COLECŢIA FILOSOFICA „CUGETAREA" P. P. NEGULESCU F I L-O S RENAŞTERII *** EDIŢIA Il-a CUGETAREA - GEORGESCU DELAFRAS, S. A. ţ i 4-î>W^: !•':-,/ l "/ ; •■ - t * * v ■■ -r /v*. ■ v„ . • 1.»' ."i j £ ' - ■, ;.,W- f. «a ” • '-'ft ■ .',’21 ' la ’ n ,v -w r ■ - ■ - -^- Cf< « r- - • p ' 11 5 - - ‘- '7*/^:, ■■ • ■ ' y~\ 1 fi P. P. Negulescu t Filosotia Renaşterii, voi. II FILOSOFIA RENAŞTERII P. P. NEGULESCU FILOSOFIA RENAŞTERII VOLUMUL II X^^ox i C 1 9 F ţf i P ’ wtun EDIŢIA A DOUA « CUGETAREA - GEORGESCU DELAFRAS - S » BUCUREŞTI IV - STR POPA NAN, 21 * CAPITOLUL I SISTEME VECHI, CURENTE NCfUA Am trecut în revista, în volumul precedent al acestei lucrări, împrejurările istorice care au dus la un contact mai întins şi mai susţinut al învăţaţilor bizantini cu uma- niştii italieni, la oonciliul pentru unirea bisericilor de răsărit şi de apus, din 1438 şi 1439. Un rol, mai însemnat, în des- lănţuirea mişcării de idei ce a urmat, în lumea cultă italiană, sub influenta acelui contact, a jucat, cum am văzut, Geor- gios Gemistos Plethom Deşi venise, în suita, atât de nu- meroasă, a împăratului Ioan al YlII-lea, ca să ia parte, ca teolog, la desbaterile marii adunări eclesiastice, „înţeleptul din Misithra", — cum îi ziceau, cu un adânc respect, unii din compatrioţii săi, — era în realitate un cugetător inde- pendent, un reformator care îşi propunea să întemeieze, cu ideile filosofice ale neoplatonismului, o religie nouă, mai capabilă să redea vieţii poporului grec strălucirea de altă dată. In Laconia, unde trăia, se adunase în jurul său o sumă de adepţi, ce purtau numele de „aleşi" şi a căror acti- vitate reprezenta. în mişcarea ideilor teologice din imperiul bizantin o direcţie, disidentă, e drept,- şi criticată ca atare de unii, dar, nu mai puţin preţuită, totuşi, de alţii. Opera de căpetenie a lui Plethon, pe oare am analizat-o pe larg în volumul precedent, era, cum am văzut, un amestec, turbure, dar impresionant, de idei filosofice şi de tendinţe mistice, 8 FILOSOFI A RENAŞTERII, ctf aspiraţii ideale, de natură etică, socială şi politică. Acest amestec îl explica marele număr al celor pe care îi consi- dera el însuşi ca conducători sufleteşti ai săi, şi printre cari* 'cita, în primul rând, pe Pitagora şi Parmenide, pe Platou. Porfir şi Iamblieh, pe Zoroastru şi magii persani, pe Brah- manii din India, pe Eumolpos, întemeietorul misterelor elen sinice, pe Minos din Creta, pe Licurg legislatorul, pe Num a Pompiliu rege*»1 roman, etc. In tot acest amestec predomin i însă influenţa lui Produs, cel din urmă dirfreprezentanţii neo platonismului antic. Iar sistemul filosofic la care ducea era un fel do teosofie, care, ca interpretare mistică a universului, se servea mai mult de imagini, turburătoare câteodată prin chiar obscuritatea lor, de cât de argumente logice, clare şi precise. In desbaterile conciliului pentru unirea bisericilor, Plet- iion n’a putut ajunge să joace, ca teolog independent, decât un rol neînsemnat. Dar în afară de discuţiile teologice ofi- ciale, în lumea cultă italiană, şi-a câştigat foarte repede, atât prin ideile sale filosofice cât şi prin înfăţişarea sa vene rabilă, Simpatii ce n’au rămas fără influenţă asupra mişcării intelectuale a timpului. Când.bătrânul de 83 de ani apărea în grădinile lui Cosimo dei Medici, cu statura lui impună toare, cu pletele lui olimpice, cu privirea lui adâncă şi pă- trunzătoare, cu glasul lui cald şi turburător, cei ce se strân- geau în juru-i îl vedeau, fără să vrea, în lumina unui apo- stol al antichităţii clasice, de crainic al înţelepciunii repre- zentanţilor ei de căpetenie. Iar când îi cereau să le vor- bească, de filosof ia lui Plafon, — cel mai înseintiat, după el, din acei reprezentanţi, — o însufleţire tinerească îi cuprin- dea întreaga fiinţă. Cu ochii pierduţi în zare, peste capo-' tele ascultătorilor, ca şi când ar fi contemplat o lume nevă- zută de ei, lumea ideilor pure ce alcătuiau realitatea adevă- rata. a existenţei cosmice, cu gesturi largi şi hieratice, ca şi cum ar fi voit să înlăture vălurile aparenţelor înşelătoare ce le ascundeau, lor, acea realitate supremă, cu ridicări de ton ce răsunau ca o invocăre solemnă a unui ajutor metafizic din sferele supranaturale pentru izbânda încercării lui de a lumina minţile lor întunecate, uimitorul bătrân impresiona totdeauna pe umaniştii italieni, care se credeau transportaţi 9 \ SISTEME VECHI, CURENTE NOUA în legendarele grădini ale lui Akademos de pe pământul "la- şi c al Atticei de altă dată. Tntr’unul din aeele momente de entusiasm a luat de si- gui Cosi mo dei Medici botărîrea să întemeieze în „noua patrie a muzeloi*“. — cum îşi numea florentinii, pe atunci, oraşul, — o nouă Academie platonică. Iar spre a o pregăti din vreme, cu spiritul practic de care dase atâtea dovezi în între- prinderile sale,în cele negustoreşti şi politice, ca şi în cele artistice şi literare, a ales mai întâi un tânăr, pe Marsilio Ficino, fiul medicului său de casă,, şi i-a dat o educaţie spe- cială, îndreptată anume în scopul de a face dintr’însul con- ducătorul Academiei pe care voia s’o întemeieze. Până atunci, sa îngrijit să adune, cu sacrificiile necesare, manuscrisele Operelor lui Platon şi ale adepţilor lui, pentru ea Academia să le aibă la dispoziţie atunci când avea să înceapă a lucra. In sfârşit, când Marsilio Ficino şi-a terminat, pe la vârste■ de treizeci de ani, pregătirea, l-a însărcinat să traducă acele opere, spre a le face accesibile celor ce nu cunoşteau limba greacă, şi să le expună conţinutul, spre a le tălmăci după cuviinţă celor ce doreau să le înţeleagă. Aşa § luat naştere, la Florenţa, în a doua jumătate a vecului' al XV-lea, un curent de idei care, isvorând din tradiţiile platonice şi, mai ales, neoplatonice, a jucat, j;um am văzut în volumul j . <•- oedent al acestei lucrări, un rol însemnat în mişcarea intelec- tuală a Renaşterii, nu numai în partea ei filosofică, ei şi, cum vom vedea în volumul de faţă, în partea ei ştiinţifică. Favoarea cu care a fost primită, de umaniştii italieni, filosofia lui Platon îşi găsea, în parte, explicarea în spiri- tul de independenţă al celor mai mulţi dintr’înşii, faţă de doctrinele oficiale ale autorităţilor timpului. Fiindcă- filo- sofia oficială a Bisericii catolice şi a universităţilor era peri*- patetismul aristotelic, ei erau mulţumiţi că puteau să-i opună o altă concepţii1, care li se înfăţişa de asemenea m nimbul vechimii, mai afând, pe deasupra, şi farmecul burător al unei adâncimi mistice, care lipsea celei tradi- ţionale. Oa manifestare a spiritului de independenţă faţă de e.vuT mediu, ce caracteriza începuturile Renaşterii, ideea de a opune pe Platon iui Aristotel apăruse încă din veacul 10 FILOSOF IA REN AŞTEBIi \ al XlV-lea. Nu-i era străină, bunăoară, lui Petraroa. Ma- rele poet nu cunoştea idealismul platonic decât din ceea ce citise asupră-i în scrierile lui Cicerone, ale lui Seneca şi ale sfântului Augustin. Fiindcă însă scolasticii din timpul său ri- dicau în slăvi pe Aristotel şi treceau sub tăcere pe Platon său chiar îl dispreţuiau, Petrarca, împins de spiritul de contra- dicţie, care era deocamdată semnul cel mai vizibil al inde- pendenţei născânde de cugetare şi al unei aversiuni năs- cânde pentru cultura medievală, a început să pună mai pre- sus de „maestru?4 lor, deformat şi banalizat de atâtea dis- cuţii oţioase, pe „divinul44 întemeietor al idealismului. Dar încercarea fui, oricât a fost de stăruitoare, n’a putut avea urmări mai intinse. Operele lui Platon, deşi vreo câteva şe găsiseră încă de pe atunci, nu puteau fi încă citite, din cauză că nu se cunoştea încă liniba în care erau scrise. Âu trebuit să vină împrejurările istorice, pe care le-am văzut în volumul precedent, pentru ca, odată cu organizarea stu- diului limbii greceşti, să poată lua proporţii şi simpatia pen- tru idealismul platonic. Până un4 ră- măseseră ascunse în unele părţi ale orientului musulman. Ei au dat prin aceasta mişcării filosofice europene, care lân gezea pe la sfârşitul veacului al Xll-lea, o nouă impulsiune, Renan, care s’a ocupat mai de aproape de filoSofia arabă, atribuia acelei impulsiuni o însemnătate specială, întru cât „a împărţit istoria ştiinţifică şi filosofică a evului mediu în două perioade bine deosebite". Şi îşi întemeia părerea pe da- tele următoare, de care e bine ca cititorii să ia cunoştinţa. „Introducerea textelor arabe în studiile occidentale împarte istoria ştiinţifică şi filosofică a evului mediu în două pc- 22 FILOSOFI A RENAŞTERII rioade'perfect deosebite. In cea dintâi, spiritul omenesc n’are, spre a-şi satisface curiozitatea, decât slabele fărâme ale În- văţământului şcoalelor romane, îngrămădite în compilaţiile lui Marcian Capella, ale lui Beda, ale lui Isidor, şi în câteva tratate tehnice, pe care caracterul lor uzual le-a scăpat de uitare. în a doua, e tot ştiinţa veche care îi revine occiden- tului, dar mai, completă de astădată, în comentariile arabe sau în operele originale ale cugetării greceşti, cărora romanii le preferaseră nişte prescurtări. Medicina, redusă mai întâi la Coelius Aurelianuş, la compilaţia lui Gariopontus, regă- seşte pe Hippocrat şi pe Galen. Astronomia, mărginită la câteva jtratate ale lui Hygin sau ale lui Beda, la câteva ver- suri ale lui Prispian, revine prin Alfergan, Thabett ben Corah, Albumasar, la precizia ştiinţei antice. Aritmetica, li- mitată atâtea secole la simplele procedeuri ale abac-ului sau ale indigitaţiei, se îmbogăţeşte cu procedeuri noui. Filosofia, în locul-câtorva-fâşii din Organon,-din Categoriile apocrife ale Sfântului Augustin, primeşte corpul întreg al aristotelis- mului, adică enciclopedia ştiinţelor antice/1 *) Rolul de instaurator al cultului lui Aristotel l-a jucat "în deosebi Averroes. Pentru el, vechiul filosof grec, atâta vreme uitat,-era ultima expresie a adevărului până la care putea ajunge gândirea omenească, era, cu propriile lui cu- vinte, „mintea pe care Dumnezeu a trimis-o oamenilor ca să-i înveţe tot ce se putea şti**. Cu o adâncă încredere şi cu o ad- miraţie fără margini comentă deci cugetătorul arab operele' lui Aristotel, spre a le face mai accesibile compatrioţilor săi. Prin aceste comentarii, care au trecut uşor din Spania în Franţa şi în Italia, au luat scolasticii dela sfârşitul evului mediu o cunoştinţă mai întinsă de doctrinele fundamentale ale peripatetismului. La răspândirea lor au contribuit, într’o oarecare măsură, şi evreii din Spania. Ei adoptaseră ca limbă uzuală, cât timp au trăit în peninsula iberică, limba arabă Când au fost alungaţi însă de acolo şi au emigrat, unii în Franţa, alţii în Italia, au început să uite această limbă do împrumut şi cercurile lor culte,-pe care le formau mai ales rabinii şi puţinii învăţaţi ce se strângeau în jurul lor, au 1) Renan, Averroes et r&verroisme, p. 200. SISTEME VECHI, CUKENTE NOUA 23 simţit nevoia să traducă în limba ebraică scrierile ştiinţifice ;şi filosofice ale arabilor, pe care Ie citeau altădată în ori- ginal. Iar după acele traduceri ebraice s’au făcut apoi tra- duceri latine, pentru lumea cultă din ţările menţionate. jl.h Nfeapole bunăoară, la curtea lui Frederie al II-lea, trăia un evreu, Iacob ben Abba Mari Antoli, care primea o pensiune ea să traducă pe Averroes în limba latină.* 1 2 3) ...Pe de altă parte, scolasticii înşişi au început să traducă operele lui Aristotel din limba arabă. Cel dintâi care a luat această cale mai directă a fost Michael Scotus, care, odată cu scrierile filosofului grec, a tradus şi comentariile lui Aver- roes. Alte traduceri au urmat apoi2) — şi, încetul cu încetul, intenta peripaţetişinului s’a întins şi s’a întărit în lumea —cultă din toată .Europa. în veacul al XIY-lea, Aristotel şi . Averroes au ajuns astfel a fi autorităţile filosofice supreme, şi au păstrat această situaţie privilegiată în veacul următor. Când Ludovic al XJ-lea a regulat, în 1473, învăţământul filo - sofic din Franţa, doctrina pe care a impus-o a fost aceea a lui Aristotel şi a comentatorului său Averroes, doctrină „re- cunoscută de mult ca sănătoasă şi sigură". *) ~ Iar această mă- sură nu putea fi decât expresia sentimentului general al tim- pului, deoarece regele francez nu se ocupa el însuşi de filo- sof ie, aşa în cât nu putea avea, în această materie, preferinţe personale. încercările de reformă ale umaniştilor din timpul Renaşterii şi, mai ales, noul curent ce luase naştere, în Italia, în favoarea filosof iei lui Platon, s’au lovit astfel de influenţa, veche şi bine stabilită, cu concursul t autorităţilor oficiale, a peripatetismului. Luptele, pe care le-a provocat conflictul ce nu mai putea fi evitat, s’au desfăşurat măi ales la uni- versitatea din Padua. Asupra lor trebue să aruncăm o pri- vire în capitolele următoare. ■3----------- 1) Renan, Averroes et raverroisme, p. 188. 2) Cf. Jourdain, Recherches sur Ies traductions latines d’Aristote. 3) Du Boulay, Historia Universitatis Parisiensis, t. V. p. 708. CAPITOLUL M ŞCOALA DIN PADUA AYERGISMUL $1 PERI PATETISM UI, LIBERAL întemeiată în primele decenii ale veacului al Xlll-lea. după unii de către episcopul Gerardo Pomelli da Marussica. după alţii de către Frederic al Il-lea, universitatea din Pa dua era la început vestită îh toată Europa prin marea dez- voltare, pe care o da studiului medicinii si astrologiei. Acea- stă din urmă ştiinţă, prin care se înţelegea pe atunci un amestec; confuz de observări astronomice pozitive şi de spe- culaţii fantastice, privitoare la influenţa astrelor asu- pra vieţii omeneşti, se bucura în deosebi de o mare favoare. Un articol din statutele primitive, care se pot vedea şi astăzi în arhivele universităţii, declara categoric, că ,,magistru; astrolog'4, era mai necesar învăţământului decât toţi ceilalţi profesori. In opoziţie dar cu alte universităţi, care erau mai mult centre de cultură abstractă, teologico-scolastică, uni- versitatea clin Padua se ocupa în deosebi cu studiul concret al naturii, — aşa precum era, fireşte, cu putinţă pe aceic vremuri. *) în legătură cu această direcţie a studiilor, a apărut la 1 1) Cf. Guerzoni. 11 primo Rinascimento italiano, Padova, 1878, şi Florentini), II lisorgîinento filosofico nel Quattrocento, Napoli, 1885. ŞCOALA l)IN PADLA Padua, pe la sfârşitul veacului al XlII-lea şi începutul ^lui următor, un fel de filosofie naturalistă, în care se simţea, destul de limpede, influenţa speculaţiilor arabe. Cel dintâi reprezentant- al acestei filosofii a fost Pietro d’Abano, un om foarte învăţat, dar un spirit bizar, îndrăsneţ şi neastam parat, a cărui vieaţă a dat naştere la o sumă de legende. Medic iscusit şi astrolog vestit, el a trăit şi a profesat mai întâi la Constantinopol, apoi la Paris, şi în sfârşit la Padua. Aci a stat în legătură cu Dante, care se afla pe atunci în exil. şi cu Griotto. Unii istorici italieni cred că influenţei lui i se datoreşte, în parte, elementul fantastic din operele ocestor artişti. Lucrarea de căpetenie a lui Pietro d’Abano, intitulată „Conciliator differentiarum inter philosophos et medicos". era scrisă In spiritul lui Averroes, şi printr’însa a pătruns comentatorul arab al lui Aristoţel în învăţământul filosofi * al universităţii din Padua, unde influenţa lui avea să ră- mână predominatoare peste două veacuri. De ce fel era filo- sofia naturalista a lui Pietro d’Abano, ne-o poate arăta una din ideile lui de căpetenie, cea mai surprinzătoare de sigur pentru timpul când a apărut, ideea „horoscopului religiilor’*. După el, religiile erau fenomene ale naturii, ca toate celelalte fenomene, şi stau ca atare sub influenţa astreior, aşa încât li se putea prezice, după formulele astrologiei, naşterea, evo- luţia şi moartea. Mai pe larg şi în legătură cu cosmologia iui Averroes, vom desvolta această idee mai jos, când vom cerceta filosof ia lui Pomponazzi ; aci o relevăm numai în treacăt. Că o asemenea concepţie le-a părut oamenilor timpului „nelegiuită”, nu o greu de înţeles. Inchiziţia a intervenit, dar Pietro d’Abano a murit în timpul procesului şi sfântul oficiu a trebuit să se mulţumească cu o condamnare postumă, ordo nând să se desgroape şi să se ardă pe rug, eu toate formali tăţile cerute, cadavrul filosofului Către jumătatea veacului al XlV-lea, averroismul tre- cuse peste marginile învăţământului universitar şî' se întin- dea liber, în cercuri din ce în ce mai largi. Nu numai la Padua, dar şi la Veneţia, la Bologna, şi în alte oraşe din nordul Italiei, averroiştii formau numeroase societăţi închise FILOSOFI A RENAŞTERII 2H sau secrete, după ideea scumpă maestrului lor, că ştiinţa şi filosofia trebuiau să rămână rezervate înţelepţilor şi să fie ferite de ochii mulţimii. în acele societăţi, care s’ar putea compara cu lojile masonice de astăzi, intrau totuşi pe lângă învăţaţi propriu zişi — mai ales medici şi astrologi — şi „oameni de lume**, care nu se ocupau în deosebi cu 'ştiinţa şi filosofia. Intr’o asemenea societate a fost introdus odată Petrarca, la Veneţia. în fruntea ei se afla Guido de Bagnolo, un medic vestit pe acele vremuri■; printre membri se găseau numeroşi nobili veneţieni, ca Leonardo Dandolo, fiul dogelui cu acelaşi nume, Zaccaria Contarini, şi alţii. Spiritul ce domnea în acest cerc i-a produs lui Petrarca un adevărat desgust. Era un sectarism strâmt, o admiraţie fanatică a lui Aristotel şi a „marelui său comentator** arab. — şi un dispreţ nemărginit pentru toţi cei ce nu împărtăşeau părerile lor. Aceste păreri, eare nu mai puteau, fireşte, să aibă puritatea şi preciziunea lor primitivă, se reduceau ia un fel de naturalism materialist, destul de grosolan. Tăgă- duind existenţa oricărei puteri supranaturale, aceşti averroişti „de lume** priveau cu un respect plin de ironie cultul bise- ricesc, iar în intimitate îşi bateau joc de toate dogmele reli- gioase, — în deosebi de aceea a nemuririi sufletului. In contra acestor păreri s’a ridicat Petrarca în scrierea polemică „Despre ignoranţa sa proprie şi a multor altora*1. Ceea ce îl jignise pe marele poet nu era atât lipsa de credinţă a averroiştilor. El însuşi era destul de liber, şi uneori foarte aspru, faţă de Biserică. Bunăoară, în versurile celebre : Dell’empia Babilonia, ond’e fuggita Ogni vergogna, ond’ogni bene e fuori, Albergo di dolor, madre d’errori, Son’ fuggit’io, per allungar’la vita. Babilonia nelegiuită, din care a pierit orice ruşine..., lăcaş de'durere şi izvor de erori, era biserica romană. Petrarca nu se-speriase dar de independenţa cugetării averroiştilor. Ceea ce nu putea suferi însă spiritul său fin, format la şcoala cumpătării antice, era suficienţa dogmatică, încrezătoare până ŞCOALA DIN l’ADU 27 la insolentă, a partizanilor lui Averroes. De unde si titlul sceptic al scrierii sale polemice. Originea acestui curent popular în favoarea averroismu lui era, poate, mai veche decât influenţa lui Pietro d’Abano, deşi această influentă a contribuit mult la înfăptuirea lu:. Ea trebuia căutată, după toate probabilităţile, la curtea lui Frederic al II-lea, învăţatul stăpânitor al regatului de Nea pole, dela începutul veacului al NUI-lea. După o legendă cunoscută cei doi fii ai lui Averroes ar fi trăit câtva timp în palatul şi sub protectiunea acestui ciudat suveran. Cer- cetări istorice mai amănunţite au dovedit, că această legendă era'lipsită de temei; dar faptul, că ea a putut lua naştere, ne dovedeşte strânsele legături ce existau între Frederic al II-lea şi lumea învăţaţilor arabi. Se ştie bunăoară, că împăratul trimitea adesea chestionare învăţaţilor din diferite ţări mu- -sulmane, rugându-i să-şi dea părerea asupra problemelor de ştiinţă sau de filosof ie, care îl interesau. Către 1240, de pildă, a trimis, prin kaliful almohad Raschid, un chestionar lui Ibn-Sabîn din Mu reia, cel mai înseninat filosof al Ma- grebului, de pe acele vremuri. Textul arab al întrebărilor lui Frederic şi al răspunsurilor lui Ibn-Sabîn s’a păstrat în- tr’un manuscris ce se află la Oxford. *) Originea lumii, na- tura sufletului, valoarea filosof iei şi a teologiei, numărul şi însemnătatea, categoriilor, erau punctele de căpetenie 'supra cărora suveranul cerea lămuriri filosofului musulman. Asemenea legături, întinse şi susţinute, cu cultura arabă, nu puteau să rămână fără influenţă asupra mişcării intelec- tuale din reştul Italiei. E dar posibil şi probabil,* să fi exi- stat o tradiţie averroistă la Padua, înainte de apariţia lui Pietro d’Abano. Pare totuşi neîndoios, că el a introdus aver- roismul, ca doctrină, în învăţământul universitar. 1 1) Renan. Averroes et l’AveiToisme, p. 389. •J8 FILOSOFI A RENAŞTERII I In acest învăţământ, averroismul a păstrat un ton mai moderat, mult mai moderat decât in cercurile oamenilor de lume. Numai aşa ne putem explica faptul, că se găşeau printre reprezentanţii lui de frunte şi câţiva călugări. Prin- tre aceşti reprezentanţi trebue să menţionăm în primul rând pe Jean de Jandun, un francez, care aparţinuse universi- tăţii din Paris înainte de a lua loc printre profesorii celei din Padua, Fra Urbano da Boiogna, un călugăr din ordinul ser viţilor, Paolo VenezzianO? un călugăr din ordinul august i- nilor, Gaetano da Tiene, un profesor celebru care dase aver- roismului atâta strălucire şi autoritate încât contemporanii l-au considerat, fără temeiu, ca introducător al acestei doc- tnneîaunivemtatea din Padua, şi în-sfârşit Nieeletto¥er nias, predecesorul şi poate adversarul lui Pietro Pomponazzi» de care vom vorbi mai jos. Şi astfel, universitatea din Padua, care era vestita la început mai mult prin studiul medicinei şi al astrologiei, a . ajuns să aibă, cu vremea, un învăţământ filosofic din ce în ce mai desvoltat. Sub stăpânirea veneţiană mai ales, a luat acest învăţământ o mare întindere, graţie jerfelor materiale pe care republica dogilor le făcea, spre a asigura „progresul literelor şi al ştiinţelor44 pe tot teritoriul ei, — cum se zicea în actele oficiale ale Senatului. în adevăr, către sfârşitul veacului u.>, se înfiinţaşi' la universitatea din Padua, încă din 1463 o catedră de limba şi literatura greacă. Primul pro- fesor, Demetrios Chalcondylas, s’a mărginit să predea gra- matica şi ceva literatură. Succesorii săi însă au intrat şi în domeniul filosof iei. Leonicus Thoinaeus, bunăoară, explica ŞCOALA I>1N PADUA •* pe larg şi cu multă însufleţire operele lui Plat-an şi ale lui Proclus. Cu toate acestea, direcţia dominantă a învăţămân- tului filosofic, la Padua, a rămas peripatetismul, cu nuanţa lui" arabă, averroistă. Sub influenţa umanismului însă, se întemeiase la Vene- ţia aşa numita academie aldină. Această academie era mai mult un institut de editară. Scopul ei era publicarea textelor originale ale scriitorilor vechi. In casa dela Sanf Agostino, â lui Aldo Manucci, vestitul tipograf, se întruneau, sub con- ducerea lui Marcus Mu'surus, o sumă de învăţaţi, cunoscători ; ai limbei greceşti şi iubitori ai culturii antice, ca Andrea Ngvagero. bibliotecarul şi istoriograful republicei. Daniele , Renieri, procuratorul dela San’ Marco, Marino Sanuto, cro- - uiearul, — şi câţiva străini, printre care trebue să menţionăm în primul rând pe Erasm din Rotterdam. Aceşti umanişti citeau şi discutau împreună operele antichităţii elene, căutau —ş& restabilească îji toată puritatea lor textele originale, şi le încredinţau apoi spre tipărire lui Aldo Manucci. Aşa au fost puse la dispoziţia tuturor. între altele, şi scrierile lui Aristotel? în formele for primitive. Atunci au început să se convingă unii din filosofii şcoalei din Padua, că tradiţiile medievale le înfăţişau peripatetismul, nu numai într’o formă barbară, cu totul deosebită de cea originală, dar şi cu un înţeles, ce se abătea într’unele pri vinţe dela cel adevărat.1^ Sarcina de a dovedi acest lucru, cel puţin într’un punct special, dar foarte important, şi de a da în acelaşi timp o vieaţă nouă şi mai niultă libertate pc- ripatetismului, şi-a luat-o Pietro Pomponazzi. Născut la 16 Septemvrie 1462, la Mantua, dintr’o fami- lie veche şi distinsă, Pietro Pompanazzi, zis şi Peretto, fiind - ca era scund, a studiat medicina şi filosofia la universita tea din Padua, la care a fost numit mai târziu, în 1488, 1) Cauzele acestor alterări ale textelor primtive au fost multe şi felurite. Am arătat mai sus ee cale lungă şi plină de ocoluri au trebuii «â ia cele mai multe Jiu operele lui Aristotelus. prin Siria, A rabin, Afrie* de Nord şi Spania, ca să ajungă la cunoştinţa occidentului creştin. Vor- Hind de comentariile lui Averroes asupra filosofului grec., Renan rezum* foate aceste vicisitudini într’o singură frază, zicând : „ediţiile imprimate ale operelor lui Averroes, nu sunt decât o traducere latină a unei tra- duceri hebraice a unui comentar, făcut asupra unei traduceri arabe * traduceri siria ce a unui text gree“. (Averroes... p. 52), 30 FILOSOFI A RENAŞTERII profesor „auxiliar*1. *) Era pe atunci obiceiul la universi- tăţile italiene, şi în deosebi la Padua, să se încredinţeze catedrele de aceeaşi specialitate unor profesori cunoscuţi ca având păreri deosebite, pentru ca opoziţia lor să le învioreze prelegerile şi să sporească interesul ascultătorilor. Acest obiceiu exista, propriu vorbind, mai de mult. Era poate manifestarea cea mai vizibilă a concepţiei medievale a ştiinţei. Căutarea tăcută pe câmpul nemărginit al expe- rienţei, pe care descoperirea necontenită de fapte nouă e de ajuns ca să ţină pururea vie dragostea de muncă' a învă- ţaţilor, era aproape necunoscută în evul mediu. Ştiinţele se reduceau pe atunci la construcţii subiective de idei abstracte, pentru a căror desăvârşire — sau prefacere — era neapărată nevoe de fermentul contrazicerii. Acest fer- ment singur putea să înlăture lâncezeala, de care trebuiau să fie cuprinşi dela o vrbme învăţaţii înşişi, în faţa sterili- tăţii sistemelor lor, şi să "dea vieaţa centrelor de ăctîvîtate intelectuală. De aci „disputaţiile** nesfârşite, de care răsu- nau mai toate universităţile medievale, cu provocările, ata- curile şi apărările publice, în timpul cărora nu se schimbau numai idei, ci şi — destul de adesea — argumente cu mult mai concrete. Pomponazzi era destinat să servească de ad- versar, după unii lui Nicoletto Yernias, după alţii lui A^s- sandro Achillini. Din punct de vedere cronologic, amân- două aceste ipotese sunt admisibile; dar mai probabilă e cea din urmă. Vernias era bătrân şi se apropia de sfârşitul' carierei sale profesorale, când şi-a început activitatea Pom- ponazzi ; Achillini era, dimpotrivă, în plină putere, şi, do fapt, el a dus lupta — o luptă care a rămas celebră în ana- lele şcoalei din Padua — în contra „îndrăsneţului inovator** Avea de altfel şi mai multe mijloace sufleteşti decât Yernias. Pe vremea când a început lupta cu Pomponazzi, Achillini profesa filosofia la Padua cu un succes extraordinar. I se. dăduse supranumele de „Aristotel al II-lea“, iar cei ce-1 ascultau erau, se zice, aşa de impresionaţi, încât nu lipseau 1) Cf. Franeesco Fiorentino, Pietro "Pomponazzi, Firenze 1868 ; L. Vorri, La psicofogia di P. Pomponazzi, Roma 1877 : Ad. Franok. Moraliste* et philosophes. Paris 1872. ŞCOALA DIN PADUA 31 să repete cuvintele, devenite proverbiale: „omul acesta e sau diavolul sau marele Achillini44. înzestrat cu o mare subtilitate de gândire, acest învă- ţat era în fond, ea şi în formă, un scolastic întârziat. Pre- legerile sale se întemeiau totdeauna, după normele medie- vale, pe un text luat din operele „marelui comentator" — Cum i se ziea pe atunci lui Averroes — şi erau alcătuite din nenumărate „distincţii44, urmate de silogisme şi concluzii, după formele pedante ale scolasticei. Dimpotrivă, Pompo- nazzi se întemeia totdeauna pe textele orginale ale -lui Ari- stotel, şi le interpreta liber, într’o limbă ceva mai concretă şi - relativ elegantă. înzestrat cu mare uşurinţă de vorbă, cu o „ rară prezenţă de spirit şi cu arta de a-şi colora argumentările ^abstracte cu ironii la adresa adversarilor, noul profesor a obţinut în scurtă vreme un succes neînchipuit. Consiliul uni- ;Versi$ăţii, compus din aşa- numiţii „reformatori44, â consfin- ţit acest succes, numind pe Pnmponazzi profesor ordinar şi «mărindu-i retribuţia. In această situaţie a rămas filosoful ăproşpe ;15 ani, comentând pe Aristotel în toată libertatea, şi meditând în voe, dar nepublicând nimic. In 1509 însă, în urma înfrângerii Veneţienilor la Giar- radda şi a închiderii vremelnice a universităţii, Pomponazzi a părăsit Padua, a petrecut un an la Ferrara şi a fost apoi numit profesor la universitatea din Bologna, unde a început, în sfârşit, seria publicaţiunilor sale. Cea mai însemnată dintr’însele a fost tratatul .De immortalitate animae44 apă- rut în 1516 *), şi care a avut un foarte mare răsunet. Problema, care preocupa în deosebi pe filosofii timpu- lui, era aceea a nemuririi sufletului. Propriu vorbind, acea- gp|a problemă ieşise pe planul întâi al discuţiilor filosofice încă diif veacul al Xll-lea, odată cu răspândirea averrois- Tot evul mediu crezuse în nemurirea sufletului, care, fnîid -una din dogmele fundamentale ale creştinismului, era admisă de toţi filosofii scolastici. Averroes însă, pentru mo- tivele, pe care le vom vedea imediat, nu admitea nemurirea 1 1) Mai înainte publicase: Dubitationes XXI in Aristotelem, Bono niae 1514 ; De intuitione et remissione formarum. ibid, 1514 ; De reactione, Bon. 1515 ; De modo agendi primarum qualitatum, Bon. 1515. In toate ace- ste mici tratate antorul comenta unele părţi din Fizica lui Aristotel. » FILOSOFIA RENAŞTERII sufletului individual, al fiecărui om în parte, deşi admitea nemurirea sufletului „colectiv" al omenirii. Era celebra teorie a monopsihismului sau a unităţii intelectului, care forma centrul doctrinelor averoiste, şi care stârnise opoziţia violentă a celor din urmă filosofi ai bisericii, în frunte, cu sf. Thoma din Aquino. Discuţiile asupra acestei teorii s’au continuat, cu întreruperi mai mari sau mai mici, în tot vea- cul al XlV-lea şi în cel următor. Către sfârşitul veacului al XV-lea, problema de care vorbim pasiona atât de mult lumea cultă din jurul universităţilor, încât nu arareori stu- denţii, când li se înfăţişea un profesor nou de filosofie, îi cereau dela început, şă le spună, ce credea asupra nemuririi sufletului. Culmea au atins-o însă discuţiile de acest fel cu Pomponazzi şi cu adversarii săi, şi trebue prin urmare să ne oprim un moment asupra cuprinsului lor. 111 Ca să putem şti care e menirea sufletului nostru după moarte, trebue — zicea Pomponazzi în cartea sa asupra ne- muririi — să yedem mai întâi ce este această, aşa numită, substanţă. Orice lucru se defineşte prin atributele — sau prin funcţiunile — sale. Noi zicem, de regulă, că sunt însufle ţite fiinţele, care simt, gândesc şi voesc. Ar urma de aci să considerăm sufletul, ca fiind „ceeace simte, gândeşte şi vo- eşte“. Aceasta şi este părerea oamenilor de rând. Nu tot aşa cred însă filosofii. Averroes bunăoară, interpretând în felul său câteva cuvinte ale lui Aristotel, reduce sufletul la inteligenţă, şi-l consideră ca .o entitate impersonală, deosebită şi independentă de indivizi. Sensibilitatea, precum şi dorinţa şi voinţa, ce decurg dintr’însa şi diferă atât de mult dela un om la altul, sunt funcţiuni inferioare, legate de organele ma- teriale ale corpului fiecărui individ, şi pier odată cu el. Su- fletul propriu zis este inteligenţa, prin care ne ridicăm la cunoştinţa ideilor generale. Aceste idei se găsesc. însă la toţi oamenii deopotrivă. Aşa bunăoară, ideile de Dumnezeu, adevăr, bine, frumos... etc, Je au toţi oameni fără deosebire, fie învăţaţi, fie ignoranţi ; trebue dar să prespunem că inte ŞCOALA DIN PADUA 38 ligenţa, sub forma ei cea mai înaltă, este aceeaşi ia toţi. Cum -ar putea să fie însă aceeaşi, inteligenţa, dacă ar fi legată de ^sensibilitatea, care, precum am văzut, diferă atât de mult dela un om la altul, fiindcă atârnă de organele materiale -ale eorpului lor individual ? Fiind comună tuturor oameni- forjjiJnvariabilă în universalitatea ei abstractă, inteligenţa £i itfebue să fie deosebită şi independentă de ceea ce on°titre . individualitatea fiecăruia, cu particularităţile ei concrete şi vâriabile. , , Inteligenţa e dar unică şi impersonală. Numai sensi- bilitatea, cu funcţiunile ei derivate, poate fi multiplă şi per- : sonală. Sunt, în adevăr, atâtea sensibilităţi, şi de atâtea feluri, câţi oameni există pe lume. Nu sunt însă mai multe ' inteligenţe, şi de mai multe feluri, ci numai una singură şi neschimbătoare, pentru toţi oamenii deopotrivă. Fiind însă unică şi impersonală, inteligenţa e ,,separată“ ^-ido indivizii ee o posedă. Ea ntr există într’înşii şi printr’rnşii, . >ci în afară de ei şi prin ea însăşi. Inteligenţa este cu alte cu- vinte o entitate cosmică de sine stătătoare1). Această enti- tate, eternă ca toate entităţile cosmice, luminează vremelnic mintea oamenilor, şi această ,„iluminare“ constitue cugetarea lor abstractă, — toate impresiile lor concrete, ca şi toate -acţiunile zilnice determinate de ele, aparţinând sensibilităţii şi funcţiunilor ei derivate. Iacă, redusă la cea mai simplă expresie şi desbrăcată de formele ei scolastice, teoria averroistă a unităţii intelectului. Dintr’însa rezultă în mod firesc concepţia „monopsrhismului“. Dacă inteligenţa e una şi aceeaşi pentru toţi oamenii, şi dacă -sufletul se reduce la inteligenţă, — atunci nu există decât hn singur suflet pentru întreaga omenire, suflet, care e deo- sebit şi independent de indivizi, deşi îi însufleţeşte pe toţi eu razele sale. Iar concluzia firească a acestei concepţii este -că sufletul este, ce e drept, nemuritor, de vreme ce este o enti- tate cosmică eternă, dar această nemurire nu este individuala. 