Coordonatorul colecţiei: acad. MARIUS SALA
ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTP
ETYMOLOGICA
25
VIRGIL NESTORESCU DIN VIAŢA
CUVINTELOR ROMÂNEŞTI
Editura Academiei Române Bucureşti, 2006
Copyright © Editura Academiei Române, 2006.
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, 050117, Bucureşti, România,
Tel. 4021-318 8146, 4021-318 8106 Fax: 4021-318 2444 E-mail: edacadOear. ro Internet: http: //www.ear. ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NESTORESCU, VIRGIL
Din viaţa cuvintelor româneşti / Virgil Nestorescu. -Bucureşti: Editura Academiei Române, 2006 ISBN (10) 973-27-1413-1; ISBN (13)978-973-27-1413-3
811.135.1*373.6
EDITAT CU SPRIJINUL
AUTORITĂŢII NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
Redactor: Adriana GRECU Tehnoredactor: Luiza DOBRIN Coperta: Maria CĂLIN
Bun de tipar: 16.XI.2006. Format: 16/54x84 Coli de tipar: 12,75 C.Z. pentru biblioteci mari: 459-54 C.Z. pentru biblioteci mici: 459
Imprimat în România
INTRODUCERE
în lucrarea de faţă, autorul îşi propune să urmărească viaţa unor cuvinte româneşti pe multiple planuri, analizând pe de o parte modul în care s-au născut în interiorul limbii române sau pe ce căi au apărut ca împrumuturi, iar pe de altă parte, soarta cuvintelor noastre, pătrunse din diverse straturi lexicale în unele limbi slave înconjurătoare, precum şi în limba slavonă folosită în redactarea vechilor documente istorice şi în redactarea unor texte literare.
îmbogăţirea lexicului românesc de-a lungul timpului se datorează în bună măsură mijloacelor proprii de formare a cuvintelor, iar aceasta constituie o problemă majoră a etimologiei interne, asupra căreia ne-am concentrat eforturile în cursul cercetărilor noastre. Astfel, primul studiu este închinat compunerii şi derivării în limba veche, având la bază material extras din acte de cancelarie emise în ţările române între secolele al XlV-Iea şi al XVI-lea, care reprezintă o arhivă de fapte insuficient cercetate, de multe ori antedatate în comparaţie cu primele scrieri în româneşte. Şi în notele etimologice care îl urmează găsim implicate chestiuni de etimologie internă, alături de cercetarea pe calea împrumutului din alte limbi cu care româna a venit în contact în cursul istoriei sale.
Referitor la etimologia directă, credem şi noi că pentru lini ba română este important să ştim, în stadiul actual al cercetărilor etimologice, din ce limbă avem împrumutul, „indiferent de originea acestuia în limba respectivă” (Sala, Introducere, p. 60). Nu punem la îndoială serviciile aduse de
5
metoda etimologiei indirecte, dar dificultăţile de aplicare a ei sunt mari, la fel ca şi pericolele ce apar în rezolvarea pe planuri succesive, în timp şi spaţiu, a originii cuvântului studiat până la izvorul primar. O dovadă în acest sens o constituie recenzia inclusă în volum, privitoare la tratamentul cuvintelor româneşti în dicţionarul etimologic al limbii bulgare (cf. BER VI), în care se menţionează întâi sursa indirectă, estompându-se rolul limbii din care a fost împrumutat direct cuvântul şi reducând-o pe aceasta la un soi de intermediar, când de fapt ea este elementul viu care a stat la baza împrumutului.
Raporturile lingvistice româno-bulgare, cărora le-am acordat mai multă atenţie în ultimii ani, ca urmare a colaborării cu colegii de Ia Institutul de Limbă Bulgară din Sofia, în cadrul unei teme comune privind relaţiile interbalcanice, sunt reflectate şi în această carte prin câteva note etimologice privitoare la elemente lexicale provenite din limba română şi într-o încercare de a urmări în planul frazeologiei bulgare contribuţia unor cuvinte împrumutate din limba română. O parte a acestora reprezintă completări la studii mai vechi şi au rezultat în urma adâncirii cercetărilor începute de mai multă vreme.
Subsumate tot problemelor de etimologie dar şi de cercetare a relaţiilor lingvistice ale românilor trăitori în mediul slav sunt şi articolele tratând toponimele şi antroponimele folosite în graiurile românilor timoceni din Bulgaria, culese în urma unor anchete dialectale întreprinse în zona Vidinului.
Unele din articolele republicate sunt parţial revizuite, iar altele ce cuprindeau în versiunea iniţială citate şi exemple în slavonă sunt redactate acum cu vechiul material ilustrativ redat în majoritatea cazurilor în alfabet latin, pentru a uşura înţelegerea întregului text de către cei nefamiliarizaţi cu scrierea chirilică.
în încheiere, mulţumim călduros dlui acad. Marius Sala pentru sprijinul acordat în tipărirea acestei cărţi, iar colegului şi prietenului dr. Alexandru Mareş, care ne-a furnizat cu bunăvoinţă informaţii privind limba vechilor scrieri româneşti şi ne-a ajutat la redactarea finală printr-o serie de observaţii judicioase, îi suntem adânc recunoscători.
6
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
ADDB ALR SN
Arhiva DTR Avram, Contribuţii
Avram, Probleme
Balk. Ez.
Bărbuţ
BD
BER
BNM
Bogdan, Doc. Şt. Bogdan, Rel.
Borza
BTR
Arhiva Dicţionarului dialectal al limbii bulgare, aflată Ia Institutul de Limbă Bulgară din Sofia. Atlasul lingvistic român, serie nouă [material cules de E. Petrovici], Bucureşti, voi. I—II, 1956, voi. III, 1961; voi. IV, 1965; voi. V, 1966; voi. VI, 1969; voi. VII, 1972.
Arhiva Dicţionarului toponimic al României. Andrei Avram, Contribuţii	etimologice,
Bucureşti, 1997.
Andrei Avram, Probleme de etimologie, Bucureşti, 2000.
Ba.ilKaHcito e3HK03Hamie, Sofia, 1959-Dorina Bărbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, 1990.
Bb/irapcica Alia a cktoa ornx. FIpoy'iBaHiiJi n Ma repiiaah, Sofia, 1962—
Bix irapcH eniMoJiorH'ieHpeiihhk, Sofia, 1971-Nikolai II. Ikonomov, Ba.ircaHcica Hapoaii a MbApocr; Sofia, 1968.
I.	Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, I şi
II,	Bucureşti, 1913.
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI, voi. I, Bucureşti, 1905.
Al. Borza, Dicţionar etnobotanic, cuprinzând denumirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, [Bucureşti], 1968. BbArapcicH TbAKOBeH permut, ed. a Il-a, Sofia, 1963.
7
Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc
CADE
Capidan
Cat.
CDER
Cihac
Codex St.
Conev
Cost., Doc. mold. DA
DBR
DDA
DDRF
DERS
DEX
DGR
Em. Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc. Cu un adaus de documente, folklor, fotografii, hărţi, Bucureşti, 1923.
Dicţionarul enciclopedic ilustrat „ Cartea Româneasca*. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I.-Aurel Candrea. Partea II: Dicţionarul istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu, Bucureşti, 1926-1931.
Th. Capidan, Raporturile lingvistice slavo-române, DR III (1922-23), p. 129-238.
Un catastih de scule de la 1508-1509.
Alejandro Cioranesco, Diccionario etimologico rumano, La Laguna, 1958-1966.
A.	de Cihac, Dictionnaire d'etymologie dacoromâne. I. Elements latins compares avec Ies autres langues romanes. II. Elements slaves, magyares, turcs, grecs-moderne et albannais, Francfort s/M - Berlin - Bucureşti, 1870, 1879. Codex Sturdzanus, Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte de Gheorghe Chivu, Bucureşti, 1993.
B.	Conev, Mcropiar Ha ăTx/irapcrcmj e3HK, voi. II, Sofia, 1934 (sub red. lui St. Mladenov).
M. Costâchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I şi II, Iaşi, 1931-1932. Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română, A-De şi F-Lojniţă, Bucureşti, 1913-1949.
Tiberiu Iovan, Dicţionar bulgar-român, Bucureşti, 1994.
Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic. Dictionnaire aroumain (macedo-roumain) general et etymologique [Bucureşti], 1963.
F. Dame, Nouveau dictionnaire roumain-franqais, Voi. I-IV, Bucureşti, 1893-1895. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române (1374-1600% Bucureşti, 1981. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1986.
Academia Republicii Socialiste România, Dicţionar german-român [Coordonare şi revizie Mihai Isbăşescu şi Maria Iliescu], Bucureşti, 1966.
DLRV
DLLRV
DLR
DM
DR
DRH
DTRO ENC. ROM. ESUM FC I
FC II
Filipova-Bajrova Gămulescu, Elementele
= G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X - începutul sec. XV), Bucureşti, 1974.
= Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicţionarul limbii române literare vechi (1640-1780). Termeni regionali, Bucureşti, 1987.
= Academia Română, Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă, Bucureşti, 1965-
= Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul limbii române moderne, [Bucureşti], 1958.
= „Dacoromania”, Cluj, 1921-1949.
= Documenta Romaniae historica, A, Moldova, voi. I (1384-1448), Bucureşti, 1975; voi. II (1449-1486), Bucureşti, 1976; voi. III (1487-1504), Bucureşti, 1980; Documenta Romaniae historica
B.	Ţara Românească, voi. I (1247-1500), Bucureşti, 1986; voi. II (1501-1525), Bucureşti, 1972; voi. III (1526-1535), Bucureşti, 1975; voi. VI (1566-1570), Bucureşti, 1985; voi. VII (1571-1575), Bucureşti, 1988; voi. VIII (1576-1580), Bucureşti, 1996; voi. XI (1593-1600), Bucureşti, 1975.
= Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, Craiova, 1993-
= C. Diaconovich, Enciclopedia română, I—III, Sibiu, 1898-1904.
= Etiimo.ioruiihhh caobhhk yKpaîHCbKoii mobh, Kiev, I (1982), II (1985), III (1989).
= Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Formarea cuvintelor în limba română, Volumul I, Compunerea, de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan [Redactori responsabili Al. Graur şi Mioara Avram, Bucureşti], 1970.
= Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Formarea cuvintelor în limba română, Volumul al Il-Iea, Prefixele, de Mioara Avram et al. [Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram, Bucureşti], 1978.
M. Filipova-Bajrova, l'pv^KU 3aeMKii a c-bopeMenniui 6'h.ieapcicu ejim, Sofia, 1969. Dorin Gămulescu, Elementele de origine sârbo-croată ale vocabularului dacoromân. Elementi
9
Gerov
Gerov, Supl.
Ghib. Sur.
Gl. Munt. Glosele Bogdan
Graur, Etim. lordache, Mărturii etno lingvistice
Iordan, Top. rom.
învăţăturile lui Neagoe
JIRSpr
Kozak
LB
Let. Putna1
srpsko-hrvatskog porekla u dakorumunskom recniku, Bucureşti, Panâevo, 1974.
= Najden Gerov, Pe'mmc na Obinipc/cbAi jnbfic, Plovdiv, I—III, 1895-1904.
= Najden Gerov, /lonKiHernie na ăbirapciovi pe*rmtK or H. repoB, de T. PanCev, Plovdiv, 1908.
= Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, voi. I-XXIV, Iaşi, 1906-1930.	^
Glosar dialectal. Muntenia de (p Maria Marin, Iulia Mărgărit, Bucureşti, 1999.
= Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Ediţii critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheţie, Alexandra Roman-Moraru, Florentina Zgraon. Coord. Ion Gheţie, [Bucureşti], 1982.
= AI. Graur, Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963.
= Gh. lordache, Mărturii etnolingvistice despre vechimea meseriilor populare româneşti, Craiova, 1980.
= Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
= învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, 1970.
= Jahresbericht des Instituts fur rumânische Sprache (Rumânisches-Seminar), Leipzig, hrsg. G. Weigand, 1894-1921.
= A. Kozak, Die Inschrifien aus der Bukovina, I, Viena, 1903.
= Lesicon romanesc-latinesc-unguresc-nemţesc, care de mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai multor ani s-au lucrat, seu: Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplius annorum elaboratum est, Budae, 1825.
= Letopiseţul de la Putna nr. I (1359 [1352J-1526), în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi adăugită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959.
10
LM
LR
MBBR
MDA
Miklosich
Mikov
Mladenov, ETR
Mladenov, Govorăt
Nestorescu, Românii timoceni
Nestorescu, Elemente NŞDU
Osman-Zavera, Raporturi
Pajură, Lexicon RBE
RFBR
RBR
RJAZU
Robciuc
= A. T. Laurian şi I. C. Massim, Dicţionarul limbei romane, I-III, 1873-1877.
„Limba română”, Bucureşti, 1952-
MnrepmAH 3a OhArapenii GoTami'ieH pevHirn,
sub redacţia lui B. Ahtarov, Sofia, 1939.
Micul dicţionar academic, I-IV, Bucureşti, 2001-2003.
Fr. Miklosich, Lexicon palaeslovenico-graeco-latinum, Wien, 1862-1865.
V. Mikov, npoii3xo4 h 3HaireHne na imeHara Ha HamiîTe rpajoBe, eeAa, penii, nAamiHii n Mecra, Sofia, 1943.
Stepan Mladenov,	Etu mo a o ni iiecKn	n
npaBoniiceN pe iiHiin Ha 6bArapenHX nmmoBeN e3iiK, Sofia, 1941.
Maxim SI. Mladenov, roBopbr Ha Hobo CeAo, Biuhncko, Sofia, 1969.
Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, Bucureşti, 1996.
Virgil Nestorescu, Contacte lingvistice interbalcanice. Elemente româneşti în limba bulgară, Bucureşti, 2002.
[Noul Şăineanu, Dicţionar universal =] Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţie revăzută şi adăugită de Alexandra Dobrescu, loan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu, [Iaşi], 1995-1996. Maria Osman-Zavera, Raporturi lingvistice româno-bulgare. Cuvinte de origine română în graiurile limbii bulgare, Bucureşti, 2002.
C.	Pajură, Lexicon oltenesc, Tumu-Severin, 1925. Pe'iHirK Ha GbArapcKHx e3HK, BAH, Sofia, 1975-
St. Kaldieva-Zaharieva, PvMhiicno - 6hArapenii (ppa3eoAoriienpewim, BAH, Sofia, 1997. PyMbHcno - ăbArapcmi pevmm, întocmit de dr. Ivan Penakov, Zeljasko Rajnev, Georgi PaunCev, sub red. acad. St. Romanski şi St. Ilcev, Sofia, 1962.
Rjecnik hrvatskoga iii srpskoga jezika. Na svet izdaje Jugoslavenska Akademija Znanosti i Umjetnosti, Zagreb, 1880.
Ion Robciuc, Raporturile româno-ucrainene.
I. Elemente româneşti în ucraineană, Bucureşti, 1996.
11
Rosetti, ILR
Rosetti, ILR RROD	= Al. Rosetti, Istoria limbii române, De la origini până la începutul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1986. = Peiihhk Ha pejKH, ocrapeAn h jnaAeicrHH jyMii b AHTepaTypara hh ot XIX h XX Berc, sub red. lui St. IlCev, Sofia, 1974.
Russu, Elemente	= LI. Russu, Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez, Bucureşti, 1970.
Sala, Introducere	= Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999.
Sala, Aventurile	= Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Bucureşti, 2005.
SCL	= „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, 1950-.
SCO	= „Studii şi cercetări de onomastică”, Craiova, 1995-
Scriban	= A. Scriban, Dicţionaru limbii româneşti (etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provineializme), Ediţiunea întâia, Iaşi, 1939.
SDEM	= N. Raevski, M. Gabinski, Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, Chişinău, 1978.
Skok	= P. Skok, Etimologijski rjecnik hrvatskoga srpskoga jezika, Zagreb, 1971-
ŞDU	= Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbei române. Revăzut şi adăogit la Ediţia a Vl-a, [Craiova], [1929].
Ştef.	= Alexandru Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj, Târgu-Jiu, 1905.
Tamâs	= L. Tamâs, Etymologisch-historisch Worterbuch der ungarischen Elemente im rumânischen (unter Berucksichtigung der Mundartworter), Budapesta, 1966.
TDR	= Tratat de dialectologie românească, coord. V. Rusu, Craiova, 1984.
TDRG1	= H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch,
TDRG*	Bucureşti, 1895-1925. = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, 2 uberarbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron, I—III, Wiesbaden, 1986-1989.
Tocii.	= Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603),Viena -Bucureşti, 1931.
12
Udrescu
Vasmer
Vătămanu
Vârtosu
= D. Udrescu, Glosar dialectal Argeş, Bucureşti, 1967.
= Max	Vasmer, Russisches etymologisches
Worterbuch, I—III, Heidelberg, 1953-1958.
= Nicolae Vătămanu, Alaltăieri, ieri, astăzi, Editura „Viafa medicală românească”, Bucureşti, 2006.
= Emil Vârtosu, Paleografia româno-chirilică. Bucureşti, 1968.
ABREVIERI
a.	= an
ac.	= acuzativ
acc.	= accent
adj.	= adjectiv
adv.	= adverb
alb.	= albanez
antrop.	= antroponim
ar.	= aromân
arg.	= argotic
art.	= articol
Ban.	= Banat
bg-	= bulgăresc
Bot.	= botanică
cca	= circa
ceh.	= limba cehă
cf.	= confer
col.	= colectiv
comp.	= compară
dat.	= dativ
der.	= derivat(e)
dial.	= dialectal
Dobr.	= Dobrogea
engl.	= englez
et. nec.	= etimologie necunoscută
expr.	= expresie; expresiv
f.	= feminin
fam.	= familiar
fig-	= figurat
fr.	= francez
germ.	= german
14
germ. med.	= germana medie
germ. săs.	= germana săsească
gr-	= grecesc
h.	= harta
ibid.	= ibidem
inf.	- infinitiv
interj.	= interjecţie
iron.	= ironic
it.	= italian
înv.	= învechit
lat.	= latinesc
lit.	= literar
livr.	= livresc
Ioc.	= locuţiune
m.	= masculin
magh.	= maghiar
megl.	= meglenoromân
Mold.	= Moldova
Munt.	= Muntenia
n.	= neutru
neh.	= nehotărât
ngr.	= neogrec
NP	= nume propriu
obs.	= observaţie
Olt.	= Oltenia
onom.	= onomatopee
op. cit.	= opera citata
P-	= pagina
p. ext.	= prin extensie
peior.	= peiorativ
pl.	= plural
pol.	= polonez
pop.	= popular
pref.	= prefix
prep.	= prepoziţie
prob.	= probabil
pron.	= pronume
protosl.	= protoslavă
refl.	= reflexiv
rcg.	= regional
rom.	= românesc (dacoromânesc)
rus.	= rusesc
s.	= substantiv
sb.	= sârbesc
15
sl.	= slav
slov.	= sloven
suf.	= sufix
tc.	= turcesc
top.	= toponim
Trans.	= Transilvania
tranz.	= tranzitiv
TR	= Ţara Românească
ucr.	= ucrainean
v (la umărul unei cifre)	= verso
V.	= vezi
v. (înaintea unei limbi)	= veche
var.	= variantă
vb.	= verb
ASPECTE ALE FORMĂRII CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE (SEC. XIV-XVI)
Studiul se bazează pe datele furnizate de documentele slavo-române (sec. XIV-XVI). Prima parte se referă la compunere şi prefixare, iar a doua la sufixe şi alte mijloace derivative.
Faptele aduse în discuţie constau mai ales în predatarea unor tipuri sau exemple, în corectarea unor atestări, precum şi în precizări asupra unor aspecte ale formării cuvintelor pentru care nu dispunem în lucrările existente de informaţii suficiente cu privire la stadiile vechi de dezvoltare a limbii române. Exemplele cu care se susţin diferitele tipuri de compuse provin în majoritate din domeniul onomasticii. In schimb numeroase cuvinte comune vor servi la ilustrarea unor tipuri de derivate cu sufixe în ultima parte a studiului.
*
Elementele de limbă română din actele de cancelarie, cronici sau inscripţii în slavonă din perioada anterioară apariţiei textelor scrise în limba română sunt cu mult mai numeroase şi mai bogate în semnificaţii pentru istoria limbii decât se cunoaşte până în prezent. Cercetările consacrate reflectării limbii române în documentele slavone nu au semnalat fenomenul în toată amploarea sa, fie pentru că s-au referit la o anumită perioadă
17
istorică, fie pentru că au avut ca scop numai să consemneze cuvintele ca material lexical.
Perioada pe care o avem în vedere în cele ce urmează este cuprinsă între sfârşitul secolului al XIV-lea şi sfârşitul secolului al XVI-lea. Am considerat necesar să prelungim cercetarea şi după anul 1521, de când este cunoscut primul document scris în limba română, deoarece de la această dată până la tipărirea primelor texte româneşti şi chiar mult timp după aceea actele de cancelarie, prin caracterul lor cel mai adesea laic, furnizează extrem de preţioase mărturii asupra limbii române, care nu pot fi găsite în alte izvoare contemporane1. Pentru ilustrarea temei pe care o studiem am ales tot ceea ce ne oferă ca informaţie lingvistică documentele excerptate. Natura aparte a textelor (acte de donaţii, scrisori particulare, tranzacţii având drept scop vinderea şi cumpărarea de sate, moşii, loturi de pământ mai mici etc.) explică prezenţa masivă a elementelor româneşti introduse de dieci şi grămătici în limba slavonă folosită în redactarea documentelor. O mare parte a acestor cuvinte româneşti o reprezintă toponimele sau antroponimele, care, prin forţa lucrurilor, trebuiau redate aidoma şi care, rareori, erau supuse unui proces de traducere sau calchiere (în special în documentele de redacţie moldovenească). Este adevărat că numărul de cuvinte comune este mai mic, dar şi ele ne pot dezvălui suficiente informaţii privind modalităţile de formare a cuvintelor în limba română din perioada veche.
Excerptarea materialului s-a făcut după originalul documentelor, respectându-se întocmai grafia, intervenind rareori prin adăugiri de litere sau întregiri de cuvinte. Numai atunci când nu a fost posibilă lecţiunea textului original sau când acesta nu mai există, am recurs la ediţiile cunoscute, caz în care transcrierea nu ne aparţine. Adoptând această modalitate de
1 Acest principiu de lucru i-a călăuzit pe autorii Dicţionarului elementelor româneşti din documentele slavo-romăne (1374-1600), elaborat de sectorul de slavistică al Institutului de Lingvistică din Bucureşti. Materialul folosit de noi provine în cea mai mare parte din arhiva acestei lucrări.
18
lucru am avut în vedere că faptele de limbă înregistrate cât mai fidel vor putea fi folosite pentru studii referitoare Ia grafie.
Numele proprii care apar în mare măsură în studiul nostru constituie principala sursă de informaţii pentru elucidarea problemelor pe care le urmărim. Ni se pare inutil să subliniem cfi toponimele şi antroponimele având la bază apelative au fost în primul rând cuvinte folosite în vorbire. De aceea, atunci când se poate stabili în mod cert o relaţie între un nume propriu şi un apelativ nu trebuie să avem îndoială asupra preexistenţei celui din urmă. De la această premisă am pornit în organizarea faptelor ce vor fi prezentate şi pentru a se obţine o imagine reală a stărilor de lucruri vom menţiona sfera de întrebuinţare a numelor analizate, mai ales atunci când unul şi acelaşi cuvânt ţine de diferite niveluri ale limbii.
COMPUNEREA
Materialul lingvistic din acest capitol provine în exclusivitate din domeniul onomasticii şi, din punct de vedere gramatical, priveşte numai compunerea substantivelor. Dacă numele de persoană nu ne-au ridicat probleme dificile privind interpretarea lor ca formaţii compuse, în schimb diversele denumiri topice pe care le vom întâlni mai jos ne-au oferit cu destulă zgârcenie trăsături clare, capabile să le distingă de aşa-zisele construcţii sintactice stabile. Deşi nu avem siguranţa că în toate situaţiile cuvintele compuse pe care le analizăm merită o astfel de tratare, am adoptat totuşi punctul de vedere după care asemenea formaţii nu pot fi neglijate din sfera cercetării, „tocmai datorită faptului că nu există motive certe pentru a Ie socoti grupuri sintactice şi nu cuvinte compuse”2. Ne-a servit drept criteriu de bază unitatea semantică a acestor construcţii, întrucât valoarea lor de termeni compuşi rezultă numai din ansamblul elementelor care le alcătuiesc, nu din suma înţelesurilor acestora.
2FC, I, p. 17.
19
Aparţinând în majoritate microtoponimiei, aceste denumiri prezintă un mare interes pentru istoria limbii române, atât pentru mărturiile pe care le aduc privind legăturile lor cu limba comună, de la care izvorăsc, cât şi pentru stabilirea vechimii procedeelor de compunere pe care le reflectă. Vom ordona formaţiile compuse după structura lor morfologică3.
1. SUBSTANTIV + ADJECTIV
Procedeul de formare a compuselor pe această cale este întâlnit la nume de persoane şi, mai ales, la nume de locuri:
a)	în antroponimie4: Barbă Albă TR, 1 XII 1592; <B>arbă Jamâră M, 11 III 1446 şi Barbă Geamâră M, 8 XII 1554; Barbă Lată ŢR, 15 II 1590; Bou Roşiu ŢR, 13 VIII 1596 (DRH XI nr. 193); Brânză Veache ŢR, 4 IX 1574; Cur Jos ŢR, 11 V 1573; Cur Negru ŢR, 6 VI 1570; Limba Dulce M, 4 VI 1453; (în formă slavizată) Limbadulcevici M, 19 IX 1436; Obraz Lat JR, 19IV 1525.
Adăugăm aici şi compusul Bună Masă ŢR, 14 VII 1520, în care, spre deosebire de cele dinainte, adjectivul este antepus.
b)	In toponimie5: Copaciul Singur ŢR, 23 IV 1582; Corbii Ciungi ŢR, 8 I 1580; Crângul Mare ŢR, 30 X 1577; (sat) Cur
} Exemplele, în ordine alfabetică, redau forma din originalul textului slavon, cu următoarele excepţii: slovele suprascrise au fost coborâte în rând fără a fi menţionate cu paranteze; grafiile cu omisiuni de litere au fost întregite; slovele ilizibile sau degradate sunt reproduse şi marcate prin paranteze unghiulare. Indicaţii privind natura obiectului desemnat de toponim vom da numai în cazul satelor, râurilor, munţilor şi al formelor de relief importante. Celelalte nume compuse, fără o astfel de specificare, sunt incluse în categoria generală loc.
4	în FC, I, p. 89, pentru antroponimie se citează exemple de acest tip abia din secolul al XVII-lea.
5	Pentru formaţii toponimice în FC, I, p. 89, se citează exemplele Scoreul cel Bătrân (1391) şi Vale Largă (1428), mai vechi decât cele date de noi, dar documentele folosite nu sunt originale: primul, inserat în DRH, I, cu nr. 15, este o traducere latină din sec. XIX a originalului slavon pierdut, iar al doilea este o copie slavă târzie (DRH, I, p. 120).
20
Sec M, 15 V 137; (sat) Cur Sus, V 1583; (munte) Florile Albe ŢR, 4 VI 1506 (DRH II, nr. 44); Lac Puturos M, 5 III 1493; Lacul Geamăn ŢR, 9 I 1596; Lacurele Gemene ŢR, 27 V 1583; Laculov Rătundu (cu genitiv slavizat) ŢR, 9 I 1576; Lacul Ţărmuros ŢR, 5 V <1583>; Lacul Gol ŢR, 17 I 1588; Livezile Boereşti ŢR, 5 V <1583>; Măgurile Deşirate ŢR, 24 VII 1595; Măgura Surpată ŢR, 6 IX 1598; Piscul Cărn ŢR, 22 VII 1594; Piscul Lungu ŢR, 18 I 1578; Piscul Scurtu ŢR, 14 I 1570; Salcie Roşie ŢR, 15 VII 1578; (sat) Vale Seacă M, 20 VI 1453; (pârâu şi sat) Valea Bună ŢR, 3 VIII 1514; Valea Rrea ŢR, 8 IX 1510.
Menţionăm separat numele muntelui Câmpulungeanul ŢR, 24 IV <1526—1528> (DRH III, nr. 11), derivat al compusului *Câmpulung, pentru care nu avem altă atestare.
La această categorie de compuse materialul avut la dispoziţie ne oferă unele construcţii hibride ale toponimelor româneşti, în care adjectivul determinat este slav:
a)	Adjectivul este postpus, ca în limba română: Groapa Velika „Groapa Mare” ŢR, 9 VI 1580; (na) Mocerli Cista „(Ia) Mocirla Curată” M, 6 VIII 1583; Valea Zla „Valea Rea” ŢR, 29 X 1517 (o altă formă a toponimului citat mai sus); Puţul Zilezov „Puţul de Fier” ŢR, 12 XII 1579.
b)	Adjectivul este antepus, păstrând deci regulile topicii slave: Vel Crângul „Crângul Mare” ŢR, 7 VIII 1590 (acelaşi toponim menţionat anterior, dar cu adjectivul vel-, formă prescurtată a lui veliki, care a devenit, mai târziu, element de compunere, cu acelaşi sens „mare”, în formarea numelor de dregători), Veliki Grindul „Grindul Mare” ŢR, 10 XI 1579; (pârâu) Suhij Căţel „Căţelul Sec” M, 15 IX 1575; (munte) Golema Stâna „Stâna Mare” ŢR, VII 1451.
2. SUBSTANTIV + SUBSTANTIV ÎN GENITIV
După datele pe care le cuprind textele cercetate, formaţiile având această structură sunt cele mai numeroase şi aparţin domeniului toponimiei. Ele reprezintă denumiri de locuri, al
21
căror prim termen este cel mai frecvent un entopic, iar al doilea este un substantiv în genitiv fie nume propriu indicând posesorul (o persoană, un grup de persoane, un sat), fie nume comun. în cel din urmă caz ambele elemente componente sunt cuvinte ale limbii comune {Piscul Fagului, Poala Viei etc.), dar valoarea lor de nume compuse apare numai dacă sunt considerate împreună, deoarece numai astfel au capacitate de identificare a obiectului pe care îl desemnează. Modelul acesta este şi în zilele noastre deosebit de productiv în microtoponimie6.
în această categorie vor intra, alături de structurile amintite, şi cele în care al doilea element are o formă „slavizată”.
a)	Substantiv + substantiv în genitiv cu articolul postpus
Iată o parte dintre cele mai interesante exemple extrase din textele documentelor slavone din sec. XV-XVI: Brazi Muereei M, 9 I 1600; Coasta Ogrăziei ŢR, 15 IV 1577; Colnicul Priboiului ŢR, 26 XI 1579; Cornul Malului ŢR, 26 VI 1576; (munte) Cracul Scurtelor ŢR, 9 VI 1520; Cuibul Vulturului ŢR, 8 IV 1556; Curmătura Fagilor şi Curmătura Socilor ŢR, 4 XII 1576; Dealul Cireşului ŢR, 23 IV 1579; (munte) Dosul Mogăi TR, 10 <I-VIII> 1519; Drumul Marmurelui ŢR, 29 IV 1569; Dâmbrava Nisipului ŢR, 22 VII 1535; Faţa Copăcelului ŢR, 27 VIII 1582; Fruntea Mlăcilor ŢR, 19 VII 1587; Furca Petrei şi Furca Stăneştilor ŢR, 19 VII 1558; Fântâna Bărbuşei ŢR, 4 V 1556; Gâlma Mălinişului şi Gâlma Păiuşului ŢR, 29 IV 1533; Gârla Flămândzilor M, 15 VIII 1448; Gruiul Poenei 29 VII 1579; Lacul Porcului, ŢR, 1 VIII 1496; Lacul Cailor ŢR, 8 I 1580; Lunca Lupilor ŢR, 9 I 1566; Mal<ul> Anenişului TR, 30 VII 1512; Matca Boului TR, 27 VII 1529; Matca Cireşului ŢR, 17 IV 1556; Măgura Featei ŢR <V-XII 1533> Mlaca Crucilor TR, 24 IV 1559; Muchea Glodurelor TR 10 XI 1528; Muchea Strâmbei ŢR, 16 IV 1533; Obârşia Noatenului JR,.27 VII 1529; Obârşia Pietrişului ŢR, 16 IV 1533; Piscul Gâmiţei ŢR, 1 VIII
6	Cf. FC, I, p. 69.
22
1496; Piscul Căprioarei, Piscul Şcheaului, Piscul Gorunetului ŢR, 16 IV 1533; Piscul Dracului ŢR, 9 VII 1577; Poiana Boldi M, 13 IX 1473; Poiana Vioriului (= Olariului) ŢR, 19 VII 1588; Poteca Păcăleanului ŢR, 22 X 1563; Râpă Podului, ŢR 30 VII <1512—1513> (DRH II, nr. 105); Rumtura Oltului ŢR, 8 I 1572; Valea Dracilor ŢR, 29 IV 1577; Valea Prislopului, Valea Fântânealei ŢR, \4 V 1506; Valea Hotarului ŢR, 15 V 1535; Valea Lustunilor (= Lăstunilor) ŢR, 16 VI 1560; Valea Padinilor ŢR, 9 VII 1557; (usta = gura) Văiei Purcarului ŢR,
13 IV 1515; Valea Şoimului ŢR, 16 IX 1519 (DRH II, nr. 189); Valea Varoşului ŢR, 6 VII 1526; Valea Văratecilor ŢR, 8 IV 1556; Vişinii JVoiniţeştilor ŢR, 7 IX 1587; Vâlceaua Radului J, ŢR, 28 VI 1519; 'Vâlceaua Vârtoapelor ŢR, 11 II 1558; Zătoanele Lupului ŢR, 27 V 1583.
b)	Substantiv + substantiv în genitiv cu articolul antepus
Am înregistrat câteva denumiri topice în care substantivul (în nominativ) este urmat de un substantiv (antroponim) în genitiv precedat de articol7 8:
Piscu lu Stroe ŢR, 9 III 1502; Plopi lu Vărjoghe ŢR, 30 VIII 1511; Valea lu Alb ŢR, 15 IX 1560; Valea lu Dobrii ŢR, 9 VII 1577.
c)	Substantiv + substantiv cu terminaţie slavă
Numele topice incluse în această categorie apar în număr foarte mare în documentele slavo-române. Distingem două situaţii:
1.	Al doilea element al compusului este un substantiv românesc, având (numai formal) atributele unui adjectiv posesiv slav*, datorită terminaţiei -(o)v, -(e)v, -(ă)v etc., dar de fapt
7	în FC, I, p. 75-76, nu se dau exemple de asemenea compuse pentru limba veche.
8	Cf. G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi, Bucureşti, 1974, p. 79, s.v. brumariu, p. 110, s.v. iaz şi altele. Mai aproape de adevăr este considerarea lor drept „cuvinte româneşti cu flexiune slavă”, pe care o întâlnim la D. P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 231-243.0 analiză amănunţită a construcţiilor
23
păstrându-şi caracterul de substantiv al limbii române: KtfpMTiTtfpa tfpctfAOB „Curmătura Ursului”, cTTiAntfA ntyKApioAOE „Stâlpul Purcariului” etc.. Asemenea denumiri, la o analiză atentă, ne dezvăluie caracterul lor artificial din punctul de vedere al gramaticii slave, cel puţin din următoarele motive: locul aşa-zisului adjectiv posesiv slav este după substantivul determinat (ca în limba română); se formează de la substantive comune-obiecte, în foarte multe cazuri (în timp ce în limbile slave este determinat de la nume de persoane sau de la nume comune pentru fiinţe); în textele noastre ele alternează cu forma românească corespunzătoare {Valea Ursulov şi Valea Ursului, Mlaca Cruciev şi Mlaca Crucilor etc.).
Cu toată transparenţa lor, aceste formaţii toponimice nu au atras atenţia în suficientă măsură cercetătorilor care s-au ocupat de documentele slavo-române. în cele ce urmează vom observa că în aceste construcţii al doilea element poate fi orice substantiv (inclusiv toponime) şi că adesea terminaţia -(o)v, -(e)v este pur şi simplu un înlocuitor al desinenţei genitivului românesc -lui, -lor, -ei, ca în Coasta Râulov, Drumul Icoanev, Matca Cireşilor, iar uneori este element de prisos, ca în Matca Popeştilorov, adăugat la desinenţa românească de genitiv. Exemple: anmnhui^(a) eahaapioaw(b) „Aninişul Blidariului” ŢR, 3 XII 1597; b€(a)mk>iV(a) A<>Epe(B) „Belciugul lui Dobre” ŢR, 10 XI 1579; khka B€B€p6Lţtfao(e) „Chica lui Veveriţă {chică „vârf’) ŢR, 4 XII 1575; KimiopA uiohm^ao(b) „Chiciura (= Chicera) Şoimului” ŢR, 22 X 1585; ko(c)ta taoa^ao(b) „Coasta Glodului” ŢR, 30 IV 1521; (sat) koa(c)ta pT*tfaw(b) „Coasta Râului” ŢR, 22 X 1585; koanhk^(a) c{)6hop^aw(b) „Colnicul Feciorului” ŢR, 15 XI 1530; Kopntf(A) tf>Koro(B) „Cornul lui Ujog” ŢR, 25 VI 1436; (munte) kpak^(a) Aetf(p)Ae(B) „Cracul Leurdei”; Ktf(p)A/niTtfpA notmno(b) „Curmătura Noatenului” ŢR,
de acest fel şi a locului lor specific în determinarea fizionomiei slavonei din documente este întreprinsă de Gh. Bolocan în studiul Toponime compuse în documentele slavo-române, în LR XXV (1976), nr. 3, p. 303-311.
24
29 XI 1528; Ktf(p)<w,hTk'p<» tf(p)ctfAo(B) „Curmătura Ursului” ŢR, 15 Vil 1578; KtfpctfpA k'(p)cfc’Aw(B) „Cursura Ursului” ŢR, 2 VII 1548;	KopHeTis’Ao(B) „Dealul Cornetului” ŢR, 15 IX
1560; Awctf(a) anhnoc€(b) „Dosul Aninoasei” ŢR, 19 VII 1587; ApiiCTi Apa(r)rt\Mpo(B) „Dârsta lui Dragomir” ŢR, 2 IV 1559; ApWMtf(A) hkwanc(b) „Drumul Icoanei” ŢR, 2IV 1579; (ţiKT'h'ifa'NA HpvieioB „Fătăciunea lui Cârcei” ŢR, 19 VII 1527; r<npA^(rt) Mp(c)thwhw(b) „Gardul lui	Cristian”	ŢR, 19	VII	1578;
rpk(A*0i|J,b nAone(s) „Grădiştea Plopului” ŢR, 13 VI 1588; PPH(h)aV(a) a\anhu6(b) „Grindul Maniţei” ŢR, 15 X 1568; rptAiiA A^ntfAd(B) „Groapa	Lupului”	ŢR, 23	IV	1579;
rpOAiu x®tap^aw(b) „Groapa Hotarului” ŢR, 27 V 1583; rptfw(A) CMOpite(B) „Gruiul Scoarţei”	ŢR, 23	VI 1536;	w(t)	aa(k)
JIM«Vao(b) „de la Lac(ul) Zmeului” ŢR, 27 V 1510; aa3^(a) tV(ii)cVao(b) „Lazul Tunsului” ŢR, 10 III 1567; aV(n)ka rAOA^Ao(B) „Lunca	Glodului”	ŢR, 14	VI	1521;
a1/(n)ka Ki>Aiorhpo(B) „Lunca	Călugărului” ŢR, 6	VII	1596;
ama^a <wuptfAWB „Malul Mărului” ŢR, 28 V 1532 (DRH, III, nr. 126); a« aaa(t)k^ hhp6ujhao(b) „până la Matca Cireşilor” ŢR, 22 X 1563; a\a(t)ka noneijiHAopo(B) „Matca Popeştilor” ŢR, 6 VIII 1588; MhrVpA a^A^aob „Măgura Dudului” ŢR, 2 VII 1581; AAUlVpA BopNHK^AOB „Măgura Vornicului” ŢR, 6 IX 1598 (DRH, XI, nr. 314); wBpi>iiJHia cj)eTHue(B) „Obârşia Fetiţei” ŢR, 22 X 1563; ma(aY)na ^ahVao(b) „Padina Uliului” ŢR, 30 IV 1583; pvri» bo(a)a€(b) ,,Rât(ul) lui Boldea” {rât „şes; bot de deal”) ŢR, V 1531; mi(c)Ktf(A) He(p)B^Ao(B) „Piscul Cerbului” ŢR, 8 VII 1560; iiHCKtf kob^paVb(b) „Piscul Covurluiului” M, VII 1520; Daam(a) MOApiţa) „Plaiul Cioarei” ŢR, 17 X 1568; n«A^(A) a(a)bhh«(b) „Podul Albinei” ŢR, 15 VII 1572; nc>Atf(A) k6hb(b) „Podul Cheii” ŢR, 20 VIII 1596; hoaaa bh6(b) „Poala Viei” ŢR, 20 XII 1593; noANHAe aaaobh „Poienile lui Lai” ŢR, 25 VI 1483; II0MH baahk^aw(b) „Pomii lui VlaiCu” ŢR, 3 VIII 1571; ntfutf(A)
25
caa\onat»(b) „Puţul lui Samoilă” ŢR, 7 IV 1567; cKoptfujtf(A) Uhntc(b) „Scoruşul lui Ţintea” ŢR, 11 II 1558; cTh(A)ntf(A) ntf(p)KAp»Ao(B) „Stâlpul Purcariului” ŢR, 10 VII 1517; crhHA mouiob) „Stâna Moşului” ŢR, 15 V 1588; kWioţA) A\ope(B) „Unghiul Morii” ŢR, 7 II 1587; baa^ HerViVBTopioBH „Vadul Neguţătoriului” M, 5 III 1493; baa4 4>i>ht'i>h6(b) „Valea Fântânii” ŢR, 15 VI 1581; baa4 AVhpyHN-fcNHAoţB) „Valea Mărginenilor” ŢR, 23 IV 1579; (biserică) b6(h)nîh avan6(b) „Vecinii lui Manea” ŢR, 10 XI 1579; biahawa ujohmo(b) „Vâlceaua Şoimului” ŢR, 20 V <1580>; bpt»x^(a) rpoxoTtfAo(B) „Vârhul Grohotului” ŢR, 13 II 1574; bpt»xV(a) k^(a)a\h(b) „Vârhul Culmii” ŢR, 4 XII 1575.
2.	în alte cazuri al doilea element al termenului compus are terminaţie de dativ slav {-om, -em, -im, -omu), dar şi în aceste construcţii tot atât de puţin obiţnuite pentru gramatica slavă, ca şi cele de mai sus, este uşor de întrevăzut genitivul românesc, cu articol postpus, al substantivului: a^a^a) BepNeipÎAv'b „Dealul Vemeştilor” ŢR, 16 IV 1542; ap^a\V(a) a\hxti64jo(a\) „Drumul Mihăeştilor” ŢR, 21 <IX-XI> 1547; rpfe'iopMAe nV(p)KdpH(Av) „Gruiurile Purcariului” ŢR, 23 IV 1579; rtfpa KOAvi>i(j'kHH(Av) „Gura Comăşteanilor” ŢR, 1 VI 1545; AVhiVpA sobahh(av) „Măgura Ciobanilor” ŢR, 6 IX 1598; mi(c)Ktf(A) bahaapw(av^) „Piscul Blidarului” ŢR, 7 VII <1596>; noeHHUA T«Aepei(ie(A\) „Poieniţa Todereştilor” M, 13 IX 1473 {Bogdan, Doc. Şt., I, nr. CV).
Consemnăm şi în acest capitol câteva construcţii calchiate, în care substantivul determinat este slav:
eo(p)a4io(a) Be3tf(A\)HOMtf „Bordeaiul Nebunului” ŢR, 24 VII 1595; (sat) k©a(c)tt» p4kw(b) „Coasta Râului” ŢR, 22 X 1585 (forma apare în acelaşi document paralel cu koacta piitfAWB, citată mai sus); avaaka naahchVao(b) „Mlaca Muntelui” ŢR, 8 IX 1596 (atrage atenţia faptul că sl. nAANHNA de genul feminin este „declinat” ca rom. munte).
26
3.	SUBSTANTIVE ÎN NOMINATIV-ACUZATIV
Compusele formate din două substantive în raport de subordonare apozitivă sunt reduse la număr9. Se întâlnesc trei tipuri:
a)	antroponime în care apoziţia exprimă profesia (rangul): Basarab voievod ŢR, 28 VIII 1538; Vlad Vodă ŢR, 23 XII 1508 (DRH II, nr. 62); Mihail Vodă ŢR, 4 I 1594; Radul Voievod ŢR <1487> (DRHI, nr. 156).
b)	nume de sfinţi şi de sărbători religioase (rezultate din înv. sânt „sfânt” + numele patronului zilei) devenite antroponime: popa Simt ion ŢR, 6 II 1587; Sâmnicoară ŢR, 14 IV 1590; Simpetru ŢR, 4 XIl’<l 593>.
c)	toponime în care apoziţia serveşte la identificarea denumirii: BAA-k ct»k^(a) „Valea Săcul” ŢR, 4 VI 1582. în asemenea structuri este greu de stabilit dacă toponimul constituie ansamblul celor două elemente componente, în cazul când nu avem şi atestări mai târzii (ca la exemplul dat aici). Din acest motiv nu putem reţine cu siguranţă denumiri ca: mKKtf ba^aS’h „Piscu Bahlui” M, 12 IX 1468, deoarece nu ştim dacă acest pisc nu se numea numai Bahlui, şi atunci primul element funcţiona numai ca entopic, sau c'hK'hTS'pa BkWpa „Săcătura Bucura” M, 9 I 1600, deoarece şi aceasta se putea numi simplu jBucura sau, poate mai exact, Săcătura lui Bucur (BfeWpA fiind genitiv slav)10 11.
4.	SUBSTANTIV + PREPOZIŢIE + SUBSTANTIV
în categoria denumirilor având această structură deosebim două tipuri; întâi pe cele care au în totalitate elemente româneşti11 şi apoi pe cele în care elementul prepoziţional este slav.
9	în FC, I nu sunt consemnate exemple pentru limba veche (p. 44-67).
10	Cf. Iordan, Top. rom., p. 144, nota 4, unde este citat toponimul Secătura lui Bucur (în Focşani).
11	în FC, I, p. 102, pentru perioada veche se dau două exemple de asemenea compuse: Unghiul cu Frasini (1391), care nu poate fi reţinut, făcând
27
A.	Lacul cu Mărul ŢR, 28 V 1532 (DRH III, nr. 126); Lacul de Miezu ŢR, 27 V 1583; Malul cu Oasele ŢR, 15 VI <1594>; Măgura cu Stâlpul ŢR, 7 XI 1570.
B.	Pentru cel de-al doilea tip exemplele sunt mai numeroase şi Ie vom clasifica m funcţie de prepoziţia corespunzătoare şi de valoarea pe care aceasta o are:
a)	prepoziţia ch(ci»c) redă prepoziţia românească cu: a» KtfAdpe c-h T^tJjeAe „până Ia Culare cu Tufele” ŢR, 22 VII 1594 (<cutare este cuvânt vechi, păstrat regional - cf. DA); rpiAum'k ct»(c) KAnrreA-k „Grădiştea cu Capetele” ŢR, 20 V 1570; Kpi»(M)rpV(A) ci» ahhnVh „Crângul cu Anini” ŢR, 8 III 1585; aa onAuiKA aak^a^h ci>(c) n’hp^'(rt) „la coada Lacului cu Părul” ŢR, 27 V 1583; aakV(a) ct»(c) ct€jkapio(a) „Lacul cu Stejariul” ŢR, 27 V 1583; AM>iVpA ci» Kptfu-k „Măgura cu Crucea” ŢR, 22 VII 1594; iim(c)kS’(a) ct»(c) roptfNH „Piscul cu Gorunii” ŢR, 3 VIII 1579; nooNA ch(c) cnHHiH „Poiana cu Spini” ŢR, 22 I 1570; nrtonn ct,(c) co(a)3Yh „Plopii cu Solzii” ŢR, 12 XII <1579> (în acest toponim solz înseamnă „frunzuliţă sau petală în formă de solz’’’’).
b)	prepoziţia wt pentru de: (mănăstire) KopGH w(t) nî^Tp-u ŢR, 6 VII 1526; 4>^(h)aV(a) w(t) avm(îk)ao(k) ŢR, 18 IV 1576. Amintim aici şi compusul BApoui wt 4>aohh „Oraşul (Cetatea) de Floci” ŢR, 18 VI 1594 (DRH, XI, nr. 67); BApoui reprezintă un maghiarism, care nu este exclus să fi circulat în limba română veche, din moment ce în documentele slavo-române se foloseau deopotrivă opaui şi BApoui, precum şi derivatele lor opiuiAN şi
BApOUIAH.
c)	prepoziţia wt pentru de la: 4>pach(n) w(t) noAtfpu „la Frasin(ul) de la Poduri” ŢR, 26 IV 1527; ahbaaa w(t) thht» ŢR, 24 IV 1559; (sat) BpoqitHH w(t) kphbhh^ „Broşteani de Ia Crivină” ŢR, 26 IV 1527; koahbha6 wt pouiîta „Colibile de la Roşia” ŢR, 4 VIII 1599 (DRH, XI, nr. 337); (sat) nAOToyNeipM
parte din documentul amintit mai înainte (vezi nota 5) şi laşii de la Olteţ (1489), care iarăşi nu este autentic, documentul din care este extras fiind o traducere românească târzie (DIR, veacul XIII-XIV şi XV, B, p. 196).
28
w(t) cTpo\fNrbi „Plotuneşti de la Strungă” M, 28 VI 1411; (sat) noneu/m w(t) wT^cTitf „Popeştii de la Otăsău” ŢR, 1 IX 1589.
d)	menţionăm două situaţii în care pentru sensul de la prepoziţia uit nu mai pare suficientă şi este însoţită de sl. na sau de rom. la: /whNhCTH(p) w(t) na bpa(a) „Mănăstirea de la Brad” ŢR, 15 I 1600; aa3#(a) w(t) aa nAonw „Lazul de la Plopi” ŢR, 24 IV 1559.
e)	prepoziţia wt pentru din apare în următoarele nume de sate: rp'EAupe wt a^ „Grădişte din Deal” ŢR, 26 III 1594 (DRH, XI, nr. 37); rp'hAÎip'kNM wt koactti ŢR, 16 VII 1594 (DRH, XI, nr. 76); „Grădişteani din Coastă”; rcusiiNeiiiTM w(t) koacta ŢR, 10 VII 1517 „Găvăneşti din Coastă”.
f)	prepoziţia compusă wt no calc după rom. de pe: (sat) n*tf?KANHM wt no AxocTHtpe „Găujanii de pe Mostişte” ŢR, 2 X <1593> (DRH, XI, nr. 3).
5.	PREPOZIŢIE + SUBSTANTIV
Element component în unele denumiri topice este prepoziţia cu valoare locală (între, la, sub), care precedă substantivul (toponim sau un entopic): v-NTpe boma6 „între Boile” (munte în jud. Vâlcea) ŢR, VII 1451; €ah(n) nh(b) w(t) *Tpe io3tfpe „un ogor la între Iazure” ŢR, 24 IV 1559; (ocină, sat) w(h)n^ ipo ce 3ob€(t) aa pT»A^A6(nj) „ocina care se cheamă La Răduleşti” ŢR, 4 I 1565; (sat) ctfriTb koctm12 „Supt Coastă” ŢR, 12 XI 1463; ctf(n) cTo(r) „Sup Stog” ŢR, 8 IV 1556; ctf(n>rh B6AHT^pM „Supt Belituri” (belitură „surpătură”) ŢR, 20 XII 1567; (sat) c^(n)ATbATtNH „Supdeleani” (sub + Deleni) ŢR, 15 II 1576.
La această listă de exemple poate fi adăugat şi numele de loc no baa6 „Pe Vale”, întâlnit în următorul context: 6ah(n) Bp,hTo(n) ipo ce 3ob€(t) no baab „un vârtop care se cheamă Pe
12	în DRH, I, p. 534, şi după acesta în FC, I, p. 118, compusul Supt Coastă este în mod eronat interpretat ca antroponim.
