P. P. N E G U L E S C U 11 > - GENEZA FORMELOR CULTURII l*ACAD23^I*J 19 3 4 TIPOGRAFIA «BUCOVINA» I. E, TOROUTIU, BUCUREŞTI PREFAŢĂ Studiile ce alcătuiesc volumul de faţă au un caracter ocazional. Problemele la care se referă ar fi meritat de sigur o cercetare mai nmănunţită şi mai sistematică; faptul este însă că ele mi s9au pus incidental şi că le-am tratat în consecinţă, cu oarecare grabă şi oarecum în treacăt. Nu înţeleg, fireşte, să mă descarc, prin această mărturisire, de nici o răspundere. Vreau numai să explic forma studiilor ce urmează şi care ar fi putut părea, altfel, curioasă. Ele reproduc două cursuri speciale pe care le-am făcut, în 1931 şi 1932, după dorinţa ascultătorilor mei dela Universitatea din Bucureşti. Unii dintVînşii îmi pun uneori întrebări, la care nu pot răspunde decât prin desvoltări mai întinse9 adresate fireşte tuturor, întru cât socotesc că le pot fi de folos la toţi. Aşa au luat naştere şi cercetările din volumul de faţă. Publicarea lor se datoreşte faptului că au părut a interesa şi alte cercuri, care au \luat întâmplător cunoştinţa de ele, şi că procurarea cursurilor litografiate, care nu se găsiau în comerţ, era anevoioasă. Iar dorinţa ce mi sa exprimat, din acele părţi, de a le vedea tipărite, se lega de impresia că ar fi bine — sau poate chiar necesar — ca opinia noastră publică să fie ceva mai temeinic şi mai obiectiv lămurită cu privire la unele din problemele ce, sub influenţa evenimentelor exterioare, nu pot să nu se pună şi la noi. Câteva dintr însele erau atinse, tocmai, în studiile mele, care deveniau astfel «de actualitate», fără să fi urmărit nicidecum aşa ceva. Un prieten, bunăoară, mi-a adus câteva gazete, cu unele ştiri din streinătate, ce puteau într9adevăr să dea de gândit. Erau, între altele, două telegrame, — pe care cred că le pot cita aici, fiindcă n9au un colorit politic prea pronunţat, — privitoare la mişcarea „rasista9 din Germania. Una anunţa că s9a înfiinţat la Universitatea din Lipsea o catedră de „teoria raselor99 cu menirea de a „desvolta doctrinele" ce vădesc „superioritatea aparţinând rasei germane" asu- 4 GENEZA FORMELOR CULTURII pra „celorlalte rase şi naţiuni” 1). Alta raporta că, la congresul pan* german din Passau, ministrul cultelor din Bavaria, d-l Schemm, a făcut declaraţia următoare : „Germania este inima lumii. Dacă a-ceastă inimă va înceta de a funcţiona regulat, toată civilizaţia europeană va pieri”. Aceeaşi telegramă aducea la cunoştinţă şi declaraţia, făcută la acelaşi congres, de preşedintele federaţiei pan-germane, d-l Steinacher; ea suna, textual: „Generaţia tânără, dela Marea Baltică până la delta Dunării, din Silezia până la Egger, din Bucovina până în Tirol, a aderat la mişcarea pan-germanismului” 1 2 3). Articole de reportagiu arătau apoi efectele produse, asupra opiniei publice europene, de aceste întâmplări. „Le Temps” bunăoară amintea că, cu un an mai nainte, cunoscutul publicist englez Wickham Steed dase pe faţă existenţa unui vast plan de hegemonie germană asupra nord-estului, centrului şi sud-estului Europei, şi adăoga că „unele simptome” — ca bunăoară congresul în chestie — par a da acelei revelaţii „o curioasă confirmare”. In adevăr, continua ziarul citat, „liga pentru germanismul din streinătate urmează o acţiune de lungă durată, bine definită, tinzând să prepare, din punct de vedere politic, gruparea în acelaşi Stat a tuturor Germanilor trăind în afară de frontierele actuale ale Reich-ului; la Passau preşedintele congresului, d. Steinacher, a afirmat că, dela Baltica până la gurile Dunării, din Silezia de nord până la Egger, din Bucovina până în Tirol şi până la Eupen-Malmedy, tânăra generaţie germană se raliază la mişcarea naţional-socialistă, ceea ce marchează începutul unei noui vieţi germane” z). Examinând, ceva mai târziu situaţia politică generală, ziarul englez „Times” susţinea că, în 1Q33 ca şi în 1914, „principala cauză a neliniştii europene continuă să fie Germania”. Şi ziarul se întreba cu amărăciune „dacă marea cauză pentru care a luptat Anglia, în timpul războiului mondial, a triumfat”. „Căci, după cum se vede, Germania de acum caută să se pregătească... pentru a uni cu forţa pe aceia din conaţionalii ei cari trăiesc în statele vecine”. Iar concluzia pesimistă la care ajungea autorul articolului era că „marea lecţie” a războiului na servit la nimic, că „chestia fundamentală”, pe care trebuia s’o rezolve definitiv, se pune din nou în discuţie. Iacă pasagiul întreg: „Marea lecţie pe care ne-a dat-o conflictul din 1914 a fost întrupată în pac~ 1) «Curentul», 9 Iunie 1933. 2) «Curentul», 10 Iunie 1933. 3) Citat de «Adeverul» 14 Iunie 1933. PREFAŢĂ 5 tul Kellog şi în formula că războiul nu mai constituie un instrument legitim al politicei. Conflictul din 1914 s’a învârtit în jurul chestiei fundamentale, dacă vor triumfa ideile de libertate, personală şi naţională, scumpe Englezilor şi altor ţări, sau doctrinele germane de necruţare, de tiranie a statului, de dispreţ pentru interesele minorităţilor şi ale popoarelor slabe. Lecţia a fost învăţată de unii, dar nu de toţi, şi chestia rămâne încă nerezolvată”1). Aceeaşi a fost impresia în Statele Unite. Ziarul „New-York Herald Tribune” comenta într’un articol situaţia creată de revendicările Germaniei, care a lăsat să se înţeleagă, limpede şi categoric9 că doreşte să cucerească noui teritorii „necesare vieţii poporului său". Ziarul observă că 99acest proiect presupune anexarea la cel de-al treilea Reich a tuturor teritoriilor în care rasa aleasă s’ar găsi reprezentată prin o cât de infimă minoritate”. Aceasta însemnează9 continuă ziarul, ca Germanii pot să pretindă pentru ei orice parte a Europei orientale şi să-şi ahexeze atâtea teritorii câte ar pofti, dela populaţiile slave, fineze, dela Polonia9 Lituania, Letonia, Estonia9 Rusia, etc. 1 2). Republica Sovietelor s’a simţit „vizată” şi ea. Intrun articol publicat în revista „Bolşevic”, unul din reprezentanţii de căpetenie ai politicei sovietice, Radek9 arată că declaraţiile pacifice ale na-ţional-socialiştilor germani faţă de Rusia sunt dictate de preocuparea de a-şi asigura comenzile din această ţară. Şeful lor şi-a însuşit însă programul imperialismului german, care tinde la cucerirea Poloniei, a Statelor baltice şi la deşiipirea Ucrainei şi Caucazului de Rusia 3). In sfârşit, până şi reprezentanţii Rusiei „burgheze”9 cari trăiesc refugiaţi în străinătate, au avut impresia că Germania îşi reia, sub forme nouă, vechile ei planuri. La o şedinţă a „partidului repu-blican-democratic rus” care s’a ţinut la Paris, un fruntaş al vieţii politice ruseşti dinaintea bolşevismului, Miliukov, a examinat situaţia internaţională, ajungând la concluzii analoage cu cele pe care le-am trecut în revistă. „Cercetând planurile germane, a zis cunoscutul om politic, se poate constata că Germania n’a uitat diferitele ei declaraţii, ce s’au repetat mereu dela 1905 până la 1933: „Avem nevoie de noui teritorii pentru plasarea surplusului populaţiei”. Germanii se prezintă ca partizani ai ideii napoleoniene, cari îşi întemeiază 1) Citat de «Adeverul» dela 16 August 1933. 2) Citat de «Universul» dela 27 August 1933. 3) Citat de acelaşi ziar, în acelaşi număr. 6 GENEZA FORMELOR CULTURII graniţa pe lanţul munţilor Craii. Este clar pentru fiecare că Germania are planuri de colonizare în Rusia. In Germania sa şi început formarea de detaşamente de voluntari, în frunte cu Bermont Avalow...” 2). Doctrinele germane din 1914, la care făcea aluzie ziarul englez „Times”, erau cele ce îşi trăgeau îndreptăţirea teoretică din ideea că poporul german, fiind superior ca „rasă” celorlalte, ar avea dreptul să le „conducă” — adică să le stăpânească. Pangermanismul dinaintea războiului mondial susţinea în adevăr că poporul german, fiind un popor „ales”, a primit dela natură, odată cu „excelenţa” sa intelectuală şi morală, o înaltă „misiune civilizatoare” şi că, spre a o îndeplini, trebue să poată „dispune” de celelalte popoare. A-ceste credinţe însă, sau, cum zice ziarul englez, aceste „doctrine”, — pe care războiul, cu urmările lui dureroase, nu le-a putut înlătura şi care, cu toată eclipsa parţială pe care au suferit-o, au rămas încă a-dânc înrădăcinate în mintea şi în inima multora dintre Germani, in-fluenţându-le mai mult ca oricând gândirea şi acţiunea, — presupun deslegate, într9un anumit sens, anumite probleme ştiinţifice, care sunt încă departe de a fi ajuns la o soluţie definitivă, sigură şi indiscutabilă, din punctul de vedere obiectiv al ştiinţelor respective. Se reia, anume, vechea teorie a inegalităţii, fatale şi iremediabile, a raselor omeneşti, cu intenţia de a se scoate dintr9însa, cu orice preţ, dreptul „unora”, în realitate al „uneia”, din naţiunile europene, de a dispune de „celelalte”, sub pretextul că aşa ar cere interesele civilizaţiei omeneşti, în general. Căci de aceste interese, natura ar fi hotărât să se îngrijească, — în primul rând, dacă nu exclusiv, — naţiunile „superioare”; de aceea le-a încărcat cu darurile excepţionale, trupeşti şi sufleteşti, care le pun mai presus de celelalte şi le impun rolul conducător pe care trebue să-l joace în lume. Prietenul, care mi-a atras atenţia asupra ştirilor menţionate, venea din teritoriile alipite. Nu e dar de mirare că se arăta mai îngrijorat decât era, poate, de trebuinţă. El m9a făcut în orice caz să simt că suntem datori, cu toţii, să ajutăm lumea, aşa cum putem fiecare, sa vadă cât mai limpede unele deosebiri indispensabile. Naţionalismul e un cuvânt care, sub prilejul reprezentaţiilor pe care i le-a oferit, mai anii trecuţi, un fakir indian, Tahra-Bey. Când se ridica «înviind» din cosciugul în care «murise», şiretul exploatator al superstiţiilor nemărturisite, distribuia celor de faţă bileţelele «aducătoare de noroc». Spectatorii râdeau, sceptici, ca să salveze aparenţele, dar se îmbulzeau toţi să primească hârtioarele miraculoase. Faptul, pe care l-au pu- 1) La noi, de «Universul» dela 1 Ianuarie 1934. 2) In numărul delâ 5 Oct. 1933. INTRODUCERE 21 tut constata direct cei ce au trecut pe la Paris acum câţiva ani, e amintit într’un articol recent din «La Revue Mondiale», de Paul Heuze *). Pornind dela constatările de acest fel, autorul citat susţine că în Franţa, sub numele modem de «porte-bonheur», străvechiul «fe-£i§» îşi continuă neştirbită stăpânirea asupra închipuirii contimporanilor săi. O continuă, fiindcă n’a pierdut-o niciodată. «Talismanele», «amuletele», «inelele fermecate», de odinioară nu erau altceva. Mentalitatea magică a primitivilor preistorici sau a sălbaticilor de astăzi, trăieşte încă la civilizaţii din ţările cele mai înaintate în cultură. :Şi dacă nu e aparentă la toţi, la unii e destul de vizibilă. La auto-mobilişti bunăoară, cari sunt mai expuşi decât alţii la accidente grave, mai ales dacă au pasiunea iuţelii. Nu puţini dintr’înşii poartă pietre aducătoare de noroc sau îşi gătesc maşinile cu medalii sfinţite. Şi nu arareori s’au găsit asemenea «taliamane» printre resturile lamentabile ale automobilelor sfărâmate, în accidentele ce se întâmplă totuşi atât de des. Cât despre Germania, autorul articolului «Superstiţii moderne» susţine că faimosul ghicitor Jan Hanussen, care a fost şi la Paris înainte de tragica lui moarte, i->a mărturisit că putuse câştiga printre compatrioţii săi «sume fantastice» cu obicinuitul «horoscop»; făcuse unul «strălucit» lui Hitler însuşi. Iar concluzia lui Paul Heuze este că naivitatea cu care cei mai mulţi oameni, chiar culţi, cred încă în virtuţile magice ale fetişismului pune în evidenţă pre' tutindeni urmele adânci ale întunecatelor începuturi, atât de îndepărtate de noi, şi totuşi prezente încă în mijlocul nostru, ale evoluţiei sufleteşti a omenirii. Strămoşii noştri au fost, atâtea şi atâtea mii de ani, terorizaţi de închipuirea «forţelor invizibile», încât teama lor instinctivă n’a putut pieri cu totul din sufletele noastre şi nu ne permite să ne liberăm, deplin şi definitiv, de jugul superstiţiilor. , IIJ^ Cu toate acestea, în cercurile culte ale popoarelor europene, concepţia mistică a naturii a făcut loc, încetul cu încetul, concepţiei pozitive. Francis Bacon zisese, la începutul timpurilor modeme, că singura putere a omului asupra fenomenelor ei stă numai în ştiinţă. Căci numai atât «poate» omul, fie în ordinea «prevederii», fie în aceea a «realizării», cât «ştie» în adevăr despre fenomenele care îl interesează, — în cazurile respective. Iar prin ştiinţă 1 1) La Revue Mondiale, 1 Dec. 1933. 22 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE înţelegea el suma cunoştinţelor pozitive, adunate prin observare §î experienţă, cu privire la raporturile cauzale ale fenomenelor, care constituesc legile lor. Numai cu ajutorul acestor legi 6e poate prevedea cursul viitor al naturii, şi numai o asemenea prevedere poate permite omului să-şi adapteze conduita cu ceea ce urmează să se întâmple. Reluând străduinţele predecesorului său englez, Auguste Comte a condensat această concepţie în formula cunoscută: «savoir afin de prevoir, prevoir afin de pouvoir». In ordinea fizică a naturii, prevederea cursului viitor al fenomenelor s’a arătat, în adevăr, posibilă. Astronomia a dovedit-o cea dintâi, prevăzând, cu o exactitate matematică şi care nu s’a desmin-ţit până acum niciodată, cursul viitor al acelora dintre fenomenele cereşti pe care le putuse studia îndeajuns. In celelalte ştiinţe ale naturii fizice, de asemenea, sunt posibile prevederi numeroase ale cursului fenomenelor respective, graţie cunoaşterii exacte a legilor ce le guvernează. Pe asemenea prevederi se întemeiază desvoltarea uimitoare a technicei, care face mândria timpurilor modeme şi care a trezit, la mulţi, speranţe atât de mari. / Nu e dar de mirare că s’a căutat posibilitatea unor prevederi analoage şi în domeniul lumii morale. Aici în6ă dificultăţile s’au a-rătat mult mai mari. Legile fenomenelor sufleteşti, atât sub forma, lor individuală, cât şi sub cea colectivă, sunt încă puţin cunoscute. Psihologia e încă la început; deşi atât de veche, ea n’a ieşit din faza pregătirilor, de vreme ce îşi caută încă metodele. Iar sociologia, care urmează să-şi spună şi ea cuvântul în problemele de a-cest fel, de vreme ce viaţa socială contribuie, într’o bună măsură,, la închegarea formelor vieţii sufleteşti individuale, e şi mai puţin înaintată. Nici nu s’ar putea să fie altfel, dată fiind noutatea ei relativă. Cu toate acestea, o nerăbdare anevoie de stăpânit a împins pe unii oameni să anticipeze rezultatele, la care aceste ştiinţe n’ar putea ajunge, cu destulă temeinicie, decât mai târziu. Ei şi-au zis că aşa numitul «destin» omenesc nu e ceva misterios. El se manifestează, cu destulă claritate, prin ceea ce face fiecare în viaţă, — prin îndeletnicirile cărora li se consacră, prin felul cum le îndeplineşte, prin modul cum se comportă faţă de semenii săi, prin succesele pe care le culege, prin situaţiile la care se ridică, etc. Toate aceste manifestări însă atârnă de doi factori de căpetenie: de structura psi-hofiziologică a fiecăruia şi de împrejurările în care lucrează. Iar deosebirea de făcut aci este că primul factor este cel mai important. In aceleaşi împrejurări, un om reuşeşte şi altul nu. De ce? Fiindcă INTRODUCERE 23 cel dintâiu are o altă structură psihofiziologică decât cel de-al doilea. De unde rezultă că împrejurările, aşa cum le crează diferite «medii» ___ social, politic, economic, cultural, etc. — deşi ou o influenţă ce uu se poate tăgădui, nu joacă totuşi decât un rol secundar. Pornind de aici, cercetătorii la care am făcut aluzie şi ale căror nume le vom vedea imediat, s’au apucat să studieze, în primul rând, structurile psihofiziologice ale oamenilor, în elementele lor de căpetenie, pe care le-au văzut în ceea ce se obicinueşte a se numi «constituţie», «temperament», «caracter», etc. înainte însă de a trece în revistă străduinţele lor, trebuie să aruncăm mai întâi o scurtă privire asupra încercărilor ce s’au făcut mai nainte în această direcţie şi care n’au rămas fără influenţă asupră-le. X In adevăr, o asemenea orientare a cercetărilor e departe de a fi strict contimporană. Ea a început, — sub forme rudimentare, se înţelege, — încă din antichitate. Precum se ştie, prima clasificare a temperamentelor a apărut cu Hippocrat, celebrul medic grec dela sfârşitul veacului al V-lea şi începutul celui de al IV-lea, dinainte de Cristos. Chiar şi numele acestui element constitutiv al structurilor psihofiziologice omeneşti i se datoreşte lui. Iar pentru înţelegerea metodei cu care a abordat studiul temperamentelor acest strălucit cercetător, e de ajuns să ne referim la modul cum consideră Abel Rey, în lucrarea sa recentă «La jeunesse de la Science grecque», faza medicală pe care o reprezenta. învăţatul francez crede că «teoria pozitivistă a celor trei stări» poate găsi în evoluţia medicinei la Greci «o aplicare surprinzătoare». Stăpânită la început de preocupări magice şi religioase, ca la toate popoarele primitive, şi strâns legată de ceremoniile rituale, medicina se afla încă, atunci cănd s’au ivit, la aceşti strămoşi ai civilizaţiei europene, zorile unei activităţi independente a raţiunii, în faza teologică. Avântul liberator însă al minţii celor mai înaintaţi dintr’înşii şi-a depăşit ţinta, aruncând această «artă» care trebuia să rămână concretă şi practică, în domeniul abstracţiunilor teoretice. «Sforţarea raţionalizatoare s’a ridicat imediat la teorii universale, la entităţi raţionale (â des etree de rai-son) care preformau apriori concluziile technice». Medicina greaca a trecut astfel din faza teologică în cea metafizică. In curând însă teoriile de acest soiu «s’au dovedit sterile». Ele nu aduceau nimic durabil, din punct de vedere teoretic, şi nimic eficace, din punct de vedere practic. Reacţiunea, care a urmat, a păstrat «spiritul raţional», dar l-a îndreptat către observarea faptelor şi către o «tech-nică» experimentală capabilă să dea rezultate reale. S’au înlăturat 24 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE marile teorii, pretenţioase şi inutile, despre natură, dar s’a conservat hotărârea de a nu urma decât căile naturale şi de a lucra numai cu cauze naturale1). Medicina greacă a făcut atunci primii paşi — ca să nu zicem, ceea ce ar fi excesiv, că a intrat — în faza pozitivă. Cel ce i-a înlesnit orientarea în această direcţie nouă a fost Hjippo-crat din Cos. Problema sănătăţii, în general, pe care a trebuit să şi-o pună ca medic, l-a dus pe acest pozitivist precoce la teoria temperamentelor. Pentru el, sănătatea nu era decât echilibrul perfect al funcţiunilor corpului. Aceste funcţiuni însă atârnau de «lichide vitale» sau de «humori», care erau sângele, flegma, fierea galbenă şi fierea neagră. Sănătatea consta astfel în echilibrul, adică în amestecul potrivit, al acestor «Sucuri ale vieţii», care se «temperau» reciproc. Orice alterare a proporţiilor juste pe care trebuiau să le păstreze în corpul omenesc, prin predominarea, datorită unui exces cantitativ, a unuia sau altuia dintr’însele asupra restului celorlalte, da naştere unui «temperament» deosebit de cel normal, şi prin urmare imperfect. Corespunzând celor patru «humori», cele patru temperamente erau: cel sanguin, cel flegmatic, cel bilios şi cel «atrabilar». Intru cât echilibrul desăvârşit al lichidelor vitale era extrem de rar, temperamentul perfect rămânea mai mult o concepţie ideală. Modurile reale de a fi, din punct de vedere fiziologic, ale oamenilor, le exprimau cele patru temperamente imperfecte. Această teorie a fost reluată şi desvoltată mai târziu, în veacul al II-lea după Cristos, de Galen, al doilea medic celebru al antichităţii. El a sporit considerabil numărul temperamentelor, pentru ca să corespundă mai bine realităţilor fiziologice, atât de variabile, ce se impuneau pretutindeni observării. Intru cât se întemeia însă, şi el, tot pe concepţia celor patru «humori» ale lui Hippocat, fundamentale rămâneau cele patru temperamente stabilite de şeful şcoa-lei medicale din Cos. Galen le da numele de «simple», considerând pe celelalte ca «mixte» sau «compuse». Dela acest învăţat grec, care se născuse la Pergamon în Asia Mică şi îşi făcuse studiile în diferite centre greceşti, în frunte cu Alexandria, dar care a trăit mai mult timp la Roma, unde a fost medicul împăratului Commodus, ne-au rămas numirile clasice ale temperamentelor de căpetenie: sanguin, flegmatic, coleric şi melancolic. Aceste păreri au stăpânit multă vreme lumea medicală. Nu- 1) Abel Rey, La jeunesse de la Science grecque, Paris 1933, p. 486. INTRODUCERE 25 meroasele scrieri ale lui Galen, traduse §i în limba arabă, au fost în tot timpul Evului Mediu şi la începutul timpurilor modeme, până la Paracelsus, îndreptarul obligatoriu al învăţământului medical, la Universităţi. De ce vază se bucura autorul lor în lumea ştiinţifică ne-o poate arăta titlul primei ediţii latine a lor, care s’a tipărit la Veneţia în 1490: «Galeni Pergamensis medicorum omnium prin-cipis opera». In veacul al XVII-lea însă, vechia teorie «humorală» a început să-şi piardă creditul exclusiv pe care-1 păstrase până atunci. Alături de «lichidele» vitale au început a fi luate în consideraţie, în explicarea felului de a fi atât fiziologic cât şi psihologic al oamenilor, şi «solidele» organice, adică diferitele «sisteme» anatomice. Aşa bunăoară Baglivi, Stahl, Hoffmann, trei învăţaţi strict contimporani, au aşezat teoria temperamentelor pe structura sistemului vascular, pe lărgimea vinelor şi arterelor, pe tonicitatea lor, precum şi pe «porositatea» ţesuturilor în general, de care atârna, după ei, cantitatea de sânge care putea pătrunde într’însele. In veacul al XVIII-lea, Albert von Haller a emis părerea că factorii de căpetenie ai vieţii organice sunt sensibilitatea şi iritabilitatea, — cea dintâi a-parţinând sistemului nervos, cea din urmă ţesuturilor, în general, şi în deosebi sistemului muscular. Alte categorii de «solide», adică alte sisteme anatomice, începeau astfel a fi luate în consideraţie. Urmările s’au văzut în curând. Către sfârşitul aceluiaşi veac şi începutul celui următor, creierul, organul central al sistemului nervos, a ajuns a fi socotit, nu numai ca influenţând, într’o măsură considerabilă, funcţiunile fiziologice ale corpului omenesc, dar şi ca determinând, prin dimensiunile şi conformaţia, pe care le putea prezenta, formele vieţii sufleteşti. Gali, Spurzheim, Lavater au căutat şi semnele exterioare ce puteau permite să se întrevadă felul de a fi al fiecăruia, după modul cum se manifestau în afară particularităţile conţinutului cranian, prin forma capului, şi în deosebi a frunţii, precum şi prin trăsurile feţei. Aşa au luat naştere «Frenologia» celor doui dintâi şî «Fiziognomia» celui din urmă. Pe aceeaşi vreme, Halle a pus în evidenţă rolul sistemului muscular, care nu putea fi lăsat la o parte în studiul temperamentelor. El a încercat în acelaşi timp să înlăture vechia concepţie, după care temperamentele ar fi forme ale unui dezechilibru funcţional, provocat de un amestec «imperfect» al «lichidelor» vitale. El le-a considerat ca fiind, pur şi simplu, deosebiri între oameni, şi ca provenind din dimensiunile şi activitatea diferită a diferitelor părţi ale corpului lor, — nu ale tuturor, se înţelege, ci ale acelora care pot 26 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE să influenţeze «economia» organică. Şi fiindcă cele mai importante din aceste părţi sunt cele trei mari sisteme: circulator, nervos şi muscular, Halle a stabilit trei temperamente corespunzătoare, cu diferite subdiviziuni. Numele acelor trei temperamente fundamentale erau, se înţelege, acelea ale sistemelor anatomice respective. Dintre sistemele de căpetenie ale vieţii vegetative, mai rămâneau neutilizate cel respirator şi cel digestiv. Ele au fost de asemenea luate în consideraţie, la începutul veacului al XlX-lea, de către F. Thomas de, Troisvevre. Sub influenţa ideilor lui Lamarck, acest învăţat credea că desvoltarea unui organ indica gradul de energie al funcţionării sale şi că acea energie nu putea să rămână fără influenţă asupra celorlalte organe, —adică, în definitiv, asupra întregului complex biologic pe care îl alcătuiau, toate împreună. Studiul acestor raporturi funcţionale constituia, pentru el, aşa numita «funcţionomie». El deosebia astfel, după desvoltarea relativă a capului, a pieptului §& a pântecelui, — dezvoltare ce indica energia lor funcţională, — trei temperamente diferite: cranian, toracic şi abdominal. Şi astfel, încetul cu încetul, printr’o evoluţie de idei pe care n’o putem urmări cu deamănuntul în această introducere, s’a ajuns la credinţa că întreg corpul omenesc joacă, prin structura şi particularităţile lui, un rol însemnat în determinarea formelor vieţii sufleteşti, — şi prin urmare a diferitelor ei manifestări. Această credinţă o reprezintă astăzi, cu nuanţe mai {mult sau mai puţin diferite, numeroşi învăţaţi, grupaţi în mai multe şcoli biologice. In şcoala franceză predomină punctul de vedere «morfologic», pe care îl reprezintă, între alţii, Claude Sigaud, Leon Vincent, Mac Auliffe *). Păstrând la început acest punct de vedere, şcoala italiană a căutat, cu De Giovanni şi Viola, să-l precizeze, stabilind aşa numitele «tipuri», anatomice şi fiziologice, şi folosindu-se în acest scop de măsurători individuale. O desvoltare însemnată a luat însă această şcoală cu N. Pende, care a completat studiul sistemelor organice cu a- 1 1) Intru cât intrăm în mişcarea contimporană a ideilor, trebuie să indicăm, pentru cei ce ar voi s’o urmărească mai de aproape, şi operele autorilor la care ne referim. Spre a nu se încărca însă paginile cu note, rămâne ca cititorii să le caute singuri în bibliografia generală dela sfârşitul volumului. La noi au apărut de asemenea, în această privinţă, lucrări care pot fi consultate cu folos. Aşa sunt: «Teoria şi practica temperamentelor» de Mihail Moldo van şi «Constituţie, caracter, temperament» de Dr. Alfred Dimolescu. Cel dintâi studiază temperamentele din punct de vedere bio-psibologic, cel. din urmă examinează individualitatea în general din punct de vedere psihopatologic. INTRODUCERE 27 cela, cu totul nou, al glandelor cu secreţiune internă gi cu acela al:, plexurilor nervoase ale vieţii vegetative. Cu şcoala americană, pe care o reprezintă, între alţii, Mac Dougall, H. Rayner, L. Berman, punctul de vedere endocrinologie devine mai accentuat; cu cel din urmă din învăţaţii citaţi devine chiar exclusiv. In sfârşit, şcoala germană, în fruntea căreia stă E. Kretschmer a adus ca element diferenţial studiul statistic al corelaţiilor somatico-psihice. Nu se poate afirma cu destulă siguranţă, după acest autor, că unui anumit «tip» somatic îi corespunde un anumit «tip» psihic, decât numai dacă se poate stabili între ele o coexistenţă destul de frecventă, într’un număr de cazuri statistic constatate. Numai în asemenea cazuri putem considera formele vieţii 'sufleteşti ca efecte ale particularităţilor corporale. Cercetările făcute după această metodă l-au dus pe Kretschmer la cele trei tipuri somatice cunoscute: leptosom, atletic gi picnic, cu fizionomii psihice diferite. O accentuare a punctului de vedere psihologic s’a produs, înlăuntrul gcoalei germane, cu Jung, care împarte temperamentele după cum accentul cade, în gândire, simţire gi acţiune, pe obiect sau pe subiect. In primul cazr orientarea spre exterior produce temperamentele «extrovertite»; în al doilea, orientarea spre interior produce temperamentele «introvertite». Mişcarea de idei, pe care am trecut-o în revistă până acum, ne prezintă încercările ce s’au făcut de a se explica felul de a fi al oamenilor prin structura lor corporală. Alături de ea trebuie să înregistrăm însă o alta, pe care o alcătuiesc încercările de a explica felul de a fi al oamenilor prin mecanismul vieţii lor sufleteşti, — şi în deosebi prin reacţiunile sensibilităţii şi ale voinţei. Se înţelege, legătura cu anatomia şi fiziologia nu se rupe cu desăvârşire în încercările de acest fel, dar cade pe planul al doilea, — uneori chiar gi mai jos. Numărul teoriilor ce au luat naştere pe această cale, e tot aga de mare ca al celor pe care le-iam văzut. La Germani mai întâi* dacă lăsăm la o parte pe cele mai vechi, formulate de Platner, Dors-ch, Kant, Herbart, Bahnsen, găsim printre reprezentanţii celor contimporane numele unor psihologi cunoscuţi ca Wundt, Ebbinghaus,. Hoffding, Meumann, Elsenhans, etc. Mai mult sgomot a făcut însă, în această direcţie, Klages, care a recurs la determinări cantitative, folosindu-se de formule matematice pentru măsurarea diferitelor elemente ale «caracterului». Apfelbach a utilizat în studiul temperamentelor gi pricipiul inhibiţiei sau al «refulării», pus la modă de Freud. In sfârşit, ceea ce încerca să facă Kretschmer în direcţia so- 28 APARIŢIA şi orientarea cugetării filosofice matologică, s’au străduit să realizeze, în direcţia psihologică, Ach §i Heymanns. Cel dintâiu a căutat să clasifice temperamentele pe baza rezultatelor obţinute în experienţă, prin observarea obicinuită, pentru experimentator §i prin introspecţiune, pentru indivizii asupra cărora se făceau experienţele. Heymanns a utilizat în acelaşi scop biografiile şi anchetele scrise, cu întrebări şi răspunsuri. La Francezi, de asemenea, găsim un număr tot aşa de mare de teorii. Perez, Ribot, Paulhan, Fouillee, Manouvrier, Ribery, Malapert reprezintă, — cu rezultate diferite, se înţelege, — un punct de vedere analog cu acela al şcoalei psihologice germane, ţinând seamă însă ceva mai mult de substratul biologic al vieţii sufleteşti. La psihologii englezi în sfârşit, — din Anglia şi din America, — găsim concepţii care se pot aşeza în aceeaşi categorie. Cel mai vechiu şi mai cunoscut din cei ce le reprezintă este Bain; după el, urmează numeroşi cercetători mai noui, ca Allport, Myerson, Jastrow, Bloor, Downey, Steven-son, etc. s N’am citat, se înţelege, în scurta privire generală pe care am aruncat-o asupra evoluţiei cercetărilor de acest fel, decât numele cele mai însemnate sau mai caracteristice. Numeroşi alţi învăţaţi mai lucrează în direcţia unei explicări naturale sau ştiinţifice a felului de a fi al oamenilor, alături de cei pe care i-am trecut în revistă. Unii dintr’înşii abordează problema pe căile patologiei generale, ale neurologiei şi, în deosebi, ale psihiatriei. Stările morbide putând lumina mecanismul stărilor normale, nu numai din punctul de vedere fiziologic, ci şi din cel psihologic, se acordă de câtva timp, în studiul temperamentelor şi al caracterelor, o atenţie particulară aşa numitelor «constituţii psihopatice». Lucrările ce s’au făcut, în această direcţie, sunt de asemenea foarte numeroase. Ele fiind însă, de obiceiu, prea speciale şi având o înfăţişare prea tech-nică, nu este indispensabil să încărcăm această introducere cu o în-şirare, fie şi sumară, a lor. Cei ce doresc a se documenta mai amănunţit, pot găsi indicaţii în tratatul de «Psihologie medicală» al lui Kretschmer, în «Psihopatologia generală» a lui Jaspers, — sau chiar şi în cunoscutul «Tratat de psihologie» al lui Dumas. Ceea ce voim să relevăm acum este numai faptul că marea mulţime a încercă-lor de a explica, în mod ştiinţific, felul de a fi al oamenilor şi de a schiţa prin urmare, oricât de vag, perspectivele lor de viitor, au trezit speranţe mari. Era în adevăr ceva seducător în credinţa ce is-vora, în chip firesc, din cercetările de această natură, că ajungând, cu ajutorul lor, să-şi cunoască structurile psihofiziologice, oamenii, INTRODUCERE 29 ._cei culţi, se înţelege, — ar putea să întrevadă pe ce căi sunt îm- pinşi de ele, în viaţă, şi ce rezultate ar urma să recolteze, în diferitele lor întreprinderi. Ceea ce provoca şi întreţinea această credinţă erau mai ales anticipările ce nu lipseau mai niciodată la autorii teoriilor pe care le-am trecut în revistă. Nici chiar Kant, atât de prudent altfel, şi cu toate că cercetările erau încă puţin înaintate pe acea vreme, nu s’a putut opri să nu dea câteva, în partea din Antropologia sa în care vorbia de temperamente. El admitea, precum se ştie, cele patru temperamente clasice: sanguin, flegmatic, coleric şi melancolic, pe care le explica în felul său şi din care trăgea apoi unele concluzii «pragmatice». El credea bunăoară că în artă sau, în genere, faţă de frumos, oamenii de temperament diferit se comportă în mod diferit. Sanguinul, impresionabil şi mobil, e atins mai mult de lucrurile plăcute, atât prin ele însele cât şi prin schimbarea lor; superficialitatea lui estetică îl face să încline către eclectism şi diletantism. Flegmaticul, puţin sensibil, este şi puţin accesibil sentimentelor de acest fel. Colericul, care e atât de pornit, se pasionează pentru «spectaculos» (das Prăchtige), fără să-şi dea seamă că acest «gen» îi oferă mai mult aparenţa decât realitatea «măreţiei». Melancolicul în sfârşit, care e atât de concentrat, nu e pus în mişcare,, cu adevărat, decât de «sublim» (das Erhabene). El este, mai ales, creatorul marilor opere de artă. In religie, sanguinul, cu lipsa lui de statornicie şi de adâncime, înclină către libera cugetare. Flegmaticul, ca şi în artă, e mai mult indiferent. Colericul, cu propensiunea lui către formalismul exterior, ţine la ceremonialul ritual, care nu poate varia, şi rămâne ortodox. Melancolicul în sfârşit, cu meditaţiile lui solitare şi îndărătnice, pune mai mult preţ pe speculaţiile teologice, pe care le întoarce pe toate feţele şi le răstălmăceşte, putând ajunge la erezii şi, mai ales, la fanatism. Asemenea anticipări, pline de promisiuni, se găsesc în mai toate lucrările învăţaţilor pe care i-am citat. Imaginaţia contemporanilor noştri s’a grăbit astfel, împinsă de vechea curiozitate, să construiască cu ajutorul lor o «mantică» nouă, considerată ca superioară celei tradiţionale şi ca meritând mai multă încredere, de vreme ce se întemeia pe ştiinţă. Numai că rezultatele cercetărilor ştiinţifice, încă în curs, erau departe de a fi definitive; ele erau de altfel, nu numai foarte variabile, dar şi foarte discutate. Indoeli îndreptăţite s’au ridicat astfel, destul de repede, în contra acestui entusiasm prematur. Ele au fost formulate chiar de unii din autorii menţionaţi. Aşa bunăoară Malapert, în cartea sa «Les elemente du caractere et 30 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE leurs lois de combinaison», se credea dator să atragă atenţia că noţiunea de «temperament», ce stă la baza mai tuturor construcţiilor psihofiziologioe de care e vorba, e foarte vagă gi n’avem încă date suficiente ca să-i putem da maii multă preciziune. El mai adăoga că trecerea de la temperamente la caracterie se face de obiceiu cu ajutorul unor analogii prea aproximative. Şi încheia cu observarea că clasificările, atât ale temperamentelor cât gi ale caracterelor, sunt atât de divergente fiindcă sunt, toate, mai mult sau mai puţin arbitrare. Iar oamenii culţi, dar nespecializaţi în această materie, constatau, nu numai că nu-gi puteau aplica, cu uşurinţă gi cu siguranţă, formulele pe care le găsiau în operele specialigtilor, dar gi că nu gtiau pe care să le aleagă, numărul lor fiind foarte mare gi deosebirile lor de asemenea. In adevăr, dacă ne-am da osteneala să socotim câte anume temperamente diferite, cu numiri diferite, s’au stabilit de diferiţii cercetători, am ajunge la ţifre impresionante: o sută, o sută douăzeci, poate chiar o sută cinci zeci. IV. Nu e dar de mirare că oamenii cari, dorind să găsească în cercetările gtiinţei o satisfacţie a nevoii lor intime de a-gi întreve-vedea posibilităţile de viitor, se aventurează pe acest teren atât de .mobil gi de nesigur încă, rămân nedumeriţi. Tot ce pot face a-tunci este să se adreseze celor oe cred ei că, cunoscând mai bine drumurile încurcate ce îl brăzdează în toate direcţiile, ar putea să-i călăuzească. Mi s’a întâmplat astfel de mai multe ori, mai ales în anii din urmă, oa unii din tinerii mei ascultători de la Universitatea din Bucureşti să-mi pună întrebarea, dacă socoteam că puteau spera să ajungă la ceva în filosofie. Răspunsul era firegte, pentru fiecare în parte, nu numai anevoios, dar gi plin de riscuri. Un sentiment curios mi-a impus mai totdeauna, când mi se cerea să mă amestec In viaţa altora, o rezervă care mi-a fost imputată uneori. Mi se părea imposibil să prevăd cu destulă siguranţă dacă, modificând poate orientarea gi prin urmare acţiunea celor ce îmi cereau sfatul, aş fi făcut bine sau rău. Simţeam astfel că mi-aş fi luat, fără nevoie absolută, o răspundere care putea să fie mare gi grea. Era poate aici im exces de sensibilitate etică, dar mai era de sigur încă ceva. La cei ce gi-au dat osteneala să studieze mai de aproape trecutul o-menirii gi să reflecteze mai adânc asupră-i, asemenea aprehensiuni sunt, uneori, inevitabile.ţin adevăr, oamenii cei mai însemnaţi ai lumii, aceia ale căror fapte sau ale căror idei au hotărît, în momeu-tele critice ale istoriei, soarta popoarelor sau viitorul civilizaţiilor, La încegut, prin perioada de nedeterminare sufleteas- INTRODUCERE 31 că a tinereţii, din care nimeni n’ar fi putut să prevadă ce avea să iasă, cu vremea^Dacă toate se desfăşoară în univers după aceeaşi lege a evoluţiei, ar trebui să credem că sufletul omenesc începe prin a fi* ca §i corpurile cereşti, o nebuloasă amorfă, care n’ajunge decât treptat să ia conture precise şi să aibă mişcări definite. Treptat şi, de cele mai multe ori, târziu. Perioada de nedeterminare sufletească, prin care trecem cu toţii la început, durează astfel, de obiceiu, destul de mult. Ea trece, uneori, peste marginile maturităţii, atingând chiar, câteodată, pragul bătrâneţii,— până când înlănţuirea încâlcită a fenomenelor, exterioare şi interioare, scoate dintr’însa pe neaşteptate lucruri uimitoare, lucruri la care nimeni nu s’ar fi gândit. La aceste posibilităţi misterioase ale vieţii reflecta poate Alfred de Musset când a aruncat, în poema sa «Rolla», întrebarea plină de nelinişte şi de nerăbdare: Qui de nous, qiii de nous, va deveni*r un Dieu ? Ca nebuloasele cosmice care, în imensitatea haotică a maselor lor embrionare, ascund eventualităţi evolutive nenumărate, putând să dea naştere, în curgerea nesfârşită a vremurilor, unor lumi de înaltă desăvârşire sau unor monstruoase cataclisme siderale, — tot aşa, parva si licet componere magnis, sufletele tinerilor închid câteodată, în nedeterminarea lor iniţială, virtualităţi care, în înlănţuirea complicată a cauzelor şi efectelor, pot duce ţândva, într’un viitor nehotărît, la lucruri mari, în bine ca şi în rău. In cazul lui Pasteur bunăoară, — ca să nu luăm decât exemple din cele mai apropiate de noi, — din nedeterminarea sufletească a tinereţii a ieşit bacterio-logia, care a adus servicii imense omenirii şi care o va scăpa definitiv, în cele din urmă, de multe din relele ce o chinuesc încă. In schimb, în cazul lui Lenin, din aceeaşi nedeterminare a ieşit bolşevismul, care a cufundat în mizerie un popor de 160 milioane de suflete şi care constitue o reală primejdie pentru civilizaţia actuală. Cine poate şti însă mai dinainte dacă, prin amestecul său în viaţa celor oe sunt încă «în devenire», nu împiedică cumva pe un nou Pasteur, încă neformat, să aducă omenirii atâtea servicii câte ar putea să-i aducă altfel, sau nu împinge cumva pe un nou Lenin, încă în faşe, să facă omenirii şi mai mult rău decât i-ar face altfel? Iată de ce a da sfaturi tinerilor mi s’a părut totdeauna o întreprindere plină de riscuri. Şi iată de ce la întrebările acelora din ascultătorii mei, la care m’am referit mai sus, am preferat să răspund, nu prin prognosticuri individuale, ci printr’o analiză generală. M’am mărginit adică să cercetez, dacă şi în ce măsură putem şti, de ce 32 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE unii oameni devin filosofi, iar alţii nu, gi de ce unii filosofi ajung să înţeleagă lumea în unele chipuri, iar alţii într’altele. Aga pusă, problema putea să intereseze gi istoria filosofiei, în lăuntrul căreia suntem siliţi, spre a-i atinge scopul, să ne explicăm «geneza» sistemelor de idei, de care ne ocupăm. Ea constituia, în adevăr, problema factorilor ce determină apariţia gi orientarea cugetării filosofice, în general. Această problemă formează obiectul studiilor următoare. CAP. L POSTULATE ORGANICE PORNIRILE AFECTIVE. Problema, pe care am formulat-o la sfârşitul introducerii noastre, nu este nouă. Şi-au pus-o, după vremuri, mulţi din cugetătorii cari au simţit nevoia să reflecteze, ei înşişi, asupra propriei lor activităţi, sau să dea lămuriri altora, cu privire la rolul pe care credeau că trebuiau să-l joace filosofii în lume. Aşa bunăoară Platan, oare socotea că filosofii ar trebui să ia asupră-le conducerea popoarelor, 89a simţit dator să indice, în dialogul său asupra Statului, şi semnele după care ar putea fi recunoscuţi filosofii adevăraţi. Printre aceste semne, — care nu sunt lipsite de interes nici astăzi, — primul loc îl ocupă calităţile fireşti pe care trebuie să le aibă un om, ca să poată ajunge filosof. Un asemenea om trebue, mai întâi, să fie înzestrat de natură cu o vie dorinţă de a şti, pentru ca să înveţe cât mai multe, şi cu o memorie puternică, pentru ca să nu uite ce învaţă; trebue, apoi, să privească lucrurile de sus, în ceea ce constitue rostul lor în lume, în general, pentru a nu se lăsa captivat de unele aspecte particulare ale lor, oricât l-ar interesa acele aspecte, pe el, personal; trebue, mai departe, să fie plin de simpatie şi de bunătate, faţă de semenii săi şi, în deobşte, faţă de toate vietăţile şi de toate lucrurile neînsufleţite; trebue, mai ales, să aibă pasiunea firească, înnăscută, nu pur şi simplu adoptată sau chiar prefăcută, a adevărului şi a dreptăţii; trebue, în sfârşit, să fie viteaz, să aibă adică curajul de a fi independent în părerile şi atitudinile sale, dispreţuind, ca un soldat pe câmpul de războiu, primejdia şi moartea; dar trebue să fie în acelaşi timp şi prudent, ca să nu-şi expună în mod inutil nici libertatea, nici viaţa. Iar pentru ca toate aceste calităţi să poată da tot ce sunt în 3 34 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE stare să dea, omul, oare vrea să ajungă filosof, mai are nevoie de ceva care să-l împieldioe de a se lăsa să fie prins, cu prea multă u-şurinţă, de ademenirile bogăţiei sau ale gloriei, şi care să-l ţină, totdeodată, departe de viiaţa politică. Platon cerea, — e drept, — să se încredinţeze filosofilor conducerea societăţilor omeneşti, dar cerea şi filosofilor să fie filosofi, nu profesionişti ai politicei, nu adică simpli demagogi, cari, în loc să studieze, în linişte şi reculegere, problemele generale ale lumii şi ale vieţii, îşi pierd vremea în «a-gora» cu obicinuitele meşteşuguri de a înşela şi ademeni pe naivi. Acel ceva, în stare să împiedice pe cei meniţi a deveni filosofi, să a-lerge după bogăţii şi onoruri sau să-şi piardă vremea cu politica, nu putea fi, după Platon, decât: vocea interioară a vocaţiunii, o boală cronică, sau alte împrejurări exterioare. Vocea interioară a vocaţiunii era vocea demonului lui Socrat, pe care n’o auziau decât puţinii aleşi. Pentru aceşti favoriţi ai zeilor, chemarea lăuntrică era destul de imperioasă, pentru ca să nu mai fie nevoie de altceva. Pentru ceilalţi, rămânea o insuficienţă organică, adică o deficienţă a corpului, care, silindu-i să renunţe la viaţa practică, permitea spiritului lor să-şi concentreze toate puterile în spre un singur scop, în-dreptându-1 numai în spre cunoaşterea adevărului. împrejurările exterioare, în sfârşit, puteau fi: o nenorocire, care să desguste, pe cei ce o sufereau, de viaţa practică sau să-i facă să se teamă de ea; exilul, care punea în imposibilitate, pe cei alungaţi, de a se mai ocupa de treburile lor sau ale cetăţii lor, —şi alte întâmplări de acest fel. După Platon, Aristot, dela care, ca dela mintea cea mai cuprinzătoare a antichităţii, am fi fost în drept să ne aşteptăm la mai mult, s’a mărginit să facă observarea, pe care ne-a raportat-o Cicerone în Tusculanele sale, că toţi oamenii de geniu sunt melancolici. Prin oameni de geniu, filosoful grec înţelegea pe marii cunoscători ai lucrurilor lumii, în orişice privinţă. Nu trebue să uităm însă că, pe acea vreme, toate cunoştinţele de orişice fel se subsumau noţiunii generale de filosofic, întru cât ştiinţele speciale nu-şi asiguraseră încă o existenţă independentă. Din nefericire, Aristot nu ne-a spus, lămurit, dacă considera melancolia ca o cauză sau ca un efect al cunoaşterii lucrurilor, — ca o cauză adică ce ar face pe cineva să devină «iubitor de înţelepciune», cum se zicea pe atunci, sau ca o consecinţă a îndeletnicirii cu problemele ce preocupă pe oamenii de acest fel. Dar, întru cât nu e nevoie să înregistrăm toate părerile, schiţate numai, în decursul timpurilor, asupra condiţiilor în care poate POSTULATE ORGANICE 35 „ajunge omul la cugetarea filosofică, să trecem la ceea ce gândesc, în această privinţă, contimporanii noştri, pentru ca să putem intra în studiul propriu zis al acestei probleme. In timpurile noastre întâlnim mai întâi, ca mai isbitoare, părerile formulate de Schogen-liauer şi de Nietzscbe. Cel dintâiu credea, că ceea ce distinge pe filosof este o covârşitoare predominare a inteligenţei asupra voinţei. Pe când omul obicinuit e compus din trei sferturi voinţă şi un sfert numai inteligenţă, la filosof raportul este invers: trei sferturi inteligenţă şi un( sfert numai voinţă. De unde concluzia că filosofii sunt condamnaţi, prin chiar structura lor sufletească, să se ţină departe de viaţa practică, gl cărei factor de căpetenie este voinţa. Nietzscbe, în sfârşit, subliniază cu putere, aproape cu violenţă, prezenţa constantă şi acţiunea hotărâtoare, în viaţa sufletească a filosofilor, a unui factor afectiv, care poate să ia formele cele mai diferite, dar care rămâne în fond acelaşi şi care este: suferinţa. Toţi cei ce au creat, prin puterea cugetării lor, lumile «de dincolo de realitate» (die Hinterwelten), pe care le desfăşoară înaintea ochilor noştri uimiţi istoria filosof iei, au fost oameni bolnavi, sau săraci, sau nedreptăţi, şi cari, luptând din greu cu neajunsurile unei vieţi atât de puţin satisfăcătoare pentru ei, şi-au căutat consolarea în acele «ţinuturi imaginare», pe care le construiau după bunul lor plac şi în care se simţeau stăpâni absoluţi. In toate aceste păreri, atât de diferite în aparenţă, este, totuşi, ceva comun. Este credinţa că, spre a-şi putea concentra toată energia în domeniul abstract al cugetării, omul care, biologiceşte vorbind, e făcut să trăiască în lumea concretă şi în înţelesul întreg al cuvântului, — să îndeplinească adică toate funcţiunile vieţii, printre care gândirea nu e nici singura, nici cea mai însemnată, — trebuie să rămână — sau să fie ţinut de o cauză oarecare — departe de viaţa practică. Această idee o vom regăsi într’una din încercările cele mai noui de a deslega problema ce ne preocupă, — şi asupra căreia ne vom opri în deosebi, spre a o lua ca bază de discuţie. Este încercarea psihologică şi într'o oarecare măsură psihoanalitică a lui Herzberg, din lucrarea sa recentă «Zur Psychologie der Phi-losophie iind der Philosophen», care a apărut în 1926. Adaog, că autorul lucrării este doctor în filosofie şi în medicină, — ceea ce explică orientarea, atât de pronunţat psihofiziologică, a cugetării sale. Am socotit că era bine să alegem ca punct de plecare şi — cum am zis — ca bază de discuţie această lucrare, fiindcă pe planul întâiu, în ziua de astăzi, pare a sta, în consideraţia şi simpatia APARIŢIA si ORIENTAREA cugetării filosofice mai tuturor, concepţia biologică a filosofici. Iar moda a grefat pe a-ceasta concepţie generală punctul de vedere special al psihoana-Ezei. Pentru ca să putem aduce dar o contribuţie capabila sa lămurească, pe cât posibil, pe cei ce se interesează de problema pe care ne-am pus-o, trebue să ţinem seamă de aceste predilecţii ale opiniei publice contimporane. Altfel, am risca să ne lovim, ulterior, de i-dei, pe care nu le-am fi examinat în cercetarea noastră. E nevoie adică să curăţăm mai întâi terenul de tot ce îl încarcă — §i uneori îl încurcă — fără prea mult folos, pentru ca să putem apoi schiţa liniile mari ale unei soluţii, — mai simple de sigur gi mai puţin pretenţioase, dar cu mai mulţi sorţi de a rămânea gi de a se desvolta în viitor. f Filosofia este pentru Herzberg, ca pentru atâţia alţi cugetători, o explicare generală a lumii. Ca atare, ea este, evident, mai a-nevioasă decât explicările parţiale ale diferitelor categorii de fenomene, pe care le caută ştiinţele speciale. Ea presupune, mai ales, o îndepărtare mai mult sau mai puţin deplină de lumea concretă, fiindcă reclamă o ridicare deasupra categoriilor limitate de fenomene, spre a le putea cuprinde pe toate cu o singură privire, în-tr’o singură explicare unitară. Ca atare, cugetarea filosofică, atât prin vastitatea orizonturilor pe care trebue să le îmbrăţişeze, cât gi prin înstreinarea de realitate, care nu e firească omului, nece-sitează o mai mare, o mult mai mare cheltuială de energie decât cugetarea ştiinţifică propriu zisă şi decât cugetarea practică, pusă ' în serviciul nevoilor curente, adică mărunte, ale vieţii. De unde vine însă această energie considerabilă, şi ce o pune în mişcare? De unde vine, rămâne să vedem mai pe urmă, fiindcă n’o putem descoperi imediat, la prima vedere. Ce o pune în mişcare însă, ni se arată mai uşor şi, oarecum, dela sine. Este interesul pentru problemele filosofice, care împinge pe unii oameni să facă sforţările intelectuale pe care le fac, spre a se lămuri asupra originei lumii, asupra ordinei ce domneşte într’însa, asupra elementelor ultime ce o alcătuesc, asupra scopului către care se îndreaptă desfăşurarea fenomenelor ei, etc. Dacă n’ar exista acest interes, cugetarea filosofică ar fi inexplicabilă, ar fi chiar absurdă, fiindcă, cum ziceam adineauri, omul e făcut ca să trăiască, nu ca să gândească, — gândirea nefiind, din punct de vedere biologic, decât un instrument în serviciul acţiunii, care e pusă ea însăşi în serviciu): vieţii, întru cât n’are alt scop decât s’o întreţină gi s’o desvolte. POSTULATE ORGANICE 37 De unde vine însă acest interes pentru ceea ce numim probleme filosofice? Să vedem mai întâi care este alcătuirea lui psihologică. Interesul, în genere, este o stare sufletească complexă, care constă din trei elemente diferite. Şi anume, găsim într’însul, în primul rând, o nevoie organică ce împinge pe oameni către anumite lucruri, capabile s’o satisfacă; găsim, al doilea, o stare afectivă: plăcerea pe care o simt oamenii când se ocupă cu acele lucruri; găsim, în sfârşit, orientarea constantă, — sau, în orice caz, mai uşoară §i mai repede, — a atenţiei înspre lucrurile de care e vorba. Să luăm bunăoară, ca exemplu, interesul pentru mâncare al aşa numiţilor gastronomi. Găsim în acest interes, mai întâi, o nevoie organică ce împinge pe aceşti oameni către lucrurile bune de mâncat. Această nevoie există, precum ştim, la toţi oamenii; la gastronomi, însă, ea este mult mai pronunţată. Ca atare, ea este, poate, efectul unei secreţii interne sporite a acelor părţi ale glandei pancreatice, care poartă numele de insulele lui Langerhans. Se ştie că o injecţie cu insulină poate provoca o foame cu totul neobicinuită şi care, dacă nu e satisfăcută fără întârziere, poate da ameţeli, palpitaţii şi alte neplăceri fizice. Sau poate, nevoia organică de care vorbim este, la gastronomi, efectul unei turburări nervoase, mai uşoare decât aceea, oe poartă în psihiatrie numele de «bulimie», dar asemenea cu ea. Etimologiceşte, cuvântul «bu-limie» nu însemnează altceva decât o «foame de bou», o foame a-nimalică, ce nu mai cunoaşte nicio măsură şi nicio piedică. Faptul este, în orice caz, că găsim la gastronomi, mai întâi, o nevoie organică ce îi împinge, mai mult decât pe oamenii obicinuiţi, către lucrurile de mâncare. Găsim, al doilea, o stare afectivă: plăcerea, mai intensă decât aceea a oamenilor obicinuiţi, pe care o simt ei mâncând sau chiar numai ocupându-se cu lucrurile de mâncare. Cunosc un om din lumea noastră cea mai bună, care nu arareori îşi găteşte singur bucatele sale favorite. Plăcerea de a le mânca este, la el, anticipată prin plăcerea de a le mânui şi de a le vedea luând, pe maşina de gătit, forme din ce în ce mai apetisante. Găsim, în sfârşit, în interesul pentru mâncare al gastronomilor, o orientare mai constantă, — în orice caz mai frecventă şi mai uşoară decât la oamenii obicinuiţi, — a atenţiei înspre lucrurile alimentare. Persoana la care făceam aluzie adineaori, şi care o-cupă un loc eminent în lumea noastră industrială, se duce adesea la Paris, pentru afacerile sale. Acolo însă, preocuparea sa de căpe- 38 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE tenie, alături de scopurile pe care le urmăreşte, este să viziteze restaurantele la modă, să stea de vorbă cu aşa numiţii «maître» d’hotel», să se informeze de felurile de bucate noui, să se coboare la bucătărie ca să vadă cum se pregătesc, etc. Aceste trei elemente, ce alcătuesc interesul, ca stare sufletească, le poate descoperi singur oricine, dacă îşi dă osteneala să repete această analiză, în toate cazurile analoage,—în ordinea materială. In ordinea intelectuală însă, descoperirea lor e mai ane-voiasă. Aşa bunăoară, dacă la baza interesului pentru lucrurile materiale, ce privesc mâncarea, îmbrăcămintea, locuinţa, reproducerea, etc., găsim, fără să căutăm prea mult, nevoi organice ce rezultă din chiar natura noastră ca organisme biologice, — exista oare şi la baza interesului pentru problemele filosofice o nevoie organică a cunoaşterii? La prima vedere, s’ar părea că nu. Nevoile organice au ca scop, precum ne-o arată biologia şi psihologia, conservarea vieţii şi desvoltarea ei. Cunoaşterea lucrurilor ajută, e drept, într’o destul de mare măsură, satisfacerea acestor nevoi, dar numai ca im instrument. Cunoaşterea adică nu este decât un mijloc, nu un scopy — care să poată forma obiectul unei nevoi organice deosebite. S’ar putea oare compara o curiozitate teoretică oarecare, dorinţa de a şti, bunăoară, dacă spaţiul are trei dimensiuni, cum credea bătrânul Euclid, sau mai multe, cum susţin unii geometri contemporani, cu nevoile organice propriu zise, de a ne hrăni, mâncând, de a ne apăra în contra intemperiilor, îmbrăcându-ne, sau asigurân-du-ne o locuinţă, — şi aşa mai departe? S’ar părea dar că nu poate să existe o nevoie organică a cunoaşterii pure, adică strict şi exclusiv teoretice. Şi totuşi, o asemenea nevoie există. Ea nu s’a format însă pe aceeaşi cale ca nevoile organice propriu zise, adică^prin funcţionarea interesată a organelor respective, ci pe o cale deosebită, şi anume prin exercitarea dezinteresată a unei funcţiuni, care urmărea şi ea, la început, un scop eminamente interesat. Am zis a-dineauri că funcţiunea cunoaşterii a apărut ca un instrument menit să uşureze satisfacerea nevoilor fundamentale ale vieţii. Ca atare, activitatea ei era interesată. La un moment dat însă ea a început să se exercite în mod dezinteresat. Că există o activitate dezinteresată a principalelor funcţiuni biologice, dacă nu a tuturor, nu mai încape îndoială. Ce este, bunăoară, jocul animalelor tinere? Este o exercitare dezinteresată, — care nu urmăreşte adică un POSTULATE ORGANICE 39 scop practic determinat. Pisicile mici, când aleargă după un ghem ce se rostogoleşte dinainte-le, îgi exercită în mod dezinteresat instinctele lor de animale vânătoare, ce îgi urmăresc prada, înainte de a o prinde. Cocogii mici cari se bat, fără să aibă nlimic de împărţit, îgi exercită în mod dezinteresat instinctele lor de masculi, cari vor trebui, la maturitate, să-gi asigure prin luptă posesiunea femelelor din specia lor. La oameni, funcţiunea cunoaşterii sau inteligenţa, după ce gi-a îndeplinit menirea ei biologică de a servi la conservarea vieţii, în nenumăratele îndeletniciri practice care asigură această conservare, a început să se exercite gi în mod dezintersat. La un moment dat, omul a căutat, oarecum jucându-se, să cunoască lucrurile gi pentru a le cunoaşte, nu numai pentru a se servi de ele. A-ceastă funcţionare dezinteresată a inteligenţei s’a desvoltat apoi încetul cu încetul, până când a creat o nevoie de a cunoaşte, fără niciun scop practic. Este pornirea pe care, sub forma ei cea m?j simplă, o numim curiozitate. Sub această formă o găsim bunăoară la copiii mici, la cari ea trebuie să fie, ca atare, înnăscută, ca un produs ereditar al evoluţiei. Se ştie, anume, cum copiii mici întreabă, la fiecare pas, ce sunt lucrurile pe care le văd împrejurul lor. întrebările acestea însă nu sunt destinate să satisfacă nici o nevoie biologică a organismului. Ele constituiesc o simplă curiozitate gi trădează ca atare un interes — dacă se poate zice — pur teoretic. In adevăr, copiii mici n’au nicidecum o viaţă practică; ei nu-gi satisfac singuri nevoile organice; de aceste nevoi îngrijesc la început, exclusiv, părinţii lor. Interesul lor pentru lucrurile înconjurătoare este prin urmare pur teoretic, în înţelesul că nu urmăreşte niciun scop practic. Acest interes teoretic, care este la început o curiozitate pură gi simplă, desvoltându-se cu vremea, poate duce în viaţa fiecărui om în parte, cum a dus gi în viaţa omenirii în general, la interesul ştiinţific sau, pe o treaptă mai înaltă, la interesul filosofic. Deosebirea dintre aceste două trepte ale interesului teoretic se înţelege dela sine. Interesul ştiinţific e nevoia de a cunoaşte fenomenele izolate ale lumii; interesul filosofic e nevoia de a înţelege totalitatea lor, cu caracterele de ordine gi de unitate, cu care ui se înfăţişează în experienţă. Există dar o nevoie organică a cunoaşterii. Numai că, a-ceastă nevoie, întru cât rămâne pur teoretică, ne apare ca fiind prea slabă gi nu vedem cum ar putea determina, ea singură, viaţa 40 APARIŢIA 51 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE omului, cum ar putea face adică, ea singură, pe cineva, să se consacre ştiinţei, sau filosofiei. In adevăr, câţi oameni am putea zice că cultivă ştiinţa numai pentru ea însăşi? Cei mai mulţi savanţi, deşi sunt mânaţi, în activitatea lor, de dorinţa dezinteresată de a cunoaşte fenomenele de care se ocupă, consideră totuşi ştiinţa lor şi ca un mijloc de existenţă, — fie că o profesează sub forma ei pur teoretică, fie că o aplică în diferitele direcţii ce interesează viaţa practică, — în industrie bunăoară, în medicină, şi aşa mai departe. Dintre studenţii ce se înscriu la facultatea de ştiinţe, câţi sunt oare cei ce nu se gândesc să-şi facă din ştiinţa, pe care voiesc s’o studieze, o carieră productivă, care să le permită să trăiască? In ştiinţă, aşa dar, interesul teoretic există fără îndoială, dar nu ajunge să ia, la marea majoritate a savanţilor, intensitatea şi permanenţa ce asigura continuitatea şi progresul cercetărilor, decât numai întru cât se subordonează interesului practic. Ceea ce însemnează, că cugetarea ştiinţifică nu e un scop în sine, ci e un mijloc, care tinde să asigure existenţa omului şi s’o uşureze. In filosofie, însă, interesul teoretic nu pare a se mai subordona intereselor practice. Cugetarea filosofică pare a fi un scop în sine, — întru cât, cel puţin, utilitatea ei practică nu se vede nici decum. Aristot, întrebat odată la ce serveşte filosofia, a răspuns, cu sinceritate: «la nimic». Dar a adăogat, cu mândrie: «şi tocmai de aceea este cea dintâi dintre ştiinţe». Ceea ce însemnează că, deşi nu poate duce la aplicări practice, ca celelalte ştiinţe, filosofia răspunde totuşi unei nevoi sufleteşti, care este, la unii oameni cel puţin, atât de puternică, încât îi face să pună filosofia mai presus de celelalte ştiinţe, şi să-i consacre viaţa lor întreagă, fără nici o preocupare practică, de câştig, de carieră, etc. Această atitudine dezinteresată a filosofilor se poate vedea din faptul că cei mai mulţi dintr’înşii nu şi-au făcut din filosofie o profesiune, — dacă prin profesiune înţelegem o îndeletnicire menită să asigure, prin produsul ei material, existenţa celui ce o practică. O scurtă trecere în revistă a filosofilor celor mai însemnaţi ne poate încredinţa imediat de aceasta. Vom mărgini însă această revistă la timpurile modeme şi contimporane, în care s’a desăvârşit despărţirea ştiinţei de filosofie. Francis Bacon, cu care începe filosofia modernă, a fost avocat şi om politic. Hobbes a îndeplinit funcţiuni de secretar particular şi de educator particular; cea mai mare parte a vieţii însă (ultimi 30 de ani) n’a exercitat nicio profesiune. Descartes a servit, în tinereţe, câţiva ani (nu mai mult de POSTULATE ORGANICE 41 patru) în armată; tot restul vieţii însă a trăit retras, ca simplu particular. Locke fusese destinat carierii ecleziastice, pe care a refuzat s’o îmbrăţişeze, îndreptându-se către medicină, pe care a practicat-o foarte puţin; a fost câtva timp secretar particular al unui personaj politic englez şi a ocupat şi câteva posturi politice. Spinoza a trăit din şlefuirea sticlelor optice şi a refuzat o catedră de filosofie la universitatea din Heidelberg. Malebranche a trăit toată viaţa retras, ca membru al congregaţiei catolice a «Oratoriului». Leibniz a ocupat diferite posturi: bibliotecar la Hanovra, istoriograf al casei de Braunscbweig, preşedinte al Academiei din Berlin, dar a refuzat să profeseze filosof ia. Berkeley a fost preot, mai târziu episcop. Hume a cerut o catedră de filosofie, întâi la universitatea din Edinburgh şi apoi la cea din Clascow, dar n’a obţinut-o, şi a trăit din alte funcţiuni, administrative şi politice. Rousseau, cum ziceau, glumind, contimporanii săi, «a fait tous le3 metiers», dar n’a trăit din filosofie. Auguste Comte a fost preparator şi examinator de matematici la şcoala politechnică din Paris; când şi-a pierdut aceste mijloace de existenţă, a dat lecţii particulare de matematici şi, mai ales, a fost ajutat de prietenii săi. Schopenbauer, afară de încercarea nereuşită, pe care a făcut-o ca docent, la Berlin, şi care a durat numai un semestru, a trăit, toată viaţa, în călătorii sau retras, la Frankfurt, ca simplu rentier. Feur-bach, după o încercare analoagă, ca docent la Erlangen, a trăit toată viaţa, ca simplu particular, din venituri aşa de mici, încât prietenii săi se credeau obligaţi să alerge ca să-i găsească o întrebuinţare, în serviciul statului german; el le răspundea, însă, regulat: «lăsaţbmă în pace; eu nu mă simt ceva decât atâta timp cât nu sunt nimic». Hartmann a servit câţiva ani, ca ofiţer, în armata germană; din cauza unei afecţiuni cronice a oaselor, însă, a trebuit să demisioneze şi a trăit tot timpul retras, în condiţii foarte modeste, fără să mai primească vreo sarcină publică. Stuart Mill a fost 35 de ani funcţionar comercial, la Compania Indiilor Orientale; restul vieţii, l-a petrecut ca simplu particular. Max Stimer a fost cinci ani profesor la un liceu; dar, după apariţia cărţii sale «Individul şi proprietatea lui», a trebuit să părăsească acest post; a încercat, apoi, să facă comerţ, dar n’a reuşit, şi şi-a sfârşit viaţa în mizerie. Herbert Spencer a fost, în tinereţe şi pentru scurt timp, inginer; când s’a îndreptat însă către filosofie, a renunţat la ocupaţiile practice şi a trăit, nu fără greutăţi şi neplăceri, numai pentru lucrările sale teoretice. Nietzsche a înce- 42 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE put, foarte tânăr, ca profesor de filologie la universitatea din Ba-sel. După 8 ani însă, numai, gi-a abandonat cursul gi a trăit ca un pustnic, dacă nu chiar ca un sălbatic, în diferite localităţi din Elveţia, ocupat numai cu redactarea lucrărilor sale filosofice. Faţă de această lungă listă de filosofi, cari n’au trăit din fi-losofie, cei cari au fost profesori — Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Herbart, Cohen, etc., — gi se poate prin urmare zice că gi-au făcut din filosofie o profesiune, rămân în minoritate. La filosofi, aga dar, interesul pur teoretic pare a fi mai mare, mult mai mare, decât la oamenii de gtiinţă. Cum se explică însă această intensitate sporită a unui interes care, în fond, este de aceeagi natură, la filosofi ca gi la oamenii de gtiinţă? Se explică prin faptul că, la filosofi, interesul pur teoretic se asociază cu unele porniri fundamentale^ deci foarte puternice, ale naturii omeneşti. Ce poate fi, bunăoară, mai puternic decât instinctul conservării, care stă la temelia însăşi a vieţii individului gi determină, în primul rând, toate acţiunile lui? Acest instinct însă nu rămâne — nu poate să rămână — indiferent, în faţa problemei originei lumii gi a ordinei ce domneşte într’însa, — cu tot aspectul ei strict gi exclusiv teoretic. In adevăr, această problemă ascunde într’însa o alta, care a frământat totdeauna adânc omenirea ; ascunde într’însa problema existenţei — sau neexistenţei — acelui principiu creator şi ordonator, inteligent gi bun, căruia i s’a dat în toate timpurile, dela apariţia monoteismului, numele de Dumnezeu. Marile fenomene ale naturii, care fac pe om să-gi vadă mărginirea umilitoare a puterilor gi să se teamă, în acelaşi timp, pentru existenţa sa, biciuindu-i cu violenţă instinctul conservării, îl aduc să simtă nevoia unei protecţii supranaturale, gi să doriască prin urmare, cu ardoare, ca Dumnezeu să existe, fiindcă e singurul protector posibil, pe care imaginaţia lui e în stare să gi-I închipuiască. De aci, pasiunea aprinsă, cu care s’au desfăşurat totdeauna discuţiile străvechi, dintre teigti gi ateişti. In definitiv, teis-mul gi ateismul sunt simple ipoteze filosofice, care ar trebui să se poată discuta cu aceeaşi linişte sau chiar cu aceeagi indiferenţă —r ca şi ipotezele geometrice privitoare la numărul dimensiunilor spaţiului, de care vorbiam adineauri. Faptul că nu este aga, constituie o dovadă neîndoioasă a intervenirii acelor porniri fundamentale* care am zis că vin să se asocieze cu interesul filosofic pur, dându-i o intensitate pe care n’o avea el singur. POSTULATE ORGANICE 4$ Sau, să luăm discuţiile dintre materialism şi spiritualism. Se ştie, din istoria filosof iei, cât sgomot au făcut şi câte patimi au deslănţuit aceste discuţii, pe la jumătatea veacului al XlX-lea, în Germania. Cum se explică acest fenomen? In definitiv, omul poate trăi foarte bine şi fără să ştie, dacă e compus numai din materier gau din materie şi spirit, sau numai din spirit. Agricultorul, meseriaşul, negustorul, sau, pe o treaptă mai înaltă, astronomul, istoricul, chimistul, — nu se simt nicidecum stânjeniţi în activitatea lor de lipsa unei soluţii determinate a acestei probleme, căreia îi dăm numele de problemă ontologică, zicând că este problema naturii existenţei, în general. Această problemă însă atinge, şi ea, u-nele din pornirile fundamentale ale naturii omeneşti. Atinge, mai* întâi, instinctul conservării. Sensibilitatea omului nu se împacă uşor cu ideea că existenţa lui se sfârşeşte cu moartea. Ea îşi caută dar mulţumirea în ipoteza, că această existenţă s’ar putea prelungi şi după moarte, subt o formă care să nu mai implice colaborarea corpului, condamnat să se descompună, subt o formă a-dică lipsită de orice materialitate. Aceasta însă face necesară ipoteza existenţei unui suflet imaterial. Această ipoteză mai e necesară sensibilităţii omeneşti şi din alt punct de vedere. Omul doreşte să fie fericit. Este pentru el o nevoie organică, în toată puterea cuvântului. Fericirea însă n’o găseşte el decât foarte rar, şi numai parţial, în viaţa pământească. Nenumărate împrejurări neprielnice i se pun vecinie deacurmezi-şul. Mai ales însă îi stă împotrivă nedreptatea lumii. E o plângere veche, pe care au ridicat-o oamenii din toate timpurile: lumea e rău întocmită; într’însa, meritele nu sunt răsplătite, iar faptele rele nu sunt pedepsite. De aci, nevoia sufletească intensă, a celor mai greu loviţi de soartă, de a spera într’o compensaţie, pe care închipuirea lor e silită, din cauza experienţelor făcute, s’o plaseze într’o altă lume, mai bună decât cea prezentă, — adică în viaţa viitoare. Existenţa unei vieţi viitoare însă, atârnă, evident, de existenţa unui suflet imaterial care să poată continua să existe şi după moartea corpului material. Aşa dar, interesul teoretic pur capătă, în filosofie, o intensitate cu mult mai mare decât îi poate da nevoia singură a cunoaşterii, graţie asocierii sale cu pornirile afective fundamentale ale' naturii omeneşti. De unde rezultă că, cu cât aceste porniri suni 44 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE mai puternice, la un om oarecare, cu atât interesul pentru pro* blemele filosofice trebuie să fie, la acel om, mai viu. Iar concluzia ce pare a ni se impune, din acest punct de vedere, este că, pentru ca să devină cineva filosof, prima condiţie ar fi, să aibă porniri afective puternice. Că filosofii cunoscuţi au avut asemenea porniri, caută să ne-o dovedească Herzberg, aruncând o privire asupra vieţii lor, întru cât documentele i-o permit^i afirmând că ei au fost, mai toţi, naturi pasionale. Nu vom urmări cu deamănuntul această cercetare; ne-ar lua prea mult timp. Ne vom mărgini să relevăm câteva cazuri, ce par probante. După povestirea lui Fedon, din dialogul cunoscut al lui Platon, Socrat ar fi mărturisit el însuşi că avea o natură vulcanică §i suferea de o sensualitate pătimaşă, adăogând însă că a is-buit să domine clocotul violent al naturii sale, cu ajutorul raţiunii. Augustin se plângea singur, în Confesiunile sale, de tirania pornirilor sensuale şi de chinurile ambiţiei: ardoarea credinţei sale religioase, după ce se convertise la creştinism, desăvârşea tabloul naturii sale excesive. Giordano Bruno era un om impulsiv şi agresiv; o agitaţie permanentă îl purta, fără odihnă, prin lume; interesul pentru filosofie luase la el proporţiile unei patimi mistuitoare; cel însuşi considera această pasiune ca o inspiraţie de origine divină, zicând: când Dumnezeu te atinge, devii foc arzător (nam tangente deo, fervidus ignis eris). Spinoza* sub aparenţa lui calmă şi egală, era departe de a fi un temperament flegmatic; el avea, u-neori, isbucniri violente, care îl împingeau la fapte necugetate. Când, la 20 August 1672, fraţii de Witt au fost sfâşiaţi de mulţime, Spinoza, cuprins de o indignare fără margini, voia, cu orice preţ, să se ducă să pună, la locul asasinatului, o tablă cu inscripţia: «ultimi barbarorum»; acest gest temerar, care ar fi putut să-l coste viaţa, a fost împiedicat numai graţie faptului că gazda sa l-a încuiat în casă, până s’a liniştit. De altfel, un om, care analizase în opera sa, cu atâta pătrundere, pasiunile, indicând şi modul cum ar putea fi dominate, trebuia să le cunoască din propia sa experienţă. Rousseau a povestit singur, în Confesiunile sale, complicaţiile sentimentale, la care îl împingea sensualitatea sa morbidă, precum şi decepţiile pe care i le pregătia o imaginaţie prea vie; satisfacţiile îi păreau, când le anticipa cu gândul, aşa de extraordinare, încât, atunci când se realizau, rămâneau cu totul neîndestulătoare. El era, în acelaşi timp, extrem de iritabil ; se supăra foarte uşor. POSTULATE ORGANICE 45 reacţiona violent şi era gata9 la mânie, să se strice cu toţi prietenii. Schopenhauer a dovedit îndeajuns în polemicile sale în contra idealiştilor, şi în deosebi în contra lui Hegel, cât putea să fie de pornit. Chiar §i în vieaţa de toate zilele, în cazuri în care nu erau angajate nicidecum părerile sale filosofice, el nu îşi putea stăpâni totdeauna impulsivitatea. Biografii săi au relevat, cu mirare, modul cum a îmbrâncit odată o femeie ce-i sta în cale, şi căreia a trebuit apoi, condamnat fiind de justiţie, să-i plătească multă vreme o pensie de invaliditate. Sensualitatea şi ambiţia, în sfârşit, nu i-au lipsit nici lui; e caracteristic şi impresionant, cu câtă ardoare dorea el să scape de chinurile, pe care i le pricinuiau a» ceste manifestări — odioase din punctul său de vedere — ale voinţei. Iată câteva cazuri, în care filosofii ni se înfăţişează, în adevăr, ca având porniri afective puternice. In restul cazurilor însă, nu putem avea aceeaşi siguranţă; elementele de apreciere nu sunt îndestulătoare. Din nefericire, nu toţi filosofii ne-au făcut mărturisiri cu privire la temperamentul lor şi foarte puţini ne-au povestit, ei înşişi, modul cum au trăit. Iar faptele, ce se pot stabili o-biectiv, cu ajutorul istoriei, nu sunt totdeauna destul de probante. Cât despre sistemele filosofice, ele nu ne permit să întrevedem totdeauna, cu destulă claritate, structura sufletească a autorilor lor, — mai ales nu în partea ei afectivă. Trebuie dar, când e vorba de filosofi de acest fel, să ne mulţumim cu concluzia teoretică, la care ne-a adus analiza de adineauri— şi să zicem că şi ei au trebuit să aibă porniri afective puternice. Âici ne lovim însă de altă dificultate, care ne sileşte să întreprindem o nouă serie de cercetări. Pornirile afective duc, în mod normal, la acţiune, nu la cugetare. Omul cu porniri erotice pronunţate, dacă are scrupule etice, se însoară, pur şi simplu; dacă n’are asemenea scrupule, duce o vieaţă de Don Juan; nu se apucă însă, în niciun caz, să scrie «Metafizica amorului» şi să predice ascetismul absolut, ca Schopenhauer. Ambiţiosul, care aleargă după glorie şi onoruri, ia calea, mai scurtă şi mai uşoară, a acţiunii politice, care îi permite să facă în juru-i sgomot destul şi să-şi organizeze, cu cheltueli mici, succese mari; nu pune însă piciorul pe calea, lungă şi grea, a cugetării filosofice, retrase, tăcute şi, adesea, infructuoase, — pentru acele naturi excepţionale mai ales, care, în dezin- 46 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE teresarea şi în onestitatea lor, caută adevărul pentru ele, nu soluţii pentru public. Dacă dar filosofii sunt, cum susţine Herzberg, oameni cu porniri afective puternice, atunci de ce, la ei, aceste porniri nu duc, ca la oamenii obicinuiţi, la acţiune, ci la cugetare? Aici intervin ipoteza inhibiţiei sufleteşti — sau a «refulării>, cum se mai zice cu un neologism ce pare a se bucura mai ales de favoarea lumii medicale — şi ipoteza sublimării, pe care Herzberg le împrumută metodei psihoanalitice a lui Freud. Aceste ipoteze le vom cerceta în capitolul următor. GAP. iL POSTULATE ORGANICE FACTORII INHIBITORII Se ştie din psihologie că procesele fiziologice care alcătuesc aspectul obiectiv al stărilor noastre de conştiinţă, — sau, în genere, ale vieţii sufleteşti, chiar şi sub aspectele ei inconştiente, — se influenţează unele pe altele. Un proces X, bunăoară, poate mări intensitatea şi accelera desfăşurarea unui alt proces Y; sau, invers, îi poate micşora intensitatea şi încetini desfăşurarea; sau, în sfârşit, îi poate împiedica apariţia. In aceste două din urmă cazuri, care ne interesează acum în deosebi, zicem că procesul X are asupra procesului Y o acţiune frenatorie sau inhibitorie, îl înfrânează adică sau îl opreşte. De gradul diferit al acestei acţiuni atârnă ca procesul Y să fie numai redus sau suprimat. Aşa bunăoară, ca să începem cu actele reflexe, ce nu implică conştiinţa, dacă unei broaşte, căreia i s’a scos, prin vivisecţie, creierul mare, i se atinge uşor spatele, ea începe să orăcăie; dacă i se gâdilă în acelaşi timp talpa unuia din picioarele dindărăt, orăcăitul nu se mai produce, sau, dacă începuse, încetează. Excitaţia a doua deslănţuie un proces fiziologic care exercită asupra celui deslănţuit de excitaţia dintâi o acţiune inhibitorie. Un câine, căruia i s’a practicat o secţiune transversală a măduvei spinării, în partea ei superioară, aşa încât partea inferioară nu mai e în legătură cu creierul, ne poate prezenta un fenomen analog. Dacă e gâdilat pe o parte a abdomenului, pe partea dreaptă bunăoară, câinele se scarpină imediat cu piciorul drept dindărăt. Dacă însă, în acelaşi timp, câinele e gâdilat pe o altă parte a corpului, ori care ar fi ea, scărpinatul cu piciorul dindărăt nu se mai produce, sau, dacă începuse, încetează. Procesul fiziologic deslănţuit de ex- 48 APARIŢIA 51 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE citaţia a doua exercită, asupra celui deslănţuit de excitaţia dintâi, o acţiune inhibitorie. Şi mai pronunţate ne apar fenomenele de inhibiţie, atunci când trecem, dela actele reflexe, la instincte. Aga bunăoară, păsările se hrănesc, pe lângă seminţele vegetale, gi cu insecte sau cu larvele lor. Păsăiiile noastre domestice, degi li se dă mâncare destulă, sub forma obicinuitelor grăunţe, vânează toată ziua insecte* le sburătoare, sau râcâie pământul, ca să descopere larvele lor. Lloyd Morgan, un psiholog care a studiat în deosebi instinctul, ca formă a vieţii sufletegti, a cercetat gi acţiunea inhibitorie pe care o exercită asupră-i memoria. Iată câteva din observările lui. In goana ei după insecte, o găină a prins odată gi a mâncat o albină. Apărându-se, cum îi este obiceiul, insecta a înţepat-o în gură sau într’un punct oarecare al esofagului, — gi pasărea a trebuit să sufere, câteva zile, urmările dureroase ale acestui accident. De a-tunci, găina evita cu cea mai mare grijă insectele, chiar gi pe cele care, prin frecvenţa lor, dau mai ugor gi mai sigur impresia de ino-cuitate, cum sunt muştele. Amintirea durerii suferite, în cazul albinei, exercita o acţiune inhibitorie asupra instinctului, care împingea găina să vâneze mai departe insecte. O altă găină, oare mâncase odată o larvă de Euchelia, o omidă cu un gust, nu numai respingător, dar gi iritant, a evitat apoi, tot timpul cât a fost observată, să se mai atingă de omizile ce i se puneau dinainte, gi chiar gi de viermii ce seamănă cu ele, cum sunt râmele obicinuite. Aceeaşi influenţă inhibitorie o poate exercita memoria, — gi o exercită, de fapt, într’o măsură foarte întinsă, — gi asupra actelor voluntare, la oameni. Copilul care, întinzând mâna să apuce flacăra unei lumânări, se arde odată, se fereşte apoi, cu mare grijă, de toate obiectele luminoase. Toată acţiunea educativă a experienţelor involuntare, în vieaţa copiilor, precum gi acţiunea educativă a pedepselor, la care recurg uneori faţă de ei, fie părinţii, fie profesorii lor, se întemeiază pe această influenţă inhibitorie a memoriei. Un copil care a fost bătut odată, sau privat de mâncare, sau oprit să se plimbe, fiindcă a făcut un lucru pe care nu trebuia să-l facă, evită apoi, cu mare grijă, să-l mai repete. Amintirea suferinţei pe care a îndurat-o odată, fiindcă a făcut acel lucru, exercită o influenţă inhibitorie asupra pornirii lui de a-1 repeta, — pornire care poate să fie naturală, ca în cazul bunăoară când copilului i-ar fi foame gi s’ar simţi ispitit să ia ceva, fără învoirea mamei sale, din dulapul cu provizii. POSTULATE ORGANICE 49 Tot aga, un om matur, care chibzuieşte cum ar putea sa facă mai bine un lucru oarecare, şi înlătură diferitele planuri, care nu i se par potrivite cu scopul, ilustrează aceeaşi acţiune inhibitorie a memoriei, în care s’au păstrat urmele experienţelor sale trecute. El ştie că, în anumite cazuri, anumite mişcări sau grupe de mişcări, nu pot duce la rezultatul pe care îl urmăreşte. O ştie fiindcă le*a încercat, altădată, fără succes. Şi reprezentarea nemulţumirii, pe care e sigur că i-ar produce-o un nou eşec, îl împiedică să mai facă mişcările de care e vorba, să realizeze adică planurile, pe care le consideră ca nepotrivite. Viaţa sufletească a omului normal e astfel străbătută, la fiecare pas, de acţiuni inhibitorii. Ceea ce însemnează că inhibiţiile psihice joacă un rol, nu numai curent, dar şi foarte important, în întreaga noastră activitate. Am putea zice chiar că, fără ele, viata noastră nici n9ar mai fi normală. Memoria însă nu e decât instrumentul, sau vehiculul, prin care se exercită aceste inhibiţii, atât de importante. Trebue dar, ca să* le cunoaştem mai bine, să cercetăm şi factorii cari le produc. Aceşti factori sunt foarte numeroşi §i, uneori, foarte obscuri. In studiul nostru însă, care e obligat să rămână sumar, nu putem indica decât câţiva, — şi anume pe cei mai evidenţi dintr’înşii. Teama, de care am vorbit adineauri, în exemplele de inhibiţie de care ne-am servit, este unul din aceşti factori, -— şi unul din cei mai însemnaţi. In cazurile pe care le^am examinat, însă, teama era un produs al experienţei. Alături de această teamă dobândită, mai există şi o teamă înnăscuta sau instinctivă, care nu e determinată de experienţe anterioare, neplăcute sau dureroase, ale vieţii individuale. Aşa bunăoară, animalele mici au o teamă instinctivă de animalele mai mari decât ele, chiar când le sunt cu totul necunoscute, — aşa încât, de imaginea lor, nu se leagă nicio amintire neplăcută sau dureroasă. Puii de găină, în vârstă de câteva zile numai, se feresc, instinctiv, de celelalte animale domestice mai mari, deşi le văd pentru prima oară, aşa încât nu pot avea amintirea că le-ar fi făcut vreun rău. Tot aşa e teama instinctivă a unora din erbi-vore faţă de marile carnivore, şi care poate merge uneori până la paralizarea complectă a mişcărilor fireşti de apărare, prin fugă. Aşa li se întâmplă, de pildă, antilopelor, când le ies înainte tigri sau lei. Şarpele Boa constrictor inspiră în deosebi o asemenea teamă paralizantă, — ceea ce a dat naştere la legenda că el fascinează ani- 4 50 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE malele, pe care le alege ca victime, §i care nu mai pot fugi. A-ceastă paralizare instantanee a sistemului motor dovedeşte puternica acţiune inhibitorie a stării afective, de care vorbim. In alte împrejurări, această acţiune inhibitorie e mai redusă. Ea se mărgineşte numai să împiedice animalele mici să se apropie de cele mari şi mai ales să le atace. Chiar şi animalele noastre domestice, deprinse să trăiască în societate cu noi, şi să primească, uneori, mângâierile noastre, cum sunt câinii şi pisicile, se feresc de oamenii pe care nu-i cunosc şi nu răspund la chemările lor. Iar puii de găină, deşi aleargă după insectele mici şi le mănâncă cu poftă, ezită să atace insectele mai mari, iar dacă sunt şi sgomotoase* cum e, de pildă, rădaşca, fug de ele, cât pot mai repede. Un alt factor de inhibiţie este acea stare afectivă penibilă, pe care o numim desgust. Ca şi teama, de care vorbiam adineauri, desgustul se poate produce de asemenea instinctiv, fără să fie pro? vocat de experienţe anterioare, neplăcute sau dureroase. Copilul mic, bunăoară, care suge pentru prima oară, când se satură, se opreşte singur. Dacă mama îi dă din nou sânul, el refuză cu îndărătnicie să-l mai ia. Ce determină această opoziţie hotărîtă? O determină, de sigur, o sensaţie instinctivă de desgust. Această însuşire apare, probabil, în mod spontan, la toate fiinţele vii, spre a le apăra în contra primejdiei de a-şi supra-încărca organele digestive cu lucruri, altfel, prielnice, precum şi de a consuma lucruri dăunătoare sănătăţii. Apest factor inhibitoriu joacă apoi un rol important în viaţa omenească. Deşi legat la început de funcţiunile digestive, el îşi întinde, cu vremea, acţiunea mult mai departe, determinând pe oameni să se ferească de necurăţenie, sub toate formele ei, ca şi de excesele altor funcţiuni, la care omul este în mod firesc expus, când exercitarea acelor funcţiuni este, în mod normal, plăcută. Oboseala este de asemenea un factor inhibitoriu instinctiv. Ea opreşte pe oameni să impună organelor, atât de utile, prin care se îndeplinesc mişcările necesare vieţii, sforţări mai mari de cât pot face în mod normal. Mai târziu, ea îşi întinde acţiunea şi asupra celorlalte forme de activitate omenească, asupra celei intelectuale, de pildă. Şi aci, oboseala sileşte pe oameni să se o-prească, înainte de a-şi istovi sistemul nervos central. Ruşinea, în sfârşit, este unul din factorii inhibitorii cei mai însemnaţi, din viaţa sufletească a oamenilor. Intru cât însă ea nu există la animale, e poate locul să ne întrebăm mai întâi, ca POSTULATE QRGANţCE 51 să o înţelegem mai bine, cum a luat naştere la oameni. Originea ei trebuie căutată în viaţa sexuală. La animale, cooperarea sexu-rilor, în actul reproducerii, poate să fie împiedicată de multe alte cauze, nu însă de ruşine, care la ele nu există. Ele nu se ascund, când se reproduc. La ele, funcţiunea reproducerii stă pe acelaşi plan cu toate celelalte funcţiuni biologice, pe care le îndeplinesc la lumina zilei şi în văzul tuturor. In împrejurări analoage însă, oamenii se feresc şi se ascund. Cum a luat naştere acest obiceiu, care, după toate probabilităţile, n’a existat la început, atunci când specia omenească de-abia se diferenţiase de speciile de animale din care a ieşit? Se ştie că, după Darwin, al doilea factor al selecţiunii naturale este concurenţa sexuală. Ca atare, spre a fi în adevăr eficace, concurenţa sexuală a trebuit să fie liberă. Numai aşa, masculii cei mai bine înzestraţi, din punctul de vedere al adaptării cu mediul, puteau ajunge să propage singuri speciile lor, înlăturând dela posesiunea femelelor pe cei mai puţin bine înzestraţi. Urmând calea străveche, concurenţa sexuală a trebuit să fie liberă, la început, şi la oameni, ca la toate celelalte animale. Se întâmpla însă uneori, ca masculii ce ieşiau învingători din lupta, pe care o implica această concurenţă, să fie turburaţi, în posesiunea femelelor, de căţre masculii învinşii, cari nu părăseau câmpul de luptă şi căutau să se răsbune. Spre a evita asemenea neplăceri, ei au luat, încetul cu încetul, obiceiul de a se ascunde, spre a se bucura în linişte de prada dobândită prin luptă. Acest obiceiu, generali-zându-se, din cauza utilităţii lui, a creeat cu timpul un sentiment corespunzător: sentimentul că actul reproducerii era ceva ce nu privea decât pe cei ce îl îndeplineau şi nu trebuia văzut de alţii.: Aşa încât, când se întâmpla mai târziu să fie văzut, se producea în conştiinţa celor surprinşi o turburare particulară, o stare sufletească penibilă care era ceea ce numim, astăzi, ruşine. Odată apărută, această stare afectivă şi-a întins, încetul cu încetul, acţiunea. Nu trebuiau văzule nici organele interesate în funcţiunea reproducerii, nici chiar de către cei ce o îndeplineau. De aci, obiceiul de a lega această funcţiune de anumite momente ale timpului, de a-i circumscrie exercitarea în timpul nopţii, când e întuneric, precum şi obiceiul de a ascunde organele genitale, prin îmbrăcăminte. Obiceiul acesta nu este isbitor în regiunile în care, din cauza climei, corpul întreg trebue apărat. Cu atât mai mult atrage însă a-tenţia acolo unde nu există această necesitate. Aşa bunăoară, săi- 52 APARIŢIA si orientarea cugetării filosofice baticii africani, cari, din cauza climei excesive din regiunile toride în care locuiesc, sunt siliţi să umble goi, recurg totuşi la diferite diapozitive, spre a-şi ascunde sexul. Această stare afectivă particulară, a cărei geneză am încercat s’o reconstituim, a devenit, cu vremea, un factor inhibitoriu foarte puternic, — în domeniul chiar din care a ieşit, adică în domeniul vieţii sexurilor. In foarte multe cazuri, exerciţiul normal al funcţiunilor sexuale este îngreuiat şi întârziat de acest factor inhibitoriu, — iar uneori este împiedicat cu desăvârşire, precum ne-o arată psiho-patologia. In sfârşit, pornind din acest domeniu special, al vieţii sexuale, ruşinea şi-a întins influenţa, încetul cu încetul, tot mai departe, până când a ajuns să cuprindă în sfera ei, la omul civilizat, toate acţiunile, care nu trebuesc făcute, fiindcă nu sunt îngăduite de legi şi de moravuri. Când se întâmplă cuiva să facă, totuşi, o asemenea acţiune, chiar dacă n’o ştie nimeni, e cuprins de o turburare afectivă, mai mult sau mai puţin intensă; îi este, cum se zice, ruşine de 6ine însuşi. Ca atare, acest factor im liibitoriu are o influenţă preventivă foarte utilă, din punct de vedere social. Iar lipsa lui, când o descoperă, pe neaşteptate, conduita neobicinuită a unora dintre oameni, e considerată ca o mare scădere. In acest înţeles, bunăoară, ziceau Atenienii vechi despre Cleon demagogul că era «fără de ruşine». Iar astăzi epitetul de «neruşinat» sau de «cinic» este de o gravitate etică deosebită. Pe lângă aceşti factori inhibitorii caxti, întru cât lucrează instinctiv, se întemeiază, ca toate instinctele, pe experienţa acumulată şi transmisă prin ereditate a speciei, trebue să mai menţionăm unul, care nu este instinctiv, care este o simplă reacţiune a sensibilităţii individuale şi care lucrează în mod reflex. Este anume durerea. William James a făcut observarea, pe care o cunoaşte oricine din psihologie, că ne este aproape cu neputinţă să ne tăiem cu deplină ştiinţă şi voinţă, cu intenţie adică şi cu luare aminte. Durerea, pe care o simţim la prima atingere a cuţitului, are o acţiune inhibitorie foarte pronunţată asupra întregului proces motor, care constituie actul tăierii. O acţiune inhibitorie aproape tot atât de puternică exercită şi amintirea durerii, asupra actelor, pe care intenţionăm să le facem şi pe care le ştim, din experienţă, dureroase; ea poate împiedica, cu totul, realizarea lor. I \j\y^ Această acţiune inhibitorie a durerii se poate exercita şi in-| V conştient. Mecanismul psiho-fiziologic al vieţii noastre sufleteşti are o tendinţă pronunţată către automatizare, caută adică să arunce POSTULATE ORGANICE 53 în subconştient sau în inconştient cât mai multe din elementele sale componente. Aşa bunăoară ca să luăm un exemplu familiar, când citim sau scriem, nu ne mai aducem aminte nicidecum de sforţările pe care le-am făcut, altădată, ca să învăţăm aceste meşteşuguri; tot aşa, nu ne mai aducem aminte nicidecum de pedepsele pe care le-am suferit, din partea profesorilor sau a părinţilor, atunci când nu învăţam destul de repede şi de bine, şi care n’au rămas fără influenţă, în deprinderile noastre. Aşa bunăoară, omul adult care nu-§i mai roade unghiile când citeşte şi nu mai scoate limba când scrie, aşa cum făcea când era copil, suferă încă acţiunea inhibitorie a pedepselor pe care le-a primit, atunci, pentru a-ceste obiceiuri urâte. Urmele durerii însă, pe care le-au lăsat acele pedepse în sistemul său nervos, lucrează asupră-i în mod inconştient. Durerea este astfel factorul inhibitoriu cel mai important, fiindcă lucrează direct, imediat, §i fiindcă îşi poate prelungi acţiunea, sub formă inconştientă, foarte multă vreme, — ceea ce îi permite să domine mecanismul vieţii noastre sufleteşti, fără ca noi să ne putem da seama, — dacă nu recurgem la o analiză specială, ce nu stă la îndemâna orişicui. Acum, ©e înţelege dela sine că durerea poate să ia forme foarte diferite, şi calitativ şi cantitativ. Orice sensaţie neplăcută, — de căldură excesivă sau de frig intens, de foame prelungită sau de saţietate bruscă, de dificultate de a respira un aer viţiat sau rău mirositor, etc., — intră în domeniul acestui factor şi poate exercita acţiuni inhibitorii, direct sau indirect. Tot în acest domeniu intră şi numeroasele sentimente neplăcute, ce ne asaltează atât de adesea în viaţă, —* ca sentimentul de singurătate fizică 6au de izolare morală, ca sentimentul de plictiseală sau de urât, ce ne cuprinde, dimpotrivă, când ne găsim în mijlocul unor oameni cu cari nu ne potrivim, ca sentimentul de jignire, pe care ni-1 provoacă cei ce ne pun la îndoială corectitudinea, ca sentimentul de umilinţă pe care ni-1 impune orice insucces în întreprinderile noastre, etc. Domeniul factorului inhibitoriu general, pe care îl numim durere, este, aşa dar, foarte întins şi foarte variat. In sfârşit, înainte de a trece la aplicarea concretă, din punctul de vedere al problemei ce ne preocupă, a acestor noţiuni psi-ho-fiziologice abstracte, mai este necesară încă o consideraţie. Ca şi factorii propulsivi, cari împing la acţiune, — cum sunt, bunăoară, foamea, iubirea, ambiţia, etc., — tot aşa şi factorii inhibito- 54 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE rii9 care împiedică acţiunea, — şi pe care i-am trecut tocmai în revistă, — pot să aibă, Ia diferiţi oameni, intensităţi diferite. A le măsura, exact, intensitatea, ar fi de sigur foarte util, pentru problema de care ne ocupăm, dar este, din nefericire, o întreprindere plină de dificultăţi. Mai ales când e vorba de factorii inhibitorii, cari ne interesează aici în deosebi, oamenii, chiar dacă sunt capabili de observare subiectivă, nu-şi pot da seama totdeauna, în mod direct, de acţiunea lor, pentru motivul foarte simplu că a-ceastă acţiune este, uneori, dacă nu chiar adesea, inconştientă. Ne rămâne, în schimb, posibilitatea să măsurăm intensitatea factorilor inhibitorii în mod indirect, prin efectele pe care le produc, — după cum adică oamenii, sub influenţa lor, sunt mai mult sau mai puţin împiedicaţi să lucreze, după cum sunt, cu alte cuvinte, mai mult sau mai puţin activi9 în viaţa lor practică. Ajungem astfel la principiul că, cu cât oamenii sunt mai puţin activi, în situaţii în care, din punct de vedere practic, ar trebui să lucreze mai intensiv, cu atât trebuie să presupunem, că acţiunea factorilor inhibitorii este, la ei, mai puternică. Acesta este însă tocmai, după Herzberg, cazul filosofilor. Ei sunt, — cei mai mulţi dintr’înşii măcar, dacă nu toţi, — inactivi, is-bitor de inactivi, în viaţa practică. Să examinăm, bunăoară, atitudinea lor faţă de ceea ce numim, în viaţa practică, profesiune. Că cei mai mulţi filosofi n’au trăit din filosofie, n’au considerat adică filosofia ca un isvor de câştig, care să le asigure existenţa, şi nu şi-au făcut prin urmare dintr’însa o profesiune, am văzut-o deja. E totuşi necesar să cercetăm ce atitudine de principiu au avut ei faţă de această formă de organizare a vieţii practice, pe care o numim profesiune sau carieră, în general. Să vedem mai întâi, ce este normal din acest punct de vedere. O simplă privire aruncată în jurul nostru ne arată, că grija unei profesiuni sau unei cariere este, la imensa majoritate a oamenilor, dacă nu la totalitatea lor, grija de căpetenie a vieţii. Ea începe, ca atare, foarte de timpuriu. Copiii înşişi, — dacă, la terminarea învăţământului primar, sunt destul de desvoltaţi sufleteşte, — sau părinţii în locul lor, se gândesc deja la alegerea unei cariere, în raport cu care se hotărăşte şi învăţământul ce trebue să urmeze mai departe. Pentru cei ce iau calea liceului, chestia se pune din nou la porţile universităţii, unde li se deschid mai multe cariere. Chiar şi după terminarea universităţii, cei ce şi-au ales o carieră, caută să-şi aleagă, în limitele ei, o specialitate. Grija, POSTULATE ORGANICE 55 de care vorbim, nu începe adică numai de timpuriu, ci rămâne apoi permanentă, — cum se cuvine pentru o grijă capitală a vieţii. Un alt caracter al normalităţii, în această privinţă, este că tinerii, odată ce şi-au terminat pregătirea profesională, se grăbesc să caute o întrebuinţare şi primesc cu recunoştinţă cele dintâi o-cazii ce li se oferă, ca să intre, efectiv, în activitate. Iar odată intraţi în activitate, lucrează fără întrerupere, afară de acele pauze obicinuite, oficial reglementate, care se numesc vacanţe sau concedii. Pe urmă, pe măsură ce îşi exercită profesiunea aleasă, oamenii se ataşează de ea şi îi rămân credincioşi, de regulă, toată viaţa. Cazurile, în care oamenii îşi schimbă profesiunea, sunt relativ rare. O urmare firească a acestui ataşament este că fiecare caută, pe cât posibil, să se perfecţioneze, în direcţia în care lucrează, şi să înainteze în grad, dacă există o ierarhie cu mai multe trepte, sau să se distingă în vreun alt chip. In sfârşit, în mod normal oamenii exercită profesiunile, pe care şi le-au ales, toată viaţa, şi nu se retrag din activitate decât târziu, când scăderea fatală a puterilor, la o vârstă mai înaintată, nu le mai îngăduie să lucreze. Herzberg susţine că, în toate aceste privinţe, filosofii se abat dela ceea ce este normal sau, cel puţin, obicinuit. Ei nu se gândesc de timpuriu, ca ceilalţi oameni, să-şi facă un rost în viaţă. Platon a studiat filosofia şi a călătorit ca să cunoască lumea, până dincolo de pragul maturităţii, fără să se fi dedat la vreo îndeletnicire practică; iar Academia a întemeiat-o după patru zeci de ani. Aristot a stat la şcoala lui Platon până la 38 de ani; a călătorit apoi şi el puţin; s’a ocupat câţiva ani de educaţia lui A-lexandru, fiul regelui Macedoniei; iar învăţământul său filosofic propriu, de pe celebra alee de plopi de lângă templul lui Apollon Lykeios, l-a inaugurat de-abia la 50 de ani. Unii filosofi nici nu fac studii regulate, care să le permită să exercite o profesiune. Lo-cke, părăsind teologia, pe care îl puseseră părinţii s’o înveţe, a studiat medicina, dar nu şi-a trecut examenele, nu şi-a luat doctoratul şi n’a ajuns să aibă dreptul de liberă practică, cum zicem noi astăzi. Stuart Mill şi-a făcut educaţia intelectuală acasă, sub direcţia tatălui său, dar nu şi-a luat «gradele» cum se zicea în Anglia, adică certificatele de studii sau diplomele; mai mult încă, deşi studiase limbile clasice, istoria, filosofia, s’a angajat ca funcţionar comercial la Compania Indiilor Orientale. Acelaşi a fost cazul lui Herbert Speneer, care n’a făcut studii regulate; a învăţat ingineria în mod empiric, pe * 'ren, luând parte, ca ajutor, la cons- 56 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE trucţiile de căi ferate care începuseră pe neaşteptate în Anglia şi pentru care nu se găsia, la început, destul personal format* Deşi se distinsese însă în această direcţie şi îşi făcuse, relativ repede, o situaţie destul de frumoasă, Spencer a părăsit ingineria, după câţiva ani numai, ca să ia un post de redactor, la o revistă economică. A părăsit însă şi acest post, după un an şi jumătate, s’a întors la inginerie, a lăsat-o din nou, până când o mică moştenire i-a permis să creadă că putea trăi, modest dar liniştit, consacrân-du-se numai cercetărilor sale filosofice. Asemenea schimbări de profesiune găsim la foarte mulţi filosofi. Augustin a fost la început profesor de retorică, a devenit apoi, pe neaşteptate, preot, şi a ajuns la bătrâneţe, fără voia lui, episcop. Giordano Bruno a fost la început călugăr, apoi dascăl particular, la Novi, corector de tipografie, la Geneva, profesor la Universitatea din Toulouse, la cea din Paris, la cea din Wittenberg, la cea din Helmstădt, — şi în sfârşit, din nou, dascăl particular la Ziirich, la Padua, la Veneţia. Hobbes a schimbat de mai multe ori situaţia de educator cu cea de secretar particular şi a renunţat de timpuriu la amândouă, spre a-şi petrece apoi ultimii 30 de ani ai vieţii fără nicio profesiune. Spinoza a avut, e drept, o singură meserie, — de şlefuitor de sticle optice, — dar o practica numai cu mari întreruperi şi numai atât cât era indispensabil ca să-şi procure ceea ce numim astăzi minimul de existenţă. Deşi, fiind dată calitatea superioară a sticlelor sale, ar fi putut să câştige, dacă ar fi lucrat continuu, mult mai mult, filosoful se mulţumia cu minimiul de existenţă, care era pentru el de vreo 25 sau, 30 de bani pe zi. Leibniz^trr fi putut să ajungă profesor la 21 de ani, când i s’a oferit o catedră la facultatea de drept din Altdorf. El însă a refuzat-o şi a trăit din diferite îndeletniciri, pe care le schimba adesea şi le întrerupea necontenit. A fost mai întâi funcţionar în cancelaria prinţului elector, la Mainz; a fost apoi educator particular; a fost bibliotecar la Hanovra; a condus o exploatare minieră, ca consilier ştiinţific; a fost istoriograf al casei de Braunschweig; a refuzat un post de consilier aulic al împăratului Austriei; a refuzat de asemenea un post de bibliotecar al Vaticanului. Berkeley a fost mai întâi preot particular, — capelan, cum se zicea pe atunci, al unei familii aristocratice; a fost apoi educator şi secretar particular; ajungând, Ia 39 de ani, decan, — un grad destul de onorabil în ierarhia preoţească, — a părăsit această situaţie şi a plecat, ca misionar voluntar, în America, pentru ca să răspândească creştinismul şi civilizaţia; POSTULATE ORGANICE 57 u’a isbutit, se înţelege, să facă nimic, §i întorcându-se în Anglia a ajuns în sfârşit, la 50 de ani, episcop. Hume a studiat mai întâi ' dreptul şi apoi filosofia; totuşi, a voit să se facă negustor, dar nu e’a putut împăca cu viaţa de afaceri; la 33 de ani a solicitat o catedră la universitatea din Edinburgh, dar n’a obţinut-o; a trăit apoi ca profesor particular şi ca secretar politic; la 40 de ani a cerut din nou o catedră la universitatea din Glascow, dar a fost iarăşi refuzat; a fost numit, în schimb, bibliotecar al facultăţii de drept, dela aceeaşi universitate; la 52 de ani, a refuzat mai întâi şi a primit apoi postul de secretar al ambasadei britanice din Paris; ajuns în sfârşit, la 56 de ani, subsecretar de stat la ministerul de externe din Londra, n’a voit să păstreze această situaţie mai mult decât un an şi jumătate şi s’a retras, ca să-şi petreacă în linişte restul vieţii. La Rousseau, se poate vorbi, din punct de vedere profesional, de un adevărat haos. El a fost mai întâi, în vârstă încă fragedă, scriitor, cum se zicea pe atunci, adică copist; dar a fost înlăturat, destul de repede, din postul pe care îl ocupa, în această calitate; a fost apoi ucenic la un maestru de gravură, dar a fugit el însuşi; a fost mai departe, câtva timp, lacheu; a fost iarăşi copist; a intrat, ca elev, într’un seminar teologic, dar a fost dat a-fară după două luni numai; a fost profesor de muzică şi compozitor; a fost secretar şi profesor particular, în câteva familii; toate acestea, până la 20 de ani, când a ajuns funcţionar la serviciul de măsuri; n’a putut însă rămânea în acest post decât doi ani, şi s’a întors iarăşi la meseria de profesor de muzică; a fost apoi, din nou, educator particular; a ajuns, la un moment dat, datorită talentului său literar, secretar particular la un diplomat, de care s’a despărţit însă foarte repede, pe o chestie de idei; a fost chiar casier la un antreprenor de impozite, dar foarte scurt timp, fiind că banii prea mulţi, pe cari trebuia să-i păstreze, îl nelinişteau; la 37 de ani, cariera sa făcuse atât de mari progrese, încât ajunsese... copist de note muzicale, — meserie pe care a păstrat-o apoi tot restul vieţii, preferind-o altor posturi mai bune pe care le-ar fi putut avea; ar fi putut bunăoară avea un post de secretar la Journal des Savants, din Paris, sau de bibliotecar la Geneva; el a refuzat însă ambele aceste posturi, pentrucă i-ar fi mărginit libertatea. Câte curiozităţi poate să prezinte viaţa profesională a filosofilor, ne-o arată cazul lui Max Stirner, care a fost mai întâi profesor de liceu, apoi negustor de lapte şi în sfârşit samsar. J Dar, să aruncăm o privire şi asupra celorlalte aspecte ale 58 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE vieţii practice, şi sa examinăm atitudinea filosofilor faţă de ele. In mod normal, după grija unei profesiuni, care corespunde instinctului fundamental al conservării existenţei, preocuparea de căpetenie a oamenilor este întemeierea unei familii, care corespunde instinctului fundamental al propagării speciei. Herzberg susţine că şi din acest punct de vedere, filosofii se depărtează de normal. Cei mai mulţi dintr’înşii rămân necăsătoriţi. Pe când la oamenii obicinuiţi, după datele statistice, procentul bărbaţilor, trecuţi de 40 de ani, cari au rămas neînsuraţi, este numai de 10%, la filosofi acest procent e de 50%. Din 30 de cazuri, ale filosofilor de căpetenie, a căror viaţă a cercetat-o Herzberg, în 15 căsătoria a lipsit. Mai mult încă, unii filosofi au luat chiar o atitudine ostilă faţă de această instituţie socială, ca Schopenhauer, sau batjocoritoare, ca Nietzsche. Iată, bunăoară, ce zice acesta din urmă: «Ce filosof mare a fost până acum căsătorit? Heraclit, Platon, Descartes, Spi-noza, Leibniz, Kant, Schopenhauer, n’au fost; mai mult încă, nici măcar nu ni-i putem închipui însuraţi. Un filosof căsătorit este un personaj de comedie; aceasta e părerea mea. Iar Socrat, care a făcut excepţie, răutăciosul Socrat, s’a însurat, pe cât se pare, în mod ironic, anume ca să dovedească acest principiu». (Zur Genealogie der Moral, 3 Abt., 7). Ceea ce pare a da oarecare îndreptăţire cuvintelor lui Nietzsche, e faptul că, din puţinii filosofi căsătoriţi, nu puţini au dus-o rău în viaţa lor conjugală şi unii s’au despărţit. E cunoscut, bunăoară, cazul lui Auguste Comte, la care am putea adăoga şi cazul lui Max Stirner. Ceea ce isbeşte mai ales, e că, pe când la oamenii obişnuiţi procentul celor divorţaţi, faţă de cei căsătoriţi, rămâne sub 1%, la filosofi acest procent se apropie de 14%. Un alt aspect al vieţii practice e sociabilitatea. După definiţia cunoscută a lui Aristot, omul este un animal sociabil. Iar unii biologi moderni cred că oamenii descind din animale deprinse a trăi în societăţi. Printre mamifere, spiritul gregar e mai ales vizibil la oi, care, nu numaJi că trăiesc în turme, dar nu se simt bine decât numai când se înghesuiesc unele într’altele. Tot aşa, oamenii obicinuiţi nu se simt bine decât când se adună unii cu alţii. Relaţiile sociale formează, după satisfacerea nevoilor organice fundamentale, preocuparea lor de căpetenie. Acestei preocupări îi corespunde întocmirea curentă a vieţii sociale, cu formele ei cunoscute, menite să adune pe oameni laolaltă: vizite, recepţii, ceaiuri, dineuri, serate, baluri, etc. La filosofi, nevoia relaţiilor sociale POSTULATE ORGANICE 59 pare a fi foarte redusă. Mulţi dintr’înşii au trăit, nu numai retragi, dar §i mai mult singuri. Descartes bunăoară mergea până acolo în cât se ascundea, literalmente, din când în când; în tinereţe, s’a ascuns o primă dată într’o mică localitate de lângă Paris, unde prietenii nu l^au putut descoperi, după câtva timp, decât cu mare greutate, din cauza precauţiilor pe care le luase; mai târziu, în Olanda, îşi schimba mereu reşedinţa, pentru ca să nu devină prea cunoscută, o alegea adesea la ţară, iar adresa n’o trimitea decât unui prieten discret, prin care îşi purta corespondenţa ştiinţifică. Precum se ştie, deviza lui era: qui bene latuit, bene vixit. Tot aşa de retras a trăit Spinoza; după expresia plastică a unuia din biografii săi, el şi-a petrecut viaţa «înmormântându-se» în o-daia sa de lucru. Locke, deşi deprins cu lumea şi considerat de toţi ca un «gentleman» în toată puterea cuvântului, zicea singur despre sine însuşi că era de un temperament sfios, din care cauză a făcut puţine cunoştinţe, în viaţă, şi adopta întru totul deviza lui Descartes. Malebranche a trăit peste 50 de ani, în Oratoriu, în cea mai adâncă retragere. Rousseau a făcut de atâtea ori, în operele sale, apologia singurătăţii în mijlocul naturii, încât nu mai încape nicio îndoială că era stăpânit de aceeaşi nevoie de a trăi departe de lume. Schelling mărturisea, într’o scrisoare, pe care a scris-o pe la 30 de ani, o tendinţă din ce în ce mai pronunţată, nu numai către o viaţă retrasă, dar şi către o viaţă ascunsă; «dacă ar atârna de mine, zicea el însuşi, aş dori ca numele meu să nu mai fie pronunţat de nimeni». Stuart Mill, deşi sociabil, evita societatea; în Autobiografia sa zicea că societatea, aşa cum se înfăţişează în Anglia, e un lucru aşa de «gol», chiar şi pentru aceia care o fac să fie aşa cum este, încât pare evident că ei înşişi o caută pentru orice alt motiv, afară de acela al plăcerii. Cea mai crudă expresie însă a dat-o nevoii sale de singurătate Nietzsche: «să trăiesc cu oamenii, îmi este cu neputinţă; nu pot să spun, cât de bine îmi face izolarea». Când i s’a anunţat odată o vizită, în sihăstria sa de la Sils-Maria din Engadina, a fost cuprins de o astfel de mânie, în cât a scris: «dacă nu pot să-mi asigur, de acum înainte, retragerea, o să părăsesc Europa, pentru multă vreme; o jur» (Briefe, II, p. 417, 439, 460). In sfârşit, la oamenii obicinuiţi, din nevoia de a trăi în legături permanente cu semenii lor, răsare şi interesul pentru interesele lor, — care constituie motorul de căpetenie a ceea ce numim viaţă politică. Şi dacă altă dată, sub vechiul regim ab- <50 APARIŢIA $1 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE solutist, participarea oamenilor obicinuiţi la această viaţă era excepţională, astăzi ea, ne mai lovindu-se de nicio piedică, dela generalizarea sistemului constituţional încoace, a devenit curentă. Fireşte, în timpurile când şi în ţările unde au trăit cei 30 de filosofi, pe can i-a luat Herzberg ca material de studiu, n’a putut fi vorba, decât rar, de viaţă constituţională. Totuşi, chiar şi în împrejurările, mai puţin prielnice, în care au trăit cei mai mulţi din acei filosofi, nu le-ar fi lipsit totdeauna putinţa sa ia parte la viaţa politică; cu vaza de care se bucurau, le-ar fi fost chiar, uneori, foarte uşor. Cu foarte puţine excepţii însă, ei n’au făcut-o. Iar în cazurile excepţionale, în care au făcut-o, sau n’au avut succes, ca şi când n’ar fi fost proprii pentru îndeletnicirile politice, sau le-au abandonat ei înşişi, destul de repede, ca şi când n’ar fi găsit într’în-sele nicio mulţumire. Bacon a fost unul din membrii bine văzuţi ai parlamentului englez, de pe acea vreme; ca lord cancelar însă, n’a avut succes; ba dimpotrivă, şi-a terminat cariera politică destul de urât. Locke a exercitat câteva funcţiuni politice, dar le-a părăsit după puţin timp şi, se zice, aşa de desgustat, încât voia chiar să părăsească Anglia. Hume a fost secretar de ambasadă şi subsecretar de stat; deşi a făcut însă, în amândouă aceste situaţii, o figură destul de bună, nu le-a păstrat decât scurtă vreme. Stuart Mill a fost, în sfârşit, trei ani membru al Camerei Comunelor şi §i-a atras stima generală prin discursurile sale substanţiale şi măsurate; dar, la alegerile următoare, — la care, ca şi la cele precedente, nu candidase decât cedând insistenţelor repetate ale prietenilor săi, — a căzut. Afară de această participare, atât de redusă, a patru dintre filosofii de căpetenie, la viaţa politică, n’am mai avea de menţionat decât stăruinţele lui Platon pe lângă Dionisie, tiranul Sira-cosei, şi pe lângă fiul său, ca să introducă în statul lor o constituţie întemeiată pe principiile filosofice pe care le preconiza el, stăruinţele lui Arislot pe lângă Alexandru cel Mare de a nu pune pe aceeaşi linie, în Statul pe oare îl crease, pe Greci şi pe barbari, §i planurile de politică externă pe care Leibniz le recomanda diferiţilor suverani aî timpului său. Această participare indirectă la vieaţa politică, a acestor trei filosofi, n’a avut însă niciun succes. Ar mai rămânea, în sfârşit, de menţionat, însufleţirea lui Kant pentru revoluţia de la 1789 şi a lui Comte pentru cea de la 1848, — oare însă n’au constituit decât o participare ideală la mişcările politice ale timpului lor, nu una efectivă, nici măcar indirectă. POSTULATE ORGANICE 6t Toţi ceilalţi filosofi s’aiu ferit să se amestece în trebile politice; unii chiar au recomandat abţinerea, oa o atitudine necesară. Her-bart bunăoară susţinea, că omul de cugetare nu treime să încerce niciodată să lucreze direct asupra timpului său. Şi din punct de vedere politic, aşa dar, filosofii se depărtează de normal. E vrednic de relevat că Platou, deşi susţinea că lumea trebue să fie condusă de filosofi, recunoştea totuşi puţina chemare sau slaba pornire a lor către îndeletnicirile de ordine publică, ricând, în Theetet, că ei nu cunosc niciodată drumul ce duce la agora, la palatul de justiţie, la vreun alt edificiu public sau în-sfârşit la vreun alt loc unde se mai adună lumea. Iar despre sine însuşi, Platon zicea că, atunci când trebuia să vorbească în public* se simţia strein de mulţimea necunoscută căreia trebuia să i se a-dreseze §i nu putea dispune în libertate de toate mijloacele sale intelectuale. Din toate aceste constatări, Ilerzberg trage concluzia că filosofii sunt, în viaţa practică, insuficienţi. întrebarea ce se ridică mai departe, §i pentru el şi pentru noi, în faţa acestei condurii,, este: cum se explică această insuficienţă? Sunt oare mijloacele intelectuale, care le lipsesc filosofilor? Nu, de sigur, zice Herzberg însuşi. Ei sunt capabili 6ă studieze şi să deslege, în felul lor, probleme mai grele decât acelea ale vieţii practice. Nu mai încape îndoială, că problemele generale de lumii, de care se ocupă filosofia, sunt mai complicate şi mai vaste decât cele pe care le ridică dinaintea oamenilor cursul obicinuit al vieţii. Le lipseşte, atunci, filosofilor, interesul pentru viaţa practică? Nu, de asemenea, crede Herzberg. Pe când însă capacitatea intelectudă a filosofilor o dovedeşte însăşi natura problemelor cu care se îndeletnicesc, şi operele pe care le scriu asupră-le, interesul lor pentru viaţa practică nu rezultă nicidecum din slaba lor participare la această viaţă, ci trebue stabilit în deosebi, la lumina faptelor. Am văzut, în adevăr, că filosofii, deşi nu ţin să-şi facă o carieră, în aceeaşi măsură ca oamenii obicinuiţi, caută totuşi, şi ei, ocupaţii care să le permită să trăiască. Unii chiar au avut dorinţa să-şi facă o profesiune din filosofic, solicitând posturi în învăţământul public al ţărilor respective. Tot aşa, unii filosofi au căutat să întemeieze o familie. Kant bunăoară, ca să citez exemplul la care ne-am fi aşteptat mai puţin, a voit să se însoare în două rânduri; a doua oară chiar* 62 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE proectul său s’ar fi realizat de sigur, dacă n’ar fi întârziat peste măsură; el a reflectat atât de mult, înainte de a-§i face propunerea, încât femeia la care se gândia s’a angajat în altă direcţie. Chiar şi Nietzsche, care zicea că filosofii căsătoriţi sunt personagii de comedie, a avut dorinţa, foarte vie, şă se însoare; dovadă sunt scrisorile sale, în care e vorba de mai midie ori de proiectele sale matrimoniale. Iar unii filosofi au avut cel puţin un 9urogat al vieţii de familie: o legătură nelegitimă. Aşa au fost Augustin, Descartes, Rousseau. Că fdosofii pot să iubească, cu pasiune chiar, au arătat-o tocmai aceia care s’ar fi părut că nu dădeau nicio atenţie sentimentului, adică pozitiviştii, — Comte bunăoară, care â iubit pe Clotilde de Vaux, consacrându-i după moarte un cult mistic, şi Stuart Mill, care a iubit 20 de ani o femeie măritată, cu toată probitatea de atitudine a unei naturi profund oneste, şi a luat-o de soţie, la 45 de ani trecuţi, după moartea bărbatuluii ei. In ce priveşte sociabilitatea, dacă e sigur că filosofii au trăit; în marea lor majoritate, foarte retraşi, nu se poate totuşi afirma că le-a lipsit dorinţa de a găsi 6 societate potrivită cu ei. Nicăieri nu apare mai violentă această dorinţă ca la Kousseau, la Schopen- . ba aer şi la Nietzsche. Cel dintâiu zicea, în «Reveries d’un promeneur solitaire», vorbind de sine însuşi: «Cel mai sociabil şi mai afectuos dintre oameni a fost alungat de ei din mijlocul lor, printr’o hotă-: rîre unanimă. Ei au chibzuit, în rafinarea urii lor, ce chin ar lovi mai grozav inima mea, atât de simţitoare, şi au rupt fără milă legăturile ce ma uneau cu ei». Iar, într’o scrisoare către M-me de Luxembourg exclama: «Mi-am istovit viaţa, căutând în zadar prietenii durabile» (Lettres, voi. II, p. 359). Tot aşa, Schopemhauer se plângea că s’a simţit toată viaţa grozav de singur şi a oftat totdeauna din adâncul inimii, zicând în zadar: «daţi-mi odată un om!». Nietzsche, de asemenea, scria: «Trebue să fie de sigur o cauză, pentru care îmi lipsesc oamenii potriviţi cu mine. Şi ar fi ridicul pentru un filosof, dacă ar cere să fie altfel. Totuşi, nu poate muri, în mine, nostalgica dorinţă ca acest caz norocos, oricât ar fi de extraordinar, să se întâmple odată; e îngrozitor să fie cineva aşa singur». Iiitr’o altă scrisoare, în sfârşit, se lamenta, dezolat: «Şapte ani de singurătate au trecut acum. In fond, eu nu sunt nici decum făcut pentru izolare. Şi fiindcă, de acum înainte, nu văd, cum aş mai putea scăpa de o asemenea situaţie, mă apucă, mai în fiecare săptămână, 6 astfel de silă de vieaţă, că mă simt bolnav». (Briefe, II, p. 629, 650). POSTULATE ORGANICE. 