1) Prin „inteligentă" înţelegem în toată această discuţie „intelectul ^ activ** al averroiştilor şi al lui Aristotel. N’am întrebuinţat acest termen, spre a nu complica expunerea cu analisa distinctiunilor scolastice dintre intelectul activ şi cel pasiv, dintre materie şi formă, dintre actualitate şi ■: potenţialitate... etc. -P. P. Negulescu : Filosofia Renaşterii, voi. II 3 84 . FILOSOFIA RENAŞTERII Indivizii mor în întpegime. Conştiinţa lor individuală nir poate supravieţui descompunerii organelor materiale ale cor- pului, de care este indisolubil legată. Numai partea imper- sonală a cugetării lor, adică „intelectul comun“ sau „sufletul colectiv*4 trăeşte vecinie, ca entitate cosmică. In contra acestei doctrine s’a ridicat, la sfârşitul evului mediu, marele filosof scolastic, Thomas din Aquino. Dacă inteligenţa e una şi aceeaşi pentru toţi oamenii, atunci ar tre- bui să nu existe între ei nicio deosebire din punct de vedere intelectual. N’ar trebui să mai existe proşti şi oameni de geniu, ignoranţi şi învăţaţi. Şcoalele ar fi de prisos, fiindcă elevii ar şti de mai ’nainte tot ce ştiu profesorii. Merit şi demerit n’ar mai exista, fiindcă toţi oamenii ar fi la fel, şi cultul oamenilor mari, bunăoară cultul sfinţilor, care sunt oamenii mari ai credinţei, după cum savanţii celebri sunt oamenii mari ai ştiinţei, n’ar mai avea nici un sens. Toate aceste urmări ale doetrinei ttttttăţiir -intelcetulttt sunt însă absurde. Nu mai încape îr "loială, că oamenii se deosebesc foarte mult unii de alţii. Şi nu numai în mod obiectiv, pentru cel ce i-ar compara unii cu alţii, ci şi în mod subiectiv, pentru con- ştiinţa fiecăruia dintr’înşii. Fiecare om arc conştiinţa, că e o personalitate deosebită şi de sine stătătoare. Fiecare om, când zice: en gândesc sau eu cred, înţelege prin aceasta că cugetarea sa şi credinţa sa îi aparţin sie însuşi, ca o mani- festare ireductibilă a personalităţii sale intelectuale. Inteligenţa nu e dar „separată4*, cum susţine Averroes, ci există în fiecare om şi cor.stitue partea cea mai înaltă a individualităţii sale sufleteşti. Nu există prin urmare un singur suflet pentru întreaga omenire, ci atâtea suflete câţi indivizi. De unde rezultă, că există o imortalitate individuală. Având sufletul lor propriu,‘indivizii nu pot muri în între- gime. Iată cum salvează celebrul „doctor nngelicus44 dogma creştină a nemuririi sufletului, silindu-se în acelaşi timp să demonstreze că aceasta e şi părerea lui Aristotel, pe care Averroes nu l-a înţeles. Rezumând aceste discuţii la începutul cărţii sale, Pom- ponazzi recunoaşte, că argumentele aduse de Thomas din Aquino în contra unităţii intelectului şi a monopxihi«mului sunt întemeiate. El neagă însă, că din aceste argumente ar ŞCOALA DIN PADUA 3& rezulta nemurirea sufletului individual şi, mai ales, că acea- şţa ar fi părerea lui Aristotel. Inteligenţa aparţine, e drept, lufletulua individual; dar de aei nu rezultă că este nemu- ritoare ; căci ca nu este independentă de sensibiltate şi de organele materiale ale corpului. Că aceasta este părerea ade- vărată a lui Aristotel, se poate dovedi foarte uşor. Filoso- ,iul grec defineştex) cugetarea abstractă, ca funcţiune su- -premă a inteligenţei, ,,o reprezentare sensibilă mai subtilă“. înţelesul acestei definiţii e foarte simplu. Cugetarea abstractă operează cu idei generale, care nu pot lua naştere, şi nici n’au sens, fără imaginile obiectelor particulare, pe care ni le dau simţurile. Aşa bunăoară, noţiunea generală de pasăre nar putea lua naştere în mintea unui om, care n’ar fi văzut nici odată o pasăre individuală, şi dacă am încerca totuşi sâ-i lămurim înţelesul acestei noţiuni, am fi siliţi să-l ajutăm să-şi reprezinte câteva cel puţin din caracterele" esenţiale ale unei pasări.- aşa cum le-ar percepe cu siiîiţurile, dacă „r avea dinainte-i o fiinţă de acest fel. Cugetarea abstractă nu poate dar intra în activitate fără ajutorul sensibilităţii, şi este prin mijlocirea ei legată de • Organele materiale ale corpului. Dacă, deci, funcţiunea pro- prie'a sufletului este • cugetarea, atunci sufletul nu poate exista fără organele materiale, de care atârnă şi prin care gcPexercită sensibilitatea. De unde rezultă, zice Pomponazzi, că, după Aristotel însuşi, sufletul individual este muritor, în întregimea lui. Ce ar putea fi, în adevăr, un suflet care ar supravieţui corpului, după moarte 1 De vreme în lip i organelor materiale ale simţurilor, n’ar mai putea percepe niciun obiect, uu asemenea suflet separat de corp n’ar mai putea cugeta nicidecum, nu şi-ar mai putea adie., indepuni funcţiunea lui esenţială, şi ar duce o existentă pe care nu ne-o putem reprezenta cu niciun chip, o existenţă care'ar fi tot una cu neoxistenţa. De altfel, zice Pomponazzi, sfântul Tbomas din Aquino ne dă el însuşi un argument foarte puternic în contra nemu- ririi sufletului. Spre a stabili principiul „individualităţii" ma- rele filosof scolastic se întreabă, precum ara văzut mai sus : 1 1) Despre suflet, Cartea I, cap. I. 36 FILOSOFIA RENAŞTERII dacă inteligenta ar exista în afară de indivizi şi ar fi una şi aceeaşi pentru toţi, atunci de unde ar veni deosebirile ce există între cugetările oamenilor f Această deosebire, răs- punde el, vine de acolo, că inteligenţa aparţine sufletului in- dividual, iar aceasta diferă, la diferiţii oameni, după orga- nele simţurilor, de care se slujeşte în activitatea sa. Dacă însă, zice la rândul său Pomponazzi, ceea ce dă sufletului ca- racteristica lui individuală, ceea ee-1 face adică să fie ceea ce este, e corpul cu organele materiale ale simţurilor, — atunci e vădit că odată cu desorganizarea corpului, trebue să dis- pară şi sufletul. In fine, un alt argument al sfântului Thomas din Aquino ' îi dă iui Pomponazzi ocazia să-şi arate îndoelile cu privire la natura sufletului, îndoeli care îl opresc un moment pe povâr- nişul materialist pe care apucase. Activitatea inteligenţei, zicea filosoful medieval, este, e drept, condiţionată de per- ceperea obiectelor individuale ; dar în aceste obiecte indivi- duale, inteligenţa descoperă ideile generale. Această putere proprie a ei, de a concepe ideile generale, ce nu se găsesc, ea atare, cuprinse în obiectele individuale, o face să fie inde- pendentă de organele simţurilor şi de lumea concretă, ma- terială, pe care o percepe cu ajutorul lor. Inteligenţa e deci imaterială şi pşin urmare sufletul e nemuritor. Pomponazzi respinge mai întâi acest argument. E adevărat, zice el, că inteligenţa descoperă în obiectele particulare ideile gene- rale. Dar aceasta nu ne dă dreptul s'o asimilăm cu „inteli- genţele pure“ ale fiinţelor divine şi să o credem nemuritoare. Căci ea nu poate concepe ideile generale în mod direct, adică independent de obiectele individuale, ci? le „apercepe“ numai într’însele. Ea e prin urmare legată de organele materiale ale simţurilor şi nu poate exista fără ele. Cu toate acestea, de vreme ce poate concepe ideile gene- rale sau cu alte cuvinte, ceea ce este universal, etern şi infinit, inteligenţa omenească trebue să fie întro oarecare măsură deosebită de corp şi independentă de el. Deşi nu este nemu- ritoare, ea „respiră totuşi un oarecare parfum de nemurire" — aliquid immortalitatis odorat. Şi dacă facem cu mintea un pas mai departe, trebue să admitem, că există deasupra noa- stră inteligenţe pure, absolut incorporate, care concep „uni- ŞCOALA DIN PADUA / 37 versalul“ în mod direct, în el însuşi, fără ajutorul obiectelor individuale şi al organelor materiale ale simţurilor. Aşa sunt. aşa trebiie să fie inteligentele supranaturale sau divine. Căci existenta unor asemenea inteligenţe pure e o condiţie a posibilităţii noastre de a înţelege existenţa şi atributele propriei noastre inteligenţe. Dacă n’ar putea exista aseme- nea inteligenţe „independente de materie". — atunci, nici in- teligenţa noastră n'ar putea fi „într’o oarecare măsură" inde- pendentă de materie. — şi prin urmare n’ar mai putea con- cepe decât numai ceea ce este material, ceea ce este individual şi concret ; conceperea ideilor generale şi abstracte, a uni- versalului,' eternului şi inffhitului, i-ar fi pentru totdeauna interzisă. Cum se vede, Pomponazzi nu concepe sufletul ca firnd absolut material şi nu exclude existenţa unor „spirite pure", absolut independente de materie. Era aci o inconsecventă, pe care au relevat-o numeroşii săi adversari, în violentele polemici ce au urmat după apariţia cărţii sale. Dacă, spre a ne explica inteligenţa omenească, cu puterea ei de a con- cepe universalul, infinitul şi eternul, trebue să admitem exi- stenţa unor inteligenţe pure-, absolut imateriale, atunci, de ce să părăsim sistemul lui Averroes, care admite tocmai o asemenea inteligenţă pură — „intelectul activ", unic şi co- mun — din care emană toate inteligenţele omeneşti 1 Iar dacă inteligenţa noastră este „într'o oarecare măsură" deo- sebită şi irtdependentă de materia corpului nostru, de ce să nn admitem imortalitatea sufletului individual, ca sfântul Thomas din Aquino ? Spre a răspunde , la aceste critici, Pomponazzi declară în cele două scrieri polemice „Apologia" şi „Defensorium", asupra cărora vom reveni mai jos, că inteligenţa ar putea foarte bine să fie de aceeaşi natură cu corpul în care rezidă, ar putea foarte bine să fie „întinsă şi divizibilă" — cu un cuvânt ymterinla. D Tar într’o altă lucrare a sa „De nutri- tione et augmentatione" merge şi mai departe în această direcţie. „Carnea zice el, este întinsă, şi dă totuşi vieaţă su- fletului : e greu prin urmare să ne închipuim că sufletul nu 1 1) Apologia, lib. I, cap. III. 38 filos6fia renaşterii este întins". Şi reproducând teoria aristotelică a celor trei suflete, nutritiv, sensitiv şi intelectual, Pomponazzi adaugă: „sufletul nutritiv e cuprins în cel sensitiv şi aeesta in cel intelectual; dacă cel dintâi e întins, divizibil, material» de ce n’ar fi şi cel din urmă întins, divizibil, material ?“ *) Dar afirmările de acest fel, oricât ar părea de categoriei, rămân izolate. Pomponazzi nu se poate hotărî să îmbrăţişeze fără rezervă materialismul. Şi tocmai în această nehotărîre stă valoarea atitudinii sale filosofice. El crede, ca unii din filosofii moderni şi contemporani, că problema naturii su fletului este insolubilă, este, cum zice el însuşi, „o problemă neutră", ce nu poate fi deslegaţă „nici într’un fel, nici în- tr’altul", adică nici în sens spiritualist nici în sens materia- list. Tot ce vrea să arate el este, că nici raţiunea, nici expe- rienţa nu ne îndreptăţesc să afirmăm posibilitatea existenţei sufletului independent de corp. A afirma prin urmare, că sufletul e nemuritor e a trece „cu voinţă" şi în mod arbitrar dincolo de ceea ce ne e permis să afirmăm.1 2 3) Aşa fac repre- zentanţii bisericii, şi au tot dreptul s’o facă. Căci credinţa poate să afirme, ceea ce ştiinţa nu poate să dovedească. Şti- inţa şi credinţa sunt nu numai deosebite, ci şi opuse. Ştiinţa se întemeiază pe inteligenţă, şi inteligenţa are legi inflexi- bile, pe care nimic nu le poate înfrânge; nimic nu o poate sili, să admită ca adevărate propoziţii, ce i se par îndoioase sau false. Dimpotrivă, credinţa se întemeiază pe voinţă, şi voinţa se poate hotărî, pentru motive de ordin afectiv, să admită ceea ce inteligenţa nu poate concepe.8) Prin această separare, limpede şi categorică, a domenii- lor respective ale inteligenţei şi credinţei, Pomponazzi stabi- leşte independenţa ştiinţei şi filosofici de religie, şi merită să fie considerat ca cel dintâiu cugetător al Renaşterii. El nu se mărgineşte însă la această susiragere a vieţii teoretice a omului de sub stăpânirea Bisericii, — ci tinde a dovedi, că nici în vieaţa practică dogmele religioase — ca aceea a ne- muririi sufletului, care e una din cele mai însemnate — nu 1) De mitritione et augmentatione, lib. I. cap. TI. 2) „Modusque iile essendi separatus, nulla ratione vel experimento probatus, sed voluntate positus.“ (De immortalitate, cap. IX). 3) Defesorium, cap. XXIX. ŞCOALA DIN PADUA 39 î^:jţ,V i" " . . «unt indispensabile. El recunoaşte mai întâi, că întemeietorii ' religiilor au avut dreptate să admită printre dogmele lor de , căpetenie npmurirea sufletului. Căci scopul lor n’a fost ade- --.'Vărul,, ei binele ; ei nu şi-au propus să instruiască pe oameni, !Şă^i 'guverneze; ei n’au căutat să reguleze ideile, ci mo- fi;..^Ţurile popoarelor. Şi văzând, ce uşor alunecă oamenii pe cele rele, fie din pricina ignoranţei, fie din pricina pa- ^■ttailor, au încercat să-i oprească de pe acest povârniş pri- ' tnejdios, arâtându-le pedepsele ce-i aşteaptă în vieaţa vii- i toare,. precum şi recompensele de care se vor bucura, dacă şe vor înfrâna şi vor căuta cu stăruinţă căile cele bune. În- temeietorii religiilor au vorbit astfel o limbă potrivită cu slă- ',:b£|iunea sufletească a oamenilor de rând, întocmai precum părinţii cu copiii lor nevârstnici, — şi au făcut fi- iceştş foarte bine. > Cu toate acestea, dogma nemuririi sufletului nu e indis- ——p>nctthilg cpno a face pe oameni virtuoşi. Mai de grabă dim- potrivă» Cu mai multă dreptate se poate adică susţinea, că această dogmă tinde să demoralizeze pe oameni fiindcă îi face egoişti şi interesaţi, deprinzându-i să facă binele numai „ /fn vederea recompenselor din vieaţa viitoare. Este evident un omaeare face binele fără să creadă în nemurirea su- fletului şi fără să aştepte nimic dela vieaţa viitoare, e cu ■'mult'superior, din punct de vedere moral, credincioşilor de rând, oricât ar fi ei de virtuoşi. Conştiinţa acestei superio- rităţi, conştiinţa datoriei împlinite în mod desinteresat, este icea mai bună răsplată a virtuţii. Pomponazzi reinviază astfel vechea formulă stoică, după . care virtutea este ea însăşi propria ei recompensă, prin mul- ţumirea curată de care umple vieaţa omului virtuos, iar vi- ciul este. el însuşi propria lui pedeapsă, fie prin suferinţei* fizice pe care le pricinueşte, fie prin conştiinţa degradării morale, pe care o trezeşte în sufletul omului vicios. Cea mai puternică dovadă de inutilitatea dogmei reli- gioase a nemuririi sufletului, din punct de vedere etic, o gă- seşte Ppmponazzi în faptul existenţei universale a unui simţ moral înnăscut. E aşa numitul „intelect practic41, care în deosebire de cel teoretic luminează pe toţi oamenii deopo- trivăj şi le arată la toţi ce e bine şi ce e rău. Căci. omul are 40 FILOSOF1A RENAŞTERII trei inteligente deosebite : o inteligenţă speculativă, care îi dă putinţa să cunoască adevărul; o inteligenţă practică, ce îi dă putinţa să cunoască binele, şi o inteligenţă „operativă44, care îi dă putinţa să execute diferite lucrări artistice şi- industriale. ') Din aceste trei feluri de inteligenţă, cea dintâi şi cea din urmă, nu există deopotrivă la toţi oamenii. Din punct de vedere speculativ, unii oameni sunt mai bine în- zestraţi, alţii mai rău, unii sunt în stare să cultive ştiinţele, alţii nu. Tot aşa, din punct de vedere „operativ4', n~ toţi oamenii au aceleaşi înclinări şi talente ; unii pot să priceapă şi să cultive artele, ca pictura, sculptura, etc., alţii nu. Inte- ligenţa practică însă există la toţi oamenii deopotrivă ; toţi ştiu deopotrivă ce e bine şi ce e rău. Existepţa criminalilor nu dovedeşte nicidecum contrariul. Căci orice criminal, când comite o crimă, ştie că o comite. Pe când din punct de ve- dere speculativ, omul care comite o eroare de argumentare, nu ştie că o comite, nu ştie că nesocoteşte, legile logice, din punct de vedere etic, omul care face o faptă rea. ştie că o face, ştie că nesocoteşte legile morale. Nu e ascund oare toţi criminalii când îşi comit crimele, — şi după aeeea ? Şi nu dovedeşte oare acest fapt, cunoscut de toată lumea, că ei au conştiinţa, foarte limpede, a călcării legilor morale ? IV Cu asemenea idei, cartea lui Pomponazzi nu putea să nu ridice împotrivă-i protestările reprezentanţilor bisericei. Atacând ideea nemuririi sufletului, "filosoful ataca una din •dogmele fundamentale ale creştinismului, dogma pe care se întemeia, în deosebi, stăpânirea lui asupra spiritelor. Fur- tuna a izbucnit mai întâi la Veneţia. Tractatul „De immor- talitate animae“ era-dedicat cardinalului veneţian Contarini, un elev al lui Pomponazzi. şi după ot-'ceiurile timpului pri- mul exemplar ieşit de sub tipar îi fusese trimis Ini. Cum a luat cunoştinţă, prin acest cardinal, de „cartea cea nouă44, pa- 1 1) Fără acest adaus, a in putea vedea în cele trei inteligente ale lui Pomponazzi prototipul celor trei puteri sufleteşti ale lui Kant : raţiu- nea pură, raţiunea practică şi judecata. 41 fi ŞCOALA DIN PADUA — - / \> triarhul din Veneţia a înaintat-o dogelui, care, împreună cu ..consiliul republicei, a condamnat-o să fie arsr de că’ău pe piaţa publică. - Nemulţumiţi însă cu atât, călugării veneţieni, şi în deosebi fraţii minori ai observaţiei, au intervenit la . Roma, pentru ca papa să excomunice pe Pomponazzi şi sâ-i 8 ia dreptul de a fi profesor. Leon al X-lea însă era un spivit „ .liberal, un mare admirator al antichităţii, un iubitor al ar- g telor şi al filosofiei, şi nu era dispus să intervină. Pe lângă aceasta, secretarul său, cardinalul Bembo. era un şcolar al lui. Pomponazzi şi s'a opus din toate puterile cererii fanati- cUpr veneţieni. Spre a da totuşi o satisfacţie spiritului public revoltat, sau poate spre a-şi degaja responsabilitatea, cardinalul Con- ţarini a scris o întâmpinare, în care, cu tot respectul datorit -de un elev profesorului său, încerca să dovedească netemei- nicia argumentelor lui Pomponazii în contra nemuririi sufle- —.tuliii. Acesta i-a răspuns pe acelaşi ion moderat în prima ^ sa scriere polemică, intitulată „Apologia14. Această lucrare însă, departe de a fi acceptată de reprezentanţii bisericii ca o justificare valabilă, i-a întărâtat şi mai mult. Fra Am brogio Fiandino, episcopul din Lessa, din regatul d Neapole, â pubiicat- un pamflet intitulat „Disputatiories centra asser- torem mortalitatis animae4*, în care argumentele propriu zise dispăreau sub mulţimea şi violenţa invectivelor. „Cel mai ticălos dintre oameni, limbă ciumată şi vrednică de a fi smulsă din rădăcină, plagă, pată ruşinoasă, venin al neamu- lui omenesc, bătrân caraghios, profanator âl naturii, nele- giuit. născut pentru ură, crescut pentru perfidie, instruit pentru dispută44, — iacă epitetele ce se aruncau filosofului. Un alt călugăr, un benedictin din Pisa, Fra Bartolomeo di Spina, a publicat de asemenea două întâmpinări în care dis- cuta ideile lui Pomponazzi cu argumente foarte slabe, dar cerea cu atât mai multă tărie intervenirea imediată a inchi- zitorilor. Iar în afară de aceste polemici scrise, amvoanele bisericilor răsunau de atacurile, nu mai puţin violente, ale călugărilor predicatori. Spre a scăpa de urmările acestor furioase atacuri, ur- njiări ce puteau fi,.pe acele vremuri, foarte grave, Pomponazzi S*a pus la adăpostul teoriei adevărului dublu. Această teorie 42 FILOSOFIA RENAŞTERII nu era nouă. Ea apăruse încă de pe la sfârşitul evului mediu, în 1247, un profesor al universităţii din Paris. Jean de Bre- scain, acuzat de herezie, a încercat să se dezvinovăţească zi- când că ideile pe care le-a profesat, le-a prezentat ca adevă- rate numai din punct de vedere filosofic, nu şi din punct de vedere teologic. Această idee, că poate să fie ceva adevărat dir punct de vedere filosofic, şi fals din punct de vedere teo- logic, ne pare astăzi mai mult un subterfugiu al liberei cu- getări, care era silită, la început, să se apere cum putea în contra tiraniei bisericii. E probabil însă că, deşi a jucat fără îndoială şi acest rol, teoria adevărului dublu avea o semnifi- care mai adâncăm Ea era poate expresia îndoielii nedesă- vârşite, a sfâşierii lăuntrice a oamenilor în care libera cuge- tare se trezise, era drept, dar nu era încă destul de puternică pentru ca să-i silească să renunţe definitiv la credinţele lor religioase. Pomponazzi a declarat dar că ideile şale erau adevărate numai din punct de vedere filosofic, nu şi din punct de ve- dere teologic. Ca creştin, zicea el că credea în nemurirea sufletului ; ca filosof însă, nu găsea destule argumente spre a o dovedi, pe calea raţiunii naturale. Unul din adcvrsarii săi cei mai înverşunaţi. Boccalini. a zis atunci : „-foarte bine, să-l iertăm pe Pomponazzi ca creştin, şi să-l ardem numai ca filosof*4. Un asemenea scandal, care nu se mai sfârşea, nu putea să nu îngrijească, în cele din urmă, cercurile conducătoare ale Bisericii. Se povestea, că Leon al X-lea, vorbind de car- tea lui Pomponazzi, ar fi zis: Autorul are dreptate, dar ideile lui fac prea mult sgomot. Şi fiindcă primejdia cea mare era. ca aceste idei să nu prindă cumva rădăcini în ~er- curile culte, papa s'a gândit, că cel mai bun lucru ar fi fost, sâ-i opună lui Pomponazzi un adversar vrednic de el. un adversar care să-l reducă la tăcere. Acest adversar a crezut Leon al X-lea că l-a găsit, prin mijlocirea episcopului din Lessa, în persoana lui Agostino Nifo. de care trebue să ne ocupăm in capitolul următor. CAPITOLUL III ŞCOALA DIN PADUA POMPONAZZI ŞI NIFO " Vremurile Renaşterii au fost, în Italia cel puţin, vremuri de entusiasm tânăr şi de admiraţie uşoară. Dragostea adâncă — pentru cultura clasică, de abia desgropată din uitarea mile- nară a veacului de mijloc, răspândea o atmosferă de simpa- ' tic caldă în jurul tutulor manifestărilor nouă, literare, arti- stice şi filosofice, altoite pe ea. Iar temperamentul viu, pa- sionat, expansiv, al poporului italian, dădea acestei simpatii forme şi proporţii din cele mai surprinzătoare. Nu arare ori. admiraţia pentru scriitorii de frunte — câteodată chiar şi pentru cei mai puţin însemnaţi — se prefăcea într’un cult aproape religios. Cu mirare citim bunăoară astăzi, că Al- ' bertino Mussato, care primise coroana de lauri a poeziei la Padua, era sărbătorit în fiecare an, la Crăciun, printr’un cor- tegiu festiv, ce semăna grozav cu o procesiune bisericeasca. Profesorii, doctorii şi studenţii universităţii veneau, împreuna cu o mare mulţime de cetăţeni. în şiruri biruri, eu trâmbiţe şi eu lumânări ,.de cearâ“ aprinse, ca să-J salute, sâ-1 feli- cite şi să-i aducă daruri.1 Cazurile de acest fel nu erau nici de cum rare, la începu- 4 4 1) Burckhardt. Die Kultur der Renaissance in Italien 1, p. 155. 44 riLOS0FlA RENAŞTERII tul Renaşterii mai ales. Cel mai mişcător din toate era de sigur acela al dascălului orb din Pontremoli, care, ca să poată auzi glasul „divinului" Petrarca, a făcut pe jos, sprijinit de fiul său şi de un şcolar devotat, drumul până la Neapole. Fiindcă însă poetul plecase de acolo, cârid a sosit el, bietul dascăl s’a întors îndărăt şi, Iară să se descurajeze, s’a dus, cu mari greutăţi, până la Parma, unde l-a găsit în sfârşit. Cu adâncă evlavie şi plângând de fericire, i-a sărutat de mai multe ori capul „care. concepuse gânduri aşa de fru- moase" şi mâna „care le scrisese*', — şi a piecat apoi îm- păcat, ca un pelerin medieval, care sar fi fost invredmeit să vadă locurile sfinte.1 Cu drept cuvânt s’a zis dar că ţţalia a .foşti.la începutul timpurilor moderne, leagănul cultului oamenilor mari. Deş- teptarea individualismului, pe care am studiat-oTniţunjjapi- tol din volumul precedent, trebuia să aibă şi această urmare. PlLeâQii-^ se. mândreau încă, după ohi-- ceiurile medievale, cu cele mai renumite bresie de meseriaşi, de negustori, etc., oraşeie italiene au început să se laude ,\u individualităţile de elită, ce se distingeau pe terenul literar sau artistic. Cultul celebrităţilor locale a foşt una din carac- teristicele cele mai curioase ale vieţii municipale italiene, din veacul al XV-lea şi al XVI-lea. iar pe deasupra se ridica cultul celebrităţilor naţionale şi universale, manifestându-se prin nenumărate biografii şi apologii, un gen literar în care s’au ilustrat scriitori ca Filippo Vilîani, Vespasiane Fioren- tino, Bartolomeo Facio, Paolo Cortese, Paolo Giovio şi alţii. Închipuirea bogată, insă. şi firea pornită a italienilor măreau adesea, cu mult valorile reale ale culturii timpului, şi fumul de tămâie al admiraţiei publice înconjura uneori personalităţi, pe care judecata mai rece a posterităţii le-a dat aproape cu totul uitării, l'n asemenea om mare „pentru contemporani" a fost Agostino Nifo, adversarul lui Pom- ponazzi. 1) Voifft, Die Wiederbelebung des klassischen Alterthums, I. p.* 147. ŞCOALA DIN PADUA 45 S& ţ;.fYr ffr- - '■■■' 1 ^ Se născuse în 1473 la Jopoli, în Calabrla. Asupra styd iilor, : pe care le făcuse în tinereţe, n’avem date sigure. Pare totuşi £ neîndoios, că avea o cultură foarte întinsă ; matematica şi jy-astronomia. medicina şi teologia îi erau deopotrivă de fa- ^-miliare. Mai presus de toate însă îl atrăgea filosof ia, pe i care a profesat-o multă vreme, deşi cu întreruperi, la Padua, •y la Roma, la Pisa, la Neapole şi la Salerno, deşteptând pretu- ri tindem un mare entusiasm. Şi nu nuniai tinerimea lipsită f încă de experienţă, dar şi cercurile culte din afară de *»ni- y versităţi, până şi curtea papală, căzuseră sub farmecul g-^eloc-venţei sale. Nifo petrecuse câţiva ani la Roma, fusese ţîiaâmis în cenaclul de artişti şi învăţaţi dela 'Vatican, şi Leon y fi Xdea îl preţuia atât de mult, încât îl făcuse comite pala- ~ tin şi îi dăse dreptul să con fere, singur, toate gradele âcâ- ^demice, afară de acelea ale facultăţii de medicină. Gând îi ^ -citim, astăzi, cărţile, scrise după tipicul încă scolastic, şi în latineasca, încă barbară, dela începutul Renaşterii, ne e greu i- să pricepem acest entusiasm. Nifo avea, probabil, calităţi, ce i nu se revelau decât în raporturile directe, personale, cu oa- ’ menii din timpul său. Şi în adevăr, filosoful părea a fi fost iî un om de lume foarte preţuit, judecând după faptul, că un y suveran sever, cum era Carol Quintul, îi acordase prietenia sa, şi după faptul,'nu mai puţin caracteristic, că avea onoa- . rea să placă principeselor de pe la curţile italiene. De altfel. aceste succese lumeşti au avut şi o parte rea: au stârnit r invidia unora din contemporani, care au exploatat, cu destulă -cruzime, latura lor ridiculă. Ceea ce i se imputa mai ales filosofului, era o vanitate, •ce trecea uneori, cu mult, peste marginile permise. Se pove- y -stea, anume', că odată Carol Quintul, dorind să-l vadă, s’a -' dus la el acasă. Nifo l-a primit în odaia de lucru, în care nu se găsea decât un singur scaun. Salutând pe „împăratul sol- . daţilor4* cu toată maiestatea cuvenită unui „împărat a-1 lite- rarelor", învăţatul s’a aşezat el însuşi pe scaun, întocmai ca •un suverani, eare ar acorda o audienţă stând pe tron. Iar 46 FILOSOFIA RENAŞTERII când Carol Quintul l-a întrebat, cum ar putea un principe sâ-şi guverneze mai bine statele, Nifo i-a răspuns : „servin- du-se numai de oameni ea mine". Dar această anecdotă e, probabil, inventată. E greu de închipuit, că ar fi putut cineva să trateze astfel pe un împărat, mai ales pe acele vremuri. E drept, totuşi, că dedicaţiile lui Nifo, către Carol Quintul se distingeau printr’o notă sobră, demnă, mândră, cu totul neo- bişnuită în mijlocul platitudinii şi linguşirilot lipsite 'de orice măsură ale literaţilor italieni fată de protectorii lor. Aşa era bunăoară dedicaţia operei „De regnandi peritia", asupra că- reia vom reveni mai târziu, spre a o compara cu „Principele" lui Machiavelli. Scrierile lui Nifo sunt, în cea mâi mare parte, comentarii asupra operelor lui Aristotel şi se disting în adevăr printr’o mare subtilitate de cugetare. Unele dintr’însele, ea „De sub- stantia orbis“, „De animae beatitudine" şi „Destructio de- structionis", au fost tipărite adesea, în ediţiile textelor ari- stotelice, alături de comentariile lui Averroes. Iar unii con- temporani credeau cu tot dinadinsul, Că singurul om care a înţeles pe Aristotel a fost Averroes, şi singurul care i-a înţeles pe amândoi a fost Nifo. De unde versurile ce se ti- păreau uneori în fruntea ediţiilor sale: Solus Arisţotelis nodosa volumina novît , Corduba1), et obscuris exprimit illa nodis. Gloria Parthenopes, Niphus bene novit utrumque, Et nitidum media plus fecit esse die. Pe lângă aceste comentarii, Nifo a mai scris şi câteva tractate, cu subiecte de astronomie şi astrologie, de estetică, morală şi politică. Printre cele dintâi trebue să menţionăm- în deosebi tractatul ,.De falsa diluvii prognosticatione", apă- rut în 1519. la Ncapole. Un matematic german, Iohann Stoe- fler. care publica pe atunci „efemeride" astronomice, împă- nate eu preziceri astrologice, anunţase că în 1524 întâlnirea planetelor superioare în constelaţia peştilor avea să dea na- ştere la mări perturbări atmosferice, urmate de un nou po- 1) Numele locului de naştere al lui Averroes, în locul numelui său* propriu ; o figură obişnuită pe acele vremuri. ŞCOALA DIN PADUA 47 ' top, şi mai întins decât cel biblic. Această profeţie fusese luata în serios, în Germania mai ales, şi rezultatul practic fusese că corăbiile se scumpiseră grozav. In tractatul amin- : tit, dedicat lui Carol Quintul, Nifo încerca să demonstreze că •? o asemenea prezicere nu putea avea nicio valoare ştiinţifică.1) Printre tractatele de estetică trebue să relevăm iu deo- sebi unul asupra frumosului. Sub forme aride, didactice. | şi cu un aparat de erudiţie, care ne pare astăzi greoiu şi* pedant, acest tractat „De pulchro4*, era în realitate un „ma- | drigal**, scris în onoarea Ioanei de Aragon, soţia lui Aseanio f Colonna, principe de Taghacozzo. Autorul îşi propunea să | dovedească printr’însul că pceastă principesă nu era numai l cea mai frumoasă dintre temei, dar şi tipul etern, măsura, I. ce nu se va schimba niciodată, a oricărei frumuseţi. Spre fr-intcmeierea acestei afirmări, savantul profesor şi gravul fi- losof susţinea că corpul Ioanei de Aragon prezenta în toate privinţele „proporţia sesqui laterală4*, — care era, după el. I idealul esteticei feminine, — şi îi descria „farmecele*4 cu o ^bogăţie de amănunte pe care, astăzi, nu putem să n’o găsim 1 necuviincioasă, dar care, pe atunci, nu surprindea pe nimeni. In filosofic, Nifo fusese elevul lui Nicoletto Vernias şi,. ? ca şi profesorul său, începuse prin a fi un averroist convins, î ' Prima sa lucrare „De intelleetu et daemonibus“, susţinând fără rezervă teoria unităţii intelectului şi criticând cu asprime argumentele sfântului Thornas din Aquino în contra aver- roismului, a stârnit protestări violente din partea „tomişti- ior*‘ — cum se numeau călugării şi în genere teologii care împărtăşeau ideile marelui filosof al Bisericii. „Se pare chiar că, sub influenţa lor, începuseră unele manifestaţii de stradă la Padua, şi a trebuit ca episcopul de .pe atunci. Pietro Ba- rozzi, să intervină prieteneşte pe lângă Nifo, rugându-1 să modifice unele părţi din lucrarea sa şi să pună astfel capăt scandalului. Nifo i-a ascultat sfatul şi a suprimat pasagiile prea violente. Această întâmplare, şi primejdia prin care " trecuse, l-au făcut să fie mai prudent şi să caute să stea tot- . deauna în bune raporturi cu Biserica. 