29
Vale” ŢR, 1 IX 1532, în care prepoziţia slavă ne înlocuieşte prepoziţia pe.
6.	COMPUSE DE TIP PROPOZIŢIE
Alcătuite din doi sau mai mulţi termeni, compusele având la bază un verb sau altă parte de vorbire cu valoare de verb şi purtând caracterul unei propoziţii se împart în două grupe13:
a)	predicatul este exprimat printr-un verb (exemplele provin numai din antroponimic):
-	verb + prepoziţie + substantiv: ™e ko(uj) „Taie-în-coş” ŢR, 15 VI 1543;
-	verb + adverb: naipe pitf „Paşte-rău” ŢR, 3 II 1575 (explicaţia dată acestui nume nu este sigură, deoarece este posibilă şi interpretarea Paşte subst. + rău adj.);
-	verb + substantiv: AP4(r)mH(p) p©AAeA/ven „Dragomir Roade-mei” ŢR, 14 VI <1578; 1582-1583>;
b)	predicatul este exprimat printr-o interjecţie: (sat) BdHAeea „Vai + de + ei” şi maak>(a) baha6&hao(p) „Plaiul Vai + de + eilor” ŢR, 15 VI 1504.
7.	COMPUSE DEZVOLTATE
Din această ultimă categorie de compuse fac parte acele denumiri în structura cărora intră cel puţin trei termeni aflaţi în raport de subordonare atributivă pe plan sintactic:
a)	substantiv + substantiv în genitiv + adjectiv: n«(c)Ktf(A) noiaNe(B) ACKtf(n)ck „Piscul Poienii Ascunse” ŢR, 10 VI 1579;
b)	substantiv + substantiv şi adjectiv în acelaşi caz cu termenul-bază (construcţie apozitivă): <J>tf(p)Ki» bi>ka€ui^(a) b6(p)a« „Furca Bâcleşul Verde” ŢR, 20IX <1513>; interpretarea
13	FC, I, p. 103-109, nu dispune de exemple de acest tip decât pentru perioada modernă.
30
nu este sigură, deoarece toponimul se putea înfăţişa şi ca „Furca Bâcleşului Verde”, în care caz ar aparţine tipului de sub a).
Am înregistrat şi un interesant calc parţial: a\<\(t)kV <J>ata bcamka „Matca Fata Mare” (matca în text, acuz. slav) ŢR, 1 IX 1535.
*
Din analiza faptelor prezentate în rândurile de mai sus se desprind mai multe concluzii.
Productivitatea tipurilor de compuse este diferită. Cel mai bine reprezentat este tipul de compuse substantiv + substantiv în genitiv. Din această grupă se disting formaţiile toponimice având al doilea element cu terminaţie slavă şi care dau, prin trăsăturile lor sui-generis, o coloratură aparte limbii documentelor slavo-române.
Destul de răspândite sunt construcţiile substantiv + adjectiv, precum şi substantiv + prepoziţie + substantiv. La cele din urmă trebuie relevate situaţiile când prepoziţiile slave înlocuiesc pe cele româneşti sau calchiază în mod cu totul neobişnuit prepoziţiile româneşti compuse (wt na, wt aa, wt no). Din punctul de vedere al repartiţiei geografice, putem uşor observa că marea majoritate a materialului folosit provine din documentele cancelariei din Ţara Românească. In această privinţă documentele moldoveneşti sunt evident mai sărace nu numai în perioada timpurie, dar şi în secolul al XVI-lea. Explicaţia acestui fenomen stă, probabil, nu numai în caracterul mai tradiţional al formulelor întrebuinţate de grămăticii cancelariei moldovene, ci şi în redusa varietate de conţinut a actelor.
Cantitatea cea mai însemnată de informaţii o oferă, sub raportul compunerii, documentele din secolul al XVI-lea, când se intensifică influenţa limbii române asupra slavonei folosite în cancelariile celor două ţări.
Diversele tipuri de compuse de care dispune astăzi limba română în domeniul substantivului au rădăcini adânci în limba veche, aparţin unor sisteme bine închegate, care nu au apărut decât în urma unei evoluţii îndelungate. De aceea putem afirma
31
că formarea sistemelor microtoponimice complexe, care ne-au furnizat majoritatea datelor analizate, a avut loc cu câteva secole înainte de perioada atestării lor14.
DERIVAREA CU PREFIXE
Este cunoscut că procedeul de formare a noi cuvinte prin ataşare de prefixe se întrebuinţează mai ales la teme verbale sau adjectivale. Limba textelor slavone fiind limbă închisă, fără ieşire spre exterior, nu ne oferă date prea numeroase în această privinţă; cele mai multe exemple de cuvinte formate prin prefixare nu apar din limba comună, ci tot din toponimie şi antroponimie. O parte din cuvintele care urmează sunt substantive formate din adjective sau participii prin schimbarea valorii gramaticale.
DES-
(sat) Dejjugdti M, 3 IV 1560; (sat) Desărati TR, 81 1571; (sat) Deşiraţi ŢR, 31 VIII 1565 sau Dişiraţii M, 17 VIII 1589 Măgurile Deşirate ŢR, 24 VII 1595.
Grafia cu dublu [/] în Dejjugaţi vorbeşte limpede despre prezenţa prefixului des-, trecut prin stadiile succesive de sonorizare (dez-) şi asimilare.
DO-
Prefix slav ataşat verbului românesc sosi în flexiune slavă, cu sensul înv. „a fi de ajuns”: <v\y hc a$c$ca „nu i-a ajuns” ŢR, <1451—1452>.
ÎN-
Obârşia înfieratei {gen. sl.) ŢR, 23 X 1563 („loc însemnat cu fierul pe copaci sau pietre); (fântână) Ampuţita M, 10 I 1495; înfundătură M, 3 IX 1428.
14	Cf. Gh. Bolocan, Probleme de limbă română în actele de cancelarie anterioare secolului al XVlI-lea, în LR XXIV (1975), nr. 4, p. 336.
32
Grafia diwntfun™ pentru împuţita nu ne împiedică să considerăm că avem de-a face aici cu prefixul în-, redarea lui î prin m, &, v, pa., t, h este un fenomen frecvent întâlnit în textele slavone. Toponimul are un corelativ sub forma neprefixată ntfuHTd M, 13 XII 1569 şi se pare că ambele nume desemnează aceeaşi realitate.
NE-
In adjectivul nedajnic „scutit de dări”: 6(a)na BMNorpa(A) ... n6aa(}k)nhka „o vie ... nedajnicff’ ŢR, 24 <IX-X> 1585;T norom 3A A03Αe n€aa(>k)hh(m) „3 pogoane de vie nedajnice” ŢR, 3 XI
1597v
în antroponimic: Mihail Nevolnic”ls M, 28 VI 1411; Oprea Năvrutul (nevrut „1. nedorit; 2. nume dat diavolului”) ŢR, 26 VI 1586.
în toponimie: (sat) Netoţii ŢR, 15 VII 1586. Toponimul Netoţi este explicat pe bună dreptate de Iorgu Iordan prin cuvântul netot, ca sinonim pentru „ţigan” sau, alteori, însemnând (glumeţ) „holtei, neînsurat” (Iorgu Iordan, op. cit., P- 319).
RĂS-
în antroponimie: Miclăuş Raspop M, 5 IV 1442; Şerba Răspopa(gen. sl.) M, 26 III 1493.
In toponimie: (sat) Răspopi M, IX 1591-31 VIII 1592; (sat) Răspopeanii M, 17 VIII 1959; Răscruci ŢR, 6 IX 1598; (sat) Răsturnaţi ŢR, 26 I 1600.
STRĂ-
în cuvântul comun strănepot', ApT»rw(M) ... cTpi»Neno(T) reAcwH „Drăghici ...strănepotul lui Ghedeon” M, 12 VIII 1591. 15
15	Cuvântul nevolnic, derivat din ne + volnic, poate avea două înţelesuri: „1. neputincios”, cunoscut în limba contemporană, şi „2. om care nu este liber”. Adjectivul de bază volnic însemna în limba veche „puternic, liber” (< v. sl. vollnu).
33
DERIVAREA CU SUFIXE
în selecţionarea materialului lexical cuprins în acest capitol am pornit de la principiul analizei structurale, care are în vedere raportarea formaţiilor cu sufix la cuvinte primare, indiferent de provenienţa lor16. Aceasta explică de ce în listele de exemple figurează alături de formaţii româneşti sigure şi cuvinte moştenite sau împrumutate. Ne-am putea referi, de exemplu, la căprior; neguţător, vânător, cuvinte socotite ca moştenite, dar care din punctul de vedere al vorbitorului sunt analizabile pe teren românesc şi legate de temele capră, neguţa, vâna sau la armeancă, moghiliţă şi altele, împrumuturi slave, care, la rândul lor, pot avea acelaşi statut de derivate ale temelor româneşti corespunzătoare.
Tot astfel, considerând elementele împrumutate cândva din alte limbi (de exemplu -ean, -eş, -iţa) ca aparţinând sistemului derivaţional românesc, nu ne-am pus problema explicării originii dor şi nici a modului cum au intrat în limba noastră. Prezenţa unor asemenea sufixe pe lângă teme de diverse origini, între care şi numeroase româneşti, justifică considerarea lor în rândul derivativelor limbii române în perioada cercetată17.
Sufixele sunt dispuse alfabetic, luându-se ca bază cele simple; acestora le sunt subsumate sufixele complexe (compuse sau dezvoltate), atunci când au putut fi detaşate ca independente. Fac excepţie de la ordinea strict alfabetică: -ac,
16	Cf. Cuvânt înainte de Mioara Avram la Formarea cuvintelor în limba română, redactori responsabili acad. Al. Graur şi Mioara Avram, Compunerea, voi. I, Bucureşti, 1970, p. XIII.
Pentru interpretarea materialului am folosit şi unele date din manuscrisele celui de-al IlI-lea volum din Formarea cuvintelor în limba română, consacrat sufixelor, aflat în pregătire la Institutul de Lingvistică din Bucureşti.
17	Cf. Eugenia Contraş şi Magdalena Popescu-Marin, La suffixation dans le roumain des XVI-e - XVIII-e siecles, în RRL XII (1967), nr. 5, p. 401-402; Ioana Anghel şi Felicia Şerban, Probleme ale reconstituirii sistemului de derivare al limbii române dintre secolele al IX-lea şi al XV-lea, în CL XIX (1974), nr. 1, p. 67, 69.
34
-ag, sufixe din aceeaşi serie, -oi, -oaie; -os, -oasă; -tor, -toare, în care pe primul loc se află forma de masculin. Variantele sunt tratate împreună cu sufixul-bază: -ar (-ear), -aş (-eş), -et(-ăt) etc.
Accentul sufixelor nu este marcat grafic decât în cazul omografelor: -ea şi -eâ, -cea şi -cea. Documentele de care ne-am servit nu ne dau indicaţii asupra accentuării cuvintelor şi de aceea ne-am orientat după ceea ce se cunoaşte astăzi despre accentuarea sufixelor, neavând motive să credem că lucrurile stăteau altfel în limba veche, cel puţin în cazul cuvintelor întrebuinţate şi în limba contemporană.
în segmentarea sufixelor am ţinut seama de materialul avut la dispoziţie, nereducându-le la tipurile consacrate şi la forma grafică literară. De exemplu, neavând sufixul -(ă)tate, cunoscut fără îndoială şi în perioada studiată, am detaşat sufixul -ate, pe baza singurului cuvânt în care apare: dreptate; din aceleaşi considerente am redat sufixul -atee din Valea Văratecilor, în această formă, şi nu -atic, ca astăzi.
-AC; -AG
Sufixe din aceeaşi serie, -ac şi -ag apar în câteva derivate, nume proprii18:
Antroponime: (del) Auşacăv „(partea) lui Auşac” (construcţie genitivală slavă) < auş „bătrân” ŢR, 28 VII 1555; Berbeceag ŢR, 24 VII 1520.
Toponime: (sat) Porumbac ŢR, 17 V 1475.
-ACI
Sufix neproductiv, formează substantive, care în textele noastre sunt nume proprii:
Antroponime: Standul Cârmaci ŢR, 28 I 1591; Neagoe Spânaci ŢR, 15 IX <1557>; Jurj Stângaci 12 VIII 1426 (Cost. Doc. Mold. I, nr. 58); Mihailo Stângaciul M, 12 VI 1436.
18 Cf. Finuţa Hasan, în legătură cu etimologia sufixelor -AC, -EC, -IC, -OC, -UGşi -AG, -EG, -IG, -OG, -UG, în SMFC VI (1972), p. 45.
35
Toponime: Lacul Stângacev (gen. slav) ŢR, <mai-dec. 1538>.
-AI, -AIA, -AIE
Ataşat Ia prenume feminine, provenite din teme masculine, avea, se pare, valoare moţională; derivatele de acest tip apar, de regulă, în formă nearticulată:
Creţaie M, 5 V 1552; Dragaie ŢR, 18 VI 1510; Drăgaie M, 18 X 1581 ;Stănaie ŢR, 19 VII 1509;
Rareori apare şi în antroponime masculine: Măzăraiu ŢR, 2VI1576.
-AR(-EAR)
Deosebit de productiv, sufixul formează substantive comune nume de agent şi, rar, nume de instrument. în toponimie întâlnim cazuri în care sufixul -ar are valoare locală: Broscari, Crângari, Viezurari. Am înregistrat şi un substantiv colectiv format cu -ar (furnicar), în toponimul Piscul Furnicarului. O serie de antroponime şi toponime sunt la origine nume de agent (Măciucar, Purcaru, Puşcarul sau Branişteari, Buari, Cărbunarul, Cepari etc.).
Substantive comune
a) nume de agent: aurariu „meşter care lucrează în aur” M, 29 V 1484; aurar „căutător de aur; băieş” M, 13 IV 1564 (Toc. 534 doc., nr. 533); aldămăşari ŢR, 28 V 1575 (DRH VIII nr. 235); braniştear M, 1 I 1454; braniştari ŢR, 15 I 1467; birari ŢR, 25 I <1592>; Jurj blidarea (gen. slav) M, 24 VIII 1443; Stoilă butuşariu „cizmar; lucrător de botuşe” ŢR, 25 I 1568; Stan butarul ŢR, 27 <XII> 1533; căldărarul ŢR, 11 XII 1535; căminar şi cămănar (< camănă „dare anuală asupra băuturilor alcoolice”) M, 9 II <1569>; cenuşar „copist care folosea cenuşa ca să se usuce cerneala” ŢR, <1437>; ciobotar M, 19 IX 1597; Radul cizmariul M, <14 IV 1570>; cojocar M,
36
5 IV 1448 (B); credinceare (nom. pl. slav.) „slujbaş însărcinat să guste mâncarea şi băuturile ce se dădeau domnitorului, adică să ia credinţa” (v. DA), ŢR, învăţăturile lui Neagoe, 286v; curălar M, 19 IX 1597; dăbilaru „strângător de biruri” M, 23 V 1589; dijmare (nom. pl. slav) ŢR, 28 X 1464; găletarul ŢR, 3 VII 1570 (Ştef, doc. 9, p. 184); ilicar „croitor de ilice” M, 1 II 1592; ilişar M, 22 V 1443; lăcătar „lăcătuş” M, 11 V 1581 (B); Cost ici miedar M, 1 VIII 1583 (B); Sima miedariul ŢR, 30 V 1589; olăcari (pl.) „slujbaşi însărcinaţi cu strângerea cailor de olac” M, 23 V 1589; pitar M, 22 V 1476; ŢR, 25 IV 1489; Danaportariul M, 20 VIII 1436; ploscar „ajutor de ceaşnic” M, V 1540; Nico potcovariul ŢR, 24 VII 1587 (B); pripaşari (pl.) „slujbaş care strângea amenzile pentru vitele de pripas (găsite în păşuni interzise)” M, 18 VIII 1438; săbiar „persoană care făcea şi vindea săbii; luptător cu sabia” ŢR, 8 I 1587 şi săbier ŢR, 6 II 1587; sitar „meşter de site” M, 15 X 1462; şoimar M, 28 III 1599 (DRH II, nr. 107); uşariu „şef al protocolului la curtea domnilor Moldovei” M, 15 IV 1482; vinăricear ŢR, 8 XI 1523.
b) nume de instrument: bracinar, Cat., 28 XII 1508.
Antroponime: Măciucar M, înainte de 8 XII 1572; Păcuraru M, 2 VII 1505; Pietrarea (gen. slav) M, 16 III 1527; Porcar şi Purcaru M, 9 XII 1473; Puşcarul ŢR, 25 IX 1529.
Toponime: (sat) Branişteari M, 23 VIII 1455; (sat) Broscari ŢR, 9 IX 1585; (sat) Buari ŢR, 6 V 1519; Cărbunari ŢR, 5 VIII 1567 (DRH VI, nr. 137); (sat) Cepari <1-10 VIII> 1519; (sat) Crăcimari ŢR, 28 X 1464; (sat) Crângarii ŢR, 12 VII 1512; Piscul Furnicarului ŢR, 21 <IX-XI> 1547; (munte) Morariul ŢR, 9 VI 1520; (sat) Păpuşari ŢR, 23 X 1525; (sat) Pitari ŢR, 31 VIII <1 IX 1498-1498> (sat); Vezurari ŢR, <1428> etc.
-AŞ (-EŞ)
Formează substantive nume de agent sau diminutive şi se remarcă printr-o mare frecvenţă în textele excerptate.
37
Substantive comune
a)	nume de agent: armaş ŢR, <1456-1458>; armaşu M, 13 III 1489; băiaş ŢR, 14 IV 1590; călăraşul ŢR, 15 XII 1585; pagubaş ŢR, 19 VII 1558; pizmaş ŢR, 18 VI 1590; puşcaşi (pl.) ŢR, 26 V 1577 (DRH VIII, nr. 73); suliţaşu M, 13 V 1590; toporaş „călău” ŢR, 17 IX <1530—1532>; vrăjmaş (din vrajbă + -aş, prin disimilare) ŢR, 17 V 1421.
b)	diminutive: căliugeraş ŢR, 3 XII 1597.
Antroponime: Albaş M, 30 XI 1436; Andriaş ŢR, 6 VIII
1413; Buciumaş 6 VI 1570; Epuraş ŢR, 17 XI 1565; Golaş ŢR, 1 VI 1526; Iliaşa (gen. slav) 16 IX 1408; Lungaş ŢR, 17 VII 1590; Negrilaşa (gen. slav) M, 19 VIII 1437; loan Păgubaş M, 30 IV 1555; Purcăraş ŢR, 13 VI 1559; Tataraş M, 21 III 1528; Stoica Tăuraş ŢR, 19 VI 1548; Ţigănaş ŢR, 6 IX 1598; Unguraşul ŢR, 2 IX 1520; Vulpaş M, 26 V 1449.
Toponime: (sat) Aninaş ŢR, 14 IX 1578; Băiaşi (< băiaş „miner” < baie „ipină”) ŢR, 3 VII 1550; (sat) Colibaşi ŢR, 17 VIII 1596; (baltă) Covărluiaşul ŢR, 9 XI 1527; Măgura Lungaş ŢR, 22 VI 1556; (munte) Negraş ŢR, 27 V 1510; (sat) Negraş ŢR, 30 VII 1535; (pârâu) Siriaş (cf. Siriu, nume de sat) ŢR, 20 VII 1520; (sat) Unguraşii ŢR, 24 IX 1468.
In toponimele de mai sus funcţia sufixului -aş este diferită, după caz. Astfel, are valoare diminutivală în Aninaş, Siriaş etc.; în Băiaşi, preluându-se cuvântul comun corespunzător (sub forma de nume de grup), sufixul -aş derivă nume de agent. Alteori, ca în Colibaşi, sufixul -aş are valoare locală (cf. Colibani).
-ATE
Se întâlneşte la un singur cuvânt, derivat dintr-o temă adjectivală {drept), şi apare o dată ca antroponim, iar altă dată ca toponim:
a) Luca Dereptate M, 13 VII 1569; Luchi (gen. slav) Dereptate M, 2 V 1599.
38
b) (loc lângă Şiret) Dereptate, Lex. Putna I, 452.
-ATEC
Apare o singură dată în entopicul văratec din toponimul compus Valea Văratecilor ŢR, 8 IV 1556.
-AŢ
Şi la acest sufix avem un singur exemplu de toponim compus, în care fânaţ este al doilea element: (pârâu) ha noToiţH Oi>Ndii6Aoptf „la Pârâul Fânaţeloru” M, 9 II 1469.
-ĂCIUNE
Apare într-un singur cuvânt derivat de la o temă verbală, anume fătăciune, care a fost înregistrat în două ipostaze:
comun: mesto za fătăciuni „loc pentru fătăciune’’'’ ŢR, 8 V
1548.
toponim: Fătăciunea Crâceiuv (gen. slav) „Fătăciunea lui Cârcei” ŢR, 19 VII 1527 (B); Fătăciunile Vadastreanom (dat. slav) „Fătăciunile Vădăstrenilor” ŢR, 1 VI 1545.
-ĂU(-EU)
Cu valoare augmentativă (depreciativă) sufixul a fost înregistrat în substantive proprii.
Antroponime: Iancău ŢR, <1482—1496> (Bogdan, Rel. nr. CLXV); Cârjeu ŢR, 3 VI 1494; Codău M, 3 V 1598; Creaţeu ŢR, 7 XII 1555.
Toponime: (baltă) Cârjeu ŢR, 27 I 1499.
-CA
Derivatele care urmează sunt nume etnice sau antroponime feminine şi, rar, antroponime masculine. Atât la numele etnice (comune), cât şi la antroponime valoarea sufixului este moţională la origine.
39
Substantive comune: ţiganca ŢR, 16 IV 1533; ţâgance (nom. pl.) M, 23 I <1596>.
Antroponime: Armeanca M, 18 I 1490; Puica ŢR, 15 VI 1543; Roşea (mase.) M, 30 VII 1439 şi ŢR, 13 VI 1486; Şcheauca M, <după 12 III—VI 1474>; Şerbanca ŢR, 27 V 1583.
Toponime: (baltă) Ţigcmcele ŢR, 20 III 1542 (DRH IV, nr. 121).
-uşcă
Formează diminutive ale antroponimelor feminine: Anuşca M, 23 XI 1499; Mândruşca ŢR, 9 1 1577.
-CEA
Am înregistrat acest sufix numai ca formant al unor antroponime masculine: Bunei (gen. slav.) ŢR, 15 IV 1498 şi Buncea ŢR, 3 V 1502; Cocorcea ŢR, 25 V 1582; Comancea M, 1 XI 1487; Neculcea ŢR, 16 I 1570; Oancea ŢR, 4 IX 1389; Prigorcea M, 7 X 1487.
-EA (-E)
Ca şi în zilele noastre, sufixul -ea, cu diversele lui variante, formează numeroase antroponime19. Iată o parte din exemplele înregistrate: Aricea ŢR, 25 IX 1529; Berbecea ŢR, 15 XII 1501; Bune ŢR, 4 IV 1528; Bunea ŢR, <1 1474>, (adăugat pe marginea documentului); Burtea ŢR, 11 V 1558; Budzea M, 1 XI 1487; Ciorea ŢR, 10 IX 1487; Codrea ŢR, 4 X 1453; Cojea M, 30 VII 1439; Colţea ŢR, 13 VII 1482; Dracea ŢR, 1472; Florea ŢR, 16 IX 1440; Fundea M, 3 IX 1428; Jupânea ŢR, 27 V 1510; Mierlea ŢR, 27 V 1583; Mândzea ŢR, <după 4 IV 1523-1528>; Mucea ŢR, 9 VII 1519 (DRH II, nr. 184; Muntea M, 7 V 1443; Murge, ŢR, 30 VII 1535; Oţelea ŢR, 14 VII 1520; Scorţea ŢR, 25 VII 1525; Urdorea ŢR, 10 XII 1505; Ursea ŢR, 15 VI 1493 etc..
19	Cf. Ioana Vintilă-Rădulescu, Sufixul antroponimic -ia, în SMFC IV (1967), p. 47.
40
Sufixe compuse cu -ea, ca ultim element:
-ărea: Văcărea ŢR, 16 IX 1519.
-icea: Bădilicea ŢR, 26 VII 1561.
-ocea: Dâmbocea ŢR, 6 IX 1598.
-olea (-ole) este întâlnit numai la antroponime feminine: Dragolea ŢR, 13 VI 1487; Dragole ŢR, 30 VII 1533; Negolea ŢR, 13 X 1533.
-ulea este format de antroponime masculine: Bărbulea ŢR, 23 V 1534; Draculea ŢR, <1431—1433>; Voevod Drăculea ŢR, 30 X 1517; Stănciulea ŢR, 3 IV 1568.
-EALĂ
Derivatele cu acest sufix au ca temă un verb şi exprimă o acţiune:
Substantive comune: asupreala M, 27 III 1574; cheltuiala M, 8 IX 1585; tocmeala M, 26 I 1453; tocmala M, 19 I1592.
Antroponime: un singur exemplu destul de curios din Moldova, anume Mic Opinteală M, 16 III 1497 (Bogd. Doc. Şt. II, nr. LXII).
-EAN (-AN)
Sufix cu valoare locală, exprimând cel mai des originea celui denumit, -ean (-an) formează substantive şi este deosebit de productiv în limba veche. Pentru a sublinia rolul său în formarea de cuvinte româneşti comune sau proprii, vom consemna exemplele cele mai caracteristice:
Substantive comune: braşovean ŢR, 31 I <1415—1418>; arghişanom (dat. slav), buzăianom (dat. slav), târgovişteanom (dat. slav) ŢR, <1431>; moldovene (pl. slav) ŢR, <1431—1432>; munteani M, 9 VII 1480; oraşane (pl. slav) M, 13 IX 1439; prunişoreanii „locuitorii satului Prunişor” ŢR, 8 VI <1571-1574> (DRH VII, nr. 24); tăpşan „partea anterioară a sobei dc gătit ţărăneşti” Cat., 25 IV 1509; ţărani M, 20 VII 1586 etc.
41
Antroponime: Bârseanul ŢR, 1 XII <1429> (DRH I, nr. 129); Bocotan (din bocotan, var. înv. a lui bogătan) ŢR, 24 X 1557 (DRH V, nr. 106); Buorean M, 25 VIII 1454; Eşanul M, 25 VI 1597; Hârlovean M, 26 VI 1434; Lupan M, 6 IV 1585; Lupşan ŢR, 25 XI 1578; (spătar) Moldovean ŢR, 16 IV 1457; Spineanu M, 15 IV 1482; Pătru Selişteanulu M, 15 X 1491; Şopărleanul M, 20 IX 1483; Ungureanul 28 I 1409 etc.:
Toponime. Cele mai numeroase exemple sunt numele de sate, faptele arătând că, desemnând nume de grup, sufixul -eni {-eoni, -ani) îşi împarte cu sufixul -eşti preponderenţa în formarea toponimiei majore20. Pentru a exemplifica cele spuse, vom da mai jos câteva dintre cele mai vechi nume de sate formate cu acest sufix atât de la teme româneşti, cât şi slave: Alboteani ŢR, 1 IV 1497; Băbeani ŢR, 28 X 1464; Bojureani ŢR, 25 VI 1436 (din tema *bojur > bujor, formă care sprijină etimologia bg. dootcyp, sb. bozur; începând din sec. XVI satul se va numi şi Bujoreani, de ex. ŢR, 18 XII 1539); Bradeaţeani ŢR/ 19 VI <1421> Broşteani M, 15 VII 1448; Buburudzeani M, 1 V 1546 (B) - cf. Ghib. Sur. XVIII, p. 216; Buciumeani M, 16 11-4424; Căcăceani (< antrop. Căcăcea), M,
3 XII 1462; Copăceani ŢR, 2 VI 1505; Corbeani ŢR, 1 IV 1494; Găureane ŢR, 13 VIII 1437; Găureani M, 14 X 1490; Jumătăţeani (din antrop. Jumătate, înregistrat numai în documentele moldoveneşti) M, 14 III 1492; Lunceani ŢR, 1 VI <1421>; Lungani M, 30 VII 1439; Lungeani ŢR, 15 VII 1475; Murgeani M, 28 VIII 1466 (Bogd. Doc. Şt. I, nr. LXV); Nedeiani M, 4 X 1400; Qlţeani ŢR, 25 VI 1436; Săcăreani M,' 25 IV 1420 (DRH I, nr. 47) şi Secăreani ŢR, 27 V 1510; Şopârlean<i> M, 20 IX 1483 etc..
-EASĂ
Ca sufix moţional, îl găsim în următoarele situaţii:
20	Cf. Gh. Bolocan, Categoria „nume de grup” în toponimie, în LR XXVI 1/1976, p. 88-98.
42
Substantive comune: Stana băneasa ŢR, 1 VI 1545; dvomiceasa (de la înv. dvornic „vornic”) ŢR, 13 VI 1589; jupaneasa ŢR, 8 I <1588>; logofeteasa ŢR, 1 III 1578; postelniceasa ŢR, 1 III 1578; preuteasa ŢR, 6 II 1586; spatareasa ŢR, 12 XII <1579>.
Antroponime: Este ataşat prenumelor masculine şi formează antroponime (de fapt supranume) feminine: Bucureasa ŢR, 28 IV 1528; Danciuleasa ŢR, 20 V 1507; Drăgăneasa ŢR, 15 VII 1537; Luponeasa ŢR, 29 XI 1519; Mănăileasa ŢR, VIII 1451; Pascaleasa ŢR, 13 V 1563; Samoileasa M, 2 VI 1560; Stăneasa ŢR, 20 XII 1480 etc..
Toponime. In exemplele care urmează, vom constata că numele de locuri îşi au originea în tipul de antroponime discutate înainte:
(sat) Budeasa ŢR, 1 VI 1526; (sat) Grosăneasa ŢR, 10 IV 1550; (pârâu) Negrileasa M, 17 VIII 1488; (gârlă) Petreasa M, 24 IV 1543; (pârâu) Romăneasa M, 20 XII 1588; Stoeneasa M, 24 IX 1555 etc.
-EI(-ĂI)
în exemplele noastre, sufixul formează antroponime şi funcţionează fie ca atare, fie, prin transfer, ca toponime. într-un singur caz putem descifra limpede valoarea sa diminutivală: în numele de sat Putinei, prin raportarea sa la cuvântul comun corespunzător.
Antroponime: Bărbăteiu ŢR, 10 VII 1511; Fundeiu 15 VI <1586>; Lupeaiu ŢR, 3 VIII 1514; Măţăiula (gen. slav.) M, 16 IV 1495; Pieptei ŢR, 12 VI 15 86.
Toponime: (munte) Brateaiul ŢR, 28 III 1451; (munte) Florei ŢR, 30 VI 1441; şi Floreaiul ŢR, 28 X 1464; Putineiu ŢR, 30 XII 1580.
-EL, -EÂ
Se numără printre cele mai productive sufixe ale românei vechi, fiind reprezentat prin substantive în textele cercetate. La
43
substantive comune şi la antroponime am înregistrat numai forma -el (mase. sg.), iar la toponime apar şi -eâ (fem.) sau -ei, -ele (pl.).
Valoarea sa este în general diminutivală, cu precizarea că în cazul cuvintelor comune care urmează arată subordonarea ierarhică (în terminologia administrativă a cancelariilor Moldovei)21.
Substantive comune: armăşel M, 3 I 1588; comişel M, 22 III 1507; diecel TR, 1 VII 1526; dvortucelJ^M JYJL428; medelnicerel M, 16 I 1586; păhărnicel M, 20 XII 1437 (A); pitărel M, 26 VII 1569; suljerel M, 6 VI 1597; spatarelu M, 5 VI 1472; şetrărel M, 14 III 1583; uşerel M, 31 III 1555; vistiernicel M, 5 VI 1521.
Un singur exemplu de cuvânt comun, în care -el are valoare diminutivală, ne furnizează textele noastre: gorgânealele ŢR, 10 XII 1505.
Antroponime: Băsărăbiel ŢR, 7 XII 1543; Călinei ŢR, 2 XII 1575; Frumuşelul M, 31 III 1546; Gărgăunel ŢR, 11 III 1573; Lupşel ŢR, 6 IX 1598; Păsărel M, 29 XII 1587; Pânteceala (gen. slav.) M, 7 III 1528; Purcelescul M, 10 VI 1429; Românei M, 25 I 1472; Stoenel ŢR, 13 V 1573; Stoicănel ŢR, 28 XII 1585; Supţirel M, 21 VIII 1591-1600; Ştefanei U, 7 V 1443; Tălmăcela(gen. slav) M, 11IV 1598 etc.
în aceste nume de persoană -el funcţionează cu valoare diminutivală afectivă; unele nume pot fi preluate din limba comună (adjectivele frumuşel, subţirel sau substantivele păsărel, pântecel, purcel), altele sunt formate de la teme antroponimice.
Toponime: (pârâu) Bârlădzel M, 20 VIII 1436; (pârâu) Brădăţel M, 13 VI 1456; Buzăel ŢR, 9 IX 1579; (pârâu) Buorelul ŢR, 25 VI 1483; (sat) Cerăţelul ŢR, 7 VI 1526;
21	Cf. N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, Bucureşti, 1971, p. 281, unde se spune: „Marii dregători ai statului au avut, împânziţi în toată ţara, un mare număr de subalterni, care purtau numele dregătoriei... Deci vorniceii se aflau sub conducerea marilor vornici, vistierniceii sub a marelui vistiernic ...
44
Cetatea M, 15 VIII 1455; (sat) Cetăţealele ŢR, 16 VII 1538; (sat) Copăcel ŢR, 15 V 1473; Corniţei ŢR, 9 X 1492; Curpinel ŢR, 6 VIII 1512; Făgeţelu ŢR, 1 VI 1475; Faurei, M, 24 IX 1429; Fântâneale M, 12 VIII 1426; Frăsinel ŢR, 17 V 1567 (DRH VI, nr. 28); Glodurealele M, 28 III 1555; Gorjel ŢR, 20 VIII <1500-1567>; Hlăbnicel M, 11 III 1494; (sat) Măceşelul ŢR, 28 X 1568; Măgurealele ŢR, 11 II 1558; Mălurel ŢR, 21 I <1506>; Măscurei ŢR, 22 III 1507; Pârscovelului ŢR, 1 I 1571-1574; (sat) Ponorelul ŢR, 12 VIII 1596; Prundurel ŢR, 2
VI	1588; (munte) Radoslaviel ŢR, 14 V 1441; Sărăţel ŢR, 4 VI 1582; (sat) Stejerei M, 18 II 1445; (sat) Ţigăneii M,’l2 VI 1495; Ungurei ŢR, 5 VIII 1424; Vălturel ŢR, 12 VIII 1573; Vârtopiel M, 31 III 1574 etc..
Toponimele formate pe această cale se pot explica în mod diferit. Unele dintre ele se pot raporta la un corespondent din limba comună, care, de regulă, este un entopic destul de transparent. Altele s-au format în planul onomasticii prin opoziţia mare-mic (Bârlad-Bârlădzel, Buzău-Buzăel etc.), iar câteva provin din transformarea în toponime a unor nume de persoană (de ex. Radoslaviel).
In continuare, prezentăm câteva sufixe avându-I pe -el (-eă) ca ultim element, toate cu aceeaşi valoare diminutivală:
-cel, -cea
Substantive comune: vâlceaua ŢR, 23 XII 1508. Toponime: Muntcel M, 1 VIII 1403;'(sat) Muncel M, 1
VII	1436; (sat) Sătcel ŢR, 18 i mO; Săcelul ŢR, 18 XI 1587; Vâlceaua Radului ŢR, 28 VI 1519.
-icel, -iceâ
Antroponime: Simion Gâtişel M, 16 III 1555.
Toponime: (munte) Pietriceaua ŢR, <1-10 VIII> 1519.
-itel (-utel, -iutei)
Apare numai la cuvântul mititel, în exemplele noastre.
45
Antroponime: Mitutelul M,6 XI1491; Mitiutelulovi (gen. slav) M, 25 III 1508 şi TR 5 IX 1568; Mititelul M, 2 V 1555 (B).
-oşel
Dispunem de un exemplu din toponimie cu acest sufix, care poate fi clar detaşat din tema runc: (pârâu) Runcoşelul M, 15 IV 1568 şi Runcoşel ŢR, 24 IX 1563.
-ELNIC
Apare într-un singur cuvânt, de multă vreme dispărut, în forma (pl.) tocmelnici (în original tocmelniţi, cu alternanţa c/t specific slavă) „persoană desemnată pentru rezolvarea unor litigii”, înregistrat în ŢR, 25 II 1594 (DRH XI, nr. 34). Este derivat din tocmi, cu sensul înv. şi reg. „a se înţelege, a cădea la învoială”.
-ENIE '
A fost înregistrat în toponimul Prăpădenie M, 6 VIII
1583.
-ESC, -EASCĂ; -ESCU; -EŞTI
Sunt sufixe cu mare productivitate în toponimie şi antroponimic. Adjectivele în -esc, -ească, derivate de la nume comune (mai rar) şi de la nume proprii (cel mai frecvent) determină, de regulă, substantivul ocină, în exemplele noastre; prin substantivare, ele devin toponime simple (Boiereasca, Floreasca).
Ca sufix antroponimic -eseu apare încă din primele texte (începutul sec. XV). La rândul său -eşti, tot atât de vechi ca şi -eseu, ocupă un loc de seamă în formarea de toponime.
Ni se pare necesar să subliniem că în numele de sate în -eşti, reprezentând la origine un nume de grup, nu trebuie văzut, neapărat, şi adjectivul în -esc corespunzător; de pildă, în
46
Creţeşti, Domneşti, Preuteşti etc., pentru cercetarea limbii române reţinem numai tema de la care avem siguranţa că s-a pornit în formarea numelui topic: creţ, domn, preut. Nimic nu ne poate dovedi că în numele în -eşti este prezent în mod obligatoriu şi adjectivul în -esc, treaptă peste care s-a putut trece de cele mai multe ori în procesul de formare a acestui tip de denumiri.
Adjective comune: kon (= cal) murgu dobrogenesc ŢR, 18 VI 1594 (DRH XI, nr, 67), cuvânt cu dublă sufixare adjectivală. Tot aici notăm, ca o excepţie, adj. boieresc, din toponimul compus Livezile Boiereşti ŢR, 5 V <1583>.
Antroponime: Dragotescul M, 5 IV 1412; Creţescul M, 20 VI 1443; DulcesculM, 18 IT1445; FloresculjR, 5 VI 1483; Mădzărescula (gen. slav) M, 17 VIII 1488; Mălăescul M, 11 I 1495; Popescul 8 IX 1426 etc..
Toponime:
a)	adjective sau substantive în -esc, -ească formate de la nume de persoană: (ocină) Boiceasca ŢR, 1527; (ocină) Broştenească ŢR, 30 VI <1575—1576>; (ocină) Floreasca ŢR, 10 I 1542; Ocina Mierlărească ŢR, 15 IV 1565; (sat) Muereasca M, 13 II 1574 etc..
b)	sate în -eşti: Alboteştilor M, 13 III 1489; Arămeşti M, 27 VII 1448; Armeneşti M, 18 II 1456; Băceşti M, 10 I 1467; Bârseşti ŢR, 30 VI 1441; Buneşti M, 12 III 1422; Bărbuleşti M, 3 VI 1429; Bunileşti ŢR, 10 VI 1525 (A); Cârbuneşti M, 3 VI 1429; Ciocăneşti ŢR, 19 VI <1421>; Crainiceşti M, cca. 1415; Negrileşti M, 28 I 1409; Ţigăneşti M, 28 VII 1414; Urseşti ŢR, 15 VI 1493 etc..
-EŞ(-ĂŞ)
Am înregistrat numeroase antroponime formate cu -eş de la substantive: Codreş ŢR, 12 IX 1570; Comeş ŢR, 6 VII 1600; Foameş ŢR, 18 I 1597; Frunteş M, 3 I 1490; Grindeş ŢR, 6 XI 1581; Gureşa (gen. slav) M, 15 I 1467; No<a>pteş ŢR, 26 V 1577; Palmeş M, 8 VII 1428; Roatăş M, <15 XI 1590 - 31 VIII
47
1591>; Sculeş M, <1 IX 1591 -31 VIII 1592>; Staneş ŢR, 31 VII 1581; Turteş ŢR, 13 V 1573; Vlad Ţeapeş ŢR, 21 I 1500 şi ŢR, 1 IV 1551; Vreameş M, 26 <...> 1522 etc..
Asemenea formaţii antroponimice apar şi în unele toponime redate în formă slavizată: Gărlo Brateşevo „Gârla lui Brateş” M, 15 VII 1448; Hrumazul Brânzeşov grumazul lui Brânzeş” ŢR, 7 VII 1533. In acest ultim exemplu, hrumaz (grumaz) înseamnă, prin analogie, „culme, ridicătură de deal” (cf. DA).
-ET(-ĂT)
Formează substantive colective. în exemplele care urmează derivatele cu -ei sunt în mare majoritate entopice şi funcţionează ca toponime simple sau ca al doilea element în toponime compuse; doar în câteva cazuri putem să vorbim de substantive comune. Am inclus aici şi o serie de cuvinte formate cu -ei, care apar la sufixul -el, ca toponime (brădăţel, cornăţel, făgeţel etc. - v. supra).
Substantive comune: mlăjet şi mlăjetul M, 24 IV 1543; pomet ŢR, 8 III 1585.
Toponime: Brădet ŢR, <1 IX 1498 - 31 VIII 1499>; Buciumet ŢR, 28 VI <1563>; (sat) Călinetul ŢR, 18 I 1548; (sat) Cerăt ŢR, 10 VI 1550; (sat şi mănăstire) Cornet ŢR, 11 I 1515; Valea Făgetulov (gen. slav) „Valea FăgetuluF ŢR, 4 I 1565; Frăsinet ŢR, 12 IX 1502; Piscul Gorunetului ŢR, 16 IV 1533; Groşet ŢR, 2 V 1571; Nucet ŢR, <1400>; Piscul Săngeretului ŢR, 9 VII 1557; Spineto (gen. slav) ŢR, 19 VI <1421>; Stăjeret ŢR, 17 VIII 1590; Valea Ulmetului ŢR, 13 IV 1515; Zmiurăt ŢR, 20 XII 1567.
-EŢ
Are valoare diminutivală şi se întâlneşte, mai ales, la substantive care funcţionează ca toponime. Am înregistrat un singur exemplu în care sufixul -et exprimă apartenenţa (pădureţ), dar şi în acest caz este toponim:
48
(râu) Bahlueţea (gen. slav) M, 11 XI 1458; (râu) Bârlădef M, 15 VII 1448; Bucoveţ ŢR, 30 VI 1576 (baltă) Ciulineţul M, VII 1520; Grueţea (gen. slav) M, 17 X 1451; Ineţ (numele plantei Linaria vulgaris, cunoscută şi ca in sălbatic, inişor de alior etc. - cf. Borza, p. 100) ŢR, 20 I 1579 (A); (pârâu) Jieţul ŢR, 3 IV 1480; (sat) Nuoreţu M, 1 I 1454; (pârâu) Olteţu ŢR, 'l 1 II <1529>; (ţinut, judeţ) sudstvo Padureţem (dat. slav) Judeţul Pădureţilor ŢR, 30 VIII 1570; (pârâu) Pădureţ ŢR, 30 VIII 1570.
-ăreţ, -ăreaţă
Toponimele în care găsim acest sufix sunt de fapt entopice:
(munte) Căprăreaţă ŢR, 11 I 1400; Put (= Drumul) Purcăreţelor ŢR, 18 IV 1576; Purcăreţ ŢR, 10 I 1579; Văcăreaţă ŢR, 29 XII 1587.
-uleţ
Sufix diminutival cu o frecvenţă medie şi atestat numai la nume proprii:
Antroponime: Dobruleţ M, 27 VII 1448; Ghemuleţ ŢR, 6 VI 1570; Murguleţ M, 8 V 1598.
Toponime: brod (= vadul) Făguleţului M, 13 IX 1473; Funduleţ ŢR, 17 VIII 1577; Lăculeţ ŢR, 1 IX 1598; (sat) Lunguieţ ŢR, 14 IX 1578; (sat) Şcheuleţii M, 28 I 156 ; (pârâu) Ulmuleţilor ŢR, 30 VIII 1511; Văduleţ 10 VII 1575; (munte) Vlăşculeţ ŢR, 6 VI 1596.
-ICĂ, -ICA (-IGA)
Cu funcţie diminutivală, sufixul formează substantive, în exemplele noastre antroponime, unele raportabile la teme comune, altele la prenume masculine şi feminine: Badica M, 15 IX 1462 (Cost. Doc. Şt. I, p. 14); Bădica ŢR, 30 VII 1512; Dobrica ŢR, 4 VIII 1599; Frăţica ŢR, 30 VII 1585; Măndrică M, 22 V 1426; Sorica M, 15 IX 1588; Tălpiga M, 15 III 1493 (A).
49
-ICE
Cu ajutorul acestui sufix se formează substantive diminutivale.
Antroponime: Jurj Găurice M, 21 XII 1452 (A).
Toponime: Măgurice ŢR, 7 XI 1570; Măguricea şi Măguricea Costev (gen. slav) ŢR, 25 V 1582.
-ICI
Apare numai ca formant al unor antroponime şi este foarte frecvent în actele de cancelarie din Moldova22: Bădici M, 18 X 1485; Dulcicea (gen. slav) M, 18 V 1443; Iepurici ŢR, 26 IV 1533; Jumătaticea (gen. slav) M, 15 VI 1443; Limbădulcevicea (gen. slav) M, 6 III 1443; Micotici M, 8 X 1487; Şeptilici M, 3 VI 1588 şi Şaptelici M, 12 VI 1589.
-ărici
Am întâlnit sufixul în cuvântul vinăric(i), folosit numai în textele din Ţara Românească şi însemnând „impozit pe vin”. Printre exemplele care urmează am inclus şi forma vinaric, deşi aceasta pare să fie derivată cu un sufix -(ăr)ic, care nu ne este cunoscut cu această funcţie: vinaric ŢR, 10 IX 1428; vinarici ŢR, 30 VI1441; vinăriciul ŢR, 8 III 1585.
-IE
în substantivele care urmează sufixul -ie exprimă: colectivitatea	(sodăşie), calitatea	(slobozie,	mărturie),
demnitatea, rangul sau locul de exercitare a profesiei (domnie, bănie, judecie), proprietatea {moşie), rudenia {cumătrie).
Substantive comune: iwuitf bahhk» „în bănia noastră” ŢR, 1454 sau 1456; datorie M, sec. XVI (Tocii. doc. nr. 513); domnia M, 1 VIII 1583; cumătrie ŢR, 12 I 1572; judecie
22 Cf. Comeliu Reguş, Aspazia Reguş, Antroponimeie masculine în documentele slavo-române emise de cancelaria Moldovei între anii 1388-1456 (II), în SCL XXV, 6/1974, p. 595.
50
(format din înv. judece sau judec Jude” - cf. DA) M, 24 IV 1434; maistoriia ŢR, <1482-I496>; mărturia ŢR, <1433— 1437>; moşi<i>ite ŢR, 7 X 1548; pribegie ŢR, 16 VI 1596; slobodziiu (ac. slav) „scutire de dări” M, 20 I 1456; slobodzie „sat scutit de impozite şi corvezi” M, 31 VIII 1598; sodăşie (< sodăş „tovarăş” < magh.) M, 19 IX 1585; ţiganie ŢR, 25 V <1570>; vrăjmăşie ŢR, 6 VI 1525.
Antroponime: Bădiia ŢR, 31 III 1526; Bucuriia M, 28 XII 1572.
-ărie (-arie, -erie, -irie)
în exemplele de mai jos sufixul apare, mai ales, la nume de impozite, fiind echivalent cu sufixul -ărit de mai târziu23: caşaria ŢR, 19 VII 1498; căşeria ŢR, 12 V 1523-1525; dijmarie ŢR, 18 IX 1531; vamşiriia „totalitatea veniturilor vămii” ŢR, 19 VII 1498; vămşeriia ŢR, 3 II 1507; vamşarie ŢR, 18 IX 1531.
într-un singur caz sufixul are valoare colectivă, anume în substantivul ciutărie (< ciută), atestat ca nume de ioc: Ci<u>tărie ŢR, 6II 1587 sau Ciutăria ŢR, 14 II 1587.
-ILĂ
Sufix exclusiv antroponimic, deosebit de productiv. Am selectat dintre exemplele oferite de texte mai ales pe acelea în care se poate descoperi o temă românească: Bănilă M, 15 III 1495; Bunilă ŢR, 28 IV 1528; Frăţilă ŢR, 23 IV 1486 şi M, 15 III 1531; Grosilă ŢR, 28 V <1596>; Hoţilă ŢR, 15 VI 1577; Măţilă ŢR, 25 VI 1506; Negrilă M, 15 X 1427 şi ŢR, 1 VI 1526; Puilă ŢR, 28 VI 1598; Surdilă ŢR, 27 V 1510; Ursilă ŢR, 7II 1533; Zorilă ŢR, 30 VIII 1535.
Apar puţine asemenea formaţii care sunt transferate în toponimie: Bunilă ŢR, 25 VI <1504>; (sat) Frăţileşti ŢR, 15 I 1467 şi M, 25 II 1497 (silişte) Selişte Petrilovo (gen. slav) M, 8
23 Cf. Maria Iliescu, Din istoria terminologiei fiscale româneşti: -ărit, sufixul dărilor feudale, în Omagiu Iorgu Iordan, Bucureşti, 1958, p. 404 şi 407.
51
IX 1448; Coadele Zorilăv (gen. slav) ŢR, I 1575 (în acest nume topic, coadă are sens de „loc în apropierea unui izvor sau de loc unde începe o vale, o râpă, un iaz etc.” - cf. DA).
-IN
Şi acest sufix apare în antroponimie, dar foarte rar: Mândriţi M, 14 IV 1435; Muşatin Lex. Putna1, 450/v.
O singură dată îl găsim într-un toponim (provenit fără îndoială din adj. albin corespunzător): (pârâu) Albini (gen. slav) M, 3 IX 1428, care se numeşte azi Albuia sau Albâia (jud. Roman) - cf. DLRV.
-INĂ
Sufix neproductiv, este reprezentat prin câteva exemple:
Substantive comune: rogojine (pl.) Cat., 5 III 1509; stupinu (ac. slav) ŢR, 30 IV 1502.
Toponime:,.(ocină) Rogojina ŢR, 17 XII 1531 (Ştef. Doc., G., p. 98); Stupina Gramei ŢR, V 1526; (sat) Stupineani ŢR, 28 V <1596>.
-IOR (-OR), -IOARĂ (-OARĂ)
Este un alt sufix diminutival frecvent în toponimie, care formează substantive fie de la un primitiv comun, fie de Ia altă temă toponimică. In sfera antroponimică l-am înregistrat în câteva cazuri.
Substantive comune: mioare ŢR, 29 XII 1532.
Antroponime: Dumitru Căprioară M, 15 IV 1546; Tudora Mierioara (< adj. mieriu) M, 25 II 1554; Oprişor M, 30 VII 1512.
Toponime: (sat) Bucoveciorul (< Bucovăţ) ŢR, 12 VII 1535; (sat) Căpriorul ŢR, 15 II 1546 (A); (sat) Ghitioara ŢR, 17 XII 1586 (azi Vitioara, în Teleajen - Prahova); (pârâu) Jejioarea M, 18 II 1445; (munte) Munteorul ŢR, 12 IX 1579; (pârâu) Rebricioara (< Rebriceă) M, 1459; (sat) Seliştoara ŢR,
52
27 V 1545; (sat) Slătioarele ŢR, 7 IX 1508; Trestioară ŢR, 15
IV	1498; Voronicior (< Voroneţ) M, 21 XII 1515.
-cior, -cioară
Ca şi sufixul de bază, -or, -oară, are valoare diminutivală şi derivă substantive proprii (toponime), dintre care câteva reprezintă la origine nume comune.
Exemple: (sat) Căşciorele M, 9 II 1469 şi ŢR, 27 V 1510; Valea Pleşcioarei (< pleaşă „loc, deal, munte golaş, fără vegetaţie”) ŢR, 14 IV 1580; (sat) Ruşcion M, 24 IX 1468; (sat) Săşciori M, 29 XI 1443 şi ŢR, 17 V 1473.