63 E, în sfârşit, curios şi caracteristic faptul, că cei mai mulţi din filosofii cari n’au luat nicidecum parte la viaţa politică, au scris totuşi lucrări, mai mult sau mai puţin întinse, asupra problemelor ei. Aşa au fost Hobbes, Spinoza, Rousseau, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Herbart, Schopenhauer, Stimer, Spencer, Hart-mann, Nietzsche. Iar din cei ce iau luat parte numai indirect, sau numai în mod ideal, la viaţa politică, prin sfaturi date promotorilor ei, unii au scris lucrări care au făcut epocă. Aşa au fost Pla-ton, Aristot şi Comte. Nu se poate dar zice că filosofilor, cari n’au luat parte nicidecum sau cari au luat parte numai indirect la viaţa politică, le-a lipsit interesul pentru ea. Acest interes a luat chiar, la unii dintr’înşii, forma unei adevărate pasiuni. Platon bunăoară ar fi voit, în tinereţe, să intre în serviciul Statului atenian, 1— ceea ce i-ar fi fost cu atât mai uşor, cu cât Critias, şeful celor 30 de tirani, era vărul mamei sale. Administraţia lor însă, atât de arbitrară şi de destrăbălată, l-a desgustat adânc. Tot atât desgust i-a inspirat şi democraţia oe a urmat tiraniei lor, şi care a condamnat la moarte pe Socrat, dascălul său venerat. Mai târziu însă a făcut sforţări mari să-şi realizeze ideile aiurea. A intreprins, în trei rânduri, călătoria, lungă pe atunci, până în Sicilia, şi a făcut tot posibilul să câştige pentru ideile sale pe Dionisie cel bătrân, tiranul din Siracusa, mai întâi, şi apoi pe succesorul său, Dionisie cel tânăr. E vrednic de relevat faptul că, deşi prima încercare i-a atras destule neplăceri personale şi i-a pus chiar în primejdie libertatea, Platon n’a pregetat să mai încerce încă, în două rânduri, — ceea ce vădeşte, nu numai un interes intensiv, dar o adevărată pasiune, pentru experienţa politică pe care voia s’o facă. Constatările de acest fel dau insuficienţei practice a filosofilor o înfăţişare enigmatică. Este bunăoară o enigmă psihologică incapacitatea lui Nietzsche de a se bucura de viaţa socială, când se simţia împins ou atâta putere către ea. Este o enigmă psihologică abţinerea lui Platon de a lua parte la viaţa politică a patriei sale, — când interesul lui pentru structura politică a statelor era atât de intens. Şi este, în general, o enigmă psihologică să vedem că, la filosofi, pornirile afective cele mai puternice nu duc, precum ar fi natural, la acţiune, ci dimpotrivă îndepărtează de ea. Această enigmă, după Herzberg, nu poate avea decât o des-legare. Pornirile fundamentale ale naturii omeneşti, care am văzut 64 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE că sunt, la filosofi, foarte puternice, nu duc, la ei, ca la ceilalţi oameni, la acţiune, fiindcă se lovesc de inhibiţii, tot atât de puternice. Am văzut, în prima parte a acestui capitol, cari sunt, în viaţa sufleteasca a oamenilor, factorii inhibitorii. Ne rămâne să vedem, în capitolul următor, ce pune în mişcare aceşti factori şi ce le dă o atât de mare intensitate, în viaţa sufletească a filosofilor. CAP. III. POSTULATE ORGANICE NIVELUL SENSIBILITĂŢII Ne-am oprit, în capitolul precedent, la constatarea că viaţa sufletească a filosofilor constitue o enigmă. Deşi pornirile fundamentale ale naturii omeneşti simt la ei deosebit de puternice, ele nu duc totuşi, ca la oamenii obicinuiţi, la acţiune. Filosofii rămân, în viaţa practică, inactivi. Şi psihologul german Herzberg susţine, cum am văzut, că această enigmă nu poate avea decât o singură deslegare. La filosofi, factorii inhibitorii, pe cari i-am trecut în revistă, sunt deosebit de puternici, — ceea ce face ca, la ei, acţiunea să fie, din punct de vedere practic, mult mai redusă ca la oamenii obicinuiţi, sau chiar, uneori, cu desăvârşire nulă. Ca să întemeieze această ipoteză, Herzberg examinează din nou vieţile filosofilor de căpetenie şi descoperă, la mai toţi, inhibiţii foarte puternice. Socrat, bunăoară, pomeneşte adesea, când ia cuvântul în dialogurile lui Platon, de aşa numitul său «demon», — care nu era altceva decât o «voce interioară». E caracteristic însă că această voce nu-i da niciodată îndemnuri pozitive, ci totdeauna — şi numai — îndemnuri negative; nu-1 împingea adică niciodată — ci îl opria totdeauna — să facă ceva. In «Apologie» de pilda, Socrat ne povesteşte el însuşi că acest «semn divin» l-a călăuzit totdeauna, încă din copilărie, şi adaogă: «este o voce care se face auzită numai spre a mă desfătui, spre a mă opri să realizez ce?a ce îmi propun; niciodată însă ea nu-mi aduce un îndemn la acţiune; aceasta este ceea ce mă ţine departe de viaţa publică». In dialogul despre Stat adaogă apoi: «totdeauna mă opreşte (— vocea interioară de care e vorba) într’o acţiune pe care tocmai voiesc s’o îndeplinesc». Iar în celelalte dialoguri, — în Fe» 5 66 apariţia si orientarea cugetării filosofice dru, în Euthydem, în Theetet, în Alcibiade, — ne citează diferite cazuri concrete, în care vocea interioară l-a împiedicat să facă, în anumite împrejurări, anumite lucruri. Acele lucruri însă, n’aveau nimic reprobabil, din punct de vedere etic. Vocea interioară, de care e vorba, nu era prin urmare un comandament al conştiinţei morale. Tot aşa, interdicţiile ei nu erau însoţite de argumente; ea nu era adică un comandament al raţiunii logice. Nici nu era, cum ar fi înclinaţi să creadă unii din comentatorii lui Platon, — Apelt bunăoară, în traducerea lui Theetet (observarea 13), — o formă a tactului, adică a sentimentului a ceea ce era potrivit sau nu, pentru filosof, într’o împrejurare dată. Ca atare, vocea interioară ar fi trebuit, după cazuri, să-d dea şi îndemnuri pozitive, să-i recomande adică, uneori, să facă anumite lucruri, — ceea ce, după mărturia lui Socrat, nu se întâmpla niciodată. Herzberg crede, aşa dar, că vocea interioară a filosofului grec era pur şi simplu o inhibiţie, ce se întemeia pe experienţele sale anterioare, devenite inconştiente, — din care cauză rămânea totdeauna fără motive conştiente. Şi fiindcă Socrat mărturisia singur, că urma totdeauna vocea sa 'interioară, Herzberg susţine că el era un om cu inhibiţii foarte puternice, de vreme ce acţiunea lor era atât de irezistibilă, — şi găseşte o confirmare în faptul că filosoful era, după tradiţie, de un temperament melancolic. Căci, după părerea lui Herzberg, veseli ar fi numai oamenii ale căror porniri naturale se desfăşură în voie, neîmpiedicate de nimic. Aceia, ale căror avânturi sunt vecinie oprite de inhibiţii, nu pot fi decât melancolici. Constatând apoi, că Platon era şi el melancolic, Herzberg susţine că el a trebuit să sufere de inhibiţii. Iar confirmarea i-o dă faptul că întemeietorul Academiei era foarte prudent, era chiar fricos. El se străduia bunoară să-şi ascundă, cu cea mai mare grijă, faţă de oamenii streini şi mai ales faţă de oamenii din popor, părerile asupra zeilor. In manifestările sale exterioare se ţinea, riguros, de religia tradiţională, iar în dialogul despre Legi recomanda cu stăruinţă, dacă nu cu căldură, vechiul cult politeist. A-ceeaşi prudenţă excesivă era, de asemenea, ceea ce îl ţinea departe de viaţa politică, precum ne încredinţează câteva cuvinte ale sale din Dialogul despre Stat. «Omul politic, zice Platon în acest dialog, este ca un nenorocit, care ar fi nemerit printre fiarele sălbatice şi, fiindcă nici nu se poate asocia la pornirile lor scelerate, nici nu poate să le reziste, singur, e condamnat să găsească un grabnic sfârşit; cine ia în consideraţie această primejdie, stă, modest, POSTULATE ORGANICE 67 ta o parte gi se ocupă numai de trebile sale personale, ba chiar caută să se pună la adăpost, ca atunci când vine furtuna, când se ridică vârtejul de praf gi ploaia cade în şiroaie». Dela Aristot ne-a rămas, cum ziceam la început, afirmarea celebră, că toţi oamenii de geniu sunt melancolici. E mai mult de cât probabil că această afirmare se întemeia, în primul rând, pe experienţa personală a celui ce a formulat-o — sau cel puţin, întru cât filosoful de care vorbim avea un spirit destul de obiectiv, şi pe această experienţă. Altfel, ar trebui să presupunem că Aristot se exclude pe sine însugi dintre oamenii de geniu, — ceea ce nu e probabil. Dacă însă a fost gi el melancolic, trebuie, după Herzberg, să presupunem că a suferit gi el de inhibiţii, ca gi predecesorii săi. Augustin povestea, în Confesiunile sale, că, după ce a păşit pragul maturităţii, a trecut printr’o criză sufletească, ce se caracteriza printr’o teamă crescândă de a duce mai departe viaţa, frământată de atâtea patimi lumeşti, pe care o dusese până atunci. Criza nu s’a terminat decât printr’o adevărată furtună, intelectuală gi afectivă, în timpul căreia a luat hotărârea să renunţe, deplin gi definitiv, la pornirile sale sensuale gi la îndeletnicirile sale profesionale, retrăgându-se cu totul din lume, spre a-gi întrebuinţa toate puterile numai ca să întărească, în sine însugi, gi să propovăduiască, prin scris, gi altora, credinţa cea adevărată, la care a-junsese în sfârşit. De ce se temea însă Augustin, în criza sufletească prin care trecuse? De soarta ce îl putea aştepta în viaţa viitoare. De când începuse a înclina către creştinism, ascultând predicile lui Ambrosius, episcopul creştinilor din Mediolanum, se trezise în sufletul său o grijă, care încetul cu încetul s’a prefăcut în teamă, şi a luat, ca atare, proporţii din ce în ce mai mari. Teama însă, am văzut că este un factor inliibitoriu din cele mai puternice. Cu câtă intensitate a lucrat acest factor inhibitoriu în viaţa sufletească a lui Augustin, ne-o arată întinderea şi adâncimea efectelor pe cate le-a produs, şi care au constat în renunţarea, deplină gi definitivă, la viaţa lumească. Giordano Bruno avea adesea, încă din tinereţe, accese, nu numai de melancolie, dar de o tristeţe atât de adâncă, încât mergea până la desgust de viaţă, până la nostalgia morţii. Unul din biografii săi de astăzi, Aloys Riehl, susţine, pe baza câtorva probe >documentare, că filosoful, a cărui viaţă a fost atât de agitată, a .dus de timpuriu «dorul patului de odihnă sigură gi de linişte veci- 68 APARIŢIA 91 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE nică a morţii»1). Tristeţea însă este de asemenea un factor inhi-bitoriu, — nu atât de puternic ca teama, ce poate merge până la paralizarea oricărei activităţi, dar care, totuşi, luând omului orice avânt, îl face sa renunţe la multe, mărginindu-i participarea la viaţa practică. Descartes a trecut §i el, ca şi Augustin, printr’o criză sufle* tească destul de accentuată, ce se caracteriza, după biografii săi, prin nelinişte, teamă, tristeţe, — stări afective turburătoare, care nu-i făceau numai imposibilă activitatea, în timpul zilei, dar impietau şi asupra timpului său de odihnă, dându-i, noaptea, visuri urâte. Un moment s’a părut că spiritul său, spre a ieşi din acest impas, se orienta în spre misticism. Rezultatul final însă a fost că şi-a găsit scăparea în retragerea din lume şi în cultivarea exclusiva a filosofiei. Precum am văzut, el n’a renunţat numai la orice îndeletnicire practică, dar şi, aproape, la orice contact cu oamenii,, trăind în singurătate, cu gândurile sale. Chiar şi în această retragere însă l-a urmărit teama de a nu intra cumva în conflict cu autorităţile, mai ales cu cele religioase, din cauza ideilor pe care le punea pe hârtie. Se ştie că el voia să publice întâi o lucrare mai întinsă asupra modului cum a luat naştere lumea, — în care, între altele, explica geneza sistemului solar prin teoria vârtejurilor cosmice. Ştirea condamnării lui Galilei însă l-a făcut să renunţe la a-cest plan. A publicat dar mai întâi inofensivul Discurs asupra metodei, iar mai târziu, când a publicat Principiile filosofiei, a luat toate precauţiile, ca ideile sale cosmologice să se înfăţişeze ca simple ipoteze, pe care nici el nu le lua tocmai în serios. Şi la Descartes, aşa dar, factorii inhibitorii au jucat un rol însemnat, atât în orientarea iniţială, cât şi în desfăşurarea ulterioară a vieţii lui. Aceeaşi prudenţă, aceeaşi teamă chiar, când e vorba de publicarea operelor lor, o găsim la mulţi alţi filosofi. Locke, bunăoară, nu s’a hotărât să-şi publice «încercarea asupra intelectului omenesc» decât la vârsta de 57—58 de ani. Spinoza n’a publicat, în timpul cât a trăit, decât «Tractatul teologico-politic»; opera sa capitală «Etica» a fost tipărită de prieteni după moartea lui, şi nesocotindu-i-se voinţa ca ea să apară fără numele autorului. Hume, după propria sa expresie, şi-a «castrat» singur opera, spre a nu atinge prea mult prejudecăţile timpului ; fără această operaţie prealabilă, zice el însuşi, «n’aş fi îndrăznit s’o dau la tipar»; şi a* *) Aloys Kichl, Giordano Bruno, 2 Aufl. 1900, p. 55. POSTULATE ORGANICE 69 daogă: «e o laşitate, pe care o blamez, eu însumi» (Thomsen, Da-vid Hume, p. 39). Cu toată această metodă, pe care a practicat-o în mod constant, faţă de toate operele pe care le-a publicat în viaţă, Hume n’a cutezat totuşi să publice el însuşi pe cea din urmă din- tr’însele, adică «Dialogurile asupra religiei naturale», ___ deşi, cum zicea singur, «nimic nu s’a scris cu mai multă prudenţă şi cu mai mulţ.şiretenie». (ibid. p. 147). De timiditatea sa excesivă chiar şi faţă de femei, Hume râdea singur ori de câte ori avea ocazia. «Eu sunt, scria el odată în tinereţe, un curtezan care nu nelinişteşte nicri pe mamele fetelor, nici pe bărbaţii femeilor măritate» (ibid. p. 295). Mai vizibile însă ca oriunde sunt inhibiţiile, fiindcă ni le povesteşte el însuşi, la Rousseau. Ele l-au chinuit încă din copilărie. Confesiunile sale ne arată cum, pe vremea când era la şcoală, ieşind, ca toţi copiii, să-şi cumpere bomboane, prăjituri sau fructe, se întorcea îndărăt cu mâinile goale, din cauza timidităţii. Când ajungea la cofetărie, vedea la tejghea două vânzătoare, care i se părea că râdeau de el, şi nu mai îndrăznea să intre. Când se apropia de taraba negustorului de fructe, vedea doi tineri care îl observau, şi se jena să cumpere perele după care jinduia. Şi, generalizând aceste cazuri particulare, Rousseau însuşi zicea: «In toţi trecătorii vedem cunoscuţi, pretutindeni mă simţiam intimidat, pretutindeni eram oprit de cine ştie ce piedică... Dorinţa îmi creştea cu sfiala, şi în cele din urmă mă întorceam acasă ca un nebun, mistuit de poftă». (Confessions, voi. I, p. 57). Mai târziu, timiditatea iniţială s’a complicat la Rousseau cu o anxietate, care i-a îngreuiat considerabil contactul cu oamenii. Iată propriile lui mărturisiri : «Totul mă intimidează... 0 muscă ce sboară pe dinainte-mi mă umple de teamă. Un cuvânt pe care trebue să-l spun, o mişcare pe care trebuie s’o fac, găsesc o opoziţie îndărătnică în inerţia mea. Frica şi ruşinea mă stăpânesc atât de mult, încât aş vrea să fug de ochii tuturor oamenilor. Când trebuie să lucrez, nu ştiu cum să încep; când trebue să vorbesc, nu ştiu ce să spun; când cineva mă priveşte, mă simt demontat» (ibid. I. p, 59). Până unde putea să meargă această anxietate, ne-o arată faptul că, atunci când prietenii îi aranjaseră o audienţă la rege, care voia să-i acorde o pensiune, Rousseau, deşi se găsia într’o situaţie materială destul de grea, a preferat să fugă,—^adică să plece într’o călătorie ad-hoc,—pentru ca absenţa sa să zădărnicească totul. El însuşi sublinia pasivitatea practică la care îl condamna structura sa sufleţească, mai ales în perioadele de depresiune morală, prin care trecea adesea: «m’am 70 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE deprins astfel să vegetez,... să nu dorm, — să gândesc în loc de ». lucra», (ibid. I. p. 321). A gândi în loc de a lucra este în adevăr efectul, pe care, după Herzberg, îl produc de regulă inhibiţiile. Asemenea inhibiţii mai găseşte Herzberg, mai departe, la. Kant,. Hegel, Herbart, Schopenhauer, Comte, Stuart Mill, Stimer, Spencer, Fechner, Nietzsche. Nu-1 putem însă urmări, pas cu pas, şi până la sfârşit, în această analiză, care, pentru el, urmăreşte scopul să-i dovedească teza. Noi ne mărginim să-i ilustrăm numai argumentarea, prin câteva exemple, fiindcă nu putem da cercetării noastre proporţii mai mari. Aşa dar, după Herzberg, filosofii, deşi au porniri afective puternice, sunt împiedicaţi să ajungă la acţiune de factori inhibitorii tot atât de puternici. Şi analiza de până acum a avut să ne arate realitatea acţiunii acestor factori inhibitorii, în viaţa sufletească a celor mai mulţi filosofi. Am văzut însă, în capitolul precedent, că factorii inhibitorii intră în mecanismul normal al vieţii sufleteşti. Ei există şi lucrează la toţi oamenii, deopotrivă. Ceea ce deosebeşte dar pe filosofi, din acest punct de vedere, de oamenii obicinuiţi, e numai faptul că, la ei, factorii inhibitorii lucrează mai intensiv. Şi întrebarea ce se ridică dinaintea noastră este: cum se explică acest fapt? ' Răspunsul la această întrebare e foarte uşor, dacă ne aducem aminte de cele ce am văzut în capitolul precedent. Am zis atunci, că factorii inhibitorii, toţi fără deosebire, sunt mai întâi creaţi, şi apoi, odată ce s’au format, puşi mai departe în joc, de experienţele vieţii. Aceste experienţe ne arată, că acţiunile, la care ne împing pornirile fundamentale ale naturii noastre, nu ne dau totdeauna satisfacţia pe care o urmărim printr’însele. Dimpotrivă, ele ne impun, destul de adesea, neplăceri, mai mult sau mai puţin mari. Constatarea acestor neplăceri, mai întâi, şi apoi amintirea lor, ne împiedică, cu vremea, să ne mai lăsăm orbeşte, în voia pornirilor fundamentale ale naturii noastre, ne opresc, cu alte cuvinte, să trecem imediat, sub presiunea lor, la acţiune, — şi uneori, când în amintirile noastre nu găsim numai neplăceri, ci şi suferinţe sau chiar dureri, ne silesc să renunţăm cu desăvârşire la ea. Mecanismul psihologic al inhibiţiilor nu poate fi, la filosofi, decât tot acesta. Singura deosebire ce se poate afirma, între ei şi oamenii obicinuiţi, priveşte, cum am zis, numai intensitatea cu care lucrează acest mecanism şi proporţiile rezultatelor la care POSTULATE ORGANICE 71 duce, la unii şi la alţii. Herzberg susţine anume că, la filosofi, mecanismul inhibiţiilor lucrează cu mai multă putere şi produce e-fecte mai mari decât la oamenii obicinuiţi. Iar explicarea acestei deosebiri este, după el, foarte simplă. Ceea ce deslănţueşte mecanismul inhibiţiilor, în toate cazurile, fără excepţie, sunt reacţiu-nile sensibilităţii, în faţa experienţelor vieţii. Când un om, urmând îndemnul uneia sau alteia din nevoile sale organice, trece imediat la acţiune, — dacă acţiunea sa nu-şi atinge scopul şi nu-i dă satisfacţia pe care o aşteaptă dela ea, — atunci, sensibilitatea sa reacţionează. Reacţiunea poate să constea, în cel mai bun caz, înlr'un sentiment fugitiv de nemulţumire sau de neplăcere; dar poate să constea, în cazul cel mai rău, în suferinţe mai mari sau chiar în dureri, ce persistă mai mult. Amintirea acestor urmări ale acţiunilor precipitate îngreuiază apoi, în cazurile analoage, tre-cererea imediată la acţiune, o întârzie adică sau, când urmările de care e vorba au fost excesiv de penibile, o împiedică cu desăvârşire. Dacă dar mecanismul inhibiţiilor e pus în joc de reacţiunile sensibilităţii în faţa experienţelor vieţii, se înţelege fără greutate că, cu cât aceste reacţiuni sunt mai numeroase şi mai vii, cu atât mecanismul de care vorbim lucrează mai mult şi mai intens, producând efecte mai considerabile. Ceea ce presupune, evident, ca condiţie primordială, o sensibilitate mai desvoltată. Numai o sensibilitate mai desvoltată poate reacţiona mai uşor, mai des şi mai viu, la orice atingere din afară. Ca să ne arate cum o sensibilitate excesivă poate să abată în adevăr pe oameni dela orişice acţiune, Herzberg ne citează vechia legendă a lui Buddha, care ne înfăţişează acest mecanism sufletesc mărit de fantezia poetică, aşa încât îl poate înţelege orişicine, fără nicio greutate. Buddha era un prinţ de sânge regal şi purta numele de Bod-hisattva. Când a ajuns la adolescenţă, ieşind v6dată să se plimbe prin grădinile palatului părintesc, care, în acea zi de sărbătoare, erau pline de lume, a văzut din întâmplare un bătrân gârbovit, carte mergea cu greutate, sprijinindu-se pe un toiag, şi se oprea mereu, ca să răsufle. Penibil impresionat, tânărul prinţ a întrebat pe însoţitorul său ce însemna acea apariţie. Iar însoţitorul i-a răspuns, că e soarta inevitabilă a tuturor ca, cu înaintarea în viaţă, să decadă, dela o vreme, încetul cu încetul, până la starea omului pe care l-a văzut, şi că aceasta constituie bătrâneţea. îngrozit, Bod- 72 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE hisattva n’a mai găsit nicio plăcere să contemple florile minu* nate ale grădinilor, aleelei împodobite cu statui, oamenii în haine de sărbătoare, ci, întorcându-se acasă, s’a închis în apartamentul său, cuprins de o adâncă melancolie. Ca să-l distreze, tatăl său, după câtva timp, l-a îndemnat să mai facă o plimbare. Atunci însă i-a ieşit înainte un bolnav, care, deşi tânăr, era aga de slăbit, că nu mai putea merge singur, gi era dus, aproape, pe braţe, de alţii. Interesându-se de această nouă apariţie neaşteptată, însoţitorul i-a spus că soarta aceasta poate lovi pe orice om, în orice clipă, gi poate preface pe tânărul cel mai plin de vigoare gi de veselie, în-tr’o fiinţă nenorocită, sleită de puteri gi chinuită de dureri. Adânc impresionat, prinţul s’a întors din nou acasă, gi melancolia i s’a agravat, făcându-1 să-gi piardă gi mai mult din interesul pentru viaţa obicinuită. In sfârşit, după stăruinţele tatălui său, Bodhisat-tva s’a mai dus, încă odată, la plimbare. Atunci însă a întâlnit un cortegiu funebru; un om, care murise, era dus să fie ars. îngrozit de vederea cadavrului, desfigurat gi înţepenit, prinţul a cerut lămuriri. Şi când însoţitorul i-a arătat ce este moartea, făcându-1 să înţeleagă fatalitatea ei, căreia niciun om, oricât ar fi de bogat gi de puternic, nu i se poate sustrage, Bodhisattva, cu răsuflarea tăiată de o emoţie extraordinară, s’a întors pfentru ultima dată acasă, pentru ca, renunţând apoi la tot ce-i oferea viaţa sa de prinţ regal, să se retragă în singurătatea munţilor gi a pădurilor, unde voia să reflecteze neturburat la mizeriile lumii gi la modul cum ar putea scăpa oamenii de ele. Această legendă ne arată în adevăr, în chipul cel mai plastic cu putinţă, cum lucrurile cele mai obicinuite, ca bătrâneţea, boala gi moartea, care, ce e drept, nu înveselesc pe nimeni, dar care pe cei mai mulţi oameni îi întristează numai vremelnic, fără să-i împiedice să-şi vadă mai departe de treburi, — pe un tânăr înzestrat cu o sensibilitate excesivă, cum era prinţul Bodhisattva, l-au zguduit atât de adânc, încât l-au a-lungat, definitiv, din viaţa activă, condamn ânduJ să trăiască în-tr’o retragere absolută gi să se consacre numai cugetării. Ajungem astfel la concluzia, că filosofii trebuie să aibă o sensibilitate mai puternică decât oamenii obicinuiţi. Dacă ei, deşi sunt înzestraţi cu porniri organice deosebit de pronunţate, nu urmează totuşi panta naturală oe duce la acţiune, cauza nu poate fi decât că îi opreşte un mecanism inhibitoriu deosebit de activ. Un asemenea mecanism însă nu poate fi întreţinut decât de o sensibilitate deosebit de vie. POSTULATE ORGANICE 7a Herzberg caută dar să ne arate, trecând din nou în revistă vieţile filosofilor de căpetenie , că ei au avut o sensibilitate mai accentuată decât a oamenilor obicinuiţi, că au fost, cum zice el însuşi, prea simţitori (uberempfindlich), şi ca atari au fost mai expuşi să aibă neplăceri la orice pas, la orice contact cu lumea. Aşa se explică nemulţumirea, aproape permanentă, a unora din-tr’îngii, — a acelora, anume, cari ne-au lăsat mărturisiri scrise a-supra vieţii lor afective, — gi poate, precum vom vedea, şi a altora. Augustin, bunăoară, ne povesteşte în Confesiunile sale, că pornirile aprige către scopurile obicinuite ale vieţii, — către câştiguri, onoruri gi plăceri, — de care era atât de stăpânit în tinereţe, îi pricinuiau, la fiecare pas, desamăgiri crude. In împrejurări, in care oamenii obicinuiţi şi-ar fi găsit mulţumirea deplina, el rămânea nesatisfăcut; totdeauna era ceva, un amănunt penibil, care îi strica impresia totală. Cu cât urmărea dar mai cu ardoare bunurile firegti ale vieţii, cu atât amărăciunea sa creştea. Şi el îşi explica, mai târziu, această incapacitate a sa de a se bucura în a-devăr de viaţă, zicând că Dumnezeu îngrijea să nu-i pară nimic destul de dulce, spre a-1 abate dela zădărniciile pământeşti şi a-1 îndrepta către cele vecinice. La Giordano Bruno, nemulţumirea aceasta lua proporţii mai mari: se transforma, anume, în silă, în desgust de viaţă. Lucrurile obicinuite ale lumii, care atâtor altora le făceau plăcere, lui îi păreau respingătoare. De aceea, îşi dădea singur epitetul caracteristic de «il fastidito» — scârbitul. Rous-seau zicea, în Confesiunile sale, că toate nenorocirile i-au fost pricinuite, în viaţă, de inima sa prea simţitoare. El se plângea în deosebi că, din cauza prea marei sale sensibilităţi, se descuraja prea repede, la orice dificultate; orice i se părea că îi atinge demnitatea gi îl jignea; la orice pas, în sfârşit, era chinuit de scrupule, iar lucrurile cele mai neînsemnate îi lăsau păreri de rău, care durau multă vreme. De sensibilitatea excesivă a lui Schopenhauer au vorbit toţi biografii săi. Manifestarea ei cea mai vizibilă gi mai penibilă, nu nuinai pentru el, dar gi pentru alţii, era vecinica sa nemulţumire, aerul său pururea întunecat gi plângerile sale nesfârşite, care îl făceau, în tinereţe mai ales, anevoie de suportat în societate. Chiar şi mama sa i-a pus dela o vreme, ca să-l mai admită la seratele ei, condiţia să renunţe la necontenitele sale lamentaţii asupra prostiei oamenilor gi mizeriilor lumii. El însuşi îşi explica faptul că pesimismul nu rămânea la el o simplă concepţie teoretică, zicând că desvoltarea inteligenţei măreşte la infinit ca- 74 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE pacitatea de a suferi a oamenilor, fiindcă le «ascute» sensibilitatea. Spencer releva singur, în Autobiografia sa, cât era de sensibil la orice atingere dureroasă sau chiar numai neplăcută; — şi indica în acelaşi timp §i efectele inhibitorii ale acestei sensibilităţi excesive. «Nerăbdarea cu care suportam durerile fizice şi morale era de asemenea o trăsătură de caracter, pe care o moştenisem dela tatăl meu. Poate că această repulsiune (pentru orice suferinţă) mă făcea să fiu atât de pacinic. Mă temeam, în tinereţe, de orice luptă, care putea să-mi pricinuiască vreun sentiment dureros». (Autobiografie, tr. germ. I, p. 26). Nietzsche, în sfârşit, era aşa de extraordinar de sensibil, încât scria el însuşi surorii sale*, că ar putea să se prăpădească chiar şi numai fiindcă s’ar împiedica de o pietricică... Iar unul din biografii săi, Riehl, zice despre el că simţea, prin simpatie, toate suferinţele altora, chiar şi cele mai ascunse. Nu e dar de mirare, că orice decepţie devenea pentru el tragică. El singur zicea, într’o scrisoare, că desamăgirea pe care i-o pricinuise Wagner şi despărţirea de el «i-au pus în primejdie viaţa», adăogând că «i-au trebuit şase ani ca să se lecuiască de a-ceastă durere». (Briefe, II, p. 480). Iar în urma unei certe cu prietenul său Ree scria: «Mă prăpădesc. Sufăr cât nu pot spune* Existenţa mi-a devenit insuportabilă», (ibid. II, p. 533). Din nefericire, nu putem stabili, în mod direct, existenţa u-nei sensibilităţi atât de excesive decât numai la puţini filosofi, — şi anume la aceia cari ne-au lăsat mărturisiri scrise asupra vieţii lor afective. Altfel, n’am şti-o poate nici despre ei, — întru cât intensitatea cu care simt oamenii nu se vede totdeauna, şi uneori nu se vede nicidecum. Mulţi cred, că o sensibilitate prea vie este un semn de slăbiciune, şi caută s’o ascundă. Sunt bunăoară oameni, cărora li se întâmplă câteodată, la teatru sau la concerte, să fie mişcaţi până la lacrimi, şi cărora le e ruşine să fie văzuţi. Gradul sensibilităţii oamenilor nu se poate constata totdeauna uşor şi direct. Este însă un fapt, care poate fi utilizat, ca o măsură indirectă a sensibilităţii. E faptul că oamenii bolnavi sau de o constituţie delicată sunt mai sensibili, mult mai sensibili, la toate atingerile împrejurărilor şi la toate dificultăţile vieţii, decât oamenii sănătoşi sau robuşti. Faptul acesta e real, e uşor de constatat, şi găseşte o confirmare curentă în variaţiile sensibilităţii, la fiecare om, când se întâmplă să fie câtva timp bolnav şi se însănătoşeşte apoi; deosebirea, în ceea ce priveşte iritabilitatea, e vizibilă chiar POSTULATE ORGANICE 75 §i pentru cei ce nu sunt deprinşi să se observe, necum să observe pe alţii. Intemeiându-se pe acest fapt, Herzberg cercetează cum au stal filosofii din acest punct de vedere şi găseşte că cei mai mulţi dim tr’înşii au fost de o constituţie delicată sau chiar au suferit de unele boli cronice. Bacon a fost în copilărie §i a rămas toată viaţa slab şi bolnăvicios; răcea, mai ales, foarte uşor; aceasta i-a şi pus ca* păt vieţii, în urma unei experienţe, în timpul căreia, servindu-se de zăpadă, a răcit, mai rău ca de obiceiu. Descartes se născuse în aşa de rele condiţii, încât medicii nu credeau că avea să trăiască; ca copil, a avut nevoie de îngrijiri necontenite şi, cu toate că, mai târziu, s’a îndreptat, sănătatea i-a rămas totuşi puţin rezistentă; de aceea nici n’a putut suporta clima suedeză, când s’a dus, chemat de regina Christina, la Stockholm, unde a murit. Locke a suferit toată viaţa de un catar bronchial, care l-a silit chiar să petreacă uneori iama în sudul Franţei. Spinoza a fost totdeauna slab; în copilărie a fost rachitic; şi a murit, relativ tânăr ,de tuberculoză. Malebranche a suferit toată viaţa de stomac, la care avea probabil un ulcer; alimentaţia îi era penibilă, uneori chiar foarte dureroasă. Rousseau a venit pe lume, cum zicea el însuşi, ca un muribund, în urma unei naşteri foarte grele, şi părinţii săi nu credeau că avea să trăiască; încă din tinereţe a început să sufere de un catar al băşicei, care a devenit apoi cronic şi îl făcea să sufere foarte adesea. Kant era puţin desvoltat şi râu conformat; ca urmări ale rachitismului din copilărie, coloana vertebrală îi era puţin deviată, iar pieptul, prea strâmt, îi era puţin îndoit înlăun-tru, ceea ce jena, întru câtva, funcţiunile plămânilor şi ale inimei; el însuşi atribuia uneori acestei cauze ipohondria sa. Comte a a-vut, în tinereţe, un acces de nebunie şi a petrecut câtva timp în-tr’un azil de alienaţi. Spencer era, în copilărie, aşa de slab, încât părinţii 6ăi au crezut, de mai multe ori, că aveau să-l piardă; a suferit apoi toată viaţa de stomac şi de nervi; avea digestiuni dificile şi nu putea dormi. Fechner a suferit câţiva ani de o neurastenie gravă, cu turburări sensoriale, ce au mers până la pierderea vremelnică a vederii. Hartmann a suferit toată viaţa de un reumatism articular foarte dureros, pe care i l-a pricinuit un tratament de hlidroterapie intempestiv al unei afecţiuni a genuchiu-lui. Nietzsche a început să sufere, dela vârsta de 30 de ani, de violente dureri de cap, care l-au chinuit apoi toată viaţa. Din aceste constatări, Herzberg trage concluzia că filosofii 76 APARIŢIA 81 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE au trebuit 8ă aibă, toţi, o sensibilitate excesivă, chiar când n’au manifestat-o în mod vizibil şi n’au mărturisit-o formal, — gi că aceasta a fost cauza intensităţii excepţionale cu care au lucrat, în viaţa lor sufletească, factorii inhibitorii, —\ îndepărtându-i de îndeletnicirile practice gi împingându-i către cugetarea pură. Această ultimă parte a concluziei lui Herzberg, însă, nu se înţelege dela sine. Dacă o sensibilitate excesivă poate, graţie mecanismului inhibiţiilor, să îndepărteze pe oameni de viaţa practică, rezultă oare de aici că trebue să-i împingă numaidecât către cugetare? N’ar fi mai natural ca o asemenea sensibilitate să-i facă să renunţe la tot, — nu numai la acţiune, ci gi la cugetare? Căci, la urma urmei, cugetarea, în majoritatea cazurilor cel puţin, nu este nici mai uşoară, nici mai plăcută decât acţiunea. Ajuns aici, Herzberg recurge la fenomenul transformator al sublimării, pe care trebuie să-l examinăm în capitolul următor. CAP. IV RĂSPÂNTIA SUBLIMĂRII Am văzut în capitolul precedent că o sensibilitate excesivă poate, prin jocul mecanismului natural al inhibiţiilor, să îndepăr* teze pe oameni de viaţa practică. Rezultă însă de aici că trebuie să-i împingă numaidecât către o viaţă teoretică ? N’ar fi mai firesc să-i facă să renunţe la tot, — nu numai la acţiune ci §i la cugetare? Nu, răspunde psihologul german, ale cărui idei le-am luat ca bază de discuţie. Dacă mecanismul inhibiţiilor împiedică pomi-rile fundamentale ale naturii omeneşti să ducă la acţiune, energia lor nu este, prin aceasta, suprimată. Această energie rămâne întreagă şi îşi caută, mai departe, întrebuinţarea. împiedicată să se descarce în formele obicinuite, ea îşi caută un alt drum şi se în-dreptează către un alt scop. Acest nou scop poate fi, mai întâi, pur şi simplu, un mijloc de a ajunge la scopul cel vechiu, când nu poate fi atins direct şi imediat. Acest caz e cu atât mai frecvent, cu cât nu e produs totdeauna de piedicile subiective, pe care le numim inhibiţii, ci* foarte adesea, de cauze obiective. De cele mai multe ori, pornirile noastre nu pot fi satisfăcute direct şi imediat; energia adică pe care o deslănţuiesc ele nu poate ajunge, pe drumul cel mai scurt, la scopul ei natural. Ea se îndreaptă atunci către un alt scop, care poate să nu pară, la prima vedere, firesc, dar care nu e, în fond, decât un mijloc, pentru realizarea scopului primitiv. Aşa bunăoară, ca să luăm mai întâi un exemplu familiar, să ne închipuim un om care, dorind să se răcorească şi să se odihnească, pe o după amiază prea caldă de vară, se desbracă şi se culcă. Muştele din o-daie însă nu-1 lasă să doarmă. El se scoală atunci, se îmbracă şi T8 APARIŢIA 51 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE — cu toate să soarele arde afară — iese pe stradă. Dar numai ca să se ducă până la farmacia cea mai apropiată, de unde cumpără o substanţă insecticidă şi un pulverizator. Intorcându-se apoi a-oasă, ucide muştele care îl turburau, se culcă din nou §i poate, în sfârşit, să doarmă. Dorinţa lui de a se odihni, neputând ajunge la scopul ei firesc, s’a îndreptat către un alt scop, care părea a o contrazice: când voia să se odihnească, omul s’a pus din nou pe drum. Dar acest nou scop era numai un mijloc de a ajunge la scopul primitiv. Tot aşa, în imensa majoritate a cazurilor, nevoia de hrană, care e o nevoie fundamentală a naturii omeneşti, nu poate fi satisfăcută direct. Nu e de ajuns să-i fie cuiva foame, pentru ca să poată mânca. Trebue, mai întâi, să aibă cu ce să-şi procure alimentele. Ca să dobândească mijloacele necesare în acest scop, o-mul trebue să facă ceva, — şi împrejurările îl pot sili să facă lucruri, pe care altfel, dacă n’ar fi împins de foame, nu le-ar face nicidecum. Să ne închipuim bunăoară, ca să luăm un caz extrem, că — pe o vreme de şomaj, ca cea de acum — omul nu găseşte de lucru decât la o companie barometrică. Se ştie, de sigur, ce este o asemenea companie; este o întreprindere foarte necesară în oraşele care, nefiind canalizate, n’au sistemul «tout a l’egout». Serviciul, la o asemenea intreprindere, — care, pentru vidarea cloacelor, nu utilizează totdeauna pompele pneumatice, — este, evident, foarte respingător. Şi totuşi, împins de necesitatea absolută de a se hrăni, omul găseşte energia să-l îndeplinească. Energia lui, în acest caz, nu este decât energia dorinţei lui de a mânca, energia foamei, abătută dela scopul ei primitiv către un alt scop, care însă nu e decât un mijloc. Această posibilitate de a transfera energia unei porniri organice, dela scopul ei firesc la mijloacele necesare pentru a-1 realiza, este una din caracteristicile de căpetenie ale omului. La animale, această posibilitate, sau nu există nicidecum, în imensa majoritate a cazurilor, sau, dacă există, la animalele de pe treptele cele mai înalte ale scării zoologice, este foarte redusă. Puse în mişcare de pornirile lor organice, animalele nu ştiu decât să meargă .drept la scop. Şi dacă nu-1 pot atinge direct, se resemnează. Mecanismul psiho-fiziologic nu cunoaşte la ele decât căile moştenite ale instinctelor. La oameni intervine, ca un factor superior, inteligenţa, „care, alături de aceste căii vechi, imaginează altele nouă, şi provoacă astfel transfertul de energie dela scop la mijloace, în desfăşurarea pornirilor organice. RĂSPÂNTIA SUBLIMĂRII 79 In sfârşit, acest transfert, odată ce a devenit posibil, a luat forme foarte diferite. El nu s’a mai făcut adică numai dela scop la mijloace, urmărind satisfacerea strictă a aceloraşi porniri, in formele lor originale, -— ci şi dela un obiect la altul, în care caz pornirile însele au avut să sufere transformări importante. Aşa bunăoară, la cei mai mulţi oameni, dacă nu la toţi, există o nevoie instinctivă de a-şi dovedi superioritatea asupra altora, învingân-du-i în lupte, care nu sunt totdeauna reale. Am zis: o nevoie instinctivă, fiindcă, după toate probabilităţile, nevoia de care vorbim constituie o rămăşiţă organică, din vremurile străvechi, când concurenţa vitală şi concurenţa sexuală, în înţelesul darwinist al a-cestor cuvinte, erau încă libere la oameni, ca la celelalte animale. Pe acele vremuri îndepărtate, oamenii trebuind să lupte la fie care pas unii cu alţii, era o necesitate organică absolută ca fiecare, spre a-şi putea conserva existenţa individuală, mai întâi, spre a-şi putea propaga specia, apoi, să fie mai tare decât ceilalţi şi să-i învingă. Un rest al acestei nevoi organice se mai poate vedea, astăzi, la copii, cari, deşi nu mai au să-şi dispute obiectele străvechi ale luptelor dintre strămoşii lor, se bat, totuşi, numai ca să-şi arate puterea, fiecare ţinând să-şi dovedească, cu orice preţ, superioritatea. La oamenii adulţi, această nevoie instinctivă ia, se înţelege, alte forme. Ia bunăoară, ca să cităm cazul mai curent, forma jocurilor de dexteritate. Jocurile de hazard pot fi explicate prin dorinţa de câştig. Jocurile de dexteritate însă, mai ales când se joacă iară «miză», nu mai pot avea o asemenea explicare. Aşa e, de pildă, jocul de şah. El este menit să dovedească superioritatea celui ce câştigă partida, şi satisface astfel, în chip pacinic, vechia nevoie organică de a învinge un adversar. In acest caz, energia nevoii, de care e vorba, se transferă, nu dela scopul ei firesc la mijloacele necesare pentru realizarea lui, ci dela un obiect la altul. Iar urmarea este că, în acest caz, nevoia însăşi ia o altă formă decât cea primitivă. Nevoia de a învinge, care, la origine era războinică, ţintind la distrugerea adversarului, — fie direct, prin uciderea lui, fie indirect, prin înlăturarea lui dela posesiunea alimentelor, — devine pacinică, ţintind numai la o dovedire a inferiorităţii lui, cai*e să nu-i pricinuiască, altfel, niciun rău. Această formă nouă de abatere a energiei pornirilor organice, dela obiectul lor firesc la un alt obiect, ce nu mai are cu cel dintâiu decât o înrudire îndepărtată, întemeiată pe o analogie vagă, a fost studiată în deosebi de psiho-patologul austriac Freud, 80 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE eare i-a dat, într’o categorie specială de cazuri, muntele de sublimare. Explicarea acestui termen stă în faptul că, precum vom vedea imediat, în cazul unei asemenea transferări a energiei unei nevoi organice oarecare, dela obiectul ei firesc la un alt obiect strein de el, acea nevoie se transformă ea însăgi, luând, uneori, o înfăţigare mai rafinată sau mai subtilă. Să ne oprim un moment asupra acestui proces psihologic al sublimării, spre a-i examina, mai de aproape, mecanismul. Freud crede, precum se gtie poate, că, după instinctul conservării individuale, instinctul propagării speciei este cel mai puternic din resorturile fiinţei omenegti, — gi susţine că , cu ajutorul numeroaselor transformări, pe care le suferă instinctul acesta, prin sublimare, se pot explica multe lucruri, până acum inexplicabile, în psihopatologie mai întâi, gi apoi în psihologie, în general. In adevăr, instinctul propagării speciei, sau, mai pe scurt, instinctul sexual, nu-gi poate găsi totdeauna sastisfacerea pe căile firegti, — gi piedicile nu sunt totdeauna de natură exterioară; ele sunt adesea interioare gi constau în inhibiţii subiective. In ambele cazuri însă, rezultatul este acelagi. Energia instinctului sexual nu se pierde, prin faptul că e oprită în desfăgurarea ei firească, ci îgi caută alte căi sau alte moduri de descărcare. De aci, în viaţa oamenilor, o sumă de manifestări, — uneori foarte importante din punct de vedere social sau cultural, — care nu s’ar fi produs altfel, sau nu s’ar fi produs, în orice caz, cu aceeagi intensitate. Aceste manifestări nu simt altceva, după Freud, decât forme sublimate ale instinctului sexual. Aga bunăoară, ca să luăm mai întâi cazurile cele mai simple, în mănăstiri se retrag oamenii, de obiceiu, împingi de o credinţă religioasă deosebit de intensă, care îi face să dispreţuiască zădărniciile vieţii pământegti gi să-gi concentreze toate puterile în spre scopul unic al mântuirii sufletului, ca să-gi asigure astfel fericirea vecinică din viaţa viitoare. Sunt însă gi oameni cari intră în mănăstire împingi de decepţiile, pe care le-au suferit în viaţa lor sentimentală. Se întâmplă de pildă, din când în când, — e un caz care nu se produce numai în romane, — ca o fată tânără, care nu s’a putut mărita cu alesul inimei, din pricina împotrivirii părinţilor sau fiindcă el însugi a părăsit-o, să nu mai vrea, apoi, să audă de căsătorie gi să intre într’o mănăstire. E o decepţie pega-tivă, care îi abate instinctul sexual dela căile normale gi îl sublimează. Puterea de iubire, care nu se mai poate fixa asupra unui RĂSPÂNTIA SUBLIMĂRII 81 bărbat, abătându-se dela lume, care îi pare prea josnică, se în-dreptează către sferele supra-terestre şi se concentrează, întreagă, asupra lui Dumnezeu. Călugăriţele de acest fel ajung, uneori, să aibă o viaţă religioasă mai activă §i mai intensă decât a celorlalte. Unele ajung, chiar, la misticism, în înţelesul restrâns al acestui cuvânt, şi devin celebre prin momentele lor de extaz, în care susţin că au fost vizitate de Dumnezeu şi s’au unit cu El. Sau, în alte cazuri, femei, care s’au măritat dar n’au avut copii, se consacră operelor de binefacere, întemeiând leagăne şi orfelinate, pentru copiii abandonaţi sau rămaşi fără părinţi, şi se devotează acestui scop cu o energie uneori surprinzătoare. Asemenea opere sociale sunt privite, e drept, cu simpatie şi susţinute cu plăcere de toată lumea. Nu toţi cheltuiesc însă pentru ele a-tâta timp, atâta muncă şi, uneori, atâţia bani, ca femeile; de care e vorba. Explicarea trebuie căutată în sublimarea instinctului lor sexual. Satisfacerea deplină a acestui instinct implică, în mod normal, maternitatea. Rămânând lipsit de această satisfacţie, instinctul sexual al femeilor de care vorbim îşi caută un alt drum şi se îndreptează către un alt scop. Neputând iubi şi îngriji copiii lor proprii, ele îngrijesc şi iubesc pe aceia ai altora. Tot aşa, întru cât mişcarea de emancipare politică a femeilor a fost condusă la început, în Anglia, unde a luat naştere, mai mult de fete rămase nemăritate, s’a putut presupune că energia, pe care acele «sufragete» din ceasul dintâiu au desfăşurat-o, nu fără sacrificii, isvora din instinctul lor sexual sublimat. Puterea lor de a iubi, care nu se putea concentra asupra unei familii proprii, se revărsa asupra femeilor în genere, cărora voiau să le pregătească, prin cucerirea drepturilor politice, o soartă mai bună în viitor. Freud generalizează această idee şi susţine că nu numai pornirile sexuale pot fi sublimate şi se pot îndrepta astfel, abătându-se dela scopurile lor fireşti, către alte scopuri, mai rafinate şi, din punct de vedere social, mai înalte. El susţine chiar — cuvintele sunt ale lui însuşi — că «cultura în general a fost creeată, sub presiunea nevoilor vieţii sociale, pe socoteala satisfacerii naturale a pornirilor vieţii individuale, şi continuă să fie întreţinută de fiecare om care aduce, la rândul său, acest sacrificiu, de a-şi satisface pornirile linstinctive, nu în folosul său propriu, ci în folosul comunităţii». (Vorlesungen zur Einfuhrung in die Psychoanalyse, p. 11). Câteva exemple, de alte porniri, deosebite de cele sexuale, 6 82 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE care pot fi sublimate de asemenea, — care s’au sublimat, de fapt singure, sub presiunea nevoilor vieţii, cum zice Freud, — am văzut deja, în primul nostru capitol. Am arătat atunci că instinctul conservării a fost primul motor al concepţiei religioase a lumii. In chip firesc, acest instinct trezeşte, în fiecare om, când e ameninţat de o primejdie, nevoia apărării. In cazurile însă, când vede şi simte că nu s’ar putea apăra în mod natural, nici singur, nici chiar cu ajutorul tuturor semenilor săi, — în faţa marilor fenomene ale naturii bunăoară, în faţa cutremurelor de pământ, a erupţiilor vulcanice, etc., — omul îşi pune nădejdea într’o fiinţă superioară, capabilă să comande naturii, adică într’o fiinţă supranaturală, a cărei bunăvoinţă caută s’o câştige prin semne de admiraţie, de iubire şi de supunere necondiţionată, — adică printr’un cult, fie individual, fie colectiv. Instinctul conservării devine astfel, prin sublimare, sentiment religios. Iar acest Sentiment îşi creează apoi, spre a se justifica şi întări, un întreg cortegiu de reprezentări, care alcătuiesc conţinutul dogmatic al religiilor. Acelaşi instinct al conservării, proiectat, prin sublimare, în viitor, duce cum am văzut la concepţia nemuririi sufletului, — iar sub presiunea nevoii etice de dreptate, duce la reprezentarea unui sistem de recompense şi de pedepse, distribuite, în viaţa viitoare, de un judecător suprem, atotştiutor şi neînduplecat, fără teamă şi fără milă. Aceasta însemnează, după Herzberg, că toate pornirile fundamentale ale naturii omeneşti se pot abate dela scopurile lor fireşti şi se pot îndrepta, prin sublimare, către alte scopuri mai înalte, — sociale, religioase, culturale, etc. E tocmai, adaogă el, ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor cari, în locul acţiunii, preferă cugetarea, cari, în loc să lucreze asupra lumii, preferă să reflecteze asupră-i, — şi construiesc, astfel, sisteme filosofice. Am văzut, în adevăr, că o sensibilitate excesivă împiedică, la oamenii de acest fel, pornirile fundamentale ale naturii lor, de a-şi găsi satisfacţia pe căile obicinuite. Aceste porniri se sublimează, atunci; energia lor nu se mai descarcă în acţiune, ci se concentrează în cugetare. Aşa înţeleasă însă, filosofia capătă un aspect neaşteptat. Ea nu mai este, după Herzberg, decât un mijloc de a satisface pornirile fundamentale ale naturii omeneşti printr’un surogat al acţiunii. Cum zice el însuşi: «a filosofa este a ocupa pornirile instinctive cu o îndeletnicire menită să ţie locul acţiunii» (Philosophie- RĂSPÂNTIA SUBLIMĂRII 83 xen ist Triebbetătigung durcb eine Ersatzfunktion des Handelns) {Zur Psychologie der Pbilosophie und der :Philosophen, p. 228)* Iar mai departe adaogă, într’o formulă mai scurtă: «a filosof a însemnează a satisface porniri instinctive prin Cugetare» (Philosop-hieren heisst, Triebe durcb Denken befriedigen) (ibid. p. 229). In această ipoteză, cugetarea devine un simplu surogat ăl acţiunii, întru cât nu o înlocuieşte decât numai atunci, când nu este posibilă. Numai întru cât sunt împiedicate de a-şi găsi satisfacţia firească în acţiune, numai întru atât pornirile instinctive ale naturii omeneşti îşi pot găsi mulţumirea în cugetare. întocmai ca Europenii cari, în timpul războiului mondial, ne mai putând găsi cafea adevărată, din Arabia sau din Brazilia, se mulţumeau cu cafea de orz, sau de ghindă, sau de cicoare, fabricată la ei acasă, adică cu un simplu surogat. Această concepţie nu e nouă. Ea a apărut, întâi, mai de mult, cu privire la artă. Bacon bunăoară considera arta ca un surogat al naturii. El zicea, în opera sa «De dignitate et augmen-tis scientiarum», că spiritul omenesc, nesatisfăcut de priveliştile întunecate ale lumii reale, pline de suferinţe, de conflicte şi de nedreptăţi, îşi caută refugiul în domeniul imaginaţiei şi creează într’însul o lume ideală, care să răspundă mai bine nevoilor lui de seninătate, de armonie şi de justiţie. Această lume ideală ţeste arta, — care nu e, ca atare, decât o locţiitoare fictivă a realităţii. Că aceasta era concepţia unui filosof, nu e nicidecum de mirare. Mai surprinşi suntem, poate, când aflăm că aceeaşi era părerea unui artist, — şi a unuia din cei mai însemnaţi. Richard Wagner, marele compozitor german, zicea câteodată, în momentele sale de amărăciune: «Dacă am avea viaţa, n’am mai avea nevoie de artă». Dacă am avea viaţa, însemnează, evident: dacă am avea-o aşa cum o voim, dacă am putea-o modela după dorinţele noastre. Şi fiindcă n’o putem face în lumea reală, o facem într’o lume imaginară, creând opere de artă. Dorinţele noastre găsesc astfel o satisfacţie închipuită înlr’un surogat al realităţii. De aceea, la cuvintele de mai sus, Wagner avea obiceiul să adaoge: «arta este o mărturie de neputinţă».1). In filosofie, ‘concepţia de care vorbim a apărut ca o urmare firească a interpretării biologice a inteligenţei. După această interpretare, funcţiunea cunoaşterii a luat naştere numai ca un ins- 1) Citat de O. Rank, Das Inzest-Motiv in Dichtung und Sage, p. 684. S4 APARIŢIA $1 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE troment în serviciul Vieţii — şi, prin urmare, numai ca să satis-facă nevoile ei fundamentale. Ca atare, acdst rol biologic al inteligenţei, inerent ei din momentul chiar când a apărut, rămâne a-celaşi, pe toate treptele ei de desvoltare, — chiar şi pe cele mai înalte. Rămâne adică acelaşi — şi în filosofie. Acest aspect biologic al filosofiei a fost relevat mai întâi de Muller-Freienfels, în cartea sa «Personlichkeit und Weltans-chauung», care a apărut în 1919. El susţinea că oamenii se împart în «tipuri emoţionale», adică în categorii afective, ce se deosebesc prin predominarea unora sau altora din pornirile fundamentale ale naturii omeneşti. Şi adăoga, că fiecare filosof îşi construeşte o filosofie, care să corespundă tipului său emoţional, care să-i permită adică să-şi sasti&facă pornirea sa afectivă predominantă1). Din acest punct de vedere, criteriul adevărului devine, pentru fiecare filosof, posibilitatea de a satisface pornirea afectivă ce predomină în tipul său emoţional. Concepţia biologică a filosofiei duce astfel la o concepţie pragmatistă a adevărului filosofic, — în felul lui William James şi al succesorilor săi. Şi fiindcă stabilim acum genealogia acestor idei, e drept să amintim că Nietzscbe zisese, mai nainte, cu ironia lui dureroasă, că oamenii caută, nu «să cunoască cu orice preţ» lumea, ci «să-şi cânte cu orice preţ cântecul lor» despre lume, — explicarea fiind, că numai cântecul lor îi satisface, şi este, ca atare, singura cunoştinţă pe care o pot admite, fiindcă e singura pe care o pot înţelege (Werke, XI, p. 163). Iar în altă parte adăoga: «Puţin câte puţin am descoperit, te a fost până acum orice filosofie mare; a fost o spovedanie a autorului ei, — sau memoriile lui involuntare... In filosof nu e nimic impersonal. In deosebi, morala unui filosof ne arată, decisiv şi definitiv, ce este el, — care e adică ordinea de importanţă a tendinţelor celor mai intime ale naturii sale» (Jenseits von Gut und Bose, aph. 6). Continuând seria acestor predecesori ai săi, Herzberg declară, la rânduri, că numai acele idei filosofice sunt hotărîtoare, —. /pentru fiecare filosof în parte, se înţelege, — care îi satisfac pornirile fundamentale ale naturii lui. Cu propriile lui cuvinte: «Ab-schliessende philosophische Gedanken sind triebbefriedigende Ge-danken». (Op. cit., p. 229). Şi ca să pricepem mai bine ce însemnează această formulă, 1) A fee vedea, în deosebi, op. cit., p. 51. RĂSPÂNTIA SUBLIMĂRII 85 eă vedem cum explică Herzberg, cu ajutorul ei, idealismul, ca direcţie a cugetării filosofice. Urmărirea acestei direcţii, în istoria filosof iei, în care suntem siliţi să căutăm a ne lămuri geneza ei, ne impune, de obiceiu, destulă osteneală, din cauza excesivei abstracţii a ideilor. Pentru Herzberg, explicarea, fiind de natură biologică, e mai simplă şi mai uşoară. Vulpea din fabula cunoscută se consola că nu putea mânca strugurii, la cari n’ajungea, zicând că erau acri. In situaţiile de acest fel, filosoful, tot aşa de poftitor ca şi vulpea, din cauza pornirilor sale afective puternice, şi tot aşa de împiedicat ca şi ea, din 'cauza inhibiţiilor sale lăuntrice, — dai mai şiret decât ea, de vreme ce e filosof, — declară solemn, că strugurii nici măcar nu există în realitate, — ajungând astfel la idealism. Ca să nu se creadă cumva că glumesc, — sau că voiesc să discreditez, înainte de a o supune unei analize critice amănunţite, o teorie pe care mi-am dat atâta osteneală s’o expun cât mai temeinic, — e bine să citez pasagiul întreg din cartea lui Herzberg. «Dacă prin idealism înţelegem, din punct de vedere epistemologic, tăgăduirea existenţei lumii exterioare, independent de cunoştinţa noastră, iar din punct de vedere metafizic, afirmarea că e-senţa lumii e de natură sufletească, — este izbitor cât de adesea revin, în sistemele marilor cugetători, aceste doctrine care, profanilor, le par atât de neobicinuite. Noi ne explicăm acest fenomen, de care suferă filosofii, prin prea puternicele inhibiţii la care sunt supuşi, din cauza prea marei lqjfj sensibilităţi. Fiindcă ei nu pot domina lumea şi viaţa, le devalorizează, cu mijloacele cugetării ştiinţifice, şi le coboară la rolul de simple stări ale conştiinţei lor; ele devin astfel simple visuri, aparenţe, fenomene; realitate propriu zisă, însă, este lumea lor proprie, în care se găsesc bine, în care pot să trăiască, în care pot să domnească, lumea gândirii, lumea ideilor, — sau, cu un cuvânt, realitatea lor sufletească. Vulpea declară că strugurii, la cari nu poate ajunge, sunt acri. Filosofii sunt şi mai şireţi; ei se silesc să se convingă pe ei înşişi (sie reden sich ein) că strugurii nu simt nicidecum o realitate, ci o simplă umbră, o aparenţă, un fenomen, nu sunt, în oricNe caz, ceva adevărat, pentru care să facă să se ostenească (wonach es sich zu streben verlohnte) (op. cit. p. 232). Ca să ne lămurească şi mai bine punctul său de vedere, Herzberg adaogă, ceva mai departe, o scurtă desvoltare. Din faptul că filosofia este, în fond, un mijloc de a satisface acele porniri fun- 86 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE damentale ale naturii omeneşti, care n’ar putea fi satisfăcute altfel, rezultă în chip firesc, că «cugetarea filosofică nu poate să reproducă pur şi simplu realitatea, aşa cum i-o oferă viaţa zilnică; întru cât această realitate nu procură filosofului nicio satisfacţie* cugetarea lui trebue s’o nege şi să pună, în locul ei, altceva. Ca mijloc de a transforma conţinuturile vieţii sufleteşti a omului, fi-Josofia înclină deci către crearea unui mediu artificial, a unei lumi de culise, —< alcătuite, fireşte, din idei subiective, care însă au pentru autorul lor o valoare balucinatorie şi îl înconjoară cu o lume de vrajă, în care el se simte mai bine decât în realitatea, aspră şi penibilă, a oamenilor obicinuiţi», (op. cit., p. 234). Herzberg a întrevăzut el însuşi obiecţia ce se ridică, în chip fitfesc, în contra acestei concepţii a filosof iei. După ea, toţi filosofii ar trebui să fie idealişti. Niciunul n’ar trebui să ia lumea ca dată şi să caute, pur şi simplu, s’o cunoască, — sau, în cazul când vrea s’o amelioreze, prin reforme etice şi sociale, să se silească mai întâi s’o cunoască, pentru ca să poată încerca apoi, mai cu succes, s’o modifice. Dimpotrivă, după concepţia lui Herzberg, toţi filosofii ar trebui să «nege» realitatea şi să caute s’o «transforme»* — nu însă în mod obiectiv, prin modificări lente, succesive, parţiale* ale lumii date, ci în mod subiectiv, prin închipuirea, imediată şi integrală, a unei lumi mai bune, — adică mai satisfăcătoare pentru pornirile lor afective. Nu voim să anticipăm analiza critică a concepţiei lui Herzberg, întrebându-ne, dacă acesta e tabloul pe care ni-1 înfăţişează, In adevăr, istoria filosofiei, dacă toţi \filosofii au fost, în adevăr* idealişti. Ne vom mărgini să indicăm răspunsul, pe care îl dă el însuşi, la această obiecţie, pe care, cum am zis, a intrevăzut-o singur. El zice că filosofii idealişti sunt în majoritate, iar cei mate-ralişti în minoritate, — ca şi pim numai materialismul s’ar opune idealismului. Şi adaogă, apoi, că materialismul e aşa *de absurd* încât nici n’ar putea lua naştere în mod spontan; el nu apare decât ca reacţiune în contra idealismului, pe care unele spirite mai timide ar voi să-l evite. Herzberg încearcă adică să facă şi pe filosofii materialişti să intre în formula sa, zicând că materialismul, prin «caracterul său relativ», nu poate lua naştere decât ca mijloc de apărare în contra idealismului. «Se poate, zice el însuşi, ca aceşti filosofi să fi avut nevoie să-şi treacă pe dinaintea ochilor, cât mai drastic gi mai palpabil, realitatea lumii fizice* pentru ca să tragă zăvorul dinaintea înclinării către idealism». RĂSPÂNTIA SUBLIMĂRII 87 (Diese Philosophen durfen es notig gehabt haben, sich rdie Rea-lităt der physichen Welt moglichst drastisch und liandfest vor Au-gen zu fuhren, um der Neigung zum Idealismus einen Riegel vor-zuscbieben). (Op. cit.f p. 234). Alte direcţii filosofice decât idealismul gi materialismul, nu caută Herzberg să pună în raport cu formula sa §i să le explice printr’însa. Ne putem dar opri aici, în studiul teoriei sale, rămânând să vedem, în capitolul următor, care este valoarea ei §i ce putem crede noi îngine, cu privire la problema ce ne preocupă. CAP. V. DIFICULTĂŢI ŞI ÎNDOIELI Ca să putem determina valoarea teoriei lui Herzberg, pe care am studiat-o în desvoltările de până acum, ar trebui să examinăm mai întâi premisele ei. Ar trebui adică să cercetăm, dacă filosofii sunt într’adevăr oameni cu tendinţe instinctive puternice sau cu porniri afective năvalnice, precum §i dacă ei sunt stăpâniţi în a-devăr de inhibiţii neobicinuit de intensive, de inhibiţii atât de tiranice, încât să meargă până la împiedicarea quasi totală a activităţii lor practice. Nu cred însă că trebue să luăm această cale, fiindcă cercetările de felul acesta nu pot duce decât la rezultate aproximative, pe care nu se pot întemeia concluzii sigure. Herzberg îşi limitează observările la ceea ce se poate şti despre modul cum au trăit treizeci din filosofii mai cunoscuţi, pe cari el îi consideră ca reprezentativi, şi cari sunt: Socrat, Platon, Aristot, Epicur, Augustin, Bruno, Hob-bes, Descartes, Locke, Spinoza, Malebranche, Leibniz, Be'rkeley, Hume, Rousseau, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Herbart, Schopen-hauer, Comte, Fechner, Feuerbach, Mill, Stimer, Spencer, Hart-mann şi Nietzsche, (Op. cit. p. 49). Mai întâi, chiar şi cu privire la aceşti filosofi, sunt rezerve de făcut, şi vom vedea mai departe că unele din constatările lui Herzberg, deşi sunt reale, ca constatări, pot fi însă interpretate şi altfel, aşa încât nu dovedesc numaidecât teza lui. Al doilea, oricât i-ar crede Herzberg de reprezentativi, filosofii de cari se ocupă el nu pot hotărî nimic, în ceea ce priveşte structura sufletească a celorlalţi, cari, precum ne-o arată istoria filosofiei, sunt mult mai numeroşi. Numai în istoria filosofiei vechi găsim treizeci de filosofi, cari nu sunt mai puţin însemnaţi decât Rousseau sau decât Stimer. Iar u-nele din personalităţile de frunte ale filosofiei greceşti, ca Thales DIFICULTĂŢI $1 INDOELI 89 însuşi, eu care începe ea, ca Pythagora, ca Pyrrhon, nu par a se a-corda nicidecum cu formula lui Herzberg. Dar, cum am zis, nu voim să punem piciorul pe această cale, fiindcă nu credem că poate duce la rezultate sigure. E destul de probabil că unii din filosofi au fost aşa cum ni-i înfăţişează Herzberg; dar dovada, că au fost toţi aşa, este imposibilă, după cum este imposibilă şi dovada contrară. Premisele teoriei lui Herzberg, adică, nu pot fi nici confirmate, nici infirmate, definitiv şi cu deplină siguranţă. Trebue dar să le luăm pur şi simplu ca date, să le considerăm, sub beneficiu de inventar, ca întemeiate, şi să vedem dacă, cu ajutorul lor, putem ajunge să ne explicăm, în adevăratul înţeles al cuvântului, cum devine cineva filosof şi de ce se orientează în spre unele sau altele din soluţiile posibile ale problemelor filosofice, de ce devine adică filosof de un anumit fel, — empirist sau raţionalist, materialist sau spiritualist, mecanist sau finalist, etc. In esenţă, teoria lui Herzberg constă în a presupune că unii oameni, înzestraţi de natură cu porniri afective puternice, suferind de inhibiţii intensive, nu-şi pot găsi satisfacţia pe căile fireşti ale acţiunii şi caută un derivativ în cugetare, — ceea ce îi duce la filo-sofie. Iar mecanismul acestei abateri a tendinţelor organice dela căile lor naturale şi îndreptarea lor către alte scopuri, se rezumă în ceea ce Freud numise, înaintea lui Herzberg, sublimare. De aici trebue să înceapă analiza noastră. Trebue adică să cercetăm, de ce sublimarea împinge numai pe unii oameni în spre fi-losofie, — pe când pe atâţia alţii îi împinge în atâtea alte direcţii. Căci sublimarea nu e un proces psihic special, ce ar interveni numai în cazul orientării sufleteşti a celor ce devin filosofi. Am văzut deja, în capitolul precedent, când am luat cunoştinţă de acest proces, că el împinge pe unii oameni către misticismul religios, care se manifestează prin părăsirea totală a lumii şi vieţii practice, prin retragerea în viaţa închisă şi contemplativă a mănăstirilor, pe când pe alţii îi împinge către umanitarism şi filantropie, care se manifestează dimpotrivă printro participare mai activă la viaţa de lume, cu tendinţe practice pronunţate, către întemeierea, susţinerea şi desvoltarea operelor de binefacere sau a mişcărilor de revendicări sociale. Tot aşa, putem adăoga acum, sunt şi oameni, pe cari procesul sublimării îi împinge către artă. Aceia cari, nemulţumiţi de lumea reală, îşi caută satisfacţia într’o lume închipuită, — dacă n’o pot construi cu noţiuni abstracte, ca filosofii, o construiesc cu imagini concrete, şi devin artişti. 90 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE In această direcţie e poate caracteristică o carte, pe care Herz-berg n’o putea utiliza, fiindcă nu apăruse încă. E cartea lui Felix Theilliaber asupra lui Goethe, care a apărut în 1929, la trei ani după aceea a lui Herzberg. Ea e caracteristică, fiindcă abordează problema creaţiunii artistice la unul din artiştii cei mai însemnaţi gi care era, în acelaşi timp, după ceea ce s’a scris până acum asu-pră-i, un om perfect echilibrat, un olimpian chiar, a cărui viaţă a fost, nu numai absolut normală, dar gi de o superioară armonie. Punctul său de vedere diferit, nH indică autorul acestei cărţi, destul de limpede, încă din prefaţă. «Psihologia modernă se orientează după slăbiciunile oamenilor gi le utilizează ca să-şi explice modul lor particular de a fi, sufleteşte vorbind. De aceea, mi-am interzis aici metoda, conservată de un uz îndelungat, de a prezenta pe poetul de geniu ca pe un eroic supraom. Tocmai prin această înlăturare a oricărui văl, printr’o zugrăvire lipsită de uzuala aureolă de glorie, ba chiar prin relevarea stăruitoare a părţilor umbrite ale caracterului său, ni s’a deschis o privire nouă în interiorul personalităţii lui Goethe; ne-a devenit vizibilă strânsa dependenţă a simţirii sale de ceea ce «era, în natura sa, alături de drumul obicinuit (abwegig). Acest ceva neobicinuit (dies Abwegige) stă, precum mi-a arătat-o din ce în ce mai limpede aprofundarea vieţii lui Goethe, în separarea celor două zone ce influenţează viaţa sexuală, în manifestarea şi înrâurirea schimbată, la fiecare dată, a sferei spiritua-lo-cerebrale şi a sferei organico-sexuale (in dem jeweilig verănder-ten Auftreten und Einwirken des Geistig-Gehimilichen und des Se-xuell-Organhaften). Prima sferă mijloceşte satisfacţia sufletească, cea de-a doua satisfacţia trupească. Dualitatea felului de a fi al lui Goethe ne explică, nu numai particularitatea atitudinilor sale, a-desea ciudate, dar şi mai ales, pornirea sa către creaţiune9 (den Schaffensdrang), formularea artei sale şi ultimul conţinut, ne scos încă la iveală, al operei sale poetice»1). După Theilhaber, adică, Goethe, ne putând găsi, în acelaşi timp, satisfacţia deplină, şi sufletească şi trupească, a instinctului său sexual, în lumea reală, — din cauza separării «neobicinuite» sau anormale a celor «două zone», — a căutat o asemenea satisfacţie într’o lume închipuită, în lumea ficţiunilor poetice, pe care le-a creat după placul său, ca să răspundă întocmai nevoilor sale sufleteşti. Ce valoare poate avea o asemenea explicare a creaţiunii artis- 1) Felix A. Theilhaber, Goethe, Sexus und Eros, p. 7. DIFICULTĂŢI SI INDOELI 91 tice, e o chestie pe care o lăsăm, deocamdată, în suspensie. Acum, ne mărginim să menţionăm această explicare, ca o dovadă că sublimarea e considerată, de cei ce recurg la ea, ca putând duce şi la artă, şi este utilizată, de fapt, pentru explicarea modului cum ajunge cineva să creeze, nu numai opera de artă în general, ci anumite o-pere de artă, cu anumite caractere, — ca în cazul lui Goethe. De altfel, Herzberg ne arată că sublimarea poate împinge către creaţiunea artistică chiar şi pe filosofi, întru cât, uneori, energia pornirilor lor afective, împiedicată de inhibiţii de a se descărca în acţiune, nu se poate utiliza întreagă pe calea cugetării abstracte. Filosofii se apucă, în asemenea cazuri, de literatură. In Fedon, bunăoară, ni se spune că Socrat, în închisoare, ne având altceva de făcut, a compus un imn în onoarea lui Apollon şi a pus în versuri fabulele lui Esop. Platon a scris drame. Giordano Bruno a scris poeme, satire şi comedii. Rousseau a scris drame, nuvele şi romane. Kant a scris câteva poezii ocazionale. Fechner a publicat un mic volum de poezii lirice. Nietzsche a scris şi el poezii, iar unele din operele sale filosofice — «Aşa grăi Zarathustra» mai ales — au o incontestabilă valoare literară. Hartmann, în sfârşit, a publicat un volum de poeme dramatice. Şi Herzberg conchide: «Mai mult de jumătate din marii filosofi au avut aşa dar şi o activitate artistică: o verificare uimitoare a ipotezei noastre, că acelaşi mecanism psihic — inhibiţia intensivă a pornirilor spre acţiune — stă la originea productivităţii artistice ca şi la originea productivităţii filosofice»., (op. oit., p. 188). Oamenii însă, pe cari mecanismul sublimării îi îndreptează către misticismul religios, către operele de binefacere, către revendicările sociale, către artă sau către filosofie, formează, în sânul marilor mase, o minoritate infimă. Misticii, cari se leapădă de lume, spre a lua, într’o retragere absolută, drumul greu al aproprierii de Dumnezeu, filantropii cari uită interesele lor proprii, spre a se ocupa numai de ale altora, revoluţionarii cari sacrifică tot ce e al lor pentru binele celorlalţi, artiştii cari renunţă la mulţumirile fireşti ale vieţii, pentru realizarea unui ideal de frumuseţe, filosofii, în sfârşit, cari, dispreţuind tot ce are o valoare pentru ceilalţi oameni, nu preţuesc decât adevărul, sunt aşa de rari, încât se pot număra, — dacă nu pe degete, dar, de sigur, destul de uşor, în istorie, — pe când marile mase ale omenirii în genere, de altădată şi de astăzi,, au fost şi sunt compuse din indivizi nenumăraţi. La ce a dus şi la ce duce mecanismul sublimării, la aceşti nenumăraţi indivizi? Sau,, n’a fost şi nu e cazul, la ei, ca acest mecanism să intre în acţiune? APARIŢIA $1 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE «2 A crede că s’a putut sau că s’ar putea să fie aga, ar însemna a presupune că, la imensa majoritate a oamenilor, toate pornirile fundamentale ale naturii lor au fost şi sunt satisfăcute, pe deplin, aga încât n’a fost gi nu e nevoie ca ele să-şi caute satisfacţia în alte direcţii. Putem să facem însă o asemenea ipoteză? Nu, de sigur. Omenirea s’a plâns necontenit, pretutindeni gi totdeauna, de nenumăratele ei suferinţe. De unde veneau însă acele suferinţe? De a-colo, evident, că, din diferite cauze, pornirile fundamentale ale naturii omeneşti rămâneau vecinie nesatisfăcute. Şi fiindcă e în natura aoestor porniri să-gi caute, cu orice preţ, satisfacţia, mecanismul sublimării a trebuit să fie pururea în acţiune. Se ridică dar, în chip firesc, întrebarea: unde a dus acest mecanism, în trecut, gi unde duce, astăzi, la imensa majoritate a oamenilor? Herzberg n’a evitat această întrebare. Şi răspunsul său este: la turburări ale sistemului nervos, la nevroze gi psihoze, cu nenumăratele lor f^me, Oamenii cărora, cum zice Herzberg însuşi, «niciun zeu nu le-a dat să spună ce suferă» (denen kein Gott gab zu sagen was sie leiden), se îmbolnăvesc, pur gi simplu; pornirile lor, rămase nesatisfăcute, îşi caută satisfacţia pe căi patologice. Aşa bunăoară, ca să luăm un caz extrem, paranoicul care se crede miliardar, când e sărac lipit pământului, sau care se crede împărat, când e cel mai umil dintre proletari, îşi creează gi el o lume a lui, ca gi artistul şi filosoful, o lume imaginară, în care se simte bine, în care pornirile lui, nesatisfăcute de realitate, îşi găsesc în sfârşit satisfacţia. Numai că, lumea imaginară a paranoicului nu mai are nicio legătură cu realitatea şi o contrazice la fiecare pas, e adică o lume anormală sau patologică. Iar sub aceste cazuri extreme, care nu sunt, din fericire, prea frecvente, se înşiră imensul număr al acelora, cari nu sunt nebuni, dar nu sunt nici normali, cari suferă, într’o măsură mai mică, de unele sau altele din ideile fixe, din obsesiunile şi fobiile, din deformările psihice gi din alterările personalităţii, ce caracterizează, a-tunci când izbutesc să rupă toate legăturile cu realitatea, pe paranoicii propriu zişi. De aci marea importanţă pe care a luat-o, cu Freud, în terapeutică, metoda psiho-analitică. Ea constă în a explora inconştientul, spre a descoperi aceste efecte patologice ale mecanismului sublimării, şi, punându-le în plină lumină, dinaintea bolnavilor, să le ia astfel puterea ascunsă şi să le paralizeze acţiunea morbidă. La imensa majoritate a oamenilor, aga dar, sublimarea nu duce DIFICULTĂŢI ŞI INDOELI 93 nici la misticismul religios, nici la filantropie, nici la revendicări sociale, nici la artă, nici la filosofie, — fiindcă «niciun zeu» nu i-a dăruit cu puterile sufleteşti necesare pentru asemenea orientări. Ceea ce însemnează, că sublimarea e numai cauza ocazională a orientărilor de acest fel. Cauza lor eficientă o constituie, tocmai, aceste puteri sufleteşti, care, până în momentul sublimării, rămân mai mult sau mai puţin în stare latentă, şi, trezindu-se sub influenţa ei, intră* mai cu tărie, în acţiune. Am putea astfel compara sublimarea cu manivela de care trage mecanicul, când pune în mişcare o locomotivă. Această manivelă însă nu face decât să dea drumul vaporilor din cazan, ca să poată intra în corpurile de pompă. Ea permite adică locomotivei să pornească, dar nu produce mişcarea ei. Această mişcare o produc alţi factori, — şi anume, pe de o parte elasticitatea vaporilor, iar pe de alta structura locomotivei, care transformă această proprietate fizică, scoţând dintr’însa efecte mecanice. Mai mult încă, chiar şi la oamenii, pe cari sublimarea îi în-dreptează către artă sau filosofie, — ca să restrângem analiza noastră numai la aceste cazuri, — ea nu produce totdeauna aceleaşi e-fecte, — ceea ce pare să indice, că intensitatea cu care lucrează ea nu e totdeauna aceeaşi, dar poate să însemneze şi altceva. Sunt oameni cari, când sunt nemulţumiţi de lumea reală, îşi caută consolarea în lumea de imagini a artei sau în lumea de idei a filosofiei, — dar numai în mod pasiv. Se mărginesc adică să citească literatură sau filosofie, fără să meargă însă mai departe, încercând să scrie, ei înşişi, ceva. Oamenilor de acest fel le lipsesc puterile sufleteşti necesare pentru o activitate proprie, productivă, — puteri ce alcătuiesc ceea ce se numeşte, cu un singur cuvânt, talentul. Herz-berg însuşi ajunge la această concluzie, când examinează ceea ce am numit, adineauri, variaţiile de intensitate ale sublimării. «Aici, zice el, trebue să ne referim la talentul, pe care unul îl posedă, altul nu». (Op. cit., p. 213). Cel ce n’are talent, literar sau filosofic, fie nu încearcă să scrie nimic, fie, chiar dacă încearcă, rezultatele nu-1 mulţumesc, şi nu stăruieşte mai departe în această direcţie; sublimarea nu-şi continuă acţiunea. Dimpotrivă, cel talentat scrie, şi fiindcă rezultatele îl satisfac, merge mai departe; acţiunea sublimării continuă şi poate lua proporţii mai mari. E surpinzător însă faptul că Herzberg, după ce recurge, ca să completeze acţiunea sublimării, la acest factor nou, care este talentul, nu se mai ocupă nicidecum de el. Nu cercetează adică nici- 94 APARIŢIA $1 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE decum ce este talentul §i de ce atârnă el, — deşi o asemenea cercetare, nu numai că era indispensabilă, dar ar fi alcătuit miezul însuşi al chestiei pe care o studiază. El se ocupă, în adevăr, de psihologia filosofiei şi a filosofilor; acesta e chiar titlul lucrării sale. El vrea să ştie, cum devin oamenii filosofi, şi de ce gândesc în filoso-fie aşa cum gândesc, — de ce se îndreptează bunăoară către idealism sau către materialism. Ca să ajungă însă la acest scop, trebuie, după ce a invocat, ca factor ultim, talentul, să caute să şi-l explice. Căci este evident, că oamenii nu pot ajunge filosofi numai cu porniri organice puternice şi numai cu o sensibilitate excesivă; le mai trebue, neapărat, şi talentul. Explicarea talentului ar fi trebuit, dar, să constituie punctul final şi capital al teoriei lui Herzberg. Acest punct, final şi capital, am putea zice că lipseşte cu totul în cartea psihologului geirman, dacă n’am găsi într’un loc o indicaţie, — una singură şi lipsită de orişice desvoltare. E vorba de explicarea originalităţii. Prin originalitate înţelege Herzberg ceea ce deosebeşte pe oamenii de talent din fiecare categorie. Artiştii de un fel oarecare, poeţii lirici bunăoară sau dramaturgii, au toţi talent, se înţelege; altfel, n’ar fi artişti. Dar talentul lor se manifestează, în lăuntrul fiecărei categorii, în mod diferit. Fiecare poet liric şi fiecare dramaturg are concepţia lui artistică, deosebită de a celorlalţi, şi din care decurg toate particularităţile producţiilor sale. Ceea ce face, zice Herzberg, ca fiecare artist, fiecare filosof, şi, în genere, fiecare om de talent, în orice direcţie s’ar manifesta, să lucreze în felul lui, deosebindu-se de toţi ceilalţi, este originalitatea. Iar această originalitate izvorăşte, după el, din «ceea oe este neobicinuit în partea emoţională a personalităţii» fiecăruia din oa menii de talent (p. 217). Originalitatea n’ar fi adică o particularitate a inteligenţei, ci a sensibilităţii, — numai a sensibiltăţii. Iar pe pagina următoare (p. 218), repetă această formulă, dându-i o înfăţişare, dacă se poate zice, mai generală: «Originalitatea izvorăşte din structura neobicinuită a personalităţii emoţionale». Este desigur interesant să ştim că, pentru Herzberg, originalitatea talentului nu atârnă, nici chiar la filosofi, de calitatea neobicinuită a inteligenţei, ci de calitatea neobicinuită a sensibilităţii. Vom trage, mai departe, consecinţele cuvenite, din această concepţie. Până atunci, ne mărginim să constatăm, că Herzberg nu defineşte «personalitatea emoţională», nici în sine, nici în mod diferenţial. El nu ne spune ce înţelege prin personalitate emoţională în general, nici cum se deosebesc personalităţile emoţionale ale di- DIFICULTĂŢI $1 INDOELI 95 feriţilor oameni de talent, — măcar după categorii, dacă nu individual; la artişti şi la filosofi, de pildă, dacă nu la diferiţii artişti şi la diferiţii filosofi. Tot aşa Herzberg nu ne spune nicidecum, în ce constă «structura neobicinuită» a personalităţii emoţionale, care constituie originalitatea, şi prin ce se deosebeşte de structura obicinuită a personalităţii emoţionale a oamenilor lipsiţi de originalitate. Suntem astfel siliţi să constatăm că, în fond, Herzberg nu ne dă, în această privinţă, mai mult decât poate gândi orişice profan, fără ajutorul teoriei sale. Orişicine poate afirma, fără nicio greutate, că, dacă artiştii şi filosofii produc opere de valoare, este fiindcă... au talent. Orişicine poate afirma, fără nicio paradă de ştiinţă, că, dacă artiştii şi filosofii, deşi au toţi talent, se deosebesc, totuşi, unii de alţii, este fiindcă fiecare dintr’înşii are în structura sa sufletească... ceva neobicinuit, ceva ce este numai al lui, şi caro îi constituie originalitatea. După cum nu ne explică talentul, în general, după cum nu ne explică originalitatea, c*are ne-ar da cheia deosebirilor calitative ale diferitelor talente, tot aşa nu ne explică Herzberg nici variaţiile cantitative ale fiecărui talent în parte, adică variaţiile productivităţii artistice şi filosofice. El ne spune, e drept, că ele s’ar reduce la variaţiile de intensitate ale sublimării, — dar nu poate să explice aceste din urmă variaţii, şi o recunoaşte el însuşi. In adevăr, sublimarea nu-şi îndeplineşte în mod permanent, faţă de cei pe cari i-a împins către artă sau către filosofie, rolul ei natural de a le satisface pornirile afective, ce nu pot fi satisfăcute pe căile acţiunii, şi de a-i scăpa astfel de turburările nervoase la care ajung, din a-ceastă cauză, ceilalţi oameni. Cei mai mulţi artişti şi filosofi nu produc într’una. Talentul lor suferă adică variaţii cantitative incontestabile. Ei au, adesea, perioade de secetă sufletească, în care productivitatea lor scade sau încetează cu totul, — ca şi cum talentul lor şi-ar pierde vigoarea sau chiar ar dispărea cu desăvârşire. De unde numele de «Verblodungs-perioden», de perioade de «prostire» ce s’a dat acestor faze negative ale vieţii sufleteşti a oamenilor de talent. In timpul acestor faze, artiştii şi filosofii sufăr şi ei de tur-burări nervoase, care, odată instalate, rămân apoi, variând ca intensitate, dar fără să dispară cu totul. Neurozele şi psihozele nu sunt nicidecum rare, la artişti şi la filosofi, — ceea ce a făcut, mai de ' pe Lombroeo să stabilească o strânsă legătură între geniu şi nebunie. Constatarea coincidenţei a două fenomene nu constituie însă o explicare a raportului dintre ele, oare poate să nu fie de na- 96 APARIŢIA si orientarea cugetării filosofice tu ră cauzală. De fapt, nu ştim încă, astăzi, dacă între genialitate §i nebunie există un raport de această natură, — nici, prin urmare, care din termenii unei asemenea raport ar fi cauza şi care efectul. Această obscuritate persistă şi în încercarea de explicare a lui Herzberg. Câteodată, zice el, sau chiar adesea, sublimarea îşi pierde puterea de a mai satisface pornirile afective ale artiştilor şi filosofilor — şi productivitatea lor scade sau încetează. De ce îşi pierde însă sublimarea această putere, nu ştim. «Analiza puterii de sublimare se sfârşeşte aici, zice Herzberg însuşi, în întuneric» (op. cit., p. 213). «Trebue să intervină aici, adaogă el, factori necunoscuţi, de a căror prezenţă trebue să atârne intensitatea sublimării» (ibid. p. 213), — şi prin urmare nivelul şi continuitatea productivităţii artistice şi filosofice. Dacă însă această productivitate atârnă de factori necunoscuţi, aceasta însemnează că n’o putem explica, — cel puţin nu încă şi nu pe deplin. Dacă dar teoria lui Herzberg nu ne poate explica apariţia şi variaţiile cugetării filosofice în general, e puţin probabil să ne poată explica această apariţie şi aceste variaţii în cazurile particulare, ce ni se înfăţişează în istoria filosofiei. Şi, ca să nu luăm drumul lung şi greu al unei verificări integrale, trecând în revistă toate sistemele filosofice şi căutând să vedem, dacă ne putem explica geneza lor cu ajutorul teoriei lui Herzberg, să recurgem la o metodă mai expeditivă, care ne permite să ne economisim timpul, ajungând totuşi la rezultate tot aşa de probante. Să determinăm, mai întâi, caracterele factorilor explicativi, de cari se serveşte teoria lui Herzberg, şi să vedem, apoi, dacă factorii cari au determinat de fapt, în câteva cazuri concrete, geneza cugetării unuia sau altuia dintre filosofi, au sau nu acele caractere. Am văzui cari sunt, după Herzberg, factorii ce determină o-rientarea oamenilor în spre filosofie şi prin urmare apariţia, la ei, a cugetării filosofice. Sunt pornirile organice deosebit de puternice, sensibilitatea deosebit de vie, inhibiţiile deosebit de intense, sublimarea deosebit de activă, şi în sfârşit talentul, cu ceea ce are el specific, adică originalitatea, care se reduce, numai, la ceeia ce este neobicinuit în partea emoţională a personalităţii fiecărui cugetător. Toţi aceşti factori aparţin însă afectivităţii şi n’au nimic comun cu intelectualitatea. Ei sunt adică factori iraţionali, ce n’au nimic comun cu activitatea a ceea ce ne-am deprins a numi raţiune. Ca a-tare, aceşti factori sunt strict subiectivi şi strict individuali. Ei n’au nimic comun, nici cu stările obiective şi generale, — cu stările so- DIFICULTĂŢI 31 INDOELI 97 ciale sau culturale, de pildă, — ale timpului când apare cugetarea filosofică la unul sau la altul din cei ce o reprezintă, nici cu felul de a fi sau cu modul de a gândi al celorlalţi oameni, din acelaşi timp. Căci nimic nu e mai subiectiv şi mai individual ca afectivitatea fiecăruia. Să vedem acum, dacă factorii reali, cari au determinat, de fapt, apariţia cugetării filosofice în cazurile concrete, pe care ni le înfăţişează istoria filosofiei, au avut sau nu aceste caractere. Să luăm bunăoară cazul lui Socrat. Care a fost descoperirea lui de căpetenie, în filosof ie? A fost teoria noţiunilor. Cum a ajuns el la această teorie, o ştim din istoria filosofiei. Este părerea generală a tuturor celor ce au studiat istoria filosofiei vechi, că întreaga activitate filosofică a lui Socrat a fost determinată de rătăcirile la care expuneau pe oamenii timpului ideile şi propaganda sofişilor. A-ceşti teoreticiani ai succesului cu orice preţ susţineau că nu există adevăruri, valabile deopotrivă pentru toţi, că nu există decât păreri individuale, valabile numai pentru cei ce le au şi numai în momentul când le au, — şi că, prin urmare, orişicine poate să gândească şi să facă orişice. Că asemenea idei erau primejdioase, şi puteau să compromită, nu numai progresul intelectual, dar şi ordinea, socială şi etică, era evident. Socrat s’a ridicat dar în contra sofiştilor, arătând că există un adevăr general, valabil pentru toţi, —> dar că acest adevăr nu stă în impresiile concrete, individuale, adică în percepţiile sensibile, care diferă dela un om la altul, ci în ceea ce e comun într’însele, adică în noţiunile abstractei. Şi cum a ajuns Socrat să descopere aceste noţiuni? Printr’o operaţie intelectuală, — prin acea analiză, care constă în separarea caracterelor comune ale percepţiilor sensibile sau ale reprezentărilor şi prin punerea lor la o parte, în grupe deosebite, — operaţie, pe care o cunoaştem astăzi cu toţii ca ceva foarte banal, ca alcătuind procesul logic al abstracţiunii. Cugetarea lui Socrat a fost astfel determinată, întâi, de un factor obiectiv, — de starea de incertitudine intelectuală, socială şi morală, pe care tindeau s’o creeze sofiştii în societatea ateniană a timpului său, — şi s’a constituit, apoi, cu ajutorul unui factor intelectual. Aceşti doi factori cari, istoriceşte vorbind, au determinat şi apariţia cugetării filosofice â lui Socrat şi conţinutul ei, nu erau nici subiectivi, nici afectivi. Starea de spirit a unei societăţi date, la un moment dat, nu este de sigur ceva subiectiv. In raport, cel puţin, cu gândirea lui Socrat, starea de spirit a oamenilor din ju- 7 98 GENEZA FORMELOR CULTURII ral său, pe care el n’o împărtăşea, era dimpotrivă, ceva obiectiv. Iar procesul logic al abstracţiunii, prin care Socrat a ajuns să descopere noţiunile, n’avea de sigur nimic afectiv; acest proces nu era, atunci, cum nu e, nici astăzi, o stare a sensibilităţii, ci o operaţie a inteligenţei. Faptul, în sfârşit, că procesul logic al abstracţiunii se petrecea în mintea lui Socrat, adică a unui om individual, nu-i dedea nicidecum un caracter subiectiv, ca sentimentelor lui. Procesul acesta se desfăşură în acelaşi mod în toate minţile omeneşti deopotrivă; este adică acelaşi la toţi oamenii, pe când sentimentele lor diferă. Un proces logic are, aşa dar, un caracter obiectiv, în deosebire de stările afective, care sunt strict subiective. Să ne punem acum întrebarea, dacă ne-am putea explica apariţia cugetării filosofice a lui Socrat şi conţinutul ei, numai cu factorii afectivi şi subiectivi din teoria lui Herzberg,—cu pornirile organice deosebit de puternice, cu sensibilitatea deosebit de vie, cu inhibiţiile deosebit de intense, cu sublimarea deosebit de activă şi cu originalitatea lui emoţională. Răspunsul nu cred că poate fi afirmativ. Aceşti factori au putut, evident, să joace un rol în viaţa sufletească a lui Socrat; au trebuit, chiar, să joace unul. Dar, fiind dată natura lor subiectivă şi iraţională, rolul acestor factori nu poate fi determinat în mod obiectiv şi raţional, şi nu poate fi deci utilizat în explicarea activităţii lui filosofice. Să ne punem, acum, întrebarea, dacă fără teoria noţiunilor, ca existenţe logice, pe care a formulat-o Socrat, ar fi putut să apară teoria ideilor, ca existenţe metafizice, pe care a formulat-o Platon. Fără învăţământul maestrului său venerat, la şcoala căruia a stat opt ani, Platon n’ar fi fost, de sigur, ceea ce a fost. Ar fi putut, fără îndoială, să se desvolte astfel, ar fi putut chiar să ajungă la mai mult, ca valoare culturală, — dar n’ar fi fost ceea ce a fost. Şi fiindcă, în istoria fiiosofiei, trebue să luăm sistemele filosofice aşa cum au fost, şi să căutăm să ni le explicăm ca atare, este evident că, în geneza cugetării lui Platon, trebue să ţinem seamă de învăţământul lui Socrat, care n’a fost un factor subiectiv, aparţinând personalităţii emoţionale a filosofului în formaţie, ci un factor obiectiv, aparţinând vieţii intelectuale a societăţii timpului său. Sau, să ne punem, mai departe, întrebarea, 'dacă, fără teoria ide'Hor, ca existenţe metafizice, pe care a întocmit-o Platon, ar fi putut să apară teoria formelor, ca instrumente ale creaţiunii, pe care a înjghebat-o Aristot. Fără învăţământul maestrului său, cu care se certa din când în când, dar în Academia căruia a stat până DIFICULTĂŢI 51 INDOELI 99 la vârsta de 38 de and, Aristot n’ar fi ajuns, de 6igur, ceea ce a fost. Ar fi ajuns altceva, ar fi ajuns poate mai mult, dar n’ar fi fost ceea ce a fost. Când voim dar să ne explicăm, istoriceşte, geneza cugetării lui filosofice, aşa cum a fost, nu putem să nu ţinem seamă de învăţământul lui Platon, care n’a fost un factor subiectiv, aparţinând personalităţii emoţionale a lui Aristot, ci un factor obiectiv, aparţinând vieţii intelectuale a societăţii ateniene de pe acea vreme. Putem repeta această analiză în toate cazurile, mai caracteristice, sau pe care le cunoaştem mai bine, din istoria filosofiei, şi vom ajunge la acelaşi rezultat: la necesitatea de a recurge, neapărat, pentru a înţelege apariţia filosofiilor respective, la diferiţii factori o-biectivi şi intelectuali. Să luăm, bunăoară, cazul lui Kant. Evoluţia lui intelectuală, cu tardiva lui orientare către criticism, nu se poate explica fără influenţa, pe care au exercitat-o asupră-i, astronomia lui Newton, filosofia lui Leibniz şi scepticismul lui Hume, — care erau fapte culturale obiective. Ele existau, ca elemente de căpetenie 4n viaţa intelectuală a timpului, şi lucrau, ca atare, şi asupra altor oameni, nu numai asupra lui *Kant. Ele nu constituiau adică factori subiectivi, ce ar fi aparţinut personalităţii emoţionale a filosofului dela Konigsberg. Iar analiza spaţiului, după Newton şi după Leibniz, şi analiza cauzalităţii, după Hume, prin care a a-juns Kant la ideile sale proprii asupra lor, constau în operaţii intelectuale ce n’aveau nimic afectiv. Sau, să cercetăm modul cum au ajuns Lamarck, Darwin şi Spen-cer la concepţia evoluţionismului. Vom vedea că, fără lunga serie de fapte, stabilite de biologie, de geologie, de astronomie, de fizică gi de chimie, — pe care ni le arată istoria progreselor făcute de a-c?ste ştiinţe, dela sfârşitul veacului al XVHI-lea înainte, — ei n’ar fi putut ajunge la ideile pe care le-au formulat. Cercetările respective însă, ale ştiinţelor menţionate, stăteau la îndemâna tuturor şi puteau determina cugetarea orişicui. Sau, să încercăm să ne explicăm apariţia idealismului german, dela începutul veacului al XlX-lea, numai ca o atitudine subiectivă, asemenea cu aceea a vulpii din fabulă, de care ne vorbia Herzberg. Vom vedea că nu mai putem înţelege conţinutul de idei, atât de bogat, atât de ciudat gi atât de variat, al acestei direcţii filosofice. Ca să ne putem lămuri, trebue, neapărat, 6ă raportăm acest curent, întreg, la «Critica raţiunii pure», ca la un punct de plecare obiectiv. Iar dacă vom căuta să ne dăm seamă de deosebirile ce există între acest idealism şi acela al lui Berkeley, — vom vedea că n’o putem 100 APARIŢIA şi orientarea cugetării filosofice face, decât numai raportând §i evoluţia intelectuală a filosofului englez la punctul ei de plecare obiectiv, oare a fost empirismul lui Locke. Sau, în sfârşit, să încercăm să ne explicăm apariţia pozitivism inului cu Saint-Simon şi Auguste Comte, fără marele fenomen social şi politic al Revoluţiei franceze dela sfârşitul veacului al XVIH-lea şi fără numeroasele ei consecinţe, în toate direcţiile vieţii sufleteşti a timpului. Ne vom încredinţa, fără greutate, că ne e cu neputinţă, oricât am manevra cu factorii subiectivi şi afectivi ai lui Herzberg» Rezultă oare de aci că aceşti factori nu joacă niciun rol în viaţa sufletească a filosofilor? Nu mă gândesc nicidecum să afirm aşa ceva. Mă mărginesc numai să constat, că nu ne putem explica evoluţia cugetării filosofice a omenirii, aşa cum s’a desfăşurat, de fapt, numai cu factorii subiectivi şi afectivi, pe cari Herzberg îi consideră ca fiind singurii determinanţi. Când studiem istoria filo-sofiei, ne lovim, la fiecare pas, de factori obiectivi şi intelectuali, pc cari n’avem dreptul să-i ignorăm şi cărora nu le putem tăgădui c influenţă diriguitoare, în orientarea cugetării fiecărui filosof. Când am început această serie de studii, ne-am propus să cercetăm, dacă — şi în ce măsură — putem şti cum devine cineva filosof şi de ce atârnă orientarea sa în spre una sau alta din soluţiile posibile ale problemelor filosofice, de ce adică devine cineva un filosof de un anumit fel, şi nu de altul. Teoria lui Herzberg, care părea a fi, până acum, cea mai bine sau, cel puţin, mai complet studiată, şi pe care tocmai de aceea am luat-o ca bază de discuţie, ne-a arătat că dificultăţile sunt mai mari decât ne închipuiam. Ne rămâne să vedem, în capitolul următor, dacă ţrebue să încheiem cercetările noastre fără alt profit decât această constatare pesimistă, — sau dacă, în limitele programului, foarte modest, pe care îl indică forma dubitativă a întrebării noastre iniţiale, putem ajunge, totuşi, la u-nele rezultate, de o valoare cel puţin practică, dacă nu teoretică. CAP. VL ALTE CĂI * Ca sâ putem răspunde Ia întrebările, pe care ni le-am pus la sfârâitul capitolului precedent, e bine să examinăm mai întâi câteva cazuri mai simple. Să cercetăm, bunăoară, de ce atârnă îndreptarea oamenilor către diferitele lor ocupaţii din viaţa practică. Am putea astfel să întrevedem factorii cei mai obicinuiţi cari determină o-rientarea activităţilor omeneşti, în general. Altădată, într’un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, a legerea îndeletnicirilor curente ale vieţii (indivizilor era hotărîtă de imobilizarea lor tradiţională în clasele sociale din care făceau parte. Ei nu puteau practica alte profesiuni decât acelea ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor lor. Aşa mai este încă şi astăzi, într’o oarecare măsură, în India, ţara clasică a castelor multimilenare. La popoarele europene din timpul nostru, indivizii sunt, e drept, liberi să-şi aleagă orice profesiune, dar nu se folosesc totdeauna, — nu se folosesc chiar decât destul de rar, în înţelesul adevărat al cuvântului, de această libertate. In majoritatea cazurilor, ea este restrânsă, nu de barierele tradiţionale ale organizării sociale, ci de voinţa părinţilor cari, fie din cauza lipsei mijloacelor, fie pentru motive de comoditate, îşi ţin copiii pe lângă ei, ca să le ajute, şi le impun astfel propriile lor îndeletniciri. Sau, când nu e acesta cazul, părinţii hotărăsc totuşi, tot ei, profesiunile pe care au să le exercite copiii lor, alegând singuri tipurile de şcoli la care îi trimit. Iar rezultatul este că, nu arare ori se produc adevărate conflicte, între structura sufletească a oamenilor şi datoriile profesionale, pe care le-au contractat fără voia lor. Este evident că nu cazurile de acest fel ne interesează, din punctul de vedere al problemei ce ne preocupă. Căci, dacă poate deveni cineva, ca în comedia lui Moliere, medic fără voie,—sau, ca în- 102 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE alte cazuri, magistrat sau preot, inginer sau profesor fără voie, — nu poate deveni însă nimeni filosof fără voie, — filosofia nefiind, propriu vorbind, o profesiune practică, ci, în primul rând, o atitudine teoretică, în faţa lumii şi a vieţii, — o atitudine pe care nimeni n’o poate lua decât în mod spontan. De altfel, şi în carierele practice există asemenea orientări spontane . Cei ce s’au condus de asemenea orientări, se disting, de obiceiu, printre ceilalţi reprezentanţi ai profesiunilor respective. Iar succesul lor se explică, de regulă, zicându-se ;că ei au avut chemarea