1) . încercarea lui "Nifo a fost destul de serioasă, ca să poată fi men- ţionată de Mbntucla, în Histoire des malhematiQues, t. IV, p 376‘. .48 FILOSOFI A RENAŞTERII La această schimbare a părerilor sale au mai contribuit şi alte cauze. Sub influenţa filosofiei lui Platon, pe care umaniştii o propovâduiau cu atâta căldură, Nifo ajunsese să creadă că nemurirea sufletului individual era mai conformă cu adevărul decât nemurirea sufletului comun sau colectiv, pe care o susţinea Averroes. Având deci aceste idei, era firesc ea Nifo să fie opus lui Pomponazzi, şi sarcina de a-1 îndemna la luptă şi-o luat-o Fra Ambrugio Fiândino, epi- scopul din Lessa. întâmpinarea lui Nifo a apărut în 1518 sub acelaşi titlu ca şi lucrarea pe care o combătea — „De immortalitate ani- mae“. Pomponazzi i-a răspuns, în 1519, printr’o replică in- titulată „Deteneorium**. t'olemica lor se poate rezuma in câteva cuvinte. II Sufletul, zice Nifo, se defineşte prin funcţiunile sa'.e, care sunt inteligenta şi voinţa. Sensibilitatea aparţine cor- pului, de vreme ce se exercită prin organele materiale ale simţurilor. Inteligenţa şi_voinţa, însă, sunt independente de corp. Căci inteligenţa concepe infinitul şi voinţa îl doreşte. Coneepând însă infinitul, inteligenţa trebue să fie de altă natură decât sensibilitatea, care nu poate percepe decât fi- nitul. Şi, fiind deosebită de sensibilitate, inteligenţa e deo- sebită de corpul material căruia îi aparţine această funcţiune inferioară, e adică imaterială — şi deci nemuritoare. Tot aşa, voinţa, de vreme ce doreşte infinitul, nu poate muri odată cu corpul.. O voinţă, care ar urmări un scop, ce nu se poate realiza în această vieaţă, precum e binele infinit sau perfec- ţiunea infinită, ar fi o voinţă absurdă. Armonia, ce dom- neşte pretutindeni în natură, ar lipsi astfel omului, a cărui structură sufletească ar fi contradictorie. O asemenea con- tradicţie însă e inadmisibilă, în principiu, şi, de fapt, n’avem ' nici un motiv, care să ne silească să-i recunoaştem existenţa. Prin urmare sufletul, cu cefe două funcţiuni ale sale, inte- ligenţa şi voinţa, este nemuritor. La acest prim argument, Pomponazzi răspunde, ca in- ŞCOALA DIN PADUA 49 teligenţa omeriească concepe în adevăr infinitul, dar îl con- cepe numai cu ajutorul simţurilor. Fără datele lor, precum am văzut mai sus şi precum susţine şi Aristotel, inteligenta nu poate intra în activitate, nu poate concepe nimic — nu poate concepe, prin urmare, nici ideea, de care e vorba. Numai dacă inteligenta ar putea concepe infinitul fără aju- torul simţurilor, s’ar putea zice că este independentă de sen- sibilitate şi prin urmare de organele materiale ale corpului. Şi apoi, nu trcbue să credem, că inteligenţa noastră posedă toate atributele, pe care le concepe. Noi concepem pe Dum- nezeu. fără să avem atributele lui. Tot aşa, dacă concepem infinitul, aceasta nu însemnează că inteligenţa noastră e in- finită. în puterea şi durata ei. în sfârşit, e adevărat că voinţa doreşte infinitul, adică Jbinele infinit sau perfecţiunea infinită, — cel puţin la oa- menii aleşi. Dar din aceasta nu rezultă că ea trebue să aibă şi puterea de a-şi realiza dorinţa. Aspiraţiile noastre nu im- "pîrcă totdeauna puteri corespunzătoare. Un ţăran, bunăoară, poate dori să fie rege ; aceasta nu însemnează că are şi po-' sibilitatca să se ridice până la înălţimea unui tron. Şi când ţăranul, caro doreşte să fie rege, rămâne ţăran, nimeni nu strigă că armonia naturii e turburată şi că structura sufle- tului omenesc e‘contradictorie. Dimpotrivă, această tendinţă către mai bine, care face pe fiecare om să aspire a fi mai mult decât este, o o binefacere a naturii, fiindcă împinge pe fiecare să-şi perfecţioneze corpul şi sufletul, pe cât este cu putinţă. în marginile scurtei noastre vieţi. Din faptul dpr, eă voinţa „doreşte infinitul1', nu rezultă că ea este ne- muritoare. O altă dovadă, eă sufletul e deosebit de corp, o găsea N,ifo în existenţa liberului arbitru. Corpul material, zicea el, e supus în mod fatal legilor fizice ale naturii înconjurătoare ; sufletul însă e liber, de vreme ee poate alege între mai multe acţiuni, fără să se supună nici unei constrângeri din afară. La acest argument, Pomponazzi îi răspunde că voinţa, deşi' e liberă, nu e totuşi independentă du uoip. Cad lioturîrile voinţei nu se pot manifesta decât numai prin organe mate- riale. O voinţă, care ar fi lipsită de asemenea organe, n’ar putea trece niciodată dela botărîre la acţiune, ar fi adică P. P. Negulesco : Filosofia Renaşterii, voi. II 4 50 FILOSOFI A RENAŞTERII lipsită tocmai de ceea ce constitue caracterul esenţial al voin- ţei. Un om care se mărgineşte să ia hotărîri, dar nu le exe- cută niciodată, este, zicem noi, lipsit de voinţă. Înzestrat cu adevărată voinţă e numai omul care trece imediat, sau la timpul potrivit, dela hotărîre la acţiune. Această trecere însă nu se poate face decât numai eu ajutorul organelor materiale ale corpului. Prin urmare, voinţa nu e. independentă de corp, şi, nefiind imaterială, nu e nemuritoare. In fine, ultimul argument în favoarea imaterialităţii su- fletului, îl trăgea Nifo din existenţa sentimentului religios. Nu se poate, zicea el, ca sufletul omului, care e veşnic stă- pânit de nostalgia cerului, să fie tot una cu pământul. Altfel, de ce n’ar exista sentimentul religios şi la animale ? Nimic nu ne asigură, îi răspunde Pomponazzi, că 'animalele n’au şi ele un fel de religie. Dimpotrivă, ar fi de ipirare să n’aibă. Căci religiile sunt produse ale naturii, şi ar fi, prin urmare, firesc să le găsim la toate fiinţele din naţurăj, la animale ca şTra bameni, de^i, selntelege, în grade diferite. Dar această idee a lui Pomponazzi, aşa de surprinzătoare pentru timpul când a apărut, nu e decât indicată în „Defensorium“. Mai pe larg e desvoltată într’o altă lucrare a sa, intitulată „De incantationibus“, apărută la Bologna, în 1520. Să aruncăm o scurtă privire asupră-i. ni Un .medic din Mantua avusese ocazia să vadă câteva lecuiri, ce se pretindeau miraculoase, şi fiindcă era prieten eu Pomponazzi, i-a scris, rugându-1 să-i spue, dacă credea că există fenomene supranaturale, şi agenţi suprasensibili — îngeri, demoni... etc., — care să le producă. Ca răspuns la această întrebare, a apărut tractatul „De naturalium efectuum admirandorum causis sive de incantationibus". într’însul, Pomponazzi reamintea mai întâi deosebirea, stabilită în tractatul asupra nemuririi sufletului, între cre- dinţă şi ştiinţă. Din punctul de vedere al credinţei, există, fireşte, fenomene supranaturale, adică minuni, şi agenţi suprasensibili, adică îngeri, demoni, etc. Din punctul de 51 Şt-, ŞCOALA DIN PADUA " vedere al ştiinţei însă, nu există decât natura şi legile ei - neschimbătoare. Din nefericire, suntem încă foarte departe de a cunoaşte aceste legi. Şi de aceea, întâmplările pe care nu le putem atribui unor cauze naturale, ni le explicăm zicând . că sunt de ordin Supranatural, şi atribuindu-lc unor agenţi | invizibili. Şi după cum nu cunoaştem toate forţele din Aa- | tură, tot aşa nu cunoaştem toate puterile ce zac ascunse în ^corpul şi sufletul omenesc. Iacă de ce unii oameni, precum /sunt vrăjitorii, magii, taumaturgii... etc., ne uimesc uneori prin fapte, pe care le credem miraculoase, şi le atribuim unor influenţe supranaturale sau demonice. în fond, ac^le fapte nu sunt decât efectele unor puteri încă necunoscute. Dacă T le-am cunoaşte, explicarea lor n’ar putea fi decât naturală. De altfel, filosof ia nu se dă înapoi să admită în rândul cauzelor naturale influenţele, pe care oamenii de rând le Jered supranaturale. Aşa e bunăoară influenţa astrelor asupra —tuturor intâmplărilor ce se petrec pe suprafaţa pământului, .influenţă care e — după Pomponazzi — foarte reală. Această ■ credinţă a sa se întemeiază pe. sistemul cosmologic al lui Aristotel. După filosoful grec. Universul e compus din mai multe sfere, care se influenţează una pe alta, din afară în- lăuntru, cea dintâi, care e şi cea mai vastă, lucrând asupra celei de a doua, care e cuprinsă într’însa, aceasta asupra celei de a treia, şi aşa mai departe. Cea din urmă sferă e pământul, care, fiind învăluit de toate celelalte, suferă în / mod fatal influenţa lor, adică influenţa astrelor fixate pe ele. Astrologia e prin urmare o ştiinţă naturală ; influenţele, pe care le studiază ea, sunt influenţe naturale, şi numai şar- latanii şi naivii pot vedea într’însa o artă misterioasă, care ar fi lucrând cu puteri oculte, demonice. Nu există prin urmare minuni. Ceea ce ^urnesc oamenii de rând minuni, nu sunt fapte contra naturii şi în afară de ordinea corpurilor cereşti, ci numai fapte, care se produc foarte rar şi în mod cu totul neaşteptat. *) Printre aceste fapte rare, neobişnuite, dar totuşi con * 1 . ? 1) „Non sunt mi racul a, qui sint totaliter contra naturam et pţâaeter ordinem corporum cbelestium, sed pro tanto dicuntur miracula, quia in- soiito modo et rarissime acta, et non secundum comunem naturae cursum, sed in longissimis periodis. De incant. c. XII. Y 52 FILOSOFIA RENAŞTERII forme legilor naturii şi produse de revoluţiile corpurilor ce- reşti, socoteşte Pomponazzi naşterea, desvoltarea şi moartea religiilor. Ca toate lucrurile din această lume, ca statele şi instituţiile, ca războaiele şi epidemiile, religiile stau sub in- fluenţa astrelor şi sunt supuse'legii naturale a naşterii, des- voltării şi morţii. Ele apar atunci, când le dau fiinţă revolu- ţiile corpurilor cereşti, care cheamă la vieaţă în acelaşi timp şi oamenii meniţi să le propovăduiască. Născuţi sub această influenţă extraordinară a cerului, oamenii de acest fel me- rită cu drept cuvânt numele de „fii“ sau de „trimişi'1 ai lui Dumnezeu, şi trebue să le recunoaştem puterea de a face minuni, în înţelesul pe care l-am văzut, de a îndeplini adică fapte rare, ce par a se abate dela cursul obişnuit al naturii. Căci toţi întemeietorii de religii, Moise şi Mabomet, ca şi Hristos, au făcut, după părerea credincioşilor lor, minuni. Şi tot revoluţiile corpurilor cereşti pricinuesc şi deca- denţa religiilor. Ele au pricinuit decadenţa- păgânismului an- tic, cu nenumăratele lui forme, care s’au stins încetul cu în- cetul şi au dispărut fără urmă. Tot ele vor pricinui şi peirea religiilor, care sunt acum în floare. Căci nu trebue să ne ascundem că dela o vreme încoace apar în sânul creştinismu- lui semne, care ne silesc să credem că sfârşitul lui se apropie. Arzătoarea credinţă, de pe vremea apostolilor si a mucenicilor, s:a răcit, iar minunile, dinaintea cărora îngenunehiau altă- dată noroadele uimite, au încetat. Unii pretind că se mai fac şi astăzi minuni, dar acelea sunt sau un produs al închi- puirii lor lesne crezătoare, sau un rezultat al înşelăciunii şarlatanilor. Această concepţie naturalistă a religiilor, pe care am găsit-o în germen la Pietro d’Abano, e foarte interesantă. Fără îndoială, ideea & a atribui influenţei astrelor naşterea, des- voltarea şi moartea religiilor, este inadmisibilă. Surprinză- toare e însă încercarea, de a considera aceste fenomene sociale şi morale, ca având cauze naturale, — influenţa astrelor fă- U id partt.', pentru Pomponazzi, din mersul normal al na turei. în sfârşit, s’ar părea că, cu o asemenea concepţie a re- ligiilor, Pomponazzi trebuia să fie ateu. El combătea însă ateismul. 11 combătea, mar întâi, fiindcă Aristotel admitea ŞCOALA DIN PADUA 53 existenta unui Dumnezeu, şi Pomponazzi nu îndrăsnea să se depărteze prea mult de marele cugetător al antichităţii. A contrazice pe Aristotel, în punctele esenţiale ale sistemului său, e, zice el, tot aşa de puţin potrivit, pentru noi, pigmeii de astăzi, precum ar fi de puţin potrivit pentru un „purice“ să lupte în contra unui elefant. Dar nu numai autoritatea filosofului grec, ci şi propria sa convingere, îl îndemna pe Pomponazzi să combată ateismul. Dacă fiecare din lucrurile ce ne înconjoară, zicea el, are o cauză, cu atât mai mult tre- bue să aibă o cauză totalitatea lor, adică Universul. Şi acea- stă cauză nu poate fi decât potrivită cu imensitatea şi in- finita complexitate a efectului pe care l-a produs, nu poate fi adică decât imensă, infinită, atot puternică şi atot ştiutoare. O asemenea cauză este însă ceea ce ne-am deprins cu toţii să numim un Dumnezeu, oricare ar fi formele sub care ni-1 în- chipuim. ___Dumnezeu este dar raţiunea supremă a tuturor lucruri- lor. Universul este opera cugetării lui. Tar această cugetare a fost, t>te şi va fi unică. Căci Dumnezeu, fiind o inteligentă pură, e o substanţă simplă ce reprezintă unitatea supremă. Ca atare, toate ideile sale se reduc la una singură, la ideea universului. Dumnezeu a cugetat dar veşnic acest univers, care e opera sa, şi-l va cugeta veşnic. De unde urmează, ca Universul e un reflex al perfecţiunii divine ; tot ce e po sibil, se găseşte realizat într’însul, dela cel mai neînsemnat atom de materie, până la inteligenţele superioare ce guver- nează mersul astrelor. *) Ajuns aci, Pomponazzi se opreşte dinaintea unei pro- bleme, care îl pune din nou în conflict cu biserica. Dacă Dumnezeu a cugetat şi va cugeta lumea veşnic, nu rezul'ă oare din aceasta, că lumea este eternă, că n’a avut început şi nu va avea sfârşit ? Căci cugetarea lui Dymnezeu este identică cu voinţa lui. Numai la noi oamenii, inteligenţa are nevoie de voinţă ca de ceva deosebit, spre a pune în mişcare 1 1) Această concepţie a unor inteligente superioare, intermediare între oin şi divinitate, şi care guvernează mersul astrelor, e un punct din cosmologia lui Aristotel, p.e care însă nu-1 putem desvolta aci. Spre a evita repetiţiile, vom vorbi de cosmologia peripatetică ceva mai de- parte, cu prilejul lui Cremonini. 54 FILOSLi J A flENAŞTEKII organele materiale, de care e legată ea. Dumnezeu e însă o substanţă imaterială ;• la el, deosebirea dintre inteligenţă şi voinţă nu există ; el, când cugetă, voeşte şi execută în ace- laşi timp ; cugetările lui sunt acte. Dacă dar Dumnezeu a cugetat şi va cugeta lumea veşnic, ea ny poate avea început nici sfârşit, ea trebue să fie eternă. Ce însemnează atunci afirmarea cărţilor sfinte, că lumea a fost creată de Dum- nezeu, din nimic, acum câteva mii de ani î Această afirmare, zice Pomponazzi, cu o seriozitate plină de ironie, este adevărată. Lumea nu este eternă. Ea a fost creată la un moment, dat şi va pieri la un moment dat, fiindcă... aşa zice biserica, şi... biserica nu poate greşi. Iar pentru eapul dinaintea fatalităţii istorice. Dar luptele pe care le-a . dus sunt totuşi din cele mai interesante şi merită să ne oprim un moment asupra lor. 1) Mabilleau. Etnde historiqne eur la philoaophie de la Benais* sance en Italie. Cesare Cremonini. Paria, 1881, Preface. 68 FILOSOFI A RENAŞTERII II în urma întinderii şi întăririi protestantismului în Eu- ropa centrală, catolicismul a început să lupte cu energie, ca să-şi păstreze stăpânirea asupra spiritelor. Printre mijloacele sale de luptă, unul din cele mai însemnate a fost acapararea, învăţământului public. Această sarcină şi-au luat-o în deo- sebi iesuitii, care s’au grăbit să întemeieze şcoli elementare mai întâi, apoi faimoasele lor colegii, şi şi-au îndreptat în sfârşit sforţările asupra universităţilor. Societatea lor fusese întemeiată în 1540, — şi în 1549 îi găsim deja instalaţi la universitatea din Ingolstadt, de unde gonesc, prin necontenite intrigi, pe toţi profesorii ce nu le erau favorabili. In anii’ următori pătrund la universităţile din Viena, Praga, Sala- tnanca, Stockholm. In Franţa le-a mers ceva mai greu. In două rânduri parlamentul a refuzat să înregistreze autori - zaţia lui Henrich al II-lea, care le da dreptul să deschidă şcoli în regat. In 1&62 însă, încep să întemeieze, şi în Franţa, co- legii, cu toate protestările universităţilor, care refuzau să acorde titluri academice studenţilor ce urmaseră cursurile iesuiţilor. In Italia, in statele ce se găseau sub influenţa politicii papale, instalarea noului ordin religios a fost, se înţelege, foarte uşoară. Mai anevoioasă a fost pe teritoriul republicei veneţiene, care şi-a păstrat totdeauna, cu niultă grijă, inde- pendenţa faţă de sfântul scaun. Universitatea din Padua a atras de, timpuriu atenţia iezuiţilor, pe de o parte prin liber- tatea de cugetare de care se bucura şi care putea deveni pri- mejdioasă pentni Biserică, iar pe de alta prin vastul câmp de acţiune, pe care li-1 oferea. în adevăr, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, această universitate, vestită în toată Europa prin întinderea şi adâncimea învăţământului său, număra până la zece mii de studenţi, de toate naţionalităţile. Nu se ştie precis, când s’au stabilit iezuiţii la Padua. Se pare că întemeiaseră o şcoală elementară încă din 1542. Pe nesimţite, acţiunea lor s’a întins tot mai mult, pană când autorităţile universitare au fost alarmate de faptul, că toate ŞCOALA DIN PADUA 69 Jte'. £• v şcoalele elementare, în care se pregăteau studenţii pentru cursurile universităţii, rămăseseră goale, din pricina concu- renţei şcoalelor similare ale iezuiţilor. îngrijirea a crescut şi 7:mai mult, când iezuiţii au organizat cursuri universitare, * Aupă programele şi orariile oficiale ale universităţii, împru- ; mutând până şi formele publicaţiilor şi ceremoniilor ei. Ceea ce atrăgea mai ales pe studenţi la aceste cursuri, era r faptul că şireţii călugări „dictau“ prelegerile lor, aşa în cât rîrecventarea nu era obligatorie. Studenţii bogaţi mai ales, '..trimiteau adesea pe alţii să ia note, sau copii, în locul lor. î 'Şi fiindcă iezuiţii obţinuseră încă din 1546 dela papa Paul ^ al IlI-lea autorizaţia, întărită şi de Iuliu al III-lea în 1550, de a acorda titluri academice, nimic nu le mai sta în cale. ş în tendinţa lor de acaparare a învăţământului superior. Spre ^ă-şi apăra dar universitatea, republica veneţiană a luat prin- “ tr’un decret al Senatului din 1571 hotărîrea, să nu recunoască »'pe teritoriul ei decât diplomele eliberate de profesorii sta- » tului. 77 Cu toate acestea, iezuiţii se întindeau şi se întăreau din ce în ce mai mult. Cursurile lor atrăgeau din ce în ce mai . mulţi studenţi, mai ales dintre străinii, în mare număr la i Padua, care n’aveau să se folosească de diplomele lor decât în afară de graniţele veneţiene. Din această cauză, în 1591. Cesare Gremonini a convocat o adunare a tuturor profeso- rilor universităţii, spre a se sfătui asupra măsurilor de luat. Adunarea a luat hotărîrea să intervină pe lângă guvernul republicei, ca să închidă şcoalele iezuiţilor, şi a delegat în acest scop pe Cremonini, împreună cu mai mulţi alţi profe- sori, să se ducă la Veneţia şi să facă demersurile cuvenite, în această calitate, Cremonini a ţinut dinaintea „Signoriei" veneţiene1) un discurs care a avut un răsunet extraordinar ; şi s’a răspândit în mii de copii, manuscrise şi tipărite, nu numai în Italia ci şi în străinătate. Printre capetele de acuzaţie formulate de Cremonini în acel discurs, se găsea unul care sta în legătură cu istoria peripatetismului la Padua. Filosoful se plângea în deosebi, 1) „Signoria“ se compunea, în şedinţă plenară, din toţi magistraţii superiori ai republicei : consiliul celor zece, procuratorii, reformatorii, etc. sub preşedinţia dogelui. 70 FILOSOFI A RENAŞTERII ea iezuiţii îşi luau materia prelegerilor din cărţile teologilor moderni, şi nu din operele lui Aristotel, precum cereau sta- tutele universităţii. Se înţelege dar uşor dispreţul, pe care îl semănau iezuiţii, în generaţii întregi de studenţi, pentru ideile cugetătorului antic, la Padua chiar, în cetatea cea mai veche şi /mai puternică a peripatetismului. Rezultatul demersurilor lui Cremonini a fost, că gu- vernul republicei veneţiene a închis şcoalele iezuiţilor. Câţiva ani mai târziu, li s’a îngăduit să le redeschidă, dar numai pe cele elementare. Certurile necontenite însă, pe care le pricinuia şederea lor la Padua, au făcut, ca senatul să-i ex- pulzeze cu totul, în 1606, de pe teritoriul veneţian. Atunci a început lupta lor în contra lui Cremonini, care le fusese tot- deauna duşmanul cel mai neîmpăcat. De repetate ori inchi- ziţia a cerut socoteală filosofului pentru ideile sale. Odată' ehiar, în 1611, sfântul oficiu a început un proces în regulă în contra lui Cremonini. Acest proceş s’a mărginit, din feri- cire, la o anchetă şi la o ameninţare, pe de o parte fiindcă inchizitorilor le lipsea sprijinul „braţului secular“ adică al guvernului veneţian, iar pe de alta fiindcă atenţia lor era mai cu putere atrasă, la Padua chiar, de un alt învăţat, ale cărui idei erau eu mult mai primejdioase pentru biserică, şi care era Galilei. Acest învăţat însă, ale cărui idei le vom studia, pro- priu vorbind, mai de parte, când vom cerceta mişcarea ştiin- ţifică a Renaşterii, nu era numai un adversar al catolicismu- lui, ci un adversar al peripatetismului, — şi ca atare trebue să-i menţionăm activitatea în acest capitol, ca fiind una din cauzele de căpetenie care au contribuit la decadenţa şcoalei din Padua. III III Pe vremea lui Pornponazzi, problema care pasiona Iu-» mea filosofică era aceia a nemuririii sufletului. Pe vremea lui Cremonini a ieşit pe planul întâiu problema structurii universului, pe care o puseseră la ordinea zilei noile teorii astronomice, şi în deosebi. în Italia, cercetările lui Galilei. ŞCOALA DIN PADUA 71 f' Partea cea mai discutată din filosofia lui Aristotel era acum . cesa cosmologică. Asupra acestei părţi Cremonini publicase ’pserie de tratate, dintre oare cel mai important era intitu- lat „Disputatio de coelo“ şi apăruse la Veneţia în 1613. In ;. urma observaţiilor inchiziţiei, care îi cerea să-şi modifice pă- | rerile exprimate în acest tratat, Cremonini a publicat un mic studiu intitulat „Apologia dicţorum Aristotelis de via lactea l-et facie in orbe Lunae“. In sfârşit, un al treilea studiu, apă- rVrpt în 1616, e intitulat „Apologia dicţorum Aristotelis de v Cfuinta coeli substantia“. ; ’ Pentru peripatetici, universul nu era un tot omogeu, ' alcătuit din aceleaşi elemente materiale şi supus aceloraşi ^ legi fizico-mecanice, ca pentru oamenii de ştiinţă de astăzi. NfelJi admiteau vechea deosebire pe care o făceau toate religiile 5şTmai toate sistemele filosofice ale antichităţii, între lumea a i,de sus“ şi „cea de jos“, adică între cer şi pământ, care erau ^^considerate ca alcătuind înlăuntrul universului două lumi cu „ totul deosebite, atât prin natura, cât şi prin legile lor. Pă . mântui era lumea nedesăvârşirii şi nestatorniciei, a schim- bării şi „stricăciunii“. Cerul era, dimpotrivă, lumea forme- : lor perfecte şi eterne, invariabile şi incoruptibile. Pentru ^ihintea^ simplă a omului primitiv şi pentru ochiul său slab, lipsit de ajutorul instrumentelor ştiinţei moderne, această de- - osebire era foarte firească. In jurul său el vedea totul schim- bându-se, valurile mării şi stâncile ţărmului, munţii şi păr durile, râurile şi câmpiile, animalele şi oamenii, oraşele şi monumentele, statele şi instituţiile. Pe cer, dimpotrivă, toate rămâneau pururea aceleaşi. Acelaşi soare, aceeaşi lună, ace- leaşi stele luminau vecinie, la aceleaşi eeasuri, şi descriau pe bolta curată a firmamentului aceleaşi drumuri neschim- bătoare. Faţă cu ordinea simplă şi luminoasa armonie ce domneau în lumea cerească, neregula, contrastele şi nepre- văzutul ce stăpâneau întâmplările pământeşti, trebuiau să-i pară omului primitiv un haos obscur şi iraţional. Era firesc, ca cerul şi pământul să i se înfăţişeze ca două lumi deose- bite, atât prin natura lor, cât şi prin legile ce le guvernează, y Această deosebire o admitea şi Aristotel în sistemul său cosmologic. „O tradiţie venită din antichitate, zicea el, şi transmisă posterităţii sub forma unei fabple, ne spune că 72 FILOSOFI A RENAŞTERII astrele sunt zei şi că divinitatea învălue întreaga natură. Tot restul e mitic. Dar dacă ne dăm osteneala să descoperim principiul acestei fabule, că adică „primele esenţe" sunt zei, trebue să vedem într’însa o doctrină în adevăr divină“ ‘). Această divinizare a astrelor, dacă facem abstracţie de motivele ei metafizice, îşi avea poate isvorul într’o observare de fapt, şi anume în fenomenul retrogradării planetelor, care era cunoscut de astronomii antichităţii şi care ducea în mod firesc la ideea independenţei relative a acestor corpuri ce- reşti. Universul e, îşi zicea Aristotel, un sistem de mişcări. Orice mişcare însă are o cauză, care este o putere motrice. Şi findcă seria cauzelor motrice din univers nu poate să fie infinită, trebue să admitem existenţa unui prim motor, care este Dumnezeu. Acest prim motor este el însuşi imobil, fiind- că, prin definiţie, nu mai există o altă putere motrice, supe- rioară lui, care să-l pună în mişcare, precum şi fiindcă n’are nevoe să se: mişce el însuşi, ca. să pună în mişcare lumea. Acţiunea sa asupra universului se poate asemăna cu aceea a unei opere de artă, care ne atrage şi ne pune în mişcare, prin dorinţele pe care frumuseţea ei le deşteaptă în sufletul nostru, pe când ea însăşi rămâne nemişcată. Această acţi- une însă n’o exercită primul motor în mod direct decât numai asupra părţii superioare a universului, asupra „primului cer", care este sfera stelelor fixe. Această sferă, animată de o mişcare perfectă, adică continuă şi uniformă, îşi exer- cită la rândul ei acţiunea asupra restului lumei şi se numeşte din această cauză „primul motor mobil". Dar această acţiune e numai relativă. Sferele planetare, pe lângă mişcarea generală „dela răsărit la apus" datorită impulsiunii primului motor mobil, mai au şi o mişcare spe- cială dela apus la răsărit. E fenomenul retrogradării, de care am pomenit adineauri. Aceste sfere au deci, fiecare, un motor special, relativ independent, care e un zeu. Aceşti zei planetari, prin mişcarea lor retrogradă, fac nu numai un act de independenţă, ci şi un act de ostilitate, faţă de Dum- nezeu, — ceea ce constitue începutul răului în univers1 2), un 1) Aristotel, Metafisica XII, 8. 