-şor, -şoară; -işor, -işoară; -uşor, -uşoară
Derivatele cu acest sufix diminutival sunt numeroase şi atestate încă din primele documente slavo-române (sec. XIV). Majoritatea lor sunt nume proprii; doar în două cazuri poate fi vorba de apelative.
Substantive comune: lăcşorul ŢR, 1 IX <1554-1557>; u<n>ghişo<a>re („boală la copite la cai, la vite”) Cat., 12 IX 1508.
Antroponime: Petrişor M, 20 XII 1437; PppşQr^JK^li III J415; Stroişor M, <13 XII> 1421; Zgăişor ŢR, 30 XII 1578.
Toponime: Areşoară şi Arişoară ŢR, 27 IV 1598 (< arie); (sat) Boişoara ŢR, 1 VII 1451; (pârâu) Botnişoarâ M, 31 X 1522; Brădişor ŢR, 8 VI 1574; Butişoara ŢR, 9 I 1576; Câmpuşor ŢR, 12 IX 1584; Crăţişo<a>ra ŢR, 17 V 1473; Crucişoara ŢR, 23 V 1568; Curtişoru (ac. slav) ŢR, 22 III 1497; Drumşor M, 20 XII 1588; Grupşoara (< groapă) ŢR, 6 IX 1598; Qruişoare ŢR, 18 IV 1577; (sat) Morişoara ŢR, 9 VI 1520; (pârâîu) Nemţişori M, 7 XI 1409; (sat) Nucşoară ŢR, 25 VI 1547; (pârâu) Oltişoru ŢR, <V-XII> 1533; Plopşor ŢR, 28
V	1532; Podişoare ŢR, 6 VII 1572; Portişoară ŢR, 10 VII 1517; Prunişor ŢR, 8 X <1593>; (sat) Răuşorul ŢR, 17 V 1473; *
* Cf. Iordan, Top. rom., p. 281-282, unde se discută tema de la care s-a format toponimul.
53
\
(silişte) 'Salcişor-ŢR. <1391-1392^; (sat) Sârbşori ŢR, 1 VI 1483; (sat) Spinişor ŢR, 12 fX~~l534; Stânişoară M, 6 VIII 1583; (sat) Strimtişorul ŢR, 23 IV 1486; (sat) Teişori M, 4 XI 1595; (târg) Tărgşor ŢR, 6 VIII 1413; Unghişor ŢR, 17 V 1567; (sat) Viişoara ŢR, 6 VII 1538.
-IŞ (-ÂŞ)
Derivă substantivele colective {aniniş, aluniş, cărpeniş etc.), substantive care exprimă locul caracterizat printr-o calitate (costiş, pietriş), majoritatea lor având funcţiune toponimică. Am înregistrat câteva antroponime derivate cu -iş de la prenume masculine, precum şi unele cuvinte comune.
Cuvinte comune: (substantiv) costişu ŢR, 30 IV 1583 şi costiş ŢR, 18 XII 1586; (adv.) curmeziş ŢR, 23 XII 1508; pârăşa (ac. slav) „reclamant; denunţător” ŢR, <1503>.
Antroponime: Ivaniş ŢR, 6 VI 1395; Măciniş ŢR, 10 VII 1517; Oprişa (gen. slav) M, 2 IV 1428.
Toponime: (şat) 4”m/i ŢR, <1392>\ (sat) Aluniş ŢR, 27 VII 1529; (sat) Buciumişul ŢR, 10 111541; Bucinişul ŢR, 11 VI 1589; Cărpeniş ŢR, 20 VII 1575; Gâlma Mălinişuiui ŢR, 16 IV 1533; Meriş ŢR, 2 VIII 1510; Păltiniş M, <VIII — 1585 -1 1589>; Obârşia Pietrişului ŢR, 16 IV 1533; Plopiş ŢR, 24 X 1561; Vâlceaua Pogorâşului ŢR, 24 IV 1543 (DRH V, nr. 139); Răchitiş M, 21 XII 1252; Teiş ŢR, 19 VI 1579 (DRH VIII, nr. 222).
-ăriş
Avem un singur exemplu din toponimie: Cornăriş M, 6 XI 1491 (DRH III, nr. 105), care are la bază cuvântul corn „arbust”.
-IŞTE
Formează substantive, arătând locul pe care se cultivă planta denumită de temă (cânepişte, măzărişte, secărişte), sau având valoare colectivă într-un singur caz, un cuvânt dispărut {sculiş te).
54
Comune: sculişte ŢR, <IV-V 1427>; este o creaţie lexicală a slavonei din Ţara Românească, cu sensul „lucruri, obiecte”, derivat după părerea noastră din sculă (înv. şi pop. „lucru, obiect casnic”).
Toponime: Cânepişte ŢR, 27 VIII 1582; Măzărişte ŢR, 17 VI 1550; Secărişte ŢR, 10 XI 1528.
Un exemplu îndoielnic de antroponim este Bobiştean ŢR, 2711581, care pare să fie provenit din bobişte (< bob).
-IT
Sufix rar, care formează nume de impozite. Este întâlnit o singură dată în cuvântul stânit „venit pe stână” ŢR, <29 VI 1568 - 18 IX 1577>, care nu s-a mai păstrat.
-IŢĂ; -IŢĂ
Sufixul este bine reprezentat, având multiple valori: formează diminutive propriu-zise (clăiţă, fântâniţă, poieniţă etc.) sau diminutive afective (bădiţă; mătuşiţă etc.); este sufix moţional (călugăriţă, spătăriţă etc.) sau are valoare locală {tainiţă).
Substantive comune: cojocărifa M, 11 V 1581 (C); gropiţă M, 10 III 1596; moghiliţi (gen. slav) M, 22 II 1446; spatariţa ŢR, IX 1574: trapeziţele ŢR, 25 II 1600.
Antroponime: Bădiţa ŢR, 2 VIII 1568; Featiţa M, 22 V 1506; Matuşiţa M, 28 I 1433; Moviliţa M, 20 I 1582; Petriţa M, 26 II 1433.
Toponime: Calugeriţa M, 15 VII 1445; Cetiniţa ŢR, 30 XII 1586; Ciuliniţa ŢR, 30 VIII 1551; Valea Clăiţe<i>'jR, 9
VII	1571; (sat) Crăiţele ŢR, 3 IV 1571; (sat) Duntbrăviţa M, 22
VIII	1431; Obârşie Featiţei ŢR, 27 VII 1529; Fântâniţe M, 24 X 1471; Flocoşiţa ŢR, 6 IX 1598; (pârâu) Frumoşiţea M, 2 II 1569; (pârâu) Moldoviţa M, 18 XI 1409; (sat) Ohăbiţa ŢR, 22 VII 1569; (sat) Olteaniţa ŢR, 13 IV 1515; Pietroşiţu (ac. slav) ŢR, 7 VI 1599; Poieniţa Todereştim (dat. slav) M, 13 IX 1473; Portiţa ŢR, 23 X 1573; (pârâu) Prahoviţa ŢR, 23 X 1573; Spinoşiţa M, 21 X 1584.
55
-NIC, -NICĂ
Sufix cu productivitate redusă, formează mai ales substantive nume de agent şi, rar, adjective.
Substantive: bimicii ŢR, 24 IV 1590; globnic ŢR, 1402-1418 şi M, 30 I 1425; hotamic ŢR, 23 XI 1406 şi M, 26 I 1453; pazniţi „paznici” (cu alternanţa c/t slavă) ŢR, 4 IX 1560; paharnic ŢR, 10 VI 1415 (cuvânt caracteristic pentru Ţara Românească, în timp ce în Moldova pentru această demnitate se folosea mai ales cuvântul de origine slavă ceaşnic)-, slujnica (ac. slav) „slujnică” ŢR, <1482>; vistiarnic M, 4 VIII 1400.
Adjective: (ocină) birnică „tributară” ŢR, 1 IV 1535.
-NIŢĂ
Se întâlneşte numai în cuvântul clopotniţa M, 18 IX 1498.
-OC; -OG
Sufixul -oc se găseşte în antroponimul Moţoc (< moţ) şi în derivatele sale: Moţoc M, 1518; 24 V 1539; ŢR, 6 II 1578 (DRH VIII, nr. 113); Moţocoae M, <XI 1582 - 31 VIII 1583>; Mofocovici M, 15 III 1558. Varianta -og este prezentă de asemenea într-un antroponim (poreclă) Picioroga (< picioroagă) M, 25 I 1446.
-OCI
Formează antroponime (porecle) de la teme adjectivale sau substantivale: Lungoci ŢR, 20 IV 1581; Murgocea (gen. slav) ŢR, 16 IX 1440.
-OI (-ON, -OE), -OAIE (-OANE, -OAE)
Sufix productiv, cu diferite funcţiuni, între care cel mai bine exemplificată este cea moţională: comisoaie (comun), Albotoaie, Cerboaie, Răţoi etc. (antroponime), Cioroiul, Cioronii, Lupoaie (toponime). In unele substantive sufixul este
56
augmentativ: Codoi, Nasoi (antroponime), Fălcoi, Fedeleşoi, Pietroi (toponime), iar în altele are valoare colectivă: Brezoii, Gigioii, Părvoii.
Substantive comune: armăşoae ŢR, 1577-1583; 1585-1591; (Marta) comisoia M, 3 X 1587.
Antroponime: Albotoae M, 28 IV 1598; Arcoae ŢR, 10
VI	1579; Băcioae ŢR, 26 I 1592; Breazoii ŢR, 4 XIl’ 1575; Cerboae ŢR, 25 V 1554; Codoiu ŢR, 21 II 1550; Codoae ŢR, 19 V 1570; Cărjeoane ŢR, 12 II 1533; Lungoae M, 30 III 1587; Frunteşoae M, 11 IX 1596; (Vladul) Furcoaev (gen. slav) ŢR,
10	VII 1559; (Ceata) Gigioilor ŢR, 30IV 1521; Hămzoae M, 29
VII	1581; Lăudătoae ŢR, 16 III 1520; Lupoae ŢR, 14 IV 1597; Lupocme ŢR, 1 IX 1535; Murgoiu ŢR, 15 II 1576; Nasoi M, 29
11	1548; Pătrăşcoae M, 8 XII 1595; (dela = partea) Pârvoilor ŢR, 4 II 1594; Predoane ŢR, 17 IX 1558-1559; Bălţoi M, 1 XI 1487; Sturdzoe M, 14 V 1587; Ţânţăroae M, 22 VI 1598 etc..
Toponime: Brănzoae ŢR, 19 III 1529; (pârâu) Căpăţinoaia M, 15 IV 1598; Cerrătioae M, 19 III 1529; (sat) Cioronii ŢR, 18 VI 1537; (sat) Cioroiul ŢR, 28 IX 1577 - VII 1581; (sat) Fălconi ŢR, 17 V 1589; (sat) Fedeleşoi ŢR, 20 IV 1593; (pârâu) Lupoi M, 13 IX 1473; (pârâu) Ursoae M, 12 III 1533; Ursoane ŢR, 1 IX 1535; Zlataroaia M, VII 1520.
-OS, -OASĂ
Derivă adjective de la teme substantivale; într-un singur exemplu primitivul este un verb {bucuros). Majoritatea cuvintelor formate cu acest sufix sunt nume proprii, ca urmare a substantivării adjectivelor comune corespunzătoare.
Cuvinte comune: bucuros ŢR, <1478,1482>, Tocii, nr. 108. Antroponime: Bărbos M, 15 I 1418; Bărbosul M, 15 III
1528.
Toponime: (sat) Anino<a>sa* ŢR, 13 VIII 1437; Bălegoşi ŢR, V 1545; silişte) Bărboşii M, 20 VIII 1436 şi ŢR
* Baza de formare a acestui toponim poate fi nu neapărat anin, ci arină „pământ nisipos; pădure tânără”; cf. Iorgu Iordan, op. cit., p. 50-51.
57
IX	1469; (sat) Brusturoasa ŢR, 5 I 1571; (pârâu) Câpăţâroasi (gen.) M, 13 IX 1503; Ciulinoasa M, 11 IV 1555; (sat) Furnicoşi ŢR, 25 IX 1572; (pârâu) Găuno<a>sa M, 15 VII 1448; (munte) Părăginosul ŢR, 9 III 1502; (sat) Păroşi ŢR, 9 VII 1509; (pârâu) Pietroasi (gen.) M, 6 X 1503; (sat) Pinoasa ŢR, 31 VII 1587; (sat) Râioşi ŢR, 8 I 1588; (sat) Ruginoasa ŢR, 21 VI 1579; Stârminoasa M, 2 VII 1439; Tinoasa ŢR, 17 V 1589; Lacul Ţărmuros ŢR, 16 1593.
-uros
Sufixul dezvoltat -uros poate fl în mod cert desprins în următoarele formaţii antroponimice (adjective substantivate): (sat) Luturoasa ŢR, 3 XII 1483; (vărh = vârful) Râpuroaşev (gen. slav) ŢR, 13 II 1574; Răpuroasa ŢR, 6 VII 1596; (munte) [vărhul = vârful] Somnurosulov (gen. slav) ŢR, 15 VII 1578.
-OTĂ
Sufix exclusiv antroponimic, cu o productivitate redusă în limba textelor slavo-române. îl regăsim şi în toponime derivate de la antroponimele corespunzătoare.
Antroponime: Albota M, 5 II 1468; Albotă ŢR, 7 XII 1543; Albotoae M, 28 IV 1598; Dragotă ŢR, 11 V 1409; Micotă M, 12 I 1487; Pleşcotă ŢR, 8 X <1593>; (del = partea) Porcotăv (gen. slav) ŢR, 24 V 1600 etc..
Toponime: (sat) Alboteştilor (gen.) M, 13 III 1489; (sat) Alboteani ŢR, 1 IV 1497; Valea Şcheaotăv (gen. slav) „Valea lui Şcheaotă” ŢR, 15 VII 1578.
-ŞA(-ŞE)
Derivă nume de persoane masculine: Dumşa M, 26 I 1453; Iugşa M, 1 VIII 1404; Lupşe M, 12 III 1428 şi ŢR, 23 IV \4M, PopşaM,%\\\ 1407.
-TOR, -TOARE; -ĂTOR, -ĂTOARE; -ITOR, -ITOARE
58
Derivă nume de la teme verbale.
Substantive comune:
a)	nume de agent: croitor M, 27 VII 1448; croitoriul ŢR, 3 X 1516; păzitori ŢR, <III-VI 1481>.
b)	nume de instrument: cingători ŢR, Cat., 22 XII 1508;
c)	caracterizează locul: eşito<a>re „poartă”, Cat., 12 IX
1508.
Toponime: Bâlbâitoare ŢR, 10 VII 1517; (bălţi) Crăpăto<a>rele ŢR, 27 I 1499; Vadu Neguţătoriuvi (gen. slav) M, 5 III 1493; Spânzurătoare ŢR, 6 IX 1598; (sat) Vânători M, 27 VII 1574.
-UC, -UG, -UGĂ
Am grupat în aceeaşi serie sufixele -uc, -ug, -ugă, considerându-le variante; în exemplele care urmează au valoare diminutivală.
Substantive comune: veiugă „văiugă” ŢR, 20 VII 1579. Antroponime: Răducul ŢR, 11 VIII 1575; Măniuga (< Manea) ŢR, 7 V 1535; Măţug ŢR, 19 VII 1558; Stănciucul ŢR, 13 V 1573; VlăduculŢR, 1 VI 1578.
-UI, -UIE
L-am înregistrat în două cazuri:
a)	antroponim: Pistruiul ŢR, 6 II 1580.
b)	toponim: Cetăţue ŢR, 24 VII 1595.
-URĂ, -ĂTURĂ, -ITURĂ
Destul de frecvent, sufixul derivă substantive de Ia teme verbale, rar de la teme adjectivale (strâmtură), şi exprimă rezultatul acţiunii sau caracterizează un loc, în cazul entopicelor comune sau devenite toponime.
Substantive comune: curătură ŢR, 10 XII 1578; secătură ŢR, 11 II 1558; strâmtură M, 15 V 1584; soropătură „surpătură” M, 1 IV 1591.
59
Antroponime:Mc Ruptură M, 29 I 1434; Strâmture ŢR, 28 VII 1572.
Toponime: (munte) Arsurile ŢR, VII 1451; Supt Belituri ŢR, 2 XII 1567; (ţinut) Cârligăture M, 12 VIII 1426; Cârnitura ŢR, 4 VIII 1599; Camen (= Piatra) Crepăturev (gen. slav) ŢR, 1 XII 1575; Curătura ŢR, 11 IX 1577 (A); Cursura ŢR, 22 XI 1522; Detunătură ŢR, 29 V 1561 (DRH V, nr. 219); Frânturii (gen.) M, 1 X 1584; Furcitură „bifurcaţie” (< *furci cf. DA) ŢR, 18 VII 1505; înfundăturea M, 3 IX 1428; Necătură ŢR, 30 IV 1521; Ruptură M, 12 III 1422; Scursură ŢR, 4 VIII 1559; Spâ<n>tecătură ŢR, 14 XII 1593; Spărturi ŢR, 2 V 1532; Strimtură M, 28 XII 1428.
-UŞ, -UŞĂ
în majoritatea exemplelor de care dispunem, sufixului -uş îi poate fi atribuită o valoare diminutivală; în mănuşă formează nume de instrument, iar în trepăduş, devenit antroponim, nume de agent.
Substantive comune: munuşe (pl.) „mănuşe (reg.), mânere”, Cat., 2 XII 1508; vâlceluşă ŢR, 11 VII 1519.
Antroponime: Drăguş M, 1 VI 1521; Oprea Gălbenuşa ŢR, 1 IV 1551; Stoica Gârluş ŢR, 13 II 1574; Ivănuş ŢR, 23 IX 1535; Negruşul ŢR, 6 VI 1570; Trepăduş M, <21 III 1558>; Ţapaluş M, 13 XI 1487 (dim. al lui Ţepelea) şi Ţăpăluş ŢR, 7 VI 1526 (în ambele exemple este supranumele lui Basarab cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti); Ţigănuşa ŢR, 7 I 1526.
Toponime: (pârâu) Căldăruşa M, 24 IX 1492; (munte) Curăluşa ŢR, 13 X 1533; Gâlma Păiuşului (< păiuş „numele unor plante erbacee”) ŢR, 16 IV 1533; Groapa Ţigănuşev (gen. slav) ŢR, 9 VI 1576.
-UŢ, -UŢĂ
Are valoare diminutivală şi este foarte frecvent în antroponimie şi toponimie; pentru cuvinte comune am găsit numai o atestare.
60
Substantive comune: căruţ ŢR, 30 IX <1547-1560>.
Antroponime: Albuf ŢR, 8 VII 1572; loan Căruţ M, 11 V 1581; Crăiuţu ŢR, <28 II 1554 - 26 XII I557>; Drăguţa M, 13 III 1502; Drăguţul M, 16 VII 1580; Frătuţ M, 13 V 1590; Micuţa M, 15 III 1528; Nanuţ ŢR, 20 III 1558; Răduţa M, 11 VI 1503; Răduţul ŢR, 8 IX 1580; Stănuţă ŢR, 7 I 1559; Zoicuţa ŢR, IOVI 1578.
Toponime: Băşicuţă ŢR, 22 XI 1517; Lăzuţ ŢR, 10 VII 1575; Mlăcuţa ŢR, 24 IV 1559; Obrejiuţă ŢR, 14 X11 1514; (sat) Salcuţă ŢR, 15 1 1566; (sat) Seliştuţă (< selişte) ŢR, 6 V 1577 (DRH VIII, nr. 66).
ALTE MIJLOACE DERIVATIVE
Adjective în -at, -ătat; -it (-ât)
Am grupat mai jos unele formaţii adjectivale având aspect participial; unele rezultă din teme substantivale sau, rar, adjectivale, iar altele pot proveni, în egală măsură măsură, nu numai de la substantive, ci şi de la verbe.
a)	De la substantive (sau adjective):
Antroponime: Mihail Budzat M, 15 X 1481; Gogoşat M, 1 XI 1487; Laţatul (< laţe) ŢR, 7 I <1512-I521>, Tocii. 534 doc., nr. 252; Mărjelat M, 9 V 1592; Urecheatulov (gen. slav) „Urecheatului” ŢR, 4 VIII 1599.
Toponime: (sat) Belciugata ŢR, 8 IX 1510 şi Belciugatul ŢR, 23 X 1573; (sat) Budzaţii M, 1 IV 1470; (sat) Cucuiaţi ŢR, 9 IX 1598; Gurguiaţi ŢR, 9 V 1561; (sat) Pitulaţi ŢR, 25 VI 1483; (sat) Strâmbătaţi ŢR, 18 I 1480.
b)	De Ia verbe:
Cuvinte comune: za (= pentru) cârpit papuci, Cat., 5 III 1509; părăsită ŢR, 24 III 1495 (DRH 1, nr. 252); (ocină) hotărâtă „hotărnicită” ŢR, 4 IX 1574;
Antroponime: Lăudat ŢR, 9 X 1492; Negrită M, 5 III 1446; Pârlitul ŢR, 3 IV 1478; Podobitu (< înv. şi reg. podobi „a
61
împodobi”) M, 12 V 1435; Tulburatul ŢR, 8 VI 1575 (A); Turbatul ŢR, 6 IX 1594 (A); Spăretul M, 13 III 1495; Uscatul M, 10 VII 1517; Zgăitu ŢR, 31 VII 1587.
Toponime: Adâncată ŢR, 2 V 1532; (fântână) Ampuţita M, 10 I 1495; Ascuţita ŢR, 6 IX 1598; (sat) Degeraţi ŢR, 9 VIII 1560; (sat) Deochiaţi M, 15 IV 1463; (sat) Despicaţi ŢR, 8 IV 1590 (A); (vrăh = vârful) Luminatei M, 15 VII 1448 (B); (sat) Grămăditele ŢR, 1 VI 1526; (sat) Mohorâţi M, 22 I 1595 (C); (sat) Obi<di>ţi ŢR, 10 IV 1577 (B); (sat) Opăriţi ŢR, 12 VI 1590 (A); Pojerita (< pojări „a pârjoli”) ŢR, 3 XII 1483; (fântână) Puţita M, 13 XII 1569; (sat) Răsipiţii ŢR, 22 XII 1579; (pârâu) Sarata M, 8 X 1434; Săpatul ŢR, <1404-1408>;' (Măgura) Surpată ŢR, 6 IX 1598; (munte) Zbuciumatul ŢR, 12 XI 1576; (sat) Zgârciţi ŢR, 4 VIII 1599 (DRH XI, nr. 337).
Verbe în -i (-î), -isi (-isa)
în afară de adjectivele participiale de mai sus, care pot atesta verbele corespunzătoare, dăm mai jos câteva exemple de verbe derivate de la substantive. Aceste verbe apar în flexiune slavă, ceea ce este normal în textele noastre, dacă ţinem seama de caracterul lor închis într-o sumă de formule conservatoare, transmise de la un document la altul.
a) (refl.) cnezi „a deveni ţăran liber” (< cnez „ţăran liber, în opoziţie cu iobagul” - cf. DA): te ttft kne3hah „s-au cnezit” ŢR, 2 XII <1568> (DRH VII, nr. 122); hotărî „a hotărnici”: KoyAA xoT*PMAH «unde au hotărât” M, 5 IV 1412 (toate formele acestui verb, care apar numai în Moldova, permit reconstituirea unui inf. *xdTAPM™; (refl.) nevoi „a se strădui”: kako mc n€boma\ a3 „cum mă nevoiesc eu” ŢR, <1482-1492>, Bogdan, Rel., nr. CCXL; pribegi: • eha npHBeywA „a pribegit” ŢR, 2 VII 1584; (refl.) voi (formă neprefixată pentru a se învoi): ce cVt bomt „s-au învoit” ŢR, 25 V <1576—1577> (DRH VIII, nr. 3); zălogi (ca şi în prilegi, cu alternanţa g/g datorată limbii române): cVt 3'KAoyHA „au zălogit” ŢR, 15 1 1599 (A).
62
b) Varianta -isa a sufixului grecesc -isi este prezentă încă din sec. XV, în exemple mai vechi decât atestările cunoscute până acum, în forma slavizată *x«ti*pmcath: „a hotărnici”: d«kVa€ cct x*™pHC4AH crapii x^TApHHUH „pe unde au hotărât vechii hotărnici” ŢR, <151X 1495—1500>.
Sub forma -isi îl găsim deseori, dar în flexiune românească numai o singură dată: mărturisim M, 23 IV 1598.
Derivate regresive
Am înregistrat mai multe cuvinte comune, derivate postverbale, şi două antroponime.
Substantive comune: leagăn ŢR, 20 XI 1482; lipsă ŢR, 4 X 1578 (DRH VIII, nr. 163); pedepsii (cf. înv. şi reg. pedepsie) ŢR, < 1496—1507> (D) şi pedepsu (ac. slav) ŢR, 7 IV <1536-1540>; pohta „poftă” M, 25 X <IX 1538 - X 1540>, Tocii, nr. 505; pomană ŢR, 6 IX 1566 (DRH VI, nr. 15).
Antroponime: Moş ŢR, 1480 (A) şi Moşu ŢR, 18 VI 1517; Păcală ŢR, 15 IV 1517.
Schimbarea genului
Unele antroponime masculine (porecle) se formează prin schimbarea genului sub care cuvântul-temă este cunoscut în limba română: Feticul ŢR, 27 IV 1598; Mărjel M, 7 III 1531; Scorţul ŢR, 6 IX 1598; Ştreanga M, 22 V 1572.
*
Materialul ilustrativ la acest capitol, spre deosebire de cele precedente, consacrate compunerii şi derivării cu prefixe, se repartizează în mod oarecum egal din punctul de vedere al răspândirii geografice. Aproape la fiecare dintre sufixele analizate am avut exemple atât din documentele din Moldova, cât şi din cele din Muntenia.
Proporţia de cuvinte comune este mai mare decât Ia Compunere, dar oricum informaţiile de bază provin tot din domeniul onomasticii, fapt uşor de explicat dacă ţinem seama de specificul textelor slavo-române.
63
Pe baza numărului de sufixe analizate şi a exemplelor cu care sunt ilustrate mare parte dintre ele se poate afinna că, în linii generale, derivarea cu sufixe este bine conturată în perioada limbii vechi şi că ceea ce ne este astăzi cunoscut în această privinţă se regăseşte încă din secolele XIV-XVI. Fără să constituie nimic surprinzător, sufixele moştenite sunt cele mai frecvente şi productive. Sunt elocvente în acest sens sufixele -ar, -easă, -el, -esc (-eseu, -eşti), -ior (-or), -os, -uţ şi sufixele dezvoltate sau compuse ale acestora. Dintre sufixele împrumutate se detaşează ca frecvenţă şi productivitate, menţinute până astăzi, -ean (-an, -eni), -iţă, ceea ce arată că ele erau de mult intrate în limba română şi funcţionau ca oricare dintre elementele derivative ale acesteia.
Un loc important ocupă sufixele diminutivale; se remarcă folosirea lui -el în textele de redacţie moldovenească prin funcţia sa specializată în desemnarea subordonării în rang (paharnic - păhărnicel, vistiernic - vistiernicel etc.).
64
NOTE ETIMOLOGICE ŞI LEXICALE
CANALE s.f. p!. (Bot.) este numele unei plante cu flori albe, roşii sau pestriţe, cultivate ca plantă ornamentală (Impatiens balsamina), pentru explicarea căruia DA face o trimitere neconvingătoare Ia bg. rcaHeAa „scorţişoară”, o plantă total diferită. Sunt menţionate, fără a fi definite exact, alte denumiri înrudite: cana-giugiuc, canagic.
Termenul în discuţie are o explicaţie simplă prin bg. dial. reaua, cu acelaşi sens, care reprezintă o trunchiere a compusului Kamimerc, împrumutat din tc. cana gigegi „idem” (BER II, p. 196, 199). Forma de plural canale a rezultat deci din sg. *cană, care se regăseşte în cana-giugiuc pomenită mai sus (rezultată prin contaminare cu adj. fam. giugiuc), canacicică, canagic. Este interesant de notat că din pl. canale s-au format diminutivele regionale ccmaluţe, caneluţe şi cănăruţe, având aceeaşi semnificaţie (Borza, p. 87) /LR 1-4,2005/.
CIOCLU s.m., atestat în secolul al XVII-Iea (cf. TDRG2), nu are o etimologie clară în dicţionarele noastre, lată explicaţiile propuse de-a lungul timpului: sb. caklja, magii, csâklya (Cihac), bg. dial. HOKJia (DA), formaţie internă din cioaclă (ŞDU, Scriban, CDER 1945, NŞDU), probabil din cioaclă (SDEM), din rom. cioc (LM). Este considerat cu etimologie necunoscută în TDRG şi DLRM, iar în CADE şi DEX poartă menţiunea „cf. bg. noicjia.”.
65
Motive de ordin semantic şi fonetic nu fac posibilă provenienţa lui cioclu din sb. csaklja, magh. csâklya, rom. cioc. In schimb, pare atrăgătoare soluţia prin bg. HOKJia dată în DA, care a fost reluată cu prudenţă de alte dicţionare. Evitarea acestei explicaţii a devenit pe deplin întemeiată după ce s-a dovedit că termenul bulgăresc este în realitate un împrumut din română (Roger Bernard, „Balkansko ezikoznanie” 1989, 3-4, p. 173-174; Nestorescu, Elemente, p. 75).
Eliminând din discuţie şi această posibilitate, rămâne să acceptăm ca viabilă explicaţia mai veche constând în derivarea Iui cioclu din cioaclă s.f. „prăjină cu un cârlig de fier în vârf, cu care se strângeau cadavrele celor morţi de ciumă” (< magh. csâklya), prin monoftongarea lui [oa] în [o] şi adaptarea cuvântului la categoria substantivelor cu [u] vocalic (de tipul codru, cuscru etc.). /LR 4-6, 2002/.
CIUPAG (Olt. şi Munt.) cu sensurile 1. „pieptul iei cusut cu flori (DM). 2. „haină femeiască care acoperă trunchiul şi braţele, strânsă pe trup, făcută dintr-o stofa subţire” (CADE), are în dicţionare etimonul v. sl. cipagu „de piept”. Mai potrivit pe plan semantic ni se pare a fi cuvântul dialectal bulgăresc *wnaK „îmbrăcăminte femeiască scurtă (fără mâneci)”, pe care îl înregistrează BTR, întrucât desemnează un obiect de îmbrăcăminte asemănător.
Labializarea Iui [i] după consoanele [z], [c], [s] este un fenomen specific majorităţii graiurilor bulgăreşti şi este posibil ca ciupag să fi fost împrumutat dintr-un grai care are cuvântul chiar în această formă. /LR 4, 1967/.
Observaţie. Constatăm că DEX şi MDA au respins această soluţie, preferând să o înlocuiască cu „etimologie necunoscută”.
DESCAILATOR s.n., regionalism din Oltenia înregistrat de Iordache, Mărturii etnolingvistice, p. 112, este numele unui instrument folosit de către fierari şi are sensul de „cleşte pentru scos potcoave”. Autorul nu l-a mai găsit în alte lucrări lexicografice şi nu-i dă nici o explicaţie etimologică, aşa cum face în cele mai multe cazuri.
66
După părerea noastră, cuvântul este o formaţie internă şi reprezintă un derivat de la un neatestat descăila „a scoate caiele, a despotcovi”, care nu se opune altui verb, şi a rezultat din baza caiele, forma de plural a lui caia „cui de oţel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale”. /LR 1-2, 2004/.
FIASTRU s., adj. (înv. şi reg.) cu sensul „fiu vitreg”, des folosit în scrierile vechi, este considerat de Magdalena Georgescu (în Glosele Bogdan, p. 375) ca element lexical specific graiurilor nordice, începând din secolul al XVI-lea.
Afirmaţia nu este exactă. Repartiţia dialectală a cuvântului este cu totul alta, după cum arată datele cuprinse în DERS, care au fost trecute cu vederea. Cuvântul apare deseori în Ţara Românească, începând chiar mai devreme; în documentul din 1471, dec. 12 sub forma fiastri, continuă să fie folosit şi în secolul următor sub formele fiiastru (1520, iul. 14; 1578 iun. 16), şi fiiastri (1575, iun. 8). Devine astfel limpede că fiastru avea răspândire generală, dacă adăugăm că se păstrează astăzi regional în Bihor, în variantele fiostru, hiostru (v. DA).
GEAMANDAN s., variantă învechită a lui geamantan „valiză”, dar cu un sens deosebit, neconsemnat în dicţionare, pe care îl găsim înregistrat într-o carte cuprinzând amintiri despre Bucureştiul de altădată (cf. Vătămanu). A circulat în secolul al XlX-lea, se pare numai în Bucureşti, fiind o denumire glumeaţă dată sălii speciale din baia comunală frecventată de oamenii cu stare, care făceau mai întâi o baie cu aburi, asemănătoare saunei moderne. Iată şi o explicaţie a acestui cuvânt în cartea amintită, care comentează o monografie sanitară puţin cunoscută a doctorului Const. Caracaş, intitulată Topografia oraşului Bucureşti: „Când venea boierul sau neguţătorul la baie, intra mai întâi într-o sală mare, care se numea foarte pitoresc geamandan. Acolo se dezbrăca şi pătrundea în odaia de baie numai cu o basma în jurul şalelor. In odaie găsea nişte trepte de piatră sprijinite de perete. Se aşeza acolo şi asuda”.
67
GOŞTINĂ s.f. (înv.) „impozit pe oi şi pe porci”, cu varianta gorştină, prezent în toate dicţionarele noastre, nu are o etimologie satisfăcătoare. în afară de aceasta, însăşi definiţia sa este neuniformă, iar vechimea şi repartiţia sa teritorială nu corespunde datelor mai noi de care dispunem după cercetarea vechilor documente slavo-române.
în primul rând, unii autori susţin că este o dare ce se plătea odinioară în Moldova (CADE, DA), iar alţii afirmă dimpotrivă că acest bir a fost introdus întâi în Ţara Românească spre sfârşitul secolului al XVI-lea de Mihnea al II-lea sau de Petru Cercel (Scriban; CDER).
în al doilea rând, nu este sigură informaţia că goştina (gorştină) era la început „impozit pentru păscutul oilor pe imaşurile ce aparţineau domniei” (CDER). Cea mai veche atestare a cuvântului este nu din Ţara Românească, ci din Moldova, într-un document slavo-român din anul, 8 VII 1453 (DERS), în contextul nh ropijjHNy wt cbhnh m ne a*(c)t „nici gorştină de la porci să nu dea”, din care reiese că probabil această dare nu a fost percepută şi pentru oi. Precizarea este importantă, întrucât cercetarea etimologică a cuvântului poate fi îndreptată pe altă cale decât s-a încercat până acum. Privitor la vechimea cuvântului, tot din DERS aflăm că era cunoscut în Ţara Românească încă din anul 1512, mult mai devreme decât indicaţiile istorice menţionate mai sus.
Mai întâi, să expunem pe scurt explicaţiile cunoscute: slav gostenije „ospitalitate” (Cihac); slav *gorscina < gora „munte”, „adică dare pentru păşunat pe munte”, comp. slov. gorscina „dijmă, dare pentru viile de pe dealuri” (CADE); v. sl. *gorscina (din gora) „birul pentru păşunat pe munte”, nsl. gorscina „birul pe podgorii” (Scriban); cf. sb. gost „oaspete, rus gostî „oaspete” (CDER); v. sl. gosti „oaspete” sau v. sl. gorisku „de munte”; et. nec. (DM, DEX, MDA).
Este uşor de văzut că atât soluţiile etimologice legate fie de rădăcina gost „oaspete”, care duce la presupuneri fanteziste, fie de gora „munte” nu pot fi acceptate, înlăturarea lor de-a lungul timpului fiind firească. în mod curios, a trecut
68
neobservată observaţia făcută în DA asupra cuvântului goştină, care, după părerea noastră, acum se dovedeşte pe deplin întemeiată: „înţelesul original pare a fi fost dare pe porci. în acest caz am avea un derivat din g(r)oştef\ Din datele expuse mai sus sperăm că am dovedit că sensul vechi al cuvântului-titlu este „impozit pe porci”, iar acest fapt certifică etimologia întrevăzută de autorii DA. Cât despre groştei „purcel, porc tânăr (var. goştei) provenit dintr-o formă lat. *gross[i]cellus (dim. din grossus), care a dat în româneşte *groştel (DA), este cunoscut în diferite regiuni. Derivarea s-a produs cu ajutorul suf. -ină, probabil cu valoare locală (ca în miriştină < mirişte). Notăm spre comparaţie şi cuvântul otaştină, nume (de origine necunoscută) al unei vechi dări pe vin (DA).
în încheiere, am vrea să subliniem, pe baza celor spuse mai sus, utilitatea celor mai vechi atestări, de cele mai multe ori neglijate în DLR, deoarece pot servi la stabilirea corectă a unor etimologii, nu de puţine ori cu resursele interne ale limbii române. /LR 1-2,2006/.
A	v
INCOTOŞMANI vb., cu variantele încotoşmăna, încotoşma, cu sensul cunoscut „a (se) îmbrăca prea gros; a se înfofoli”, face parte dintre cuvintele despre care în dicţionare nu s-a emis o părere clară privind etimologia sa. Iată pe scurt soluţiile propuse de-a lungul timpului: prin apropiere de cotoşman „cotoi” s-a format încotoşmăni (TDRG, DA); comp. cotoşman (CADE, SDEM, ŞDU; acesta din urmă precizează: „a se înfăşură şi strânge ca cotoşmanul în pielea sa”); derivat din contuş, primul verb fiind încontoşmăna, de la care s-au format actualul încotoşmăna (CDER 2365); din contoş, contuş „îmbrac în contuş”: întâi s-a zis încontoşmănez, apoi încotoşmănez, ca în Costandin” (Scriban); în DM, DEX şi MDA este considerat cu etimologie necunoscută. Pentru varianta încotoşma, DA are o explicaţie greu de acceptat: „s-a născut din *încotocma, iar acesta, cu metateză, din rus. kotomoc, diminutivul lui kotoma de la kotomitî („a înveli, a împacheta”).
69
Din cele spuse mai înainte, reiese că trebuie abandonată încercarea de a se face legătură cu cotoşman „cotoi”, oricât de uşoară ar părea formarea lui încotoşmăni pe această cale. După părerea noastră, în rezolvarea problemei, punctul de plecare este contoş „haină groasă de blană”, preconizat de Scriban şi CDER. Credem că acesta a stat la baza formării unui *contoşmanl, la fel cu a reg. contomcm (Mold.) „haină îmblănită purtată de săteni”, pe care ŞDU şi DA îl consideră rezultatul contaminării sinonimice dintre contoş şi suman. Deci, admiţând existenţa acestui cuvânt contoşman neatestat, devine posibilă formarea mai întâi a lui încontoşmăni (încontoşmăna), iar în stadiul următor a lui încotoşmăni (încotoşma, descotoşmăni) prin elidarea lui [n] din a doua silabă, fenomen întrevăzut de Scriban şi CDER.
In ce priveşte varianta încotoşma, care este tot derivat parasintetic, credem că a apărut ca urmare a simplificării corpului fonetic al lui încotoşmăni prin înlocuirea grupului bisilabic -ăni simţit ca sufix. /LR 1-4,2005/.
JUMULI vb., cu sensurile: 1. „a smulge penele (fulgii) de pe o pasăre”. 2. (prin analogie) „a smulge părul, blana, a goli, a despuia (de fructe) un pom”. 3. (fig.) „a jefui pe cineva”, nu are o etimologie clară. în Cihac este tratat împreună cu juli, căpătând din acest motiv etimologia bg. zulja, evident nesatisfacătoare; în TDRG1 este considerat împrumut din magh. gyomlâlni „a plivi, a smulge din rădăcină”, părere la care aderă apoi Scriban, CDER, SDEM; DA se exprimă cu prudenţă: „probabil magh. gyomlălntDM, NŞDU, îl compară pe jumuli cu acesta, în timp ce DEX aduce o noutate, trimiţând alături de cuvântul maghiar şi la bg. zmulja. Nu are etimologie în CADE şi TDRG2.
Rezerva cu care a fost privit magh. gyomlâlni este deplin justificată, deoarece pe plan fonetic cele două cuvinte sunt foarte îndepărtate. De aceea, nu este de mirare că la Tamâs
1 Dicţionarul invers inserează un cuvânt contoşman, care nu apare în alte dicţionare, însă nu putem şti de unde a fost extras şi ce sens are.
70
jumuli nu figurează printre elementele ungureşti din limba română. Surprinde însă faptul că bg.zmulija, menţionat în DEX, nu a fost analizat mai serios.
In realitate, cum de mult s-a propus în BER I, 552, cuvântul bulgăresc poate fi considerat ca etimon sigur al rom. jumuli, întrucât nu ridică problemele de care ne-am izbit în cazul cuvântului maghiar amintit mai sus. Cunoscut în graiuri, bg. OKMynx (cu varianta uiMyjix, mult mai răspândită), are sensurile următoare: 1. „a smulge, a scoate prin smulgere”. 2. „a smulge fructul împreună cu frunzele de pe creangă” (cf. BER, ib.\ BTR, 1009). Observăm că şi sensul al doilea se întâlneşte, este drept mai rar, la rom. jumuli (cf. DA). Nici pe plan fonetic nu întâmpinăm dificultăţi, căci bg. x/uy/tx a trecut la jumuli prin inserţia normală a lui [u] în prima silabă, ştiut fiind că limba română nu cunoaşte grupul consonatic jm- la iniţială de cuvânt. /LR 1-2, 2001/.
JUVELNIC este cunoscut cu următoarele sensuri:
1.	„construcţie de scânduri, nuiele sau stuf folosită pentru a păstra în apă peştele pescuit”. 2. „unealtă de pescuit în formă de coş sau sac” (DM), iar etimologia care i se dă este cuvântul *jivelnic, format din v. sl. zivu + suf. -elnic. Desigur, formarea sa pe această cale nu este posibilă pe terenul limbii române.
Limba bulgară cunoaşte însă termenul okhb&ihhk „loc unde se păstrează peştii în apă după ce au fost prinşi” (Gerov), care ne scuteşte de alte explicaţii. Trecerea lui [i] la [u] se datoreşte fie graiurilor bulgăreşti (v. supra ciupag), fie graiurilor româneşti din sud care l-au avut sau îl mai au pe [z] dur.
în ce priveşte dezvoltarea sensului de „unealtă de pescuit”, aceasta s-a petrecut în limba română, ambele înţelesuri intrând în aceeaşi sferă de noţiuni. /LR 4, 1967/.
Observaţie. Nu este clar motivul respingerii acestei etimologii în DEX, care a ales formula „et. nec.”.
LĂPTAŞ s., plasă mare de pescuit, întrebuinţată în apele curgătoare”, este considerat împrumut din bg. Aarmun „idem” (DA, DM, DEX, MDA). Autorii BER (voi. III, p. 313) nu
71
explică în niciun fel cuvântul Aarrraiu, mulţumindu-se doar cu menţiunea cf. rom. lăptaş, fără să facă vreun comentariu cu privire la o posibilă legătură între cele două cuvinte, cum procedează de obicei.
Din acest motiv, şi în cazul rom. lăptaş credem că s-ar cuveni să fie adoptată o soluţie asemănătoare: „comp. bg. Aanraui”.
LIOTĂ s. (pop. şi fam.) „grămadă, mulţime (de fiinţe), gloată” (DEX), iar în TDRG „haită de câini” şi (reg.) „gălăgie, hărmălaie”, nu are o etimologie clară. Prima explicaţie, care a dăinuit multă vreme, a fost dată în TDRG1, anume medio-germ. Liute > leute „oameni” în germana modernă; este reluată în DA, cu adaosul că este posibil să fi intrat în română prin intermediul altei limbi. Celelalte dicţionare abandonează izvorul german şi presupun că liotă este împrumut slav (CADE, Scriban, DM, DEX, MDA), alegând ca etimon cuvinte asemănătoare fonetic, dar total străine de sensul rom. liotă: sb., bg., pol. lichota, ucr. lychota, substantive abstracte însemnând cu mici variaţii „răutate, ură, nefericire”. CDER susţine că liotă are origine dubioasă, dar, mai inventiv, presupune că liotă ar putea fi format din rădăcina expresivă leo-, trimiţând la leorbă, lipăi, leurdă, însă fără a reuşi să limpezească lucrurile.
Nu dispunem din păcate de o etimologie plauzibilă, dar ni se pare nepotrivită perpetuarea explicaţiei prin bg., sb. lihota date în DEX şi apoi în MDA, deoarece este o greşeală serioasă, care încalcă principiul de bază în stabilirea unei etimologii credibile: concordanţa semantică şi fonetică dintre etimon şi cuvântul supus analizei. De aceea, singura soluţie este cea din TDRG2, care consideră cuvântul liotă cu etimologie necunoscută. /LR 1-2, 2006/.
LIŞIŢĂ s.f., cu sensul „braţ de lemn care formează furca din spate a carului”, numit şi „furca carului” (DA), având o largă răspândire în sudul ţării (mai ales în Oltenia, după
72
Iordache, op. cit., p. 97), are o dublă explicaţie în DA, anume sb. lisica sau bg. AHcmja. Credem că trebuie reţinut doar etimonul bulgăresc, dar în forma dialectală Aeumya, cu [ui\ în loc de [c], însemnând „lemnele curbate care întăresc osia căruţei” (cf. BER III, p. 381). Pentru propunerea noastră pledează şi faptul că în partea vestică a Olteniei, unde era de aşteptat influenţa sb. lisica, întâlnim doar cuvintele ciorobariţă sau mâini, şi nu lişiţă (cf. harta nr. 11 din lucrarea mai sus citată a lui Iordache). /LR 1-2, 2004/.
LUŞCĂ s.f. (Bot.) este în anumite regiuni planta cunoscută mai mult sub numele de ceapa ciorii (Omithogalum L.), având sinonime ca luşcă albă şi băluşcă, uneori fiind confundată cu vioreaua (Scilla bifoliă), după cum ne informează Borza (p. 121). Originea sa nu este în mod unitar abordată în dicţionarele care înregistrează termenul: prescurtare din băluşcă (TDRG1); probabil băl (TDRG2); v. sl. (sau rus.) *lucka (Scriban); fără etimologie (CADE); etimologie necunoscută (MDA).
Nici una din soluţiile acestea nu este potrivită. Cuvântul este un împrumut cert din bg. Aynica, diminutiv al lui a}'k „ceapă” (MBR, 137; BER III, 497), însemnând „ceapa ciorii” şi „viorea”; al doilea sens se regăseşte în derivatul luşcuţe sau în luşti, luşte (Borza, p. 294). /LR 1—4, 2005/.
MÂRLI vb. tranz. şi recipr., cu sensul (pop., despre oi; p. ext. despre alte animale) „a se împreuna”, este considerat în DLR, ca şi în alte dicţionare, împrumut din sb. mrljati. întrebarea firească ce se pune este de ce nu s-a ţinut seama de faptul că şi bulgara cunoaşte un verb care nu pune nicio problemă de ordin semantic şi fonetic, anume mt>pah (despre un animal masculin) „a însemina; a se împreuna”; la Gerov apare sub MpiAiK (în grafia veche) în citatele: „OmjaTa ce mptjaht” (Oile se mârlesc). „KpaBaTa ce mpiaht” (Vacile se mârlesc).
73
Este inserat şi în BER IV, unde găsim şi date asupra răspândirii sale în graiuri şi, în plus, precizarea că rom. mării (şi ar. mârlescu) provin (după Conev, 2, p. 57) din limba bulgară.
în consecinţă, propunem să se atribuie cuvântului-titlu etimologia dublă bg. MbpAn(ce), sb. mrljati, care justifică pe deplin aria sa largă de folosire în limba română.
A.	w
MARŞA s.f., regionalism din Transilvania (Runcu Salvei - Năsăud), cu sensul „oaie slabă”, este derivat din mârşav în DLR. Respingând pe drept cuvânt această explicaţie, Andrei Avram susţine că este vorba de acelaşi cuvânt cu mârşă2 „momeală”, inserat în DLR tot ca regionalism (Avram, Contribuţii, p. 66). Pentru ambele cuvinte propune ca etimon v. sl. /up'huij, înregistrat de Miklosich, care este de fapt un slavonism târziu. După părerea noastră, rom. mârşă, în ambele accepţiuni cu o întrebuinţare strict regională, nu se datorează slavei vechi, împrumuturile din această limbă având, de regulă, o largă răspândire şi o mare putere derivativă. De aceea, trebuie avut în vedere că v. sl. *A\p%uiâ are corespondente în limbile slave actuale şi că este mai probabilă împrumutarea lui mârşă din aceste limbi: sb. mrsa, ucr. Aiepuia, ceh. mrsina, bg. Aip-buia.
Localizarea cuvântului în aria de nord şi de mijloc a Transilvaniei ne îndeamnă să credem că etimonul căutat este ucr. dial. Aiepuia „mortăciune; animal jigărit” sau sb. mrsa „cadavru de animal”. ILR 4-6, 2002/.
MEŞCĂ s.f., întâlnit în Oltenia cu sensurile: 1. „lemn cu care sunt zdrobiţi strugurii (pentru a obţine mustul)”. 2. „bătător (de lapte), brighidău, drugă, mâtcă”, nu are etimologie în DLR, ci doar menţiunea bizară „cf. meşte", cuvânt cu care nu are decât o vagă asemănare formală.
Soluţia este simplă: în limba bulgară găsim cuvântul Aienica „lemn cu crăcane (ca un facăleţ), folosit pentru zdrobit strugurii în butoi” (Gerov). în ce priveşte trecerea consoanei slave [m] din grupurile [*ik], [iih] la [ş], menţionăm că se cunosc
74
şi alte cazuri: cloşcă < bg. kjiohkcl, mâşnic < bg. m%hhuk etc. /LR4-6, 2002/.
NĂCARCĂLI este un verb cu circulaţie regională (prin Olt. şi Munt. de vest) cu sensurile 1. „a lucra fără tragere de inimă”. 2. „a mânji, a cârcăli” (DLR; Udrescu). Nu are etimologie în DLR, unde este făcută menţiunea „cf. cârcă!f\ Cum acesta din urmă este împrumutat din sb. krkaliti (DA), trebuie pornit de la ipoteza că în sârbă există şi corelativul aspectual format cu prefixul na-, foarte activ în limbile slave. Deci, cuvântul-titlu este împrumut din sb. nakrkaliti.
NĂPĂSTROCEL s. (Bot.), denumire regională dată plantei degetar (Digitalis grandiflora) şi al celei numite degeţel roşu {Digitalis purpurea), inserat în dicţionarele botanice (cf. Borza), nu apare în DLR. Este uşor de observat că avem a face cu un diminutiv al lui năprăstoc, variantă a lui năpârstoc „degetar”, şi reprezintă un calc semantic după bg. Hanp%cTHHK, nume popular al plantei din titlul articolului.
OCHINCEA s. (Bot.), nume popular foarte răspândit al plantei având denumirea ştiinţifică Gentiana L., este lăsat fără etimologie în DLR.
Pentru a lămuri originea cuvântului este necesar să ne oprim asupra numeroaselor forme regionale pe care le consemnează izvoarele lexicografice şi dicţionarele botanice. Precizăm că ele se întâlnesc frecvent în Transilvania şi izolat în Oltenia (Vâlcea) şi în Muntenia (Argeş). Pot fi grupate astfel:
a)	ochincea, forma cu cea mai largă arie de folosinţă (cf. DDRF, ŞDU, Borza);
b)	otinteavă (sau otinteaua), în Ţara Haţegului, şi otântavă (Udrescu), unde nu are o definiţie clară);
c)	ocinceave (sau ocinceve) şi ocincele, sunt întâlnite în Ţara Haţegului şi Transilvania de nord (Năsăud - cf. Borza).