cerută sau vocaţia necesară, şi că, din această cauză, punând mai multă plăcere sau mai mult interes în tot oe fac, ajung, fireşte, să facă totul mai uşor, mai repede şi mai bine decât alţii. Aceste cazuri /de orientare spontană către o formă oarecare de activitate, practică sau teoretică, trebuie să le examinăm în deosebi* ca să vedem, de ce atârnă ele. Brătescu-Voineşti ne povesteşte, în-tr’una din nuvelele sale, istoria unui copil de ţăran, care, într’o vară, când proprietarul moşiei a venit la ţară, l-a auzit cântând din vioară. In mod spontan s’a trezit la el un interes atât de pasionat pentru acest instrument muzical, că nu mai putea pleca de lângă fereastra odăii, în care cânta proprietarul. Această mică patimă copilărească i-a pricinuit chiar o mare suferinţă. Curiozitatea l-a făcut, odată, să se agaţe. de ce putea şi să se suie până la fereastra deschisă. Şi fiindcă nu era nimeni în odaie, a îndrăznit să intre şi să pună mâna pe vioară. Surprins însă de ai casei, copilul a fost aspru, prea aspru, pedepsit. Şi nuvelistul îşi încheie povestea zicând că, dacă în loc de o sfântă de bătaie, i s’ar fi dat pasionatului copil o vioară şi un profesor, ar fi ajuns poate un mare artist. Prin interesul acesta pătimaş, care apare deodată, brusc, fără ca ceva să fi îngăduit prevederea lui, se manifestează ceea ce se numeşte, de obiceiu, chemare sau vocaţie. In cazul copilului din nuvela lui Brătescu-Voineşti, era ca şi cum vioara fermecată bar fi atras, l-ar fi obsedat, l-ar fi fascinat, chemându-1 fără încetare, să vină, să pună mâna pe ea, — şi să-şi facă dintr’însa scopul unic al vieţii lui întiegi. Ce este însă interesul acesta, atât de intens, şi dc ce atârnă el? Care e mecanismul lui psihologic şi care e baza lui organică? Şi este el de sine stătător, sau e determinat, în vreun chip oarecare, de mediul înconjurător, fizic şi social? La aceste întrebări, răspunsul este, din nefericire, foarte anevoios. Chemarea sau vocaţia n’a fost până acum studiată mai de a-proape de psihologi, — deşi constituie un fenomen din cele mai ALTE CĂI 103 importante, atât din punct de vedere individual, cât gi din punct de vedere social, — din cel dintâiu, întru cât hotărăşte adesea desfăşurarea vieţii întregi a oamenilor, cu toate plăcerile gi cu toate durerile ei, —i din cel de-al doilea, întru cât este principalul factor al progresului, în toate direcţiile. Ga părţi ale psihologiei aplicate, tipologia gi caracterologia, ajutate de psihotehnică, fac astăzi, în a-ceastă privinţă, cercetări utile, de sigur, dar care sunt de abia la început. Ele se ocupă mai mult de aptitudini, măsurând intensitatea acelora din funcţiunile psihice, care pot fi măsurate, gi care sunt cele mad simple. Aceste ştiinţe nouă se ocupă dar mai mult de aptitudinile elementare, care, prin chiar faptul că sunt elementare, nu constituesc decât elementele chemării sau ale vocaţiei. Ca să nu intrăm în aceste cercetări, care, cum ni s’a întâmplat cu acelea ale lui Herzberg, ne-ar lua poate prea mult timp, — cu atât mai mult cu cât sunt, deocamdată, mai disparate gi mai divergente, — să reducem problema la datele ei cele mai simple, gi să vedem dacă n’am putea găsi cu privire la ele, în ştiinţele care se ocupă de fenomenele respective, vreo indicaţie utilă. Chemarea sau vocaţia se consideră, de obiceiu, cum ne-o arată întrebuinţarea curentă a acestor cuvinte, ca revelând un talent înnăscut, într’o direcţie sau într’alta. Celui ce n’are un asemenea talent, gi se crede totuşi indicat să facă lucruri, pentru care nu posedă înzestrarea sufletească necesară, nu-i recunoaşte nimeni chemarea sau vocaţia, în direcţia în care vrea să lucreze. Când un copil bunăoară, ca cel de care vorbiam adineauri, arată o înclinare deosebită către muzică, cei dimprejurul lui presupun că el trebuie să aibă un talent muzical înnăscut. Aga făcea gi nuvelistul, pe care l-am citat adineauri, când zicea că copilul, a cărui istorie o povestea, dacă ar fi avut parte de o vioară gi de un profesor, ar fi ajuns poate un mare artist. Admiţând, ca firească, această presupunere, să ne întrebăm mai departe, ce este talentul. Am văzut că Herzberg, oare admitea gi el talentul, ca factor ultim al productivităţii artistice gi filosofice, nu ne dedea nicio lămurire asupră-i. Putem şti noi mai mult de cât el? Putem şti, ce realitate psihofiziologică indică cuvântul talent? Şi dacă putem, în mod empiric, să constatăm existenţa talentului, îl putem oare gi explica, îi putem oare determina cauzele gi îi putem oare prevedea efectele, — aga cum prevedem desfăşurarea fenomenelor, ale căror raporturi cauzale ne sunt cunoscute? Iată o sumă de întrebări, la care răspunsul e foarte anevoios. i04 APARIŢIA si orientarea cugetării filosofice O analiză foarte simplă ne poate arăta, imediat, dificultăţile de care ne lovim- Ce înţelegem noi să afirmăm, atunci când constatăm, în mod empiric, existenţa unui talent oarecare? Ce înţelegem, bunăoară, când zicem că un copil, care n’a învăţat încă nimic, are talent pentru muzică? înţelegem să afirmăm numai, că el posedă o facilitate deosebită, sau chiar neobicinuită, de a prinde succesiunile de sunete pe care le numim, în mod curent, arii muzicale, §i de a le reproduce exact, sau, pe o treaptă mai înaltă, de a combina el însuşi succesiuni de sunete, inventând melodii nouă,—simple şi copilăreşti, se înţelege, dar nouă. Dacă ne întrebăm însă, în ce constă această facilitate, care este baza ei organică şi care sunt condiţiile ei psihice, suntem siliţi să mărturisim, că nu ştim încă nimic sigur, în această privinţă. Putem, fireşte, să presupunem, că facilitatea de care e vorba trebuie să aibă, ca bază organică, o structură particulară a centrilor auditivi din creier. In ce constă însă acea structură particulară, nu ştim nicidecum, şi nici nu ne-o putem închipui, în starea actuală a psiho-fiziologieL Cert este, în orice caz, — ca să ne întoarcem un moment la Herzberg şi să evităm o eventuală interpretare greşită a teoriei lui, — cert este, că acea structură particulară a centrilor auditivi nu poate să atârne de mecanismul sublimării, — care, de altfel, nici nu e posibil să intre în acţiune la copilul, pe care l-am luat ca exemplu, la copilul încă fraged, care, cum am zis, n’a învăţat încă nimic. Este însă evident că acest mecanism poate să intre în acţiune, şi la el, mai târziu, şi îi poate determina, atunci, orientarea în spre arta muzicală. Să zicem bunăoară că copilul, devenit adolescent, când e nemulţumit de viaţă, când are, de pildă, primele decepţii sentimentale, se apucă, cum îi e obiceiul, să cânte, şi constată cu surprindere că găseşte în această îndeletnicire o astfel de uşurare şi de mângâiere, încât se simte apoi îndemnat să se consacre, pentru totdeauna, muzicei. Lucrul este, evident, foarte posibil. Se poate însă afirma, că structura particulară a centrilor lui auditivi, care i-a permis, încă din copilărie, să cânte, — şi să-şi găsească apoi, ca adolescent, consolarea, în momentele de întristare, în cântec, a fost produsă de mecanismul sublimării? Evident că nu. Nu sublimarea a produs acea structură, — ci dimpotrivă, acea structură a condiţionat sublimarea, adică îndreptarea energiei lui afective în direcţia pe care a luat-o. Nu mai încape îndoială că, la un alt tânăr, cu altă înzestrare sufletească, sublimarea air fi dus, în aceleaşi împrejurări, la alte rezultate. ALTE CĂI 105 Dacă dar nu putem înţelege orientarea cuiva în spre arta muzicală, decât numai presupunând la originea acestei orientări, — după cum face de altfel gi Herzberg însuşi, — talentul muzical, a-tunci explicarea ei prin mecanismul sublimării, cu cele două premise ale lui: pornirile afective puternice gi inhibiţiile intensive, — dacă nu este inutilă, întru cât ne poate indica o condiţie ocazională a manifestării talentului muzical, nu desleagă însă problema ultimă, care este, din acest punct de vedere, problema creaţiunii muzicale. Căci, atâta timp cât nu ştim, ce este talentul muzical, atâta timp cât nu ştim, care este cauza lui eficientă, — nu putem şti care este cauza adevărată a puterii creatoare, în muzică, a omului ce posedă un asemenea talent, gi nu putem prevedea, prin urmare, creaţiunile lui. Logica însă ne învaţă că semnul cel mai sigur al cunoaşterii a-devărate a fenomenelor este, tocmai, putinţa de a prevedea cursul lor viitor. S’ar părea că există totuşi o cale, pe care am putea ajunge să prevedem apariţia talentului, ba chiar gi nivelul lui relativ, — gi anume calea eredităţii. De vreme ce am zis că talentul este înnăscut, trebue să admitem că el este ereditar. Şi în adevăr, de vreme ce nu se poate dobândi în cursul vieţii, — dacă ar fi aga, ar trebui ca, prin studii gi exerciţii, să-l poată dobândi orişicine, — trebue să presupunem că talentul rezultă dintr’o structură psihofiziologică ere-ditaiă. Am putea astfel, conchizând dela ascendenţi la descendenţi, sa presupunem — uneori cel puţin — apariţia talentului, precum §i nivelul lui relativ. Ar fi, în adevăr, foarte firesc să presupunem, că un talent ereditar, trecând, succesiv, dela ascendenţi la descendenţi, creşte, treptat, prin aportul fiecărei generaţii. E regula generală, după care se desvoltă funcţiunile organice, determinate de adaptarea progresivă cu mediul, în doctrina evoluţionistă. Din a* cest punct de vedere, talentul ar trebui să fie totdeauna, în condiţii egale de manifestare, mai pronunţat la descendenţi decât la ascendenţi. Experienţa ne arată însă că asemenea concluzii, oricât ar părea de întemeiate în teorie, nu sunt aplicabile în practică. Cazurile, în care se poate regăsi la ascendenţi talentul unui artist sau filosof, sunt destul de rare. In majoritatea cazurilor, nu există, din acest punct de vedere, nicio legătură, nici măcar aparentă, între ascendenţi gi descendenţi. Aga bunăoară, nu numai că părinţii celor mai mulţi dintre filosofi nu s’au ocupat nicidecum cu filosofia, dar nici măcar n’au avut profesiuni care să implice o cât de redusă viaţă inte- 106 APARIŢIA şi orientarea cugetării filosofice lectuală. Tatăl lui Spinoza era negustor, al lui Roussean ceasornicar, ăl lui Fichte ţesător, al lui Kant curelar. Afară de cf.zul celor doi Darwin, Erasm gi Charles, §i de cazul celor doi Mill, James gi John Stuart,—istoria filosofiei nu ne mai dă alte exemple, în care bunicul gi nepotul sau tatăl §i fiul să fi fost, amândoi, filosofi. Pe de altă parte, descendenţii filosofilor sunt, de cele mai multe ori, lipsiţi de talent, §i se manifestează de obiceiu în alte direcţii. Sunt chiar biologi cari cred că aceasta e regula. Aga bunăoară Galton, studiind ereditatea caracterelor de căpetenie, fizice §i, mai ales, psihice, la 150 de familii engleze, a ajuns, în cele două lucrări ale sale «Hereditary Genius» gi «Natural Inheritance», să stabilească cele două legi cunoscute sub numele său: «legea întoarcerii la medie» gi «legea eredităţii ancestrale». El susţine că la fiecare generaţie de oameni există o medie evolutivă, care este în adevăr ereditară gi reprezintă nivelul de progres organic. Acea medie are tendinţa de a se păstra, mai mult sau mai puţin neschimbată; abaterile, în plus sau în minus, au tendinţa de a se compensa. Aga bunăoară, când un individ dintr’o generaţie oarecare depăgegte cu mult media ei organică, arătând o superioritate excepţională, într’o direcţie sau alta, copiii săi au tendinţa de a varia «în sensul contrar». S’a observat, în adevăr, că copiii oamenilor mari, nu numai că nu se pot ridica la nivelul lor, dar încă rămân 6ub nivelul mediu al generaţiei din care fac parte. Talentele excepţionale nu se mogtenesc. Tendinţa «întoarcerii la medie» împiedică o asemenea transmitere ereditară a superiorităţilor mai accentuate. O compensare organică ana-loagă, însă în sens invers, exprimă faptul că unii dintre oamenii ce s’au distins prin calităţi intelectuale deosebite, au avut părinţi ce se găsiau, din acest punct de vedere, sub media generaţiei lor. A doua cauză, care duce la aceleagi efecte, este cea pe care o indică legea eredităţii ancestrale, — a doua din cele formulate de naturalistul englez. Partea cea mai mare, în formarea structurii psi-ho-fiziologice a oamenilor, o au de sigur ascendenţii lor imediaţi, cari sunt părinţii. Din aceasta însă nu rezultă că partea, cu care contribuie ascendenţii lor mai îndepărtaţi, este nulă. Numeroase observări, făcute de biologi, arată dimpotrivă, că această din urmă parte, nu numai că este reală, dar poate juca uneori un rol însemnat. A-tât Galton, cât gi succesorii săi Pearson, Welden, Darbishire, etc., au căutat să determine partea diferitelor generaţii de ascendenţi în ereditatea fiecărui individ, prin aga numita «Biometrică». Aceşti învăţaţi susţin că partea părinţilor este de Mi» — ceea ce dă, pentru ALTE CĂI 107 fiecare dintr’îngii, a contribuţie de 1/4. Celor patru bunici le revine o contribuţie comună de ^4, sau, pentru fiecare, de 1/16. Contribuţia celor opt străbunici este de 1/89 adică, pentru fiecare, de 1IGA. Şi aşa mai departe, până la împlinirea unităţii întregi, ce reprezintă caracterul ereditar de care e vorba. De unde rezultă, că un om de talent nu poate da copiilor săi decât un sfert din structura sa psi-ho-fiziologică; restul îl primesc dela mama lor, pe de o parte, şi dela ceilalţi ascendenţi, pe de alta. Iar experienţa arată că acest «rest»* care e de trei sferturi, nu favorizează de obiceiu desvoltarea sfertului prim, — nu favorizează adică desvoltarea sau, cel puţin, păstrarea talentului patern. Ca să asigure «întoarcerea la medie», restul în chestie desfăşură o acţiune «compensatoare», adică contrară. Aceste vederi sunt, se înţelege, teoretice şi pot fi, cum au fo6t de fapt, discutate. Ceea ce rămâne indiscutabil este materialul de fapte, pe care se întemeiază, — şi care tinde a dovedi că talentul* mai ales când se ridică la un nivel mai înalt, nu se moşteneşte. S’ar putea prin urmare ca talentul să fie, de cele mai multe ori, o variaţie bruscă, individuală, o «mutaţie», cum zice naturali> tul olandez De Vries, care a studiat în deosebi variaţiile de acest fel. In această ipoteză, talentul ar fi, în cazurile respective, înnăscut* dar nu ereditar. El ar apărea adică odată cu indivizii ce îl manifestează, dar n’ar fi moştenit dela ascendenţii lor. Prevederea ta~ lentului, care am văzut că este imposibilă în practică, nu s’ar mai putea afirma, în asemenea cazuri, nici măcar în teorie. De altfel* chiar dacă am rămânea la ipoteza că talentul este ereditar, aceasta tot nu ne-ar ajuta prea mult să-l înţelegem. Atâta timp cât nu ştim în ce constă structura psiho-fiziologică, pe care se întemeiază sau din care izvorăşte talentul, nu ne-ar servi la mare lucru să ştim că este ereditară. De altfel, s’ar putea ca punctul de vedere structural să nu aibă, în studiul talentelor, importanţa pe care i-o atribuim, — în mod ipotetic, se înţelege. S’ar putea ca apariţia talentelor să atârne mai mult de variaţii ale funcţiunilor decât de variaţii ale structurilor, la oamenii ce le manifestează. Am zis în adevăr că talentele, nefiind, afară de rare excepţii, ereditare, s’ar putea să fie, în majoritatea cazurilor, simple mutaţii. Aceste forme de variaţie însă, — de variaţie buscă şi discontinuă, —i ce se produc din când în când la fiinţele vii în general, par a fi determinate mai mult de schimbări* puţin comune sau chiar cu totul neobicinuite, ce intervin în funcţionarea organismelor respective. Asemenea schimbări ar fi, bună- 108 APARIŢIA 81 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE oară, cele provocate de traumatisme, de mutilări, de creşteri sau de scăderi deosebit de accentuate ale cantităţilor de materii alimentare, etc. Aga cel puţin pare a rezulta din observările ce s’au făcut până acum asupra condiţiilor în care se produc mutaţiile sau, cu alte cuvinte, asupra cauzelor ce le dau naştere. Poate dar fi util să aruncăm o scurtă privire asupra acestui punct special al cercetărilor contimporane de biologie generală. De vreme ce nu păreau a fi determinate, în mod ereditar, de structura biologică a ascendenţilor, în cazurile individuale în care se iviau, mutaţiile au luat la început o înfăţişare enigmatică, inexplicabilă. Ele nu erau prea departe — am putea zice — de a fi considerate ca fenomene fără cauză. O asemenea credinţă ar fi fost însă greşită. Tot ce se poate afirma, cu oarecare siguranţă, despre mutaţii este că, apărând brusc, fără o acumulare lentă, anterioară, de modificări pregătitoare, ele se produc în mod spontan. Spontaneitatea însă nu exclude nicidecum cauzalitatea. Prin «generaţia spontană» bunăoară — atunci când această problemă preocupa în deosebi pe biologi — nu se înţelegea nicidecum că apariţia pe pământ a primelor fiinţe vii n’ar fi avut nicio cauză; se înţelegea numai că ea n’a avut cauza «obiclinuită» care este «procreaţia», că acele prime fiinţe vii n’au provenit adică din germeni de viaţă preexistenţi, ci au luat naştere prin simple transformări fizico-chimice ale lumii anorganice. Biologii s’au apucat dar, în ultimii 25 de ani, să caute cauzele mutaţiilor. De Vries însuşi a crezut la început, în 1901, că ele ar putea reprezenta, în viaţa speciilor respective, o perioadă critică. O «cauză de variabilitate» s’ar ivi, la un moment dat, la anumite specii, care fuseseră mai nainte stabile, reproducându-se, timp de nenumărate generaţii, fără nicio schimbare. Deodată, fără ca ceva să fi permis să se întrevadă ceea ce avea să se întâmple, o instabilitate subită a unora din caracterele lor le transformă în specii «mutante». Nouile generaţii cărora le dau naştere prezintă modificări, uneori numeroase, ale tipului lor primitiv. Ca să-şi explice aceste «crize de variabilitate», de Vries a presupus mai întâi că ele ar putea fi provocate de «îmbătrânirea» speciilor respective. Prin modificarea spontană a unora din caracterele lor, speciile «mutante» fi-ar căuta, în această ipoteză, — regenerarea.1). Ceva mai târziu 1) Hugo de Vries, Die Mutationstheorie, Leipzig, 1901 (voi. 1) şi 1903 sunt adică, în medie, acelea ale poporului, din sânul căr ruia a ieşit individul de care e vorba. Acest complex de caractere însă, de origina etnică, ale individului talentat, nu poate să nu exercite nicio influenţă asupra talentului său filosofic. De aceea s’a zis, că sistemele filosofice poartă pecetia spirituală a naţiunilor în sânul cărora au apărut. S9a susţinut, bunăoară, ca obiceiul vechiu gi general al poporului britanic, de a-gi întemeia întreprinderile numai pe informaţii precise, pe fapte concrete, bine stabilite, nu pe speculaţii abstracte sau pe închipuiri 11 162 APARIŢIA 91 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE sentimentale, a împins cugetarea filosofilor englezi către empirism. De unde, marea linie: Bacon, Locke, Hume, care face gloria filosofici britanice. S’a zis, de asemenea, că nevoia latină de claritate logică, ce caracterizează spiritul naţional al francezilor, a împins cugetarea filosofilor ieşiţi din rândurile lor să întemeieze adevărul pe demonstraţii raţionale, pentru care forma cea mai perfectă li s’a părut a fi deducţia. De unde, introducerea metodei matematice în filosofie, de către Descartes, primul mare cugetător francez. S’a zis, în sfârşit, că poporul german înclină către speculaţii metafizice, — care să-i dea, nu numai cunoaşterea naturii, ci şi presimţirea a ceea ce e dincolo de natură, —/ şi către misticism, în care, cu ajutorul sensibilităţii, să poată avea intuiţia directă a principiului suprem al lumii. De unde, apariţia primilor mari mistici europeni, dela sfârşitul Evului Mediu şi începutul timpurilor moderne, Eckhart şi Bohme, cari au fost germani, şi marea linie i-dealistă, cu Fichte, Schelling şi Hegel. E caracteristică, din acest punct de vedere, cartea lui Wundt «Die Nationen und ihre Philosophie», în prefaţa căreia citim: «Pentru felul de a fi spiritual al unui popor, toate domeniile vieţii sufleteşti sunt însemnate. In ştiinţă, ca şi în artă, în poezie ca şi în filosofie, îşi valorifică fiecare popor individualitatea sa particulară. Totuşi, aceste domenii diferite nu sunt, din acest punct de vedere, de o valoare egală. Ştiinţele speciale nu sunt, e drept, atât de internaţionale cât se crede; totuşi, repeziciunea comunicaţiilor ştiinţifice aruncă deosebirile naţionale pe planul al doilea. Acelaşi lucru se poate zice, — nu în aceeaşi măsură, dar totuşi, în parte, — despre artă. Numai poezia, întru cât conţinutul ei de idei este legat de limbă, posedă o valoare deosebită pentru cunoaşterea pornirilor sufleteşti ce frământă un popor. Alături de ea însă, ca expresie a caracterului sufletesc al naţiunilor, stă în prima linie fi-losofia. Nu pentrucă, cum s’a zis, ar fi ea însăşi o poezie de noţiuni, ci fiindcă ea, în concepţiile despre lume, pe care le scoate din cercetările ştiinţifice ale timpului, introduce şi pornirile morale, care animă poezia, se poate zice că îi este înrudită. Intru cât caută să aducă la lumina conştiinţei aceste porniri obscure, care se agită în sufletul poporului, filosofia ne dă un tablou de ansamblu al valorilor spirituale ale culturii fiecărei naţiuni»... Filosofia adică ne arată ceea ©e fiecare popor preţueşte mai mult pe lume şi, ca atare, exprimă în cel mai înalt grad felul lui de a fi, din punct de vedere intelectual şi moral. FACTORII ADIŢIONALI 163 Nu ne putem ocupa, mai de aproape, de această lucrare a lui Wundt, fiindcă nu studiem acum, în deosebi, ceea ce s’a numit problema «etnicului» în filosof ie. Atrag numai atenţia cititorilor asupra ei, rugându-i totdeodată s’o utilizeze cu oarecare rezervă, fiindcă are un caracter tendenţios, care, ce e drept, nu e prea izbitor, dar este totuşi real. Lucrarea a apărut în timpul războiului mondial, în 1915, — atunci când Germanii credeau încă, cu tărie, în victorie, gi se pregăteau să impună lumii, nu numai puterea lor militară, ci §i superioritatea culturală, pe care §i-o atribuiau cu toată generozitatea patriotismului lor înfierbântat, — depăşind astfel realitatea, pe care, în limitele ei juste, nu s’ar fi gândit nimeni s’o conteste. Influenţa factorului etnic asupra cugetării filosofice a mai fost susţinută, după Wundt, de un cercetător francez mai puţin cunoscut, dar ale cărui argumente merită să fie luate în consideraţie. Torau-Bayle, directorul colecţiei de lucrări filosofice în curs de publicaţie, intitulate «Bibliotheque de philosophie modeme», a relevat în primul rând faptul că, în deosebire de religie gi de artă, care sunt forme de viaţă spirituală ce se găsesc mai mult sau mai puţin la toate popoarele, filosofia nu se găseşte decât la unele dintrinsele. In antichitate, bunăoară n’au avut o filosof ie decât Grecii gi, într’o măsură mult mai mică, Romanii; Asirienii, Babilonienii, Egiptenii, Fenicienii au fost lipsiţi de această formă specială de manifestare a vieţii sufleteşti. In Evul Mediu, stând în serviciul credinţei, sub forma cunoscută a scolasticei, filosofia a fost legată mai mult de catolicism, ca organizare bisericească inter — sau supra-naţională; raporturile ei cu unele sau altele din popoarele timpului au fost astfel mai puţin aparente. Cu Renaşterea însă, coloritul etnic a reapărut. Filosofia Renaşterii a fost în primul rând italiană; şi dacă ecourile ei au răsunat mai pretutindeni, contribuţii de o valoare corespunzătoare n’au adus, în perioada de care vorbim, decât Francezii, Germanii gi, ceva mai puţin, Englezii. In timpurile modeme, filosofia a devenit o pro-ducţiune exclusivă <— sau aproape — a celor din urmă trei naţiuni, De abia către sfârşitul veacului al XlX-lea, Statele Unite ale Ame-ricei au putut aduce gi ele o contribuţie originală destul de importantă. w Pe de altă parte, la grup urile etnice menţionate, filosofii ce s’au succedat dela începutul timpurilor modeme încoace au prezentat, înlăuntrul fiecăruia dintr’însele, o netăgăduită «înrudire intelectuală». Ei formează astfel serii, a căror continuitate este vizibilă. «Des- 164 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE cartes, Condillac, Auguste Comte9 discipolii lor, cei mai mulţi din gânditorii francezi contimporani, până la Henri Poincare, matematici sau logicieni raţionalişti, alcătuiesc într’adevăr o linie unică; ei diferă simţitor de Englezi, ca Bacon, Hobbes, Locke, Stuart Midi, Spencer, cari reprezintă un empirism logic deja destul de depărtat de raţionalismul francez; ei sunt încă şi mai departe de filosofii germani, Leibniz, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, cari oferă între ei o înrudire intelectuală incontestabilă, întru cât au urmărit întemeierea unei mari filosofii a Voinţei; în sfârşit, filosofii ameri-ricani manifestă deja tendinţa unei şcoli diferite şi noui: Şcoala pragmatistă. Pentru Francezi, conceptul de valoare fundamentală a fost, de cele mai multe ori, Raţiunea; pentru Englezi, Experienţa ştiinţifică; pentru Germani, Energia şi devenirea ei, Voinţa; pentru Americani, Viziunea Pragmatistă a Universului».1) Torau-Bayle trage din aceste «constatări» concluzia că, în cercetările acestor diferite grupe de filosofi, a existat o «constantă» care a fost aceea a «rasei» lor. O ultimă dovadă a «temperamentului etnic» al fiecărui filosof mai este, în fine, după autorul ale cărui idei le urmărim, modul de exprimare, atât de diferit dela unul la altul. «...Niciodată filosofii n’au putut ajunge să creeze un limbaj ştiinţific, unic şi universal... E o constatare foarte caracteristică: fiecare filosof ie trebuie să-şi făurească un vocabular special, anevoie de tradus, cu toată exactitatea, în altă limbă. Neputinţa filosofilor de a descoperi expresii tehnice, susceptibile de a fi universal admise, face să iasă în evidenţă deosebirile de idei şi de sentimente care separă, în mod inconştient, dar adânc, pe gânditorii diferitelor naţiuni. Cuvintele sunt o serie de scheme, a căror lipsă de sinonimie exactă descopere, dela un popor la altul, varietăţi de înţelegere şi divergenţe de interpretare generală a universului. Cuvintele, cu sensurile lor precise, sintaxele, cu nuanţele lor de gândire şi exprimare, sunt creaţii inconştiente prin care se manifestează viziuni diferite ale totalităţii lucrurilor, la diferitele grupe etnice lipsite de identitate» 2). Aceste argumente au, fireşte, o valoare ce nu poate fi trecută cu vederea. Dar tabloul asemănărilor şi deosebirilor dintre filosofi nu poate rămânea aşa cum ni-1 zugrăveşte Torau-Bayle. U- -----------------1 1) X. Torau-Bayle, Introduction â l’etude de la philosophie, p. 12. 2) Op. cit., p. 14. FACTORII ADIŢIONALI 165 nele «retuşeaii» — multe chiar — par indispensabile. Auguste Comte, bunăoară, diferă mai puţin de Bacon sau de Stuart Mill, decât de Desoartes, şi cu atât mai mult de Cousin, de Renouvier sau de Bergson. Aceştia, la rândul lor, seamănă mai mult cu Kant, cu Hegel sau cu Schopenhauer, decât cu Condillac. Iar ca întemeietor al 8ensualismului, Condillac este un adept mai hotărît şi mai radical al «experienţei» decât Locke. Kant şi Hegel nu pot fi consideraţii ca reprezentând, alături de Schopenhauer, o «mare filosof ie a Voinţei». Mai mult decât ei reprezintă, de sigur, o asemenea filosofie Mâine de Biran. Cât despre afirmarea că şcoala pragma-tistă, din Statele Unite ale Americei, reprezintă o «Viziune Prag-matistă» (cu majuscule...) «a Universului», ea nu este, evident, decât o tautologie. Pragmatismul s’a înfăţişat, la origine, ca o variantă a empirismului, deşi în evoluţia lui ulterioară a tins a se apropia de apriorism. «Americanii» au astfel «înrudiri spirituale», nu numai cu Englezii, dar şi cu Germanii, — dacă considerăm ca empirişti numai pe cei dintâi şi ca apriorişti numai pe cei din urmă, ceea ce nu corespunde realităţii. Dar alte obiecţii, de altă natură, se ridică mai cu tărie în faţa afirmărilor lui Torau-Bayle. Ca să poată fi vorba de o «constantă a rasei» la un filosof oarecare, ar trebui evident ca rasa respectivă să fie ea însăşi constantă. Ca să fie constantă însă, rasa în chestiune ar trebui să fie unitară, iar ca să fie unitară ar trebui să fie pură. Dela bătrânul Bastian încoace, totuşi, etnografia crede din ce în ce mai puţin în existenţa raselor pure. Unele triburi sălbatice, izolate în insulele mărilor şi oceanelor puţin explorate încă, sau în alte regiuni puţin accesibile ale pământului, au rămas poate ferite de orice amestec etnic. Celelalte grupări omeneşti însă, marile popoare europene, mai ales, sunt amestecuri, mai mult sau mai puţin vechi şi mai mult sau mai puţin întinse, în care au intrat numeroase elemente etnice diferite, — cu circumstanţa agravantă că contopirea lor e încă departe de a fi, din punct de vedere antropologic, deplină şi definitivă. Nu putem şti, din cauza lipsei totale a documentelor scrise, ce a fost în timpurile preistorice. Atât la începtul timpurilor istorice însă, cât şi în perioada marilor migraţiuni ale popoarelor, dela sfârşitul antichităţii şi dela începutul Evului Mediu, ca şi, în fine, în timpul colonizării nouilor continente, dela Renaştere încoace, — rasele care, după toate probabilităţile, n’au fost, nici în momentele de care vorbim, în adevăr pure, s’au amestecat şi continuă a se amesteca. 166 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE în proporţii, care au îngreuiat considerabil cristalizarea unor tipuri etnice invariabile, — ca să nu zicem că au făcut-o imposibilă. Naţiunile ce au rezultat din aceste amestecuri, vaste ca proporţii şi multimilenare ca durată, din aceste amestecuri ale căror elemente componente nu se pot determina precis, şi nici măcar aproximativ, sunt departe de a avea fizionomii psihofiziologice aşa de bine diferenţiate, cum sunt tipurile speciilor şi varietăţilor, vegetale şi animale. Iată de ce, la fiecare popor găsim o sumă de caractere, ce ar părea să aparţină mai mult altor popoare, deosebite de el. Şi iată de ce, la fiecare din popoarele ce au avut o filosofie, găsim sisteme filosofice foarte diferite. Mai precis, la fiecare din acele popoare găsim reprezentate toate direcţiile posibile ale cugetării filosofice. La Germani, bunăoară, la originea chiar a idealismului, găsim criticismul, care, din punct de vedere ontologic, era realist; a-lături de apriorismul lui Kant şi al succesorilor săi imediaţi găsim empirismul reprezentanţilor psihologismului, cu Fries şi Be-neke, şi al reprezentanţilor pozitivismului, cu Laas, Jodl şi Diihring; alături de materialismul lui Vogt şi Moleschott, găsim spiritualismul neo-critidst. Şi aşa mai departe. Oricine examinează, din acest punct de vedere, filosofia franceză, cea engleză, cea italiană, poate găsi reprezentate într’însele, fără deosebire, toate direcţiile posibile ale cugetării filosofice. Aşa încât, până acum cel puţin, dacă putem face unele ipoteze, care să ne ajute să ne explicăm geneza unora din sistemele filosofice, nu putem stabili însă nimic sigur şi definitiv, cu privire la influenţa factorului etnic asupra cugetării filosofilor. De altfel, la amestecul în stil mare al raselor, care a fost totdeauna sporadic, în trecut, şi care a devenit, dela sfârşitul antichităţii sau dela începutul Evului Mediu încoace, din ce în ce mai rar, s’a adăogat, în timpurile modeme, amestecul în proporţii reduse şi cu caracter individual, — dar care, cu scăderea prejudecăţilor şi cu înmulţirea comunicaţiilor, a devenit din ce în ce mai frecvent, — al naţionalităţilor. Aşa bunăoară, ca să lăsăm la o parte fenomenul mai complex al emigraţilor, cari se însoară, atât de adesea, cu femei din ţinuturile unde se aşează, — statisticile ne arată în toate ţările un procent, mai mult sau mai puţin însemnat, de căsătorii, în care soţii sunt de naţionalităţi diferite. Ele nu înregistrează, fireşte, şi legăturile nelegitime, care duc însă la acleaşî rezultate. Copiii, ce se nasc din asemenea căsătorii şi legături, sunt, FACTORII ADIŢIONALI 167 din punct de vedere «etnic», ceea ce biologia numeşte produse «hibride», în care adică se amesteca, modificându-se reciproc caracterele ambelor «rase» ce se încrucişează. Dacă dar unii din copiii de acest fel ajung filosofi sau artişti, nu se poate şti cu siguranţă, — în starea actuală a cercetărilor nu se poate şti nici măcar aproximativ, —; care din caracterele etnice, ale celor două naţionalităţi, din încrucişarea cărora au ieşit, au determinat talentul lor filosofic sau artistic, atât în apariţia, cât şi în orientarea lui. Sau, ca să întrebuinţăm formula, atât de «la modă» astăzi, nu se poate şti, în asemenea cazuri, ce «specific naţional» reprezintă oamenii de talent ce s’au născut din părinţi aparţinând unor naţionalităţi diferite. Aşa bunăoară, Kant a fost considerat totdeauna ca un reprezentant de frunte al spiritului german, în filosofie. Părerea a-ceasta devine însă discutabilă, dacă ne gândim că el era, după tată, de origine scoţiană. Printre numeroşii scoţieni cari, pentru motive ce nu interesează aici, au emigrat, la sfârşitul veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor, în Suedia şi în Prusia, se găsia şi bunicul lui Kant, care s’a stabilit la Tilsit. Tatăl filosofului, un mic meseriaş care locuia la Konigsberg, îşi scria încă numele cu C, ca în englezeşte; el semna totdeauna: I. G. Cant. Fiindcă însă antecedentele familiei nu ne simt cunoscute, nu-i putem urmări mai departe originea. Nu putem şti, astfel, dacă strămoşii lui Kant erau de origine celtică sau anglo-saxonă. Căci Scoţia, vechea Caledonie a Romanilor, a fost locuită în antichitate de Gelţi, cu cari s’au amestecat apoi, mai ales în Sud, Anglo-saxonii. Tot aşa, ca să mai cităm un caz, Schopenhauer era de origină o-landeză. Străbunicul său venise la Danzig, la începutul veacului al XVIH-lea, ca comerciant şi agricultor, păstrându-şi supuşenia străină. Bunicul său obţinuse, e drept, titlul de cetăţean al vechiu" lui oraş hanseatic; totuşi, stăpânit încă de prejudecăţi sau cel puţin de preferinţe naţionale, s’a căsătorit tot cu o olandeză, cu fiica «ministrului-rezident» al Ţărilor-de-jos, Soermans. De abia tatăl filosofului, Heinrich Floris Schopenhauer, 6’a căsătorit cu o germană, Iohanna Trosiener. Tot aşa, ca să mai luăm încă un exemplu, Nietzsche era de origine poloneză. Pe la începutul veacului al XVIH-lea, un conte polonez, Nieicki, care era protestant, ca să scape de persecuţiile catolicismului oficial al ţării sale, s’a stabilit în Germania, renunţând la titlul său de nobleţe şi scriindu-şi numele, aşa cum se pronunţa de fapt, Nietzki. Se pare chiar că 168 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE filosoful, care se mândrea uneori cu originea sa aristocratică gi străină, avea, destul de pronunţat, tipul slav §i că, din această cauză, era luat adesea, în călătoriile sale, drept polonez. In sfârşit, Leibniz era de asemenea de origine slavă. La finele veacului al XlX-lea, când studiile antropologice luaseră un a§a de mare avânt, s’a examinat, între altele, şi craniul acestui cugetător, considerat ca un reprezentant de frunte al filosof iei germane. După credinţa răspândită pe atunci şi susţinută cu tărie de H. St. Chamberlain, în cârtea «Temeliile veacului al XlX-lea», de care ne vom ocupa, în altă ordine de idei, mai departe, craniul lui Leibniz, ca reprezentant al rasei germane, ar fi trebuit să fie dolichocefal. El era însă hiperbrachicefal, cu un indice de 90.3, — fapt care a pus din nou în discuţie originea lui etnică. Examinând acest fapt dinaintea Societăţii pentru Antropologie, Etnografie şi Preistorie din Berlin, Krause a stabilit că «mic gi rotund», cum se arăta, craniul lui Leibniz nu prezenta tipul «germanic» cunoscut cliin aga numitele «morminte în rânduri». Ca confirmare, Krause a menţionat că filosoful însuşi, după mărturiile unora din contimporanii lui, se considera ca fiind de origine poloneză şi că strămoşii săi îşi semnau numele cu o ortografie vădit slavă: Leubnicz sau Lubenicz. Tatăl filosofului însă părăsise această ortografie şi semna: Friedrich Leibniitz1). La noi, ca să luăm gi im exemplu dintre filosofii români, Va-sile Conta pare a fi fost de origine armeană. In matricola şcolară a «Colegiului Naţional» din Iaşi, unde şi-a făcut studiile liceale, elevul Vasile Conta era trecut cu indicaţiile următoare: «Născut la 1845, luna Noemvrie 15, profesiunea părinţilor preot, de naţiune armeană...». Octav Minar, cel dintâiu editor al «Operelor complete» ale filosofului, zice în studiul biografic introductiv că, cu privire la originea lui etnică, n’a găsit «nici o lămurire». Şi adaogă: «A fost după mamă armean; sau după tată poate armân» — a-dică român macedonean. In nedumerirea lui, autorul continuă: «Rămâne un semn de întrebare. In tot cazul, numele Conta nu poate fi... un nume românesc»1 2). Cu acest prilej, poate fi de folos să relevăm în treacăt atmosfera sceptică în care s’a format, sufleteşte, Conta, ca copil. Tatăl său, deşi preot, nu era credincios. In caetele sale de impresii, ce s’au găsit în păstrarea Măriei Bălu- 1) Verhandlungen dcr Berliner Gesellschaft fur Anthropologie, Etimologie und Urgeschichte, 1902, p. 471. 2) Octav Minar, Filozoful Conta, Opere Complecte, p. XIV. FACTORII ADIŢIONALI 169 şescu, Conta notase că tatăl său zicea uneori «pe glasul al optulea», adresându-se maniei sale: «Ce vrei femeie, nu mai pot sluji pe un stăpân pe care nu l-am văzut niciodată §i pe care n’o să-l văd niciodată. M’am săturat de atâta tămâie gi citanie»1). Istoria literară ne oferă însă exemple şi miai isbitoare, — literatura fiind mai strâns legată de «specificul naţional», din cauză că exprimă ceea ce este mai intim în sufletul unui popor, adică sentimentele lui, şi se serveşte de ceea ce îi este mai caracteristic, adică de limba lui. Goethe, bunăoară, a fost considerat totdeauna ca fiind reprezentantul prin excelenţă al spiritului german, în literatură. După unele cercetări mai nouă însă, el pare a fi fost de o-rigine turcă sau siriană. Şi fiindcă părerea, pentru cei ce n’o cunosc încă, poate părea surprinzătoare1 2), e necesar să ne oprim un moment asupră-i. Un învăţat german, ocupându-se cu problema e-redităţii, a avut ideea să examineze realitatea acestui fenomen în genealogia câtorva familii mai cunoscute, şi a scris o carte inte^ resantă, intitulată «Familienforschung und Vererbungslebre». In a-ceastă lucrare, autorul, Robert Sommer, care e profesor la Universitatea din Giessen, a studiat, între altele, şi genealogia lui Goethe, — căutând în special să vadă, cu care din ascendenţii săi semăna mai mult, pentru ca să poată urmări, pe firul genealogic, originea psihoftiziologică a genialităţii sale. El stabileşte, mai întâi, că poetul nu semăna cu părinţii săi, ci mai mult, isbitor de mult, atât la înfăţişare cât şi ca gusturi şi înclinări, cu bunica sa maternă. Ana Lindheimer. Aceasta, la rându-i, semăna mai mult cu mama ei, Caterina Seip. Iar aceasta, prin mijlocirea a cinei generaţii intermediare, la care se pot urmări caracterele asemănării în chestie, «e trăgea din familia Soldan. In sfârşit, în această familie, a cărei genealogie o studiază, destul de amănunţit, până în veacul al XIV-lea, profesorul german descopere un grup de caractere psihofizio-logice, ce se păstrează cu o impresionantă constanţă, gi pe care femeile din această familie, când intră, prin căsătorii, într’altele, îl impun copiilor lor. Acest grup de caractere — e tocmai cel ce deosebeşte pe Goethe, formând temelia psihofiziologică a genialităţii sale. Explicarea extraordinarei constanţe a grupului de caractere 1) Cuvinte reproduse de Octav Minar, în studiul biografic din ediţia citată, p. XVI. 2) Deşi a fost relevată la noi de cunoscutul critic H. Sanielevici, în «Literatură şi ştiinţă», p. 70. 170 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE de care e vorba, o caută învăţatul german în originea etnică a întemeietorului familiei Soldan, — care era turc sau sirian. La începutul veacului al XlV-lea, un cruciat german, contele de Lech-motir, luase ca prizonier, într’o luptă din Siria, un ofiţer turc, Sa-dok Selim Soltan, §i l-a adus cu el în Germania, unde i-a redat libertatea, cu condiţia să treacă la creştinism. I-a dăruit apoi un domeniu feudal, făcându-1 vasalul său şi l-a căsătorit cu o fată germană. Dintre descendenţii acestui ofiţer turc făcea parte Iakob Soldan, tatăl Anei Soldan, din care, prin bunica sa, se trăgea Goethe. Curios este de menţionat faptul că, după un arbore genealogic care se păstrează la Hanovra, acest Jakob Soldan pare a fi locuit prin părţile noastre, la «Greberi» în Valachia. Prin originea etnică a întemeietorului acestei familii, ne explică apoi Sommer constanţa caracterelor ei psihofiziologice. Sa-dok Selim Soltan era, cum am zis, turc sau sirian. La seminţiile orientale însă, atât din cauza vechilor tradiţii sociale, cât şi din cauza fanatismului, căsătoriile erau «endogame», se contractau a-dică numai în lăuntrul triburilor respective. Asemenea căsătorii* însă, asigură totdeauna caracterelor etnice un maximum de stabilitate. După veacuri întregi, în care o selecţiune riguroasă se operează astfel fără întrerupere, copiii ieşiţi din căsătorii endogame, dacă contractează căsătorii exogame, impun descendenţilor caracterele lor dominante. In literatura rusească numele cel mai impunător e de sigur acela al lui^Tolstoi. Iar prin modul cum a trăit, marele scriitor a rămas poate mai aproape de sufletul poporului rus decât toţi ceilalţi reprezentanţi literari ai lui. El era totuşi de origine străină, întreaga familie Tolstoi se trăgea dintr’un german, stabilit în Rusia prin veacul al XlV-lea. Numele lui adevărat părea a fi fost Indris, dar i se dase, din cauza obezităţii lui puţin comune, porecla de «tolstoi» care pe ruseşte însemna «gros». Cu vremea, fiind utilizată de toţi, porecla a luat locul numelui. Aşa a luat naştere neamul Tolstoi, din care descinde autorul celebrelor romane «Răz-boiu şi pace» şi «Ana Karenina». In sfârşit, ca să mai luăm un exemplu, la noi, Alecsandri a fost considerat totdeauna ca un reprezentant tipic al literaturii române. Mai mult chiar, întru cât a cântat, ca nimeni altul, războiul neatârnării şi ginta latină, a fost privit ca un reprezentant prin excelenţă al neamului şi rasei noastre. Şi totuşi, originea lui Alecsandri e o problemă, ce n’a fost încă definiţie rezolvată, — îngă- FACTORII ADIŢIONALI 171 ciulind, încă, toate îndoelile. Dela Arhondologia Moldovei, a lui Sion, până la studiile critice ale lui Chendi §i Zaharia, —. ca să nu mai vorbim de articolele mai mărunte din reviste gi notiţele informative din gazete, — părerea, că Alecsandri era de origine c-vreo-grecească, a circulat gi circulă fără întrerupere. încercarea unora diu istoricii literaturii române, de a înlătura această părere, con-siderând-o ca un simplu «svon» sau stigmatizând-o ca un «lucru urât», a rămas fără efect. De altfel, poetul însugi se considera ca fiind de origine străină; după el, întemeietorul familiei Alecsandri ar fi fost veneţian. Din nefericire, această afirmare nu se întemeia pe nicio dovadă. Iar un critic literar mai nou, H. Sanielevici, bă-nuiegte că ea ar fi fost făcută mai mult ca să provoace o diversiune, ascunzând originea adevărată a familiei poetului1). Pe de altă parte, dacă admitem această afirmare ca adevărată, ne lovim de o altă dificultate. După părerea unora din criticii literari de astăzi, un element constitutiv din cele mai însemnate, — dacă nu cel mai însemnat, — al «specificului naţional» românesc, ar fi ortodoxismul. Cum s’ar împăca această părere cu faptul că strămoşii lui A~ lecsandri ar fi fost catolici? Iar dacă am examina această părere în sine, ne-am lovi de obiecţia, că ortodoxismul nu e specific românesc. Ortodocşi sunt gi Grecii, Bulgarii, Sârbii gi Rugii. Dar nu ne putem opri acum asupra acestei probleme. Iată dar o sumă de fapte, care ne arată, destul de limpede* dificultăţile foarte mari, de care ne lovim, când voim să utilizăm factorul etnic în explicarea diferenţierii talentelor, în general, gi în deosebi în înţelegerea genezei gi orientării cugetării filosofice. linele din aceste fapte sunt, e drept, controversate. Până la lămurirea definitivă însă a controverselor respectivei, nu este exclusă posibilitatea ca ele să fie adevărate. Ele rămân dar, alături de cele indiscutabile, exemple posibile de dificultăţile eventuale ale u-tilizării factorului etnic în direcţia ce ne interesează. Nu ştiu dacă Torau-Bayle, ale cărui idei asupra influenţei a-cestui factor în orientarea cugetării filosofice le-am trecut în revistă adineaori, a întrevăzut dificultăţile de care se putea lovi; nu ştiu prin urmare dacă a voit să le evtite, dând termenului de «constantă a rasei», pe care l-am relevat mai sus, interpretarea ce iese ulterior la iveală în lucrarea sa. El susţine în orice caz, că orice filosof se întemeiază, în încercarea lui de a-gi explica lumea, pe un 1) H. Sanielevici, Literatură şi Ştiinţă, p. 144. 172 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE material de date ce-i sunt puse la dispoziţie de împrejurările în oare trăieşte. Printre aceste date se găsesc o sumă de «tendinţe», de «dispoziţii de spirit», de «postulate (inconştiente» — «care sunt ou necesitate acelea ale timpului său şi ale mediului său etnic»- N’ar fi vorba adică de aportul biologic ereditar al unei anumite rase, ou care filosoful ar veni pe lume şi care i-ar determina cugetarea din lăuntru în afară. Ar fi vorba numai de influenţele atmosferei sufleteşti a poporului în care e înglobat şi care i-ar determina cugetarea din afară în lăuntru. Această atmosferă însă este de obi-ceiu legată, mai mult sau mai puţin, de anumite stări sociale, politice, economice, etc., din anumite momente ale timpului sau din anumite perioade istorice. Această interpretare ne aduce să cercetăm, — ceea ce, de altfel, am fi făcut în orice caz, influenţa mediului social, cu diferitele lui forme, asupra cugetării filosofice. Nu mai încape îndoială că diferitele aspecte ale ambianţei sociale trebuie să aibă o acţiune oarecare în determinarea atitudinilor pe care le iau oamenii în faţa lumii şi a vieţii şi care consti-tuiesc orientările lor filosofice. Buckle, în explicarea înclinării, a-tât de întinse şi de durabile, a Indienilor către misticism şi pesimism, de care vorbiam adineauri, utilizează şi acest factor. Imobilizarea indivizilor în cadrele rigide ale castelor tradiţionale, fă-cându-i să simtă adânc şi dureros inutilitatea oricărei sforţări de a se ridica, pnin muncă şi merit, în ierarhia socială şi de a-şi îmbunătăţi astfel soarta, a dus la acelaşi rezultat ca şi natura excesivă, a cărei influenţă deprimantă am relevat-o. Burckhardt ne-a arătat de asemenea, în «Cultura Renaşterii în Italia», că împrejurările politice şi sociale din această ţară, dela sfârşitul Evului Mediu, au trezit mai de timpuriu ca în restul Europei spiritul critic şi independenţa sufletească faţă de autorităţile tradiţionale, deslănţuind astfel marea mişcare artistică, ştiinţifică şi filosofică, cunoscută sub numele de Renaştere. Dacă însă influenţa mediului social e mai clară şi se poate determina cu mai multă uşurinţă atunci când e vorba de modul de a gândi şi simţi al unor popoare întregi sau al unor perioade istorice considerate în totalitatea lor, ca în exemplele pe care le-am luat, ea devine mai obscură şi mai anevoie de precizat atunci când e vorba de filosofi izolaţi. Dificultăţile de care ne lovim în această direcţie, ni le arată bunăoară modul cum încearcă Torau-Bayle însuşi să ne explice geneza «marei filosofii a Voinţei» care, după el, a început în Germania cu Leibniz. Alegem acest caz, fiindcă au* FACTORII ADIŢIONALI 173 torul însuşi îl consideră ca fiind «foarte interesant» şi «eu totul instructiv», din punctul său de vedere, «întru cât revelează, din momentul chiar când cugetarea germană ia conştiinţă de ea însăşi, o psihologie foarte particulară»1). Să aruncăm dar o privire asupra analizei respective. «Savant enciclopedic şi spirit practic, om de iniţiativă amestecat în viaţa politică a timpului său, Leihniz nu e filosof decât în ceasul potrivit şi ca concluzie a unei întregi vieţi de studii şi de acţiune. El caută deci, când îşi începe meditaţia filosofică, să pună în concordanţă o explicare posibilă a universului şi a moralei cu intuiţia realităţii şi cu experienţa vieţii»1 2). Ne-am aştepta, după această introducere, ca Torau-Bayle să ne arate ce «intuiţie a realităţii» şi ce «experienţă a vieţii» l-au condus pe Leibniz, «creatorul filosofiei germane», la concepţia «unei filosofii universale a Voinţei». Aşteptarea noastră rămâne însă nesatisfăcută. Autorul ne spune numai că Leibniz, când a luat cunoştinţă de filosofia lui Descartes, s’a ridicat «imediat şi instinctiv» în contra ei. Intr’adevăr, după rândurile citate mai sus vin, fără tranziţie, cele următoare. «Cum a fost şi va fi totdeauna, fără îndoială, la toţi marii filosofi, prima sa meditaţie este o negaţie. Era momentul când filosofia lui Descartes domina asupra lumii şi provoca, la Universităţi şi la toţi cugetătorii, admiraţii pasionate. Leibniz e cuprins de o revoltă imediată, instinctivă, în contra cartesianismu-lui. El nu admite nici supremaţia atribuită de Descartes raţiunii pure, nici vreuna din dogmele caracteristice asupra materiei şi asupra lumii». Prin modul cum se exprimă, când zice că Leibniz nu admite supremaţia pe care Descartes o atribuia raţiunii pure, Torau-Bayle pare a face din filosoful francez un precursor al lui Kant, iar din cel german un adept al lui Locke. In realitate, însă, el vrea să susţină, pur şi simplu, că Leibniz respinge raţionalismul lui Descartes-----cern ce, istoriceşte, nu este exact. Toţi cei ce au studiat filosofia modernă sunt de acord să considere pe Leibniz ca un continuator al direcţiei raţionaliste, inaugurată de Descartes, pe care a apărat-o cu succes în contra empirismului născând al lui Locke. Se ştie că filosoful englez atacase teoria cartesiană a ideilor înnăscute, care constituia piesa de rezistenţă a raţionalismului, sub prima lui formă, întru cât dovedea independenţa raţiunii de simţuri adică de experienţă. Leibniz a reluat punctul de vedere al lui 1) Op. cit., p. 20. 2) ibid. 174 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE Descartes, modificându-1, gti. l-a susţinut, dându-i o altă formă. El s’a silit anume, să demonstreze că există unele predeterminări ca fac în adevăr ca raţiunea să fie, în esenţă, independentă de simţuri gi prin urmare de experienţă. Alte cauze l-au îndepărtat pe Leibniz de filosofia lui Descartes. Definiţia cartesiană a substanţei i-a părut primejdioasă, prin consecinţele la care putea duce. După acea definiţie nu putea e-xista decât o substanţă unică, — cum susţinea Spinoza, — cu ale cărui idei Leibniz nu se putea împăca. Pe de altă parte, cu definiţia cartesiană a materiei, Leibniz nu-gi putea explica proprietăţile fizice ale corpurilor. In cei patru ani pe cari i-a petrecut la Paris, între 1672 gi 1676, Leibniz a făcut, sub influenţa lui Huyghens, studii aprofundate de fizică gi matematică. El a fost astfel adus să cerceteze ce raport există între impenetrabilitatea materiei şi întinderea ei, — care îi alcătuia, după Descartes, esenţa- Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit ca corpurile cu aceeaşi întindere, să aibă o impenetrabilitate egală, — ceea ce nu corespundea realităţii. Impenetrabilitatea o posedau diferitele corpuri în măsura în care se opuneau încercărilor unui alt corp oarecare de a pătrunde în spaţiul ocupat de ele, — gi această măsură varia, independent de întinderea lor. Intru cât dar impenetrabilitatea se manifesta prin rezistenţa pe care o opuneau corpurile în cazurile care îl preocupau, Leibniz a ajuns la concluzia că trebuia să existe într’însele o «putere» de rezistenţă, care le alcătuia esenţa mai mult decât întinderea. Aga s’a îndreptat filosoful german către concepţia «forţei» ca substanţă £l lumii. Nu putem urmări^ fireşte, desvoltarea acestei concepţii, care n’a rămas atât de simplă; nu expunem aici filosofia lui Leibniz, ne mărginim să-i indicăm numai punctul de plecare1). De altfel, la ideile ce-i alcătuiau sistemul filosofic n’a ajuns Leibniz «imediat gi instinctiv», cum susţine Torau-Bayle. Intr’o scrisoare din 1697, când avea 51 de ani, filosoful mărturisea el însuşi ca cele mai multe din «sentimentele» — adică din părerile — lui n’au ajuns a se fixa, mai mult sau mai puţin, decât «după o deliberare de 20 de ani». Cu toate acestea, Torau-Bayle crede că Leibniz a plecat dela «viziunea» bruscă şi spontană, că totul în univers 1) Asupra rolului pe care l-au jucat motivele fizice şi matematice în formarea filosof iei lui Leibniz, a se vedea studiul lui Ernst Cassirer, care a apărut în 1902, sub tidul «Leibniz’ System in seinem wissenschaftlichen Grund-la gen». învăţatul german nu se foloseşte nicăieri, ca Torau-Bayle, de «psihologia rasei» sale. FACTORII ADIŢIONALI 175 este «voinţă, dorinţă, forţă», §i că această viziune exprima «psihologia rasei» sale. Iacă propriile lui cuvinte: «Geniul lui Leibniz a definit astfel, cu o precizie §i cu o logică admirabilă, psihologia rasei sale, în prima ei sforţare de a-§i aplica tendinţele secrete la edificarea unui sistem filosofic. Totul în univers este voinţă, dorinţă, forţă; iată viziunea dela care a plecat el ca să-şi clădească cosmogonia şi morala; iar pentru aceasta din urmă nu s’a temut să întrebuinţeze cele mai subtile sofisme ca s’o pună în armonie cu postulatul supremaţiei forţei şi voinţei»1). Ca să poată afirma, cu toată îndreptăţirea, asemenea lucruri, Torau-Bayle ar fi trebuit să examineze mai întâi «psihologia rasei» germane şi să ne arate că trăsătura ei esenţială este în adevăr cultul voinţei sau idolatria forţei. Că aşa ceva a însufleţit opinia publică germană, către sfârşitul veacului trecut şi la începutul celui actual, — atunci când imperiul, ajuns la apogeul puterii, căuta să-şi întindă cât mai mult dominaţia politică şi economică, — este incontestabil. Dar chiar şi în acest caz ar fi de examinat, dacă atmosfera de care e vorba nu era mai mult efectul unei propagande sistematice, menită să pregătească masele populare pentru politica agresivă a cercurilor conducătoare, decât o trăsătură de caracter a rasei. Orice rezultat ar da o asemenea cercetare, un lucru pare neîndoios: că pe vremea lui Leibniz, atât cât ne putem da seama citind istoria timpului, nu putea fi vorba de aşa ceva în Germania. Cel mult putea fi vorba în Franţa, care sub Ludovic al XlV-lea se găsia la apogeul puterii ei politice. Leibniz însuşi se dusese la Paris ca să încerce să îndrepteze atenţia cercurilor conducătoare în spre Egipt şi să ferească astfel Germania, atât de divizată şi de slabă, de primejdia ce o ameninţa. In sfârşit, potrivit cu punctul său de vedere, Torau-Bayle ar mai fi trebuit să ne explice, de ce psihologia rasei germane s’a manifestat, în filosofie, printr’un cuge* tător de origine slavă, cum am văzut că era Leibniz. Ca şi influenţa mediului fizic, aceea a mediului social, asupra cugetării filosofice, n’a fost până acum decât sporadic studiată — şi nu-i putem stabili formula ştiinţifică, numai după câteva încercări izolate. A ne grăbi prea mult, în această direcţie, ar însemna a ne expune să ni se opună unele cazuri contradictorii, ce n’ar 1) Op. cit., p. 24. 176 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE fi decât anevoie de explicat. Aşa bunăoară, în Anglia din prima jumătate a veacului al XVII-lea, în care începuseră luptele pentru libertate, Hobbes trăgea din filosofia sa concluzii în favoarea despotismului, pe când în Franţa din prima jumătate a veacului al XVHI-lea, în care nu începuseră încă luptele în contra despotismului, filosofii trăgeau din concepţiile lor concluzii în favoarea libertăţii. O influenţă mai limpede par a avea împrejurările culturale propriu zisei, adică starea ştiinţei şi a filosofiei, la un moment dat, asupra celor ce voiesc să ducă mai departe cugetarea filosofică. Este evidentă, mai întâi, influenţa cercetărilor ştiinţifice. Fără progresele astronomiei gi ale fizicei, la începutul timpurilor modeme, n’ar fi apărut, de sigur, problema metodelor şi Sistematizarea inducţiei, cu Galilei şi cu Francis Bacon. Fără progresele ştiinţelor matematice, din aceeaşi perioadă, n’ar fi apărat încercarea lui Des-cartes de a introduce metoda acestor ştiinţe în filosof ie. Fără progresele ştiinţelor naturale, ale geologiei şi ale astronomiei, din veacul al XVII-lea şi al XVHI-lea, n’ar fi apărut primele schiţe ale evoluţionismului, cu Buffon, Laanarck, Lyell, Kant gi Laplace. Fără progresele pe care le-au făcut, mai departe, aceste ştiinţe, în veacul al XlX-lea, gi la care s’au adăogat cele făcute de fizică §i de chimie, n’ar fi putut apărea formele mai desvoltate ale acestor doctrine, cu Darwin, Haeckel, Weismann gi atâţia alţi biologi, cu Norman Lockyer şi alţi reprezentanţi ai astrofizicei, gi, mai ales, cu Herbert Spencer, ca sistematizator al diferitelor curente, care, chiar când porneau din rândurile savanţilor specialişti, aveau o inconste-bilă valoare filosofică. Este evidentă, apoi, influenţa filosofiei, aşa cum se găseşte la un moment dat, asupra desfăşurării ulterioare a cugetării filosofice. E un fapt, pe care ni-1 arată la fiecare pas istoria filosofiei, că sistemele filosofice, sau se continuă unele pe altele, depăgindu-se, sau se neagă unele pe altele, transformându-se. Fie sub o formă, fie sub alta, orice sistem filosofic nou, când apare, se constituie 6ub influenţa unui sistem filosofic anterior. Aga bunăoară, fără Des-cartes, n’ar fi putut apărea Spinoza; fără Locke, n’ar fi putut apărea Hume; fără Hume, n’ar fi putut apărea Kant; fără Kant n’ar fi putut apărea idealismul, cu Fichte, Schelling şi Hegel; şi aşa mai departe. Este, până acum, partea cea mai clară — gi de care, FACTORII ADIŢIONALI 177 de aceea, ne servim mai des, în istoria filosofiei — din ceea ce a’ar putea numi determinismul cugetării filosofice. Nimic nu arată mai bine rolul însemnat pe care îl joacă materialul de fapte ştiinţifice şi de idei filosofice, din fiece moment, în orientarea evoluţiei intelectuale a timpului, decât împrejurarea, în aparenţă contradictorie, că poate duce şi la alte efecte decât cele pe care le-am văzut. Şi anume, materialul de care vorbim nu diferenţiază numai, ci şi identifică, dacă se poate zice, pe diferiţii cugetători, făcându-i să ajungă la rezultate identice sau cel puţin analoage. Fireşte, nu totdeauna. Dar sunt totuşi cazuri, de* tul de numeroase, de acest fel. Ziceam de pildă că Leibniz, pentru motivele pe care le-am văzut, a ajuns să creadă că esenţa materiei nu este întinderea, ci forţa. La aceeaşi convingere ajunsese însă, în acelaşi timp cu el, un cugetător englez, Francis Glisson, care a trăit între 1596 şi 1677, şi a fost profesor de medicină la Cambridge şi la Londra. In lucrarea pe care a publicat-o în 1672 sub titlul «De natura substantiae energetica», el susţinea, ca şi Leibniz, că substanţă nu poate fi, cu adevărat, decât forţa. Cum se explică a-ceastă concordanţă de idei? Unii au presupus că Leibniz a adoptat, pur şi simplu, părerile lui Glisson; dar n’au putut dovedi, istoriceşte, că ar fi avut cunoştinţă de ele. Mai firesc este să presupunem că, reflectând asupra filosofiei lui Descartes şi examinând, cu ajutorul aceloraşi date ştiinţifice, definiţia pe care o dase el materiei, ambii cercetători au ajuns să vadă în acelaşi mod neajunsurile ei şi să tragă dintr’însele aceleaşi consecinţe. Tot aşa s’ar explica poate şi faptul că Leibniz şi Newton au ajuns în acelaşi timp, independent imul de altul, la concepţia fundamentală a calculului infinitesimal. Cazurile de acest fel sunt destul de numeroase. Un învăţat francez a întocmit odată o listă destul de lungă1). De atunci încoace, fireşte, exemplele s’au înmulţit. Explicarea lor însă rămâne aceeaşi. Evoluţia ideilor ridică în chip firesc, în anumite momente, anumite probleme, pe care, examinându-le la lumina aceloraşi date, diferiţii cugetători le rezolvă în acelaşi mod. Acţiunea factorilor adiţionali, pe cari i-am trecut în revistă până acum, este la rândul ei mărginită sau turburată de interve-nirea altor doi factori pe cari, spre deosebire, am putea să-i nu- 1) M. F. Mentre, De la simultaneite des decouvertes scientifiques, în «Revue scientifique» dela 29 Oct. 1904. 12 178- APARIŢIA 51 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE mim suplimentari, dacă acest cuvânt n’ar tinde să micşoreze, oa~ recum, importanţa lor. Când lucrează în direcţia diferenţierii de care am vorbit în cea mai mare parte a acestui capitol, acţiunea factorilor adiţionali e mărginită de intervenţia legilor fundamentale ale gândirii logice, care împiedică diferenţierea să meargă prea departe ; când lucrează în direcţia unificării, de care ne-am ocupat la sfârşitul lui, acţiunea lor e turburată de intervenirea particularităţilor afective individuale, atât de numeroase, al căror complex formează ceea ce unii cercetători mai noui ai vieţii sufleteşti a oamenilor numesc «temperament» sau, cu un cuvânt mai cuprinzător, «constituţie». Trebuie dar să examinăm, în capitolul următor, amendamentele de adus şi rezervele de făcut, din aceste puncte de vedere noui. CAP. IX. UN FACTOR MODERATOR ŞI UNUL TURBURĂTOR I. Ca §i oamenii de ştiinţă, filosofii caută adevărul. Singura deosebire dintre ei este, că cei dintâi îl caută cu privire la acelea numai din fenomenele naturii care îi interesează, pe când cei din urmă îl caută cu privire la totalitatea lor, singura care îi preocupă. Adevărul are însă legile lui, pe care logica s’a străduit să le formuleze încă din antichitate şi a căutat apoi, de atunci încoacei, să le precizeze şi să le întindă cât mai mult. Intervenirea acestor legi mărgineşte, în chip vădit, acţiunea de diferenţiere a factorilor adiţionali de care am vorbit în capitolul precedent şi care ar merge poate, altfel, mult mai departe. Mărgineşte, bunăoară, acţiunea factorului geofizic sau a factorului etnic, cari tind, şi unul şi altul, să «particularizeze» explicările lumii, după ţări şi după naţiuni. Frigul din regiunile situate sub cercul polar şi căldura din cele situate sub ecuator influenţează de sigur în mod diferit simţirea şi gândirea oamenilor, şi tind să coloreze în mod diferit concepţiile lor despre lume. Dar nici frigul, nici căldura nu modifică, de sigur, nici principiul identităţii, nici principiul contradicţiei, care stau la baza întregei activităţi logice a minţii omeneşti. Această activitate dar, oricât ar căuta s’oi diferenţieze mediile fizice deosebite în care pot trăi şi lucra oamenii, e silită să se desfăşoare după aceleaşi normei şi, în faţa unor constatări analoage, cti privire la fenomenele naturii sau ale lumei în general, nu poate să nu ajungă la concluzii analoage. Tendinţa mediilor diferite de a «particulariza» cugetarea omenească e astfel mărginită de intervenîre/a moderatoare a legilor logice. Tot aşa, potrivit cu «specificitatea» ei psiho-fiziologică, fiecare naţiune tinde să aibă o- viziune diferită a lumii, care influenţează, fireşte, şi concepţiile filosofilor ce ies din sânul ei. Pe. această cale, dacă influenţa faotoridui etnic au fi lipsită de orice corectiv, 180 APARIŢIA 91 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE g’ar ajunge poate la o diferenţiere atât de înaintată, încât explicările lumii, pe oare le formulează diferiţi^ filosofi, n’ar mai fi admise ca adevărate sau n’ar mai fi nici măcar înţelese decât die naţiunile respective. Adevărul însă j— dacă se poate zice — nu este adevărat decât numai dacă esţe valabil pentru toată lumea. Aceasta a fost marea descoperire cu care Socrait s’a opus, acuim două mii şi atâţia de ani, sofiştilor, — aşezând cea dintâi piatră la temelia ştiinţei, în înţelesul teoretic pe care acest cuvânt avea să-l ia după el. Şi toate sforţările bătrânului filosof grec s’au îndreptat către scopul unic de a stabili condiţiile, în care ideile unui om, — valabile pentru el fiindcă erau ale lui, cum susţineau sofiştii, — puteau deveni valabile §i pentru ceilalţi, pentru toţi ceilalţi fără deosebire. Căci numai aga se putea întemeia o ştiinţă generală, capabilă să se ridice deasupra haosului părerilor individuale. Şi evoluţia ulterioară a cugetării o-meneşti s’a desfăşurat, de fapt, în direcţia pe care i-o indica, profetic, Socrat. Aşa cum a ajuns să fie şi cum o vedem astăzi, ştiinţa este aceeaşi pentru toate popoarele; adevărurile ei, întru cât sunt definitiv stabilite, sunt valabile pentru toate deopotrivă. Fiind astfel universală, ştiinţa este supra-naţională, — ca să nu zicem internaţională. ..... ^ Filosofia nu se dfeosebeşte, din acest punct de vedere, de ştiinţă. Socrat, în orice caz, nu făcea nicio deosebire de acest fel. El căuta oe^ia ce se putea şti ou siguranţă asupra lumii, indiferent fiin-du-i numele ce se putea da corpului sau corpurilor de cunoştinţe oe urmau să se» comstitue pe calea indicată de el. Şi toţi filosofii greci, afară de sceptici, au avut aceeaşi concepţie; filosofia, după ei, trebuia să dea omenirii o explicare a lumii care să fie adevărată pentru toţi reprezentanţii ei, gineau numai să-i combată, ci îi §d batjocoreau, sistematic, oriunde aveau ocazia. Privind, compătimitor, de pe pod, la graba cu care filosoful cinic, împins de foame, îşi spăla varza, filosoful, cirenaic i-a strigat de sus: «Vezi, trufaşule zdrenţăros, dacă ai fi ştiut să te porţi cu oamenii, n’ai fi ajuns să mănânci legume crude, culese de prin gunoaie gi spălate în apa asta murdară!» Ridicând capul, cel de jos i-a răspuns, ironic: «Iar tu, slugărniciile înţolit, dacă ai fi ştiut să-ţii păstrezi libertatea, n’ai fi ajuns să lingi talerele de pe la mesele bogătaşilor, care te îndoapă, ca să râdă de tine!» De unde se vede, că iubirea adevărului gi nevoia ideală de a trăi potrivit cu învăţămintele lui pot fi, la filosofi, mai puternice decât pornirile organice elementare, care împing pe oameni să-gi asigure în viaţă hrana, adăpostul, îmbrăcămintea, — gi toate como- CONCLUZII TEORETICE ŞI POSIBILITĂŢI PRACTICE 203 dităţile pe care le comportă ele. Iar ca să nu lungim prea mult seria acestor exemple, ne vom mărgini să amintim numai un caz dela celălalt capăt al ei, — cazul lui Giordano Bruno care, ţinând la adevăr mai mult decât la viaţă, a refuzat să-gi abjure ideile dina-,intea tribunalului inchiziţiei gi s’a lăsat să fie ars pe rug. Cât pentru eroismul mizeriei, sau cel puţin al sărăciei, putem cita, în timpurile modeme, cazul lui Spinoza, al lui Feuerbach, al lui Spencer, — pe care le-am menţionat, de altfel, în altă ordine de idei, într’un capitol anterior. Cel mai caracteristic e poate cel din urmă. Degi îgi dovedise marea capacitate practică gi ar fi putut a-junge, ca inginer, să trăiască larg, bucurându-se de toate comodită-ţile gi satisfacţiile materiale ale vieţii, Spencer a preferat să trăiască modest gi strâmtorat, luptând chiar adesea cu creditorii, numai pentru ca să sc poată consacra în întregime studiilor sale filosofice» Dar unor asemenea cazuri, fiind excepţionale, li se poate contesta valoarea probantă, — pentru restul oamenilor. Dacă nevoia de a cunoagte este, cum am zis, o nevoie organică, ea trebue să existe, — sub forme, se înţelege mai puţin accentuate decât la filosofi, — la toţi deopotrivă. Experienţa ne arată că este într’adevăr aga, — punându«ne la dispoziţie o sumă de observări a căror valoare probantă e mai mică, de sigur, dar mai puţin discutabilă. Fenomenul psihologic, atât ue răspândit, al curiozităţii, ne poate da o asemenea dovadă. E vorba, fireşte, de curiozitatea care nu urmăreşte niciun scop practic, de curiozitatea pură gi simplă. Sunt oameni, cari doresc să ştie un lucru numai ca să-l ştie, nu ca să tragă vreun folos dintr’însul. Sunt bunăoară, ca să luăm cazul cel mai simplu, foarte numeroşi cititorii cari urmăresc, regulat, faptele diverse din 'gazete* fără niciun scop determinat, numai ca să ştie ce se mai petrece pe lume. Notaţi că n’am luat ca exemplu ştirile politice, care pot atinge interesele practice ale cetăţenilor. Am luat ca exemplu faptele diverse, — accidentele, crimele, sinuciderile, etc. —, care sunt lipsite cu totul de asemenea contingenţe practice. Ele pot avea, e drept* contingenţe teoretice. Statisticianii, bunăoară, numără accidentele de circulaţie, juriştii numără crimele, filosofii numără sinuciderile, pentru ca să tragă dintr’însele anumite concluzii. Noi vorbim însăy acum de mare masă a cititorilor de ziare, cari n’au nicidecum asemenea preocupări teoretice, — dar urmăresc regulat faptele diverse, justificându-gi singuri mania lor nevinovată prin dorinţa do a şti «ce mai e pe lume». Se mai poate explica, fireşte această manie, prin nevoia de distracţie. Nu trebue să uităm însă că distracţia 204 APARIŢIA SI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFIC JE n’ar fi posibilă, dacă citirea faptelor diverse n’ar face plăcere oamenilor de care e vorba. Şi este evident că nu le face plăcere decât numai întru cât satisface curiozitatea lor, nativă şi naivă. Am zis că această curiozitate e nativă şi naivă. Ea începe, în adevăr, de timpuriu, §i se manifestează în forme rudimentare. Copiii mici, precum se ştie, plictisesc pe părinţii lor cu nenumărate întrebări. Ei voiesc să ştie ce sunt lucrurile, toate lucrurile, pe care le văd. In ce scop o voiesc însă? Nu, de sigur, în vreun scop practic oarecare. Copiii mici n’au încă o viaţă practică; nevoile lor organice sunt satisfăcute de părinţii lor. Curiozitatea lor e deci dezinteresată. Ea este manifestarea nevoii înnăscute a copiilor, a nevoii lor organice, de a cunoaşte lucrurile pentru a le cunoaşte. Existenţa acestei nevoi nu este nicidecum incompatibilă cu originea biologică a inteligenţei. Am văzut că, la început, inteligenţa a apărut ca un instrument menit să uşureze satisfacerea nevoilor fundamentale ale vieţii. Ca atare, activitatea ei era interesată; cu ajutorul ei, oamenii căutau să cunoască lucrurile pentru a se servi mai bine de ele. încetul cu încetul însă, ea a ajuns să aibă o activitate dezinteresată; oameni au căutat, adică, dela o vreme, să cunoască lucrurile numai pentru a le cunoaşte. Inteligenţa a urmat, întru aceasta, calea celorlalte funcţiuni organice care, alături de activitatea lor interesată, biologiceşte vorbind, mai au şi una dezinteresată, — care este jocul. E un fapt că, mai mult sau mai puţin, toate animalele şi toţi oamenii se joacă; şi toţi psihologii sunt de acord, că jocul lor e o exercitare dezinteresată, ce nu urmăreşte adică un scop practic determinat, a funcţiunilor lor vitale. La un moment dat al evoluţieli lor aşa dar, — sau poate chiar dela începutul diferenţierii lor de speciile animale ce i-au precedat, — oamenii au căutat, oarecum jucându-se, să cunoască lucrurile şi pentru a le cunoaşte, nu numai pentru a se servi de ele. Această funcţionare dezinteresată a inteligenţei s’a desvoltat apoi încetul cu încetul, până când a dat naştere unei deprinderi atât de puternice, încât a devenit ceea ce numim astăzi nevoia organică de a cunoaşte, — de a cunoaşte pur şi simplu, fără niciun scop practic. Desvoltarea treptată a acestei nevoi a mers de sigur paralel cu evoluţia generală a speciei omeneşti. Ceea ce deosebeşte, dela prima vedere, pe oameni de animale, este faptul că, la ei, acţiunile ce ţintesc direct la satisfacerea trebuinţelor elementare ale vieţii sunt, sau par a fi, mult mai reduse. Animalele, bunăoară, aleargă toată ziua să-şi caute hrana şi, dacă au ce, mănâncă toată ziua, — sau, în orice CONCLUZII TEORETICE 31 POSIBILITĂŢI PRACTICE; 205 caz, la orice oră din zi sau din noapte. Oamenii dimpotrivă, — oamenii civilizaţi cel puţin, — se ocupă toată ziua cu alte lucruri, — cu nenumărate alte lucruri, — §i nu consacră mâncării decât scurtul timp cât stau la masa. Potrivit cu această schimbare fundamentală în felul lor de viaţă, au apărut, la oameni, §i schimbări corespunzătoare în structura lor anatomică. Aparatul masticator, de pildă, atât de desvoltat §i atât de puternic la animale, este, la oameni, mult mai redus §i mai slab. De aci §i deosebirile în conformaţia capului. La maimuţe, bunăoară, —t ca să vorbim numai de speciile ce par a fi precedat, imediat, în evoluţia generală a regnului animal, apariţia speciei omeneşti, — fălcile, încă mari, ies înainte, pe când fruntea, încă mică, se înclină înapoi. La oameni, dimpotrivă, fălcile se retrag treptat, fiindcă se micşorează, iar fruntea devine mai mare, mai puţin înclinată înapoi, mai proeminentă, potrivit cu dezvoltarea crescândă a creierului. Putem zice dar că, la oameni, evoluţia psiho-fiziologică s’a caracterizat printr’o reducere treptată a funcţiunilor inferioare şi printr’o dezvoltare treptată a funcţiunilor superioare ale vieţii. Printre aceste funcţiuni superioare trebue să punem, în primul rând, pe aceea a cunoaşterii dezinteresate, care cu vremea a devenit, cum am zis adineauri, o nevoie organică. Ca atare, această nevoie trebue să existe, evident, la toţi oamenii. Ea n’are însă la totji aceeaşi intensitate. La începutul vieţii, în primii ani ai copilăriei, ea pare a fi, sub forma elementară a curiozităţii pure şi simple, mai mult sau mai puţin egală, la toţi. Toţi copiii manifestează o curiozitate vtie, uneori chiar incomodă pentru cei mai de aproape ai lor; toţi doresc să ştie ce sunt lucrurile ce îi înconjoară, — toate fără deosebire. Cu vremea însă, diferenţierea se produce. Ajungând adulţi, cei mai mulţi oameni îşi mărginesc nevoia de a cunoaşte la lucrurile ce îi interesează din punct de vedere practic. Nu că nu s’ar simţi îndemnaţi, câteodată cel puţin, să meargă mai departe; dar n’au mijloacele necesare ca s’o facă prin ei înşişi. La oamenii de acest fel, nevoia generală de-a înţelege lumea e satisfăcută de religiile la care aderă şi care le spun când, cum şi de ce a creat Dumnezeu universul. Iar explicarea fenomenelor lui o găsesc ei, în general, în voinţa Celui ce l-a creeat. Sau, dacă îşi aleg o carieră ce cuprinde o parte teoretică, nevoia de a cunoaşte a oamenilor de acest fel se mărgineşte la problemele respective. Chiar şi la oamenfii de ştiinţă propriu zişi, cari fac teorie pură, această nevoie se mărgineşte, în majoritatea cazurilor, la specialitatea lor. Sunt puţini savanţi cari se interesează, astăzi, de toate; altădată erau 206 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE mai numeroşi; pe măsură însă ce problemele s’au înmulţit şi s’au complicat, necesitatea specializării a devenit din ce în ce mai tiranică. Dar, în sfârşit, exiistă şi asemenea savanţi; iar alături de ei, sau deasupra lor, se aşează filosofii cari, mai puţin modeşti şi mai indrăsneţi decât toţi, voiesc să ştie tot ce se poate şti, în timpul lor, voiesc adică să cunoască lumea în totalitatea ei. Acesta este unul din puţinele fapte bine stabilite, de care vorbiam la începutul acestui capitol. Şi este bine stabilit, fiindcă ni-1 dovedesc atâtea şi atâtea sisteme filosofice, care nu urmăresc altceva decât să ne explice lumea, în totalitatea şi unitatea ei. Trebue dar să admitem că, la oamenii de acest fel, nevoia organică de a cunoaşte ajunge la o desvoltare excepţională. Ea devine, în acelaşi timp, şi foarte întinsă şi foarte puternică. Foarte întinsă, întru cât vrea să cuprindă în sfera ei tot, şi foarte puternică, întru cât sforţările şi sacrificiile considerabile, ce devin indispensabile pentru satisfacerea ei, ne silesc să credem că ea lucrează, în viaţa sufletească a celor ce o posedă — sau cari sunt posedaţi de ea — cu o intensitate extraordinară. Când ia asemenea proporţii, la unii oameni, pe cari îi putem considera, din această cauză, ca excepţionali, nevoia de a cunoaşte, prin chiar predomnirea ei în mecanismul sufletesc, trebue să arunce pe planul al doilea sau al treilea interesele obicinuite ale vieţii. Aşa trebuie să ia naştere acea indiferenţă pentru viaţa practică, ce surprinde adesea la oamenii de acest fel şi produce chiar uneori, când ia nuanţe mai accentuate, — de nerăbdare, de ostilitate, de dispreţ sau de desgust, — o adevărată uimire. De unde se vede că, pentru explicarea unei asemenea atitudini puţin comune, nu e neapărat necesar să presupunem, la savanţii şi la filosofii ce trăiesc departe de lumea concretă, preocupaţi numai de teoriile lor abstracte, acea «insuficienţă practică» de care ne vorbia Herzberg. Se poate, fireşte, ca o asemenea insuficienţă să existe, în adevăr, în unele cazuri. Dar atunci ea s’ar putea explica mai natural prin ceea ce Dar-•win numia legea compensării organice, decât prin mecanismul complicat al inhibiţiilor, grefat pe o sensibilitate excesivă. Legea compensării organice însemnează că, atunci când unele organe se des-voltă prea mult, altele scad, în mod corelativ. O desvoltare excepţională a sistemului muscular, la atleţi bunăoară, atrage după sine o insuficienţă în desvoltarea sistemului nervos. Atleţii sunt de regulă puţin inteligenţi, iar oamenii de geniu sunt departe de a fi atleţi. Se poate prin urmare foarte bine, ca ipertrofia interesului teore- CONCLUZII TEORETICE 91 POSIBILITĂŢI PRACTICE 207 tic să atragi după «inc, la unii oameniy o atrofie a interesului practic. Iar îndepărtarea filosofilor de acţiune se poate explica, de ase» menea, nu printro sensibilitate excesivă, care ar da inhibiţiilor o putere neobicinuită, cum susţine Herzberg, ci prin desvoltarea excepţională a nevoii de a cunoaşte, care ar da activităţii intelectuale o intensitate neobicinuită. Discernământul critic, care am zis că constituie elementul de căpetenie al acestei activităţi, din punct de vedere ştiinţific şi filosofic, devenind, atunci, deosebit de activ, descoperă la fiecare pas, în faţa acţiunilor posibile într’o situaţie dată, prea multe motive pro şi contra. De unde îndoiala, care întârzie acţiunea — şi uneori o face imposibilă. Plentru ca acţiunea să fie promptă, trebue ca inteligenţa să nu ţie prea mult în loc pe cel ce vrea s’o îndeplinească. Prea multă gândire duce la îndoială, la ezitare, la întârziere — şi chiar la inacţiune. Acesta e sensul unui cuvânt, în aparenţă ciudat, al lui Anatole France. Intr’unul din romanele sale, «Le lys rouge*, e vorba undeva, în treacăt, de un tânăr lucrător, bun, blând şi cumsecade în purtările sale, dar mărginit şi prin urmare credul. Citind o broşură anarhistă, el s’a convins nu-maiidecât că organizarea socială este cauza tuturor relelor de care suferă oamenii, şi că, spre a-i face fericiţi, ar fi de ajuns a distruge această organizare prin cei ce o reprezintă. Trecând dar, fără prea multă gândire, dela credinţă la acţiune, tânărul lucrător a ieşit în stradă şi a comis un atentat. Iar Anatole France îl caracterizează, zicând : «il n’etait pas assez intelligent pour douter; il etait croyant». întrebarea ce se ridică acum, în chip firesc, în faţa constatării, pe care am făcut-o, este: cum ajunge nevoia organică a cunoaşterii să aibă, la unii eavanţi şi la filosofi, o asemenea intensitate? O are dela începutul vieţii lor sau o câştigă numai cu vremea? Şi, în ambele cazuri, care este explicarea? Dacă există un talent ştiinţific şi un talent filosofic, cum există un talent artistic, trebue să presupunem că elementul de căpetenie, care trebue să constituie aceste două forme ale talentului, trebue să fie o intensitate excepţională a nevoii organice de a cunoaşte. Alături de elementele diferenţiale, care deosebesc varietăţile talentului ştiinţific, după diferitele ştiinţe, şi varietăţile talentului filosofic, după diferitele direcţii în care se îndreptează, putem zice că elementul lor comun, — şi prin urmare fundamental, — este această intensitate excepţională a nevoii organice de a cunoaşte. Am zis însă, într’un capitol anterior, că talentul, în general, ar putea să fie o variaţie bruscă individuală, adică o mutaţie, ca cele 208 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE pe care le-a studiat de Vries, creând o variantă a transformismului. El ar fi, ca atare, înnăscut, dar nu ereditar. Acelaşi ar fi, atunci, şi cazul elementelor lui componente),___în primul rând al intensităţii excepţionale a nevoii organice de ia cunoaşte. Intru cât însă această intensitate excepţională nu este totdeauna, — am putea zice chiar că nu este mai niciodată, — vizibilă dela început, trebue să admitem că ea este înnăscută numai ca posibilitate sau ca virtualitate organică şi rămâne latentă până când împrejurările îi permit să se manifesteze, mai întâi, şi apoi să se* desvoltey treptat, în forme evidente pentru toată lumea. Aceste împrejurări poţ să fie, se înţelege, foarte diferite. Ca să nu facem însă ipoteze complicate, — cum am văzut, bunăoară, că este aceea a lui Herzberg, —t să luăm cazul cel mai simplu cu putinţă^ Şi, ca să-l descoperim, să consultăm, mai întâi, propria noastră experienţă. Ge împinge pe cei mai muM din tinerii ce se înscriu la cursurile de filosof ie, să 6tudieze această materie? Ii împinge oare mecanismul complicat al inhibiţiilor şi al sublimării, de care vorbeşte Herzberg? Au rămas oare pornirile lor organice nesatisfăcute, fiindcă nu şi-au putut găsi descărcarea naturală în acţiune, şi au simţit ei nevoia) să le caute un derivativ în «surogatul» cugetării fi-losifice, cum susţine psihologul german? — Poate că unii din-tr’îngii se găsesc în acetet caz, — deşi mă( îndoiesc. Cred, mai de grabă, că cei mai mulţi s’au simţit îndemnaţi să studieze filosofia de curiozitatea naturală de a vedea ce ascunde acest nume, atât de pompos, sau poate de plăcerea pe care au simţit-o, întâmplător, când au dlit vreo carte sau au ascultat vreun curs asupra acestei materii. Aş putea cita, în această privinţă, un caz concret, care este destul do limpede. Am avut anii trecuţi, printre studenţii facultăţii de litere, din Bucureşti, un ascultător deosebit de interesant. Era un tânăr, care îşi făcuse drumul în altă direcţie, care înaintase şi se distinsese chiar în cariera sa, aga încât n’avea niciun motiv practic să mai caute altceva şi să vină: să se aşeze din nou pe băncile gcoalei. Mai mult încă, tânărul în chestie se gândia cu atât mai puţin la filosofi,e, cu cât, precufrn a mărturisit-o singur, avea o părere puţin măgulitoare despre această (materie, pe care o considera mai mult ca un pretext de desvoltări oratorice, impresionante poate, dî,ri punct de vedere afectiv, dar fără nicio consistenţă ştiinţifică, întâmplarea a făcut însă ca un prieten să-i vorbească de unele cursuri dela facultatea noastră, §i, spre a se informa pur şi simplu. CONCLUZII TEORETICE ŞI POSIBILITĂŢI PRACTICE 209 a aviit curiozitatea să le citească. Iar rezultatul, cu^ totul neaşteptat, a fost ca, cu prilejul, acestei lecturi, s’a trezit îhtr’însul dorinţa de a studia mai de aproape problemele filosofice. Deşi obligaţiile profesionala nu-i lăsau prea mult timp liber, şi cu toate că nU) mai ti)vaa vărs tal obicinuită la care se fac studiile universitare, a venit şi s’a înscris la facultatea noastră, ca student regulat. Şi, pentruca am avut putinţa să-l cunosc mai de aproape, l-am întrebat dacă nu s’a simţit cumva» împins către filosofic de vreunii din cauzele pe care Herzberg le consideră ca fiind factorii de căpetenie ai sublimării. Răspunsul său, în această privinţă, a fost negativ. L-au interesat, pur simplu, problemele filosofice, şi a simţit dorinţa de a le> studiai. Printre împrejurările, aşa d ar, care ftaa ca nevoia organică de a cunoaşte să se trezească la un moment dat, — manifestându-se cu o intensitate neobicinuită şi creând dorinţa de a ajunge la acea înţelegere totală a lumii, pe care o numim filosofică, — oda dintâi şi cea mai simplă este întâmplarea. Ca atare, întâmplarea, ■— sau, cum* se mai zice, hazardul, — a jucaţ un rol însemnat în viaţia multora dintre filosofi. Spaţiul nu mi-ar permite, din nefeiiicire, să trec în revistă toa/te cazurile, pe care Je-aşi putea găsi în istoria fi-losofiei* Mă\ voiu mărgini să citez unul singur, ce-mi pare că este mai caracteristic decât toate. E cazul lui Fichte. El fusese, în copilărie, păzitor de gâşte al satului său natal, — şi ar fi putut să rămână ceea ce, începuse să fie, daca nu e’ar fi întâmplat ca, în; acel sat, să fie ipastor un om de talent. Sub impresia; predicelor* lui, s’a manifestat la Fichte un talent ndobioinuit de imitaţie şi o memorie supranormală. El putea, anume, să reţină şi să reproducă predicele ce-1 impresionau mai mult, cu mimica §i intonaţiile pastorului, — ceea ce interesa pe» unii din ţărani şi îi distra, fireşte, pe toţi. Aceste manifestări sufleteşti ar fi putut să nu ducă, nici ele, la nimic, dacă nu s’ar fi întâmplat ca un proprietar bogat din împrejurimi să vină, într’o Duminică, prea târziu la predică,, şi să fie îndemaf de ţărani să aBiculte reproducerea lui Ficbte. Surprins de înzestrarea sufletească neobicinută a păzitorului de gâşte, proprietarul s’a însărcinat să-i facă educaţia şi l-a trimis la studii, ca să poată ajunge şi el pastor. Când însă, terminând liceul, începuse de-abia să studieze teologia) la universitate, moştenitorii protectorului său, care murise, au refuzat să-l mai susţină. Fichte a trebuit dar să trăiască dând lecţii particulare. Fiindcă însă, din această cauză, nu-şi putea trece examenul de absolvire, când a ajuns la 26 ani, a cerut un ajn- 14 210 APARIŢIA si ORIENTAREA CUGETĂRII nLOSOFICE tor bănesc consistoriului bisericesc din, Saxonia. Dacă' acest* ajutor i-ar fi fost acordat, Fichte gi-ar fi trecut examenul gi ar fi intrat în rândurile clerului* ajungând' padtor în vreun sat oarecare. S’a întâmplat însă, ceea ce nu se întâmplă de obiceiu în asemenea cazuri, — ca ajutorul să-i fie refuzat. Fiind astfel silit să dea, mai departe, lecţii particulare, a nouă întâmplare a intervenit. Un student, care nu înţelegea filozofia luii Kant, l-a angajat să i-o explice. Fichte nu citise pe Kant. Dar fiindcă trebuia» să trăiască, a) primit angajamentul gi, conştiincios cum era, s’a apucat să studieze «Cri ti cile» filosofului dela Konigsberg. Iar rezultatul, cu totul neaşteptat, a fost că a ieşit el însuşi transformat cu 'totul, sufleteşte, din acest studiu, la care nu 6e gândise nicidecum. Şi, părăsind definitiv teologia, s’a apucat de filosof ie, — la care îl împinsese, cum se vede, numai întâmplarea. Oricât de intensă ar ajunge însă, fie din cauza întâmplării, fio sub influenţa altor factori, nevoia organică de a cunoaşte, şi oricât de hotărît s’ar orienta cel stăpânit de ea către filosof ie, — atâta numai nu ajunge, pentru ca im filosof să ia naştere. In adevăr, oricât de intensă ar fi ea, nevoia de *a cunoaşte nu poate fi satisfăcută fără intervemirea ai o sumă deţ puteri sufleteşti, deosebite de ea. Cel ce e stăpânit de aceasta nevoie, — gi aspiră, piin urmare, să ajungă la înţelegerea totală sau filosofică a lumii, —< are trebuinţă, mai întâi, da o putere de muncă extraordinară, pentru ca să poată aduna imensul material de cunoştinţe particulare, indispensabile pentru un filosof, care nu e iun savant specialist, cantonat într’o problemă mărginită şi izolată. El are trebuinţă apoi de o tenacitate puţin comună, pentru ca să nu se descurajeze prea repede, în faţa dificultăţilor enorme ale acestei munci gi să n’o abandoneze înainte de timp. El are trebuinţă, mai departe, de o mare doză de obiectivitate, în preţuirea materialului, atât de întins gi de variat, pe care îl adună, precum gi de o mare doză de pătrundere critică, în desprinderea concluziilor la care duc datele lui de căpetenie. El mai are trebuinţă, in sfârşit, de un mod propriu de a gândi aceste concluzii, pentru ca să le dea o formă personală sau originală. , Toate aceste calităţi sufleteşti ale unui om ce s’a îndreptat către filosofic, se pot constata fără prea multă greutate, când s’au manifestat, când avem adică dinainte-ne rezultatele lor, cristalizate în opere filosofice. Putem chiar, atunci, să le explicăm apariţia, cu ajutorul factorilor, pe cari i-am trecut în revistă în capitolele anterioare. întrebarea e însă, dacă piutem şi prevedea apariţia lor, ma- CONCLUZII TEORETICE $1 POSIBILITĂŢI PRACTICE 211 inte de a se manifesta, — la tinerii bunăoară* care au început de abia să studieze filosofi'a, — cum erau tocmai cei ce mi-au cerut ajutorul, ba să-gi> poată întrevedea perspectivele de viitor. Că -asemenea tineri au primul element, care le este indispensabil, adică nevoia organică de a cunoaşte, ajunsă la un grad de des-voltare ce o împinge să îmbrăţişeze totalitatea lumii, — nu mai încape îndoială.^ Dacă n’ar fi aşa, tinerii de caret vorbim nu s’ar fi apucat să studieze filosofia. Au însă ei şi celelalte puteri sufleteşti, care am zis că le mai sunt necesare ? N’ar fi prea anevoie să răspundem la această întrfebaTe, dacă am cunoaşte structurile psihofiziologice care stau la baza puterilor în chestie, şi dacă am avea putinţa să stabilim, prin anumite caractere exterioare, existenta lor în adâncimile biologice* ale fiecărui individ.. Am întrebuinţai cu intenţie acest cuvânt vag, dar tocmai de' aceea expresiv, de «adâncimi1 biologice». Am voit să îndreptez atenţia cititorilor bătre faptul că, după unele teorii mai noui, puterile sufleteşti ale; omului, — intensitatea, în orice caz, cu care lucrează ele şi aspectele diferite pe care le pot lua, — nu atârnă numai de structura sistemului nervos, ci şi de activitatea câtorva mici organe, situate în ‘alte părţi ale corpului, care sunt glandele endocrine. Precum însă nu cunoaştem încă decât prea puţin structura, atât de complicată, a sistemului nervos, tot aşa endocrinologia, care este de abia la început, nu ne poate ajuta decât prea puţin. Şi fiindcă, poate tocmai din cauza noutăţii ei ca specialitate ştiinţifică, endocrinologia este încă puţin cunoscută* e bine, cred, să dau câteva indicaţii, Toarte sumare, asupra perspectivelor neaşteptate, pe care le deschide ea problemei noastre. Aceste perspective însă, neputând fi înţelese decât la lumina' faptelor, trebuie să citez, mai întâi, câteva fapte caracteristica. S’a constatat bunăoară, — cuim am relevat-o în treacăt într’un capitol anterior, — că turburarea funcţiunilor glandei tiroide, în cazurile de myxoedem, duce la turburări psihice, care sunt cu atât mai adânci, cu cât încep mai de timpuriu. Asemenea turburări pot să înceapă chiar din perioada foetală, în care caz desvoltarea inte* lectuală a copiilor devine foarte înceată, rămânând uneori cu desăvârşire nulă. In cazurile «extreme, copiii rămân idioţi şi duc o viaţă mai mult vegetativă. In cazurile mai puţin grave, copiii se desvoltă, sufleteşte, încet şi puţin; învaţă greu să vorbească, vocabularul lor rămâne redus şi rudimentar, iar la şcoală nu pot prinde mai nimic. Interesante sunt în deosebi cazurile când afecţiunea de care vorbim, 212 APARIŢIA 91 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE — myxoedemul, — apare mai târziu, atunci când inteligenţa a apucat sa se desvolte şi tinerii au putut să adune un număr oarecare de cunoştinţe. Turburarea eecreţiunilor glandei tiroidie sau deficienţa lor se manifestează, în acest caz, prin slăbirea atenţiei şi a memoriei, prin lipsa de curiozitate şi de imaginaţie, prin insuficienţa judecăţii şi a raţionamentului. De unde rezultă că, dacă curiozitatea e forma nativă şi naivă, cum am zis adineauri, a nevoii organice de a cunoaşte, care stă la baza interesului pentru filosofic, atunci acest interes atârnă, într’o măsură ce pare evidentă, dar pe care n’o putem încă determina, de o bună funcţionare, poate de o funcţionare mai activă, a glandei tiroide. Am citat mai sus, în altă ordine de idei, cazul unei fete tinere, de 15 ani, atinse de myxoedem, care se afla în tratamentul unei clinici din Paris, şi a cărei stare, din punct de vedere sufletesc, a fost studiată îndeosebi de psihologul francez Dumas. Fata a fost supusă unui tratament, care consta în suplinirea deficienţei glandei bolnave, prin injlecţii cu extract tiroidian. Des-voltarea ei, nu numai psihică, ci şi fizică, ce fusese oprită de afecţiunea de care era atinsă, a reînceput destul de repede. Fata «a devenit puberă, cochetă, inteligentă şi curioasă» (Dumas, Psychologie, voi. II, p. 1081). Ea a devenit curioasă însă, nu în înţelesul de ciudată, ci în înţelesul că a început să se intereseze de o sumă de lucruri, ce o lăsau mai înainte nepăsătoare. Şi e caracteristic faptul, că era de ajuns «să se întrerupă tratamentul opt zile, pentru ca ea să redevină indiferentă şi apatică». «Cercul ideilor ei, adaogă psihologul francez, se îngusta atunci considerabil» (op. cit., II? p. 1081). i S’a constatat de asemenea, că turburările secreţiunilor interne ale capsulelor supra-renale sau ad-renale, în boala lui Adison bunăoară, produc slăbiciune musculară, oboseală permanentă, apatie, lipsă de energie, — fizică şi morală. Dacă, pe lângă curiozitate sau interes pentru problemele generale ale lumii, un filosof mai are nevoie, cum am zis adineauri, de curaj, pentru ca să îndrăznească să atace probleme atât de vaste, de tenacitate, pentru ca să nu se descurajeze prea curând în faţa imenselor lor dificultăţi, şi de o mare putere de muncă, pentru ca să adune enorma sumă de cunoştinţe necesare pentru deslegarea lor, — atunci capsulele suprarenale trebuie să joace şi ele un rol, în formarea sistemelor filosofice. Acest rol însă, deşi pare evident, nu-1 putem încă determina. Studii speciale, în această privinţă, nu s’au făcut încă. Pentru moment, punctul de vedere ce predomină, în cercetările care se fac, este cel patologic. Intr’o măsură mai mică, — mult mai mică, — CONCLUZII TEORETICE ŞI POSIBILITĂŢI PRACTICE 213 s’au făcut gi încercări de a se utiliza activitatea glandelor de care vorbim în clasificarea temperamentelor $i caracterelor. In această direcţie, ffe pot găsi unele indicaţii în opera lui Pende, italianul, ale cărui păreri s’au discutat mult, acum în urmă, ___ operă inti- tulată «Endocrinologia». Deosebit de interesante sunt legăturile strânse, ce există în lăuntrul «sistemului endocrin», pe care îl formează glandele cu secreţiune internă. Capsulele supra-renale, bunăoară, au o influenţă considerabilă asupra glandelor sexuale, care, pe lângă funcţiunea lor cunoscută, de a secreta celulele seminale, mascule gi femele, mai au gi o secreţiune internă, ce determină caracterele sexuale secundare gi instinctele respective. Graţie acestei influenţe, anumite tur-burări ale capsulelor supra-renale pot produce schimbări ale caracterelor sexuale secundare, — ce deosebesc sexurile în înfăţigarea lor exterioară — gi pot modifica instinctele ce regulează viaţa sexuală. Neurologul francez Claude a studiat «virilismul», ce apare uneori la fetele tinere, după epoca pubertăţii, ca urmare a unor turburări ale capsulelor supra-renale. Pe lângă complexul modificărilor fizice, ale caracterelor sexuale secundare, ce nu ne interesează alici, instinctul lor sexual însugi e modificat, luând o direcţie ce nu e a sexului lor, — ceeace constituie fenomenul inversiunii. încercările experimentale au confirmat apoi ipotezele făcute în cazurile patologice. Un cocog, bunăoară, poate fi transformat, din punctul de vedere al «comportării» instinctului sexual, în găină. El poate fi adus, prin remanierea sistemului său endocrin, să clocească, să scoată pui, să-i plimbe, să-i adăpostesacă sub aripi, etc., — ca origice cloşcă. Ba chiar, doi biologi americani, Michael Guyer, profesor de zoologie la universitatea din Wisconsin gi Oscar Riddle, dela institutul Camegie, pretind că au putut să facă, pe căi ana-loage, ca un cocog gi un porumbel mascul să ouă. Dacă însă modificările secreţiunilor interne pot schinţba instinctele, atât die adânc înfipte în organizarea psihofizidogică a individului de evoluţia speciei, cu atât mai mult pot influenţa stările sufletegti trecătoare ce, prin intensitatea lor neobicinuită, pot, în anumite momente, să suggereze filosofilor anumite vederi asupra lumii gi a vieţii, orientând cugetarea lor într’o direcţie sau alta. Aceste câteva exemple ne arată îndeajuns însemnătatea endocrinologiei pentru problema ce ne preocupă. Din nefericire, ea este încă la început, — de abia la început. Ea trebue dar să se mărginească, deocamdată, la studiul faptelor. Sistematizările mai întinse 214 APARIŢIA ŞI ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE sunt premature, fiindcă sunt condamnate să rămână, câtva timp încă, prea ipotetice. Dumas, în Psihologia sa, zice: «Câmpul pe care ni l-a deschis studiul glandelor cu secreţie internă e atât de vast şi atât de bogat, încât nu e nevoe să-l mai mărim şi să-l mai îmbogăţim cu fantezia noastră» (11, p. 1113). Un învăţat american, Berman, a încercat, totuşi, o sistematizare, în cartea sa «The glands regulating personality», care a apărut în 1922, dar n’a reuşit decât să se... compromită. El mergea în adevăr prea departe, când încerca să explice diferitele aspecte ale personalităţii prin predominarea unor sau altora din glandele endocrine. Personalitatea lui Napoleon, bunăoară, aşa cum ne-o arată istoria, s’ar explica prin predominarea secreţiunilor hypofizei. Iar personalitatea lui Darwin (Charles) s’ar explica printr’un exces de activitate al glandei tiroide şi printro insuficienţă a activităţii capsulelor suprarenale» Asemenea aplicări premature ale endocrinologiei, care este încă în faşe, au fost judecate cu oarecare asprime de savanţii mai serioşi. După Dumas, bunăoară, ele «n’au nici măcar meritul de a fi umoristice» (op. cit. II. p. 1113). Nu ne rămâne astfel decât o cale, pe care am putea ajunge la scopul urmărit. Această calc, nu cred că aş putea-o lămuri mai bine decât printr’o comparaţie. Animalele nu pot să-şi cunoască, cu niciun chip, coloarea ochilor lor proprii. Ele pot ajunge, e drept, să aibă o imagine aproximativă de forma şi coloarea corpului lor, întru cât, parţial cel puţin, îl pot percepe direct. Ele pot să-şi complecteze apoi această imagine fragmentară, cu percepţiile integrale pe care le au despre forma şi coloarea celorlalte animale de aceeaşi specie. Dar forma şi coloarea ochilor lor proprii n’o pot cunoaşte, cu niciun chip, în mod direct. Noi oamenii însă avem la dispoziţie, în acest scop, un mijloc indirect. Noi putem cunoaşte forma şi coloarea ochilor noştri proprii, întrucât le vedem imaginea reflectată într’o oglinda. Dacă iscusinţa noastră n’ar fi inventat acest instrument, ne-am găsi încă, din acest punct de vedere, în situaţia animalelor. Tot aşa este şi cu fizionomia noastră sufletească. O putem cunoaşte, cu condiţia să avem la dispoziţie o oglindă potrivită. Această oglindă, — singura de care ne putem servi din acest punct de vedere, — este experienţa. Omul nu se poate cunoaşte pe sine însuşi decât pe măsură ce virtualităţile, ce-i alcătuiesc structura sufletească, se realizează, în diferitele împrejurări ale vieţii, pe care le înre- CONCLUZII TEORETICE ŞI POSIBILITĂŢI PRACTICE 215 gistrează experienţa. De aceasta ne poate încredinţa, foarte uşor, faptul, că nici pe 6emenii noştri nu-i putem cunoaşte altfel. Dacă cineva s’ar lăuda dinaintea noastră că are un curaj extraordinar, l-am putea oare crede pe cuvânt? Evident că nu. Ce-am putea insa face, ca să ştim în adevăr dacă omul în chestie are sau nu un curaj extraordinar? Nu putem face decât un singur lucru: să aşteptăm ca împrejurările să-l pună în situaţia de a-şi arăta curajul, _____ pe câmpul de războiu, în timpul unui incendiu, în timpul unei inundaţii, în timpul atacului neaşteptat al unei bande de tâlhari, ctc. Altfel, ne e peste putinţă să afirmăm ceva cu privire la curajul lui. N’avem dar decât un mijloc să cunoaştem virtualitaţlle înnăscute de care dispunem: să provocăm actualizarea lor şi s’o observăm, în experienţă. Numai pe această cale putem construi, încetul cu încetul, oglinda, în care să putem contempla, în sfârşit, fizionomia noastră sufletească. Odată, în antichitate, un filosof grec, care se ducea pe jos, cum era obiceiul pe atunci, dela un oraş la altul, obosit de drum şi de căldură, se culcase la umbra unui pom şi dormea dus. Un călător grăbit însă, l-a deşteptat, ca să-l întrebe, cât mai avea de făcut până la oraşul învecinat. Filosoful s’a frecat la ochi, a căscat, şi i-a răspuns laconic: mergi! Repetându-şi întrebarea şi obţinând acelaşi răspuns, călătorul şi-a închipuit că avea de aface cu un nebun, şi a plecat mai departe. De-abia făcuse însă câţiva paşi, şi filosoful l-a chemat înapoi, spunându-i că avea să ajungă la oraşul învecinat pe la apusul soarelui. Mirat, călătorul l-a întrebat, dece nu i-a spus-o dela început. «Cum puteam să ţi-o spun, i-a răspuns filosoful, dacă nu ştiam cum mergi?» Tot aşa şi eu, la întrebările tinerilor de cari am vorbit, n’am putut răspunde decât, că îi rugam să-mi dea putinţa să urmăresc câtva timp activitatea lor filosofică. Pe măsură ce ar fi produs lucrări filosofice, aş fi putut încerca să întrevăd particularităţile structurii lor sufleteşti. Şi fiindcă tinerii în chestie puteau prefera să se dispenseze de orice concurs strein, într’o materie atât de delicată, le-am dat sfatul să întrebuinţeze şi singuri această metodă, ca să ajungă, în sfârşit, la acea preţioasă cunoaştere de sine însuşi, pe care Socrat o recomanda tuturor, ca fiind temelia ultimă şi cea mai sigură a înţelepciunii. Răspunsul meu n’avea, cum se vede, nimic sensaţional. El nici nu era menit 6ă impresioneze, ci numai să folosească. Redus la cea mai simplă expresie, acest răspuns nu cuprindea decât un sfat banal: 216 APARIŢIA Şl ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE tinerii trebuie să lucreze şi să se observe lucrând. Trebuie să lucreze însă cu toată încordarea, în toate direcţiile, şi să observe, cu toată atenţia, şi desfăşurarea activităţii lor şi rezultatele ei. Intru cât se ocupau de filosofic, tinerii în chestie studiau, fireşte, şi psihologia, ba chiar şi psibotechnica, — şi metodele necesare pentru observarea fenomenelor sufleteşti, chiar dacă nu le erau familiare, nu le erau totuşi necunoscute. In cazul când mânuirea lor le-ar fi pricinuit, la început, dificultăţi, i-am sfătuit să nu uite că niciun om nu ajunge, niciodată, să facă în viaţă tot ce îi stă în putinţă, dacă nu încearcă, măcar odată, să facă şi imposibilul. Numai pe această cale, am încheiat, pot ajunge să ştie singuri de ce sunt capabili şi ce pot prin urmare aştepta dela viitor. Sfatul acesta, atât de simplu şi atât de banal, constituie poate, pentru curiozitatea cititorilor, care s’ar putea să fie tot atât de nerăbdătoare ca a tinerilor de cari am vorbit, o mare decepţie. S’au aşteptat poate la mai mult, şi l'e-am dat atât de puţin încât, fără voie, se simt desamăgiţi. Nu e însă vina mea, dacă ne găsim în veacul al XX-lea numai, şi nu în al XXX-lea sau al XL-lea, după Cris-tos, când se va putea vorbi altfel de probleme, cu a căror obscuritate ne luptăm noi, astăzi, atât de greu. Şi, la urma urmei, nimeni nu trebue să uite că decepţiile sunt adesea mai utile, în viaţă, decât iluziile. Nu e de sigur plăcut, — dar este, din nefericire, aşa. Pe când iluziile ne expun la greşeli, decepţiile ne ajută să le evităm. Pe când iluziile, în loc de mulţumiri, ne dau, adesea, numai suferinţe, decepţiile nu ne pricinuiesc, e drept, nicio bucurie, dar ne feresc, în schimb, de multe mâhniri inutile. E caracteristic, din acest punct de vedere, faptul că leacurile cele mai preţioase ale medicinei sunt departe de a avea un gust plăcut. Tot aşa, înţelepciunea, care e călăuza cea mai sigură în viaţă şi care isvorăşte' din cunoaşterea de sine însuşi^ este rodul cel mai folositor, de sigur, dar şi, uneori, cel mai puţin dulce, al experienţei. Să-mi fie dar îngăduit să sper, că sfatul pe care l-am dat cititorilor va avea asupra lor, ca leacurile amare ale medicinei, o ac-ţiuue tonică. Fiindcă s’ar putea să fie însă şi altfel, trebuie să mai adaog câteva cuvinte. Dacă, spre a se hotărî să lucreze, tinerii ce se ocupă de filo-sofie ar aştepta să li se dea, mai întâi, asigurarea că vor reuşi, ar comite o greşeală de neiertat. Şi-ar lua, anume, singuri, putinţa de a mai ajunge la izbândă. A-şi cruţa puterile, fiindcă n’au siguranţa CONCLUZII TEORETICE SI POSIBILITĂŢI PRACTICE 217 succesului, ar fi a se condamna singuri la sterilitate, — ceea oe n’ar însemna, de sigur, a-şi gospodări inteligent viaţa sufletească, ci a face ca sluga rea din Evanghelie care a pus talantul stăpânului să doarmă sub pământ, în loc să-l facă să dea roade, la lumina soarelui. Iar în momentele de îndoială ce i-ar putea surprinde câteodată, tinerii muncitori trebuie să-şi caute consolarea în ideea, că tot ce facem noi astăzi, n’are decât o valoare trecătoare, — dacă nu chiar, cu repeziciunea din ce în ce mai mare a progresului, o valoare de-o clipă numai. Rezultatele cele mai strălucite, la care pot ajunge timpurile noastre, vor fi depăşite cu siguranţă în curând, vor fi poate chiar luate în râs de un viitor mai îndepărtat. Căci evoluţia intelectuală a omenirii este de abia la început. Ea va fi, de acum înainte, mult mai lungă şi mai bogată decât a fost până acum, şi putem prin urmare presupune că va duce, în cele din urmă, la forme de cunoaştere incomparabil superioare celor de astăzi. Dân-du-şi seamă de superioritatea