2) De nnde, credinţa astrologilor, că oamenii ee se năşeau In timp- pul' retrogradărilor planetare, erau meniţi 1a. rău. ŞCOALA DIN PADUA 73 -început din fericire de abia simţit, de vreme ee mişcările anar- î hice de care vorbim sunt foarte reduse, şi, în linii generale, : revoluţiile planetelor se conformează cu acelea ale celorlalte ^ corpuri cereşti. In fine, principiul „ierarhiei formelor'4, care Ijuoa un aşa de mare rol în filosofia lui Aristotel, silea pe cu- | getătorul grec să admită că, după cum între primul motor | imobil şi motoarele secundare ale planetelor se interpune pri- |lijnul motor mobil, tot aşa între Dumnezeu şi zeii planetari se jfinterpun zeii astrali, zeii stelelor fixe. Odată stabilită natura divină a corpurilor cereşti, era ^firesc să se caute şi o deosebire materială între ele şi pă- femânt. Căci corpurile cereşti, deşi sunt „forme superioare" (nu sunt totuşi, după Aristotel, forme pure, ci au şi un sub f-strat material. Formă pura, absolut imaterială, e numai ^Dumnezeu. Şi această materie a corpurilor cereşti e o jy „esenţă" deosebită, un „element" deosebit de cele ce alcă- -ttiiftsc lumea pământească. Empedocle redusese aceste ele ^ mente la patru : focul, aerul, apa şi pământul. Astrele sunt s compuse din „eter". Prin acest eter, Aristotel nu înţelegea tocmai un al cincelea element, ci un fel de materie primitivă. \ee ar servi de substrat comun celorlalte elemente, în felul * aceleia pe care Anaximandru o numea ăicetpov. Căci Aris- totel, confundând noţiunea fizică de „stare" eu noţiunea chimică de „element", credea, că cele patru „stihii" ale lui Empedocle se pot transforma unele într’altele, de vreme ce corpurile solide, al căror tip este pământul, se pot pre- face în corpuri lichide, al căror tip este apa, iar acestea se pot preface în corpuri gazoase, al căror tip este aerul sau, sub o'formă mai subtilă, focul. Ceea ce însemnează, zicea filo- soful grec, că cele patru elemente trebue să aibă un substrat comun mai subtil decât ele, substrat care ar putea sa fie eterul. Comentatorii arabi însă au considerat eterul ca un al 'cincilea element, ca o „quintesenţă". Cremonini admitea şi el această interpretare, de unde şi titlul uneia din lucrările sale: „De quinta coeli substantia". Argumentul de căpe- tenie, pe care îl aducea Cremonini în sprijinul părerii sale,* ~ era deosebirea, pe care o indicase şi. Aristotel, dar fără să-i -dea o aşa de mare des voi tare, dintre mişcările corpurilor ce- 74 FTIiOSOFIA RENAŞTERII reşti şi ale celor pământeşti. Cele dintâi au o mişcare cir- culară, perfectă şi continuă, cele din urmă o mişcare recti- linie, imperfectă şi întreruptă. Această mişcare rectilinie este de două feluri: de jos în sus şi de sus în jos. Una e mişcarea corpurilor uşoare, ca aerul şi focul, alta e mişcarea corpurilor grele, ca apa şi pământul. Corpurile uşoare tind către sferele superioare, ale universului, cele grele tind către centrul lui. Şi fiindcă elementul cel mai greu, pe care îl cu- noaştem, e pământul, trebue să admitem, că pământul stă în centrul universului, nemişcat sau în repaus, pe când toate celelalte elemente se mişcă în jurul lui, împreună cu sferele’ cereşti, care se rotesc veşnic după legile lor proprii; După cum dar focul, care se ridică în sus, nu poate fi de aceeaşi natură cu apa, care curge la vale, după cum, pentru aceleaşi motive, aerul nu poate fi de aceeaşi natură cu pă-’ mântui, tot aşa corpurile cereşti, oare au o mişcare circulară şi continuă, nu pot fi de aceeaşi natură cu cele terestre, care au o mişcare rectilinie şi întreruptă. Cerul e prin urmare alcătuit dintr’o materie specială, dintr’un al cincilea element, dintr’o „quintesentă“. împotriva acestei concepţii a lui Cremonini s’a ridicat Ga,- lilei, în mod indirect la început, atacând* deosebirea peripa- tetică a corpurilor grele şi uşoare. Toate corpurile sunt grele, zicea Galilei. Şi probă că e aşa, e faptul că toate cad cu aceeaşi iuţeală. Dacă, în practică, unele cad mai repede şi altele mai încet, cauza e numai rezistenta aerului. Corpurile, care sunt destul de grele ca să învingă această rezistenţă, cad eu aceeaşi iuţeală, oricare ar fi forma şi mărimea lor. Iar dacă această rezistenţă ar lipsi cu totul, dacă spaţiul ar fi „adică vid, toate corpurile, dar absolut toate, cele mai grele ca şi cele mai uşoare, ar cădea cu aceeaşi iuţeală. Ideea nu era nouă. Epicur o suţinea încă din antichitate şi Lucreţiu o reprodusese în versurile: Omnia quapropter debent per inane quietum. . Atque ponderibus non aequis, ooncita ferii. *) Galilei a dovedit-o însă pentru prima oară în mod expe- 1 1) De rerunt natura. II. 225. ŞCOALA DIN PADUA P- /5 ş ; ‘ iripaental, lăsând să cadă din vârful turnului înclinat din I.Pisa mai multe obiecte, de mărimi şi greutăţi diferite, şi ară- îtând privitorilor, printre care se găseau studenţii şi unii din î pjrofesorii universităţii, *) că toate ajungeau la pământ în - acelaşi timp. Mai târziu, când trecuse la Padua, marele în- Vvăţat a propus o nouă demonstraţie experimentală, arătând, 'Că două pendule de aceeaşi lungime oscilează cu aceeaşi iu- rrţeală, chiar când greutăţile ce le formează sunt diferite. Ce " este însă oscilaţia unui pendul ? Nu e decât o formă a căderii ^corpurilor. Prin urmare, corpurile cad cu aceeaşi iuţeală, ivOhiar când au greutăţi diferite. j\ Deosebirea dintre mişcarea corpurilor grele, oare tind ţ. să cadă în jos, şi a celor uşoare, care tind să se ridice în sus, dâr aparentă. în condiţii potrivite, adică în vid, toate ar |cădea deopotrivă în jos. Gravitatea e inherentă tuturor cor- gpurilor.1 2) Tot aşa e aparentă deosebirea dintre mişcarea rec- «■tilinio atribuită corpurilor terestre şi-eea eireulară atribuită ^corpurilor cereşti. Toate obiectele de pe suprafaţa pămân- i tului au o mişcare circulară permanentă, de vreme ce pămân- tul se roteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui. 1-. Dar această idee, a mişcărilor pământului, ca planetă, era la început o concepţie mai mult teoretică, ca şi întregul ^sistem astronomic al lui Copemic, a cărui natură abstractă şi strict matematică îl făcea puţin accesibil învăţaţilor nespe- ^eialişti. Ceea ce impresiona mai mult în această polemică, erau dovezile experimentale. Şi luneta astronomică, pe care o construise el însuşi, i-a dat lui Galilei putinţa, să pună la dispoziţia adversarilor săi câteva asemenea dovezi. Cel dintâi corp ceresc studiat cu ajutorul acestui ittstru- ; merit nou, a fost luna. După ideile peripatetice, pe care le susţinea Cremonini, această „planetă“ trebuia să fie un glob luminos prin el însuşi, perfect circular, şi alcătuit din acea .substanţă eterică, eu totul deosebită de substanţele corpurilor ţ pământeşti, căreia i se dase numele de „quintesenţă“. Luneta \ 1) Galilei era pe atunci (1589—1595) profesor la • universitatea din Pisa. 2) Cuvântul gravitate nu putea avea, fireşte, pe atunci, înţelesul p* care l-a luat dela Newton încoace. El însemna pur şi simplu greutate* : Stavita.fi venind dela gravis, greu. Opoziţia aristotelică a corpurilor grei* uşoare se exprima prin termenii latini gravis-levis. 76 FILOSOFI A RENAŞTERII ' astronomică arăta însă, că luna e un corp solid, opac, cu# o suprafaţă tot aşa de neregulată, dacă nu şi mâi neregulată, decât a pământului, cu munţi înalţi, cu văi adânci, şi cu nume- roase cratere vulcanice. Pe de altă parte, fazele lunei dove- deau, că acest corp n’are lumina sa proprie, ci o primeşte dela soare. Şi dacă demonstraţia geometrică a acestui adevăr nu era accesibilă tuturor, luneta îi da lui Galilei puţin ta să pro- cure adversarilor săi o demonstraţie „ad oculos“. In timpul fazelor, partea cufundată in întuneric, privită cu luneta, pre- zintă o sumă de puncte luminoase, care nu sunt altceva decât vârfurile munţilor mai.înalţi, ce ies din conul de umbră şi resfrâng astfel razele soarelui. Un fenomen analog, şi foarte cunoscut, se produce pe suprafaţa pământului. Când răsare soarele, 'vârfurile munţilor -se luminează mai întâi, în timp ce văile şi câmpiile dela picioarele lor rămân cufundate în întunerec. Aşa de mare i se părea lui Galilei asemănarea lunei cu pământul, încât ă'dat unei" păi ti din suprafaţa ei numele de „regiune asemenea cu Boemia“ (regio eonsimiliS Bohemiae), şi a presupus că-i* locuită, spre marele scandal al drept-credincioşilor şi al peripateticilor. Soarele era mai anevoie de studiat decât luna. Dar şi pe .el a descoperit Galilei pete, eare nu se împăcau cu ideea perfecţiunii absolute, pe care metafizica astrală a peripate- tismului o atribuia acestui fruntaş al cerului. Aşa încât, nu era exclusă posibilitatea, ca şi soarele să fie un corp material asemenea cu pământul, numai într?o altă stare fizică. Cu un cuvânt, deosebirea dintre pământ şi celelalte corpuri cereşti, i se părea lui Galilei că este mai mult de natură optică. Dacă am trăi pe lună, zicea el, am vedea-o de sigur aşa precum vedem pământul, pe care ne aflăm. Iar când am privi, de pe lună, cu ochii liberi, pământul, l-am vedea fără îndoială aşa precum vedem lupa de pe pământ, sub forma unui glob luminos, eteric şi perfect circular. O altă dovadă, că ceea ce vedem cu ochii liberi nu e rea- litatea adevărată i-o da lui Galilei descoperirea sateliţilor lui Jupiter, în sistemul lui Aristotel, această planetă era considerată, după eom se vede cu ochii liberi, ca ua astru izolat. Luneta lui- Galilei însă o arăta înconjurată de alte 4 ŞCOALA DIN PADUA 77 patru corpuri cereşti mai mici, de patru „luni** care se rotesc în juru-i, cum se roteşte luna în jurul pământului. In fine, în contra opoziţiei, pe care o stabilea peripa- tetisinul între cer şi pământ din punctul de vedere al schim- bării, — sferele cereşti, perfecte şi incoruptibile, rămânând totdeauna aceleaşi, pe când lucrurile pământeşti, imperfecte şi coruptibile se schimbă necontenit, — aducea Galilei obiec- ţia, că sunt stele care apar şi dispar, care se nasc adică şi mor sub ochii noştri, ca cea din 1572. Acea stea, care a pre- ocupat atât de mult lumea învăţaţilor dela sfârşitul veacului al XVI-lea, a fost văzută pentru prima oară la 11 Noemvrie 1572, de către Tycho-Brahe. Ea apăruse brusc, fără s’o fi zărit nimeni mai înainte, în constelaţia Casiopeei, având o strălucire ce întrecea cu muft pe aceea a stelelor de prima mă- rime, ba ehiar şi pe aceea a planetelor celoFmai străluci- toare, ca Venus şi Jupiter. După vreo două luni însă, lumina ei a început să scadă, şi această scădere s’a continuat fără întrerupere până în Fe- bruarie 1574, când steaua „cea nouă“ nu se mai putea com- para decât cu stelele de a şasea mărime. în acelaşi timp s’a schimbat şi coloarea ei. La început era albă ; după vreo două luni a început să se îngălbenească ; mai târziu a devenit ro- şie ; pe urmă, către sfârşit a căpătat o coloare „lividă**1) .— albă, galbenă, cenuşie. In sfârşit, în Martie 1574, steaua cea nouă a dispărut fără urmă. învăţaţii şi-au adus aminte atunci, că Hipparch, marele astronom al antichităţii, văzuse şi el, către sfârşitul veacului al II-lea înainte de Christos, o stea, ce apăruse brusc şi dis- păruse, în scurtă vreme, fără urmă. Această amintire le-a întărit credinţa, că corpurile cereşti sunt supuse şi ele legii fatale a naşterii şi morţii, şi i-a îndepărtat astfel şi mai mult de concepţiile cosmologice ale peripatetismului. în fine, în 1604, o altă stea nouă, foarte strălucitoare, s’a ivit, în apropiere de Marte şi Jupiter, redeschizând pentru ultima dată vechile discuţii. Adepţii şcoalei peripatetice sus- ţineau, că noul astru, ca şi cele ce fuseseră observate mai înainte, nu aparţinea propriu vorbind sferelor cereşti, ci 1) Tycho-Brahe, De admiranda nova stella anno 1572 exorta. în Astronomiae instauratae progymnasmata, p. 298. \ 78 FILOSOF IA RENAŞTERII sferei „elementare” şi împărtăşea prin urmare soarta lucru- rilor din această sferă, care, ca lucrurile pământeşti, au un început şi un sfârşit. Galilei însă a dovedit, că acea stea. prin constanţa poziţiei sale, trebuia să aparţină sferei stelelor fixe, adică, după cosmologia aristotelică, celei dintâi din sfe- rele cereşti. Prin aceste şi alte asemenea dovezi, pe care le vom vedea mai pe larg, când vom cerceta mişcarea ştiinţifică a, Rena- şterei, Galilei a sdruncinat din temelii sistemul cosmologic al lui Aristotel şi a compromis definitiv peripatetismul libe- ral al şcoalei din Padua. Cremonini, cel din urmă repre- zentant, ilustru al acestei şcoale, n’a făcut nimic ea să-i sal- veze doctrinele. în toate operele sale, Cremonini a ignorat sistematic descoperirile lui Galilef, iar refuzul său îndărătnic de a privi cerul cu luneta astronomică a marelui său adver- sar, a rămas proverbial. Curios e totuşi, că relaţiile perso? nale ale celor doi învăţaţi au fost totdeauna amicale. O sin- gură dată Galilei s’a plâns unui prieten comun, marele istoric Andrea Morosini, de indiferenţa filosofului pentru descope- ririle sale. Se pare chiar, că acesta a făcut oarecare demer- suri pe lângă Cremonini, dar fără succes. Filosoful a rămas închis, ca într’o cetate, în mutismul său absolut. Această atitudine era totuşi o mărturisire şi avea într’însa ceva din măreţia tragică a gestului lui Iuliu Cesar, care, când con- juraţii au năvălit asupră-i în senat, şi-a acoperit faţa cu pul- pana togei, fără să mai încerce o rezistenţă ce n’ar fi putut decât să-i compromită demnitatea, în momentul suprem al morţii. CAPITOLUL V I I; r încercări de reforma In logica Atitudinea vrăjmăşească a iesuiţilor din Padua şi ataeu- ptile lui Galilei au avut deocamdată un efect local. Au stins l^peripatetismul în nordul Italiei, dar l-au lăsat în pieioare în Agrestul lumii culte. Ca moştenire a scolasticei medievale, fi- losof ia lui Aristotel stăpânea încă universităţile din Franţa, din Germania, din Anglia, şi alte lupte au trebuit să se dea | pentru desrobirea desăvârşită a spiritelor. Aceste lupte au oîînceput tot în Italia, dar au trecut, către sfârşitul veacului - al XY-lea în Germania şi în Franţa, unde au ajuns, pe la " jumătatea veacului următor, la o aşa de mare violenţă, încât această din urmă ţară a fost considerată de unii contempo- rani ca fiind fost punctul lor de plecare, sau centrul din care ^ valurile polemice s’au revărsat asupra ţărilor învecinate. Te- ’ yenul pe care s’au dat aceste nouă lupte a fost diferit de al j celor studiate până aoum. La Padua, discuţiile se învârti- . seră în jurul psihologiei şi cosmologiei lui Aristotel. Câm- ? pul de războiu îl formau acum teoriile sale logice. : Se ştie, ce devenise ştiinţa logicei în veacul de mijloc. v'Neputându-se adăpa la marele izvor ai experienţei, care sin- ? gur e în stare să dea omenirii cunoştinţe necontenit nouă, "scolasticii medievali îşi puseseră toată nădejdea în meşteşu- r gurile cugetării abstracte, pe care căutau să le desvolte în ■ ‘direcţia specială a „invenţiunii“, complicându-le cu fel de fel | 3e combinări mecanice şi cu nenumărate formule barbare. Pro- tldusul cel mai desăvârşit al acestor străduinţe a fost celebra FILOSOFI A RENAŞTERII «M „ars magna“ a lui RayiUond Lulle. Această artă era o ma- şină/de gândit, menită să descopere în chip mecanic idei nouă. Pe o sumă de cercuri erau însemnate noţiunile funda- mentale ale cugetării omeneşti. Prin învârtirea cercurilor pe care se aflau, acele noţiuni trebuiau să. se combine în chipu- rile cele mai felurite şi să dea astfel... judecăţi şi raţiona- mente, utilizabile în ştiinţă şi în vieaţa practică Caracteri- stică era mai ales credinţa lui‘Raymond Lulle că, cu ajutorul aţtei sale, oricine putea, fărăt nicio învăţătură şi fără nicio pregătire prealabilă, să discute cu .succes orice problemă fi- losofică sau teologică Cu asemenea concepţii, logica scolastică ajunsese o ţe- sătură indigestă de formule încâlcite şi pedanţe, şi fiindcă scheletul ei îl alcătuia logica lui Aristotel, tot desgustul, pe care îl producea mai târziu această caricatură niedievală, se restrângea asupra filosofului grec. Acest desgust era mai -lor.limpede şi simţul lor .estetic se revoltau deopotrivă în contra manualelor tradiţionale, ce se păstrau încă, spre disperarea celor ce erau siliţi să ,le în- veţe, prin universităţi. Cel dintâiu umanist, care s’a ridicat împotriva logicei scolastice, a fost Lorenzo del la Văile. 1 Acest învăţat, cunoscut mai mult sub numele latinizat de Laurentius Valla, s’a născut în 1407 la Piacenza. Studiile şi le-a făcut la Roma, unde tatăl şău, un jurisconsult însem- nat, era avocat consistorial pe lângă sfântul scaun. Uma- nişti de frunte, ca Leonardo Bruni, Aurispa, Rinuoci şi Pog- gio, i-au deschis înţelegerea frumuseţilor clasicismului şi i-au îndrumat primii paşi în literatură In 1431 a fost numit pro- fesor de retorică la universitatea din Pavia, unde a atras atenţia tuturor asupră-şi printr’o. violentă critică a dialecticei tradiţionale. Loviturile sale nu se îndreptau atât în contra lui Aristotel, pe care nu-1 .cunoştea îndeajuns, — studiul peri- patetismului după,izvoarele originale n’avea să înceapă decât peste două-trei decenii, — cât în contra scolasticilor, care ridicau pe filosof ui, grec la rangul unei autorităţi „indiscu-ta- * încercări de reformă în logica 81 bile“ şi puneau pe studenţi să jure, că nu se vor depărta niciodată de ideile lui. Ca umanist, Valla batjocorea mai ales terminologia complicată şi barocă a logicei- medievale. Acea- stă terminologie, zicea el, n’a putut să iasă decât din dorinţa . de a încurca lumea şi de a o face să creadă că dialectica e ceva extraordinar. Dialectica e foarte simplă şi foarte uşoară, când pornim dela operaţiile nemeşteşugite ale minţii ome- neşti şi nu ne servim decât de cuvintele obişnuite. în ade- văr, mintea omenească are logica sa naturală. Oricine dove- deşte ceva, fără să se gândească la principiile logicei tradi- ţionale, aplică în mod inconştient principiile logicei naturale. Aceste principii trebue să le descoperim, şi calea, pe care trebue să le căutăm, ne e dela sine indicată. Marii maeştri în arta de a dovedi şi de a convinge pe oameni, marii oratori __ai antichităţii, ne-au lăsat modele nepieritoare, pe care trebue să le analizăm, spre a extrage dintr’însele principiile logicei naturale. Şi astfel, în opera sa „Dialecticae disputaţiones “contra Aristotelicos“,Valla caută sădedtteă legile legiee- din ■; retorica lui • Cicerone şi a lui Quintilian. *) Această reacţiune „retorică*4 în contra logicei scolastice a trecut, către sfârşitul veacului al XV-lea, în Germania, cu Rudolf Agricola. Acest învăţat, al cărui nume adevărat era Rolef Huysmann, se născuse în 1444 la Bafloo, lângă Groe- ningen. Studiile şi le-a făcut în colegiul Sf. Agnes, de lângă Zwoll, sub conducerea celebrului mistic Tbomas a Kempis, şi la universitatea din Lowen. Operele, autorilor clasici şi în deosebi ale lui Cicerone şi ale lui Quintilian, au produs asupră-i o impresie adâncă, prin contrastul cugetării lor lim- pezi şi formei lor elegante, cu obscuritatea şi barbaria pre- legerilor pe care le asculta la universitate., Ca student chiar, s-a simţit îndemnat să facă de mai multe ori profesorilor săi obiecţii, cu privire la modul cum se propuneau diferitele „arte j liberale** şi în deosebi logica. Deşi se distinsese îndeajuns ' pe această cale, şi ar fi putut să rămână ca profesor la Lo- wen, Agricola a preferat să plece în străinătate, ca să-şi ur- meze, liber, studiile. S’a dus mai întâi la Paris, unde 1 atră- gea, poate, pe lângă renumele universităţii, faima unui corn- 1 1) Asupra celorlalte opere ale sale, vom reveni: inai departe, în capi- tolul asupra Epicureismului. • P. P. Negulescu : Filosof ia Renaşterii, voi. II 6 FILOSOF1A RENAŞTERIl «2 patriot al său, Jean Wessel, din Groeningen. Acest învăţat, care primise numele de „magister contradictionis" din pri- cina marei sale îndemânări în discuţii, era unul din nomi- naliştii de frunte ai timpului, şi profesase cu mare succes filosofia şi teologia la Colonia şi Lowen, înainte de a lua loc printre profesorii univex-sităţii din Paris ; către sfârşitul vieţii însă, înclina mai mult spre misticism. După câţiva ani de studii, Agricola, a ţinut la Parh câteva cursuri de filosofie, în privinţa cărora nu ni s’au pă- strat date sigure. După toate probabilităţile însă, acele cursuri au trebuit să fie însufleţite de simpatiile „umaniste", pe care am văzut că le avea tânărul învăţat, adică de dis- preţul pentru scolastica tradiţională şi de dorinţa de a da o formă nouă, cât mai literară, învăţământului filosofic. Şi e probabil că aceste cursuri n’au rămas fără efect asupra ge- neraţiilor următoare de studenţi. O amintire, dacă nu o tra - diţie, a trebuit să se păstreze în sânul universităţii şi a uşu- rat, poate, sarcina hii lohann Sturm, care a susţinut mâi târziu, în cursurile sale de logică, ideile de reformă ale lui Agricola. Din Paris a plecat învăţatul german, în .147b, în spxv Italia, unde-1 atrăgeau primele raze ale clasicismului elen reînnoit, ale cănii frumuseţi le desfăşurau, la universităţi, grecii veniţi din Bizanţ. La Ferrara, unde s a oprit aproape doi ani, a ascultat cursurile lui Theodoros Gaza, cu care a învăţat limba elenă si a studiat în deosebi filosofia lui Ari- stotel. Cu Guarino, umanistul de eai*e am pomenit mai sus. a studiat mai deaproape clasicismul latin. Către sfârşitul se derii sale la Ferrara, a ţinut, şi câteva prelegeri, la univer- sitate. despre dâre ştim numai atât. că au fost admirate pen- tru limba pură şi elegantă în care au fost ţostite. Că pre- ocupările sale de căpetenie erau totuşi de natură filosofică, ne-o dovedeştev faptul că. la Ferrara, a conceput şi a început să scrie lucrarea sa cea mai însemnată. „De dialectica in- ventione". Dedieând această operă prietenului său Dietrieh von Plenningen, Agricola îi amintea că după îndemnul lui a scris-o „în grabă", pe când se pregătea să plece din Fer- rara, ca să se întoarcă la Groeningen. Mai târziu, după mai multe peregrinări, Agricola a ţinut cursuri de filosofie la ÎNCERCĂRI DE REFORMA IN LOGICĂ «3 Worms şi, mai ales, la Heildelberg, unde a şi murit în 1486. Felul cum a conceput tractatul „De dialectica invem- tione“ ne dovedeşte că Agricola a trebuit să. sufere, direct sau indirect, influenţa lui Lorenzo Valla. Guarino, ou care stase în contact la Ferrara, nu se putea, ca reprezentant al clasicismului, să nu cunoască opera de căpetenie a lui Valla „Elegantele limbii latine“, şi prin urmare, după nume cel puţin, şi pe celelalte. De altfel, polemicele acestui umanist făcuseră atâta sgomot, între 1440 şi 1460, încât nu se putea ca numele lui să nu fie cunoscut la Ferrara, pe unde trecuse el însuşi, după ce plecase din Pa via. E drept că opera sa „Dialecticae disputationes" n’a fost tipărită decât în 1499, la Veneţia, dar circula de sigur în copii manuscrise, precum : £ra obiceiul timpului, şi a trebuit să ajungă şi la cunoştinţa lui Agricola. * tn adevăr, Agricola îşi propunea, întocmai ca şi Valla, să întemeieze logica pe retorică, să deducă legile logice din operaţiile naturale ale demonstraţiei, aşa precum se găseau practicate în discursurile marilor oratori, ca Cicerone, şi ana- lizate în operele marilor retori, ca. Quintilian. Alunecând apoi pe acest povârniş, Agricola ajungea să considere logica mai mult ca un instrument al artei oratorice, decât ca un in- strument al cercetărilor ştiinţifice şi filosofice. De unde şi definiţia sa : dialectica est ars probabiliter de una quavis re disserendi. Diviziunea logicei în două părţi de căpetenie : invenţiunea şi judecata, urma de asemenea punctul de ve- dere retoric. Prin invenţiune înţelegea Agricola găsirea probelor necesare argumentării. Spre a face posibilă această operaţie prealabilă, autorul înşira o serie de „locuri“ — „unde" pot fi găsite probe pentru orice demonstraţie, — o serie de „locuri comune", cum se zice astăzi în retorică. Era aci, fi- reşte, o analogie cu Topica lui Aristotel, care avea însă un alt înţeles. Mai de grabă semănau „locurile" lui Agricola cu acelea, ale retorilor latini şi greci. A doua parte a dialecticei, judecata, se mai numea şi .„dispoziţie44. Odată probele găsite eu ajutorul mijloacelor studiate în prima parte, mai rămânea, ca cel ce voia să le utilizeze cu succes, să le aşeze în ordinea cea mai potrivită, după legăturile de dependenţă logică. Aci se studiau for- 84 FILOSOFI A BENAŞTEBII mele de argumentare şi în deosebi silogismul. Acest studiu, care era esenţial, nu cuprindea nicio idee nouă. Aşa încât, valoarea operei lui Agricola sta mai mult în forma decât în fondul ei. Era o încercare de a reabilita o ştiinţă decăzută, şi de a o înfăţişa sub o altă lumină, mai favorabilă. Şi în adevăr, limba în care era scrisă „De dialectica inventione“ contrasta puternic, prin limpezimea, vioiciunea şi eleganţa ei, cu limba obscură şi barbară a tractatelor obişnuite de logică de pe acea vreme. Iar desvoltări le abstracte erau tot- deauna însoţite de exemple concrete, uneori de comparaţii ingenioase, care uşurau mult studiul acestei ştiinţe aride. Nu e dar de mirare că, cu asemenea calităţi, logica lui Agricola s’a bucurat de o mare favoare, nu numai în Ger- mania, dar şi în Franţa. La universitatea din Paris, sistes mul său era urmat de profesori ca Jean de Masson (Lato- * mus) Jotiann Sturrn şi Jean le Voyer (Visorius), cu atât succeş,încât, prin 1530, facultatea de teologie, ca mai con- servatoare, imputa facultăţii „de arte“ că s’a abătut dela tradiţia cea bună, părăsind pe Aristotel pentru Agricola. *) II Alături de aceste tendinţe inovatoare — aşa erau cel puţin considerate pe atunci — unii cugetători, întemeindu-se pe lucrările filologice ale umaniştilor, încercau să restabi- lească logica aristotelică în formele ei originale, fără niciun amestec retoric. Printre aceşti restauratori trebue să men- ţionăm în primul rând pe Jacques Lefevre d’Etaples, — pe latineşte Jacobus Faber Stapulensis. începuturile vieţii sale sunt puţin cunoscute. Se ştie numai că s’a născut către 1455, la Etaples, şi-a făcut studiile la universitatea din Paris şi a călătorit prin Italia, unde s’a pus în legătură cu umaniştii de frunte ai timpului. în Italia a învăţat, mai ales, să pre- ţuiască antichitatea greacă, al cărei studiu era în Franţa de abia la început, şi pe această cale a ajuns să se încredinţeze că formele, sub care i se înfăţişase filosofia lui Aristotel îa anii săi de şcoaiă, nu erau cele adevărate. I) I) Du Boulay, ETist. Univ. Paris., t. VI, p. 227- 235. ÎNCERCĂRI DE REFORMA ÎN LOGICĂ 8& îl; întorcându-se la Paris, s’a apucat să traducă operele lui Nkristotel, după textele originale, însoţindu-le cu numeroase ^comentarii şi parafraze. Printre aceste studii lămuritoare, Pcele mai însemnate erau cele ce aveau de obiect logica peri- patetică, şi care au fost publicate în 1525 sub titlul comun: • Paraphrasis in libros logicos Aristotelis. într’însele, Lefevre • lise ridica în contra abstracţiunilor duse la extrem şi subtili- ţ taţilor inutile ale scolasticilor, care compromiteau o ştiintă Pătat de necesară. Aceste abuzuri, zicea el, explicabile în i^evul mediu, nu mai au nicio scuză de când se cunosc textele ^adevărate ale logicei aristotelice. „Trebue să dispreţuim ace- ste complicaţii de origine străină, care ne fac să pierdem ani •„întregi în discuţii inutile şi fără rezultat. Asemenea rătăciri |bse puteau înţelege până acum, de vreme ce cărţile de logică l'erau pline de greşeli. Ar fi însă de neiertat să mai cădem asemenea zădărnicii, acum, când am găsit adevăratele mii Uoace de a ne instrui.“*) ....... .......... .................. gL Această tendinţă, de a restabili logica aristotelică în for- i mele ei originale, a fost bine primită, atât în Franţa, cât şi, mai ales, în Germania şi Anglia. Partizanii ei, care purtau -numele de „fabrişti“ şi erau destul de răspândiţi în veacul J; al XVI-lea, se opuneau- „inovatorilor44, care căutau să com- bată barbaria scolastică dând logicei o formă retorică, pre- * cum erau Agricola şi succesorii săi. Cel mai însemnat din aceşti succesori, aşa de însemnat, încât a aruncat în umbră pe toţi înaintaşii săi, a fost Pierre de la Ramee. I HI Acest învăţat, cunoscut mai mult sub numele latinizat : de Petrus Ramus, s’a născut în 1515 la Cuth, în Vermandois. dintr’o famile de origine nobilă, dar scăpătată. Bunicul său, . care trăise pe lângă Liege, se refugiase în 1468, în urma ar- derii acestui oraş de către Carol Temerarul. în Picardia, unde " mizeria îl silise să ajungă cărbunar. Tatăl său era agricul- [ tor, fără a fi însă mai bogat. După ce a învăţat să citească 1 1) Paraphrasois in libros logicos... I, L 86 FILOSOFIA RENAŞTERII şi să scrie în satul unde se născuse, Pierre de la Ramee, care era de mic deştept, vioi şi îndrăsneţ, a plecat singui şi pe jos la Paris, în vârstă numai de opt ani, ca să urmeze la şcoli mai înalte. Gonit însă de mizerie, a trebuit să se întoarcă îndărăt, şi deşi a mai făcut o. încercare anul următor, n’a putut să rămână la Paris, până când un unchiu al său nu l-a luat să-l întreţină. Dar acest unchiu, un biet tâmplar, era el însuşi lipsit de mijloace, şi după câtva timp a trebuit să-l părăsească, Pierre de la Ramee s’a angajat atunci ca servitor la un tânăr bogat, care-şi făcea studiile la Paris, în colegiul de Navarra, Cu învoirea stăpânului său şi utilizându-i cărţile, de care se slujea noaptea, după ce-şi isprăvea treburile, vii- torul filosof s’a pus pe muncă şi în scurtă vreme a putut să urmeze cursurile facultăţii de arte. Profesor de filosofic i-a fost Jean Hennuyer, mai târziu episcop de Lisjeux, un ădept convins al ideilor htr Aristotel.Da-cursurile lui, ^tână-- rul servitor avea ca colegi doi mari seniori, pe Charles de Bourbon şi Charles de Lorraine, care aveau să joace mai târziu un rol însemnat în evenimentele politice din Franţa, precum şi pe viitorul poet Ronsard. Ce impresie i-a făcut învăţământul oficial al filosofiei, şi în deosebi al logicei, a povestit-o el însuşi mai târziu, în- tr’una din operele sale. „După ce am consacrat trei ani şi jumătate filosofiei, potrivit cu regulamentul academiei noa- stre ; după ce âm citit, discutat şi meditat diferitele părţi din Organon (păci din toate cărţile lui Aristotel, cele care tratează despre logică sunt mai ales citite şi recitite în cursul acestor ani) ; făcând socoteala timpului pierdut, âm căutat să văd la ce aş putea întrebuinţa cunoştinţele, pe care le câştigasem cu atâta osteneală. In scurtă vreme m’am încre- dinţat, din nefericire, că toată logica aceasta nu mă făcuse nici mai învăţat în istorie sau mai înaintat în cunoştinţa an- tichităţii, nici mai meşter în arta de a vorbi, nici mai în- ţelept în alte privinţe. Ce uimire, atunci, şi ce părere de rău ! Ivli-am blestemat soarta şi m:am tânguit singur de sterilita- tea spiritului meu, care după atâta muncă nu era încă în stare să culeagă, şi nici măcar să întrevadă, roadele înţelepciunii, f ÎNCERCĂRI de reformă în LOGICĂ $7 ce se găseau după părerea tuturor, cu atâta îmbelşugare, în logică." *) Aruncând însă o privire mai pătrunzătoare asupra mo- dului cum se învăţa logica în timpul său, asupra modului cum o învăţase el însuşi, tânărul student a înţeles fără greutate că, dacă nu profitase nimic din studiul acestei ştiinţe, vina nu era a lui. „Niciodată, în mijlocul strigătelor şcoalei, în care am petrecut atâta vreme, n’am auzit vorbindu-se de aplica- rea logicei. Credeam chiar, pe atunci, că nici nu trebuia să ştiu ce era logica sau ce scop îşi propunea ea, şi că această ştiinţă n’avea altă menire decât să formeze obiectul discuţiilor noastre. Discutam prin urmare şiieu, şi strigam din toate puterile. Dacă, bunăoară, era vorba să susţin în clasă o teză asupra categoriilor, mă credeam dator să nu cedez niciodată adversarului meu, chiar dacă ar fi avut dreptate de sute de ori, ci să caut vreo „distincţie" subtilă, care să încurce toată -discuţia. Dacă dimpotrivă eram însărcinat să atac o teză sus- ţinută de altul, toată grija mea era, nu să-l luminez, ci să-l încurc prin vreun argument oarecare, bun sau rău. Aşa fusesem învăţat. Categoriile lui Aristotel erau ca o minge, destinată să slujească la jocurile noastre copilăreşti, şi pe care, când o pierdeam, trebuia s’o căpătăm înapoi, strigând cât mai 'tare. Eram astfel convins, că toată logica se reducea numai la atât: să discutăm veşnic asupra logicei, cu strigăte vio- lente şi cu gesturi smintite."1 2) în această stare sufletească a dat Pierre de la Ramee. peste dialogurile lui Platan, care i-au făcut o impresie adâncă, „într’însele, zicea el însuşi, am găsit în sfârşit portul căutat. Ceea ce-mi plăcea mai ales în aceste dialoguri era spiritul în care Socrate combătea părerile greşite, căutând mai întâi de toate să ridice pe ascultători deasupra simţurilor, preju- decăţilor şi mărturiilor omeneşti, spre a-i sili să se folosească numai de lumina firească a minţii lor şi să judece liber, prin ei înşişi. Căci lui Socrate i se părea, că e nevrednic de un filosof, să se lase să fie condus de părerile lumii, care în cea mai mare parte sunt greşite şi înşelătoare, în loc să se si- 1) Scholae dialecticae, epilogul cărţii a IV-a. 2) Scholae dialecticae, loc. cit. FILOSOFIA RENAŞTERII lească să cunoască lucrurile însele şi adevăratele lor cauze. Am început dar să mă întreb: ce m’ar împiedeca să fac şi eu ca Socrate, şi să cercetez, în afară de autoritatea lui Ari stotel, daeă învăţământul logicei, aşa cum îl cunoscusem, era bun şi adevărat."1) Odată ajuns aci, Pierre de la Ramee a înţeles, că cea dintâiu datorie a sa, ca cugetător independent, şi a tuturor celor ce voiau să vadă filosofia progresând, era să scuture jugul peripatetismului, care, patronat de biserică, apăsa asu- pra spiritelor de veacuri întregi şi împiedeca libera lor des- voltare. Cea dintâi ocazie i-a oferit-o examenul său de „ma- gister artium", din 1536. Teza, pe care şi-a propus s’o sus- ţină dinaintea facultăţii, a fost că toate ideile lui Aristotel erau false (quaecumque ab Aristotele dicta essent, commen- titia esse). Cu ardoarea neînfrântă a tinereţii şi cu îndras- neala fără margini a unui temperament pornit, paradoxalul buite lui Aristotel nu erau, autentice, şi al doilea, că acele scrieri nu cuprindeau decât erori. Discuţia a durat, se zice, o zi întreagă, fără ca neîmpăcatul adversar al filosof iei ofi ciale să poată fi redus la tăcere. Ocolind cu abilitate difi- cultăţile, încurcând pe examinatori în nenumărate „distincţii", unele mai subtile decât altele, şi relevând cu vioiciune toate slăbiciunile argumentării lor, Pierre de la Ramee a izbutit să se impună şi să fie proclamat „magister" în aplausele asistenţei. E poate interesant, pentru istoria culturală a acelor vre- muri, să relevăm faptul că sgomotul produs de această dis- cuţie a fost foarte mare şi a trecut peste graniţele Franţei. Un biograf al filosofului menţionează un pasaj din „cugetă- rile" poetului italian, din veacul al XVI-lea, Alessandro Tas- soni, care, vorbind de examenul lui Pierre de la Ramee, zicea că promptitudinea şi subtilitatea, cu care şi-a apărat teza,, au făcut să rămână „confuză şi stupidă întreaga cetate a Parisului" 1 2). Odată în posesiunea titlului de magistru, Pierre de la 1) Scholae dialecticae, loc. cit. 2) Ch. Waddington, Ramus, sa vie, ses 6crits et ses opinions, p. 29i tNCEBCABIDE REFORMA IN LOGICA n> giRamâe a început să profeseze „artele liberale" în diferite II^Bolegii ale universităţii din Paris, încercând în acelaşi timp |- să reformeze cu totul învăţământul lor. Mai ales urgentă i Ifv se părea reforma învăţământului filosofic şi în 1543 a pu- blicat două scrieri, una intitulată „Dialecticae partitiones", ^retipărită în acelaşi an sub titlul „Dialecticae institutiones". Bcealaltă intitulată „Aristotelieae animadversiones". Cea din- tâi era un tractat de logică, scris într’o limbă concisă şi ele- tk gantă, cea de a doua cuprindea o critică violentă a filosof iei H lui Aristotel şi mai ales a logicei,lui. Această critică a stâr- fe. nit o adevărată furtună printre reprezentanţii peripatetismu- 1/lui'oficial. Şi dacă teză, pe care Pierre de la Ramee o sus- ţinuse cu 7 ani în urmă, la examenul de magistru, i se trecuse vederea, din pricina tinereţei, de altădată atacurile lui âu mai puteau fi lăsate nepedepsite. După îndemnul lui Pierre Galand, rectorul universi- î^iăţii din Paris,...doi tineri, doctori* Joachim de Părion şi ^Antoine de Govea, au scris întâmpinări, în care apărarea lui |> Aristotel era adesea lăsată în umbră de atacurile personale la adresa lui Pierre de la Ramee. Fiindcă totuşi studenţii | îşi arătau pe faţă simpatiile pentru adversarul filosofiei ofi- ciale, rectorul următor, Guillaume de Montuelle, a crezut că ţ: trebuia să ia* măsuri mai serioase. Cărţile „revoluţionare" •' au fost mai întâi prezentate facultăţii de teologie, spre a fi censurate, şi trimise apoi magistraţilor oraşului, spre a fi interzise, ca fiind primejdioase pentru religie şi turbură- > toare ale liniştei publice. Afacerea a ajuns în sfârşit dina- intea parlamentului. Dar fiindcă procedura era în asemenea ^ cazuri prea lungă, reprezentanţii universităţii au intervenit pe lângă rege, ca să ia o hotărîre mai repede şi să pună ? astfel capăt certurilor, din ce în ce mai violente, pe care acest ! proces le stârnise printre studenţi. Francisc I a numit o comisie de arbitri, care să cerceteze cărţile lui Pierre de la Ramee, să-i asculte apărarea şi să-i raporteze. Raportul a fost defavorabil pentru filosoful „inovator", care „atacând r logica admisă de toată lumea, a procedat cu temeritate, aro- ganţă şi neruşinare"1). 