75
După părerea noastră, de primă importanţă pentru stabilirea provenienţei lui ochincea sunt variantele de sub a) şi anume otinteavă, otinleauă şi otântavă (pe care o considerăm ca aparţinând aceleiaşi familii de nume ale plantei în discuţie). Credem că aceste variante sunt cheia soluţiei etimologice pe care o avem în vedere, la baza lor stând termenul botanic bulgăresc thhthb3 (renrxBa, TbHTXBa), denumirea cea mai cunoscută a tuturor subspeciilor de Genticma (cf. MBBR, p. 172-173), considerat termen literar (BTR). Nu are o etimologie clară: după St. Mladenov (ETR) pare să fie înrudit cu lat. tinctura, iar după MBBR, p. 59 provine din limba balcanicilor romanizaţi, adăugând pentru asemănarea fonetică vb. TbHTH „a suna; a cânta”.
Ambele explicaţii nu pot fi luate în considerare, dar aceasta nu ne împiedică să avem convingerea că între rom. ochincea şi bg. rawrjroa există o strânsă legătură. Cu alte cuvinte, bg. TUHTBBa a fost împrumutat în română, trecând prin mai multe procese fonetice din care au apărut formele regionale amintite mai sus.
Prima şi cea mai serioasă modificare s-a produs cu ajutorul art. neh. o, prin alipirea lui la forma primară *tinteavă, la fel cum, tot prin aglutinare, s-au petrecut lucrurile şi în cazul lui omidă, apărut din o + *mida < ngr. midas (cf. Sala, Aventurile, p. 97).
Dacă admitem această ipoteză, atunci putem afirma că de la otinteavă izvorăsc toate celelalte forme regionale menţionate mai înainte, datorită unor transformări fonetice specifice zonelor în care sunt înregistrate.
Cuvântul-titlu (ochincea) a rezultat ca urmare a palatalizării în stadii diferite a dentalei t urmate de vocalele anterioare e, i şi de diftongul -ea-, caracteristică graiurilor vestice şi de nord-est ale Transilvaniei, devenind oclusivă palatală (£); pe de altă parte, dentala t a devenit africată (c), în nordul şi vestul Transilvaniei, dând naştere formelor ocinceavă, ocincea, întrebuinţate mai ales Ia plural ocinceave (ocinceve) şi ocincele (cf. TDR, p. 364-365).
76
PAPANAŞ s. 1. (mai ales la plural) „preparat culinar fiert sau prăjit, făcut din brânză de vacă, ouă, făină (sau griş)”.
2.	„plantă erbacee din familia leguminoaselor (Ţrifolium arvense)”. Aceasta din urmă are numeroase variante regionale, dintre care reţinem pepenea, pepenei, pepeniţă. Etimologia din DLR „cf. papă’ nu este clară, deoarece papă (înv. şi pop.) „mâncare pentru copii mici” ar putea explica numai primul înţeles al cuvântului-titlu. După părerea noastră, avem a face cu două cuvinte puse laolaltă doar din punct de vedere formal, numele plantei papanaş având cu totul altă origine.
Spre această convingere ne-au condus atât explicaţiile date în DLR variantelor sale, notate mai sus ca derivate din pepene, cât şi faptul că în cuprinsul articolului, la sensul al doilea, sunt date informaţii care fac din nou apropiere între papanaş şi pepene. Iată despre ce este vorba: „Dacă cineva voieşte să aibă pepeni mulţi, să culeagă de pe câmp buruienile numite păpănaşi şi să le pună între straturile de pepeni” (Pamfile, A. R. 177). Mai mult, sub varianta pepeniţă găsim aceeaşi indicaţie, să zicem agrotehnică, conform căreia ca să rodească pepenii „se pune pe sub frunze pepeniţă’ (ŞEZ., VIII). Numele de păpănaş este deci legat de pepene, mai exact de diminutivul acestuia (reg.) păpănaş, la fel ca şi pepeniţă, ambele denumind planta Ţrifolium arvense. Forma papanaş trebuie să fie tratată separat ca termen botanic independent, ca diminutiv al lui pepene, cum s-a procedat cu celelalte denumiri ale plantei în discuţie.
PAŢĂR s.m. este un cuvânt care a circulat şi este posibil să mai circule în mediile şahiste, în special în Transilvania (de ex. Sibiu) şi în Banat, având sensul de ,jucător slab, ageamiu”. Este sinonim al lui mazetă. L-am întâlnit cândva în presa sportivă mai veche, dar dicţionarele nu l-au înregistrat.
Fără îndoială, provine din germ. Patzer „cârpaci”, /LR 1-4, 2005/.
PĂSTRĂV s.m. are în DLR două sensuri: 1. „numele peştelui Salmo trutta/ario”. 2. „nume al unor specii de ciuperci comestibile” Sunt tratate împreună şi au aceeaşi etimologie: bg.
77
ntcrbpBa. în realitate, etimonul explică numai primul sens, termenul botanic fiind o dezvoltare semantică pe teren românesc. Definiţia lui păstrăv este elocventă în această privinţă: „păstrăvul (de munte, de apă dulce etc.) este acoperit cu „solzi mici, cu spatele verde-măsliniu, stropit cu puncte negre şi roşii” (DLR). La rândul lor, ciupercile numite burete păstrăv, păstrăvi roşii, păstrăvi de mc au pălăria brun-roşcată, combinată cu roşu, roş ie-verzuie sau roşiatică, imitând în bună măsură culoarea peştelui.
Din acest motiv, cei doi termeni trebuie să aibă un tratament diferit, cu etimologii diferite. Prin urmare, numele de ciuperci poate fi alăturat adjectivului păstrăv inclus în DLR ca derivat din păstrăv „peşte”, singurul care se explică prin bulgară. /LR, 1-2, 2006/.
PÂRPALĂ s.f.* este glosat astfel în DLR: 1. (înv.) „carne friptă în grabă”. 2. (înv.) „palavragiu, flecar”. 3. (în nord-vestul Olteniei) „vreascuri”. Toate aceste sensuri beneficiază de aceeaşi etimologie: „postverbal de la părpăli”, în ciuda deosebirilor destul de mari dintre ele. Tocmai aceste deosebiri atrag atenţia şi constituie un îndemn de a găsi alte explicaţii, aşa cum vom încerca în continuare.
Este clară şi nu are nevoie de comentarii legătura semantică dintre primul sens şi verbul părpăli. în accepţiunea de „came friptă”, pârpală are sinonime alte două cuvinte inserate în DLR, de asemenea derivate de la părpăli, anume pârpăleală şi pârpălac.
Sensul de „palavragiu, flecar” nu se justifică în niciun fel prin raportarea sa la părpăli. Singurul cuvânt de care presupunem că poate fi apropiat este parpalec (cu etimologie necunoscută), care înseamnă regional „persoană (de Ia oraş) care nu merită consideraţie” (prin Moldova şi Muntenia). în acest caz, forma pârpală a putut rezulta printr-o falsă desufixare de la parpalec.
78
Cel de-al treilea sens al lui pârpală, cel de „vreascuri”, se explică uşor ca împrumut din bg. nprniaA „frunze, resturi ierboase sau lemn uscat pentru aprins şi aţâţat focul” (BER V, p. 31). /LR 4-6,2002/.
A
PARPOR s., cu sensul „cenuşă, tăciune stins”, are după DLR provenienţă sârbească, anume prpor, preluându-se explicaţia dată de CADE şi, ulterior, de Gămulescu, Elemente, p. 173. Răspândirea cuvântului nu numai în Oltenia, dar şi în Muntenia sau chiar în Moldova (cu sensul „de foc de paie”), ne determină să credem că, în bună măsură, părpor, cu varianta pârpur, a putut să fie împrumutat şi din bg. ntpnop (nhpnyp), însemnând „cenuşă fierbinte”, „praf amestecat cu aburi care se ridică din cenuşa fierbinte”, „spuză” etc. (cf. BER VI, p. 100). La acesta adăugăm şi asemănarea dintre sensul figurat din expresia nbpnop ce jura „o treabă (afacere) fierbinte” şi cel figurat al rom. pârpor „agitaţie, zbucium, înflăcărare” (cf. DLR). /LR 1-2,2004/.
PÂRŢOTINĂ s. are mai multe sensuri în DLR, dar reţinem doar două dintre ele: 1. s.f. (înv. şi reg.) „femeie depravată, curvă”.2. s.m. şi f. (reg.) „persoană neserioasă, leneşă, flecară”. Este considerat cu etimologie necunoscută, cu menţiunea cf. pârţ (onom.)”.
Din punct de vedere semantic şi, parţial, fonetic (în partea finală) poate fi pus alături de (reg.) jleorţotină „femeie stricată, depravată”, derivat după DA din fleoarţă „prin combinaţia de sufixe -ot + incT, şi de (reg.) scorţotină „prostituată” (derivat din scoarţă după DLR). Asemănarea celor trei cuvinte constituie o dovadă certă a existenţei sufixului compus -otină, rămânând doar să fie determinată tema de la care s-a format pârţotină. Aceasta se află chiar în inventarul DLR, anume pârţă, cuvânt regional însemnând „femeie uşoară, destrăbălată, curvă”, folosit în vestul Munteniei (cf. Udrescu), şi explicat ca formaţie din onom. pârţ.
79
Prin urmare, pârţotină este o creaţie internă, identică structural cu fleorţotină, scorţotină.
Explicaţia mai veche a lui Conev, (p. 123), care nu a fost reţinută, avea în vedere o presupusă înrudire a lui pârţotină cu bg. nbpijBâM (despre animale şi oameni) „a se împreuna”.
PLATĂ s. (reg. -Trans.) „bucată de slănină” nu are etimologie în DLR.
Provine din v. sl.	„parte a unui obiect”, care s-a
păstrat în ceh. polt „parte din corpul unui porc”, pol. polec „slănină”, rus. noAon .jumătate dintr-un porc tăiat sau dintr-o oaie tăiată”, bg. dial. hast „porţiune îngustă de pământ, strâmtoare”, bg. dial. riAarmja (Gerov) Jumătate dintr-o oaie sau capră făcute pastramă”.
PLĂTIŢĂ s. este inserat în DLR cu mai multe sensuri: 1. (reg.) „bucată mică din ceva”. 2. (înv. şi reg. în forma plătiţă) „porţiune îngustă de teren”. 3. (Poiana Sibiului - Sebeş) „bucată de slănină”, toate considerate ca derivate din plată (vezi supra). Explicaţia nu pare convingătoare, având în vedere sensul îngust pe care îl are acesta. Singura modalitate de a rezolva etimologia lui plătiţă, cu toate cele trei sensuri, este aceea de a admite că plată a avut cândva şi semnificaţia generală de „bucată, porţiune din ceva” a etimonului său v. sl. raatTm.
POCIE s.f. (reg.), cu sensurile 1. „par subţire (întrebuinţat ca arac)”. 2. „prăjină, stâlp subţire sau muşuroi de pământ, smoc de iarbă, care sunt folosite ca semne de demarcaţie a unui teren”. 3. (în forma potcă) „băţul undiţei”, nu are etimologie în DLR. De fapt, o încercare de rezolva originea sa a facut-o M. Sl. Mladenov, prin bg. no vrea, cu primele sensuri identice, dar care a rămas fără ecou (LR XVIII, 2/1969, p. 163-166). Este drept că din punct de vedere fonetic forma pocie nu se explică în mod clar din bg. nonica, dar o simplă trimitere la acest cuvânt ar fi fost necesară, cu atât mai mult, cu cât în nota etimologică a
80
lingvistului bulgar se arăta că varianta potcă are un corespondent direct în varianta bulgărească norica. Nu a fost reţinută nici explicaţia lui A. Avram din LR 1/1982.
Soluţia pe care o propunem are acelaşi punct de plecare, cu precizarea că pocie se explică prin bg. none, variantă diminutivală a lui noma, înregistrată în BER V, p. 568, care nu mai pune probleme de natură fonetică.
Din varianta potcă, explicată prin bg. noma, cum am văzut mai sus, au rezultat formele mai rare pocă şi poacă: prima, prin dispariţia lui [t\ din grupul consonantic -tc-, a doua prin diftongare „analogică”.
PRĂŞTINĂ s.f. „prăjină, nuia, băţ”, cuvânt regional, cu răspândire mai largă în Moldova, nu are etimologie în DLR, iar trimiterea la prăjină nu priveşte decât sensul, fonetismul rămânând nelămurit. Numai în CDER 6759 se încearcă o explicaţie etimologică, anume prin bg. npbufHHa, de fapt greşită, aceasta fiind valabilă pentru omofonul prăştină „tescovină”.
Fără a avea pretenţia de a da o soluţie acceptabilă, ni se pare că se poate face o apropiere de sb. dial. prastina „scândură de stejar sau de fag”, cuvânt înregistrat în dicţionarul lui Skok (voi. III, p. 24), la rândul lui de origine neclară, dar pe care nu l-am găsit în alte lucrări lexicografice sârbeşti. Ipoteza noastră totuşi nu rezolvă satisfăcător problema ariei geografice a lui prăştină. /LR 1—4,2005/.
PRÂSNI este un verb regional răspândit în sudul ţării şi în Transilvania, cu sensurile „a stropi; a ţâşni; a sforăi; a foşni”, căruia DLR îi stabileşte o etimologie multiplă: sb. prsnuti, bg. npbcfcaM, rus. npbicKaTb. Cuvântul ne-a venit numit din limbile slave de sud, două fiind motivele care exclud limba rusă în acest caz: în primul rând, prâsni nu este cunoscut în Moldova şi Bucovina, iar, în al doilea rând, limba rusă nu ne-a dat cuvinte populare cu o semantică atât de bogată.
81
Etimologia lui prâsni trebuie corectată astfel: sb. prsnuti, bg. npbCHa (fiind de preferat forma de aspect perfectiv). /LR 1—4, 2005/.
PREŞ s.n. înseamnă astăzi „covor lung şi îngust, confecţionat din materiale de calitate inferioară”, dar în DLR sunt menţionate şi sensurile învechite „stofă groasă ţesută din păr de capră, din care se făceau desagi, saci, acoperitoare pentru căruţe” şi (reg.) „fotă”. Dicţionarele noastre, inclusiv DEX, DLR şi MDA, îl consideră cuvânt cu etimologie necunoscută.
Dacă pentru vechile dicţionare acest fapt are explicaţie, pentru cele nominalizate expres mai sus omiterea unei propuneri etimologice fără cusur, aparţinând lui M. SI. Mladenov, este inexplicabilă. Este vorba de acelaşi articol citat în nota despre pocie (v. supra), în care autorul stabileşte ca etimon al lui preş cuvântul dialectal bulgar npexc „pătură, cergă din păr de capră pentru învelit animalele sau care se aşterne între draghinile căruţei” (Gerov), răspândit în partea de nord-est a Bulgariei. Asurzirea lui sk final este un proces normal în bulgară, ceea ce explică preluarea cuvântului în această formă în limba română. Bg. npex este derivat postverbal al lui npxraM, la rândul lui format din radicalul v. sl. np&r- (cf. BER V, p. 645).
Pe de altă parte, certitudinea că preş este împrumutat din bulgară ne-o dă şi faptul că npex este legat de (dial.) npeniHB, npewoB, cu aceeaşi formă internă, însemnând „cergă, sac mare pentru acoperit căruţa; cergă din păr de capră pusă pe fundul căruţei” (cf. BER V, p. 686-687).
în concluzie, soluţia etimologică a lui M. Sl. Mladenov a fost pe nedrept neglijată, dacă a fost cumva cunoscută de redactori, şi se cuvine să se ţină seama de ea în viitor.
RAGILĂ s. este un cuvânt polisemantic, definit astfel în DLR: 1. „darac”. 2. „zgardă cu ţepi de fier care se pune la gâtul câinilor ciobăneşti”. 3. (reg.; rar) „piatră zgrunţuroasă”. 4. (rar., în forma ravilă) „năvod”; este considerat cu etimologie necunoscută, cu specificarea „cf. germ. RaffeV\
82
O explicaţie etimologică fermă nu dau nici alte dicţionare; TDRG crede că provine din germ. dial. şvăbesc Rqffel, ŞDU trimite la ceh. rafala; CADE şi Scriban îl compară cu germ. dial. Rqffel, dar ultimul şi cu germ. Rechen „greblă”; CDER 7031 susţine împrumutul din germană, dar prin intermediar slav ceh. rafala, pol. rafia, DM şi DEX, mai prudente, se mulţumesc cu menţiunea cf. germ. Rqffel, tratat sub formă ravilă în TDRG2, are o explicaţie mai amplă; se pare că este de origine germană, comp. dial. Rqffel, Raffle (care provin din germ. med. Râvel) sau germ. săs. Rabel; MDA respinge orice apropiere şi declară cuvântul cu etimologie necunoscută.
Cuvântul este cunoscut în Moldova, Bucovina şi în Transilvania de nord (v. ALRI, SN, h. 260); de aceea nu poate fi luată în consideraţie forma dialectală şvăbească, invocată de cele mai multe ori.
Socotim, totuşi, că menţionarea frecventă a germ. Rqffel este pe deplin justificată. întâi de toate, pentru că acesta are în germana modernă două sensuri importante pe care le găsim şi în definiţia lui ragilă: 1. „darac” şi 2. „plasă de pescuit, năvod” (DGR), ceea ce nu poate fi o întâmplare. în al doilea rând, şi pe plan fonetic există, după părerea noastră, posibilitatea de a găsi puncte de sprijin care să apropie cele două cuvinte şi să explice provenienţa germană a rom. ragilă.
Avem în vedere variantele regionale rahel, ravilă, ragilă. Primele două nu pun probleme: rahel, cu o mică schimbare
[f] > [h], normală, reia fidel cuvântul german; varianta a doua, ravilă, este rezultată din rafilă (formă înregistrată în Gl. Munt., partea a IV-a, p. 169). Din ravilă s-a ajuns uşor Ia raghilă prin palatalizarea labialei [v], specifică Moldovei, iar forma din titlul articolului reprezintă o altă palatalizare a lui [v] în stadiul [z] (*razilă) şi ulterior în stadiul [g], fenomen caracteristic în Moldova de nord şi în cea cuprinsă între Prut şi Nistru (cf. TDR, p. 215; un exemplu similar: mărgilă < mărvilă la Avram, Contribuţii, p. 56).
83
Aceste transformări fonetice se oglindesc paralel şi în verbele derivate: răvila(răvili), răghila, răgela.
In ce priveşte sensurile 2 şi 3, pe care limba germană nu le cunoaşte, credem că s-au dezvoltat în limba română prin analogia făcută cu cel de darac, instrument dotat cu dinţi de fier, care explică direct pe cel de „zgardă cu ţepi” şi, metaforic, pe cel de „piatră zgrunţuroasă (ascuţită)”.
în încheiere, ragilă poate fi considerat un împrumut cert din germ. Raffel.
RANGĂ s.f., cuvânt tehnic bine cunoscut, rămas fără etimologie în lucrările noastre lexicografice. în DLR este definit astfel: „bară de oţel ascuţită la un capăt, servind ca pârghie pentru mişcarea obiectelor grele sau folosită când se sapă în pământ foarte tare, când se desface un pavaj etc.”. în unele dicţionare importante, ca TDRG1 şi CDER, nu este înregistrat.
Este atestat prima dată în LB (1825), fiind comparat cu it. stanga. Dicţionarele din secolul al XlX-lea adaugă o informaţie interesantă, anume că rangă este un cuvânt răspândit mai ales (sau numai) în Transilvania. Iată ce găsim în LM (tomul III, Glosariu) cu privire la originea şi folosirea sa: „De unde? Dicţionarul de la Buda îl alătură cu it. stanga; de ce nu cu germ. Stânge, deoarece, pre cât ştim noi, nu se aude pre undeva dincoace de Carpaţi”. Aceeaşi observaţie referitoare la caracterul regional al lui rangă la epoca respectivă este făcută şi în DDRF.
Mai târziu, ţinând probabil seama de acest fapt şi gândindu-se la o posibilă influenţă a graiurilor săseşti, Scriban se întreabă la rândul lui dacă rangă nu are origine germană, aşa cum încercase Cihac, care trimite în mod fantezist la un v. sl. ranta „prăjină lungă” şi Ia germ. Rante „prăjină”.
Trebuie remarcat că rangă a căpătat cu trecerea timpului o largă întrebuinţare şi în alte regiuni ale ţării, după cum reiese din DLR, unde sunt consemnate şi câteva variante regionale: rancă (Sălişte - Sibiu), ranglă (Băiţa - Câmpeni), ranc şi rang (Banat,
84
Transilvania). Ne interesează în mod deosebit variantele ranc şi rancă, deoarece ni se pare că ele pot sprijini explicarea originii cuvântului prin intermediul limbii germane. Avem în vedere cuvântul Renkstange, cu sensul „rangă”, pe care îl găsim în Dicţionar tehnic german-romăn, Bucureşti, Editura Tehnică, 1966, şi în Dicţionar german-român, ed. a Il-a, revăzută şi adăugită de Ruth Kisch, Heinrich Mantsch, Grete Kloster-Ungureanu, Editura Academiei, 1989. Termenul s-a format din vb. renken „a suci, a mişca sucind încoace şi încolo” şi subst. Stânge „prăjină; bară; pârghie”, fiind sinonim cu Brechstange (Brechweisen), frecvent întrebuinţat, după cum rezultă din dicţionarele explicative ale limbii germane avute la dispoziţie. După părerea noastră, la forma de astăzi rangă s-a putut ajunge prin asimilarea vocalică regresivă Renkstange / Rankstange şi apoi prin îndepărtarea celui de-al doilea element Stânge. Cu alte cuvinte, s-a obţinut astfel rom. dial. ranc, transformat uşor în rancă, rang, rangă. în ce priveşte procedeul de trunchiere a substantivelor compuse care reprezintă etimoanele unor Jfcuvîntei! româneşti corespunzătoare semantic, este suficient să >• menţionăm şi alte situaţii similare: rahat < tc. rahat [lokum]; ştaif < germ. Steiffleder], Steif[papier]-, ştaier (dial.) „numele unui dans popular” < germ. Steier]walzer]; şrang (dial.) „dinţar la moară” < germ. Schrank[eisen] etc.. Ultimul exemplu arată că sonorizarea [c] > [g] nu reprezintă o problemă, ca şi în cazul discutat de noi.
în concluzie, rangă, având ca etimon germ. Renkstange, se înscrie în seria numeroşilor termeni tehnici româneşti împrumutaţi din limba germană. /LR 1-2, 2001/.
SCÂNCI vb. este un cuvânt despre care s-a scris mult în privinţa etimologiei, fără să se ajungă Ia o soluţie comună. Potrivit izvoarelor lexicografice, sensul primar „(despre câini, mai ales, despre puii lor şi, rar, despre alte animale) a emite sunete caracteristice, de obicei surde şi repetate (de durere, de foame, de bucurie etc.)”, sinonim cu a scheuna, a lătra, a
85
căpătat ulterior întrebuinţări cu referire la oameni, mai ales despre copii „a plânge înăbuşit şi întretăiat” (DLR). Are regional varianta schinci, în Oltenia (Bărbuţ, p. 176) şi în Muntenia de vest (Udrescu, p. 232), asupra căreia vom reveni.
în ceea ce urmează vom constata că etimologiile propuse sunt circumscrise domeniului slav, din cauza asemănărilor fonetice destul de mari cu rom. scânci. Iată o scurtă trecere în revistă: v. sl. <m/%»7w„a lătra” (Cihac, DM, DEX); comp. slavon skucati, ceh., nslov. skucati, pol. skuzec (TDRG); v. sl. *skgcati (de unde şi cr. dial. skuncati), v. sl. skycati „a lătra” (Scriban); creaţie expresivă, derivarea din sl. skucati fiind semantic şi fonetic dificilă (CDER 7563); împrumut vechi slav, cf. slavon skucati „a lătra, a schelălăi”, cu sunetul [n] neetimologic (SDEM). în sfârşit, o explicaţie nouă apare în DLR (reluată apoi în MDA): „prob. formaţie onomatopeică”.
Toate soluţiile de mai sus evidenţiază direct sau indirect dificultatea de a lămuri apariţia consoanei nazale în rom. scânci. Aceeaşi observaţie avem şi în legătură cu etimologia din DLR, deoarece nu putem să ştim ce cuvânt s-a avut în vedere când s-a decis că scânci este formaţie onomatopeică. După câte ne dăm seama, singura onomatopee ce poate fi luată în consideraţie este scheau, de la care s-a format a schema, dar nu şi scânci, deoarece ar lăsa neexplicată şi apariţia africatei [c].
Şanse mai mari de a lămuri originea cuvântului românesc ne oferă tot un element slav, anume bg. dial. craiMva (Gerov; BER VI), variantă a termenului literar ckhmta 1. (despre câini) „a scoate sunete de durere sau de bucurie”. 2. (despre oameni) „a plânge, a scânci” (BTR). La Gerov apare în forma ckmmhm (cu grafia veche) în următorul citat: ckmmhh KaTo m3ako acth „scânceşte ca un copil mic”. Este interesant de apreciat că în BER VI, p. 748 nu este considerat urmaş al v. sl. skucati, ci formaţie onomatopeică din interj, ckhm + suf. -th.
Neutralizarea opoziţiei dintre nazalele m/n, în urma căreia îl avem din bg. cicnMva pe scânci, s-a produs în limba română şi este uşor de admis. Forma regională schinci, corespondent
86
fonetic al celei bulgăreşti, ar putea constitui o probă de anterioritate în procesul de adaptare a împrumutului. In acest caz, fonetismul formei literare scânci a rezultat din modificarea grupului etimologic schi- în scâ-, fenomen mai rar întâlnit: cf. schingiui > scăngiui; schimen > scâmen „ca urmare a schimbării vocalei anterioare [i] în [ă] şi [â]. / LR 1-2, 2006/.
SCULIŞTE s. col.,'cu sensul „lucruri, obiecte (de preţ)”, este folosit deseori în actele de cancelarie din Ţara Românească, scrise în slavonă. Iată un exemplu mai târziu (prima atestare este din sec. XV): wnh mhaobalu no Aptri>H'k(c)... ci mnoto aoehti>k h ci» cKyAHipe „Ei au miluit pe Drăgăneasa ... cu multe vite şi cu scule” ŢR, 22 VII 1535 (DRH III, nr. 234). După toate aparenţele este o creaţie lexicală a slavonei de redacţie sudică, rezultată din (înv. şi pop.) scule „lucruri de valoare; obiecte casnice (de zestre); veşminte (scumpe)” (DLR) + suf. -işte. Nu a pătruns în limba vechilor tipărituri româneşti, redarea sa Curentă în ediţiile istoricilor fiind cea de scule, pe care am reprodus-o în traducerea citatului slavon de mai sus.
Credem că merită să fie consemnat acest caz rar de derivat cu suf. -işte, care a funcţionat numai în limba scrisă (poate şi vorbită) a diecilor cancelariilor domneşti din Ţara Românească.
SFITOC s. „text scris pe hârtie sau pergament în formă de sul”, nu este inserat în DLR, deşi a circulat în vechile scrieri. II găsim însă în DLLRV, cu atestarea din 1704, în Panegiricul Sf. Constantin şi Elena, scris în Ţara Românească: „Şi au scris şi sfltocul, puind întruchiparea legii”; este considerat împrumut din rus. cbhtok, bg. cBiiThK. Tot în Ţara Românească, este folosit într-un document slavo-român de cancelarie din anul 1597 mai 1 (DRH XI, nr. 220): bma^x «htok/a ewe e«T cvreepiiA „am văzut svitocul pe care l-a făcut”. întrebuinţat la figurat cu sensul de „sul, rulou” apare mai devreme, în Codex St., p. 263: „ceriul e-1 voru învălui arhangheli cu u<n> sfitocu”. Cu o semnificaţie similară de „mănunchi, snop”, îl foloseşte Dosoftei (VS 1691) „... ţiind în mâna sa unşfitoc de foc”.
87
Soluţia etimologică din DLLRV nu ni se pare justificată. Cuvântul-titlu a avut o răspândire mai largă decât în Moldova, unde este de aşteptat o influenţă rusească, însă faptul că apare în Transilvania şi în Ţara Românească se explică, după părerea noastră, în alt mod.
Nici bg. cBMTbK nu poate fi acceptat fără obiecţii, întrucât prezintă unele dificultăţi de ordin fonetic.
Etimonul corect trebuie să fie slavonul cbhtoki, cu ambele înţelesuri menţionate mai sus (cf. sb. svitak, rus. cbhtok, ceh. svitek> protosl. *svittkh). /LR 1-2,2006/.
SLIN s.n. „strat de murdărie depusă pe pielea omului sau a animalelor, pe îmbrăcăminte etc.”, sinonim cu soi, jeg, are în DLR o etimologie greşită: bg. cahhs, sb. sline. Cele două cuvinte explică formal cuvântul nostru, dar nu şi semantic, deoarece ele au sensul de „bale; scuipat”. Este reluată în mod necritic soluţia din DM şi DEX.
Etimonul adevărat îl constituie bg. cahh „idem”, limba sârbă necunoseând un astfel de cuvânt. /LR 1-2,2005/.
SMRECHE s.f. pl. (înv.; rar) „boabe de pin” are în DLR dublă etimologie: bg. cMpeica, ucr. cMepeica. Absenţa polnoglasiei în rom. smreche elimină de la sine ucr. cMepei<a. Rămâne ca etimon numai bg. dial. cMpetca. /LR 1-4,2005/.
SPIRIT s.n. nu beneficiază în DLR sub sensul II (Lingv.) de o tratare corespunzătoare, care ar fi interesat istoria limbii române. Se vorbeşte doar de faptul că spiritele (aspru şi lin) sunt folosite în scrierea greacă, dar nu se dă nici o informaţie privind folosirea lor în scrierea chirilică românească, deşi în studiile de grafie în ediţiile de texte vechi româneşti se fac adeseori referiri la spiritul lin şi spiritul aspru. De asemenea era necesară, după părerea noastră, şi precizarea că în realitate aceste semne diacritice nu au avut niciodată vreun rol în fonetismul limbii române, după cum nu au avut valoare fonetică „în scrierea chirilică slavă de la care le-a moştenit scrierea româno-chirilică” (Vîrtosu, p. 113). /LR 1-4,2005/.
88
ŞEPTELICI s. (rar), cu sensul „copil născut la şapte luni”, este considerat în DLR formaţie rezultată „de la şapte”. Explicaţia nu este suficientă. De fapt, cuvântul provine de la numeralul ordinal (al) şaptelea + suf. -ici şi pare să fie specific Moldovei (DLR îl exemplifică printr-un citat din opera lui Sadoveanu). Cuvântul a fost transferat în antroponimie, cele mai vechi atestări fiind nume de dregători moldoveni, pe care ni le furnizează DERS: Şeptelici 1548, mai 5; Şiptilici armăşel 1588, ian. 3; Şaptelici armaş M. 1589, iun. 12.
TIFON s.n., însemnând „pânză subţire cu o ţesătură foarte rară”; spec. „fâşie lungă şi îngustă din acest material, întrebuinţată la pansamente, faşă, pansament”, nu are o etimologie satisfăcătoare în dicţionarele noastre.
Prima încercare de stabilire a originii sale este făcută în TDRG, unde se trimite interogativ la engl. tiffany. Această sugestie nu a rămas fără urmări: va fi comparat în continuare cu engl. tiffany (CADE, DLRM, DEX, NŞDU) sau chiar explicat direct prin acesta (Scriban, CDER 8680, SDEM). Vechimea lui tifon, atestat la 1837 (cf. TDRG2), într-o perioadă când limba noastră nu putea să fie influenţată de limba engleză, face imposibilă provenienţa sa din engl. tiffany.
Sursa este, după părerea noastră, un cuvânt balcanic, identic formal şi foarte apropiat ca sens, anume ngr. Tixpcâv „soi de pânză tare şi în formă de reţea”, neînregistrat în dicţionarele greceşti explicative, dar care este semnalat în studiul lui N. Andriotis, Tâ eXXrjvixă axoixsTa fovXyagixrfg rrjg yXcjacrrjg, Aqxsîov tou ©gaxixou Xaoygaqnxov xai yXcoaaixov' ârjaaugou, 17, 1952, p. 33-100.
Cu acest sens găsim şi un bg. rncpoH, intrat se pare tot din neogreacă (cf. Filipova-Bajrova, p. 163), care este cunoscut ca termen de specialitate în limbajul croitorilor.
în ce priveşte rom. tifon, adăugăm că sensul special „faşă, pansament” ar fi încă un argument în favoarea propunerii noastre, deoarece limba neogreacă ne-a mai dat şi alţi termeni medicali: alifie, clismă, dohtor (înv.), gargară, ohtică (înv.), reţetă, sirop, spiţer etc. /LR 4-6, 2002/.
89
VAJDOC S. (Munt. şi Trans.) „turmă de oi”; p. ext. „grup de oameni (Trestiei - Sinaia)” are o etimologie bizară în DLR: cf. v. sl. E0AHTH „a conduce”, bg. bohc „conducător”. Prima observaţie este în legătură cu termenul bulgăresc, care este greşit scris; corect ar fi fost bookj.
A doua observaţie priveşte însăşi trimiterea făcută la cele două cuvinte slave, care, prin semnificaţia lor, nu lămuresc în niciun fel pe rom. vâjdoc, decât dacă, forţând lucrurile, s-a pornit de la ideea că orice turmă are nevoie de un „conducător”.
Cât despre asemănările fonetice avute în vedere, prezenţa grupului consonantic -zd- în vâjdoc şi în bg. book4 este prea puţin pentru a pune în legătură cele două cuvinte.
In situaţia dată, soluţia cea mai simplă ar fi fost „etimologie necunoscută”.
ZAICA s.f. este nume regional dat păsării Garrulus glandarius „gaiţă”, nume care circulă în Banat şi Transilvania. In DLR nu are etimologie, în afară de trimiterea „cf. gaiţă”, în ciuda faptului- că în lucrări lexicografice anterioare a fost explicat în mod satisfăcător, după părerea noastră.
Etimologia dată în TDRG şi menţinută în CDER 9415 (unde se citează şi REW 3640) este magh. szajkâ, zaigo, cuvânt slav, împrumutat probabil din sb. sojka. Varianta rară zaiţă poate fi explicată prin contaminarea formei zaică cu gaiţă. In ce priveşte sensurile (prin Maramureş) „epitet depreciativ pentru un copil murdar” şi, mai ales, cel întâlnit în Suceava „haină de postav făcută în casă”, care sunt înregistrate în DLR în acelaşi articol, credem că reprezintă alte cuvinte şi trebuie explicate independent. /LR 1, 2000/.
ZATCĂ s.f. (cu varianta zadcă), „piesă la războiul de ţesut”, apare în DLR cu etimologia bg. 3a4tca. Etimonul bulgăresc nu este bine scris, fiind influenţat probabil de zadar, corect se scrie 3a4Ka, cuvânt format din 3a + rădăcina lui t'lkhh „a ţese”. /LR 1, 2000/.
ZĂLTAT adj., variantă frecventă a lui izaltot, cu acelaşi sens „zăpăcit, ţicnit, nebun; exaltat” (Udrescu), nu este inserat în
90
DLR (ca şi în dicţionarele mai vechi), nici măcar cu trimitere la exaltat, din care este limpede că provine. Excepţie face numai Dicţionarul invers (cf. izeltat, zăltat).
Deşi pare să fie un cuvânt ţinând mai mult de limba vorbită, zăltat apare şi în scris. Iată un exemplu dintr-o carte publicată nu de mult: „... boierii se lăsau duşi pe pernele trăsurilor, legănaţi sau hurducaţi, după cum era drumul de neted şi bicigaşul de zăltat” (Vătămanu, p. 18).
ZDRÂNCA vb. (reg.) „a se da în leagăn” are etimologie nesigură în DLR, cu menţiunea cf. zdrincăl „scrânciob”. Asemănarea fonetică şi semantică dintre cele două cuvinte nu este suficientă. Este de mirare că pe aceeaşi pagină din DLR se află alt cuvânt, care ar fi fost mult mai indicat ca bază de formare a verbului din titlul articolului. Acesta este zdrâncă „scrânciob” (probabil din onom. zdrâng, cu var. zdrinc).
ZLIBOV s. (rar.), cu sensul „hoţ”, este înregistrat în DLR fără explicaţie etimologică.
După toate probabilităţile, este un împrumut, rezultat prin metateză, din bg. (înv. şi reg.) 3aobhb cu sensul „rău, duşmănos”, (v. RBE V, p. 940) apropiat de cel pe care îl are cuvântul-titlu.
ZOAPĂ s.f., întrebuinţat prin nord-estul Olteniei cu sensul „nuia mare sau baston cu care se ameninţă copiii”, este considerat în DLR formaţie expresivă. Explicaţia este forţată şi inexactă, dacă ţinem seama că în aceeaşi zonă este cunoscut cuvântul aproape identic soapă (variantă a lui sopa < tc. sopa; cf. bg., sb. sopa), înregistrat în DLR, lit. S cu sensul „ciomag cu o măciucă în cap pe care îl poartă ciobanii”. Cu alte cuvinte zoapă trebuie privit, la rândul lui, ca o variantă a lui soapă. /LR 1, 2000/.
ZOBORINĂ s.f. are sensurile următoare: 1. „rămăşiţele de grâu amestecat cu pământ”. 2. „borhot de fructe” şi este înregistrat fără a se preciza regiunea unde este folosit; la fel ca în CADE, de unde, probabil, a fost preluat, este explicat ca o formaţie rezultată din zob. Nu este însă clar pe ce cale s-a putut ajunge la o astfel de creaţie lexicală în interiorul limbii române.
91
Există posibilitatea de a considera cuvântul ca un împrumut slav, anume din bulgară, unde 3o6opnm (3t6opnm) înseamnă „paie, resturi care rămân după seceratul grâului” (Gerov), derivat al lui 306(BER I, 570). Sensul 2, după cum se înţelege din DLR, s-a dezvoltat în limba română, dar se poate confunda cu zăborină „zară” şi „borhot de fructe”, alt cuvânt prezent în DLR cu etimologie necunoscută (p. 44). /LR 1,2000/.
ZOICĂ s.f., nume regional al unei păsări „neidentificate mai îndeaproape”, este declarat cuvânt cu etimologie necunoscută. întrucât circulă în Banat, judecând după izvoarele citate în DLR, credem că poate fi apropiat de sb. sojka „gaiţă”. Variantele soită, zoiţă ar putea fi încă un indiciu al legăturii cu gaiţă, sens pe care presupunem că îl are cuvântul-titlu zoică, în acest caz fiind înrudit cu zaică (v. supra). /LR, 1,2000/.
A.
ZVÂRCOLI vb., „a se zbate; a se întoarce de pe o parte pe alta; a se agita” (cu varianta învechită şi regională zvârgoli), este explicat în DLS. printr-un inexistent bg. BpbrojiHx. Fără îndoială, avem de-a face cu o greşeală de tipar, o preluare incorectă a grafiei tradiţionale din Gerov a bg. B'bprajixM,, veche etimologie propusă încă de G. Weigand (JIRSpr. XIX, 142), reluată apoi de CADE, SDEM şi la care doar se trimite în DM şi DEX. Această soluţie este corectă, faţă de alte încercări care, pe bună dreptate, au fost respinse: v. sl. kolo (Cihac), v. sl. zvreti (TDRG1), magh. vergelni (Drăganu, DR VII, 303), rom. vărcol (Scriban), onom. *svârc + -li (CDER 8417), comp. n. slov. zvreti, svrkniti, bg. vărkolest (TDRG2). Alături de bg. BtprajuiM ce, la care s-au oprit autorii DLR, credem că trebuie să fie luat în considerare şi bg. dial. BbpKmxM ce, cu aceleaşi sensuri: „a se rostogoli (pe pământ), a se da de-a dura, a se tăvăli; a se murdări”, explicaţie aparţinând lui Roger Bemard (cf. Balk. Ez., 3/1961, p. 84).
In concluzie, ni se pare necesar ca etimologia să fie corectată prin specificarea ambelor forme bulgăreşti, care explică fonetic atât pe zvârcoli, cât şi pe zvârgoli: bg. BbpicajixM (BbprmHM) ce. /LR 1, 20001.
92
CUVINTE BULGĂREŞTI DE ORIGINE ROMÂNĂ
BPEBEP s. (dial.) este numele plantei „breabăn” (Isopyrum thalictroides), înregistrat în reg. Trănsko (Gerov; MBBR, 189). Inserat şi în BER I, p. 76, este considerat împrumut din rom. brebenel (dim. al lui breabăn), formă care justifică apariţia, prin asimilare progresivă, a lui [p] final. Are şi forma 6ca 6pe6ep.
în dicţionarele noastre breabăn nu are etimologie, dar autorii BER cred că este moştenit din latina balcanică, fără a menţiona însă şi cuvântul preluat de română.
BVKyPEUJ, numele capitalei noastre Bucureşti, a dat naştere unor derivate interesante: 6yicypeu;Kn adj. „de (din) Bucureşti”; loc. adj. no GyicypeujKit „după (â la) Bucureşti”, termen de modă vestimentară din limbajul croitorilor; 6yicypeufAHK (dial. şi peior.) „năravuri urâte”, OyKypeufan „bucureştean”, 6yr<ypeu;aHrca „bucureşteancă” (RBE 1, p. 832).
Pe de altă parte, NP Bucur (care stă la baza numelui Bucureşti) a pătruns şi în toponimia bulgărească: ByicypoBpn (Godecko), ByicypoBo (Sevlievsko), Byrcop (Botevgradsko) -cf. Mikov, p. 250.
BATABOHTGIH) s. „ticălos, mişel; vagabond”, atestat prima dată la Botev, este un cuvânt curent în limba literară. Are etimologii diferite în dicţionarele bulgăreşti: din fr. vagabond (BTR), din it. vagabondo (RBE 1), prob. din rom. vagabond
93
(BER I, p. 110). Dacă ţinem seama de vechimea atestării cuvântului, jumătatea secolului al XlX-lea, când împrumutarea unor cuvinte româneşti în opera lui Botev nu constituie o surpriză, atunci soluţia din BER ni se pare singura pe deplin acceptabilă. Adăugăm la aceasta şi un argument de natură fonetică: în bulgară ca şi în limba română, există varianta 6ara6oHT „bagabonf ’, cunoscută în vorbirea neîngrijită. Der.: Bara6oHTCKH, Bara6ohtctbo, Bara6oHCTByBaM, Bara6ohtayi;, Bara6oHTUfnna.
BAA s. „ridicătură de pământ, dig” este prezent în toponimia minoră: BaAor (PeScani - Prilepsko), BaAa (Botevgradsko), Ba a o (Sandansko) şi reprezintă un neatestat *saA provenit din rom. val „idem” (BER I, p. 114).
3ABPAKHHLÎI m. „om viclean, afurisit, om al dracului” (Trăn) are în BER I, p. 577 dublă etimologie: prima, din rom. zavragiu „ţigan-nomad; scandalagiu”, a doua (după R. Bemard) din alt cuvânt românesc, anume zavrac (variantă a lui zabrac) „mustrare, săpuneală”; (înv.) „primejdie; om prost îmbrăcat”, dar care, din punct de vedere semantic, nu este convingătoare.
Credem că prima explicaţie trebuie acceptată.
KAAORHHE s. „nume al unei ceremonii populare şi al unei păpuşi rituale (din lut) care se aruncă în Dunăre ca să aducă ploaie în vreme de secetă” (Karagac - Rep. Moldova); apare şi sub alte forme (în zone apropiate de Dunăre): tcaAoemo (Kamber - Dobrudza), icaAOBeHey (Silistrensko; Malăk Preslavec - Tutrakansko) şi craAoÂH (Silistrezinsko; Karagac -Rep. Moldova). Provine din rom. caloian (var. scaloian) „obiect de ritual folcloric în forma unui om de lut împodobit cu flori, care în timp de secetă, se îngroapă sau se aruncă în apă ca să aducă ploaie” (BER I, p. 174).
Dicţionarele româneşti (CADE, DA, DLRM, DEX) presupun că termenul este legat de v. sl. koat% „lut” şi reprezintă adj. hmiwb, dar acest lucru este puţin probabil. Autorii BER
94
sunt de părere că s-ar putea lua în considerare numele Caloian, dacă în istoria acestei vechi datini populare începuturile ei au avut loc intr-o anumită dată calendaristică însemnând o zi onomastică (de ex., ziua lui Caloian).
Cf. şi Ckhaosm.
KAHHOK s. „vas de forma unei căni mari, care serveşte la amestecarea varului şi tencuielii” (Slatina - Lovesko; Rjahovo - Rusensko) este neîndoielnic provenit din rom. cancioc (< magh. kancso), cu sensul „vas pentru apă şi vin „(mai ales în Transilvania), dar şi „căuş cu care se ia varul de către zidar” (DLR). Cf. şi BERII, p. 174.
KAITBLLIKA s. „strugure fără sâmburi; strugure cu boabe mici” (Vracansko) sau „fruct smuls, zdrobit” (Beloslatinsko) este potrivit BER II, p. 277 format în bulgăreşte de la tema v. sl. KMThw, Kit(n)H/Kth, şi sufixul -(b)m. Soluţia este greoaie, iar pe plan semantic neconvingătoare. De aceea, înclinăm să dăm crezare lui R. Bemard, care susţine, în acelaşi paragraf din BER, că etimonul ar putea fi rom. căpuşă „mugure de viţă”, forma preluată fiind adaptată la seria derivatelor bulgăreşti cu sufixul -ka.
KAYK s. „lingură mare de lemn pentru amestecat faina” (Novo Selo-Vidinsko, cu var. icbyK (Zarovo - Solunsko) însemnând „farfurie adâncă” (Barbolova, Mizeria, p. 176, 196) provine din rom. (înv. şi reg.) cauc „căuş; lingură de lemn”.
KOMA0 adv. (pop.) „parcă, aproximativ, ca şi cum”; (dial.) „şi, încă” (Gerov, BTR), sinonim cu Mau, având variantele homari „măcar” (Strandza), komaîive (Strahilovo -Svistovsko), komaxăă „într-adevăr” (Săcanli - Gjumurdzijsko), komaăii Dervent - Dedeagacko), komaxaii „cât pe aci, parcă” (Elensko) este un cuvânt cu largă răspândire în limba vorbită. în BER II, p. 566 nu are etimologie sigură, fiind comparat cu loc.
95
adv. ca mai, dar se menţionează faptul că St. Mladenov, ETR îl raportează la adv. fcyMa „acum”, împrumut din rom. acuma (Nestorescu, Elemente, p. 48). Soluţia preconizată de St. Mladenov ni se pare cea mai potrivită şi este valabilă în acelaşi timp şi pentru sb. kâmaj, tot de origine românească (cf. RJAZU).
KPAHATjK s. (înv.) 1. „libertinaj; desfrânare”. 2. (dial.) „tâlhărie” (Potoc - Provadijsko).
Este împrumutat din rom. crailâc „libertinaj; viaţă plină de fapte rele”, derivat din crai + suf. -lâc (BER II, p. 710; RROD, P-219).
KyMAAHH/ţPA s. „vulpe”, în argoul zidarilor din Krutovsko, este o întrebuinţare metaforică a cuvântului ar. cumalindru „isteţ, şiret, inventiv” (BRR III, p. 127).
KyiIAET s. „text recitat sau cântat (cu acelaşi refren)”, cu pl. fcynAerk „cântece satirice de estradă cu aluzii la stări actuale”, este împrumutat din rom. cuplet (BER III, p. 140), iar după BTR din fr. couplet. Această din urmă soluţie nu este conformă cu tratamentul normal aplicat împrumuturilor din franceză, care de regulă redau formele rezultate din pronunţare, nu din scris. Dovadă este chiar varianta kvha6 (înv. şi rar). Limba română, într-o anumită perioadă, a instituit regula adaptării cuvintelor franţuzeşti cu [e] final accentuat la categoria cuvintelor cu terminaţia -eu (lacheu < laquais, portomoneu < portomonnaie), dar în unele cuvinte a păstrat grafia originară (ghişet, alăturat de ghişeu)', în această ultimă serie se înscrie şi cuplet.
Der.: Ky^Aeren, kv^acthct. Ky^AeTHcnca.
KyPM03 m. (livr.) „întâmplare sau împrejurare curioasă şi nostimă; caraghioslâc”; folosit şi în expr. 3a Kypno3 „din curiozitate”. în BTR este considerat împrumut din franceză, dar în BER III, p. 146 este dat ca etimon probabil rom. curioz,
96
variantă învechită a lui curios, care prezintă o grafie folosită mai ales în secolul al XlX-lea (cf. DA, unde se dau ca sursă pentru cuvântul nostru fr. curieux, lat. curiosus, it. curioso).
Der.: Kyptt03eH, Kypno3HocT.
KyijyAÂH s. 1. „lup foarte rău”. 2. „ultima dintre sărbătorile populare, din luna noiembrie, închinate lupilor” (Saliva - Sofijsko; Litakovo - Botevgradsko; Brusen, Tetevensko; Sipka - Kazanlăsko; Tvardica - Novopazarsko), cu var. KygoAân „sărbătoare a lupilor” (atestată în 1859 la G. Rakovski), KyyaAâH „zilele şi sărbătorile de după Bobotează”.
Probabil este împrumut din rom. cuţulan „căţelandru; (p. ext.) pui mai mare al unor animale sălbatice asemănătoare cu câinele” (cf. DEX s.v. căţelandru)', în BER III, p. 167 unde este sugerată această etimologie se aminteşte şi soluţia lui St. Mladenov, ETR, anume formaţie rezultată din bg. ryy „şchiop”, care este nefondată din toate punctele de vedere. Admiţând etimologia rom. cuţulan, trebuie să observăm că semantica bogată a cuvântului bulgăresc în discuţie se datoreşte, fără îndoială, inventivităţii vorbitorilor, care au legat termenul de vechi tradiţii folclorice.
KT»PAHr s. este un cuvânt cu largă întrebuinţare în graiuri (Gerov; BER III, p. 209), având trei sensuri principale şi numeroase variante, răspândite în diferite zone geografice: 1. „bâtă ciobănească, ciomag îndoit la un capăt” (Trăstenik -Plevensko; Beloslatinsko). Var.: KbpAyr (Prilep), icpAyr (Bulgaria de sud), rupAiiicb (Kukus), KapAior (Gocedelcevsko), KbpAâK (Negotin) icbpAÂra (Banat, Tvardiţa - Rep. Moldova) tcapAiora (Plevnja - Dramsko), icbpAiinra (Berlice -Tutrakansko). 2. „băţ de lemn (cange) folosit pentru a scoate fânul din claie” (Plevensko, Banat) sub formele KbpAur şi KbpAxr. 3. „agăţătoare pentru atârnat săculeţe, căldări şi alte obiecte casnice în coliba ciobanilor” (Mariovo) sub forma
rCpAMr (pl KbpAHIJH, ICbpAIOJli).
97
BER III, p. 209, unde am găsit datele de mai sus privind răspândirea termenului, nu are o poziţie clară privind etimologia lui. Este citat St. Mladenov, ETR, care l-a considerat împrumut din română, dar părerea sa nu este împărtăşită de autori. Plecând de la constatarea că avem de-a face cu un cuvânt balcanic (sb. krljuk, tc. dial. karlik, ambele cu sensul „bâtă ciobănească, toiag”) de origine necunoscută), autorii BER doar compară bg. icbpAiir cu rom. cârlig. Trebuie să precizăm de la început că acest vechi termen păstoresc, cunoscut şi în dialectele sud-dunărene (ar. cârlig, megl. cârlig), este înregistrat ca element românesc în graiurile ucrainene sub formele kyrlig, gerliga (Robciuc, p. 171), în ucraineana comună sub forma gyrlyga (ESUM, I), precum şi în rusa meridională (Vasmer, I, p. 266). In ce priveşte etimologia sa, dicţionarele noastre, începând cu DA şi terminând cu MDA, recurg şi ele la trimiterea inversă „cf. bg. K'bpAHr”. Excepţie face numai Rusu, Elemente, p. 101, care îl trece în lista cuvintelor autohtone (preromane). Singura încercare de a-1 considera moştenit din latină (lat. calabrix - cf. G. Giuglea, DRT III, p. 1090) nu a avut sorţi de izbândă.