concepţiilor sale, faţă de acelea ale astronomilor antichităţii, de care nu-i despărţeau, totuşi, nici două mii de ani, şi gândindu-se la zecile de mii, la sutele de mii, poate la milioanele de ani, ale viitorului cultural al omenirii, Newton zicea cu melancolie: Noi, cei de astăzi, nu ne putem compara decât cu copiii ce se joacă pe ţărmurile Oceanului, adunând cojile micilor vietăţi marine, pe care apele le aruncă singure pe uscat; după noi vor veni navigatorii îndrăsneţi cari, cu mijloace a căror putere nu suntem în stare nici măcar să ne-o închipuim, se vor avânta pe valurile lui, în spre misterul depărtărilor nepătrunse. Iar dacă, în faţa unor perspective atât de vaste, conştiinţa micimii şi slăbiciunii noastre devine prea deprimantă, putem să ne găsim întărirea sufletească în ideea rolului important, pe care îl jucăm totuşi, aşa mici şi slabi cum suntem, în evoluţia intelectuală a omenirii. Fără străduinţele noastre obscure de astăzi, n9ar fi posibile progresele strălucite de mâine. Şi dacă mai trebue ceva şi pentru mulţumirea individuală a fiecăruia, n’avem decât să ne gândim la legea biologică cunoscută, după care omul nu poate fi, nici sănătos, nici fericit, dacă nu-şi exercită în mod normal toate funcţiunile organice. Să ne căutăm dar mulţumirea în exercitarea normală a funcţiunii sufleteşti a cunoaşterii. Tinerii cari s’au apucat de filosofie se găsesc chiar, din acest punct de vedere, într’o adevărată dilemă: ori n’au o nevoie organică a cunoaşterii destul de desvoltată, şi atunci nu pot deveni filosofi, ori o au, şi atunci trebue 218 APARIŢIA 51 ORIENTAREA CUGETĂRII FILOSOFICE să găsească în exercitarea ei normală mulţumirea, de care vorbea Lessing întruna din cele mai frumoase figuri de stil din operele sale. Dacă, zicea el, Dumnezeu atotputernicul mi s’ar înfăţişa, ţinând în mâinile sale auguste sorţii vieţii mele sufleteşti, — într’una cunoaşterea adevărului, iar în alta căutarea lui, — §i mi-ar ponmci să aleg, n’aş sta la îndoială să-i răspund: adevărul, păstrează-1, Doamne, pentru tine; căci numai tu singur poţi să fii atotştiutor; ca umil rob al tău, eu mă mulţumesc cu ceea ce se potriveşte mai bine pentru micimea şi slăbiciunea mea, mă mulţumesc numai cu căutarea adevărului. II SPECIFICUL NAŢIONAL INTRODUCERE Am studiat, în prima parte a lucrării de faţă, cauzele care determină apariţia §i orientarea cugetării filosofice. Starea, încă puţin înaintată, a cercetărilor ştiinţifice ale timpului nostru ne-a obligat să facem, în unele privinţe, unele rezerve sau să formulăm chiar unele îndoieli, ce au părut să atingă unele credinţe, nu numai curente ci şi dominante, de aiurea şi dela noi. Aşa au fost mai ales cele relative la influenţa factorului etnic. Am văzut că această influenţă, dacă o considerăm numai în principiu şi în liniile ei generale, trebuie să fie de sigur reală. Din nefericire însă n’o putem determina ■— cel puţin nu încă — în cazurile particulare, în care nu e totdeauna evidentă şi nu pare totdeauna indiscutabilă, aga încât ne găsim uneori în faţa unor dificultăţi pe care nu le putem înlătura. Iar concluzia la care am ajuns a fost că, deşi nu se poate nega influenţa factorului etnic, nu suntem totuşi în măsură s’o prindem în formule pe care să le putem aplica, fără teamă de a greşi, în explicarea apariţiei şi orientării gândirii filosofice. Aceleaşi rezerve se pot face însă, evident, şi când e vorba de alte manifestări culturale, — am putea zice chiar de toate celelalte manifestări de acest fel, — ale popoarelor. Dar atunci se poate pune, cum mi s’a pus de fapt, întrebarea: cum rămâne cu aşa numitul «specific naţional», — cunoscuta formulă care explică totul,, în materie de cultură, cu ajutorul factorului etnic? Apărută odată cu principiul naţionalităţilor, în cursul veacului al XlX-lea, această concepţie a jucat un rol considerabil în mişcarea contimporană a ideilor, un rol chiar ce a devenit din ce în ce mai accentuat, aţin-gându-şi culmea, — am putea zice: ajungând la paroxism, — în timpul războiului mondial şi păstrând încă, de atunci încoace, un nivel destul de ridicat, la mai toate popoarele europene. Ba chiar, la unele dintr’însele, — la poporul german bunăoară, — a luat în anii din urmă forme şi proporţii nemai văzute încă până acum, în 222 SPECIFICUL NATIONAL timpurile modeme cel puţin. La noi de asemenea mişcarea culturală, — cea filologică şi istorică mai întâi, cea literară şi artistică apoi, iar acum în urmă şi cea filosofică, _______ a părut şi pare a se lăsa îndrumată, ca de o călăuză sigură şi indiscutabilă, de concepţia «specificului naţional». Căci, dintr’un principiu explicativ, acest «specific» s’a transformat cu uşurinţă într’unul normativ. Rolul lui adică nu mai este numai să ne ajute să ne explicăm, de ce manifestările culturale ale unui popor oarecare au fost, în trecut, aşa cum au fost; el mai are să indice sau chiar să prescrie şi cum trebuie să fie acele manifestări, în prezent şi în viitor. Acesta e sensul dezideratului ce se formulează necontenit şi în termeni imperativi, la noi mai ales, că trebuie să tindem — şi să ajungem odată — să avem o artă naţională, o ştiinţă naţională, o filosofic naţională. Ceea ce nu însemnează numai, în mintea celor ce lucrează în această direcţie, că arta noastră, ştiinţa noastră, filosofia noastră trebuie să fie originale, ci şi că ele trebue să fie conforme cu «specificul» nostru naţional. Acest «specific» devine astfel călăuza pe care trebuie s’o urmăm, îndreptarul de care trebuie să ne conducem, modelul pe care trebuie să-l avem vecinie dinaintea ochilor, în toate străduinţele noastre artistice, ştiinţifice şi filosofice. Nu mai e adică deajuns să urmărim frumosul în artă sau adevărul în ştiinţă şi filosofie, aşa cum făceau altădată reprezentanţii popoarelor ce n’ajunseseră încă să aibă o conştiinţă naţională destul de desvoltată şi care se mulţumeau să se conducă de normele şi legile comune — sau care se puteau considera ca atare — ale frumosului şi adevărului. Noi trebuie astăzi, cu conştiinţa deplină de noi înşine la care am ajuns în sfârşit, să căutăm a realiza un frumos şi un adevăr care să fie ale noastre, care să exprime specificitatea noastră etnică şi să fie prin urmare «naţionale». Fie ca principiu explicativ însă, fie ca principiu normativ, specificul naţional, ca să ne putem servi cu destul folos de el, sau ca să putem urma fără teamă de a greşi prescripţiile lui, trebuie, evident, să ne fie cunoscut. Trebuie să ştim, — destul de limpede şi destul de precis, — ce este sau în ce constă el. Se poate oare afirma că ne găsim într’o asemenea situaţie? Cunoaştem nai în adevăr specificul nostru naţional? Suntem toţi de acord asupra a ceea ce cuprinde, ca realitate concretă, această noţiune abstractă? Şi aceste întrebări sunt departe de a avea un înţeles particular, ce ne-ar privi numai pe noi. Intru cât fiecare popor trebuie să-şi aibă specificul INTRODUCERE 223 lui naţional, ar trebui ea avem la dispoziţie formula, acceptată de toţi sau cel puţin de cei mai mulţi, a fiecăruia dintr’însele. Fără asemenea formule n’am putea susţine că cunoaştem în adevăr ceea ce caracterizează, din punct de vedere etnic, diferitele popoare, — o asemenea cunoştinţă implicând în chip firesc diferenţieri precise şi amănunţite. Dacă există, dacă pot exista, asemenea formule, rămâne s*o vedem mai departe. Ca să ne putem însă lămuri in această privinţă, cu toată obiectivitatea necesară, trebuie să urmărim cu răbdare firul cercetărilor ce s’au făcut şi se fac în această direcţie, ferindu-ne de orice anticipare. Acest fir e destul de lung şi destul de încurcat. Trebuie dar să ne grăbim puţin şi, evitând ocolul oricărei chestii prealabile, să ne punem imediat întrebarea dela care, în chip firesc, urmează să pornim. Ce este, propriu vorbind, specificul naţional? La această întrebare vom căuta un răspuns în capitolele următoare. SPECIFICITATEA ETNICĂ Daca prin «specific naţional» nu se înţelege cumva o entitate metafizică ce ar depăşi limitele experienţei sensibile, — o existenţă misterioasă ce s’ar sustrage, ca atare, oricărei observări ştiinţifice şi oricărei determinări pozitive, — această expresie nu poate desemna decât un complex de caractere fizice şi psihice, care se presupune că lucrează ca un factor de căpetenie, dacă nu ca un factor exclusiv, în geneza diferitelor manifestări — artistice, ştiinţifice, filosofice — ale fiecărui popor. Asupra unui asemenea complex de caractere se pot face două ipoteze diferite; întâi că, rămânând pururea acelaşi, oricât s’ar preface condiţiile, în care se desfăşură viaţa popoarelor, este, în esenţă, invariabil; şi al doilea că, schimbându-se după locuri, timpuri şi împrejurări, este eminamente variabil. Prima ipoteză ar fi cea mai favorabilă utilizării specificului naţional ca factor determinant al vieţii sufleteşti a popoarelor, în explicările noastre. Căci un factor invariabil este un factor independent. Iar un factor independent este determinant prin el însuşi, nu ca simplu mijlocitor al altor influenţe. Acesta din urmă ar fi, neapărat, cazul în ipoteza a doua. Dacă complexul de caractere ce alcătuiesc specificul naţional variază după locuri, timpuri şi împrejurări, atunci el devine mai mult, dacă nu exclusiv, vehiculul influenţelor respective, — ale locului (în cazul migraţiunilor), ale timpului( în diferitele perioade ale istoriei), ale împrejurărilor (sociale, economice, culturale, etc.) în toate cazurile fără deosebire. Să examinăm, pe rând, aceste două ipoteze, — cu dorinţa, dacă ne este îngăduit să avem una, — ca cea dintâi să fie cea adevărată sau, cel puţin, cea mai probabilă, fiindcă ar simplifica mult ex- 15 226 SPECIFICUL NATIONAL plicările noastre, ajutându-ne să înţelegem mai uşor şi mai repede lucrurile. Sub forma cea mai vizibilă se găseşte ipoteza, pe carie trebue s’o analizăm mai întâi, — aceea a invariabilităţii caracterelor psiho-fiziologice ale popoarelor, — în celebra teorie a raselor. Susţinută, pe vremuri, de unii filosofi, în frunte cu Fichte, şi de câţiva oameni de ştiinţă, în frunte cu Gobineau, această teorie, al cărei credit, din punct de vedere strict teoretic, pare a fi în scădere, e utilizată astăzi mai mult în scopuri practice de unii oameni politici, — cum sunt bunăoară «rasiştii» germani, cari fac acum atât de mult sgomot. Ne vom mărgini dar, în expunerea ei, la strictul necesar, evitând desvoltările care, cu prea puţin folos, ne-ar lua prea mult timp. In lăuntrul acestei teorii, faptul că indivizii ce alcătuiesc un popor prezintă un anumit complex de caractere, fizice şi psihice, se explică prin faptul comunităţii de origine. Din punct de vedere biologic, această comunitate de origine le dă tuturor, prin faptul însuşi al naşterii, caracterele pe care le posedă. Aceste caractere, cu alte cuvinte, îşi au isvorul în sângele chiar pe care oamenii îl primesc la naştere, nu în împrejurările exterioare ale vieţii, — nu adică în mediul fizic, social, cultural, etc. Această concepţie ar părea să fie, nu numai simplă, dar şi firească. Nu ne explicăm oare în acest mod caracterele biologice, care alcătuiesc diferitele categorii de fiinţe vieţuitoare? Dacă animalele dintr’o specie oarecare au caracterele pe care le au, este fiindcă le-au primit )a naştere, prin ereditate. Acele caractere, ce compun structura biologică a speciei lor, se găsiau condensate, sub forme, pe care nu ni le putem încă imagina, în celulele seminale din care au ieşit. Ca atare, concepţia rasei presupune, mai întâi, identitatea trăsurilor esenţiale ale fizionomiei, fizice şi psihice, a unui popor, la toţi indivizii ce-1 alcătuiesc. Nu sunt oare identice caracterele biologice fundamentale la toate animalele ce alcătuiesc o specie zoologică oarecare? Concepţia rasei presupune, apoi, invariabilitatea acelor trăsuri esenţiale, în timp. Nu rămân oare aceleaşi caracterele de căpetenie ale diferitelor specii de animale, nu numai în limitele experienţei noastre individuale, ci şi în limitele perioadelor istorice? S’au schimbat oare, din antichitate şi până astăzi, caracterele distinctive ale speciilor de animale domestice, de care se servesc diferitele popoare? SPECIFICITATEA ETNICĂ 227 Consecinţele ce rezultă din aceste postulate par de asemenea simple §i fireşti. De§i inevitabilă în teorie, identitatea trăsurilor 'Constitutive ale fizionomiei fizice §i psihice a unui popor la toţi indivizii ce-1 alcătuiesc, nu se întâlneşte totdeauna în realitate; am putea zice chiar că nu se întâlneşte decât destul de rar. De fapt, acele trăsuri variază considerabil. Şi variaţiile lor, raportate tot la fenomenul biologic al naşterii, se explică fără greutate prin amestecul raselor. De unde necesitatea de a urmări genealogia popoarelor, pe căile pe care ni le deschid istoria şi, dincolo de ea, tradiţiile şi legendele. Aşa gândea cunoscutul învăţat francez Gobineau, cu care, pe la jumătatea veacului al XlX-lea, şi-a făcut intrarea, în arena discuţiilor ştiinţifice, teoria raselor. El a pornit dela constatarea că factorul etnic joacă un rol covârşitor în desfăşurarea vieţii popoarelor, sub toate formele ei. De unde sentimentul, că trebuia să dea acestui factor, în studiile sale istorice şi în străduinţele sale de a deslega diferitele probleme pe care le ridicau ele, o atenţie deosebită. Adre-sându-se regelui George al Hanovrei, căruia îi dedica opera sa, Gobineau îşi punea înainte, cu toată limpezimea şi tăria, preocuparea de căpetenie. «...A trebuit să mă pătrund de această evidenţă cS chestiunea etnică domină toate celelalte probleme ale istoriei, deţine chiar cheia lor, şi că inegalitatea raselor, al căror concurs formează o naţiune, e deajuns ca să explice toată înlănţuirea destinelor unui popor. Nu e de altfel nimeni care să nu fi avut presimţirea unui adevăr atât de izbitor. Fiecare a putut să observe că unele grupări omeneşti, abătându-se asupra unei ţări, au transformat—altădată— obiceiurile şi viaţa ei, şi că acolo unde, înainte de sosirea lor, domnea amorţeala, ele au isbutit să facă să izbucnească o activitate necunoscută. Aşa, ca să luăm un exemplu, a fost pregătită Marei-Britanii o putere nouă prin invaziunea anglo-saxonă... După ce am recunoscut astfel că există rase tari şi rase slabe, m’am străduit să observ mai ales pe cele dintâi, să descoper aptitudinile lor şi, mai ales, să urmăresc lanţul genealogiilor lor» 1). In căutarea originei raselor tari, în existenţa cărora îl făceau să creadă studiile sale istorice, Gobineau a fost călăuzit de cercetările filologice din prima jumătate a veacului al XlX-lea. Acele cercetări puseseră în evidenţă o izbitoare asemănare a rădăcinilor ve-chei limbi sanscrite cu rădăcinile principalelor limbi europene. De 1) Essai sur ffnâgalitâ des races, Dedicace, p. VI—VII. 228 SPECIFICUL NATIONAL unde părea a rezulta, pentru Gobineau, că rasele superioare, ce trăiesc acum în Europa gi au contribuit până acum la ridicarea ei, prin cultură, deasupra celorlalte continente, descind poate din vechii Arieni, a căror patrie primitivă trebuia să fi fost Asia centrală. De atunci încoace, oamenii de gtiinţă au devenit ceva mai rezervaţi, — dacă nu mai prudenţi. Ei nu se mai grăbesc să tragă, cu aceeagi repeziciune, concluzii etnice din constatări filologice. Asemenea constatări rămân, fireşte, gi astăzi, indicaţii totdeauna utile, dar care nu sunt hotărîtoare, numai prin ele însele, pentru originea popoarelor. Căci cuvintele se pot împrumuta, graţie vecinătăţii, frecvenţei relaţiilor, influenţelor politice, religioase, culturale, etc.; iar limbile se pot chiar impune, prin cuceriri. Rădăcini filologice comune se pot dar găsi, uneori, la popoare de obârgii diferite. Gobineau însă credea, împreună cu cei mai mulţi filologi de pe vremea sa, că popoarele «indo-europene», — acesta era pe atunci termenul curent pentru grupul de rase europene «superioare» — descindeau deopotrivă din vechii arieni. Cu o asemenea credinţă, era firesc ca învăţatul francez să caute, mai departe, originea acestor strămogi, ce se afundau în negura vremilor. In acest punct însă* problema oe-1 preocupa se lărgea brusc. Alături de popoarele indo-europene mai existau, atât în Europa cât gi în celelalte continente, atâtea altele, ce nu semănau nicidecum cu ele gi trebuiau să aibă deci alte origini. întrebarea ce se ridica, din acest punct de vedere* era: ce loc ocupau acele «alte» varietăţi, atât de deosebite, ale «speciei» omenegti, în cadrul ei general? Era însă evident că această întrebare se subordona unei alteia* mai cuprinzătoare. Nu se putea gti în ce raporturi stau, între ele, diferitele ramuri ale omenirii, din punctul de vedere al originei lor, înainte de a se cerceta cum a luat nagtere ea însăgi, în totalitatea ei considerată. A apărut oare specia omenească într’un singur punct al suprafeţei pământului, formând un singur trunchiu primitiv, din care au iegit apoi, succesiv, diferitele ei varietăţi actuale? Şi, în acest caz, cari au fost factorii diferenţierilor ei treptate? Sau, a apărut în mai multe părţi, în timpuri diferite gi cu forme diferite, ce nu aveau nicio legătură unele cu altele? Fără a fi un om de gtiinţă, în înţelesul strict al cuvântului, Gobineau avea totuşi destul spirit ştiinţific pentru ca să se simtă atras mai mult de ipoteza pluralităţii originelor speciei omenegti. I se părea că diferitele «familii» ce alcătuiesc astăzi «omenirea» sunt SPECIFICITATEA ETNICĂ 229 separate unele de altele prin «divergenţe fiziologice indelebile», aşa încât «nicio influenţa externă nu le-ar putea aduce să se asimileze sau să se confunde». Şi învăţatul francez nu pierde nicio ocazie ca să-şi susţină părerea, arătând că «mediile naturale» nu pot să modifice caracterele distinctive ale raselor actuale. Ar fi fost dar mai firesc, ca el să pornească, în stabilirea teoriei sale, dela ipoteza multiplicităţii începuturilor speciei omeneşti. N’a făcut-o, totuşi, din consideraţii religioase. Pe la jumătatea veacului al XlX-lea, Biserica îşi apăra dogmele cu o străşnicie mai mare — mult mai mare ____________ decât astăzi, iar Gobineau era diplomat, în serviciul guvernului francez, care nu ajunsese încă la concepţia de astăzi a indiferenţei Statului în materie de credinţă. Biblia preconiza însă ipoteza, — care pentru ea era o certitudine, — a unităţii de origine a neamului omenesc; omenirea întreagă a ieşit din prima pereche de oameni, pe care a creat-o Dumnezeu. Sunt caracteristice cuvintele, trecute prin alambicul stilului diplomatic, prin care învăţatul francez ne mărturiseşte că «s’a resemnat» din «respect pentru o interpretare religioasă pe care n’ar îndrăsni s’o atace», să lase la o parte «îndoelile violente care îl asaltează cu privire la chestiunea unităţii primordiale» *). O asemenea atitudine însă îl obliga să-şi explice diferenţierea ulterioară a raselor ce au ieşit din trunchiul comun primitiv. Iar o asemenea explicare îl silea să recurgă, pentru trecut, la acţiunea agenţilor naturali, pe care n’o mai admitea pentru prezent. El făcea dar, în acest scop, o deosebire, pe care o întemeia pe ideile, la modă încă pe acea vreme, ale naturalistului francez Cuvier. Citând faimosul său «Discurs asupra revoluţiilor globului», în care se formula ipoteza cunoscută a «cataclismelor geologice», Gobineau susţinea că forţele naturii fizice erau mult mai mari atlădată decât sunt acum, şi puteau prin urmare să producă, atunci, efecte pe care nu le mai produc astăzi. «Omnipotenţa» primitivă a naturii, zice el însuşi, a scăzut atât de mult încât, într’o perioadă egală cu jumătatea timpului de când există pe pământ specia omenească, ea n’a mai produs nicio schimbare mai importantă, — în orice caz nimic care să se poată compara cu trăsurile caracteristice, care «au separat pentru totdeauna diferite rase» 1 2). La început, aşa dar, specia omenească a putut să fie, mai mult 1) Essai... ed. II, t. I, p. 137—138. 2) Essai, t. 1, p. 140. 230 SPECIFICUL NATIONAL sau mai puţin, aceeaşi, pretutindeni. Iar forţele naturii, care erau pe atunci mult mai intense gi mai active decât sunt astăzi, au modificat succesiv, potrivit cu condiţiile orografice gi climaterice ale diferitelor regiuni ale globului, caracterele ei primitive, diferen-ţiându-le din ce în ce mai mult, până când au dat nagtere «familiilor» ei actuale. Putem dar considera rasele actuale ca «ramuri» divergente ale unui trunchiu primitiv, care s’a pierdut, pe care timpurile istorice nu l-au cunoscut gi ale cărui caractere generale «nu suntem în stare să ni le închipuim astăzi» 1). Aceste ramuri divergente, dacă le considerăm în puritatea lor primitivă, făcând abstracţie de produsele încrucigerilor ce au avut loc între ele, sunt în număr de trei. Ele s’au format în prima jumătate a timpului de când există pe pământ specia omenească, rămânând apoi, dacă nu se amestecau, neschimbate. Ele au dat nagtere, e drept, prin încrucigeri repetate de care vom vorbi ceva mai departe, unor varietăţi intermediare, mai mult sau mai puţin numeroase. Dar, în afară de acele încrucigeri, gi-au păstrat neatinse caracterele primitive cu care au apărut, ca ramuri divergente, gi pe care nu le mai puteau modifica împrejurările exterioare, orografice gi climaterice, — intensitatea gi activitatea forţelor naturii scăzând, cum am văzut, considerabil, dela un moment oarecare înainte. Ele sunt reprezentate astăzi de cele trei rase de căpetenie: cea albă, cea galbenă gi cea neagră. Rasa rogie, a indigenilor americani, nu forma pentru Cobineau, care cita în sprijinul său părerea lui Flou-rens, biologul francez cunoscut, o a patra subdiviziune de căpetenie a speciei omenegti. Dacă considerăm trunchiul primitiv — sau «trunchiurile» primitive, — Cobineau nu ezită, cu toată declaraţia pe care am văzut-o, să strecoare din când în când gi această afirmare complimentară, — ca formă sau ca forme primare ale speciei omenegti, cele trei rase de căpetenie, pe care le-am menţionat, constituiesc formele ei secundare. Varietăţile intermediare, ce au luat nagtere prin încru-cigerile lor, constituiesc prin urmare formele ei terţiare. Printre aceste forme terţiare citează Gobineau, ca exemplu, pe Polinezieni, cari au ieşit din amestecul, în proporţii diferite, al rasei negre cu rasa galbenă. Cu prilejul acestui exemplu, învăţatul francez face două observări, asupra cărora trebuie să ne oprim un moment. Cea dintâi 1) op. cit., p. 137. SPECIFICITATEA ETNICĂ 231 este că, cu cât oamenii ce locuiesc o regiune oarecare se aseamănă mai mult între ei, cu cât prezintă adică mai multe caractere identice, cu atât rasa lor e mai curată. Dimpotrivă, când locuitorii urnei regiuni diferă mult unii de alţii, prezintând caractere foarte variate, acesta e un semn că ei provin dintr’un amestec de rase, care a luat proporţii considerabile. A doua observare este că această variabili-tate poate să fie mărită de diferenţele care există înlăuntrul raselor chiar ce se amestecă. Cele trei rase de căpetenie prezintă §i ele variaţii secundare, în limitele caracterelor lor fundamentale. Basa neagră, bunăoară, prezintă trei tipuri diferite: african, indian gi pe-lagian, care se deosebesc, mai mult sau mai puţin, între ele, prin unele trăsuri secundare. Asemenea diferenţe secundare au luat naştere, de sigur, înlăuntrul fiecăreia din cele trei rase de căpetenie, în timpul formaţiei lor iniţiale, sub influenţa acelor forţe ale naturii care le-au dat naştere gi care n’au putut fi absolut identice în diferitele regiuni pe care le ocupau rasele respective. Amestecul formelor terţiare duce, în chip firesc, la forme qua-temare, — ce sunt însă mai anevoie de stabilit, cu toată precisia necesară. Tipurile lor n’au destul relief, fiindcă n’au caractere destul de accentuate gi de statornice. Caracterele fundamentale ale raselor secundare se neutralizează, relativ, când acele rase se încrucişează, gi apar, în rasele terţiare, mai puţin accentuate gi mai puţin uniforme. Neutralizarea progresează, apoi, în amestecul raselor terţiare gi poate duce, în rasele quatemare, la caractere atât de şterse gi atât de puţin asemănătoare, încât clasificarea lor să devină foarte anevoioasă. Ceea ce măreşte încă dificultăţile, e faptul că încrucigerile nu duc numai la atenuarea caracterelor vechi, ci produc, uneori, gi caractere nouă, care, nu numai că nu se pot raporta cu siguranţă la una sau alta din rasele ce se încrucişează, dar încă, putând să varieze foarte mult, fac iluzorie orice încercare de clasificare. Asupra acestei afirmări a lui Gobineau, că amestecurile de rase pot să determine apariţia unor caractere nouă (op. cit., I, p. 152), vom reveni mai departe, când vom examina ideile lui Charles Nicolle. Până atunci, să continuăm analiza noastră, din punctul de vedere al «tipurilor» etnice, care ne interesează îndeosebi, în problema specificului naţional. Dacă formele quatemare ale speciei omeneşti sunt încă sau pot fi încă considerate ca rase ce pot îngloba câte mai multe popoare sau naţiuni, dincolo de ele nu mai întâlnim decât formaţii 232 SPECIFICUL NATIONAL etnice strict individualizate. Aceste formaţii, de a cincea ordine, sunt — tocmai — popoarele sau naţiunile a căror fizionomie fizică gi psihică ne interesează, al căror «specific» am voi să-l determinăm. Gobineau recunoaşte el însuşi, într’un pasagiu pe care trebue să-l citez în întregime, că e foarte greu, dacă nu imposibil, să se. atribuie acestor formaţii etnice de a cincea ordine fizionomii unitare gi invariabile, despre care să se poată zice că le sunt «specifice». «Din momentul ce o rasă quatemară se modifică mai departe (amestecându-se cu altele),... amestecul nu se mai gradează decât cu anevoinţă, nu se mai combină decât încet, gi se regularizează foarte neîndestulător. Caracterele originale, care au intrat în compoziţia sa, deja considerabil slăbite, se neutralizează din ce în ce mai mult. Şi, cu cât produsele acestui amestec se înmulţesc gi se încrucişează, cu atât această dispoziţie (tendinţa către haotic) creşte mai mult. Ea poate să meargă la infinit. Populaţia, în care o vedem realizân-du-se, este de obioeiu prea numeroasă pentru ca echilibrul să aibă vreo perspectivă de a se stabili înaintea câtorva serii de veacuri. Ea nu ne înfăţişează decât un spectacol înfricoşător de anarhie etnică. La indivizi se poate regăsi, pe ici pe colo, câte o trăsură dominantă, care să aducă aminte, cu destulă siguranţă, că acea populaţie are în vinele sale sânge de o provenienţă sau alta. Cutare om va avea părul unui negru, cutare altul faţa unui mongol; unul, ochii unui german, altul, talia unui semit; şi totuşi, vor fi, toţi, înrudiţi. Iată fenomenul pe care ni-1 înfăţişează marile naţiuni civilizate, gi care se observă mai ales în porturile, în capitalele şi în coloniile lor, — locuri unde amestecurile se operează cu mai multă înlesnire. La Paris, la Londra, la Cadix, la Constantinopol, putem găsi, fără a ieşi din incinta lor, şi mărginindu-ne observarea numai la populaţia zisă indigenă, caractere aparţinând tuturor ramurilor omenirii. In clasele de jos, dela capul prognat al negrului, până la figura triunghiulară gi ochii oblici ai chinezului, se poate vedea orişice. Căci, dela dominaţia romană mai ales, rasele cele mai îndepărtate şi cele mai disparate gi-au adus contribuţia la sângele locuitorilor din oraşele de acest fel. Invaziile succesive, comerţul, aşezările coloniale, războiul gi pacea, au contribuit pe rând să mărească haosul, gi, dacă am putea ajunge până la rădăcinile arborelui genealogic al celui dintâiu om pe care l-am întâlni, am fi, probabil, uimiţi de exotismul strămoşilor săi'»1). Am citat în întregime acest pasagiu, atât de lung, ca să nu mai 1) op. cit., t. I, p. 154. SPECIFICITATEA ETNICĂ 233 fie nevoie de alte desvoltări, în sprijinul observărilor ce urmează. Se vede în adevăr dintr’însul, cu o desăvârşită limpezime, întâi, că invariabilitatea caracterelor fundamentale ale raselor e mai mult teoretică. Acele caractere rămân, fireşte, neschimbate,____întru cât, după. Gobineau, împrejurările exterioare nu le pot influenţa, dar numai dacă rasele respective nu se amestecă, — o condiţie ce nu se realizează, de fapt, mai niciodată. In realitate, rasele omeneşti s’au încrucişat şi se încrucişează fără întrerupere, — şi, de atâtea zeci sau sute de mii de ani de când au luat naştere, e puţin probabil să mai fi rămas într’însele părţi ferite de orişice amestec. In orice caz, — şi aceasta e a doua observare, — la popoarele civilizate de astăzi variabilitatea caracterelor constitutive e recunoscută de chiar autorul teoriei care susţine invariabilitatea caracterelor specifice ale raselor. Aceste popoare 6unt însă, tocmai, cele care ne interesează pe noi, în cercetarea pe care am întreprins-o. Noi am voi să ştim, în ce măsură «specificul naţional» determină manifestările culturale ale popoarelor civilizate de astăzi. In acest scop, am căutat să vedem, mai întâi, ce e specificul naţional. Admiţând că el constă într’un complex de caractere, fizice şi psihice, am zis că acel complex ar fi cu atât mai uşor de prins într’o formulă, cu cât caracterele ce-1 alcătuiesc ar fi mai puţin variabile. Şi ne-am adresat teoriei raselor, cu speranţa că vom găsi într’însa un sprijin, în această direcţie. Ne-am încredinţat însă acum că, după Gobineau, deşi caracterele raselor pure sunt, în principiu, invariabile, totuşi, din cauza încrucişerilor care duc, cum am văzut, la varietăţi terţiare şi quatemare, precum şi din cauza amestecului ulterior al acestor varietăţi, în formaţiile etnice de a cincea ordine, naţiunile civilizate de astăzi ne înfăţişează o multiplicitate, mai mult sau mai puţin haotică, de caractere, din care cu greu s’ar putea — dacă s'ar putea — desprinde, pentru fiecare din ele, câte un tip, unitar şi permanent, care să merite în adevăr numele de «specific naţional». Deşi, din punctul de vedere ce ne preocupă, am putea să ne oprim aici, în expunerea ideilor lui Gobineau, totuşi, întru cât am pornit dela Arienii primitivi, ca tulpină comună a popoarelor europene civilizate, e bine să aruncăm o privire şi asupra modului •um s’a desvoltat teoria raselor, la acest prim reprezentant al ei, precum şi asupra consecinţelor pe care le-au tras dintr’însa unii învăţaţi, mai ales germani. cap. n INEGALITATEA RASELOR Am văzut că sunt, după Gobineau, trei rase de căpetenie: cea albă, cea galbenă §i cea neagră. Ele nu sunt egale, nici în ceea ce priveşte aspectul estetic al conformaţiei lor fizice, nici în ceea ce priveşte puterea lor musculară şi rezistenţa lor la muncă, nici, în sfârşit, în ceeace priveşte calităţile lor intelectuale şi morale. Din toate aceste puncte de vedere, rasa albă e superioară celorlalte două. Rasa galbenă e şi ea superioară celei negre, — deşi distanţa la care se află de rasa albă e mult mai mare decât cea care o separă de rasa neagră. Din punctul de vedere al civilizaţiei şi al culturii aşa dar, — sau din punctul de vedere al progresului omenirii în general, —. am putea zice că rasa albă singură contează. Această rasă însă s’a împărţit de timpuriu în trei ramuri diferite, cărora, înainte încă de Gobineau, li s9a dat, în conformitate cu vechea tradiţie biblică, numele de: semită, chamită şi jafetidă. Cea dintâi din aceste ramuri, seminţia lui Sem, nu s’a păstrat curată; ea s’a amestecat, întru câtva, cu rasa neagră, şi a pierdut o parte din calităţile ei primitive. Fără să-şi fi schimbat prea mult caracterele fizice, ramura semită a rasei albe a «degenerat», prin urmare, — orice amestec al rasei albe cu rasele inferioare alcătuind, după Gobineau, o decădere. Procesul acesta de interiorizare a luat pro-proporţii şi mai mari înlăuntrul seminţiei lui Cham. Tradiţia biblică însăşi ne spune că acest al doilea fiu al lui Noe, din cauză că nu şi-a cinstit părintele după cuviinţă, şi-a pierdut rangul ce-i revenea de drept, după naştere, şi a ajuns sluga flaţilor săi. Sensul etnografic al acestei legende este, că descendenţii lui Cham nu şi-au păstrat, cum ar fi trebuit, curăţenia rasei lor albe; ei s’au amestecat, fără nicio reţinere, cu elementele etnice inferioare ale rasei negre, şi au căzut din ce în ce mai jos, până când au ajuns robii altora. INEGALITATEA RASELOR 235 Seminţia lui Jafet, în sfârşit, a .izbutit să se apere mai bine de primejdioasele amestecuri de sânge, şi, păstrându-şi mai bine calităţile primitive, a putut, graţie superiorităţii lor relative, să ajungă, încetul cu încetul, să domnească asupra restului omenirii. Alături de reprezentanţii raselor primitive, — cea neagră şi cea galbenă, — aceia ai raselor încrucişate, adică semiţii şi chamiţii, au căzut sub stăpânirea jafetizilor, — asupra cărora s’au răzbunat totuşi, coru-pându-i. Cum zice Gobineau însuşi: Fiii lui Sem şi ai lui Cham au încetat de a mai figura în primele rânduri ale popoarelor; în loc de a întemeia şi conduce state, ei au format elementul lor corupător 2). Desvoltându-se treptat, pe platourile înalte din Asia centrală mai ales, J afetizii au început şi ei, dela o vreme, a se diviza. O primă parte dintr’înşii, a pornit către Nord-Vest şi, trecând pe deasupra mării Caspice, s’a răspândit în centrul şi apusul Europei de astăzi» A fost ramura celtică primitivă, a rasei albe, cu numeroasele ei subdiviziuni. 0 alta parte s’a rupt apoi din trunchiul comun, în-dreptându-se tot către apus, pe o cale şi mai nordică încă, şi oprin-du-se mai mult în răsăritul Europei de astăzi. A fost ramura slavă primitivă, a rasei albe, cu diferitele ei subdiviziuni. Odată pornite pe drumurile pribegiei, ramurile acestea, în luptă cu nenumăratele dificultăţi, ce se puneau, pe acele vremuri străvechi, în calea marilor deplasări etnice, s’au amestecat, mai mult sau mai puţin, cu rasele inferioare, cu care veneau în contact, şi mai ales cu cea galbenă. Acest amestec e în deosebi vizibil la ramura slavă. In schimb, masa centrală ce rămăsese pe loc, ferită fiind de asemenea promiscuităţi, inevitabile în timpul migraţiilor, a păstrat mai bine puritatea iniţială a rasei albe. Ea a format blocul «arian» primitiv. Numele acesta, care n’a fost inventat de istorie, pe care şi l-au atribuit, singuri, cei ce l-au purtat, era o dovadă neîndoioasă a excelenţei lor etnice. Oricât erau de puţin culţi, arienii primitivi nu puteau totuşi, când se comparau cu oamenii ce aparţineau celorlalte rase, să nu-şi dea seamă de superioritatea lor. De aceea şi-au dat, ei singuri, numele pe care îl purtau. După Lassen (Indische Alterthiimer, voi. I, p. 6) şi după Bumouf (Commentaire sur le Yagna, voi. I, p. 461), pe cari îi citează Gobineau, (Essai, voi. I, pag. 370), numele de «arian» însemna, din punct de vedere etimo- 1 1) Essai, ed. II, t. I, p. 367. 236 SPECIFICUL NATIONAL logic, vrednic de cinste. Reminiscenţe ale acestui nume, cu un înţeles care aminteşte pe cel iniţial, se găsesc la mai toate popoarele ce au ieşit din blocul arian primitiv. Mezii, bunăoară, se chemau la început Arii (la vechii autori greci dpioi ). Perşii, la rândul lor, îşi ziceau la început Artei (la istoricii greci dpTaioO- Cu vremea, acest nume — modificat se înţelege_____s’a păstrat pentru unii şefi de stat şi conducători de armate, ca Arta-xerxe, Arta-baze, Ario-barzane, etc. Ţara, în care s’au aşezat Perşii, a primit numele de Iran. Indienii vechi dădeau regiunii, în care locuiau, numele de Arya-Varta. Iranienii (Mezii şi Perşii), în legendele lor cosmogonice, rezervau primei ţări create de divinitate, pe care însă o aşezau departe, la Nord-Est, către izvoarele fluviilor Oxus şi Yaxartes, numele de Airyanem-Vaego. Grecii primitivi îşi ziceau Ar hei sau Argii (apXouoi, apŢeîoi). Rădăcina «ar» s’a păstrat la ei, şi mai târziu, în cuvântul ap€Tr|i care însemna în acelaşi timp vitejie şi înţelepciune, — sau, cum s’a zis mai apoi, virtute, — precum şi în verbul dpdojiou, care indica acţiunea de a onora puterile supranaturale sau divine. Sub formele derivate, ir şi er, rădăcina «ar» se mai găsea, la Iranieni, în cuvintele hir sau ir care însemnau stăpân, în latinul herus şi în germanul Herr, cu un înţeles analog. Se mai găseşte în sfârşit, cu înţelesul primitiv, în verbul german ehren care însemnează a onora. Cu toate că şi-au păstrat mai multă vreme legăturile cu pământul natal, Arienii primitivi au fost siliţi şi ei, în cele din urmă, să-l părăsească. Sub presiunea rasei galbene, ale cărei valuri, pornind din America de Nord, se coborau din Nord-Estul Asiei către centrul ei, — sau poate din cauza luptelor lor intestine, — blocul lor iniţial a început a se disloca. O parte a lui s’a coborît către Sud, ocupând văile Indusului şi ale Gangelui; o alta a ocupat platoul Iranului; altele, în sfârşit, au înaintat, succesiv, către Sud-Estul Europei, sau către Nord-Vestul ei. Aceste din urmă migraţii sunt cele care ne interesează mai mult, fiindcă dintr’însele au ieşit popoarele ce au stat la originea culturii europene. Valurile ariene, care s’au îndreptat către Sud-Estul Europei, au dat naştere diferitelor triburi greceşti mai întâi, şi apoi numeroaselor populaţii italiene. Iar cele ce s’au îndreptat către Nord-Vestul ei au dat naştere, succesiv, nu mai puţin numeroaselor seminţii germanice. Ce-au făcut Grecii şi Romanii vechi pentru cultura europeană, o ştim cu toţii. Contribuţiile lor s’au încheiat, de mult, şi au putut INEGALITATEA RASELOR 237* fi judecate, definitiv, de istorici. Ce-au făcut Germanii pentru cultura europeană, s’a văzut în Evul Mediu §i se vede astăzi. Asupra contribuţiilor aduse de ei, discuţia e încă deschisă. Gobineau se gândea însă mai mult la viitor, pe care îl vedea, în întregime, *— ba chiar îl doria, — dominat exclusiv de Germani, fiindcă, altfel, n’ar putea depăşi prezentul, — şi progresul omenirii s’ar opri. In adevăr, după el, de vreme ce au luat cei din urmă drumul pribegiei* Germanii s’au păstrat mai curaţi şi au adus cu ei ultimul aport proaspăt din vechile rezerve, acum sleite cu totul, ale rasei albe. De aceea, Gobineau crede că cu Germanii a început, în Evul Mediu, o epocă nouă a civilizaţiei omeneşti, — care e firesc să se desfă-şure mai departe sub influenţa, adică, mai precis, sub stăpânirea lor. Ca să lămuresc mai bine această afirmare, atât de îndrăzneaţă, să arăt, în câteva cuvinte, părerile învăţatului francez asupra factorilor ce se credea, — şi se mai crede încă şi astăzi, — că ar determina desvoltarea civilizaţiilor. Cel dintâiu, în orice caz cel mai vizibil, din acei factori, ar părea să fie cel economic. Desvoltarea unei civilizaţii presupune mijloace materiale, pe care nu le poate procura unui popor decât o viaţă economică mai intensă. Şi fiindcă o asemenea viaţă nu presupune numai producţia, pe o scară mai întinsă, a bunurilor materiale, ci şi o circulaţie mai activă a lor, factorul geografic se adaogă în chip firesc celui economic. Din acest punct de vedere, sunt puncte ale suprafeţei pământului care, fiind situate la intersecţia marilor căi de comunicaţie ale popoarelor, par a fi predestinate să devină centre importante de viaţă economică, şi prin urmare de civilizaţie. Dacă ar fi în adevăr aşa, obiectează Gobineau, ar trebui ca punctele de acest fel să joace vecinie un asemenea rol. Istoria însă ne arată că nu e nicidecum aşa. Există oare puncte mai fericit aşezate, din punct de vedere geografic, decât erau Atena veche sau Alexandria sau Byzanţul? Şi totuşi aceste oraşe, vestite altădată, dau avut decât o perioadă de înflorire, nu numai trecătoare, dar şi destul de scurtă. Pe de altă parte, ce avantagii speciale prezintă, ca situaţie geografica şi din punctul de vedere al comunicaţiilor, oiaşc ca Parisul sau ca Berlinul sau ca Madridul? Şi totuşi, aceste capitale au jucat, — primele două continuă încă să joace, — roluri foarte însemnate în desfăşurarea civilizaţiei europene. Faptul că nu situaţia geografică, cu foloasele economice pe care le mijloceşte, determină înflorirea vremelnică a unora sau altora din marile centre de populaţie, se explică, zice Gobineau, foarte .238 SPECIFICUL NATIONAL uşor. Lumea mai are §i alte preocupări decât acelea ale schimburilor de mărfuri. Actele ei sunt determinate §i de alte mobile, mai înalte, decât cele ce izvorăsc din registrele oamenlor de afaceri. Iată de ce, în fiecare perioadă a civilizaţiei, punctul cel mai important de pe suprafaţa pământului nu este acela, care e mai bine aşezat pentru cumpărarea şi vânzarea mărfurilor timpului sau pentru tranzitarea lor, ci acela «unde locuieşte, la un moment dat, grupul alb cel mai curat» şi prin urmare «cel mai inteligent şi mai puternic» (Essai, I, p. 532). Chiar dacă, printr’un concurs de împrejurări politice peste care nu s’ar putea trece, un asemenea grup etnic s’ar găsi aşezat în mijlocul gheţurilor polare sau sub razele de foc ale ecuatorului, mişcarea intelectuală s’ar orienta de sigur către punctele respective. Către ele ar converge toate ideile, toate tendinţele, toate sforţările, — şi n’ar fi obstacole naturale capabile să împiedice mărfurile, din părţile cele mai depărtate ale globului, să ajungă până la ele, străbătând mările şi fluviile, munţii şi câmpiile. «Nu există regiuni climaterice care să nu fi avut zilele lor de strălucire... Babi-lonul, unde nu plouă niciodată şi Anglia unde plouă totdeauna; Cairo, unde soarele e arzător, şi Petersburgul, unde frigul e ucigător, iată extreme ce nu se pot tăgădui; puterea politică a sălăşluit sau sălăşluieşte în aceste diferite locuri» (ibid. p. 534). Iată de ce, zice Gobineau, cu toate «convenienţele comerciale», care puteau recomanda sau chiar impune o regiune sau alta a suprafeţei pământului, «civilizaţiile antichităţii n’au încetat niciodată să înainteze către apus». De ce? Pur şi simplu fiindcă «triburile albe au urmat ele însele acest drum» (I, p. 533). Istoria a înregistrat astfel, după străvechile începuturi ale negrilor primitivi, civilizaţiile asiatice care s’au succedat în timp şi spaţiu, ale Chamiţilor, ale Semiţilor, ale Iranienilor. Au urmat apoi civilizaţiilor clasice, —i cea greacă, situată la hotarele apusene ale Asiei şi răsăritene ale Europei, şi cea romană, situată şi mai la apus însă, în inima chiar a acestui din urmă continent. Când ultima formaţie politică a Iranienilor, pe care o reprezenta regatul lui Dariu, s’a prăbuşit, a venit rândul «Hellenilor arieni» să poarte făclia civilizaţiei şi s’o treacă peste hotarele Asiei, în continentul nou, din acest punct de vedere, al Europei. Când Grecii s’au «înnecat» şi ei în «esenţa asiatică» şi — «semitizându-se» au decăzut etniceşte, a venit rândul populaţiilor italice care, fiind mai curate, reprezentau mai bine rasa albă primitivă, cu calităţile ei superioare. In sfârşit, Romanii, deşi «seini-tizaţi într’o progresie crescândă», ar fi putut să păstreze, încă, dom- INEGALITATEA RASELOR 239 nia lumii, dacă «n’ar fi apărut, încă odată, compeţitori mai albi» decât ei. Aceşti compeţitori «mai albi» erau «Arienii germani», cari «au fixat definitiv civilizaţia» în Nord-Vestul Europei (Essai, I, p. 534) — şi cărora le revine sarcina de a veghea, şi de acum înainte, la desfăşurarea ei ulterioară. Nu e de mirare că cei mai convinşi partizani şi cei mai sgo-motoşi admiratori i-a găsit Gobineau, printre Germani. In celelalte ţări culte, opera sa a fost primită cu rezerve, ce nu izvorau numai, — cum s’a zis de către cei ce voiau s’o apere cu orice preţ, —, din orgoliul naţional atins al popoarelor respective. In Germania însă succesul acestei opere a fost foarte mare, şi a luat forme cu totul neaşteptate, — ca să nu zicem inexplicabile, din punct de ve* dere ştiinţific. S’au întemeiat, bunăoară, societăţi, care nu erau compuse numai din etnografi şi istorici, dar care purtau numele lui Gobineau şi căutau, mai ales, să-i propage ideile, ca să «întărească» — «conştiinţa naţională germană». La universitatea din Strassburg pe vremea când era încă germană, o sală a bibliotecei era consacrată întreagă învăţatului francez, cărţilor publicate de el şi celor ©e îi desvoltau ideile, precum şi portretelor şi busturilor lui. Iar scriitori şi învăţaţi de seamă, ca Waitz, Mommsen, Lamprecht, ba chiar şi artişi ca Richard Wagner, — şi după ei mulţi alţii, — îmbrăţişând ideile lui Gobineau, le împingeau, uneori, la exagerări inadmisibile, dacă nu chiar compromiţătoare. Unii susţineau, bunăoară, că tot ce a fost mai de seamă în cultura europeană, din Evul Mediu încoace, se datora influenţei germane; alţii atribuiau o origine germană multora din ilustraţiile culturale ale celorlalte popoare. S’a zis, de pildă, că Dante Allighieri descindea dintr’un gei man Aigler, Giordano Bruno dintr’unul Braun, Leonardo da Vinci dintr’un Wincke, Voltaire, al cărui nume adevărat era Arouet, dintr’un Arwid, Diderot dintr’un Titroch, Gounod dintr’un Gundi-wald, etc. Cel care şi-a luat îndeosebi această sarcină, atât de plină de riscuri ştiinţifice, a fost Ludvig Woltmann. In lucrările sale «Die politische Anthropologie» (1903), «Die Germanen und die Renais-sance in Italien» (1905), «Die Germanen in Frankreich» (1907) acest învăţat — la care nu putem admira decât înflăcărarea sentimentului naţional, restul fiind discutabil — trece în revistă pe toţi oamenii de seamă din Italia şi din Franţa, silindu-se să găsească cu orice preţ, la fiecare dintr’înşii, trăsuri sau caractere germane. După «rasiştii» germani, în fruntea cărora sta pe atunci H. St. Chamber- 240 SPECIFICUL NATIONAL lain, particularităţi antropologice ale rasei germane erau: dolicho-cefalia, statura înaltă, părul blond, ochii albaştri, pielea albă. Aceste particularităţi însă nu distingeau mai niciodată pe «streinii» pe cari Woltmann îi revendica cu atâta stăruinţă, ca aparţinând rasei sale. El nu se sfia însă să întrebuinţeze orişice argument, pentru ca să le dovedească, pretutindeni, existenţa. Petrarca bunăoară avea, în portretele ce ni s’au păstrat, ochii de o coloare galbenă-cenuşie. Woltmann susţinea că această coloare era întrebuinţată de pictorii mai vechi în locul colorii albastre, — ceea ce i-a atras observarea, plină de ironie, că această din urmă coloare nu fusese încă «inventată» pe atunci, precum ne-o dovedeşte întreaga pictură a timpului 1). Tot aşa, Ariosto avea părul negru, ochii negri şi figura oacheşă. Woltmann afirmă totuşi că, pe restul corpului, Ariosto avea pielea albă, ceea ce constituia un netăgăduit semn că era de origine germanică... O critică amănunţită, din punct de vedere antropologic, a părerilor lui Woltmann a întreprins A. Wirth, în cartea sa «Rasse und Volk» care a apărut în 1914. «O stranie eroare de observare au comis Woltmann şi adepţii lui, când au descoperit la atâţia oameni de geniu din Italia şi din Franţa trăsuri germanice. Pentru orice ochiu neprevenit, portretele pe care Woltmann însuşi le dă ca lămurire, dovedesc tocmai contrariul...» 1 2). Transformate dar în mijloace de propagandă naţională şi puse în serviciul intereselor politice, ideile lui Gobineau au ajuns să servească de bază pangermanismului, care apăruse timid, cu Fichte, la începutul veacului al XlX-lea, şi ajunsese, către sfârşitul lui, cu Bemliardi, la culmi neaşteptate. In cartea sa «Unsere Zukunft», acest fruntaş al literaturii şoviniste germane nu se sfia să susţină că poporul german este, din naştere, poporul civilizator prin excelenţă; el singur poate pretinde să exercite, în omenire, cea mai înaltă misiune civilizatoare. Statul german, ca creaţie a rasei superioare germane, e singurul «deplin cultural» (der einzige Yoll-kulturstaat) şi —i după vechile puteri, dispărute de pe scena istoriei, ale Egiptenilor, ale Grecilor, ale Romanilor — are sarcina firească să civilizeze lumea. Iar această sarcină, constituind pentru poporul german o datorie superioară, o nobilă misiune istorică, trebue adusă la îndeplinire cu sau fără voia restului omenirii, adică chiar şi cu forţa. De altfel, nici nu se poate concepe o epocă a civi- 1) Friedrich Hertz, Rasse und Kultur, 1915, p. 81. 2) A. Wirth, Rasse und Volk, 1914, p. 106, 121. INEGALITATEA RASELOR 241 lizaţiei fără dominaţia unei naţiuni civilizatoare asupra popoarelor inferioare ei. Iată consecinţele neaşteptate, ce s’au tras din ideile lui Gobi-neau. Dacă le-am relevat, a fost numai ca să se poată vedea de ce am afirmat la început că teoria raselor a ajuns astăzi să servească şi alte interese decât cele pur ştiinţifice, — şi că acele alte interese, de natură practică, explică mai ales pornirea, dacă nu chiar violenţa. cu care e susţinută, în teorie. Din punct de vedere strict ştiinţific, s’au ridicat în contra acestei teorii diferite obiecţii, asupra cărora trebuie să aruncăm o scurtă privire. Am indicat deja, în treacăt, rezervele de făcut cu privire la temelia filologică a ipotezei că popoarele numite indo-germane au avut o origine comună. Apariţia unei rase este un fapt de natură fiziologică. O asemenea calitate nu se poate dobândi decât prin naştere şi, pentru cel ce o posedă, este irevocabilă şi inalienabilă. îşi poate schimba cineva cetăţenia politică, nu însă rasa. Dimpotrivă, a vorbi o limbă oarecare e numai un fapt de natură psihologică. O asemenea calitate, de vorbitor al unei anumite limbi, se dobândeşte, în copilărie, prin imitaţie, iar mai târziu prin învăţământ. Ca atare, limba e foarte departe de a avea irevocabilitatea şi inaîienabilitatea rasei. Dacă nu-şi poate schimba cineva, cu niciun preţ şi niciodată, rasa, îşi poate schimba însă destul de bine, şi ori de câte ori vrea, limba. Asemenea schimbări s’au produs, de fapt, destul de adesea, în trecut, şi se mai produc încă şi astăzi, din diferite cauze, — dintre care cele mai însemnate sunt migraţiile, cuceririle, relaţiile comerciale, influenţele religioase, culturale, etc. In America de Sud, bunăoară, Spaniolii au adoptat pe alocurea, în mici grupuri răsleţe, dialectele triburilor «indiene», mai ales când se căsătoreau cu femei din rândurile lor. In Siberia de asemenea, Ruşii au adoptat în unele părţi limbi indigene, ca cea buriată sau cea jakută. Aşa se explică faptul că una şi aceeaşi rasă poate vorbi limbi diferite, şi rase diferite pot vorbi una şi aceiaşi limbă. Slavii europeni, bunăoară, vorbesc limbi diferite, pe când Anglo-saxonii şi Celţii din Marea-Britanie vorbesc aceeaşi limbă. Şi mai izbitor e poate faptul numeroaselor rase, ce formează populaţia Statelor-Unite ale Americei de Nord, şi care vorbesc, toate deopotrivă, limba engleză. Dacă ţinem seamă, apoi, de faptul că migraţiile, cu amestecurile inevitabile de rase la care duc, cuceririle, cu regimurile de opresiune ce le urmează, relaţiile permanente între popoare cu influen- 16 242 SPECIFICUL NATIONAL Jele culturale ce se exercită, oarecum, dela sine, fac, ca unele grupe omeneşti să-şi schimbe limbile, ajungem fără greutate la rezervele de care vorbeam: nu se pot trage, cu siguranţă, din constatări filologice, concluzii etnografice. Cum zice cunoscutul învăţat francez J. de Morgan, în cartea sa Les civilisations primitives: «Dacă considerăm omenirea din punct de vedere etnic şi linguistic în acelaşi timp, vedem că există mari divergenţe între clasificările ce rezultă din aceste două ramuri ale ştiinţei. Cauzele sunt multiple; sunt, mai întâi, amestecurile de care vorbeam mai sus; apoi, prin contact, multe popoare şi-au pierdut limbile strămoşeşti. Etruscii au devenit Romani; Iberii, Spanioli; Egiptenii, Arabi; Normanzii şi Burgunzii, Francezi; Lombarzii, Italieni. Şi e foarte anevoie să ne regăsim în acest dedal etnic. Prin migraţii, prin amestecuri, prin contact, grupele omeneşti cele mai diferite au putut astfel să pătrundă în aceeaşi familie linguistică...» 1). In sfârşit, limbile se pot schimba ele însele. De fapt, toate au evoluat. Nu la toate însă evoluţia s’a făcut în aceeaşi direcţie, adică în direcţia tipului lor primitiv, monosilabic sau agglutinant sau flecţionar. Unele au urmat, sub influenţe diferite, direcţii divergente, apropiindu-se şi depărtându-se, succesiv, de unele sau altele din tipurile Iinguistice de căpetenie. Morgan ne dă ca exemplu, în această privinţă, limba iraniană, ale cărei transformări se pot urmări destul de bine, în timpul unei perioade destul de lungi, de trei mii de ani, aproximativ. «Pe vremea Achemenizilor, Persia avea o gramatică şi o sintaxă complet desvoltate, cuprinzând aproape toate flexiunile ariene, iar vocabularul era de asemenea, pe cât se pare, curat indo-european. Puţin câte puţin, în contact cu populaţiile semitice din Mesopotamia, acest vocabular s’a încărcat cu o sumă de cuvinte streine, într’o proporţie care a crescut apoi în timpul dominaţiei greceşti asupra Iranului şi în timpul stăpânirii Părţilor arsacizi. Vreo cinci veacuri mai târziu,... limba iraniană, devenită limba «pehlevie» sau «huzvareş», ne apare adânc schimbată; expresiile semitice abundă, iar flexiunile atrofiate nu ne mai înfăţişează decât ruinele trecutului. După cucerirea musulmană, limba arată s’a aşezat peste intrusiunile semite vechi. A venit apoi limba turcă, şi decadenţa fondului iranian a continuat. De abia s’au mai putut conserva câteva vorbe şi unele conjugări reduse la cea mai simplă expresie; declinările au dispărut si poziţia cuvin 1) J. de Morgan, Les civilisations primitives, p. 23. INEGALITATEA RASELOR 243 telor în frază a înlocuit încetul cu încetul flexiunea. Era întoarcerea la limbile primitive»1). — Dacă trecem acum dela punctul de vedere filologic la cel istoric, în studiul raselor, ne lovim de aceleaşi incertitudini. Presupunând că popoarele indo-europene ar descinde dintr’o tulpină comună, nu este nicidecum indiferent unde şi-a avut sediul acea tulpină primitivă şi pe ce drumuri au pornit diferitele ramuri ce s’au despărţit dintr’însa. Ca să putem explica cursul istoriei universale cu ajutorul deplasării raselor, cum face Gobineau, ar trebui să fim mai întâi fixaţi asupra căilor pe care le-au urmat ele, şi prin urmare asupra punctului iniţial de unde au pornit valurile lor succesive. Ar trebui, cu alte cuvinte, să ştim, cu o siguranţă măcar aproximativă, care a fost patria primitivă a Arienilor. In această privinţă însă, ipoteza lui Gobineau a fost de mult depăşită. Numeroase alte ipoteze i-au luat locul, fără ca oamenii de ştiinţă să fi ajuns, până acum, la înţelegere. E deajuns să indic numai câteva din acele ipoteze, — şi anume pe cele mai nouă1 2 3) - — în desvoltarea cărora, fireşte, nu putem intra. Părerii, pe care am văzut-o, a lui Gobineau, i-ar corespunde, ca sediu primitiv al Arienilor, platoul Pamirului sau Bactriana, din Asia. Alţi învăţaţi însă, în frunte cu H. Hirt (Die Indo-germanen, ihre Verbreitung, ihre Urheimat und ihre Kultur), susţin că focarul primitiv indo-german ar fi fost situat în Europa pe ţărmurile Mării Baltice şi în peninsula scandinavică. Alţii, iarăşi, în frunte cu P. Giles (Cambridge History of India) susţin că Indo-europenii ar fi luat naştere pe şe-surile Dunării. Câţiva, în frunte cu Camoy (Les indo-europeens, prehistoire des langues, des moeurs et des croyances de l’Europe), 1) Op. cit., p. 22. 2) Cele mai vechi sunt şi mai numeroase. O scurtă enumerare a lor, după lucrarea lui S. Reinach, L’Origine des Aryens, Paris 1892, nu e poate de prisos. Au pus originea Arienilor: 1) în Bukhara, Rhode; 2) în Siberia, Pietremont; 3) in India, Curzon; 4) în Bactriana, Pictet, M. Miiller, Kahn; 5) în platoul Pamirului, Orby, Lenormant, Amelineau; 6) în Armenia, Fr. Miiller, Peschel, Brunnhofer; 7) în Germania, Geiger, Loehr; 8) în ţările baltice, Hoops; 9) în Sud-Estul Rusiei, Benfey, Tomaschek, Huxley; 10) în Rusia vestică, Poesche; 11) în Galia, Lenglet-Mortier, Vandamme, Kossina; 12) în părţile Dunării de jos, Clemence Royer; 13) în peninsula scandinavă, Penka, Sayce, Lapouge, Lombard; 14) între Oceanul Atlantic şi Urali, Cuno; 15) în Europa vestică, Koeppen. La aceste ipoteze mai vechi putem adăoga şi pe aceea a arheologului român Teohari Antonescu, care într’un studiu publicat în 1896—97 punea patria pri mitivă a Arienilor în Dacia. 244 SPECIFICUL NATIONAL cu Schrader (Die Indo-germanen) §i cu Myers (Cambridge ancient History), pun locul lor natal în Rusia europeană, — şi anume în Sudul ei. Morgan, învăţatul francez pe care l-am numit adineauri (în opera citată, şi în articolul «Des oitigines des Semites et de celles des Indo-europ eens», în Revue de synthese historique, t. XXIV, 1922), consideră ca leagăn primitiv al Arienilor Siberia. In fine, S. Feist (în Kultur-Ausbreitung und Heimat der Indo-Germanen) socoteşte că Arienii n’au putut lua naştere decât în Turkestan, sau şi mai spre Nord-Est, în Asia centrală. Marele număr al acestor ipoteze, şi deosebirile, tot atât de mari, dintre ele, ne arată destul de bine cât de puţin sigur este, din punct de vedere istoric, terenul pe care se punea încercarea lui Gobineau, de a explica succesiunea şi vicisitudinile civilizaţiilor cu concepţia inegalităţii raselor omeneşti şi a deplasărilor lor succesive. In ce privetşe, în special, concluzia învăţatului francez, că Germanii ar reprezenta astăzi mai bine decât toate celelalte popoare indo-europene rasa superioară a Arienilor primitivi, fiindcă s’ar fi păstrat mai curaţi, — ea este contrazisă de faptul incontestabil că în Germania actuală populaţia prezintă mai pretutindeni, pentru privirea mai ageră a etnografilor, semne, mai vizibile poate ca oriunde, de amestecuri etnice, — şi anume, cu Slavii la răsărit şi cu Celţii la apus, osebit de numeroasele infiltraţii semitice. De altfel, asupra acestui punct vom reveni mai departe. In sfârşit, în ceea ce priveşte valoarea ipotezei lui Gobineau, în general, e poate bine să cităm părerea unui german, care nu e un adversar al teoriei raselor, cum vom vedea mai departe că sunt alţii, şi care examinează ideile învăţatului francez cu destul bunăvoinţă. In cartea sa «Studien iiber Gobineau» (Leipzig, 1906), Fritz Friedricb, pe lângă numeroase critice de amănunt, formulează următoarea judecată generală: «...Construcţia istorică ce umple... In-; cercarea asupra inegalităţii raselor omeneşti, nu poate pretinde să fie luată în consideraţie, din punct de vedere ştiinţific, nici în liniile ei generale, nici în amănuntele ei. Ea nu este... nici măcar o temelie posibilă pentru cercetări ulterioare asupra raselor. Niciun singur punct dintr’însa, oricât ar părea de probabil în sine, nu poate fi acceptat fără examen şi nu poate trece drept un adevăr dovedit, pe temeiul autorităţii, pure şi simple, a cărţii» (p. 128). Dar ipoteza arianismului primitiv a suferit, în cele din urmă, o eclipsă şi mai gravă încă. Ea a fost silită să se întoarcă la înfă- INEGALITATEA RASELOR 245 ţişarea modestă, de simplă formulă filologică, cu care apăruse la început. Caracterul istoric §i antropologic, pe care îl luase cu timpul, i-a fost contestat, în cele din urmă, cu hotărîre. In adevăr, la începutul veacului al XlX-lea, filologii descoperiseră, precum am văzut, asemănări izbitoare între unele limbi europene §i unele limbi asiatice, care se vorbesc încă astăzi în India §i pe platoul Iranului, şi ale căror forme primitive se găseau în vechile texte religioase ale popoarelor respective, ca Vedele şi Zend’Avesta. Aceste constatări au dus, precum era firesc, la o clasificare filologică. Limbile de care e vorba au fost considerate ca alcătuind o familie, căreia i s’a dat mai întâi, de către Fr. Schlegel, numele de familia limbilor indo-germane şi apoi, de către Bopp numele de familia limbilor indo-europene. S’a făcut în sfârşit, ulterior, ipoteza că această familie de limbi presupune o familie de popoare. Şi fiindcă orice familie trebuie să se coboare din strămoşi comuni, s’a zis că popoarele indo-germane sau indo-europene trebuie să se coboare şi ele dintr’o tulpină etnică comună, — aceea a Arienilor primitivi. Iar acei străvechi strămoşi au fost consideraţi ca reprezentanţii cei mai curaţi ai rasei albe. Ei au fost împodobiţi cu caracterele antropologice pe care, după puţinele mărturii istorice de care dispuneau, le-au preţuit mai mult popoarele de mai târziu. Propovăduitorii existenţei lor şi i-au închipuit astfel, ca fiind fost oameni înalţi, cu părul blond, cu ochii albaştri, cu craniul lung şi îngust, adică dolicho-cefali. Această transformare însă a unei clasificări filologice într’o ipoteză istorică şi antropologică era foarte riscată. Căci, identitatea de limbă nu implică numaidecât identitatea de rasă. Când Galia veche a adoptat limba latină, ea n’a devenit romană decât numai ca limbă, nu şi ca rasă. Populaţia ei a rămas, ca rasă, ceea ce era. Pentru indivizi, rasa este, cum am văzut, irevocabilă şi inalienabilă, — în înţelesul că, din punct de vedere organic, indivizii nu se pot lepăda de rasa lor spre a adopta alta străină, — cum pot face cu cetăţenia politică sau cu limba pe care o vorbesc. In schimb, pentru mase, rase se poate modifica, e drept, dar numai încetul cu încetul, în perioade de timp mai îndelungate, prin amestecuri etnice repetate. In niciun caz însă, schimbările de limbă, cum se produc uneori, sub presiunea cuceririlor, cu destulă repeziciune, nu implică o schimbare, — ce nu e posibilă, — a originei etnice a popoarelor respective. Iacă de ce s’a zis că, dacă înrudirea limbilor indo-germane sau 246 SPECIFICUL NATIONAL indo-europene între ele, este o realitate filologică, existenţa unei rase ariene primitive, care ar fi dat naştere prin migraţii succesive, popoarelor ce ar putea fi numite, astăzi, indo-germane sau indo-eu-ropene, nu este, cu acelaşi titlu, o realitate istorică sau o realitate antropologică. Din acest punct de vedere s’a ridicat în contra lui Gobineau, încă dela jumătatea veacului al XlX-lea, unul din întemeietorii filologiei câmp arate indo-germane, Friedrich August Pott, în opera sa cunoscută «Die Ungleichheit menschlicher Rassen, hauptsăchlich vom sprachwissenschaftlichen Standpunkte» care a apărut în 1856. Max Miiller, de asemenea, ca să pună în evidenţă mai cu tărie deosebirea punctului de vedere filologic de cel antropologic, a zis, într’o «butadă» cunoscută, că etnograful care ar vorbi cu toată seriozitatea de o rasă ariană, de un sânge arian, de o culoare a părului sau a ochilor, ce ar aparţinea arienilor, ar comite o erezie ştiinţifică egală cu aceea de care s’ar face vinovat un filolog, când ar vorbi, fără să râdă, de un dicţionar dolichocefal sau de o gramatică brachicefală. Iar acum în urmă O. Schrader, autorul unuia din cele mai aprofundate studii asupra «Indo-Germanilor», zice: «Trebuie să ţinem departe de noţiunea unei populaţii primitive indo-germane tot ce aduce aminte de noţiunea, stabilită de antropologi, a unei rase, adică a unei majorităţi de fiinţe omeneşti cu aceeaşi conformaţie. Este mai mult decât probabil că populaţia indo-gemană primitivă se compunea din'triburi şi seminţii de oameni ce difereau din punct de vedere corporal»1). Prin convieţuirea lor, acele triburi şi seminţii au putut ajunge la o limbă mai mult sau mai puţin comună, care păstra însă, în rădăcinile ei, aporturile lor diferite. Existenţa unor rădăcini comune în limbile indo-germane, semitice, ugro-finice şi uralo-altaice a surprins de mult pe filologii mai atenţi, începând cu bătrânul Adelung, care observase încă dela începutul veacului al XlX-lea oarecari asemănări între unele rădăcini germane, turceşti şi slave. Constatări analoage au făcut, în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, Tomaschek şi Koeppen. Intr’o lucrare mai nouă, intitulată «Ueber Urspung und Ilerkunft der indo-germanischen Sprachen und an-arische Sprachreste in West-Europa», apărută în 1902, a reluat această problemă Fr. von der Velden. Nu putem intra, fireşte, în argumentările filologice de care se serveşte acest învăţat; ne mărginim să indicăm concluzia la care ajunge, că popoarele ce vorbesc limbile indo-germanice au ieşit din 1) O. Schrader, Die IndcnGermanen, p. 15, 16. INEGALITATEA RASELOR 247 acelaşi «material omenesc», ca §i Semiţii, Uralo-Altaicii, etc., de vreme ce au străbătut la început aceleaşi stadii primitive ale acelor limbi. Intr’o lucrare §i mai nouă, Meillet, cea mai însemnată autoritate filologică de astăzi, susţine că nu există o legătură necesară între o limbă §i rasa celor ce o vorbesc. Aşa încât, expresii ca «popoare latine», «rasă slavă», «tip arian», nu pot avea un sens precis §i nu pot lămuri raporturile de înrudire dintre limbi; mai degrabă le încurcă1). Iar Vendryes, intr’o lucrare sintetică de informaţie generală, dă acestei idei formularea cea mai categorică: «Oricare ar fi rolul pe care îl vor fi jucat schimbările de rasă în schimbările de limbă, nu se pot stabili legături necesare între aceste două noţiuni. Nu trebuie să confundăm caracterele etnice, care nu se pot dobândi decât odată cu sângele, şi instituţiile — limbă, religie, cultură — care sunt bunuri eminamente transmisibile, care se împrumută şi se schimbă. Vedem, aruncând o privire asupra unei hărţi linguistice a Europei actuale, că sub uniformitatea unei aceleiaşi limbi se ascund rase foarte amestecate»1 2). Din cauza dificultăţilor pe care le-am văzut, teoria raselor a părăsit în cele din urmă terenul filologic şi istoric, pe care se pusese la început, şi şi-a căutat alte puncte de sprijin, — pe care învăţaţii ce o susţineau au crezut că le puteau găsi în antropologie. Aşa au apărut, cu Vacher de Lapouge, cu Ammon, cu Chamberlain şi cu alţii, formele mai nouă, antropologice şi antroposociologice, ale acestei teorii. Asupra lor trebuie să aruncăm, de asemenea, o scurtă privire, — în capitolul următor. 1) Meillet, Les langues dans l’Europe nouvelle, 1918, p. 81. 2) Vendryes, Le langage, întroduction linguistique & lTustoire, 1921, p. 276. CAP. III ÎNTEMEIEREA antropologică I. Gobineau nu admitea influenţa factorilor geo-fizici în desfăşurarea vieţii popoarelor. Singura concesie pe care o făcea, din acest punct de vedere, era să creadă că a fost altădată, — într’un trecut aşa de îndepărtat încât nu se mai poate ocupa de el decât geologia, —. o vreme când forţele naturii aveau o intensitate mult mai mare decât astăzi, aşa încât au putut să determine diferenţierea varietăţilor de căpetenie ale speciei omeneşti, la început unitare. In a doua jumătate a timpului însă de când această specie a luat naştere, forţele naturii, a căror intensitate a scăzut considerabil, n’au mai putut exercita asupră-i o influenţă apreciabilă. Vacher de Lapouge, care a reluat, după Gobineau, teoria raselor, — încercând să-i dea, în operele sale cunoscute, «Les selec-tions sociales» (1896), «L’Aryen» (1899) şi «Race et milieu social» (1909), un fundament antropologic, — a păstrat o rezervă mai prudentă faţă de ceea ce, în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, s*a numit de toţi scriitorii în curent cu nouile ipoteze evoluţioniste, influenţa mediului. Fără să nege această influenţă, învăţatul francez se mărginea să-i atribuie o însemnătate secundară. Rolul de căpetenie, în determinarea fenomenelor istorice, îl joacă după el, ca şi după Gobineau, rasa oamenilor, ale căror acţiuni deslănţuiesc acele fenomene. Spre a ne încredinţa de însemnătatea capitală a acestui factor, Lapouge ne dă două categorii de dovezi: unele, în care aceleaşi rase se comportă, în medii geografice diferite, în acelaşi mod, şi altele, în care rase diferite se comportă, în medii geografice ana-loage, în mod diferit. Aşa bunăoară, Fenicienii vechi au avut, — pe coastele Asiei anterioare, unde au înfiinţat cunoscutele oraşe, Tyr şi Sidon, şi pe coastele Africei de Nord, unde au înfiinţat nu mai întemeierea antropologică 249 puţin cunoscuta Cartagină, — o acţiune identică, cu rezultate identice. Dimpotrivă, Englezii şi Japonezii de astăzi, cari au o situaţie geografică analoagă, trăind §i unii §i alţii izolaţi pe insulele lor, au totuşi o activitate diferită, cu rezultate diferite. Englezii au întemeiat, prin puterea lor de expansiune, un splendid imperiu colonial, pe când Japonezii, prinşi, în cătuşele unei civilizaţii anchilozate, — pe care se silesc, e drept, s’o modifice, dar fără prea mult succes, — n’au putut depăşi hotarele lor milenare. De unde se vede, conchide învăţatul francez, că mediile geografice nu joacă decât uu rol secundar. Ele pot, evident, să uşureze sau să îngreuieze, prin avantajele şi dezavantajele lor, mişcările popoarelor, dar nu le pot determina nici direcţia, nici amplitudinea. In toate aceste privinţe, rasele singure hotărăsc. Fără a contesta ceea ce poate să f.ie îndreptăţit, în parte cel puţin, în aceste afirmări ale lui Vacher de Lapouge, trebue să observăm totuşi în treacăt că, în ceea ce îi priveşte pe Japonezi, evenimentele ulterioare i-au dat o desminţire drastică. La câţiva ani numai după formularea lor, Japonezii au arătat, în modul cel mai convingător cu putinţă, că nu exista nicidecum, la ei, o incapacitate «de rasă», ce i-ar fi împiedicat să ajungă la expansiune colonială. In două războaie consecutive, cu China şi cu Rusia, — care s’au terminat, amândouă, cu victoria lor, — Japonezii au pus piciorul pe continentul asiatic învecinat, deschizând astfel expansiunii lor ulterioare un drum, pe care au făcut de atunci încoace progrese incontestabile. Tot un rol secundar credea Vacher de Lapouge că joacă, în viaţa şi activitatea popoarelor, şi împrejurările istorice, — faţă de factorul precumpănitor al rasei. Aşa bunăoară, popoare mici, care nu dispuneau de mijloacele de acţiune ale unor state mari, cu locuitori numeroşi şi cu teritorii întinse, au putut desvolta totuşi, în unele momente, o activitate considerabilă, fie în direcţia civilizaţiei şi a culturii, fie în direcţia dominaţiei militare şi politice asupra vecinilor imediaţi, fie în direcţia expansiunii comerciale. Pe ce se întemeia această activitate a lor? Nu, de sigur, pe împrejurările istorice, de care, în aceleaşi momente, alte popoare mai mari ar fi putut să profite mai bine, ci pe calităţile de rasă, de care dispuneau. Aşa au fost, de pildă, Grecii, cari nu erau decât o mână de oameni; aşa au fost Romanii cari, la început cel puţin, se reduceau la populaţia oraşului ce le-a dat numele; aşa au fost Portu- 250 SPECIFICUL NATIONAL gheaii, cari, alături de alte popoare, dela începutul timpurilor moderne, nu erau nici măcar o putere de mâna a doua sau a treia. Şi cu privire la aceste exemple, ar trebui să observăm, în treacăt, că ele ar putea dovedi §i contrariul. Este, în adevăr, un fapt incontestabil, că perioadele de înflorire ale popoarelor, la care se referă învăţatul francez, au fost, cu excepţia Romanilor, destul de scurte. Atât Grecii, cât şi Portughezii, nu s’au putut menţinea decât puţină vreme la înălţimile, la care se ridicaseră la un mo* ment dat. Din punctul de vedere al lui Vacher de Lapouge, cauza dc căpetenie, dacă nu unică, a decadenţei lor, n’a putut să fie decât alterarea caracterelor de rasă, ce le permiseseră să se ridice, pentru câtva timp, atât de sus. Această alterare însă, întru cât n’ar fi putut fi decât rezultatul unor amestecuri repetate de sânge străin, nu s’ar fi putut produce atât de repede. Mai probabil este, dimpotrivă, că decadenţa lor s’a datorit unor împrejurări istorice, — şi anume, în cazul Grecilor, politicei deplorabile de diviziune şi rivalitate a micilor state pe care le formau, iar în cazul Portughezilor, unei politici economice din cele mai puţin fericite . Să trecem însă peste aceste observări. Să luăm ca dovedită teza lui Vacher de Lapouge, că rasa constituie factorul preponderant al vieţii şi activităţii popoarelor, gi să examinăm mai de aproape acest factor, spre a ne putea lămuri asupră-i. Că există, între oamenii ce locuiesc în diferitele puncte ale suprafeţei pământului, deosebiri fizice şi psihice considerabile, e un fapt ce nu se poate tăgădui. Nu e dar de mirare, că constatarea acestui fapt, — §i a urmărilor lui, în istorie, — a determinat pe unii învăţaţi să-i caute explicarea. Gobineau credea că a găsit-o în ideea inegalităţii naturale a raselor omeneşti. Cele trei rase de căpetenie, — cea albă, cea galbenă şi cea neagră, — n’au fost înzestrate de natură în acelaşi mod. Ba chiar, deosebirile ce există între ele, din acest punct de vedere, sunt foarte mari. Cea mai bine înzestrată este, incontestabil, rasa albă; după ea vine, la o distanţă respectabilă, rasa galbenă; şi apoi, la o distanţă şi mai mare încă, rasa neagră. Dar această inegalitate, pe care o afirmă Gobineau cu atâta siguranţă, socotind-o ca ireductibilă, nu este o explicare a faptului de care e vorba; e faptul de explicat el însuşi; e adică faptul că între diferitele categorii de oameni există deosebiri ce par fireşti şi de neînlăturat. Iar întrebarea ce se ridică, în faţa acestui fapt, este: de unde vin deosebirile dintre oameni? Care este cauza lor? Şi acea întemeierea antropologică 251 cauză, care nu poate fi, evident, decât naturală, este ea oare gi ireductibilă? In adevăr, deosebiri nu există numai între rase, ci gi înlăun-trul fiecăreia din ele. Popoarele europene, bunăoară, aparţin toate rasei albe. Şi totugi, ele nu sunt nici la fel, nici de aceeagi valoare, — precum ne-o arată, destul de limpede, istoria lor pe de o parte §i cultura lor pe de alta. In ce constau dar deosebirile dintre ele? Răspunsul s’ar părea că nu poate fi decât unul singur. Deosebirile dintre oameni nu pot să constea decât în conformaţia lor fizică gi în structura lor sufletească. Din acest punct de vedere, Europenii albi se pot împărţi în trei categorii, care ar alcătui, oarecum, varietăţile rasei lor. Aceste varietăţi au primit, în Antropologie, diferite numiri, pe care nu e nevoie să le trecem în revistă aici, ca într’un tratat sistematic ce ar privi această gtiinţă. Cele mai simple gi mai curente dintrînsele, — pe care le admite gi Vacher de La-pouge, — sunt: homo europaeus, homo alpinus gi homo mediterra-neus. Caracterele, fizice gi psihice, ale acestor varietăţi omeneşti, sunt următoarele: —^ Homo europaeus este, din punct de vedere fizic, înalt, cu pă- rul blond, cu ochii albaştri, cu pielea albă-trandafirie, gi cu capul desvoltat mai mult în lungime, după diametrul antero-posterior, decât în lăţime, după diametrul transversal, — adică, cum se zice cu termenul technic consacrat, dolichocefal. Din punct de vedere psihic, el este inteligent, mobil şi îndrăsneţ. El nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce vede în jurul lui gi ceea ce posedă la im moment dat. El vrea să ştie ce este mai departe gi să aibă mai mult decât are. Inteligenţa lui, vecinie nesatisfăcută, vrea să ştie mai mult; sensibilitatea lui, vecinie nemulţumită, vrea să guste viaţa sub mai multe aspecte; iar voinţa lui, vecinie încordată, îl împinge cu impetuozitate în ambele aceste direcţii. De aci, mobilitatea lui pe de o parte şi nevoia lui de independenţă pe de alta. El vrea să se mişte liber şi ţine să-şi asigure libertatea mişcărilor. Iar în libertate, vede mai mult posibilitatea schimbării, de care nu se poate lipsi fiindcă, fără ea, nu-şi poate îmbunătăţi viaţa, asigurându-i condiţii mai favorabile. El e, cu alte cuvinte, făcut pentru progres, — iar pentru realizarea lui, e gata să îndrăznească orice, fie în direcţia cugetării fie în direcţia acţiunii. Lapouge adaogă chiar unele trăsuri mai precise, — prea precise poate, — zicând că exemplarul omenesc de care vorbim se bate pentru ca să se bată, fără niciun gând ascuna 252 SPECIFICUL NATIONAL de profit sau că în religie e protestant şi nu cere statului decât 6a-i respecte activitatea. Sediul obicinuit, al acestei prime varietăţi a rasei albe, îl formează şesurile. Ceea ce o leagă de aceste părţi ale suprafeţei pământului, este pe de o parte faptul că pe ele se poate mişca mai uşor, iar pe de alta faptul că ele, fiind mai bogate, îi răsplătesc mai bine munca şi îi satisfac mai uşor trebuinţele, care sunt multe şi mari. Geograficeşte vorbind, această varietate omenească e mai ales răspândită în insulele britanice, în peninsula scandinavică, în Belgia, pe coastele mării, în Olanda, de asemenea, şi în Germania de Nord. In restul Germaniei şi în Franţa, ea formează încă o parte însemnată a populaţiei, în părţile joase sau puţin înalte ale acestor ţări. In total, în Europa, această varietate ar număra vreo treizeci de milioane de oameni numai, fiindcă o bună parte a ei a emigrat şi emigrează în America de Nord, unde numără de asemenea vreo douăzeci de milioane. Homo alpinus este, din punct de vedere fizic, mărunţel, cu părul negru sau apropiindu-se de această coloare, cu ochii de asemenea, negri sau castanii, cu pielea albă-bronzată, ca şi cum ar fi arsă de soare, dar fără a fi totuşi galbenă sau neagră, ca a oamenilor din rasele respective, şi cu craniul desvoltat mai mult în lăţime decât în lungime, adică, cum se zice, brachicefal. Din punct de vedere psihic, el este tihnit şi sedentar, aşezat şi meticulos. El este, de aceea, potrivit pentru meşteşugurile practice, în care excelează. Departe de spiritul aventuros al omului european, omul alpin este prudent, timid chiar, evitând schimbările cu riscurile lor neprevăzute, neîncrezându-se în perspectivele ademenitoare dar nesigure ale progresului, şi ţinând mai mult să conserve ceea ce trecutul şi prezentul i-au îngăduit să agonisească, decât să alerge după himerele viitorului. El este adică mai mult conservator decât progresist. De aceea, nici nu preţuieşte prea mult libertatea. Lui îi trebuie mai mult ordinea, pe care o preferă impusă şi menţinută de o autoritate puternică şi statornică, oricum s’ar numi ea, şi în treburile căreia nu ţine să se amestice, luând o parte activă la viaţa politică. El e prea absorbit de interesele sale particulare şi nu înţelege să sacrifice prea mult timp pentru cele generale. Lapouge adaogă şi aici câteva caracterizări prea precise, zicând că omul alpin adoră uniformitatea, că în religie este de obiceiu catolic şi că în politică n’are decât o speranţă: protecţia statului, şi o tendinţă: ÎNTEMEIEREA antropologică 253 să niveleze tot ce îl depăşeşte, fără să simtă nevoia de a se ridica el însuşi. Sediul de preferinţă al acestei varietăţi omeneşti îl formează colinele împădurite şi, mai ales, munţii, — de unde şi numele ce i s’a dat. Ea e răspândită mai ales în numeroasele masive muntoase ale Europei centrale. Ea ar cuprinde vreo 50—60 de milioane de oameni. Alături însă de exemplarele ei pure se găsesc cele amestecate, provenind din încrucişarea acestei varietăţi cu cea precedentă. Aceste exemplare amestecate formează grosul populaţiei mai pretutindeni, — alături de homo europaeus în ţările din Nordul şi apusul Europei, alături de homo alpinus în ţările din centrul şi răsăritul ei. —, In sfârşit, homo mediterraneus s’ar înfăţişa, din punct de ve- dere fizic, sub două aspecte puţin diferite. In Italia de Sud, în Cor-sica şi Sardinia, ar fi mărunt, cu părul şi cu ochii negri, dolicho-cefal şi cu faţa lungă — «leptoprosop». In Spania însă şi în Nordul Africei, ar fi înalt, cu părul şi cu ochii negri, dolichocefal şi cu faţa scurtă — «chamaeoprosop». Din punct de vedere psihic, această varietate omenească ar fi inferioară, sub ambele ei aspecte, celor două varietăţi precedente. Intru cât nu s’a relevat prea mult în nicio direcţie, caracterele ei distinctive nu sunt prea pronunţate. Ceea ce apare mai limpede, la ea, este mediocritatea înzestrării sale sufle- | teşti. Că oamenii aparţinând acestor varietăţi diferite nu sunt egali, ne-o arată, mai bine decât orice consideraţie teoretică, situaţia pe care, de fapt, o au, astăzi, popoarele pe care le formează ei. La-pouge scria către sfârşitul veacului al XlX-lea, când Englezii şi Germanii erau în plină ascensiune şi exercitau în Europa, — am putea zice chiar în lumea întreagă, — o influenţă impresionantă. Anglia era stăpâna mărilor; nimic nu se putea mişca, în lumea colonială din cele cinci continente, fără voia ei. Iar Germania domina politica continentală a Europei şi, prin ea, şi a restului lumii. Cât despre înflorirea economică şi culturală a acestor două popoare, ea atinsese o culme, pe care n’a depăşit-o la începutul veacului al XX-lea şi de care s’a depărtat considerabil dela războiul mondial încoace. Constatând dar succesele fără precedent ale Anglo-Saxo-nilor şi ale Germanilor, Lapouge s’a întrebat pe ce se întemeia superioritatea ce le-a permis să le realizeze. Şi răspunsul său a fost: pe faptul că la ei, — la cei dintâi mai mult, la cei din urmă mai puţin, dar totuşi îndeajuns, — predomină tipul antropologic al lui 254 SPECIFICUL NATIONAL homo europaeus. Englezii sunt de cele mai multe ori, iar Germanii sunt adesea, înalţi, blonzi şi dolichocefali. Iar de aceste caractere fizice sunt legate, precum am văzut, o sumă de calităţi sufleteşti, care nu sunt numai foarte preţioase, care sunt cele mai preţioase, din punctul de vedere al progresului politic, social, economic şi cultural. Şi tot aga a fost §i în trecut. Antropologia aga zisă istorică, — adică acea ramură a ei, care caută să reconstituie înfăţigarea fizică gi structura sufletească a oamenilor de altădată, după osemintele lor, — ne arată că popoarele ce au stat pe primul plan al istoriei, determinându-i desfăşurarea, au fost de statură înaltă gi cu craniul desvoltat mai mult în lungime decât în lăţime. Celelalte caractere, care nu s’au putut păstra, — ca coloarea pielii, a părului, a ochilor, — li se pot atribui totuşi pe baza legăturii lor cu statura gi cu conformaţia craniului, — legătură pe care ne-o arată, pentru prezent, experienţa, gi pe care o confirmă, pentru trecut, tradiţia istorică. Se cunoagte, bunăoară, legenda, după care des-voltarea gi înălţarea, pe toate terenurile, a Greciei vechi, a început cu năvălirea «oamenilor dela Nord», adică a Hellenilor, cari erau înalţi, blonzi şi dolichocefali. Tipul acesta era de altfel considerat în lumea greacă, din perioada clasică, ca reprezentând perfecţiunea fizică sau frumuseţea desăvârgită. In cercurile conducătoare ale Romanilor vechi, de asemenea, oamenii înalţi, blonzi şi dolichocefali, nu erau nicidecum rari. Iar când, cu imperiul roman, a luat sfârşit şi lumea veche, pregătirea viitorului a fost tot opera «oamenilor dela Nord», înalţi, blonzi gi dolichocefali, cari erau Germanii. Cu ei a început viaţa nouă, — politică, socială, economică gi culturală, — a Evului Mediu, din care a ieşit apoi lumea modernă. Dintre caracterele fizice care disting popoarele cu calităţi sufleteşti superioare, cel mai important pare a fi dolichocefalia. Căci calităţile sufleteşti, în general, sunt legate, precum ne-o arată destul de limpede experienţa, de desvoltarea creierului, pentru care conformaţia craniului nu poate fi nicidecum indiferentă. Din acest punct de vedere, Lapouge crede că condiţia optimă, pentru desvoltarea creierului, o prezintă craniile la care diferenţa dintre diametrul antero-posterior şi cel transversal este mai mare, care sunt adică mai mult lungi decât late. Această conformaţie craniană constitue dolichocefalia. Caracterul acesta însă, care ar fi, după învăţatul francez, semnul cel mai neîndoios al superiorităţii sufleteşti, e ameninţat de evo- întemeierea antropologică 255 luţia antropologică, pe care ne-o indică istoria. In adevăr, istoria ne arată că, la toate popoarele europene, dolichocefalia scade, pe când brachicefalia creşte. Această constatare este, după Lapouge, foarte îngrijorătoare. Mai pretutindeni, unde s’a putut realiza, progresul a fost provocat de invazia unei populaţii dolichocefale, care a pus stăpânire pe o populaţie autochtonă brachicefală, impunân-du-i o desvoltare, la care n’ar fi putut ajunge niciodată singură. In-cetul cu încetul însă, populaţia superioară amestecându-se cu cea \ inferioară, indexul cranian se măreşte, numărul capetelor lungi j scade şi al capetelor late creşte. Iar acest fapt duce la degenerare, \ — sau, cel puţin, la mediocrizare. Şi fiindcă acest fapt a fost cauza decadenţei atâtor popoare, din trecut, Lapouge vede, în această tendinţă a evoluţiei antropologice a popoarelor, o ameninţare pentru viitorul omenirii. In contra acestei ameninţări, nu se poate, crede el, să nu se producă o reacţiune. E probabil că va veni o vreme, — şi nu prea îndepărtată, — când dolichocefalii vor începe să-şi apere superioritatea, cum vor putea. Vor încerca poate să micşoreze numărulj; brachicefalilor, în mod violent, exterminându-i. El se arată convins | că în veacul viitor se vor da lupte de milioane de oameni, pentru un grad sau două, mai mult sau mai puţin, în indicele cefalic; după acest semn, care va înlocui shibolet-ul biblic, precum şi după asemănările de limbi, se vor recunoaşte rasele înrudite; şi ultimii sentimentali vor avea să deplângă violente desrădăcinări de popoare. Iar până atunci, şi cu atât mai mult după aceea, se vor utiliza poate mijloace de selecţiune, menite să înmulţească mai repede pe dolichocefali, pentru ameliorarea organică a popoarelor respective. El propune un anumit sistem de fecundare artificială,— cu economisirea, prin diluare, a celulelor fecundante, — care ar permite unui singur exemplar mascul ales, să dea naştere unei progenituri de 200.000 de urmaşi, cari să-i moştenească dolichocefalia. ; Fără a ne ocupa însă, nici de profeţiile tragice ale lui Lapouge, nici de reţetele lui eugenice, să cercetăm, în câteva cuvinte, în ce măsură ideile lui, cu privire la cauzele inegalităţii raselor omeneşti, sunt întemeiate. E deajuns poate să cităm, în această privinţă, părerea cunoscutului antropolog E. Pittard, atât de preţuit pentru obiectivitatea şi prudenţa sa ştiinţifică. In cartea sa «Les racşs et Fhistoire», acest învăţat se ridică în contra «pretinselor relaţii de cauză la efect» pe care Lapouge, urmând exemplul lui Go-bineau, le stabileşte între succesele politice şi sociale ale unor anu- 256 SPECIFICUL NAŢIONAL mite popoare §i un anumit «tip» antropologic, care ar fi fost superior celorlalte. Acest tip ar fi pentru Lapouge aga numitul «homo europaeus», care nu e altceva decât «arianul» înalt, blond §i doli-chocefal al lui Gobineau. Pittard susţine ca «pretinsele relaţii de cauză la efect», în contra cărora se ridică, nu sunt nicidecum dovedite. In faţa desvolţărilor lui Lapouge, zice el, cititorul cel mai indulgent ar cere probe; ele nu se găsesc însă nicăieri. înţeleg, adaogă învăţatul elveţian, probe care să merite în adevăr acest nume, din punct de vedere ştiinţifice 1). Aga bunăoară, Lapouge afirmă că în Evul Mediu clasa dominantă aparţinea «aproape exclusiv» tipului antropologic al lui «homo europaeus»1 2). Unde e însă dovada acestei afirmări? S’au făcut oare, în «epoca feudală» de care vorbeşte Lapouge, măsurători antropologice, care să stabilească precis indicele cranian sau înălţimea oamenilor ce compuneau clasa dominantă de pe acea vreme? S'au făcut cel puţin constatări statistice cu privire la coloarea părului, a ochilor, a pielii? Rarele indicaţii pe care le găsim, în aceste privinţe, în textele istoriografilor dovedesc numai atât, că existau, printre cei ce compuneau clasa dominantă, oameni înalţi, blonzi, dolichocefali, etc. Erau ei însă în majoritate? Şi care era numărul exemplarelor de acelaşi fel în masele populare? Iată două întrebări, la care răspunsurile ar fi esenţiale. Dacă tipul lui «homo europaeus» a fost numai sporadic în clasele dominante din «epoca feudală», atunci cauza progreselor realizate în acea epocă a trebuit să fie, din punctul de vedere al lui Lapouge însuşi, alta decât superioritatea pe care o atribuie teoria lui tipului în chestie. Şi chiar dacă a fost preponderant în clasele conducătoare, concluzia rămâne aceeaşi în cazul când acel tip a fost numai sporadic în masele populare. Clasele conducătoare ale unui popor nu pot face dintr’însul orişice. Transportată în mijlocul Hotentoţilor din Africa* elita feudală europeană n’ar fi putut realiza de sigur decât prea puţin sau mai nimic din ceea ce a izbutit să realizeze în Europa. Sau, cum zice Pittard însuşi: «Că o mare parte a clasei diriguitoare franceze, pe vremea feudalităţii, a fost compusă poate din oameni nordici, sunt gata s’o cred... Ce ne arată însă cantitatea relativă a acelor tipuri septentrionale în naţiunea întreagă, adică în aluatul al cărui ferment trebuiau să-l constitue? Ce ne dovedeşte intensitatea reală a influenţelor? Eu nu văd cum se pot stabili relaţii 1) Eugene Pittard, Les raees et l’histoire, 1924, p. 25. 2) Lapouge, Les selections sociales, p. 246. întemeierea antropologică 257 de o astfel de gravitate pe documente atât de fragile gi de imperfecte»1). Voind apoi să demonstreze că gi în timpurile modeme desfăgurarea evenimentelor istorice a fost determinată, la marile naţiuni apusene, de acelaşi tip antropologic, Lapouge ne dă un argument gi mai discutabil încă, din punct de vedere ştiinţific. «Când studiem colecţiile de portrete, dela Renaştere până în veacul al XVUI-lea, suntem izbiţi de predominarea absolută a craniilor lungi dominând figuri înalte gi înguste, cu nasul subţire gi arcuit»1 2). Dacă pot fi însă admise ca documente istorice, atunci când e vorba să se stabilească înfăţişarea unor individualităţi izolate, portretele nu sunt şi documente antropologice, capabile să ducă la concluzii generale privind clase sociale sau chiar părţi şi mai întinse ale popoarelor. Antropologia nu se poate întemeia decât pe măsurători efective, făcute asupra scheletelor, pentru trecut, asupra oamenilor în viaţă, pentru prezent. Pittard se mărgineşte, în faţa acestui argument al lui Lapouge, să se întrebe, ironic: «Presupunând că ar reprezenta în adevăr ceea ce se susţine, pot fi considerate, portretele de care e vorba, ca documente antropologice? Care om de ştiinţă ar îndrăsni să li se încreadă?»3). Cât despre istoria veacului al XlX-lea, ea nu putea fi, după Lapouge, decât ceea ce puteau s’o facă vechii factori antropologici, ţinând seamă de faptul că acţiunea lor a fost slăbită de acea creştere continuă a brachicefaliei, pe care am semnalat-o mai sus. Una din consecinţele acestei creşteri ar fi egalitarismul contimporan. Am văzut, în adevăr, că brachicefalii tipului alpin au tendinţa către nivelare. Aceasta ne-o poate dovedi o simplă privire, aruncată asupra unei adunări politice care, în * timpul nostru, nu poate fi decât democratică: «Contemplaţi, de sus, o adunare politică actuală sau o întrunire de oameni cari exer-; cita o influenţă; brachicefalii sunt, vizibil, în număr mai mare; coloarea blondă, foarte frecventă altădată, a devenit rară»4). Ce si-. guranţă însă gi ce precizie poate să aibă, din punct de vedere ştiinţific, o privire aruncată asupra unui număr oarecare de oameni, strânşi la un loc? Şi ce poate dovedi o asemenea impresie, când e vorba de o problemă atât de complexă ca cea care ne preocupă? Cât despre credinţa lui Lapouge, că dolichocefalia este principalul factor al succesului individual — gi prin urmare gi al progresului 1) Op. cit., p. 26. 2) Les eelections sociales, p. 248. 3) Les races et l’histoire, p. 25. 4) Les selections sociales, p. 252. 17 258 SPECIFICUL NATIONAL social — Pittard o găseşte pur şi simplu «extraordinară»1). Fraza la care se referă este următoarea: «Chiar şi pentru omul de ştiinţă, este foarte suggestiv să vadă ca destinul unui om a atârnat de doi sau trei milimetri mai mult sau mai puţin în lungimea sau în lăţimea craniului său; e o constatare ce produce o impresie ciudată, dar la care faptele ne aduc necontenit»1 2). Dacă această afirmare este sau nu exactă, dacă faptele nu duc adică cumva la alte concluzii, rămâne s’o vedem ceva mai departe, după ce vom fi examinat încă una din formele, pe care le-a mai luat teoria raselor din punct de vedere antropologic. II. Ca un continuator al lui Vacher de Lapouge poate fi considerat «antroposociologul» german Otto Ammon, care urmează aceeaşi direcţie şi ajunge la aceleaşi rezultate, cu deosebirea că în operele lui de căpetenie «Die natiirliche Auslese beim Menschen» (1893) şi «Die Gesellschaftsordnung und ihre natiirlichen Grundla-gen» (1896) insistă mai mult asupra principiului darwinist al selec-ţiunii naturale, căutând să explice printr’însul atât superioritatea unora din rasele omeneşti asupra altora, cât şi structura societăţilor pe care le alcătuiesc ele. Aşa bunăoară, superioritatea indiscutabilă a varietăţii dolichocefale a rasei albe, pe care au reprezentat-o în trecut Arienii vechi şi continuă s’o reprezinte în timpul nostru urmaşii lor de astăzi, este un efect al selecţiunii naturale. In perioada glaciară diferitele rase şi varietăţi de oameni din continentele vechi, Asia şi Europa, au fost supuse, din cauza condiţiilor de viaţă deosebit de aspre, unei selecţiuni din cele mai riguroase. Cei ce au suportat mai bine această grea luptă cu o natură atât de puţin prielnică vieţii, au fost dolichocefalii înalţi şi blonzi, cari trăiesc şi azi în ţinuturile mai reci ale Europei, ca şi cum le-ar conveni mai bine temperaturile mai scăzute, alcătuind astfel o varietate nordică a rasei albe. Că Arienii vechi au avut ca patrie primitivă ţinuturi cu climă aspră, ne-o arată tradiţiile iraniene, după care «ţara dintru început» era situată departe, spre Nord-Est, într’o parte a pământului unde iama era foarte lungă şi vara foarte scurtă, unde zăpada acoperea câmpiile mai tot anul. Faptul că, după ce perioada glaciară a trecut şi clima continentelor citate s’a îmblânzit, Arienii au rămas, în Europa cel puţin, în părţile nordice, a contribuit de asemenea la păstrarea rezultatelor selecţiunii naturale primitive. 1) Les races et Fhistoire, p. 24. 2) Les sălections sociales, p. 400. întemeierea antropologică 259 O progenitură mai slabă şi mai puţin rezistentă, dacă se întâmpla să ia naştere, nu putea suporta asprimile climei acele regiuni, era adică eliminată de selecţiunea naturală şi nu se putea propaga. Iar celelalte condiţii ale vieţii făceau, din indivizii ce ieşeau dintr’o asemenea selecţiune riguroasă, oameni tari, energici, plini de îndrăsneală şi gata totdeauna de luptă. In adevăr, agricultura fiind în regiunile nordice, mai ales în timpurile vechi, aproape inexistentă, oamenii trăiau mai mult, dacă nu exclusiv, cu vânatul. Vânătorul însă era într’un continuu războiu cu animalele din care îşi alegea prada §i, în luptele pe care trebuia să le dea cu ele, îşi expunea necontenit viaţa. Pe de altă parte, vânatul fiind rar, nepu-tându-se în orice caz înmulţi după voie ca produsele agricole, vâ« nătorii erau siliţi, adesea, să gi-1 dispute unii altora. De unde, alte lupte, cu aceleaşi efecte ca şi cele dintâi. O astfel de viaţă, pe lângă calităţile pe care le-am relevat mai sus, nu putea să nu desvolte şi inteligenţa. Riscurile luptelor impuneau o atenţie încordată, o observare ascuţită, o repede înţelegere a celor mai neînsemnate variaţii ale situaţiilor şi, în sfârşit, o hotărîre promptă şi o abilitate considerabilă în exploatarea lor efectivă. In aceste direcţii s’a făcut dar selecţiunea, mii şi mii de ani, în rândurile dolichocefalilor înalţi şi blonzi din regiunile nordice, dând rasei lor calităţile speciale de inteligenţă şi de voinţă, ce o disting de celelalte, alcătuindu-i superioritatea. Când apoi, în timpul invaziilor germanice, această rasă nordică s’a coborît către centrul Europei, amestecându-se cu populaţiile brachicefale pe care le-a întâlnit în drumul său, — cele ce alcătuiau rasa «alpină» a lui Vacher de Lapouge, — a intervenit selecţiunea socială. Dolichocefalii înalţi şi blonzi, vechi vânători, nu s’au împăcat cu viaţa agricolă pe care o duceau acele populaţii brachi-cefale, în marea lor majoritate. Ei n’au rămas la ţară, ci s’au concentrat în oraşe, unde, nemai putând vâna animale, s’au apucat să vâneze bunurile vieţii sociale, adică averea şi influenţa. Ei au format astfel clasele stăpânitoare, din punct de vedere economic şi politic, ale popoarelor respective. Şi ceea ce le-a permis să ajungă la această situaţie a fost superioritatea lor ca rasă, constând din calităţile, dobândite printr’o milenară selecţiune naturală, pe care le-am văzut. Actuala organizare democratică a statelor pune destul de bine în evidenţă mecanismul selecţiunii sociale ce am zis că a urmat celei naturale. Niciodată omul din popor n’a fost mai liber ca astăzi să 260 SPECIFICUL NAŢIONAL se ridice, dacă poate, pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei sociale, prin bogăţie §i cultură. Şi totugi, marea majoritate a brachi-cefalilor rurali rămâne pe loc, fără să încerce măcar ascensiunea. Explicarea nu poate fi decât că îi lipsegte încrederea în sine gi curajul de a înfrunta riscurile legate în mod fatal de o asemenea încercare. Insuficienţa calităţilor de rasă nu permite adică brachi-cefalilor să se desvolte gi să progreseze, în ordinea economică, în cea intelectuală sau în cea politică. In spre oraşe se îndreptează mai mult dolichocefalii; în orice caz, ei izbutesc aproape singuri să se fixeze în populaţia urbană gi să se ridice în sânul ei, prin muncă inteligentă, la situaţii din ce în ce mai frumoase. Fiind mai întreprinzători gi mai capabili, ei devin pretutindeni organizatorii muncii, sub diferitele ei forme, îgi iau adică pretutindeni rolul de conducători, oricare ar fi activităţile cărora li se consacră. Spre a întări, pe cale gtiinţifică, aceste concluzii, Ammon, care locuia în Karlsruhe gi se bucura de oarecare trecere pe lângă autorităţile ducatului de Baden, a pus la cale măsurători, în stil mare, asupra tinerilor ce veneau la recrutare, spre a se putea determina indicele cefalic. Pe baza acelor măsurători a publicat el apoi voluminoasa lucrare intitulată «Zur Anthropologie der Badener» (1899). Intr’însa Ammon afirmă că în populaţia oraşelor predomină doli-chocefalia, iar în a satelor brachicefalia. Pe de altă parte, la oraşe dolichocefalia e mai pronunţată în clasele de sus, în deosebi printre intelectuali, şi mai puţin accentuată în clasele de jos, în deosebi printre lucrătorii manuali. O afirmare analoagă făcuse gi Lapouge, care susţinea că aristocraţia franceză din Montpellier avea un indice cefalic mai mic decât burghezimea din acelaşi oraş, era adică mai pronunţat dolichocefală. Ceea ce ar dovedi o strânsă legătură între forma—lungă sau lată—a capului şi calităţile intelectuale, cum am văzut, în cuvintele citate mai sus, ale antropologului francez. Părerile lui Ammon au fost viu criticate, în Germania chiar. Din punct de vedere sociologic, Karl Jentsch, în lucrarea intitulată «Soziâlauslese, Kritische Glossen», care a apărut în 1898, le-a supus unei analize pătrunzătoare, ce nu interesează însă, direct, problema noastră, aga încât nu ne putem opri asupră-i. Din punct de vedere antropologic s9a ridicat în contra lui Ammon cunoscutul sociolog L. Gumplovicz. Intr’un studiu publicat în «Politisch-anthropologische Revue» din 1902, sub titlul «Anthropologie und natiirliche Auslese», acest învăţat îi aducea învinuirea că metodele statistice de care s*a folosit lăsau mult de dorit gi că, mai ales, nu le-a mânuit cu des- întemeierea antropologică 261 tuia probitate ştiinţifică, evitând concluziile fireşti la care duceau, atunci când nu confirmau vederile sale. Aşa bunăoară, proporţia dolichocefalilor din oraşe, după materialul statistic al lui Ammon însuşi, depinde în mod vizibil de regiunile rurale din care se alimentează populaţia lor. Când acele regiuni sunt bogate în dolicho-cefali, numărul dolichocefalilor în oraşele respective e mai mare. Contrariul însă e adevărat pentru oraşele situate în mijlocul unor regiuni locuite în majoritate de brachicefali. Când e vorba să arate că oraşele sunt dolichocefaJe, Ammon citează oraşele din prima categorie; când e vorba să arate că 9atele sunt brachicefale, citează pe cele din a doua categorie. Raportul însă dintre unele şi altele, după datele din ambele categorii, nu crede necesar să-l releve, — de sigur fiindcă i-ar contrazice teoriile. III. Alţi antropologi au contestat, în sfârşit, legătura pe care o stabilea Ammon, după Lapouge, între dolichocefalie şi superioritatea intelectuală. Că această formă a capului nu e un semn indiscutabil de excelenţă p&ihofiziologică, ne-o arată, după ei, faptul că o posedă o sumă de popoare, considerate de toţi ca foarte înapoiate sau chiar de-a-dreptul sălbatice. Dolichocefalia se găseşte, bunăoară, la numeroase triburi de Negri din Africa, la diferite triburi de sălbatici din Australia, la Papuaşii din Noua Guinee, la Tasmanienii din Oceania, la Ainii din insula Sakbalin, la Eşkimoşii din Alaska, la Huronii şi Botocuzii din America, la unele triburi inferioare din India, etc. Dimpotrivă, popoarele europene care stau pe culmile civilizaţiei şi ale culturii, şi a căror superioritate se presupune că s’ar datora dolichocefaliei lor, prezintă un procent considerabil, dacă nu chiar foarte mare, de brachicefali. Numeroşi la Englezi, brachicefalii abundă la Germani. Un autor german, Frie-drich Hertz, nu se sfieşte să afirme, în cartea sa «Rasse und Kultur», că «cea mai mare parte» a poporului german se compune din bra-chicefăli1). Iar restul popoarelor, civilizate şi culte, din Europa sunt considerate, de Lapouge şi Ammon chiar, ca aparţinând de-a-dreptul tipului brachicefal. Şi totuşi, brachicefalii europeni, — englezi sau germani, francezi sau italieni, — sunt incontestabil şi incomparabil superiori, din toate punctele de vedere, sălbaticilor do-lichocefali pe cari i-am citat mai sus. Iar dacă ne gândim la primele civilizaţii istorice din Asia de Sud-Vest, care au servit ca punct de plecare celei europene, suntem siliţi să constatăm că ele se da- 1) Op. cit., p. 42. 262 SPECIFICUL NATIONAL torau unor populaţii brachicefale. Asirienii §i Chaldeenii erau, după cât s’a putut vedea din măsurătorile făcute asupra osemintelor rămase de pe urma lor, brachicefali. Şi pe vremea când ei ajunseseră la un grad relativ înalt de desvoltare intelectuală, dolichocefalii din Nordul Europei se> găseau încă în starea celor mai înapoiate din triburile sălbatice de astăzi, cu care se asemănau din punctul de vedere al formei capului. Dar asupra indicaţiilor pe care ni le pot da preistoria şi istoria, cu privire la diferitele rase, la migraţiile lor, la amestecurile dintre ele şi la contribuţiile pe care le-au adus la dezvoltarea culturală a omenirii, vom reveni mai pe larg într’un capitol special. Pe de altă parte, unii etnografi au găsit că, chiar şi înlăuntrul aceloraşi popoare, brachicefalii sunt adesea superiori dolichocefa-Iilor. Aşa bunăoară, etnograful german Buschan, care a făcut studii comparative asupra copiilor de şcoală din ţara sa, susţine în cartea sa «Menschenkunde» că şcolarii brachicefali, din listele sale de măsurători craniologice, erau mai bine notaţi de profesorii lor decât cei dolichocefali, ceea ce în general, dacă facem abstracţie de excepţiile ce s’ar datora altor cauze, nu poate să însemneze decât că erau mai inteligenţi1). Explicarea constatărilor de felul acesta, care, cum vom vedea imediat, sunt destul de numeroase, pare a fi destul de simplă. Dolichocefalia ar putea constitui un semn de superioritate intelectuală, dacă conformaţia respectivă a craniului ar condiţiona o mai mare capacitate a lui. Antropologii au stabilit însă că nu e aşa. Craniul unui brachicefal câştigă în lărgime ceea ce pierde în lungime şi capacitatea sa, nu numai că nu e mai mică, dar dimpotrivă poate fi mai mare decât a unui craniu dolichocefal cu o circumferinţă egală. Welcker a constatat chiar că un craniu dolichocefal cu o circumferinţă de 484 milimetri avea o capacitate mai mică decât un craniu brachicefal cu o circumferinţă de 473 milimetri. Chiar şi cu o circumferinţă mai mică, un craniu brachicefal poate avea, adică, o capacitate mai mare8). Constatări analoage a făcut Tappeiner, studiind craniile din Tirolul austriac; el susţine că, cu cât creşte brachicefalia, cu atât se măreşte capacitatea cra-niilor măsurate1 2 3 *). Presupunerea, că unei capacităţi craniene mai 1) Op. cir, p. 161. 2) H. Welcker, Die Kapazitat und die drei Hauptdurchmesser der SchS-dedkapsel, în «Archiv fur Anthropologie, Bd. 16. 3) Fr. Tappeiner, Die Kapazitat der Tiroler Schădel, în «Zeitachrift fâr Etimologie», Bd. 31. ÎNTEMEIEREA ANTROPOLOGICĂ 263 mari îi corespunde un creier mai desvoltat gi prin urmare mai greu, a fost de asemenea confirmată de experienţă. Un învăţat italian, Ca-lori, a căutat în special să determine greutatea creierului, la doli-cliocefali gi brachicefali. După un număr destul de mare de măsurători gi cântăriri, făcute asupra unui număr considerabil de cadavre, acest învăţat a putut ajunge la concluzia că la brachicefalii, de ambele sexe, creierul este în termen mediu mai greu decât la dolichocefali 1). O explicare a faptelor de acest fel se poate găsi în părerea lui Virchow că cregterea craniului s’a făcut mai mult în lărgime; cregterea în lungime ar fi dus la forme incomode, care ar fi fost poate eliminate de selecţiunea naturală. Din punct de vedere geometric, de asemenea, cregterea cea mai economică, cea care putea adică duce la capacitatea maximă cu suprafaţa minimă, era cea care tindea să dea craniului forma rotundă, quasi-sferică. Din punct de vedere fiziologic, în sfârşit, activitatea intelectuală, prin îngrămădirea de sânge pe care o provoacă în creier, exercită o presiune mai mult laterală asupra pereţilor interiori ai craniului, aga încât îl împinge în chip firesc către forma brachicefală 1 2). Antropologul german Martin a putut astfel să susţină că brachicefalia reprezintă forma craniană cea mai favorabilă pentru desvoltarea creierului3). Reluând această idee, un învăţat suedez, Nystrom, a supus-o unei verificări minuţioase, prin măsurători craniologice în diferitele clase sociale. Făcute în Suedia, patria prin excelenţă a dolichoce-falilor, aceste măsurători au dus la câteva constatări impresionante. Ele au arătat că în clasele superioare, mai culte, procentul brachi-cefalilor este mai mare decât în clasele inferioare, mai puţin culte. Din 100 de dolichocefali, numai 23,5 aparţin claselor superioare, pe când 76,5 aparţin celor inferioare. In schimb, din 100 de brachicefali, 58,4 aparţin claselor superioare gi numai 41,6 celor inferioare. Mai mult încă, indivizii cari ies din clase inferioare, izbutind prin munca şi capacitatea lor să intre în cele superioare, sunt în majoritate, brachicefali; dolichocefalilor, ridicarea în ierarhia socială le reuşeşte mai puţin 4). Havelock Ellis merge şi mai departe 1) L. Calori, Del cervello nei due ţipi, brachicefale e dolichocefale, ita-liani, în Memoriile Academiei de Ştiinţe din Bologna, Voi. 10. 