1) Textul raportului se găseşte în Dn Bonlay. Hist. univ. Paris, t VI, p. 394. FILOSOFI A RENAŞTERII In urma acestui raport, Francisc I a condamnat cărţile lui Pierre de la Ramee, oprind vânzarea, lor şi interzicând autorului de a mai ţine cursuri de filosofie precum şi de a mai „batjocori pe Aristotel şi pe ceilalţi autori vechi, pri- miţi şi aprobaţi"1). Se pare chiar că a fost vorba, ca în drăsneţul profesor, care semăna printre tineri „primejdioasa dragoste a noutăţilor", să fie exilat sau condamnat la galere. Qă o asemenea idee a putut să le treacă prin minte oame- nilor timpului, ne-o dovedeşte faptul că la începutul veacu- lui următor, când libera cugetare făcuse totuşi progrese mari, parlamentai din Paris a putut să dea, subt Ludovic al XlII-lea, faimoasa hotărîre, prin care oprea „subt pedeapsă de moarte" critica sistemului lui Aristotel. Şi se pare că, dacă Pierre de la Ramăe a scăpat de o pedeapsă mai aspră, avea s’o mulţumească numai influenţei lui Charles de Lor- raine, fostul său tovarăş de şcoală, care era pe atunci pre- ceptor al delfinului,- viitorul- Henrie al 11-lea.---------— Cu moartea lui Francisc I, au început pentru filosoful persecutat timpuri mai bune. Noul rege sta cu totul sub înrâurirea lui Charles de Lorraine. După îndemnul său, 1) Reproducem aci o parte din acea curioasă sentinţă, in limba şi eu ortografia originală : „Francois, par la grace de Dieu Roy de France. A tous ceulx qui ces presentes lettres verront Salut... Advertiz du trou- ble aduenu a nostre chere et aymee fille l’universite de Paris, a cause de deux libures făictz par Maistre Pierre Ramus, intitulez ,l*ung Dia- lecticae institutiones et l’aultre Aristotelicae animaduersiones, et des proces et differentz qui estoient pendans en nostre court de parlemenţ audit lieu entre elle et ledit Ramus pour raison desdictz libures. Nous Ies eussions euoquez o nous pour sommairement et prompteinent y pour- veoyr... (Urmează o lungă expunere a numirii şi lucrărilor comisiei de arbitri, după care se pronunţă pe baza avizului lor sentinţa). Şqavoir faisons, que veu par nous ledit, aduis et eu, sur ce, aultre aduis et de Li- beration avec plusieurs sqauants et notables personnaiges..., auons con- iemne, supprime et aboly, condemnons, supprimons et abolissons lesdictz deux liures... Et auons faict et faisons, inhibitions et deffences a tous impri- meurs et libraires de nostre Royaulme, Pays, terres et seigneuries, et a tous aultres nos subjectz, de quelque estat ou condition qu’ils soyent, qu’ils n’ayent plus a en imprimer aulcuns, ne publier. ne vendre, ne deb iter en nostre dict Royaulme, Fays et seigneuries, şubz peine de con- fiscaţi on desdictz liures et de pugnition corporetle... Et semlablement audit Ramus de ne plus lire sesdictz liures, ne Ies faire escripre ou copier, pu- blier ne semer en aulcune maniere, ne lire en dialectique ne philosophie en quleque maniere que ce soit sans nostre expresse permission Aussy de ne plus user d’icelles mesdisances et inueetiues contre Aristote ne aultres autheurs anciens, receuz et approuvez ne contre nostre diete fille Puniuer- site et suppoştz d’icelle, soubz Ies peines que dessus. Si donnons en man- demnt. Etc. fe 1NCEBCARI DE REFORMA tN LOGICA ue“8S' ie observe ei spre a se folosi bine de această facultate; iar •exerciţiul e practicarea intenţionată şi repetată a acestor re- gale, spre a le preface în deprinderi. E însă evident, că ace- ste trei părţi se presupun una pe alta: arta presupune na- tura, iar exerciţiul presupune arta. Trebue să studiem mai întâi modul cum raţionează oamenii în mod firesc, ca să des- coperim regulele argumentării, şi trebue să formulăm apoi aceste regule, ca să le putem practica. Cum vom.proceda însă în toate aceste privinţe ? — Ob- servând „natura". — „Să considerăm printre atâtea mii de •oameni, pe aceia, care se disting prin îndemânarea, şi pru- denţa lor naturală, şi să presupunem, că au să-şi dea părerea în discuţia unei afaceri importante: cugetarea lor, ca o oglindă credincioasă, va trebui să ne dea o icoană neprefă- cută a naturii. Să cercetăm dar, ce vor face aceşti sfătuitori, prin care natura ne împărtăşeşte învăţăturile ei. Mai întâi, •dacă nu mă înşel, vor căuta în tăcere, în mintea lor, vreun . motiv, vor inventa vreun argument, care să le dea putinţa 1 2 1) Scholae în aites liberales. Praefatio. 2) Scholae mathematieae, 1. III; p. 78. •1P. P. Negul eseu : Filosofia Renaşterii, voi. II 7 9» FILOSOFIA BENAŞTEBII să ne îndemne la întreprinderea ce se discută sau să ne abată dela ea ; apoi, când vor fi găsit ceva mulţumitor, îşi vor ex- prima cugetarea, nu la întâmplare, ci cu ordine şi metodă ; fără să se mărginească la demonstrarea elegantă şi puternică a fiecărui punct, vor îmbrăţişa întreaga chestiune, coborîn- du-se dela ideea cea mai generală, la cazurile particulare pe care le cuprinde." *) Desfăşurarea naturală a cugetării omeneşti, când argu- mentează, se reduce dar la exerciţiul a două funcţiuni deo- sebite : găsirea argumentelor şi aşezarea lor în ordinea cuve- nită. Invcnţiunea şi dispoziţiunea vor fi prin urmare cele două părţi de căpetenie ale dialecticei ca ştiinţă. Pierre .de la Ramee ajunge astfel, pe calea cercetărilor „indepen- dente", la aceeaşi diviziune a logicei, ca şi Agricola. De alt- minteri, ideile lui Agricola nu-i erau necunoscute, lokann Sturm le expusese în cursurile pe care le ţinuse la Paris între 1529 şi 1537. Pierre de la Ramee însuşi ne-o spune lă- murit: „Din timpurile frumoase ale Greciei şi ale Romei, Rudolf Agricola a fost cel dintâi, care a regăsit întrebuin- ţarea adevărată a logicei şi a invitat tinerimea să caute în poeţi şi oratori nu numai maeştri de stil şi elocvenţă, ci şi modele de argumentare... Format la şcoala lui Agricola, Jean Sturm a introdus cel dinţai la Paris aceste frumoase- şi minunate aplicări ale dialecticei* şi a deşteptat în această academie o ardoare de necrezut pentru arta, a cărei utili- tate i-o arătase. In lecţiile acestui maestru am învăţat mai întâi întrebuinţarea dialecticei, şi de atunci am expus-o tine- rimei într’un eu totul alt spirit decât sofiştii"1 2). Invenţiunea sau găsirea probelor pentru argumentări se face, în dialectica lui Pierre de la Ramee ca şi în aceea a lui. Agricola, cu ajutorul „locurilor" unde rezidă „categoremele", adică motivele de a afirma sau nega ceva. Aceste locuri sunt. în număr de zece: cauza, efectul, .substanţa, atribu- tul, deosebirea, asemănarea, numele, diviziunea, definiţiu- nea, mărturia. Aşa bunăoară, se poate dovedi ceva, arătân- du-se, că e cauza necesară a unui efect ştiut, sau efectul ine- 1) Dialecticae partiones, p. 3. 2) Scholae ki artes libera Ies. Praefatio. RAMISMUL ŞI ÎNTINDEREA J-jOI vitabil al unei cauze cunoscute, sau substanţa pe care o implică un atribut oarecare, sau atributul esenţial al unei substanţe a cărei existentă e incontestabilă, — şi aşa mai departe. Numeroase exemple, luate din autorii clasici, din oratorii şi poeţii antichităţii, ilustrează pe larg regulele în- trebuinţării acestor „locuri“ — sau „genuri universale". Prin- tr’însele, filosoful vrea să deprindă pe cei ce studiază dialec- tica cu practicarea legilor inventiunii, — exerciţiu, fără de care nu se poate trage niciun folos din învăţătura lor. Căci „locurile" sau „genurile universale" sunt ca un fel de oglindă, în care omul poate vedea în mic imaginile generale ale tutu- ror lucrurilor ; dar această oglindă este la început acoperită ca de o brumă care 6 întunecă, şi trebue frecată şi poleită prin exerciţiu, pentru ca să devină lucioasă şi să poată res- frânge limpede lumea ideilor abstracte. *) A doua parte a dialecticei are de scop, să ne arate „căile şi mijloacele de a judeca bine, prin anumite regule de dis- poziţiune". Această „dispozitiune" este, după complexitatea crescândă a raporturilor de dependentă, de trei feluri: enunţarea, silogismul şi metoda. Prin „enunţare" înţelege Pierre de la Ramee ceea ce numim astăzi propoziţie sau ju- decată, iar prin „silogism" deductiunea mediată, care şi-a păstrat numele, fără nici o schimbare, din antichitate şi până astăzi. In studiul acestor părţi, filosoful francez, cu toate aspiraţiile sale de reformator, urmează foarte deaproape pe Aristotel. Nouă e numai teoria silogismului compus, care a căpătat la adepţii săi o însemnătate aşa de mare, încât unul din reprezentanţii de mai târziu ai ramismului, din Germania, Rudolf Goclenius, a dat numele său unei forme a polisilogismului. A treia formă a „dispozifiunei" am zis că este „metoda" — o „îndemânare şi prescurtare a drumului", potrivit cu care lucrurile sunt aşezate după însemnătatea lor, „primul în 1 1) „...quand l’hornnie aura devarit Ies ycux Tari d’iuventer par ces genres universelz, coninie quelque mirouer, luy reprâsentant led images universelles et genera Ies de loutes eboses, il luy sera beaucoup plus facile par icellcs recogno’ntro Ies espcces singulicres et par cons£quence inventer ce qu’il cherehera. Mais il fault par plusieurs exemples, par grand exercice, par long usage forbir et pollit ce mirouer, avant qu’il puisse reluire uy rendre ces images** Dialectique (1555), pag. 69. 100 V rrLOSOFIA RENAŞTERII locul întâi, al doilea în al doilea, al treilea în al treilea, şi’ aşa mai departe, în mod consecvent**1). Această metodă e de două feluri: doctrinală şi oportunistă1 2). Cea dintâi constă în a aşeza ideile, în expunere, după gradul lor de evidenţă naturală, cele mai evidente trebuind să ia locul întâi. Cea de a doua constă în a aşeza ideile după evidenţa specială pe care o au, după împrejurări, pentru persoanele cărora se adresează expunerea sau argumentarea. Căci unele lucruri sunt mai evidente pentru unele persoane decât pentru altele, după cultura şi profesiunea lor, după constituţia şi tempera- mentul lor, după moravurile şi obiceiurile locului în care trăiesc,.... etc. Din aceste două forme ale metodei, cea din urmă n’are decât o importanţă practică. Ca procedare ştiinţifică gene- rală, nu poate fi considerată decât cea dintâi. Ea este ade- vărata metodă a tuturor ştiinţelor, fiindcă în toate trebue să .începem ca ceea ce este mai evident şi numai treptat să ajungem la lucrurile inai puţin evidente, care tocmai dm această cauză au nevoe să fie dovedite prin argumentare. Ce este însă „mai evident** ? — Ceea ce este „mai general**. Ideile generale, fiind mai simple, sunt mai cunoscute decât obiectele particulare. Aşa bunăoară, ştim cu toţii ce este un om în general, ca fiinţă abstractă, cu cele câteva caractere ce-i alcătuesc esenţa. Ce este însă fiecare om în parte, cu ne- numărata mulţime a caracterelor lui individuale, caractere ce diferă aşa de mult dela un caz particular la altul, aceasta n’o putem şti de mai înainte, cum ştim ce e un om în gene- ral, şi rămâne s’o cercetăm în deosebi. Intr’o argumentare aşa dar, putem porni dela ideea generală a omului, care e cunoscută tuturor celor ce ne ascultă, dar nu dela ideea par- ticulară a vreunui om în deosebi, pe care nu o cunoaşte poate decât cel ce argumentează. Şi tot aşa e în toate privinţele. Pretutindeni trebue să procedăm deda general la particular, căci aceasta e calea ee duce dela cunoscut. In necunoscut. Cu această idee a în- cercat Pierre de la Ramee să reformeze, din punct de vedere 1) Diâleetique, (1555), p. 119, 120. 2) Termenii originali sunt : methode de doctrine et methode de prudence. ^ RAM1SMUL ŞI ÎNTINDEREA LUI 101 phetodologic, toate — sau mai toate — ştiinţele din timpul Cu aceasta atingem însă o altă lăture a ramismului, cea oai importantă poate pentru timpul când a început aeeastă scare, adică cea pedagogică. II te La începutul veacului al XVI-lea, toate ştiinţele, nu nu- pnai logica, păstrau încă haina învechită şi incomodă, în care iie îmbrăcase scolastica medievală. In ardoarea sa neînfrâ- gjttată, Pierre de la Ramee a crezut că nu trebuia să se- mărgi- jgnească numai la reformarea logicei, ci să „modernizeze14 în- îl ciclu al cunoştinţelor omeneşti, spre a le uşura pe deo- iparte studiul şi a ie grăbi pe de alta progresul. Printro I^Şbntradicţie frecventă însă în timpul Renaşterii, filosoful a F'teozut - că trebuia să împrumute principiile acestei ref orme, |jCea mai importantă din câte îşi propunea să facă, tocmai |CîBela acel cugetător al antichităţii pe care îl criticase mai u asprime, adică dela Aristotel. In Analiticele sale, Aristotel zisese că o noţiune ştiin- pţifică, spre a putea fi considerată ca atare, trebue să îndepli- inească trei condiţii ; întâi, să fie de o evidenţă perfectă şi ^universală; al doilea, să fie omogenă, să stea adică într’o lîegătură firească cu obiectul ştiinţei, în domeniul căreia vrea |;'Şă intre; şi al treilea, să fie pusă subt o formă generală, înarmat cu aceste regule, Pierre de la Ramee trece în re- vistă diferitele ştiinţe cuprinse pe atunci sub denumirea sple „arte liberale44, spre a le determina mai deaproape dome- niile, eliminând dintr’însele nomolul de abstracţiuni inutile, ?cu care le încărcase pedantismul scolastic, şi, odată curăţite -. şi simplificate, să le dea forma riguroasă a procedării dela 'i cunoscut la necunoscut, adică dela general la particular, po- trivit cu preceptele dialecticei sale. Nu putem urmări aci toate încercările de acest fel ale ^filosofului. Trebue să menţionăm totuşi activitatea sa pe ^terenul ştiinţelor pozitive, al matematicei şi al fizicei. Pierre ;'de la Ramee trecea, la Paris, drept cel mai bun matemate- “-eian al timpului său, şi cărţile sale de aritmetică, geometrie, m- 102 FILOSOFIA RENAŞTERII algebră, au avut numeroase ediţii, nu numai în Franţa, ci şi în strei nătate, în Germania şi Olanda mai ales. Ceea ce se admira în deosebi într’însele, era ordinea riguroasă şi clari- tatea desăvârşită a demonstraţiilor. O inovaţie foarte pre- ţuită în geometria ramistă, mai era aşezarea principiilor Iui Euclid în propoziţii şi teoreme, aşezare ce s’a păstrat până astăzi. Interesul lui Piere de la Ramâe pentru matematică s’a manifestat şi sub o altă formă. In 1568, înainte de a pleca în Germania, a întemeiat la College de France o catedră de matematici, înzestrând-o cu un venit anual de 500 livre, spre a servi de retribuţie profesorului ce ar ocupa-o. Acea- stă catedră s’a păstrat la Coll&ge de France, sub numele de „catedra lui Ramus“, peste două veacuri, până la revoluţia cea mare. Dacă însă Pierre dela Ramee se găsea la largul său în matematică, cu metoda deductivă pe care o propovăduia, nu-1 putem lăuda tot atât de mult în. fizică. Intenţiile ale bune se loveau aci de o contradicţie fundamentală. Ceea ce critica filosoful în fizica aristotelică, erau necontenitele ipo- teze, pe care le făcea cugetătorul antic, spre a-şi putea explica fenomenele naturii. Şi nu numai la cei vechi, dar şi la con- temporani releva Pierre de la Ramee acelaşi abuz. Până şi lui Copernic îi imput-a că n’a căutat să construiască o astronomie lipsită de ipoteze. „In zilele noastrfe, Copernic, astronomul, pe care nu trebue numai să-l comparăm cu cei vechi, ci să-l admirăm în toate privinţele, a reînnoit o ipoteză minunată, care explică totul prin mişcarea pămân- tului şi nu prin mişcarea celorlalte astre. Pentru ce oare Copernic nu s’a silit să construiască o astronomie lipsită de orice ipoteză V‘ *). Filosoful ar fi voit dar o fizică şi în genere 5 ştiinţă a naturii, întemeiate pe studiul direct al fenomenelor. El indica chiar şi ordinea, în care ar trebui să se facă acest stu- diu, ordine pe care o vom găsi mai târziu la Bacon şi, mu- tatis mutandis, la Auguste Comte. „A studia mai întâi cerul, apoi meteorii, apoi mineralele, vegetalele şi omul: iacă obiec- tele unei adevărate fizici (fizica e luată aci în înţelesul antic: 1 1) Scholae mathematicaa, 1. II, p. 47. BAMISMUL ŞI ÎNTINDEREA LUI 10* pştiintă a naturii în genere). Un asemenea studiu reclamă |spirite cu totul libere ; căci e aşa de vast şi de spornic, încât |*r fi umplut vieţile a zece filosofi ca Aristotel, chiar dacă &r fi trăit în acelaşi timp“ ‘) r. Ceea ce nu înţelegea însă Pierre de la Ramee era că studiul direct al fenomenelor naturii presupunea o altă me- todă decât cea deductivă. Procedarea dela general la parti- cular nu-şi mai avea aci aplicarea şi calea ce trebuia să se "ia era tocmai cea opusă. Dar momentul nu sosise încă pen- tru priceperea acestui adevăr. Trebuia să mai treacă o jumă- .tate de veac, în care oamenii de ştiinţă, practicând mai mult jŢsau mai puţin conştient această metodă nouă, să ajungă la .rezultate care să se impună atenţiei tuturor şi să ducă ast- fel la formularea teoretică a inducţiei, cu Francis Bacon. IU* ’ Cu toate acestea ramismul a adus o imensă uşurare în studiul artelor liberale, adică al tuturor ştiinţelor ce se în- văţau pe atunci la universităţi. Această uşurare a fost prin lea însăşi un progres. Căci progresul în ştiinţă nu constă - numai în descoperirea de adevăruri nouă, ci şi în precizarea, sistematizarea şi adâncirea adevărurilor vechi. Această muncă, deşi mai puţin strălucită, e totuşi indispensabilă, — :şi nu arare ori tot ea indică de mai înainte calea inovatorilor, yarătându-le unde e nevoe de cercetări mai amănunţite. Dam sdar Pierre de la Ramee n’a adus nimic nou, sau esenţial nou, în logică, nici în celelalte ştiinţe de care „s’a ocupat, activi- tatea sa n’a fost totuşi zadarnică. Contemporanii i-au simţit adânc valoarea şi încercările sale de reformă s’au întins cu •repeziciune'peste hotarele Franţei. Mai întâi în Elveţia şi în Germania, pe care le visitase, "In parte, filosoful însuşi, şi în care îşi făcuse prieteni perso- nali. La Basci, Berna, Ziirich, Lausanne, ramismul era pro- fesat de învăţaţi ca Thomas Freigius, Theodorus Zwinger, USunius, Aretius, şi alţii. La Strassburg, lohan Sturm, fostul 1 1) Scholae physicae, 1. VIII, sfârşitul. 104 ^FILOSOFI A RENAŞTERII profesor dela Paris al lui Pierre de la Ramee, îi răspândea ideile cu toată abnegaţia unui discipol. Cu aceeaşi stăruinţa propagau „metodele cele nouă“ 'Franz Fabricius, rectorul academiei din Diisseldorf şi David Chytraeus, rectorul aca- demiei din Rostock. Pornind din aceste câteva centre pri- mitive, ramismul-s’a întins în scurtă vreme în toată Ger- mania şi s’a înrădăcinat la mai toate universităţile şi co’e- giile protestante, ca cele din Altdorf, Corbach, Danzig, Goet- tingen, Helmstădt, Erfurt, Leipzig, Marburg, Hanovra, Ham- burg, Liibeck, etc. O diversiune s’a produs însă după câtva timp la unele din acele şcoale. Pierre de la Ramee, ca pro- testant francez, era considerat ca pactizan al calvinismului, şi întinderea ideilor lui jignea amorul propriu — dacă nu fanatismul — luteranilor. Unii din aceştia au înlocuit dar dialectica ramistă prin logica lui Philipp Melanchton. IY. Acest învăţat, al cărui nume adevărat era Philipp Schwarzerde, se născuse în 1497 la Bretten, în Pfalz. Stu- diile şi le-a făcut la universităţile din Heidelberg şi Tiibin- gen. In 1518 a fost numit profesor de limba şi literatura greacă la Wittemberg, unde a luat parte alături de Luther, nu atât la luptele ce .s’au dat pentru întemeierea protestan- tismului, cât mai ales lâ organizarea lui teoretică. Fată de ^ teologia, atât de desvoltată, a catolicismului, noua confesiune nu se putea susţine numai cu ideea reîntoarcerii la formele primitive ale creştinismului. Ii trebuia un corp de dogme, şi o justificare teoretică a lor, adică un fundament teologic. O asemenea construcţie nti era însă posibilă fără cunoştinţe filosofice, şi Melanchton, care era mai cult dfecât Luther, şi-a luat sarcina să caute un punct de plecare potrivit cu protestantismul. Acest punct de plecare l-a găsit în filosofia iui Aristotel, din care n’a luat, ca fond, decât numai ceea ce era de trebuinţă pentru noua teologie, iar ca formă l-a tratat cu totul altfel decât, scolasticii catolici, ca umanist în curent cu noile aspiraţii ale timpului. Nu e locul să urmărim aci geneza acestei filosofii a protestantismului. Ne vom mărgini RAMISMUL ŞI ÎNTINDEREA LUI 10» jr l-să relevăm numai faptul că noua confesiune, punând mare kipret pe propovăduirea liberă a învăţăturilor creştine, prin fpredici, avea nevoe de ştiinţele ce pregătesc vorbirea fru- moasă şi convingătoare. Luther însuşi recomanda partişa- nilor săi, să cultive logica, retorica şi poetica. Sarcina de a Mda, şi în această privinţă, manualele trebuincioase® şi-a luat-o |Melanchton, şi în 1520 a publicat o primă prelucrare a lo- Igicei aristotelice, sub titlul: „Compendiaria dialectice® j ratio“. ’De aci a ieşit în 1529, un tratat complect de logică, iintitulat: „De dialectica libri quatuor“. Ordinea materiilor ■•era cea din Organon. Analizele logice erau însă simplificate şi expuse într’o limbă clară şi elegantă. ■; Această direcţie a lui Melanchton, care era în fond o |reactiune, au urmat-o mulţi din luteranii dela universităţile jpgermane, luându-şi numele de „anti-ramişti“ sau „philip- £pişti“. Printre aceşti adversari. ai ramismului trebue să rnientionăm în primul rând pe Nicodem Frischlin, Iacob "Schegk şi Philipp Scfrerb: ~ Imptete ce s’au' dat între aceste edouă tabere dialectice au fost destul de violente şi au dus ^bneori la măsuri oficiale. Către sfârşitul veacului al XVI-lea Şi începutul celui următor, profesarea ramismului a fost p opii ta de autorităţi, la uîriversitătile din Wittemberg şi Helm- ş stâdt. La universitatea din Lipsea o ceartă violentă s’a Riscat între profesorul Iohan Cramer şi facultatea de arte, •‘din pricina ideilor sale ramiste. Polemica a durat mai multă ! vreme, şi nu i s’a putut pune capăt decât prin destituirea lui Ipramer,. după care a urmat interzicerea formală a profesării rramismului în Saxonia. f' Spre a scăpa de aceste măsuri represive, ramiştii au re- peurs la un compromis, combinând logica lui Pierre de la ŞcORamâe cu aceea a lui Melanchton. Partizanii acestei direcţii mijlocii se numeau „mixti“ — sau philippo-ramişti. Printre »reprezentantii ei mai însemnaţi trebue să menţionăm pe &Şohan Heinrich Alstedt, Paul Frisius, Bartholomăus Kecker- zman şi, mai ales, pe Rudolph Goclenius. Acest din urmă învăţat, al cărui nume german era Ru |dolf Gockel, s’a născut în 1547 la Corbach. Studiile şi le-a jgjţăcut la universităţile din Marburg şi Wittemberg. In 1581 ^ fost numit profesor de fizică, iar în 1589 profesor de lo- fjjgică, etică şi matematică, la facultatea de arte din Marburg. 106 FILOSOFI A RENAŞTERII Adept convins al ramismului, pe care îl susţinea la început fără rezervă, a fost silit cu vremea, să facă concesii opoziţiei, luteranilor, şi să se coboare la compromisuri. Scrierile sale logice sunt foarte numeroase. Cea mai însemnată e cea inti- tulată „Isagoge in Organon Aristotelis“ (15S9), în care for- mulează teoria soritului progresiv, numit după el goclenian. Către sfârşitul vieţii înclina către platonism. In ultima sa scriere „Idea pbilosophiae platonicae“ (1612) susţinea cu atâta căldură principiile acestei filosofii, încât contemporanii i-au dat numele de noul Platon din Marburg. V. In Ţările de jos, ramismul a fost introdus «de către Ni- colas de Nancel, unul din elevii favoriţi ai lui Pierre dela Ramee şî ăutonîl unei biografii a filosofului1). Curentul ~a. început la universitatea din Douai, unde Nancel era profesor, şi a fost dus mai departe de către Rodolphe Şnellius şi de către cunoscutul teolog Jacques Arminius. In fine, în Anglia, domnia lui Aristotel era încă în floare în a doua jumătate a veacului al XYI-lea. Umanis- mul, care începuse să prindă rădăcini şi în această ţară, că- tre sfârşitul veacului al XY-lea, lărgise, e drept, cercul cuno- ştinţelor clasice ale contemporanilor. Filosof ia veche înce- puse a fi mai bine cunoscută şi mai bine înţeleasă, în ce- lelalte direcţii ale ei, dar domnia peripatetismului rămăsese totuşi neştirbită. Reforma izgonise, de asemenea, din uni- versităţi cărţile scolasticilor catolici, dar maestrul lor vene- rat, străvechiul Aristotel, îşi păstrase locul de onoare în în- văţământ. Statutele, pe care regele Eduard al Vl-lea în 1549 şi regina Elisabeta în 1570, le-au dat universităţilor engleze, impuneau categoric peripatetismul ca doctrină ofi- cială1 2). 