Toate acestea nu ne împiedică să susţinem originea românească a bg. K'bpAHr, propusă de Mladenov (cf. Capidan, DR III, p. 204; Rosetti, ILR, p. 395; Osman-Zavera, Raporturi, p. 93), bazându-ne şi pe unele date care nu au fost aduse în discuţie până acum. Ne referim la vechimea cuvântului românesc, la capacitatea sa de răspândire pe un larg spaţiu geografic (pe care l-am arătat mai sus), la bogăţia sa semantică (peste 20 de sensuri consemnate în DA, între care se găsesc şi cele trei sensuri ale bg. KbpAirr), forţa sa derivativă manifestată şi în domeniul onomasticii româneşti. Aceste atribute sunt necunoscute cuvintelor corespunzătoare lui cârlig în limbile balcanice sau în ucraineană. Iată câteva date pe care ni le oferă vechi acte de cancelarie slavo-române referitoare la rom. cârlig (cf. DERS):
a) antrop. Cârlig (grămătic) în ŢR, 1484; b) nume de loc Cârlig în ŢR, 1389 şi M, 1497; c) (sub formă de derivate toponimice) Cârligata în M, 1409 şi Cârligatura (fost ţinut în Moldova) M, 1426.
98
Este de remarcat faptul că şi în toponimia actuală se păstrează numeroase denumiri formate de la aceeaşi temă cârlig (cf. Iordan, Top. rom., p. 22).
în concluzie, originea românească a bg. KtpAHr nu se poate nega, atât timp cât cuvântul nu-şi găseşte explicaţia printr-o altă limbă decât româna, care l-a transmis prin păstorii români transhumanţi atât limbilor balcanice, cât şi limbii ucrainene.
Der.: KbpAHHe „copcile de la încălţăminte în care intră şireturile” (Silistrensko), se apropie de rom. reg. cârlig „partea copcii care se agaţă în babă” (cf. DA); KtpAMraTKa „fustă pestriţă de mătase, împodobită cu diferite motive” (Oreahovsko, Belinsko, Banat), seamănă cu rom. reg. cârlig „motiv ornamental pe îmbrăcăminte” (cf. DA).
în ce priveşte rom. cârlig, dicţionarele noastre ar trebui să renunţe la compararea sa cu bg. tcbpAHr, echivocă după părerea noastră, şi să-l considere cuvânt cu etimologie necunoscută.
MATA3H3I s. 1. (înv.) „magazin” (a. 1859). 2. „depozit de mărfuri (în vamă, în staţii de cale ferată etc.); magazie”.
3.	„şopron, saivan” are în BTR menţiunea vagă „din ar.”, în timp ce în BER III, p. 598 este considerat ca un probabil împrumut din ngr. paya^i (< tc. magaza). Nesiguranţa soluţiei din BER se explică prin aceea că bg. Mara3na nu figurează printre împrumuturile certe din greceşte (cf. Filipova-Bajrova), precum şi prin lipsa de suport semantic din partea presupusului etimon.
După părerea noastră, etimonul corect este rom. magazie (atestat încă din 1694), împrumutat din neogreacă, dar cu sensuri în plus dezvoltate pe teren românesc; definiţia rom. magazie din DLR corespunde celei de mai sus a cuvântului-titlu. Ni se pare potrivit să amintim faptul că în istoria Renaşterii bulgare un rol însemnat l-au avut comercianţii bulgari aflaţi în România, care au sprijinit activ lupta militanţilor şi intelectualilor bulgari pentru eliberarea ţării lor1. De aceea nu
1 O mărturie elocventă a acestui trecut este numele străzii Gabroveni (< top. bg. Gabrovo, oraş în nordul Bulgariei), păstrat şi în zilele noastre în vechiul centru comercial al Bucureştiului.
99
este de mirare că şi alţi termeni de origine românească din sfera economică, precum rapamjHx, reiuecpr, rpamc, au intrat în vocabularul acestor negustori, devenind cu timpul achiziţii uzuale ale limbii bulgare literare2.
MA/ţÂM s. „formă de adresare politicoasă către o femeie măritată, doamnă” (atestat în 1846); (fam., iron.) „cucoană”. Var. Ma4iMa.
Dubla etimologie din BER III, p. 605, anume rus. Ma4aM, Ma4aMa sau rom. madam, madamă este o soluţie întemeiată în primul rând pe vechimea atestării cuvântului: mijlocul sec. XIX, când începe influenţa românească asupra limbii literare bulgare.
Der.: Ma4aMKa, m343mckh, Ma4SMVe.
MAHTAAHIJA f. (dial.; acc?) „soi deosebit de porc”, fără localizare, este inserat în BER III, p. 639. Este un cuvânt rar şi, se pare, destul de nou în limba bulgară, din moment ce nu-1 înregistrează Gerov şi nici vreo lucrare lexicografică de dialectologie.
Constatăm însă că apare recent în RBE 9, cu definiţia „un soi de porc ce se îngraşă repede şi este crescut pentru untură”. Nu are etimologie.
Cu privire la originea cuvântului, autorii BER nu au o părere proprie şi se mulţumesc să reproducă pe scurt conţinutul unui articol al lui de M. Moskov din 1969. Potrivit acestuia, bg. MaHraAHifa este împrumutat din forma neatestată turcică (sau turcă) *mangal, având acelaşi sens, de origine onomatopeică, la fel cu bg. MaHroAKa „purcel de doi ani” (despre care vom vorbi în articolul următor). Sunt citate spre comparaţie sb. mangulac „soi de porc care se îngraşă repede”, tc. mangiş „porc de doi ani” şi magh. mangalica „soi de porc care se îngraşă uşor”. Comentariul se încheie cu o afirmaţie categorică: cuvântul bulgăresc din titlu a fost împrumutat în magh. mangalica, sb. mangulica, menţionate mai sus, şi în rom. mangalău „om voinic, cu minte puţină, prost; om de statură înaltă şi voinic”.
2 Nestorescu, Elemente, p. 33, 34, 86.
100
Această explicaţie stârneşte de la început nedumerire şi multe întrebări. în primul rând, ne referim la statutul cuvântului regional bulgăresc în discuţie, despre care informaţiile oferite în BER sunt extrem de sărace. Nu aflăm nimic despre răspândirea sa dialectală şi nici despre altă menţiune lexicografică anterioară care să îndreptăţească convingerea autorului că avem de a face cu un cuvânt format în bulgăreşte, apt de a fi împrumutat apoi de limbile amintite. Este locul să observăm aici că rom. mangaliţă, care are acelaşi sens cu cel bulgăresc, nu se bucură de aceeaşi explicaţie, fiind luat în considerare reg. măngalău (< magh. mângolo), care nu are nicio legătură cu pretinsul etimon bulgăresc. Se pare că autorul a confundat acest cuvânt cu mangosit, căruia i se potrivesc sensurile atribuite greşit lui măngalău.
în al doilea rând, surprinde uşurinţa cu care se afirmă că bg. MaHraAHifa este împrumut dintr-o limbă neprecizată (turcică sau turcă) din forma reconstituită *mangal, fără a se aduce argumente credibile, în afară de existenţa tc. mangiş, care nu probează prin fonetismul său cele susţinute. Ataşarea sufixului -Wfa este perfect posibilă pentru bulgară, dar credem că aceasta s-ar fi putut întâmpla numai în condiţiile când tema propusă a existat cu adevărat.
O altă întrebare rămasă fără răspuns priveşte perioada şi modul în care a pătruns cuvântul-titlu în maghiară sub forma mangalica, deoarece acesta este atestat încă din anul 1791 (cf. A magyar nyelv tdrteneti-etimologyai szotafi., H-O, Budapest, 1970), având şi alte forme care justifică provenienţa sa din sb. mangulica.
Lipsesc în egală măsură date şi măcar scurte comentarii legate de sb. mangulica, cuvânt vechi, pe care dicţionarele limbii sârbe îl declară cu etimologie obscură şi nu menţionează, ca şi cele maghiare, o formă bulgărească asemănătoare.
în sfârşit, am făcut aceste observaţii nu atât pentru a dovedi insuficienţa demersului etimologic al lui M. Moskov, cât pentru a ne exprima părerea că bg. MaHraAHya este mai degrabă
101
un împrumut izolat din rom. mangaliţă „rasă de porci cu părul creţ, cu râtul şi cu picioarele scurte, cu urechile lungi şi clăpăuge”, atestat în prima jumătate a sec. XIX, împrumutat din maghiară (v. DLR; Tamâs), cu variantele regionale manguliţă, mânguleţ, provenite din sb. mangulica (DLR).
MAHTOAKA s. „purcel de doi ani” (BER III, p. 640), este un cuvânt dialectal rar, fără localizare. Din acelaşi dicţionar aflăm că etimologia lui a fost stabilită de M. Moskov (1969) care îl consideră derivat de la un neatestat *mhhfoa (de origine obscură), reprezentând o „formă schimbată” a bg. MaHraAHpa (v. supra). Presupunerea sa nu este departe de adevăr, dar cu precizarea că acest cuvânt reconstituit există în limba română sub forma mangol, variantă a lui mangul, -ă (înv. şi reg.), cu sensul „mangaliţă” (cf. DLR). Acest cuvânt este o formaţie regresivă de la alt regionalism, anume manguliţa (mangoliţa), împrumutat din sb. mangulica, şi nu provine din magh. mango, cum se presupune în acelaşi dicţionar (cf. Avram, Probleme, p. 148).
Reiese, prin urmare, că rom. mangol (mangul) a fost împrumutat în bulgară şi apoi, cu ajutorul sufixului -ka, s-a putut obţine cuvântul-titlu.
MAHyH s., înregistrat în BER III, p. 657, înseninând „gherdan, salbă pe frunte” (Sofijsko), „cunună din paie de grâu, cu lână din fire roşii sau negre şi cusută pe postav roşu” (Osikovo - Vracansko), este, probabil, împrumut din rom. munună (reg.) cu sens foarte asemănător, anume de „podoabă (în formă de cunună), făcută din mărgele, flori artificiale, monede etc., purtată pe cap, de flăcăi, la pălărie”. Cuvântul românesc pare să fie o formaţie spontană de la cunună (cf. Al. Graur, Etim., p. 19; DLR).
Var.: MaHyHa (Cerovo, Gubislav - Sofijsko). Der.: MaHymca (Gerov).
102
MAPOH s. „duh rău; zână rea” (Gerov, Supl.); „sperietoare cu care se ameninţă copiii zburdalnici şi neascultători” (Kotel), este considerat în BER III, p. 671 creaţie internă din bg. Mapa „coşmar; somnolenţă”, asemănătoare cu rom. moroi (cu etimologie nesigură; cf. slavon mopa). Soluţia pare îndoielnică cel puţin pe plan semantic (dacă nu şi fonetic) şi din acest motiv credem că bg. Mapoft provine din rom. reg. moroi „strigoi, stafie”.
MAOHOT s. „mafiot”, cuvânt recent intrat în limba bulgară şi neînregistrat în dicţionare, în afară de RBE 9, care a apărut în 1998, este folosit curent în presa scrisă sau vorbită. După părerea noastră, este împrumut sigur din rom. mafiot, formaţie internă din mafie + -iot (DEX, DLR). Sufixul -iot este de mult timp atestat în limba română (cf. Luiza Seche, Sufixul -iot, în LR XXII, 2/1973, p. 103-107) şi îl găsim în cuvinte apărute în ultima vreme, cum ar fi quatariot şi (televiziune) quatariotă, formate din Quatar, sau hipiot, format din hipi.
Provenienţa bg. Macpnor din ff. mafieux, it. mafioso, propusă în RBE, nu poate fi acceptată.
MAÂ5KA s. (Bot.) „soi de salcie folosită la confecţionarea coşurilor de nuiele (Salix viminalisy', cuvânt dialectal (Gerov), se poate explica în primul rând prin rom. mlajă (reg. mleajă), cu acelaşi sens, dar şi prin sb. mlada „numele unei plante nedefinite” sau sb. mlade „crăci tinere, vreascuri” (BER IV, p. 157). Totuşi, după autorii BER, cuvântul a fost adus în bulgară de ţiganii originari din România care fac coşuri din nuiele.
M6CTPA s. „eşantion dintr-un produs care se arată înainte de a se încheia o tranzacţie comercială; model, exemplu”; (termenul profesional din limbajul croitorilor) „bucată de stofa care se coase în partea din faţă a îmbrăcămintei Sau la buzunare pentru a nu se vedea căptuşeala”; (termen din
103
limbajul cizmarilor) „partea din faţă a încălţămintei” (Popina -Silistrensko; Rusalja - Silistrensko; Mahalata - Plevensko; Bozenci - Gabrovsko); (termen din limbajul zidarilor) „partea exterioară a broaştei de la uşă” (Bebrovo - Elensko) are în BER IV, p. 255-256 etimologie multiplă: din it. mostra sau prin intermediar balcanic, adică ngr. pocrcpa, tc. mostra, rom. mostră.
După părerea noastră, contribuţia rom. mostră este mai importantă, dacă ţinem seama de faptul că sensurile dialectale sunt înregistrate în zone cu influenţe româneşti, cum ar fi Elensko, Plevensko şi Silistrensko. Adăugăm că termenul legat de îmbrăcăminte este asemănător cu rom. reg. mostră „alesătură, ornament din portul popular” sau cu cel însemnând „tipar pentru pieptare” (Ban., Trans.), consemnate în DLR.
MOLLIMyA s. (Bot.) „moşmon (Mespilus germanica)”, arbust asemănător cu măceşul şi scoruşul (Lovec, Trojan, Veliko Tămovo), cu var. MOWMyAa (Lenkovo - Nikopolsko), este o formă regională a lui MyuiMyA (< tc.), având semne ale foneticii româneşti din reg. moşmol „idem”, variantă a lui moşmon, moşmoană, provenit tot din tc. muşmula (BER IV, p. 268). Notăm că moşmol este cunoscut şi în graiurile românilor timoceni din Bulgaria (în satele Drujba şi Periloveţ).
MYCKyP1 adj. „murdar, pătat, mânjit pe faţă, nespălat, mucos, îmbăiat” (Kotel; Veliko Tămovo; Banat; Krăvenik -Sevlievsko), cu var. Mycicop, nu are etimologie în BER IV, p. 340. Se trimite totuşi la Mycicyp2 „capră de culoare neagră, cu pete albe (păr alb) pe urechi” (v. infra), mai mult pentru legătura formală dintre cele două cuvinte, căci este greu admis că semantic pot fi apropiate. Sfera de întrebuinţare a cuvântului-titlu este alta, întrucât se raportează numai la oameni.
Graiurile româneşti din sudul ţării cunosc cuvinte care, după părerea noastră, pot explica în mod satisfăcător originea termenului în discuţie. Este vorba despre muzgoare, muzgureală
104
„murdărie”, muzguri „a se stropi, a se păta, a se murdări pe la gură, pe faţă”, muzgurit, muzguros „pătat, murdar” (Udrescu, p. 177), musgurit „murdar Ia gură” (Bărbuţ, p. 137), care sunt considerate de Avram, Contribuţii, p. 96-99, derivate din *muzgă „mâzgă, noroi”. O parte dintre aceste cuvinte au variante în care consoanele sonore devin surde: muscoare (DLR), muscuros, muscurit, muscuri (Udrescu, ibid.); în Oltenia este înregistrat numai muscuros „nespălat” (Bărbuţ, ibid.).
Adaptarea la morfologia bulgară este oarecum neobişnuită, dar identitatea semantică dintre cuvântul examinat şi Cele româneşti propuse de noi ca foarte probabilă sursă etimologică reprezintă un factor care nu poate fi ignorat.
Der. (înv.) MyctcypeB „murdar”, MycicypOB „murdar de mâncare”, MycKypAUB „bălos”.
Tot legat de cuvântul-titlu, derivat de la el, este verbul Mycxypx (ce) „a (se) murdări, a (se) mânji” (Krăvenik -Sevlievsko, care poate fi şi împrumut din rom. muscuri „idem”), folosit în aceeaşi zonă care a mai fost citată de noi (şi de alţi autori) ca fiind supusă influenţelor lexicale româneşti.
MYCKyP2 adj. „(despre capre) negru cu pete albe pe urechi” (Strandza), neînregistrat în alte lucrări lexicografice în afară de BD I, p. 112, are în BER IV, p. 340 o soluţie etimologică nesigură; „prob. aceeaşi origine cu Mycicyp1". Este ignorată astfel explicaţia mai veche rom. muscur, -ă (adesea substantivat) „oaie sau capră de culoare albă şi cu pete negre”; „oaie sau capră de culoare neagră cu pete albe pe urechi sau pe bot” (DLR), susţinută de Capidan (DR, III, p. 178), Rosetti (ILR, p. 396), Avram (Contribuţii, p. 93) şi Osman-Zavera (Raporturi, p. 109). Acest vechi termen păstoresc de origine latină, insuficient precizată până acum (cf. Aurora Peţan, Notă etimologică: MUSCURIN(Ă), LR LIII, 1-2 / 2004, p. 56-59), pătruns şi în graiurile huţule ale limbii ucrainene în forma moskura „capră cu pete albe după urechi (Robciuc, Raporturile,
105
p. 186), explică fără dubii cuvântul-titlu, care trebuie disociat de Mycicyp1 cu care concordă fonetic, dar nu şi semantic.
MyiUÂ s. „avere (proprietate) personală” (Sofijsko). Prob. < MyuiHH „moşie”, variantă a lui Mouma (< rom. moşie, cf. BERIV, p. 363).
MyiIţyK s. (dial.) 1. „ţeava lungă a cimpoiului” (Vărbica - Preslavsko). 2. „ciuciur de lemn, ataşat la gâtul unei sticle, care ajută la băut” (Zagrazden - Smolsko), cu var. Myiymr (Trăstenik - Plevensko), este considerat în BER IV, p. 368 ca o formă fonetică simplificată a lui MyHAmyic (< rus. MyHAiuTyic), adică prin transformarea grupului consonantic -hau; - > [iy], fiind comparat totodată cu rus. MyuiryK, rom. (reg.) muştuc şi muştic.
Aducerea în discuţie a unui îndoielnic rus. dial. Myiyyrc credem că nu lămureşte originea cuvântului dialectal bulgăresc cu arie restrânsă de folosire şi care cunoaşte exact formele cuvântului românesc. De aceea, sursa de împrumut credem că este rom. muştuc, pe deplin satisfăcător din toate punctele de vedere.
M13ÂPA s. „vacă, bivoliţă, capră, oaie care alăptează” (Razlog), a rezultat din alt cuvânt împrumutat din rom., anume MaHQihapa, MaH3apa (Nestorescu, Elemente, p. 52), apropiat prin etimologie populară de vb. dial. Misa „a alăpta” (BER IV, p. 378; R. Bemard, Balkez, 1959, p. 103-105).
HHBEA s. „nivelmetru, instrument care serveşte la determinarea planului orizontal al suprafeţelor” (Gabrovo -Elensko) şi hhbca „idem” (Kjulevăa - Sumensko) provine din rom. (înv.) nivelă şi nivel „idem”, postverbal al lui nivela. în BER IV, p. 636 este menţionat acest împrumut cu specificarea „probabil”, care nu are nicio justificare.
106
HHBEAALJMH S. „determinarea înălţimii unui teren” (BERIV, p. 637) are o explicaţie surprinzătoare, după A. Niiev: „este formaţie probabilă pe teren bulgăresc, din vb. hhbganpftM „a nivela” şi formantul latinesc -a, Este neclar despre ce „formant latinesc” vorbeşte autorul şi cum s-a ajuns la forma cuvântului-titlu.
Etimologia cea mai plauzibilă este rom. (înv.) nivelaţie „nivelare” (< nivela + -ţie), care a fost împrumutat în acelaşi timp cu HHBeA (v. supra).
HOTÂBHA m. (înv. şi livr.) „cetăţean bogat, important pe plan social” (RROD) sau în forma de pi. HOTâ6nAn „membri ai instituţiei consultative de pe lângă rege” (Hr. Botev cf. BER IV, p. 692) şi adj. HOTâ6HA „important, remarcabil” provin din rom. notabil „idem” (B. Simeonov, Balk ez, 11/2, 1967, p. 62).
IIA3ÂTA s., cu sensul „carantină” (Lovec), nu are etimologie clară în BER V, p. 6, unde se admite o posibilă legătură cu verbul naax „a păzi”, deşi este greu de explicat cum s-a format exclusiv pe teren bulgăresc. Noi credem că reprezintă o formaţie hibridă rezultată din rom. pază „supravieţuire, ocrotire” şi articolul enclitic bg. -ra / LR 4, 2003/.
nHnMPHTA s. „stuf de baltă (Heleocharis palustris)” este inserat în MBBR, la indice, şi în BER V, p. 249, unde este comparat cu rom. pipirigă (reg.) „idem”. După părerea noastră este un împrumut cert din limba română, cu totul izolat în bulgară, care dispune de alte denumiri autohtone pentru această plantă: icdM'biu şi rpbcTUKa.
IIAATHKA s. (Bot.) este un cuvânt rar şi relativ recent, fiind consemnat doar în MBBR, p. 480, desemnând arborele care are denumirea ştiinţifică Gleditschia triacanthos; popular este cunoscut sub numele compus xpiicroB rptH. Credem că este împrumutat din rom. plătică „idem” (< ?), înregistrat în
107
dicţionarele noastre încă de la sfârşitul sec. XIX (cf. ENC. ROM.). La noi i se mai spune glădici şi glădiş (reprezentând, probabil, o adaptare populară a numelui ştiinţific), termeni care au o vechime şi mai mare (a. 1887 - cf. DA).
nOIIHBHMK (noriHAHHK) s., numele dialectal pentru planta medicinală Asarum europaeum, este inserat numai în MBBR, p. 484, fără vreo indicaţie de localizare. Pare o denumire rară şi puţin folosită, oricum îndepărtată de numele bulgăreşti populare koiihthhk şi noTafimnc, general cunoscute. Sensul şi formele cuvântului în discuţie corespund perfect rom. popilnic (reg. popivnic), termen botanic fără o etimologie clară.
nyilIAAMÂ s. „desfrânat, stricat” (în argoul elevilor din Sofia; Smolsko; Pirdopsko), cu var. nyuiAaMb „haimana” (Suhindol - Velingradsko) sau „om neserios” (Patresko -Trojansko; Elensko) şi cu derivatul nyuiAaMeTmh „afemeiat” (Elensko), este explicat în BER VI, p. 22 ca împrumut probabil din limba turcă, având la origine cuvântul puşt.
La Osman-Zavera, Raporturi, p. 122, cuvântul este trecut printre împrumuturile din română, dar trebuie să observăm că însuşi cuvântul românesc puşlama are nevoie de lămuriri suplimentare cu privire la etimologia sa, cu atât mai mult cu cât şi dicţionarele noastre menţionează ca etimon tc. puşti, la fel ca în BER, fără să se poată explica modul în care s-a obţinut exact aceeaşi formă în cele două limbi. Dacă în bulgară nu s-a găsit o cale de a se explica cât de cât această chestiune, în schimb, pentru limba română, dispunem de curând de o rezolvare satisfăcătoare a originii lui puşlama. Avem în vedere nota etimologică aparţinând lui Th. Hristea, O contaminaţie prin atracţie sinonimică: puşlama, în LR, 1—4, 2005, p. 31-36. Autorul susţine în mod convingător că acest cuvânt reprezintă o creaţie a limbii române, rezultată prin contaminarea rom. reg.
108
puşlă (< ucr.) „câine vagabond” de la care s-a ajuns la expresia a umbla ca o puşlă, apoi, continuând dezvoltarea sa semantică, puşlă, s-a folosit pentru desemnarea unei „persoane leneşe’’, sinonime cu haimana. Pasul următor îl constituie contaminarea dintre puşlă şi haimana rezultând forma *puşlana, şi, în sfârşit, prin disimilare consonantică, forma actuală puşlama.
Largă folosire a cuvântului românesc, atât în vorbire, cât şi în limba literară, exclud vreo înrâurire a bg. nyuiAaMa asupra românei, ba dimpotrivă este încă un argument în favoarea afirmaţiei că acesta a fost împrumutat din limba română.
niH1 este interpretat ca inteijecţie în BER VI, p. 39, cu semnificaţia de „mirare sau regret” (Veliko Tămovo; Elensko) şi de „aprobare”, aidoma lui 4a şi m>H (Draganovo, Giulinica, Gomooreahovsko). Soluţia etimologică internă la care se recurge nu pare convingătoare, anume ntH a reyultat din conj. TVbK „iar” dar”, prin înlocuirea la [k] cu [îi], după pron. rtit.
După părerea noastră, este mai plauzibilă explicaţia prin adv. rom. păi (< apoi), cu semnificaţii similare (cf. DA şi DLR), care este folosit şi în graiurile româneşti din Bulgaria sub formele păi, pă (de ex. La timoceni; cf. Nestorescu, Românii timoceni, p. 192). /LR 4, 2003/.
Obs. La o concluzie similară a ajuns, fără să cunoască nota noastră, şi Todor At. Todorov în articolul Eahh ăbArapc/ca 44aaei<THa 4yMa ot pvMbHCKit Hpon3X04: nbîi (Un cuvânt dialectal bulgăresc de origine românească: nbîi), în „Cţ^ocTaBUTeAHO e3Hico3HaHHe”, XXIX, 3/2004.
J--T7
m>02 interj., folosită în formula nbti-iibn-nbîi pentru chemarea găinilor (Silistrenko), este onomatopee în BER VI, p. 40, cu specificarea „cf. bg. nu-nu-nu” —► cu sens identic. Regiunea unde se întâlneşte cuvântul (adică Dobrudza) ne
109
determină să credem că ne aflăm în faţa rom. pui (interjecţie repetată) „strigăt cu care se cheamă puii sau alte păsări de curte”, mai apropiată fonetic de cuvântul-titlu, decât cel invocat în BER. Trebuie avută în vedere şi interj, nyfi-nyfi „strigăt de chemare a curcilor”, cunoscută în alte sate din Bulgaria (cf. Nestorescu, Elemente, p. 62). /LR 4, 2003/.
m>PAOr s. „pământ nelucrat, buruienos” (Novo Selo -Vidinsko), var. nâpAor „vie neîngrijită, părăsită” (Gerov), toponimele IJbpAor (Berkovsko), IlapA03HTe (Lomsko) provin din rom. pârlog, sub formă de reîmprumut, căci acesta îşi are originea în bg. npeAor(SEK VI, p. 94).
PÂMA s., termen tehnic cu mai multe sensuri, 1. „ramă, cadru”. 2. „grinzile care formează scheletul sau baza maşinii de treierat” (Mahalata - Plevensko). 3. (termen de cizmărie) „cureluşă legată- de tapă” (Rusalja - Velingradsko, Elensko) sau „fâşie care se coase sau este ţintuită de jur împrejurul pingelelor” (Slatina - Loveăko). 4. „o piesă la maşina de egrenat bumbacul” (Slatina - Lovesko). 5. (în forma de plural pami) "geamuri la seră sau la răsadniţă” (Radenovo - Velingradsko), este pe drept cuvânt explicat în BER VI, p. 173 prin rom. ramă, în care se regăsesc toate sensurile menţionate mai sus (cf. DLR).
PÂHHIţA s., „sac de bumbac sau din piele, care se poartă pe spate în timpul mersului pe jos”, este considerat în BER I, p. 182 împrumut probabil „prin rus. paHey «idem» din germ. Ranzen, rezultat prin adaptarea cuvântului la categoria substantivelor în -apa". în BTR are aceeaşi explicaţie: „din rus., germ.”. După toate probabilităţile este o achiziţie relativ recentă, întrucât nu apare la Gerov.
Prudenţa autorilor BER în formularea etimologiei ne îndeamnă să căutăm şi o altă explicaţie. Aceasta ar putea fi rom.
110
raniţă „sac de pânză (impermeabilizată) sau de piele, care se poartă de militari, vânători, turişti etc. şi în care se pun lucruri necesare la drum”, vechi împrumut (din rus. puHei/), atestat încă din anul 1830 (DLR).
PifrAA s., cu următoarele sensuri: 1. „ciocănel de lemn cu care se netezeşte cărămida în timpul formării ei” (Ris -Sumensko; Asparuhovo - Provadijsko). 2. „scândură subţire cu care se egalizează nivelul seminţelor dintr-un vas plin” (Elensko; Strandza). 3. „vas plin până sus”; fig.) „belşug, rodnicie” (Strandza), inserat în BER VI, p. 248-249, este explicat prin rom. riglă „instrument în formă de bară plată, confecţionat din lemn, din metal sau din celuloid”, având regional şi sensul „vergea cu care se nivelează baniţa prea plină” (DLR s.v. riglă1).
Var. pbAa (v. sensul 2.) este inserată în RROD, p. 434, cu indicaţia etimologică „din rom. râlă”, ceea ce este greşit; această formă dialectală este rezultatul unei simplificări fonetice petrecute pe teren bulgăresc.
PHIIC s., „sort de stofa cu fibre ieşite în relief ’ sau „stofa cu dungi ieşite în afară”, a intrat în bulgară probabil „din germ. Rips prin intermediul rom. rips” (BER VI, p. 264). într-un studiu despre limbajul profesional al croitorilor, N. Nameranov crede că bg. a fost împrumutat din engl. ribs (BD I, p. 226), în ciuda faptului că şi alţi termeni tehnici de croitorie din bulgară se datoresc limbii române; aceeaşi soluţie îndoielnică este dată şi în BTR. •
• PT»IT s., însemnând „murdărie” (Novo Selo, Vidinsko) este considerat împrumut românesc de către M. Mladenov în monografia sa despre acest sat (v. Govorăt), dar fără a indica şi etimonul. Inclus în BER VI, 575, cuvântul este pus în legătură
111
cu bg. pbneAH „mucozităţi” şi cu pbnoAxic „noroi uscat”, cu care însă nu poate fi asemănat fonetic decât în mică măsură.
Are corespondent direct în rom. râp (pop.), variantă a lui rapăn „strat gros de murdărie pe piele, jeg”. /LR 4 - 2003/.
FETI IHA vb. „a sfărâma, a sparge, a mărunţi” (Gerov) şi „a măcina” (Banat), cu var. pitimx „a măcina, a râşni” este împrumut din rom. râşni, derivat regresiv din râşniţă, care provine din bg. pbwmtya (BER VI, p. 384).
CBÂHELJ s., cu sensul „partea interioară a leucii de fier” (Gerov) sau „scoabă de fier a leucii Ia căruţă” (Novo Selo -Vidinsko), este înregistrat în BER VI, p. 527, beneficiind de o analiză etimologică amplă.
în primul rând, se precizează că are varianta x frâne n, motiv pentru care se trimite la BER I, 619, unde este considerat împrumut din tc. zaban „limbă”, reluându-se fără niciun comentariu vechea soluţie a lui St. Mladenov (ETR, 782). Nu este greu să se observe că între etimonul propus şi cuvântul bulgăresc nu există vreun raport semantic, ca să nu mai vorbim de aspectul fonetic. în continuare, în acelaşi volum se afirmă că rom. zbanţ „piesă metalică la roata căruţei” provine din bg. xcffaueif.
în al doilea rând, autorii aduc în discuţie şi cuvântul xcfraneu, „verigă metalică la căruţă” (Mahalata - Plevensko), plasându-1 într-o serie de termeni slavi înrudiţi fonetic: sb. zban „butoiaş, putinică, ciubăr”, rus. tkGoh „cană de lemn”, ceh. cban etc.
Constatăm că datele de mai sus nu arată decât că cfraneu, 3frânen, ncfraneu, sunt, după caracteristicile fonetice şi semantice, forme diferite ale unuia şi aceluiaşi cuvânt, iar încercarea de a le explica separat, fie ca împrumut din turcă, fie ca făcând parte dintr-o familie de termeni slavi, nu are justificare temeinică.
112
Deoarece în localităţile Novo Selo (reg. Vidin) şi Mahalata (nu departe de Plevna) au fost semnalate şi alte elemente lexicale de provenienţă românească, ne permitem să afirmăm că şi în cazul cuvântului-titlu discutat avem de-a face cu un împrumut din română. Avem în vedere cuvântul zbanţ (înv. şi reg.), cu sensul „verigă sau bandă de fier cu care se leagă, se strâng sau se fixează două piese între ele (la trăsură, la joagăr, la car etc.)”, care nu pune probleme, în comparaţie cu soluţia din BER. Etimologia sa este nesigură: cf. zbalţ (DLR), cuvânt vechi, al cărui sens principal este de „ochi, fâşie cu care se prinde, se leagă, se încinge şi se strânge ceva”, şi este moştenit din lat. balteus „cingătoare” (DA).
în sprijinul explicaţiei noastre stă şi faptul că bg. Aesrca (abokh) „leucă”, element important în definiţia lui c6aHey, s-a dovedit a fi termen împrumutat tot din română, exact invers faţă de ceea ce se credea până nu de mult. Menţionăm, în încheiere, că în graiurile bulgăreşti există şi alte cuvinte înscrise în aceeaşi sferă terminologică: icapyga „1. căruţă”. 2. „teleagă”. 3. „vagon de tren”; tcpyne „1. Băţ de lemn care fixează oiştea la căruţă”. 2. „spiţele roţii de lemn”, miere (nnciea) „ 1. Partea de dinainte a scaunului căruţei”. 2. „cuiul care leagă jugul de proţap” (cf. V. Nestorescu, Elemente, 85). LR 4 - 2003/.
CTOMOT s. „gălăgie, larmă, hărmălaie” este un cuvânt dialectal, rar, fără localizare în BER VI, p. 569, singurul izvor lexicografic care îl înregistrează. în ce priveşte etimologia, nu se spune nimic în afara faptului că se înrudeşte cu ucr. dial. roMor, slov. gomotati, gomotam, rus. dial. roMoran. în acelaşi paragraf urmează înşiruirea altor cuvinte slave asemănătoare ca sens, dar diferite ca formă: rus. roMOH, ucr. roMtm, rus. roMomiTb etc., precum şi consideraţii care privesc rădăcinile protoslave şi eventualele rădăcini indo-europene. Toate acestea vor să acrediteze ideea că termenul în discuţie este o formaţie
113
internă. Dar nu este de loc clar modul în care s-a format bg. ctomot dintr-o temă pe care limba bulgară nu o cunoaşte.
Credem că acest cuvânt este un împrumut direct din rom. zgomot, identic din punct de vedere fonetic şi semantic, care este o creaţie a limbii noastre rezultată din prefixul s- (< lat. ex-) + reg. gomot (< ucr. roMof), devenit zgomot prin sonorizarea lui s-.
CHTyP adv. (fam.) 1. „fără îndoială, într-adevăr”. 2. „posibil, probabil”, cuvânt de largă circulaţie, nu are etimologie în BTR, iar în BER VI, p. 638 este privit ca împrumut din it. siecuro prin mijlocirea limbilor balcanice: rom. sigur (ar. sigur), ngr. oiyvpa.
întrucât originea neogrecească a cuvântului este, ca să zicem aşa, „nesigură” (Filipova-Bajrova nu-1 înregistrează), rămâne în discuţie ca etimon numai rom. sigur.
Der. cnrypeH „sigur, de încredere”, cnrypen „sigur, de încredere”, cârypHo 1. „în mod sigur”. 2. „probabil, posibil”, cnrypHocT 1. „siguranţă, certitudine”. 2. „securitate”, ocHrypmaM „a asigura”, ocirrypeH „asigurat”, ocurypoBica „asigurare”.
CHAHHK s., numele regional al plantei caMoGoftica (Glechoma hederaceea), inserat numai în MBBR, p. 175, 508, este un împrumut clar din rom. silnic „idem”, după cum sugerează chiar dicţionarul botanic amintit (p. 175).
CKAAQHH s., „figură din lut, de sex masculin, făcută de femei în zilele secetoase de vară pentru ceremonia de Sf. Gherman, când păpuşa respectivă, împodobită ca un mort, se îngroapă, aceasta însemnând îngroparea secetei”; are şi forma Ckbao-Ehh (Silistrensko; Kovac - Rep. Moldova). Provine din rom. scaloian, variantă a lui caloian (BER VI, p. 721). Cf.
KaAOHHHC.
114
CKOPOrOHKA s., termen botanic dialectal, fără localizare, apare în MBBR, p. Sil (numai la indicele dicţionarului) şi denumeşte planta cu numele general cunoscut de KonpmtupKB (Phlomis pungens). Este inserat şi în BER VI, p. 782, dar, în mod surprinzător, sub adv. cKopo „repede, curând”, la paragraful consacrat derivatelor, sub forma *cKoporoii (considerată variantă neatestată a cuvântului-titlu). Totodată, autorii BER cred că aceasta ar fi şi etimologia rom. scorogoi „idem”, termen fără explicaţie în DLR.
Este greu de admis această soluţie etimologică atribuită cuvântului bulgăresc apoi extinsă la rom. scorogoi, ca formaţie derivând din adverbul menţionat şi o altă parte de cuvânt pe care autorii dicţionarului nu o identifică, aşa cum ar fi fost de aşteptat. în aceste condiţii, nu se poate proba originea rom. scorogoi, nume destul de răspândit printre plantele noastre, dintr-un termen botanic bulgăresc insuficient de clar şi aproape necunoscut.
De aceea, suntem îndreptăţiţi să presupunem că, dimpotrivă, bg. cicoporoiiica este un împrumut dialectal izolat din rom. scorogoi, obţinut din acesta prin adaptarea normală la categoria substantivelor feminine cu sufixul -/ca, frecvent în terminologia botanică bulgărească.
COBA s., cu sensurile (pop.) 1. „cameră de dormit”. 2. (dial.) „instalaţie de încălzit şi gătit”, este explicat în RROD şi BTR ca împrumut din magh. szoba, iar în Gerov ca turcism. Pare mai plauzibilă soluţia etimologică prin rom. sobă, în care găsim ambele sensuri ale cuvântului, sau, în mai mică măsură, sb. soba „cameră”. La răspândirea primului sens al bg. coâa au contribuit şi graiurile timocenilor din Bulgaria, care denumesc în mod exclusiv sobă orice încăpere dintr-o casă, la fel ca în unele graiuri dacoromâneşti (Trans., Olt., Ban. - cf. DLR).
Der. (reg.) co6a4Mcns „meşter sobar” (RROD, p. 469).
115
YTM interj, (repetată) „strigăt pentru chemarea raţelor la mâncare (ADDB, fără localizare). întrucât limba bulgară nu are în afară de nanca şi paga (< rom.) un alt cuvânt care să denumească această pasăre şi, implicit să explice printr-o onomatopee cuvântul-titlu, credem că yrn este împrumutat din rom. uti-uti (utiu, utili), cu aceeaşi valoare semantică, fără o etimologie sigură (cf. ucr., rus. yrica - DLR).
ELEMENTE LEXICALE ROMÂNEŞTI ÎN FRAZEOLOGIA BULGARA
Un aspect important al productivităţii cuvintelor româneşti intrate în limba bulgară îl constituie folosirea lor în expresii frazeologice de largă circulaţie nu numai în graiuri, ci şi în limba literară. înţelegem prin unitate frazeologică acea construcţie stabilă care completează în mod figurat sensul cuvântului considerat nucleul ei semantic şi elementul formativ de bază.
Mai jos vom analiza pe scurt aceste forme aparte de manifestare a vitalităţii şi totodată a vechimii apreciabile a unor cuvinte împrumutate din limba română, precum şi ale unor derivate ale acestora*.
BÂATA s. (dial.) „baltă”
Mmxm rpticra cBHHe b 6aATara (RFBR, p. 256) „Am trei sute de porci în baltă” (A fi bogat, a fi plin de bani).
BAHHR s. „stână” (derivat din 6a v)
(dial.) HuMa e TOBa 6anna? (RBE 1, p. 436) „Oare asta nu-i stână?” (Despre un om care mănâncă mult).
Pentru explicaţiile etimologice ale cuvintelor-titlu care urmează cf. Nestorescu, Elemente (partea reprezentând Glosarul).
117
(fam.) ToBa He e 6auus(RBE 1, p. 436) „Aici nu-i stână” (Cu sensul „Nu e belşug ca să risipeşti”).
BOTyiU (B'bTyiLI) s. „cizmă”
(fam.) Ki>4e (4e) ro cthchh Goryiuu (RBE 1, p. 760) „Unde îl strânge (îl jenează) cizma” (Despre cineva care este neliniştit, deranjat de ceva, de cineva).
KoMyTo e Miroro MacAOTo, roii ch Maace h Qoryiuu (BNM, nr. 1017, p. 122) „Cine are mult unt (ulei), îşi unge şi cizmele”.
(Fig.) CracHa ro Sbrywure (Gerov) „îl strâng cizmele” (Despre cineva aflat la mare strânsoare).
BH3MTA s. „vizită”
(fam.) ApMeHCKa BU3ura (RBE 2, p. 179) „vizită armenească” (Despre o vizită prelungită).
ryTAA s. „glugă, căciulă (ţuguiată)”
(fam.; depr.) Pa3npaBflft Ha ryrAara mm (RBE 3, p. 450) „Nu e adevărat ce spui”.
(iron.) FIa4Ha ryrAara (uianrcaTa) Atena ce iceAjrr (BNM, nr. 1674, p. 186) „(îi) cade gluga (şapca), îi luceşte chelia”.
rfrTIIA s. 1. „gât, grumaz”. 2. „guşă”
Ao ryiua (RFBR, p. 489) „Până peste cap; peste măsară”.
Ao ryuia[ra] (RFBR, p. 495) „Ocupat foarte mult, până peste cap”.
Onpa (hhkomy) Hoaca Ha ryuiara (RFBR, p. 528) „A pune cuiva sula în coaste” sau „A pune cuiva cuţitul la gât”.
E4Ha 4yuia, e4Ha ryiua (BNM, nr. 640, p. 84), este echivalentă cu rom. „Ce-i în guşă şi-n căpuşă”.
XBaHaxca ryiua 3a ryiua (Gerov) „S-au luat de gât”.
On>nBaM Ha ryuiara Ha naicoro (RBE 3, p. 462).
118
„A supune pe cineva împotriva voinţei sale”.
(fam.) HaniAHM cu ryiuara (Gerov) „Şi-a umplut guşa” (Despre cineva care a mâncat zdravăn).
(înv.) Qiomhhh 4y1.ua, HaniAHn ryuia (Gerov).
„A pomenit sufletul <celui mort> şi şi-a umplut guşa”.
(iron.) Bor 4a iipocru MipTBH 4yuin, 4a ce n^Anar kmbm ryuin (Gerov) „Domnul să ierte sufletele morţilor, ca să se umple guşile celor vii”.
ryiUHMK s. (dial.; derivat din ryma) „mâncarea de toate zilele”.
Expr. I43KapaxMe ryuimwa (BERI, p. 297)
„Am scos (ne-am câştigat) hrana”.
3KMAETKA s. Jiletcă”
(arg.) IlyKa mh Ha otciiAeTicara! (RFBR, p. 390) „Mă doare în cot”.
KÂPAM vb. 1. „a mâna vite”. 2. „a şofa, a merge cu mijloace de transport”. 3. „a transporta, a căra” etc.
Hh ce B04H, hh ce rcapa (Gerov; RFBR, p. 435; DBR, p. 224) „Nici în car, nici în căruţă” (Despre un om nehotărât).
Kapa Me na ct>h (DBR, p. 224) „Mă trage la somn”.
KapaM npe3 npocoTo (DBR, p. 224) „A face ceva de mântuială”.
Kapa ro Ha bt>h (Gerov) „Iese des afară să-şi facă nevoile”.
Th ro Kapam Ha naupa, a to 6ara bu 6aHpa (Gerov) „Tu îl trimiţi la păşunat, iar el fuge peste deal”.
BKÂPBAM vb. (derivat al lui /capaa/) „a băga, a împinge, R mâna”.
(fam.) BicapBaM b rpo6a (RBE 1, p. 232) „A băga pe Cineva în mormânt; a mâhni rău pe cineva”.
119
BtcapuaM b KanaHa hhkoto (RBE 1, p. 232) „A întinde (cuiva) o cursă”.
BxapBaM b 6eAH mucoro (DBR, p. 68) „A băga în belea (pe cineva)”.
BKapBaM b npex (DBR, p. 68) „A băga (pe cineva) în păcat”.
BKapBaM b npaBHfl rn/rn hhkoto (RBE 1, p. 232; DBR, p. 68) „A aduce pe calea cea bună (pe cineva); a face om din cineva”!
nPEKÂPBAM (derivat din KapaM) 1. „a conduce, a trece”. 2. „a transporta”. 3. „a băga” etc..
JlpeKapBaM npe3 yMa cu (BTR, p. 689). „A-i trece prin cap; a gândi”.
PA3KÂPBAM (derivat din i<apa\i) 1. „a căra”. 2. „a pune în mişcare”. 3. „a alunga” etc..
(reg.) BpeMeTo ce pa3KapBa (BTR, p. 761; DBR, p. 478) „Vremea s-a îndreptat (s-a înseninat)”.
KAPYIJA s. „căruţă”
(iron.) ripoKoncaA icaTo icyHe b Kapygara. (BNM, nr. 536,
p. 73)
„O duce rău precum câinele în căruţă”.
lleTo KOAeAO ct>m b Kapygara (RFBR, p. 221)
„A fi a cincea roată la căruţă”.
<$BH3Ka ce> KaTO BOACKa Kapyga (RFBR, p. 418) „<A merge> încet, precum carul cu boi”.
KATHHÂP s. „lacăt” (< ar. cătinar)
„TypflM ch uaTHHâp Ha ycTaTa (RFBR, p. 663).
„A-şi spune lacăt la gură”.
120
KyPH03 s. „lucru nostim; curiozitate, caraghioslâc” (< rom. curios).
Expr. 3a i<ypuo3 „din curiozitate” (DBR, p. 252).
Kb6lTAB adj. (derivat al lui tcbon „şchiop” < v. rom. *chiop < lat. ex-cloppus).
(zicală populară) KbopaB 4a He nAaue, icbonas a a ne nAane, 3AonecT 4a nAane (Gerov).
„Chiorul să nu plângă, şchiopul să nu plângă, nefericitul să plângă”.
(fig.) MHoro cu KbonaB b pbyeTe (BTR, p. 361) „Eşti tare neîndemânatec”.
MACA s. „masă”
OiTbBaM Maca „a da o masă, a trata” (RFBR, p. 346).
Ha.MaM icaicBO 4a CAoaca Ha Macara (RFBR, p. 366). „A nu avea ce pune pe masă; a trăi într-o sărăcie totală”.
nAYH s. „păun”
IUeTaca icaTo nayH (Gerov) „Merge ca un păun” (Despre un om înfumurat).
riepHH ce icaTo nayH (BNM, nr. 1705, p. 189) „îşi dă aere, se umflă în pene ca un păun”.
nPETEHIjMR s. „pretenţie”
(fam., iron.) Ton HMa toacamm iipcrenijim (BTR, p. 700) „Are despre sine o părere bună”.
nyftKA s. „curcă”
TAynaB icaTo nyfiica (BTR, p. 742) „Prost ca o curcă”.
TaicaTo nymea (Gerov) „Priveşte ca o curcă” (Despre cineva cu o privire goală, inexpresivă).
TPAAAAA interj, (rar) „tralala”
121
MaAKo rpaAaAa cim (RFBR, p. 223) „A fi cam tralald' (Despre cineva cu purtări ciudate).
XYPKA s. „furcă”
lAe4aă ch xypicara\ (Gerov) „Vezi-ţi de treaba ta!”
Kaico rce pa6oTa, rcora Cbp4ye xypxa He ice (Gerov) „Când vrei să munceşti, atunci nu vrea inima furcii”.
HYMAs. „ciumă”
Aico yMpa ot xpeMa, vynara xhh 4a a hhm;i (BNA, nr. 88, p. 28). „Dacă a murit de guturai, nu a avut ciumă”.
BaraM KaTo ot vyMara (BNM, nr. 184, p. 37) „A fugi ca de ciumă”.
Otbih icyicAa, oTBiTpe vyMa (BNM, nr. 1642, p. 182) „Pe din afară păpuşă, pe dinăuntru ciumă”; cf. rom. în faţă mumă, în dos ciumă (DA).
(Blestem) VyMa<ra> 4a re iawe! (DBR, p. 647) „Mânca-te-ar ciuma!”.
HyMa ot nyMRTa 6oh ah ca? (Gerov) „Ciuma se teme de ciumă?”.
XBaHaAa ro WM<rra ot BpaTa (Gerov) „A dat ciuma în el” (Despre un om plin de furie).
qyTypA s i(Ciutură”
(depr.) llpa3Ha vyrypa (RBFR, p. 104) „Cap pătrat, cap
sec”.
(iron.) Ki>AyaH B04a b nyrypa 4a th nycHe MacAo (BNM, nr. 122, p. 31) „Bate apa în ciutură, ca să iasă unt”.
IliyT adj. „ciut, fără coame”
LUyT He Moace ce 6opn c poraT (Gerov). „Cel ce nu are coame nu se poate lupta cu cel ce le are”.
XeM uiyro, xeM 604c (Gerov) „Nu are coame, totuşi împunge” (Despre un om rău, vinovat de ceva, care acuză pe alţii).
122
DESPRE ORIGINEA UNOR TOPONIME BULGĂREŞTI ÎN -ElfEJT (-MIIEJI) *
Ocupându-se de originea toponimelor bulgăreşti BamufiJi, Kopmweji, IJepeneji, lingvistul bulgar B. Simeonov stabileşte că aceasta trebuie căutată pe teren romanic* 1. într-adevăr, numele topice respective au o structură neobişnuită pentru limbile slave, formarea lor rezultând din ataşarea sufixului dezvoltat - eu/eji (-mţeji), cu funcţie toponimică, la o temă care este un cuvânt comun neslav (p. 83).
Constatarea pare întemeiată la prima vedere, deşi, cum vom vedea mai jos, cunoaşterea şi folosirea unor fapte de limbă română ar fi dat autorului posibilitatea să-şi precizeze mai riguros explicaţiile. Surprinde afirmaţia cu care autorul îşi începe argumentarea, anume aceea că sufixul -eţel, -iţei „nu este tipic pentru limba română”, deoarece, „după materialele de onomastică publicate în România, este atestat numai la nume proprii, având o funcţie diminutivală, fără a corespunde unei lemnificaţii de nume de loc” (p. 83). Cauza fenomenului ar fi, întâi de toate, aspectul fonologie al sufixului, care ar fi trebuit să ftibă forma corelativă -ecel, -icel.
Lucrurile sunt departe de a sta astfel. Nu ne vom opri în discuţia noastră decât asupra toponimelor Kopmiu/eJi şi llepeueA. Vom începe prin a arăta că sufixul -eţel (-ăţel), -iţei
* Publicat în LR, XXIV, 3/1975.
1 B. Simeonov, Noms de lieux romans en -ecel, -icel, în „Linguistique btlcanique”, XIII, 1968,1, p. 83-85.
123
a apărut în limba română ca urmare a alternanţei normale t/ţ înaintea vocalelor anterioare din tema cuvintelor formate cu sufixul -et (-ăt): corn/cornet/cornăţel; brad/brădet/brădăţel etc.. Existenţa accidentală a unor nume proprii în care nu se produce această alternanţă (de exemplu Comicei) nu infirmă regula. Ipoteza cu privire la corelaţia dintre -eţel, -iţei şi -ecel, -icel este susţinută de autor printr-o trimitere incompletă (fără pagină) la lucrarea lui Iorgu Iordan, Toponimia românească, dar nu se justifică prin nici o afirmaţie de acest fel a lingvistului român. Suntem înclinaţi să credem că au fost apropiate sufixe diferite, pe de o parte -eţel, -iţei şi pe de alta -ecel, -icel. Această confuzie a generat, probabil, formularea inexactă în legătură cu caracterul netipic al rom. -eţel, -iţei.
In realitate, sufixul în cauză este destul de frecvent, iar faptul că autorul nu-I cunoaşte decât în onomastică nu constituie un punct de sprijin în explicaţiile date toponimelor de care se ocupă. Dăm mai jos o scurtă listă de cuvinte în care sufixul -el se combină cu t,eme derivate în -et (-ăt): cerăţel (< cerăt), cornăţel (< cornet), brădăţel (< brădet), pomeţel (< pomet), sau cu teme derivate în -at: codăţel (< codat), crestăţel (< crestat), însurăţel (< însurat), sprâncenăţel (< sprâncenat) etc. Menţionăm că exemplele citate pot fi interpretate ca formaţii cu dublă analiză, în sensul că raportarea lor poate fi făcută şi la baze fără sufixul -et (-ăt) sau -at.