2) Virchow, Rassenbildung und Erblichkeit, în Festschrift fur Bastian, 1896. 3) R. Martin, Lehrbuch der Anthropologie, 1914. 4) Nystrom, Fonnenverănderungen des menschlichen Schâdels, în «Ar-ehiv fur Anthropologie», 1902. 264 SPECIFICUL NATIONAL In lucrarea sa cunoscută asupra psihofiziologiei sexurilor, vorbind de raportul dintre forma capului §i inteligenţă, susţine, nu numai că o înzestrare intelectuală excepţională coincide mai degrabă, atât la bărbaţi cât şi la femei, cu brachicefalia, dar şi că printre nebuni, criminali şi degeneraţi brachicefalia e mai rară, pe când dolichoce-falia e mult mai frecventă 1). Brachicefalia ar fi adică, nu numai o indicaţie mai sigură de inteligenţă, dar şi o garanţie de sănătate, intelectuală şi morală. Alţi învăţaţi afirmă în sfârşit că, în general, în evoluţia omenirii brachicefalia a crescut regulat, paralel cu desvoltarea intelectuală. A§a bunăoară, Fr. Hertz zice: «Din materialul masiv de fapte adunate până acum reiese, între altele, că în cursul istoriei capetele rotunde înlocuiesc pretutindeni capetele lungi»1 2). La Egiptenii vechi s’a constatat, când s’au examinat osemintele lor, că craniile devin cu atât mai puţin dolichocefale, cu cât provin din morminte mai recente, relativ. La Evrei de asemenea, dolichocefalia primitivă a făcut loc, încetul cu încetul, brachicefaliei, — ceea ce este cu atât mai izbitor, cu cât exclusivismul lor tradiţional i-a ferit mai mult decât pe alţii de amestecuri etnice. Iar faptul că la ei brachicefalia a crescut mai repede ca la alte popoare, se pune în legătură cu îm-prăştierea lor în toată lumea; mediile geofizice şi sociale, atât de diferite, în care au ajuns să trăiască, i-au obligat să facă sforţări de adaptare mai mari, de ordine intelectuală. O constatare analoagă s’a făcut la Germani, cu deosebirea că la ei creşterea brachicefaliei a fost mai simţitoare, din punctul de vedere al desvoltării intelectuale, în clasele de sus, iar din punct de vedere geografic în părţile de Sud ale teritoriilor pe care le locuiesc, fiindcă în aceste din urmă regiuni cultura a început mai de timpuriu. Studiind osemintele din mormintele numite «Kurgane», ce se găsesc în Rusia şi în Japonia, Bloch a făcut cu privire la populaţiile, mai vechi şi mai nouă, din aceste ţări, aceeaşi observare: dolichocefalia a scăzut, pe când brachicefalia a crescut, în evoluţia lor antropologică. In sfârşit, Bou-cherau a întocmit un tablou întreg al variaţiilor indicelui cefalic la populaţiile ce au trăit, din timpurile preistorice şi până astăzi, în partea centrală a Franţei. Pentru înţelegerea mai uşoară, însă, a variaţiilor de care e vorba, trebuie să ne amintim că indicele cefalic e câtul ce rezultă din împărţirea diametrului transversal al 1) Havelock Ellis, Mann und Weib, traducerea germana apărută în 1909. 2) Fr. Hertz, Rasse und Kultur, p. 45. întemeierea antropologică 265 craniului, înmulţit cu 100, cu diametrul lui antero-posterior, după formula: D.tr. X 100 -------------- = I D. ap. După această formulă, cu cât indicele cefalic e mai mic, cu atât dolichocefalia e mai pronunţată, şi dimpotrivă, cu cât indicele cefalic e mai mare, cu atât e mai mai accentuată brachicefalia. Când bunăoară diametrul transversal al unui craniu este de 150 milimetri, iar diametrul lui antero-posterior de 200 milimetri, indicele cefalic al omului, căruia i-a aparţinut acel craniu, ne e dat de formula: 150 X 100 ------------ = 75 200 Un asemenea indice caracterizează un dolichocefal puţin pronunţat. Dela Brooa şi Welcker încoace, indicele cefalice dela 70 la 75 sunt considerate ca denotând dolichocefalia, cele dela 75 la 80 ca denotând mesocefalia, cele dela 80 la 85 ca denotând brachicefalia. Sub 70, indicele denotă ultra-dolichocefalia, iar peste 85 iper-bra-chicefalia. Iată acum variaţiile indicelor cefalice din tabloul lui Bou-cherau, privind conformaţia craniană a populaţiilor ce s’au succedat în partea centrală a Franţei, din timpurile cele mai vechi şi până astăzi. In perioada neolitică, 73.00; în pemoada galo-ro-mană, 78.00; din veacul al IX-lea până în al Xll-lea, 79.29; din veacul al Xll-lea până în al XlV-lea, 79.70; din veacul al XVI lea până în al XVII-lea, 80.26; veacul al XVIII-lea şi începutul cehii următor, 83.74; astăzi, 85.00 *). In legătură cu aceste progrese ale brachicefaliei, ce par a manifesta în afară desvoltarea funcţiunilor interioare ale vieţii sufleteşti, a fost pus faptul că cei ce au .ilustrat evoluţia popoarelor, sub diferitele ei forme, au fost adesea «izbitor de brachicefali». Cuvântul e al lui Friedrich Hertz1 2). Iată câteva nume, din cele mai reprezentative. Luther, Rafael, Pascal, Leibniz, Laplace, Goethe, Kant, Beethoven, Napoleon (întâiul), Schopen-hauer, Brîsmarck, Schiller, Haydn, Schubert, etc., au fost, toţi, bra-chicefali. Unii dintr’înşii au depăişit chiar indicele normal al bra- 1) L’Anthropologie, XI, 1900, p. 691. 2) Rasse und Kultur, p. 49. 266 SPECIFICUL NAŢIONAL chicefaliei. Schopenhauer, cu un indice de 86.00, Kant, cu unul de 88.5, Leibniz, cu unul de 90.3, erau, pronunţat, iperbrachicefali. Alte măsurători mai nouă au dat chiar cifre superioare acestora. După Fr. Weidenreich, bunăoară, Schopenhauer ar fi avut indicele 90.000; Kant, de asemenea; cât despre Leibniz, indicele lui ar fi fost 92.00 1). In sfârşit, unii etnografi refuză, hotărît, să admită conformaţia craniiană ca un caracter ce ar putea distinge unele de altele diferitele rase de oameni. Dacă ar constitui în adevăr un asemenea caracter, ea ar trebui să nu varieze înlăuntrul aceloraşi rase. Nystrom §i Jorgensen însă au dovedat că ea variază, nu numai înlăuntrul aceloraşi rase, nu numai înlăuntrul aceloraşi popoare, dar chiar şi înlăuntrul aceloraşi familii, dela părinţi la copii, precum şi între copii. Cel dintâi din aceşti etnografi a măsurat, în Suedia, indicele cefalic a o sumă de copii, aparţinând aceloraşi familii. La jumătate* din ei a găsit un indice care varia puţin: cu vreo două unităţi. La cealaltă jumătate însă a găsit variaţii mult mai mari: de trei până la nouă unităţii. Ceea ce însemnează că copiii uneia şi aceleiaşi familii puteau fi, unii dolichocefali şi alţii brachicefalti. Iar deosebirile dintre ei şi părinţii lor puteau fi tot atât de mari. Constatări analoage a făcut al doilea din etnografii citaţi, în condiţii şi mai probante. El a făcut măsurători pe .insulele daneze Făr-oer, pe care populaţia, fiind mai izolată, e mai ferită de amestecuri etnice. La 250 de familii, diferitele generaţii ce au putut fi măsurate, — copii, părinţi, bunici şi, uneori, străbunici, — prezentau indice foarte diferite1 2). Alţfi antropologi merg şi mai departe, susţinând că forma capului, în general, nu prezintă însemnătatea deosebită ce i se atribuie, din punctul de vedere al desvoltării intelectuale. Aga bunăoară, Manouvrier zice că, dintre toate variaţiile morfologice ale corpului omenesc, cele care constituesc dolichocefalia şi brachice-falia sunt poate cele mai neînsemnate, din punct de vedere fiziologic, adică din punctul de vedere al funcţionării creierului, care condiţionează nivelul şi formele vieţii sufleteşti3). De aceeaşi părere este şi antropologul englez Pearson, care crede că, deşi e posibil 1) Fr. Weidenreich, Rasse und Korperbau, 1927. 2) Numeroase cazuri de acest fel în «Zentralblatt fur Anthropologie», Bd. VIII, 1903, p. 100 si urm. 3) Manouvrier, Cephalometrie antbropologique, în «L’annSe psycbologi-oue» din 1899. întemeierea antropologică 267 ca oamenii inteligenţi să aibă adesea im cap mai mare decât cei ce nu arată o înzestrare intelectuală deosebită, totuşi, dacă considerăm masa unei populaţii oarecare, în majoritatea ei, nu se poate stabili decât o slabă legătură între dimensiunile capului §i nivelul sufle* tesc al indivizilor ce o compun1). Explicarea acestei rezerve e foarte simplă. Forma capului nu poate avea importanţă, din punctul de vedere al inteligenţei, decât numai întru cât determină mărimea creierului. Fie dolichocefalia, cum se credea mai nainte, fie bracliicefalia, cum încep a crede antropologii mai noui, nu joacă un rol decât numai întru cât îngăduie o mai bună desvoltare a creierului, ca volum. Dacă însă în evoluţia speciilor, în general, mărimea relativă a creierului poate constitui un semn de progres, — în direcţia desvoltării ca complexitate, cel puţin, a vieţii de relaţiune, — la indivizi însă, înlăuntrul aceloraşi specii, la oameni bunăoară înlăuntrul aceloraşi popoare, ea nu mai este un semn sigur de superioritate intelectuală. S’a constatat, de pildă, că unii oameni, al căror creier, cântărit după moarte, se arătase deosebit de greu, nu se distinseseră nicidecum, în viaţă, prin (inteligenţa lor. Aşa bunăoară, Haldermann a găsit un creier de o greutate cu totul neobicinuită (două kilograme şi un sfert) la un individ despre care nu se ştia să fi făcut ceva deosebit. Obersteiner a găsit un creier aproape tot atât de greu (exact, 2.028 grame) la un om ce, nu numai că nu părea să fi avut o înzestrare excepţională, dar dimpotrivă se arătase puţin inteligent, deşi averea considerabilă de care dispusese i-ar fi permis îndeajuns să se desvolte. Reflectând asupra cazurilor de acest fel, Havelock Ellis, în lucrarea pe care am citat-o mai sus, zice că oamenii de seamă au putut să aibă, de cele mai multe ori, un creier mai greu; dar acest fapt singur nu explică superioritatea lor de vreme ce, în atâtea alte cazuri, experienţa ne arată că indivizi puţin înzestraţi din punct de vedere intelectual au avut un creier tot atât de greu sau şi mai greu chiar. El citează astfel câteva cazuri de oameni ordinari, al căror creier era mai greu decât al lui Cuvier. Un creier de 2222 grame aparţinuse unui om de rând; unul de 2012 grame, unui imbecil; unul de 1925 grame, unui muncitor cu braţele; unul de 1900 grame, unui meseriaş cărămidar. Creierul lui Cuvier însă cântărise numai 1830 grame. Constatări analoage •’au făcut şi cu privire la femei a). 1 2 1) K. Pear&pn, On the correlation of intellectual ability with the eize and sliape of tlie head, în Proceedings of the Royal Society, T. 62. 2) Havelock Ellis, Mann und Weib, p. 125. 268 SPECIFICUL NATIONAL De unde rezultă că inteligenţa oamenilor nu atârnă numai de mărimea creierului lor; ea mai este condiţionată de conformaţia morfologică, de structura istologică gi de compoziţia chimică a acestui organ. Sunt îndeosebi importante, din acest punct de vedere, numărul, forma gi adâncimea circumvoluţiilor cerebrale, masa neuronilor, structura fibrelor asociative, mobilitatea chimismului celular, cantitatea gd calitatea sângelui ce îl alimentează, etc. Toate aceste caractere însă sunt foarte anevoie de determinat în timpul vieţii oamenilor; iar după moartea lor, nu se mai pot determina decât în parte. Dacă forma capului, cu variaţiile ei de căpetenie, nu ne poate servii ca să stabilim cu siguranţă valoarea relativă a raselor din punct de vedere intelectual, poate ea constitui cel puţin un caracter morfologic destul de sigur ca să ne permită să le deosebim unele de altele? Cu această întrebare se ridică dinaintea noastră problema deosebirilor morfologice ale raselor, pe care trebuie s’o examinăm mai de aproape, într’un capitol special. CAP. IV VARIABILITATEA CARACTERELOR MORFOLOGICE Cuvântul «rasă», de care ne servim atât de adesea, n’are un înţeles destul de precis. Putând fi întrebuinţat în cazuri foarte diferite, acest cuvânt poate provoca dificultăţi mari, teoretice şi practice. Când ne ocupăm, bunăoară, de cele trei «rase» — albă, galbenă şi neagră — pe care Gobineau le considera ca alcătuind primele diferenţieri ale «speciei» omeneşti, termenul de care e vorba poate fi utilizat, în înţelesul lui cel mai general, fără să dea naştere la confuziuni primejdioase sau, cel puţin, Tegretabile. Oamenii albi, cei galbeni, cei negri, se deosebesc între ei destul de bine, prin întreaga lor înfăţişare, ce prezintă, la fiecare din aceste categorii de căpetenie, incontestabile caractere comune. In cazurile de acest fel, cuvântul «rasă» poate fi întrebuinţat în înţelesul lui normal, de «grupare de oameni ce posedă în comun anumite caractere esenţiale». In alte cazuri însă, cuvântul acesta nu mai are un înţeles destul de limpede şi nu mai poate fi utilizat fără riscuri, mai mult sau mâi puţin mari. Când se vorbeşte bunăoară, cum se întâmplă atât de adesea, de rasa germană sau de cea slavă, categoriile de oameni la care se referă aceste expresii nu ni se mai înfăţişează ca având caractere comune atât de evidente. Pe teritoriile geografice pe care le ocupă aceste aşa numite «rase», găsim oameni ce posedă caractere fiizice foarte diferite. Găsim de pildă oameni dolichocefali şi brachicefali, înalţi şi scunzi, cu părul galben, roşu, castaniu sau negru, cu ochii albaştri, verzi, cenuşii, galbeni sau negri, cu pielea albă, gălbuie sau negricioasă, cu faţa lungă sau lată, cu nasul drept, arcuit sau câm, cu bărbia ieşită în» inte sau dată înapoi, etc. Lucrul e mai ales izbitor la «rasele» răspândite pe teritorii foarte întinse, cum este cea slavă, care ocupă jumătate din Europa şi o bună parte din Asia. Aşa numiţii Slavi* 270 SPECIFICUL NAŢIONAL — cărora s’a propus să li se dea numele de «Slavofoni», întru cât n’ar avea comun decât faptul că vorbesc limbi de origine slavonă, — prezintă o mare mulţime de tipuri antropologice diferite, ca gi cum ar avea origini etnice diferite. Dacă dar, din punct de vedere zoologic, animalele pot fi împărţite în specii §i varietăţi bine deosebite unele de altele, nu acela§i pare a fi, din punct de vedere antropologic, cazul oamenilor, la cari clasificările de acest fel simt mult mai anevoioase» Ca să ne încredinţăm de acest fapt gi de consecinţele lui pentru problema ce ne preocupă, să trecem în revistă principalele caractere morfologice, care au fost considerate de antropologi ca di-ferenţiând «rasele» omenegti. Să începem cu forma capului. Am văzut mai sus că Gobineau, Lapouge, Ammon gi succesorii lor considerau dolichocefalia ca un caracter distinctiv al «arianismului» primitiv, pe care l-ar fi mogtenit popoarele nordice ale Europei de astăzi. H. St. Cliamberlain, de a cărui operă «Die Grundlagen des XlX-ten Jahrhunderts» ne vom ocupa mai departe în altă ordine de idei, a subliniat cu gi mai multa energie, din punctul de vedere al formei literare cel puţin, acest caracter, ca un semn de superioritate a Germanilor pe cari îi considera, cu un «pathos» ce n’a mai fost atins dela el încoace, ca destinaţi să joace rolul de înainte mergători ai civilizaţiei europene1). Nu vom repeta obiecţiile ce-am văzut mai sus că s’au ridicat din atâtea părţi, în contra legăturii ce se pretindea că există între dolichocefalie gi desvoltarea .intelectuală. Ne vom mărgini să cercetăm dacă, cel puţin, dolichocefalia constituie în adevăr un caracter morfologic distinctiv al Germanilor, aga cum rezultă din afirmările autorilor citaţi. Măsurătorile mai amănunţite care s’au făcut de Virchow, Wal-denburg, Jorgensen, Bolk, Ranke gi alţii, în Germania gd în ţările nordice învecinate, au dovedit că în acele regiuni nu predomină dolichocefalia, care e mai rară, ci brachicefalia, care e mult mai frecventă. După teoriile autorilor pe care i-am trecut în revistă, Germanii din Nord-Vest gi în deosebi Frisii sau Frisonii, mai feriţi de amestecuri heterogene, trebuiau să prezinte tipul cel mai curat al rasei, — gi prinurmare dolichocefalia cea mai pronunţată. Măsurătorile lui Virchow însă au stabilit că printre ei procentul doli-chocefalilor adevăraţii e numai de 18%; restul sunt mesocefali (33%) gi brachicefali (31%). Waldenburg a găsit chiar, la Frisonii 1) Cf. Op. cit., ed. II, p. 496. YAMABILITATEA CARACTERELOR MORFOLOGICE 27! mai nordici din insulele Hallig, că dolichocefalia propriu zisă, dacă a existat mai nainte, a dispărut cu desăvârşire. Procentul de doli-chocefali adevăraţi, la aceşti Germanii, mai nordici decât toţi, e zero; 12.33% sunt mesocefali, 45.20% brachicefali, 35.62% iper-brachicefali, 6.85% isocefali 1). Prin «isocefalie» se înţelege egalitatea celor două diametre — anteroposterior şi transversal ______ ale creie- rului, egalitate care face capul aproape sferic şi constituie astfel cel mai înalt grad de brachicefalie. In Germania centrală dolichocefalia scade şi mai vizibil, iar numărul brachicefalilor creşte simţitor. In Sudul ţării în sfârşit, brachicefalia e foarte pronunţată şi aproape exclusivă. In B avaria, măsurătorile lui Ranke au stabilit pentru dolichocefali un procent de 1%, iar pentru brachicefali unul de 83%1 2 3). La Germanii din Austria şd din Elveţia, constatările sunt aceleaşi: brachicefalii formează majoritatea populaţiilor respective. Indicele cefalic mediu este de 82.7; el se poate însă ridica până la 89; mesocefalia e sporadică, iar dolichocefalia foarte rară. Unii etnografi mai noui ne dau, în această privinţă, indicaţii puţin diferite. Pittard şi Haddon, bunăoară, nu contestă brachice-falia Germanilor de Sud, dar cred că cei din Nord pot fi consideraţi ca mesocefali, — în medie, bineînţeles. Indicele lor cefalic ar fi de 79, atingând limita superioară a mesocefaliei, dela care înainte începe brachicefalia. Dacă cel dintâiu din aceşti etnografi este, ca de obiceiu, mai refi^£vat, înclinând să admită, la Germanii din Nord, urme vizibile de dolichocefalie sau de sub-dolichocefalie8), în schimb cel din urmă e mai categoric, proclamându-i, fără rezerve, mesocefali 4 * *). Mai interesant de relevat este faptul că în Tirol brachicefalia, care e foarte pronunţată, creşte în raport direct cu altitudinea, ceea ce ar părea să indice că ea se datoreşte, în parte cel puţin, influenţei mediului fizic. Dar asupra acestei chestii vom reveni 1) Pentru aceste date, a se vedea «Intemationales Zentralblatt fur An-thropologie», Bd. VIII, 1903, p. 154. 2) El susţine cS, pe vremea marilor migraţii dela sfârşitul antichităţii, procentele erau, în Bavaria, de 42% dolichocefali şi 14% brachicefali, iar în Evul Mediu proporţiile erau egale: 32% dolicho- şi brachi-cefali. Cf. Frfih-mittelalterliche Schadel aus Lindau, în Sitzung^ber. der kgl. Bayr. Akad. der Wissenschaften, Bd. 27, 1897, p. 50. Lucrarea de căpetenie a lui Ranke este însă e aceeaşi rasă cu Berberii din Nordul Africei, Schiaparelli ca fiind înrudiţi cu Iberii, Jullian ca fiind mai apropiaţi de Celţi. Menţiona Jid aceste ipoteze, Dottin zice că «problema va rămânea insolubilă, atâta timp cât nu se va fi putut determina din ce familie face parte Hruba pe care o vorbiau Ligurii». Această limbă însă ne rămâne necunoscută. Puţinele cuvinte ce pot fi considerate ca aparţinându-i «nu ne permit să afirmam că este o limbă indo-europeană» 2). Ea pare a se fi păstrat totuşi în numeroase nume de locuri, de fluvii, de lacuri, etc. Toponimia Nordului Italiei, a unor părţi din Elveţia, a diferite regiuni din Sudul şi Vestul Germaniei, ar fi plină de asemenea vestigii. Numele primitiv al fluviului Po se crede că a fost, la Liguri, Bodincus. In limba latină acest fluviu purta numele de Padus; poporul însă îi zicea, obicinuit, Bo, o prescurtare a vechiului nume liiguric, din care a ieşit poate numele de astăzi. De origine liguri că ar fi numele Rinului, care s’ar trage din aceeaşi rădăcină cu Reno, altădată Rhenus, fluviul cunoscut din Italia de mijloc. Bo-densee, numele german al lacului de Constanţa, ar avea aceeaşi origine cu Bodincus, numele vechiu al fluviului Po. Geneva ar fi înrudită, ca nume, cu Genova, centrul geografic al Ligurilor vechi. Alte nume ca Worms, Main, Mosel, par a fi, de asemenea, de origine ligurică3). — Dacă nu ne luminează, deocamdată, asupra originei lor, ca rasă, aceste nume ne permit cel puţin să ne facem o idee de răspândirea Ligurilor în Europa şi prin urmare de importanţa lor numerică. După Liguri veneau, în ordinea importanţei numerice, printre populaţiile italiene dinainte de Romani, Etruscii. După Titu-Liviu, stăpânirea lor se întindea în Italia de mijloc dela o mare până la alta. De fapt, numele ambelor mări ce scaldă coastele de apus şi de răsărit ale acestei ţări purtau, pe atunci, nume etrusce. Printre formele diferite şi destul de numeroase ale numelui Etruscilor, se găsea şi forma «Tyrrheni», de unde numele de Mare Tyrrhenum, pentru marea dela apus; familiar, Romanii îi mai ziceau şi Mare Tnscicum, după numele prescurtat şi popular «Tusei» pe care îl dau ei Etruscilor. Marea dela răsărit, Mare Adriaticum, şi-a luat numele 1 2 3 1) Id., ibid., p. 188, nota 1. 2) G. Dottin, op. cit., p. 185, 188. 3) Cf. Classen, Die Volker Europa’s zur jiingeren Steinzeit, p. 13 şi Mullenhoff, Deutsche Altertumskunde, Bd. III, p. 173—193. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 323 dcla oraşul etrusc Adria, situat pe coasta de răsărit a Italiei. In realitate, stăpânirea lor era — sau cel puţin fusese — mai întinsă decât afirma Titu Liviu. La Nord ei se întinseseră până în Alpi; toată provincia Cisalpina fusese a lor, înainte de a fi ocupată de Cel ţi .La Sud pătrunseseră în Latium, unde Fidenae şi Crustumina erau oraşe etrusce. Au domnjit poate şi la Roma pe vremea Tar-quiniilor (611—509 a. Cr.) A). Au cucerit mai departe Campania (524—521), unde au întemeiat apoi oraşele Capua şi Nola, cărora unele tradiţii le atribuiau o origine mai veche. In sfârşit, după Pli-niu, Herculanum, Pompei şi Sorrento le aparţinuseră de asemenea. Aproape toată Italia fusese astfel, înainte de întărirea puterii romane ,în stăpânirea lor1 2). Etruscii nu erau însă numai un popor numeros şi puternic, ci şi un popor civilizat. Diodor zicea că ei aveau o înclinare deosebită să studieze «literele şi natura»3). In ordinea practică, ei se distinseseră ca agricultori şi meseriaşi. Ei secaseră numeroase terenuri mlăş-tinoase, făcându-le productive, construiseră drumuri, poduri, canale, fortificaţili. Industria lor, cum o dovedesc numeroasele vase, statuete, oglinzi, bijuterii, unelte şi arme, era înfloritoare. Religia lor era, relativ, desvoltată şi avea, mai ales, un ritual bogat şi precis. Acest ritual era, sub numele de «etrusca disciplina», vestit la Romani. Toată «mantica» romană pare a fi fost de origine etruscă. In adevăr, «disciplina etruscă» cuprindea aşa numitele «cărţi»: libri ful gur ales, care interpretau semnele meteorologice, în deosebi fulgerele, libri haruspicini, care interpretau pe cele oferite de măruntaiele animalelor sacrificate, libri rituales, care interpretau minunile şi în acelaşi timp, fixând ceremonialul religios al actelor mai însemnate, publice şi private, stabileau şi principiile dreptului, libri fa-tales, care interpretau diferitele perioade ale vieţii omeneşti, libri Acherontici, care căutau să ghicească destinul oamenilor după moarte 4). Cât de mare a fost influenţa Etruscilor asupra Romanilor ne-o poate arăta marele număr de nume, de persoane şi de locuri, ce se găsesc la începuturile istoriei lor, la Roma chiar şi împrejurimile ei 1) Dottin, op. cit., p. .132. Cf. H. d’Arbois de Joubainville, Les premiers habitants de l’Europe, I, 158. 2) Dottin, op. cit., p. 132. 3) Citat de Dottin, p. 134, nota 5. 4) Bouehe~Leclercq, Histoire de la divination dans l’Antiquite, 1881, t. IV, p. 3—115. Cf. şi Thulin, Die etruskisehe Disciplina, 196—199. 324 SPECIFICUL NAŢIONAL imediate. Tradiţia romană însăşi considera unul din cele trei triburi primitive, din care s’a format la început populaţia Romei, ca fiind etrusc. Aceeaşi tradiţie ne spune că neamul regesc al Tarquiniilor venise din Etruria; iar unii din membrii lui purtau nume curat etrusce; Tarquinius însuşi suna, în limba etruscă, Tarchuns; altele, ca Tanaquil, Aruns, care nu se mai repetă în onomastica romană, trădează prin aceasta, în mod evident, exotismul lor. Chiar şi Roma însăşi, şi T/ibrul de asemenea, purtau nume de origine etruscă. Un filolog german, Wilhelm Schulze, care a studiat în deosebi onomastica şi toponimia latină, releva în deosebi întinderea şi adâncimea influenţei pe care o indică originea etruscă a atâtor şi atâtor nume. cAtât la Roma, zice el, cât şi împrejurul ei, numele etrusce se îngrămădesc în aşa mulţime, încât pot să influenţeze ideile pe care ni le formăm despre începuturile cetăţii eterne. Dionisie din Ha-licamas ne spune că mulţi istorici considerau Roma însăşi ca un oraş etrusc. Cercetarea filologico-istorică la care mă mărginesc aici, devine dela sine o ilustraţie a legendei care pune în legătură pe Eneas cu Tarchon şi Tyrsenos. Tibrul dela Roma a fost în adevăr altădată, cum zice poetul, un fluviu tuscic. Iar dincolo de Tibru, neamurile etrusce au înaintat departe, în spre Nord, punând temeliile multor oraşe» 1 2). Această influenţă a limbii etrusce se explică poate prin faptul că ea a fost la început, după toate probabilităţile, limba oficială a autorităţilor. Aşa numitul «sermo rusticus» al locuitorilor din Latium era un dialect puţin cunoscut şi nu putea servi destul de bine, la început, faţă de streinii cari, mergând dela Nord la Sud sau dela Răsărit la Apus, trebuiau să treacă faimosul pod de pe Tibru, căruia Berard i-a atribuit situaţia privilegiată a Romei, în Italia ,şi repedea ei desvoltare 2). Mai utilă putea fi, din acest punct de vedere, limba etrusca, mai întâi fiindcă trebuia să fie mai cunoscută şi al doilea fiindcă era, după toate probabilităţile, maii des-voltată, întru cât servea de instrument unei culturi mai înaintate şi mai vechi. In orice caz, un filolog francez, A. Emout, susţine că la Roma «în perioada regală şi în primele timpuri ale republicei, e foarte probabil că limba etruscă a fost idiomul oficial» 3). De unde venea însă acest popor atât de numeros, de puternic, de civilizat, şi care era originea lui etnică? Părerile celor vechi* 1) Wilhelm Schulze, Zur Geschichte lateinischer Eigennamen, 1904, p. 581. 2) Berard, Rome intangible, în Revue de Paris, Octobre 1903. 3) A. Emout, Les elemente dialectaux du vocabulaire latin, 1909, p. 22. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 325 pe cari trebue să-i ascultăm mai întâi, sunt împărţite. După unii scriitori greci, Etruscii ar fi fost o ramură a Pelasgilor. Thucidide gi Sofocle îi desemnează sub numele de Pelasgi Tyrseni 1). Hellanic din Lesbos susţine că Tyrrhenii s’ar fi numit în vechime Pelasgi. Iar numele de Tyrrheni l-ar fi luat ei dela Tyrrhenos, fiul lui Atys, care ar fi emigrat în Italia cu un număr de Pelasgi din Lemnos §i Imbros. Alţi scriitori vechi însă, printre carii Pliniu, Dionisie din Halicar-nas gi Strabon, cred că Tyrrhenii gi Pelasgii erau deosebiţi gi trăiau alături untii de alţii, în Tracia gi în Italia de Nord. Curios este că, după Dionisie din Halicamas, Pelasgii ar fi stăpânit Italia de Nord înaintea TyTrhenilor gi că, numai atunci când puterea celor dintâi a slăbit, cei din urmă au putut să se aşeze pe teritoriile lor1 2 3). Ceea ce ar părea să indice că Etruscii veneau din alte părţft decât Pelasgii. Această versiune există de asemenea. După o tradiţie raportată de Herodot, Tyrrhenii ar fi originari din Asia Mică, şi anume din Lydia. O foamete care durase 18 ani ar fi silit pe regele lydian Atys să-gi împartă poporul în două; o jumătate a rămas pe loc; alta, în frunte cu Tyrrhenos, fiul lui Atys, a plecat să-§ti caute norocul aiurea; acest grup pribeag s’ar fi îmbarcat la Smirna gi ar fi ajuns în Italia, debarcând în Umbria. Acolo şi-ar fi părăsit numele de Ly-dieni, adoptând, în onoarea conducătorului lor, pe acela de Tyrrheni. Această tradiţie a primit diferii r confirmări. Una i-o dedea faptul că exista în Lydia un orag ce purta numele de Tyrrha; alta, legenda, raportată de Pausanias, că Tyrsenos, eroul eponim al Tyrr-henilor, era fiul lui Heracles gi al Omplialei, regina Lydiei8). Sufixul însuşi în care se termSna numele acestui popor, într’una din formele lui greceşti, era comun în Asia Mică. In sfârşit, după Tacit, pe vremea lui Tiberiu, locuitorii oraşului Sardes, din Lydia, îşi aduceau încă aminte de înrudirea lor cu Etruscii. Iată de ce, aceasta a doua versiune pare a fi fost admisă de cei mati mulţi dintre scriitorii vechi cari s’au ocupat de originea Tyrrhentilor 4). Archeologii contimporană au relevat la rândul lor că tipul etrusc, aga cum ni-1 descriau cei vechi şi cum îl găsim reprezentat pe unele fresce, nu pare european. Etruscii erau mici gi graşi, cu capul mare gi cu trăsurii accentuate. Unele motive decorative ale artei etrusce, ca leul înaripat, se găsesc gi în arta lydiană. Mormin- 1) Dottin, Les anciens peuples le l’Europe, p. 128. 2) Dottin, Op. cit., p. 128. 3) Dottin, Op. cit., p. 130. 4) Noel des Vergers, L’Etrurie et les Etrusques, I, p. 113. 326 SPECIFICUL NATIONAL tele etrusce amintesc, prin dispoziţiile lor, mormintele din Asia Mică. înşirând aceste diferite argumente, Dottin conchide că «originea asiatică a Etruscilor, după ce a fost pusă la îndoială de istoricii §i archeologiî moderni, e mai bine primita astăzi»1). Hotărî-toare însă, în această privinţă, ar fi, se înţelege, indicaţiile pe care ni le-ar da limba etruscă, dacă am cunoaşte-o. Din nefericire, ea constituie încă, pentru filologi, o enigmă. Inscripţiile etrusce, destul de numeroase, n’au putut fi încă descifrate. Ipotezele nu lipsesc, fireşte, dar sunt nesigure. Unii, în frunte cu Corssen, consideră liimba Etruscilor ca un dialect italic, cum ar fi fost cele vorbite de Osci sau de Umbri; alţii, în frunte cu Bugge, o cred înrudită cu limba armeană. Pornind dela părerea celor mai mulţi, că limba etruscă nu este indo-europeană, unii au încercat s’o aşeze printre limbile semitice, alţii au căutat s’o apropie de limbile caucasiene. S’a încercat, în sfârşit, explicarea textelor etrusce cu ajutorul limbilor ugro-finice. Trecând în revistă aceste diferite tentative, Dottin zice că toate au fost zadarnice. «Ceea ce rămâne verosimil, conchide el, este că limba etruscă nu e o limbă indo-europeană şi că a trebuit să împrumute cuvinte limbilor italice de care era înconjurată» 1 2). Ipoteza că Etruscii veneau din Lydia, ne obligă să ne punem întrebarea: ce erau Lydienii? In această direcţie ne lovim de dificultatea că nu ştim dacă autorii vechi înţelegeau prin Lydieni un popor cu o individualitate istorică bine determinată sau desemnau numai pe locuitorii unei anumite regiuni geografice, din Asia Mică. Că se putea să fi fost aşa, ne-o arată faptul, raportat de Strabon, că Lydienii, cărora li se mai zicea şi Meonieni, erau adesea confundaţi cu Mysienii şi cu Frigienii3). S’a atribuit Lydienilor o origine semitică, punându-se numele lor în legătură cu acela al unuia din fiiii lui Sem, care era Lud. Recursul la această genealogie biblică părea îndreptăţit de unele asemănări, mai ales de moravuri, cu popoarele semitice din Sud-Vestul Asiei, în deosebi cu Babilonienii. Prostituţia rituală, de pildă, pe care o practicau Lydienii, şi pe care o releva Herodot, era de origine babiloniană. Tot Hcrodot povestea că, cu începere dela Agron, fiul lui Ninos şi nepotul lui Bel, regii din Lydia au fost asirieni. Alte obiceiuri ale Lydienilor îi apropiau însă de Greci. Strabon îi considera astfel ca un popor amestecat. E probabil că Lydienii au luat naştere prin amestecul unor vechi 1) Les anciens peuples de l’Europe, p. 131. 2) Dottin, op. cit., p. 137. 3) Id., ibid.9 p. 138. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 327 triburi semitice, venite de dincolo de Eufrat, cu Frigienii pe cari i-au găsit în părţile în care s’au aşezat §i în care le-au fixat poate urmele de aur ce se găseau în nisipurile râului Paktolos şi în minele muntelui Tmolos. Limba LydĂenilor dispăruse cu desăvârşire pe vremea lui Strabon; atâtea dominaţii streine trecuseră asupra lor, că nu şi-o putuseră păstra. Puţinele, foarte puţinele resturi, ce ne-au rămas, — «o inscripţie şi câteva glose», — par a o arăta ca o limbă indo-europeană *). Lucrul s’ar explica poate prin faptul că, fiind un popor amestecat, Lydienii au avut şi o limbă amestecată. S’ar putea astfel ca puţinele urme dintr’însa, ce au ajuns până la noi, să fie compuse tocmai din cuvinte de origine indo-europeană. La răsărit şi la Sud de Etrusci, se găseau în Italia veche mai multe popoare, mult mai puţin numeroase decât ei şi decât vecinii lor dela Nord, Ligurii. Erau aşa numiţii «Italioţi». La răsărit trăiau Umbrii, cari erau, după Pliniu, cei mari vechi din toţi; Caton credea ca ei întemeiaseră oraşul Ameria în anul 1135 înaintea erei noastre 1 2). Ei păreau a fi locuit mai întâi în Etruria, de unde au fost goniţi, pe rând, de Pelasgi şi Tyrrlieni; din părţile nordice ale Italiei au fost alungaţi de Celţi; spre Sud, s’ar fi întins altă dată până în Campania, ar fi atins chiar Mediterana, în vecinătatea fluviului Umbro. La Sud-Est de Etrusci trăiau Sabinili. Ei erau, după Umbri şi înainte de Romani, cei mai puternici din locuitorii părţilor respective ale Italicii. Vestiţi prin severitatea şi prin disciplina lor, ei pretindeau că se trăgeau din Spartani şi se considerau ca o colonie lace-demoniană, — după versiunea înregistrată de Plutarch, Dionisie din Halicamas şi Strabon3). Fiind foarte prolifici, Sabinii întemeiaseră o sumă de colonii. Varron zicea că, având prea mulţi copii, ei roiau din când în când, ca albinele. Picentiinii, Marrucinii, Pelignii, Marsii, Hernicii, Hirpinii, Samniţii,erau colonişti Sabini, aşezaţi în vecinătatea imediată a patriei lor primitive, la Nord-Est, Est şi Sud-Est. Cei mai numeroşi dintr’înşii erau Samniţii. Toate aceste populaţii, împreună fireşte cu tulpina lor pe care o formau Sabinii, par a fi descins, după Zenodot din Trezena, din Umbrii primitivi; după Strabon ar fi fost autochtone 4). Cei mai cunoscuţi însă dintre «Italioţi» au fost Latinii, locuitorii din Latium, ţara situată la Sud-Vestul Etruriei. După legenda pe care o desvolta poema lui Vir- 1) Dottin, op. cit., p. 139. Cf. Hirt, Die Indogermanen, p. 576. 2) Dottin, opt. cit., p. 196. 3) Id., ibid., p. 196, nota 2. 4) Dottin, op. cit., p. 195, notele 1 şi 2. 328 SPECIFICUL NATIONAL giliu, ei se credeau originari din Asia Mică. Enea, troianul, păra-eindu-şi patria distrusă de războiul pe care îl cântase Homer, s’a aşezat, după lungi peregrinări, în Italia. Fiul său Ascanio a întemeiat Albalonga, cea mai însemnată cetate din Latium. Dintre descendenţii săi s’au ridicat, după vreo patru sute de ani, fraţii Ro-mulus şi Remus, nepoţii regelui Numitor, cari au întemeiat Roma şi, odată cu ea, au început istoria romană. După această legendă, Troianii pribegi, cari îşi căutau în Italia o patrie nouă, ar fi găsit în Latium pe Aborigeni. In acest nume propriu unii din scriitorii latini au văzut cuvântul comun «abori-gines», format din «ab origine», care ar fi însemnat: oameni ce se găsiau dela început pe pământul pe care trăiau. Cu acest înţeles îl întrebuinţa Virgiliu în Eneida (VII, 181). Istoricii latini mai vechi însă, Caton, Semproniu şi alţii, credeau că Aborigenii veniseră, înainte de războiul troian, din Achaia. După o altă versiune, efi ar fi descins din Oinotri, cei mai vechi locuitori ai Italiei, cari însă ar fi fost originari din Arcacbia. De acolo ar fi pornit, cu 17 generaţii înainte de căderea Troii, Oinotros, eroul lor eponim, fiul lui Ly-caon şi nepotul lui Pelasgos. Ei ar fi pătruns în Umbria, ar fi avut de luptat cu Siculii şi ar fi fost ajutaţi de Pelasgii din Tesalia, respinşi eti înşişi de Umbri. Dionisie din Halicamas vedea însă în Aborigeni o colonie a Ligurilor. Ei ar fi fost cu totul sălbatici, ne-cunoscând agricultura, trăind din vânat şi locuind în păduri şi în peşteri. Când Enea a debarcat în Italia, regele lor s’ar fi chemat Latinus şi dela el s’ar fi tras numele lor de Latini. Ei ar fi fost civilizaţi de Evandru din Arcadia, care le-ar fi adus, din ţara sa de origine, alfabetul. Din toate aceste legende1), n’ar fi de reţinut de cât ideea, ce revine necontenit, că cei mai vechi locuitori din La-iium, deşi se chemau la început Aborigeni, erau de origine streină şi veniseră poate din Grecia. Dacă lăsăm însă la o parte legendele, trebuie să ne mărginim, cu privire la locuitorii din Latium, ca şn cu privire la ceilalţi Ita-lioţi, la ceea ce ne poate spune, despre originele lor, filologia. Ei vorbiau o sumă de dialecte, mai mult sau mai puţin diferite, dar prezentând, toate, caracterele limbilor indo-europene. Unele «coincidenţe linguistice» par a apropia dialectele italice de cele celtice, ca bunăoară formele pasive şd deponente în -r, pe care le-a relevat 1) Raportate de Dottin, op. cit., p. 188—189. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 329 Meilletx). Intemeiându-se pe aceste coincidenţe, Dottin crede că «Ita-lioţii au trebuit să locuiască altădată în vecinătatea Ceiţilor, în Nordul Italiei, poate în Boemia sau în Moravia» 1 2). Problema originei diferitelor populaţii italice a fost abordată, cum era firesc, gi de antropologi. Aga bunăoară, Haddon, cunoscutul învăţat englez, a încercat să reconstituie istorua etnică a Italiei în chipul următor. In Nordul peninsulei au trăit, în perioada neolitică, aga numiţii Liguri sau lbero-Liguri, cari veniseră, după toate probabilităţile, dela Sud-Est, din Spania. Ei aparţineau rasei me-ddteraniene, ale cărei principale caractere antropologice sunt: statura puţin înaltă (1,61—1,62), capul lung (dolichocefal), părul negru ondulat, pielea albă, dar bronzată, ochii negri sau închigi, faţa îngustă (leptoprosopă), nasul drept (leptorhin). Peste acegti locuitori neolitici ai Italiei de Nord s’au aşezat apoi, în perioada chal-colitică, între anii 2500 gi 1700 înainte de era noastră, populaţii brachicefale, probabil lacustre, ce veneau mai de sus, din Elveţia. Acegti imigranţi s’au stabilit mai ales în Lombardia de astăzi. Tot pe atunci par a fi vizibile urmele altor «imigranţi, aparţinând rasei nordice, dolichocefale, care s’ar fi suprapus brachicefalilor lacugtri, «ca o castă dominau tă» 3). Pe ce se întemeiază această din urmă presupunere, autorul nu ne-o spune. Probabil, pe fastul mai mare al mormintelor în care s’au găsit scheletele respective. La începutul epocii de bronz pare a fi intervenit, amestecându-se cu cele precedente, o nouă populaţie, pe care Haddon n’o determină mai de aproape. Cuvintele «lacugtrii par a se fi aliat cu altă populaţie», îutru cât nu mai sunt urmate de alte preciaiuni, rămân, evident, prea vagi 4). Epoca de bronz mijlocie a fost turburată, în regiunea de care e vorba, prin invazia, venită din Europa centrală, a unui nou val de brachicefali, — «conduşi poate de Nordici». Nici aici Haddon nu crede că trebuie să producă dovezile acestei afirmări* Cum s’ar putea stabili, astăzi, conducerea de care e vorba? Aceste populaţii, continuă autorul, au construit aga numitele «terramare», care nu erau altceva decât locuinţe lacustre pe uscat. Şi adaogă, că popoarele respective nu erau compuse numai din agricultori gi păstori, destul de pricepuţi, ci gi din războinici bine organizaţi, iar 1) A. Meillet, Les dialectes indo-europeens, p. 31—39. 2) Dottin, op. cit., p. 197. 3) A. C. Haddon, Les races humaines et leur repartition geographiqae, tr. fr. de A. Van Gcnnep, p. 117. 4) Id., ibid., p. 117. 330 SPECIFICUL NAŢIONAL civilizaţia lor §i-a atins apogeul în veacul al XlV-lea §i al XlII-lea înainte de era noastră. In sfârşit, către începutul epocii de fier au sosit în părţile de care e vorba Umbrii, ce veneau «sub conducerea Nordicilor»1) din Sudul bazinului dunărean. Ei aparţineau rasei alpine şi aduceau cu ei civilizaţia dela Hallstadt, care a devenit în Italia civilizaţia dela Villanova. Aceşti noui veniţi au împins înainte, adică în spre Sud, populaţiile precedente, — sau, cum zice Haddon, spre a mări incertitudinea noastră, «poporul terramare-lor», uitând că ceva mai nainte atribuise «terramarele» mai multor popoare. Faptul este, în orice caz, că locuitorii pe cari Umbrii i-au găsit pe teritoriile, pe care voiau să se aşeze ei, au fost împinşi spre Sud, pe la anul 800 înainte de Cristos, şi s’au stabilit în Latium. Acolo, încheie Haddon această parte a expunerii sale, aceşti «terra-maricoli» au întemeiat Roma la 753 înainte de era noastră. La originea civilizaţiei romane antropologul englez pune astfel o populaţie bracliicefală, al cărei prim strat ar fi venit din Elveţia şi care s’ar fi amestecat cu alte populaţii nedeterminate. Care era însă originea primei populaţii brachicefale venite din Elveţia şi aceea a Nordicilor ce s’au aşezat deasupră-i, formându-i «clasa conducătoare»? Intru cât Haddon nu ne dă alte amănunte în această privinţă, trebuie să ne adresăm unui alt antropolog, care e ceva mai explicit. Cercetând antropologia Elveţiei, Pittard zice că în perioada neolitică această ţară a văzut apărând pe teritoriul ei, pentru prima oară poate, bande de brachicefali ce veneau, după toate probabilităţile, din spre răsărit. Lor li se datoreau locuinţele lacustre, necunoscute până atunci în lumea occidentală. Ei aduceau în acelaşi timp şi alte noutăţi: cultura cerealelor, creşterea vitelor şi mijloacele de plutire pe ape, pe lacuri şi fluvii, adică navigaţia. Aportul lor a constituit astfel, zice învăţatul elveţian, cea mai mare din revoluţiile economice şi sociale pe care le-a cunoscut omenirea europeană1 2). Şi fiindcă această afirmare e atât de impresionantă, autorul crede că trebuie să insiste asupra evenimentelor la care se referă. Resturile de schelete ce s’au găsit în locuinţele lacustre din Elveţia ne permit, zice Pittard, să ne închipuim, aproximativ, cele ce s’au petrecut pe atunci. Intr’o ţară ce nu părea să fi avut decât 1) Această afirmare a învăţatului englez, care se repetă de mai multe ori, e cu atât mai izbitoare cu cât nu i se vede justificarea. Impresia involuntară a cititorului neprevenit este că autorul tinde să «vâre» pe Nordici oriunde se întâmplă ceva mai de seamă, atribuindu-le un rol preponderent. 2) Pittard, Les races et l’histoire, p. 181. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 331 o populaţie foarte rară de paleolitici dolichocefali, — aşa de rară încât n’a lăsat decât resturi cu totul neînsemnate, — un val de brachicefali, veniţi probabil din Asia, s’a răspândit larg, în grupe numeroase, la un moment dat. Intinzându-se, mai mult sau mai puţin, pretutindeni, aceşti năvălitori şi-au concentrat totuşi pe lacuri contingentele cele mai importante. Printre rămăşiţele locuinţelor lacustre, pe care le-au construit în regiunile respective, s’au găsit, în adevăr, cele mai multe din urmele lor. întrebarea ce se ridică însă în faţa acestor constatări este, ce au devenit descendenţii doli-chocefalilor paleolitici? Au continuat ei să trăiască, alături de bra-chicefalii năvălitori, ocolind punctele în care se aşezaseră ei? Lucrul le era cu atât mai uşor, cu cât, prin locuinţele pe care le construiseră, acei năvălitori duceau o viaţă relativ sedentară. In deosebire de aceşti noui veniţi, vechii dolichocefali paleolitici erau, ca vânători, nomazi, şi nimic nu i-ar fi împiiedicat să conlinuie a rătăci, în cete puţin numeroase, prin munţi şi păduri. Sau, au emigrat în spre Apus? Sau, în sfârşit, ca să poată duce un traiu mai bun, s’au amestecat cu brachicefalii, dispărând în masa lor? Din nefericire, n’avem putinţa s’o ştim. Săpăturile arată numai ca, spre jumătatea perioadei neolitice, alţi dolichocefali noui au apărut printre brachicefalii lacuştri. De unde veneau însă? Erau ei descendenţii dolichocefalilor paleolitici? Sau constituiau avant-gardele dolicho-cefalilor nordici, carii năvăliseră, pe aceeaşi vreme, şi în Franţa? Răspunsul lui Pittard este că «n’avem încă mijlocul s’o ştim»1). Aşa dar, întorcându-ne la populaţiile italiene ce ne preocupa, biachicefalii lacuştri, veniţi din Elveţia, ce trăiseră câtva timp în regiunea lombardă şi, împinşi de Umbri, se stabiliseră în cele din urmă în Latium, erau, după Pittard, de origine asiatică. E de asemenea posibil ca dolichocefali, poate nordici, să fi năvălit în Italia, odată cu acei brachicefali sau după ei, cum presupune Haddon. Dacă însă, şi de ce, acei dolichocefali au ajuns să formeze clasele conducătoare ale brachicefalilor peste cari s’au aşezat, nu ştim şi n’o putem afirma cu destulă probabilitate, pentru acele timpuri care nu ne-au lăsat documente scrise. Nu se vede, anume, ce superioritate ar fi avut dolichocefalii în chestie asupra brachicefalilor de care e vorba, — afară de aceea a unei violenţe mai mari în lupte şi a unei ferocităţi corespunzătoare. Ca vânători, ei trebuie să fi fost, cum am văzut mai sus în altă ordine de idei, mai viguroşi, mai în- 1) Pittard, op. cit., p. 182. 332 SPECIFICUL NAŢIONAL drăzneţi şi, poate, mai sângeroşi. Ca atare, ei au putut saaomine, cu forţa lor, şi să terorizeze, prin cruzimea de care erau capabili, pe brachicefalii agricultori şi păstori, mai slabi şi mai blânzi. Dar să-i «conducă» nu 6e prea vede cum ar fi putut. Superioritatea intelectuală rămânea, probabil, de partea celor ce, cum zicea Pittard, fuseseră capabili să deschidă, prin mijloacele noui de existenţă pe care le născociseră (cultura cerealelor, creşterea animalelor domestice, locuinţele stabile, navigaţia), o nouă fază a civilizaţiei omeneşti. Cât despre istoria etnică a Sudului Italiei, Haddon crede că ea a fost diferită de aceea a regiunilor dela Nord de Tibru. In adevăr, populaţiile primitive din Sudul peninsulei italice şi din insulele învecinate, par a fi fost, relativ, mai omogene. Ele trebuie să fi aparţinut, în cea mai mare parte, rasei mediteraniene. Originea lor ar putea fi africană. E probabil că ele au venit, în perioada meso-litică sau la începutul celei neolitice, din Africa, pe limba de pământ ce unea încă acest continent cu Sudul Italiei. In Sardinia mai ales se găsesc urme destul de vizibile ale unui vechiu substrat etnic «eurafrican». Pe acest fond primitiv s"au aşezat, pe alocurea, colonii iliriene care au «lărgit» puţin capul locuitorilor dolichocefali, în Apulia mai ales. Coloniile greceşti, care au fost atât de numeroase încât au dat Italiei meridionale numele de Grecia Mare, n’au provocat totuşi, după Haddon, modificări etnice esenţiale, fiindcă aparţineau, după toate probabilităţile, aceleiaşi rase mediteraniene, ca şi indigenii. Intru cât însă aduceau uneori cu ele amestecuri de sânge «eurasiatic», coloniile greceşti au produs pe alocurea, în regiunea Salerno bunăoară, o tendinţă maţi pronunţată la brachicefalie. Ce concluzii să tragem din aceste indicaţii istorice, filologice şi antropologice, cu privire la originele etnice ale civilizaţiei romane? Limba latină, pe care o vorbeau sau în care se exprimau, oficial, diferitele popoare ce au ajuns să reprezinte această civilizaţie în perioada ei de înflorire, îi da o unitate formală ce ne-ar putea face să credem că şi originele ei etnice au fost unitare. Ar fi îndreptăţită o asemenea credinţă? Din nefericire, nu. Mai întâi, e neîndoios că influenţa etruscă a fost, la începutul istoriei romane, mult mai adâncă decât socoteau unii istorici moderni. Religia, care la popoarele primitive constituie singura formă de viaţă sufletească mai înaltă, a fost la Romani, în bună parte, de provenienţă etruscă. Vechile credinţe magico-religioase ale triburilor semi-sălbatice din La- ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 333 tium s’au păstrat, de sigur, în masele populare; dar contopirea şi organizarea lor intr;o religie mai unitară, mai desvoltată, cu un ritual mai bogat §i mai potrivit cu cerinţele unei vieţi, publice şi private, mai complexe, a fost opera Etruscilor şi a început sub Tar-quinii. Urmele lor sunt de asemenea vizibile în structura sooială, în organizarea politică şi în viaţa economică a statului roman născând. Chiar §i limba de care s’au servit Romanii la început, în actele oficiale, pare a fi fost, cum am văzut mai sus, cea etruscă, — ceea ce nu împiedica, fireşte, dialectele latine să rămână limbi uzuale ale maselor populare. E caracteristic, din acest punct de vedere, faptul că tinerii Romani din clasele de sus primeau la început o educaţie etruscă, aşa cum mai târziu, către sfârşitul republicei, primeau o educaţie grecească. Cuvintele de care Titu Liviu se servea ca să raporteze acest obiceiu indicau destul de limpede învăţământul limbii şi dobândirea cunoştinţelor mai înalte ce se puteau căpăta cu ajutorul ei: «Habeo auctores, uolgo turn Romanos pueros, sicut nune Graeois, ita Etruscis litteris erudiri solitos» (IX, 36). Citând aceste cuvinte, filologul francez Emout adaogă: «De altfel, influenţa etruscă a pus, adânc, pecetia sa pe instituţiile, pe religia, pe ştiinţele romane»1). In sfârşit, până şi limba pe care o vorbeau masele populare şi care era, la început, un amestec mai mult sau mai puţin confus şi mai mult sau mai puţin inform de dialecte italice, a suferit influenţa etruscă. Emout o afirmă categoric: «E sigur că, în timpul domniei lor la Roma, Etruscii au trebuit să-şi exercite influenţa asupra limbii, ca asupra restului. Pătrunderea elementului etrusc în vocabularul latin rămâne anevoie de dovedit în amănunte; e mai ales imposibil să-i fixăm importanţa; dar ea a lăsat urme pe care istoricul limbii latine nu le poate trece cu vederea; Schulze şi Skutsch au relevat câteva; şi a fost marele merit şi noutatea capitală a cărţiji celui dintâiu (Lateinische Eigenna-men) că ne-a arătat numărul considerabil de nume şi de sufixe etrusce care au pătruns în onomastica romană. Deşi obiectul cărţii de faţă este să determine partea ce revine dialectelor italice indo-europene în constituirea vocabularului roman, aşa încât limba etruscă e scoasă prin aceasta din cauză, e totuşi imposibil să nu semnalăm, cel puţin pe scurt, existenţa acestui element strein, al cărui rol a trebuit să fie foarte mare, mult mai mare în orice caz decât voiesc sâ-1 recunoască filologii clasici»1 2). 1) A. Emout, Les elemente dialectaux du vocabulaire latin, 1909, p. 15. 2) Emout, Op. cit., p. 16. 334 SPECIFICUL NAŢIONAL Cât de diferite au fost elementele ce au contribuit, direct sau indirect, la formarea limbii latine, ne-o poate arăta afirmarea filologului francez, din cartea căruia am citat cuvintele de mai sus, că «la începutul tradiţiei istoria Italia ne apare ca un pământ haotic, pe care se ciocnesc popoare şi limbi de origini extraordinar de diferite1). Iar Roma însăşi, graţie căreia s’a constituit unitatea limbii latine, ni se înfăţişează «ca un centru de atracţie unde, pentru cauze economice şi strategice, se adună oameni de provenienţe diferite, cari n’au nici limbi, nici moravuri comune, şi cari n’ajung decât puţin câte puţin, prin concesii mutuale şi prin abandonarea celor ma(i singulare din idiotismele lor, să creeze o unitate artificială» 1 2). In sfârşit, cât de rudimentare erau dialectele italice şi cât de ane-\oie s'au contopit într’o limbă unitară, capabilă să satisfacă nevoile unei societăţi politice în plină desvoltare, ne-o poate arăta faptul cl numai intervenţia scriitorilor a putut duce, destul de târziu, la unitatea pe care uzul singur nu fusese capabil s’o creeze. «Inainlea lor, zice Ernout, înainte ca învăţământul lor să fi avut timpul să se răspândească şi să se înrădăcineze, unificarea limbii romane na se îndeplineşte. Formele, flexiunile rustice sau peregrine, au curs într’însa, fără ca o normă bine stabilită să îngăduie înlăturarea lor»3). Căror cauze se datoreau fenomenele istorice şi filologice pe care le-am trecut în revistă, — în deosebi influenţa etruscă, atât de pronunţată, şi înceata, laborioasa constituire a unităţii romane î Stării înapoiate a triburilor italice, mai întâi; lipsei de omogenitate iniţială a primilor locuitori ai Romei, cari erau de trei feluri — Latini, Sabini, Etrusci — apoi; marei diversităţi, în sfârşit, a celor ce s’au adunat încetul cu încetul în jurul cetăţii ce avea să formeze capitala imperiului de mai târziu, şi cari, venind din toate părţile Italiei, reflectau în chip firesc aspectul ei etnic atât de variat. Cum am văzut, peninsula era locuită la Nord de Liguri, cari veneau poate din Iberia, erau de rasă mediteraniană şi de origine probabil africană; de Gali, cari erau Celţi şi veneau din Centrul sau Nordul Europei; de Vene ţi, cari erau Hyrieni şi veneau dela Răsărit. Sub ei, se întindeau Etruscii, cari erau poate de origine asiatică şi aveau poate o «componentă» semită. Italioţii ce veneau la 1) Id., ibid,, p. 2. 2) Id., ibid., p. 7—8. 3) Id., ibid., p. 23. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 335 rând, mai spre Sud, erau divizaţi, cum am văzut, întro sumă de' triburi mai mult sau mai puţin ditente, vorbind dialecte indo-euru-pene. Şi mai spre Sud trăiau, alături de coloniile greceşti, populaţii italice aparţinând rasei mediteraniene, a căror origine, probabil africană, am văzut-o mai sus. Peste această diversitate etnică s’a aşezat, în cele din urmă, unitatea limbii latine. Iar la temelia civilizaţiei romane, — a religiei, a moravurilor pe care le ţin sub dependenţa lor credinţele, a structurilor sociale, a instituţiilor politice, care i-au alcătuit caracteristicele de căpetenie, — a stat influenţa etruscă, la care s’a adăugat apoi, mai târziu, cea grecească. Rezultă oare de aici că populaţiile ce au reprezentat civilizaţia romană n’au adus, ele însele, nicio contribuţie la desvoltarea şi desăvârşirea ei? Nu, de sigur. Dar care a fost aportul fiecăreia dintr’însele ? Şi presupunând că am putea deosebi, destui de bine, aceste diferite aporturi, căror particularităţi etnice sau caractere antropologice le-am putea atribui? La aceste întrebări nu putem, din nefericire, să răspundem. Cel puţin, nu încă. Să sperăm că, cu întinderea şi adâncirea cercetărilor, răspunsul va deveni posibil, — în înţelesul ştiinţific al cuvântului, fireşte. Posibilitatea lui va atârna însă de două condiţii: o mai amănunţită cunoaştere a cauzelor care produc fenomenele istorice şi o mai precisă determinare a elementelor etnice care intră în compoziţia diferitelor popoare. Sunt atâtea fenomene istorice pe care le atribuim, cu prea multă uşurinţă, mediului sau rasei, fără să dispunem în adevăr de toate datele care ne-ar permite să ni le explicăm într’un fel sau într’altul. S’a zis, bunăoară, că năvălirile barbarilor, în Europa, se datoreau faptului că popoarele asiatice, care luau drumul pribegiei, nu mai puteau trăi in ţările lor. De unde o ştim însă? Cunoaştem noi mijloacele de traiu pe care le produceau acele ţări? Cunoaştem noi numărul locuitorilor pe cari trebuiau să-i hrănească ele? Putem noi afirma că acele mijloace nu mai erau suficiente pentru acei locuitori? S’a zis, de asemenea, că unele popoare, având o «natură belicoasă», erau vecinie pornite pe aventuri războinice. Aşa ar fi fost faimoşii Wikingi — şi în general Nordicii, a căror rasă o reprezentau eic Pe ce se întemeia însă această afirmare? S’a descoperit oare, în structura sufletească a rasei de care e vorba, un anumit caracter sau un anumit complex de caractere, care să împingă la războiu cu orice preţ, oriunde. oricând şi în orice împrejurări? Afirmărilor de acest fel li se opun constatările istorice. De atâtea ori bunăoară s’au văzut, în atâtea ţări, recolte deficitare ce 336 SPECIFICUL NAŢIONAL aveau ca urmare epoci de foamete cumplită, fără ca popoarele respective să emigreze. De atâtea ori s’au văzut, de asemenea, popoare «belicoase» traversând perioade lungi de pace adâncă. Constatările din prima categorie ne duc la concluzia că condiţiile mediului nu determină singure migraţiile; cele din a doua categorie ne impuţi convingerea că structurile sufleteşti ale popoarelor nu hotărăsc singure războaele. Fenomenele istorice au cu alte cuvinte cauze mult mai complexe §i, înainte de a cunoaşte destul de bine acele cauze, e riscat să explicăm, în mod simplist, fenomenele respective, cu ajutorul «mediului» sau al «rasei». A doua condiţie de care mai atârnă posibilitatea răspunsului la întrebările ce ne preocupă, este, am zis, o mai precisă determinare a elementelor etnice care intră în compoziţia diferitelor popoare. Pentru trecut, îndeplinire aacestei condiţii este, evident, imposibilă. Pentru prezent, ea nu este imposibilă, dar nu e realizata, f um zice Pittard: «Nicio ţară din Europa nu cunoaşte în deajuns amănuntele compoziţiei sale etnice pentru ca să-gi poată permite să întocmească hărţi precise»1). Nu e poate lipsit de semnificare, din acest punct de vedere, faptul că încercarea de a se întocmi o asemenea hartă în Germania, în primii ani ai veacului nostru, a fost oprită de împăratul Wilhelm al 11-lea, care nu putea admite că Germanii nu formează o rasă unitară şi că mai mult de jumătate dintr‘inşii nu par a fi «nordici», de vreme ce nu posedă caracterele distinctive ce li se atribuie. De aceeaşi părere cu Pittard e şi antropologul german Eugen Fischer. «Aproape fiecare pagină a istoriei, zice el, şi tot ce ne descopere târnăcopul din aşa numitele timpuri preistorice ne vorbeşte de pribegiri şi strămutări de triburi şi popoare, aşa încât amestecul lor şi prin urmare, în cele mai multe cazuri, încrucişerile de rasă, trebuiesc considerate, nu ca excepţii, ci ca o regulă, atât pentru cele civilizate dintr’însele cât şi, mai ales, pentru cele primitive»1 2). Iar concluzia la care ajunge acest învăţat este că, din punctul de vedere al rasei, «toate popoarele europene sunt amestecuri considerabile (starke Mischungen); numai cantitatea elementelor componente ale diferitelor încrucişeri e diferită» 3). 1) Pittard, Les races et Fhistoire, p. 580. 2) Spezielle Anthropologie oder Rassenlehre, în Anthropologie, din colecţia Die Kultur der Gegenwart, V-te Abt., 1923, p. 135. 3) Id., ibid., p. 168. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 337 In faţa acestei constatări, li s’a părut antropologilor că singura cale pe care puteau ajunge să stabilească, aproximativ, fizionomia etnică a fiecărui popor, era să clasifice mai întâi rasele, reducân-du-le la câteva «tipuri» schematice, §i să caute apoi 6ă vadă care din acele tipuri, şi în ce măsură, intră în compoziţia etnică a fiecăruia. «Tipurile» la care s’a ajuns pe această cale nu sunt însă decât noţiuni abstracte, care permit oamenilor de ştiinţă să grupeze mai uşor faptele concrete. Antropologul englez Haddon, cel puţin, o declară categoric: «un tip rasial nu există de fapt decât în mintea noastră»; expresii ca «rasa nordică» sau «rasa alpină» sunt «abstracţiuni» care ne permit să grupăm la un loc fapte ce prezintă oarecare generalitate1). Clasificările antropologice care s’au propus sunt destul de numeroase. Bradley, Linne, Geoffroy Saint-Hillaire, Haeckel, Huxley, Quatrefages, Broca, Deniker, Haddon, ca să nu cităm decât numele cele mai cunoscute, ne-au dat clasificări diferite, aşezate pe baze diferite. Nu este indispensabil să le trecem în revistă. Ne e de ajuns să constatăm că un acord general nu s’a putut stabili în această privinţă. Caracterele fizice, considerate ca putând deosebi rasele, sunt prea numeroase şi prea variabile. De aci tendinţa de a înmulţi numărul combinărilor, sub care se pot înfăţişa aceste caractere, adică în definitiv numărul raselor. Aşa bunăoară, Deniker admite douăzeci şi nouă de «clase» antropologice, principale şi secundare, sau de rase şi sub-rase, ce se pot găsi pe suprafaţa pământului. In ce priveşte, în special, popoarele europene, s’a căutat a se reduce, pe cât posibil, numărul elementelor componente. Eugen Fischer bunăoară admite patru rase numai, — nordică, alpină, dinarica şi medi-teraniană, — din amestecul cărora ar fi ieşit principalele popoare culte europene, dar nu uită să adaoge că, pe lângă ele, s’au mai exercitat şi «alte influenţe» streine. Iată propriile lui cuvinte: «Toate popoarele europene se compun din rasele descrise mai sus {— cele patru pe care le-am menţionat), în combinaţii variabile, la care se mai adaogă, pe ici pe colo, şi alte intervenţii streine» 1 2 3). Pe lângă nesiguranţa pe care o creează aceste «alte intervenţii» nedeterminate, ceea ce interesează în părerea citată a antropologului german este ideea că principalele popoare europene s) nu sunt poate 1) Haddon, Les races hnmaines, p. 2. 2) Eugen Fischer, op. cit., p. 168. 3) Fischer exceptează popoarele de origine ugro-finică sau mongolo-al-taică, cum sunt Turcii, Finlandezii, Ungurii, Bulgarii, o parte din Ruşi. 22 38 SPECIFICUL NATIONAL «esenţial» diferite, din punctul de vedere al rasei, — gi că prin urmare încercările «rasiştilor», de altădată şi de astăzi, de a creea între ele contraste gi tensiuni, sunt lipsite de temelii gtinţific3 şuti ciente. In sfârşit, nu putem încheia acest capitol, consacrat originelor etnice ale culturii clasice, greco-romane, fără să menţionăm gi părerile unora dintre învăţaţii contimporani cari susţin că, dat fiind fenomenul «difuziunii», care nu există numai în lumea fizică, ci îşi produce efectele gi în cea morală, nu este imi/spensabil să legăm culturile — gi în general civilizaţiile — de anumite rase, ce le-ar fi creeat. O rasă ce ar da naştere, independent de orice influenţă exterioară, numai prin propriile ei calităţi, unui fenomen atât de complex, cum este o cultură 6au o civilizaţie, — considerate, fireşte, în toate amănuntele lor, — ar realiza, în ordinea spirituală, o minune ce nu gi-ar găsi echivalentul decât în ceea ce se chiamă, în ordinea biologică, generaţie spontană. Mai probabil este că omenirea întreagă lucrează la înfăptuirea valorilor, materiale gi morale, ce alcătuiesc diferitele culturi şi civilizaţii, şi că acele valori, odată apărute, trec iela un popor ia altul, dela o rasă la alta, răspândin-du-se pretutindeni, cum se împrăştie moleculele unui corp solubil, prin «difuziune», în toată masa lichidului în care se dizolvă. Cu acest înţeles a studiat «difuziunea culturii» un învăţat englez, G. Elliot Smitb, într’o lucrare de curând apărută1). Ca să ne încredinţeze de realitatea acestui fenomen social, precum şi ca să ilustreze, în acelaşi timp, atât uşurinţa cât şi iuţeala cu care se răspândesc elementele culturii în mediile cele mai diferite, autorul lucrării citate examinează «difuziunea» religiei musulmane. Pornind din Arabia, unde a luat naştere, această religie s’a întins, Ia răsărit, până in India, în Cliina şi în Japonia; la apus, pe tot litoralul nordic al Africei, până în Spania, gi pe ţărmurile Mării Negre, până în Balcani şi până în Rusia; la Sud, până în centrul continentuluii african. Şi totuşi, mahomedanismul n’a avut un serviciu de propagandă, bine conceput, perfect organizat gi dispunând de mijloace mari, aşa cum a avut gi are catolicismul. «Difuziunea» s’a făcut, oarecum, dela sine, aga cum se produc în general, fenomenele naturii. Dacă dar religiile se pot răspândi în acest mod, de ce să nu admitem că, cu ele, se răspândesc şi alte elemente de cultură, — moravuri, instituţii, arte, industrii, — ce au şi astăzi, dar aveau cu atât mai mult altădată, 1) G. Elliot Smith, The Diffusion of Culture, 1933. ORIGINELE ETNICE ALE VECHII CULTURI CLASICE 339 legături strânse cu credinţele §i practicele, cu miturile gi ritualurile, diferitelor forme de viaţă religioasă1). Nu putem intra aici în studiul acestei concepţii nouă, fiindcă ar trebui să examinăm antagonismul dintre şcoala antropologica a culturii, care a început, în Anglia, cu* Tylor, şi e reprezentata astăzi de Frazer şi Marett, şi şcoala istorică a etnologiei, care a început cu Rivers gi pe care o continuă Elliot Smith. O asemenea cercetare ne-ar putea duce însă departe. Mărginindu-ne dar să relevăm concepţia nouă de care e vorba, vom adăoga că păreri analoage ec găsesc, mai mult sau mai puţin, şi la antropologi, nu numai la istorici. Se găsesc bunăoară, sub forme destul de clare gi de categorice, la antropologul englez pe care l-am citat de mai multe ori. «Nu există civilizaţii rasiale», zice Haddon. «Civilizaţia unui popor dat depinde în primul rând de felul său de traiu, care este el însuşi, în mare parte, expresia condiţiilor geografice. Ar fi greu să afirmăm că civilizaţia oricăruia din popoarele cunoscute este, propriu vorbind, originală în întregime. Migraţiunile popoarelor au determinat amalgamuri de civilizaţii; pe de altă parte, pot să existe migraţii de civilizaţii independente, din punct de vedere practic, de orice amestec rasial cu putinţă de constatat. Aceste migraţii de civilizaţii constituiesc un obiect de studii foarte interesant şti explicarea lor este baza unei adevărate istorii a omenirii» 1 2). De unde se vede, că problema originei civilizaţiilor este mult mai complexă decât cred adepţii teoriei raselor. Aspectul ei etnic nu este nici unicul, nici, poate, cel mai important, din cele sub care trebuie considerată. 1) G. Elliot Smith, op. cit., p. 35—36. 2) Haddon, Lee races humaines, p. 4. CAP. VIL TIPURILE ANTROPOLOGICE ŞI LEGILE LUI MENDEL Ne mai rămâne să examinăm încă un aspect al problemei raselor, din punct de vedere antropologic. Se poate pune întrebarea, de ce elementele etnice diferite, din amestecul cărora au ieşit popoarele europene, n’au ajuns încă, cu toată vechimea, uneori destul de mare, a încrucişerii raselor respective, să se contopiască aşa, încât să formeze pentru fiecare dintr’însele tipuri imitare? Că o asemenea contopire nu s’a produs încă, e un fapt indiscutabil. Dacă s’ar fi produs, am avea astăzi rase, care ar putea 6a poarte numele popoarelor respective. Am putea vorbi, bunăoară, de o rasă franceză, de una italiană, de una engleză, de una germană. Că nu e aşa, ne-o arată opoziţia hotărîtă a etnologilor la întrebuinţarea unor asemenea expresii. Haddon însuşi, bunăoară, zice: «nu există o rasă engleză sau o rasa irlandeză». Nu putem zice decât că «există Englezi §i Irlandezi», organiza# aşa încât să formeze, şi unii şi alţii, popoare sau naţiuni. Iar un popor sau o naţiune este o comunitate politică determinată, ocupând un teritoriu anumit. Intre membrii unei asemenea comunităţi există de sigur legături, dar care sunt de altă natură şi nu implică cu necesitate legături antropologice corespunzătoare. Din punct de vedere etnic, diferiţii indivizi ce compun un popor sau o naţiune pot fi de origini diferite şi pot prezenta caractere fizice diferite, aparţinând mior «rase», adică unor tipuri antropologice, diferite1). Care e cauza acestor diversităţi de caractere ce persistă, cu toată vechimea lor, la toate popoarele europene? De ce amestecurile de rase din care provin ele n’au dus la o contopire a caracterelor antropologice respective, din care să iasă tipuri unitare? Răspun-t-------------1 1) Haddon, op. cit., p. 4. TIPURILE ANTROPOLOGICE ŞI LEGILE LUI MENDEL 341 sul la aceste întrebări nu este, din punct de vedere biologic, prea anevoios. Observările făcute asupra încrucigerilor, la plante şi animale, au dovedit că din ele nu rezultă combinări stabile de caractere decât numai dacă intervine selecţiunea, artificială sau naturală. Varietăţi sau rase nouă, adică, nu pot lua naştere pe această cale decât numai dacă încrucigerile se continuă mai multă vreme §i sunt sistematic îndreptate în aceeaşi direcţie de o selecţiune riguroasă, artificială sau naturală. Altfel, din încrucişeri ce se fac sporadic şi la întâmplare nu pot rezulta varietăţi sau rase nouă, fiindcă intervin fenomenele de disociere pe care le formulează legile lui Mendel. Naturalistul ce purta acest nume era un călugăr care, pe la jumătatea veacului al XlX-lea, a făcut în grădina mănăstirii sale din Brunn studii experimentale amănunţite asupra încrucişerilor de varietăţi diferite, la plante. încrucişând vreo 22 de «sub-specii» de mazăre (Pisum sativum), a urmărit cu atenţie, în cursul generaţiilor următoare, variaţiile diferitelor lor caractere. Rezultatele constatărilor sale le-a publicat sârguitorul călugăr în 1866, în revista «Societăţii na-tnraiiştilor din Brunn», unde au rămas înmormântate până când le-au descoperit, în 1900, botaniştii Correns, De Vries §i Tschermack. De atunci încoace, «legile» lui Mendel au servit din ce în ce mai mult la explicarea a numeroase fenomene biologice. Din aceste legi, cele care ne interesează pe noi, pentru lămurirea problemelor ce ne preocupă, sunt două: cea care stabileşte existenţa caracterelor «dominante» §d cea care formulează «disociaţia» caracterelor. Iată, în câteva cuvinte, înţelesul lor. încrucişând o varietate de mazăre care producea boabe galbene cu una care producea boabe verzi, Mendel a constatat că plantele ce ieşeau din această încrucişare aveau, toate, boabele galbene. Acestui caracter, te se impunea, în prima generaţie de «hibrizi», la toţi indivizii, i-a dat el numele de «caracter dominant»; celui ce se eclipsa dinainte-i, aga încât părea a nu se moşteni, i-a dat numele de «caracter recesiv». La plantele însă ce ieşeau, în a doua generaţie, din fecundarea normală a «hibrizilor» din prima generaţie, se producea un fenomen curios. Boabele nu mai erau toate de coloare galbenă: unele erau de coloare verde. Şi anume, la trei plante cu boabe galbene, apărea una cu boabe verzi. Caracterul «recesiv» ieşea adică şi el la iveală, în a doua generaţie. Deşi părea că dispăruse, el nu fusese decât momentan împiedicat să se manifesteze de către caracterul «dominant». In generaţia a treia, rezultatele erau şi mai curioase. Plantele ce ieşeau din fecundarea celor cu caracterul recesiv (cu boabele verzi) 342 SPECIFICUL NATIONAL intre ele, aveau toate, exclusiv, caracterul recesiv, produceau adică boabe verzi. Şi acest caracter se păstra apoi, neschimbat, în toate generaţiile următoare, — dacă fecundarea se făcea numai între plante cu caracterul recesiv. Plantele însă ce ieşeau din fecundarea, între ele, a celor cu caracterul dominant erau, din punctul de vedere al descendenţei lor, de două feluri. Unele aveau caracterul dominant «simplu», dau adică naştere, în generaţiile următoare, la plante amestecate: unele cu caracterul dominant, altele cu cel recesiv. Altele însă aveau caracterul dominant «pur», dau adică naştere, în generaţiile următoare, numai la plante cu caracterul dominant. Cele cu caracterul dominant simplu erau, faţă de cele cu caracterul dominant pur în proporţia de trei la una. Cercetările lui Mendel au fost reluate şi legile lui au fost verificate, într’o sumă de cazuri diferite, de o sumă de naturalist!, ca botaniştii deja citaţi Correns, De Vries şi Tschermack, ca Bateson şi şcoala engleză, cari au urmărit aplicarea lor în lumea vegetală, şi de zoologi ca Darbishire, Cuenot, Hurst, Toyama, Lang, cari le-au aplicat în lumea animală. Uneori exactitatea lor se arăta matematică: în cazul urzicilor lui Correns bunăoară sau al melcilor lui Lang. Alteori, ele se verificau, în principiu, nu însă în amănunte, — în ce privea numărul generaţiilor cu caractere dominante şi al celor cu caractere recesive. Nu putem urmări aici, fireşte, aceste variaţii ale experienţelor făcute. Ne putem mulţumi cu constatarea că, în principiu, ele au confirmat legile lui Mendel. Ne putem prin urmare servi de aceste legi ca să ne explicăm fenomenul ce ne preocupă, faptul că, adică, amestecul necontenit al raselor ce compun popoarele eu io pene n’a putut duce, înlăuntrul fiecăruia dintr’însele, la tipuri unitare cu caractere uniforme. In Europa centrală, de pildă, cu tot amestecul, de atâtea ori repetat, al rasei nordice cu părul blond şi al celei mediteraniene cu părul negru, oamenii n’au ajuns să aibă o culoare intermediară uniformă a învelişului pilos al capului. Dimpotrivă, la popoarele din centrul continentului nostru găsim, alături de colorile extreme ale acestui înveliş, — blond alburiu şi negru, — toată gama nuanţelor intermediare: blond cenuşiu, blond auriu, blond roşcat, roşu, castaniu deschis, castaniu închis, etc. Acelaşi lucru se poate zice despre statură, despre forma capului şi, în general, despre toate celelalte caractere antropologice, considerate ca putând distinge diferitele rase. Şi această diversitate a caracterelor nu e TIPURILE ANTROPOLOGICE ŞI LEGILE LUI MENDEL 343 mărginită numai la popoarele Europei centrale, pe care le-am luat, întâmplător, ca exemplu. Ea se poate constata, mai mult sau mai puţin, pretutindeni. Putem astfel afirma despre orişicare din popoarele europene că indivizii ce îl compun nu posedă aceleaşi caractere fizice, nu prezintă adică un tip antropologic uniform. Am zis totuşi într’un capitol anterior că încrucişerile au jucat un rol însemnat în pigmentaţia diferitelor grupe de oameni, — §i putem dar presupune că acelaşi e cazul cu celelalte trăsuri distinctive ale lor. Trebuie să deosebim însă aici realitatea fenomenelor de acest fel şi durabilitatea lor. Că încrucişerile d^ rase produc variaţii ale pigmentaţiei, este incontestabil. încrucişerile negrilor cu albii dau «mulatri» cu colori intermediare. Dacă însă aceste variaţii se păstrează sau nu, — în această privinţă hotărăsc alţi factori, şi anume, selecţiunea în legătură cu influenţele mediului sau cu exigenţele lui. Din acest punct de vedere, trebuie să revenim un moment asupra legilor lui Mendel, spre a evita o neînţelegere. S’ar putea ciede, în adevăr, că ele ar împiedica formarea, în evoluţie, a varietăţilor nouă mai întâi şi apoi a speciilor nouă, vegetale şi animale. Această ctedinţă însă ar fi greşită. Ele nu împiedică nicidecum apariţia şi fixarea unor forme organice nouă. Numai că un asemenea fenomen presupune intervenirea selecţiunii, naturale sau artificiale, care să asigure, sub influenţa permanentă a unor anumiţi factori, constanţa unor anumite caractere. Sunt, în adevăr, factori ce pot avea o asemenea acţiune. Aşa bunăoară, ca să ne servim de un caz adesea citat fiindcă e caracteristic, planta «Primula sinensis rubra» face totdeauna, la temperatura obicinuită a regiunilor în care creşte, flori roşii. Dacă însă e supusă unei temperaturi excepţionale, de 30—35° C., capătă flori albe. Seminţele produse de aceste flori albe, daca germinează în condiţii normale, dau plante care, dacă se desvolta la temperatura obicinuită a mediului lor natural, fac iarăşi flori loşii. Supuse însă şi ele la temperatura excepţională de 30—35° C., dau şi ele flori albe. Dacă dar ne închipuim că, în scop selectiv, specia botanică menţionată e supusă în mod permanent unei temperaturi de 30—35° C., — prin transplantarea ei bunăoară într’un mediu în care să domnească o asemenea temperatură, — ea nu mai produce, după toate probabilităţile, decât flori albe. O varietate botanică nouă ar lua naştere atunci. 344 SPECIFICUL NATIONAL Dacă trecem la oameni, găsim de asemenea factori a căror influenţă permanentă poale produce schimbări constante. Aşa e, cum am văzut, lumina. Am zis că razele ultra-violete ale spectrului solar, care au o acţiune chimică, exercită o influenţă vizibilă asupra pigmentaţiei. Oricare ar fi dar rezultatele încrucişerilor, lumina, când are o anumită intensitate, lucrează ca un factor selectiv şi face ca coloarea pielii să rămână, la populaţiile ce trăiesc sub influenţa ei, închisă. In Africa bunăoară, amestecul negrilor cu albii dă, de sigur, mulatri, cu o coloare a pielii mai deschisă decât a indigenilor de rasă pură. Dacă însă continuă să trăiască 6ub acţiunea selectivă a luminii africane, acei mulatri revin, încetul cu încetul, la coloarea mai închisă a pielii care, precum am văzut într’un capitol anterior, le este utilă în condiţiile lor de existenţă. Lucrul e mai ales vizibil la descendenţii lor, cari, dacă nu intervin alte încrucişeri cu albifi, se întorc la coloarea închisă a rasei negre. Altfel se petrec lucrurile în Europa, unde intensitatea luminii e mai redusă şi nu mai exercită aceeaşi acţiune selectivă. Am văzut că albii şl descendenţii lor nu pot să trăiască în Africa fără să-şi modifice pigmentaţia. Negrift însă, în Europa, nu sunt supuşi acestei necesităţi organice. Dacă oamenilor albi pigmentaţia lor insuficientă le e dăunătoare în Africa, în schimb, oamenilor negri, în Europa, pigmentaţia lor mai accentuată nu le pricinuieşte niciun neajuns. In Europa aşa dar, influenţa luminii nu mai are o acţiune selectivă atât de pronunţată, şi variaţiile de coloare, produse de încrucişerile de rase, rămân mai libere. Frâul selecţiunii nu mai turbură jocul legilor luii Mendel. E probabil că, în regiunile temperate ale suprafeţei pământului, nu numai lumina, ci şi alţi factori fizici — căldura şi frigul, umezeala şi uscăciunea, presiunea şi mişcările atmosferei, — au o acţiune. selectivă mai redusă, fiindcă rămâne închisă în limite mai re* strânse, — ceea ce trebuie să mărească libertatea variaţiilor produse de încrucişeri. In sfârşit, o altă cauză mai favorizează aceasta libertate. Cu progresele necontenite pe care le-au făcut, popoarele mai înaintate în civilizaţie, care locuiesc de preferinţă regiunile temperate ale suprafeţei pământului, au ajuns să se sustragă, într’o oarecare măsură, acţiunii directe a mediului ambiant. Selecţi unea naturală, sub aspectul ei biologic, a pierdut astfel d'in puterea ei asupra popoarelor de care e vorba, — întru cât rămân fixate în regiunile temperate. Asupra popoarelor de acest fel lucrează mai mult factori de altă natură, şi anume factorii psihologici ai mediuluii social, ale cărui forme sunt numeroase şi variate. Aceşti noui factori au putut TIPURILE ANTROPOLOGICE ŞI LEGILE LUI MENDEL 345 sa producă» pe deasupra diversităţii organice, unele uniformităţi, cai ora li s’a dat, de către o altă categorie de învăţaţi decât cei de cari ne-am ocupat până acum, numele de «tipuri etno-psfihologice». Cu aceasta însă ajungem la aşa numita «psihologie a popoarelor», de care urmează să ne ocupăm de asemenea. Până atunci însă, spre a încheia studiul aspectelor fizice ale raselor, trebuie să aruncăm o privire şi asupra nouilor metode de determinare a lor, ce ©e întemeiază pe constituţia «bio-chimică» a sângelui. CAP. VIII. CONCEPŢIA BIO CHIMICĂ A RASELOR De vreo trei decenii încoace teoria raselor tinde a se aşeza pe o altă bază, pe care cei ce lucrează în această direcţie o cred mai solidă decât cea antropologică. Nouile cercetări asupra «grupelor sanguine», care au început în ultimii ani ai veaculuii trecut şi au luat apoi repede proporţii din ce în ce mai mari, au deschis învăţaţilor perspective neaşteptate, făcându-i să întrevadă posibilitatea de a deosebi rasele de oameni după «structura» bio-chimică a sângelui lor. Dată fiind însă natura specială a cercetărilor de acest fel, nu putem arunca asupră-le, în aceste pagini destinate unui public mai întins, o privire, oricât de sumară, fără a indica punctul lor de plecare şi a schiţa, în linlii generale, evoluţia lor. încă din antichitate sângele a fost considerat ca sediu al vieţii şi ca depozitar al calităţilor de căpetenie ale oamenilor. Această credinţă găsia, în războaiele străvechi, o aplicare neaşteptată. Când un luptător se distingea prin puterea şi vitejia lui, dacă era învins şi ucis, învingătorii îi beau sângele ca să-şi însuşiască virtuţile lui excepţionale. Iar în legenda Argonauţilor, Medeea, vrăjitoarea din Colchida, a întinerit pe bătrânul tată al luli Jason, printr’o transfu-ziune de sânge tânăr. In medicină acest mijloc eroic pare a li fost întrebuinţat pentru prima oară în veacul al XVI-lea, de către Uie-ronymus Cardanus, la Milano, şi de către Andrea* Libavius, la Halle. Cu descoperirea circulaţiei sângelui de către Harvey, în veacul al XYII-lea, problema transfuziunii se punea pe temelii nouă, din punct de vedere technic, şi era firesc ca încercările să fiie reluate, cu speranţe, dacă nu cu perspective, mai mari. E caracteristic pentru prudenţa şi spiritul practic al Englezilor, că ei au socotit necesar să facă raad întâi observări, în această privinţă, asupra animalelor. Harvey descoperise circulaţia sângelui în 1628. încă din 1638 Potter formulase CONCEPŢIA BIOCHIMICĂ A RASELOR 347 dorinţa să se facă încercări de transfuziune la animale §i o sumă de învăţaţi, ca Daniel §i Thomas Coxe, Wilkins, Hook, Robert Boyle s’au pus pe lucru, în această direcţie. In discuţia «Societăţii regale pentru înaintarea ştiinţelor» au fost aduse experienţele respective în 1656, de către Richard Lower. S’a putut astfel stabili că trans-fuziunea era mai bine suportată când sângele provenia dela un animal de aceeaşi specie şi mai rău când provenia dela un animal de specie diferită. Această constatare, pur empirică, rămânea însă neexplicată. In practica medicală, în cazurile grave şi urgente, când medicii socoteau necesar, pentru salvarea unui bolnav, să-i introducă în curentul circulator sânge nou, s’a încercat transfuziunea dela animale la oameni. Cu toată constatarea ce se făcuse, cu privire la dificultăţile transfuziunii între specii diferite, medicii au fost siliţi să recurgă la o asemenea încercare fiindcă nu găsiau oameni cari să consimtă a-şi da sângele, atunci când aveau nevoie. Au fost utilizaţi astfel, în acest scop, mieii. Curentul sanguin se îndrepta* în cazurile de acest fel, din carotida unui miel în vâna dela braţ a omului bolnav. Rezultatele acestei metode însă, care s’a practicat în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, nu numai în Anglia, ci şi în Franţa, în Italia şi în Germania, nu erau satisfăcătoare. In cazurile cele mai puţin grave, când adică bolnavii nu mureau, — fapt care, când se întâmpla, nu se atribuia pe atunci transfuziunii, ci afecţiunilor de care sufereau ei şi care nu se putuseră ameliora pnintr’însa, — starea lor devenea totuşi din ce în ce mai rea. In Germania bunăoară se zicea că ei pătimeau, în urma transfuziunii, de «melancolie ovină» (Schafsmelancholey) x). Fapt este, în orice caz, că pe la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor, transfuziunea sângelui se practica din ce în ce mai puţin. In Franţa eia chiar, nu interzisă formal, dar înconjurată de numeroase îngrădiri; trebuia, anume, o autorizaţie specială a Facultăţii de medicina din Partis, pentru fiecare caz în parte. Veacul al XVIII-lea a trecut astfel fără noui încercări în această direcţie. Unele experienţe fiziologice însă, dela începutul veacului următor, au îndreptat din nou atenţia asupra vecliei probleme a transfuziunii sângelui. Bichat, în 1805, a relevat influenţa animatoare a sângelui venos asupra inimei şi influenţa lui paralizanta asupra creierului. In 1821, Prevost şi Dumas au stabilit că animalele 1 1) A se vedea istoricul transfuziunii sângelui în «Handbuch der Blut-gruppenkunde», editat de Paul Steffan, 1932, p. 266. 348 SPECIFICUL NATIONAL cărora, în laboratoriile de fiziologie, li se lua tot sângele, care nu mai respirau şi a căror inimă nu mai bătea, puteau fi readuse la viaţă dacă li se injecta în vase sânge defribinizat. Ei au stabilit în acelaşi timp că defribinizarea sângelui nu modifica funcţiunile fiziologice ale globulelor roşii. Constatările lor au tost confirmate în Germania de Dieffenbach, care le-a adăogat observarea că sângele arterial înlătura mai repede moartea aparentă, la animale, decât cel venos. In 1824, James Blundell a încercat transfuziunea sângelui dela om la om, în cazurile de hemoragii grave. Mai târzâu s’au făcut încercări analoage, în cazurile de intoxicaţii grave, cu oxid de carbon bunăoară, sau la septicemii. In timpul războaielor din 1866 şi 1870—71, s’a recurs de asemenea, în câteva cazuri, la transfuziuni. Rezultatele rămâneau însă, în majoritatea cazurilor, nesatisfăcătoare, §i incertitudinea succesului împiedica generalizarea metodei. Cel dintâiu care a avut ideea să cerceteze ce se petrecea în sângele pacientului, animal sau om, asupra căruia se practica transfuziunea, a fost Landois. El a constatat că globulele roşii ale sângelui strein se «dizolvau» în serul sanguin al pacientului, iar globulele roşii din sângele lui propriu se «dizolvau» şi ele, parţial, în serul sângelui strein. Rezultatul era, în orice caz, că se formau mici mase mai mult sau mai puţin compacte, compuse din globulele roşii alterate, care se lipeau unele de altele, — ceea ce putea duce la obliteraţii ale vaselor, la embolii, cu consecinţe mortale. Cercetările lui Landois, deşi continuate de Alexander Schmidt, de A. Koehler şi de alţii, n’au izbutit să aducă destulă lumină. A urmat astfel o perioadă de stagnare de vreo 25 de ani, după care, cu Shattock, Land-steiner, Decastello şi alţii, problema a fost reluată, cu mai multă stăruinţă, în primfii ani ai veacului nostru. Cel dintâiu din aceşti învăţaţi, americanul S. G. Shattock a constatat încă din 1899 «iso hemoaglutinarea», — fenomen care consta în aglutinarea globulelor roşii din sângele unui om de către serul sângelui unui alt om. Prin «heterohemoaglutinare» se înţelegea un fenomen analog, produs însă asupra globulelor roşii ale unei specii de către serul sanguin al altei specii. Shattock considera isohemoaglutinarea ca un fenomen patologic, întru cât serul de care se servise provenea dela persoane suferind de diferite afecţiuni. In 1901, de abia, Karl Landsteiner a stabilit, definitiv, natura fiziologică a fenomenului de care e vorba. In serul sângelui se găsesc, în mod normal, la fiecare om, substanţe care pot provoca aglutinarea globulelor roşii din sângele altor oameni. Acestor substanţe, care lucrează ca reactivi bio-chimici, li s’a CONCEPŢIA biochimică a raselor 349 dat numele de «aglutinine». Iar substanţele fim globulele roşii, asupra cărora lucrează ele şi care dau naştere aglutinării, au primit numele de «agiutiinogene». Ambele aceste categorii de substanţe sunt diferite la diferiţii oameni. Experienţa arată, în adevăr, că serul sângelui dela un om oarecare produce efecte diferite asupra globulelor roşii ale diferiţilor oameni; la unii adică globulele roşii se aglutinează, sub acţiunea lui, la alţii nu. Studiând aceste diferenţe, a căror importanţă practică, în cazurile de transfuziune a sângelui, era evidentă, Landsteiner a ajuns să împartă pe oameni în trei grupe diferite. Prima grupă era compusă din oameni, al căror ser sanguin aglutina globulele roşii ale oamenilor din celelalte două grupe, dar ale căror globule roşii nu erau aglutinate de serul lor sanguin. Grupa a doua era alcătuită din oameni, al căror ser sanguin agluliina numai globulele roşii ale oamenilor din grupa a treia, dar ale căror globule roşii erau aglutinate atât de serul sanguin al oamenilor din prima grupă, cât şi de acela al celor din a treia. In fine, grupa a treia era compusă din oameni, al căror ser sanguin aglutina numai globulele roşii ale oamenilor din grupa a doua, dar ale căror globule roşiii erau aglutinate atât de serul sanguin al oamenilor din prima grupă, cât şi de acela al celor din a doua *). Un an mad târziu, doi colaboratori ai lui Landsteiner, anume Decastello şi Sturli, au stabilit o a patra grupă, ce nu apăruse dela început în cercetările serologice fiindcă era, relativ, puţin numeroasă. Ea cuprindea un mic număr de oameni, al căror ser sanguin nu aglutina globulele roşii ale oamenilor din cele trei grupe dc căpetenie, dar ale căror globule roşii erau aglutinate de serul sanguin al oamenilor din toate acele trei grupe. Pe câud Decastello şi Sturli considerau această a patra grupă ca cuprinzând numai excepţii sau deviaţii, a căror explicare rămânea să fie găsită, alţi învăţaţi, ca Jan-sky în 1906 şi Moss în 1910, lucrând independent unul de altui, au stabilit că ea avea o valoarea fiziologică de sine stătătoare şi trebuia pusă alături de celelalte trei1 2). 1) K. Landsteiner, Ueber Agglutinationserscheinungen normalen mensch-lichen Blutes, în Wiener Klinische Wochenschrift, Bd. 14, 1901. 2) A. Decastello und A. Sturli, Ueber die Isoagglutinine im Serum gesun* der und kranker Meuschen, în Muenchener medizinische Wochenschrift, 1902. Lucrările lui Jansky au apărut în limba cehă; se menţionează de obiceiu, în istoria problemei, numai rezultatele lor. W. L. Moss, Studies on Isoagglutinins and Isohaemolysins, în Bull. of Hopkins Hosp. 1910. 350 SPECIFICUL NAŢIONAL Numirile acestor patru grupe au variat. Landsteiner desemna pe cele trei, pe care le stabilise el însuşi la început, cu ţifrele arabe 1 2, 3 şi în mod subsidiar cu literele C, A, B: ordinea acestor litere 6e va lămuri mai jos. Jansky şi Moss desemnau cele patru grupe, asupra cărora erau de acord, cu ţifrele romane I, II, III, IV; însă ordinea lor era puţin diferită. Grupa I la Jansky devenea grupa IV la Moss, şi invers. Spre a evita confuziunile ce se puteau produce la utilizarea serurdlor respective, von Dungern şi Hirszfeld au propus în 1910 ca cele patru grupe să fie desemnate cu literele O, A, B, AB. Aceste litere reprezentau, în concepţia lor, absenţa «aglutinogenelor» specifice în prima grupă (O) 1), prezenţa lor separată în grupa a doua (A) şi a treia (B), şi prezenţa lor împreună în grupa a patra (AB). După această clasificare, ţinându-se seamă şi de «aglutiininele» respective, oamenii din cele patru grupe au fost consideraţi ca având patru feluri diferite de sânge1 2). Trebuie să menţionăm însă, pentru înţelegerea deplină a acestei clastificări a «felurilor» de sânge, că aceiaşi autori, von Dungern §i Hirszfeld au însemnat aglutininele cu literele greceşti corespunzătoare celor latine, care desemnau aglutinogenele. Şi anume, aglutinina, care provoacă aglutinarea globulelor roşiii cu aglutinogenul A, a fost însemnată cu a; cea care provoacă aglutinarea celor cu aglutinogenul B, a fost însemnată cu fi. Se înţelege dela sine că aglutinogenul A şi aglutinina a — sau aglutinogenul B şi aglutinina fi — nu pot coexista, fiziologiceşte, în acelaşi sânge. Globulele roşii, în-tr’un asemenea sânge, nu şi-ar mai putea îndeplini funcţiunile fiziologice, fiind împiedicate de inevitabila lor aglutinare. Aglutinogenul A nu poate coexista în acelaşi sânge decât cu aglutinina /?, iar aglu-tinogenul B numai cu aglutinina a. Când sângele, în sfârşit, nu cuprinde nici aglutinogenul A, nici aglutinogenul B, atunci se pot găsi într’însul ambele aglutinine a şi fi; în schimb, când sângele cuprinde ambele aglutinogene A şi B, trebuie să lipsească dintr’însul ambele aglutinine a şi fi- Cu aceste lămuriri, putem înţelege acum deosebirile dintre cele patru «feluri» de sânge. Sângele O, pe care îl posedă oamenii din prima grupă, 6e distinge prin faptul că nu cuprinde nici agluti- 1) Dela ohne, fără aglutinogene; unii confunda aceasta litera cu ţifra zero şi o citesc ca atare. 2) Ueber Nachweis und Vererbung biochemiscliei Strukturen şi Ueber Verer-bung gruppenspezifischer Strukturen des Blutes, de E. von Dungen şi L. Hirsz feld, în Zeitschrift fiir immunologische Forschungen, Bd. 4—8, 1910—1911. CONCEPŢIA BIO-CHIMICĂ A RASELOR 351 rogenul A, nici aglutinogenul B, dar cuprinde ambele aglutinine ot §i fi. Sângele A cuprinde aglutinogenul A §i aglutinina fi. Sângele B cuprinde aglutinogenul B §i aglutinina a* Sângele AB cuprinde ambele aglutinogene A §i B, dar e lipsdt de ambele aglutinine cl şi fi. Aceste particularităţi ale sângelui oamenilor din cele patru grupe au primit numele de «structuri sanguine» sau de «constituţii biochimice». Alţi învăţaţi, în frunte cu Langer, au constatat că aceste structuri sau constituţii sunt aceleaşi — sau cel puţin se aseamănă — la părinţi §i la copii 1 2). Cercetările în această privinţă, începute de Lan-ger în 1903 ,au fost continuate de Hektoen în 1907, Ottenberg şi Epstein în 1908, §i au dus la presupunerea că structurile sanguine sau constituţiile bio-chimice sunt ereditare2). Ca atare, s’a crezut că ele trebuie să fie stabile; factorii externii, adică, nu le-ar putea influenţa. Cercetările ce s’au făcut însă, în această direcţie, au dat, la început, rezultate variabile. Unii autori, ca Rudolf Eden, au susţinut că anumite substanţe (chinina, lactatul de calciu, antipyriina, arse-niatul de sodiu) pot modifica structurile sanguine ale bolnavilor. Aşa bunăoară, unii dintr’înşii treceau, sub influenţa medicamentelor menţionate, din grupele II, III, IV, în grupele I, II, III. Când însă încetau să le mai ia, reveneau, după un timp oarecare (7 până la 15 zile), la grupele lor iniţiale 3). Alţi învăţaţi însă au ajuns la alte rezultate. Huck şi Peyton, Richter, Meyer şi Ziskoven, Hoche şi Mo-ritsch, Barsky, Falgairolle, Sandstrom şi alţii, au ajuns la concluzia că constituţiile bio-chimice ale celor patru grupe sanguine sunt stabile 4). 1) I. Langer, Ueber Isoagglutinine beim Menschen, mit besonderer Be-rucksichtigung des Kindesalters, în Zeitschrift fur Heilkunde, Bd. 24, 1903. 2) L. Hektoen, Isoagglutination of human corpnecles, in Journ. of americ. med. Assoc., Voi. 48, 1907. Ottenberg and Epstein, Studies in Isoagglutination, în Transact. of New-York patbolog. Society, 1908. 3) R. Eden, Die Bedeutung der gruppenweisen Hămagglutination und iiber die Verănderung der Agglutinationsgruppen dureb Medikamente, Narkose, Koentgenbestrahlung, în Deutsche mediziniche Wochenschrift, 1922. 4) J. G. Huck and S. Peyton, Study of Isoagglutinins before and after ether anesthesia, în Journ. americ. med. Assoc., 1923. P. Falgairolle, Rehabilitation des quatre groupes sanguins, refulation des isoagglutinations atypiques, în Compte-rendus de la Soc. de Biol. de Paris, t. 94, 1926. L. Sandstrom, Die Agglutinabi lilat gegen Isoagglutinine von in verschiedener Wcise aufbewahrtem Menschen-blut, în Acta pathol. srand., Bd. 4, 1927, şi Untersuchungen iiber das Verhiiten der bakterielbedingten Panagglutinabilităt, în Zentralblatt fiir Bakteriologie, 1929. 352 SPECIFICUL NATIONAL Decastello a examinat chiar., la un interval de 20 de ani, una şi aceeaşi persoană, §i a găsit că îşi păstrase neschimbat «felul» sângelui. A-c-eeaşi observare a făcut-o şi Lattes. Trecând în revistă aceste constatări, C. lonescu-Mihăieşti, în «Donnees recentes sur l’hemoagglutina-lion et Themolyse du sang humain», aice: «Fixitatea structurii caracteristice a grupului sanguin pare a fi... o noţiune solid stabilită, cel puţin în condiţii normale, când se lucrează cu globule roşii proaspete şi cu seruri-etalon des controlate»1). Singurele schimbări pe care le-ar putea suferi structurile biochimice ale sângelui, nu la aceiaşi indivizi, ci dela o generaţie la alta, adică dela părinţi la copii, ar fi astfel, exclusiv, cele produse de încrucişeri ale indivizilor aparţinând unor grupe sanguine diferite. Aşa bunăoară, un tată cu sânge A şi o mamă cu sânge B pot da naştere unor copii cu sânge A sau cu sânge B sau cu sânge AB. Copiii adică pot să moştenească imul singur din aglutinogenele părinţilor, indiferent care, sau pe amândouă. Dar în sângele lor nu poate apărea un aglutinogen care nu se găsea în sângele unuia cel puţin dm părinţi. Când dar ambii părinţi aparţin grupului O, n’au adică în sângele lor niciunul din aglutinogenele A şi B, copiii lor trebuie neapărat să facă parte din acelaşi grup. Vom vedea mai jos că sunt unele rezerve de făcut în această priviinţă. Până atunci, să continuăm istoricul ideilor. In cazurile de încrucişare, — singurele în care variaţiile par posibile, — transmisiunea ereditară a structurilor sanguine, pentru grupele A, B şi AB, se face după legile lui Mendel. învăţaţii, cari s*au ocupat de acest aspect al problemei ,au stabilit că «dominante» în structura bio-chimică a sângelui, în general, sunt caracterele pe care le reprezintă aglutinogenele A şi B. In sângele celor mai mulţi oameni adică predomină unul sau altul din aceste caractere. Aceia, în sângele cărora se găsesc ambele aceste caractere, sunt, la mai toate popoarele , cei mai puţin numeroşi; aşa de puţin numeroşi încât au fost consideraţi la început cum am văzut, ca un caz nrinî/lotitol pr iţa acestui caz, iiu accidental de sigur, excep- ţional, se poate determina după legile lui Mendel. Dacă bunăoară, într’o serie destul de mare de cazuri în studiu, aglutinogenul A se găseşte la jumătate, iar aglutinogenul B numai la 10%, din numă- 1) Op. cit., p. 42. Studiul autorului român face parte din marea lucrare «Trăite du Sang» de A. Gilbert şi M. Weinberg, atât de cunoscuta în lumea ştiinţifică. CONCEPŢIA BIO-CHIMICĂ A RASELOR 353 rul lor total, ambele aglutinogene se vor găsi la 5®/o din acel număr. In sfârşit, caracterul sanguin, pe care îl reprezintă lipsa ambelor aglutinogene, A §i B, şi care distinge grupa O, e considerată ca un caz «recesiv>, în înţelesul mendelian al cuvântului. Aceasta fiind, după cercetările pe care le-am trecut în revistă până acum, constituţia bio-chimica a sângelui omenesc, §1 experienţa tinzând a dovedi independenţa ed de influenţa factorilor exteriori, era firesc ca învăţaţii să se gândească a utiliza aceste constatări în antropologie, pentru determinarea raselor de oameni. In adevăr, o diferenţiere a lor pe baza caracterelor sangudne părea mai sigura decât cea care se încercase până atunci, pe baza caracterelor morfologice. E. von Dungern §i L. Hirszfeld au fost cei dintâi cari au început cercetări în această privinţă, studiând genealogia a 72 de familii din Heidelberg. Cel din urmă din aceşti doi învăţaţi, profitând de faptul că, în timpul războiului mondial, 9e găsiau reprezentate în armatele aliaţilor dela Salonic un mare număr de naţionalităţi, a putut aduna, în colaborare cu H. Hirszfeld, un vast material de observări3). Care au fost rezultatele lor? Structurile caracteristice ale sângelui, cu cele patru aspecte de căpetenie ale lor, se găsesc la toate marile grupări de oameni, ce formează unităţi etnografice, mai mult sau mai puţin omogene. La toate popoarele adică se găsesc toate cele patru grupe sanguine ale clasificării von Dungem-Hirszfeld, însă în proporţii diferite, lai la fiecare popor în parte, dacă e destul de omogen, proporţiile în chestie simt constante. In special, raportul dintre cele două grupe sanguine, ce se consideră de obiceiu ca principale fiindcă cuprind caracterele «dominante» A şi B, adică dintre grupele II şi III din clasificarea menţionata ,prezintă o constanţă remarcabilă. S’a ajuns astfel la credinţa că acest raport ar putea servi la determinarea «specificităţii sanguine» a diferitelor popoare. Fiecare popor ar avea adică, în medie, o structură a sângelui, ce ar atârna de proporţia caracterelor sanguine dominante A şi B. Această ipoteză a căpătat o primă confirmare prin cercetările făcute Ia Salonic, în 1918, de L. gi H. Hirszfeld, asupra naţionalităţilor din armatele aliate. Examinând sângele a 8000 de soldaţi, de 16 naţionalităţi diferite, aceşti investigatori neobosiţi au ajuns să presupună existenţa a două rase 1 1) L. et. H. Hirszfeld, Esaai d’applicatîon des m&hodes serologiques au probleme des races, în L’Anthropologie, voi. 29, 1918—19. L. and H. Hirszfeld, Serologieal differences between the blood of different races, the result of re-searcbes on the Macedonian front, în Lancet, voi. 197, 1919. 23 354 SPECIFICUL NATIONAL bio-chimice sau serologice primitive. Una s’ar caracteriza prin prezenţa «structurii» A, alta prin prezenţa «structurii» B, în globulele roşii ale sângelui. Aceste «structuri» ar fi specific omeneşti. Ele nu s’ar mai găsi, identice, la alte animale; «asemănarea» ar începe, cel mult, la unele maimuţe antropoide. Originea acestor «structuri» n’a putut fi încă stabilită, din punct de vedere biologic. Nu se ştie din ce cauze şi în ce împrejurări au început a se forma ele, la maimuţele antropoide, poate, mai întâi, spre a se desăvârşi apoi la oameni. In sfârşit, raportul cantitativ dintre aceste două rase bio-chi-mice, care, cum am zis, se găsesc la toate popoarele, dar în proporţii diferite, ar determina caracterul lor etnic. Acest raport cantitativ se stabileşte cu ajutorul formulei: A + AB B + AB ~ 1 în care I reprezintă ««indicele bio-chimic rasial», menit să înlocuiască diferitele indice de care se mad serveşte antropologia, ouam este bunăoară cel cranian sau cefalic1). Observările ce s’au făcut asupra diferitelor popoare europene şi asiatice arată că acest indice prezintă variaţii de o regularitate ce, cu rezerva dela sine înţeleasă a exactităţii, nu poate să nu impresioneze. El are, anume ,valoarea numerică maximă în Nord-Vestul Europei, şd scade apoi treptat, dela miază-noapte la miază-zi şi dela răsărit la apus, spre a ajunge la valoarea numerică minimă, în Sud-Estul Asiei. In adevăr, indicele biologic de rasă se stabileşte, pentru fiecare popor, împărţind numărul indivizilor ce posedă, în sânge, structura A cu acela al indivizilor ce posedă structura B, la ambele ţifre adâogându-se, înainte de a se face împărţirea, numărul indivizilor ce posedă structura AB, — cum se vede îii formula de mai sus. Aşa fiind, cu cât numărul indivizilor cu sânge A este mai mare şi al celor cu sânge B mai mic, cu atât catul diviziunii acestor numere, care ne dă indicele biologic de rasă, trebuie să fie mai mare. Şi invers, cu cât numărul findivizilor cu sânge A esrte mai mic, iar al celor cu sânge B mai mare, cu atât câtul diviziunii, adică indicele de rasă, trebuie să fie mad mic. In tabloul alcătuit de L. şi H. Hirszfeld, după analdzele serologice făcute de ei, figurează în cap Englezii, cu o proporţie de 46,4% indivizi cu sânge A şi 10,2% indivizi cu sânge B, 1 1) A se vedea, pe lângă lucrările eitate ale lui v. Dungera şi Hirszfeld, cartea cunoscută a lui Lattes, Individualitâ del sangue, 1922. CONCEPŢIA BIO-CHIMICĂ A RASELOR 355 ceea ce dă, după formula de mai sus, ca indice bio-chimic de rasă, ţifra 4,5. După ei vin Francezii, cu o proporţie de 45,6% indivizi cu fcânge A şi 14,2% indivizi cu sânge B, — ceea ce dă ca indice ţifra 3,2. In al treilea rând vin Italienii şi Germanii, cu acelaşi indice: 2,8. Proporţia de sânge A şi B e însă diferită, la unii şi la alţii. La Italieni este de 41,8% A şi 14,8% B, iar la Germani este de 48% A şi 17% B. Austriacii vin în al patrulea rând cu indicele 2,6. Bulgarii au acelaşi indice ca Austriacii. Urmează apoi Sârbii şi Grecii cu indicele 2,5. Mai departe, Evreii au indicele 1,9; Turcii 1,8; Arabii 1,5; Ruşii 1,3; Madegaşii (din Madagascar) 1,09; Negrii (din A-frica) 0,8; Indo-Chinezii 0,8; Hinduşii 0,6. Cum se vede din acest tablou, nu există corespondenţă între nouile rase bio-cliimice, pe care le determină caracterele sanguine, şi vechile rase antropologice, pe oare le determinau caracterele morfologice. In adevăr, caracterele sanguine A şi B se pot găsi în proporţii diferite şi pot da indice bio-chimice diferite la popoare cu caractere morfologice relativ omogene. Şi tot aşa, indicele bio-chimice pot fi identice,— sau, în orice oaz, foarte apropiate — la popoare cu caractere morfologice incontestabil diferite. Acest rezultat, la prima vedere surprinzător, s’a explicat prin ipoteza celor două rase bio-chimice A şi B, de care am vorbit mai sus, şi prin variabilitatea «convergenţei lor geografice». Prezenţa grupelor sanguine A şi B, la un popor dat, în anumite proporţii, s’ar datori convergenţei geografice a celor două rase bio-chimice A şi B, în proporţii corespunzătoare, pe un anumit teritoriu. Cât despre originea raselor bio-chimice, ea rămâne să fie căutată; în starea actuală a cercetărilor, ipotezele ce se pot face au mai mult caracterul unor simple 6uggestii. Repartiţia geografică a celor doua feluri de sânge A şi B, care sunt considerate ca fundamentale dan punct de vedere biologic, precum şi constanţa lor în diferitele grupe etnice, — constanţă care se explică, cum am văzut, prin transmisiunea lor ereditară şi prin independenţa lor de mediile fizice, — au dus la ddeea că omenirea de astăzi ar descinde din două tulpine antropoide diferite, una cu sânge ce s’ar fi apropiat de cel numit acum A, alta cu un sânge ce s’ar fi apropiat de cel numit acum B *). Cu privire la originea acestor tulpine se pot fasce două ipoteze diferite: că au luat na- 1 1) Cf. Bruck, Die biologische Differenzierung von Affenarten und mensch-lichen Raesen durch spezifische Blutreaktion, în Berliner klinische Wochen-sehrift, 1907. 