1) Petri Râmi Veromandui, eloqnentiae et philosophiae apnd Pa- risios professoris regii, vita, a Nîc. Nancelio, Râmi discipulo et po- pulari, descripta. Parisiis, apud CI. Morel, MDCT. 2) Cf. J. Freudentbal, Beitrâge zur Geschicbte der englischen Phî losophie, în „Archiv fiir Geschiehte der Philosopliie, voi. IV, p. 450 şi arm. RAMISMUL ŞI ÎNTINDEREA LUI IO» Voci timide se ridicau, e drept, din timp în timp şi pe alocurea, împotriva acestei tiranii intelectuale, dar adevă- rata reactiune n’a început decât .numai odată cu importarea ideilor lui Pierre de la Ramee. Cel dintâiu care a adus aceste idei de pe continent, a fost George Buchanan, învăţatul sco- ţian, care călătorise .prin Franţa şi făcuse astfel cunoştinţă cu tendinţele reformatoare ce agitau vieata intelectuală a acestei ţări. în 1563, când a fost vorba de reorganizarea uni- versităţii din St. Andrews, Buchanan a propus, ca norme de învăţământ, principiile ramişte. După el, şcolarul său An- drew Mei viile a profesat la Glascow logica şi matematica după cărţile lui Pierre de la Ramee. Gabriel Harvey a con- tinuat mişcarea la universităţile propriu zis engleze, iar în 1576 Robert Makilmâneus a publicat, la Londra, o ediţie spe- cială a dialecticei lui Pierre de la Ramee. în contra acestei invaziuni a ramismului s’a ridicat însă Everard „Digby, „asupra.eăruia trebueaă ne eprimun me-------- ment, fiindcă cu el a început o polemică,, ce n’a rămas fără influentă asupra desfăşurării ulterioare a cugetării filosofice engleze — şi în deosebi asupra lui Francis Bacoti. Datele, pe care le posedăm asupra vieţii lui Digby, sunt foarte su- mare. S’a născut, pe cât se pare, în 1550. Studiile şi le-a făcut la universitatea din Cambridge, unde s’a impus în scurtă vreme prin calităţile sale excepţionale, mai ales prin erudiţia sa vastă,şi prin îndemânarea sa neîntrecută în dis- cuţii, aşa încât a izbutit să ajungă de timpuriu profesor de logică. Ca atare, s’a distins în deosebi prin violenta, cu care a atacat principiile „cele nouă“, adică principiile ramiste, şi de pe catedră şi în scrierile sale. Printre aceste scrieri, tre- bue să menţionăm în deosebi două, una intitulată „De duplici methodo“ şi alta „Theoria analytica“. Cuprinsul lor, din punctul de vedere care ne preocupă, se poate rezuma în câteva cuvinte. Digby porneşte dela ideea, că adevărata ştiinţă nu e po- sibilă decât numai cu ajutorul unei metode sigure şi recu- noscute de toţi. Lipsa unei asemenea metode este cauza pen- tru care, cu tot marele număr de şcoale şi de şcolari, de în- văţaţi şi de cărţi, ştiinţa a făcut aşa de puţine» progrese. -Unde să-găsim însă o asemenea metodă T 106 F1LOSOF1A BENAŞTEBII Dacă am poseda cunoştinţa principiilor generale ce gu- vernează lumea, cu claritatea desăvârşită, cu care trebue să gândească aceste principii divinitatea, am putea atunci foarte uşor să ne coborîm dela acele principii generale la cunoştinţa obiectelor particulare, cu ajutorul deducţiei. Deducţia ar fi, în acest caz, singura metodă ştiinţific^ însă principiile ge- nerale ce guvernează natura nu stau descoperite dinaintea noastră, aşa' încât să le putem vedea şi pipăi, aşa cum ve- dem şi pipăim obiectele particulare ce ne înconjoară. Aceste obiecte, ca mai apropiate de noi, ne sunt cu mult mai bine cunoscute şi prin urmare delâ ele trebue să pornim, pentru ca să ajungem, cu ajutorul lor, la cunoştinţa principiilor ge- nerale ale naturii. Odată însă aceste principii găsite, ne pu- tem foarte bine coborî, prin deducţie, la cunoştinţa obiectelor particulare, ce ne sunt încă necunoscute. Adevărata metodă ştiinţifică e dar dublă: ea duce mai întâi dela partionlnrla. general, eu ajutorul inducţiei, şi apoi dela general la particular, cu ajutorul deducţiei. Aceasta e, propriu vorbind, părerea lui Aristotel, pe care cei ce-1 critică cu atâta vehemenţă, ca Pierre de la Ramee şi succesorii săi, nu l-au înţeles destul de bine, sau nu l-au înţeles deloc, — ceeace, fireşte, nu i-a împiedicat să-l batjocorească. „Căci astăzi călcăm în picioare pe bătrânul învăţător şi căutăm alţii noui. Speriaţi de înălţimea pomului, nu ne mai gândim să culegem fructele sănătoase, ce se coc pe vârful lui, ci de- vorăm fructele verzi sau putrede de pe ramurile căzute, — immundi ut solent sues“.4) în contra acestor idei ale lui Digby, s’a ridicat, ca să apere ramismul, un elev al său, sir William Temple. Acest învăţat se născuse în 1553 şi îşi făcuse studiile la universi- tatea din Cambridge, unde a urmat la început direcţia do- minantă în învăţământ, plătindu şi tributul de admiraţie su- perstiţioasă către marele maestru al peripatetismului oficial, în scurtă vreme însă şi-a dat seamă de slăbiciunile acestei direcţii şi a devenit un adversar neîmpăcat al oi. Polemica sa cu Digby a început cu scrierea, publicată în 1580, „Fran- 1 1) Theoria analytica. Praefatio. EAMISMDL ŞI ÎNTINDEREA LUI 109 «cisei Mildapetti Navarreni1) ad Ever. Digbeium Anglum admonitio, de unica P. Râmi methodo“. Digby a răspuns la acest atac cu scrierea intitulată: „Everardi Digbei Can- tabrigiensis admonitioni Fraucisci Mildapetti Navarreni res- ponsio“ (Lond. 1580). In fine, replica lui William Temple e intitulată : „Pro Mildapetti, de unica methodo defensione contra Diplodophilum1 2 3) commentatio Gulielmi Tempelli“ (Lond. 1581). Această polemică sgomotoasă, care sa întins şi pe continent, judecând după faptul că broşurile lui W. Temple au fost reeditate câţiva ani mai târziu (în 1584 şi 1589) la Francfurt, se poate rezuma, din punct de vedere teo- retic, în câteva cuvinte. Temple acordă mai întâi lui Digby existenţa celor două metode, dar neagă valoarea ştiinţifică a celei dintâi. E ade- vărat, zice el, eămintea omenească s’a ridicat la început, ,;prin inducţie, dela obiectele particulare la ideile generale. Aşa au şi luat naştere ştiinţele.’) Dar această inducţie ..nu e decât o operaţie premergătoare, operaţie prin care ştiinţele se constituesc. Odată constituite, ştiinţele nu mai cunosc decât deducţia, prin care, coborîndu-se dela principiile generale sta- bilite, explică toate cazurile particulare ce se ivesc în expe- rienţă. Deducţia e dar adevărata metodă ştiinţifică, şi, ca -atare, e unică.4) Trebue să relevăm în deosebi, ca având o semnificare istorică, faptul, că deosebirile dintre Digby şi Temple sunt foarte mici. Amândoi recunosc, că inducţia singură ne poate duce dela obiectele particulare pe care le percepem cu sim- 1) Acesta era pseudonimul pe care $1-1 alesese Temple, neîndrăs- nind să atace pe fată pe Digby. 2) Aşa numea Temple pe Digby „cel căruia îi place metoda dublă“. 3) „Ommes enim disciplinae, postquam naturae per sensum obser- vatio accessisset, ex accurata specialium inductione per subalterna ad generalissimum ascendendo effloruerunt" (Mildap. admon., p. 75). Până şi ^matematica o socoteşte Temple ca fiind de origine inductivă : „Sic dia- lectica non est e commentis nata scholasticae theoriae sed ab imitatione- excelletissimae in, usu differendi rationis per inductionem derivata. Sic poi: „Trebue să renunţăm* la prejudecata care face să înceapă ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 115 totul cu Bacon şi cu Descartes. Ştiinţa modernă s’a născut în Italia, cu un veac înaintea lui Galilei. Originele ei trebuesc împinse îndărăt, până în- veacul al XY-lea, când a început să lucreze Leonardo da Vinci.“ în sfârşit, istoricul francez al începuturilor mişcării ştiinţifice din timpul Renaşterii nu uită să sublinieze rolul pe care l-a jucat, şi în această pri- vinţă, influenţa antichităţii clasice. Ştiinţa modernă, care a luat naştere, în veacul al XV-lea, în Italia, „n’a ieşit din nimic ; ea se leagă, prin Archimede, de tradiţia antichităţii; iacă adevărul istoric pe care îl impun citirea şi studiul ma- nuscriselor lui Leonardo da Vinci“. Şi fiindcă trecerea dela artă la ştiinţă putea să nu pară cititorilor săi prea lesne de înţeles, scriitorul francez s’a gră- bit să le dea, încă din prefaţă, o indicaţie prealabilă cu pri- vire la mecanismul psihologie al acestei treceri. Le-a spus anume că, în artă, cei ce o practică, trebuind să observe na- tura, fac şi ştiinţă, iar în ştiinţă, cei ce o cultivă, trebuind să construiască, cu ajutorul imaginaţiei, ipoteze', fac ’şTartă.' „Nu se întemeiază oare arta pe studiul aprofundat al naturii 1 Descoperirea ştiinţifică nu este oare ea, prin ipoteză, o ade- vărată inovaţie ?“ Trecerea dela cea dintâi la cea din urmă nu este prin urmare, pentru cei ce au înzestrarea sufleteasca necesară, nici de cum imposibilă. Iar uneori pare inevitabilă. Aşa a fost, după datele pe care le avem, pentru Leonardo da Vinci. I El se născuse în 1452, în micul orăşel al cărui. nume îl purta, şi eare era situat, între Florenţa şi Pisa, în munţii Albani; luna şi ziua nu se cunosc bine, din cauza stării lui civile neregulate.. Tatăl său, Messer Piero, notarul din Vinei, nu era însurat, când se înamorase, la douăzeci şi doi de ani, de o tânără ţărancă din împrejurimi, ce părea a fi fost foarte frumoasă. Numele ei era Caterina. Din dragostea lor s’a născut micul Leonardo,-pe care Messer Piero, atunci când Caterina s’a măritat cu un ţăran oarecare, La luat la sine. Desvoltarea sufletească a copilului n’a suferit astfel influenţa 116 FILOSOFIA RENAŞTERII mamei, care, după o credinţă destul de răspândită, ar jucew un rol însemnat în formarea personalităţilor de elită. Iar faptul că notarul Piero, tatăl artistului şi savantului ce avea să devină, mai târziu, micul Leonardo, n’avea niciun fel de talent, în nici una din aceste direcţii, făcea din apariţia lui o enigmă psihofiziologică, insolubilă pe calea obişnuită a eredităţii. Numai ipoteza mai nouă a „mutaţiilor.** — ce ar sta la originea biologică a oamenilor de talent sau de geniu — ar deslega poate, cu mai mult succes, această enigmă. *) O pasiune erotică violentă dă poate uneori faimosului „joc al cromosomilor** o vioiciune neobişnuită, făcându-1 să ducă la combinaţii excepţionale. Un istoric italian, Gustavo Uzielli, ne-a procurat, în cartea sa intitulată „Ricerche intorno a Lionardo da Vinci**, unele indicaţii preţioase asupra ascen- denţilor cugetătorului de care ne ocupăm. Cu ajutorul lor ne-am putea explica pasiunea erotică a lui Messer Piero, no- tarul din orăşelul Vinci, pentru Caterina, ţăranca frumoasă din munţii Âlbani. Dacă, din punct de vedere psihologic, tatăl lui Leonardo da Vinci nu se distingea decât prin destoi- nicia lui profesională, în schimb, din punct de vedere fisio logic, părea a fi fost înzestrat cu o vitalitate extraordinară. In afară de aventurile sale extraconjugale, se însurase de patru ori. Cea din urmă căsătorie o contractase la 61 de ani, şi mai avusese, de atunci înainte, încă şase copii, — pe lângă cei einci care îi rămăseseră în vieaţă din căsătoria a treia. Şi a fost poate o întâmplare fericită că primele două căs- 'nicii ale lui Messer Piero fuseseră lipsite de „rodul** biblic al „pântecelui**; numai aşa, micul Leonardo, copilul nele- gitim, a putut fi crescut, în casa tatălui său, fără concurenţa, dăunătoare câteodată, a copiilor legitimi. Mai mult, poate, decât această împrejurare, i:au înlesnit creşterea, într’o at- mosferă prielnică, unele calităţi ce păreau a fi fost excep- ţionale şi care îi atrăgeau simpatia tuturor. Era, — ziceau cei ce l-au cunoscut dela început, — un copil foarte frumos, foarte blând, foarte afectuos, şi de o rară deşteptâciune. Vasarij care culesese mărturisirile lor, în opera cunoscută 1 1) Am examinat această ipoteză într’o altă lucrare, intitulată, „Ge- neza formelor culturii", unde o pot găsi cititorii pe care i-ar interesa mai de aproape. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 117 „Delle vite dei piu eccelenti pittori“, scria despre iei că părea, după manifestările lui din timpul primei tinereţi, „un spirit foarte înalt (elevatissimo) şi plin de farmec“. Printre cali- tăţile care îl făceau atrăgător, un loc însemnat lua, pentru cei mai mulţi, talentul lui, nu numai muzical ci şi literar; "cânta frumos, acompaniându-se cu mandolina, şi impro- vizând în acelaşi timp, el însuşi, atât versurile cât şi melo- dia. în direcţia artistică însă, pasiunile sale de căpetenie erau desenul şi modelajul, — „lucruri, cum' zicea Vasari-, care îi mergeau la inimă mai mult decât oricare altul“ (cose che gli andavano a cuore piu d’alcun’ altra). Iar în ordinea ştiinţifică, ceea ce l-a iuteresat mai mult, în timpul studiilor, — pe care nu le-a făcut în mod sistematic şi susţinut, — au fost matematicele; se povestea că îşi. încurca uneori profe- sorii de aceste materii cu întrebările şi îndoelile sale. întru cât avea impresia că şe pronunţa la fiul său. din ce în'ce mai limpede, o adevărată vocaţie pentmpieetură^ Messer Piero i-a arătat odată lui Verocchio, artistul cunoscut, cu care era prieten, câteva din schiţele lui Leonardo. Pic- torul a rămas uimit de talentul înnăscut, ce se manifesta astfel, în mod spontan, fără să fi fost ajutat, întru nimic, să se des voi te, de vreo pregătire specială. Tânărul a intrat dar, ca elev, în 1470,' la vârsta de 18 ani, în atelierul lui Ve- rocchio, unde a avut ca tovarăş de studiu, între alţii, pe Perugino. Unii critici de artă, ca E. Miintz bunăoară, au susţinut că, pe măsură ce învăţa dela maestrul său regulele picturii, talentatul elev îl influenţa în acelaşi timp, impu- nându-i unele din preferinţele sale în materie de stil, în ceea ce privea mai ales expresia sentimentelor. *) Atitudinile, statice sau dinamice, ale personagiilor dintr’un tablou tre- buiau să reprezinte stările lor sufleteşti în forme cât mai naturale, aşa încât cei ce le priveau să poată avea iluzia unor scene reale, jucate de oameni adevăraţi. Iar spre a găsi expresiile cele mai potrivite, în cazurile pe care îşi propunea să le zugrăvească tânărul pictor inovator căuta, să studieze, observând pretutindeni, în lumea în care se mişca, jocul muş- 1 1) Cf. E. Miintz, Lâonard de Vinci, sa vie, son g6nie, son oenvre, Paris, 1899. 118 FILOSOFI A RENAŞTERII cililor, — ai figurii şi ai corpului, — la oamenii ce i se păreau stăpâniţi de anumite emoţiuui, modurile cum se manifestau ele. Uneori, provoca el însuşi apariţia sentimentelor ce-1 inte- resau, spre a putea observa modificările pe care le produceau, la oamenii respectivi, în trăsăturile feţei sau în poziţiile di- feritelor părţi ale corpului lor. Aduna bunăoară câţiva oa- meni simpli, muncitori cu braţele, dela ţară sau dela oraş, şi le povestea anecdote pline de situaţii comice sau întâm- plări pline de urmări nenorocite, spre a putea .studia efec- tele psihologice, intelectuale şi afective,, ca încrederea sau neîncrederea în realitatea faptelor respective, ca aprobarea sau desaprobarea purtării protagoniştilor lor, ca mirarea sau indignarea, admiraţia sau revolta, veselia sau tristeţea, în- cântarea sau groaza, etc;, — ce se puteau citi pe figurile sau în atitudinile lor. Prin asemenea observări, pe care le făcea cu o neobo- sită stăruinţă, a putut ajunge ucenicul lui Veroccliio la o „virtuozitate”, care a început să descurajeze pe maestrul său. Se povestea, în această privinţă, un fapt mai mult decât ca- racteristic. Călugării mănăstirii din Yalombrosa îi ceruseră lui Veroechio să le zugrăvească, pentru biserica lor, botezul lui Isus. Tn mai toate atelierele pictorilor de pe acea vreme era obiceiul ca maestrul să zugrăvească"numai figurile prin- cipale, lăsând pe cele secundare celor mai înaintaţi dintre ucenicii săi. In tabloul comandat lui Veroccliio, i-â revenit lui Leonardo sarcina să zugrăvească un înger îngenunchiat, plin de evlavie pentru marele act ce se săvârşea prin botezul fiului lui Dumnezeu. Acea. figură n’avea, în concepţia mae- strului, decât un rol decorativ, — şi trebuia să se pierdă, ca atare, în efectul general, pe care urma să-l producă tabloul; ea s’a impus totuşi atenţiei tuturor, atrăgând toate privirile asupră-i şi aruncând în umbră tot restul. Cum zicea Vasari, cei mai mulţi se duceau să admire, în tabloul lui Veroccliio, îngerul lui Leonardo; iar rezultatul ar fi fost că bătrânul maestru, văzând că un copil putea să-l întreacă în meşteşu- gurile picturii, ar fi luat hotărirea să nu mai pună mâna pe penel. Şi se pare că, astăzi încă,- unii din cei ce studiază istoria artelor plastice se duc să vadă, la Academia de arte frumoase din Florenţa, acel tablou, care a devenit, din acea- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 119 btă canză, celebru, — ca să-şi poată da seamă de marea deo- sebire dintre pictura veche a lui Verocchio şi pictura nouă lui l^tonardo. Secretul acestei arte nouă sta în observarea directă a idealităţi lor vii ale'naturi, din care, cum zicea cel ce îl des- coperise, un pictor putea să înveţe mai mult, — mult mai ppiult,— decât din scenele fictive ale tablourilor zugrăvite, joricât ar fi fost ele de celebre. Cât de departe mergeau strădu- inţele lui Leonardo, în această direcţie, o arătau două fapte, |be care le-au relevat contemporanii şi pe care ni le-a rela- |laţ Vasari. Pentru o tapiserie, comandată de regele Portu- ijgaliei, ce urma să se fabrice de către vechile ţesătorii din, jplandra, şi care trebuia să reprezinte păcatul dintru început, Comis de Adam şi Eva în raiu, pictorii italieni făceau schiţe, pe caro voiau să le trimită celor însărcinaţi să aleagă. Leo- dardo a făcut şi el una, care a uimit pe cei ce au văzut-o, »prin unele caractere ale ei. Adam şi Eva apăreau în mijlo- ■cul uneipajişti, pline du plante şi dc animale, zugrăvi te. cu a&. precizie şi cu o exactitate, care sileau pe toţi să creadă, «um zicea Vasari, că „nu exista pe lume un geniu caro îe-ar fi putut reproduce cu mai multă asemănare'*. Altă- dată, voind să zugrăvească, la rândul său, legendara Meduză a mitologiei vechi, a strâns într’o cameră, în care nu intra decât el singur, o sumă de animale urîte, — şopârle, lilieci, âşerpi, greeri, lăcuste, broaşte, şi altele, — pe care le observa zile întregi. Şi, din combinarea celor mai impresionante din caracterele lor, a izbutit să compună un animal monstruos, de care Vasari zicea că era „molto orribile e spaventoso". Ceea ce însemna că, chiar şi atunci când voia să reprezinte «eva ce nu exista în realitate, leonardo se adresa tot reali- tăţii, spre a-i împrumuta elementele unei ficţiuni, care să se poată înfăţişa ca reală. Nici chiar atunci prin urmare, când imaginaţia lui era chemată să creeze, în deplină libertate, ori :$i ce, artistul nu credea că se putea dispensa de indicaţiile ^calităţii; era convins că, altfel, îl aştepta sancţiunea peni- bilă ca ficţiunea croată de el să nu impresioneze, cu ade- vărat, pe nimeni. Căci, pentru ca monstrul pe care îl crea bă poată apărea celor ce îl priveau ca o vietate reală, păr- ţile lui trebuiau combinate după legile vieţii, — pe' care nu 120 rtLOSOriA RENAŞTERII i le putea descoperi decât studiul amănunţit al fiinţelor vi# din lumea reală. Leonardo studia adică natura spre a putea „face că ea“, — spre â putea crea opere de artă capabile să trezească în sufletele oamenilor emoţiuni asemenea cu* acelea pe care le produceau îritr’însele lucrurile reale ce o alcătuiau. Iar odată pornit pe această cale, artistul înzestrat cu puteri intelec- tuale superioare ş’a întrebat dacă nu putea merge şi mai departe, — dacă nu putea ajunge să construiască maşini, ca- pabile să producă, în folosul oamenilor, efecte asemenea cu acelea pe care le produceau forţele naturii. In care scop. ^fireşte, trebuiau studiate mai întâi acele forte, spre a li se descoperi legile, prin observarea directă, stăruitoare şi în- delungată, a modului cum lucrau ele. Aşa a ajuns a se face, în mintea hiiLeonardo, trecerea dela artă la ştiinţă — şi anume, la cea aplicată mai Întâi. Pe această cale a izbutit el să devină unul din cei mai pricepuţi tehnici-mi ai veacu- lui al XV-lea. La această trecere aii mai, contribuit ■■.şi-alte cauze. A mai contribuit, bunăoară, şi influenta lui Verocchio- însuşi. Preocupat de legile perspectivei, bătrânul maestru începuse a se pasiona, mai de mult, pentru geometrie. Leo- nardo, care am văzut că se interesa, încă de pe timpul prime- lor sale studii, de această materie, a căpătat astfel un în- demn nou de a stărui în această predilecţie mai veche a sa. Combinată cu aspiraţiile sale mai recente, această predi- lecţie l-a făcut să vadă în matematică, în general, temelia fi- rească şi indispensabilă a studiului naturii, pe care o observa, spre a putea „face ca ea‘‘. Şi nu i-a fost greu să-şi dea seamă că preciziuiţea cantitativă, în calcularea efectelor de ob- ţinut prin ultilizarea forţelor naturale, îi putea fi de cel mai mare folos. Legile „mişcării apelor", bunăoară, fără a căror cunoaştere nu se putea încerca udarea, prin irigaţii, a câm- purilor de cultură agricolă, ridicau, spre a putea fi utili- zate, probleme, nu numai de natură fizică, ci şi de naturăi geometrică, cu privire la diferentele de nivel, care trebuiau determinate precis, ale acelor câmpuri. Din acest punct de vedere s’a âpucăt Leonardo să studieze regimul apelor dintre* Florenţa şi Pisa, spre a putea construi un sistem de canale,, de care să se poată folosi, pentru udarea semănăturilor, agri- \ ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 121 cultura din acea regiune, bântuită adesea de secetă. Şi tot geometria, combinată cu studiul forţelor fizice, l-a făcut să privească arhitectura şi din alte puncte de vedere decât cel strict estetic, singurul care îl preocupase la începutr De câtă îndrăsneală era capabil, în această nouă direcţie, o' arăta planul, pe care îl concepuse la un moment dat, de a ridica ceva mai sus Baptisteriul din Florenţa, spre a-i pune mai bine în evidenţă valoarea artistică, aşezându-1 pe un soclu mai înalt. Relatând acel plan, Yasari zicea că argumentele, geome- trice. şi fizice, cu care îl susţinea Leonardo, păreau atât de convingătoare, încât toţi cei ce îl ascultai} erau entuziasmaţi, — deşi nu se puteau hotărî să facă ceea ce le propunea el. Şi reflectând la rândul său asupra acestui fapt, Gabriel Seailles adăuga, în monografia pe care am menţionat-o mai sus, că „în serviciul imaginaţiei celei mai cutezătoare44 Leonardo „punea inteligenţa cea mai calmă“, întru cât se întemeia pe studiul legilor naturii, al căror adevăr i se părea indiscu- tabil, în tliseuţie rănrânând numar inodaîităţile aplicăfîi lor; în cazurile de care era vorba. II. II. Când a "ajuns să aibă, cu toată claritatea, aceste idei,* Leonardo a început să-şi împartă timpul, cu mai multă dăr- nicie, între artă,''căreia i-1 consacrase până atunci aproape în întregime, şi ştiinţă, de care se pasiona din ce în ce mai mult. I se părea însă că, în vederea unei eventuale realizări a con- cepţiilor nouă ce îl preocupau, era nevoe de un teren mai potrivit, pe care nu credea că îl putea găsi la Florenţa, unde trăise până atunci. In acest scop, şi-a îndreptat privirile spre Milano, unde Lodovico Sforza, în dorinţa de a se ilustra pe cât mai multe terenuri, se înconjurase de o pleiadă impu- nătoare,* nu numai de artişti, ci şi de învăţaţi, de toate spe- cialităţile. Atmosfera dela curtea lui părea astfel mai ac- cesibilă inovaţiilor, ca cele la care se gândea Leonardo. El i-a trimis dar ducelui milanez o scrisoare, prin care, spu- nându-i ce era în stare să facă, îi oferea serviciile sale, - In- tru cât însă nu era scrisă de propria lui mână, autenticitatea^ 122 FILOSOFIA RENAŞTERII acelei oferte a. putut fi pusă la îndoială ; e totuşi.destul de probabil că a fost, cel puţin, inspirată de el însuşi unui devo- tat, care a crezut că putea să i se substitue, luându-i numele. Ceea ce era caracteristic, în acea scysoare, pentru orientarea din acel moment a cugetării lui Leonardo, era faptul că ceea ce putea să facă el, ca artist cunoscut, în pictură, sculptură şi arhitectură, nu se menţiona într’însa decât numai la sfâr- şit ; primul loc îl luau serviciile pe care le putea aduce... tehnicei războiului. Putea, bunăoară, să abată apele din şanţurile de apărare ale cetăţilor asediate ; putea, când acele cetăţi, situate fiind pe înălţimi mai mari, nu erau lesne acce- sibile, să construiască galerii subterane, spre a pune dedesub- tul lor substanţe explozibile şi a le arunca în aer ; putea să inventeze un tun care să arunce flăcări sau să producă un fum atât de gros, încât să acopere câmpul de luptă cu o ceaţă artificială ; putea să construiască „trăsuri acoperite", sigure şi rezistente, înarmate cu tunuri care, în loc să bombardeze trupele duşmane ctela distanţă, să pătrundă în inijîocut lor, pricinuindu-le pierderi mult mai mari; putea, pentru luptele pe mare, să construiască vase „acoperite cu fier", aşa încât să poată rezista focului artileriei, etc. Leonardo părea astfel a fi conceput, încă din veacul al XY-lea, unele din maşinile de războiu de astăzi, ca aruncă- toarele de flăcări şi producătoarele de ceaţă artificială, ca tancurile şi cuirasatele. Părea a fi conceput chiar posibili- tatea, de care nu era vorba în scrisoarea menţionată, de a construi maşini cu care oamenii să poată sbura, ca păsările, — şi a şi făcut, în această privinţă, unele încercări, ce n’au putut da rezultatele aşteptate. Dacă n’a izbutit să constru- iască maşinile pe care le concepuse, cauzele au fost, nu numai insuficienţa soluţiilor teoretice ale problemelor ştiinţifice res- pective, ci şi faptul că industria metalurgică era încă prea puţin desvoltată. In,ambele aceste privinţe, mai era încă ncvoe de multe sforţări. Dar intuiţiile lui Leonardo, cu privire la principiile care făceau posibile asemenea maşini, erau în orice caz, chiar şi ca simple anticipări, geniale.. Iar că preocupările sale se îndreptau, dela o vregie, mai mult în aceste direcţii, o dovedea 6 scrisoare a unui contemporan. Când, în vara anului 1499, armatele franceze, conduse de con- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE v 123 îdotierul Trivulzio, duşmanul personal al lui Lodovieo Sforza, ocupat ducatul milanez, Leonardo s’a refugiat la Mantua, ia Veneţia şi, în cele din urmă, la Florenţa. In acest din Iturnă oraş se găsea în 1501, când a primit din partea ducesei Isabela d’Este rugămintea să-i zugrăvească un tablou, — ţu orice subiect i-ar fi convenit, — fiindcă voia să aibă, în colecţia ei, o operă a lui. Pietro di Nuvolarţa, vicegeneralul ordinului Carmeliţilor, căruia îi scrisese ducesa, însărcinân- Jhi-1 să facă, în numele ei, acest demers, i-a răspuns că Leo- sfnardo eră atât de absorbit de geometrie, încât nu so mai jpgândea decât cu cea mai mare impacienţă la penel (impar |cientissimo al penello). Iar într’o altă scrisoare din acelaşi timp adăuga, revenind asupra acestei constatări, că „studiile ^matematice îl desgustaseră atât de mult de pictură, încât mai putea suporta decât cu multă greutate să mai ia în ână penelul". Altfel, Leonardo ar fi fost gata să se pună § în serviciul ducesei cu mai multă plăcere decât al oricărei P»tte personalităţi contemporane, — dacă s’âr fi putut numai ^libera de promisiunea, de acelaşi fel, pe care fusese obligat * s’o facă regelui francez. |-.v- De fapt, Ludovic la Xll-lea i-a dat lui Leonardo desle- * legarea cerută, dar cu condiţia să intre în serviciul aliatului fe său Cesare Borgia, cu ajutorul căruia ocupase ducatul mi- lianez şi care, atras de proiectele impresionante ale vestitului inginer militar, dorea să-l utilizeze. Acest angajament ne- aşteptat, pe care Leonardo nu l-a putut refuza, a durat însă. * puţin. Moartea subită a papei Alexandru al Vl-lea, în ■ţ August 1503, încurcând aventurile politice ale lui Cesare [ Borgia, a permis lui Leonardo să-şi reia libertatea, care s’a 7 putut întoarce la Florenţa, unde a reluat proiectele de cana- f lizare a fluviului Amo. In amenajarea acestui important V curs de apă vedea el, nu numai un mijloc de a scurta distan- ^ ţele şi a uşura comunicaţiile între diferitele oraşe prin care sau pe lângă care trecea, dar şi posibilitatea, atât de pre- ţioasă, de a mări rodnicia câmpurilor de cultură agricolă din «-împrejurimi. Anii care au urmat au alcătuit perioada cea | mai agitată şi mai nesigură din vieaţa lui Leonardo. Che- -mat, în 1506, la Milano, de Charles d’Amboise, guvernatorul ^ francez al ducatului, a trebuit* să părăseaseă proiectele la rea- 124 FILOSOFIA RENAŞTERII Uzarea cărora lucra, la Florenţa, spre a se pune în serviciul lui Ludovic al Xll-lea, care îi impunea alte obligaţii. Iar un proces de familie deschis de fraţii săi, pentru regularea suc- cesiunii tatălui lor, notarul din Vinci, care lăsase o avere de- stul de frumoasă, l-a silit să facă numeroase călătorii, răpin- du-i un timp preţios, abătându-1 dela lucrările lui, şi ener- vându-1. Dificultăţile mărunte ale vieţii turbură pe oamenii mari mult mai mult decât pe cei de rând, fiindcă îi împiedică să consacre tot timpul şi toate puterile lor lucrurilor mai de preţ de care se ocupă. Acestei observări i-a dat un proverb francez o formă lapidară: „Ies petits ennuis vont mal aux grands esprits“. In sfârşit, nesiguranţa generală a vieţii din cauza ne- contenitelor războaie ce bântuiau nordul Italiei, l-a silit pe Leonardo să părăsească, în 1513, oraşul Milano, spre a se duce să-şi încerce norocul la Roma. Leon al X-lea, care ocu- pase de curând scaunul pontifical, trezise prin predilecţiile sale culturale, atât de cunoscute, speranţe mari în lumea arti- ştilor şi învăţaţilor italieni. Noul papă a primit destul de bine pe Leonardo, iar Giuliano dei Medici, fratele lui, l-a luat în serviciul său. Liniştea însă, de care avea nevoe ca să lucreze, n’a putut-o găsi nici la Roma. Alte încurcături i s’au pus de-a-curmezişul. Locul de căpetenie, printre, preo- ' cupările sale ştiinţifice, îl luase la acea epocă planul unei maşini de sburat. Spre a-i uşura încercările,-Giuliano dei Medici i-a montat un atelier tehnic, pe care l-a pus sub con- ducerea unui mecanic german, care avea reputaţia că era foarte destoinic. Leonardo a fost însă, nu numai foarte rău servit, dar şi înşelat de acel ajutor al său, care nu numai că nu-i executa ordinele, dar îi fura modelele spre a le trimite în Germania. Mai mult încă, lua comenzi străine, pe care le substituia lucrărilor ce era dator să facă. Din acea- stă cauză, atelierul ştiinţific al lui Leonardo se transformase - la un moment dat într’o fabrică de oglinzi. Iar spre a-i crea „patronului" său şi alte dificultăţi, care să-l împiedice de a lua împotrivă-i măsurile cuvenite, i-a adus, în faţa autorită- ţilor eclesiastice, acuzarea că comitea „sacrilegiul" de a diseca, pentru studiile sale anatomice, cadavre pe care şi le procura,, pe ascuns, dela un spital din Roma. In sfârşit, la toate ace- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 125 frv*1 |tea s’a mai adăugat şi duşmănia lui Michel Angelo, care era jpe atunci în plină ascensiune şi pe care o tinereţe prea por- liită îl făcea uneori nedrept şi agresiv. !jv Obosit de atâtea mici mizerii, Leonardo a primit, în 1516, jfeferta lui Francisc I, noul rege la Franţei, de a intra în ser- viciul său, nu numai ca pictor, ci şi ca arhitect. In această din glrmă calitate, a fost însărcinat să facă planul unui n~u §>alat la Amboise, unde suveranul se ducea să se odihnească pin «când în când, şi unde vechiul castel nu-1 mai satisfăcea. j|n acest scop, a fost instalat la Cloux, lângă Amboise, unde pamilia regală mai dispunea de Un mic castel. Iar în legă- piră cu această primă însărcinare, Francisc I i-a mai reco- mandat lui Leonardo să se ocupe, ca inginer, de asanarea, Hţfin lucrări de canalizare şi drenaj, a regiunii Sologne, din jppropiere, care era plină de bălti producătoare de friguri. In gpârşit noul palat urmară fie împodobit, tot de el, cu tablouri jjjĂ statui. Francisc I, care venea adesea la Amboise, vizita Ia fiecare dată atelierul lui Leonardo, se interesa de lucrările |ţui, îi examina planurile şi sta bucuros de vorbă eu el, şi în mite privinţe. A zis chiar, odată, că nu credea să fi existat |pe lume vreun alt om, care să fi ştiut mai mult decât Leo- ijjardo al său, în care nu vedea numai-un mare artist, ci şi un §nare filosof. *) $ Lin nefericire însă, când găsise în sfârşit liniştea, în re- tragerea dela Cloux, — unde nu-1 însoţise decât unul din ||ei mai devotaţP'elevi ai săi, Franeesco Melzi, — l-a părăsit |sănătatea, de care se bucurase până atunci. Avea, când ple- „ pase din Italia, 64 de ani, — o vârstă la care munca intensă |şi multilaterală de până atunci începea să-şi arate urmările, |prin unele turburări nervoase, ce tindeau a lua proporţii. La Iploux, a început a nu mai fi sigur de mişcările braţului f$ău drept, de care avea mai ales nevoe, ca artist. Era pri- |mult semn al unei paralizii, ce n’avea să întârzie a se pro* |nunţa. Şi ideea că n'avea' să poată sfârşi nimic din ceea ce începuse a mărit suferinţele sale fizice cu o profundă Represiune morală. Contrastul umilitor dintre imensitatea Aspiraţiilor omului şi mărginirea puterilor lui îl umplea de KT? - 1) G. Seailles, Lâonard de Vinci, l’artiste et le savant, p. 162. 