In cazul de faţă ni se pare oportun să subliniem că o parte din apelativele de mai sus circulă în toponimia românească de multă vreme, cum atestă numeroase documente slavo-române. Iată câteva nume proprii care au Ia bază entopicele corespunzătoare:
Cornăţel (localitate) KopNauţeAtf(A) ŢR, 9 X 1492 (v. DRH, I, B, doc. 234); (baltă) KopNmeAtf(A) ŢR, 11 I 1587 (DIR, B, XVI, voi. V, doc. 296). Cuvântul comun cornăţel este atestat în diferite izvoare şi nu trebuie legat neapărat de cornet „pădure de corn”, ci şi de cornet „vârfuri (dealuri) izolate, cu roci tari şi acoperite cu păduri; pământ format din sfărâmături de stânci”2.
2 Iordan, Top. rom., p. 65.
124
Brădăţel (pârâu)	sau 6pi>Ae>ie(A) M, 13 VI 1456
(Costăchescu, Doc. mold., II, doc. 156). Cuvântul comun brădăţel, ca diminutiv a lui brădet, este glosat în DA ms. în contextul „Descălecară şi-şi adăpostiră caii într-un brădăţel din apropiere” (M. Sadoveanu, împărăţia apelor, 1947, p. 182).
Cerăţel (localitate) uepi>ueAtf(A) ŢR, 28 VII 1510 (DRH, II, B, doc. 76).
Făgeţel (localitate) ^HeucAtf ŢR, 1 VI 1475 (DRH, I, B,
doc. 244). în DA, jăgeţel este glosat cu sensul „pădurice de fagi”.
Având în vedere cele spuse mai sus, ni se pare necesar să se dea altă interpretare provenienţei toponimelor bulgăreşti Kopmmeji şi IJepeu/eji. Formularea echivocă „nume romane” la care se opreşte autorul poate fi amendată în sensul considerării lor ca elemente toponimice corespunzând rom. Cornăţel (Corneţel, Corniţei) şi Cerăţel (Cereţel). Scopul nostru nu a fost să explicăm modul cum au intrat aceste numiri de factură românească în toponimia bulgară, ci să relevăm faptul că ele se găsesc în limba română dintr-o fază foarte veche şi, ceea ce este mai important, că funcţionează ca entopice româneşti.
125
OBSERVAŢII ASUPRA DICŢIONARULUI ETIMOLOGIC BULGAR‘
Aşteptat de multă vreme să apară, ultimul volum al Dicţionarului etimologic bulgar a ajuns la litera S, păstrând neschimbată structura şi principiile de lucru stabilite de la început de către conducătorul colectivului de autori, regretatul acad. VI. Georgiev (1908-1986), în memoria căruia este dedicat, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naşterea sa* 1.
Caracterul aparte al acestei importante lucrări lexicografice constă în faptul că în cercetarea etimologică este aplicată cunoscuta formulă a etimologiei „prin filieră”, care atrage după sine în mod inevitabil numeroase incursiuni în istoria limbilor balcanice vecine, dar şi a altora care sunt îndepărtate în spaţiu şi în timp de limba bulgară. Conceptul amintit, exprimat schematic „din limba X prin limba Y”, poate să creeze cititorului nespecialist impresia că limba Y, de unde provine împrumutul, pare să fie doar un intermediar. Această metodă de a rezolva indirect originea cuvintelor, curent folosită în lingvistica bulgară, urmăreşte să ofere date despre înrudirea lexicului slav cu cel din alte limbi slave, precum şi un tablou sugestiv al istoriei cuvintelor-titlu care ajunge uneori până la slava comună şi chiar până la rădăcinile indo-europene.
Publicat în LR, LII, 5-6/2003.
1 BhAmpcK/f eTHMOAom'ieH pe^HHK, tom. VI, redactori responsabili Maria Radeva şi Todor At. Todorov, Editura Academiei Bulgare „Prof. Marin Drincov”, 2002, 886 p. (prescurtat în continuare BER).
126
Volumele publicate până acum arată cu prisosinţă că punerea în practică a acestor pretenţioase obiective nu este uşoară, deoarece obligă pe redactori să stăpânească un material lingvistic variat şi complex şi să cunoască o bogată literatură etimologică a limbilor aduse în discuţie. Referindu-ne strict la tomul al Vl-lea, socotim că autorii au reuşit să se achite în mare măsură de sarcinile grele pe care şi le-au impus.
Din păcate, nu putem spune acelaşi lucru despre informaţiile privind limba română în numeroase cazuri când sunt discutate etimologiile cuvintelor româneşti citate în dicţionar. Un rol important în tratarea etimologică a lexicului românesc, neconformă cu ceea ce se cuprinde în dicţionarele noastre de bază (DA, DLR), l-a avut, cum vom vedea, păstrarea fără discernământ critic a unor soluţii vechi, forţate sau nefondate, care nu au putut rezista timpului.
în cele ce urmează, ne vom ocupa de modul în care sunt prezentate relaţiile lingvistice româno-bulgare în domeniul vocabularului.
1.	Ne vom opri, în primul rând, asupra etimologiilor eronate, care nu au justificarea fonetică şi/sau semantică necesară.
La p. 42, se afirmă că rom. păclă „ceaţă, negură” şi rom. păcură „ţiţei; catran; negură” sunt vechi împrumuturi din v. bg. n'hK'hA „iad; abis; catran”. Dacă pentru păclă este adevărat, în schimb pentru păcură etimologia lat. picula, care nu a fost contestată de nimeni, nu poate fi pusă la îndoială. Autorii nu fac altceva decât să repete ceea ce a afirmat cândva Conev, într-o lucrare des citată2.
Sub nbH „buştean; trunchi” (p. 52), m>HyuiKa „ciupercă comestibilă (Agaricus)” se regăseşte în rom. pă(i)nişoare 1
1B. Conev, E3hkobh b34hmhocth Mexcjy BhAwpu n poMhiw în „r04HUIHHIC HA Co^HfiCKHfl yHHBepCHTeT McTOpHKO-(ţ)HAOAOrHHeCKH cţjAKyATeT”, XV-XVI, Sofia, 1921.
127
(Agaricus lactifluus), mai exact în rădăcina cuvântului (Conev, p. 44). Ar fi deci vorba de un calc de structură, dar după părerea noastră ipoteza este greu de admis. Nu este întâmplător că între denumirile botanice româneşti (nu numai ciuperci) găsim cuvântul-bază pâine, cum ar fi: pâinea Domnului, pâinea babei, pâinea oii ete. (Borza, p. 275), care motivează pe deplin tratarea în dicţionarele noastre a termenului discutat sub dim. pâinişoară.
Rom. pustă „câmpie întinsă, stepă” este considerat, alături de pustiu, pustie, pustii (p. 8-9), împrumut din bg. nycr (Conev, p. 41). Afirmaţia nu este exactă. Cuvântul este luat din magh. puszta, care este într-adevăr împrumut din vechea bulgară.
Surprinzătoare este şi interpretarea Iui pârjol „incendiu” ca derivat al lui a prăji (< v. bg.), fără a se încerca vreo justificare măcar pe plan fonetic. Toate dicţionarele noastre îl consideră derivat regresiv de la pârjoli, care provine din magh. perzsel, porzsol. Originea slavă a cuvântului maghiar nu este suficientă pentru a susţine că şi rom. pârjoli este împrumut bulgăresc. Ca şi pustă, rom. pârjol este un paravan pentru a se înregistra un fals împrumut slav.
Cuvântul nbpuiHB „mătreaţă; eczeme pe faţă” (p. 113) este considerat, doar pe baza unei simple asemănări fonetice, etimon al rom. parşiv „ticălos, mizerabil”. Explicaţia nu este cu nimic întemeiată. Rom. parşiv este un împrumut vechi, de netăgăduit, din ucr. napiumnii „idem”; în plus, păstrează dialectal şi sensul „murdar, neîngrijit, scârbos”, pe care cuvântul bulgăresc propus nu-1 cunoaşte.
La p. 154, rom. răscol, vechi termen păstoresc, cu sensul „desfacerea stânii toamna” (< v. bg.) este citat împreună cu răscoală, care nu are origine slavă, ci este derivat postverbal al lui răscula (cf. DLR).
Termenul botanic rânsă „inflorescenţă masculină a unor arbori; mâţişori”, amintit pe bună dreptate ca împrumut din v. bg. fiAca, (p. 231), ar sta după autorii BER la baza lui rânză
128
„stomac; pipotă”, devenit astfel prin sonorizarea lui [s]. Sunt citaţi în sprijinul acestei bizare etimologii aparţinând lui Cihac încă trei lingvişti (Weigand, Gonev, Skok), dar nu se face niciun comentariu cu privire la transformarea semantică petrecută, care să permită alăturarea celor două cuvinte sub un izvor bulgăresc comun. Este menţionat doar G. Meyer care a susţinut că rânză este împrumut din albaneză şi se ignoră faptul că cei mai mulţi specialişti români şi romanişti străini consideră că rom. rânză (ar. arândză) este un cuvânt autohton din categoria celor sigure, comun albanezei şi românei3.
Deşi râtan 1. „porc”. 2. „(om) grosolan”. 3. (depr.) „recrut; răcan” este o formaţie românească clară (din rât + suf. -an; cf. DLR), în BER este privit ca împrumut din bg. parau „argat; muncitor agricol” (p. 190). Din nou este îmbrăţişată o veche şi greşită etimologie a lui Conev (p. 123), care nu ţine seama de forma şi sensurile deosebite ale celor două cuvinte.
O altă soluţie etimologică a Iui Weigand, de mult uitată, este înviată sub pezca „a tăia”, unnaş al v. bg. ptearH, unde lui a reteza i se atribuie origine slavă (p. 210); dicţionarele noastre îl consideră cu etimologie necunoscută, căci pe plan fonetic există dificultăţi greu de rezolvat în cazul acceptării acestui etimon.
Sub bg. por „corn de animal” (p. 288) găsim două etimologii fanteziste, preluate cu uşurinţă de la Conev.
Prima se referă la rom. corn, al cărui sens de „unghi, colţ” ar fi fost luat din bg. dial. por (Conev, p. 30). O simplă consultare a DA (litera C, p. 789) l-ar fi lămurit pe autorul articolul articolului că înţelesul acesta este moştenit din latină, dovadă fiind prezenţa lui şi în alte idiomuri romanice: în franceză şi în dialectele sale, în catalană, în Sicilia, precum şi în dialectul aromân.
3 Cf. Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton, p. 110; I. I. Rusu, Elemente autohtone, p. 190-191.
129
A doua etimologie se referă la rom. răgălie „pir” (Agropyrum repens), considerat la noi cu etimologie necunoscută, dar în BER este explicat tot prin por, „întrucât a avut probabil forma *rogalie, sens determinat de faptul că rădăcinile sale sunt zimţate” (Conev, p. 46). Lăsând la o parte explicaţia aceasta confuză, ne exprimăm din nou nedumierirea că autorii nu precizează cu alte argumente apropierea făcută de înaintaşul lor între cele două cuvinte care nu au nimic în comun.
Rom. râncaci 1. „castrat incomplet”. 2. „libidinos; desfrânat”. 3. (reg.) „taur” are o etimologie clară (din râncă „organ genital al armăsarului” + suf. -aci', cf. DLR), dar în BER se bucură de o altă interpretare, din păcate deloc convingătoare (p. 362). Anume, este considerat o formaţie rezultată dintr-un suspect *pj>rav „senzual; desfrânat”, derivat al vb. ptraM „a împunge”, cum a susţinut cândva K. Lowe, în JISpr, 17-18, *1911, p. 18.
La p. 376, sub vb. p%mM „a mânca cu zgomot şi repede; a tăia cu cuţite ştirbe” este menţionat ca posibil împrumut rom. a răpăi (scris greşit răpi). Cele două cuvinte nu au nicio legătură pe plan semantic, fapt din nou trecut cu vederea, iar în ce priveşte etimologia rom. a răpăi este format de la onomatopeea rap (cf. DLR).
Partea cuprinzînd cuvintele cu litera S ne rezervă alte asemenea surprize.
Două adjective româneşti, unul sin (săn) „albastru” şi altul sein „sur, cenuşiu”, sunt citate sub cm (p. 663), ca împrumuturi ale cuvântului-titlu (Conev, p. 24 şi 57). Se impun următoarele precizări:
a)	dicţionarele noastre şi glosarele regionale consultate nu înregistrează un adjectiv sin (săn) „albastru”;
b)	sein (săin, sorin) este din punct de vedere semantic, dar mai ales fonetic, îndepărtat de aşa-zisul etimon propus.
130
Singurele cuvinte care pot fi aduse în discuţie în acest articol ar fi doar (reg.) a sini „a albăstri” (cf. DLR) şi sineală, dar ele lipsesc.
La p. 557, vb. cBiipa „a cânta la un instrument; a fluiera; a şuiera” este considerat împrumut în rom. a sfârăi, glosat inexact cu sensurile aşa-zisului său corespondent. Sensurile reale şi forma lui sfârăi justifică etimologia dată în lucrările noastre lexicografice (din onomatopeea sfâr - cf. DLR).
Rom. sfrâncioc, numele unei păsări răpitoare, este luat, după BER, din bg. cBpara „idem” (p. 154). Cele două cuvinte seamănă fonetic, dar nu în măsura necesară pentru a respinge adevăratul etimon, anume sb. svracak (cf. DLR).
2.	Numeroase derivate româneşti sunt considerate împrumuturi din bulgară, deşi faptul acesta a mai fost semnalat4. Se pare că autorii Dicţionarului ţin la concepţia lor despre formarea cuvintelor când este vorba despre o limbă debitoare, continuând să pună pe plan de egalitate cuvintele-bază direct împrumutate din bulgară şi derivatele lor pe teren românesc. Asemenea procedeu de înmulţire artificială a împrumuturilor deformează realitatea lingvistică şi scade valoarea cercetării etimologice.
Vom da câteva exemple grăitoare în această privinţă:
Pe lângă pârgă < v. bg. (Vhpra (p. 77) apar şi pârgui (pârguiesc), pârguială, pârguit. La p. 96, în afară de pârli (< bg. nbpA/r) găsim părleală, pârlitură, deşi, în mod paradoxal, se recunoaşte că sunt formate cu sufixele -eală (slav) şi -itură (latinesc). O lungă serie de aşa-zise împrumuturi este cuprinsă la p. 84: prăji (< v. bg. rvhpxa), prăjire, prăjeală, prăjit, prăjitoare, prăjitură şi pârjol (despre care am scris mai sus).
Emil Vrabie, Le roumain dans un dictionnaire etymologique du bulgare, RRL, XXV, 1/1980, p. 37-43.
131
3.	Absenţa în multe cazuri a indicaţiilor privind răspândirea geografică a cuvintelor româneşti şi a caracterului lor arhaic constituie o piedică în stabilirea etimologiei lor corecte sau nu pun în adevărata lumină uzul lor în limba română contemporană.
a)	Nu au indicaţia dial. (sau reg):
Rudă „mină”, folosit exclusiv în Banat şi Transilvania, nu a intrat în română din bg. pyga, cum figurează în BER (p. 336), ci are dublă etimologie: sb. ruda, magh. Rud5.
La p. 828, slăbind „partea moale a corpului între pântec şi şold” (cunoscut în Banat) este considerat împrumut din bg. cAdBHNa, dar regiunea unde circulă şi accentul pe prima silabă justifică etimonul sb. slabina6.
b)	Nu au indicaţiile arh (şi rar):
Slavonismul obrezanie „circumcizie”, citat la p. 210, a fost folosit doar în vechi tipărituri religioase, astăzi cu desăvârşire necunoscut.
La p. 131, rom. rahat „confort, huzur”, împrumutat din turcă la fel cu corespondentul său bg. paxar, este ieşit de multă vreme din uz, după o scurtă „carieră” în literatura sec. XIX.
4.	în cadrul articolelor cuprinzând elemente lexicale bulgăreşti împrumutate din turcă şi neogreacă, pentru a se completa tabloul limbilor balcanice, sunt menţionate de regulă şi paralelele româneşti provenite din aceleaşi surse. Utilizând această schemă, autorii riscă uneori să stabilească etimologii discutabile sau chiar greşite ale cuvintelor româneşti, aşa cum arată exemplele următoare.
La p. 255, rizic „risc” (despre care nu se spune că este învechit şi rar), după dicţionarele noastre intrat prin it. risico germ. Riziko, este considerat în BER împrumut din ngr. piţitcov.
132
5	Gămulescu, Elemente, p. 183.
6	Ibidem, p. 186.
Insuficienta cunoaştere a limbii române dovedeşte explicaţia dată rom. robă, glosat ca „rochie, îmbrăcăminte de casă”, şi anume ca împrumut din tc. roba, ca şi bg. po6a „haină de lână cu mâneci lungi; cămaşă bărbătească” (p. 276). Cuvântul românesc nu poate fi alăturat celui bulgăresc sau turcesc, având cu totul alt sens; este împrumutat din fr. robe „haină lungă de ceremonie, purtată de magistraţi şi avocaţi”.
La p. 362 se afirmă că din ngr. cncappa provin atât bg. CK3MH, „spumă de săpun”, cât şi rom. scamă cu sensul de „vată”, soluţie care în cazul limbii române nu respectă principiul semantic şi nici caracterul regional al cuvântului (cunoscut, după DLR, numai în Bucovina şi Transilvania). Lăsăm la o parte faptul că se ignoră, fără motiv, originea indubitabilă a rom. scamă din lat. squama.
Tot origine neogreacă i se atribuie rom. scară, anume tT/eaÂa, care a fost luat şi în bg. acaAa. De ce nu i se dă dreptul cuvântului românesc să fie continuatorul lat. scala nu aflăm din cele citite la p. 718.
în schimb, nu sunt menţionate corespondentele româneşti de origine turcă sau neogreacă certă sub cele bulgăreşti respective: şaşma (p. 523), saia (p. 526), sârmă (p. 693), sărindar (p. 497).
5.	Câteva observaţii asupra autenticităţii informaţiilor cu privire la sensurile regionalismelor româneşti sau la grafia lor:
a) La p. 304, sub po/j „rod”, apare ca împrumut subst. roajbă „ceva mărunt” (!), cuvânt preluat din lista lui Conev (p. 120). Româna cunoaşte cuvântul roajbă, (fără etimologie -cf. DLR), dar acesta nu poate fi legat de bulgară nu atât din punct de vedere fonetic, cât mai ales semantic, deoarece are cu totul alte sensuri: 1. „lucru vechi, uzat; vechitură”. 2. „mârţoagă, gloabă”.
La p. 384, sub vb. putUM (puuicaM) „a hoinări, a cutreiera”, este trecut ca împrumut un vb. răşchi, glosat prin „a (se) pierde” (Conev, p. 138), cuvânt inexistent în limba română.
133
La p. 292, sub poro3 „rogoz”, este citat rom. rogozar „privighetoare de stuf’, glosat greşit ca „vânzător de rogojini”, evident confundat cu rogojinar, care oricum nu este bulgăresc, ci derivat din rogojină.
Sub bg. pbm „secară”, apare un suspect râjniţă, cu acelaşi sens, pe care lucrările noastre nu-1 înregistrează.
b) Grafie învechită sau greşită: nasilnicu (p. 645), rogaciu (p. 240), puşkă (p. 51), roiu (p. 312), sanduk (p. 451), skop (p. 386), skufă (p. 815).
6.	Referitor la inventarul lexical tratat, observăm că nu sunt înregistrate unele cuvinte-titlu importante, ca: peHTaSuAeH (< rom. rentabil)1, penyGAiuca (< rom. republică; cf. sb. republikdf, pnn>M „ritm” (prob. din fr. rythme sau rus. ptrrMf.
Surprinde, pe de altă parte, şi faptul că nu au fost menţionate în cadrul articolelor de dicţionar unele cuvinte româneşti de origine bulgară certă: pintenog (p. 67), potecă (p. 121), puzderie (p. 37), răzbi (p. 148), samuraslă (p. 469), slobod (p. 884).
în încheiere, trebuie să remarcăm că Dicţionarul . etimologic al limbii bulgare pune la dispoziţia celor interesaţi un vast material şi o bogată informaţie folositoare pentru istoria limbilor slave, în speţă a limbii bulgare, precum şi pentru istoria contactelor lingvistice interbalcanice. însă în privinţa tratamentului limbii române, datele cuprinse nu sunt prezentate totdeauna cu documentarea necesară şi cu argumente pertinente, care să confere cercetării etimologice veridicitate şi soliditate ştiinţifică.
7	Virgil Nestorescu, Elemente româneşti..., p. 64.
8	Ibidem.
9B. ParaSkevov, Ethmoao^’ H'tecKu jyeAern b. 6imapexuri e3HK, Sofia, 1984, p. 164.
134
ELEMENTE DE FRAZEOLOGIE ROMÂNEASCĂ VECHE ÎN DOCUMENTELE SLAVO-ROMÂNE*
1.	A fost subliniat de către diferiţi cercetători faptul că scribii vechilor acte emise de cancelariile domneşti din Ţara Românească şi Moldova modifică adesea tiparele limbii slavone, strecurând „românisme în fraza slavă ce scriau”* 1. Datorită limbii române, pe care o vorbeau, indiferent de originea lor, aceştia introduc în textul slav nu numai numeroase cuvinte româneşti, ci şi îmbinări lexico-sintactice, structuri gramaticale care nu mai păstrează regulile gramaticii slave. Manifestarea acestui fenomen cunoaşte diferite forme chiar în primele decenii ale secolului al XV-lea, dar mai ales în secolul al XVI-lea, când canoanele limbii slavone de cancelarie sunt tot mai des încălcate.
2.	Acordând frazeologiei un înţeles larg, avem în vedere în cele ce urmează orice fel de îmbinări lexicale mai mult sau mai puţin fixe, diverse locuţiuni sau expresii pe care le întâlnim în limba documentelor amintite. Vom distinge două tipuri principale de unităţi frazeologice: a) cele în care unul din
Publicat în LR, XXIX, 3/1980.
1	Ilie Bărbulescu, Curente literare la români în perioada slavonismului cultural, Bucureşti, 1928, p. 385. Primul care a atras atenţia asupra acestei probleme este B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, voi. I, Introducere, Bucureşti, 1885, p. 2. Ulterior, ea a stat în atenţia unor istorici şi lingvişti ca I. Bogdan, O. Densusianu, N. [orga, Al. Rosetti ş.a., în special cu privire la elementele de natură lexicală.
135
componente este un cuvânt existent (şi) în limba română şi b) cele care, având în întregime haină slavă, ascund o structură proprie limbii române şi reprezintă o copie a unor modele pe care nu le cunosc limbile slave.
Dificultăţile pe care le ridică acestea din urmă sub raportul apartenenţei lor certe la o limbă sau alta ne-au obligat să eliminăm din discuţie o parte din materialul înregistrat şi să păstrăm numai ceea ce nu comportă riscuri de interpretare.
3.	Din prima grupă de fapte enunţate mai sus, totodată şi cele mai vechi, am reţinut câteva exemple de structuri pe care le regăsim în româneşte şi astăzi.
3.1. în această subcategorie avem în vedere unităţi frazeologice cu elemente constitutive reprezentând pentru perioada dată cuvinte sigure ale limbii române, mai ales cuvinte de origine latină, autohtonă, maghiară sau greacă:
-	„la deaF: a x«Tdpk w(t) TOA'fc npocTN ha A'ti'y np"fe3h noTo(K) „iar hotarul ... de acolo drept la deal peste pârâu” M, <1414, după 20 XII - 1419, înainte de 8 IV>, DRH A I, nr. 39; «f MANACTupcKu x«TApii «f A’tf'tf „la hotarul mănăstirii merge la deal” ŢR, 23 VII <1512-1513>;
-	„a se face (a deveni) tâlharcVt aouiah roAEM(tf) rop(tf) h tfnNHAH ce ctf TAi>xApH „s-au dus în codrul mare şi s-au făcut tâlhari” ŢR, <IV 1482 - V 1496>, Bogd. Rel., CLVIII;
-	„a pune chezaş”: w(n) ch e(cr) nocTdBH(A) Ke3"k(iu) „el şi-a pus chezaş” ŢR, <1495—1508>, P.P.P., XII;
-	„a ieşi pe poartăctf xT6rtH h3A€3V(t) «(3) rpd(Ad) bi»(n) no no(p)W „au vrut să iasă din cetate afară pe poartă” ŢR, <V 1496 - IV 1508>, Tocii. nr. 195;
-	„a da (a bea) aldămaşuF: am® nona ^p»(n)kV(a)
a(a)aaa\a(uj) „a dat popa Frâncul aldămaş” ŢR, 15 VI 1505; niAAM c^(t) aaatia\a(uj) „au băut aldămaşul” ŢR, 29 IV 1577;
-	„în curmeziş”: x^T<*P AA Hrt'6T ••• ^ KVpMe3Hui whhn6b „hotar să aibă ... în curmezişul ocinei” ŢR, 14 VI1521, (DRH B II, nr. 208);
136
—	„în nici un chip (fel)”: wnm toh noci»(A)‘h nc cS' 3haah nh 6(a)ho K«(n) „ei pe acel sol nu-1 ştiau în niciun chip” ŢR, <1521— 1529>;
—	„tată vitreg: kako h(x) c(ct) ^ta(k)avh(a) gaijja m(a\) BMTpe(r) „cum i-a întocmit tatăl lor vitreg” ŢR, 16 VI 1542.
Este semnificativ faptul că în limbile slave există un singur cuvânt pentru a desemna această noţiune: v. sl. oThMHMt, bg. omvos, ser. ocuh, rus. omvuM. Totodată nu putem să nu remarcăm că în exemplul nostru topica este strict românească (substantiv + pronume + adjectiv);
-	„a ţine în seamă (pe cineva)”: a\h hau6a\o a6(p)?kath tobh V camW „noi te vom ţine în seamă” M, < IX 1552 - 18 XI 1561; X 1564-V 1568>. Tocit, nr. 507;
—	„a avea folos”: etfAe(iu) ah haaath H’feKÎH $oaoc hah hh „vei
avea vreun folos sau nu” M, <sec. XVI>, 2 X, Tocii., nr. 523;
—	„a se ţine de tocmeală': Koe ce ne xokc(t) api>>ka 3a toh tt^k^aat» „cine nu se va ţine de acea tocmeală” ŢR, <sec. XVI>, 14 II, Tocii, nr. 461. Deşi atât radicalul, cât şi sufixul sunt slave, cuvântul tocmeală reprezintă o formaţie românească, fără un corespondent slav ca structură;
-	„a-şi face milă (de sau cu cineva)”: wha A/vtf chTsopHAA mhaoy nero paa’i „ea şi-a făcut milă de el” ŢR, 30 VI 1597 (DRH B XI, nr. 246). Forma din text aahao^ reprezintă acuzativul lui mhaa „milă”, provenit din adv. bg. mujio „drag, scump”, transformat semantic şi trecut în altă clasă gramaticală pe terenul limbii române.
3.2. Exemplele care urmează au ca element component un cuvânt mai puţin concludent, întrucât e comun românei şi slavei, deci nu i se poate da cu certitudine calificativul de cuvânt al limbii române:
-	„a face război”: rhTBopH pA3B0H ha ph(e)hh(k) „a făcut război la Râmnic” M, 13 XI 1487, Kozak, nr. 1;
-	„de vreme ce” („dacă”): 3ako(n) we havatc ... w(t) Bp-feA\e ... e(»c) ce nc hcka(t) AAi»(r) no a«6(t) toahhV „lege nu aveţi... de
137
vreme ce nu se cere datoria după zece ani”, 15 VII <1529-1530>, Tocii, nr. 315;
-	„praf de puşcă’: c6am(a\) h noAi» ka(n)tap€ npa(x) w(t) ntfuiK4(x) „şapte şi jumătate cântare praf de puşcă” M, 25 X <1538-1540, Tocii, nr. 505.
4.	Spre deosebire de cele precedente, unităţile frazeologice incluse în această categorie sunt în totalitate alcătuite din elemente slave, dar ele reprezintă, credem, calcuri după limba română, neavând corespondente directe în limbile slave în privinţa structurii lor2:
-	„a pune vorbă la (pe lângă) cineva”: nocTABH cm pe(*i) na nptrApi'e „pune vorbă la pârgari” ŢR, <IV 1478 - VI 1482>, Tocii, nr. 126.
-	„a face drum” (= „a merge”): pt.tV(n)aV(a) w(n) haaa(t) ntf(T) m ^mhnh(t) a* ••• „Rătundul are de făcut cale (drum) până la...” ŢR, <IV 1478 - VI 1482>, Tocii, nr. 150.
-	„pe capete” (= „cu toţii”)3: ceh no taabax ipe<wo aohtm na Ţese „toţi pe capete vom veni asupra ta” ŢR, <1481>, Bogd. Rel., CCXXIX.
-	„a lăsa (pe cineva) numai cu pielea” („a prăda”): no&eAH
CBe l|JO CHAAAAH h(x) ctf TA h(x) ctf TOk(a»)a Cb KOH<o(m) tfe’CTHAH „le-
au luat tot ce au avut şi le-au dezbrăcat şi le-au lăsat numai cu pielea” ŢR, <1482- 1487>, Bogd. Rel, CLVIII.
-	„bine făcut (despre fiinţe): nahactc cah(n) ko(n) b6ah(k) n X^ba(b) n Vmhh6(n) Aoupe „găsiţi un cal mare şi frumos şi bine făcut” ŢR, <1496 - IV 1508>, Tocii, nr. 186.
-	„a rămâne de lege” (= „a pierde o pricină Ia judecată”), expresie din vechiul drept pământean la români4, este foarte des
2	Un paragraf special consacrat „expresiilor calchiate după cele româneşti” se găseşte în Slava veche şi slavona românească, coordonator P. Olteanu, Bucureşti, p. 297.
3	Cf. Ilie Bărbulescu, op. cit., p. 385.
4	în DLR, s.n.t. IX, R, p. 17, este dată sub rămâne expresia a rămâne (de judecată), cu o atestare din anul 1591. Izvorul folosit este însă posterior
138
folosită în documentele scrise în Ţara Românească în tot cursul secolului al XVI-lea5: wcTAine w(t) aea 3akoma „a rămas de două legi” ŢR, 2 VI 1505; cm(n) rpAA/umf(K) h ... a(n)ka w(t) 3akona „Sin grămătic şi... Anca au rămas de lege” ŢR, 27 III 1510 etc.;
-	„a vinde cu ridicata”: a* npoAABA(T) a*(c) AM(r)Mo(/v\) „să vândă cu ridicata” ŢR, <1512—1521>, Tocii, nr. 267. Aici este de subliniat şi faptul că scribul „confecţionează” un substantiv slav inexistent, pornind de la verbul ahpmoyth „a mişca, a ridica”.
-	„frate de cruce”6:	upaTtf e<wtf trkroe aah bpa(t) w(t)
kp(c)tti <v\6cto w(t) cttiNm „a dat fratelui său Neagoe, însă frate de cruce, un loc de stână” ŢR, 16 VI 1560. Acestei sintagme îi corespund în limbile slave, de regulă, un singur cuvânt: v. sl. noGpĂTHM'h, bg., rus., ucr. no6panuiM sau alte îmbinări, ca rus. Kpecmoebiă (Ha3eaHHbiu) 6pam.
5.	O cercetare sistematică şi o analiză judicioasă a textelor oferite de documentele slavo-române pot da la iveală şi alte fapte de natura celor prezentate sumar în rândurile de faţă. Considerăm că unele date care se cuprind direct sau, mai ales, indirect în aceste texte sunt de un real folos pentru istoria limbii noastre, mai ales dacă avem în vedere perioada dinainte de apariţia textelor scrise în româneşte.
secolului al XVI-lea, cum a demonstrat Al. Mareş, Consideraţii asupra datării unor documente atribuite secolului al XVI-lea, în LR, XXIII, 1974, nr. 4, p. 280.
5	Cf. Lucia Djamo-Diaconiţă, Construcţii prepoziţionale slave calchiate după limba română (în documentele de cancelarie din Ţara Românească, secolul alXV-lea), în SCL, XXIV (1973), nr. 4, p. 398.
6	Pentru alte exemple privind termenii de rudenie calchiaţi după română, cf. Virgil Nestorescu, Structuri sintactice româneşti în limba documentelor slavone, în SCL, XXX (1979), nr. 3, p. 335.
139
STRUCTURI SINTACTICE ROMÂNEŞTI ÎN LIMBA DOCUMENTELOR SLAVO-ROMÂNE*
Limba textelor emise în cancelariile domneşti din Ţara Românească şi Moldova între secolele al XlV-lea şi al XVI-lea prezintă fapte care vădesc caracterul ei eterogen, subliniat încă de mult de istorici şi filologi. El este datorat, pe de o parte, amestecului de fonduri lexicale şi de trăsături gramaticale slave diferite şi, pe de altă parte, influenţei limbii române. De acest ultim aspect ne ocupăm aici, încercând să desprindem elementele de limbă română încă nesemnalate sau mai puţin studiate.
De un interes deosebit sub aspect teoretic ni se par construcţiile în care sub o haină slavonă întâlnim elemente româneşti. Marea lor frecvenţă dovedeşte gândirea românească a scribilor fie slavi de origine, care vorbeau limba română, fie români care cunoşteau slavona de multe ori cu aproximaţie* 1.
L PRONUME SLAVE CU VALOARE DE ARTICOL ROMÂNESC
Ne vom opri în primul rând la unele pronume nehotărâte sau demonstrative cu funcţii pe care acestea nu le aveau în
Publicat în LR, XXX, 3/1979.
1	Ilie Bărbulescu, Curentele literare la români în perioada slavonismului cultural, Iaşi, 1928, p. 387; Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1978, p. 679.
140
slavonă şi pe care nu le cunosc nici limbile slave actuale. Se disting două situaţii:
—	folosirea pronumelor nehotărâte bahn şi irkKOH ca marcă a determinării proclitice, corespunzând în bună măsură articolului nehotărât românesc;
-	folosirea redundantă a adjectivelor demonstrative tot şi onnmh, având valoarea articolului adjectival românesc cel sau a adjectivului demonstrativ românesc acel.
a) Dintre limbile slave contemporane numai bulgara cunoaşte sistemul de determinare a numelui prin articol.
Documentele slavo-române de redacţie sudică (scrise în Ţara Românească) conţin elemente care lămuresc unele fapte de evoluţie a limbii bulgare, de exemplu simplificarea declinării. Determinarea enclitică a numelui este însă aproape inexistentă. Nu avem intenţia să ne oprim aici asupra problemelor care decurg din această constatare. încercăm numai să explicăm frecventa folosire a pronumelui nehotărât camn ca articol nehotărât, într-o perioadă şi într-un corpus de documente care nu pun în acelaşi timp la dispoziţie şi datele necesare pentru a putea vorbi despre existenţa articolului enclitic bulgăresc. Reiese, deci, că textele de redacţie medio-bulgară, cum sunt în linii mari documentele slavone emise în Ţara Românească, nu sunt relevante pentru stabilirea procesului de dezvoltare a categoriei determinării numelui în bulgară.
Trebuie să menţionăm că şi în alte limbi slave pronumele nehotărât care continuă v. sl. ka»n% (de pildă rus. şi ucr. oduH)
are în unele contexte caracter determinativ, asemănător cu valorile articolului românesc un, dar, după părerea noastră, aceasta nu pune la îndoială caracterul românesc al construcţiilor pe care le discutăm acum.
Valoarea specială pe care o capătă camn şi, mai rar, H-fcKOH apare sub presiunea morfologiei limbii române, vorbită de scribi şi în care de multe ori Ii se dicta conţinutul actului ce urma să fie întocmit.
141
Exemplele care ilustrează copierea modelelor sintactice româneşti cu substantiv precedat de articolul un se întâlnesc mai ales în secolul al XVI-lea. Iată câteva: w(h) €(ct) e(ma) €ah(n) bpahcma(uj) r(cĂ)B« mh „el a fost un vrăjmaş al domniei mele” ŢR, <1530—1532> (Tocii., nr. 326); e(cr) em(a) cah(h) 3A0TBcp,h(u) „(el) a fost un răufăcător” ŢR, 29 IV 1570; whh e(cr) Vbh(a) no €ah(h) KdAiore(p) „ei au omorât pe un călugăr” ŢR, 71 1596.
în exemplele date pronumele poate lipsi din punctul de vedere al gramaticii slave, prezenţa lui nefiind necesară pentru înţelegerea contextului.
Acelaşi statut morfologic are uneori şi pronumele nehotărât N-kitoH (hckoh), care, folosit la plural, capătă valoarea rom. nişte. Construcţiile care urmează sunt neobişnuite în gramatica slavă, dar se conformează regulilor limbii române, potrivit cărora nişte se află la locul lui înaintea substantivelor din text: bhc Aoepe snatc koavana h bapbata ka(ko)bh aio(aV)€ ctf KpHBH h 66(3) auia(x) ha ctf H'bKH tathc „voi bine ştiţi pe Coman şi Bărbat ce fel de oameni sunt, nedrepţi şi fără suflet, că sunt nişte hoţi” ŢR, <IV 1482 - V 1496> (Tocii., nr. 152); baa(aMa) h 4spT»H'k whh ctf(t) H-feKie habuh w(t) bah(h) A'hAtf Konu(A) „Vladul
şi Frăcea sunt nişte oameni dintr-un moş copil din flori” ŢR, 9 XII 1540.
Mult mai clare sunt modelele româneşti în construcţiile comparative introduse prin kako bahh sau kako h4koh „ca un”2.
în limbile slave construcţiile similare sunt introduse prin adverb (ex. rus. vepmiu Katc eopona „negru ca o cioară”).
Iată câteva exemple: \a ta wnposoAHTe aeiio ... kako eAHorA mabka a«bpa „să-l petreceţi frumos ... ca pe un om bun” ŢR <1474—1476> (Tocii., nr. 97); Tepe ta cmo 3aiVbhah kako €ah(h)
2	Un fenomen identic am înregistrat în graiurile lipoveneşti: mu odna eopoHa (v. V. Nestorescu, Odna .uop0o.ioeuvecKaH icaMKa e .nmoeancKux rOBopa.x a Py.uumui, în RRL XIII (1968), nr. 6, p. 643).
142
3A0TB0f>e(u) m no 3AK0Ntf „şi l-am pierdut ca pe un răufăcător şi după lege” ŢR <1523—1525> (Tocii, nr. 281); h3iVbh e(r) no A*kaw(av) ero kako 6ah(n) xmta4(n) „l-a ucis după faptele sale, ca pe un hiclean” ŢR, 12 IX 1534; 3641*0(111) epahaV ... iako(?k) 6am(m) xam(m) «a fugit la Brăila ... ca un hain” ŢR, 9 XI 1557; toc
K6 BM(t) UOkVch(t) EANTOBATH m(\) ... 3A0 K6 IIATh(t) IAKo(m)
€ah(n) 3A*h np4cA^(ui)NH(K) „cine se va încumeta să-i bântuie ... rău va păţi ca un neascultător” ŢR, <8 X 1559—1563>; a* m(av) ne(Ae)ncMA/vo kako n€kom AOTpn „îi vom pedepsi ca pe nişte lotri” ŢR, sec. XVI (Tocii, nr. 419).
b) Tot un model sintactic românesc îl reprezintă întrebuinţarea pronumelui demonstrativ tot (sau onnbih) „acest, acel” pe lângă adjectivul care determină un substantiv propriu (de exemplu ipe^tfA Toro cT<*p). Adăugarea în aceste construcţii a
demonstrativului are caracter redundant din punctul de vedere al gramaticii slave şi redă sintagmele româneşti corespunzătoare.
Ţinând seama de epoca veche în care sunt scrise documentele, când rom. cel avea şi regim de demonstrativ, nu numai de articol adjectival, se poate considera că în ipe^A Toro
ctap avem de-a face cu o situaţie ambiguă pe planul limbii române (Şteful cela Bătrân). Oricum am privi lucrurile însă, structura sintactică în discuţie nu este în spiritul gramatical al nici unei limbi slave.
De la construcţiile tipic slave ca ct*p eacapaea bocboaa sau cTAporA cT€(j)ANA B06B0AA se trece treptat, mai ales în documentele din Ţara Românească, la formule în care topica este inversată (subst. + adj.), ca în română, de ex.: eacapaea bo€boaa CTAporA „al lui Basarab cel Bătrân” ŢR, 27 V 1510. Aceasta este etapa premergătoare celei în care scribii recurg după modelul limbii române la construcţii cu pronumele demonstrativ plasat între substantiv şi adjectiv, cum demonstrează fără echivoc exemplele următoare: bhao(x) ••• knmiV CTAporA paa^aa bogboaa wriorA x^bab^ „am văzut cartea bătrânului Radu voievod cel Frumos” ŢR, 18
143
IV 1535 (DRH III, nr. 196); ecT bha noKtfnMA a^A^a whhhV V noAHHon ... wt ha ipe^tfA Toro cTAp „a cumpărat Dedul ocină la
Policioi... de la Şteful cel (cela) Bătrân” ŢR, 20 VI 1591 (DRH XI, nr. 238). Exemplul conţine şi un element lexical neobişnuit, anume prepoziţia compusă wt ha, calc după rom. de la.
Redarea lui cel prin tot se generalizează în secolul al XVII-lea în documentele slavone din Ţara Românească: rpAAiveK Toro aaaa „Grama cel (cela) Mic” (1626, DRH XXI, nr. 16); ctan Ktfniţtf Toro «tepBCH „neguţătorul Stan cel (cela) Roşu” (1628, DRH XXII, nr. III); non copoBMivh T©r© ctap „popa Soroviţă cel (cela) Bătrân” (1628, DRH XXII, nr. 119).
II.	ACUZATIVUL OBIECT DIRECT CONSTRUIT CU PREPOZIŢIE
în textele slavo-române întâlnim numeroase abateri de la normele de folosire a prepoziţiilor slave, sub influenţa celor româneşti3. Dintre acestea cea mai frapantă construcţie purtând amprenta sintaxei româneşti ni se pare folosirea prepoziţiilor no şi, mai rar, naa şi ha, care au funcţia de a introduce complementul direct exprimat prin nume de persoană proprii sau comune. Aproape în exclusivitate cazurile respective se găsesc în documentele din Ţara Românească.
După părerea noastră, nu există posibilitatea de a considera altfel decât improprii pentru gramatica slavă construcţiile pe care le discutăm aici, întrucât în slava veche ca şi în limbile slave actuale complementul direct nu este introdus de prepoziţie, cu atât mai mult când acesta reprezintă un nume
3	Vezi în această privinţă studiul Luciei-Djamo-Diaconiţă, Construcţii prepoziţionale slave calchiate după limba română (în documentele de cancelarie din Ţara Românească, secolul al XVJ-lea), în SCL, XXIV (1973), nr. 4, p. 389-406.
144
de fiinţă4. Datele cuprinse în limba documentelor slavone infirmă părerea că folosirea prepoziţiei pre cu acuzativul obiect direct în secolul al XVI-lea era într-un stadiu incipient5 şi vin să confirme ipoteza după care acest procedeu sintactic a apărut cu mult înainte6.
Construcţii de tipul celei studiate aici au mai fost semnalate, dar socotim utilă o prezentare a lor mai amplă şi cu trimiteri exacte la cele mai vechi atestări7.
Exemplele care urmează sunt ordonate cronologic, după verbele din interiorul formulei sintactice respective.
CONSTRUCŢII CU no
Ponderea cea mai mare din structurile sintactice cercetate o deţin cele în care rolul lui pe este preluat de prepoziţia slavă no. Este de presupus că preferinţa vădită a scribilor din Ţara Românească pentru no (= pe) are la bază, pe lângă apropierile valorice, şi asemănarea fonetică dintre cele două prepoziţii8.
4	Lucia Djamo-Diaconiţă, {op. cit., p. 390) afirmă că în limba bulgară complementul direct se introduce prin ha. Autoarea are în vedere, probabil, folosirea lui ha după verbe tranzitive înaintea pronumelui personal sau a unor nume de fiinţă (de exemplu mpdfi ce na nieăe; ~ na Heana), dar faptul se explică prin regimul verbelor care se construiesc cu această prepoziţie. Asemenea tipuri de complemente prepoziţionale se întâlnesc şi în alte limbi slave.
Gramaticile bulgare nu menţionează alte situaţii în stare să apropie bulgara de limba română în privinţa modului de construire a complementului direct.
5	Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, 1973, p. 43.
6	I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (română comună), Bucureşti, 1969, p. 70.
1 în articolul citat al Luciei Djamo-Diaconiţă se afirmă că „fenomenul se întâlneşte rar şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, dar apare deosebit de frecvent în a doua jumătate” (p. 393). După cum se va vedea, faptele arată Că încă din primele decenii ale secolului al XVI-lea folosirea lui no ca marcă a complementului direct devenise o regulă sintactică însuşită de numeroşi dieci care scriau actele de cancelarie în Ţara Românească.
8 Lucia Djamo-Diaconiţă, op. cit., p. 390.
145
Iată o parte din numeroasele exemple pe care le pun la dispoziţie documentele9:
octabmtm „a lăsa”: ck(m) wctabma no epata h no bohko h no ^mama w(t) pabot^ wb€(m)3m ^h(t)a€nh „am lăsdat pe Braţul şi pe
Voico şi pe Filcea pentru treaba acelor vicleni” ŢR <1478— 1482> (Tocii., nr. 108).
otfAowHTH „a aşeza”: ^AoatMiue HctfnA(N) ujVhka m ct* bpatha(av) e(r) no bpat^h€ao(m) cm a*P* ha(a) NeroBe(x) ccaa „a aşezat jupan Şuica şi cu fraţii săi pe vărul lor Dara peste satele lor” ŢR, 8 V 1514; tfAOttHiue no paa^(a) nocTe(A)NMKtf „a aşezat pe Radul postelnic” ŢR; 12 VI 1526.
noBpATHTH „a înfrăţi”: npÎMAe N*b(K)ujA h copA Tepe aw>(w) h noBpATH(iij) no npfhBHBpA(T)He(A) m(m) „au venit Neacşa şi Sora şi au dat şi au înfrăţit pe vărul lor primar” ŢR, 9 VI 1517; noGpATH
no EOA'kpMNtf t(ca)bA A\M ?KtfnA(N) BAAHK^(a) npvhKvhAA(B) H no bpa(t)h6aV(av) cm „a înfrăţit pe boierul domniei mele jupan Vlaicul pârcălab şi pe vărul său” ŢR, 9 VI 1537.
noAApOBATH (aapobath) „a dărui”: noAAposA(x) rctfnA(N) BTjkAA^(p) Aoro^e(T) ... no KtfnANA MM^N-fc „a dăruit jupan Bălaur
logofăt... pe jupan Mihnea” ŢR, <1523, după apr. 4-1528>.
nhp-kTM „a pârî”: npe(m) cta(h)ka no wtfnA(N) 4sptiTa(t) „a
pârât Stanca pe jupan Fârtat” ŢR, 7 VI 1535; np-fe(uj) epata no KAAbVepH npe(A) t(a)ba avh „a pârât Bratu pe călugări înaintea domniei mele” ŢR, 25 V 1563 etc..
noAiHAOBATH „a milui”: t(ca)bo mm mommaoba(x) no GOA'kpnNA t(ca)ba mm BM(ui)nMCA(N) i^AAAnM „l-a miluit domnia mea pe boierul domniei mele sus-scris, pe jupan Ţalapi” ŢR, 22 VII 1535.
9 Exemplul citat în Slava veche şi slavona românească, redactor coordonator P. Olteanu, Bucureşti, 1975, p. 296, no nor© 3Bep€T*i» bî M, 25 XI 1435, care ar fi cea mai veche atestare a fenomenului în cauză, nu este real. Fragmentul respectiv arată astfel în original: a Koro [m] 3eepeT îî no NAiuHAi 3KHBOT6 (vezi şi DRH I, nr. 144).
146
fiAATHTM „a plăti”: wVnANtf paa#(a) iiaath(x) no w(n)ha [cm] AB"t KpAB€ h AB't KOHH „jupan Radu a plătit pe Oancea (cu) două vaci şi doi cai” ŢR, 1 V 1536 etc..
H3BMHTH „a scoate”: h(3)baam(a) no paa^(a) w(t) bh(p) „l-a scos pe Radul de la bir” ŢR, 1 V 1536.
npHTecNATH „a cotropi”: e(cr) bm(a) npHTecuV(A) Api»rM(q) Abophh(k) ... no a(a)e^ ci» chao(aa) „l-a cotropit Drăghici vornic ... pe Albul... cu sila” ŢR, 24 VIII 1551.
nocTABHTH „a pune”: no(c)TAB«(A) c(ct) AP^rt^n) no aa(n) bt» Tpn EHpoBs „a pus Drăghici pe Dan la trei biruri” ŢR, 29 VIII <1560-1567>.
n43HTH „a păzi (a îngriji)”: w(m) b(ct) m nA3n(T) no cta(h) sa 3aa boa* „el să-l păzească pe Stan de boală grea” ŢR, 12 VI 1584.
NAAvbpMTH „a găsi”: cS’(t) ta bh(a) N'kAvepH(A) no To(r) KAAis're(p) „ei au găsit pe acel călugăr” ŢR, 24 I 1594.
Bi>npAuiATH „a întreba”: Bi»npAUJAA k> bct ... han tpaaaathk no Tor EpAT6H6A „l-a întrebat ... Nan grămătic pe acel văr” ŢR, 12 IV 1594 (DRH XI, nr. 42).
Aohochth „a aduce”: cct aonocha no npiBOEpATÎqeA* ero no wkroe h aaohch\ „a adus pe verii săi primari, pe Neagoe şi Moisi” ŢR, 3 VIII 1594 (DRH XI, nr. 78).
otfEHTH „a. ucide”: wnm e(cr) noBM€(T) no tb(x) nocAtf(m)NH(K) „ei au omorât pe acel posluşnic” ŢR, 7 I 1596.
bi>3haaath „a lua (în căsătorie)”: ce ecT wjkshha ... avh\aio nexApHHK Tepe cct V3haaaa no H&nANHiţA ^p^mchha „s-a însurat ...
Mihai paharnicul şi a luat pe jupaniţa Frujina” ŢR, 23 III 1597 (DRH XI, nr. 219).
încheiem cu un citat dintr-un document târziu provenit din cancelaria domnească a Moldovei:
noposHTH „a robi”: tV(p)uh nopoeit(A) ctaŢr) no H&nANHUA n-krA „Turcii au robit-o pe jupaniţa Neaga” M, 8 XII <1600>.
147
CONSTRUCŢII CU NflA şi Hfl
Dispunem de două exemple cu prepoziţia hm: iioGpâTHTM „a înfrăţi”: lipide H’feroe bh(c)thapb Tepe noBpAT'i ha(a) ceoh uiS'pH ctahko h hptsba(n) „a venit înaintea domniei mele jupan Neagu vistier şi a înfrăţit pe cumnaţii săi Staico şi Pârvan” ŢR, 1 VI 1526.
nbp-kTH „a pârî”: tako upe iapHK>(rt) ma(a) repa(M) „aşa a pârât Iarciul pe Goran” ŢR, 19 VII 1527.
In mod cu totul excepţional apare prepoziţia ha pentrub pe, cu rolul sintactic amintit: noMHAOBM ha cB’bTAA aaohacthp ... ttucoHte M CB'kTOMV MOHACTHpV „a miluit pe sfânta mănăstire ... ca să-i fie sfintei mănăstiri” ŢR, 30 V <1528> (DRH III, nr. 53).
III.	SUBSTANTIVE SLAVE CU GEN SCHIMBAT
între erorile frecvente ale diecilor care scriau actele, un loc aparte îl ocupă adaptarea unor substantive slave la categoria de gen pe care o au corespondentele lor româneşti. Această schimbare de gen se reflectă fie în modificarea aspectului cuvântului, ca în nm(b) „ogor” devenit masculin (faţă de v. sl. nhba), fie în acordul cu adjectivul care îl determină, de exemplu ApVra a«00 «altă parte”, în care determinantul feminin indică genul substantivului aflat numai formal în categoria masculinelor.