356 SPECIFICUL NATIONAL jtere separat, în împrejurări pe oare nu le cunoaştem, dar care au trebuit să fie diferite, sau că au provenit din diferenţierea unei tub pline unice mai vechi, sub influenţa împrejurărilor, prea divergi nte, în care au ajuns să trăiască, cu vremea, reprezentanţii ei. Prima ipoteză ar fi, în starea actuală a ştiinţei, cea mai lesne de admis. A doua ar contrazice constatările ce ee fac astăzi, că structura bio-chi-mică a sângelui nu este influenţată de mediile fizice şi nu se schimbă decât prin încrucişeii. Rămâne totuşi posibil ca altădată, într’un trecut mai îndepărtat, acţiunea factorilor exteriori, fiind mai puternică decât astăzi, să fi fost în stare să producă diferenţierea presupusa. Am avea astfel, din punct de vedere bio-chimic, două rase primitive de oameni: rasa A, cu sânge A, şi rasa B, cu sânge B. Varietăţile diferite ale acestor două rase de căpetenie ar proveni din încru-cişeri ale lor, — şi s’ar deosebi prin proporţiile diferite de sânge A şi de sânge B pe care le posedă indivizii ce le compun. Centrul geografic al rasei A, care nu coincide poate cu leagănul ei istoric, este, astăzi, Europa nord-vestică. Centrul geografic al rasei B este, astăzi, Asia sud-estică. Faptul că această din urmă rasă se găseşte, cu aceleaşi caractere bio-chimice, în Sudul continentului african şi în insulele din apropierea coastelor lui, pare a indica şi originea ei. S’ar putea ca ea să fi luat naştere pe ţinuturile ce legau altădată Sudul Indiei şi al Indo-Chinei cu Madagascarul şi cu Africa de Sud, şi care e’a prăbuşit în cursul perioadelor geologice următoare. Numai aşa s’ar putea explica marea asemănare ce există între sângele populaţiilor din India, din Indo-China ,din insulele Oceanului Indian, şi a-cela al Madegaşilor din Madagascar sau al Negrilor din Sud-Estul continentului african, deşi caracterele lor morfologice sunt diferite. Indicele bio-chimic de rasă a fost utilizat in deosebi în scopul de a stabili între popoare apropieri şi opoziţii, şi de a formula astfel ipoteze cu privire la originea sau, cel puţin, la înrudirile lor. Unid au crezut că, din acest punct de vedere, era necesar să se recurgă la un indice special, ia un «indice de deosebire», a cărui formulare a încercat-o un compatriot al nostru. La noi, s’au ocupat de problema structurilor sanguine S. Manuilă şi G. Popoviciu, cari au făcut cercetări efective asupra sângelui Românilor, precum şi al celorlalte naţionalităţi, din diferitele regiuni ale ţării, şi N. Lahovary, oare s’a ocupat mai mult de originele noastre etnice. In acest scop, ultimul autor a căutat să stabilească un «indice de deosebire» mai precis, capabil adică să exprime diferenţe mai mică, decât indicele CONCEPŢIA BIO-CHIMICĂ A RASELOR 357 bio-clumic de rasa. N. Lahovary adună deci seriile de indivizi ou sânge A §i de indivizi cu sânge B, ale popoarelor pe care le compară, adăogând §i la unele şi la altele seria respectivă de indivizi cu sânge AB. Scăzând apoi suma cea mai mică din cea mai mare, obţine «indicele de deosebire» ]). Spre a compara bunăoară două popoare X §i Y, N. Lahovary procedează în chipul următor. Determină mai întâi, numeric, grupele A, B şi AB, la fiecare dintr’însele, după tablourile celor ce le-au studiat. Găseşte, să zicem, la poporul X: A 40, B 15 şi AB 10, iar la poporul Y: A 45, B 10 şi AB 5. Pentru poporul X, suma caracterelor sanguine ar fii: 40 + 10 + 15 + 10 — 75; pentru poporul Y, suma ar fi: 45 + 5 + 10 + 5 = 65. Diferenţa ar fi astfel: 75—65 = 10. Indicele de deosebire al celor două popoare ar fi adică 10. Servindu-se de indicele bio-chimice de rasă, aşa cum au fost stabilite de von Dungern, Ilirszfeld şi alţi cercetători, şi utilizând de asemenea cercetările făcute la noi de S. Manuila şi G. Popoviciu1 2), autorul de care vorbim a calculat indicele de deosebire ale diferitelor popoare europene şi asiatice, spre a descoperi «afinităţile» şi a trage apoi concluzii cu privire la originea lor probabilă. Comparând bunăoară locuitorii din Nord-Vestul Rusiei cu cei din Sud-Estul ei, N. Lahovary stabileşte ,ca indice de deosebire, ţifra 11,4. Comparând apoi pe Ruşii din Sud-Estul teritoriului european al acestui stat cu Chinezii din Asia, găseşte ca indice de deosebire ţifra 2. In Rusia europeană, astfel, locuitorii din Nord-Vestul ei se deosebesc mai mult de cei din Sud-Est, decât 6e deosebesc aceştia din urmă de o populaţie asiatică mult mai îndepărtată, cum sunt Chinezii. Iar concluzia pe care o trage N. Lahovary este că locuitorii din Nord-Vestul şi cei din Sud-Estul Rusiei europene sunt de origini diferite. Cei din urmă sunt, cu siguranţă, de origine asiatică şi s’au păstrat, relativ, curaţi. Cei dintâi, sau sunt de aceeaşi origine, însă au suferit modificări importante prin încrucişeri cu rasa bio-chimică ce predomină în Nord-Vestul Europei, sau sunt autochtoni. Tot aşa, s’ar părea că Slavii din Balcani trebuie să fie, din cauza sâtuaţiei geografice, înrudiţi cu cei din 1) N. Lahovary, Istoria şi o noua metodă de determinare a rasselor, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, An. VII, No. 1—2, p. 144. 2) Cf. Recherches sur Ies races roumaine et hongroise en Roumanie par Hsohemagglutination, în Comptes rendus de la Soc. de biologie, t. XC, făcute în comun de aceşti autori şi studiul celui dintâiu: Cercetări biologice cu privire la %ase prin aplicarea unei metode nouă, în Convorbiri Literare, 1924. 356 SPECIFICUL NATIONAL Rusia meridională. Deosebirea lor însă — a Slavilor din Balcani __de Chinezi ee ridica Ia ţifra 25 sau chiar o depăşeşte 1). Fiind de 12 ori şi jumătate mai mare decât aceea a Ruşilor meridionali de Chinezi, această deosebire ne arată limpede că Slavii balcanici trebuie să aibă o cu totul altă origine. Concluzia pe care o trage N. Lahovary, cu privire la Slavi, din comparaţiile de acest fel, este următoarea. O «rasă slavă» unitară, ca cea pe care §i-o Închipuiau panslaviştii, nu există. Diferitele popoare «slavofone», care vorbesc adică limbi slave, se deosebesc intre ele mai mult decât de alte popoare «allofone», vorbind adică alte limbi. Şi anume, popoarele de care e vorba formează mai multe grupe: 1) grupa din Rusia centrală §i sud-estică, cu un indice care o apropie de popoarele din centrul Asiei §i o îndepărtează de cele europene; 2) grupa «balto-vistuljLană», cuprinzând Slavii de pe ţărmurile mării Baltice şi din jurul Vistulei, ce par un amestec de «proto-nordici» şi «proto-fino-ugrieni», cu un indice mai îndepărtat de al popoarelor asiatice şi mai apropiat de al celor europene; 3) grupa din centrul Europei, cuprinzând pe Cehi, Moravi, Croaţi, cu un indice mai îndepărtat încă de al popoarelor asiatice şi mai apropiat încă de al celor europene; 4) grupa Slavilor balcanici, la cari a* ceste deosebiri şi asemănări bio-chimice, faţă de popoarele asiatice şi de cele europene, sunt şi mai accentuate. In sfârşit, Slovacii şi Polonezii ar putea forma, la rigoare, o grupă deosebită, cu o poziţie bio-chimică intermediară, între Ruşii din Nord-Vestul Europei şi Slavii din Balcani. Tot aşa, la Unguri, cari s’au stabilit de peste o mie de ani în centrul Europei şi s’ar putea pretinde un popor european, analiza sângelui indică înrudiri asiatice foarte strânse. Deosebirea bio-cliimi-că a Ungurilor de popoarele europene, chiar şi cele mai apropiate, e mult mai mare decât de popoarele, mult mai îndepărtate, din Nord-Estul Asiei. Faţă de Austriaci, bunăoară, deosebirea e de 15; faţă de Sârbi, tot de 15; faţă de Români, de 10. Faţă de Japonezi însă, indicele de deosebire este numai de 3. Deosebirile popoarelor europene luate ca termen de comparaţie, faţă de Japonezi, confirmă a-eeastă înrudire a Ungurilor cu ei. Intre Francezi şi Japonezi, indicele de deosebire e de 19; între Germani şi Japonezi, de 16; între Români şi Japonezi, de 11. Cât despre deosebirea, mai puţin pronunţata, dintre Unguri şi Români, decât dintre Unguri şi alte popoare 1) Op. cit., p. 146. CONCEPŢIA BIO-CHIMICl A RASELOR 359 învecinate, — ea s’ar datora, după N. Laliovary §i autorii pe cari îi citează, faptului că Românii, al căror indice bio-chimic a putut fi la origine mai ridicat, s'au amestecat, în timpul năvălirilor barbare» din Evul Mediu, cu elemente etnice apropiate de Unguri, cum au fost bunăoară Cumanii. Iar lunga convieţuire a acestor două popoare, în Ardeal mai ales, n’a rămas de sigur fără influenţă din acest punct de vedere, tinzând să micşoreze, prin încrucdşeri, distanţa dintre indicele lor hio-chimice. Un caz analog e acela al Ţiganilor. Indicele lor de deosebire se ridică la valori mari faţă de popoarele europene, în mijlocul cărora trăiesc, şi se coboară la valori mied faţă de popoarele asiatice, faţă de Indieni în deosebi. La Ţiganii din Transilvania bunăoară, deosebirea faţă de Români se ridică la ţifra 45, pe când faţă de Indienii din Pendjab se coboară la ţifra 41). După filologi însă, Ţiganii au părăsit grupul linguistic din Nord-Vestul Indiei la o epocă ce nu poate fi mai târzie decât veacul al V-laa după Christos1 2). Ei se găsesc dar, în ţările în care au emigrat, de multă, de foarte multă vreme. Şi totuşi, nici regiunile fizice diferite prin care au trecut, nici popoarele diferite în mijlocul cărora au trăit, nu le-au schimbat în chip simţitor structura bio-chimică a sângelui. Constatările de acest fel, privitoare la asemănările §i deosebirile dintre popoare, precum şi ipotezele privitoare la originale lor, sunt de sigur interesante. Valoarea lor este însă, deocamdată, numai relativă. Nouile metode bio-chimice, deşi de o incontestabilă utilitate din punct de vedere medical, nu par încă destul de sigure din punct de vedere antropologic. O sumă de motive ne impun încă rezerve, destul de serioase. Asupra acestor motive de îndoiala trebuie să aruncăm o privire în capitolul următor. 1) N. Lahovary, op. cit., p. 152. 2) Cf. Meillet, Les langues du monde, p. 33. CAP. IX. DIFICULTĂŢI ŞI INCERTITUDINI Concluziile antropologice care s’au tras, nu fără oarecare grabă, din primele cercetări făcute asupra grupelor sanguine şi pe care le-am trecut în revistă în capitolul precedent, se întemeiază pe ipoteza, susţinută de von Dungem §d Hirszfeld, ca există două rase biochimice A şi B, după cele două caractere sanguine «dominante» A şi B. Această părere a fost însă contestată, între alţii, de Morgan, care i-a opus ipoteza «alleliei multiple», şi mai ales de Bemstein, care a adăogat celor două caractere, A şi B, un al treilea, R. Ar exista adică, după acest din urmă învăţat, trei rase bio-chiinice, nu două1). Spre a nu intra în amănunte asupra «perechilor allelomorfe multiple» care, fiind prea complicate, ne-ar duce prea departe, ne vom mărgini să relevăm forma, mult mai simplă şi mai izbitoare, pe care a dat-o acestei obiecţii, ceva mai târziu, Mendes-Correa. Precum am văzut, v. Dungem şi Hirszfeld considerau pe oamenii din grupa sanguină O ca nealcătuind o rasă bio-cliimică deosebită. O asemenea părere însă, obiectează Mendes-Correa, duce la concluzia absurdă că există oameni normali, din puntul de vedere al structurii sângelui, cari nu suferă adică de o alterare patologică a acestei structuri, dar cari n’au totuşi «rasă bio-chimică». Iar dacă admitem, ceea ce pare inevitabil, că ci formează o a treia rasa bio-chiruică, atunci «indicele de rasă», cu care au operat până acum antropologii şi care se întemeia numai pe raportul numeric dintre cele două rase A şi B, în- 1) F, Bernstein, Ergebnisse einer biostatischen zusammenfassenden Be-trachtung liber die erblichen Blutstrukturen des Menschen, în Klinische Wochen-schrift, 1924, şi Zusammenfassende Betrachtungen iiber die erblichen Blutstruk-♦uren des Menschen, în Zeitschrift fur Abstammungslehre, Bd. 37, 1925. DIFICULTĂŢI $1 INCERTITUDINI 361 cetează de a mai fi valabil3). Cu el, ain pulea adăoga, îşi pierde valoarea şi «indicele de deosebire». Cercetările lui Ottenberg, care au arătat că în anumite regiuni geografice există populaţii la care predomină grupp sanguină O, au întărit considerabil obiecţiile de acest fel. La Pieile Roşii din A-merica de Nord bunăoară, numărul indivizilor ce aparţin grupei O se ridică la 63%. In acelaşi caz se găsesc Australienii, locuitorii insulelor Filipine §i Islandezii. Ottenberg a propus astfel o sporire a numărului «tipurilor» antropologice, din punctul de vedere al structurii sângelui2). Von Dungem şi Hirszfeld admiteau, pe baza indicelui bio-chimic pe care l-am văzut, numai trei: 1) tipul european, cu un indice mai mare de 2,5; 2) tipul asiatico-african, cu un indice mai mic de 1; 3) tipul intermediar, cu un indice cuprins între 1 şi 2,5. Ottenberg propune şease tipuri, care sunt: 1) tipul european, cuprinzând majoritatea popoarelor europene, cu indicele mediu 2,92; 2) tipul intermediar, cuprinzând pe Arabi, Turci, Ruşi şi Evreii spanioli, cu indicele mediu 1,48; 3) tipul hunic, cuprinzând pe Japonezi, Chinezii din Sudr Ungurii şi Evreii din România, cu indicele mediu 1,64; 4) tipul indo-manciurian, cuprinzând pe Coreeni, Manciurieni, Chinezii din Nord, Ţiganii din Ungaria şi Induşi, cu indicele mediu 0,78; 5) tipul africano-sud-asiatic, cuprinzând pe Senegalezi, Negrii din America de Nord, Madegaşi, indigenii din Sumatra şi din Java şi pe Anamiţi, cu indicele mediu 0,96; 6) tipul pacifico-american, cuprinzând Pieile Roşii din Nordul Americei, pe Australieni, Islandezi §i locuitorii insulelor Filipine, cu indicele mediu 5,72. Un alt biolog, Snyder, pornind tot dela obiecţiile lui Bernstein şi calculând altfel frecvenţa caracterelor sanguine A, B şi R, a ajuns să stabilească 7 tipuri antropologice3). Intru cât unele din aceste tipuri reproduc pe acelea ale lui Ottenberg, iar celelalte nu sunt prea diferite, nu credem util să le mai reproducem. Ne mărginim să rele- 1 2 3 1) A. Mendes-Correa, Sur Ies pretendues «races» serologinii.e«> în L’An* thropologie, t. 36, 1926, şi Sur la valeur anthropologique des groupes sanguine, în Le Sang, 1927, No. 4. 2) R. Ottenberg, A classification of human races based on geographical distribution of the blood groups, în Journ. americ. medic. Assoc., t. 84, 1925, şi Races differentiated by blood groups, în Eugenical News, t. 10, 1925. 3) L. H. Snyder, Human blood groups and their bearing on racial reia* tionship, în Proc. nat. Acad. Sc. U. S. A., t. 11, 1925, şi Human blood groups, their inheritance and racial slgnificance, în Americ. Journ, of physic. Anthropol., t. 9, 1926. 362 SPECIFICUL NATIONAL văm părerea acestui învăţat că tipul sanguin primordial ar fi cel pe care îl reprezintă grupa O, a oamenilor cu sânge lipsit de agluti-nogenele A §i B. Cele două «rase bio-chimice», admise de v. Dungem $i Hirezfeld, rasa A §i rasa B, ar deriva din acest tip primordial, care ar fi, se înţelege, mai vecliiu, şi ar fi luat naştere, cea dintâi în Europa, cea de-a doua în Asia şi Africa. Pieile Roşii din America de Nord şi indigenii din Australia ar reprezenta astăzi acea rasă biochimică primordială. Dovadă ar fi indicele lor bio-chiml*c mai ridicat decât al tuturor celorlalte popoare. După Snyder, Indienii din A-merica de Nord ar avea indicele bio-chimic (calculat cu ajutorul for- A -f AB mutei I —iP5 ) de 7.70. Coca şi Deibert au găsit chiar la câţiva B -T- AB Indieni americani un indice şi maa mare: 9,23 a). Dacă ne întoarcem dela punctul de vedere antropologic la cel strict biologic, găsim alte motive de îndoială, care confirmă şi în parte desvolta pe cele precedente. Dela începutul cercetărilor asupra isohemaglutinării, inaugurate cum am văzut de Landsteiner, s’au ivit nedumeriri cu privire la numărul factorilor bio-chimici ai acestui fenomen. încă din 1903 Langer afirma că găsise în unele cazuri, în probele de sânge cu care făcuse experienţe, şease aglutinine, nu numai două, cum se credea1 2). In 1911, v. Dungem şi Hirszfeld au constatat dc asemenea unele «neregularităţi» în reacţiunile sero> logice şi au crezut că grupa sanguină A trebuie considerată ca fiind alcătuită în realitate din trei sub-grupe diferite. In 1913, Guthrie şi Huck au supus «neregularităţile» de acest fel, oe mai fuseseră constatate, în acelaşi timp, şi de alţii, unui examen amănunţit. Lai un individ, bunăoară, pe care îl desemnau prin iniţialele C. T., au găsit o neregularitate ce le-a atras in deosebi atenţia. Sângele lui era aglutinat de serul indivizilor din grupa sanguină A. El trebuia dar să aparţină grupei sanguine B; sângele lui trebuia să cuprindă adică aglutinogenul B. Ca atare însă, ei trebuia să dispună şi de aglutini-na a, şi serul lui trebuia să aglutineze sângele indivizilor din grupa A gi din grupa AB. Aceasta însă nu se întâmpla în nioiuna din încer- cările făcute, care au fost destul de numeroase. Concluzia fireasca era că sângele individului C. T. cuprindea aglutlinogenul B, dar nu cuprindea nicio aglutinină. Intru cât lipsa aglutinogenelor A şi B 1) Cf. Paul Steffan, Handbuch der Blutgruppenkunde, p. 420. 2) I. Langer, Ueber Isoagglutinine beim Menscben, în Zeitschrift fur Heilkunde, Bd. 24, 1903. DIFICULTĂŢI ŞI INCERTITUDINI 363 se desemna, cum am văzut, prin litera O, desemnându-se lipsa aglu-tingnclor a §i P prin litera o, s’a ajuns, pentru individul C. T., la formula bio-chimică B-o, — ceea ce constituia o abatere evidenta dela formulele celor 4 grupe sanguine, care erau /?, A-/3, B-aAB-o. Continuând însă cercetările, Guthrie §i Huck au constatat eă sângele individului C. T., de§i lipsit de aglutininele cunoscute, aglutina totuşi sângele unor anumiţi alţi indivizi. Şi au tras de aici concluzia că în sângele individului C. T. trebuia să existe o aglutinină specială, încă necunoscută, iar în sângele acelor anumiţi indivizi, cu cari se făcuseră încercările, trebuia 6ă existe de asemenea, un aglutino-gen special, încă necunoscut. Fiindcă aglutinogenele cunoscute erau desemnate prin literile A şi B, Guthrie şi Huck au desemnat noul aglutinogen presupus prin litera C. Noua aglutinină presupusă a fost desemnată la rândul ei prin litera c. Aceşti biologi au stabilit astfel existenţa unei a treia perechi de factori de isohemaglutinare. Primele două perechi fiind A- a şi B-/J, a treia pereche era C-c1). Către sfârşitul anului 1923, alţi doi biologi, Coca şi Klein- au presupus existenţa unei a patra perechi de factori de isohemaglutinare, pe care au desemnat-o prin literele X-x 1 2). In sfârşit, un an mai târziu, Guthrie şi Pessel au crezut că trebuiau să admită existenţa altor două perechi de asemenea factori, pe care le-au desemnat prin literele D-d şi Q-q3). Lucrările de control, ce s’au început fireşte imediat de către mai toţi biologii pe cari îi interesau aceste probleme, au dat rezultate diferite, în analiza cărora nu putem intra fiindcă ar reclama desvoltări mai întinse. Ne vom mărgini să subliniem faptul că, în general, s’a admis necesitatea existenţei unor aglutinogene şi aglutinine «accesorii», spre a se putea explica «neregulari tăţile», a căror constatare se impunea tuturor. Ca sigura s’a recunoscut însă, deocamdată, numai existenţa perechii prime de factori de isohemaglutinare, pe care o stabiliseră Guthrie şi Huck, pe* 1) C. G. Guthrie and I. G. Huck, Gn the existence oi more than four iso-agglutinin groups in human blood, în Bull. Hopkins Hosp., t. 34, 1923, şi Fur-ther studies on blood grouping. Antigenic properties of two types of Group II erythrocytes, în Bull. Hopk. Hosp., t. 35, 1924. 2) A. Coca and H. Klein, A hitherto undescribed pair of isoaggluti-nation element, in human beings, în Proc. Soc. exper. Biol. and Medic. t. 26, 1923. 3) Guthrie and Pessel, Further studies on blood grouping. The varied types of group IV blood, în Bull. Hopk. Hosp., t. 35, 1924, şi Further studies on blood grouping. The demonstration of two additional isoagglutinins (d and q) in human blood, în Bull. Hopk. Hosp., t. 35, 1924. 364 SPECIFICUL NATIONAL rechea C-c, căreia Simson i-a dat, în 1926, forma C-y. Simetria cerea, în adevăr, ca celor două pereclii A-a §i B-/? ea li ee adaoge o pereche cu aceeaşi fizionomie, care nu putea fi decât C-y. In sfârşit, Landsteiner, care admisese în 1926 existenţa acestei a treia perechi de factori de isohemaglutinare, utilizând ulterior o metodă technică nouă, a descoperit în 1927 şi 1928, pe cale imuno-logică, alte trea aglutinogene, pe care le-a desemnat prin literele M, N, P. Curios părea faptul că nu se puteau descoperi şi aglutininelc corespunzătoare, care să formeze, cu aceste aglutinogene noui, perechile obicinuite. Totuşi, Lansteiner a izbutit să provoace prin injectarea, de mai multe ori repetată, a unui sânge cuprinzând aglutino-genul M, la un individ ale cărui globule roşii nu cuprindeau acest factor, apariţia unei aglutinine «anti-M» 1). Am mai putea odăoga că, tot în 1928, Thomsen a venit cu noui diferenţieri. El a găsit că grupa serologică primitivă, pe care Landsteiner o însemnase cu A, cuprinde în realitate două tipuri sanguine diferite. Şi l ansteiner avusese această impresie, dar el considera cele două varietăţi, Ax şi A2, ca subordonate grupei A. Thomsen recunoaşte că ele au ceva comun: putinţa de a «lega» deopotrivă agluti-nina a sau «anti-A». Ele diferă însă prin puterea lor de a produce acest efect. Ax leagă mai tare aglutinina în chestie; re acţiune a ce se produce e adică mai accentuată. Deosebirea poate fi numai cantitativă, dar poate indica şi o structură bio-chimică diferită. Considerate din punct de vedere «genetic», varietăţile Ax şi A2 pot fi aşezate alături de celelalte grupe, într’un raport de coordonare Am avea astfel, zice Thomsen, şease tipuri sau grupe sanguine: O, Alf A2, B, A-JB, A2B 1 2). Relevând acest fapt, Paul Steffan, când vorbeşte de reprezentările grafice ale rezultatelor obţinute, în studiul raselor, cu diferitele indice sanguine, zice că, dacă numărul aglutinogenelcr de luat în consideraţie se va mări încă, cum pare probabil după cercetările lui Thomsen, va trebui să se recurgă la reprezentări stereo- 1) Landesîeiner and Levine, A new agglutinable factor differentiating individual human bloods, în Proc. Soc. experim. Biol. and Medic., t. 24, 1927; Further observations on individual differences of human blood, în aceeaşi publicaţie, din acelaşi an; On individual differences in human blood, în Joum. of experim. Med., t. 47, 1928. 2) Oluf Thomsen, Ueber die Existenz den vier Landsteinerschen Gruppen beigeordneter oder untergeordneter Blutgruppen, în Zeitschrift fur immunol. Forschungen, Bd. 57, 1928, şi Serologie der Blutgruppen, în Handbuch der Blut-gruppenkunde, hrg. von Paul Steffan, 1932, Teii 2. DIFICULTĂŢI SI INCERTITUDINI 365 metrice. Se recunoaşte astfel, indirect, că numărul factorilor ce determină fenomenele de aglutinare nu e încă definitiv stabilit şi că prin urmare concluziile antropologice respective nu pot fi decât provizorii 1). Examinând, la rândul său, rezultatele cercetărilor privitoare la numărul factorilor determinanţi ai structurilor bio-chimice, Tone-scu-Mihădeşti crede că ele nu modifică, deocamdată, schema clasică a celor patru grupe sanguine. Argumentul pe care se întemeiază e lipsa unor agi ut ini ne corespunzătoare nouilor aglutinogene M, N §i P, descoperite de Landsteiner. «Aceste importante studii asupra specificităţii a glu tino genelor conţinute în hematii arată, foarte limpede* marea diversitate a structurilor sanguine la diferiţii indivizi. Dar prin faptul că acestor aglutinogene, puse în evidenţă de serurile imune, nu li se găsesc isohemaglutinine corespunzătoare în «ierurile omeneşti, urmează că, în momentul de faţă, orice modificare a schemei clasice a celor patru grupe ar fi prematură» 1 2). Să reţinem din aceste cuvinte recuuoaşterea «marei diversităţi a structurilor sanguine la diferiţii indivizi», care, cum vom vedea mai jos, nn este indiferentă din punct de vedere antropologic. Cât despre aglutinogenele de care e vorba, ar fi anevoie de susţinut că ele nu joacă niciun rol în structurile sanguine respective. Faptul că nu le cunoaştem încă funcţiunile nu ne îndreptăţeşte să credem că ele sunt inutile. De altfel* indicele bdo-chimic de rasă, calculat numai cu ajutorul primelor a-glutinogene descoperite, A şi B, este aşa de variabil, încât suntem siliţi să ne întrebăm, dacă poate exprima exact structurile sanguine. Teama că nu le exprimă nici măcar aproximativ nu pare absurdă. In adevăr, pe măsură ce analizele s'au înmulţit, constanţa pe care credeau că o puteau afirma v. Dungem şi Hirszfeld a făcut loc unor divergenţe impresionante. Iată bunăoară câteva ţifre, luate din tabloul general al rezultatelor obţinute prin asemenea analize, până la sfârşitul lui 1929, pe care îl publică Paul Steffan în cartea sa recentă3). El ne dă în acel tablou, alături de «indicele dc specie sanguină» asupra căruia vom reveni mai jos, şi «indicele bio-chimic de rasa» pe care l-am văzut şi la care ne referim acum spre a-i examina constanţa. Ii vom cercet3 dar valorile numerice, aşa cum au fost stabilite cu privire la unul şi acelaşi popor, din una şi aceeaşi pro- 1) Paul Steffan, Handbuch der Blutgruppenknnde, p. 394. 2) Donnees râccntes sur l*hemoagglutination et rhemolyse du gang hu-main, p. 48. 3) Handbuch der Blutgruppenkunde, 1932, p. 396. 366 SPECIFICUL NATIONAL vincie, de unul gi acelaşi autor. Şi anume, vom lua ca exemple rezultatele obţinute de Gundel, prin analiza sângelui Germanilor din Schleswig-Holstein, adăugând numai, din când în când, ca termeni de comparaţie şi confirmare, rezultatele obţinute de alţi cercetători asupra Germanilor din alte părţi Spre a uşura cuprinderea cu o singură privire a rezultatelor în chestie, le-am aşezat în ordinea des-crescândă a valorilor numerice obţinute; am păstrat ,în acelaşi timp numărul de ordine diin tabloul lui Steffan, pentru control. No. de or< 4 . 5 . 8 . 12 . 13 . 15 . 16 . 22 . 23 . 25 . 27 . 106 . 107 . 158 . 190 . 214 . 265 . 277 . 308 . 362 . 469 . 523 . Cercetătorul şi populaţia Indicele biochimic de rasă Gundel, Germani din Schleswig-Holstein » » » » Klein, Germani din Taimus............... Gundel, Germani din Schleswig-Holstein » » Schiitz und Steffan, Germani din Schwansen Schlossberger und andere, Germani din Wetterau Wiechmann, Germani din Rheinland Buclmer, Germani din Ostfriesland . . Gundel, Germani din Schleswig-Holstein lakobsohn, Germani din Berlin .... Gundel, Germani din Schleswig-Holstein Otto, Germani din Potsdam.............. Gundel, Germani din Schleswig-Holstein » » » » » » » » > » > » Steffan, Germani din Westfalen .... » » » » .... Lrundeî, Germani din Scîucswig-Holoteiii 44,86 10,67 6,07 3 ,06 2,24 3,00 4,86 5,35 4,46 34,00 3,63 2,85 2.50 2,29 2,02 1,96 1,76 1,54 1.51 1,45 1,23 Aceste variaţii, care au început a fi observate de timpuriu, au făcut pe unii biologi să propună alte formule pentru calcularea unor indice, care să exprime mai bine structurile sanguine. Indicelui pe ^ A + AB care l-am văzut: I = 6* care a f08* găsit insuficient, mai întâi fiindcă nu ţinea socoteală de grupa O gi al doilea fiindcă amesteca, DIFICULTĂŢI ŞI INCERTITUDINI 367 §i la numărător şi la numitor, indivizii cu sânge A gi cru sânge B, i s’a dat numărul de ordine 1, însemnându-se astfel cu I1? — şi alte formule i-au urinat. Aşa au fost: formula lui Lattes I2 = formula lui Leveringhaus O r 2A+ AB I, =- O -j A I O + 2 B i AB A + B Dormaams L = Routil L O + B , formula lui Melkich I5 --AB B’ —, formula luî Wischnewsky O •+ A formula lui O O B + AB’ şi în sfârşit cele două formule ale lui AB A + B + AB * 8 O + A + B In contra tuturor acestor formule Wellisch a ridicat obiecţia că nu grupele însele determină proprietăţile aglutinalorii ale sângelui, ci «genele» ce caracterizează structurile sângelui. Căci proprietăţile care se moştenesc, după legile lui Mendel, nu sunt grupele însele, ci predispoziţiile la apariţia sau lipsa unora din aglutinogene în globulele roşii. Şi numai din combinaţia, în care se prezintă la copii proprietăţile sanguine ale părinţilor, rezultă grupele din care trebuie să facă parte ei1). Interneiându-se dar pe «genele» respective,Wellisch a propus în 1928 formula indicelui genic al speciei sanguine (des blutartlichen Genenindex), care se serveşte de «genele» desemnate r + p de Bernstein cu literele r, p şi q. Această formulă este: Io - —-— r + q Socotind însă că un indice singur nu poate determina destul de precis, din punct de vedere serologic, o populaţie oarecare, acelaşi autor a mai propus formula «indicelui genic al tipul sanguin» (des blut- r—p ^ typischen Genenindex) care este: 1^ — —------. Ca să arate superio- ritatea acestui ultim indice, autorul ne dă două exemple. EH compară mai intui indicele «bio-clnmic», ccl «specific» şi ccl «tipic» (adică îţ. Io şi 1^) la Bulgari şi la Fini. Numerele respective sunt următoarele. Indicele bio-chimic este la Bulgari 2,29 şi la Fini 2,29. Cel specific, la Bulgari 1,22 şi la Fini 1,22. Cel tipic este însă, la Bulgari 3,36 iar la Fini 3,06. Acest din urmă indice adică poate singur să dife- 1) Wellisch a redactat capitolul special privitor la «ereditatea sanguină» din opera Handbuch der Blutgruppenkunde, editată de Paul Steffan. Pentru părerile citate, a se vedea p. 216. 368 SPECIFICUL NATIONAL renţieze aceste două popoare, care sunt înrudite, e drept, dar nu gunt identice. In al doilea exemplu, Wellisch compară în acelaşi mod cele trei indice la Coreanii din Keiko, la Chinezii din Shanghai şi la Igoraţii din Filipine. Indicele bio-chimic este la toate aceste populaţii 1,09; indicele specific e de asemenea, la toate, 1,00; indicele tipic singur diferă, fiind în primul caz 1,18, în al doilea 3,49, iar în al treilea 4,09. Concluzia pe care o trage autorul din aceste exemple este că trebuie să ne servim totdeauna de mai multe indice. Căci «un indice unic, care să poată determina fără echivoc o rasă sau un popor... nu există şi nu poate exista»1). Rămâne, fireşte, deschisă întrebarea, dacă mai multe indice nesigure pot duce la siguranţă. In adevăr, fiecare din indicele, atât de numeroase, pe care le-am trecut în revistă, avea rolul să înlăture nesiguranţa în care lăsau pe cercetători cele anterior propuse. Cel din urmă este, până acum, indicele «tipic» propus de Wellisch. Este el mai sigur decât celelalte? Analiza rezultatelor obţinute, în aplicarea lui pe o scară mai întinsă, nu numai la cazuri izolate ca în exemplele de mai sus, ne arată că valoarea lui e tot atât de relativă. Aşa bunăoară, în tabloul menţionat de Paul Steffan la pagina 429 a operei citate, dar anexat la sfârşitul ei, găsim, la aceleaşi popoare, variaţii ale indicelui «tipic», care sunt tot atât de mari ca acelea ale indicelui «bio-chimic», pe care le-am relevat mai sus. Găsim bunăoară, ca indice tipic, la Germanii din Danzig 1,62; la cei din Yiena 2,00; la cei din Rostock 3,11; la cei din Freiburg im Breisgau 4,02; la cei din Miinchen 5,10; la cei din Osnabriick 6,92; la cei din Del-briick 8,13. Mai mult chiar, la Germanii din aceleaşi localităţi găsim indice tipice foarte diferite. Găsim bunăoară la Germanii din Schles-wig-Holstein o primă ţifră 2,67; o a doua 3,77; o a treia 4,41; o a patra 14,54. Găsim de asemenea la Germanii din Eifel o prima ţifră 9,99 şi o a doua 51,35. Aceleaşi variaţii ne izbesc şi când e vorba de alte popoare. Găsim bunăoară la Italiendi din Triest ţifră 3,17 §& ţifră 4,01. Găsim de asemenea la Italienii din Sardinia 4,62 şi 5,60. Găsim în sfârşit la Itaiieniji din Milano 5,76; la cei din Malta 8,49; la cei din Torino 9,18. Tot aşa de mari sunt variaţiile la Greci. Cei din Mariupol au indicele tipic 0,88 care e cel mai coborît; urmează apoi, în tabloul citat, alte două grupe de Greci, fără nicio indicaţie geografică, cu indicele 3,08 şi 5,89; la care se adaogă în 1) S. Wellisch, în studiul citat din Handbuch der Blutgruppenkundc, p. 217. DIFICULTĂŢI ŞI INCERTITUDINI 369 sfârşit Grecii din Asia Mică cu 7,26; cei din Grecia continentală cu 7,64; cei dm Creta cu 7,91. La Evrei găsim variaţii mai puţin mari, dar totuşi considerabile. Cei din Crimeea au ca Indice tipic ţifrele 0,67 şi 2,14; cei din România 1,12; oei din Ucraina 1,33; cei din Asia centrală 1,62; cei din Irkutsk 1,86; cei din Moscova 2f06; «ei din Odesa 2,25 şi 2,81; cei din Olanda 4,21; cei din Berlin 4,43. Şi mai mici sunt variaţiile la Negri. Cei din Senegal au indicele 2,65; cei din Katanga 3,08; Madegaşii 3,86; triburile Bantu 4,00; Cafrii Macossa 4,15. In schimb, variaţiile sunt foarte mari la indigenii americani. Peruanii au indicele 6,26; Groenlandezii 9,80; Indienii din Argentina 37,44; cei din America de Nord 38,05 şi 183,40; cei din Novajo 353,00. Având astfel, la toate popoarele, valori atât de diferite, indicele tipic al lui Wellisch nu mai poate caracteriza cu destulă siguranţa pe niciunul. Căci este evident că putem găsi, ca indice tipic, una şi aceeaşi ţifră, ca număr întreg sau cu o variaţie de o zecimală, la indivizi aparţinând unor popoare foarte diferite. Mai este posibilă în acest caz diferenţierea lor etnică prin analiza sângelui? Oricine aruncă o privire asupra tabloului 4 al lui Paul Steffan, urmând liniile orizontale, poate găsi fără greutate asemenea cazuri. Aşa bunăoară, cu indicele 1,62 găsim pe Evreii din Asia centrală, pe Germanii din Danzig, pe Polonezii din Kielce. Cu un indice foarte apropiat mai găsim pe Finlandezi, cari au 1,61. Ţiganii din Ungaria şi Japonezii din Akita au, de asemenea, un indice foarte apropiat de cele precedente: 1,64. Cu indicele 2,63 găsim pe Negrii clin Jamaica, pe Armenii dela Nord de Tiflis, pe Germanii din Berlin şi din Harz. Cu indicele 3,08 găsim pe Negrii din Katanga, pe Greci şi pe Sârbi; cu indice foarte apropiate mai găsim pe Lituanieni, cari au 3,07 şi pe Chinezii din Fukien, cari au 3,06. Cu indicele 3,37 găsim pe Germanii din lena şi pe Japonezii din Ischikawa. Cu indicele 4,00 găsim pe Negrii din triburile Bantu şi pe Germanii din Oberiahnstein, de pe malul Rinului. Cu indicele 4,12 găsim pe Negrii din Jorula şi pe Germanii din Munster. Cu indicele 4,20 găsim pe Negrii din America de Nord şi pe Germanii din Ungaria. Cu indicele 4,62 găsim pe Italienii din Sardinia şi pe Englezii din Scoţia. Cu indicele 5,10 găsim pe aşa numiţii Negrito din Filipine gi pe Germanii din Mim-chen. Cu indicele 6,01 găsim pe Portughezi şi pe Belgieni. Cu indicele 8,03 găsim pe Englezii din Anglia şi pe Microneziemd din insulele PaJau. Paul Steffan mai utilizează datele din tabloul de care ne ocru* 24 370 SPECIFICUL NAŢIONAL păm, spre a determina «locul serologic» al popoarelor în «triunghiul raselor». Se înţelege sub acest din urmă nume un triunghiu echilateral, ale cărui vârfuri se însemnează cu literele O, A §i B, reprezentând cele trei Feluri de sânge. Streng a observat că într’un asemenea triunghiu suma distanţelor unui punct interior de cele trei laturi este egală cu înălţimea lui. Dacă dar se consideră vârfurile O, A, B ca «poli rasiali» din punct de vedere bio-chimic, 6e poate fixa «locul serologic» al unui popor prin distanţele lui de cele trei laturi OA, OB gi AB, — distanţe reprezentate de valoarea frecvenţei relative a celor trei feluri de sânge O, A §i B, — sau r, p §i q, — la indivizii ce îl compun. Amănuntele acestui procedeu grafic se pot vedea în des-voltările lui Wellisch, din opera citată1). Cu acest procedeu, Paul Steffan a alcătuit hărţi ce determină «locurile serologfl.ee» ale popoarelor1 2 3). In faţa lor însă, rămânem tot atât de nedumeriţi ca în faţa tabloului pe care l-am examinat adineauri. Popoarele care au aceleaşi indice trebuie să aibă, în triunghiul raselor, «locuri ser ol o-gice» apropiate. Iar concluzia ar fi că ele trebuie să aibă origini comune. Putem formula însă o asemenea concluzie, când e vorba de Negrii din Jamaica şi de Germanii din Berlin, cari au, şi unii gi alţii, indicele tipic 2,63? Sau când e vorba de Negrii Bantu din Africa şi de Germanii din Oberiahnstein de pe malul Rinului, cari au, deopotrivă, indicele 4,00? Sau, în sfârşit, când e vorba de Micronezienii din insulele Palau şi de Englezii din Anglia, cari au, fără deosebire, indicele 8,03? Paul Steffan însuşi recunoaşte că asemenea concluzii nu s’ar putea trage decât numai cu unele condiţii, al căror caracter ipotetic este evident. Cea dintâi din acele condiţii este presupunerea că raporturile structurilor sanguine din masa unei populaţii rămân aceleaşi în toate generaţiile ce-i asigură durata în timp. Se poate face însă, fără niciun risc, o asemenea presupunere? A doua condiţie ar fi ipoteza că coincidenţa geometrică sau apropierea, mai mare sau mai mică, pe hărţile serografice, a doua sau mai multe popoare, manifestă înrudirea lor genealogica. Dacă însă, la rigoare şi cu rezervele pe care le vom vedea mai jos, prima condiţie ar putea fi considerată ca fiind, mai mult sau mai puţin, realizată de ereditatea structurilor sanguine, despre a doua condiţie Paul Steffan însuşi zice că «ea nu este încă dovedită» 8). 1) Handbuch der Blutgruppenkunde p. 218—224. 2) Ibid., p. 439. 3) Op. cit., p. 438. DIFICULTĂŢI ŞI INCERTITUDINI 371 Nu e dar de mirare ca antropologul german încheie capitolul, în care se găsesc încadrate tablourile §i hărţile la care ne referim, cu o frază ce, la prima vedere, pare ciudată, dar care, bine înţeleasă, arată destul de limpede rezerva, ca să nu zicem nesiguranţa lui. «Valoarea de căpetenie a indicelor de rasă, căpătate prin examinarea grupelor sanguine, aş vrea s’o v3d deocamdată în faptul că, aplicate în mod comparativ, unele lângă altele, permit o impresie totală cât mai deplină, care, ce e drept, e mai cu putinţă de analizat, mai întâi §i mai bine, cu sentimentul, decât cu metodele exacte ale matematicei eredităţii»1). Autorul n’a găsit de cuviinţă să ne arate, cum s’ar putea analiza cu sentimentul datele din tablourile şi hărţile sale. Noi ştim că sentimentul e un factor individual şi subiectiv care, nefiind călăuzit — şi mai puţin încă legat — de regulele generale şi obiective ale logicei, poate trage, când îi convine, din orişice date, orişice concluzii. Cu utilizarea unui asemenea factor însă ieşim, în chip vădit, din domeniul ştinţific propriu zis. Cât despre «aplicarea comparativă» a diferitelor indice, — bio-cliimic, specific şi tipic, — ne putem întreba dacă nesiguranţa fiecăruia din ele nu influenţează şi rezultatele comparărilor. Să ne închipuim că într’un proces depun mai mulţi martori cari ar prezenta, fiecare în parte, puţine garanţii de bună cunoaştere şi exactă reproducere a faptelor. Ar mai putea duce la certitudine o eventuală comparare a declaraţiilor pe care le-ar face ei? Paul Steffan însuşi revine mai departe asupra acestei «aplicări comparative» a indicelor scoase din analiza sângelui şi declară că nici ea nu ne poate da «singură» cheia problemei pe care o consti-tuiesc raporturile dintre rase. Iacă propriile lui cuvinte: «Exemplele de concordanţă sanguino-genografică, alături de diversitatea antropo-grafică a raselor {— e vorba, tocmai, de cazuri ca cele pe care le-am relevat mai sus, de rase cu aceleaşi indice şi cu caractere diferite) ne arată că şi considerarea comparativă a numerelor relative ale geneloi sanguine (indicele specifice şi tipice) nu poate să ne ofere singură cheia pentru descifrarea misterului raporturilor dintre 1) Reproducem şi in original această frază alambicată: «Den grossten Wert der auf Grund der Ergcbnisse der Blutgruppenuntersuchung gewonnenen Ras-senindizes mochte ich vorlăufig darin erblicken, dass sie vergleichend neben-einander angewandt einen recht volkommenen Gesamteindruck vermitteln, der allerdings vorerst vielleicht noch besser mit dem Gefiihl als mit den genaueB Methoden der Vererbungsraathematik analysierbar ist». — Handbuch der Blut< gruppenkunde, p. 433. 372 SPECIFICUL NAŢIONAL rase» *). Şi adaogă, că «nici o metodă nu trebuie utilizată izolat, cu ex* cluderea celorlalte». Metodele de care e vorba aici sunt cele pe care le-am trecut deja în revistă, — cea filologică, cea istorică, cea antropologică, etc. Metoda bio-chimică, ce se credea mai sigură decât ele, te vede astfel nevoită să se întoarcă la ajutorul lor. Variabilitatea, atât de mare uneori, a indicelor sanguine, la aceleaşi popoare, precum gi identitatea unora din ele, la popoare atât de diferite, au dus chiar la îndoieli cu privire la însemnătatea structurilor bio-chimice în studiul raselor. Din punct de vedere medical, importanţa lor este de sigur foarte mare. In anumite situaţii clinice, care reclamă utilizarea serurilor sanguine sau impun transfu-ziuni de sânge, determinarea structurilor de care e vorba, ca o condiţie inevitabilă a succesului terapeutic, e neapărat necesară. Dar ele privesc, în cazurile de acest fel, pe pacienţii respectivi, din punct de vedere strict individual, fără nicio consideraţie de rasă gi deci fără preocupări antropologice sau etnografice. Când e vorba de deosebiri de această din urmă natură, structurile sanguine nu mai au poate aceeaşi însemnătate. îndoiala a fost ridicată de Landsteiner însuşi. Ca gi Mendes-Correa, pe care l-am citat mai sus, acest învăţat, care a jucat un rol de frunte în evoluţia cercetărilor de acest fel, declară că nu glie dacă structurile sanguine sunt caractere distinctive analoage cu acelea ce deosebesc speciile biologice, de plante sau animale, gi care sunt incontestabil, ca atare, specifice. Relevând această rezervă a creatorului concepţiei grupelor sanguine, Ionescu-Mihăiegti îi dă următoarea formă, clară şi categorică: «Pare îndoios, după Landsteiner, că se va putea izbuti, odată, să se descopere caractere ixnunologice strict specifice, pentru rase, asemenea cu acelea ce caracterizează specificitatea speciilor». Şi adaogă apoi, imediat: «Structura imunologică a rasei pare a fi mai de grabă determinată de combinaţii variate ale unui număr nedeterminat de factori biochimici»1 2). După cum însă, în mecanică, rezultanta unui număr nedeterminat de forţe cooperante nu poate fi determinată, tot aga, structurile sanguine ale raselor, dacă sunt produse de «combinaţii variate ale unui număr nedeterminat de factori bio-chimici» sunt condamnate să rămână nedeterminate. Ni se impune dar, pentru moment cel puţin, o rezervă prudentă faţă de încercările de dife- 1) Op. cit., p. 448. 2) Donnees recentce sur rhemoagglutination et l’hemolyse du sang hu-main, p. 71. DIFICULTĂŢI SI INCERTITUDINI 373 renţiere a raselor pe baza analizelor sângelui. Numai viitorul ne poate aduce, în aceasta privinţă, lumini definitive. Aceasta e, de altfel, §i părerea autorului ultim pe care l-am citat. Biologul român crede că «aceste probleme, cu toate lucrările numeroase ce s*au pu* blicat, reclamă încă solide cercetări experimentale»1). In sfârşit, la temelia întregei teorii bio-chimice a raselor stă, cum am văzut, credinţa ca structurile sanguine sunt strict ereditare. Am văzut de asemenea că marea majoritate a cercetărilor a confirmat această ipoteză. In aproape totalitatea cazurilor observate, structurile sanguine A §i B nu apăreau la copii decât dacă existau la părinţii lor. O infima minoritate de cazuri contrare există totuşi, ridicând, în această privinţă îndoieli ce nu trebuiesc trecute cu vederea. Cazurile în care structurile sanguine sunt ereditare reprezintă 99,4°/o din numărul total al cazurilor studiate. Cele în care aceste structuri nu sunt — sau nu par — ereditare nu reprezintă decât 0,6®/!). Din 1900 până în 1927 au fost examinate peste 3000 de familii cu aproape 7000 de copii, adică în total, părinţi §i copii, vreo 13.000 de persoane. In cursul acestor cercetări au apărut excepţiile de care e vorba. Ele au fost explicate de unii prin greşeli de tehnică, comise în cursul analizelor respective, de alţii prin faptul că printre copiii examinaţi se găsi au poate §i unii nelegitimi, caii aveau adică un alt tată decât cel cunoscut. Gottfried Raestrup susţine că, din ultimul punct de vedere, excepţiile sunt inevitabile. «Este incontestabil că cercetările făcute în masă asupra familiilor nu vor confirma niciodată sută la sută teoria eredităţii, fiindcă nu este un secret pentru niciun cunoscător că se pot găsi foarte uşor, în materialul de examinat, şi copii nelegitimi»1 2). El recunoaşte, e drept că excepţiile de care e vorba nu se pot dovedi ca fiind explicabile printr’o asemenea cauză. «Căci care femeie măritată ar mărturisi nelegitimitatea unui copil al ei?» Tocmai de aceea însă, proba definitivă neputându-se face, rămâne posibilă şi presupunerea că, în unele cel puţin din excepţii, structurile sanguine nu sunt ereditare, ci constituiesc «mutaţii», că aglutinogenele pot adică să apară la copii §i în mod spontan. Ca fenomen biologic, în general, mutaţiile au, în adevăr, un caracter excepţional, neproducându-se decât la un număr infim sau chiar la unul singur din indivizii ce alcătuiesc speciile respective. 1) Id., ibid., p. 71. 2) Die Vererbung der Blatgrappexuageb&ngkeit, ia Randbuch der Blut* grappenkunde, p. 353. 374 SPECIFICUL NATIONAL Această posibilitate însă pune un coeficient de incertitudine încercărilor pe care le fac antropologii şi etnografii de a stabili, pe baza asemănărilor de indice sanguine, legături genealogice între rase, presupunând că unele ar descinde din altele. Rămâne cu pa» tinţă ca o rasă oarecare să fi luat naştere, la început, printr’o mutaţie bio-chimică, adică prin apariţia spontană la câţiva oameni sau chiar la unul singur, a unor anumite caractere sanguine. Trans-miţându-8e apoi prin ereditate, acele caractere s’au întins, s’au generalizat, §i au ajuns, după un timp mai îndelungat, să distingă o grupă întreagă de oameni. Relevând faptul că excepţiile la regula eredităţii structurilor sanguine sunt atât de puţin numeroase, lonescu-Mihăieşti zice în lucrarea citată că ele n’o pot infirma 1). Din punct de vedere medical, de sigur. Când e vorba de întrebuinţarea unui ser sau de o transfuziune de sânge, într’o situaţie clinică gravă, o incertitudine care nu e nici măcar de l°/o poate fi, în cazurile urgente cel puţin, neglijată. Din punct de vedere antropologic însă, lucrurile iau o altă înfăţişare. Când e vorba de formarea unei rase de oameni, trebuie să ne gândim că timpul joacă un rol important. A-p ari ţi a spontană a unei structuri sanguine nouă, în 0,1% cazuri numai, într’o generaţie dată, poate duce in generaţiile următoare la schimbarea caracterelor bio-cliimice ale unui număr din ce în ce mai mare de oameni şi, după câteva veacuri, poate creea o rasă bio-chimică nouă. Ne mai rămâne, în sfârşit, să cercetăm dacă structurile sanguine, aşa cum au fost stabilite până acum, ne-ar putea servi, în vreun fel, să ne lămurim determinismul formelor culturii. Există vreo legătură între structura bio-chimică a unui popor şi manifestările lui culturale? Tn principiu, ar trebui să existe. De fapt însă, rezultatele analizelor sanguine de până acum nu îndreptăţesc o asemenea presupunere. După tabloul întocmit de L. şi H. Hirszfeld, bunăoară, Italienii şi. Germanii au acelaşi indice bio-chimic: 2,8. Tot aşa, Austriacii şi Bulgarii au, deopotrivă, indicele 2,6. Ce concluzii am putea să tragem din aceste constatări? De fapt, manifestările culturale ale acestor diferite popoare sunt diferite. Dar să zicem că «indicele bio-chimic», împotriva căruia s’au ridicat, cum am văzut, mai multe obiecţii, nu e sigur. Să recurgem dar la «indicele tipic» al lui S. Wellisch, cu ajutorul căruia a întocmit Paul Steffan tabloul «rasial» de care ne-am ocupat mai sus. Am găsit într’însul, de ase- 1) Op. cit., p. 60. DIFICULTĂŢI $1 INCERTITUDINI 375 menea, indice comune la popoare diferite; am găsit, bunăoară, la Negrii din Jamaica §i la Germanii din Berlin indicele 2,63; am găsit la Micronezienii din insulele Pal au §i la Englezii din Anglia indicele 8,03. Ce concluzii am putea trage din astfel de constatări? Manifestările culturale ale popoarelor respective fiind, nu numai diferite, ci cu totul diferite, n’am putea conchide decât că structurile sanguine n’au nicio influenţă asupra vieţii sufleteşti. O asemenea concluzie însă ar fi, după toate probabilităţile, greşită. Mai prudent este să zicem că cercetările de acest fel, fiind de abia la început n’au ajuns încă la rezultate definitive §i nu ne pot da încă lumini destul de sigure. Trebuie să aşteptăm dar, cu privire la problemele de care e vorba, hotărîrile viitorului. O asemenea prudenţă e cu atât mai necesară, cu cât, în ştiinţă, nici cliiar teoriile cele mai bine st& bilite nu pot fi considerate ca definitive. Noui descoperiri pot oricând să le modifice sau să le înlăture. Cât de sigură părea bunăoară, în fizică, teoria ondulatorie a luminii. Şi totuşi, astăzi fizica se întoarce la teoria corpusculară, ce părea definitiv abandonată de un veac încoace. Nici pe calea analizei sângelui nu putem dar ajunge, cel puţin nu încă, la stabilirea unui «specific naţional», în înţelesul în care se afirmă existenţa unui asemenea factor determinant al manifestărilor culturale. CAP. X. PSIHOLOGIA POPOARELOR Sa trecem acum ]a a doua din ipotezele pe care le-am {Scut la început, aceea anume că complexul de caractere ce ar alcătui specificul naţional n’ar avea nimic invariabil. S’ar părea, la prima vedere, că o asemenea ipoteză ar exclude cu desăvârşire existenţa unui specific naţional şi că, prin urmare, n1am avea de ce să ne pierdem vremea, analizând-o mai de aproape. Ne vom încredinţa însă oeva mai departe că o asemenea atitudine, strict negativă, n’ar fi îndreptăţită. Fără a ne oferi unitatea şi fixitatea, să zicem absolute, pe care îşi propuneau, cel puţin ca un «pium desiderium», sâ ni le dea partizanii teoriei raselor, ipoteza la care trecem acum ne poate permite să ajungem la unităţi şi fixităţi, ce e drept relative, dar care nu sunt lipsite de interes, nici de utilitate, din punctul de vedere ce ne preocupă. Pe când însă teoria raselor se întemeia, sub ambele ei forme, mai mult pe caracterele fizice ale oamenilor, — pe care le lua, cel puţin, qa bază de clasificare, — ipoteza în studiul căreia intrăm acum se serveşte mai mult, dacă nu exclusiv, de caracterele psihice ale lor, spre a alcătui cu ele «tipuri» mai mult sau mai puţin distinctive. In adevăr, oricât ar varia ca statură, ca formă a craniului, ca lungime a feţei, ca coloare a pielii sau a părului sau a ochilor, diferiţii indivizi ce alcătuiesc un popor au totuşi ceva comun, ceva care le dă oarecum un aer de familie, cum se zice cu expresia obicinuită. Acest «ceva» e un amestec, destul de complex, de atitudini, predilecţii şi deprinderi sufleteşti. In compoziţia lui intră un anumit mod de a privi lucrurile şi de a preţui însemnătatea lor, un anumit mod de a reacţiona faţă de fenomenele naturii sau de întâmplările vieţii, un anumit mod de a se comporta cu semenii, în raporturile sociale, etc. PSIHOLOGIA POPOARELOR 377 O suma de expresii familiare ne arată, că noi stabilim între diferitele popoare, din toate aceste puncte de vedere, unele deosebiri, pe care le luăm apoi ca termeni uzuali de comparaţie. De câte ori nu zicem, bunăoară, că un om, al cărui mod de a lucra, intr’o împrejurare dată, voim să-l dezaprobăm, procedează turceşte. Prin această caracterizare, devenită curentă, înţelegem ea afirmăm că omul în chestie lucrează în mod arbitrar, conducându-se numai de bunul său plac, fără să ţină seamă nicidecum de normele, juridice sau sociale, ce regulează cazurile ca cel de care e vorba. Ceea ce presupune, evident, că în mintea noastră un asemenea mod de a proceda caracterizează un anumit tip etnic, — tipul, anume, pe care îl considerăm ca reprezentând poporul turc. Tot aşa, de câte ori nu zicem, că un om cu o structură sufletească complicată şi obscură, care una spune §i alta face, care umblă pe cai piezişe, care trage sfori şi montează intrigi, este un bizantin. Aceasta presupune, de asemenea, că în mintea noastră un astfel de mod de a proceda caracterizează un anumit tip etnic, — care, ce e drept, a devenit de mult istoric, dar a rămas, ca termen de comparaţie, până astăzi, fiindcă din nefericire n’a încetat de a fi o realitate individuală destul de răspândită. Tot aşa, ca să mai luăm un exemplu ,din cele mai curente, când cineva părăseşte o adunare de oameni, de orice fel ar fi, evitând să atragă atenţia, ca să nu deranjeze sau să nu jeneze pe nimeni, obicinuim să zicem că pleacă englezeşte. £ o expresie care presupune de asemenea că ne referim la un anumit tip etnica — acela al poporului englez. Iar ca contrast, când voim să stigmatizăm vulgaritatea gălăgioasă sau trivialitatea ostentativă a unora din semenii noştri, zicem că se poartă ţigăneşte, — referindu-ne, iarăşi, la un anumit tip etnic, destul de cunoscut. Fie că ni le întocmim noi înşine, pe baza experienţelor noastre proprii, fie că le primim, înjghebate gata, dela alţii, mărginindu-ne numai a le utiliza, tipurile acestea, întru cat se întemeiază de obiceiu pe impresii subiective sau, în cel mai bun caz, pe observări ce n’au nimic ştiinţific, sunt, fireşte, destul de vagi. Ele există, totuşi, şi nu arareori influenţează conduita noastră, în viaţa de toate zilele. Ba chiar, influenţează uneori şi conduita oamenilor politici sau a şefilor militari, în împrejurări mai importante sau de-a-dreptul grave. Câte socoteli, bunăoară, ale diplomaţilor sau ale comandanţilor de armate, — nu s’au întemeiat, în timpul războiului mondial, pe «psihologia» adversarilor, ce se reducea, de obioeiu, la anumite «tipuri»? Flecare din beligeranţi conta pe anumite moduri de a 378 SPECIFICUL NATIONAL gândi şi de a lucra ale celor cu care avea să lupte, — şi îşi potrivea acţiunea cu reprezentările pe care le avea, în aceste privinţe, Acele moduri de a gândi §i de a lucra, sau reprezentările în care *e întrupau, alcătuiau «tipurile» psihologice ale popoarelor respective. In acelaşi mod se procedează şi în lumea afacerilor. Fiecare negustor, bunăoară, ţine seamă de «felul» de a fi al clienţilor săli* de gusturile lor, de culanţa sau îndărătnicia lor la tocmeală, de exactitatea sau neglijenţa lor la plată, etc. — §i se conduce cu fiecare dintr*înşii după «imaginea» pe care §i-o face despre el, adică după «tipul* lui psihologic, — care poate avea, adesea, un colorit etnic. Iar în marea industrie cu caracter internaţional, exportatorii fac chiar studii speciale asupra pieţelor străine pe care volcsc să le câştige pentru mărfurile lor, notând toate particularităţile psihologice, atât ale comercianţilor cât §i ale publicului consumator. Ei ajung astfel să-şi construiască pentru diferitele popoare, cu care voiesc să lucreze, anumite «tipuri» psihologice, cu care îşi adaptează apoi modurile diferite de a proceda. Tipurile de felul acesta, empiric construite de cei interesaţi s’o facă, din diferitele puncte de vedere practice pe care le-am văzut, constau în complexuri mărginite de caractere psihice, care tind să deosebească diferitele categorii de oameni, nu numai sau nu atât după naţionalitatea lor, cât mai ales după îndeletnicirile lor obicinuite sau după diferitele situaţii în care se pot găsi. Ele variază, ca atare, considerabil, după punctele de vedere din care sunt alcătuite. Putem găsi astfel mai multe — sau chiar foarte multe — tipuri, care coexistă, în acelaşi timp, la unul §i acelaşi popor. Asemenea tipuri nu pot fi, se înţelege, decât variabile şi puţin precise. Pe un plan superior, întâlnim încercările oamenilor de ştiinţă de a construi tipuri unitare, capabile 6ă caracterizeze popoare întregi. Metoda lor constă, de obiceiu, în a căuta trăsurile dominante ale manifestărilor intelectuale §i morale, la diferitele popoare, a deduce dintr’însele trăsurile derivate şi a zugrăvi apoi cu ajutorul lor — al tuturor fără deosebire — tablouri integrale, cu pretenţia de a fi portrete fidele ale «sufletului» popoarelor respective. Pe această cale a ajuns să ia naştere aşa numita «Psihologie a popoarelor», — pe care au ilustrat-o între alţii, ca să ne referim numai la filosofi, Alfred Fouillee, printre Francezi, şi Wilhelm Wundt, printre Germani. O scurtă privire asupra modului cum procedează cel din PSIHOLOGIA POPOARELOR 379 urmă din aceşti doi cugetători, poate fi de folos, din punctul de vedere ce ne preocupă. In cartea sa cunoscută «Die Nationen und ihre Philosophie», Wundt porneşte dela ideea că omul natural, pe care educaţia şi convenţiile sociale îl împiedică să se manifesteze liber, învăluindu-1 în aparenţe adeseaori înşelătoare, iese la iveală aşa cum este în realitate în stările afective ceva mai puternice. Este de pildă o observare ce s’a făcut de atâtea ori, ca oamenii culţi, cari nu mai întrebuinţează de mult formele populare ale dialectului lor natal, revin brusc la eJe, sub stăpânirea unei emoţii mai intense. Şi ceea ce se petrece cu individul, se petrece §i cu colectivităţile. După cum există un cod al bunelor «maniere» pentru indivizi, tot aşa există un cod al bunelor relaţii între naţiuni, care creează în raporturile lor o constrângere vădită şi duce la minciuna convenţională numită politeţe internaţională. Această politeţe e strict observată, atât timp cât împrejurările permit popoarelor să-şi păstreze, neatins, echilibrul sufletesc. Când sunt însă turburate de evenimente, ce le impun stări afective mai puternice, vălul convenţiilor cade şi caracterul lor adevărat se arată aşa cum este. Aşa se întâmplă, de pildă, în războaie. Nu e nevoie să cercetam cum se conduc, de fapt, beligeranţii, în luptele dintre ei. Din acest punct de vedere, am găsi, foarte probabil, că nu se deosebesc prea mult unii de alţii... Mai interesant este să cercetăm, ce ţeluri urmăresc ei, de ce idealuri se conduc. Cântecele patriotice, pe care le cântă tinerimea în general, când vrea să-şi manifesteze sentimentele naţionale, sau soldaţii, când pornesc la războiu, ne pot da, in aceasta privinţă, lămuriri preţioase. Examinând dar cântecul fraucez «la Marseillaise», cântecul englez «Rule Britannia» şi cântecul german «Die Wacht am Rhein», Wundt ajunge la concluziile următoare. iubind gloria, Francezii aspiră la onoare şi la renume; voind să fie mai presus de toţi, Englezii caută puterea şi dominaţia; fiind oameni ai datoriei, Germanii ţin la fermitate şi fidelitate. Pornind apoi dela aceste năzuinţe adânci ale popoarelor respective, Wundt stabileşte celelalte trăsuri ale caracterului naţional al fiecăruia dintr’însele. Iar mai departe urmează, fHreşte, explicarea manifestărilor de căpetenie, mai ales a celor culturale, şi în deosebi a celor filosofice, cu ajutorul caracterului naţional stabilit. Nu putem urmări cu de-a-amănuntul analizele filosofului german, care nu ne interesează aici în sine. Cititorii pot răsfoi singuri cartea lui, cum pot răsfoi şi cartea lui Fouillee «Esqulisse psycholo- 380 SPECIFICUL NATIONAL gique des peuples europeens». Pot răsfoi §i compara, de asemenea, cartea acestuia din urmă «Peychologie du peuple frangaia» gi cartea lui Miillcr-Freienfels «Peychologie des deutschen Menschen». Ceea ce ne interesează aici este numai să vedem în ce constau «tipurile» naţionale gi cum se stabilesc ele. Putem afirma acum, ceea ce am întrevăzut dela început, că «tipurile» acestea, care sunt oarecum un echivalent al «specificului» naţional, nu sunt altceva decât complexuri de caractere psihologice* Iar aceste caractere n’au nimic invariabil. Dimpotrivă, sunt eminamente variabile. Numai aga ne putem explica faptul, că «tipurile» naţionale, pe care le stabilesc diferiţii autori, sunt, nu numai foarte diferite, dar chiar gi, destul de adesea, de a-dreptul contradictorii Caracterele indivizilor ce alcătuiesc popoarele respective nefiind uniforme, unii observatori simt izbiţi mai mult de unele, alţii ma mult de altele din transele. Aga încât, deşi putem admite că pun toţi în observările lor toată obiectivitatea necesară, rezultatele la care ajung sunt totuşi diferite. Am văzut, bunăoară, cum lăuda Gobineau pe Germani, pe cari îi considera ca fiind iniţiatorii tuturor progreselor pe care le-a făcut Europa din Evul Mediu încoace. Un contimporan gi compatriot al său însă, istoricul Jules Sylvain Zeller, care purta un nume de familie german, fiindcă era de origine alsaciană, dar se născuse şi trăise la Paris, susţinea contrariul. Ce e drept, Zeller n’a ajuns atât de cunoscut ca Gobineau. Cauza n’a fost însă că îi era inferior ca nivel ştiinţific; dimpotrivă, ca istoric, îi era superior; a fost doar profesor de istorie la Universităţile din Aix gi Paris; vina lui era numai, că nu lansase o teorie impresionantă, cu consecinţe atât de curioase sau de dritante, ca aceea a inegalităţii raselor omeneşti. In opera sa considerabilă «Hietoire de PAllemagne», care a apărut, din 1872 înainte, in 5 volume, Zeller, care era un bun cunoscător al istoriei vechi §i medievale, susţinea că civilizaţia germană a fost, în cea mai mare parte, un produs al Romanilor gi, într’o oarecare măsură, gi «1 Galilor. Trecând în revistă diferitele ei elemente constitutive, istoricul francez le arăta, pe rând, originea străină. El stăruia, in deosebi, asupra greutăţii cu care Germanii şi-au asimilat acele elemente, — din care cauza au făcut aga de puţine progrese, dela Tacit, care i-a descris cel dintiiu, gi pană la Carol cel Mare, încât au oferit spectacolul, rar în istorie, al unui popor quasi-staţionar. Iar concluzia la care ajungea era ca, departe de a fi creeat progresul, Germanii n’au făcut decât să-l «suporte». PSIHOLOGIA POPOARELOB 381 Aceleaşi deosebiri de păreri le găsim şi la unii scriitori germani. Printre urmaşii lud Gobineau am citat mai sus pe Chamberlain (Houston Stewaxt). Acest învăţat era de origină engleză, dar a trăit Sn Germania, a scris în limba germană şi a fost îmbrăţişat cu atâta căldură de Germani, încât a ajuns un răsfăţat al cercurilor celor mai înalte, culturale §i politice, §i un favorit al împăratului Wdlhelm al II-lea însuşi. In cartea sa cunoscută «Die Grund!agen des XlX-ten Jahrhunderts», Chamberlain susţine că cea mai însemnată trăsură în caracterul german este fidelitatea (die Treue). Iar această fidelitate este pentru german o consecinţă, oarecum logică, a libertăţii de alegere; el păstrează o credinţă neclintită stăpânului pe came şi l-a ales singur, cu liberă voinţă1). Numai prin această trăsură de caracter, urmează Chamberlain, ne putem explica «mărimea istorică» a Germanilor. Ea constituie prin urmare «punctul central», din care trebuc să privim întreaga fizionomie psihologică a acestui popor, dacă voim s’o înţelegem în toată originalitatea ei 1 2 3). Friedrich Hertz însă, scriitorul pe care l-am citat de asemenea, de mai multe ori, contestă, în cartea sa «Rasse und Kultur», că o fidelitate excepţională ar fă deosebit totdeauna pe Germani de alte popoare. Această calitate, dacă şi întru cât o posedau într’adevăr, nu depăşia, la Germanii primitivi, nivelul pe care îl avea la toate celelalte popoare primitive, şi pe care îl păstrează încă la popoarele rămase primitive până în timpul nostru, — la Cafrii sau Boşimanii de astăzi bunăoară 8). Mai mult chiar, ca şi la ei, fidelitatea n’avea, la Germanii primitivi, nimic din înălţimea etică pe care i-o dau, astăzi, ideea şi sentimentul datoriei. Ea era oeva convenţional, care se întemeia pe un simplu schimb de interese şi nu dura decât atât, cât părea de folos. Iar în preţuirea utlităţii diferitelor obligaţii, pe care şi le luau, Germanii se arătau de un egoism feroce4). Hertz îşi ilustrează afirmările cu numeroase citaţii din istoricii, cari au studiat mai de aproape viaţa şi moravurile Germanilor, internei ându-se fireşte pe documentele timpurilor respective. Şi, ca să nu fie bănuit că s’ar fi adresat istoricilor străini, poate tendenţioşi, se serveşte exclusiv de istorici germani, ca Adelung (Aelteste Geschi- 1) Op. cit., I, p. 505. 2) ibid., p. 507. 3) Comparaţia Germanilor primitivi cu aceşti sălbatici de astăzi este a unui misionar german P. O. Hennig, şi 6e găseşte în cartea lui «Kampf um die Negeraeele», 1907, p. 9. 4) Fr. Hertz, Rasse und Kultur, p. 322. 382 SPECIFICUL NATIONAL elite der Deutschen), Lamprecht (Deutsche Geschichte), Seeck (Ge-eohichte des Unstergangs der antiken Welt), Dahn (Urgeschicbte der germanischen und romanischen Volker), etc. Tabloul pe care ni-1 zugrăveşte Hertz, după datele acestor scriitori, e din cele mai întunecate, Toate seminţiile germanice, atât de numeroase şi cu numiri atât de variate, s’au distins printr’o lipsă, — care, după ideile noastre de astăzi, nu poate să ne pară decât groaznică, — a acelei fidelităţi, în care vedea Chamberlaim principala trăsură a caracterului lor etnic. Istoria lor e supraîncărcată de înşelăciuni §i crime, de trădări şi asasinate, de revolte şi măceluri în masă, — începând, ca prime victime ,cu regii lor, cari nu muriau mai niciodată de moarte naturală sau de mâna duşmanilor străini, ci de moarte violentă şi de mâna «fidelilor» lor supuşi1). Chamberlain încercase să apere pe Germani de unele din păcatele lor mai izbitoare, — sau prea evidente pentru ca să poată fi tăgăduite, — zicând că fuseseră «stricaţi» de influenţa dezastruoasă a Romanilor, cari se găsiau în plină decadenţă, atunci când au apărut ed pe primul plan al istoriei. Hertz îi răspunde, că nici chiar în perioadele cele mai triste ale decadenţei romane nu s’au văzut lucruri, care să se apropie de ceea ce se vedea regulat la Germani1 2). Pe de altă parte, seminţiile germane din Nordul Europei, din peninsula scandinavică şi din insulele britanice, care nu suferiseră influenţa romană, erau tot aşa de rele ca §i celelalte. Dimpotrivă, cele mai bune, relativ, sau cele mai puţin rele, erau seminţiile germane ce locuiau în vecinătatea imediată a Romanilor. Gu toate faptele citate de Hertz, — a cărui carte «Rasee und Kultur» a apărut, e drept, în 1915, dar ca o a doua ediţie a cărţii «Modeme Rassentheorien», care apăruse cu zece ani mai nainte, — Wundt a reluat, în lucrarea sa «Die Nationen und ihre Philosophie», tema lui Chamberlain. Şi pentru el, trăsura dominantă a caracterului german e fidelitatea, — la care mai adaogă, cum am văzut, şi fermitatea» adică statornicia §i tăria în credinţă. Iar reluarea acestei idei, atât de discutabile §1 de discutate, urma, ostentativ, faptului că Germania, care garantase neutralitatea Belgiei, nu stase la îndoială, nici măcar o clipă, s’o calce în picioare, când i s’a părut că o asemenea lipsă de fidelitate îi era de folos, şi declaraţiei cunoscute a cancelarului său Bethmann Holweg, ce ridicase lipsa de fidelitate 1) Op. cit., p. 331—333. 2) Op. ciu, p. 340. PSIHOLOGIA POPOARELOR 383 la înălţimea unui principia politic, zicând că tratatele nu sunt decât simple petice de hârtie* de care nu se poate împiedica acţiunea unui Stat conştient de interesele sale superioare» Deosebiri de apreciere au apărut, totuşi, şi între Chamberlain şi Wundt, cu privire la fizionomia intelectuală a Germanilor. După cel dintâiu, ştiinţa ar fi «metoda, inventată de Germani, de a privi lumea fenomenelor din punct de vedere mecanic». Ca atare, Germanii ar fi trebuit sa fie şi să rămână empirişti. Wundt însă credea dimpotrivă că empirismul, ca metodă, ar fi o caracteristică a Englezilor, pe când Germanii ar fi idealişti. De altfel, Chamberlain însuşi intra în conflict cu faptele, când afirma că arta germană este «naturalistă». Operele lui Richard Wagner însă, în care el vedea culmea artei muzicale germane, n’aveau nimic «naturalist». Libretele lor, mai întâi, erau supra-saturate de romantism şi de misticism. Nietzsche a făcut, în «Aforismele» sale postume, observarea că ele au fost ccrise după «gustul francez dela 1830». Iar muzicei wagneriene i-a tăgăduit, în «Der Fall Wagner», caracterul naţional german. Cât despre originalitatea culturii germane, în general, Nietzsche n’o crede încă realizată. In studiul său asupra lui Strauss, din «Unzeit-gemăsse Betrachtungen», vorbind de cultură, zice că ea constă în «unitatea de stil» a tuturor manifestărilor unui popor. Lipsa unei asemenea unităţi e o dovadă că, oricâtă cultură străină ar fi acumulat un popor, n’a ajuns încă să aibă o cultură proprie. Iar semnul unei asemenea situaţii este, după el, amestecul stilurilor. Tocmai acesta e însă cazul Germanilor. Ei îngrămădesc în jurul lor formele şi colorile, produsele şi curiozităţile tuturor timpurilor şi tuturor regiunilor. Ei ajung astfel la acel modernism pestriţ, care nu e un stil, ci un aspect de bâlciu. Cu o astfel de cultură însă, care e mai mult o dovadă de neînţelegere sau de nepăsare faţă de cultură, nu pot ajunge Germanii să învingă, şi în domeniul spiritual, pe Francezi, cari au o cultură adevărată. In opoziţie dar cu cei ce pro-alăviau originalitatea culturii germane, Nietzsche, fără a tăgădui compatrioţilor săi purtinţa de a ajunge la o asemenea cultură, susţinea, totuşi, că ei n’o aveaiu încă. In sfârşit, ca să mai luăm un exemplu, în 1898, directorul revistei franceze «La Revue», Jean Finot, pe care îl preocupa această problemă şi care a publicat apoi asupră-i lucrarea cunoscută «Le prejuge des races», a deschis o anchetă asupra «spiritului francez». Ca să putem face psihologia poporului francez, zice el, trebue să definim modul lui de a fi din punct de vedere spiritual, în deosebire de alte popoare. La întrebarea sa au răspuns 384 SPECIFICUL NATIONAL vxe-o treizeci de f unit agi sâ vieţii intelectuale franceze: oameni de litere ţi de ştiinţă, romancieri, poeţi, critici, psihologi ^filosofi, etc Rezultatul a fost că, mai mult ca oricând s’a putut zice: câte capete* atâtea păreri. Răspunsurile lor, lipsite de note comune, n’au putut nici măcar indica o formulă unitară, asupra căreia să se poate cădea de acord. Unii dintr’înşii contestă chiar că s’ar putea stabili o asemenea formulă. Paul Bourget, bunăoară, se întreabă, foarte judicios: «Care e definiţia comună ce ar putea să se aplice deopotrivă lui Pascal ţi lui Voltaire, lui Rabelatis §i lui Boileau, lui Montesquieu §i lui Hugo, Ini Racine ţi lui Balzac?» Şi totuţi, adaogă el, toţi aceştia reprezintă deopotrivă «spiritul francez». De unde se vede, că o formulă generală ce ai pretinde să definească «spiritul francez», sau una care ar căuta să fixeze «spiritul englez», n’ar putea fi decât nişte «etichete» arbitrare, oe ar ascunde simple abstracţii, inaplicabile realităţilor concrete. Comentând acest rezultat, în cartea pe care a publicat-o apoi, în capitolul intitulat «Falimentul psihologiei popoarelor», Finoi zice că puterea de analiză a celor treizeci de reprezentanţi, atât de străluciţi, ai intelectualităţii franceze, n’a intrat pentru nimic în insuccesul lor. «Ei n’au izbutit pentrucă izbânda nu era posibilă» 1). Această concluzie, întru cât anticipează oarecum asupra viitorului, este de sigur exagerată sau, cel puţin, prematură. Poate ca psihologia popoarelor va izbuti să se înjghebeze cândva, cu toate dificultăţile cu care se luptă acum. Să ne mărginim dar a examina mai de aproape aceste dificultăţi, ca să vedem de ce se împiedică înjghebarea ştiinţei de care e vorba. Cauza, am indicat-o deja adineauri: este prea marea variabilitate a «tipurilor» psihologice, sau a caracterelor ce le alcătuiesc, la fiecare popor în parte. Ne rămâne numai sa vedem, de unde vine această prea mare variabilitate. Iar în acest scop, trebue să cercetăm, cum iau naştere «tipurile» psihologice, de care e vorba. E un fapt de observare curentă că oamenii, cari trăiesc mai multă vreme printre străini, se schimbă, mai mult sau mai puţin, sufleteşte. Ei se depărtează, întru câtva, de modul de a privi lucrurile şi de a se comporta faţă de ele, al poporului din care fac parte, apro-piindu-se de acela al poporului în mijlocul căruia au ajuns să trăiască mai mult timp. Cititorii au întâlnit, de sigur, în istoria noastră contimporană, tipul «bonjuriştilor» din prima jumătate a veacului 1) J. Finot, Le prejuge des races, p. 318. PSIHOLOGIA POPOARELOR 385 al XlX-lea. Ce erau acei «bonjurişti» ? Erau tinerii români cari se duseseră să*§i facă studiile la Paris şi cari, după câţiva ani petrecuţi acolo, se întorceau acasă înstreinaţi, trupeşte şi sufleteşte. Felul lor de a fi nu mai era acela al societăţii simple, patriarhale şi cu un colorit oriental atât de pronunţat, din sânul căreia ieşiseră, ci acela al unei societăţi occidentale mult mai complicate şi, din toate punctele de vedere, mult mai înaintate, a cărei atmosferă o respiraseră câtva timp. Hainele şi ideile, gusturile şi atitudinile, sentimentele şi faptele lor erau diferite de acelea ale lumii înapoiate în mijlocul căreia se întorceau şi a cărei evoluţie au influenţat-o, precum se ştie, considerabil, grăbind-o poate prea mult. Tot aşa, s’a observat că Chinezii şi Japonezii — aceştia din urmă mai ales, — cari petrec mai mult timp în Europa, se schimbă simţitor. Dacă aceste două popoare şi-ar fi trimis tineriA la studiu, în principalele ^entre de cultură europeană, în aceeaşi măsură, ar fi avut poate o evoluţie deopotrivă de repede. Pe când însă Chinezii s’au arătat mai greoi şi mai îndărătnici, Japonezii au trimis în Europa, — în Anglia şi în Germania mai ales, — legiuni întregi de tineri, cari îşi asimilau, mai mult sau mai puţin, ideile şi sentimentele, — sau cel puţin metodele, — popoarelor occidentale în mijlocul cărora trăiau câtva timp. Iacă de ce Japonezii au trecut mult mai repede decât Chinezii peste marginele vechei lor civilizaţii, imobilizate de veacuri, şi s’au ridicat cu o iuţeală impresionantă la un nivel, pe care ar putea să li-1 invidieze chiar şi unele din popoarele europene mai înapoiate. In sfârşât, s’a observat că Europenii ce emigrează în Statele-Unite ale Americei de Nord, -ori de ce rasă ar fi şi oricât s’ar deosebi fiziceşte, iau, — după câtva timp, fireşte, dar destul de repede, — «aerul» american. In ce constă acel «aer» american, n’am putea preciza în deajuns; este, să zicem, aerul unor oameni cari ştiu bine ce vor şi sunt hotărîţi să facă fără ezitare ce trebuie, — un aer adică decis, sigur de sine, indiferent faţă de alţii şi îndrăsneţ. Este cu alte cuvinte o înfăţişare specială, pe care o impun condiţiile speciale de viaţă din Statele Unite, — înfăţişare ce pe noi, cei cari n’am trăit în America, nu ne izbeşte atât, dar pe care Americanii o disting, pe cât se pare, numaidecât. Iar această înfăţişare particulară izvorăşte, evident, dintr’un, anumit fel de a gândi şi de a lucra, care, din cauza condiţiilor generale ale vieţii, le este comun tuturor locuitorilor din Statele Unite, şi pe care îl adoptă, ou sau fără voinţă, cei ce se duc să trăiască acolo. 25 386 SPECIFICUL NATIONAL Aceste exemple ne arată, că «tipurile» psihologice ale oamenilor atârnă de ideile gi de sentimentele lor, şi se schimbă odată ou ele,__odată adică cu felul lor de a privi lumea §i de a se comporta faţă de ea. Iar schimbările acestea sunt produse de cauze, — numeroase §i variate, de sigur, dar care se pot reduce la două mai însemnate: schimbarea condiţiilor de existenţă, în viaţa fiecărui popor în parte, §i contactul dintre popoare. Pe cea din urmă din aceste două cauze ne-au arătat-o deja în acţiune exemplele de care ne-am servit adineauni. Intrând în contact cu Francezii, tinerii români dela începutul veacului al XlX-lea şi-au schimbat «tipul» psihologic, schimbând apoi, ulterior, §i pe acela al compatrioţilor în mijlocul cărora se întorceau sa trăiască mai departe. Tot aşa, intrând în contact cu Englezii gd cu Germanii, tinerii japonezi §i-au schimbat «tipul» psihologic, — schimbând apoi, ulterior, gi pe acela al poporului lor. Cât despre cea dintâi din cauzele de schimbare a tipurilor psihologice ale popoarelor, — cea pe care o constituiesc condiţiile de existenţă, — ea se poate ilustra de asemenea foarte uşor. Wundt ne arată, bunăoară, în cartea sa «Die Nationen und ihre Philosophie», că germanul «de astăzi» (— adică, mai precis, cel din timpul războiului mondial, când §i-a scris el cartea), nu mai e cel din veacul al XVHI-lea. Intimidat de îmbuoătăţirea politică a ţării sale, care mer-gea uneori până la ridicul, silit să joace aga cum îi cântau alţii, redus să imdte cultura franceză, — imitaţie în contra căreia protestau atâţia, în frunte cu Friedrich al Il-lea al Prusiei, — germanul din veacul al XVIII-lea era moderat, neîncrezător în puterile sale, retras gi lipsit de iniţiativă. Dimpotrivă, cu realizarea unităţii naţionale, dela 1871 încoace, şi cu marile succese, politice şi economice mai ales, pe care le-a repurtat noul imperiu unitar, în timp de aproape o jumătate de veac, germanul din timpul războiului mondial era plin de încredere în sine gi de îndrăsneală, gata să ia orice iniţiativă, cum luase pe aceea a războiului, şi să treacă peste orişice, cum trecuse peste neutralitatea Belgiei. Schimbarea «tipului» psihologic al compatrioţilor săi şi-l explica astfel Wundt prin schimbarea condiţiilor de existenţă ale poporului german. Din acest punct de vedere, întru cât împrejurările istorice se schimbă necontenit, niciun popor nu poate rămânea multă vreme acelaşi. Românul de astăzi, bunăoară, nu mai este de sigur ceea ce era cel din veacul al XVIII-lea, de sub stăpânirea domnilor fanarioţi; iar acela nu mai era de sigur ceea ce fusese cel de pe vremea lud Ştefan cel Mare sau a lui Mihai Viteazul. Tot aşa, francezul de PSIHOLOGIA POPOARELOR 387 astăzi nu mai este cel dela 1870; iar acela nu mai era ce] de pe vremea lui Ludovic al XlV-lea. Sau, ca să ne întoarcem la prezent, s’a zis şi s’a repetat până la saţietate, că războiul mondial a produ3 schimbări adânci în viaţa popoarelor ce au luat parte la el. Nidi nu se putea să fie altfel. Evenimente atât de mari, eguduiri atât de puternice, ca cele ce-au alcătuit acel râzboiu, nu puteau să nu provoace reacţiunii sufleteşti întinse şi durabile. Cu drept cuvânt s’a susţinut dar că mentalitatea popoarelor europene a suferit, de atunci încoace, modificări simţitoare. Că nu putem determina destul de bine acele modificări care trebuie să fie diferite la diferitele popoare ce au luat parte la războiul mondial, că nu le putem doza precis, la fiecare din ele, şi că, mai ales, nu le putem reduce la «tipuri» unitare, pentru fiecare în parte, este evident. Realitatea lor însă n’o putem tăgădui. Schimbarea condiţiilor de existenţă ale popoarelor nu e, de sigur, prea frecventa. S’âr putea zice, e drept, că în complexul general al relaţiilor dintre popoare se schimbă în fiece moment ceva, — din punct de vedere politic şi economic mai ales. Schimbările de felul acesta sunt însă, de obiceiu, prea puţin însemnate şi nu sunt de regulă înregistrate decât de aparatele mai impresionabile ale cercurilor diplomatice sau ale cercurilor financiare. Popoarele, ele însele, le simt mai puţin. Schimbările, pe care le înregistrează masele lor, şi eu care sunt deci silite eă se adapteze, trebue să fie mai mari, mai adânci şi mai durabile. Asemenea schimbări sunt însă, în chip firesc, mai rare. Condiţiile de existenţă schimbă deci mali rar tipurile psihologice ale popoarelor. Ceea ce le schimbă mai des, — parţial fireşte, dar mai des, — am putea zice aproape necontenit, — este contactul dintre ele, care, astăzii mai ales, cu înlesnirea şi repeziciunea comunicaţiilor a luat proporţii foarte mari. Contactul acesta însă, dacă îl examinăm mai de aproape, nu e altceva, pentru cei ce vin în atingere unii cu alţii, decât o perioadă, mali mult sau mai puţin lungă, de viaţă trăită alături, — dacă nu in comun, — in aceeaşi atmosferă, cu aceleaşi preocupări şi în acelaşi ritm. Cel ce petrece câtva timp într’o ţară străină, — dacă nu se izolează cu desăvârşire, rămânând indiferent la cele ce se întâmplă în jurul său şi nedându-le nicio atenţie, în care caz nu sc mai înţelege de ce a plecat de acasă — nu poate să nu ia parte, măcar din curiozitate, dacă nu din simpatie omenească elementara, la viaţa de toate zilele a poporului respectiv. Stând de vorbă cu oamenii, citind ziarele, ascultând cursurile şi 388 SPECIFICUL NATIONAL conferinţele, frecventând bibliotecile, muzeele, teatrele, vizitând monumentele istorice, cu stilurile lor caracteristice, — călătorul se impregnează încetul cu încetul de ideile, de aspiraţiile, de gusturile, de grijile, de temeliile, de bucuriile şi de suferinţele, de care e încărcată, până la saturaţie, atmosfera pe care o respiră zilnic. Această viaţă în comun, când e numai vremelnică, cum se Întâmplă în călătorii, se mărgineşte să contribuie numai, întru câtva, la modificarea relativă a «tipurilor» psihologice ale popoarelor. Când este însă permanentă, — cum se întâmplă pentru indivizii ce alcătuiesc unul şi acelaşi popor, cari trăiesc adică totdeauna împreună, — sau pentru cei ce sc stabilesc definitiv îutr’o ţară străină, - - atunci devine principalul factor, care determină formarea «tipurilor» psihologice respective. Vorbiam adineauri de «aerul» american, pe care îl iau emigranţii europeni, — ori de ce rasă ar fi, — cari trăiesc mai mult timp în Statele Unite. Viaţa în comun ou locuitorii lor mai vechi impune nouilor veniţi «tipul» lor psihologic. Cum se face această impunere, nu e greu de închipuit. Se face, în buna parte, prtin imitaţie. Nouii veniţi imită felul de a fi al celor pe cari îi găsesc deja instalaţi şi de a căror bunăvoinţă au nevoie, spre a le face plăcere şi a se putea apropia mai uşor de ci. Mai intervine apoi, în parte cel puţin, şi convingerea că formele lor de viaţă, fiind deja adaptate cu împrejurările locale, sunt mai bune decât cele pe care emigranţii le-au adus cu ei, din ţările lor de obârşie. In sfârşit, viaţa în comun, care se prelungeşte şi mai mult pentru edi ce se stabilesc definitiv în Statele Unite, produce în cele din urmă o şi mai pronunţată comunitate de idei şi de sentimente, de interese şi de aspiraţii, ducând în chip firesc la atitudini aproape identice în faţa lumii şi la un mod aproape identic de a se comporta faţă de ea. Aceleaşi efecte le produce viaţa în comun pretutindeni. Le produce adică mai ales şi în proporţii mai mari ca oriunde la indivizii ee alcătuiesc, în mod normal, diferitele popoare, — vreau să zic, fireşte, pe fiecare în parte. Am văzut ca mai toate popoarele au luat naştere prin aporturi istorice succesive, aparţinând unor rase diferite şi care s’au suprapus unui amestec preistoric foarte anevoie, dacă nu peste putinţă, de determinat. Oamenii ce au alcătuit acele adaose etnice succesive, trăind alături unii de alţii pe unul şi acelaşi teritoriu, care le procura hrana, legaţi fiind de soarta unuia şi a-celuiaşi Stat, care îi apăra pe toţi deopotrivă, de toate primejdiile ce îi puteau ameninţa, vorbind una şi aceejaşi limbă, — ca mijloc de comunicaţie mai general, chiar când îşi păstrau încă dialectele lor PSIHOLOGI k POPOARELOR 389 particulare, — adăpându-se dintr’unul gi acelaşi tezaur cultural, literar §i artistic mai ales, practicând, de cele mai multe ori, aceleaşi credinţe reHgioase, servindu-se, in sfârşit, de aceleaşi metode tehnice în utilizarea fenomenelor naturii, — au ajuns în cele din urma sa aibă aceleaşi idei despre lume gi să ia, în faţa ei, aceleaşi atitudini, să aibă adică, mad mult sau mai puţin, o fizionomie sufletească ana-loagă. Aşa bunăoară, ca să luăm im exemplu concret, numeroşii protestanţi francezi, cari, după revocarea edictului de Nantes, an e-migrat în Germania, oricât de deosebiţi vor fi fost, la început, de nouii lor compatrioţi, au ajuns în cele din urmă, graţie cauzelor pe care le-am văzut, să fie la fel cu ei. Ni se impune astfel concluzia, că viaţa în comun este principalul factor determinant în formarea caracterelor psihica ale individului, şi prin urmare în constituirea «tipurilor» psihologice ale popoarelor. Ba chiar, putem merge şi mai departe, afirmând că viaţa în comun este principalul factor determinant în constituirea însăşi a popoarelor, ca una ta ţi etnice. In adevăr, nu poate exista un popor fără ceva comun, în conţinutul şi în formele vieţii lui sufleteşti. Naşterea singură, ca fapt biologic, nu e suficientă. Să ne încliipuim, — spre a ne încredinţa de aceasta, — un caz extrem. Un copil, născut în Franţa, din părinţi francezi, e aruncat de împrejurări neobicinuite, încă dela naştere, în Germania. Acolo, e crescut, de mic, de Germani, cari îl învaţă limba lor, îl adapă cu ideile, cu credinţele, cu aspiraţiile lor, îl deprind cu gusturile, cu înclinările, cu obiceiurile lor, îi impun, în sfârşit, regulele lor dc viaţă individuală şi disciplina lor de viaţă socială. Un asemenea copil, când ajunge la maturitate, nu mai poate avea mai nimic francez în felul său de a fi, care s’a format prin viaţa în comun cu Germanii. Reac-ţiunile lui se vor deosebi de sigur, într’o oarecare măsură, de acelea ale Germanilor din naştere, dar se vor desfăşura în acelaşi cadru sufletesc gi, aproximativ, cu aceleaşi rezultate. Fondul organic moştenit se subordonează adică structurii sufleteşti câştigate, — gi îşi potriveşte cu această măsură nouă reacţiunile lui vechi. Trebue să adăo-găm însă, ca să prevenim o neînţelegere, că o asemenea adaptare presupune o egalitate aproximativă a gradului de desvoltare evolutivă. Un copil de negru, din Africa sau din Oceania, adus, gi el, dela naştere în Germania gi crescut de Germani, n’ar putea ajunge la aceleaşi rezultate, ca copilul francez, pe care l-am luat ca exemplu, fiindcă fondul organic moştenit nu i-ar permite să asimileze în aceeaşi măsură hrana sufletească neobicinuită ce i s’ar oferi. 390 SPECIFICUL NAŢIONAL De unde se vede, în trqacăt fie zis, ca ideea de rasă nu e tot iififlj_ §i nu trebue confundată, — cu ideea de popor sau de na- ţiune. Cea dintâi e o noţiune biologică, cea de-a doua o noţiune psihologică şi sociologică. Rasa se întemeiază pe comunitatea de origine §i pe transmisiunea ereditară a caracterelor fizice. In acest sens se vorbeşte de rasele de animale şi numai în acest sens se poate vorbi de rasele de oameni. De altfel, precum am văzut, antropologii se întemeiază, în studiul raselor omeneşti, pe caracterele lor fizice, examinând pe rând statura, forma capului, lungimea feţei, proeminenţa maxilarelor, forma nasului, coloarea pielei, a părului, a ochilor ,etc. Popoarele sau naţiunile însă nu se întemeiază, exclusiv, pe comunitatea de origine a celor ce le alcătuiesc, nici pe transmisiunea ereditară a caracterelor fizice. Toate popoarele sau naţiunile de astăzi sunt compuse, în bună parte, din indivizi de origini diferite, şi posedând, din punct de vedere ereditar, caractere fizice diferite. Ele se întemeiază pe comunitatea de idei, de credinţe, de sentimente, de aspiraţii, de moravuri, — şi fireşte, în primul rând, pe comunitatea de limbă şi de tradiţii istorice. Am 2fis: în primul rând, — deoarece comunitatea de idei, 3e credinţe, de sentimente, de aspiraţii etc\, nu se poate realiza, precum am văzut, decât prin \liaţa în comun. O asemenea viaţă însă presupune unele condiţii indispensabile. Ea nu e posibilă, mai întâi, fără o limbă comună; fără un asemenea instrument ,comunicaţiile sufleteşti intre «indivizi nu s’ar putea stabili. Ea nu e posibilă ,apoi, fără o organizare politică comună, care să impună legi, — adică forme de comportare, — comune, şi a cărei individualitate o determină mai ales tradiţiile istorice. E drept că ideea de rasă tinde a evolua. Unii autori par a înţelege prin rase, nu unităţi fiziologice, aşezate pe baze antropologice, ci unităţi morale, aşezate pe baze psihologice. Aşa bunăoară, un autor francez, J. Rullier, într*o lucrare recentă, intitulată «L’idee de patrie», zice: «Lăsând la o parte excesele antropologiei, se recunoaşte bucuros astăzi, că rasele sunt unităţi mai mult morale decât fiziologice; ele sunt sentimente şi idei incarnate, şi se caracterizează mai ales prin producţiile lor intelectuale şi artistice, prin tendinţele lor religioase şi filosofice»1). Aşa pusă, chestia se reduce la o discuţie de cuvinte, şi întrebuinţarea termenului de rasă, cu înţelesul nou ce i se atribuie, este pur şi simplu improprie. Din identificarea ce se încearcă, reţinem numai atât, că noţiunea de rasă, în 1) J. Rullier, L’idee de patrie, p. 4. PSIHOLOGIA POPOARELOR 391 vechia cp accepţiune, — care era singura admisibilă, fiindcă era singura proprie, — fiind din ce in ce mai anevoie de utilizat, din punct de vedere istoric, politic §i cultural, i se da un alt înţeles, care o poate face, e drept, mai utilizabilă, dar poate duce la multe şi mari conf imuni. Intr’un singur caz am putea admite această substituire. In cazul anume, când ar fi vorba de o naţiune, în care rasele componente au ajuns, — din cauza unei foarte îndelungate vieţi în comun §i a unei riguroase discipline sociale, să aibă o unitate aga de impresionantă, încât nam mai putea-o concepe ca fiind numai psihologică, ci am înclina eă-i acordăm un caracter fiziologic. Numai întrun asemenea caz ar putea fi vorba, nu de «idei §i sentimente incarnate*, — metafora ar rămânea, şi în acest caz, prea violentă, — ci de o omogenitate sau de a uniformitate de idei gi de sentimente aşa de izbitoare, prin constanţa pe care o manifestă, încât am putea zice ea a intrat, oarecum, în sângele oamenilor respectivi, că s’a încorporat, oarecum, fiinţei lor organice. 0 asemenea interpretare însă ne readuce la consideraţia principalului factor creator de caractere psihice, la indivizi, gi de tipuri psihologice, la popoare, care este, cum am văzut, viaţa în comun. In adevăr, viaţa in comun, când se prelungegte din ce în ce mai mult, în condiţii ce rămân relativ constante, poate să ducă în cele din urmă la tţipuri psihologice relativ omogene, relativ unitare gi relativ durabile, — care ar putea să joace, în cele din urmă, pentru fiecare popor în parte, rolul ce am văzut ca se atribuie «specificului» naţional, — cel puţin din punct de vedere reprezentativ, dacă nu din punct de vedere activ sau chiar creator. Se va vedea imediat ce însemnează această deosebire gi această rezervă. Până atunci, să arătăm în câteva cuvinte că tendinţa tipurilor psihologice către stabilizare este reală §i are la temelie principiul economiei organice. In adevăr, ce sunt diferitele caractere ce am zis că alcătuiesc «tipurile» psihologice ale popoarelor? Nu sunt în fond altceva decât deprinderi. Am dat la începutul acestui capitol câteva exemple de caractere etnice distinctive. Am arătat bunăoară că, de oamenii «ari procedează în mod arbitrar, conducându-se numai de bunul lor plac, fără să ţină socoteală de normele curente, — juridice sau sociale sau etice, — obicinuim să zicem că procedează «turceşte». Ceea ee însemnează că în mintea noastră exista un anumit tip etnic, — acela al popomlui turc — pe care îl caracterizează acest mod de a proceda. In ce constă acum această trăsură distinctivă a poporului 392 SPECIFICUL NATIONAL de care e vorba? Constă, evident, inlr'o deprindere pe care, din cauze ce nu ne interesează aici, şiia format-o el, în decursul vieţii lui istorice, — în deprinderea de a proceda în chipul arătat. Devenind, cu vremea, generală şi constantă, această deprindere a ajuns 6ă constituie un «caracter» deosebit al poporului respectiv. Cum iau naştere deprinderile, se ştie de sigur din psihologie. Un mod de a reacţiona, al unui organism dat, într’o situaţie dată, dacă se repetă de mai multe ori, devine obicinuit şi se transformă, cu vremea, într’un obiceiu. Iar tendinţa la repetiţie porneşte din necesitatea economiei organice, care este poate un echivalent biologic al inerţie^ fizice. Orice organism viu, în faţa unui stimul, care nu e nou, reacţionează mai întâi aşa cum a mai reacţionat, — şi numai dacă rezultatul nu-1 satisface, încearcă să reacţioneze altfel. Ceea ce însemnează că, în condiţii de existenţă ce rămân, relativ, constante, teacţiunile organismelor vii rămân, mai mult sau mai puţin, aceleaşi. Iar repetiţia lor necontenită le transformă, cu vremea, în deprinderi cu atât mai puternice, cu cât sunt nîâi vechi. Asemenea deprinderi sunt şi caracterele ce alcatuesc tipurile difelitelor popoare. Nu e dar anevoie de înţeles că au şi ele, ca toate deprinderile, tendinţa de a se conserva, în virtutea principiului economiei organice, cât mai multă vreme, — au adică, în chip firesc, tendinţa către stabilnzare . Pe această cale însă, caracterele distinctive, de care vorbim, tind în acelaşi timp la uniformizare. Ele nu devin adică numai statornice sau durabile, la unii din indivizii oe alcătuiesc un popor dat, şi cari au apucat să şi le formeze, ca deprinderi, înaintea altora. Prin chiar durata lor, ele se impun, încetul cu încetul, şi celorlalţi. Prin imitaţie, voluntară sau involuntară, ele ajung a fi adoptate, treptat, de toţi ceilalţi indivizi ce mai alcătuiesc poporul respectiv. Când acest proces de generalizare a caracterelor de care e vorba se desăvârşeşte, — o ipoteză pe care, evident, ne poate fi îngăduit s’o facem, — toţi indivizii ce compun poporul în chestie capătă o înfăţişare psihologică, sau o fizionomie morală, mai mult sau mai puţin uniformă. Pe această cale, cu alte cuvinte, se poate forma, în cele din urmă, la o naţiune dată, ce s’ar afla în condiţiile arătate, un complex de caractere distinctive, care, găsindu-se deopotrivă, sau aproape, la toţi indivizii ce o compun, poate 6ă-i fie «specific», — poate constitui adică ceea ce, după terminologia curentă, ar urma a se numi «specificul» ei naţional. PSIHOLOGIA, POPOARELOR 393 Iacă de ce ziceam, la începutul acestui capitol, că tocmai în ipoteza variabilităţii caracterelor distinctive ale popoarelor, — care ar părea să excludă existenţa «specificului naţional», vom ajunge poate să ne încredinţăm că realizarea lui na este imposibilă, — de§i rămâne, fireşte, mai mult o chestie de viitor. Analiza care ne-a adus la această concluzie a fost lungă şi, poate, obositoare, dar era inevitabilă. întrebarea ce se ridică însă acum e următoarea. Dacă specificul naţional se poate realiza, la ce poate servi el? Are el numai o valoare reprezentativă, sau şi una activă? Serveşte el numai ca să deosebească un popor dat de altele, sau joacă un rol şi în determinarea manifestărilor lui culturale, cum se pretinde? Răspunsul la această întrebare nu e uşor. Dificultăţile ce îi stau în cale nu suni mici. Că specificul naţional poate avea o valoare reprezentativă, nu mai încape îndoială. Odată constituit, specificul naţional poate servi, — şi lucrul nu este de sigur inutil, — să deosebească un popor oarecare de altele, — am putea zice chiar, dacă «specificul» lui este în adevăr specific, de toate celelalte. Valoarea activă însă a specificului naţional, — sau, cu alte cuvinte, puterea lui determinantă în manifestările culturale, — nu e tot atât de sigură. Sunt învăţaţi cari cred că naţiunile, atunci când ajung la stabilizare şi la uniformizare, îşi pierd puterea creatoare, — în ordinea noutăţii sau a originalităţii. Aşa este, bunăoară, biologul francez Charles Nicolle. El susţine ca stabilizarea şi uniformizarea popoarelor nu sunt favorabdie desvoltării «spiritului de invenţie», care, dimpotrivă, ar avea nevoie de o relativă lipsă de echilibru organic, — oa acea pe care o provoacă o încrucişare de rase diferite. El susţine astfel că amestecul raselor este o condiţie necesară, — dacă nu chiar neapărată, — a întreţinerii spiritului de invenţie în omenire, — şi prin urmare a progresului, în ordinea noutăţii sau a originalităţii. După el, marii inventatori, — şi, în general, oamenii ce s’au distins prin noutatea sau originalitatea relativă a operelor lor, — au trebuit să iasă din «amestecuri mai mult sau mai puţin îndepărtate, — de obiceiu însă mai mult recente, — de rase. Acest aspect nou al problemei ce ne pix vcupă ,urmează să-l cercetăm mai de aproape în capitolul următor. CAP. XI. O CONDIŢIE BIOLOGICĂ A ORIGINALITĂŢII «Biologia invenţiei», — opera de căpetenie, din punctul de vedere ce ne preocupă, a lui Charles Nicolle, — e o carte puţin voluminoasă gi de o factură ciudată, care ar putea părea firească la un om de litere, dar care surprinde la un om de ştiinţă. «Capitolul preliminar», cu paragrafe purtând titluri curioase, ca «Tăcerea argonautului» sau «Critica romanţată»; atitudinea ironică a autorului faţă de lipsurile, pe care le constată el însugi în pregătirea sa filosofică, mărturisindu-gi drastic «măgăria» în această privinţă («son ânerie en la matiere»); faptul că îgi schiţează numai ideile, fără sa ne dea totdeauna şi dezvoltările necesare pentru suficienta lor întemeiere; — toate aceste caractere neobicinuite, care se întâlnesc rar in ştiinţă, dau lucrării o înfăţişare capriţioasă, impresionistă, poate «hiar superficială, care ar îndemna mai de grabă pe cititorul mai exigent s’o arunce din mână sau să no ia în serios. Autorul ei însă poartă un nume cunoscut, în biologie; a ajuns la o situaţie, ce nu se dobândeşte uşor, în ţara în care trăieşte; a făcut numeroase cercetări, preţuite de specialişti; iar reputaţia sa ştiinţifică a obţinut gi o consacrare oficială, ce nu e curentă. Charles Nicolle a publicat numeroase lucrări de biologie, e directorul institutului Pasteur din Tunis gi a primit premiul Nobel pentru medicină, în 1928. Trebue dar să admitem că ideile sale sunt expresia unor convingeri ştiinţifice serioase, §jd să le dăm, ca atare, atenţia cuvenită, — ceea ce, de altfel, nu e greu, fiindcă sunt mai totdeauna interesante. Deşi ne mărturiseşte că nu-i plac definiţiile, învăţatul francez începe totuşi cu una, — definind anume, «invenţia» 6au «descoperirea» care este, după el, stabilirea unui «fapt nou» sau a unei «date inedite», gi adăogând că, bine înţeles, nu «faptul» sau «data», oricât ar fi de surprinzătoare, constituiesc «invenţia» sau «descoperirea», O CONDIŢIE BIOLOGICĂ A ORIGINALITĂŢII 395 ci procesul care a dus la stabilirea lor sau actul care le-a revelat. Şi ca să ne arate că pune toata greutatea pe mecanismul acestui proces sau acestui act, chiar când rezultatele lor nu sunt noi sau inedite decât pentru ignoranţa celui ce a ajuns la ele, Nicolle ne dă exemplul darie al lui Pascal care, ca copil, a inventat satu a descoperit singur propoziţiile lui Eudid, în loc să le înveţe pur şi simplu, ca toţi şcolarii de vârsta lui, dintr’o carte de geometrie elementară. Odată invenţia sau descoperirea definite, Nicolle examinează, — în linii mari maii întâi şi în vederea unei simplificări prealabile a cercetării, — căile pe care se poate ajunge la ele. Două metode, zice el, pot îngădui omului cuceriri asupra necunoscutului, în materie de fapte sau de idei. Prima e cea comună. Cu ea, spiritul omenesc progresează încet şi, oarecum, regulat. Dela un fapt, odată stabilit, se trece la un altul, apoi la un altul, şi aşa nyii departe* Sau, dhitr’o idee, odată formulată, se deduce o alta, apoi o alta, şi aşa mai departe. Când practică această metodă, spiritul omenesc procedează, oarecum, aşa cum procedează geometrii în tratatele lor; diutr’o teoremă, odată demonstrată, deduc o alta, din aceea o alta, şi aşa mai departe, până când construiesc edificiul întreg al ştiinţei lor. A doua metodă este excepţională. Ea constă într’o bruscă iluminare a spiritului puţinilor aleşi cari o pot practica, — iluminare în timpul căreia apar ca legate împreună lucruri sau idei ce, diin punct de vedere logic, nu par a putea să aibă vreun raport .Prima metodă ar fi putut să ducă şi ea la acelaşi rezultat, — însă numai încetul cu încetul, stabilind treptat raporturile intermediare, ce mijlocesc raportul final. Metoda a doua se dispensează de aceste operaţii intermediare. Ea trece, ca în sbor, pe deasupra lor, le anticipează rezultatul şi vede, ca deja stabilit, raportul final, ce nu s’a stabilit încă, în realitate. Prima metodă constă dar într’o serie de argumentări şi constituie progresul obicinuit al ideilor; cea de-a doua constă într’o intuiţie anticipantă şi formează invenţia sau descoperirea propriu zisa. Lăsând dar prima metodă în grija ştiinţelor ce-i regulează mecanismul, — psihologia, logica şi tehnica experimentală, — Nicolle se ocupă numai de cea de-a doua şi voieşte să-i determine condiţiile biologice. Spre a putea însă înţelege cu adevărat condiţiile unei asemenea metode ,trebue să ne dăm bine seamă de caracterul ei excepţional. Pe când prima metodă, cea care constituie progresul obicinuit al ideilor, stă la îndemâna oricui este înzestrat cu o inteligenţă normală, •ea de-a doua, cea care constituie invenţia sau descoperirea propriu 396 SPECIFICUL NAŢIONAL 2i*â, e rezervată numai puţinilor aleşi, înzestraţi ou darul excepţional de a ghici ceea ce nu se vede încă, ceea ce, în orişice caz, nu rezulta încă din cercetările făcute, într’o privunţă oarecare. Iar această divinaţie anticipantă nu e un act raţional. Dacă ar fi un astfel de act, ea n’ar fi posibilă, în momentul când se produce; ar fi posibilă mai târziu, dar nu atunci. Ar trebui să aştepte adică desfăşurarea procesului logic, pe care n’ar putea să-l depăşească, spre a-i anticipa rezultatul. 