţii ........................................................... 436
O tânguire ..................................................................... 437
La Instrucţie................................................................... 438
Supuşenie....................................................................... 439
Organizaţii..................................................................... 441
Plimbarea cea din urmă.......................................................... 442
Luvru........................................................................... 443
îndoială ....................................................................... 443
HStel de Viile ................................................................. 444
Noîre-Dame...................................................................... 444
Regii Franţei .................................................................. 445
690
Pont Neuf................
Conciergerie ............
Droagele.................
Honorine Grimaldi-Monaco
Ştafeta .................
Tuileries-CONVENT ....
9 thermidor .............
Saint-Just...............
Robespierre..............
Tallien .................
La Fouquier-Tinville, sus .
Toţi cinci...............
La Conciergerie..........
Michel Dayat—Loizerolles
446
447
448 448 450 453 455
455
456 458 472 474 474 476
                                           Cap. VIU
Dramatis personae ....................................................... 479
La Siguranţă ............................-.............................. 480
Hanriot.................................................................. 481
La H6tel de Viile........................................................ 483
în Adunare..............................................................  483
Schilodul ............................................................    485
La Comună ..............................................................
în sala verde........................................................... 49.1
Călătoria......................................................Vv. 493
10 thermidor ........,.................................................. 495
                                     Cap.IX
Dramatis personae ......................................................... 497
Tuileries................................................................ ♦ - 498
Parcul Naţional ...................................................— ..... 499
Jeunesse doree.............................................................. 500
Cuvintele lui Dantcm........................................................ 506
M-me de Genlis............................................................   507
Marchizul de Ferrieres.................................-................... 508
Emigraţii — Cimitirele ..................................................... 509
Popor — Vorbe...........................................................- - - 510
                                           Cap. X
Dramatis personae ............................................................ 526
Deputaţii — Convent..........................................................  526
Suferinţele asignatului....................................................... 527
Cartelele de pâine ........................................................... 532
Clubul din Saint-Honore ...................................................... 533
691
   Camot ................
   Cozondracii...........
   Dandanale.............
   Palais Royal..........
   Sexa..................
   Venit, după lumină... . La cafeneaua MATOUI
   Cafenele..............
   Cafenele..............
   Libertatea presei ....
   Moravuri şi năravuri .. Dauphin-ul (Lud. XVII)
   Emigraţii ............
   Quiberon .............
   In parlamentul englez .
   S-a ivit cineva ......
   Pentru o sabie .......
   Părintele... Sieyfes ....
535
539
541
542 544 546 550
553
554 567 569 578
586
587
588
591
592
593
                                         Cap. XI
   Dramatis personae ......................................................        596
   Directorii .................................................................    598
   S-a spart tarapanaua........................................................    601
   Petreceri, costume............................................................. 602
   Ceartă între cocoşi.....................................................        604
   La „CafăMdcanique"..........................................................    605
   Cercetări şi ihvăţătură ....................................................... 606
   Strădanii financiare........................................................... 614
   Doamna Cabarros ............................................................    617
   Aşa s-arată a fi vremea .....................................................   620
   închipuiţii ................................................................... 624
   Isprăvi, înafără.............................................................   625
   Babeuf, şi niţel comunism....................................................   627
   Răsaduri....................................................................... 628
   Inocbentiştii.................................................................  629
   Mare conspiraţie!.............................................................. 632
   Jumătate Teroare — lagăre....................................................   633
   Spre Egipet ...............................................................     634
   Malta.......................................................................... 634
   Metehne.......................................................................  635
   Bietul Papă!................................................................. 636
   Coaliţia .....................................................................  637
   S-a întors....................................................................  639
692
Cap. XII
Dramatis personae ........................................................ 641
Domnia sugacilor ......................................................... 642
                                      Cap: XIII
Dramatis personae ............................
Pe meleagurile noastre .......................
Proteguitorul nostru..........................
Alaiul......................................
Din cele câte se găseau ......................
Din cele câte ne veneau.......................
Bucureşcii noştri.............................
învrăjbeşte-i Doamne!! .......................
Vântu’ nou....................................
Paromii ......................................
Griji şi necazuri.............................
Istericd......................................
„Libertate & Egalitate sau Moarte!"...........
Kalomeros.....................................
Primire mare la Curte ........................
înduioşări....................................
Din păţaniile noastre.........................
                                    Cap. XIV
Dramatis personae ..........
Ciuma ......................
Leacuri, fd de fel..........
Lingă puntea de nuiele......
La pădure, după lemne ......
Moş Oprea Ispravă ..........
Gâlceavă mare, întrrpopi----
Orăc'căitele................
Creţu, săraca'..............
Crede-mă, şi pe mine .......
Cuvinte noi ................
Limba, săraca, limba! ......
Spre casă ..................
„Dansons la Carmagnole!" ..
Delicta Majoram.............
Abecedarul Revoluţiei franceze
Idiom-„Tchiniungue" ........
Dicţionar de turcisme.......
. 643 . 644 . 645 . 647 . 649 . 650 . 651 . 652 . 653 . 654 . 654 . 655 . 656 . 657 . 658 658 ; 659
660
661
661
662
663
664 668 669 669 671 671 673 675
675
676
677
681
682
693
                                            ÎN ATENŢIA
                                  librarilor şi vânzătorilor cu amănuntul!
              Contravaloarea timbrului literar se depune în contul Uniunii Scriitorilor din România nr. 2511.1—1717ROL BCR, Filiala Sector I, Bucureşti
                           CARTE APĂRUTĂ CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII
                                   Tehnoredactor: DOINA NANU Bun de tipar: 26X142000. Apărut: 2000.
                                25 Tehnoredactare computerizată: = H3 UNIVERS ENCICLOPEDIC ^5 ^STS MARIANA MAR2EA, DANIELA NIŢU