Din cauza regularităţii cu care se produce acest fenomen se poate spune că unele substantive, ca hh(b) „ogor”, ac(a) „parte”, îşi pierd treptat genul originar, funcţionând în textul slavon la altă categorie de gen, după cum arată exemplele următoare:
A€(a) s.m. (< v. sl. a^at») foarte des este de genul feminin, după rom.” „parte”: Tpe™ a«(a) w(t) ptfuiM „a treia parte din Ruşi (sat)” ŢR, 9 III 1484; V rtfpa >kh(a)u%’a%’h na(a) c(a)ha a*(a) „Ia Gura Jilţului peste o parte” ŢR, <IX 1498 - 31 VIII 1499>.
148
în alte documente cuvântul apare la nominativ cu desinenţa a de feminin:	€(a)na A^Ad „la Afumaţi o
parte” ŢR, 27 V 1510.
nm(b) s.m. (< v. sl. hnba) nu este folosit niciodată ca feminin, în texte fiind însoţit de numeralul masculin cahn, după modelul rom. un ogor: m A\tf e(cr) NeKtfTVpT» €ah(n) mh(b) „să-i fie la Necătură un ogor” ŢR, 30 IV 1521; amo(x) — 8Ah(n) hhbV „a dat... un ogor” ŢR, 18 IV 1525 etc..
BMNorpaţA) „vie” este folosit normal ca masculin, dar adesea este trecut în categoria femininelor: a* h(m) e(ct) Kom»M6A^ e(A)Mt(' BHNorpA(A) (Tdpd „să-i fie la Copăcel o vie bătrână” ŢR, 1 VIII 1496 (a se observa aici şi topica românească); am6 — €(a)h4 BHuorpd(A) „a dat o vie” ŢR, 24 VII 1525 etc..
nAdNHNd s.f. apare câteodată în sintagme eu determinări masculine, corespunzătoare rom. munte: cah(h) iiaahh(h) eace rAdroAe(T) ca peMSH'bAeAe „un munte ce se cheamă Gemenealele” ŢR, 10 VI 1525; 6ah(n) nAdHH(H) e(w) ce 3ob6(t) nH(c)KdH^(A) „un munte ce se cheamă Piscanul” ŢR, 18 VIII 1566.
< Mai mult, în alte situaţii nAdNHNd este articulat cu articolul enclitic -/: a* m(a\) e(cr) ... nAdHHNtf(d) bt»(c) „să-i fie ... muntele tot” ŢR, 6 VII 1526; aaaaka nAdNBNtf a«(b) „Ia Mlaca Muntelui” ŢR, 8 IX 1526. IV.
IV.	ÎMBINĂRI LEXICALE
O însemnată parte a modelelor româneşti în limba documentelor slavo-române o reprezintă „traducerile” unor îmbinări lexicale, care au echivalente de altă structură în limbile slave.
a) NUME COMUNE
u Menţionăm în primul rând câţiva termeni care exprimă gradul de rudenie, de tipul dNencetf wt A^ipep „nepot de fiică”,
149
ANencetf wt cecTptf „nepot de soră”. în slava veche pentru „nepot pe linie descendentă” există termenul bi*noyki*, iar pentru „nepot pe linie colaterală” denumirile EpATtfHAA*? epatante, GpATovfHAAii, care au rămas în limbile slave actuale într-o formă sau alta. Formaţii ca rus. tui&mrrhuk sau ucr. TiJieMiHHUK sunt relativ recente10. Sintagmele ce urmează redau modelul împrumutat din româneşte, un rol important în structura lor avându-1 funcţia sintactică a prepoziţiilor wt şi 3A, echivalente cu rom. de (de la).
ANencetf wt Ai*ipep „nepot de fiică”: H-bKiu^A h ct*c ceinobh h ... ANencewM Aivtf wt A^ipep wnp*k „Neacşul şi fiii lui ... şi nepotul lui de fiică Oprea”, ŢR, 7 IX 1485 (DRHI, nr. 195).
ANencetf wt cecTptf „nepot de fiică”: cta(n) ce cnobh um ANe(n)c€H m(ai\) w(t) cecTpw uj6pga(n) h cttiHh(a) „Stan şi fiii lui şi nepoţii lui de soră Şerban şi Stănilă” ŢR, 4 VII 1489.
ANencetf 3A cn? „nepot de fiu”: eo(p)aa(n) Ane(n)cetf ati^a^to(b) 3aTîS? „Bogdan, nepotul de fiu al lui Lăudat” ŢR, 12X11 1579.
bn^k 3A epata „nepot de frate”: a^m uiApseB h a^aa TATOA/viipoB bm^k 3a epata 6M „partea Şarbei şi a lui Tatomir, nepotul ei de frate” ŢR, 12 V <1594> (DRH XI, nr. 46).
în aceeaşi categorie intră şi exemplul EpATÎe rucTptfKH „fraţi vitregi”. Amintim că în slava veche pentru „frate vitreg” există cuvântul nACTopiiKit (nACTopiiKA), care apare şi în textele slavo-române. Preluând modelul românesc, pisarul unui document din Ţara Românească foloseşte apoziţia EpATÎ'e nACTptfKM, în care EpATÎe este redundant: ctfT EpATÎe nACTptfKH „sunt fraţi vitregi” ŢR, 20 V 1597 (DRH XI, nr. 229).
în sfârşit, semnalăm încă două îmbinări lexicale mai des folosite în textele cercetate:
10 S. Vaimberg, Consideraţii asupra tipologiei calculului lingvistic (cu aplicaţii la scrieri şi documente slavo-române), în „Analele Universităţii Bucureşti. Limbi slave” XX (1971), p. 99-100.
150
i KpdBA cic mi\6ko „vacă cu lapte”. Pentru noţiunea respectivă în limbile slave găsim construcţia constând în adjectiv + substantiv: rus. dounan Kopoea, ucr. diurna icpaea, bg. doetta ţipam etc.. în textele din Ţara Românească apare frecvent sintagma substantiv + prepoziţie + adjectiv, aidoma celei româneşti: u'k(H) emis7 vj'Ţ(c) h mr KpABC ci(c) a\a6ko „preţul
lui 400 de aspri şi pentru 3 vaci cu lapte” ŢR, 9 VI 1517; » Ktfmuue ... 3a a boaobî ^oepu h 3a Ă KpABe ci» mackom „a cumpărat-o ... pentru 4 boi buni şi pentru 4 vaci cu lapte” ŢR, 6 VI 1528 (DRH III, nr. 56).
Locuţiunea adverbială în dreptul (echivalent si; npABo) este calchiată astfel: W npAstf aakVaw(b) pi>t^(h)aV „în dreptul lacului Rătund” ŢR, 9 1 1576; a® rAe riAAAeT wr npABtfa ktiaV [ucaVaVh] „până unde cade în dreptul Căluţelului” ŢR, 29 VII 1600 (DRH XI, nr. 408). Remarcăm că în ultimul exemplu apare hibridul npAB^A articulat cu -/, ca rom. dreptul.
b) TOPONIME
încheiem cu câteva calcuri după toponime româneşti, în care se respectă topica specific românească (substantiv + adjectiv): nora k«3c(b) „Piciorul Caprei” ŢR, 4 IV <1526-1528>; noT®K jk6N6ckh „Pârâul Femeii” ŢR, V 1531 (DRH III, nr. 114); noA» AAi»(r) „Câmpulung” ŢR, VI <1594> (în textele mai vechi apare sub forma AAtronoAe) etc.
151
TOPONIME ROMÂNEŞTI ÎN SUDUL DUNĂRII*
în partea de vest a Bulgariei, în regiunea cuprinsă între râul Timoc şi oraşul Vidin, se află aproximativ 30 de localităţi cu populaţie românească, a cărei limbă a făcut obiectul unor cercetări întreprinse de noi în ultimii ani. Printre datele culese în cursul anchetelor am obţinut şi unele privitoare la modul cum îşi numesc românii locurile, în diferitele zone geografice pe care le ocupă.
Reamintm că, în funcţie de caracteristicile de relief, satele româneşti din această regiune se împart, după vechi tradiţii locale, în trei grupe: câmpeni, văleni, pădureni1. în selecţionarea materialului am ţinut seamă de acest lucru, astfel că în cele ce urmează vor fi analizate toponime din sate aparţinând fiecăreia din cele trei grupe* 1 2.
* Publicat în LR, XXVII, 3/1978.
1	Em. Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc, p. 28; Virgil Nestorescu, Stadiul actual al palatalizării labialelor în graiurile româneşti din regiunea Vidin (R. P. Bulgaria), în SCL, XXII, 1971, 1, p. 42.
2	Acestea vor fi reprezentate astfel: câmpeni - Cosovo (în pronunţia locală Cosova), Drujba (iniţial numit Molalia şi devenit o vreme Sveti Petăr), Rachitniţa (în pronunţia locală Răchinţa); văleni - Antimovo (înainte Şeu, nume întâlnit şi astăzi în vorbirea localnicilor); Florentin, Iasen (în pronunţia locală Isăn, Slanotrăn (în pronunţia locală Stanotâm); pădureni - Deleina, Periloveţ (în pronunţia locală Pirlovăţ), Rabrovo (în pronunţia locală Râbova).
152
Informaţiile noastre provin de la locuitori ai satelor respective şi adesea numele topice furnizate sunt însoţite de explicaţii. Socotim utilă menţionarea acestor încercări de lămurire a originii toponimelor, întrucât nu numai că în bună măsură ele sunt veridice, dar şi pentru că pot constitui mostre interesante de grai local, motiv pentru care, în redarea lor, vom folosi transcrierea fonetică.
în vederea unei mai bune organizări a materialului şi a evitării unor repetări, vom prezenta numele topice în ordine alfabetică.
Albotma (loc arabil-D). Numele este format din antroponimul Albotă şi sufixul -ina.
(loc arabil-Dr): „lângă Begu a ţânut vâlga, da pe sus iei i-a dat la nevasta lui şi i-a pus Ium(1 [ (= numele) ia pământu-ala Anâma, că pi w fămeia lui, pe cădână a kemât-o Anâma, Ana, Ana a kemât-o. Şi să vorbgâştie şi âstăz la Anâma”. Explicaţia propusă de vorbitor este în parte adevărată, căci numele topic este legat de un nume feminin, dar acesta este cuvântul turcesc comun hamm „doamnă” (ortoepic amâni).
Apa rece (izvor-P): „acolo ieşti ° fântână care noi ne cudim (= ne minunăm) de ga, multă apă are şi nu să mai fârşeşte nicodâtă, totaşa cură de cân^ţân io minte, multă şi rece şi vâra şi iâma”.
Balta lată (A): „baltă cu râţă sărbâtice şi cu gâşt[ sărbâtice”.
Bujoma (C): „pământ bun, puţan năvălit, da pământ drept”. Numele este întâlnit în toponimia românească veche. Oricum însă, este o formaţie slavă, provenită de Ia antroponimul Bujor* 3.
în continuare vom folosi numele acestor localităţi prescurtat, indicând în paranteză, pe lângă exemplele analizate, următoarele sigle: C, Dr, R, A, F, I, S, P, P, Rab.
3	Pentru interpretarea toponimelor în -na, vezi Gh. Bolocan, Modele derivative în toponimie, în LR, XXIV, 1975,3, p. 191-196.
153
Caraulă (loc arabil-S): „ieriâ odată postu acolo şi să zace la mesnostâua-ia (< bg. Mecnwocm. „loc”) caraulă”. â
Cărărf (loc arabil-I).
Cerâş (câmp, vale-Rab, P). Reprezintă entopicul românesc ceriş, cu r dur, sinonim cu ceret, cerăt, format de la cer „un soi de stejar” (cunoscut în aceste locuri în forma ceroi), cu sufixul colectiv -iş. în toponimia românească există un toponim identic, anume Ceriş (pădure cu cer) la Hinova, în jud. Mehedinţi (din Arhiva Dicţionarului toponimic al României).
Cetăte (loc arabil-P): „... în vreme, când a săpat lumia acolo a găsât multe căşj făcute de mult. A trăiit fodâtă lumie măi bătrână decât noi acolo”.
Corbagija (loc arabil-A): „Ium[l[ la un corbagiu”. Din bg. vopăadifcux „chiabur, om înstărit” (< tc.).
Cucâriu (C): „cam coastă aşâ iestie”. Din bg. vyicap, vyKapa „vârf pietros” (BTR, p. 951) sau „rât, vârf, movilă” (Gerov, III, p. 565). Forma este adaptată fonetic după modelul numelor de agent cu sufixul -ar/ (de exemplu skerârj„fierar”).
Cânepiştea (vale-S): „a fost pământ număi de cânepă şi-i zâce lumia cânepişte”.
Cosovăţu (loc arabil-C): „cam potrivire, nig vale, nig w dgâl”. Diminutiv românesc de la Cosovo, numele satului din care face parte acest toponim. Prin potrivire, potrivitură, loc potrivit se înţelege „pământ întins, neted, bun de muncă”.
Curăturj (loc arabil-Rab): „aşâ am pomenit şi noi, da c-o fi ştiu io?”. Sub forma Curăturili am înregistrat un toponim în comuna Deleina, de asemenea fără ecou în conştiinţa vorbitorilor. Numele este fără îndoială vechi, dat de locuitorii care cunoşteau sensul cuvântului curătură, nefolosit de cei de astăzi. Entopicul este răspândit şi ca toponim pe întregul teritoriu al limbii române la nord de Dunăre. De remarcat că românii din zona cercetată cunosc verbul a cura numai cu sensul „a curăţa” (de exemplu a cura porumbul), dar nu şi cu cel de „a tăia, a defrişa o pădure” şi, ca urmare, nici derivatul curătură.
154
Deălu Darului (deal împădurit-R). Informatorul a adăugat că astăzi acest toponim se cunoaşte şi sub forma Deâlu Rudarului.
Delniţa (pământ arabil-S). Se explică fie prin rom. delniţă, binecunoscut, fie prin bg. deJiHiiu/a „câmp mic, împărţit dintr-unul mai mare” (cf. M. Mladenov, 11 xnui.ua tic/c fini eoeop, Sofia, 1966, p. 158).
Dâsu ăl di w la Dgal şi Dosu ăl di _ la Văle (pădure-R). Reprezintă cuvântul românesc dos „pădure”, curent în zona aceasta, cunoscut şi în nordul Dunării (după datele Arhivei DTR).
Drumu Nişului (Dr): „îi zâce aşa că pi w acolo a trecut aiducu Stângă, din Niş a venit”. Despre haiducul Stângă, erou legendar al multor cântece cunoscute în aceste locuri, ne mai vorbeşte şi alt toponim (vezi mai departe).
Fântâna cu sălcă (fântână-S). în aceste sate am întâlnit fără excepţie numai forma salcă pentru salcie.
Fântâna dintre potoăâe (fântână-P): „acolo trec dooă potoâce4 s-a-dună-ntr-unu şi baş5 fântâna iestie-ntre iel[ acolo”.
Fântâna lu Câţălă (fântână-P). Caţălă este un antroponim (vezi şi La Câţălă).
Fântâna lu Marin Iâncu (loc arabil-S): „parţelă6 de pământ”.
Fântâna nouă (fântână-P): „fincă-i făcută măi Ia urmă i-a pus lumjJi nouă”.
Fântâna Popoâici (fântână-R). Fântâna a fost făcută de o femeie numită Popoaica.
Fundoăia (vale-D). Se explică fie prin fund, fie prin antroponimul Fundoaia.
Gerân (teren arabil-S): „ie măi înalt”. Din tc. geran „lut, pământ crăpat” sau bg. eepan „1. fântână; 2. loc mai jos pe lângă o apă”.
Grădinuţ (grădini cu zarzavat-A). Reprezintă diminutivul românesc al lui grădină.
4	împrumut din bg. noutoh „pârâu”.
5	împrumut din sb. bas „chiar, tocmai”.
6	împrumut din bg. napue.m „parcelă”.
155
Grăjdâreţ (loc arabil-Rab). Formaţia este, după toate probabilităţile, rezultată din rom. grăjdar, recompus cu sufixul -eţ, folosit în limba bulgară la formarea numelor de agent.
Grinduri (loc arabil-A): „o ţâricană măi deluş, măi mult năsâp”.
Gropănu lu Steajgă (izvor-Dr): „într-un potoc jos, de _ acolo lom apă”.
în Băcova (loc arabil-F): „ăl _măi nalt pământ iestţ acolo, dewacolo cânwtewuiţ vez toată Româniia; o fi lumţlţ la fun turc ceva”. Explicaţia dată de informator nu poate fi acceptată. Credem că este vorba de bg. 6aunoo „stână” (Gerov, I, p. 28).
în Băştşă (fântână-Dr): „di wce-i zâce fântână în băştţâ ... a avut turcu băştşâ acolo, a avut grădină acolo”. Toponimul se explică prin sb. basta „grădină (de zarzavat)”.
în Bostănişte (loc arabil-F): „io cred că înaiinte vreme iei mulţ bostânj a pus acolo de i-a pus lumjJi bostănişte”.
în Bugări (mahala bulgărească dispărută-R). De remarcat că toţi românii din satele cercetate spun bugâr, bugăreşte, cu omisiunea lui / din corpul fonetic al cuvântului bulgar, ceea ce corespunde pronunţiei sârbo-croate.
(în) Gol (pământ arabil-Dr): „pământu-sta a fost sărac, n-a dat bereket7, în vremuri [ alia”. în Parăginj (teren-C).
în Tătârj (Ioc arabil-R): „a fost fodâtă sat tătărăsc în vremga turcâscă, loc potrivjt”.
La Biserică (loc arabil-A): „o fi fost fo biserică piwacolo”. La Begu (vale-Dr; vezi şi Anâma): „acolo-i o vale mândră; pământu ăla l-a ţânut Aii beg turcu când a fost aiica ş-a făcut o moară acolo şi moara ie ş-acuşa acolo în pământu ăla. Şi ăia I di-acolo n-o farâmă|nic-ai noştri n-o fărâmă”. Din tc. beg „titlu 7 în ierarhia administrativă turcească, ataşat numelui celui care îl purta”.
7	Cu sensul „rod, recoltă”, ca şi tc. bereket şi bg. ăepeKem. Am întâlnit şi adjectivul bereketâs „rodnic” (în pământ bereket os).
156
La Calagiia (loc arabil-F): „ama8 di ce-i zâce la Calagiia nu putem să spunem”. Toponimul s-ar putea explica prin bg. Kajauduc/t „făurar, spoitor; ţigan” sau tc. kalayici „idem”.
La Căsă (teren arabil-C): „piggă (= pe lângă) pădure”.
La Câţălă (loc arabil-P): „aşâ-i zâce fiqcă ăl bătrân care a ţânut acolo l-a lcemât Câţălă”.
La Ceşmgâ (loc arabil-Dr): „di w la vale de sat; a fost fo ceşmgâ fodată din vreme: io, zâce, am Ioc Ia ceşmgâ şi mă duc să ar Ia ceşmgâ acolo”.
La Culme (pădure-C).
La Deălu Popi (D).
La Fundenj (loc-Rab). Locul numit astfel se află lângă satul cu populaţie românească Fundeni, cunoscut astăzi sub denumirea oficială Kaniţ (după numele istoricului austriac Kanitz). Folosirea în continuare a numelui exprimă rezistenţa firească a vorbitorilor faţă de schimbările operate pe cale administrativă în toponimie.
La Graniţă (vale-D).
La Otârj (loc arabil-F): „la otâri acolo a foz_grâniţa-ntre noi şi novesălenj9. Şi i-a pus lumjJi la otâri pintră_noi”.
La Păr (loc arabil-F): „să ved[ trgâba c-a fost fun pom mare, fun păr piwacolo”.
La Pimniţ (loc arabil-R). Locul se află în afara satului, unde aveau sătenii pivniţe cu rezerve pentru vremuri de restrişte.
la Pliop (loc arabil-F): „acolo a fost fun pliop mare şi... ai să mergem la pliop, am loc la pliop la dgal”. Forma palatalizată pliop este foarte răspândită în graiuri. Fenomenul se regăseşte şi la cuvinte ca pliumb, pliută, glionţ, făcând arie comună cu zona sudică a graiurilor olteneşti10.
La Poieni (vale-D).
* Conjuncţia ama „dar” (< bg. ama) este în general folosită în zonă.
9	Locuitorii satului bulgăresc Novoselo, numit de românii de aici Novesăl.
10	M. Sala, Du rapport entre l'evolution des appellatifs et celle des toponymes, în Contributions onomastiques, p. 93—94; Radu SL Popescu, Rostirile pl'op, pl'ut etc., în LR, XIX, 1970,3, p. 238-239.
157
La Stănoi (fantână-Dr): „avem fântână la Stănoi. Un Uom în vremşa _ ia atunc a foz _ bogat rău şi iei a zâs că io o să m-apuc mâistor şi o să fac o fântână aiic”.
La Stupină (loc arabil-r): „loc unde a fost o stupină”.
La Surda (fântână-P): „aia apă de rece ce ieşti te surzăştj. A surzât o babă şi i-a pus lumjlţ surda”. Explicaţia este plauzibilă, deşi s-ar putea ca toponimul să fie pus în legătură cu o poreclă Surda.
La Şuşăua Albă (I). De remarcat aici fonetismul românesc şuşa pentru şosea, cunoscut în sudul Olteniei, în Muntenia şi Moldova.
La Vârteăje (loc lângă Dunăre-S): „iar aşa am pomenit din bătârngâţă; c-or fi fost nu^ştiu”. Forma diftongată Vărtgâje este o relicvă în acest grai, care nu cunoaşte vechiul diftong ga (ia) în poziţia e, fenomen tipic pentru graiul pădurenilor din Calenic".
La Zărzăliu (loc arabil-F): „să ved[ trgâba că fodâtă a fost fun zărzăliu măre pi w acolo cumva”. Forma zărzăliu pentru zarzăr, provenită din bg. 3ap3a.mH, este general întrebuinţată în zonă.
Livâdia Lungă (câmp-C, D). Livădie înseamnă pe aici „teren acoperit cu iarbă, nelucrat”.
Livez (loc arabil-C): „ieriâ livez, acuma să lucră şi ieli”. Găsim acelaşi toponim şi pe teritoriul localităţii Rachitniţa, fiind vorba de „un loc cu fânşâţă”.
Luijca la ai lu Bârsan (R): „livâdie pirjgă pădure”. După cum ne relatează informatorul, există în sat cam 15 familii de-ai lu Bârsanu, de origine din Ţara Bârsei.
Malăua la ai lu Ţăreânu (mahala din sat-R). Informatorul ne precizează că în sat există 7 familii cu acest nume, întemeietorul fiind Ion Ţăreanu, supranume provenit din ţărean „venit din ţară”. 11
11	Virgil Nestorescu, Diftongul sa în graiurile românilor din regiunea Vidin (R. P. Bulgaria), în LR, XXII, 1973,2, p. 162.
158
Năsâpur/(A): „pământ mai slab”.
Omu-ăl mort (P): „din vale de potoâce. Acolo a omărât odată o famiie. A fozwnăcâz pi^oinu ăla ceva, c-o fi fost nu ştiu cum a fost atunc în vreme şi a luuât şi l-a omărât noâptia şi l-a băgat într-o cu tură acolo. Şi l-a găsât un om dupe w zece doâuăzeg_de zâlie. Şi de-atunca a rămîns acolo să-i zâcă că ie uomu al mort”.
Ostrovu (S): „îi zâce ostrovu că ieşti gorâ12 13 pe mărginea Dunări”.
Pminili (D): „locuri cu văi”.
Peretu (D): „iar_aşâ locuri de lucrare”.
Periş (C, D, Rab), Informatorul din Rabrovo adaugă: „a fost peri, cine ştiie, nu ştiie nima”.
Pin Ţăreni (mahala-F). Pentru explicaţie vezi mai sus Malaua la ai lu Ţărgănu.
Poduleţ (C): „potrivire, merge la dşal”.
Pogoane (A).
Potâcu băbi StânB (vale-D).
Sâdina (loc arabil-D). Toponimul are la bază fie bg. caditHa „grădină cu răsaduri, plantaţie; păşune”, fie rom. sadină „nume de plantă; loc sterp, nelucrat; pepinieră” (după Arhiva DTR)'3.
Sălişte (C, E, Rab). în primele sate numele este dat unui loc „potrivit”. Pentru cel din Rabrovo, informatorul adaugă că acolo se află rămăşiţele unui sat vechi pe lângă apă.
(în) Sărăcii (loc sărac-C, R).
Stupina (loc arabil-R, S). Informatorul din Slanotrăn: „au avut fodâtă moşi noşti stup}”.
Surupa (loc-P): „pişti f° triizeg de ai (= în urmă cu 30 de ani) de vale de sat a fos _tot potrivire. Ama s-a făcut acolo ce s-a făcut şi s-a surupât pământu în jos la cinsprece duâuăzegwde metre ş-acolo îi zăcem surupa că s-a surupât”. Forma
12	Din bg. «*o/x* „pădure”.
13	Vezi şi Iordan, Top. rom., p. 27.
159
nesincopată surupa este des întâlnită în limba română, în special în Oltenia. Ca entopic, surupă „ridicătură de pământ surpat”, se găseşte în Maramureş (Satu-Mare), iar ca toponim, în forma Surupa albă (prăpastie pe teren nisipos), în comuna Livezi (fostă Broscari) din jud. Mehedinţi (din Arhiva DTR).
Teiiş (loc cu tei-D).
Ţarina (loc arabil-R): „pământ bogât, potrivire”.
Ţelină (pământ arabil-A): „pirjgă sat firjcă pământu-i măi ţâpăn”.
Uniia Âlbă, Uniia Lwjgă, Uniia Strâmbă, Uniia lu Pandiia, Uniia lu Turiţă, Uniia Negovâniţului (văi-I). în ultimul toponim este amintit satul Negovanovţi, cu populaţie românească, pronunţat de localnici Negovăniţ. Toate numele topice incluse în această serie au la bază entopicul uniie, cu o largă circulaţie în graiurile de la nordul Dunării (hunie sau linie). în Arhiva DTR sunt notate numeroase exemple, culese din cele mai variate regiuni ale ţării: hunie „drum îngust; vale; coastă care se prăvăleşte; drum îngust pe marginea unei prăpăstii” (judeţele Vâlcea, Gorj, Mehedinţi, Prahova, Hunedoara, Covasna, Braşov, Olt, Ilfov, Tulcea, Constanţa, Satu-Mare); varianta unie este cunoscută în Oltenia (jud. Mehedinţi, Dolj).
Şi în bulgară există cuvântul, sub formele tţryHua, xynuft, dar numai regional, cu sens apropiat de cel românesc, anume „uliţă strâmtă” (cf., de exemplu, M. Mladenov, rmo pbm Ha HmoCejo, BuduHCKo, Sofia, 1969, p. 293).
Vezurm{l{ (loc arabil-R): „ieriâu pi w acolo vezurj”. Cuvântul vezurină, notat în alte puncte vdezurină, vdiezuiină, are sensul de „loc unde se adăpostesc animalele pădurii”. Dicţionarele nu înregistrează acest cuvânt în afara lui vizuină. Din nou Arhiva DTR ne pune la dispoziţie un corespondent identic în graiurile olteneşti: vizurină „gaură în care se adăpostesc animalele” (Floreşti - Mehedinţi) sau viezurină „idem” (Melineşti, Ploştiţa - Dolj, Butoieşti, Gârla Mare -Mehedinţi). Sinonim cu vizuină şi alături de acesta, cuvântul
160
este cunoscut şi în Banat (jud. Caraş-Severin)14, unde îl găsim şi în toponimie: Cracu Vizurin, Dealu Vizurinii, Vizuriniu Mare, Vizurinil5.
Vârcâne (vale-D). Toponimul are la bază termenul geografic popular vârcan „loc adânc în albia unui râu; loc adânc” (Budeşti, jud. Mehedinţi) sau „scobitură în pământ, un Ioc accidentat, vale adâncă” (Vârtop, Bechet, jud. Dolj; Videle, jud. Teleorman), după cum rezultă din fişierul Arhivei DTR.
Zafet (loc la marginea satului-P): „pitjgă sat, acolo unde-n vreme lumia ai noştri a făcut zafeturjJi cu lăutari, cu cântece, cu muzică, tobţlţ bat”.
Zapisc (P): „ieşti într-un loc un liemn mări. Acolo din vreme la praznicele marj iasă toţ din sat cu mâi]care şi bere şi vine popa şi ceteşte. Atunca aşa a fost. Acolo-i zapisc. Ala liemn ai noştri ăi bătrânj îrjcă nu putgâu să-l taie să ia liemni din iei că spun că dumnezeu ved[ şi trăzneşte în casă, dacă ia liemne şi arde din iei. Şi ăla liemn stă acolo”. Forma toponimului este curioasă şi greu de explicat prin ceva similar în limba română. S-ar părea că ne aflăm în faţa unei formaţii hibride rezultate din bg. 3a „la”, şi rom. pisc.
Zgezuimă (loc în câmp-S): „îi zâce aşa c-a fozwzgezuiin[ de vulpii”. Sub raportul palatalizării labialelor, graiurile nu sunt unitare; graiul din Slanotrăn, de unde avem acest exemplu, face parte din aria palatalizantă, în care v + ie are mai multe realizări: vgerme, zgezure, zger, gespărj.
*
Din cele de mai sus pot fi trase câteva concluzii privitoare la caracterul şi structura toponimiei existente în zona cercetată, cu toate insuficienţele pe care recunoaştem că le are o adunare
14	Octavian Răuţ şi Vasiie Ioniţă, Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976, p. 66.
15	Atestarea acestui cuvânt, verigă preţioasă în lanţul etimologic viezure-viezurină-viezuină (vizuină), risipeşte orice nedumerire cu privire la formarea lui vizuină, pentru care nu se mai potriveşte vechea soluţie păstrată încă în lucrările noastre lexicografice (cf. DEX, unde se trimite la viezure).
161
de date în limitele unei anchete generale, fără un chestionar toponimic special.
în marea lor majoritate, toponimele înregistrate sunt româneşti atât în ce priveşte originea elementelor care le compun, cât şi în ce priveşte structura lor de organizare. Ne referim întâi la mijloacele lexicale care stau la baza formării lor, entopice cunoscute limbii române comune: baltă, cărare, ceriş, cănepişte, curătură, deal, bostănişte, culme, dos, drum, fântână, grind, gropan, luncă, periş, teiş, stupină, surupă, ţarină, viezurină, vârcan.
După cum se poate uşor observa, un loc restrâns îl ocupă, în materialul furnizat de subiectele anchetate, toponimele de altă origine, turcă sau bulgară. Faptul este semnificativ în cazul unei populaţii minoritare şi îl explicăm prin aceea că localităţile cu români din această zonă sunt concentrate una lângă alta, comunicarea dintre vorbitori fiind permanentă pe o întindere ale cărei denumiri nu aveau şi probabil nu vor avea motiv să le schimbe.
în al doilea rând, avem în vedere procedeele de formare a toponimelor, identice cu cele pe larg folosite în toponimia românească dincoace de Dunăre:
a)	substantiv + adjectiv: Balta Lată, Apa Rece, Fântâna Nouă, Livada Lungă etc..
b)	substantiv + substantiv în genitiv: Dealul Darului, Fântâna lu Caţălă, Fântâna Popoaicii, Gropanu lu Stângă, Uni ia Negovaniţului, Uniia lu Turiţă etc..
c)	prepoziţie + substantiv: în Băştea, în Bostănişte, în Gol, în Parăgini, La Biserică, La Begu, La Stupina etc.
d)	toponime compuse din mai multe elemente: Dosu ăl de la Deal, Dosu ăl de la Vale, Lunca la ai lu Bârsan etc.
Elementele de toponimie analizate confirmă încă o dată că, în mare parte, graiurile din această zonă se înscriu în aria graiurilor olteneşti.
162
NUME ROMÂNEŞTI DE LOCURI ÎN BULGARIA*
în cele ce urmează, vom încerca să prezentăm unele fapte de toponimie din sate cu populaţie românească din Valea Timocului, situate în nord-vestul Bulgariei, în care autorul a întreprins ani la rând cercetări dialectale, incluzând în chestionarul folosit şi întrebări privind numele de locuri din zonă. Analiza este de fapt o completare la un articol mai vechi consacrat aceloraşi probleme, dar dispunând de date noi, însoţite de informaţii şi explicaţii obţinute de la persoanele anchetate* 1.
în reţeaua de localităţi cercetate, numele de locuri (ape mici, izvoare, locuri arabile, păduri, văi, drumuri etc.) sunt româneşti, în cea mai mare parte, datorită faptului că locuitorii sunt vorbitori nativi de limbă română şi le-au folosit şi Ie folosesc nestingherit de multă vreme. Aceste denumiri au la bază, de regulă, termeni geografici regionali caracteristici acestor graiuri sau antroponime uşor de recunoscut, structura lor purtând amprenta tipurilor curente de formaţii toponimice româneşti. Există între ele şi nume obscure, păstrate de la o generaţie la alta, pe care sătenii de astăzi nu şi le pot explica, după cum şi unele care reprezintă entopice româneşti clare, dar sunt necunoscute în stadiul actual de către vorbitori.
'Publicat în SCO, II, 1, 1996.
1 Cf. Virgil Nestorescu, Toponime româneşti in sudul Dunării, în LR (XXVII), 1978, nr. 3,p. 275-279.
163
Explicaţiile asupra originii şi naturii toponimelor ne-au fost furnizate în majoritatea cazurilor de către subiecţii respectivi şi de aceea le notăm în vorbirea lor autentică, oferind pe această cale celor interesaţi câteva mici mostre de graiuri timocene locale.
Precizăm că românii din această parte a Bulgariei îşi spun între ei câmpeni, văleni, pădureni, denumiri cu veche tradiţie, care se explică prin caracteristicile geografice ale satelor respective. Aceste trei grupe sunt totodată şi expresia unor trăsături lingvistice proprii, mai ales sub raport fonetic2.
Am ales pentru prezentarea noastră organizarea alfabetică a materialului, indicând după fiecare nume topic între paranteze sigla localităţii corespunzătoare3.
ALBOTINA (D), numele unui loc unde se află ruinele unei vechi mănăstiri în stâncă. Potrivit legendei, este legat de numele unui preot care se chema Albotin.
Este clar că Albotin derivă din Albotă + suf. -in, la rândul lui format din Alb(u) + suf. -otă. Nu este cunoscut în izvoarele istorice consultate de care dispunem, dar este atestat în antroponimia contemporană4.
BABA STÂNCA (V), pădure: „număi un fel de lemn acolo creşte gârniţă, tufân”.
BAŞT1Â (Cap), loc la marginea satului, unde sunt grădini de zarzavat. Numele reprezintă o toponimizare a apelativului baştiă „grădină de zarzavat” (< sb. basta; cf. tc. bahqd), cunoscut pe toată aria.
BÂTINA (C), loc arabil despre care subiectul nu ne-a spus nimic mai mult. Probabil că derivă de la un antroponim, pe care nu l-am putut însă identifica.
2	Cf. Virgil Nestorescu, Stadiul actual al palatalizării labialelor în graiurile româneşti din regiunea Vidin (R. P. Bulgaria), în SCL (XXII), 1971, nr. 1, p. 42.
3	Vom da în continuare, în paranteze, după numele topic înregistrat, următoarele sigle ale satelor anchetate: B (Boriloveţ), C (Caniţ), Cal (Calenic), Cap (Capitanovţi), V (Vârf).
4	Cf. Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983, p. 24.
164
CERÂŞ (C), numele unui Ioc pe care subiectul îl defineşte astfel: „deal puţană potrivire, ieste, da ieste şi mâluri”.
CETÂTE (V), loc unde se păstrează unele ruine, despre care aflăm: „ieste, poartă lumţli la castel din vremea românilor”.
CIUCIUMIIA (V), Ioc pe câmp. Subiectului, ştiutor de carte, presupune că „ieste iar lume bulgăresc. Ăştia sânt, să găsăsc înăilnte până n-a venit turcu n-a putut să şkimbe lumjJi ăştia, le-a lăsât aşâ şi aşâ a rămâns”.
CIUTURAŞU (C), loc arabil. Este greu de precizat de la ce temă provine antroponimul care stă la baza toponimului respectiv: pe de o parte de la ceteră, dar apelativul nu este cunoscut prin aceste sate, sau, pe de altă parte, de la ciutură. A doua posibilitate ar putea fi luată în considerare, fiind cunoscute formaţii similare în care sufixul -ar este concurat de sufixul -aş, ambele cu funcţie de agent.
COŞÂRUŢ (V), o parte din pădure, unde „creşte lemne de fag, alia sunt acolo lemne”. Singura explicaţie pe care o putem propune: cf. bg. kosarec (dim, de la kosar „coşar”).
COT (C), loc pentru păşunat, cum ne spune subiectul: „ie iar coâstă, n-a putut să să lucre. Acuma ie lăsât de pâsişte”. Aşa cum reiese din înfăţişarea locului, denumirea este legată de sensul „întorsătură, cotitură a unei văi” pe care îl are entopicul arhicunoscut cot.
COTIGA (Cal), loc arabil fertil: „acolo ie pământul bun, măi ţâpăn, pământul ie potrivă, âma ieste puţân vâle”. Nu am obţinut nicio explicaţie privitoare la acest nume şi nici noi nu putem să propunem vreuna, căci pare sigur că nu poate fi legată de apelativul cotigă.
CURĂTUREA (Cal): „a fost pământu cam năsâpos aşâ, nu baş a fost roditorj”. Desigur este vorba de curătură, dar trebuie remarcat că vorbitorii de astăzi din partea locului nu cunosc acest apelativ. De aceea nu este de mirare faptul că subiectul nu ne-a putut explica numele topic, spunând doar că „aşâ l-am pomenit”.
165
DRAC IN A LU BUDUCĂ (V), loc arabil: „să vede că acolo ierâ un lemn de drâcină. Am avut şi alte locurj dupe fo câteva lemne sămnătoâre-n câmp”.
FĂGET (Cal), loc unde au fost cândva mulţi fagi, cultivat acum cu viţă de vie: „Vii avem pirjgă sat în mesnostâ Făget, care sânt muldwbune şi fac strugurj mult frumoşj”.
FÂNTÂNA TÂRTI (Cap), Ioc legat de numele unei femei: „Fântână la mărginea satului, care a fost o babă acolo Târta”.
GÂURA LU STÂNGĂ (C), un loc unde era o ascunzătoare a haiducului Stângă, vestit în toată Valea Timocului: „ie o groapă a Iu Stângă, ie un loc în d§al unde să băga iei în vreme”.
GLĂMIA (V), loc în câmp, bun de lucru. Interesantă este explicaţia dată de informator: „Glămiia în limba bulgară a bătrână să spune la dgal de năsâp, sărac. Şi t6mna aşâ ieste şi acolo”.
Cuvântul comun este cunoscut şi în graiurile dacoromâne de la nordul Dunării sub forma glămeie5 cu sensul „movilă mare pe câmp, măgură, gorgan” sau glămie „deluşor rotund6”.
IN DOS (V), pădure; numele topice rezultate din apelativul dos se întâlnesc şi în alte sate din zonapădurenilor.
ÎN NICULÎCEA (V), parcelă dintr-o pădure, fostă proprietate a unui locuitor cu numele Niculicea, pe care subiectul o descrie astfel: „Acolo sânt lemne de cârpin, lemne de jugâstru, lemne de sfiniâc, lemne de lucoi, lemne de frâsân, lemne de alun, tii7.
ÎN VII (Cap), loc arabil: „A fost acolo viilţ Ia ai noştri, la căpitănăceni noştri, a fozwviil[ acolo. Acuşa viilţ sânt răspândite pe dşâlurj”.
5	Cf. Rodica Sufleţel Moroianu, Fapte morfologice, fonetice şi lexicale dialectale în toponimia bănăţeană, în „Lucrările celui de al V-lea Simpozion naţional de dialectologie”, voi. II, Craiova, p. 477,487.
6	Cf. Pajură, Lexicon.
1 în tii (= tei) avem de-a face cu un fonetism caracteristic acestor graiuri, prezent pe arii largi şi în Oltenia, anume închiderea lui e la i chiar şi atunci când este sub accent: ii (ei), vrii (= vrei), bordli (= bordei) etc.
166
LA BEUCA (C), pădure. Cuvântul comun beucâ nu mai circulă în grai. In schimb, pe teritoriul României sunt numeroase toponime legate de acest entopic, în special în aria de sud (Muntenia şi Oltenia)8.
LA CETATE (C), un loc care păstrează amintirea unei vechi cetăţi dispărute, despre care locuitorii nu mai ştiu nimic: „Acolo ie balcân”.
LA DUD (V), un loc pe o culme unde se găsesc doi duzi. Subiectul ne-a oferit o frumoasă explicaţie suplimentară, referitoare într-o măsură şi Ia istoria satului Vârf: „Pă locu unde a fost întâi şi-ntâi sâtu să lumeşte âstăz La dud. Ieste doi duj acolo şi ieste o piatră pusă acolo de-ăi bătrâni, încă de aturjc, de când a făcut sâtu. Nu sâmănă lumjJi vârf la locu unde ieste aşezat sâtu. Di ce? Locu ie potrivit. Da noi spunem şi lumga toată ne spune la Vârf. Vârf trebuie să fiie fun dgal mare, da nu ieste aşa.
Când s-a-ntâlnit, s-a fost întâlnit cu lume din alţi satb iei a spus, îi întrgâbă:
-	De unde sânteţ?
Oâmjni noştri, iei a fost spunând:
-	Noi sântem de acolo de la Dud, la vârf.
Acolo ieste o culme aşa, ca când ieste vârf acolo poartă lumili Vârf\
LA FÂNTÂNA CU POMI (Cap): „Iar un mesnost. Să zâce aşa că acolo avem o fântână şi sânt nişte mălinj marj care sunt puşi din vreme, groşi. Şi de âia să zâce Fântâna cupomf.
LA GÂRŢ (C), drumul spre Gârţ, numele dat de românii timoceni oraşului Grădeţ.
LA MĂGURĂ (Cap): „Ie spre Smârdân. I să zace aşâ că firjcă ieste o măgură care îgcă de mult ie aşâ”.
LA OLĂRII (C), loc în câmp, unde este de presupus că se găsea un pământ bun pentru olărit şi că acolo se făceau oale; (cf. olărie „atelierul sau prăvălia olarului” (DLR).
8	Cf. DTRO, voi. I.
167
LA OTAVĂ (C), loc de câmp. Desigur este legat de apelativul otavă, cunoscut în zonă cu acelaşi sens ca în graiurile dacoromâneşti, anume „iarbă care creşte după fânul cosit sau locul pe care creşte această iarbă”.
LA PERIŞ (C), loc unde cândva au crescut peri, dar care acum, după cum ne spune subiectul, „ie mai mult potrivire, da ie şi mal şi ie bun de lucrare”. Toponimul Periş mai apare şi în alte localităţi.
LA SFÂRÂIŢI (C), loc care, în credinţa localnicilor, ar fi numele unui sat dispărut: „Acolo a fost iar sat din vreme”.
LIVEZÂLI (Cap), pământ neroditor: „Nişte pământ cu smolniţă. A fost livez măi multe şi de ăia gândesc a rămas şi lumjji”.
NĂSÂPIŞTE (V), loc necultivat: „Ierâ năsâpurţ şi năsâpişte aşa, în faţa soâreluj. Acolo ierâ a măi bună viţe”.
OBÂRŞIA (B), loc arabil, descris astfel: „Loc mestecat, ie şi potrivă şi coastă”.
OTÂR (Cap): „Spre otâru Negovâniţului9, îi zâcem că fiqcă acolo grăniceşte raionu nostru cu o fântână”.
Căderea lui h la iniţială de cuvânt sau de silabă este un fenomen fonetic general în graiurile timocenilor: ăide, aiduc, ăine, uniie, paăr etc..
PÂNDĂRIE (Cap), loc la marginea satului: „Ie spre Kirimbeg10. Acolo ie făcută din vreme o casă care pândâri a fos_ trăiind acolo şi iarna şi vâra, de a păzât pământu. Şi la ăia i să zâce Pândăriie\ câsa âsta ieste pentru de pândârj”.
Cuvântul comun pândărie pare să fie o creaţie locală, căci lucrările noastre lexicografice nu îl înregistrează.
9	Pronunţarea satului Negovanovţi proprie timocenilor, diferită de cea „oficială”. în mod asemănător, satul Capitanovţi este numit de ei Căpitanuţ, de multă vreme.
10	Numele vechi al satului de astăzi Pocraina, care se mai aude incă la vorbitorii în vârstă.
168
POTGCU LU MOGOI (Ca), vale aparţinând unui sătean cu numele Mogoi, unde s-a aflat cândva un pârâu sau un izvor. Cuvântul potoc, cu întrebuinţare generală, a înlocuit în vorbirea timocenilor din Bulgaria rom .pârâu".
RĂSPUNTECE (B), loc împădurit: „Ie o ţâră coâstă şi o ţâra cam potrivă”. Numele topic vine de Ia apelativul răspântec (răspăntece) necunoscut acum în graiul din Boriloveţ, dar care se găseşte, ca variantă a lui răspântie, în Oltenia nordică (cf. DLR).
ŞIROCA (V): „Ie câmp în otâr cu Novesăl şi Ganzova”11 12. Numele se explică prin bg. sirok „larg, întins”.
ŞIŞNICEÂNU (C), loc puţin cultivat: „Acolo a fost funu care l-a ţânut şi de acolo a dobândit lumjjţ Şişnicânu. Acolo ie cam coâstă, a fost şi cam pietriş”.
TĂTĂRIMEA (V), loc departe de sat: „Acolo să vede c-a fost un sat de tătari în vreme”.
VALEA ADÂNCĂ (V): „Ie pi'ijgă Şiroca, a măi mare vale ieste-n câmpu nostru. Nu ieste câmp potrivit, iei ieste deâlurj-văi, deâluri-văi”.
VÂLEA TURCULUI (V): „Ieste iar lume din vreme, de la fun turc care a ţânut-o”.
VDEZURINI (V), loc în câmp, unde au fost vizuini de vulpi. Apelativul vdezurină, forma depalatalizată a lui vizuină, se întâlneşte şi în alte sate (cu preponderenţă la pădureni). Cu acelaşi sens, dar cu forme diferite, în funcţie de tratamentul labialelor, el este folosit pe întreaga arie cercetată: vizurină (cu labiala intactă) sau zgezuină (cu labiala palatalizată).
ULMU LU BÂRBU (V), loc arabil în câmpia satului, unde a fost de mult un ulm.
ZĂFET (C): „Acolo duminica-n vreme, când io ţân minte c-am foz_,mic, fâcâm zăfetu acolo. Şi ieşiâm acolo cu ingâsălj ai
11	Cf. V. Nestorescu, Termeni entopici în graiurile româneşti din reg. Vidin (R. P. Bulgaria), în SCL (XXXV), 1984,nr. 3, p. 227.
12	Novesăl şi Gârtzova sunt rostirile locale ale satelor Novo Selo (cu bulgari) şi Gămzovo (cu români), situate în regiunea Vidin.
169
bătrânj toţi şi rudţli care a vjni't din âltjJi sâtţ şi din aia a dobândit mesnostâua asta lum[l[ Zafet”.
Această sărbătoare ţărănească aminteşte de nedeile noastre, căci, după cum se poate vedea, zăfet nu este sinonim cu dr. zaiafet „chef, chiolhan”, ci se referă la o petrecere în mediul ţărănesc, la iarbă verde, cu ocazia unor sărbători (religioase).
Toponimul Zafet apare şi la Periloveţ, sat făcând parte tot din zona pădurenilor, dar la care am obţinut o explicaţie mai adecvată: „Loc piţjgă sat, acolo-n vreme lumşa, ai noştri a făcut zafeturjjţ cu lăutari, cu cântece, cu muzică, tobjjţ bat”.
ZĂRJA (C): „Avem iar aiica mesnostâua în cătră Sfeti Petăr13. Acolo ie pământu slab, năsâpos. Zăriia nu pot să spun de unde vine, aşâ am pom[nit”.
Câteva concluzii se impun la sfârşitul acestei succinte cercetări privind numele topice din unele sate aparţinând zonei cercetate.
Cea mai mare parţe a denumirilor sunt româneşti prin cele două trăsături de bază: originea elementelor care le compun şi modul de organizare. Sunt relativ puţine cele care reprezintă împrumuturi sau nu îşi pot găsi o explicaţie satisfăcătoare.
Privitor la procedeele de formare remarcăm că sunt identice cu cele folosite în toponimia minoră de pe teritoriul de la nord de Dunăre.
GLOSAR
b a 1 c a n s.m. „munte; deal înalt” (< bg. balkan). b a ş adv. „chiar; prea” (< sb. bas).
b a ş t i a s.f. „grădină de zarzavat” (< sb. basta; cf. tc. bahQa). căpitănăcean s.m. „locuitor al satului Capitanovţi (Căpitanuţ în pronunţarea timocenilor)”. c e r â ş s.n. „loc unde cresc ceri; ceret”.
13	Veche denumire a satului de astăzi Drujba, care a mai purtat şi numele de Molalia.
170
d r a c i n ă s.f. „dracilă, (reg.) dracină (Berberis vulgaris)”. f u n pron. nehot. „vreun”.
grăniceşte vb. „se întâlneşte, se află la graniţă”, în (din) vreme Ioc adv. „demult; înainte vreme”, lemn s.n. „arbore, copac”.
I u c i o i s.m. „luciu (Pinus silvestris)”. lume s.n. „nume”, lumi vb. „a numi”.
m e s n o s t s.m. (sau mesnosta s.f.) „loc” (< bg. mestnoct).
p a s i ş t e s.f. „păşune; izlaz” (< bg. pasiste).
pentru de prep. comp. „pentru” (calc după bg. za radi).
p i n g ă prep. comp. „pe lângă”.
p o t o c s.n. „pârâu; izvor” (< bg. potok).
potrivă s.f. „loc neted, întins, neaccidentat”.
potrivire s.f. cf. potrivă.
potrivit, -ă adj. „neted, întins, drept (despre locuri)”, raion s.n. „ţinut” (< bg. rajon). s f i n i a c s.m. „sfineac (Carpinus orientalis)”. s m o 1 n i ţă s.f. „sol argilos” (cf. dr. smolnifă, bg. smolnica).
NUME DE SATE ROMÂNEŞTI DIN SUDUL DUNĂRII*
într-un articol consacrat graiurilor româneşti din regiunea Vidin (Bulgaria) am analizat unele nume de locuri folosite de vorbitorii de limbă română din satele anchetate situate în Valea Timocului1. Prezentarea acestor nume ţinând în special de toponimia minoră ne-a prilejuit constatarea că marea lor majoritate sunt româneşti atât în ce priveşte originea elementelor care le compun, cât şi în ce priveşte modul de formare. Nu au fost luate atunci în discuţie numele şi istoria satelor respective şi nici modificările ce au intervenit în denumirea lor în decursul timpului. De acest subiect ne vom ocupa în cele ce urmează, sprijinindu-ne pe datele înregistrate în anchetele efectuate ani la rând şi pe unele informaţii de natură istorică şi cartografică încă nefolosite.
Avem în vedere localităţile cu populaţie românească situate compact în jurul oraşului-port Vidin, care alcătuiesc un grup dialectal cu trăsături aparte, strâns legate pe plan lingvistic de graiurile dacoromâne din sudul Olteniei. Primele cercetări ale acestei zone aparţin lui G. Weigand, care a inclus printre punctele anchetate pentru alcătuirea atlasului său şi trei localităţi din sudul Dunării, anume Bregovo, Vârf şi Florentin* 1 2. Mult mai
* Publicat în SCL XLIV, 3/1993.