0 asemenea aşteptare însă ar duce îndărăt, la prima metodă. Divinaţia, de care e vorba, este aşa dar un act iraţional şi ca atare inexplicabil, din punct de vedere psihologic sau, cel puţin, din punct de vedere logic. Ca să ne dăm mai bine seamă de greutatea de a pătrunde misterul unui asemenea act, să luăm ca termen de comparaţie trecutul cel mai îndepărtat al omenirii, cu acele prime invenţii şi descoperiri, fără de care n’ar fi fost posibile progresele ei ulterioare, şi a căror însemnătate a fost, astfel, mai mare, decât a celor ce 6e fac astăzi. Ce să zicem, bunăoară, de geniul primitivului anonim, care a descoperit cel dintâiu utilităţile multiple ale focului şi a inventat cel dintâiu mijloacele de a-1 produce? Sau de geniul celui care a avut cel dintâiu ideea să se folosească de trunchiurile cilindrice ale copacilor pentru ca să transporte mai uşor, prin rostogolirea lor, obiectele grele, aşezate pe ele, — şi care a scos apoi, din modificarea şi perfecţionarea acestui mijloc rudimentar, roţile de care ne servim până astăzi la toate vehiculele noastre, dela cele mai simple până la cele mai complicate, dela roaba umilă şi carul strămoşesc până la automobilele şi vagoanele de drum de fier, — ba chiar până la aeroplane, care nu pot pomi decât utilizând, şi ele, tot roţile străvechi. Ce să zicem, de asemenea, de geniul omului primitiv, care a avut cel dintâiu ideea să lege de un sunet un înţeles, şi să facă astfel dintr’însul un semn, — adică un cuvânt? Sau de geniul celui ce a avut cel dintâiu ideea să facă mai durabil acest semn, legându-1 de un anumit obiect, material, de o tăbliţă de lut, printr’o figură convenţională ce se imprima pe ea, cât era moale, şi a cărei trăinicie se asigura apoi arzându-se lutul în foc? Asemenea descoperiri şi invenţii au fost de sigur capitale. Fără ele, niciun progres, nici în ordinea materială, nici în cea intelectuală, nu ar fi fost cu putinţă, — şi omenirea nu s’ar fi putut ridica, probabil, niciodată deasupra animalităţii primitive. Cum s’au făcut însă acele descoperiri şi invenţii primordiale? Prin acte raţionale, ce s’ar (5 întemeiat pe argumentări logice în re- O CONDIŢIE BIOLOGICĂ A ORIGINALITĂŢII 397 gulă? E deajuns să formulăm această întrebare, ca să-i simţim imediat absurditatea. Nivelul sufletesc al oamenilor primitivi a fost de sigur, ca gi acela al sălbaticilor de astăzi, atât de scăzut, încât nu putea fi vorba, la eli, de asemenea operaţii complicate §i delicate ale inteligenţei discursive. Invenţiile §i descoperirile de care e vorba nu s’au putut dar face decât prin acte spontane, iraţionale, de divinaţie. In ce puteau să constea însă acele acte? Atât cât suntem în stare să ne facem, astăzi, o idee — aproximativă se înţelege — de mecanismul lor, ele au trebuit, după toate probabilităţile, să înceapă ca asociaţii, ca simple asociaţii, de imagini, pe care nimic, dnn punct de vedere logic, nu le-ar fi putut îndreptăţi. Negândind raţional, oamenii primitivi nu erau obsedaţi, cum suntem noi, de regulele logice. Nicio constrângere raţională nu turbura dar, la ei, jocul asociaţiilor de idei. In mintea lor, .imaginile cele mai îndepărtate §i mai disparate 6e puteau apropia, în deplină libertate, unele de altele, şi puteau intra în combinaţii ce, nouă, celor de astăzi, ne-ar părea poate absurde. Iar unele din acele combinaţia se nemereau să fie... descoperiri gi invenţii geniale. Un mecanism sufletesc asemenea cu acela al oamenilor primitivi mai găsim astăzi la poeţi. Că aceşti «inspiraţi ai Muzelor>, — cum li se zice pe limba lor, — inventează lucruri ce nu există în realitate, nu mai încape îndoială §i nu poate mira pe nimeni. Că însă oamenii de ştiinţă, cari nu lucrează decât după indicaţiile pozitive ale experienţei, procedează ca gi poeţii, când inventează lucruri pe care nu le-au văzut niciodată, stabilind, între fenomene, raporturi pe care nu le-au constatat încă, — e mai puţin evident gi maâ surprinzător, deşi nu mai puţin adevărat. Mai aproape de natură decât noi modernii, oamenii vechi aveau uneori intuiţia acestei asemănări, — ca să nu zicem a acestei identităţi, — de procedare. In limba indigenilor primitivi din Peru, bunăoară, nu exista decât un singur cuvânt pentru poeţi gi pentru inventatori; ei purtau unul gi acelaşi nume, pe care îl reprezenta cuvântul hamavec. Dacă dar actul de divinaţie anticipantă, care constituie descoperirea sau invenţia, este de natură iraţională, e de prisos să mai căutăm a-1 înţelege. Tot ce putem face este, zice Nicolle, să căutăm a determina condiţiile biologice, în care un asemenea act se produce de obiceiu. Ca să putem însă descoperi acele condiţii, trebue, încă odată să ne pătrundem, cât mai .adânc, de caracterul excepţional al actuliii 398 SPECIFICUL NATIONAL de care e vorba. In acest scop, Nicolîe se serveşte de o comparaţie, din domeniul biologiei. Evoluţia fiinţelor vii a urmat, în decursul nenumăratelor veacuri ale perioadelor geologice, două căi diferite. Cea dintâi a fost aceea a transformărilor lente, progresive, cu tranziţii insensibile, — care fac atât de anevoioasă, pentru biolog, stabilirea liniilor de demarcaţie dintre specii Cea de-a doua a fost aceea a modificărilor repezi, care, făcând să apară, brusc, caractere noui prezintă biologului ivirea unor specii, pe care nimic nu le prevestea, nu ca continuarea unor transformări anterioare, ci ca nişte «începuturi» inexplicabile. Ambele aceste căi, pe care iau naştere speciile de fiinţe vii, sunt astăzi admise deopotrivă. Pe când însă transformările lente, progresive, au păstrat încă eticheta clasică a evoluţiei, modificărilor repezi li s’a dat numele nou de mutaţii. In cele dintâi, biologii văd procesul normal al formării speciilor de fiinţe vii; cele din urmă li se înfăţişează, dimpotrivă, cu un caracter accidental. Cele dintâi pot fi explicate şi, până la un punct, prevăzute; cele din urmă nu pot fi, până acum cel puţin, nici explicate, nici prevăzute. Cu evoluţia normală a speciilor se poate compara, după Ni-colle, progresul obicinuit al ideilor, care duce la stabilirea de raporturi noui între lucruri numai printr’o muncă lentă, lungă şi conştiincioasă, ce nu ocoleşte şi nu omite niciunul din raporturile intermediare. Dimpotrivă, descoperirile sau invenţiile propriu zise, ca acte de divinaţie anticipantă, ce stabilesc raporturi noui între lucruri sărind peste raportuitile intermerdiare, nu se pot compara decât cu mutaţiile. Ca şi acestea, ele constituiesc, în domeniile respective, adevărate accidente. Şi Nicolle subliniază în deosebi acest caracter accidental al lor, din care caută să tragă concluzii, cu priviire la structura biologică a oamenilor prin cari ajung să se realizeze ele, în diferitele domenii ale vieţii sufleteşti a omenirii. Uniformitatea cu care se produc de obiceiu fenomenele, atât în lumea anorganică cât şi în cea organică, ne impune credinţa, că în natură domneşte regula* Accidentele, când se întâmplă, consii-tuiesc excepţii, şi indică o lipsă de echilibru între forţele în prezenţă. Corpurile cereşti bunăoară au toate, în sistemele pe care le formează, poziţii şi mişcări determinate, până în cele mai mici amănunte, de legile mecanice ale acelor sisteme. Iar acele legi nu sunt altceva decât expresii ale echilibrului de forţe ce asigură stabilitatea fiecăruia dintr’însele. Dacă se întâmplă, câte odată, ca corpurile cereşti, părăsindu-şi poziţiile şi schimbându-şi drumurile, să se ciocnească unde cu altele, aceste accidente, foarte rare, nu se pot înţe- O CONDIŢIE BIOLOGICĂ A ORIGINALITĂŢII 399 lege decât ca abateri dela legile respective, provocate de ruperi de echilibru, ale căror cauze rămân să fie descoperite. Tot aşa* în lumea organica, echilibrul funcţiunilor multiple ce alcătuiesc viaţa* atât între ele cât şâ cu împrejurările externe în care trăiesc fiinţele respective, e o condiţie sine qua non a existenţei lor. Diferitele boale, de care suferă ele, gi care constituiesc accidentele, ce le pun de obi-ceiu capăt vieţii, nu sunt altceva decât ruperi de echilibru. In lumea fiinţelor vii, boalele reprezintă formele cele mai obicinuite, pe care* din diferite cauze, le poate lua dezechilibrul organic. Dacă dar orice e accidental, atât în lumea anorganică cât gi în cea organică, constituie o abatere dela normă gi constă într'o rupere de echilibru, — atunci actul psihic al descoperirii sau al invenţiei* având un caracter accidental, trebuie să constituie gi el o abatere dela normă gi să implice, ca atare* la cei în mintea cărora se realizează, o lipsă de echilibru. De unde rezultă, că Inventatorii, în orice domeniu gi-ar desfăşura activitatea* trebuie să se distingă — dacă se poate zice — de ceilalţi oameni, printr’o formă oarecare de dezechilibru organic. Nicolle afirmă limpede gi subliniază cu putere această consecinţă. Dând inventatorului numele străvechiu de om «ingenios» sau de om «de geniu», învăţatul francez zice: «Intru cât actul ce îl caracterizează, adică invenţia, este un accident, — gi, ca atare, păcătuiegte în contra ordinei, care este regula, ba chiar, am putea zice, logica materiei necugetătoare, precum gi în contra echilibrului, care este condiţia formală a vieţii, — cel ce posedă în cel mai înalt grad această aptitudine iraţională trebuie să fiie atins el însuşi de lipsa de echilibru, pe care o găsim în actul creator»1). Spre a-gi lămuri mai bine afirmarea, Nicolle adaogă imediat: «Am zis: lipsă de echilibru. Este fiindcă, ţinând să mă exprim într'o limbă accesibilă tuturor cititorilor, n’am găsit alt termen, de întrebuinţare curentă, care să-mi exprime mai limpede gândul. Nu ignorez consecinţele, pe care unii le vor trage din propoziţia mea. E aga de uşor să abuzeze dineva de cuvinte! De altfel, n’ar fi pentru prima oară că oamenii de geniu ar fi consideraţi ca dezechilibraţi. Ei sunt, e drept, dezechilibraţi, dar în înţelesul natural al cuvântului, nu în sensul lui pejorativ» f). In adevăr, echilibrul presupune, în lumea organică, regularitatea, presupune adică construcţia după un plan simetric. Această regularitate, această simetrie, alcătuiesc «normalitatea» fiziologică a 1 2 1) Biologie de l’invention, p. 8 2) IcL, ibid., p. 8. 400 SPECIFICUL NAŢIONAL fiinţelor vii, — precum §i, în acelaşi timp, frumuseţea §i perfecţiunea lor. Atât normalitatea însă, cât gi frumuseţea gi perfecţiunea, suni mai mult concepţii subiective ale noastre, decât realităţi obiective ale naturii. Natura se mărgineşte să tindă către ele, fără să le poată atinge însă niciodată pe deplin. Ea tinde către ele, fiindcă, fără ele, — dacă nu s’ar apropia adică, oricât de puţin, de ele, -nimic viu n’ar putea să trăiască. Natura însă, — dacă n’o concepem în mod antropomorfic, atribiaindu-i conştiinţă, dorinţe, intenţii gi planuri, — nu poate prevedea nimic §i nu-gi poate îndrepta activitatea aşa, încât să ajungă, cu siguranţă, la anumite scopuri. Ea nu poate dar realiza ordinea, în lumea fiinţelor vii, nu poate înfăptui regularitatea gi simetria, de care atârnă normalitatea, frumuseţea gi perfecţiunea lor, decât din întâmplare §i în mod aproximativ. Nicăieri, ea nu reuşeşte cu siguranţă gi pe deplin. Aparenţa normali-răţii, a frumuseţii gi a perfecţiunii e numai «un efect de ansamblu», care e «prea complex §i prea confuz» ca să ne permită să distingem defectele amănuntelor1). De altfel, dacă natura ar reuşi în adevăr gi pe deplin, în toate operele ei, atunci regularitatea gi frumuseţea ar deveni calităţi comune, ale tuturor fiinţelor vii, care, ajungând astfel la perfecţiune, n’ar mai simţi nevoia niciunei schimbări. Căci perfecte sunt fiinţele cărora nu le lipseşte nimic. Este însă evident, că asemenea fiinţe, dacă ar putea exista în adevăr, neavând ce să urmărească, de vreme ce nu le-ar lipsi nimic, n’ar maâ avea de ce să caute schimbarea. Evoluţia ar fi, în această ipoteză, imposibilă. Poate chiar că u'ar mai fi posibilă nici propagarea vieţii. Fiinţele cărora nu le-ar lipsi nimic, al căror echilibru funcţional ar fi deplin gi desăvârşit, ne mai având niciun motiv să aspire la ceva sau să dorească ceva, ar ajunge, prin inerţie, la sterilitate. E dea june să ne reprezentăm ce ar putea să fie perfecţiunea organică, dacă natura ar putea s’o realizeze în adevăr, pentru ca să înţelegem că viaţa gi evoluţia ei nu sunt posibile decât numai cu condiţia, ca natura să nu se apropie de perfecţiune decât numai atât cât este strict indispensabil, în complexul condiţiilor de existenţă din fiecare perioadă geologică. Aga fiind însă, natura e condamnată «să păcătuiască vecinie în contra regulei». De aci, infinita varietate a indivizilor, înlăuntrul fiecărei specii, de aci, tendinţele divergente ale speciilor, ale căror forme, ca produse ale întâmplării, au toate caracterul unor «încercări», mai mult sau mai puţin izbutite. Putem 1) Charles Nicolle, Biologie de l’invention, p. 9. O CONDIŢIE BIOLOGICĂ A ORIGINALITĂŢII 401 a6tfel concepe evoluţia ca fiind, nu o proprietate inherentă existenţei, anorganice §i organice, ci un produs al lipsurilor, ce se cer împlinite, — reprezentând astfel tendinţa constantă, dar nesatisfăcută niciodată pe deplin, a naturii către desăvârşire. Şi dacă transformările ce alcătuiesc evoluţia sunt mici §i lente, cauza este că şi lipsurile ce trebuiesc împlinite sunt, în (imensa lor majoritate, puţin importante şi puţin urgente. Când lipsurile sunt mari §i urgente, existenţele respective încetează, corpurile anorganice se descompun, fiinţele vii mor, — şi schimbările lor ulteiâoare nu mai intră în seria schimbărilor evolutive. Iar lipsurile acestea, ce determină evoluţia, sunt rezultatul «imposibilităţii unei simetrii formale». De unde, concluzia inevitabilă, că ceea ce se petrece în natură, în general, trebue» să se petreacă şi în creierul omenesc. Asimetria, — §i lipsa de echilibru ce rezultă dintr’însa, — simt cauzele deosebirilor nenumărate, ce se observă între oameni, din acest punct de vedere. De unde rezultă că, cu cât un om se deosebeşte mai mult de ceilalţi, cu atât trebuie să presupunem că asimetria §i lipsa de echilibru, sunt, la el, mai accentuate. Fireşte, când sunt prea mari, depăşind, prea simţitor, limitele îngăduite, ele se depărtează prea mult de normal. In asemenea cazuri, avem dezechilibraţi patologici, sau chiar tipuri monstruoase, nu oameni de geniu. La oamenii de geniu, dezechilibrul nu trebuie să atingă calităţile intelectuale, care sunt indispensabile pentru ca ruptura de echilibru, cu efectele ei dinamice, să ducă la ceva util sau chiar la ceva de valoare. «Dacă dar, conchide Nioolle, omul înzestrat cu facultatea invenţiei îşi datoreşte predestinarea unei rupturi de echilibru, orice eondiţie care va duce la o asemenea ruptură, fără să atingă calităţile intelectuale necesare, va favoriza formarea spiritului creator» 1). El cercetează dar, între altele, ce rol poate să joace rasa, din acest punct de vedere. Trebuind să urmeze regula comună, oamenii de geniu se nasc, şi ei, din părinţi, — cari pot să fie de aceeaşi rasă, sau de rase diferite. Şi învăţatul francez caută să vadă ce poate să rezulte, pentru desvoltarea intelectuală a progeniturii, din aceste două cazuri diferite. Iar concluzia la care ajunge este că amestecul raselor, fiind una din condiţiile care pot duce la o ruptură de echilibru, favorizează formarea spiritului creator. Argumentele pe care se întemeiază această concluzie, le vom vedea în capitolul următor. 1) Op. cit., p. 12. 26 CAP. XII AMESTECURILE ETNICE ŞI GENIALITATEA Făcând, ca biolog, rezervele cuvenite, Nicolle admite părerea curentă a antropologilor că există trei tipuri umane ireductibile: cel alb, cel galben §i cel negru. Grupele de oameni ce corespund acestor trei tipuri s’au separat, după toate probabilităţile, din tran-cliiul comun la epoci diferite, pe care progresele ulterioare ale geologiei le vor determina, să sperăm, mai curând sau mai târziu. In lăuntrul niciuneia din aceste grupe generale însă nu poate să fie vorba, crede biologul francez, de rase pure. De când au apărut pe pământ, oamenii n’au încetat a se amesteca. Repetându-se necontenit, în condiţii diferite şi în cursul unor perioade foarte lungi de timp, amestecurile lor au dus la haosul etnografic, aşa de anevoie de descurcat, din zilele noastre. Putem totuşi admite că condiţiile de existenţă au menţinut mai multă vreme şi, pe alocurea, mai menţin încă, izolate unele de altele, unele insule omeneşti, şi că acele condiţii, întru cât au fost permanente, au produs, înlăuntrul fiecăreia din grupele respective, o oarecare constanţă a proporţiilor sângelui şi prin urmare o oarecare comunitate de caractere. Fireşte, această comunitate de caractere, la indivizii ce alcătuiesc grupele de acest fel, e numai relativă şji nu-i poate distinge cu siguranţă. Nu putem, bunăoară, să recunoaştem cu siguranţă un semit; şi mai puţin încă, un anglo-saxon sau un slav. Totuşi, într’o adunare, în care s’ar găsi la un loc indivizi aparţinând acestor trei grupe de oameni, e probabil că i-am putea deosebi, prin contrast, fără prea multă greutate pe unii de alţii, recunoscând astfel pe mai toţi semiţii şi, poate, pe cei mai mulţi anglo-saxoni şi slavi. «Există prin urmare, conchide Nicolle, grupe de oameni cărora, pentru comoditate şi 6ub rezervele de care am vorbit, le putem da numele de rase. înlăuntrul acestor grupe există, mai ales, subdi- AMESTECURILE ETNICE ŞI GENIALITATEA 403 viziund, în care, graţie vechimii amestecurilor, contopirea e aşp de înaintată, încât, în opoziţie cu produsele metis, reprezentând încru-eaşcrile recente, li se poate da numele de rase stabilizate, — dacă nu pure» 1). In limitele acestor idei abordează învăţatul francez problema raporturilor dintre spiritul de invenţie şi rasă. Această problemă se cuprinde, pentru el, întreagă, în întrebarea: este genialitatea un apanaj al grupelor omeneşti relativ omogene, sau atârnă, dimpotrivă, de amestecurile lor, §i anume de cele recente? Gobineau se pronunţase deja, cum am văzut, pentru prima alternativă, dând părerii sale o formă categorică gft, oarecum, limitativă. Inteligenţa, sub formele ei cele mai înalte, este, după el, un apanaj al rasei albe, şi în deosebi al descendenţilor celor mai curaţi ai Arienilor primitivi, cari sunt Indo-germanii, cu diferitele lor ramuri, — cele mai pure dintr’însele fiind cele ce ocupă astăzi nordul Europei, adică Scandinavii, Anglo-saxonii şli Germanii. La celelalte popoare europene, calităţile intelectuale iau forme superioare numai în măsura, în care ele au primit, în timpul invaziilor dela sfârşitul antichităţii §i începutul evului mediu, un aport mai însemnat de sânge, din partea acestor rase privilegiate. De unde sforţările pe care le-au făcut Germanii, mai ales în perioada de naţionalism acut, prin care au trecut în timpul războiului mondial, şi pe care le-am văzut într’un capitol anterior, de a dovedi că mai toţi oamenii de seamă ai celorlalte popoare şi-au datorit superioritatea relativă procentului de sânge germanic ce curgea în vinele lor. Acestor păreri, Nicolle le opune argumentele cunoscute, pe care le-am găsit deja la alţi învăţaţi §i pe care el se mărgineşte numai să le indice. Aceste argumente sunt, întâi, că n’a existat o rasă ariană, al doilea, că Germanii nu sunt o rasă pură, şi al treilea că cercetările de fapt n’au confirmat ipoteza originea germanice a oa-meiuiov mai însemnaţi ai celorlalte popoare europene. In opoziţie dar cu Gobineau şi cu adepţii săi, Nicolle se pronunţă pentru a doua din alternativele, la care am văzut că se reduce problema raporturilor dintre spiritul de invenţie şi rasă. El crede, că spiritul de invenţie este favorizat, într’o măsura considerabilă, de amestecul raselor. Proba negativă i-o oferă India chiar, patria de elecţiune a Arienilor lui Gobineau. Afară de vechile ei imnuri religioase şi de cunoscutul ei misticism pesimist, India, cu toată civi- 1) Op. eit., p. 13. 404 SPECIFICUL NAŢIONAL lizaţia di străveche, n’a produs inventatori §i oameni de geniu, ale căror nume să le fi păstrat istoria. Cauza acestei sterilităţi intelectuale i se pare lui Nicolle că a trebuit să fie structura ei socială care, imobilizând pe oameni în castele lor respective, a împiedicat amestecul raselor. Căsătoriile endogame, care erau obligatorii, au dus la o stabilizare a tipurilor etnice gi la o sterilizare a lor. Probele pozitive ale părerii sale le găseşte Nicolle într’o sumă de fapte istorice. Civilizaţiile cele mai cunoscute au apărut totdeauna după un amestec mai intensiv de rase diferite. Civilizaţia egipteană a început, când primilor ocupanţi de pe valea Nilului li s’au suprapus cuceritorii veniţi din spre răsărit Cea chaldeană a ieşit din contactul — gi din conflictele — Elamiţilor gi Sumerilor cu Semiţii. Cea egeeană s’a născut, când au debarcat în Cyclade gi în Creta brachicefalii carfteni, amestecându-se cu dolichocefalii indigeni. Şi unde s’a format civilizaţia greacă, punctul de plecare al civilizaţiei europene, dacă nu pe coasta asiatică a Mediteranei, în urma contopirii cu Elenii invadatori? Iar dacă, în lumea greacă, Athena s’a desvoltat atât de târziu, a fost numai fiindcă situaţia ei geografică a ferit-o la început de invazii. Obscură în timpul perioadei egeene, ca gi în timpul celei nţiceniene, ea n’a intrat în istorie decât din momentul când au emigrat în Attica populaţiile egeene, gonite din Asia, şi când li s’au adăogat «barbarii» ultimului val elenic. In sfârşit, Dorienii, cei mai puri dintre Greci, în loc să se amestece cu populaţiile indigene din Laconia, Mesenia, Creta, le-au distrus. Iar rezultatul a fost că, rămânând puri, Dorienii au ajuns la sterilitate. Ei n’au dat niciun artist, niciun savant, niciun filosof, al cărui nume să fi rămas în istorie. Lucrul e cu atât mai izbitor cu cât, înainte de ei, Creta adusese un aport considerabil la istoria originelor civilizaţiei europene. Din momentul însă, când a ajuns să fie populată de Dorienii cu trăsuri regulate gi cu forme simetrice, a fost «ştearsă pentru totdeauna din lumea cugetătoare» 3). In sfârşit, în istoria descoperirilor, din antichitate gi până astăzi, oraşele mari, şi în deosebi porturile, au jucat un rol însemnat. De ce? Fiindcă într’însele s’au întâlnit şi au fuzionat totdeauna cele mai multe elemente străine. Ele au fost, oarecum, ca nişte «cuptoare vii», în care grupe de oameni diferiţi s’au contopit necontenit. La popoarele europene de astăzi, oamenii de geniu apar, maii ales, la frontierele lor etnografice. Nicolle citează în această pri- 1) Op. cit., p. 17. AMESTECURILE ETNICE SI GENIALITATEA 405 vinţă încercarea cunoscută a lui Remy de Gourmont, de a întocmi harta geografică a oamenilor mari din Franţa. După acea hartă mai toţi îşi trag originea din părţile periferice sau chiar dela graniţele, de uscat sau de apă, pe când părţile centrale, cuprinzând provinciile in care vechiul sânge galic a rămas mai curat, sunt cele mai «sărace in genii». S’ar părea, zice Nicolle, că în ceea ce priveşte frontierele de Nord §i de răsărit ale Franţen, constatarea lui Remy de Gourmont ar da dreptate lui Gobineau. Căci, de-a-lungul acelor frontiere, aportul de sânge anglo-saxon §i german a trebuit să fie mai considerabil ca oriunde, în restul ţării. Aceasta însă, urmează biologul francez, n’ar dovedi decât utilitatea amestecurilor de sânge, nu şi superioritatea aportului anglo-saxon sau german. Căci constatarea lui Remy de Gourmont se poate aplica şi ţărilor anglo-saxone sau germane care, vecine fiind cu Franţa, au primit, de sigur, §i ele, un aport de sânge galic. Aşa bunăoară Goethe, Schiller şi Beethoven s’au născut în părţile renane ale Germaniei, unde un asemenea aport a fost inevitabil. Ei sunt însă, toţi trei, în panteonul german, figuri din cele mai impunătoare. Acum, amestecul raselor, ca să favorizeze desvoltarea spiritului de invenţia sau să creeze oameni de geniu, trebue să îndeplinească anumite condiţii. Căci nu toate amestecurile sunt bune, din acest punct de vedere. Fără a admite monopolul, pe care îl instituia Go-bincau în favoarea rasei albe în general, şi în deosebi în favoarea ramurilor ei «ariene», în ceea ce priveşte calităţile intelectuale, trebuie totuşi să recunoaştem că unele rase sunt mai puţin bine înzestrate din acest punct de vedere. Indigenii din Africa, bunăoară, sau Aborigenii din Australia, printre Negri, sunt, după toţi etnografii ce i-au studiat, inferiori, nu numai în ceea ce priveşte nivelul de des-voltare pe care l-au putut atinge până în momentul de faţă, dar şi în ceea ce priveşte posibilităţile lor de desvoltare în viitor. înzestrarea lor intelectuală este insuficientă. Dovadă e faptul că, deşi au intrat în contact cu civilizaţia popoarelor albe de un timp relativ îndelungat, n’au progresat totuşi decât prea puţin, ca să nu zicem mai de loc. Tot aşa, printre galbeni, Mongolii, Turcii, deşi sau arătat buni soldaţi şi, uneori, şi buni administratori, — din punctul de vedere al progresului intelectual însă, au rămas inferiori albilor. Chinezii au ajuns, e drept, să producă o civilizaţie a lor, care nu e lipsită de valoare, dar care s’a dovedit incapabilă de progres. Ea s’a oprit, de mult, la formele în care s’a cristalizat odată, 406 SPECIFICUL NATIONAL gi pe care nu Ie poate depăşi. Ii lipseşte evident, fermentul spiritului de invenţie. Evretii în sfârşit, — zice Nicolle, încheiând această sumară revistă etnografică, — atâta timp cât au trăit în ţara lor, având o organizare politică proprie, n’au produs nimic mai de seamă. După ce s’au risipit în toată lumea, au început să producă, întrun târziu, lucruri vrednice de luat în consideraţie, dar care s’au datorit de sigur amestecului cu alte rase. Există dar rase inferioare, — sau mai puţin bine înzestrate, — din punct de vedere intelectual. Amestecul lor cu rasele superioare poate să le îmbogăţească, sufleteşte, pe ele, — deşi lucrul nu s’a prea văzut până acum; mai sigur este însă că sărăcesc pe celelalte* In otice caz, rezultatele, din punctul de vedere ce ne preocupă, nu sunt recomandabile. De unde Ni coli e conchide că «nu orice amestec convine elaborării omului de geniu»1). Pentru ca un amestec să fie util, din acest punct de vedere, trebue ca diferenţele, dintre rasele ce se unesc, să nu fie prea mari. Cu cât părinţii sunt mai străini unul de altul, cu atât ruptura de echilibru, la progenitura lor, e mai mare. Când însă ruptura de echilibru e prea mare, nu mai avem un «accident util», ci o «deplorabilă catastrofă». Rezultatul unei asemenea rupturi de echilibru nu mai constituie adică o varii aţi e viabilă, care să reprezinte o posibilitate de mai bună adaptare, nici chiar o mutaţie, incertă ca viabilitate, fiindcă ar reprezintă un salt primejdios pe drumul progresului, ci o monstruozitate pură gi simplă, riu numai incapabilă de a trăi, dar şi inutilă. Se ştie de altfel, din biologie, că încrucişerile animalelor de specii diferite, când sunt posibile, rămân sterile. Există de asemenea, zice Nicolle, «stonilităţi cerebrale produse de încrucişerea unor grupe omeneşti prea diferite»1 2). O excepţie se poate, totuşi, prezenta. Un sânge nou, însă prea diferit, când pătrunde în vinele unei rase relative stabilizate, poate juca rolul de excitant util, din punctul de vedere ce ne preocupă, dacă ajunge, în curs de mai multe generaţii, la o diluare suficientă. «Faptul, iţice Nicolle, e foarte posibil». Şi adaogă că s’ar putea cita exemple, pe care însă nu le citează. Cazul lui Goethe, pe care l-am citat, în prima parte a lucrării de faţă, după cartea «Familienfor-schung und Vererbungslehre» a învăţatului german Robert Sommer, ne-ar putea servi, dacă e adevărat, ca un exemplu care ar putea 1) Op. cit., p. 24. 2) Op. cit., p. 25. i AMESTECURILE ETNICE ŞI GENIALITATEA 407 ilustra această părere a biologului francez. Dela ofiţerul turc, de origine probabil siriană, Sadok Selim Soltan, adus ca prizonier în Germania, în veacul al XlV-lea, de contele de Lechmotir, până la Ana Margaretlie Lindheimer, bunica lui Goethe, sângele străin s’a «diluat», trecând printr’un număr destul de mare de «generaţii intermediare», şi a putut să producă în cele din urmă efecte utile, din punctul de vedere al desvoltării spiritului de invenţie. Prevăzând că s’ar putea ridica, în contra părerilor sale, unele obiecţii, Nicolle crede că e bine să le prevină, supunându-le unui examen anticipat. Aşa bunăoară, dacă amestecul raselor e necesar, spre a stimula spiritul de invenţie, atunci popoarele noui, ieşite din asemenea amestecuri, ar trebui să dea un număr mai mare de inventatori. Experienţa şi istoria însă ne arată, că nu este aşa. Dimpotrivă, la început, oamenii de geniu sunt foarte rari, — sau chiar nu apar nicidecum, — la popoarele tinere. Populaţia Statelor Unite, de pildă, a trecut la început printr’o perioadă destul de lungă de sterilitate intelectuală. Spre a ne explica acest fapt, trebuie să ţinem seamă de o sumă de cauze care pot sili pe oamenii cei mai bjine înzestraţi să-şi îndrepteze activitatea spre ceea ce li se impune mai întâi, cu mai multă putere şi mai multă urgenţă. Asemenea cauze pot fi: necesitatea adaptării cu nouile condiţiile climaterice şi obligaţia acomodării cu nouile condiţiile economice, sociale şi politice. Chiar şi la popoarele vechi, cauzele de acest fel pot produce, — după cataclisme fizâce, cum ar fi cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice, cicloanele şi trombele marine, sau după cataclisme politice şi sociale, cum ar fi războaiele şi revoluţiile,—o scădere notabilă a cercetărilor dezinteresate, a progreselor ştiinţifice în general şi a invenţiilor în deosebi. «Necesitatea produce totdeauna, — zice Ni-tolle, — asemenea efecte; ea sterilizează creierii pentru un timp oarecare» *). Ca biolog, hotărît să facă «biologia invenţiei», învăţatul francez cercetează şi alte condiţii, de care, în cadrul de până acum, mai atârnă desvoltarea spiritului de invenţie. Nu ne putem însă ocupa de acele condiţii acum, când studiem numai problema specificului naţional, şi trebue să examinăm ideile, pe care le trecem în revistă, numai din acest punct de vedere. Dacă rămânem, cum e firesc, pe acest teren, e mai important pentru noi să căutăm a înţelege, mai adânc, de ce amestecul raselor e necesar, pentru stimularea 1) Op. cit., p. 26. 408 SPECIFICUL NATIONAL spiritului de invenţie, sau, în general, pentru desvoltarea unor aptitudini creatoare mai înalte. Am văzut că nu există rase pure. Grupările omeneşti, cărora le dăm de obiceiu acest nume, simt acelea în care amestecurile etnice sunt vechi, aşa încât contopirea caracterelor de origine diferită a avut timpul să se facă mai bine, dacă nu deplin. Grupăifile de acest fel au putut ajunge, pe această cale, la o relativă unitate §i fixitate. Şi, ca să le putem recunoaşte, Nicolle ne zugrăveşte, în linii mari, fizionomia lor, fizică şi morală. «Bucurându-se de organe atât de bine ordonate, cât este cu putinţă, echilibrate fiind, atât cât echilibrul se poate realiza în viaţă, grupările de acest fel posedă calităţi ce decurg în mod firesc din tendinţa aceasta către perfecţiune. Aşa sunt frumuseţea, care e regularitatea fiinţei; forţa fizică, ce mărturiseşte stabilitatea ei; o rezistenţă nativă la boli, adică o sănătate şi o vigoare ce par naturale; în sfârşit, unele daruri ale spiritului, ce merg împreună cu aceste calităţi, — ca justiţia (care nu e decât echilibrul moral), seriozitatea, curajul, ponderaţia intelectuală, etc»1). Aceste rase stabilizate pot ajunge, la un anumit moment, care corespunde cu maturitatea lor, — atunci când cauzele ,care am văzut că îngreuiază desvoltarea popoarelor tinere, nu le maţi pot ţinea în loc, — la o mare desvoltare culturală. Ele au însă tendinţa de a întârzia pe drumurile pe care au apucat a se îndrepta, de a perfecţiona, până la mecanizare şi preţiozitate, ceea ce au dobândit prin străduinţele lor iniţiale, — în loc de a se sili să realizeze a/f-ceva, care să se deosebească de ceea ce a fost, ceva nou şi care să constdtue un pas mai departe, pe drumul progresului. Stabilizarea organică se manifestează astfel, în domeniul intelectual, printr’o scădere a puterii creatoare, sau a spiritului de invenţie, — care, cum am văzut, presupune o abatere bruscă dela ceea ce este obicinuit, un salt îndrăsneţ, sau chiar nebunesc, peste căile bătute, o stabilire arbitrară, oarecum samavolnică, de raporturi noui între lucruri, — de raporturi, pe care nimic raţional nu Ic indică, în momentul când se afimă existenţa lor. La asemenea fenomene intelectuale neobicinuite, ca să nu zicem anormale, duc mai de grabă încrucişerile de rase. De ce? Fiindcă turbură echilibrul organic al raselor stabilizate. Această turburare ne-o arată, destul de limpede, defectele de structură ale produselor 1) Op. cit. pag. 22. AMESTECURILE ETNICE ŞI GENIALITATEA 409 unor asemenea încrucişeri. «Grupările omeneşti, — zice Nicolle însuşi, — ieşite din amestecuri recente, ca şi indivizii născuţi din părinţi aparţinând unor grupe etnice diferite, îşi trădează originea hibridă prin defecte organice de structură». In cazurile de acest fel, atât în ceea ce priveşte regularii ta te a trăsurilor, cât şi în ceea ce priveşte proporţiile organismului întreg, se vădesc «stigmatele asimetrici». Produselor hibride de acest fel, le «lipseşte rasa». Căci «a ţinea de mai multe rase» echivalează cu «a nu avea niciuna». Ca să-şi lămurească mai bine ideea, Nicolle recurge la o comparaţie curioasă. El pune alături produsele hibride, de care e vorba, cu câinii vagabonzi din oraşele lipsite de îngrijire, cum 6unt cele orientale. Oraşul Tunis, în care trăieşte învăţatul francez, i-a permis de sigur să studieze aceste animale «domestice» fără adăpost. Trăind în libertate, câinii de felul acesta se împreunează la întâmplare, fără supraveghierea stăpânilor preocupaţi de puritatea rasei animalelor pe care le posedă. Şi fiindcă duc această viaţă din timpuri imemorabile, încrucişeiti repetate, de tot felul, au făcut ca, în cele din urmă, ei să nu mai aibă niciun fel de rasă. Ei sunt, cum zice Nicolle, «produse inclasabile». Dacă însă distincţia liniilor şi farmecul fizlic le lipsesc acestor «potăi», în schimb întrec cu mult în deştep-tăciune, în şiretenie, în spontaneitate, câinii de rasă pura. Păstrând proporţiile, urmează învăţatul francez, putem zice că se întâmplă cu oamenii, ieşiţi din amestecuri recente ca cu aceste animale domestice. «Ceea ce pierd în perfecţiune, câştigă în calităţi particulare, excepţional de desvoltate» 1). Aceste calităţi particulare însă, întru cât se datoresc unor accidente organice, sunt «prin esenţă ilogice». Şi Nicolle încheie susţinând că, printre aceste calităţi — accidentale şi deci ilogice — se găseşte şi «aptitudinea de a face descoperiri» sau spiritul de invenţie. «Grupările omeneşti, ca şi indivizii izolaţi, cari au ieşit din amestecuri recente, posedă prin urmare această facultate mai des decât grupările şi indivizii, care şhau păstrat mai bine puritatea. Iar în condiţii egale de inteligenţă, o posedă într’un grad mai înalt». De unde rezultă, ca «în rasele amestecate se întâlnesc, de preferinţă, capetele predestinate să facă descoperiri» 1 2). Să examinăm acum mai deaproape aceste capete predestinate. Oricare i-ar fi originea, omul care se distinge prin originalitatea 1) Op. cit, p. 23. 2) Op. cit, p. 24. 410 SPECIFICUL NAŢIONAL lui, pare de obictiu «mai puţin complet, mai puţin echilibrat, mai puţin normal», decât oamendi cu o «inteligenţa bine ordonată», cari îl înconjoară. Creierul său prezintă «lacune stranii, uneori enorme». Mecanismul său intelectual nu mai pare călăuzit totdeauna de raţiune; uneori cel puţin, pare a scăpa cu desăvârşire de sub controlul ei. Prin acest caracter însă, «predestinatul» pe care îl examinăm se apropie de oamenii primitivi, cari nu se feresc nicidecum de concepţiile riscate, nelogice, contradictorii, fiindcă asemenea concepţii nu îi «jenează» nicidecum, din punct de vedere intelectual. Ca §i prin£tivii de acest fel, «predestinatul» vede cauza şi efectul în acelaşi timp, fără să poată disocia, în viziunea sa, legătura lor anticipată. Cu alte cuvinte, ne mai fiind jenat, — cel puţin nu totdeauna, de regulele raţionale obicinuite, «vizionarul acesta asociază idei, pe care un creier mai bine echilibrat n’ar îndrăzni să le pună alături, a căror împreunare scandaloasă ar înlătura-o chiar, dacă i 6’ar înfăţişa fără să vrea». Un creier disciplinat nu tolerează, în adevăr, n&ci măcar aparenţa lipsei de logică. Tocmai într’o asemenea viziune, însă, incompatibilă cu regulele logice §i cu disciplina mintală obicinuită, într’o asemenea împreunare accidentală de idei, ieşită drintr’o adevărată acrobaţie a imaginaţiei, constă, propriu vorbind ,actul descoperirii1). Nimic nu ne arată mai bine caracterul ilogic, iraţional, al invenţie*, decât rolul hazardului, care poate fi foarte mare, în realizarea ei. Sunt în adevăr "descoperiri, care se datoresc numai faptului, că nn:i oameni de ştiinţă au făcut, din greşală, ceea ce, după re• gulă9 nu trebuiau să facă. Aşa este, bunăoară, metoda de diferenţiere a bacteriilor prin coloare, — metodă oare poartă numele lui Gram, cel ce a găsit-o din întâmplare. Acest bacteriolog studia odată o fultură, pe care o colorase deja cu violetul de genţiană. înainte de a o pune sub microscop, urma ,cum e obiceiul, să verse asupră-i câteva picături decolorante de alcool. In loc să ia însă sticla cu această substanţă banală, a apucat din greşală o sticlă cu soluţia iodo-iodurată a lui Lugol. Preparaţia, asupra căreia a lăsat să cadă, din nebăgare de seamă, câteva picături din acest reactiv, părea, evident, stricată. In loc să arunce însă lama, cum ar fi făcut, probabil, oricare altul, Gram a avut curiozitatea să vadă ce s’a întâmplat. A aplicat dar decolorantul obicinuit, alcoolul, a uscat lama şi a pus-o la 1) Biologie de l’invention, p. 27. AMESTECURILE ETNICE Şl GENIALITATEA 411 microscop. Nu mică i-a fost mirarea, când a văzut că, pe când unele bacterii pierduseră coloarea violetă, altele o păstraseră totuşi. Aplicând apoi câteva picături de fuchsână, a constatat că bacteriile decolorate deveneau roşii, pe când cele ce rămăseseră violete, păstrau această coloare. Metoda de diferenţiere era, astfel, găsită. Anumite bacterii puteau fi identificate, în culturi, după cum păstrau, sau nu, coloarea violetă, în urma aplicări)! reactivilor enumeraţi. O metodă, pe care bacteriologii o consideră ca foarte importantă, a fost descoperită dar din întâmplare, graţie faptului că unul dintr’înşii a făcut din greşeală, ceea ce, după cunoştinţele timpului său, nu trebuia să facă. Acest caracter accidental, iraţional, ilogic, al descoperirilor ne explică de ce ele se fac, de cele mai multe ori, de oameni, pe cari o lipsă oarecare de echilibru îi împinge, câte odată, să meargă alături de drum, — de drumul pe care se îndreptează, regulat, ceilalţi oameni. Iar această lipsă de echilibru este, după Nicolle, un produs, al turburării organice pe care o provoacă amestecul raselor. £ acum întrebarea, de ce amestecul raselor duce la o asemenea turburare? învăţatul francez nu ne răspunde direct la această întrebare. El se mărgineşte numai să zică, — cum zisese şi Gobineau, — că amestecul raselor produce o alterare reciprocă a caracterelor diferite, — fără de care acomodarea lor, unele cu altele, n’ar fi posibilă. Sunt însă unele fapte şi unele ipoteze biologice, care ne-ar putea aduce oarecare lumină în această privinţă, şi asupra cărora e poate bdne să aruncăm o privire, în capitolul următor. CAP. XIII MISTERUL BIOLOGIC AL CONTACTULUI STREIN E o constatare ce 9’a făcut de mult §i în mai toate părţile că, între membrii familiilor de aproape înrudite, căsătoriile nu duc la rezultate satisfăcătoare, — în înţelesul că progenitura ce iese din-tr’însele lasă de dorit, din punct de vedere organic. De aci, interdicţiile din legile sau, cel puţin, din obiceiurile mai tuturor popoarelor, care opresc căsătoriile intre «consângeni», până la un anumit grad de înrudire. S’a constatat, de asemenea, că exclusivismul familiilor domnitoare, al celor de altădată cel puţin, care nu contractau căsătorii decât între ele, a făcut ca, sângele lor amestecându-se necontenit, semne vizibile de degenerare să apară, cu vremea, la unele dintr’însele, dacă nu la mai toate. S’a considerat, în sfârşit, faptul că Evreii dau, în multe părţi, un procent însemnat de bolnavi de anumite categorii, în deosebi de turburări nervoase §i mintale, ca un rezultat al exclusivismului lor religios, care îi obliga să se căsătorească numai între ei, — cu circumstanţa agravantă că, risipiţi fiind printre celelalte popoare, nu se găseau, în cele mad multe localităţi, decât în număr mic, aşa încât uniunile conjugale ieşeau, de obiceiu, din familii mai mult sau mai puţin apropiate. Fără a lungi prea mult lista cazurilor de acest fel, să vedem, care ar putea să fie explicarea lor. S’a zis că unele familii fiind, tocmai din cauza asemănării fiziologice dintre membrii lor, predispuse la anumite boli sau, în genere, la anumite scăderi organice, căsătoriile ce se contractează în lăuntrul lor măresc sau agravează, printr’un fel de selecţiune naturală, acele predispoziţii şi acele scăderi, — ceea ce, fireşte, duce mai curând sau mai târziu la degenerare. Explicarea este, evident, admisibilă. S’a constatat însă că, §d atunci când soţii simt perfect sănătoşi, în căsătoriile dintre consângeni, progenitura rămâne, relativ, inferioară. Şi dimpotrivă, s’a ob- MISTERUL BIOLOGIC AL CONTACTULUI STREIN 413 servat că ®oţ)i mai străini ca origină, unul de altul, aparţinând bunăoară unor naţionalităţi diferite, dau o progenitură mai viguroasă gi mai bine înzestrată. Faptele, pe care le-am citat adineauri, trebue să aibă dar o altă explicare decât aceea a selecţiunii pejorative fin-vocate. O lumină nouă gi neagteptată au adus, în această privinţă, studiile ce s’au făcut, de o jumătate de veac încoace, asupra reproducerii organismelor monocelulare. Se gtia de mult ca aceste organisme se reproduc prin diviziune, fără să se fi dat acestui fenomen biologic o atenţie deosebită. Când s’a pus însă în discuţie problema morţii naturale, fenomenul de care e vorba a căpătat, brusc, o însemnătate specială. Naturalistul german Weismann a văzut în modul de reproducere al organismelor monocelulare o dovadă că ele n’au o moarte naturală. Ele pot muri în mod accidental, din cauza schimbărilor, defavorabile vieţii, ce se produc în mediul în care trăiesc. In condiţii de existenţă însă, ce rămân permanent favorabile, ele se hrănesc, cresc gi se reproduc prin diviziune fără încetare, — adică, în principiu, la infinit. Ele sunt, cu alte cuvinte, nemuritoare. Un biolog francez însă, Maupas, a avut curiozitatea să cerceteze, dacă este în adevăr aga, gi a studiat în deosebi, generaţie cu generaţie, reproducerea prin diviziune a câtorva specii de infuzorii. Iar rezultatul la care a ajuns, a fost că aceste organisme cunosc gi ele degenerarea senilă gi moartea naturală. Ele nu se reproduc prin diviziune decât numai până la un anumit număr de generaţii, variabil după specii, — dela 300 până la 600 de generaţii, să zicem, pentru infuzorifi. Acest număr odată atins, indivizii din ultimele generaţii nu mai cresc, nu se mai divid, — gi mor, în cele din urmă, de un fel de sleire de puteri, asemenea cu aceea a bătrânilor ajungi la o vârstă prea înaintată. Tot Maupas a stabilit însă că infuzoriile au, totugţ, o imor-talitate potenţială, pe care o pot realiza prin conjugare. Se dă acest nume unui proces fizioj^c curios, ce poate fi considerat ca un echivalent, la organismele monocelulare lipsite de sex, al împreunării sexuale a organismelor pluricelulare. La un moment dat, numit al «maturităţii kariogamice» gi care cade cam pe la jumătatea ciclului normal de reproduceri prin diviziune, infuzoriile sunt cuprinse de o agitaţie neobicinuită. Se duc, vin ,schimbându-gi brusc direcţia, cum fac unii oameni nervoşi cari caută ceva gi nu găsesc, se apropie unele de altele, se ating cu cilii lor vibratili, gi, când anumite condiţii, pe care nu le cunoaştem încă, sunt îndeplinite, se lipesc unele de 414 SPECIFICUL NAŢIONAL altele, două câte două. Alipirea se face aşa, încât orificiile bucale ea se corespundă. La organismele monocelulare ce n’au o cavitate bucală, un orificiu de comunicaţie se deschide dela sine, între corpurile ce se alipesc, pe suprafaţa lor de contact. In această stare rămân, apoi ,infuzoriile un timp destul de îndelungat, — dela 30-40 de ceasuri cel puţin, până la 6-7 zile cel mult. Excesiva durată a acestei împreunări se explică prin faptul că, în timpul ei, se produce o remaniere totală a aparatului nuclear al infuzoriilor respective. Macronucleul lor, care ţine sub dependenţa lui fenomenele vieţii vegetative, regulând nutriţia şi creşterea, se micşorează treptat, ca §i cum s’ar topi, şi dispare în cele din urmă. El se resoarbe adică şi se eliminează, ca fiind alcătuit din materie uzată, ce nu mai poate servi. Micronucleul, care ţine sub dependenţa lui viaţa de relaţiune §i reproducerea, creşte maS întâi puţin şi se divide apoi, succesiv, de două ori. Din cei patru micronuclei ce iau naştere astfel, trei urmează soarta macronucleului, se resorb adică şi sunt eliminaţi, ca compuşi din materie uzată ce nu mai poate servi. Iar micronucleul ce mai rămâne, reprezentând părticica de substanţă nucleară încă utilizabilă, creşte mai întâi puţin, şi se divide apoi o singură dată. Din cei doi micronuclei, pe cari îi posedă acum fiecare din infuzoriile conjugate, unul, care ia, din această cauză, numele de pronucleu femei, rămâne pe loc, celălalt însă, căruia i se dă numele de pronucleu mascul, se pune în mişcare şi trece, prin canalul cavităţilor bucale ce se corespund, din corpul infuzoriului, în care a luat naştere, în corpului celuilalt. Ajungând la destinaţie, pronucleul mascul străin se contopeşte cu pronucleul femei pe care îl găseşte pe loc, în aşteptare. Micronucleul unic, ce se formează prin contopirea lor, creşte puţin şi se divide, o singură dată. Iar cei doi micronuclei, ce iau naştere astfel, reconstituiesc aparatul nuclear întreg al fiecăruia din indivizii conjugaţi. Unul rămâne să ia locul vechiului micronucleu, celălalt se deplasează puţin şi ia poziţia vechiului macronucleu. In sfârşit, ea urmare a acestor operaţii, infuzoriile ce s’au conjugat îşi recapătă vigoarea iniţială. Ele se regenerează adică, — întineresc, dacă putem întrebuinţa acest cuvânt, şi devin capabile să reia dela capăt seria întreagă de reproduceri prin diviziune, ce alcătuiesc ciclul lor vital. E acum întrebarea, ce este esenţial în acest act, atât de curios, al conjugării? Este contactul a două părticele de materie străine una de alta, — al pronucieului mascul al unui infuzoriu cu pronu- MISTERUL BIOLOGIC AL CONTACTULUI STREIN 415 deul femei al altui infuzoriu. Altfel, numai pentru eliminarea păr* ţilor uzate ale aparatului lor nuclear, infuzoriile n’ar avea nevoie de conjugare, putând îndeplini această operaţie de autopurificare gi izolat, fiecare în parte. Ce rol joacă, acum, contactul părticelelor de materie străină, ce fenomene deslănţuiegte el, gi de ce natură sunt acele fenomene, — nu gtim încă. Faptul însă este cert, gi, precum vom vedea mai departe, ne poate aduce o oarecare lumină, în problema ce ne preocupă. Până atunci însă, trebue să continuăm istoria biologică a acestui straniu contact. Odată ce natura, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, a descoperit acest mijloc de regenerare a materiei vii, nu l-a mai abandonat. Dimpotrivă, l-a utilizat pretutindeni. La organismele pluricelulare, această utilizare a luat chiar forme mai lesnicioase gi mai expeditive. Cu diferenţierea sexurilor, transmiterea unui pro-nucleu mascul, necesar pentru regenerarea unui pronucleu femei, se face fără să mai intereseze organismul întreg al fiinţelor vii participante §i fără să mai dureze atât de mult timp. In schimb, această uşurare considerabilă a fenomenelor respective se plăteşte cu faptul, că regenerarea nu se mai realizează în indivizii chiar cari le îndeplinesc, ci în alţi indivizi noui, cărora ei le dau naştere. Indivizii vechi nu se mai pot întoarce îndărăt, ca să reia dela capăt ciclul lor vital, ca organismele monocelulare. In sfârşit, cât de necesar e contactul străin, şi la organismele pluricelulare, spre a salva prin regenerare, — dacă nu viaţa indivizilor, cari, cum am văzut, sunt irevocabil condamnaţi să piară, dar cel puţin viaţa speciilor respective, — ne-o pot arăta unele fenomene foarte curioase. Aşa e, bunăoară, fenomenul dublei reproduceri, prin partenogeneză gi prin fecundare sexuală, la unele specii de animale. Puricii de iarbă, de pildă, acele mici insecte verzi ce trăiesc pe frunzele plantelor, se reproduc, de primăvara până toamna, prin ouă partenogenetice. Femelele care apar primăvara singure* depun ouă din care, fără a fi fecundate, ies prin partenogeneză sau. «naştere virginală» alte femele. Acelea depun şi ele ouă din care ies de asemenea, în acelaşi mod, alte femele, — şi aşa mai departe^ până toamna. Atunci însă, când plantele pe care trăiesc aceste ani-malcule se întăresc, devin mai puţin suculente, sau chiar se usucă, greutatea de a se hrăni, ameninţând viaţa speciei, prin degenerarea indivizilor, trebuie să intervină regenerarea prin fecundarea sexuală, — adica, în definitiv, prin contactul străin. Din ouăle pe care le depun femelele, atunci când nutriţia lor suferă, ies prin parteuo- 416 SPECIFICUL NAŢIONAL geneză masculi, cari le fecundează. Ouăle fecundate pe care le depun ele atunci, eunt mai mari, au un învăliş mai gros, §i sunt destinate să asigure reluarea dela capăt a ciclului vital al speciei, — în primăvara următoare. Acest exemplu ne arată că contactul străin devine indispensabil, la acele organisme pluricelulare care nud au totdeauna, atunci când, condiţiile de viaţă devenind mai puţin favorabile, materia lor vie e ameninţată să degenereze, — ceea ce ar putea duce la stingerea speciilor respective. Acest contact strein, atât de necesar, s’a arătat a fi mai eficace atunci când diferenţa dintre fiinţele vii ce cooperează la actul legenerării este mai mare. De unde nu trebue să tragem concluzia, că eficacitatea maximă o atinge contactul strein atunci, când între fiinţele vii, prin care se realizează, diferenţa este, §i ea, maximă. O asemenea diferenţă există, bunăoară, între animalele din specii foarte îndepărtate, unele de altele, în clasificarea zoologică. Experienţa însă ne arată că, în asemenea cazuri cooperarea sexuală nu este posibilă, sau, dacă este, rămâne sterilă. Numai între varietăţile aceloraşi specii, diferenţa, fără a fi atât de mare încât să nu poată duce la niciun rezultat, e totuşi destul de mare, pentru ca să fie mai eficace, — pentru ca să producă adică o înviorare mai apreciabilă a materiei vii. Acesta este, bunăoară, cazul încrucişerii raselor omeneşti, care pot fi considerate ca varietăţi ale uneia şi aceleiaşi specii, — din punctul de vedere al clasificării zoologice. întrebarea ce se ridică acum în faţa noastră este: care poate fi înţelesul acestui fapt, atât de curios, ce pare totuşi atât de bine stabilit? Care poate fi explicarea necesităţii contactului strein, în îegenerarea materiei vii, — necesitate ce pare a fi indiscutabilă? Aici încep ipotezele, la care am făcut aluzie, la sfârşitul capitolului precedent. Ele sunt numeroase şi complicate, — cu atât mai numeroase şi mai complicate, cu cât nu privesc numai fenomenul ce ne interesează pe noi acum, ci totalitatea fenomenelor vieţii. Se înţelege dela sine că nu poate fi nici vorbă să aruncăm, acum, o privire ,oricât de sumară, asupra lor. Ne vom mărgini dar să desprindem din şirul, atât de lung, al acelor ipoteze una singură, care e mai simplă şi mai dară, şi care prezintă, în acelaşi timp, unele puncte de asemănare, aproape izbitoare, cu părerile lui Charles Nicolle. Ne gândim, anume, la teoria unităţilor fiziologice, înzestrate cu polaritate organică, a lui Herbert Spencer. Acest filosof era un spirit multilateral, oare căuta să pătrundă în toate părţile şi să-şi explice toate categoriile de fenomene ale naturii. Aşa a ajuns să pă- MISTERUL BIOLOGIC AL CONTACTULUI STREIN 417 trundă §i în biologie, pe care a căutat s’o prelucreze potrivit cu formula sa evoluţionstă. In «Principiile de Biologie» pe care le-a scris în acest scop, se găseşte şi încercarea de a explica fenomenele vitale cu ajutorul ipotezei unităţilor fiziologice înzestrate cu polaritate organică, Spencer caută să determine mai întâi caracterul esenţial al vieţii, §i crede că îl descopere în puterea ce au fiinţele vii de a-§i păstra integritatea formei specifice, atâta timp cât trăesc. E un fapt indiscutabil că ceea ce deosebeşte mai întâi, chiar şi pentru privirea cea mai superficială, fiinţele vii de corpurile neînsufleţite, este forma lor specifică. Pe când corpurile anorganice pot lua orice forme, pe care li le impun împrejurările, — să ne gândim bunăoară la piatra sau la fierul, din care putem face nenumărate lucruri, cu formele cele mai felurite, — fiinţele vii au, fiecare, forma lor proprie, care, după specia din care fac parte, e bine §i precis determinată. ^ Această formă specifică, zice Spencer, caută fiinţele vii s’o păstreze neatinsă, atâta timp cât trăiesc. Se ştie, bunăoară, că materia ce alcătuieşte corpul unei fiinţe vii, se uzează necontenit, prin necontenita lui funcţionare, şi trebuie înlocuită necontenit prin alta nouă, pe care i-o procură alimentarea. Putem zice astfel că, după un timp oarecare, nicio părticică materială din corpul unei fiinţe vii nu mai este aceeaşi. Şi totuşi, forma ei organică rămâne, în întregime, aceeaşi. Şi mai evidentă este această persistenţă a formei organice a fiinţelor vii, în puterea ce au unele dintr’însele de a-şi regenera părţi întregi din corpul lor, când sunt mutilate. Aşa bunăoară, crabii au puterea de a-şi regenera picioarele, şopârlele au puterea de a-şi regenera coada, — şi aşa mai departe. Dacă îi tăiem unui crab un picior, după câtva timp un alt picior nou, asemenea cu cel vechiu, îi creşte la loc. Materia moartă, fără formă definită, pe care o absoarbe crabul, spre a se hrăni, ia în mod spontan forma definită a organismului său, reconstituindu-1, după planul lui specific integral. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu o şopârlă, căreia, dacă îi tăiem coada, după câtva timp o altă coadă nouă, asemenea cu cea veche, îi creşte la loc. In sfârşit, şi mai surprinzătoare e această persistenţă a formei organice, în fenomenele de reproducere. O celulă seminală, adică o minusculă masă de materie vie, desvoltându-se, dă naştere unui organism de mii şi mii de ori mai mare decât ea, dar întru toate 27 418 SPECIFICUL NATIONAL asemenea organismului din care a provenit ea însăşi. De aceea se zice, că celula seminală, când se desvoltă, reproduce întocmai, până în cele mai mici amănunte, forma specifică a organismului din care a provenit, — şi o reproduce cu materia străină, fără formă definită, pe care o absoarbe, treptat, din mediul înconjurător. Acest fenomen a părut unora din biologii mai vechi atât de extraordinar, încât, spre a şi-l explica, au presupus că celula seminală cuprinde o miniatură a organismului ce are să iasă dintrînsa. Problema se simplifică astfel considerabil, întru cât acea miniatură, în care forma viitorului organism se găsea complet determinată, nu mai avea decât să crească. Această ipoteză însă a fost părăsită destul de repede, fiindcă era contrazisă de numeroase fapte, pe care oricine le putea observa. Aşa bunăoară, dacă punem în pământ un fragment, oricât de mic, dintr’o foaie de Begonia phylomaniaca, după câtva timp o plantă nouă întreagă, cu rădăcină, trunchiu, ramuri, frunze şi flori, iese dintr’însul. Sau, dacă tăiem un polip, în 10—20—30 de bucăţi, din fiecare bucată iese, după câtva timp, un nou polip întreg, ase* menea cu cel vechiu. In faţa faptelor de acest fel, biologii ce sus-ţineau ipoteza de care vorbim, erau obligaţi s’o generalizeze, presupunând că, nu numai în celulele seminale, dar în fiecare părticică din corpul fiinţelor vii se găsesc miniaturi ale formei lor specifice integrale. O asemenea presupunere era însă excesivă — şi ipoteza în chestie a fost abandonată. Explicarea fenomenelor de care e vorba s’a căutat dar pe alte căi. Spre a găsi, la rândul său, o asemenea explicare, Spencer s’a folosit mai întâi de o analogie, pe care i-o oferea lumea anorganică. Şi în această lume există, zice el, fenomene, care se pot compara cu regenerarea şi reproducerea fiinţelor vii, adică fenomene de persistenţă a formei specifice. Asemenea fenomene ne înfăţişează, bunăoară, cristalele. Dacă, de pildă, unui cristal îi sfărâmăm un colţ, gi-J punem într’o soluţie salină asemenea cu aceea în care a luat nagtcre, după câtva timp colţul îi creşte la loc. Cristalul îşi reface adică forma lui specifică, după planul ei geometric integral. Sau, dacă punem într’o soluţie salină potrivită un fragment de cristal aga de mic, încât să nu mai aibă nicio urmă vizibilă din forma geometrică a cristalului întreg, vom vedea că, după câtva timp, acel fragment minuscul creşte şi reproduce cristalul din care a provenit, cu forma lui specifică completă. Proprietatea aceasta însă a cristalelor, de a se regenera şi de MISTERUL BIOLOGIC AL CONTACTULUI STREIN 419 a se reproduce, nu se poate explica decât printr’o proprietate specială a materiilor susceptible de a cristaliza, care poartă numele de polaritate cristalină. Ea constă într’un sistem de a tracţiuni care variază, se înţelege, după formele geometrice în care cristalizează materiile respective. In mod schematic, am putea să ne reprezentăm un asemenea sistem de atracţiuni, precum şi variaţiile lui posibile, în felul următor. Să ne închipuim că o moleculă M, a unui corp susceptibil de a cristaliza, posedă patru forţe de atracţiune, a, b, c, d, — dintre care, primele două, a §i b, se găsesc în acelaşi plan P, şi formează între ele un unghiu, care poate fi ascuţit, drept sau ob-tus, iar celelalte două, c şi d, se găsesc în spaţiu şi formează cu planul celor dintâi un unghiu, care poate fi drept sau ascuţit, sunt adică perpendiculare pe acel plan sau înclinate, — una, se înţelege, deasupra, şi alta dedesubtul lui. Când forţele de atracţiune a şi b au între ele un unghiu ascuţit, iar forţele de atracţiune c şi d cad perpendicular pe planul lor, atunci molecula M, atrăgând în jurul ei alte molecule, înzestrate cu un sistem analog de forţe, poate da naştere unui cristal ce ar avea forma unei prisme drepte cu baza triunghiulară. Când forţele a şi b au între ele un unghiu drept, baza prismei devine pătrată; când aceleaşi forţe au între ele un unghiu obtus ,baza prismei poate deveni pentagonală, hexagonală, etc., după mărimea respectivă a unghiului obtus. Iar când forţele c şi d formează cu planul pe care cad un unghiu afecuţit, când adică, în loc de a fi perpendiculare sunt înclinate, prismele respective, în loc de a mai fi drepte, devin oblice. Cititorii pot încerca să construiască singuri, pe hârtie, figurile geometrice respee- 420 SPECIFICUL NAŢIONAL tive, gi vor vedea că nu vor întâmpina nicio greutate. Ca exemplu, pot lua figurile următoare. In ipoteza, că între forţele a §i 6, din acelaşi plan, există un unghiu ascuţit, putem construi cu trei molecule, M, M' gi M", baza triunghiulară a cristalului: Iar în ipoteza că forţele c gi d sunt perpendiculare pe planul acestei baze, putem forma, prin suprapunerea mai multor grupări plane de acest fel, începutul prismei drepte: Cu această proprietate acum, a moleculelor corpurilor susceptibile de a cristaliza, care este polaritatea cristalină, ne putem explica foarte uşor fenomenele de regenerare gi de reproducere a cristalelor. Când unui cristal îi sfărâmăm un colţ, pe suprafaţa de ruptură moleculele rămân cu o parte din forţele lor de atracţie libere. Spre saturarea lor, ele atrag alte molecule, din soluţia salină, în care am cufundat cristalul ce urmează a se regenera. Iar acele alte molecule se aşează aga, încât forţele lor de atracţie să corespundă cu cele libere, — ceea ce duce, încetul cu încetul, la reconstruirea părţii sfărâmate a cristalului primitiv. Acelaşi lucru se întâmplă, când punem într’o soluţie salină po- MISTERUL BIOLOGIC AL CONTACTULUI STREIN 421 trivită un fragment, fără formă geometrică vizibilă, dintr’un cristal. Un asemenea fragment are, pe întreaga lui suprafaţă, molecule cu forţe de atracţie libere. Spre saturarea lor, ele atrag moleculele învecinate, care se aşează aşa, încât forţele lor de atracţie să 6e corespundă. încetul cu încetul, astfel, fragmentul creşte şi se întregeşte, până când reproduce cristalul primitiv, cu forma lui specifică completă. O proprietate analoagă cu polaritatea cristalină trebuie să po-seadă, zice Spencer, şi elementele constitutive ale materiei vii. Putem da acestei proprietăţi, care trebuie să fie mult mai complexă, numele de polaritate organică. In ce priveşte însă sediul ei, trebuie să facem o deosebire. Ea nu mai poate rezida în moleculele corpurilor vii, cum rezidă polaritatea cristalină în moleculele corpurilor susceptibile de a cristaliza. Căci moleculele corpurilor vii nu le sunt particulare numai lor, ca acelea ale substanţelor cristaline. Oricât ar fi de diferite fiinţele vii, materia ce le alcătuieşte se compune, precum se ştie, din aceleaşi câteva corpuri chimice simple, cu molecule de, aproximativ, aceleaşi feluri. Dacă însă nu poate rezida în molecule, care sunt unităţile chimice ale materiei vii, rezidă oare polaritatea organică în celule, care sunt unităţile ei morfologice? Iarăşi nu, zice Spencer. Căci, ca unităţi morfologice ,cel uleie au deja o formă specifică, pentru a cărei explicare avem, tocmai, nevoie de polaritatea organică. De unde concluzia lui, că această polaritate trebuie să rezide în nişte unităţi intermediare, mai complexe decât cele chimice şi mai simple decât cele morfologice, cărora el le dă numele de unităţi fiziologice. Aceste unităţi le concepe Spencer ca diferind la diferitele fiinţe vii, — ca având adică polarităţi organice diferite. Şi anume polaritatea lor diferă, mai întâi, după specii; în al doilea rând, deşi într’o măsură mult mai mică, ea mai variază şi după indivizi. Inlăuntrul aceleiaşi specii, adică, unităţile fiziologice sunt, în liniile lor mari, asemenea; la diferiţii indivizi însă, ce alcătuiesc fiecare specie, ele diferă, întru câtva, în amănunte. Cu această ipoteză caută apoi Spencer, să ne explice principalele fenomene ale vieţii. Am văzut că fiinţele vii, prin însuşi faptul că organismul lor funcţionează necontenit, se uzează şi, spre a evita urmările acestei uzuri, eliminează necontenit acele părţi din substanţa lor, care nu mai pot fi întrebuinţate, înlocuindu-le prin altele nouă, obţinute prin alimentare. Aici începe însă misterul. Alimentarea introduce în organismul fiinţelor vii materii streine de sub- 422 SPECIFICUL NAŢIONAL stanţa lor. Aceste materii sunt, zicem noi, supuse unor prefaceri care le «asimilează» cu acelea ce alcătuiesc corpul fiinţelor vii respective, care îşi pot astfel repara părţile uzate, fără să-şi piardă forma specifică. Acest fenomen misterios, căruia i se dă numele de asimilare, nu poate fi înţeles, zice Spencer, decât numai dacă presupunem, că produsele alimentării, atunci când pătrund în sânge, se grupează în unităţi ce capătă o polaritate organică asemenea cu aceea a unităţilor fiziologice, care compun fiinţele vii respective. Trebue să se petreacă în acest caz, urmează el, un fenomen analog cu acela al inducţiunii electrice. întocmai după cum un curent electric de o anumită direcţie şi intensitate, trecând printr’un circuit dat, desvoltă un alt curent electric, de o anumită direcţie şi intensitate, într’un alt circuit, concentric cu el, tot aga şi materiile organice introduse în curentul circulator al unui animal, capătă, printr’o influenţă dinamică analoagă, o polaritate organică asemenea cu aceea a unităţilor fiziologice ale animalului respectiv. Prin aceasta însă, se transformă ele însele în unităţi fiziologice, — şi este prin urmare uşor de înţeles cum aceste unităţi nouă, înlocuind pe cele vechi, forma specifica a organismului rămâne aceeaşi. Elementele lui uzate, care au trebuit să fie eliminate, sunt înlocuite cu elemente proaspete care posedă proprietatea de a se grupa în acelaşi mod, reproducând aceeaşi formă organică. Cu aceeaşi ipoteză explică apoi Spencer fenomenul reproducerii. Când organismele vii ajung la maturitate, ele nu mai integrează cu aceeaşi aviditate unităţile fiziologice pe care le prepară sângele lor, din materiile alimentare absorbite. De aceea se şi zice că ele, când ajung la maturitate, atingând limitele formei lor specifice, nu mai cresc. Aşa fiind, unităţile fiziologice, care nu mai găsesc întrebuinţare, se adună în glandele seminale, unde iau forma unor celule speciale destinate reproducerii. La organismele ce posedă diferenţierea sexuală, — singurele ce ne interesează acum, din punctul ue veuere al problemei noastre, — aceste celule speciale, ce poartă, potrivit cu sexul indivizilor ce le produc, numele de celule seminale mascule şi femele, nu se pot desvoltă, spre a da naştere altor indivizi noui, decât numai dacă intră în contact şi fuzionează. Explicarea acestui fapt este, zice Spencer, foarte simplă. Celulele seminale nu sunt, în fond, decât vezicule, cuprinzând grupe de unităţi fiziologice, înzestrate cu polaritate organică. In lăuntrul fiecăreia din aceste vezicule, unităţile MISTERUL BIOLOGIC AL CONTACTULUI STREIN 423 fiziologice se găsesc în stare de echilibru, — forţele lor polare, absolut identice, neutralizându-se reciproc. Pentru ca ele să se poata desvolta, spre a da naştere, printr’o nouă grupare a lor, altor indivizi noui, trebuie neapărat ca echilibrul lor să fie turburat. Rolul de a produce această turburare îi revine fenomenului fecundaţiei. Celula seminală femelă trebuie 6ă primească aportul celulei seminale mas-cule ce pătrunde în interiorul ei. In ce constă însă acest aport? In unităţi fiziologice cu o polaritate organică diferită. Amestecul unităţilor fiziologice mascule §i femele, cu forţe diferite, rupe echilibrul în care se găsiau, şi unele şi altele, în celulele respective ,şi, provocând o regrupare a lor, deslănţuieşte procedeul evoluţiei embrio-genice, care duce la constituirea unui organism nou. E acum evident, zice Spencer, că regruparea unităţilor fiziologice, în cazul fecundării, trebuie să fie cu atât mai energică, — şi trebuie prin urmare să dea naştere unui organism nou cu atât mai viguros, — cu cât forţele lor polare sunt mai diferite. Iar această diferenţă, atât de salutară, atârnă de distanţa biologică ce separă pe indivizii de sex diferite dela cari provin celulele seminale respective. Cu cât această distanţă biologică e mai neînsemnată, ca atunci când indivizii în chestie aparţin aceleiaşi familii, cu atât diferenţa de care vorbim e mai mică. Şi dimpotrivă, cu cât distanţa e mai însemnată, ca atunci când indivizii ce se împreunează aparţin unor rase diferite, ou atât diferenţa de polaritate organică a unităţilor lor fiziologice e mai accentuată. Aşa se explică, zice Spencer, faptul cunoscut de mult, că, între consângeni, căsătoriile nu dau niciodată rezultate bune ,pe când, dimpotrivă, părinţii aparţinând, nu numai unor familii, dar chiar unor naţionalităţi diferite, dau o progenitură mai viguroasă şi mai bine înzestrată. Fără a ne ocupa mai departe de ipoteza lui Spencer, care e mai complicată, — şi a fost înlocuită, de altfel, în evoluţia biologiei generale, cu alte ipoteze şi mai complicate încă, — să ne mărginim a lua dintr’însa această explicare posibilă a necesităţii contactului strein pe care am voit s’o înţelegem, oricât de aproximativ, ca să ne lămurim, oricât de puţin, afirmarea lui Charles Nicolle că amestecul raselor favorizează apariţia individualităţilor excepţionale, din punct de vedere intelectual, - - a inventatorilor, cum zice el, sau a oamenilor de geniu. CAP. XIV PSIHOLOGIA INVENŢIEI Faptele biologice, pe care le-am trecut în revistă la începutul cap:toiului precedent, ar putea îndemna pe unii cititori să facă ideilor lui Charles Nicolle un credit mai mare decât cel cel ce li se poate acorda, în starea actuală a ştiinţei. Opera învăţatului francez cupiinde, netăgăduit, o parte de adevăr ce merită, pe deplin, să fie luata în consideraţie. In totalitatea ei privită, însă, ea ridică unele îndoeli, peste care nu e bine să trecem fără a le examina, oricât de sumar. Punctul de plecare al desvoltărilor biologului de care vorbim îl formează caracterul — după el iraţional — al actelor sufleteşti, prin care se fac descoperirile şi invenţiile. Acest caracter iraţional însă, învăţatul de care vorbim îl presupune mai mult decât îl dovedeşte. Şi, de fapt, nici nu-1 putem admite, deocamdată, decât numai cu titlul de ipoteză. Nu cunoaştem încă destul de bine mecanismul actelor de acest fel şi nu putem avea încă, în această privinţă, certitudini. Psihologia contimporană n’a ajuns încă să determine cu destulă siguranţă nici măcar mecanismul actelor celor mai simple ale vieţii sufleteşti, necum mecanismul unor acte atât de complicate, cât pot fi cele de care e vorba. De altfel, cât de puţin înaintată e psihologia, ne-o poate arăta faptul că ea îşi caută încă metodele. Ce sunt, bunăoară, psihologia «sintetică» sau psihologia «structurală», — cele mai nouă forme pe care le-a luat această ştiinţă, altfel atât de veche? Sunt încercări de a înlătura metodele de investigaţie de până acum, metodele analitice ale vechiului asociaţionism «atomist», care studia fenomenele sufleteşti, aşa cum studiază ştiinţele naturii, în general, fenomenele de care se ocupă, separându-le de complexurile în care se găsesc înglobate, şi examinându-le izolat, pe fiecare în poarte. Psihologia PSIHOLOGIA INVENŢIEI 425 sintetică §i cea structurală susţin că viaţa sufletească nu e o sumă de elemente pur §i simplu juxtapuse, ci o sinteză de elemente ce se întrepătrund, un tot unitar, alcătuind o structură, o configuraţie, o conformaţie, în care părţile constitutive se influenţează §i se modifică reciproc. Niciunul din fenomenele vieţii sufleteşti nu se poate dar studia izolat, fiindcă fiecare e determinat de complexul din care fac parte §i nu se poate înţelege deplin decât printr’însul. Aceste concepţii însă, dacă reuşesc să pună un coeficient de îndoială metodelor de până acum ale psihologiei, nu ne dau în schimb o metodă, care să nu se mărginească numai, din punctul dt vedere teoretic, să poarte cu mândrie eticheta de noua şi originală, ci să ne şi permită, din punct de vedere practic, să examinăm mai uşor şi mai repede fenomenele psihice. Dimpotrivă, examinarea lor devine mai anevoioasă şi reclamă un timp mai îndelungat. Trebue, în adevăr, să cunoaştem mai întâi complexul întreg al vieţii sufleteşti a omului, în unitatea ei sintetică sau structurală sau de configuraţie, pentru ca să putem determina fenomenele psihice parţiale, pe care le înglobează, — ca să nu mai zicem: care o alcătuiesc. Şi fiindcă oamenii sunt, cum ni-i arată experienţa, diferiţi, foarte diferiţi chiar, complexul vieţii lor sufle* fceşti, putând să varieze considerabil, dela unul la altul, ar trebui determinat pentru fiecare dintr’înşii, în parte, — înainte de a fi utilizat la studiul fenomenelor psihice particulare, pe care ni le înfăţişează ei. O asemenea obligaţie însă nu e nicidecum de natură să uşureze şi să accelereze înţelegerea fenomenelor de care e vorba. Am crezut că trebuie 6ă relevăm aceste dificultăţi principiale, ca să se poată vedea că ne găsim, când voim să examinăm mai de aproape natura actelor psihice care duc la descoperiri şi invenţii, pe un teren a cărui explorare este, nu numai anevoioasă, dar şi puţin sigură. Cu această rezervă putem încerca să ne apropiem, cât de puţin, de înţelegerea actelor de care e vorba. Să începem, pentru mai multă simplitate, cu «primitivii» dela începuturile civilizaţiei, ale căror descoperiri şi invenţii pretindea Charles Nicolle că nu puteau fi decât de natură iraţională, pe motivul că raţiunea lor era aga de puţin desvoltată ,încât nu dela ea se puteau aştepta asemenea realizări. De unde ar părea să rezulte că, dacă nu concepem actele psihice, care au dus la descoperirile şi invenţiile în chestie, ca suggestii supranaturale, sau — cum ziceau cei vechi — ca inspiraţii divine, trebuie să renunţăm de a le pătrunde misterul. Cu toate acestea, în vastul material de fapte pe care îl adună. 426 SPECIFICUL NAŢIONAL cu atâta zel, psihologia actuală sunt câteva, oare ne-ar putea ajuta să ne apropiem de înţelegerea unor asemenea acte psihice, — §i să ne încredinţăm astfel că, neavând nimic misterios, ele nu se deosebesc, în fond, de restul vieţii sufleteşti decât prin caracterul lor excepţional, care impresionează, ca atare, §i le singularizează, mai mult sau mai puţin. intru cât la «primitivii», de ale căror descoperiri şi invenţii se ocupă Charles Nicolle, nu putea fi vorba de preocupări teoretice, asemenea cu acelea ale oamenilor de ştiinţă de astăzi, putem considera isprăvile lor, oricât au fost de mari prin consecinţele pe care le-au avut ulterior, ca simple mijJoace practice de a înlătura anumite dificultăţi, ce se puneau în calea nevoilor de căpetenie ale vieţii lor. In acest sens, pot face şi animalele descoperiri şi invenţii, — foarte rudimentare, se înţelege. Şi nu e fără interes, să aruncăm o privire asupra modului cum descoperă sau inventează ele mijloace noui de acţiune, menite să înlăture dificultăţile de care se lovesc, în unele împrejurări neobicinuite. Darvvin, Romanes şi, după ei, o sumă de autori mai noui, Thomdike, Bohn, Yerkes, Koehler, au adunat, în această privinţă, o sumă de observări, deosebit de interesante. Ne vom mărgini să cităm una singură dintr’însele, ce ni se pare suficientă pentru lămurirea pe care o căutăm. Cel din urmă din psihologii menţionaţi, Koehler, a făcut, între 1913 şi 1916, studii amănunţite asupra vieţii sufleteşti a maimuţelor antropoide, — mai ales asupra şimpanzeilor din Camerun, aduşi pe insula Tenerife, unde se afla. Iată una din experienţele lui. Şimpanzeul se afla în colivia lui spaţioasă, în care se putea mişca în voie. La un moment dat i s’a pus, în apropiere de zăbrelele coliviei, o banană. Dorind s’o mănânce, maimuţa a întins braţul, cât a putut, printre zăbrele, dar n’a ajuns până la ea. După mai multe asemenea încercări neizbutite, animalul s’a retras, plictisit, într’un colţ al coliviei şi s’a aşezat jos. Atunci, experimentatorul a legat banana cu o sfoară, stând cu spatele întors către colivie, pentru ca maimuţa să nu vadă nimic, — şi apoi, apropiindu-se, ca din întâmplare, a introdus capătul liber al sforii printre zăbrele. Zărind, după câteva minute, acest lucru nou, animalul s’a repezit, l-a luat în mână, l-a sucit, l-a învârtit şi, în cele din urmă, a observat că banana se mişca. Iar această observare a devenit punctul de plecare al unei descoperiri neaşteptate. Şimpanzeul a descoperit mijlocul de a pune în sfârşit mâna pe banana până la care nu ajun- PSIHOLOGIA INVENŢIEI 427 gea; a tras de sfoară până când banana a intrat în colivie, a luat-o şi a mân cat-o. în ce a constat această descoperire? Intr'o succesiune de per* cepţii şi de mişcări, cele dintâi determinând pe cele din urmă. Când maimuţa, mânuind capătul liber al sforii, a observat că banana se mişca, — §i anume, că se apropia puţin de colivie, — această percepţie a determinat o nouă acţiune musculară, asemenea cu cea care produsese acest efect. Intru cât intervenirea, de astă dată voluntară, a braţelor animalului, a apropiat ceva mai mult banana de colivie, această nouă percepţie a determinat o altă acţiune mus* culară de acelaşi fel, — gi aşa mai departe, până când maimuţa a ajuns în sfârşit la scopul dorit. Procese psihofiziologice analoage au constituit, după toate pro* babilităţile, descoperirile şi invenţiile primitivilor dela începuturile civilizaţiei. N’ar fi prea greu să ne închipuim, bunăoară, cum au putut ajunge ei să descopere că trunchiurile cilindrice de copaci le puteau servi ca să transporte greutăţi mai mari dintr’un loc în-tr’altul şi să inventeze apoi, prin modificarea acestui mijloc rudimentar, roţile carelor. Poate că, odată, unul din acei străvechi primitivi a aruncat, de oboseală, pe trunchiul cilindric al unui copac, culcat de furtună sau căzut de bătrâneţe, corpul unui animal, ucis la vânătoare, pe care îi ducea în spinare, spre coliba lui. Poate că, terenul fiind puţin înclinat, trunchiul, sub greutatea animalului aruncat asupră-i, a început să se mişte, rostogolindu-se încet la vale. Poate că primitivul, căruia i se întâmpla acest lucru, dacă era ceva mai descliis la minte, şi-a dat seama atunci că povara, pe care o du* cea în spinare, putea fi transportată astfel, o bucată oarecare de drum, fără ca să să-i mai simtă greutatea. încercând de mai multe ori acest mijloc gi văzând că, cu ajutorul lui, izbutea mai totdeauna să-şi uşureze greutăţile, primitivul în chestie a început, dela o vreme, să-l utilizeze regulat. Iar în timpul acestor utilizări succesive, a făcut alte observ ări nouă. A observat, bunăoară, că transportul era mai uşor când trunchiurile de copaci nu erau prea lungi, fiindcă se puteau rostogoli fără să se lovească de prea multe obstacole. A căutat dar să le scurteze el însuşi, şi le-a scurtat probabil, pentru acelaşi motiv, din ce în ce mai mult, până când au ajuns de a se apropia de dimensiunile roţilor, care la început au fost de sigur masive sau pline. Alte observări i s’au impus apoi dela sine. Trunchiurile scurte se rostogoleau, e drept, mai uşor, dar greutăţile se aşezau pe ele mai anevoie. Primitivii au imaginat atunci un suport fix, ce 428 SPECIFICUL NATIONAL nu se mai rostogolea el însuşi, aşezat fiind pe un sistem de pârghii ce se treceau prin găuri practicate în butucii scurţi, cum se trec osiile de astăzi prin găurile roţilor. Aşa s’a ajuns, după toate probabilităţile, treptat şi încetul cu încetul, în decursul unui lung şir de veacuri, la invenţia carului primitiv. Tot aşa, ca să mai recurgem la un exemplu, arcul, — care a fost după toate probabilităţile principala armă ofensivă a omului primitiv, cum este de altfel şi astăzi la sălbaticii din Africa, America şi Australia, — a trebuit să ia naştere într’un mod analog, prin observări involuntare mai întâi, prin observări intenţionate apoi, care, adăogându-se unele altora, au dus la încercări succesive, din ce în ce mai izbutite. Elasticitatea pe care o posedau trunchiul şi ramurile arborilor tineri, precum şi, mai ales, unele efecte ale ei* nu puteau să nu atragă atenţia omului primitiv, în anumite împrejurări. El voia de pildă, uneori, să culeagă fructele de pe vârful unui arbore tânăr, şi îi apleca trunchiul, încă subţire. El constata atunci că, de îndată ce îl lăsa liber, trunchiul, un moment îndoit, îşi relua poziţia normală, şi o făcea cu o forţă ce putea fi simţită foarte neplăcut de cei pe care, întâmplător, îi putea lovi. Alteori, la vânătoare, urmărind un animal, omul primitiv trebuia să treacă, împreună cu tovarăşii săi, prin desişurile de copaci tineri. Ramurile lor, îndepărtate brusc din poziţia lor normală de cei ce alergau înaintea lui, şi lăsate apoi libere, îl loveau cu o forţă ce putea să-i fie foarte neplăcută. Asemenea constatări, care se repetau necontenit, au trebuit să ducă cu vremea la ideea de a utiliza această forţă, pe care o desvolta elasticitatea trunchiurilor sau ramurilor de arbori, spre a lovi dela distanţă un animal, la vânătoare, sau un adversar, în luptă. O altă serie de constatări a venit apoi în ajutorul acestei prime idei, spre a-i permite să se realizeze. In pădurile străvechi, ca în cele zise virgine de astăzi, din regiunile ecuatoriale, ramurile copacilor erau adesea legate de coardele plantelor agăţătoare, — dintre care cele mai cunoscute sunt lianele. In împrejurări analoage cu cele care îi arătaseră elasticitatea copacilor încă tineri, omul primitiv a putut să observe şi puterea propulsivă a coardelor ce legau ramurile lor. Când erau întinse brusc, prin deplasarea ramurilor, coardele puteau arunca, la o distanţă oarecare, unele obiecte uşoare: frunze sau fructe uscate, cuiburi de păsări, etc. Asocierea constatărilor de acest fel, cu cele prealabil făcute, l-a îndemnat, după toate probabilităţile, pe omul primitiv, să combine elasticitatea unei ramuri îndoite cu puterea propulsivă a unei coarde legate de ambele PSIHOLOGIA INVENŢIEI 429 ei capete. Poate că, la început, un asemenea instrument primitiv a fost o simplă jucărie, ca cele pe care le imaginează copiii noştri. Efectele obţinute astfel părând, apoi, utile, au fost întrebuinţate gi în vederea satisfacerii nevoilor vieţii. Asemenea invenţii n’au rezultat dar dintr’o «iluminare bruscă» a minţii unui individ izolat, — iluminare ce i-ar fi permis, lui singur, să vadă, dela început §i dintr’odată, ce era de făcut ca să ajungă la scopurile urmărite, — de a transporta mai ugor lucrurile grele, dintr’un loc într’altul, sau de a arunca la distanţă o săgeată. Ele rezultau din lungi, foarte lungi, succesiuni de observări, întâmplătoare mai întâi gi intenţionate apoi, a numerogi, poate a nenumăraţi indivizi, — gi constau dintr’o organizare, înceată gi treptată, de percepţii gi de migcări, ce se determinau reciproc, sau mai precis alternativ. Iar această organizare, întreruptă necontenit de gregeli gi egecuri, de dibuiri penibile gi de încercări îndrăsneţe, nu s’a putut desăvârgi, după toate probabilităţile, pentru fiecare invenţie în parte, decât continuându-se într’un mare număr de generaţii gi durând astfel vreme foarte îndelungată, — poate sute, poate chiar viii de ani. Dar să trecem la oamenii ce fac, astăzi, descoperiri gi invenţii, al căror caracter individual este mai puţin discutabil. Procesele psihice respective trebue să fie, la ei, mai scurte gi mai clare, aga încât analiza lor ne-ar putea lămuri mai ugor gi mai bine. Să luăm, ca exemplu, pe oamenii de ştiinţă, întru cât ei fac cele mai multe descoperiri gi invenţii. Le-am putea adăoga gi pe filosofi cari, degi pe un alt plan, îgi propun în fond acelag lucru: să ne dea explicarea lumii. Ce caută oamenii de gtiinţă gi filosofii? Oricare ar fi aparenţele pe care le pot lua străduinţele lor, ei caută, în ultimă analiză, cauzele fenomenelor universului, de orice natură ar fi ele. Şi ce fac ei, ca să le descopere? încearcă să gi le închipuie mai întâi, gi supun apoi închipuirile lor unei verificări, ce constă, uneori, numai în operaţii logice, abstracte, dar cărora li se adaogă, de cele mai multe ori, numeroase observări gi experienţe concrete. Cum îgi închipuiesc însă oamenii de ştiinţă şi filosofii cauzele fenomenelor? In ce mod adică sau prin ce fel de procese psihice? In mod iraţional, prin procese misterioase, pe care nu le-am putea înţelege? In majoritatea cazurilor cel puţin, — şi se va vedea mai departe de ce facem această rezervă, — aşa ceva nu se poate afirma, cu siguranţa cu care vorbeşte Charles Nicolle. 430 SPECIFICUL NAŢIONAL Să vedem mai Întâi ce fac, sau cum procedează, oamenii de ştiinţă. Ei pornesc de obiceiu dela observările, adesea întâmplătoare, pe care le-au putut aduna până la un moment dat asupra cazurilor în care s’au produs fenomenele ce îi interesează. Din raporturile lor, de coexistenţă şi de succesiune, cu alte fenomene, ei aleg pe acelea ce li se pa** că ar putea fi de natură cauzală, — §i insti-tuiesc apoi noui observări, precum şi, mai ales, experienţe propriu zise, menite să le arate dacă acele raporturi au sau nu caracterul presupus. Iar atunci când datele, culese din întâmplare sau adunate cu intenţie, cu privire la fenomenele în chestie, nu le oferă puncte de plecare de niciun fel, imaginaţia oamenilor de ştiinţă, deşi silită să lucreze singură, fără niciun sprijin din afară, nu pierde totuşi nicidecum din vedere lumea concretă. In asemenea cazuri, oamenii de ştiinţă construiesc, e drept, pe-de-a’ntregul cauze, a căror existenţă reală nimic nu-i autoriză s’o afirme, dar le aleg totdeauna aşa, încât să poată explica fenomenele de care e vorba, — întru cât, teoreticeşte, ar putea să producă efecte asemenea cu ele. Pe această din urmă cale au ajuns oamenii de ştiinţă să formuleze cele mai multe din ipotezele, ce au jucat un rol atât de însemnat în diferitele lor domenii de cercetare. Aşa au ajuns, bunăoară, chimiştii la concepţia atomilor, aşa au ajuns fizicienii la concepţia electronilor. Este evident că, la început cel puţin, nici atomii, nici electronii, n’au fost cauze a căror acţiune să fi putut fi constatată ca reală, de vreo observare concretă. Ele au fost produse abstracte ale imaginaţiei creatoare a oamenilor de ştiinţa. Ca să ne putem da seamă de modul cum lucrează această facultate, care completează lumea reală cu o lume imaginară, menită, nu numai s’o lămurească, dar şi să ne permită s’o dominăm, să luăm un caz concret. Să ne întrebăm, bunăoară, cum a ajuns Herbert Spencer să conceapă ipoteza unităţilor fiziologice înzestrate cu polaritate organică, de care ne-am ocupat în capitolul precedent. Am văzut, că el a pornit dela fenomenele vitale, pe care voia să şi le explice; în acest scop, el a crezut că nu putea face altceva decât să atribuie materiei vii o structură, pe care, ce e drept, n’o observase nicidecum în lumea corpurilor organizate, dar care, dacă ar fi fost reală, i-ar fi permis să se apropie de înţelegerea fenomenelor ce le caracterizează. A constituit oare modul cum a lucrat filosoful englez un proces psihic misterios, iraţional, inexplicabil? Cu greu s’ar putea susţinea aşa ceva. Mai probabil este că el a procedat, pur şi simplu, ca un arhitect care, primind însărcinarea să PSIHOLOGIA INVENŢIEI 431 construiască o casă, capabila să răspundă unor anumite nevoi §1 să satisfacă anumite gusturi, a căutat, pe căi raţionale, cea mai bună distribuire a încăperilor, cele mai potrivite dimensiuni ale lor, cea mai nemerită faţadă, etc. Dar să luăm un alt caz, care poate să fie mai probant, întru cât omul de geniu de care e vorba ne-a dat el însuşi unele indicaţii asupra modului cum a ajuns la descoperirile pe care le-a făcut. întrebat odată, cum a ajuns să descopere gravitaţia universală, Newton a răspuns: gândindu-mă necontenit la ea. Tot lui i se atribuie părerea, că geniul nu e decât aptitudinea de a avea mai multă răbdare decât alţii. Judecând după asemenea mărturisiri, Newton nu părea să fi avut nicidecum impresia că procesul psihic, prin care ajunsese să formuleze legea gravitaţiei universale, ar fi fost un act spontan de inspiraţie subită, o iluminare intelectuală bruscă, în care i-ar fi apărut pe neaşteptate, ca la licărirea unui fulger ce spintecă întune-recul, conturele ei matematice. Procesul în chestie părea a fi constat dimpotrivă dintr’o lungă, foarte lungă, serie de meditaţii îndărătnice, în timpul cărora a avut nevoie de multă, de foarte multă răbdare, ca să nu se lase înduplecat, de numeroasele dificultăţi de care se lovea, să abandoneze problema, atât de spinoasă, ce îl preocupa. S ar putea crede totuşi că la originea unui asemenea proces raţional a stat, — la Newton, se înţelege, — o intuiţie anticipantă, ca ccJe de care vorbea Charles Nicolle. Se povesteşte, precum se ştie, că învăţatul englez ar fi ajuns să conceapă ideea gravitaţiei, privind căderea unui măr. Faptul însă, — dacă a fost real, — n’a putut avea semnificarea, prea largă, ce i s’a atribuit. Adevărul este că Newton a fost preocupat mai întâi, ca fizician, de căderea corpurilor numite grele, ale experienţei noastre obicinuite. I se părea curios că toate cad în linie dreaptă, şi că, teoreticeşte, linia dreaptă a căderii lor coincide cu ceea ce se numeşte în astronomie «verticala locului», — a locului căderii, fireşte. Toate verticalele de acest fel, însă, se îndreptează către centrul pământului. Corpurile cc cad au astfel aerul că tind către centrul pământului, ca şi cum ar fi atrase de o forţă ce ar rezida, sau ar fi concentrată, într’însul. Această idee nu şi-a găsit însă aplicarea până când nu s’a întâlnit, în mintea lui Newton, cu o alta. Studiând legile lui Kepler, fizicianul şi astronomul englez s’a întrebat, de ce planetele urmează în jurul soarelui liniile curbe, pe care se învârtesc fără întrerupere. Că planetele sunt animate de o forţă motrice, nu mai încape îndoială; altfel nu s’ar mişca. De ce însă forţa lor motrice nu se desfăşură, — cum ar fi 432 SPECIFICUL NAŢIONAL natural, dat fiind principiul inerţiei, — în linie dreaptă? De ce urmează o linie curbă, — §i anume, o curbă închisă, care le obligă să se învârtească vecinie în jurul soarelui? Nu cumva soarele exercită asupra lor o atracţie, ca aceea care ar părea să fie cauza căderii corpurilor pe suprafaţa pământului? Ca să vadă, dacă această ipoteză, atât de nouă şi de îndrăsneaţă, putea prezenta vreun grad de probabilitate, Newton s’a întors la atracţia,—presupusă, fireşte,— a pământului, şi a căutat să-şi dea seama dacă ea, în cazul când ar fi reală, s’ar exercita numai asupra corpurilor de pe suprafaţa lui, sau s’ar întinde şi mai departe în spaţiu, — şi anume, dacă s’ar putea exercita şi asupra lunii, care se învârteşte şi ea, ca şi planetele, dar nu în jurul soarelui, ci în jurul pământului. Învârtirea ei ar fi, în acest caz, o cădere împiedicată, o cădere ce n’ar merge până la capăt, fiindcă ar fi oprită de o altă forţă, opusă aceleia a atracţiei pământului. Această ipoteză ingenioasă n’a putut ajunge la verificare, — prin calcul, se înţelege, — decât numai după ce Picard, măsurând, în Franţa, un grad al meridianului, a făcut posibilă o determinare mai precisă a dimensiunilor planetei noastre. Numai după această primă verificare a putut Newton, întemeiându-se pe legile lui Ke-pier, să stabilească, prin lungi calcule, formula gravitaţiei universale, după care corpurile cereşti se atrag în raport direct cu masele şi în raport invers cu pătratul distanţelor. Dacă dar admitem că, la originea acestei descoperiri capitale, ar fi stat intuiţia anticipantă, pe care ar fi avut-o fizicianul engiez atunci când a văzut, în liniştea unei livezi, căzând un măr dintr'un pom, trebue să adăogăm că ea n’a putut avea decât rolul să-i sugge-reze o analogie posibilă între fenomenul particular, a cărui percepţie o avea în acel moment, şi problema generală ce îl preocupa totdeauna. întrevederea unui raport de similaritate nu poate avea însă, de sigur, nimic iraţional. Dar sunt şi cazuri, care au o altă înfăţişare, şi pe care Charles Nicolle le-ar putea considera ca favorabile punctului său de vedere. Sunt, bunăoară, oameni de ştiinţă cari ne declară, singuri, că nu ştiu cum au ajuns să rezolve unele probleme mai complicate, ce îi preocupau, — ba chiar că soluţiile lor, pe care nici măcar nu le întrevedeau, atunci când le căutau, li s’au înfăţişat deodată, brusc, atunci când 9’ar fi aşteptat mai puţin, când nici măcar nu se gândeau la ele. O asemenea mărtnri-ire ne-a făcut matematicul francez cunoscut, Henri Poincare. El căuta, odată, formula unei funcţiuni PSIHOLOGIA INVENŢIEI 433 matematice deosebit de complicate, fără s’o poată găsi. Toate sforţările pe care le făcuse, de repetate ori, pe căile raţionale obicinuite, nu duseseră la niciun rezultat. Intr’o zi însă, pe când, în cursul unei călătorii, se gândia la cu totul alte lucruri, ce n’aveau nicio legătură, nici chiar îndepărtată, cu preocupările sale ştiinţifice, formula căutată i-a apărut deodată în minte, cu o uimitoare claritate. Povestind acest fapt, matematicul francez relevă el însuşi caracterul lui neobicinuit, comparându-1 cu o «iluminare subită». De unde s’ar putea, evident, trage concluzia că există în adevăr acte psihice ca acelea, de care vorbea Charles Nicolle, gi care, comparabile fiind cu inspiraţia poeţilor, s’ar putea zice că n’au nimic raţional. Asemenea acte există, de sigur, de vreme ce ne încredinţează cei ce le au, ei singuri. Dar natura lor psihologică se poate discuta* Mai întâi, Poincare însuşi, relevând aparenţa de «iluminare subită», cu care i se înfăţişase pe neaşteptate formula funcţiunii sale, adăoga, cu instinctul sigur al omului de ştiinţă, că acea aparenţă era «semnul manifest al unui lung proces inconştient anterior». Şi arăta apoi, desvoltând această idee, în micul studiu intitulat «Comment on invente. Le travail de l’inconscient», publicat în 1908, că de obi-ceiu, când abordează cineva o problemă grea, nu izbuteşte să facă nimic dela prima dată. Dacă, după mai multe încercări infructuoase, se produc fenomene de oboseală sau de descurajare, cercetătorul îşi ia un timp de odihnă, şi se pune apoi din nou pe lucru. La început însă, nu găseşte iarăşi nimic. Până când, deodată, ideea decisivă îi apare în minte. S’ar putea zice că munca conştientă a devenit pentru el mai fecundă, fiindcă a fost întreruptă gi fiindcă odihna i-a dat mai multă vigoare. Mai probabil este însă că, în intervalul de repaos, inconştientul a intrat în acţiune gi că rezultatul acestei interveniri nebănuite a lui, se revelează pe neaşteptate, în forme uneori surprinzătoare. Deşi nu era psiholog, Poincare a întrevăzut destul de limpede explicarea cea mai probabilă a cazurilor de acest fel. Intr’însele trebuie să intervină, după toate probabilităţile, inconştientul aşa numit «funcţional». Se ştie din psihologie că, în marea majoritate a cazurilor, mecanismul funcţiunilor noastre psihice rămâne inconştient. Noi avem conştiinţă numai de rezultatele lor, nu şi de modul cum ajungem la acele rezultate. Dacă inteligenţa a apărut ca un instrument de adaptare a fiinţelor vii, a celor superioare cel puţin, cu condiţiile mai complicate ale vieţii lor, atunci e firesc sa 28 434 SPECIFICUL NATIONAL fie aga. Atenţia celui ce caută eă facă faţă unei situaţii date, — chiar dacă este, nu un animal, nici un om de rând, ci un psiholog, __ se concentrează întreagă asupra realităţilor exterioare cu care trebuie să-şi acomodeze conduita. Procesele interioare, atât fizice, cât §i psihice, prin care se realizează această acomodare, rămân astfel, în mod fatal, neobservate, căzând sub nivelul conştiinţei propriu zise. Aga se face că toate funcţiunile noastre psihice pot să aibă, alături de desfăşurarea lor conştientă, şi una inconştientă. Aşa bunăoară, pe lângă lucrurile pe care le percepem, având conştiinţă de ele, noi mai percepem o sumă de alte lucruri, de care n’avem conştiinţă. Uneori, în anumite împrejurări, memoria, funcţionând de asemenea în mod inconştient, prin asociaţii ce rămân sub nivelul conştiinţei, pune în acţiune unele din acele înregistrări de lucruri, de care nu ne-am dat seamă, — ca să nu zicem unele flîn acele percepţii inconştiente. Iar intervenirea lor, în cazurile respective, nu e nicidecum indiferentă; ea poate juca chiar un rol însemnat. In nevroze, mai ales, acţiunea ocultă a percepţiilor inconştiente poate juca, cum a arătat-o Freud, un rol patogenic considerabil. Ceea ce se petrece cu percepţiile, se petrece fireşte şi cu alte procese psihice mai complicate, — chiar şi cu judecăţile şi cu raţionamentele. Oricât ar părea de curios, asemenea procese pol rămânea uneori, în momentul când se produc, — sub forma unor schiţe, repezi, incomplete, fugitive, a unor scheme ce nu se traduc nici în imagini, nici în cuvinte, — în domeniul obscur al subconştientului. Aceste elemente psihice larvare se păstrează apoi vreme îndelungată şi pot juca uneori un rol, nu numai util, dar de-a-dreptul capital. Ele pot aduce, în unele cazuri, în mod inconştient, contribuţii importante, la deslegarea problemelor ce ne preocupă. Rezultatele acestor contribuţii, ce apar la un moment dat pe neaşteptate, pot lua înfăţişarea «iluminărilor subite», de care am vorbit. Iar că gândirea se poate desfăşura şi în mod inconştient, fără să înceteze de a fi, în esenţă, un proces raţional, e un lucru pe care psihologii îl admit, în general, fără prea multă greutate. Chiar şi Ribot, care era mai puţin îndrăsneţ decât unii psihologi mai noui, zicea, în «La vie inconsciente et Ies mouvements»: «Gândirea nu e decât o activitate care asociază, disociază şi percepe raporturi. Trebuie chiar să credem că această activitate este, prin natura ci, inconştientă» *). 1) Op. cit., p. 46. PSIHOLOGIA INVENŢIEI 435 Cazul lui Poincare se poate dar explica prin intervenirea inconştientului funcţional, fără să fie nevoie să presupunem că avem aface într’însul cu un act psihic de o natură excepţională, cu un act iraţional, cum credea Charles Nicolle. Ar fi §i greu să înţelegem cum o formulă matematică ar putea fi descoperită sau inventată printr’un proces sufletesc care, nefiind raţional, n’ar putea fi decât afectiv. Afară numai dacă nu renunţăm cu desăvârşire să-i înţelegem natura, — ceea ce nu constituie, de sigur, o atitudine ştiinţifică. De altfel, unii psihologi cred că fenomenele aşa numite de «inspiraţie», ce se produc efectiv uneori în viaţa sufletească a oamenilor de ştiinţă, a filosofilor şi, mai ales, a artiştilor, nu alcătuiesc propriu vorbind, ele singure, descoperirile sau invenţiile, ci le servesc numai ca puncte de plecare. Iar acele puncte de plecare sunt departe de a fi atât de spontane, cât s’ar părea, — în cazurile de «iluminare bruscă», bunăoară, de care vorbeam adineauri. Abel Rey, cunoscutul filosof francez, care a redactat în «Tractatul de psihologie» al lui Georges Dumas capitolul privitor la invenţie, crede, în adevăr, că «inspiraţia» este de regulă «pregătită» de «munca răbdătoare şi metodică» a cercetătorilor, a căror viaţă sufletească, prin-trun contact susţinut şi prelungit cu problemele ce îi preocupă, se «impregnează» încetul cu încetul, până la saturaţie, de elementele esenţiale ale acelor probleme. Iar orientarea constantă a minţii lor către deslegarea problemelor respective, «tendinţa» lor permanentă de a se apropia de acea deslegare, îşi continuă acţiunea «în inconştient» — «poate cu aceeaşi logică» — «reapărând apoi brusc în plina lumină a conştiinţei». «Cele mai frumoase izvoare nu sunt decât reapariţia unor râuleţe devenite un moment subterane» 1). Rey adaogă apoi, că iluminările subite ce se produc în cazările de acest fel, inspiraţiile brusce adică ce par atât de spontane, deşi sunt atât de bine pregătite, nu sunt nicidecum «totul» în invenţiile respective. Ele nu joacă decât rolul unor impulsiuni («un role de mise en train»). învăţatul francez susţine că artiştii, inventatorii, speculatorii «romantici», cari ar lucra numai «prin iluminaţii subite, prin intuiţii nereflectate şi care s’ar opune chiar reflexiunii, sunt creaţii artificiale» — ale propriei lor imaginaţii şi ale psihologilor prea lesne crezători. In orice caz, încheie Rey, «o muncă, îndelung continuată, de meditaţie sistematică, este totdeauna necesară spre a putea scoate ceva din inspiraţie, punând-o în aplicare, spre a trece V V G. Dumas, Trăite de psychologie, t. IJS p. 453. 436 SPECIFICUL NAŢIONAL cu alte cuvinte dela inspiraţia bruscă, totdeauna vagă §i incompletă, la invenţia propriu zisă, precisă şi complexă» 1). In sfârşit, învăţatul francez nu crede că invenţia ar ocupa, în lăuntrul vieţii sufleteşti, un loc aparte. Ea nu constă, după el, în-trun proces psihic excepţional, ce s’ar deosebi radical, prin mecanismul lui, de procesele psihice obicinuite. Invenţia este, dimpotrivă, toată viaţa sufletească fără deosebire, considerată din punctul de vedere al progresului ei1 2). Tot ce o poate distinge, ca atare, este numai gradul ei de intensitate. Cum zice Rey însuşi, n’avem, în definitiv, la marii inventatori, decât «o exaltare a tuturor capacităţilor spiritului, a tuturor funcţiunilor lor, făsă să putem afirma predominarea unora asupra altora... Trebuie să revenim necontenit la aceeaşi temă: invenţia este o supraactivitate psihologică generală» 3). De aci şi vine dificultatea de a o studia. Fiind atât de complexă, ea presupune o cunoaştere prealabilă, destul de amănunţită şi de întemeiată, a întregei vieţi sufleteşti. «Ea postulează o psihologie, dacă nu desăvârşită, cel puţin foarte înaintată» 4). Dacă însă invenţia nu e un act psihic excepţional, ce s’ar deosebi radical de cele obicinuite, atunci, punctul de plecare al lui Charles Nicolle cade. Din fericire, nu se poate zice că ar cădea, odată cu el, şi concluziile lui, care cuprind netăgăduit, cum am zis la începutul acestui capitol, o bună parte de adevăr. De altfel, daca ar fi avut o mai bună pregătire psihologică, biologul francez ar fi putut să renunţe la punctul său de plecare, fără să-şi pună în primejdie concluziile. Avea la dispoziţie un fapt, mai puţin discutabil decât definiţia psihologică a invenţiei, — faptul utilităţii, dacă nu chiar al necesităţii, amestecului raselor, pentru apariţia individualităţilor mai bine înzestrate. Acest fapt putea duce şi singur la concluziile, la care vroia să ajungă Charles Nicolle. Şi fiindcă, în acelaşi timp, el pune din nou în evidenţă dificultăţile de care se va lovi totdeauna teoria curentă a specificului naţional, e bine, spre a încheia acest studiu, sa aruncam o ultimă privire asupră-i, în capitolul următor. 1) Id., ibid., p. 453. 2) Op. cit., p. 458. 3) Id., ibid., p. 459. 4) Op. cit., p. 461. GAP XV INCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR Ne-am propus, la sfârşitul capitolului precedent, să aruncăm o privire mai stăruitoare asupra faptului, de care ne-am ocupat până acum mai mult în legătură cu ideile lui Charles Nicolle, al utilităţii amestecului raselor pentru producerea individualităţilor mai bine înzestrate, fie din punctul de vedere al calităţilor fizice, fie din acela al însuşirilor intelectuale şi morale. Acest fapt, constatat de mult de unii observatori mai atenţi şi admis astăzi de numeroşi biologi, este de o însemnătate specială, — am putea zice chiar capitală, — pentru problema ce ne preocupă. In adevăr, teoria specificului naţional, logic interpretată, presupune în chip firesc că complexurile de caractere, fizice şi psihice, care deosebesc diferitele popoare, — de aceea se şi zice că le sunt specifice, — şi cărora li se atribuie o influenţă hotărîtoare în determinarea manifestărilor lor culturale, trebuie să aibă o eficacitate cu atât mai mare, cu cât rămân mai limpede şi mai precis diferenţiate, cu cât îşi păstrează adică mai neatinsă specificitatea, pe care amestecurile etnice tind, dimpotrivă, s’o slăbească §i s’o şteargă, în cele din urmă, cu desăvârşire. E dar necesar să examinăm cu toată atenţia fenomenul de care e vorba. Până acum l-am privit numai aşa cum ni-1 înfăţişau cei re îl utilizau, ca argument, în teoriile lor. E timpul să-l considerăm, dacă se poate zice, în sine, — aşa cum fac cei ce, fie din punct de vedere biologic, fie din punct de vedere social, îl studiază pentru ol însuşi. O observare prealabilă poate fi de folos. Trebuie anume să relevăm, mai întâi, că utilitatea încrucişerilor e recunoscută chiar şi de aceia din reprezentanţii teoriei raselor, cari consideră ca o dogmă fixitatea caracterelor lor distinctive — în cazul când nu se 438 SPECIFICUL NAŢIONAL amestecă unele cu altele — şi atribuie o rea influenţă acestui amestec, în care văd o cauză de decadenţă, — pentru rasa albă cel puţin. Aşa face, bunăoară, Gobineau însuşi. £1 susţine, precum am arătat-o într’un capitol anterior, — şi, citând cuvintele lui, am anunţat atunci că vom reveni asupra lor, — că încrucişerile de rase pot provoca apariţia unor calităţi nouă, pe care nu le posedă rasele respective, fiecare în parte. Aşa bunăoară, după el, rasa albă şi-ar datora însuşirile artistice amestecului străvechiu al unor însemnate părţi ale ei cu rasa neagră. Cu toată superioritatea ei intelectuală, atât de evidentă, rasa albă n’ar dispune decât de o imaginaţie slabă. Iar cauza ar fi slăbiciunea relativă a sensibilităţii şi a produselor ei elementare, adică a sensaţiilor. Cum zice Gobineau însuşi: ...«imensa superioritate a albilor, în întregul domeniu al inteligenţei, se asociază cu o inferioritate nu mai puţin vizibilă în intensitatea sensaţiilor. Albul e mult mai puţin bine înzestrat, sub raportul sensual, decât negrul şi galbenul» *). Decât cel dintâiu mai ales. «Cu fruntea lui îngustă şi înclinată înapoi, negrul, care poartă în partea mijlocie a craniului semnele unor energii grosolane dar considerabile, nu este o brută pură şi simplă. Dacă facultăţile sale intelectuale sunt mediocre sau chiar nule, el posedă în dorinţe — şi prin urmare în voinţă, — o intensitate adesea teribilă. Mai multe din simţurile lui sunt desvoltate cu o vigoare necunoscută celorlalte două rase» 1 2). La rasa albă, aşa dar, simţurile fiind mai puţin desvoltate, sen-saţiile sunt, în chip firesc, mai slabe. Iar slăbiciunea sensaţiilor atrage după sine slăbiciunea imaginilor, — cu atât mai mult, cu cât, pe măsură ce înaintează în cultură, oamenii cu o desvoltare intelectuală mai pronunţată gândesc mai mult abstract decât concret. Mintea lor operează adică mai mult cu noţiuni generale decât cu reprezentări particulare. Cugetarea lor îşi pierde astfel din ce în ce mai mult coloarea şi plasticitatea, devenind din ce în ce mai palidă şi mai lipsită de relief. Cu asemenea caractere însă, inteligenţa, la oamenii albi, influenţează mai puţin, mult mai puţin, sensibilitatea, decât la oamenii negri. Iată de ce, nu numai că imaginaţia este, îu cliip firesc, puţin puternică, la rasa albă, dar mai este împiedicată, 1) Essai sur l’inegalite des races, I, p. 217. 2) Ibid., p. 214, 215. 1NCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR 439 să-şi ia sborul de raţionalismul crescând al acestei rase, care îi menţine sensibilitatea la o temperatură scăzută. Fără o imaginaţie mai vie însă gi fără o sensibilitate mai caldă, nu poate exista creaţie artistică. Nu mai încape dar îndoială, încheie Gobineau, că raisa albă ar fi rămas totdeauna, ceea ce au făcut-o, dela început, calităţile ei naturale, ar fi rămas adică inteligentă, dar prozaică, —§i ar fi fost prin urmare incapabilă să producă opere de artă, care să conteze în istoria culturii omeneşti, — dacă nu s’ar fi încrucişat cu rasa neagră şi n’ar fi primit, pe această cale, o întărire a sensibilităţii §i o înviorare a imaginaţiei, de care avea neapărată nevoie. «Ar fi dar inexact să pretindem, încheie Gobineau, că toate amestecurile de rase sunt rele şi dăunătoare. Dacă cele trei mari tipuri omenegti nu s’ar fi încrucişat, fără îndoială că supremaţia ar fi rămas tot celor mai frumoase din triburile albe, pe când vane-tăţile galbene gi negre s’ar fi târît vecinie la picioarele lor... Ar fi foot poate o stare ideală... pe care nu ne-o putem închipui decât numai recunoscând predominarea inevitabilă a raselor pure... Dar totul n’ar fi fost numai câştig, într’o asemenea situaţie. Păstrân-du*se în chip mai vădit, superioritatea relativă n’ar fi fost, trebue s*o recunoaştem, însoţită de unele avantaje... pe care nu le-au produs decât amestecurile. Aga bunăoară, geniul artistic, deopotrivă de strein celor trei mari tipuri, n’a apăru kcfu graţie încrucişării al* bilor cu negrii»1). Tot aşa, adaogă Gobineau, spre a ne mai da §i alte exemple, din amestecul rasei galbene cu cea neagră a ieşit varietatea mala-ieză, care este mai inteligentă gi decât una gi decât alta. Iar din amestecul galbenilor cu albii au ieşit varietăţi intermediare, care sunt superioare, atât malaiezilor cât şi, cu atât mai mult, populaţiilor fini ce curate. Spre a se vedea însă cu câtă greutate, şi numai silit de evidenţa faptelor, recunoaşte Gobineau utilitatea amestecului raselor, grăbiu-du-se să facă numaidecât rezerve şi să se întoarcă la punctul său de vedere iniţial, trebue să mai cităm, în întregime, un pasaj deosebit de caracteristic. «Nu neg, asemenea rezultate sunt bune. Lumea artelor şi a nobilei literaturi, ieşind din amestecurile de sânge, rasei'- inferioare ameliorate,... sunt atâtea minuni pe care trebue să le aplaudăm. Cei mici au fost înălţaţi. Din nefericire, cei mari au 1) Op. cit, p. 217, 218. 