1	Virgil Nestorescu, Toponime româneşti in sudul Dunării, în LR, XXVII, 1978, 3, p. 279-285.
2	G. Weigand, Linguistischer Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909.
172
târziu, în ALR I este cercetat graiul din Bregovo, iar în ALR II apar o serie de răspunsuri la anchetele făcute în Sveti Petăr (Molalia), devenită astăzi Drujba. Unele fapte de fonetică provenite din aceste cercetări au fost fructificate de D. Macrea, în Probleme de fonetică, Bucureşti, 1955. O menţiune aparte merită cunoscuta lucrare a lui Em. Bucuţa, o valoroasă monografie consacrată acestor unităţi dialectale3. Cercetare amănunţită a întregii reţele de localităţi cu populaţie românească din zona Vidinului a fost posibilă începând din anul 1969. Astfel, până în anul 1975 au fost întreprinse de noi în mod sistematic anchete dialectale în următoarele 28 de localităţi (între paranteze sunt date denumirile vechi, încă active în bună parte, sau purtând semnele specifice pronunţării lor de către români): Antimovo (Şeu), Balei (Bălii), Boriloveţ (Boroivăţ), Bregovo (Bregova), Calenic (Călinic), Caniţ (Fundeni), Capitanovţi (Căpitanuţ), Cosovo (Cosova), Coşava, Cudelin (Racoviţa), Cutovo (Cutova), Deleina (Dilina), Doini Boşneac (Boşneacu din Vale), Drujba (Molalia sau Sveti Petăr), Florentin, Gămzovo (Gânzova), Gomotarţi (Gumătarţ), Iasen (Isăn), Maior Uzunovo (Alvagii), Negovanovţi (Negovaniţ), Periloveţ (Perlovăţ), Pocraina (Chirimbeg), Rabrovo (Rabova), Rachitniţa (Răchinţa), Slanotrăn (Stanotâm), Tianovţi (Tianuţ), Topoloveţ (Goren Boşneac, numit de români Boşneacu din Deal), Vrăv (Vârf).
Până nu de mult, despre istoria acestor aşezări cu români, numiţi în istoriografia bulgară „vlahi”, nu existau date certe. Au fost emise diferite păreri care stabilesc ca dată aproximativă a populării acestei zone sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea4. în unele sate tradiţiile orale dovedesc
3	Em. Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc.
4	Em. Bucuţa, op. cit., p. 17; St. Romanski, Românii dintre Timoc şi Vidin, studiu reprodus în culegerea de izvoare îngrijită de C. Constante şi A. Golopenţia, Românii din Timoc, I - III, Bucureşti, 1943-1944, care presupune că „regiunea dintre Timoc şi Morava, precum şi a Vidinului, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea ... ajunge loc de aşezare şi împământenire pentru locuitorii de prin satele din împrejurimi” (p. 224); E. Petrovici, Românii din Serbia occidentală, în DRXI, 1936-1938, p. 229.
173
faptul că strămoşii locuitorilor acestora au venit „din ţară”, iar în altele că „aşa au pomenit din moşi”. în linii mari, acestea servesc doar Ia stabilirea cu aproximaţie a mai multor valuri de emigraţie.
în realitate lucrurile sunt mai complicate, întrucât unele fapte de toponimie, de istorie şi de cartografie pe care Ie vom analiza mai jos fac posibilă o fixare în timp mai veche a acestor aşezări.
înainte de toate socotim util să ne oprim asupra numelui oraşului Vidin, de care viaţa acestei populaţii este legată de multă vreme, mai exact asupra numelui pe care îl poartă el în vorbirea curentă a românilor. De regulă, el se rosteşte Dii, articulat Diiul. Acest fapt a fost remarcat de Em. Bucuţa, care spune: „Sătenii zic toţi Vidinului Dii. E chemarea Iui bătrână şi din hrisoave, iar alţii decât ei nu o cunosc. Forma veche bulgară era £»%4////&, ungurească Bodori, românească Diu. Weigand îşi aduce aminte şi de o formă, auzită Ia Luche în Serbia, Dzii, şi dă ca formă a Românilor vidineni Vdiie, din Pi5ov grecească (Bulgarii accentuează Vidin). Ce-a auzit profesorul de la Lipsea în Serbia e însuşi numele, singurul dat Vidinului de toţi românii, numai că e înmuiat bănăţeneşte5”.
Ceea ce afirmă Em. Bucuţa cu privire la vechimea numelui Dii „din hrisoave” este dovedit de numeroase acte de cancelarie din Ţara Românească scrise fie în slavonă, fie în româneşte, în care Dii apare consecvent pentru Vidin, redând fireşte o pronunţare proprie românilor trăitori pe acele meleaguri. Prima atestare a numelui datează de la începutul secolului al XVI-lea, într-un derivat adjectival slavon: nmiicT rocnoACTBO mm ... bam bam6iuom ot ahnckom^ epoA^ „Scrie domniia mea ... vouă vameşilor de la Vadul Diiului”, Ţara Românească, 7 IV <1533-1534> (DRH, B, III, nr. 152).
în forma Diiu apare în alt document, în următorul context toponimic: bama na BpoA ha ahmio „Vama de la Vadul Diiului”,
5	Em. Bucuţa, op. cit., p. 7.
174
Ţara Românească, 18 IX <1537> (DRH, B, III, nr. 168). în această formă se întâlneşte frecvent în tot cursul secolului al XVI-lea în actele slavo-române scrise în cancelariile Ţării Româneşti.
în secolul următor, documentele scrise în româneşte consemnează de multe ori toponime ca Drumul Diiului şi Vadul Diiului. Cităm doar două izvoare:	ap^mSs'a ahioa^h sau npe
ApVWrt ahioaVm ŢR, 22 IX 1678; a^ atintii baa^a ahioaVh ŢR,
101 1678.
Numele Dii continuă să fie folosit şi astăzi de către vorbitorii de limbă română din Valea Timocului, dar şi în graiurile din sudul Olteniei, fără a mai vorbi de producţiile folclorice. Din Dii a derivat substantivul diian „locuitor al Diiului”, pe care l-am ajzit aiurea. Un fenomen interesant notat r'4' de Em. Bucuţa se referă la transferul numelui Dii în sfera numelor comune6. EI citează doi vorbitori care pentru pl. oraşe întrebuinţează cuvântul diuri, menţionând că „Aceste diuri nu sunt alta, precum uşor se simte, decât un plural al numelui românesc şi el ca formă de plural al Vidinului, Dii, schimbat din substantiv propriu în comun”.
Trecând acum la numele de sate amintite mai sus, vom examina modul cum sunt ele reflectate în diferite izvoare care privesc oraşul Vidin şi zona înconjurătoare.
Informaţii cu totul noi şi demne de încredere privitoare la zona Vidinului au fost scoase la iveală într-o lucrare relativ recentă care foloseşte vechi manuscrise turceşti aflate în arhivele din Istanbul şi Ankara7. După ce descrie împrejurările care au dus la formarea districtului Vidin sau a aşa-zisului „sangeac al Vidinului” (o subdiviziune teritorială a unui paşalâc), după bătălia de la Nicopole, şi care au hotărât soarta * 1
6 Ibidem, p. 19.
1 DuSanka Bojanic-Lukac, Budim u euduHoamm caudvcaic npe3 15-16 eer. /loKy.ueHnut om apxueume na IJapmpad u Amcapa,
Sofia, 1975.
175
pământurilor bulgăreşti, autoarea se ocupă de istoria acestei regiuni de graniţă, de unde turcii săvârşeau adesea atacuri asupra Ţării Româneşti, Moldovei, Ungariei şi Serbiei. Având o administraţie foarte bine pusă la punct, ocupanţii turci au întreprins o organizare teritorială în detaliu a Vidinului şi a împrejurimilor sale din Serbia şi Bulgaria încă din timpul lui Mohamed Cuceritorul. Numeroase acte care vorbesc despre sangeacul Vidinului sunt grupate în două registre: unul întocmit în anii 1454-1455 şi altul în jurul anului 1560.
Ambele culegeri de acte reprezintă un important izvor istoric şi statistic, conţinând informaţii referitoare la legile care guvernau acest vechi ţinut, date despre localităţile ce se aflau încă de atunci în Serbia nord-estică şi Bulgaria de nord-vest, indicaţii asupra celor care deţineau funcţii de administratori locali.
Primul dintre aceste registre (anii 1454—1455) menţionează nume de cetăţi, oraşe, sate, mănăstiri şi ne oferă mijloacele de a reconstitui în bună parte o istorie a locurilor cuprinse în sangeacul Vidinului.
Celălalt registru inclus în carte, nedatat, provine, după autoare, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea (a. 1560) şi are aproximativ aceleaşi caracteristici ca şi primuls.
Din suma de informaţii cuprinse în cele două registre, un interes deosebit îl prezintă pentru noi datele ce se referă la satele cu „vlahi”, deci români, pomenite adesea încă din secolul al XV-lea. însăşi autoarea se opreşte asupra „statutului vlahilor”, care nu este foarte clar. Ea susţine că denumirea de „vlahi vidineni” nu are caracter etnic, ci „numai conţinut social”, în sensul că „aceştia erau creştini nomazi”. Această afirmaţie are în vedere pe toţi vlahii din Peninsula Balcanică, începând din Serbia, Bosnia, Herţegovina, care „erau eliberaţi de obligaţiile sătenilor agricultori”, având propriii lor conducători şi îndeplinind „funcţii semi-războinice sau războinice”, în virtutea *
* Ibidem, p. 11.
176
faptului că „au fost colonizaţi în zonele de graniţă”9. Deoarece ei plăteau câte un „filuri” (ducat sau florin)10 11 pentru fiecare gură de fum, au fost numiţi şi „filurigii”.
Nu ne punem problema în ce măsură aceste comentarii de natură istorică sunt întemeiate, sarcina revenind cercetătorilor de istorie medievală, dar nu ne putem împiedica să ne punem aceeaşi întrebare pe care chiar autoarea o formulează: „Oare aceşti filurigii din sangeacul Vidin au fost găsiţi aici de puterea otomană sau au fost colonizaţi în a doua jumătate a secolului al XV-lea, adică au fost organizaţii existente înainte de invazia turcească în Balcani sau au fost create pentru nevoile înseşi ale statului turcesc?”11.
Ar mai fi de reţinut din introducerea lucrării faptul că, în procesul „colonizării” lor, vlahii, care erau la început mai ales crescători de animale, au devenit treptat agricultori şi s-au supus aceloraşi legi şi obligaţii dominante pe întreg teritoriul ocupat şi inclus în Imperiul Otoman, deşi s-au răzvrătit adesea12. Acest proces era deja încheiat în sangeacul Vidinului la mijlocul secolului al XVI-lea, când vlahii vidineni plăteau, ca şi ceilalţi locuitori, haraciul, păstrându-şi însă „vechiul sistem de organizare internă şi dreptul de a avea conducători proprii”13.
După această trecere în revistă a situaţiei vlahilor din zona Vidinului ne vom opri asupra numelor de aşezări amintite în cele două registre turceşti, care confirmă existenţa lor străveche în Valea Timocului. Iată numele satelor locuite astăzi de români şi care ne-au reţinut atenţia în registrul din 1454—145514:
9	Ibidem, p. 12.
10	Cuvântul filuri este cunoscut şi în limba română veche, având origine turcească.
11	Dusanka Bojanic-Lukac, op. cit., p. 13.
12	Ibidem.
13	Ibidem.
14	Vom transcrie numele aşa cum sunt înscrise în documentele de arhivă turceşti şi transliterate în alfabet chirilic, indicând între paranteze pagina din lucrarea citată.
177
Gamzova (p. 57), Vrăh (p. 60), Calanic (p. 60, 63, 71; pentru Calenic), Negovanofce (p. 62; pentru Negovanovţi), Borilofce (p. 63); apare şi la p. 66 cu specificarea „pustiu”, Cinguruş (p. 62; în prezent sat bulgăresc), Alboten (p. 66; astăzi se cunoaşte doar numele de loc Albotina, unde se păstrează ruinele unei vechi mănăstiri), Tihanofce (p. 64; pentru Tianovţi, pronunţat de români Tianuţ), Cosova (p. 70, 71), Rachitnice (p. 68), Islanotrăne (pentru Slanotrăn), Suhodol (p. 75; probabil sat dispărut, astăzi nume de loc între Balei şi Bregovo), Cutova (p. 71), Isveti Petre (p. 75; pentru Sveti Petre, probabil formă anterioară lui Sveti Petăr, vechiul nume al satului de astăzi Drujba).
Registrul din anul 1560 cuprinde, pe lângă numele de sate ce ne interesează, şi unele indicaţii asupra venitului obţinut din dările de peşte, sare etc.. Ne vom referi numai la numele de aşezări:
Insula Vrăh (p. 97; o insulă pe Dunăre în faţa satului de astăzi Vrăh = Vârf), Filordin (p. 97; numele real este Florentin), Cutova (p. 97, 102, 120), Coşava (p. 98), Bregova (p. 100), Dalaina (p. 101; numele real este Deleina), Perilofce (p. 101; pentru Periloveţ), Balei (p. 102), Cosova (p. 102), Gămzovo (p. 112), satul Vrăh (p. 115), Slanotrăne (p. 115), Negovanofce (p. 116), Iasen (p. 116), Tehanofce (p. 116; pentru Tianoviţi), Calenic (p. 117), Gromotarce (p. 119; pentru Gomotarţi), Boriloveci (p. 124; pentru Boriloveţ).
Potrivit celor enunţate mai sus, socotim util să examinăm în continuare şi datele înregistrate în hărţile de care am putut dispune, unde sunt menţionate localităţi din zona Vidinului.
Una dintre cele mai vechi hărţi în această privinţă, a lui
C.	Delisle, Carte particuliere de la Hongrie, de la Transilvanie, de la Croaţie et de la Sclavonie, Paris, 1717 (cf. Atlasul lui
D.	Dimancescu15), notează alături de Vidin localităţile Florentin şi Rakinitza.
15	D. Dem. Dimancesco, Monumenta Cartographica Moldaviae, Valachiae et Transilvaniae, San Francisco, 1933-1935.
178
Câţiva ani mai târziu, cunoscuta hartă a austriacului F. Schwantz, Tabula Walctchiae cis-alutanae, din anul 1723, înregistrează între Widin (oraş-port) şi fluviul Timok următoarele 13 localităţi: Cossova, Rekitnitza, Bregova, Bale, Wurfful, Ginsova, Capitanetz, Zingurusch, Guttova, Stanotirz, Caschowa, Negovanez, Govetarz. Nu este greu să recunoaştem sub aceste denumiri, din care unele sunt greşit scrise, satele cu români menţionate anterior, cu excepţia numelui Zingurusch (Ţinguruş), astăzi sat bulgăresc, şi care la Bucuţa, în anul 1923, figura încă printre satele cu populaţie românească.
Atrage atenţia în mod special scrierea numelui satului Vârf, sub forma Wurfful, cu un evident semn morfologic românesc, anume articolul enclitic -/, şi cu trecerea lui h slav la f proprie limbii române (cf. bg. Bpbx), pe care autorul hărţii l-a înregistrat, fără îndoială, pe teren.
Nu sunt lipsite de interes şi numele în care apare sufixul toponimic românesc -ova în locul corespondentului său slav -ovo (menţinut în numele oficiale): Bregova, Cossowa, Guttova. De asemenea, trebuie remarcat şi faptul că pe hartă apar sate în pronunţia de astăzi a românilor: Capitanetz (Căpitanuţ), Negovanez (Negovaniţ), Stanotirz (cu z final notat pentru Stanotâm), deosebite şi astăzi de numele lor oficiale.
Pe o altă hartă, mai târzie, aceea a lui Specht, Theil der Kleinen Walachei, din anul 1790, mai puţin bogată în informaţiile care ne interesează, sunt indicate patru dintre satele deja cunoscute, însă într-o transcriere mai apropiată de adevăr: Capitanetz, Gutova, Stanotin, Koschowa.
în sfârşit, o hartă rusească, Kapma meatnpa eoăHu e Eepoib, din anul 1853, care reactualizează harta din 1835 a aceluiaşi stat-major, consemnează satele Gamzina (= Gânzova), Bregova, Rakitniţa, Balja (= Bălii).
Din toate datele prezentate rezultă că, începând din prima jumătate a secolului al XVII-lea până la jumătatea secolului
179
trecut, au fost înregistrate istoric şi cartografic numeroase localităţi din regiunea Vidin, având în cele mai multe cazuri numele pe care îl poartă şi astăzi în vorbirea populaţiei româneşti locale. Informaţiile cuprinse în lucrarea semnată de Dusanka Bojanic-Lukac şi în hărţile citate aruncă o lumină mai limpede asupra vechimii satelor în discuţie şi asupra aşezării românilor pe aceste locuri, deplasând cu câteva secole în urmă atestarea lor şi infirmând, cel puţin în parte, unele ipoteze ale istoricilor şi lingviştilor bulgari care au atins această problemă16.
16	în afară de studiul lui St. Romanski, amintit mai sus, cităm monografia lui E. Boncev, Ce.fio Bpwoeo (BudiiHCKo). JţHech a 01> MHHCiAonio, Vidin, 1935, în care se susţine cu naivitate (sau cu rea-credinţă) că sătenii din Bregovo (astăzi oraş cu peste 6000 de locuitori) ar fi descendenţi ai unor grupuri de imigranţi bulgari, stabiliţi în România, unde şi-au însuşit limba română şi de unde s-au întors în regiunea Vidinului.
De cu totul altă părere este I. Duridanov în Anthroponymes roumains, comunicare ţinută la un simpozion româno-bulgar din Bucureşti, publicată în „Analele Universităţii din Bucureşti. Limbi şi literaturi străine”, LXVIII, 1979, 2, p. 27-36. Vorbind despre provincia romană Dacia mediteranea, afirmă următoarele: „La population de cette râgion a 6t£ romanisee dans Ies premiers siecles de notre ere et est restee evidemment tres longtemps -jusqu’â l’arrivee des Slaves et meme plus tard. Dans certaines localites elle est restee jusqu’â nos jours, p. e., dans la valide du Timoc” (p. 27-28).
Singurul dialectolog bulgar care recunoaşte existenţa acestei enclave dialectale româneşti este Maxim SI. Mladenov, în Influenţa românească asupra graiului bulgar din Novo Selo, în „Romanoslavica”, XIV, 1987, p. 77-96. Studiul său este însoţit şi de o hartă, pe care sunt înregistrate localităţile mai importante din zonă cu vorbitori de limbă română.
180
DIN ANTROPONIMIA ROMÂNILOR TIMOCENI DIN BULGARIA*
1.	Alături de toponime, numele de persoane înregistrate de noi în anchetele dialectale efectuate cu mulţi ani în urmă la românii timoceni din Bulgaria (regiunea Vidin) reprezintă un compartiment de limbă insuficient cercetat, care, prin datele sale specifice, poate să contribuie la definirea graiurilor studiate ca unităţi distincte ale limbii române* 1. Antroponimele culese (nume de familie, prenume, porecle) nu sunt numeroase, întrucât nu au constituit un obiect special al anchetelor. Ele au rezultat, pe de o parte, din lista de informatori folosiţi, care şi-au prezentat, în afara numelor cu care sunt înscrişi în actele stării civile, şi poreclele sau numele particulare neoficiale cu care sunt cunoscuţi în colectivitatea unde trăiesc, şi, pe de altă parte, din diverse povestiri sau relatări ocazionale.
2.	Vom analiza separat tipurile de nume de care dispunem, fără a avea posibilitatea de a ne referi decât sporadic la date mai vechi ale antroponimici românilor din zona cercetată. Caracterul aparte al numelor de familie şi al prenumelor acestei populaţii minoritare se datorează condiţiilor specifice ale bilingvismului
Publicat în SCO 11,2/1996.
1	Primele anchete în regiunea Vidin au avut loc între anii 1969-1976 şi au fost reluate în anul 1993, fiind întreprinse în cadrul Acordului de colaborare dintre Academia Bulgară de Ştiinţe şi Academia Română (respectiv Institutul de Lingvistică din Bucureşti).
181
şi reprezintă o latură a procesului firesc de adaptare la necesităţile impuse de viaţa socială şi de tradiţia scrisă a actelor oficiale. De aceea, numele de familie în primul rând au forme caracteristice antroponimiei bulgare, păstrând însă, cu deosebire pe cale orală, şi unele particularităţi ale antroponimiei româneşti populare.
Este ştiut că într-o perioadă veche numele de familie nu existau ca în zilele noastre şi că se întrebuinţau doar numele individiual (sau porecla) şi numele tatălui sau bunicului, în formaţii bimembre (viabile şi astăzi)2. De abia în epoca modernă, după renaşterea statului bulgar, încep să se fixeze formaţiile antroponimice trimembre, model pe care îl regăsim în mod covârşitor în materialul ce urmează în rândurile de faţă.
3.	Vom începe cu o prezentare a numelor individuale înregistrate ca atare, urmată de o listă a prenumelor deduse din patronime.
3.1.	Prenume masculine: Alexandăr, Alexandru, Alimpi, Anghel, Aristotel, Boşco, Bojidar, Caranfil, Crăstev, Crum, Dimităr, Dumitru, Emanoil, Ermenco, Evgheni, Florea, Floro, Gheorghe, Grigor, Ianachi, Ilia, Ilie, Ion, Ivan, Lisandru, Liuben, Marin, Mihail, Mitco, Mladen, Naiden, Napolion, Niţă, Petăr, Petre, Romulus, Saşa, Slavcio, Ţeno, Ţvetan, Ţvetco, Văto, Velizar, Veselin, Victor, Zanco.
3.2.	Prenume feminine: Aneta, Bogomilca, Boica, Boriana, Caranfila, Cheva, Crăciuna, Cristena, Dana, Danca, Ecaterina, Elena, Eufrosina (Frusina), Evghenia, Florica, Gheorghiţa, Ghiţa, lanca, Ioana, Joiţa, Lenea, Liliana, Luiza, Maria, Măria, Mitca, Nasta, Paraschiva, Pasca, Pena, Radna, Raina, Rusca, Silvia, Stanca, Vanca, Verca, Veronica, Vica, Zorea.
3.3.	Prin analiză am extras din patronime următoarele nume individuale (masculine): Asen, Bădică, Ccdin, Chirco, Costandin, Dinu, Eftimi, Gheorghi, Gherasim, Ghervase, Ioncio,
2	Cf. St. Iliev, Reânik na ticnite i familnite imena u bălgarite, Sofia, 1969, p. 29.
182
Iordan, Lazar, Leontin, Meiţă (= Mihăifă), Milan, Nicola, Pascu, Pavel, Pătruţ, Petco, Pârvu, Preda, Rică, Sava, Serafim, Simion, Stan, Stancu, Stoian, Todor, Toma, Traicio, Truţă.
4.	Numele de familie înscrise în actele oficiale au, de regulă, trei componente:
a)	prenumele, patronimul şi numele de familie (de fapt numele bunicului) - la bărbaţi;
b)	prenumele, numele bărbatului şi numele de familie - la femei (măritate).
Având model bulgăresc, aceste nume sunt, cu puţine excepţii, alcătuite din elemente slave, cu terminaţiile -ov, -ev (masculine) şi -ova, -eva (feminine)3 * *.
4.1.	Iată ordonate alfabetic după al treilea component formaţiile trimembre pe care le-am consemnat: Gheorghiţa Ion Aloveanova (Can), Verca Serafimova Asenova (Cap), Ţvetco Stanev Badicov (V), Ilie Dimitrov Barzov (A), Floro Ricov Bondocov (Br), Marin Florov Calinov (C), Anghel Florov Calinaşev (N), Eujrosina (Frusina) Gheorghieva Chicosova (R), Stanca Ionceva Ciucova (P), Grigor Ioncev Ciunov (Br), Milan Anghelov Cosoveanu (C), Evghenia Ghervaseva Crăciunova (S), Alexandăr Ivanov Dinov (Br), Alexandru Floro Florov şi soţia sa Pasca Alexandrova Florova (T), Mitco Ionov Florov (Per), Gheorghe Truţov Florov (B), Gheorghe Florov Gheorghiev (Per), Joiţa Petrova Gheorghieva (B), Ţvetan Gherasimov Ionov (Coş), Marin Florov Ghiţov (Cal), Ivan Vanco Ionov (S), Crăciuna Eftimova Ionova (I), Cristena Ilieva Ionova (Del), Slavcio Ivanov Ivanov (F), Niţă Pavelov Ivanov şi soţia sa Vica Niţova Pavelova (C), Anghel Meiţov Jurebanov
3	Exemplele sunt urmate de siglele localităţilor de unde provin subiecţii respectivi: A = Antimovo, B = Boriloveţ, Bal = Balei, Br = Bregovo, Cal = Calenic, Can = Cănit, Cap = Capitanovţi, C = Cosovo, Coş = Coşava, Cud = Cudelin, Cut = Cutovo, Del = Deleina, Doi B = Doini Boşneac, D = Drujba,
F = Florentin, G = Gămzovo, Gom = Gomotarţi, I = Iasen, M = Maior
Uzunovo, N = Negovanovţi, Per = Periloveţ, P = Pocraina, Rab = Rabrovo, R = Rachitniţa, S = Slanotrăn, T = Tianovţi, Top = Topoloveţ, V = Vrăv.
183
(G), Dimităr Stancov Marinov (Bal), Silvia Petrova Niţova (G), Dana Trifonova Niţova (Top), Paraschiva Vătova Pascova şi soţul ei Văto Pasco Stancov (Doi B). Ianachi Pascov Pătrângioev şi soţia sa Cheva Pascova Pătrângioeva (Rab), Ermenco Milanov Pătruţov (R), Ioana Petrova Pârvulova (Top), Cos tea Gheorghiev Simionov (M), Marin Ţvetcov Stancov (R), Evgheni lonov Stancov şi soţia sa Vanca Evghenieva Stancova (Cut), Ilie lonov Tabacov (Del), Florea Todorov Tomov (D).
4.2.	O categorie numeric redusă în materialul cules o reprezintă formaţiile bimembre de tip bulgăresc atât masculine, cât şi feminine. Ele se întrebuinţează în împrejurări obişnuite, exprimând tradiţia orală simplificatoare. Astfel, se păstrează la bărbaţi prenumele şi unul din patronime, iar la femei prenumele şi numele de familie sau cel al soţului, aşa cum se poate constata din exemplele următoare: Romulus Costandinov şi soţia sa Ghiţa Romoluzova (Gom), Bogomilca Crumova (Cal), Caranflla Florova (Gom), Ioana Florova (F), Cristena Ionova (Del), Raina Lazarova (Coş), Dumitru Lăpădatu (Cal), Pena Liubenova (T), Caranfil Marinov (Top), Aristotel Pantov (P), Veronica Vlaşca (Gom), Liliana Zahar (Br).
5.	Tot în vorbirea curentă am întâlnit unele formule antroponimice ţinând de tradiţia românească populară, în care apar interesante cazuri de genitiv genealogic pentru patronime sau pentru precizarea numelui soţului: Ioana a lu Goga al lu Mincu (Br), Marin al Fulgii (R), supranumele lui Marin Ţvetcov Stancov (v. supra), Liscmdru a lu Garăp (Br), Napolion al Bojidarului (Br), Florica Lăpădatu a lu Dumitru (Cal). 6
6.	Deşi inventarul numelor individuale şi de familie ca şi organizarea întregului sistem antroponimic analizat sunt puternic influenţate de modelele bulgăreşti, în denominaţia personală se păstrează totuşi trăsături româneşti suficient de clare, chiar în limitele materialului redus ca proporţii pe care l-am expus. Este vorba de nume individuale sau de familie cu fonetisme sau cu elemente formative caracteristice antroponimici româneşti.
184
6.1.	Fonetisme româneşti la nume individuale: Alexandru (faţă de bg. Alexandăr), Dumitru (faţă de bg. Dimităr), Florea (faţă de bg. Floro), Gheorghe (faţă de bg. Gheorghi), llie (faţă de bg. Ilia), Ion (comp. bg. Ivan), Joiţa (comp. bg. Zoia, Zoica), Lisandru, Măria (faţă de bg. Maria) şi vocativul Mărie*.
6.2.	Nume individuale sau de familie provenite din apelative româneşti: Bădică (cf. Bădicov), Bondov (cf. Bondocov), Chicos (cf. Chicosova)4 5 6, Crăciun, Crăciuna, Fulga6, Lăpădatu, Stângă7.
63. Hipocoristice şi diminutive specifice antroponimici româneşti: Calinaş (cf. Calinaşev), Dinu, Gheorghiţă, Meiţă (= Mihăiţă), Nică, Niţă, Pătruţ (cf. Pătruţov), Truţă (cf. Truţov).
6.4.	Nume de familie indicând originea locală, formate cu sufixul -eon: Cosoveanu (derivat de la Cosovo), pseudonimul lui Anghel Milanov (v. supra), poet şi redactor şef al ziarului Timpul, organ al Asociaţiei Vlahilor din Bulgaria; Raboveanova (derivat din Rabova, numele satului Rabrovo, în pronunţia românilor din zonă).
în concluzie, se poate afirma că, în ciuda aspectului slav (bulgăresc) predominant, antroponimia examinată are în substrat elemente care demonstrează elocvent caracterul etnic românesc al locuitorilor satelor anchetate. Ele se manifestă cu precădere în vorbirea de toate zilele, care nu respectă normele denominaţiei personale oficiale.
4	Formă înregistrată în Balada lui Stângă: cf. Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria. Grai, folclor, etnografie, Bucureşti, 1996, p. 5.
5	Informaţie obţinută chiar de la purtătoarea acestei porecle ereditare: „chicds zâCem la un om cu păr mult, cu chică mare”.
6	Probabil format de la fulg: cf. lorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983, p. 210; Şt. Paşca, Nume de persoane şi de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, p. 238.
7	Numele unui cunoscut haiduc din Valea Timocului, cântat într-o baladă răspândită şi la românii din Serbia.
185
NOTE DESPRE UN GLOSAR BOTANIC UCRAINEAN
în rândurile care urmează ne vom ocupa de un glosar botanic ucrainean, care interesează în mod indirect limba română. Este vorba despre o lucrare cuprinzând termeni desemnând plante cunoscute în Ucraina, intitulată Sfownik botcmiczny tacinsko-matoruski, redactat de Ştefan Makowiecki în limba polonă, apărut în 1936 la Cracovia. Surprinde menţinerea la epoca respectivă a vechii denumiri, nepotrivite, de „malo-rusă” dată limbii ucrainene.
Materialul ilustrat în glosar nu a constituit obiectul de cercetare din partea celor care s-au ocupat de relaţiile lingvistice româno-ucrainene, în ciuda faptului că o parte a lexicului botanic respectiv ar fi meritat atenţie. Avem în vedere în primul rând monografia lui Ion Robciuc, Raporturile lingvistice româno-ucrainene, care dispune de cea mai bogată listă de împrumuturi româneşti.
Cum se obişnuieşte într-un asemenea tip de lucrări, denumirea populară a termenilor botanici este dublată de corespondentul ştiinţific în latină. Din păcate, cuvintele nu poartă accent, astfel că fizionomia lor reală nu este pe deplin dezvăluită, iar alte informaţii lexicografice sunt de asemenea foarte puţine. în schimb, este indicată consecvent aria lor de folosinţă în graiurile ucrainene.
Grafia latină a polonei este în mod aparent în avantajul lectorului român, dar mijloacele de transcriere utilizate nu
186
indică în mod limpede în toate cazurile pronunţia reală a cuvintelor româneşti intrate în terminologia botanică populară ucraineană. Astfel, litera y are mai multe funcţiuni: redă vocalele româneşti ă sau â (hymei, alomyi), e (pepyny), i (skyn) dar şi vocala anterioară ucraineană h, iar litera j notează totdeauna, ca şi în polonă, semivocala / (iot).
în analiza de mai jos ne vom referi, în măsura posibilităţilor, la corespondentele lexicale româneşti regionale care pot să explice mai bine şi să arate totodată calea prin care au pătruns în graiurile ucrainene.
Alomyi (Citrus medica) „lămâie”, în graiurile nistrene şi în unele graiuri sud-vestice; < rom. reg. (Mold., Trans.) alămăie (DA; Borza, 49).
Arbazejka (Allium cepa L.) „arpagic”, în graiurile podoliene, iar sub forma harbazijka în regiunea Kerson; < rom. arbagică şi harbagică sau (Trans.) Hărbăjică (DA; ALRTI SN, h. 192).
Arnauta, arnautka (Triticum apelta, ~ vulgare), în graiurile sudice şi sud-vestice; < rom. arnăut (sau grâu arnăut) „specie de grâu de primăvară”.
Kalufer, cu variantele kalupir, karupil, karufer (Tanacetum balsamita L.); < rom. calomfir, reg. calapăr (Mold., Trans.).
Kartofij (Solanum tuberosum L.), răspândit în graiurile sudice şi lemkoviene, concurent al autohtonului barabolja\ < rom. cartof, adaptat fonetic cu terminaţia -ij, ca şi în alte împrumuturi din română (cf. sarakji „sărac”, Robciuc, op. cit., 218).
Himej, hymej (Humulus lupulus) „hamei”, în graiurile nistrene şi de sud-vest; < rom. reg. himei, hămei (Mold. - cf. Szabo J., Flora Moldaviae, Iaşi, 1849 ms., lucrare citată de Borza, 311).
Kypery rozu (Capsicum annuum) „ardei roşu”, în graiurile de pe lângă Nistru şi sudice; < rom. reg. (Mold.) chiper (=piper) roşu „soi de ardei, de obicei iute”.
187
Pastaja (Phaseolus L.) „fasole”, fără localizare, este o redare fidelă a pronunţării moldoveneşti a lui păstaie „fructul verde al unor specii de fasole” (DLR; Borza, 128). în aceeaşi formă, cuvântul apare şi la Robciuc, op. cit., 202, dar cu alt sens, anume „lopăţea” (Lunaria rediviva), numită şi păstăiată (derivat din păstaie).
Pepyny (Cucumis melo variet.), în graiurile nistrene şi sud-vestice; < rom. pepene; pare să fie numele unei varietăţi de pepene galben (Borza, 54).
Por, cu variantele pora, porej, pory (Allium porrum) „praz”; < rom. reg. por (var. poriu), termen popular sinonim cu praz (DLR, sub puf; Borza, 15).
Praz, pras (Allium porrum) „praz”, în graiurile nistrene şi podoliene; < rom. praz.
Skumpija, skompija (Rhus cotinus L.), fără localizare, este nume de arbore nedefinit exact, ce se poate explica prin rom. scumpie cu sensul de „oţetar” (Rhus typhina).
Skyn (Carduus nutans), în graiurile nistrene şi sudice; < rom. spin (reg. schin, cu precădere în Moldova).
Stezar (Quercus pedunculata), în graiurile de sud, redă direct rom. stejar.
Susai (.Sonchus asper Hill.), în graiurile de sud, reg. Odessa; < rom. susai, cuvânt cu etimologie neclară (cf. ucr., rus. susak).
Svekla, cu variantele svikla, svokla, cvikla (Beta vulgaria), fără localizare; < rom. sfeclă (reg. sveclă, ţveclă). Este menţionat şi derivatul adjectival sveklovij în sintagma tautologică burak (= sfeclă) svekloviy.
Cycykapri (Vitis vinifera), în graiurile nistrene şi sudice, este un împrumut sudat al compusului rom. Ţâţa-caprei „soi românesc de vie şi de struguri cu boabe mari albe, roşii sau negre” (DLR; Borza, 181-182).
Ulm (Ulmus campestris), în graiuri situate în jurul Nistrului şi în cele sudice; < rom. ulm.
188
Ustroj (Allium sativum), în graiurile podoliene şi în unele graiuri sudice; < rom. usturoi.
Zamos (Cucumis melo), în graiurile nistrene şi sud-vestice; < rom. zemos (înv. şi reg. - Mold.), nume de plantă din familia cucurbitaceelor = pepene galben, pepene verde (ALR SN, I, h. 199).
INDICE DE AUTORI
A
Adamescu Gh. 8 Andriotis, N. 89 Anghel, I. 34
Avram, A. 7, 74, 81, 83, 102, 105, 107
Avram, Mioara 9, 14 B
Bărbulescu, I. 135, 138, 140 Bărbuţ, Dorina 7, 86, 105 Bemard, R. 66, 92, 95 Bogdan, D. P. 23
Bogdan, I. 7, 10, 41, 135, 136, 138, 139
Bojani6-Luka<5, DuSanka 175, 177, 180
Bolocan, Gh. 24, 32,42, 153 Bonâev, E. 180
Borza, Al. 7, 49, 65, 73, 75, 128 Botev, H. 93, 94 Brâncuş, Gr. 124 Bucufa, Em. 8, 152, 173, 174 Buză, Emanuela 10
C
Candrea, I. - A. 8 Capidan, Th. 8, 98, 105
Caracaş, C. 67 Chivu, Gh. 8, 10
Cihac, A. de 8, 65, 68, 69, 84, 86, 129
Ciobanu, Fulvia 9 Cioranesco, Al. 8
Conev, B. 8, 74, 80, 121, 128, 129, 130, 133
Constante, C. 173 Contraş, Eugenia 34 Costăchescu, M. 8, 35, 49 Costinescu, Mariana 8 Coteanu, I. 145
D
Delisle, C. 178 Densusianu, O. 135 Diaconovich, C. 9 Dimancesco, D. Dem. 178 Dimitrescu Florica 145 Djamo-Diaconiţă, Lucia 144, 145 Dobrescu, A. 11 Drăganu, N. 92 Duridanov, I. 180
F
Filipova-Bajrova, M. 8, 89, 114
191
G
Gabinski, M. 12 Gămulescu, D. 9, 79, 186 Georgescu, Magdalena 9, 10, 67 Gerov, N. 10, 72, 74, 80, 86, 92, 93, 95, 100, 103, 110, 118, 119, 121, 122, 156
Gheţie, I. 10 Ghibănescu, Gh. 10 Giuglea, G. 98 Golopenţia, A. 173 Graur, AL 9, 10, 34, 102 Grigoraş, N. 44
H
Hasan, Finuţa 9, 35 Hasdeu, B. P. 135 Hristea, Th. 108
I
Ikonomov, N. II. 7 Ilcev, St. 182 Iliescu, Maria 8, 51 Ioniţă, N. 161 Iordache, Gh. 10, 73 Iordan, I. 10, 29, 53, 57, 99, 124, 164, 185 Iorga, N. 135 Iovan, T. 8 Isbăşescu, M. 8
K
Kaldieva-Zaharieva, Ştefana 11 Kisch, Ruth 85 Kloster-Ungureanu, Grete 85 Kozak, A. 10, 137
L
Laurian, A. T. 10 L6we, K. 130
M
Makowiecki, St. 186 Mantsch, H. 85 Mareş, AI. 6, 139 Massim, I. C. 10 Meyer, G. 129 Mihăilă, G. 9, 10,23 Miklosich, F. 11,74 Mikov, V. 11 Miron, P. 12
Mladenov, M. SI. 11, 80, 82, 155, 161, 180
Mladenov, St. 13, 76, 96, 97, 98, 112
Moskov, M. 100, 102 N
Nameranov, N. 111 Nestorescu, V. 11, 75, 106, 109, 110, 113, 134, 142, 152, 158, 163, 164, 169, 172, 185
O
Olteanu, P. 146 Oprea, I. 11
Osman-Zavera, Maria 11, 98, 105, 108
P
Pajură, P. 11, 166 Pamfil, Carmen-Gabriela 11 Pamfile, A. R. 77 Panaitescu, P. P. 10 PanCev, T. 10 ParaSkevov, B. 134 Paşca, Şt. 185 Paundev, G. 11 Penakov, I. 11 Petrovici, E. 173
192
Peţan, Aurora 105 Popescu-Marin, Magdalena 34 Popescu, R. St. 157
R
RaSeva, Maria 126 Radu, Rodica 11 Raevski, N. 12 Rajnev, Z. 11 Răuţ, Oct. 161 Reguş, Aspazia 50 Reguş, C. 50
Robciuc, I. 10, 98, 105, 186, 187, 188
Roman-Moraru, Alexandra 10 Romanski, St. 11, 174, 180 Rosetti, Al. 12, 98, 105, 135 Russu, 1.1. 12, 98 Rusu, V. 12
S
Sadoveanu, M. 89 Sala, M. 5, 6, 12, 76, 157 Schwantz, F. 179
Scriban, A. 12, 68, 69, 70, 72, 73, 83, 86, 89 Seche, Luiza 103 Simeonov, B. 107, 123 Skok, P. 12,81, 129 Sufleţel Moroianu, Rodica 166
Ş
Şăinenau, L. 11 Şerban, Felicia 34 Ştefulescu, Al. 12, 37
T
Tamâs, L. 12, 102 Tiktin, H. 12
Tocilescu, Gr. 50, 136, 137, 138, 142, 143, 146 Todorov, T. At. 126
U
Udrescu, D. 13, 75, 79 V
Vaimberg, S. 150 Vasmer, M. 13, 98 Vătămanu, N. 13, 91 Vârtosu, E. 13, 88 Vintilă-Rădulescu, Ioana 40 Vrabie, E. 131
W
Weigand, G. 92, 129, 172, 174 Z
Zamfirescu, D. 10 Zăstroiu, Victoria 11 Zgraon, Florentina 9, 10
193
INDICE DE CUVINTE ŞI AFIXE
ROMÂNĂ (dacoromână) acel 141	-ător 58, 59 -ătură 59 -ăţel 44, 123
-ac 35	-ău 39
-ag 35 -aci 35, 130	-âş 54
-ai 36 -aia 36	-ât 61, 62
-aie 36	balcan 171
ama 157	baş 155, 165
-an 41, 129	baştia 156, 164
-ar 36, 64, 154	beucă 167
-arie 51	bostănişte 156
-aş 37 -at 61, 62, 124 -ate 38 -atee 39 -aţ 39	-ca 39 ♦cana 65 canale 65 -cea 45 :cea 40
-ăciune 39 -ăi 43	cel 143, 144 -cel 45 cela 144
-ărea 41 -ăreaţă 49	ceriş 154 ceroi 154
-ăreţ 49	cioclu 65
-ărici 50	-cioară 53
-ărie 51	-cior 53
-ăriş 54	ciupag 66
-ăş 47	♦contoşman 70
-ăt 48, 124	corn 129
-ătat 61, 62	cotoşman 69, 70
-ătoare 58, 59	curătură 154
194
delniţă 155 des- 32 ♦descăila 67 descailator 67 Dii 173, 174 do- 32 draci nă 166
-e 40
-eâ 43, 44, 45 :ea 40
-eală41, 131 -ean 41, 185 -ear 36 -easă 42, 64 -ească 46, 47 -ecel 123 -ei 43, 44 -el 43, 44, 45 -elnic 46, 71 -enie 46 -erie 51 -esc 46, 47, 64 -eseu 46,47, 64 -eş 37,47 -eşti 46, 47, 64 -et 48, 124 -eţ 49, 50 -eţel 44, 45, 124
fiastru 67 filuri 177 filurigii 177 fleorţotină 79, 80 fo 157 fodată 157 fun 159, 169, 171
geamandan 67 glămeie 166 glionţ 157
goştină (gorştină) 68, 69 grăniceşte 168
hunie (unie) 160
-i 62, 63 -ica (-ică) 49 -ice 50 -icea 41 -iceâ 45 -icel 45, 123 -ici 50 -ie 50 -iga 49 -ilă 51 -in 52, 164 -ină 52 -ioară 52 -ior 52, 64 -iot 103 -irie 51 -isa 62, 63 -isi 62, 63 -iş 54, 154 -işoară 53 -işor 53 -işte 54, 55, 87 -it 55,61,62 -itel 45 -itor 58, 59 -itoare 58, 59 -itură 59 -iţă 55 -iţă 55 -iţei 45, 124 -iutei 45, 123
-î 62, 63 în- 32
încotoşmăni 69, 70 -îş 54
jumuli 70, 71 juvelnic 71
lăptaş 71, 72 -lâc 96 liotă 72
195
lişiţă 72, 73	parţelă 155
lucioi 166	pasişte 165
lume 165, 167, 171	paţăr 77
lumeşte 154	păcură 127
luşcă 73	păstrăv 77, 78 pâclă 127
mârli 73, 74	pâinişoare 127, 128
mârşă 74	pândărie 168
mesnost(a) 166, 167, 170	pârjol 128
meşcă 74	pârpală 78
năcârcăli 75 năprăstoc 75 năpăstrocel 75 ne- 33 -nic 56 -nică 56	pârpor 79 pârţotină 79, 80 pingă 166, 170, 171 plată 80 plătită 80 pliop 157
nişte 142 -niţă 56	pliumb 157 pliută 157 pocie 80, 81
-oae 56, 57	potoc 169, 171
-oaie 56, 57	potrivă 165, 171
-oane 56, 57	potrivire 164, 168
-oară 52	potrivitură 154
-oasă 57, 58	prăştină 81
-oc 56	prâsni 81, 82
-ocea41	preş 82
ochincea 76, 74	pustă 128
-oci 56 -oe 56	*puşlana 109
-og 56 -oi 56, 57	quatariot 103
-ole 41	rafilă 83
-olea41	ragilă 82, 83
-on 56, 57	rahel 83
-or 52, 64	rancă 85
-os 57, 58, 64	rang 85
-oşel 46	rangă 84, 85
-otă 58, 164	ravilă 82, 83
-otină 79, 80	răgălie 130
otinteavă 76	răpăi 130
-ova 179	răs- 33 răscol 128
papanaş 77	răspântece 169
parşiv 128	râncaci 130
196
rânsă 128	-ui 59
rânză 128, 129	-uie 59
râtan 129	-ulea41
reteza 129	-uleţ 49
rizic 132	un 141
roajbă 133	-ură 59
robă 133	-uroasă 68
	-uros 58
s- 114	-uş 60
sadină 159	-uşă 60
salcă 155	-uşcă 40
scamă 133	-uşoară 53
scară 133	-uşor 53
scânci 85, 86	-utel 45
schinci 86	-uţ 60, 61
scorţotină 80	-uţă60, 61
sculişte 87	
sfârâi 131	vârcan 161
sfmiac 166, 171	vâj doc 90
sfitoc 87, 88	vizurină 160, 169
sfrâncioc 131	
slin 88	zaică 90
smolniţă 168	zatcă 90
smreche 88	zăfet 161, 169, 170
spirit 88	zăltat 90, 91
stră- 33	zărzăliu 158
surupa 150, 160	zdrânca 91
	zlibov 91
-şa (-şe) 58	zoapă 91
şeptelici 89	zoborină 91, 92
-şoară 53	zoică 92
-şor 53	zvârcoli 92
tifon 89	AROMÂNĂ
*tinteavă 76	
-toare 58, 59	arândză 129
-tor 58, 59	
	catinar 120
ţărean 158	cumalindru 96
-ţie 107	
	BULGARĂ
-uc 59	
-ug 59	6aATa 117
-ugă 59	6aMMH 117, 118
197
GoTyiu 118
6pe6ep 93 ByKypeqj 93 6yKypeqiAMK 93
Bara6oT(Hn) 93 BHA 94
BM3HTH 1 1 8
BKapBSM 119, 120
ryrAa 118
ryuia 118, 119 ryuiHHK 119
-eB 183 -eBa 183 -eyeA 123
ÎKHAeTKa 1 19
aa- 90
3aBpaKHMH 94 -Hi;a 101
-HyeA 123 -ica 102
-(bka 95 KaAaii4?KMa 157 KaAOHHiie 94
KaHlIOK 95 KantiUKa 95 KapaM 119 Kapyya 120 Karmiap 120 Kayn 95 KOMaH 95 KpaMAT>K 96 KyMaAMH4pa 96 KynAeT 96 Kypwo3 96, 121 KyyyAan 97 KbonaB 121
KipAHr 97, 98
Mara3HA 99 Ma4aM 100 MaiiraAMya 101, 102 *MaHroA 102 MauroAKa 102
MaHyn 102
Mapoii 103 Maca 121 MacJ)HOT 103 MAa>Ka 103 MOCTpa 103, 104 MOLUMyA 104 MycKyp1 104 MycKyp2 105 Myiua 106 MT»3apa 106
I1MB6A 106 HHBeAayMA 107 lIOTaGHA 107
-OBa 183 -obo 179
na3axa 107 nayii 121 nnnHpHra 107
nAaT 80
nAaTMKa 107
nAaTMya 80 rionnBHMK 108
npeKapBaM 120
npeTeiiyHH 121 nyftKa 121 nyujAaMa 108, 109 irbft1 109 whPi2 109, 110
m>pAor 110
pa3KapBaM 120 paMa 110 paHMya 110 peiiTaSiiAeH 134 penyOAHKa 134
198
pnrAa 111 pune 111
pilii 111, 112
piiiiiiia 112
c6aney 112, 113 croMOT 113 cwryp 114 CHAIIHK 1 14 CKaAOHH 114 cKoporofiKa 115 co6a 115
-Ta 107
TpaAaAa 121, 122 yTH 116 xypKa 122
nyMa 122 MyTypa 122
myT 122
SÂRBĂ
baS 155 baSta 156, 164
komaj 96
na- 75
nakrkaliti 75
TURCĂ
beg 156 hanim 153 kalayici 157
CUPRINS
Introducere..............................................................  5
Abrevieri bibliografice................................................... 7
Abrevieri ..............................................................  14
Aspecte ale formării cuvintelor în limba română veche (sec. XIV-XVI) 	17
Note etimologice şi lexicale ............................................ 65
Cuvinte bulgăreşti de origine română..................................... 93
Elemente lexicale româneşti în frazeologia bulgară.................. 117
Despre originea unor toponime bulgăreşti în -eyeA, -nyeA............ 123
Observaţii asupra Dicţionarului etimologic bulgar....................... 126
Elemente de frazeologie românească veche în documentele slavo-române 	135
Structuri sintactice româneşti în limba documentelor slavo-române...	140
Toponime româneşti în sudul Dunării..................................... 152
Nume româneşti de locuri în Bulgaria.................................... 163
Nume de sate româneşti din sudul Dunării............................ 172
Din antroponimia românilor timoceni din Bulgaria.................... 181
Note despre un glosar botanic ucrainean............................. 186
Indice de autori.................................................... 191
Indice de cuvinte şi afixe.............................................. 194
201
în seria „Etymologica” au apărut:
1.	Andrei Avram, Contribuţii etimologice, 1997.
2.	Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, 1999.
3.	Virgil Nestorescu, Cercetări etimologice, 1999.
4.	Andrei Avram, Probleme de etimologie, 2000.
5.	Vasile Frăţilă, Etimologii. Istoria unor cuvinte, 2000.
6.	Zamfira Mihail, Etimologia în perspectivă etnolingvistică, 2000.
7.	Andrei Avram, Noi contribuţii etimologice, 2001.
8.	Vladimir Drimba, Cercetări etimologice, 2001.
9.	Dumitru Loşonţi, Soluţii şi sugestii etimologice, 2001.
10.	Mihai Mitu, Studii de etimologie româno-slavă, 2001.
11.	Emil Vrabie, Etimologii româneşti şi străine, 2001.
12.	Virgil Nestorescu, Contacte lingvistice interbalcanice.
Elemente româneşti în limba bulgară, 2002.
13.	Iulia Mărgărit, Probleme de etimologie dialectală, 2002.
14.	Maria Purdela-Sitaru, Livia Vasiluţă, Cercetări etimologice
(cu referire specială la împrumuturile de origine germană din limba română), 2002.
15.	G. Mihăilă, Contribuţii la etimologia limbii române, 2002.
16.	Teofil Teaha, Cuvinte latineşti moştenite în graiurile româneşti
actuale, 2005.
17.1. Mării, Note şi studii de etimologie lexicală dacoromână,
2005.
18.	Iulia Mărgărit, Ipoteze şi sugestii etimologice. Note şi
articole, 2005.
19.	Doru Mihăescu, Contribuţii etimologice şi lexicale, 2005.
20.	Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, 2005
(ediţia a Il-a).
21.	Emil Suciu, Cuvinte româneşti de origine turcăy 2006.
22.	Cătălina-Ioana Vătăşescu, Studii româno-albaneze. Note
semantice şi etimologice, 2006.
23.	Andrei Avram, Comentarii şi ipoteze etimologice, 2006.
24.	Mihai Mitu, Cercetări etimologice şi lexico-semantice,
2006.
ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTI”
ETYMOLOGICA
25
VIRGIL NESTORESCU
DIN VIAŢA CUVINTELOR ROMÂNEŞTI