440 SPECIFICUL NATIONAL fost, în acelagi timp, coborîţi, — §i e un rău, pe care nimic nu-l compensează gi nu-l repară. Deoarece trec în revistă tot ce este în favoarea amestecurilor etnice, voiu adăoga că li se datoresc încă multe rafinări ale moravurilor, ale credinţelor, gi, mai ales, multe îndulciri ale pasiunilor gi ale pornirilor. Dar sunt... beneficii tranzitorii, gi dacă recunosc că mulatrul, din care se poate face un avocat, un medic, un negustor, preţuiegte mai mult decât bunicul sau negru, care era cu totul incult gi cu care nu se putea face nimic, trebuie să recunosc de asemenea, că Brahmanii Indiei primitive, eroii Uiadei, eroii scandinavi, toate fantomele glorioase ale raselor câlor mai frumoase, dispărute pentru totdeauna, ofereau o imagine mai nobilă gi mai strălucită a omenirii, erau, mai ales, agenţi de civilizaţie gi de mărire mai activi, mai inteligenţi, mai siguri, decât populaţiile metise, de o sută de ori metise, ale epocei actuale» 1). Să lăsăm la o parte ultimele afirmări ale lui Gobineau, care nu se întemeiază pe nimic pozitiv. Este evident că el n’a cunoscut mai deaproape pe Brahmanii Indiei primitive sau pe războinicii scandinavi. Cât despre eroii Uiadei, — ei au fost, după toate probabilităţile, creaţii ale imaginaţiei poetice, colective sau individuale, mai mult decât realităţi istorice. Să reţinem prin urmare din pasajul citat numai faptul că Gobineau, cu toată atitudinea sa cunoscută de adept fanatic al superiorităţii raselor pure, n’a putut să nu recunoască, totugi, ceea ce numia el însuşi «binefacerile» încrucigerilor dintre ele. Unul din urmaşii săi cei mai însemnaţi, H. St. Chamberlain, reprezentantul ce! mai impetuos al teoriei raselor dela sfârşitul veacului al XlX-lea, susţinea chiar că amestecurile etnice sunt o condiţie a înălţării popoarelor în scara valorilor culturale. Ca om practic, care nu înţelegea să se piardă în speculaţii abstracte, — cum îi plăcea să se caracterizeze el însuşi, — înălţarea culturală a popoarelor îl preocupa pe Chamberlain mai mult, mult mai mulţi decât străduinţele istorico-filologice sau antropologice ale predecesorilor săi. El nu se mai ocupă dar de originele raselor, care sunt atât de obscure încât nu se pot determina nici măcar aproximativ, nici de caracterele lor distinctive, care sunt atât de variabile încât nu s’ar putea stabili cu siguranţă. Nu se mai încurcă, de asemenea, nici cu problema, pe care şi-o pun biologii, dacă rasele omeneşti sunt specii sau varietăţi. Ca om practic, cum se declară singur, Chamber- 1) Op. cit, p. 218, 219. INCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR 441 lain rezolvă această problemă pe altă cale decât cea teoretică, — pe o cale care îi permite în acela§i timp să se îndrepteze mai uşor fi mai repede către scopul său propriu. El se adresează crescătorilor de animale, ca să afle ce înţeleg ei când zic că un exemplar zoologic oarecare este «de rasă». Şi aceştia îi spun că «de rasă» este un animal atunci, când posedă calităţi eminente, în direcţia urmărită de cei ce l-au produs prin selecţiune. Un cal bunăoară este «de rasă», când aleargă mai repede decât alţii, — cum face bunăoară cel englez. O vacă este «de rasă», când dă mai mult lapte decât celelalte, cum face bunăoară cea de Simmenthal. Un porc este «de rasă», când procură mai multă came şi mai multă grăsime decât ceilalţi, cum face bunăoară cel de York. Rasa nu poate fi prin urmare la oameni decât un prisos de calităţi, fizice şi psihice, care permit popoarelor sau indivizilor ce le posedă să se distingă, prin ceea ce pot realiza, pe toate terenurile. Cum se ajunge însă la un asemenea prisos de calităţi — sau, în genere, de puteri? Printr’o lungă pregătire. Dacă admitem că un asemenea prisos (Uberschwănglichkeit) de calităţi sau de puteri, când este excepţional, constituie ceea ce numim în mod curent superioritatea sau nobleţea rasei, atunci trebue să ne gândim că o asemenea superioritate sau nobleţe nu poate cădea din cer, făcută gata. Ea se face, încetul cu încetul, pentru oameni, pe aceleaşi căi şi cu aceleaşi mijloace, pe care şi cu care o fac, pentru flori sau pentru fructe, grădinarii, iar pentru animalele domestice crescătorii de vite de care vorbiam adineauri. Condiţiile de care atârnă asemenea «perfecţionări» treptate ale materialului uman, în vederea scopurilor superioare ale culturii, sunt după Chamberlain în număr de cinci. Nu ne vom ocupa însă de toate, fiindcă cele mai multe nu ne interesează acum. Ne vom mărgini să relevăm că una dintr’însele este amestecul raselor. Acest amestec însă, ca să ducă la rezultatul dorit, trebuie să fie limitat, în ceea ce priveşte alegerea raselor ce se încrucişează şi numărul încrucişerilor. Rasele ce se încrucişează nu trebuie să fie prea diferite, iar încrucişerile lor nu trebuie să se repete de prea multe ori. Explicarea acestor limitări, pe care Chamberlain nu ne-o dă, ar putea fi aceea pe care ne-o indica Herbert Spencer. Şi el susţinea, precum am văzut, că rasele prea diferite nu pot da, când se încrucişează, produse superioare, iar cauza ar fi că, polaritatea organică a unităţilor lor fiziologice fiind prea diferită, regruparea acelor unităţi nn se mai poate face în mod destul de regulat sau de armonic. 442 SPECIFICUL NATIONAL Pe de altă parte, încrucişerile raselor oe nu diferă prea mult, dacă se lepetă de prea multe ori, îşi pierd acţiunea stimulanta, pe cate o au la început; iar cauza ar fi că polaritatea organică a unităţilor lor fiziologice devine, prin asemenea încrucişeri ce se repetă necontenit, prea uniformă. Dacă părăsim terenul, atât de plin de controverse, al teoriei raselor, şi ne adresăm biologiei, putem constata fără greutate că fe* numenul de care e vorba este, în general, admis ca real şi util. Atât în lumea vegetală, cât §i în cea animală, încrucişarea varietăţilor diferite, înlăuntrul speciilor respective, e considerată ca având o acţiune înviorătoare, ce este utilizată efectiv, destul de adesea, pentru îmbunătăţirile de adus, în agricultură, în horticultură, în zoo-technie, raselor mai interesante din punct de vedere economic. Ceea ce împiedică adesea ca încrucişerile de acest fel să producă efecte vizibile, la plantele şi animalele sălbatice, care trăiesc în libertate, ecte că ele se fac la întâmplare, în direcţii divergente, aşa încât acţiunea lor se anulează singură. Cât despre selecţiunea naturală, ce se operează în aceste domenii, acţiunea ei este aşa de lentă încât nu poate fi observată direct, în perioadele de timp în care este de obiceiu mărginită activitatea generaţiilor de oameni de ştiinţă. Când însă intervine selecţiunea artificială, atunci încrucişerile, îndreptate cu gri ie în anumite direcţii, duc la rezultate ce demonstrează îndeajuns influenţa lor binefăcătoare. Cei ce cunosc istoria biologiei ştiu că Darwin însuşi a plecat dela constatarea faptelor de selecţiune artificială. El cita, în această privinţa, numeroasele varietăţi, pe care crescătorii de păsări le-au scos din specia primitivă de porumbei sălbatici, Columba livia. Aceste varietăţi sunt toate superioare, pr in aspectul lor general şi prin calităţile lor particulare, trunchiului comun din care au ieşit. Se citează de asemenea, în istoria biologiei, cazul ameliorării oilor franceze, de către Daubenton, prin încrucişeri repetate cu oile spaniole, în veacul al XVHI-lea. El a ajuns să cre-ieze astfel o rasă nouă, superioară celei vechi, prin lungimea şi fineţea firului de lână. In Germania, Fleischmann a ameliorat de asemenea rasa oilor indigene, urmărind însă mai mult abundenţa firelor de lână. încrucişerile s’au făcut tot cu rasa merinos. După câteva serii de încrucişeri, numărul firelor de lână, pe unitatea de suprafaţă a epidermei oilor, a ajuns să fie de cinci ori mai mare. Pe această cale s’au obţinut, în toate direcţiile, numeroase varietăţi de boi, de cai, de câini, de păsări domestice, care, după părerea tuturor sunt incontestabil superioare raselor primitive, din încrucişerile că- INCRUCIŞERILE RASELOR SI EVOLUŢIA LOR 443 rora au iegit. Pe aceeagi cale, în sfârgit, au obţinut de asemenea agricultorii, horticultorii, pomicultorii, varietăţi nouă de cereale, de legume, de fiori, de pomi fructiferi ^netăgăduit superioare tipurilor primitive din care derivă. E vrednic de relevat faptul că A. R. Wallace, contimporanul lui Barwin, trecând §i el în revistă numeroasele fapte ce dovedesc utilitatea încrucişerilor, indică gi cauza acestei utilităţi, într’o formă identică cu aceea pe care o găsim astăzi la Charles Nicolle. In opera sa «Darwinismul» biologul englez zice: «Din considerarea acestor diferite fapte vom conchide că o turburare întâmplătoare a echilibrului organic este esenţială pentru a întreţinea vigoarea gi fertilitatea oricărui organism, gi că o asemenea turburare poate fi produsă de o în cruci gare între indivizi de o constituţie puţin diferită». El adaogă însă, — ei vom reveni la sfârgitul cercetării noastre asupra acestui punct, — că o asemenea turburare utilă poate fi produsă «gi de uşoare schimbări întâmplătoare în condiţiile de existenţă»1). Dacă ne întoarcem acum la oameni gi privim încrucigerile raselor din punct de vedere strict biologic, putem face constatări ana-loage. Că asemenea încrucigeri au avut loc dela început, fără întrerupere gi pe o scară foarte întinsă, este un fapt ce nu mai poate fi discutat. Dacă încrucişerile de rase ar fi avut efectele dăunătoare, pe care li le atribuie Gobineau, ar fi trebuit, dată fiind vechimea gi generalitatea lor, ca omenirea să fi decăzut necontenit gi să se găsească astăzi într’o stare mult inferioară celei iniţiale. Istoria însă ne arată că n’a fost gi nu este nicidecum aga. Dimpotrivă, omenirea a progresat gi progresează necontenit. Dacă n’a fost de sigur numai din cauza amestecului raselor, se poate totuşi presupune, — date fiind faptele biologice pe care le-am văzut, precum gi unele constatări istorice, — că acest amestec a jucat un rol însemnat. Am văzut cât au progresat unele varietăţi de plante gi animale, prin încrucigeri bine conduse, pe când speciile naturale respective, care til-iesc în stare sălbatecă, au rămas cum erau la început. Să comparăm Ia lumina acestor fapte, cazul poporului indian din Asia, care, graţie exclusivităţii regimului castelor, s’a ferit mai mult decât oricare altul de amestecurile de sânge, gi cazul populaţiei Statelor-Unite din America de Nord, care a iegit dintr’un amestec, fără precedent în timpurile modeme, de rase diferite India a rămas anchilozată do veacuri în civilizaţia ei străveche, gi se arată încă, cu toată influenţa 1) A. R. Wallace, Le Darwinisme, tr. fr. de Varigny, p. 441. 444 SPECIFICUL NAŢIONAL colonială exercitată de Englezi, puţin capabilă de progres prin ca însăşi. Statele-Unite, dimpotrivă, s’au ridicat cu o repeziciune uimitoare, de un veac încoace mai ales, şi pregătesc, — dacă aparenţele nu ne înşeală, — un tip nou de civilizaţie. Un scriitor politic francez, care, lucrând sub auspiciile «Muzeului Social» din Paris, a publicat de curând asupra lor o carte mult preţuită, nu stă la îndoială s’o afirme. «...Poporul american e pe cale să creieze o societate cu totul originală, a cărei asemănare cu a noastră tinde să nu mai fie decât superficială. Poate chiar că e vorba de o nouă vârstă a omenirii, aruncând în istorie continentul european, care m mai poate fi animatorul ei, cu un ideal aparţinând de acum înainte trecutului» 1). Acelaşi autor ne dă câteva indicaţii care ne permit să ne facem o idee de proporţiile neobicinuite pe care le-au luat, în Statele-Unite, amestecurile etnice. In veacul al XVlH-lea, cele treisprezece colonii iniţiale de pe ţărmurile Oceanului Atlantic erau în majoritate de origine britanică. La începutul veacului al XlX-lea, după războaiele napoleoniene, un prim val mai accentuat al emigraţiei europene a adus elemente aparţinând şi altor popoare. In majoritatea lor însă, acele elemente noui erau încă nordice: Englezi, Irlandezi, Scoţieni, Scandinavi, Germani. Din 1840 înainte, emigraţia europeană a luat, şi ca număr şi ca varietate, proporţii mult mai mari. Pe când primul val adusese de abia vreun milion de imigranţi, cel de-al doilea, care a durat din 1840 până în 1880, a adus un număr de nouă ori şi jumătate mai mare şi cu o compoziţie mai variata, în care popoarele din centrul şi Sudul iŞuropei erau mai bine reprezentate. In sfârşit, între 1880 şi 1914, emigraţia, în general, nu numai cea europeană, a luat proporţii formidabile. Acest al treilea val a adus în Statele-Unite nu mai puţin de douăzeci şi două de milioane de imigranţi. Ca să ne arate «împestriţătura» etnică de neînchipuit (le bariolage ethnique phantastique), ce caracteriza această masă enormă, Siegfried ne înşiră, după statisticile americane, într’o ordine, care vrea să fie alfabetică dar ţine scamă şi de vecinătăţile geografice, naţionalităţile cărora le aparţineau imigranţii. Ei erau: Africani, Armeni, Bohemieni (Cehi), Moravi, Bulgari, Sârbi, Muntenegreni, Chinezi, Croaţi, Sloveni, Cubani, Dalmaţi, Bosniaci, Har-ţegovineni, Holandezi, Flamanzi, Indieni din Indiile Orientale, Ej> glezi, Finlandezi, Francezi, Germani, Greci, Evrei, Irlandezi, Ita- 1) Andre Siegfried, Les Etats-Unis d’aujourd’hui, p. 345. INCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR 445 lieni din Nord şi din Sud, Japonezi, Coreeni, Lituanieni, Maghiari, Mexicani, insulari din diferitele insule ale Oceanului Pacific, Polonezi, Portughezi, Români, Ruşi, Ruteni, Scandinavi, Scoţieni, Slovaci, Spanioli, Sirieni, Turci, Gali din Walles, Indieni din Indiile occidentale, — §i statisticele americane mai adaugă: «şi alte popoare». Nu e dar de mirare că scriitorii americani au ajuns să glumească, din când în când, pe tema «miş-maşului» lor etnic. Aşa bunăoară Sinclair Lewis îşi descrie unul din personagiile lui în chipul următor: «Martin Arrowsmith era, ca cea mai mare parte din locuitorii din Elk Mills, dinainte de imigraţia slavo-latină, un American anglo-saxon tipic, ceea ce însemnează că era un amestec dc: German, Francez, Scoţian, Irlandez (ştiut fiind că Scoţienii şi Irlandezii sunt Celţi), poate puţin Spaniol, probabil puţin Evreu gi de sigur mult Englez, — această din urmă rasă fiind ea însăşi o combinaţie de Bretoni, de Celţi, de Fenicieni, de Romani, de Germani, de Danezi, de Suedezi...»1). In sfârşit, ritmul rapid şi energic al vieţii comune a diferitelor rase ce s’au aşezat în Statele-Lnite, ni-1 poate arăta graba cu care, toate deopotrivă, au învăţat limba engleză. După recensământul oficial din 1900, se găseau în Statele-Unite mai puţini locuitori cari nu vorbeau englezeşte, decât se găseau, la aceeaşi dată, în Germania locuitori cari nu cunoşteau limba germană. Această repeziciune cu care nouii veniţi se silesc, toţi, să se asimileze, se explică prin faptul că, cum zice Siegfried, «orice insuficienţă de adaptare este inconştient judecată de Americani ca un semn de inferioritate» 1 2). Efectele înviorătoare ale amestecului de rase, la oameni, au fost urmărite de biologi în trei direcţii mai ales: a puterii prolifice, a frumuseţii fizice şi a longevităţii, ca semne ale unei vitalităţi sporite, dacă nu superioare. In toate aceste trei direcţii, ei au putut observa progrese manifeste. Femeile negre, bunăoară, au cu bărbaţii albi mai mulţi copii decât cu cei negri. Femeile hotentote, care nu fac de obiceiu decât patru până la cinci copii, au avut, cu coloniştii olandezi, până la doisprezece. Şi superioritatea puterii prolifice se vădeşte, în cazurile de acest fel, faţă de ambele rase ce se încrucişează. Antropologul german Eugen Fischer a studiat în deosebi pe bastarzii ieşiţi din amestecul Burilor cu Hotentoţii, oari formează 1) Citat de Siegfried, Lee Etats-Unis d’aujourcThiîi, p. 9. 2) Op. cit., p. 137. 446 SPECIFICUL NAŢIONAL în Africa de Sud-Vest o populaţie destul de numeroasă, şi a constatat că puterea lor prolifică este mai mare şi decât a unora şi decât a altora. Procentul natalităţii este la ei, în medie fireşte, de 7.7, de fiecare căsătorie, pe când la Buri procentul este numai de 6.3. Tot aşa, Ruşii au mai mulţi copii, în Asia, cu femeile mongole, decât cu ale lor în Europa. Iar Broca, antropologul francez cunoscut, susţine că, în Franţa, populaţia a crescut mai repede după Revoluţia cea mare, dela sfârşitul veacului al XVHI-lea, care a făcut posibil amestecul claselor sociale, ce trăiau până atunci izolate. In sfârşit, Stockes a făcut observări analoage asupra încrucişerii Europenilor cu femeile australiene, care măreşte puterea lor prolifică. In ceea ce priveşte frumuseţea fizică, amestecul raselor determină de asemenea un proces, ce ia uneori forme impresionante. Aşa bunăoară, Tylor, etnograful cunoscut, susţine că cele mai frumoase femei pe care le-a văzut erau cele din insula Tristan da Cunha, situată între Africa de Sud şi America, şi populată în majoritate de mulatri. Mai ales fetele erau aşa de frumoase, ca figură şi ca corp, încât învăţatul englez, care cutreerase toate regiunile globului, de-dară că nu întâlnise nicăeri exemplare atât de splendide. Iar ca termeni de comparaţie dedea femei, aparţinând, nu raselor pure, ci iarăşi amestecurilor: malaezele din Bali, creolele din Havana, etc. Longevitatea este, în chip firesc, mai anevoie de constatat. Totuşi, s’au adunat şi în această privinţă unele observări, ce tind a dovedi influenţa favorabilă, şi din acest punct de vedere, a amestecului raselor. In «Philosophie de la longevite», Finot citează cazuri de longevitate puţin comună printre Brazilianii din provincia Sao Paolo, ieşiţi din încrucişarea Portughezilor cu autochtonii. Un alt aspect, ce nu e de sigur lipsit de importanţă pentru viitorul omenirii şi asupra căruia vom reveni mai târziu, al amestecului raselor, este cel ce preocupă în deosebi pe Waitz, cunoscutul antropolog german. In opera «Anthropologie der Naturvolker», acest învăţat insistă asupra ameliorării constante a raselor inferioare prin încrucişarea lor cu cele superioare. După observările lui, patru generaţii sunt, pe alocurea, suficiente, ca sa facă dintr’un mulatru un alb, care nu e de sigur blond ca Arienii lui Gobineau, dar nu mai are nimic din caracterele rasei negre. Cu atât mai repede se realizează progresul organic, atunci când rasele ce Se încrucişează nu sunt prea diferite ca nivel. Americanii din Statele-Unite susţin că sunt deajuns două generaţii, spre a scoate din vechiul «rebut» european o rasă nouă, de oameni mai activi, mai rezistenţi şi mai întreprinzători. INCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR 447 Prin «rebut» înţeleg ei pe unii cel puţin, daca nu pe mulţi, din imigranţii ce le sosesc necontenit de peste Ocean. Mai întâi, ei cred ca, în general, imigranţii sunt oameni ce nu gi-au putut face un rost în ţările lor, — ceea ce se poate datora, evident, împrejurărilor sociale, politice, economice, etc. dar poate fi gi semnul unor insuficienţe individuale. Ba chiar, în unele cazuri, imigranţii sunt oameni ce au păcătuit în vreun fel gi au trebuit să fugă, spre a evita consecinţele faptelor comise. Cu alte cuvinte, imigranţii sunt adesea, dacă nu de cele mai multe ori, elemente inferioare. Cărei cauze se poate atribui, atunci, ridicarea atât de relpede a progeniturii lor? După toate probabilităţile, amestecului raselor. In promiscuitatea stabilimentelor industriale sau comerciale, — gi în genere a oraşelor mari, — legaturile între reprezentanţii popoarelor celor mai diferite se stabilesc foarte ugor. Iar aceia dintre emigraţi, cari ţin să li se piardă urma, evitând contactul cu conaţionalii lor, îgi cauţi în mod firesc legăturile printre cei ce aparţin altor popoare. In contra celor ce văd în amestecul raselor un pericol de degenerare gi în conservarea purităţii lor un factor de progres, se ridică de asemenea, pe lângă argumentul de principiu pe care l-am menţionat adineauri, o sumă de fapte concrete. Ele privesc mai ales decadenţa popoarelor — sau cel puţin a claselor sociale — care, sub influenţa prejudecăţilor sau din alte cauze, s’au ferit prea mult de amestecuri de sânge. Cazul clasic, adesea citat, în această privinţă, este acela al Spartanilor vechi. Spre a păstra curat sângele dorian, ce curgea în vinele lor, ei nu permiteau streinilor să pătrundă în oraşul lor decât numai când aveau aface, pentru trebi politice, cu autorităţile, gi numai pentru un timp strict limitat. Ei îngigi nu puteau părăsi teritoriul naţional, spre a se duce printre streini, decât numai pentru motive analoage şi cu învoirea conducătorilor. Amestecul lor, prin eventuale căsătorii, cu periecii gi cu heloţii, ce formau restul populaţiei statului, era riguros interzis. Din cauza acestui exclusivism, rasa lor şi-a pierdut, treptat, puterea prolifică. Adăo-gându-se apoi şi pierderile din războaie, pe care nu le compensa o natalitate suficientă, numărul Spartanilor a scăzut necontenit. Pe vremea lui Lycurg, când şi-au împărţit pământul şi s’au numărat astfel exact, erau, toţi, nouă mii. Către sfârşitul veacului al V-lea, în anul 420 a. Cr., o altă numărătoare a constatat că nu mai erau decât gease mii. Pe vremea lui Aristot, ajunseseră la o mie. Sub regele Agis al ID-lea, care a domnit între 244 şi 240, «căzuseră până la şeapte sute. 448 SPECIFICUL NAŢIONAL La Romani de asemenea, vechii patricieni, deşi mai puţin exclu-sivişti decât Spartanii, se fereau totuşi, pe cât posibil, să se amestece cu plebeienii. Acelaşi fenomen biologic s’a repetat dar §i la ei. Ceea ce a dus, cu vremea, la necesitatea de a primi în rândurile lor numeroşi «oameni noui». Către sfârşitul repubJicei, Senatul roman ajunsese a fi compus dintr’o minoritate numai de «patres», completată cu o majoritate de «conscripti». Această situaţie a avut de sigur §i cauze politice, dar la baza ei a stat fenomenul biologic ce ne preocupă. La nouile popoare europene s’au făcut, din acest punct de vedere, observaţii analoage. Naturalistul englez Gal ton susţine că dintre familiile nobile de astăzi, din Anglia, de-abia cinci mai datează din veacul al XVJea. Cele mai multe din familiile nobile de pe acea vreme, şi cu atât mai mult cele anterioare, s’au stins cu desăvârşire. S’au stins de asemenea şi cele şease dinastii ce s’au succedat pe tronul Angliei, din veacul al XlV-lea până la cea actuală. Dou-blcday adaogă alte constatări. Din 1527 de titluri de «baronet», acordate în 1611 la tot atâtea familii, nu mai existau în 1819 decât 30; restul dispăruse prin stingerea familiilor ce le purtau. Iar în 1858, din 394 de lorzi englezi, 272 datau numai din 1760. In Franţa, Be-noiton de Châteauneuf crede că durata medie a familiilor nobile n’a fost mai mare de 300 de ani. Ceea ce însemnează că cele mai vechi dintr’însele s’au stins de mult şi cu desăvârşire. Puţinele care s’au mai păstrat îşi datoresc existenţa, după el, unor uzurpări de nume sau unor încrucişeri cu elemente din clasele inferioare. Observări analoage s’au făcut, în sfârşit, şi asupra aşa numitului «patriciat burghez» din unele oraşe germane şi elveţiene; familiile ce compuneau această aristocraţie a comerţului şi industriei s’au stins de asemenea, cele mai multe, din cauza exclusivismului lor, ca şi acelea ale aristocraţiei teritoriale. Friedrich Hertz a căutat să facă o deosebire între aristocraţia engleză şi cea de pe continentul european, nu din punctul de vedele al duratei, ci din acela al calităţilor sufleteşti, manifestate pian activitatea politică şi cea culturală. Cea dintâi a jucat un rol mai însemnat, în viaţa politică şi culturală a poporului englez, decât a jucat cea din urmă, în ţările respective. Aristocraţia continentală din Europa s’a distins — dacă se poate zice — prin lipsa ei de talent politic şi prin sterilitatea ei culturală. Cauza acestei deosebiri trebuie căutată, după învăţatul german, în faptul că aristocraţia engleză n’a practicat, în aceeaşi măsură ca cea continentală, exclusivi* INCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR 449 mul în materie de căsătorii. De altfel, în familiile aristocratice engleze numai copilul cel mai mare, de sex bărbătesc, moşteneşte titlurile de nobleţe; ceilalţi intră în rândurile burgheziei. Friedrich Hertz conchide astfel că «selecţiunea internă» (die Inzucht), pe care a practicat o aristocraţia continentală europeană, necontractând căsătorii decât numai în propriile ei rânduri, n’a fost de natură să favorizeze desvollarea calităţilor ei sufleteşti. Alţii autori însă cred, că această «selecţiune internă» nu e lipsii ă de orişice valoare. Ei se întemeiază pe faptul că selecţiunea artificială, aşa cum o practică agricultorii, crescătorii de animale, etc. este, în parte, o selecţiune internă, ce se realizează înlăuntrul aceloraşi varietăţi, tinzând la desvoltarea unor anumite calităţi ale lor. Aşa gândeşte, bunăoară, Albert Reibmayr. In cartea sa «Inzucht und Vermischung bei Menschen», apărută în 1897, acest învăţat susţine eă la civilizaţie ajung popoarele numai prin formarea unor clase conducătoare, în care se practică selecţiunea internă (die Inzucht). Căci numai într’o asemenea selecţiune se pot desvolta anumite caractere, care dau apoi civilizaţiei popoarelor respective originalitatea ei. Reibmayr recunoaşte însă şi el că selecţiunea internă, dacă se continuă mai multă vreme, duce la degenerarea claselor ce o prac* tică, — şi prin urmare la decadenţa popoarelor respective. Remediul — singurul posibil şi eficace — este atunci amestecul raselor. In acest amestec vede şi autorul de care vorbim factorul de căpetenie al progresului omenirii. Popoarele ce, prin selecţiune internă, ajung la un moment dat la o înflorire culturală care le pune în fruntea omenirii, degenerează cu vremea si cad în cele din urmă pradă «morţii istorice». Prin aceasta însă, progresul general nu se opreşte. Graţie amestecurilor necontenite de sânge, omenirea se împrospătează neîncetat, şi înaintează vecinie pe drumul fără sfârşit al progresului. Aceste idei au fost reluate de Robert Sommer, de a cărui operă «Familienforschung tmd Verorbungslehre» ne-am ocupat în treacăt, în prima parte a lucrării de faţă, cu prilejul originei lui Goethe. Lărgind cadrul iniţial al cercetărilor sale, învăţatul german a ajuns să se ocupe mai deaproape de .problema raselor, în general1). El crede de asemenea că selecţiunea internă (die Inzucht), aşa cum se 1) Ultima ediţie a operei citate a apărut «ub titlul: Familienforschung Vererbungs-und Rasaenlebre, Dritte durch Rassen-und Stammeslehre vermebrte Auflage, Leipzig, 1927. 29 450 • SPECIFICUL NAŢIONAL practică în unele clase sociale în scopul de a desvolta anumite calităţi ce le simt necesare, e nu numai utilă, dar de-a-dreptul indispensabilă, în evoluţia popoarelor. Amestecurile etnice, dacă se fac necontenit gi fără nicio regulă, nu pot duce decât la rezultate haotice. Ele nu sunt de folos pentru progresul popoarelor, al claselor sau, după cazuri, al progeniturii indivizilor, ce se încrucişează, decât numai dacă urmează după o perioadă, mai mult sau mai puţin lungă, de selecţiune internă, care a fost suficientă ca să desvolte la popoarele, la clasele sau la indivizii respectivi anumite calităţi. Acele calităţi pot fi puse în valoare, atunci, în mod surprinzător, prin înviorarea generală pe care o produce contactul strein, cum am zis în capitolul precedent, sau «aportul de sânge nou», cum zice Som-mer, al încrucişerilor. Dând amestecurilor etnice în general numele de «amfimixie», acest autor rezervă amestecurilor speciale de care vorbim, — celor oe urmează după o selecţiune interioară suficientă, — numele de «epimixie». Ca atare, acest fenomen poate prezenta două forme diferite, după cum numai imul din indivizii prin cari se realizează, sau amândoi, posedă o «masă ereditară» de calităţi câştigate printr’o selecţiune internă anterioară de către popoarele, clasele sociale sau familiile lor. Epimixia e astfel de două grade, corespunzând acestor două cazuri. Ea este utilă, se înţelege, sub ambele aceste forme. In general, zice Sommer, procesul oiologic de care e vorba, «joacă un rol însemnat atât în ereditatea umană cât şi în creşterea vitelor, întru cât unui neam consolidat prin selecţiune internă, dar ameninţat cu degenerarea, i se procură sânge nou». Dar utilitatea maximă o prezintă epimixia sub a doua formă a ei. «Studiul personalităţilor geniale a dovedit că. în cazul lor, joacă un rol însemnat împreunarea unor mase ereditare diferite, datorite ambelor serii de ascendenţi, paterni şi materni. Naşterea personalităţilor geniale are astfel la temelie, după părerea mea, epimixia de gradul al doilea» 1). Del a individualităţile excepţionale, din punct de vedere cultural, Sommer trece apoi la perioadele excepţionale din istoria culturii omeneşti, pe care le explică în acelaşi mod. Asemenea perioade au fost, bunăoară, Renaşterea italiană sau cea engleză. Ca centru al celei dintâi consideră învăţatul german Florenţa şi crede că marea bogăţie de oameni însemnaţi, în toate direcţiile, cu care s’a putut mândri capitala toscană gi care i-a fixat locul de onoare în istoria 1) Robert Sommer, Op. cit., ed. III, p. 30. INCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR 451 •culturii italiene, a fost produsă de epimixia a două clase sociale cu o riguroasă selecţiune internă anterioară. Cea dintâi a fost vechea aristocraţie teritorială toscană ce se concentrase, cu vremea, la Florenţa, atrasă de desvoltarea pe care o luase oraşul şi de consideraţii politice. A doua a fost «aristocraţia» recentă «a burgheziei», adică pătura de sus a muncitorilor — în industria sau în comerţul, amândouă atât de înfloritoare, ale oraşului — care se putuse îmbogăţi, se putuse cultiva şi rivaliza, prin fastul vieţii materiale şi prin rafinarea vieţii sufleteşti, cu nobilimea tradiţională1). Ambele aceste clase sociale ajunseseră să fie ceea ce erau printr’o selecţiune interioară ce desvoltase până la maximum calităţile lor distinctive, dar se puteau opri, şi una şi alta, în evoluţia lor ascendentă, sau puteau chiar să decadă, — cea dintâi mai ales, aristocraţia teritorială, care era mai veche, — din aceeaşi cauză. încrucişarea lor, nu numai că le-a scăpat, pe amândouă, de degenerare, dar le-a dus la o nouă înflorire, cu efecte istorice atât de mari. A doua perioadă excepţională din istoria culturii, la care se referă Sommer, — cea pe care au ilustrat-o, ca figuri mai reprezentative, Bacon şi Shakespeare, şi căreia autorul îi dă numele de Renaştere engleză, — se explică, după el, în acelaşi mod. Marele număr de oameni cu o înzestrare sufletească neohicinuită ,pe cari i-a produs atunci poporul englez, au ieşit din epimixia a două clase sociale ale lui, pregătite amândouă printr’o selecţiune internă mai mult sau mai puţin îndelungată. Cea dintâi a fost aristocraţia teritorială, care nu mai trăia izolată, ca altădată, ci se concentra din ce în ce mai mult în jurul curţii regale, la Londra. A doua a fost «aristocraţia burgheză», adică elita oamenilor ce munceau, în comerţ, în industrie, în profesiunile liberale, — elită ce, ridicându-se prin bogăţie şi cultură, avea acelaşi «standard» de viaţă. Calităţile diferite ale acestor clase sociale ajunseseră la o desvoltare ce n’ar fi putut, după toate probabilităţile, să fie depăşită, pe calea selecţiunii interne care o favorizase până atunci; dimpotrivă, ar fi putut să decadă. Epimixia le-a adus, la amândouă, o înviorare, al cărei produs istoric a fost înflorirea culturală de care vorbim. Sommer nu şi-a publicat încă cercetările asupra Renaşterii engleze. Le-a menţionat numai, în cartea la care ne referim, anunţându-ne că, dacă nu va ajunge, din cauza vârstei sale înaintate, să le sfârşească, le va lăsa «Aşezământului pentru studiul familiei» dela Universitatea din 1) A ee vedea ,în deosebi, cap. 19 din opera citata, pag. 198 şi urm. 452 SPECIFICUL NAŢIONAL Giessen, unde funcţionează ca profesor, spre a fi utilizate de succesorii săi în direcţia cercetărilor de acest fel1). Studiând în sfârşit, mai departe, atât istoria culturii, cât şi antropologia popoarelor din basmul mării Mediterane, din Asia Mică, din Egipt, din Ârabia, din Palestina, din Siria, din regiunea Tigrului §i Eufratului, din Persia, din India, autorul de care vorbim a ajuns, pretutindeni, la concluzii analoage. I s’a părut, anume, că epimixia îi poate oferi, pretutindeni, cheia evoluţiei formelor culturale. De aceea §i dă capitolului al 29-lea, în care ne propune, mai stăruitor, acest mod de a rezolva problemele respective, titlul cuprinzător §i sugge8tiv: «Epimixia ca cheie a istoriei culturii». El crede că marile culturi ce au înflorit în antichitate în Nord-Estul Africei, în Sud Vestul Asiei şi în Sud-Estul Europei au luat naştere prin epimixia ce s’a produs, la sfârşitul perioadei glaciare, între rasa albă ce năvălea, venind din spre miază-noapte, în regiunile respective, şi o populaţie primitivă, originară dela miază-zi sau poate autochtonă, ce le ocupa de mai nainte. Din punct de vedere geologic, părţile amintite din Asia şi din Europa, ţin de continentul african. E dar firesc să presupunem că Egiptul, Arabia, Mesopotamia, Palestina, Asia Mică, insulele mării Egee şi partea de Sud a peninsulei balcanice, erau locuite pe acele vremuri străvechi de o populaţie meridională, cu caractere africane. «Din încrucişarea rasei albe, menţinute curate, în timp de sute de mii de ani, prin selecţiune interioară, cu o rasă africană tot atât de puternic consolidată pe aceeaşi cale, au ieşit popoarele amestecate şi culturile amestecate din Egipt, din Arabia, din regiunea Tigrului şi Eufratului. înflorirea culturală a apărut, ca produs al epimixiei, la început, şi s’a păstrat apoi, ca tradiţie, mii de ani., în forme literare, religioase şi dinastice, — în timp ce amfimixia progresivă ducea la compensarea, nivelarea şi omogenitatea popoarelor respective»1 2). Mai bine ca oriunde se poate urmări acest proces, zice Sommer, în Egiptul străvechiu, şi anume în formele vieţii religioase. «Acolo ne întâmpină un cult solar de un nivel ridicat, care era strâns legat de cunoştinţe astronomice şi de cercetări ştiinţifice asupra naturii, împreunat şi încrucişat cu o multiplă adoraţie a animalelor». Aceste două elemente religioase, cu totul diferite, aveau de sigur origini diferite. Cel dintâiu aparţinea rasei albe imigrate, cel de-al doilea 1) Op. cit., p. 410. 2) Op. cit., p. 411. INCRUCIŞERILE RASELOR ŞI EVOLUŢIA LOR 453 populaţiei africane locale. Amestecul acestor elemente constituia o «încrucişare psihologică» ce a mers de sigur paralel cu «încrucişarea biologică». Şi toată istoria Egiptului s’a învârtit, după Sommer, în jurul problemei pe care o crease originea însăşi a ridicării lui culturale, — dacă religia egipteană trebuia să se întoarcă în întregime la cultul solar primitiv al rasei albe sau să rămână, potrivit cu în-crucişerea biologică a poporului, la serviciul religios combinat al soarelui şi al animalelor 1). In acelaşi mod îşi explică Sommer originea culturilor aşa numite asiatice — «din Palestina şi Siria până în India» — care după el «nu sunt în realitate asiatice, ci isvorăsc din încrucişarea rasei albe, curat selecţionate, cu o rasă africană primitivă, după încheierea perioadei glaciare». Ca şi producţiile geniale ale unor personalităţi izolate sau ale unor epoci istorice limitate, marile culturi de care vorbim au fost, atât cât putem judeca cu datele de care dispunem, rezultate ale epimixiei. Si învăţatul german încheie această parte a cercetărilor sale cu cuvintele: «Acest lucru e adevărat şi despre cultura greacă şi cea romană, de vreme ce manifestă şi ele, destul de limpede, caracterele epimixiei şi prezintă, potrivit cu amestecurile dela obârşie ale popoarelor §i ale culturilor, deşi în forme afinate şi de-abia vizibile, trăsuri africane» 1 2). Nu putem intra, fireşte, în analiza diferitelor ipoteze, pe care le face Sommer. O asemenea analiză ne-ar duce prea departe. Amănuntele acelor ipoteze nu par totdeauna destul de bine întemeiate, pe fapte istorice destul de bine stabilite. Trebuie să luăm însă act de credinţa lui că amestecurile etnice joacă u: rol însemnat în apariţia formelor culturii. Ca profesor de psihiatrie, Sommer avea, nu numai o cultură biologică destul de solidă, dar şi cunoştinţe psihologice destul de întinse. Părerea lui merită deci să fie luată în consideraţie, cu atât mai mult că se acordă cu faptele pe care le-am trecut în revistă până acum. E astfel evident că Charles Nicolle, ale cărui idei le examinăm, s’ar fi putut mărgini să se întemeieze pe faptele la care ne referim, precum şi pe concluziile trase dintrînsele de atâţia alţi biologi, antropologi, etc. — fără să mai recurgă la ipoteze psihologice discutabile, cu privire la natura proceselor sufleteşti ce duc la descoperiri §i invenţii. E drept să adăogăm totuşi, spre a încheia, că, 1) Op. cit., ed. IlI-a, p. 411. 2) Op. cit., p. 412, 413. 454 SPECIFICUL NATIONAL având parcă intuiţia slăbiciunii sale pe terenul psihologic pe care se pusese la început, biologul francez se concentrează, la sfârşitul cărţii sale, pe terenul evoluţiei raselor, spre a dovedi mai cu succes necesitatea amestecurilor lor necontenite, prin primejdiile pe care le prezintă stabilizarea lor crescândă. Tabloul viitorului, ce aşteaptă poate omenirea, în cazul când această stabilizare ar ajunge să fie deplină şi definitivă, e aşa de impresionant, încât merită să aruncăm o privire asupră-i, în capitolul următor, cu care vom încheia cercetările noastre în această materie. CAP. XVI. PERSPECTIVE Convine că progresul omenirii, în ordinea noutăţii sau a originalităţii, atârnă exclusiv de funcţionarea neimpiedicată a «spiritului de invenţie», Charles Nicolle crede, în ultima parte a lucrării sale, că trebuie să arunce o privire şi asupra aspectelor pe care le-ar putea lua, din acest punct de vedere, viitorul. O asemenea cercetare, cu toate dificultăţile de care e condamnată, prin chiar natura ei, să se lovească şi cu tot coeficientul de incertitudine de care, în mod firesc, nu poate scăpa, rămâne totuşi deosebit de interesantă. Până acum progresul omenirii, sub toate formele lui, aşa cum ni-1 arată istoria, a fost — ceea ce a putut să fie. Insuficienta desvoltare a puterilor subiective ale minţii omeneşti, pe de o parte, penuria şi imperfecţiunea mijloacelor obiective de cercetare, pe de alta, l-au făcut să se desfăşure încet şi greu, — la început mai ales, exasperant de încet şi de greu. De acum înainte însă, cu rafinarea intelectuală la care am ajuns şi cu acumularea mijloacelor de investigaţie, din ce în ce mai eficace, de care dispunem, am fi în drept să credem că progresul trebuie să ia un ritm mai accelerat şi să ducă, cu mai multă uşurinţă, la rezultate mai satisfăcătoare, în toate direcţiile. O asemenea credinţă însă, care nu poate să nu fie scumpă tuturor celor ce, într’un fel sau într’altul, lupta pentru înălţarea necontenită a omenirii în cultură şi civilizaţie, ar putea să rămână o simplă iluzie, dacă condiţiile biologice, de care am văzut că atârnă spiritul de invenţie, ne mai putându-se realiza în viitor, nu i-ar mai permite să se manifesteze, şi de acum înainte, cu aceeaşi energie ca până acum, — dacă nu chiar cu o energie sporită de eficacitatea mai mare a mijloacelor ce i-ar sta la dispoziţie. Charles Nicolle se întreabă dar, în ultima parte a lucrării sale, 456 SPECIFICUL NATIONAL ce soartă rezervă viitorul spiritului de invenţie. Va continua el să se desvolte necontenit? Va suferi poate o stagnaţie? Sau va fi chiar ameninţat să dispară? Prima ipoteză ar părea, de sigur ,cea mai naturală. După cum s’au desvoltat până acum, puterile minţii omeneşti, cu toate formele pc care le pot lua, se vor desvolta şi de acum înainte. Este presupunerea cunoscută, a uniformităţii cursului fenomenelor, ce stă la temelia tuturor legilor pe care le formulează oamenii de ştiinţă. Am putea prin urmare crede că, după cum a progresat până acum, omenirea va continua să progreseze şi de acum înainte. Trebuie să ne aducem însă aminte, zice Charles Nicolle, de deosebirea pe care am stabilit-o la început. Progresele, pe care le admirăm astăzi atât de mult, se datoresc poate mai mult perfecţionării unor lucruri vechi, decât descoperirii unor lucruri noui. Multe progrese recente, şi dintre cele mai surprinzătoare, nu sunt decât termenul ultim al unor sforţări treptate, al căror punct de plecare, adică invenţia propriu zisă, se găseşte departe, în urma noastră. Generaţii succesive de lucrători îndemânateci au lărgit, pur şi simplu, «brazda creatoare» dela început. Dacă am compara din acest punct de vedere prezentul cu trecutul, poate că nu într’o epocă atât de bogată în realizări, cum este a noastră, am găsi cele mai frumoase scânteieri ale spiritului de invenţie. Am putea observa, în treacăt, că învăţatul francez pare nedrept cu perioada actuală a evoluţiei intelectuale a omenirii, în care s’au produs schimbări atât de adânci, încât s’ar putea zice că au constituit adevărate revoluţii în ştiinţele naturii, — în cele fizico-chimice mai ales. Nu e vorba, — în numeroasele cazuri la care se poate gândi orişicine posedă cunoştinţele necesare, — numai de perfecţionări, ci de descoperiri şi de invenţii propriu zise. Dar, să trecem, fără a insista, asupra acestui punct. Charles Nicolle recunoaşte de altfel, el însuşi, că cu toată partea făcută «perfecţionărilor», — «nu se poate zice că numărul descoperirilor a scăzut»1). Şi adaogă: «Pentru ca acest număr să scadă, pentru ca să apară un crepuscul, precursor poate al sterilităţii, ar trebui, sau ca materia descoperirilor să se epuizeze, sau ca o cauză internă să atace, în creierul oamenilor, spiritul de invenţie»1 2). Cercetând aceste două eventualităţi, învăţatul francez crede ci 1) Biologie de l’invention, p. 135. 2) Ibid. PERSPECTIVE 457 cea dintâi trebuie înlăturată cu hotărîre. Materia descoperirilor e fără margini. Din acest punct de vedere, am putea socoti ca neînsemnate achiziţiile făcute până acum de mintea omenească, — oricât de numeroase §i de strălucite ne-ar părea, — faţă de imensele zerve ce rămân la dispoziţia cercetărilor, în toate direcţiile. Nu tot aga de sigure sunt însă perspectivele, când e vorba de spiritul de invenţie însuşi. Mai întâi, sunt probleme, care vor scăpa, probabil, totdeauna minţii omeneşti. Creierul nostru, zice biologul francez, e un organ ca oricare altul. Fără a crede în finalitate, putem admite că, nu numai activitatea, ci şi capacitatea lui, corespund funcţiunilor pe care e chemat să le îndeplinească în economia organismului nostru biologic. Ceea ce nu ne este de folos să pătrundem, lucrurile a căror cunoaştere ar putea fi chiar primejdioasă pentru noi, vor scăpa de sigur totdeauna creierului nostru. In acest agnosticism pragmatist, Charles Nicolle vede o «atitudine filosofică înţeleaptă». «Ea ne conduce să credem că, pe anumite terenuri, ca acela al originei lucrurilor şi fiinţelor, sau acela al destinului lor, omenirea de mâine nu va înainta mai departe decât au putut-o face strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi. Trebuie să ne resemnăm. Oricât s’ar perfecţiona, inteligenţa noastră va lăsa totdeauna fără răspuns anumite întrebări». Dar totuşi, în afară de aceste «chestiuni supreme», s’ar părea că nu există, că nu pot exista limite pentru spiritul de invenţie. întrebarea care se ridică însă, în faţa acestei păreri, este, dacă vor exista totdeauna, printre oameni, individualităţi superioare, capabile să descopere ceea ce s’ar putea, oricând, descoperi, sau să inventeze ceea ce s’ar putea, oricând, inventa. îndoiala este permisă, zice Charles Nicolle. Şi motivele, care o pot îndreptăţi, sunt mai multe. Primul — şi cel mai important — este fuziunea progresivă a diferitelor «grupe» omeneşti. «Unificarea sângelui» va duce, cu vremea, la rase complet stabilizate, la rase — în sfârşit — pure, în înţelesul uniformităţii depline a caracterelor. Stabilizarea, însă, însemnează întronarea echilibrului organic, care exclude accidentul creaţiei, — accident care, cum am văzut, constă, după Charles Nicolle, într’un dezechilibru. Iar această eliminare a accidentului exclude originalitatea. «O rasă pură, zice biologul francez, se caracterizează printr’o tendinţă către echilibru, pe care numai un aport de sânge străin îl poate turbura. Intr’o rasă albă unificată, regularitatea fizică, o inteligenţă aşezată, măsura în toate, moravuri ordonate şi înţelepte, ar împodobi deopotrivă pe toţi indivizii ce o com- 458 SPECIFICUL NAŢIONAL pun O asemenea societate n’ar mai cunoaşte acea discordie, care este originalitatea. Ea ar rămânea imobilă în cursul generaţiilor succesive, — §i această imobilitate ar fi poate semnul ce i-ar prevesti sfârşitul, — schimbarea fiind condiţia necesară a perpetuării speciei» 1). Ceea ce ar grăbi încă acest sfârşit, ar fi un fenomen ce tinde a deveni din ce în ce mai general, în societăţile ce stau astăzi în fruntea civilizaţiei: acela al sterilităţii voluntare. Primejdia socială pe care, sub aparenţele comodităţii individuale, o ascunde acest fenomen, ^te mai mare decât s’ar crede. Ne-o dovedeşte, zice Charles Nicolle, un fapt istoric incontestabil. «Rasele superioare, singurele în care a înflorit spiritul de invenţie, au pierit în plină desvol-tare, — nu prin debilitate fizică, nu prin neajunsuri fiziologice, ci prin sterilitate voluntară. Aşa s’au stins, unele după altele, admirabilele societăţi r.ntice, dela care am moştenit bunurile noastre intelectuale cele mai de seamă. Tot aşa, naţiunile civilizate de astăzi se topesc sub ochii noştri, — şi, în fiecare dintr’însele, se sting mai întâi clasele superioare, cele predestinate, tocmai, să favorizeze apariţia spiritului de invenţie»1 2). Împuţinarea treptată însă şi dispariţia finală a acestor clase, care puteau singure să întreţină va* riabilitatea şi să creeze progresul, vor mări necontenit uniformizarea şi vor întrona definitiv stabilizarea raselor respective. Până acum, nu se putea zice că această primejdie ameninţa viitorul omenirii întregi. In trecut, rasele nouă, care se ridicau treptat, erau de sigur de o cultură mai puţin înaltă; dar ele se adaptau destul de repede, aproape tot atât de repede cât decădeau rasele perimate, şi le puteau lua locul la timp. Continuitatea progresului rămânea astfel posibilă, — cu substituiri, dar fără rupturi. Astăzi însă, fenomenul de caR? e vorba se întinde, şi ia în acelaşi timp un ritm mai accelerat. «Criza internă nu mai ameninţă numai o naţiune izolată, ci toate naţiunile, fără deosebire»3). Ce ne rezervă, în asemenea condiţii, viitorul? Nu ne poate rezerva decât mecanizarea, uniformizarea, depersonalizarea. Prin pierderea «individualului», civilizaţia noastră se îndreptează către o stare, în care totul va lua un caracter «colectiv». Uzinele gigantice din noul continent, care produc «în serie», care nu mai caută 1) Op. cit., p. 139. 2) Op. cit., p. 140. 3) Op. cit., p. 141. PERSPECTIVE 45» decât repeziciunea şi ieftinătatea, pentru care «ineditul» nu mai are preţ, ne oferă un tablou profetic. Intr’însele, omul nu mai este decât o anexă a maşinei; mai mult încă, devine el însuşi o maşină - - sau şi mai puţin: o mică piesă dintr’un vast mecanism. Câţiva paşi mai departe, în aceeaşi direcţie, şi vom ajunge la nivelul societăţilor de insecte, de albine sau de furnici, în care mecanismul viu se continuă, nescliimbat, de veacuri nenumărate, — cu indivizi ce se schimbă necontenit, dar îndeplinesc vecinie aceleaşi funcţiuni, fără nicio schimbare. Cum nu există, în asemenea societăţi de insecte, invenţie, noutate, progres, — tot aşa nu vor mai exista ase* menea lucruri perhnate în societăţile omeneşti ale viitorului. In acele societăţi, — care putem spera că vor apărea cât mai târziu, dar nu e nicidecum exclus, după Charles Nicolle, să ia fiinţă mai curând decât ne închipuim, — vechiul mijloc al amestecului raselor nu va mai putea juca niciun rol, fiindcă... nu vor mai exista rase diferite. Uniformizarea va fi, nu numai deplină, ci şi generală. Scăparea, dacă va mai fi cu putinţă, nu va mai putea avea decât o singură origine: stupiditatea naturii. Pentru omul de ştiinţă, care n’o concepe în mod antropomorf ic, natura nu este inteligentă; ea nu urmăreşte scopuri, pe care le-ar putea prevedea şi pentru realizarea cărora şi-ar putea alege şi combina cu îndemânare mijloacele. In natură, totul se face la întâmplare. Sunt specii, ca spirocheţii frigurilor recurente bunăoară, a căror existenţă nu se continuă decât numai prin accidente, — care se repetă, ce e drept, necontenit, dar n’au totuşi nimic necesar. Fiind dar stupidă, natura nu reuşeşte în tot ce face. Dimpotrivă, ea greşeşte, de obiceiu, de mai multe ori, până când nemereşte odată. Iar uneori, chiar şi în greşelile ei, depăşeşte măsura. Ea produce monştri, printre animale, şi rataţi, printre oameni. Oricât ar contribui la perfecţionarea raselor stabilizate, progresele civilizaţiei nu vor putea face să nu se mai nască oameni rău conformaţi sau neisprăviţi. Accidentele şi boalele, la rândul lor, vor provoca infirmităţi. Vor exista astfel totdeauna orbi, surzi, slăbănogi, neputincioşi. In societăţile viitoare, atât de specializate, «aceşti paria» — zice Charles Nicolle — nu vor mai putea fi utilizaţi, ca lucrători regulaţi. Ei vor scăpa înregimentării şi disciplinei. Ei vor avea astfel răgazuri, pe care vor căuta să le întrebuinţeze, ca să joace, şi ei, un rol. Iar acest rol nu va concorda totdeauna cu regula socială. «El va aduce neprevăzutul, — multiplul neprevăzut pe care îl provoacă diversitatea activităţilor imperfecte». «Inteligenţa acestor des- 460 SPECIFICUL NATIONAL moşteniţi, se va desvolta în direcţii non-utilitare, care nu vor mai urmări scopuri imediate. Cugetarea lor se va detaşa de aceea a colectivităţii. Individuală şi emancipată, ea va rătăci, întorcându-se la amintiri perimate, reînoind visurile generaţiilor primitve. Idei, sistematic despărţite la cei disciplinaţi, se vor întâlni §i se vor asocia în aceste capete ne-conforme. Fulgerul va răsări câteodată din-tr’însele, din întâmplare. Acest fulger accidental va fi geniul proscris, care va reapărea... Dacă evoluţia societăţii noastre va trebui să conducă la închisorile în care spiritul de invenţie ar urma să piară, el va fi salvat, nu de inteligenţa prevăzătoare a oamenilor, ci de un act imprevizibil al naturii inconştiente» 1). O asemenea perspectivă este, netăgăduit, impresionantă. Realizarea ei însă, dacă nu este, în principiu, imposibilă, ar fi, de fapt, atât de anevoioasă, în cât pare foarte puţin probabilă. Mai întâi, i-ar trebui un timp atât de lung încât, pentru motivele pe care le vom vedea, s’ar putea opri înainte de sfârşit. Că uniformizarea desăvârşită, prevăzută de Charles Nicolle, nu s’ar putea realiza decât foarte târziu, ne-o arată, în al doilea rând, deosebirile considerabile ce există încă între popoare, în general, precum şi înlăun* trul fiecăruia dintr’însele, în parte. Intre sălbaticul australian, cu mentalitatea pre-logică, şi omul de ştiinţă de pe cele mai înalte trepte ale culturii europene, între ascetul budhist contemplativ ce repetă necontenit, într’o imobilitate quasi* absolută, formula menită să-i deschidă porţile Nirwanei, şi omul de afaceri trepidant sau omul politic nu mai puţin agitat al nouilor curente activiste din Statele-Unite, — ca să nu mai luăm alte exemple, — deosebirile sunt încă atât de mari, încât reducerea lor la un tip comun apare ca un proces ce nu s’ar putea — dacă s’ar putea — desăvârşi decât într’un timp indefinit. Că chiar şi popoarele relativ unificate prezintă în-lăuntrul lor variaţii, ce nu pot fi trecute cu vederea, am relevat-o într’unele din capitolele anterioare. In Franţa, bunăoară, locuitorii din Bretagne, din Provence, din ţara Bascilor, sunt toţi francezi, de sigur, dar nu sunt asemenea, In Germania, locuitorii dela Nord-Est, din vecinătatea Rusiei, şi cei de pe ţărmurile Rinului, din ver cinătatea Franţei, sau, politiceşte vorbind, Prusienii şi Bavarezii, sunt toţi germani, de sigur, dar nu sunt asemenea. Nu mai vorbim de regatul britanic, unde deosebirile dintre Irlandezi şi Englezi iau chiar forma unei ostilităţi făţişe. Ce să zicem, în sfârşit, de ţările cu 1) Op. cit., p. 159—160. PERSPECTIVE 461 teritorii foarte întinse, cum e Rusia, unde deosebirile dintre populaţiile, atât de numeroase, ce o compun, simt mai mult decât considerabile? Va trebui dar timp, mult timp, pentru ca uniformizarea, pe care o prevede Charles Nicolle, să se poată realiza. Pe de altă parte, prin desvoltarea neaşteptată a unora din rasele considerate până acum ca inferioare, se ridică, pe alocurea, aoui varietăţi omeneşti. Negrii africani, cât timp rămân în regiunile unde s’au născut gi continuă să ducă viaţa cu care s’au deprins, nu se poate zice că tind, prea vizibil, să se desvolte. Dar Negrii duşi, din veacul al XVIIII-lea înainte, în America, pentru ca să lucreze la «plantaţiile» coloniştilor europeni, au ajuns, — intervenind, fireşte, şi încrucigerile, — să formeze acum, în Statele-Unite mai ales, o populaţie deosebită, în plină desvoltare. Deşi rău trataţi gi împiedicaţi, în năzuinţa lor de a se ridica, de starea lor socială de sclavi mai întâi, gi apoi, — dela războiului Secesiunii încoace, de când şi-au dobândit libertatea, — de prejudecăţile şi antipatiile de rasă, Negrii americani, trăind într’un alt mediu fizic gi în mijlocul unei civilizaţii deosebite, au progresat destul de repede. In număr de aproape cinci milioane în timpul războiului Secesiunii ,ei au ajuns la ţifra de zece milioane la sfârşitul veacului al XlX-lea, iar astăzi se apropie de douăsprezece milioane. Ceea ce izbeşte la ei, în primul rând, e transformarea lor fizică, produsă, fireşte, de amestecurile repetate cu albii. «Ca să ne asigurăm că amestecul raselor continuă, —zice Andre Siegfried, în lucrarea citată într’un capitol anterior,— e de ajuns să comparăm pe negrul biologic african cu negrul sociologic american; cel dintâiu e negru; la cel din urmă pigmentaţia este, într’o bună treime a cazurilor, atenuată»1). Deşi, în Statele din Sud cel puţin, căsătoriile între albi şi negri sunt interzise, totuşi amestecurile se produc pe căile «nelegitime», pe care autorităţile n’au cum să le oprească. Altădată emigraţii, lipsiţi de femei albe, trăiau în concubinaj cu sclavele lor negre. Astăzi, numeroşi bărbaţi albi din clasele de jos «întreţin» femei negre, cu care au copii. S’au invocat, ca explicare a faptului, motivele economice. Exigenţele Negrilor, în general, sunt reduse; salariile lor sunt mai mici. Dar mai există, se pare, încă o cauză: o înclinare — nemărturisită, dar vizibilă — a bărbaţilor albi către femeile negre. «E unul din aspectele cele mai turburi ale vieţii Sudului, această obscură atracţie pe care o exercită femeile negre. E aici un mister care nelinişteşte 1) Lee Etats-Unis d’aujourd’hui, p. 94. 462 SPECIFICUL NAŢIONAL ţi umileşte adânc pe cei ce gândesc, din cauza pericolului biologic şi moral pe care îl comportă» — zice Andre Siegfried1). Nu e dar de mirare, dată fiind întinderea şi permanenţa amestecurilor, că Negrii din Ameriea, deşi păstrează în general o coloare mai închisă decât a concetăţenilor lor albi, şi-au schimbat totuşi, considerabil, trăsurile feţei. In trenurile americane, care au vagoane speciale pentru Negri, conductorii se găsesc uneori în încurcătură, neştiind dacă trebuie să aşeze sau nu pe unii din călători într’însele. Iar un scriitor francez, Jules Huret, care a vizitat şcoalele Negrilor din Statele de Sud, a admirat în deosebi frumuseţea fetelor. Confirmând observările făcute de Tylor în alte părţi şi pe care le-am menţionat într’un capitol anterior, Huret descria cu simpatie trăsurile regulate, profilul fin, ovalul delicat al elevelor din acele şcoli; cât despre coloarea lor, o compara cu nuanţa numită de Francezi «feiht d’ambre», care e aşa de preţuită la femeile brune din ţara lor 1 2). O altă formă, şi mai surprinzătoare poate, a progreselor rasei inferioare de care vorbim, e cea culturală. Negrii americani au astăzi şcoalele lor, de toate gradele. Iar universităţile lor liberează anual numeroase diplome, ai căror posesori exercită profesiunile cele mai diferite. Numeroşi Negri sunt avocaţi, medici, ingineri şi chiar pastori. Nu le lipsesc nici oamenii de litere — poeţi, romancieri, etc. — în frunte cu Paul Lawrence Dunbar, căruia i s’a dat supranumele de «Victor Hugo al Negrilor». Matematicieni ca Kelly Miller, filologi ca Blyden, pedagogi ca Booker Washington, dovedesc îndeajuns că ei pot lucra şi pe terenul ideilor abstracte. Iar biroul brevetelor de invenţie din New-York a liberat, până în 1900 numai, peste trei sute de diplome inventatorilor negri. Constatând faptele, atât de numeroase, de acest fel, Andre Siegfried zice că «elita» Negrilor americani, care nu cuprinde numai liberi profesionişti, — avocaţi, medici, ingineri, etc., — ci şi «scriitori şi artişti», este «o probă vie că rasa lor se poate ridica». Prin numeroasele publicaţii periodice pe care le întreţine, această «elită» exaltă conştiinţa de sine a rasei pe care o ilustrează, demonstrând, cu fapte, posibilităţile ei intelectuale şi realizările ei artistice, atât de «furios» contestate de cei ce voesc s’o menţină într’o situaţie inferioară, 1) Ibid., p. 95. 2) Citat de J. Finot, in Le prejuge des races, în care se cercetează mai stăruitor progresele făcute de rasele considerate ca condamnate să rămână totdeauna inferioare. Cf. capitolele ultime ale lucrării. PERSPECTIVE 463 Aşa bunăoară «strălucitul scriitor de coloare W. E. Burghardt Du Bois susţine că negrul poate să facă tot ce face albul şi reclamă egalitatea socială fără compromis» 1). Asemenea varietăţi etnice nouă se ridică şi în alte părţi, — în Australia, în America de Sud, în India, în Japonia, etc. Cu ele, posibilităţile de amestecuri de rase, — «utile» sau «fructuoase», în sensul efectului pe care li-1 atribue Charles Nicoll*, de a favoriza apariţia «spiritului de invenţie» sau de a stimula desvoltarea lui, — cresc, evident, în loc să scadă. Această constatare însă îndepărtează considerabil, aruncând-o într’un viitor nedeterminat, perspectiva dispariţiei finale a acelei preţioase facultăţi a omenirii, fără de care progresul ei ulterior n’ar mai fi posibil. Pe de altă parte, până să se poată realiza acea stare ultimi de mecanizare, uniformizare şi depersonalizare a popoarelor, pe care ne-o prevesteşte biologul francez, se pot schimba condiţiile fizice de existenţă pe suprafaţa pământului, provocând noui adaptări şi noui forme organice sau, cel puţin, noui forme de viaţă, — economică, politică, socială, etc., — cu toate consecinţele lor, pentru «tipurile» psihologice ale popoarelor, care vor suferi atunci noui diferenţieri. Fenomenul enigmatic al perioadelor glaciare, de pildă, pe care ni-1 semnalează geologia, se poate produce din nou, mai curând sau mai târziu. Căci pare neîndoios că acest fenomen, ale cărui ca^ze nu le cunoaştem încă, cu toate ipotezele, atât de numeroase, ce s’au făcut, are un caracter periodic. El nu s’a produs numai în epoca quatemară, — în timpul căreia s’a repetat de trei sau patru ori, - ci şi mai înainte, în epoca permiană, în cea carboniferă, în cea cambriană, în cea algonkiniană. Eventualele apariţii viitoare,, însă, ale acestui fenomen nu pot fi prevăzute. Niciuna din diferitele cauze ce i se atribuie n’a putut fi, nici definitiv stabilită, nici, cu atât mai puţin, pusă într’o formulă, care să îngăduie prevederea efectelor ei. Şi fiindcă cititorii nu cunosc poate ipo tezele oe s’au făcut, în această privinţă, să le indic, în câteva cuvinte, pe cele mai însemnate dintr’însele. S’a presupus, că perioadele glaciare s’ar datori unor variaţii de excentricitate a orbitei pământului; uneori, pentru motive pe care nu le cunoaştem, această excentricitate ar creşte, ceea ce, mărind distanţa pământului de soare, în anumite anotimpuri, ar face ca temperatura medie anuală să scadă simţitor. S’a susţinut de asemenea^ că perioadele glaciare s’ar datori 1) Les Etats-Unis d’aujourd’hui, p. 99, 100 464 SPECIFICUL NATIONAL variaţiilor de înclinare a axei pământului pe planul eclipticei; o înclinare mai pronunţată ca cea obicinuită ar mări, uneori, oblicitatea razelor solare ce cad pe suprafaţa planete noastre §i ar micşora în aceeaşi măsură puterea lor de încălzire. S’a crezut, iarăşi, că perioadele glaciare s’ar datori unor variaţii ale puterii de iradiaţie calorică a soarelui însuşi; uneori, din cauze pe care nu le cunoaştem, această putere ar scădea simţitor. S’a mai presupus, că perioadele glaciare s’ar datori variaţiilor conţinutului de acid carbonic al atmosferei noastre; acest conţinut ar scădea uneori, ceea ce ar provoca o mai mare pierdere de căldură, prin iradiaţie, a suprafeţei terestre. S’a mai susţinut, în sfârşit, că perioadele glaciare s’ar datori faptului că pământul, urmând mişcarea sistemului solar întreg către un punct oarecare din univers, ar străbate uneori spaţii cosmice deosebit de reci. Toate aceste cazuri scapă, deocamdată cel puţin, determinărilor ştiinţei, — şi prin urmare prevederilor ei. Cum am putea, bunăoară, să prevedem temperatura, mai mult sau mai puţin scăzută, a spaţiilor cosmice pe care le va străbate pământul? Fenomenul periodic de care vorbim se poate repeta dar orişicând. Un geolog suedez, Gunnar Erdtmann crede chiar că el se va produce «în curând». In trecut, apariţia acestui fenomen era precedată de oarecare modificări ale florei, precum ne-o arată pe alocurea săpăturile geologice. Acele modificări constau într’o scădere a numărului speciilor vegetale ce aveau nevoie de o climă mai caldă şi o înmulţire a celor ce puteau suporta o climă mai rece. O modificare analoagă se poate observa de câtva timp în pădurile peninsulei scandinave şi ale insulelor britanice. Speciile de arbori cu foi căzătoare, caracteristice pentru regiunile temperate, scad, pe când speciile de conifere, caracteristice pentru regiunile mai reci, se înmulţesc. Geologul suedez vede în această modificare a vegetaţiei semnul neîndoios al unei apropiate răciri generale a pământului. Faptul că în Februarie 1934 a nins în regiuni din Nordul Africei, în care nu s’a mai pomenit până acum, în timpurile istorice, să fi căzut zăpadă, şi că temperatura s’a coborît mult sub zero, ar putea să întărească temerile învăţatului suedez 1). E dar foarte posibil ca, într’un veac sau două, regiunile tem- 1) Faptul că a nins şi s’a lăsat «un ger puternic» în Algeria şi în Maroc, la începutul lui Februarie 1934, a fost relevat şi de ziarele noastre. Cf. «A de verul» dela 6 Februarie 1934. PERSPECTIVE 465 perate ale globului, — cele în care locuiesc mai ales popoarele civilizate, — sa se acopere din nou cu gheţuri. Şi nu mai încape îndoială că o asemenea modificare a condiţiilor fizice ale vieţii va produce schimbări care, fiind mai accentuate la unele popoare decât la altele, vor mări deosebirile dintre ele. La cauzele biologice gi geo-hzice, actuale sau posibile, care întreţin gi, după toate probabilităţile, vor mai întreţine variabilitatea caracterelor psiho-fiziologice ale popoarelor, ar trebui să mai adăo-găm gi cauzele ce lucrează gi, atât cât putem prevedea acţiunea lor viitoare, vor mai lucra în aceeaşi direcţie. In Evul-Mediu, când marile migraţii etnice au luat sfârşit, popoarele europene erau de sigur, din punct de vedere antropologic, mai diferite decât sunt astăzi. Cultura lor însă era, în schimb, mai unitară. Credinţele lor religioase, mai întâi, erau mai puţin variate. Protestantismul cu diferitele lui forme, nu apăruse încă; în Europa centrală gi apuseană, adică în părţile cele mai culte ale continentului, catolicismul constituia încă religia unică. Iar limba latină, ca formă obştească de comunicare a ideilor, da vieţii intelectuale de pretutindeni o unitate impresionantă. Pe de altă parte, nouile popoare europene nu ajunseseră încă să aibă, fiecare, o individualitate destul de accentuată, iar conştiinţa lor naţională era încă rudimentară. In viaţa lor sufletească, dorinţa de a face «ca toată lumea» era mai vizibilă decât tendinţa de a face «altceva decât ceilalţi». Pe atunci dar se putea zice că evoluţia culturii europene se desfăşura în direcţia uniformizării. De atunci încoace însă lucrurile s’au schimbat. Cu progresele diferenţierii, care, din punctul de vedere al diviziunii muncii, erau inevitabile, individualitatea fiecăruia din popoarele europene s’a accentuat în timpurile moderne, iar conştiinţa naţională a tutuior s’a desvoltat. Fiecare dintr’însele a ajuns astfel, încetul cu încetul, să dorească a fi cât mai mult el însuşi, deosebmdu-se cât mai mult de popoarele învecinate, dacă nu de toate popoarele europene, în general. Această dorinţă a fost, de cele mai multe ori, sporită 6au chiar exasperată de re^mimentele create de nenumăratele jigniri ale unui trecut plin de nedreptăţi mari şi de conflicte sângeroase. Din acest punct de vedere am putea zice că istoria apasă, ca o grea povară sufletească, asupra mai tuturor popoarelor europene. Ele au de regulat, mai toate, socoteli vechi gi încurcate. Indivizii ce le compun moştenesc, la naştere, obligaţii istorice; ei trebue să ducă mai departe şi, dacă t?e poate, să câştige procesele seculare, începute altădată de strămoşii lor si pe care le cred încă deschise. Iar ostilitatea surdă de care 6unt 30 466 SPECIFICUL NAŢIONAL stăpânite, din această cauză, popoarele preocupate de asemenea ră* fueli, nu le înstreinează numai sufleteşte unele de altele, nu le împiedică numai să primească unele dela altele forme de viaţă ce le-ar fi deopotrivă de utile, dar creează la ele un fel de încăpăţânare a originalităţii. Fiecare ţine să fie altfel, să trăiască altfel, să gândească şi să simtă altfel decât vecinii cu cari se găseşte în conflict latent şi pe cari, poate, îi detestă. Iar această căutare îndărătnică şi îndârjită a originalităţii nu poate duce, evident, la uniformizare. Dimpotrivă, la cauzele obiective ale diversificării formelor de viaţă, ea adaogă o cauză subiectivă, dacă nu mai eficace decât ele, dar capabilă în orice caz să le intensifice acţiunea şi să le mărească efectele. In sfârşit, în lăuntrul fiecărui popor în parte, unificarea formelor de viaţă şi, în genere, uniformizarea sufletească, se lovesc de diversitatea intereselor sociale, politice, economice, şi a concepţiilor ce le exprimă. Aceste interese şi aceste concepţii împart pe cei ce compun naţiunile modeme în tabere ce se cred în conflict şi se consideră, aproape, ca duşmane. Asemenea tabere erau altădată ,când proletariatul nu conta încă îndeajuns, aristocraţia şi burghezia. Astăzi, când aristocraţia nu mai contează prea mult, taberele de căpetenie sunt burghezia şi proletariatul. Etichetele politice ale grupelor cetăţeneşti în luptă erau, odinioară, mai puţin numeroase §i mai simple. Englezii aveau, la începutul vieţii lor constituţionale, pe tories şi wighs, cari au devenit, mai târziu, conservatori şi liberali. Astăzi, şi la ei, dar mal ales la alţii, etichetele politice 6?au înmulţit §i s’au complicat. Alături de conservatorii tradiţionalişti au apărut conservatorii-democraţi şi conservatorii-progresişti, ca să nu cităm decât formaţii mai cunoscute. Alături de liberali au apărat liberalii-naţionali, liberalii-radicali, neo-liberalii, democraţii, naţional-demo-craţii, democraţii-radicali, etc. Alături de socialişti au apărat social-democraţii, socialiştii-creştini, naţionaî-socialiştii, laburiştii, comuniştii, etc. Ca partide de clasă au mai apărut agrarienii, naţional-agrarienii, ţărăniştii, naţional-ţărăniştii, ţărăniştii-radicali, etc. Ca apărători ai principiului autorităţii au apărut fasciştii, ca partizani ai structurii profesionale a statului, corporatiştii, etc. Această înmulţire a etichetelor indică, netăgăduit, o creştere a diversităţii concepţiilor, — fapt care nu poate contribui, de sigur, la o uniformizare apropiată a vieţii politice a popoarelor. Un fenomen analog s’a produs — ba chiar a luat proporţii mai mari — în viaţa culturală a popoarelor europene. Căutarea aprigă PERSPECTIVE 467 a originalităţii, mai ales în artă, era, încă dela sfârşitul veacului trecut, destul de vizibilă. In ultimele decenii ea a devenit mai mult decât izbitoare; am putea zice că a început să fie supărătoare, prin necontenitele şi repezile variaţii de concepţii, care nu mai consti-tuiesc «curente», ca altădată, când lumea avea răgazul să stăruiască *mţin, să întârzie chiar uneori, în părerile pe care le adopta. Variaţiile de acest fel au ajuns să nu mai fie, astăzi, decât simple «mode», tot atât de repede trecătoare ca cele pe care le «lansetă» croitorii sau pălărierii de dame. filosoful francez Goblot relevă acest fenomen, într’o carte recentă, în cuvinte pline de ironie. «Vedem azi şcoalele şi teoriile lor succedându-se cu o repeziciune uimitoare. Fiecare anotimp ne aduce o estetică nouă, care trebuie înlocuită cu alta de îndată ce a început să se vulgarizeze, întocmai ca rochiile ce trebuiesc schimbate imediat ce au început să fie purtate de toată lumea...» Uneori chiar, ritmul schimbării e şi mai accelerat. «In fiecare săptămână cineva inventează poezia, — singura, adevărata poezie, — înainte de care, fireşte, poezia nu exista nicidecum. In fiecare săptămână se inventează adevărata proză, adevăratul teatru, adevăratul roman. In fiecare săptămână, în sfârşit, ci neva descoperă pictura, sculptura, muzica. Aceste geniale inspiraţii însă, de îndată ce apar, sunt numaidecât imitate .Trebuie dar, neapărat şi urgent, ca săptămâna următoare să se inventeze încă odată poezia, pictura, muzica, — şi tot restul» 1). Fireşte, aceste variaţii de idei nu sunt totdeauna sincere. Ele nu reprezintă adică totdeauna convingeri adevărate la cei ce le pun în circulaţie. In schimb, marile mase le îmbrăţişează cu o grabă şi cu o căldură, ce par uneori inexplicabile. Valorea estetică a producţiilor primite, atât de uşor şi cu atâta plăcere de public, fiind adesea, în cazurile de acest fel, mai mult decât discutabilă, fenomenul de care vorbim nu se poate explica decât prin nevoia adâncă a minţii omeneşti de schimbare. Ea vrea vecinie «altceva», — orice ar fi. Numai aşa putem înţelege entusiasmul pe care îl stârnesc nouile şcoale estetice. Sublimând faptul că aceste şcoale durează de obiceiu prea puţin pentru ca să poată produce altceva decât manifeste şi câteva încercări, Goblot se grăbeşte să adaoge că «oricare ar fi manifestele şi oricare ar fi încercările, publicul burghez le înghite pe toate, pe rând, cu acelaşi entusiasm» 1 2). 1) Goblot, Barriere et niveau, p. 147. 2) Ibid, p. 147. 468 SPECIFICUL NAŢIONAL Aceste variaţii, atât de repezi şi atât de numeroase, reclamă, fireşte, o mare cheltuială de cuvinte nouă, — surprinzătoare uneori prin ciudăţenia lor, — pentru desemnarea nouilor «direcţii». Ca gi în politică, etichetele se înmulţesc pe fiecare zi, şi în viaţa culturală. In artă bunăoară, aveam mai nainte două-trei etichete, destul de simple şi destul de clare: clasicism, romantism, naturalism. Astăzi avem numeroase altele, mult mai complicate şi mai obscure: simbolism, verism, secesionism, impresionism, futurism, cubism, dadaism, etc., etc. E o năvală de formule, care dă de gândit. Nu mai avem aface cu străvechia nevoie de schimbare a minţii omeneşti. Nici chiar cu acea încăpăţânare a originalităţii, care am zis că este un fenomen etuo-psihologic modern. Ceea ce iese la iveală, în zilele noastre, e o adevărată isterie a noutăţii... Vântul nu bate dar, deocamdată cel puţin, în direcţia de care se temea Charles Nicolle. Primejdia «uniformizării» nu este iminentă. După toate probabilităţile, diversitatea, dacă nu antropologică, cel puţin socială, — politică, economică gi, fireşte, culturală, — va continua să crească. Trebuie deci să presupunem că instabilitatea caracterelor, fizice şi psihice, ale oamenilor ce alcătuiesc diferitele popoare va mai dura încă. Poate chiar că nu va înceta niciodată. Variabilitatea lor rămânând în orice caz, din punct de vedere practic, quasi-permanentă, nu e probabil să ajungem prea curând, — ca să nu zicem că nu vom ajunge niciodată, — să prevedem cu siguranţă formele de viaţă ale viitorului, mai ales nu ale unui viitor mai îndepărtat. In faţa unei asemenea instabilităţi gi a unei asemenea incertitudini, formule explicative atât de categorice, dar atât de puţin consistente, ca aceea a «specificului naţional», nu pot fi întrebuinţate, când par a fi de vreun folos, decât cu conştiinţa că ele sunt simple mijloace ajutătoare, cu caracter prealabil şi provizoriu, menite mai mult să înlesnească găsirea ulterioară gi definitivă a adevă* rului. Ele sunt dar departe de a fi ceea ce voiesc să fie: articole de credinţă indiscutabile, — gi de a putea funcţiona aşa cum pretind: ca dogme ale unei noui religii culturale . Rămâne, fireşte, posibil ca viitorul să facă ideilor pe care le-am studiat şi care sunt încă, astăzi, atât de puţin consolidate, o situaţie mai bună. Deocamdată însă nu le putem acorda un credit mai mate, — dacă nu voim să ne înşelăm pe noi înşine. Această concluzie va surprinde poate pe unii dintre cititori, cari s’ar fi aşteptat, pe temeiul faptelor de care au luat cunoştinţă PERSPECTIVE 469 In capitolele precedente, la critici mai aspre sau chiar la negaţi uni radicale. Ar părea în adevăr neîndoios că dacă, cum ne asigură aţâţi antropologi, originele etnice ale marilor mase sunt, la mai toate popoarele, incerte, şi dacă, cum susţin aţâţi biologi, încrucigerile de rase sunt o condiţie de căpetenie a originalităţii, în toate manifestările culturale, atunci formula specificului naţional nu-gi mai poate păstra valoarea ce i se atribuie, ea să nu zicem că o pierde cu desăvârgire. Am crezut însă că era mai bine să evităm o asemenea afirmare excesivă. Părerile antropologilor gi biologilor, de care e vorba, sunt de sigur destul de întemeiate. Nu trebuie să ne ascundem însă că ele au un caracter mai mult general, că sunt adevărate adică mai mult în principiu, gi că nu ne pot da, ca atare, o certitudine egală când voim să le aplicăm în cazurile particulare. Să ne aducem aminte de ceea ce am stabilit, când am examinat acţiunea factorilor ce determină apariţia gi orientarea cugetării filosofice, în prima parte a lucrării de faţă. Am zis atunci că influenţa acelor factori este incontestabilă, în principiu. N’am putea-o tăgădui, cu destulă îndreptăţire, atunci când o analizăm în general, adică schematic gi abstract. Când e vorba s’o determinăm însă în cazurile particulare gi concrete, suntem siliţi să constatăm că n’o putem nici stabili cu destulă siguranţă, nici doza cu destulă preciziune. Acelaşi lucru se poate zice şi despre influenţa factorului etnic. In principiu, ea nu poate să nu fie reală. Când e vorba s’o stabilim însă, în fiecare caz în parte, încep incertitudinile. Cine ar putea determina, cu destulă siguranţă, originile etnice ale tuturor ascendenţilor unui artist, mini savant, unui filosof? Şi chiar dacă am izbuti s’o facem, cum am putea atribui unora sau altora din naţionalităţile, pe care le-am descoperi la acei ascendenţi, calităţile ce le-au permis să realizeze operele respective? S’au stabilit oare, ştiinţificeşte vorbind, relaţii sigure între anumite rase şi anumite particularităţi, intelectuale gi morale? Caracteristica incertitudinii este însă că nu exclude, categoric, niciuna din eventualităţile ce se pot închipui, în cazurile la care se referă. De unde, rezerva pe care ne-am impus-o. Nu este imposibil ca, în unele cazuri, formula specificului naţional să fie utilă. Ar fi dar excesiv să declarăm că întrebuinţarea ei este, în toate cazurile, de prisos. Ni se pare de ajuns să atragem atenţia asupra relativităţii rezultatelor la care se poate ajunge cu ajutorul ei. Principalul câştig pe care îl putem astfel trage din studiile, pe care le-am urmărit până acum, este că ele ne permit, graţie anei 470 SPECIFICUL NAŢIONAL mai bune cunoaşteri a problemei, o mai mare libertate de apreciere a diferitelor ei soluţii şi că, în acelaşi timp, prin lărgirea orizon-turiloi ei, care se întind, cum am văzut, foarte departe, ne putem deprinde mai de timpuriu cu atitudinea, pe care repeziciunea crescândă a progreselor timpului nostru, în toate direcţiile, o impune din ce în ce mai mult adevăraţilor oameni de ştiinţă. Această atitudine a definit-o, cum nu s’ar putea mai bine, filosoful francez Leon Brunschvicg, în introducerea la volumul «L’Orientation actuclle des Sciences», apărut acum patru ani şi cuprinzând studii semnate de Perrin, Langevin, Urbain, Lapicque, Perez şi Plantefol, asupra tendinţelor de astăzi ale ştiinţelor pe care le reprezintă. Ea constă în «a ne vindeca de orice nerăbdare», în «a împinge reflecţiile noastre în sensul în care ne duce progresul cunoştinţelor», în «a îmbogăţi tabloul cugetării noastre, rezistând ispitei de a utiliza vechile cadre». Căci «formulele abstracte şi universale de altădată depăşesc atât de mult orizontul direct accesibil investigaţiei experimentale, încât orice decizie actuală, în orice sens ar merge, pentru satisfacerea iluzorie a instinctului metafizic, ne-ar impedica de a înţelege viaţa, mai mult decât ne-ar ajuta». Iată de ce, încheie cugetătorul francez, «filosoful trebuie să-şi suspende judecata»; «el nu va asculta decât mai mult» «şi nu va înţelege decât mai bine» — «conform cu aforismul lui Emile Boutroux: Les systemes ne considerent Ies choses qu’en gros, et les choses ne sont yraies que dans le detail» *). In amănuntele lor însă lucrurile, care sunt nenumărate, nu ne pot ajunge la cunoştinţă decât numai succesiv şi treptat, într’un timp cu mult mai lung decât cel care constituie trecutul ştiinţelor noastre de astăzi, atât de tinere încă, în marea lor majoritate. Trebuie deci să ne deprindem de timpuriu cu ideea, că cele mai multe din problemele de care ne ocupăm, dacă nu toate, trebuie să rămână deschise. Dar nerăbdarea instinctului metafizic, de care filosoful francei ne sfătueşte, cu atâta stăruinţă, să ne ferim, vrea pretutindeni explicări închise, complete, definitive. Asemenea explicări, când ni se d3U de metafizicieni, ne satisfac, e drept, mai mult decât părerile fragmentare şi îngrădite de atâtea rezerve ale oamenilor de ştiinţă. Această satisfacţie este însă, din nefericire, iluzorie. Când, chinuiţi de problemele ce ne răpesc liniştea sufletească, ne adresăm ştiinţei, slujitorii ei modeşti se mărginesc să ne arate grămezile de mate- 1) L’orientation actuelle des Sciences, p. 15. PERSPECTIVE 471 riale pe care le strâng cu zel, în vederea vastelor construcţii ce se vor ridica mai târziu pe terenurile, pe care asudă ei, astăzi, cu atât de puţin profit, şi care nu sunt deocamdată decât simple «şantiere». Dacă, nemulţumiţi de răspunsurile lor, ne adresăm metafizicei, pontifii ei orgolioşi se grăbesc să ne conducă pe coridoarele obscure ale templelor în care oficiază, până la uşa sanctuarului misterios, şi, când o întredeschid cu scumpătate, ne arată, ca pe ochiul de sticlă al unei panorame, un monument măreţ, ridicat gata, în întregime, şi împodobit, în toate amănuntele lui, cu toate frumuseţile posibile şi imaginabile. Priveliştea neaşteptată nu poate, se înţelege, decât să ne încânte. Dar monumentele pe care metafizicienii le propun admiraţiei noastre, ca şi tablourile spectaculoase ale panoramelor cu care le-am comparat, simt numai zugrăvite. Impresia pe care ne-o produc ele, oricât ar fi de profundă, e numai un «efect de perspectivă», — intelectuală şi, mai ales, afectivă. In schimb, grămezile de materiale ale oamenilor de ştiinţă, oricât ar părea de informe, sunt reale. Iar construcţiile ce se vor înălţa odată cu ajutorul lor, dacă nu vor fi pompoase, vor fi utile şi, în orice caz, nu vor consta în simple iluzii de optică sufletească ale unor oameni prea grăbiţi, prea îndrăsneţi sau, câteodată, prea puţin scrupuloşi. INDICE BIBLIOGRAFIC PARTEA I. — INTRODUCERE Agrippa von Nettesheira. — De occulta philosophia, 1633. Boucher, Leclercq. — Histoire de la Divination dans l’Antiquite, Paris 1879- -81. Cheiro. — Book of Numbers. Cicero. — De divinatione. Heuze, Paul. — Superstitions modemes, în La Revue mondiale. 1 Dec. 1933. Lenormant, Fr. — La Divination chez Ies Chaldeens, Paris 1875. Maury. — La Magie et l’Astrologie dans l’Antiquite et le Moyen-Âge. Paris 1877 Notre-Dame le Jeune, Michel. — Trăite d’Astrologie. 1563. Reuchlin, Johannes. — De arte cabbalistica. 1517. Rey, Abel. — La jeunesse de la Science grecque, Paris 1933. Ach, N. — Ober den Willensakt und das Temperament. Leipzig, 1910. Allport, F. H. — Social Psychology. Boston, 1924. Apfelbach, H. — Der Au fbau des Charakters. Wien 1924. Auliffe, Mac, L. — Les Temperaments. Paris 1926. Bahnsen, Julius. — Beitrăge zur Charakterologie. Leipzig, 1868. Bain, Al. — On study of the characler. London 1861. Berman. — The Glands regulating personality. New-York 1922. Bloor, C. — Temperament .London 1928. Dimolescu, A. — Constituţie, caracter, temperament. De Giovanni. — La morfologia clinica del corpo umano. Milano 1897 şi 1904. Dorsch, J. — Beitrăge zum Studium der Philosophie, 1787. Downey, E. J. — The Will. Temperament and its Testing. London 1924. Dumas, G. — Trăite de Psychologie Voi. II, Paris, 1924. Ebbinghaus. — Grund ziigc der r*»yciioiogie. 1911. Elsenlians — Charakterbildung, 1915. Fouillee, Alfr. — Le temperament et le caractere, d’apres les individus, les sexes et les races. Paris 1912. Heymans. — Ueber einige psychologische Korrelationen, în Zeitscbrift f. angew. Psych. 1908. » und Wiersma. — Die Korrelationen der Aktivitat, Emotionalită ■ und Sekundarfunktion, în Zeitschrift f. Psych. 1909. 474 GENEZA FORMELOR CULTURII Hoffding, H. — Esquisse d’une Psychologie fondee sur l’Experience. Ir. fr. Paris 1900. Jastrow, J. — Character and Temperament. New-York, 1921. Kant, Im. — Kritik der reinen Vernunft. Cart. I. Cap. I. » — Kritik der praktischen Vernunft, Cart. II. » — Anthropologie. Part. III. A. III Klages, L. — Ausdrucksbewegung und Gestaltungskraft. 1921. » — Prinzipien der Charakterologie. 1910. Kretschmer, E. Korperbau und Charakter, ed. 8 Berlin, 1929. Mac Dougall, W. — An Introduction to social Psychology, London, 1931 . Malapert, P. — Les elements du caractere et leurs lois de combinaison. Paris, 1897. » — Le caractere. Paris 1902. Manouvrier. — Le Temperament, în Revue mensuelle de VEcole d*Anthropologie de Paris. 1896 şi 1898. Meumann, E. — Intelligenz und Wille. Ed. 4. Leipzig 1925. Moldovan. — Teoria şi practica temperamentelor. Myerson, A. — The Fundations of Personality. Boston 1921. Paulhan, Fr. — Les caracteres. Paris 1893. Perez. — Le caractere de Tentant â rhoinine. Paris 1892. Platner, E. — Philosophische Aphorismen. 1800. Rayner, H. — Temperament, în Journ. Ment. Sc. 1921. Ribery. — Essai de classification naturelle des caracteres, Paris 1902. Ribot, Th. — Sur les diverses formes du caractere, în Rev. philos 1892. » — Psychologie des Sentiments, Part. II. Cap. VII. Paris 1896. Stern, Wm. — Ueber Psychologie der individuellen Differenzen. Leipzig, 1900. Sternberg. — Char&cterologie als Wissenschaft. Lausanne, 1907. Stewenson, G. I. — Religion und Temperament, 1913. Sigaud, Claude. — La forme humaine, sa signification. Paris 1914. Vincent, Leon et Sigaud, Claude. — Les origines de la maladie. Pari6 1912. Viola, G. — Le probleme de la constitution selon l’ecole italienne, Bologne 1930. Wundt, W. — Vorlesungen liber die Menschen und Tierseele. Leipzig 1863. » — Grundziige der physiologischen Psychologie. Voi. II. Yung, G. C. — Psychologische Typen. Ziirich, 1925. CAP I. Cicero. — Tusculanae disputationes. Herzberg. — Zur Psychologie der Philosophie und der Philosophen, 1926. Nietzsche. Fr. — Jenseits von Gut und Bose. Platon. — Republica. Schopenhauer, A. — Die Welt als Wille und Vorstellung. (Voi. I 35-37, II 31-32). CAP. II. Augustin. — Les confessions, tr. fr. Paris Gamier-Freres. Darwin, Ch. — The origin of species. London, 1859. > > — Descent of man. Londra, 1871. INDICE BIBLIOGRAFIC 475 Herzberg. — v. bibi. cap. I. James, Wm. — Principles of Psychology, 1890. Mill, J. St — Autobiography, 1873. Morgan, Lloyd. — Animal Life and Intelligence. Londra, 1890. » — Habit and Instinc. Londra, 1896. » — Animal Behaviour. Londra, 1900. Nietzsche, Fr. — Briefe. » — Zur Genealogie der Moral, 1887. Rousseau J. J. — Reveries d’un promeneur solitaire. » — Les confessions, 2 voi. Spencer, H. — An Autobiography, 2 voi., 1904. CAP. HI. Riehl, Aloys. — Giordano Bruno, 2. Aufl. 1900. Thomsen. — David Hume. CAP. IV. Bacon, Fr. — De dignitate et augmentis scientiarum. Londra, 1605. Freud, Sigm. — Vorlesungen zur Einfiihrung in die Psychoanalise. 1916—1918. tr. fr. Paris, 1921. Miiller-Freienfels, R. — Personlichkeit und Weltanscbauung. 1919. Nietzsche, Fr. — Jenseits von Gut Bose, 1886. Ronk, O. — Das Inzest-Motiv in Dichtung und Sage. CAP. V. Theilhaber, Felix. — Goethe, Sexus und Eros, 1929. CAP. VI. Bateson, W. — Materials for the Study of Variation. Londra, 1894. « — Mendel’8 Principles of Heredity, a Difference. Cambridge 1902 şi 1909. :» Facts limiting the Theory of Heredity. Science XXVI, 1907. Blaringhem, L. — Les Transformations brusques des etres vivants. » — Mutations et traumatismes. Bleuler, Eugen. — Naturgeschichte der Seele. 2. Aufl. Berlin, 1932. Bohn, G. — La naissance de l’intelligence. Bordage, E. — A propos de l’heredite des caracteres acquis. BuU. scient. de la Fr. et de la Belg. XLIV. 1909. Brodmann, K. — Vergleichende Localisationslehre der Grosshirnrinde, Leipzig» 1909. Cope, E. D. — The Inheritance in Evolution, American Naturalist, p. 1058-1071. > — The Primary Factors of organic Evolution. Chicago. 1896. Cuenot, L. — La genese des especes animales. 3-^me 6d. Paria 1932. 476 GENEZA FORMELOR CULTURII Dantec, F. Le. — fîvolution individuelle et Heredite, Paris 1898. > — Trăite de Biologie. Paris, 1903. » — Les influences ancestrales. Paris, 1906. Ddtbinshire, A. D. — On the supposed Antagonism of Mendelian to Biometric Theories of Heredity. — Mem. and Proc. Manchester Lit und PhiL Soc., No. 6, 1905. » — On the Difference between Physiological and Statistieal Laws of Heredity. Ibidem. 1906. » — Breeding and the Mendelian Discovery. 1911. Darwin, Ch. — v. bibi. cap. II. Dumas, G. — Nouveau Trăite de Psychologie. Voi. I. Paris 1930. Galton, Fr. — Hereditary Genius, an inquiry into its Laws and Consecvences. London, 1869. > — A Theory of Heredity. Contemp. Rev. XXVHI. 1875. » — Natural Inheritance. London, 1889. Giard, A. — L’Heredite des modifications somatiques. Rev. Scient. XLVI. 1890. » — Caracteres dominants transitoires chez certains hybrides. Comptes Rendus de la Soc. de Biol. de Paris. LV. 1903. » — Controverses transformistes. Paris, 1904. Goldschmidt, R. — Einfuhrung in die Vererbungs-Wissenschaft. Leipzig, 1911. Klebs, G. — Willkiirliche Entwickelungsănderungen bei Pflanzen, Jena, 1903. > — Kiinstliche Metamorphosen. Halle, 1906. Leclerc Du Şablon. — Les Incertitudes de )a Biologie. Paris, 1912. Mendel, G. I. — Versuche iiber Pflanzen Hybriden. 1865 şi 1901. » — Ueber einige aus kiinstlicher Befruchtung gewonnene Hiera- cium-Bastarden. Briinn, 1869. Mac Dougal, D. T. — Mutants and Hybrids of the Oenotheras. Washington, 1905. Packard, A. S. — An Attempt to Distinguish between Congenital and Acquired Characters. Proc. Amer. Phil. Soc., 1893. » — On the Inheritance of Acquired Characters in Animals with a complete Metamorphosis. Proc. Amer. Acad. Sci., 1894. Pearson, Karl. — Regression, Heredity and Panmixia. Phil. Trans. voi. 187, 1896. » — Mathematical Contributions to the Theory of Evolution, în Proc. Roy. Soc. London, LXII, 1898. » — On the Laws of Inheritance in Man. Biometrica, 1903. » — On the Inheritance of the Mental and Moral Characters in Man, and its Comparison with the Inheritance of the Physical Characters. The Huxley Lecture, for. 1903. Roux, W. — Der Kampf der Teile im Organismus. Leipzig, 1881. » — Beitrăge zur Entwickelungsmechanik des Embrio. Anat. Hefte, 1893. Saunders, E. R. — Heredity in Stocks. Cambridge, 1904. Spencer, H. — Principles of Biology. 2 voi. 1864—66. » — The Inheritance of Acquired Characters. Nature XLI, 1890. Verwom, Max. — Physiologie generale, tr. fr. par Hedon, Paris 1913. Vries, Hugo De. — Die Mutationstheorie. 2 voi. Leipzig 1901—3. » — Species and Varieties, their Origin by Mutation. Chicago şi Londra 1905. INDICE BIBLIOGRAFIC 477 Weismann, Aug. — Vortrăge tiber Descendeztbeorie 1902. Weldon, W. F. R. ■— On the Ambiguity of Mendel’s Categories. Biometrica II 1903. » — Inheritance in Animals and Plants. In Lectures on the Method of Science, editată de Strong Oxford 1906. CAP. VII. Aristot. — Metaphysique. tr. fr. de G. Colle. Paris 1912. Bnmschvicg, L, — Les fitapes de la Philosophie mathematique. Paris, 1929. Bergson, H. — fivolution creatrice. Paris 1907. Bleuler, L. — v. bibi. cap. VI. Biibler, K. — Der Ursprung des Intellekts, în Naturwissenschaften. Heft 8. 1921. Cremonini. — Disputatio de coelo. 1613. » — Apologia dictorum Aristotelis de via lactea et facie Lunae, 1614. » — Apologia dictorum Aristotelis de quinta coeli substantia. 1616. Darwin, Ch. — The Expresion of Emotions in Man and Animals 1873. Dclacroix, H. — Le Langage et la Pensee. Paris 1924. Feuerbach, L. — Das Wesen des Christentums. 1841. » — Tbeogonie. 1857. Groos, Karl. — Einleitung in die Aesthetik. 1892. > — Die Spiele der Tiere. 1896. » — Der Aesthetische Genuss. 1902. » — Das Seelenleben des Kindes. 1903. » — Die Befreiungen der Seele, 1909. Hegel. — De orbitis planetarum. 1801. Kant. — Versuch liber die Krankheiten des Kopfer. — Werke. Bd. X. Lipps, Th. — Psychologie und Aesthetik. 1901. PJaton. — Legile. — Menon. — Feden. — Timeu. Schopenhauer, A. — v. bibi. cap. I. Spencer, H. — Principles of Psychology. Ed. II 2 voi. 1870—72. » — Principles of Sociology, 3 voi. 1876—96. Rey, Abel. — Coup d’oeil sur la mathematique egyptienne, în Revue de synthkse historique, 1926. Vianu, Tudor. — Arta şi Frumosul, 1931. CAP. VIII. ^r:r, Buekle, Th. H. — History of Civilisation in England. 2 voi. London 1857—61. Burckhardt, J. — Die Cultur der Renaissance in Italien. Ed. IV Leipzig 1886. Cassirer, E. — Leibniz’ System in seinen wissenschaftlichen Grundlagen, 1902. Ckamberlain, H. St. — Die Grundlagen des Neunzenten Jahrhunderts. Ed. XIII. Miinchen 1919. Glisson, Fr. — De natura substantiae energetica. 1672. Mentre, M. F. — De la Simultaneite des decouvertes scientifiques în Rev. scient Oct. 1924. Taine, H. — Philosophie de l’Art. 478 GENEZA FORMELOR CULTURII Torau Bayle. — Introduction â l’etude de la philosophie. Paris. Ed. II. Vries, Hugo De. — v. bibi. la cap. VI. Wundt, W. — Die Nationen und ihre Philosophie 1915. Bleuler, E. — v. bibi. cap. VI. Brehier, Emile. — Histoire de la Philosophie allemande. Fischer, Kuno. — Leibniz und seine Schule. Florian, Mircea. — Filosofie şi Naţionalitate. Conv. Liter. Iunie 1933. Scheler, Max. — Soziologie des Wissens. » — Nation und Weltanschauung, 1923. » — Die Wissensformen und die Gesellschaft, 1926. CAP. X Berman. — The Glands regulating Personality. New-York, 1922. Claude, A. — Troubles de TEquilibre endocrinien. Paris-Medical, No. 37, 1920. Dumas, G. — Trăite de Psychologie, voi. II, Paris, 1924. PARTEA II. — CAP. I. Fichte. — Reden an die Detsche Nation. Gobineau, Comte de. — Essai sur l’inegalite des races humaines. 4 voi. 1854. CAP. II. Bernhardi. — Unsere Zukunft. Burnouf. — Commcntaire sur le Yaţna. Carnoy. — Les indo-europeens, prehistorie des langues, des moeurs et des cro-yances de l’Europe. Chamberlain, H. St. — Die Grundlagen des Neunzenten Jahrhundert®, Miinchen, 1919. Feîst, S. — Kultur-Ausbreitung und Heimat der Indo-Germanen. Fritz, Fr. — Studien iiber Gobineau. Leipzig, 1906. Giles, F. — rlislory of India. Gobineau. — v. bil. la cap. I. Hertz, Fr. — Rasse und Kultur, 1915. Hirt, H. — Die Indo-germanen, ihre Verbreitung, ihre Urheimat und ihre Kultur. Lassen. — Indische Alterthumskunde. 2 voi. Leipzig, 1847—1861. Morgan, J. de. — Les civilisations primitives. > — Des origines des Semites et de celles des Indo-europeens, în Revue de synthese historique. t. XXIV ,1922. Meillet. — Les Langues dans l’Europe nouvelle 1918. Myers. — Cambridge ancient History. Pott, Fr. Aug. — Die Ungleichheit menschlicher Rassen, hauptsachlich vom sprachwissenschaftlichen Standpunkte. 1856. INDICE BIBLIOGRAFIC 479 Reinach. — L’Origine des Aryens. Paris, 1892. Schrader, O. — Die Indo-Germanen. Velden, Fr. von der. — Ueber Ursprung und Herkunft der indo-germanischen Sprachen und an-arische Sprachreste in Europa. 1902. Vendryes. — Le Langage, introduction linguistique â l’histoire, 1921. Wirth, A. — Rasse und Volk, 1914. Woltmann, L. — Die politische Anthropologie 1903. » — Die Germanen und die Renaissance in Italien 1905. » — Die Germanen in Frankreich. 1907. CAP. III. Ammon, Otto. — Die Natiirliche Auslese beim Menschen. 1893. » — Die Gesellschaftsordung und ihre natiirlichen Grundlagen 1896. » — Zur Anthropologie der Badener. 1899. Buchan. — Menschenkunde. Calori, L. — Del cervello nei due ţipi, brachicefale e dolichocefale, italiani, în Mem. Acad. de Ştiinţe din Bologna. Voi. 10. Ellis, Havelock. — Mann und Weib, tr. germ. 1909. Gumplovicz, L. Anthropologie und natiirliche Auslese, în Pol. Anthr. Revue, 1902. Hertz, Fr. — v. bibi. la cap. II. Jentsch, K. — Sozialauslese, kritisclie Glossen. 1898. Manouvrier. — Cephalometrie anthropologique, în UAnnee psychologique, 1899. Martin, R. — Lehrbuch der Anthropologie, 1914. Nystrom. — Formenverănderungen des menschlichen Schădels. în Archiv fur Anthrop. 1902. Pearson, K. — On the correlation of intellectual ability with the size and sliape of the head, în Proc. of the Roy. Soc. T. 62. Pittard, E. — Les Races et l’Histoire, 1924. Tappeiner, Fr. — Die Kapazitât der Tiroler Schadel în Zeitsch. f. Ethnol. Bd. 31. Vacher de Lapouge. — Les selections sociales 1896. » — L’Aryen, 1896. » — Races et Milieu social, 1909. Weidenreich, Fr. — Rasse und Korperbau. 1927. Welcker, H. — Die Kapazităt und die drei Hauptdurchmesser der Schădelkapsel, în Archiv f. Anthrop. Bd. 16. Wirchow, R. — Rassenbildung und Erblichkeit, în Festschrift fiir Bastion, 1896. CAP. IV. A se vedea şi bibliografia dela capitolul precedent. Fischer, E. — Spezielle Anthropologie oder Rassenlehre, în Anthropologie (1923) din colecţia Die Kultur der Gegenwart. Frizzi. — Ueber Tiroler Schadel, în Mittheil. der antrop. Gesel. in Wien. Bd. 39. Haddon, A. C. — Les races humaines et leur repartition geographique, tr. fr. 480 GENEZA FORMELOR CULTURII Kollmann. — Beitrăge zu einer Kraniologie der europăischen Volker, în Archiv f. Anthrop. Bd. 13. Lenz, Fr. — Muss das Nachdunkeln der Haare als Dominanzwechsel aufgefasst werden? în Archiv /. Rassen und Gesellschaftsbiologie, Bd. 16. Ranke. — Friihmittelalterliche Schădel aus Lindau, în Sitzungsber, der kgl. Bayr. Akad. der Wiss. Bd. 27. 1897. > — Die Schădel der altbayerischen Landbevolkerungen. 4 voi. 1877-1883. > — Der Mensch. Zbînden. — Beitrăge zur Anthropologie der Schweiz. în Archiv /. Anthrop. Bd. 40, 1911. CAP. V. Boule, M. — L’homme fossile de la Chapclle-aux Saints. în Annales de Paleontologie, 1911—13. Brunhes, J. et Vallaux, C. — La Geographie de PHistoire. Dahn. — Urgeschichte der germanischen und romanischen Volker. Hertz, Fr. — bibi. cap. II. Morgan, J. de. — bibi. cap. II. Pittard. — bibi. cap. III. Ratzel. — Volkerkunde. Reinbardt, L. — Der Mensch zur Eiszeit in Europa. Schwalbe. — Die Abstainmung des Menschen und die ăltesten Menschenformen. în Anthiopologie, 1923. Westermarck, E. — Geschichte der menschlichen Ehe, tr. germ. CAP. VI. Arbois de Joubainville, H. d\ — Les anciens habitauts de PEurope. Berard. — Rome intangible, în: Revue de Paris, Oct. 1903. Boucher-Leclercq. — Histoire de la Divination dans l’Antiquite. Classen. — Die Volker Europas zur jungeren Steinzeit. Dottin, G. — Les anciens peuples de l’Europe, 1916. Dussaud, R. — Les civilisatlons prehelleniques dans le bassin de la mer £geer 1914. Eliot Smith, G. — The Diffusion of Culture, 1933. Emout, A. — Les elements dialectaux du vocabulaire latin, 1909. Fick. — Vorgreichsche Ortsnamen, 1905. « Hattiden und Danubier in Griechcnland. 1909. Fischer, E. — Spezielle Anthropologie oder Rassenlebre, în Anthropologie din col. Die Kultur der Gegenwart, 1923. Glotz, G. — La civilisation Egeenne, 1923. Haddon, A. C. — Les races humaines et leur repartition geographique, tr. fr. Hirt. — Die Indogermanen. Hoeraes. — Die Kultur der Urzeit. Kiessling. — Das ethnische Problem des antiken Griechenlands. în: Zeitschrift /. Ethnol. Bd. 37. 1906. INDICE BIBLIOGRAFIC 481 Kretschmer. — Einleitung in die Geschichte der griechischen Sprache, 1896. Meillet, A. — Les dialectes indo-europecns. Mullenhoff. — Deutsche Altertumskunde. Noel des Vergers. — L’fitrurie et les fitrusques. Reinach, Ad. — Hellenisation du monde antique. Schulze, W. — Zur Geschichte latcinischer Eigennamen, 1904. Sergi. — Europa, Forigine dei popoli europei e loro relazioni coi popoli d’Africa, d’Asia e d’Oceania, 1908. Thulin. — Die etruskische Disziplina. Wîlke. — Archaologie und Indogermanenproblemen. CAP. VII. A se vedea bibliografia dela cap. VI, partea L CAP. VIII. Bmck. — Die biologische Differenzierung von Affenarten und menschlichen Rassen durch spezifische Blutreaktion, în: Berliner klinische Wochenschrift, 1907. Decastello, A. und Sturlu A. — Ueber die Isoagglutinine im Serum gesunder und Kranker Menschen, în: Miinchener med. Wochenschrift, 1902. Dnngen, E. von und Hirsfeld, L. — Ueber Nachweis und Vererbung bioche-mischer Strukturen, în: Zeitschrift fiir immunologische For• schungen. Bd. 4. 1910. Dungen E., von und Hirszfeld, L. — Ueber Vererbung gruppenspezifischer Strukturen des Blutes. Ibidem. Bd. 8. 1911. Eden, R. — Die Bedeutung der gruppenweisen Heinagglutination und uber die Verănderung der Agglutinationsgruppen durch Medikamente, Narkose, Roentgenbestrahlung, în: Deutsche medizinische Wochenschrift, 1922. f'algairolle, P. — Rehabilitation des quatres groupes sanguins. în Ct.-rds. de la Soc. de Biol. de Paris, t. 94. 1926. Hektoen, L. — Isoagglutination of human corpuscules, în Journ. of. americ. med. Assoc. Voi. 48. 1907. Hirszfeld, L. et H. — Essai d’application des inetodes serologiques au probleme des races, în: VAnthropologie. voi. 29. 1918—19. > — Serological differences between the blood of different races, în: Lancet voi. 197. 1919. Huck, J. G. and Peyton, S. — Study of Isoagglutinins before and after ether anesthesia, în: Journ. americ. med. Assoc. 1923. Ionescu-Mihăeşti, C. — Donnees recentes sur rhemoagglutination et l*hemolyse du sang humain, în Trăiţi du Sang editat de A. Gilbert şi Weinberg. Landsteiner. — Ueber Agglutinationserscheinungen normalen menschlichen Blutes, în Wiener klinische Wochenschrift, Bd. 14. 1901. 31 482 GENEZA FORMELOR CULTURII Langer, I — Ueber Isoagglutinine beim Menschen, mit besonderen berticksich-tigung des Kindesalters, în Zeitschrift fur Heilkunde. Bd. 24. 1903. Lattes. — Individualitâ del sangue 1922. Manuilâ şi Popoviciu G. — Recherches sur Ies races roumaine et hongroise en Roumanie par risohemagglutination, în: Ct-rda. de la Soc, de Biol. de Paris, t. 90. > — Cercetări biologice cu privire la rase prin aplicarea unei metode nouă. Conv. Liter. 1924. Meillet. — Les langues du monde. Ottenberg and Epstein. — Studies in Isoagglutination în Transact. of New-York pathol. Soc., 1908. Sandstrom, L. — Die agglutionabilităt gegen Isoagglutinine, în: Acta, pathol, scand. Bd. 4. 1927. > — Untersuchungen iiber das Verhuten der backterielbedingten Panagglutinabilitat, în: Zentralblat fur Bakteriologie, 1929. Şteffan, Paul. — Handbuch der Blutgruppenkundc, 1932 . CAP. IX. A se vedea şi bibliografia dela capitolul precedent. Bernstein, F. — Ergebnisse einer biostatischen zusamnienfassenden Betrachtung liber die erblichen Blutstrukturen des Menschen, în: Klinische Wochenschrift, 1924. > — Zusammenfassende Betrachtungen liber die erblichen Blut- strukturen des Menschen, în: Zeitschrift făr Abstammungs-lehre, Bd. 37. 1925. Coca, A and Klein H. — A hitherto underscribed pair of isoagglutinationele-ment in human beings. în:Proc. Soc. exper. Biol. and Medic. X. 26. 1923. Guthrie, C. G., and Huck, I.G. — On the existence of more than four isoagglu-tinin groups in human blood, în: Bull. Hopkins Hosp. t. 34, 1923. Guthrie, C. G. and Huck, I. G. — Further studies on blood grooping. Antigenic properties of two types of Group. II erythrocytes. Ibidem. t 35, 1924. > and Pessel. — Further studies on blood grouping. Ibidem. t. 35, 1924. Landstelner. — Donn6es recentes sur lliemoagglutination et rhâmolyse du sang humain. » and Levine. — A new agglutinable factor differentiatig individual human bloods. în: Proc. Soc. experim. Biol. and Medic. t. 24, 1927. Mendes-Correa, A. — Sur les pretendues races *6rologiques, în: UAnthropo• logie, t. 36, 1926. > — Sur la valeur anthropologique des groupes sanguins, in: Le Sang, No. 4, 1927. INDICE BIBLIOGRAFIC 483 Ottenberg R. — A clasification of human races based on geographical distribu-tion of the blood groups. în: Joum. americ. medic. Assoc. L 84, 1925. > — Races differentiated by blood groups. în: Eugenical News t. 10, 1925. Snyder, L. H. — Human blood groups and their bearing on raclai relatfonship, în: Proc. nat. Acad. Sc. U. S. t. 11, 1925. » — Human blood groups, their inheritance and raclai significance, în: Americ. Journ. of physic. Athropol. t. 9, 1926. Thomsen, Oluf. — Ueber die Existenz der vier Landsteinerischen Gruppen bei» geordneter oder untergeordneter Bluttgruppen, în: Zeitschrift fiir Immunol. Forschungen, Bd. 57, 1928. » — Sexologie der Blutgruppen. în: Handbuch der Blutgruppen• kunde, hrg. von Paul Steffan, 1932. CAP. X. Cliamberlain, H. St. — v. bibi. cap. VIII partea I. Finot, J. — Le Prejuge des Races, Paris, 1906. Fouillee, A. — Psychologie du Peuplc franţais. > — Esquisse psychologique des peuples europeens. Hennig, P. O. — Kampf um die Negerseele, 1907. Hertz, Fr. — v. bibi. cap. II, part. II. Miiller-Freienfcls, R. — Psychologie des deutschen Menschen. Nietzsche, Fr. — Der Fall Wagner. » — Unzeitgemăsse Betrachtungeu. Rullier, J. — L’idee de patrie. Wundt, W. — Die Nationen und ihre Philosophie, 1915. Zeller, J. S. — Histoire de d’Allemagne, 1872. CAP. XI. Nicolle, Ch. — Biologie de l’Invention, Paris, 1932. CAP. XII. Sommer, R. — Familienforschung und Verebungslehre, Leipzig, 1927. CAP. XIII. Maupas. — Le rajeunissement kariogamique chez Ies cilies, în: Archives de Zool experim., 1889. Spencer, H. — Principles of Biology. Weismann, Aug. — Ueber die Dauer des Lebens. Salzburg, 1881. CAP. XIV. Bohn, G. — La Naissance de l’Intelligence. Paris, 1909. > — La nouvelle psychologie animale, Paris, 1911. 484 GENEZA FORMELOR CULTURII Poincare, H. — Cominent on invente. Le travail de l’inconscient. Paris, 1908. Rey, Abel. — Invention artistique, scientifique, pratique, în: Trăite de Psycho-logie, editat de G. Dumas, voi. II JParis, 1924. , Ribot Th. — La vie inconsciente et Ies mouvements. Romanes, G. F. — Intelligencc des Animaux, 2 voi. tr. fr. Paris 1887. > — Mental evolution in Animals. London, 1883. Thorndike, E. L. — Animal intelligence. New-York, 1911. Yerkes. A. — Objective nomenclature, comparative psychology and animal be-haviour, în: Journ. of. Comp. Neurol. and Psych. XVI, 1906. CAP. XV. Finot, J. — Philosophie de la Longevite. Fischer, E. — v. bibi. cap. IV, part. II. Reibmary, A. — Inzucht und Vcnnischung bei Menschen, 1897. Sigfried, A. — Les £tats-Unis d’aujourd’hui. Sommer, R. — v. bibi. cap. XII. part. II. Waitz. — Anthropologie der Naturvolker. Wallace, A. R. — Le Darwinisme, tr. fr. CAP. XVI. Brunscbvicg, L. — Entre savants et Philosopbes, în: UOrientation actuelle des Sciences, Paris, 1930. Goblot, Ed. — Barriere et Niveau. Sigfried, A. — v. bibi. cap. XV. part. II. TABLA DE MATERII Pagina PrefaţS 3 I Apariţia ţi orientarea cugetării filosofice Introducere................................. .13 Cap. I. Postulate organice. — Pornirile afective . 33 Cap- II. Postulate organice. — Factorii inhibitorii 47 Cap. III. Postulate organice. — Nivelul Sensibilităţii 65 Cap. IV. Răspântia sublimării....................................... ... 77 Cap. V. Dificultăţi şi îndoeli....................................... ... 38 Cap. VI. Alte căi 101 Cap. VII. Direcţii de activitate şi condiţii funcţionale . . .117 Cap. VIII. Factorii adiţionali.................................................157 Cop. DL Un factor moderator şi unul turburător............................179 Cap. X. Concluzii teoretice şi posibilităţi practice .... 198 II Specificul naţional Introducere......................................................................221 Cap. I. Specificitatea etnică...............................................225 Cap. II. Inegalitatea raselor .............................................. 234 —• Cap. III. întemeierea antropologică.........................................248 Cap. IV. -Variabili ta tea caracterelor morfologice ..... 269 Cap. V. Incrucişerile raselor..................................................285 * Cap. VI. Originele etnice ale vechii culturi clasice .... 302 Cap. VII. Tipurile antropologice şi legile lui Mendel .... 340 Cap. VIII. Concepţia bio-chimici a raselor...................................... 346 486 CENEZA FORMELOR CULTURJI Pagina Cop. IX. Dificultăţi şi incertitudini . 360 Cap X. Psihologia popoarelor .....376 Cap. XL 0 condiţie biologică a originalităţii .....394 Cap XII. Amestecurile etnice şi genialitatea .....402 Cap. xm Misterul biologic al contactului strein .....412 Cap. XIV. Psihologia invenţiei .... .424 Cap. XV. Incrucişerile raselor şi evoluţia lor ..... Cap. XVI. Perspective ... .....455 Indice bibliografic ... ... .....473 Pag. 44 63 69 93 97 106 109 110 112 120 120 141 183 195 204 242 244 273 304 305 348 348 380 424 ERATA Rândul In loc de Se va citi 14 de sus în jos 2 de sus în jos 7 de sus în jos 8 de jos în sus 14 de sus în jos 4 de jos în sus 3 de jos în sus 11 de jos în sus 20 de sus în jos 14 de sus în jos 3 de jos în sus 3 de jos în sus 1 de jos în sus 15 de sus în jos 19 de sus în jos 4 de jos în sus 13 de jos în sus 7 de sus în jos 1 de jos în sus 9 de jos în sus 3 de sus în jos 4 de sus în jos 14 de sus în jos 3 de sus în jos buit butit filosofi filosofii mult multă fie... fie sau... sau sofişilor sofiştilor Welden Weldon ct et unde unele mutilaţilor mutilaţiilor atunci se atunci când se Urpung Ursprung egyptienne egyptienne Emile fimile Helvetius Helvâtius oameni oamenii arată arabă destul destulă Walcher Welcker Egâe figee aşeazt aşezat defribinizat defibrinizat defribinizarea defibrinizarea ma mai cel cel ce cel ce r ________________>t