126 FILOSOFIA RJ3NAŞTERII A '• A ■ amărăciune. In sfârşit, căutându-şi consolarea în credinţa eă. cel puţin, călea nouă pe care o deschiseşe urmaşilor săi avea să ducă, cu vremea, pe alţii, acolo unde nu putuse ajunge el însuşi, a închis ochii, resemnat, la 2 Mai 1519. III Această cale nouă trebue s’o vedem acum mai-de aproape, spre a ne da seaftă de schimbarea adâncă pe care o impunea cugetării oamenilor timpului. In evul mediu, cunoaşterea ştiinţifică â lumii, în înţelesul de astăzi al cuvântului, nu exi- sta încă. Observări pozitive se făceau e drept, din când în când, şi în mod întâmplător, asupra unora sau altora din fe- nomenele naturii. Dar acele observări erau prea puţin nume- roase şi n’aveau, de cele mai multe .ori, nicio legătură unele mi. în sisteme unitare de explicări generale ale lumii. Explicările de acest fel au rămas, în tot timpul evului mediu, integral şi exclusiv, metafizice. Ca atare, ele pretindeau să dea nevoilor sufleteşti ale oamenilor satisfacţii, închipuite numai, fireşte, dar totuşi depline şi definitive, întrucât lămureau totul, fără nici un rest şi fără nici o umbră de îndoială. Scolasticii medie- vali ştiau, cu O siguranţă desăvârşită şi până în cele mai mici amănunte, când, cum şi de ce a luat naştere lumea, după ce plan a fost întocmită* ce legături există îiitre diferitele ei părţi, ce loc ocupă omul şi ce rol e destinat să joace în ca- drul ei, ce soartă îl aşteaptă după moarte, etc. Ei n’aveau nevoe, pentru toată această masă, în adevăr enormă, de expli- cări, adică pentru „ştiinta“ lor în adevăr universală, decât numai de câteva principii stabilite apriori, fără nicio greu- tate, cu ajutorul imaginaţiei, fără observarea prealabilă, cu ajutorul experienţei, a nenumăratelor lucruri de explicat. Când şi-a dat seamă că ştiinţa scolasticilor medievali era fictivă şi că la o explicare adevărată a lumii nu se putea ajunge decât prin observarea directă, amănunţită şi înde- lungată, a lucrurilor ei, Leonardo a înţeles în acelaş timp că pe calea ce-i părea inevitabilă nu putea ajunge, el însuşi, decât la explicări parţiale, fragmentare, fără legături între ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 127 ele, şi că munca pe care urma s’o înceapă el trebuia dusă mai departe, cu o .nesfârşită răbdare şi cu o neobostiă stăru- inţă, de nenumăraţi alţi cercetători, în nenumăraţi ani. Alt- fel, nu era cu putinţă să se ajungă la un sistem unitar de explicări generale, care să constitue o ştiinţă reală, capabilă să lumineze în adevăr pe oameni, nu fictivă, ca aceea a scola- sticilor medievali, care nu făcea decât să-i amăgească. Şi totuşi, această'perspectivă turburătoare nu l-a descurajat A înfruntat toate riscurile şi a abordat cu îndrăsneală toate problemele, pe care le ridica dinainte-i observarea directă a naturii, încercând să le deslege aşa cum putea, cu mijloacele insuficiente de care dispunea, — fără să mai aştepte, fiindcă cineva trebuia să înceapă odată ceea ce nu se mai putea amâna. Ceea ce l-a ajutat să ia această hotărîre a fost, la început, arta, cu necesităţile ei tehnice, care îi păreau impe- rioase. Observarea oamenilor, animalelor şi plantelor, de care avea aevue- pentru zugrăvirea-tablourile sale^ îl-dueea- - la anatomic, fiziologie şi psihologie, pentru cei dintâi, la zoologie şi botanică, pentru cele din urmă. Observarea pei- sagiilor, de care avea nevoe în acelaş scop, ridica dinainte-i problemele perspectivei, care îl ducea la optică, în înţelesul fiziologic şi fizic al cuvântului, şi la geometrie. Iar după pro- blemele pe care i le impuneau predilecţiile sale artistice, ve- neau cele pe care i le impuneau preocupările sale practice.' Lucrările de canalizare, drenaj şi irigaţie, pe care le făcea Ca inginer, îl duceau pe deoparte la necesitateajle a descoperi legile „mişcării apelor“, adică la fizică şi la mecanică, iar pe de alta, prin observarea straturilor pământului răscolit de săpături şi a resturilor fosile ce se găseau -într'însul, lâ geo- logie şi paleontologie. Edificiile pe care le construia, ca arhitect, îi impuneau problemele echilibrului static al mase- lor, ale centrelor de gravitate, ale forţelor active şi pasive, adică file mecanicei, fizicei şi geometriei. Aceleaşi probleme generale în sfârşit, i le impuneau, împreună cu altele mai speciale, maşinile pe care voia să le mai construiască, — în frunte cu cea de sburat. Că soluţile acestor diferite probleme, odată găsite, nu puteau să rămână izolate, că ele trebuiau să se poată îm- preuna într’o unitate capabilă să dea, celor ce ar fi izbutit 128 FILOSOFIA RENAŞTERII s’o realizeze, o înţelegere totală a lumii, i se părea lui Leo- nardo că era evident. Dar tot atât de neîndoios i se părea, că o asemenea unificare nu era încă, în timpul său, cu pu- tinţă. Ea rămânea în sarcina viitorului, — a unui viitor, poate, mai depărtat. Deocamdată, acea unificare viitoare nu putea fi decât pregătită, — şi anume, prin unificarea metodei cu care urmau a fi studiate fenomenele naturii, spre a se putea ajunge la o cunoaştere adevărată, nu închipuită, şi la o explicare certă, nu presupusă, a lor. Cum putea fi însă unificată acea metodă, a cercetărilor de întreprins ? Cel dintâi răspuns ce se putea da acestei întrebări, i se părea lui Leonardo că trebuia să constea în indicarea unei precauţii prealabile. Trebuiau înlăturate mai întâi cauzele care împiedecaseră până atunci pe oameni să ajungă la cu- noaşterea adevărată şi la explicarea certă a lucrurilor lumii. In fruntea acelor cauze lua loc, după el, credinţa că fenome nele naturii erau produse de intervenirea unor puteri- supra- naturale, — sau, cum zicea el mai pe scurt, de credinţa în minuni. Asupra acestei prime cauze de erori, însă, care era imputabilă mai ales religiilor, Leonardo a crezut că trebuia să treacă cu discreţia cuvenită. El zicea bunăoară, referin- du-se în special la dogmele creştinismului, că „lăsa la o parte sfintele scripturi, întru cât ele reprezentau adevărul suprem‘‘, în aceste cuvinte, unii din cei ce i-au studiat ideile au văzut o prudenţă, ce nu se putea opri de a lua o formă ironică. Asupra celei de-a doua însă din cauzele de căpetenie, care împiedecau p.e oameni să ajungă la cunoaşterea adevărată şi la explicarea certă- a lucrurilor, se oprea Leonardo mai pe larg. Acea cauză era cultul abstracţiunilor, care stăpâ- nise, în mod absolut, pe învăţaţii din evul mediu, şi con- tinua încă a stăpâni, într’o destul de mare măsură, pe cei din veacul al XY-fea. Fizica bunăoară, aşa cum o concepuseră scolasticii medievali şi cum continuau încă a o concepe ur- maşii lor de pe vremea lui Leonardo, se întemeia, în pri- mul rând, pe analiza logică a câtorva noţiuni abstracte, ca cele de spaţiu şi timpV de materie şi vid, de mişcare şi repaus, de forţă şi rezistenţă, etc. Acele noţiuni abstracte însă nu erau, în formele sub care le utilizau scolasticii medievali şi urmaşii lor, decât simple cuvinte, al căror înţeles nu-1 pre- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 129 bizau nici de cum faptele concrete. Nesocotirea experienţei, |fdispreţul chiar pentru rezultatele ei, ce nu puteau avea „si- îranţa absolută'* a datelor raţiunii, duceau în adevăr la o lipsă aproape totală de asemenea fapte indicatoare sau chiar frevelatoare. Adevărul elementar, că,, la cunoaşterea şi înţele- gerea lumii nu se putea ajunge prin analiza logică a noţiu- lilor abstracte şi prin interpretarea filologică a cuvintelor |ce le exprimau, ci prin observarea directă, stăruitoare şi |amănunţită, a lucrurilor concrete, părea a fi scăpat cu desă- vârşire scolasticilor medievali şi urmaşilor lor. I Cu asemenea idei, Leonardo se opunea, în acelaşi timp, batât tradiţiildr religioase, cât şi celor filosofice, care stăpâ- |heau încă gândirea oamenilor din timpul său. în această ^opoziţie trebue să vedem mai ales caracteristica rolului pe pbare l-a jucat el în deslănţuirea mişcării ştiinţifice dela în- ceputul Renaşterii. A crede în existenţa şi acţiunea unor Cauze supranaturale ale fenomenelor naturii însemna, pentru CI, â renunţa la orice posibilitate, nu numai de a le cunoaşte ^mecanismul, dar şi de a dispune de el, utilizându-1, spre sa- tisfacerea mai uşoară şi mai sigură a nevoilor vieţii ome- Ceşti. Cine se mulţumea, bunăoară, să Creadă şi să zică, la î fiecare pas, că fenomenele naturii se produceau aşa cum se f produceau fiindcă aşa voia Dumnezeu, nu mai putea ajunge niciodată să cunoască procesul real prin care luau naştere ele, j'ti, necunoscâridu-1, nu mai putea spera sa-i provoace des- i_ făşurarea, atunci când o cereau trebuinţele lui fireşti. Iar f cine se mulţumea să analizeze noţiunile abstracte ale feno- menelor naturii, îşi umplea capul şi îşi pierdea timpul cu vorbe goale, care, neputând duce la fapte utile, nu-1 ajutau .nicidecum să-şi satisfacă nevoile vieţii. Căci noţiunile ab- ' -stracte, pe care le analizau învăţaţii de acest fel, le luau ei din | cărţile pe care li le impunea tradiţia universităţilor, din căr- ' file „celor vechi", fireşte, în care acele noţiuni se exprimau : prin formule verbale, adică, la urma urmei, prin cuvinte. "Xa interpretarea acelor cuvinte, pe care tradiţia le considera ca „sacrosancte", se reducea- astfel toată ştiinţa lor. Ei sub- ‘stituiau prin urmare studiului propriu zis al fenomenelor ir naturii, care nu putea fi decât fizic, chimic, mecanic, mate- * matic, discuţiile lor filologice, care nu puteau fi, în ceea ce £■ P. P. Negulescu ; Filosof ia Renaşterii, voi II 9 130 FILOSOFIA RENAŞTERII privea cunoaşterea adevărată a lumii, decât de o dezolanta sterilitate. Acesta era, pentru Leonardo, şi cazul umaniştilor din timpul său, care, cu toată revolta lor în contra scolasti- cilor medievali, mergeau în fond pe aceeaşi cale oa ei, — pe calea simplelor cercetări filologice, pe care ajungeau mai de grabă să vorbească frumos decât să gândească bine. Căci. a urma, orbeşte, părerile altora, cu motivarea că erau ale oamenilor mari ai antichităţii, nu însemna nici de cum i gândi, prin sine însuşi, însemna numai a-şi încărca memoria cu idei străine. Iar memoria nu putea fi considerată, cu niciun preţ, ca un izvor al adevărului, şi cu atât mai puţin ca o dovadă sigură a lui. De aceea, a invoca numele unei autorităţi, oricât ar fi fost ea de veche şi de ilustră, în contra unei constatări de fapt, oricât ar fi fost ea de simplă şi de umilă, era o greşeală plină de consecinţe grave, întru cât îngreuia — sau chiar împiedica — descoperirea adevărului. Leonardo se apăra mai dinainte împotriva celor ce n’ar fi împărtăşit această părere: „Mulţi vor crede că mă pot cri- tica, sftsţinând că probele mele se ridică în contra autorităţii câtorva oameni, consideraţi ca vrednici de tot respectul pen tru ideile lor necontrolate ; ei nu-şi dau seamă că ideile mele izvorăsc, pur şi simplu, din experienţă, care este adevărata învăţătoare a tuturor.“ Iar dacă unii din autorii vechi me- rită în adevăr tot respectul, este numai fiindcă s’au întemeiat, în părerile pe care le:au formulat, pe experienţă. Aşa au fost, bunăoară, Eucljd, Hippocrat, Vitruviu, Galen, Pliniu. — şi, mai ales, Arhimede. Pe aceşti autori vechi; şi pe alţii de acelaşi fel, îi căuta Leonardo pretutindeni şi îi studia cu zel, nu ca să se plece dinaintea autorităţii de care se bucurau şi să le reproducă pur şi simplu ideile, ci ca să profite de experinţa lor, întru cât putea lumina şi uşura pe a sa, ajutându-1 astfel să ducă mai departe cercetările, în domeniile de care se ocupaseră şi ei. în manuscrisele sale, care au fost publicate, *) se găsesc numeroase notiţe, privitoare la persoanele bare îi pu- -0 Intre alţii, de Charles Ravaisson, sub titlul „Manuscrits de Leo- nard de Vinci, publies en fac-similes phototypiques, avec transcriptions litterales, traductions franqaises, £vant-propos et tables methodiques“, în '45 volume. I . ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 131 ' Cleau procura unele sau altele din operele lor. Când afla câte |şeva, în această privinţă, se grăbea să însemneze ceea ee i pşe spusese, ca să nu uite unde trebuia să se adreseze. Aşa f.au luat naştere unele notiţe ca acestea: „Messer Stefajio llCaponi, medicul, care locuieşte la piscină, are pe Euclid... ^Messer Vincentio Aliprando, care locuieşte lângă hotelul ^La Urs, are pe Vitruviu“... Alte notiţe priveau pe unii cer- |@etători contemporani, care observau de ademenea unele cate- gorii de fenomene şi făceau colecţii sau lucrări, pe care Leo- aardo voia să le cunoască: „Messer Giuliano da Marliano pare un frumos ierbar ; el locuieşte peste drum de tâmplarii Strami." Acest botanist era unul din fiii lui Giovanni da ^Marliano, un medic, vestit pe atunci, care trăia la Milano şi Icare, ocupându-se de matematici, scrisese o algebră. Leo- nardo voia s’o vadă şi nota, laconic, în manuscrisele sale: ^„Algebra, care se găseşte la tinerii Marliani, făcută de tatăl Dela Amerigo Yespucci, cu care era prieten, voia să Scapete o carte de geometrie, şi nota, ca să nu uite : „Vespucei •trebue să-mi dea o carte de geometrie." Voia de asemenea să ia cunoştinţă de cartea intitulată „De divina proportione" a ^matematicianului Luea Paciuoli, şi nota: „Cere lui Messer "Fazio să-ţi arate „De proportione." Fazio Cardano era un " jurist, care se ocupa însă de matematici; de fiul său, Gi- rolaino Cardano, vom avea să ne ocupăm mai departe. Tot «•despre matematicianul Luca Paciuoli mai găsim o notiţă, care arăta cât de mult dorea Leonardo să-şi întindă cu- noştinţele în acea direcţie şi ce forme imperative lua câte- I Odată această dorinţă: „învaţă dela maestrul Luca înmul- ţirea rădăcinilor".:. In astronomie „învăţase" dela Paolo • Toseanelli, pe care îl cunoscuse la Florenţa, înainte de a se - stabili la Milano ; independenţa de gândire a acestui cer- cetător al cerului o arăta faptul că a fost unul din cei ce au sfătuit pe Cristofor Columb să întreprindă faimoasa că- lătorie care a dus la descoperirea Amerieii. Iar pentru ana- Jtomie, de care se ocupa cu o stăruinţă deosebită, a lucrat Leo- nardo cu Antonia della Torre, profesorul de medicină dela ^universităţile din Padua şi Pavia. r Notiţele pe care le-am relevat ne descoperă astfel un “fapt, care nu e lipsit de importanţă, pentru istoria mişcării 182 FILOS0FIA RENAŞTERII ştiinţifice dela începutul Renaşterii. Leonardo nu era singur pe calea pe care o apucase. Pe aceeaşi cale mai mergeau, alături de el, şi alţii, printr’o orientare spontană a gândirii lor. Iar acest fapt ne arată că necesitatea de a căuta înţele- gerea lumii în studiul direct al fenomenelor ei începea să devină evidentă şi pentru cercetătorii mai mărunţi, nu numai pentru marii iniţiatori. Ceea ce, fireşte, nu micşora întru nimic meritele lui Leonardo, care a dat acestei necesităţi un substrat teoretic, apărând-o, mai întâi, de obiecţiile ce i se aduseseră mai de mult şi pe care unii căutau să le reînnoiască, şi încercând apoi să-i dea forma unei metode ştiinţifice. IV In adevăr, unii din filosofii vechi, — şi, după ei, nu puţini din cei medievali, — puseseră Ia îndoiala valoarea experienţei, ca izvor de certitudine, în încercările de a cu- noaşte lumea. Ii aduceau, anume, învinuirea că era „înşelă- toare“. Iar părerea lor se întemeia, în primul rând, pe aşa numitele iluzii sensoriale, a căror realitate nu se putea tă- gădui. Leonardo a crezut dar că trebuia să se lămurească mai întâi în această privinţă. E adevărat, — zicea el, — că oamenii percep uneori, cu unele sau altele din simţurile lor, lucruri ce nu există în realitate în afară de ei. Cazurile de acest fel sunt reale, de sigur, dar sunt departe de a do- vedi ceea ce se presupune că dovedesc. Ele nu alcătuiesc, în desfăşurarea vieţii sufleteşti a oamenilor, o regulă generală, ci rămân o excepţie destul de rară. Şi-apoi, ele nu sunt ex- presia funcţionării normale a sensibilităţii omeneşti, întru cât sunt legate, de obiceiu, de anumite turburări ale ei. In marea, în imensa majoritate a cazurilor, percepţiile oame- nilor normali indică lucruri ce există în adevăr în jurul lor ; dacă n’ar fi aşa, vieaţa lor n‘ar fi posibilă. Apoi, iluziile sensoriale, atunci când fee produc efectiv, sub influenţa unor anumite emoţiuni, pot fi înlăturate destul de uşor şi cu de- stulă siguranţă, prin controlul pe care simţurile noastre le exercită, în chip firesc, unele asupra altora. Aşa bunăoară, unui călător, când trece printr’o pădure ce i s’a spus că e ?■ ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 133 t. -plină de hoţi, i se pare, la un moment dat, că aude îndără- tul său paşii grăbiţi ai cuiva care se apropie. Ce face el . atunci 1 întoarce capul, ca să vadă dacă vine într’adevăr ' cineva după el. Şi dacă nu vede nimic, se convinge numai- decât că a fost victima unei iluzii'sensoriale, produse de teama ce îl stăpânea. Tot aşa, unui om superstiţios, care J crede în existenta „strigoilor" şi se teme de apariţia lor, i. se pare la un moment dat că vede dinainte-i fantoma unui duş- man al său, care ştie că a murit. Ce face el atunci, — dacă .nu e lipsit de curajul necesar ? întinde mâinile, ca să pi- Vpăie spaţiul ocupat de fantoma pe care i se pare că o vede. Şi dacă braţele sale pătrund, fără să întâmpine nicio rezi- stenţă în acel spaţiu, se convinge numaidecât că este victima unei iluzii vizuale. Posibilitatea şi uşurinţa acestui control, pe care îl exercită simţurile unele asupra altora, face ca, deşi au o incontestabilă realitate, iluziile sensoriale să nu poată pune la îndoială adevărul perceptiiilor normale, a căror cer- -titudine, nu numai eă rămâne intactă, dar constitue garanţia .ultimă a siguranţei cu care se mişcă oamenii în mijlocul lu- crurilor înconjurătoare. Concluzia pe care o trage Leonardo din constatările de acest fel este că experienţa nu ne poate înşela, propriu vor- bind, niciodată. Ceea ce ne poate înşela însă, destul de ade- sea, e modul cum interpretăm noi datele ei. Acele date le fixăm noi, spre a le da preciziunea cuvenită, prin judecăţi, a căror formulare poate să nu fie totdeauna potrivită eu realitatea. Conformitatea lor cu constatările făcute poate fi turburată de intervenţia sensibilităţii, care ne face uneori să aşteptăm dela experienţă mai mult decât e în stare să ne dea. Cum zice Leonardo însuşi: „Experienţa nu ne înşeală niciodată ; nu ne înşeală decât dorinţele noastre, când ne fă- găduiesc, în numele ei, lucruri ce nu-i stau în putinţă. Oa-, menii sunt nedrepţi când se plâng de experienţă, acuzând-o că e mincinoasă ; ea este inocentă ; vinovate sunt numai do- rinţele noastre, nebuneşti şi zadarnice." Tocmai de aceea însă, i s'a părut lui Leonardo că înţelesul cuvântului experienţă trebuia lărgit. Experienţa — zicea el — nu se reduce numai la perceperea, cu simţurile, a lucrurilor ce ne interesează ea cuprinde şi operaţiile intelectuale prin care interpretăm 134 FILOSOFI A RENAŞTERII percepţiile noastre, în scopul de a ne folosi de ele pentru nevoile vieţii. Interpretarea însă, de care e vorba, nu pri- veşte numai existenţa lucrurilor ce ne interesează, ci şi, într’n rr^ăsură mult mai mare, raporturile dintre ele pe de o parte şi cu noi înşine pe de alta. Căci de acele raporturi atârnă succesiunea schimbărilor ce alcătuesc vieaţa noastră. Soa- rele, bunăoară, nu ne interesează numai întru cât există pe cer, ci şi, într’o măsură mult mai mare, întru cât stă într’o strânsă legătură cu mai tot ce se întâmplă în jurul nostru, atingând propria noastră vieâţă. Succesiunea zilelor şi nop- ţilor, cu tot ce însemnează ea pentru desfăşurarea vieţii noa- stre şi a celor cu care avem a face, succesiunea anotimpurilor, cu schimbările lor climaterice şi cu fenomenele biologice co- respunzătoare, — ca creşterea plantelor, reproducerea anima- lelor, apariţia şi răspândirea boalelor, etc., — stau pe primul plan al preocupărilor noastre, în mai toate cazurile. Legăturile de acest fel se reduc însă, când le examinăm mai de aproape, lă raporturi cauzale. Interpretarea constată- rilor făcute în experienţă ne duce adică, prin descoperirea cauzelor ce produc fenomenele naturii, la înţelegerea legătu- rilor constante, de coexistenţă şi de succesiune, ale lor, adică a legilor ce le guvernează. Pe această cale a ajuns Leonardo să studieze inducţia, ca metodă de căpetenie a cercetării ştiin- ţifice, şi să indice câteva diri regulele ei, pe care avea să le sistematizeze, un veac mai târziu, Baoon. Să le indice nu- mai, aplicându-le, nu făcându-le teoria. Iar aplicarea lor decurgea oarecum dela sine din definiţia mai largă pe care o da el experienţei. Nu e de ajuns, zicea el, — să obser- văm lucrurile în mod pasiv numai, aşa cum ni se înfăţişează ele singure. Spre a le cunoaşte mai bine, trebue să intervenim în mod activ, în observările noastre, căutând să le facem, nu numai odată, ci de mai multe ori, şi nu în aceleaşi si- tuaţii, ci, pe cât ne stă în putinţă, în împrejurări diferite. Trebue mai ales să facem noi înşine, în mod voluntar, să varieze condiţiile în care se produc fenomenele ce ne in- teresează. Experienţa este cu alte cuvinte o observare „pro- vocată“. Provocată, se înţelege, de voinţa noastră, care o face să varieze, în rezultatele ei, după situaţiile şi împre- jurările pe care le alegem noi înşine, potrivit cu ceea ce voim ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 135 Isă aflăm despre fenomenele ce ne interesează. Iar spre a Educe la rezultate cât mai sigure, observarea trebue repetată, p-în fiecare din acele situaţii şi împrejurări, de mai multe ori. I;Altfel, nu putem ajunge la „reguli generale“ pe care să ne |:putem întemeia, în vieaţă, fără niciun risc. Cum zicea Leo- jlnardo însuşi: „înainte de a scoate dintr’un caz special o regulă generală, trebue să-l observăm de mai multe ori, spre |ja vedea dacă rezultatele sunt aceleaşi.” Dacă sunt aceleaşi, §- — dacă „concordă“, cum avea să se zică mai târziu, — putem f«rede, cu destulă probabilitate, că am descoperit un raport cauzal care ne permite să întrevedem o lege; dacă nu sunt fc aceleaşi, — dacă „diferă“, cum avea să se zică mai târziu, — l putem fi siguri că n’avem a face cu un raport cauzal şi că |jiu putem formula o lege. In sfârşit, dftla inducţie, cu care trebue să înceapă, în studiul fenomenelor naturii, oamenii de ştiinţă trebue să -4reacă, spre a-şi desăvârşi cercetările, la deducţie. O aseme- « nea trecere e mai ales necesară, spre a da rezultatelor obţi- nute o valoare practică, permiţând utilizarea lor pentru sa- tisfacerea nevoilor vieţii omeneşti. Intr’adevăr, inducţia duce dela efecte la cauze, şi permite astfel descoperirea legilor -după care se produc fenomenele naturii; deducţia însă duce dela cauze la efecte, şi permite prevederea apariţiei fenome- nelijr naturii, permite chiar, în unele cazuri, provocarea apa- riţiei lor, dacă poate fi de folos. în cazurile de acest fel, însă, mai avem nevoie de ceva, — şi anume, de ajutorul materna- ; ticei. Numai ea poate stabili raporturile cantitative exacte dintre cauze şi efecte, — aşa încât să putem avea pe cele din urmă în proporţiile ce ne sunt necesare, utilizând pe cele dintâi în măsura cuvenită. 0 aplicare justă a legilor induc- tive presupune adică o formulare precisă, din punct de ve- dere cantitativ, a lor, — o formulare, cu alte cuvinte, mate- matică. Iacă de ce, — zice Leonardo, — „nicio investigaţie omenească nu poate primi numele de ştiinţă adevărată, dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. Iar spre a sub- linia caracterul general al acestei necesităţi, adaugă mai de- .parte: „Cei ce dispreţuesc certitudinea matematică^ trăiesc într’o confuzie permanentă şi n’ajung niciodată să impună 136 FILOSOFIA EENAŞTEBII tăcere contradicţiilor, în care se sbat ştiinţele sofistice, care nu constau decât într’o nesfârşită vorbărie/4 Cu o vedere mai largă şi mai cuprinzătoare a mecanis- mului, psihologic şi logic, al cunoaşterii, Leonardo preconiza astfel, ca fiind deopotrivă • de necesare, cele două metode pe care marii cugetători dela începutul filosof iei modeme, Bacon şi Descartes, le considerau ca trebuind să rămână, mai mult sau mai puţin, separate. Pentru el, înţelegerea lumii nu pu- tea începe, e drept, decât cu inducţia, dar nu putea ajunge la desăvârşire decât cu deducţia. Ceea ce a făcut totuşi ca - ideile lui să rămână, oarecum, în umbră, a fost faptul că nu le-a dat o desvoltare teoretică mai întinsă şi mai sistematică : ele s’au redus mai mult la intuiţii, fragmentare şi izolate. Dar acele intuiţii au fost, uneori cel puţin, geniale. E de ajuns, bunăoară, să relevăm faptul, în adevăr surprinzător, că, cu: trei veacuri înainte de Lavoisier şi de Priestley, arti- „stul italian, rătăcit în..ştiinţă,întrevăziise rolul aerului at- mosferic în fenomenul combustiunii. El susţinea. Cu tărie, în contra unora din alchimiştii contemporani, că „flacăra nu se poate produce acolo unde nu poate trăi un animal cu respiraţie aeriană44. El susţinea de asemenea că flacăra „di- struge44 aerul dimprejurul ei, fiindcă „se hrăneşte44 dintr’în- sul. Şi da ca „dovadă44 curentul pe care îl produce, în juru-i, orice flacără. „Distrugând444, spre a se „hrăni44, aerul din imediata ei apropiere, flacăra produce în juru-i un vid, pe oare se grăbeşte să-l umple aerul de mai departe. „Dovada44 pe care o invoca Leonardo în sprijinul modului cum îşi ex- plica el combustiunea, era de sigur discutabilă. Dar faptul însuşi, în realitatea căruia credea cu tărie, că flacăra „lua!C ceva, spre a se „hrăni44, din aerul înconjurător, — şi anume, cum avea să se stabilească mâi târziu, oxigenul, — era ade- vărat, iar întrevederea lui constituia o intuiţie genială. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 137 | In sfârşit, Leonardo susţinea cu tărie că numai o ştiinţă întemeiată pe experienţă, după regulele pe care le schiţase, |piţţea să dea oamenilor, ca rezultat al străduinţelor lor de a |ţntelege lumea, împăcarea sufletească a unei certitudini de- săvârşite. Cei ce nu s’ar încrede, la început, în adevărul unora |sau altora din explicările ei, ar avea un mijloc foarte simplu Işi foarte eficace de a scăpa de îndoieli: n’ar avea decât să frepete experienţele pe care se întemeiază ele. In faţa evidenţei psonstatărilor pe care le-ar face astfel, neîncrederea lor n’ar pooai putea să dureze. In posibilitatea unui asemenea control, jppermanent şi sigur, ar sta, — zicea Leonardo, — deosebirea I de căpetenie dintre ştiinţa cea neuă, care ar urma să ia na- ; ştere pe calea indicată, şi vechea ştiinţă, care, baricadată în rînvăţământul tradiţional al universităţilor, stăpânea încă cu- getarea cercurilor culte de pe acea vreme. Acea pretinsă ştiinţă era cea creată de scolasticii medievali, care, în loc să | cerceteze ce „era“, în realitate, lumea, observând cu de-amă- ; nun tul lucrurile ce o compuneau, se mărgineau să-şi închi- puiască ce „putea" sau ce „trebuia" să fie ea, stabilind „prin- cipii" generale ce nu erau decât presupuse, şi deducând din- tr’însele „formule" verbale, ce nu explicau, în fond, nimic. Iar dovada zădărniciei încercărilor de acest fel o da, în modul cel mai convingător, faptul că, cu ştiinţa lor închipuită, sco- lasticii medievali nu puteau, nici să prevadă, nici să utili- zele, cursul fenomenelor naturii. Aşa zisa lor activitate „şti- inţifică" se reducea la o înşirare de vorbe goale, care îmbră- cau în forme pompoase născocirile, lipsite de orice temeini- cie, ale imaginaţiei lor încrezute. De aceea nici nu puteau [■ ajunge la certitudine. Şi dovada era că ei discutau veşnic ^asupra înţelesului cuvintelor de care se serveau şi pe care "le luau drept explicări ale lumii. Iar proporţiile faimoase- lor lor „disputaţii", care nu erau, de multe ori, decât exhi- pbîţii publice menite să arate îndemânarea filologică şi iste- ţimea logică a „învăţaţilor" timpului, deveniseră, prin pa- 138 FILOSOFI A RENAŞTERII siunea cu care se desfăşurau şi prin sgomotul pe care îl făceau, proverbiale. Leonardo le caracteriza, într’una din no- tele sale, în chipul următor: „Unde se strigă,, nu există ştiinţă adevărată. Căci adevărul n’are decât o singură înfă- ţişare, care, odată cunoscută, se impune tuturor cu atâta pu- tere, încât înlătură, pentru totdeauna, litigiul. Iar dacă dis- cuţia începe din nou, e o. do vadă că cei ce continuă a °e certa nu dispun decât de. o ştiinţă confuză şi înşelătoare. Ştiinţa adevărată este cea oare pătrunde în mintea oamenilor prin simţurile lor, impunând tăcere celor ce au poftă de discuţie. Este ceea ce vedem în primele forme ale matematicei, ale căror obiecte sunt numărul şi măsura, adică în aritmetică şi geometrie, care tratează, cu un adevăr necontestat de ni- meni, despre cantitatea, discontinuă şi continuă, a lucrurilor lumii. Nu discută nimeni dacă de două ori trei face mai ori mai puţin decât şase, nici dacă cele trei unghiuri ale unui triunghk» fae mai mult ori mai puţin -decât-două un- ghiuri drepte. Orice controversă e înlăturată, în aceste prime forme ale ştiinţei, într’o tăcere neturburată de nicio discu- ţie, iar cei ce le cultivă se bucură în pace de roadele lor.“ *) Dar ştiinţa adevărată nu dă oamenilor numai certitudi- nea că cunosc, în realitate, lumea, ci şi putinţa de a se fo- losi de cunoaşterea ei ca să-şi satisfacă, mai uşor şi mai si- gur, nevoile vieţii. Cunoscând legile fenomenelor naturii, ei pot prevedea cursul lor şi îl pot utiliza, luând la timp măsu- rile necesare, de un fel sau de un altul. O lege cunoscută devine astfel, în mâinile oamenilor, un instrument de ac- ţiune. Numai pe această cale se poate desvolta cu adevărat tehnica meseriilor obişnuite şi poate lua naştere o mare in- dustrie, care să pună la dispoziţia oamenilor, în condiţii din ce în ce mai bune, lucrurile necesare vieţii lor. Căci orice unealtă, oricât ar fi de simplă, şi orice maşină, oricât ar fi de complicată, nu sunt altceva decât „combinări" de forţe ale naturii, după legile ce guvernează acţiunea lor, — com- binări ce tind să îndrepteze acea acţiune în spre anumite scopuri, a căror realizare interesează pe cei ce le mânuiesc. De unde se vede că activitatea practică a oamenilor nu se 1 1) Din „Tratatul despre pictură", § 33. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 139 / ş, . I poate dispensa de cunoaşterea teoretică a lucrurilor lumii. |0ei ce nu ţin seamă de această necesitate *se aseamănă cu de studiat, a istoriei moderne. t » I Două cauze au îngreuiat mai ales, dela sfârşitul anti- chităţii elasiee înainte, desvoltarea lumii de care e vorba. ■Cea dintâi a fost lipsa de continuitate. Năvălirile barbare, atât de numeroase şi de pustiitoare, rupseseră aproape cu de- săvârşire legăturile cu trecutul şi făcuseră aproape imposi- 152 FILOSO'FIA RENAŞTERII bilă utilizarea tezaurului.de cunoştinţe adunat, cu atâta oste- neală şi în cursul atâtor veacuri, de cei vechi. Dacă răul nu devenise, din acest punct de vedere, iremediabil, fusese numai fiindcă una din limbile antichităţii clasice, — şi anume cea latină, — se putuse păstra, în parte, ca limbă rituală a bisericii catolice. Cu ajutorul ei s’a putut relua mai întâi contactul cu gândirea celor vechi, atunci când unele din ope- rele lor au început a fi- descoperite, prin stăruinţele pline de zel ale umaniştilor italieni. Iar a doua din cauzele, care am zis că au întârziat progresele lumii europene, a fost greu- tatea comunicaţiilor, — nu numai a celor materiale, ci şi. mai ales, a celor intelectuale, — dintre diferitele ei părţi, în tot cursul evului mediu şi la începutul Renaşterii. Aceasta a doua cauză a foşt mai ales vizibilă în istoria descoperirilor geografice, dela sfârşitul veacului al XY-lea. Ideea că tre- buiau să nud existe, la apus de Europa, în oceanul Atlantic sau dineplo de el, altepământuri, cu alţi oameni, nu fusese că se făcuseră, în această privinţă, unele constatări de fapt, deosebit de, preţioase; ele nu putuseră însă ajunge decât cu greu, indirect şi incomplet, la cunoştinţa oamenilor cu care au început descoperirile propriu zise, întârziând în- drăsneţele lor încercări. Aşa bunăoară, Platqn, în dialogurile sale Timeu şi Kri ’tias, susţinuse, — referibdu-se la o tradiţie ce se atribuia lui Solon şi se considera ,ci| izvorând din revelaţiile preoţilor egipteni, — că existase i^ndva, dincolo de coloanele lui Her- oide, o insulă, mai mare decşţ „Asia şi Libia împreună", şi care purtase numele de Atlaotis. Regii unora din popoarele ce o locuiau se războiseră cu Egiptul şi cu unele din cetăţile greceşti, cu cele dinspre apus mai ales. Dar, sub acţiunea plină de groază a unor puteri misterioase, dispăruse brusc, într’o zi şi o noapte numai, scufundându-se în, apele oceanu- lui căruia îi rămăsese, din această cauză, numele de Atlantic. Alţi scriitori vechi, ca Strabon şi Pliniu, au pus lâ îndoială exisţenţa legendarei insule, a cărei dispariţie totală şi atât de repede nu le părea posibilă, fără a înlăturq, totuşi posibi- litatea existenţei altor pământuri şi altor oameni în oceanul Atlantic sau dincolo de el. Acea posibilitate părea â o con- EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 153 firma o altă versiune, p'e care o înregistra Diodor. Corăbiile unor negustori fenicieni fuseseră împinse cândva, de un vânt violent, departe, foarte departe, de coastele apusene ale Afrieei, şi găsiseră un adăpost neaşteptat într’o ţară miste- rioasă, ce părea locuită de oameni de o altă coloare, decât cei din lumea cunoscută până atunci. Mai târziu, prin veacul al Y-lea după Cristos, a apărut versiunea unor legături ce se pretindea că se stabiliseră, între părţile dela nord şi ră- sărit ale Asiei, cii nişte vaste întinderi de pământuri, situate la o mare depărtare, în spre răsărit, dincolo de apele oceanu- lui care poartă • astăzi numele de Pacific. Cei ce cunoşteau versiunile mai vechi — a lui Platon şi a lui Diodor, —r au ajun® astfel să creadă că la ţinuturile necunoscute, situate la apăs de Europa, se putea ajunge şi pe la răsărit, pornind ...din Asia) — ceOa ce părea să ducă la concluzia că pământul «era, poate, rotund. Şi mai târziu, prin veaeul al X-lea după Cristos, au început călătoriile în spre apus ale îndrăsneţilcr Normani diir peninsula scand iriavieă. Pe la 982, Brick ~cel roşu debarcase, pornind din Norvegia, în marea insulă dela răsăritul Americei de Nord, care poartă astăzi numele de Groenlanda. A întemeiat chiar, acolo, o colonie, care a ajuns să aibă, după câteva decenii, două orăşele, cu 16 biserici, cu două mibăstiri şi cu un episcop. Pe la 986 după Cristos, un alt navigator norman, Bjarni Erjulfson, împins de furtună mai în spre sud, a întrevăzut şi continentul american. Iar câţiva ani mai târziu, pe la 1000 după Cristos, Leif, un fiu al lui Erick cel roşu, a descoperit şi explorat coasta de răsărit a Canadei de astăzi, dela strâmtoarea Hudson în jos, — ceea ce au confirmat unele din cercetările arheologilor din timpul nostru, care au găsit în acea regiune diferite obiecte cu in- scripţii „runice“, care nu puteau proveni decât dela colonişti de origine germană primitivă, cum erau Normanii. Aseme- nea colonişti se coborîseră, după toate probabilităţile, din Groenlanda, în spre Labrador. Acele emigrări însă, ce pă- reau a fi fost numeroase prin veacul al Xll-lea şi al XlII-lea, s’au rărit în veacul al XlV-lea şi au încetat în cele din urmă cu totul. Coloniile normane din Groenlanda nu puteau pro- - spera din cauza duşmăniei neîmpăcate a Eschimoşilor băşti- naşi, cu care trebuiau să lupte necontenit. O epidemie vio- 154 FILOSOFIA RENAŞTERII lentă, — de „moarte neagra", cum i-au zis oei ce au suferit de ea, — a părut chiar a le încheia, definitiv, existenţa, şi prin veacul al XV-lea nu se mai ştia nimic de ele, în Europa. In schimb, se vorbea, la începutul acestui din urmă veac, de o expediţie pe care doi navigatori veneţieni, fraţii Antonio şi Niocolo Zeni, o întreprinseseră, între anii 1388 şi 1404, pornind din insulele ce poartă astăzi numele de Făţoe, în spre apus, spre a descoperi depărtatele pământuri despre care se povesteau atâtea lucruri minunate. Din nefericire, acest material informativ, — de indicaţii mai mult sugestive, e drept, decât convingătoare, dar care puteau îndemna pe oamenii dela începutul Renaşterii să întreprindă cercetări nouă, — nu sta, dela sine, la dispoziţia oricui; lipsa de con- tinuitate şi greutatea comunicaţiilor, pe care le-am "devat, îl făceau aproape inaccesibil pentru cei ce nu-1 căutau anumei şi cu o stăruinţă deosebită. Este, în orice caz, un fapt,ne- îndoios că Cristofor Columb, cel dintâi explorator care a luat, la sfârşitul veacului al XY-lea, calea descoperirilor geogra- fice reale, n’a ajuns să ia cunoştinţă decât numai din întâm- plare de o parte numai din acel material informativ. Un spirit aventuros, susţinut de o nestăpânită pasiune pentru călătoriile pe mare, l-a făcut apoi să ia, cu mai multă uşu- rinţă decât oamenii mai prudenţi, hotărîrea, plină de risciiri, de a căuta să vadă, el însuşi, ce era adevărat în ceea ce gân- diseră cei vechi şi în ceea ce pretindeau cei de după ei câ putuseră descoperi. II Asupra vieţii lui Golumb, până în 1492, când au început, călătoriile lui de explorare a oceanului Atlantic, n’av^m date destul de sigure. Nu sunt sigure nici măcar locul unde şi anul când s’a născut. Nu mai puţin de zece oraşe italiene,; — Albisola, Bogliasco, Chiavara, Cogoleto, Nervi, Oneglia^ Pradello, Quinto, Savona şi, în sfârşit, Genova, — şi-au dis- putat onoarea de a fi fost leagănul primei lui copilării.. Et însuşi susţinea că văzuse lumina zilei în cel din urmă din ora| şele menţionate, care era, pe acea vreme, portul cel mai frec| i EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 155 ventat din nord-vestul Italiei, — adăugând că aşa îşi putea explica atracţia invincibilă pe care o exercita asupră-i marea şi corăbiile ce o străbăteau în toate direcţiile. Această părere a lui însă, întru cât nu putea izvorî dintr’o constatare di- rectă, care nu fusese posibilă, nu se întemeia decât pe măr- turiile altora, care puteau fi greşite ; ea era totuşi, după cercetările celor ce i-au studiat mai de aproape biografia, mai aproape de adevăr decât celelalte versiuni, ce mai circulau, în această privinţă. Ea mai era, de altfel, confirmată de faptul că contemporanii lui Columb, — potrivit cu obiceiul de pe acea vreme de a se identifica persoanele indicându-li-se, printr’un epitet familiar, origipea, — îi ziceau în mod curent „genovezul“. Cu privire la data naşterii lui, de asemepea, părerile au variat, depărtându-se destul de mult unele, de altele. Unii din biografii mai vechi au susţinut că se născuse în 1436 ; alţii, din cei mai noui, susţineau că văzuse lumina zilei cu douăzeci de ani mai târziu, in 1456. Printre aceştia din urmă se găsea şi cunoscutul geograf german Peschel. Data cea mai probabilă însă, după cercetările de până acum, e cea pe care a stabilit-o Ruge, în cartea sa „Geschichte des Zeitalters der Entdeckungen“, din 1881; după el, Columb ® s’a născut în 1446. Aceeaşi nesiguranţă ne întâmpină şi când e vorba de familia lui, şi de situaţia ei socială, — în raport cu care tre- bue să cercetăm educaţia pe care a primit-o, pregătirea inte- lectuală cu care a intrat în vieaţa activă, profesiunea pe care şi-a ales-o, etc. După unii biografi, ar fi fost fiul unui nobil italian, Domenico Colombo, care ar fi murit, în 1457, la Genova. După alţii însă, ar fi fost fiul unui meseriaş, ţe- sător de postavuri; s’a susţinut chiar că, la început, micul Cristoforo ar fi lucrat şi el în atelierul tatălui său, ca scăr- mănător de lână. Problematică e, de asemenea, trecerea sa pe la universitatea din Pavia, unde ar fi fost trimis de tatăl său, care, deşi meseriaş, dispunea de o oarecare avere, şi unde ar fi studiat, mai ales, ştiinţele matematice. Nu vede însă la ce vârstă ar fi putut face tâ,nărui Cristoforo aseme- nea studii superioare, de vreme ce la 15 ani numai s’a angajat ca marinar pe una din corăbiile ce porneau din portul genovez în spre răsărit. Cu aşa numitul „levante“ se făcea pe atunci 156 FILOSOFIA RENAŞTERII un (Comerţ destul de activ, şi numeroasele* corăbii ce porneau într’aeolo aveau nevoie d.e personal. Mai târziu, în dorinţa de a cunoaşte cât mai multe ţări, s’a angajat ca marinar pe o corabie ce pornea în spre insulele britanice. Iar de acolo, pornind dela Bristol, a întreprins cea dintâi călătorie în spre apus, în oceanul Atlantic, în anul 1477. Dar a fost numai o explorare ocazională, pe care n'o făcuse nici din propria lui iniţiativă, nici pe cont propriu, şi care nu l-a dus decât la vreo sută de „mile spaniole" dincolo de insula „Thule". O călătorie mai mare, în oceanul Atlan- tic, a făcut câţiva ani mai- târziu, în 1482, in spre sud,'ca să viziteze Guinea, noua şi vestita regiune de pe coasta de apus a continentului african, de unde se aduceau atâtea lucruri minunate, ca piperul, fildeşul şi, mai ales, aurul. Cât preţ se punea pe acest din urmă produs al acelei, regiuni, o arăta faptul că monedei engleze, bătute din aurul ce se aducea de acolo, i s’a dat numele de „guinea". Hotărîtoare însă, pen- tru planurile ulterioare de explorări, ale Iui Columb, a fost căsătoria lui cu donna Felipa Muniz Perestrello, pe care o cunoscuse la Lissabona. Retrăgându-se, după celebrarea că sătoriei, la o proprietate a ei de pe insula Porto Santo, dela Nord-est de Madeira, a găsit acolo hărţile şi însemnările so- crului său, care fusese, printre descendenţii genovezilor şi florentinilor ce se puseseră, din veacul al XlII-lea înainte, în serviciul spaniolilor şi portughezilor, ca marinari, *) unul din cei mai vestiţi. Nu lipsea, din acea colecţie, atât de pre- ţioasă, nici unele din cărţile ce cuprindeau indicaţii sugestive cu privire la posibilitatea existenţei, în apusul oceanului Atlantic sau dincolo de el, a unor alte pământuri şi a unor alţi oameni, decât se cunoscuseră până atunci. Iar dela ma- rinarii de pe insula Porto Santo, care făcuseră călătorii în spre insulele Azore şi dincolo de ele, în spre apus, a mat aflat Columb unele lucruri ce i-au întărit şi mai mult cre- dinţa că ceea ce citise în acele cărţi putea să fie adevărat. Ei povesteau, anume, că văzuseră, de mai multe ori, obiecte aduse, pe valurile oceanului, de vânturile violente dinspre 1 1) Oskar Peschel, Geschiclite des Zeitalters der Entdeckungen, 2-te EPOCA MARILOR DESCOPERIRI' 157 apus, — ca bucăţi de lemn sculptat sau ramuri de arbori, cu frunze şi fructe, — ce nu semănau întru nimic cu cele din părţile lor ; văzuseră, mai ales, cadavre de oameni de o altă rasă decât cea albă şi cea neagră. Aceste cercetări individuale însă, cu caracter particular, ale tatălui soţiei lui Columb şi ale lui însuşi, se încadrau în- tre serie mai lungă şi mai veche de cercetări colective, cu _ caracter public, ce începuseră mai de mult în Portugalia, sub influenta prinţului Enric, al patrulea fiu al regelui Ioan I. 'El luase parte la o campanie în contra Maurilor din nordul Africei şi-şi putuse da seamă de necesitatea de a întări sudul Portugaliei, nu numai prin fortificaţii pe uscat, dgr şi prin pregătirea unei armate maritime, adică a unei flote de răz- Jioiu. S’a instalat dar, pe la 1415, la Sagres, pe Capul San’ Vin- cenzo, promotoriul cel mai de sud al teritoriului portughez, şi a înfiinţat o şcoală navală, în care nu se predau nuipai curio- “ştinţe practice, cu caracter tehnic, ci şi cunoştinţe teoretice, cu caracter geografic şi astronomic. Şi n’a dat înapoi dina- intea cheltuielilor necesare, care pe atunci erau mari, spre a-i procura operele geografice şi astronomice ale celor vechi, precum şi hărţile maritime ale cercetătorilor mai noui, îm- preună cu observările făcute de ei asupra ţărilor încă puţin cunoscute. Cu vremea însă, scopul iniţial de natură militară, al şcoalei de navigaţie dela Sagres a căzut pe planul al doilea ; pe planul întâi a apărut un scop nou, de ordine economică. ,Acel scop nou îl constituia dorinţa de a găsi un alt drum de- cât cele cunoscute până atunci, în spre aşa numitele „Indii“, — nume sub care se cuprindeau pe atunci regiunile, prea pu- ţin cunoscute încă, dacă nu chiar cu totul necunoscute, din Asia, de unde veneau mărfurile cele mai scumpe, ca măta- sea şi catifeaua, pietrele preţioase şi perlele, atât de nece- sare fastului lumii feudale, ca vasele de sticlă şi de porţe- lan, ca parfumurile profane şi mirodeniile religioase, pe . care le reprezentau smirna şi tămâia, indispensabile cultului bisericesc, ca, în sfârşit, condimentele culinare atât de pre- - ţuite de marile mase, precum erau piperul, sorţişoara, eui- şoarele, etc. Aceste mărfuri erau scumpe, fiindcă erau rare, şi îmbogăţeau repede pe cei ce se osteneau să le aducă de 158 FILOSOFIA RENAŞTERII departe, — din ,Indii44. Negustorii europeni nu se duceau însă niciodată până acolo ; de aceea nici nu cunoşteau acele regiuni decât din auzite. Din Indii le aduceau negustorii arabi, pe două căi diferite. Cea de uscat, căreia îi daseră numele de „calea mătăsurilor“, începea din Asia centrală, probabil din China, unde se fabricau, ca o specialitate, mă- tăsurile, şi duceau la porturile Mării Negre, unde le cum- părau negustorii genovezi, le încărcau pe corăbiile lor, le transportau prin Dardanele şi Mediterana, la Genova, de’ unde le distribuiau în toată Europa. Calea maritimă, că- reia îi daseră numele de „calea piperului4', pornea mai de jos decât cea dintâi, din sudul continentului asiatic, probabil de pe ţărmurile Indiei actuale, şi ducea, prin Oceanul indian şi Marea Roşie, spre Egipt, unde mărfurile de pe "'"•ăbiile arabe se concentrau, transportate pe uscat, în marele port al Alexandriei. De acolo, le încărcau corăbiile veneţiene, şi le duceau în cetatea dogilor, de unde se distribuiau în restul Europei. Acest comerţ cu Orientul, sau, cum se zicea pe atunci, cu „Indiile44, făcuse bogăţia, puterea şi mărirea celor două por- turi italiene, — şi trezise invidia altor ţări maritime, care au ajuns să se întrebe de ce nu l-ar practica şi ele. Şi fiindcă pe căile pe care le aleseseră genovezii şi vene- ţienii, concurenţa ar fi fost mai grea, au căutat altele, mai potrivite cu situaţia lor geografică. Aşa a făcut, în pri- mul rând, Portugalia. Maeştri’ şcoalei navale dela Sagres au început să se întrebe dacă nu s’ar fi putut ajunge la pre- ţioasele produse ale Indiilor, nu pe la răsărit, ca până atunci, ci pe la apus. In urma cruciadelor, contactul cu lumea învă- ţaţilor arabi devenise mai întins şi mai frecvent, — şi, prin acei învăţaţi au ajuns europenii să ia mai întâi cunoştinţă de operele geografice şi astronomice ale antichităţii clasice, care se păstraseră mai bine în unele centre orientale. începuse astfel a se răspândi ideea celor vechi că pământul ar fi putut, fi rotund, aşa încât nu era nicidecum imposibil să se ajungă, pe la apus, la ţările din răsăritul lui. Ceea ce favoriza o ase- menea credinţă era lipsa aproape totală a cunoştinţelor po- zitive, cu privire la mărimea reală a continetului asiatic, care era considerat ca întinzându-se, în spre răsărit, mult mai ? EPOCA MARILOR DESCOPERIRI , 159 iult decât era cazul. Aşa bunăoară, la sfârşitul veacului al CTV-lea, un învăţat francez, cardinalul Pierre d’Ailly, rec- irul universităţii din Paris, reluând, în opera sa „Imaginea imii“, ideea că pământul era sferic, susţinea că extremita- tea apuseană a Spaniei nu putea fi separată de părţile ăsăritene ale Indiilor de o distanţă prea mare. Dar acea idee f&rea încă prea îndrăsneaţă, — şi portughezii, ajutaţi de o âtâmplarc neaşteptată, au ajuns să descopere că puteau ajunge la Indii prin Oceanul Atlantic, dar străbătându-1 înspre sud şi ocolind Africa meridională. I Primele lor călătorii în această direcţie, înspre sudul Oceanului Atlantic, au urmărit mai întâi explorarea coaste- lor apusene ale contientului african, în vederea exploatării pr. Aşa au descoperit ei în 1 *33 Capul Bojadar, în 1441 Ca- lmi verde, iar în 1485 gura fluviului Congo. In 1487 apoi, o iferie. de furtuni au împins o expediţie a lui Bartolomeo Diaz Suit mai în spre sud, l-au aruncat, prin schimbarea direcţiei' |ânturilor înspre răsărit, şi l-au făcut să atingă unele părţi Ile coastelor de sud-est ale Asiei, care puteau aparţină In- jţjiilor. In sfârşit, în 1498, Vasco de Gama a reluat drumul făcut din întâmplare de Bartolomeo Diaz, a ocolit capul Bu- j|ei Speranţe, s’a ridicat înspre nord, explorând coasta răsă- riteană a Asiei, a descoperit gura Zambezului, Mozambieul, feoasta Zanzibarului, — şi, de acolo, condus de un pilot arab, |» ajuns la Calicut, pe coasta Indiilor. Un nou drum, către jnult doritele Indii, fusese astfel găsit, — şi nu le rămânea portughezilor decât să-l utilizeze, în scopurile lor comerciale. Par acest drum era lung şi greu. Escalele nu erau pregătite, ăprovizonarea vaselor părea nesigură, iar temerile de pri- mejdiile navigaţiei erau mari. Persista încă, cu îndărătnicie, credinţa că la ecuator valurile Oceanului erau fierbinţi; persista de asemenea grija de valurile din jurul Capului Bu- nei Speranţe, care se ridicau, în timpul furtunilor, până la 15 Ittetri, — cum constatase Bartolomeo Diaz, care nu mai văzuse frână atunci astfel de „munţi de apă“. | In faţa acestor dificultăţi, cercurile navale şi cele politice ^i-au adus aminte de o idee, care circulase cu vreo câteva ‘decenii mai ’nainte, cu privire la posibilitatea de a găsi un alt pruni, mai scurt şi mai uşor, înspre Indii, pe la apus. O 160 FILOSOFIA RENAŞTERII susţinuse un călugăr învăţat, Hernan Martinez, care o supu- sese chiar regelui Affonso al V-lea, cu rugămintea stărui toare de a trimite o expediţie de explorare, în direcţia in- dicată de cercetările sale. Asupra posibilităţii la care se gândea, călugărul portughez stase mai mult timp în cores pondenţă cu astronomul florentin Paolo dai Pozzo Tosca- nelli, cunoscut şi preţuit pe atunci de toată lumea cultă eu- ropeană,' şi care îl încurajase ; îi trimisese chiar, în Iunie 1474, o hartă, pe care însemnase drumul de urmat, peste Oceanul Atlantic, în spre Indii, indicând şi lungimea lui aproximativă. Din nefericire, războiul pentru succesiunea la tronul Castiliei, care izbucnise în acelaşi an, impunând re- gelui Affonso al Y-lea alte griji, l-a făcut să lase în părăsire proiectul lui Hernan Martinez. Când a început să lucreze în aceeaşi direcţie, Cristofor Columb, aflând de corespon- denţa călugărului portughez cu Toscanelli, a căutat să intre de asemenea în legătură cu el, prin mijlocirea unui negu- stor florentin care se afla, tocmai, la Lissabona. Astronomul italian i-a trimis şi lui o copie a hărţii menţionate, împreună cu lămuririle necesare. încurajat de sfaturile lui Toscanelli, Columb, care por- nise dela ideile celor vechi şi mai ales, cum am văzut, dela acelea ale scolasticului medieval Pierre d’Ailly, a socotit că venise momentul să treacă la acţiune. Intr’o audienţă pe care a avut-o în 1483, a expus regelui Ioan al II-lea planul său, şi i-a cerut concursul. Suveranul l-a ascultat cu bunăvoinţă, dar a socotit că trebuia să ia părerea unei comisii de învă- ţaţi, în frunte cu Diego Ortiz de Calgada, episcopul din Ceuta. Avizul acelei comisii a fost însă defavorabil; proiectul lui Columb i-a părut un „vis“ irealizabil. Unul singur din membrii ei, geograful german Martin Behaim, care se găsea întâmplător la Lissabona, i-a susţinut proiectul, dar n’a putut să obţină aprobarea celorlaţi. Cauza acestui eşec părea a fi fost că demersul lui Columb se produsese prea devreme. Au- dienţa lui la regele Ioan al II-lea avusese loc, cum am văzut, în 1483, înainte de călătoriile lui Bartolomeu Diaz şi Vasco de Gama, în jurul Capului Bunei Speranţe, în spre Indii, — EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 161 |şi înainte prin urmare de observările penibile făcute du pri- l'lejul lor. | Descurajat de acel prim eşec, Columb a părăsit Portu- | galia, în 1484, — cu atât mai mult că îi murise şi soţia, aşa | încât nu-1 mai lega nimic de acea ţară. Şi s’a stabilit în Spa- |lnia, unde spera să găsească o atmosferă mai bună. După | doi ani de solicitări a izbutit să fie primit în audienţă de k regina Isabella a Castiliei, căreia i-a expus proiectul său. A sTîost ascultat iarăşi, cu bunăvoinţă, i s’a acordat chiar o satis- factie onorifică, fiind acceptat „în suita“ regală, — ceea ce era l pe atunci o mare distincţie, — dar asupra proiectului său s’a i cerut avizul universităţii din Salamanca, al cărei scepticism i-a împiedicat din nou realizarea. I s’a lăsat totuşi speranţa ja-eă, mai târziu, după terminarea campaniei pentru alungarea | Maurilor din Spania, curtea regală, fiind mai înlesnită, i-ar fi L putut pune la dispoziţie corăbiile şi mijloacele financiare efe- ţ, rute. Cu această speranţă a aşteptat Columb încă cinci ani, fără să poată vedea vreo îmbunătăţire a situaţiei. Din ne- ; fericire, trăind atât de mult'timp, din 1484 până în 1491, fără nicio întrebuinţare şi deci fără nici un venit, cheltuise tot ce ’âdusese cu sine din Portugalia, unde vânduse tot ce avusese. k Văzând că războiul cu Maurii nu se mai termina şi ne mai : putând suporta lipsurile c$d ameninţau din ce în ce mai î mult, s’a hotărît să plece în Franţa. Pe drumul spre Huelva însă, unde urma să se îmbarce pe corabia ce avea să-l ducă înspre porturile franceze din apus, covârşit de oboseală şi i suferind de foame, s’a dus să ceară un loc de odihnă pentru o i noapte precum şi puţină pâine şi puţină apă, pentru fiul său î minor Diego, călugărilor din mănăstirea La Robida. Acolo v a dat însă peste un călugăr învăţat Juan Perez de Marchena, care îl cunoştea după nume, care auzise vorbindu-se de pla- [■ nurile lui, şi care l-a sfătuit, cu o neaşteptată stăruinţă, sa nu se descurajeze, promiţându-i că avea să intervină la L'gurtea regală, în favoarea lui. Mirat de această promisiune, Columb a aflat eă numitul călugăr era chiar confesorul regi- nei Isabella, — în care calitate se bucura de o trecere deose- ^bită. Şi’n adevăr, când războiul cu Maurii s’a terminat, — ^prin cucerirea Granadei, ultima lor cetate care mai rezista I încă, în Ianuarie 1492, — intervenţia'promisă, şi care se pro- / *F. P Negulescu : Filosofia Renaşterii, voi II 11 162 FILOSOFIA RENAŞTERII dusese la timp, a început să aibă perspective de a duce la un rezultat favorabil. Ceea ce i-a înlesnit acţiunea a fost situa- ţia grea a tezaurului spaniol, în urma marilor cheltueli ale războiului care se sfârşise, şi speranţa că intensificarea rela- ţiilor comerciale, pe un drum nou, mai.scurt şi mai uşor, cu bogăţiile miraculoase ale Indiilor, i-âr fi putut spori mai repede* veniturile. Acele bogăţii ajunseseră a fi considerate, în adevăr — în urma faimoasei călătorii a lui Marco Polo, dela sfârşitiil veacului al XlII-lea (1271—1291), prin părţile răsăritene ale Asiei, — ca depăşind orice închipuire. Indrăsneţul vene- tian, pe lângă regiunile pe care le vizitase numai în trea- căt, dealungul drumului pe care îl urmase, petrecuse 17 ani în „Cathay" şi în „Zipangu", denumiri sub care se înţelegeau , pe atunci China şi Japonia de astăzi. Descrierile din cuno- scuta lui „Carte a minunilor" înflăcăraseră imagin^'' il- tora din cei ce le putuseră citi...Existau, anume, în acele fericite părţi ale lumii, oraşe în care numai „vămile" produ- ceau „mai mult de cincisprezece milioane de saci de aur", anual; existau porturi în care se îngrămădeau „câte cinci mii de corăbii" în acelaşi timp, pline, toate, eu lucrurile atât de rare în Europa, ca zaharul, piperul, scorţişoara, cuişoa- rele, smirna, tămâia „şi altele" ; existau ţinuturi în care dia- mantele, rubinele, peruzelele, perlele ,şi alte pietre preţioase, se găseau în „cantităţi neînchipuite" ; în „Zipangu" mai ales, aurul era atât de abundent, încât palatul împăratului era acoperit, iar curţile lui erau pavate, în întregime, cu acest metal atât de scump, în straturi de o grosime de „două de- gete". Oricât de mari fuseseră efectele psihologice ale des- crierilor lui Marco Polo, dorinţa generală a. europenilor de a ajunge la legături mai strânse cu uimitoarele regiuni asia- tice pe care le zugrăvea el în culori atât de ademenitoare, nu-şi căutase totuşi satisfacţia, în tot cursul veacului al XlV lea, decât pe calea ce părea, singură, posibilă. Era calea spre răsărit, care se oprea la Marea Neagră şi la Egipt, unde aduceau arabii, cu cămilele, pe uscat, sau cu corăbiile, pe mare, produsele acelor regiuni, şi de unde le încărcau apoi, pe vasele lor, genovezii şi- venetieniii. In veacul al EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 163 rXV-Iea, portughezii au luat, cum am văzut, calea spre Sud, f de-a-lungul coastelor Africei şi în jurul Capului de Buna f Speranţă, care, cu toate greutăţile ei, părea încă mai puţin f primejdioasă decât calea spre apus, pe care începuseră j. o j propune unii, cu o îndrăsneală ce nu găsea crezământ. In adevăr, cu toate greutăţile ei, calea spre Sud nu făcea im- iposibilă aprovizionarea corăbiilor europene cu apă şi cu ali- ;mente de pe coastele africane, pe care puteau găsi la nevoie “lin adăpost sau chiar un refugiu. A înainta însă pe Oceanul ' Atlantic, spre apus, pe distanţe necunoscute, fără, nicio spe- ranţă a unor asemenea posibilităţi, de aprovizionare şi de ajutor, era o întreprindere plină de primejdii, ce puteau fi foarte mari. Că puteau să mai existe, într’acolo, pământuri, Iun se punea, propriu vorbind la îndoială ; dar nici sigur “nu era; şi apoi, acele pământuri puteau fi atât de departe, 1 încât să nu se poată ajunge până la ele în intervalul de timp ..pentru care corăbiile, potrivit cu capacitatea lor, puteau tran- sporta proviziile alimentare indispensabile; la care se mai -adăuga, fireşte, marele risc al lipsei eventuale a oricărui adă- post saii refugiu, în cazul furtunilor ce, în largul oeeanului. puteau fi foarte violente. Le trebuiau dar marinarilor o în- drăsneală ne mai văzută, şi un spirit de sacrificiu ne mai po- menit, ca să întreprindă călătoria de explorare, atât de dorită de toată lumea. Aşa încât, faptul că se găsise un om, care avea o asemenea îndrăsneală şi un asemenea spirit de sacrificiu, un om, care nu se oferea numai, care stăruia chiar să i se în- lesnească primejdioasa încercare, părea a fi fost motivul de căpetenie care a îndemnat pe învăţatul călugăr Juan Perez : de Marchena, din mănăstirea La Robida, să intervină, A mis dar reginei Isabella, printr’un curier special, o scrisoare, rugând-o cu stăruinţă să nu piardă o asemenea ocazie, cu atât : mai mult, cu cât ar fi putut să profite de ea regele Franţei, ! spre care se îndrepta intrepidul explorator. Prin acelaşi cu- ^ rier a sosit, după două săptămâni, răspunsul reginei, care mul- ţumea confesorului său pentru sfaturile lui înţelepte şi îi tri- mitea o sumă de bani, pentru ca Columb, pe care, ca primă _ satisfacţie, îl numise în suita regală, să se poată echipa în ' consecinţă, şi-l invita să vină la Santa-Fe, noua cetate pe ^eare o construise în faţa Granadei maure, — încă asediată, pe FILOSOFI A RENAŞTERII 1H4 atunci, — spre a stabili împreună cu miniştrii săi . omlitiile călătoriei de explorare. Din nefericire, tratativele ce au început astfel, sub aus- picii atât de favorabile, n’au putut duce imediat la rezultatul dorit. Cererile lui Columb au apărut, — în comparaţie cu modestele recompense ce se acordaseră, în Portugalia, desco- peritorilor coastelor apusene ale Africei şi ai drumului în jurul Capului Bunei-Speranţe, — inadmisibile. El pretin- dea titlul de „Amiral Atlantic4', cu toate drepturile ami- ralilor spanioli, care erau mari, titlul de „Vice-rege“ al ţinu turilor descoperite, cu toate puterile pe care le implica şi cu dreptul de a-1 transmite urmaşilor săi, a zecea parte din veni- turile pe care urma să realizeze Coroana din exploatarea ace lor ţinuturi, pe cale administrativă, monopolul comerţului particular, etc. Era una din manifestările individualismului născând, dela începutul Renaşterii, care, într’o pornire lip- sită de orice măsură, îşi exagera uneori în chip uimitor drep- turile, ce-i păreau cu atât mai mari, cu cât de-abia le desco- perise. Aşa luase naştere „imoralismul44 acelei perioade ini- ţiale a istoriei moderne, de care n’am vorbit decât în treacăt în volumul precedent ale acestei lucrări şi asupra căruia vom reveni în volumul următor, cu .prilejul' direcţiilor etice ale cugetării ei filosofice. Intru cât regina Isabeîla nu se putea hotărî să-i admită condiţiile pe care le pusese, Columb a părăsit brusc Santa- Fe, declarând că se ducea să ofere servicile sale regelui Fran- ţei, dela care primise propuneri mult mai ademenitoare, —- ca şi, de altfel, din partea regelui Angliei, la care putea re- curge de asemenea. Atunci a intrat în joc faimoasa mân- drie castillană. Cardinalul Mendoza, cancelarul statului, a sfătuit pe nehotărîta regină „să nu piardă ocazia44 de a adăuga coroanei sale prestigiul unor descoperiri, ce nu erau nici- decum imposibile şi care puteau, nu numai să umple lumea de admiraţie, dar şi să-i aducă ei înseşi venituri importante. Iar ministrul de finanţe, Sânt’ Angel, i a atras .atenţia că, chiar şi în cazul când expediţia proiectată n’ar fi dus la nici un rezultat, îi rămânea meritul de a fi încercat şi de a fi dat omenirii dovada definitivă că nu se putea ajunge, pe la apus, B’POCA MARILOR DESCOPERIRI l«'> rla mult doritele Indii. Căci înlăturarea unei erori putea să ţaibă câteodată tot atâta valoare, sau chiar şi mai multă, de • eât stabilirea unui adevăr. In acelaşi sens au mai stăruit şi' alţi „curteni44, ca episcopul Fonseca, contele Cardenas, f juan Cabrero, „camerierul44 regelui Ferdinand, etc. Rămâ- % nea totuşi o ultimă dificultate: tezaurul regal, în urma lun- | gului războiu cu maurii, era gol. Ca să poată acoperi chel- l tuelile expediţiei proiectate, regina Isabella era gata să-şi “vândă bijuteriile. Dar ministrul de finanţe, care era bogat, s’a oferit să avanseze, din propria sa avere, sumele necesare. t care, întru cât expediţia n’avea să fie prea numeroasă, n’aveau I; să fie prea mari. S’a trimis dar după Columb, care plecase. un curier însărcinat să-l aducă înapoi, şi la sfârşitul lui a Aprilie 1492, i s’a pus la dispoziţie „patenta44 cerută. Pregătirea călătoriei de explorare a putut astfel să în- ; ceapă, în Mai 1492, în portul Paloş, unde Columb se dusese l să „monteze*4 cele trei corăbii ce i se puseseră la dispoziţie l Şi, ca o dovadă că ideea, pe care o reprezenta el, preocupa în adevăr pe mai mulţi, trei „armatori44 bogaţi din acel port, fraţii Pinzon, s’au declarat gata, nu numai să-i dea tot con- ;. cursul, dar şi să-l însoţească. La 3 August 1492, cele trei ; corăbii au pornit în sfârşit spre insulele Canarii, de unde aveau să ia drumul spre apus, păstrând latitudinea lor geo- grafică, pe care o alesese Columb. Acolo au pierdut însă o lună întreagă, din cauza unor îmbunătăţiri de adus uneia din corăbiile „escadrei44, şi de abia la 6 Septembrie 1492 a putut să înceapă călătoria de explorare a Oceanului Atlantic. In timp de 35 de zile n’au văzut călătorii decât apa şi cerul, şi nu puţini dintr’înşii începuseră a se descuraja, arătându-şi pe faţă, uneori în forme ameninţătoare, neîncrederea în succesul întreprinderii. Din fericire, la 11 Octomvrie 1492 b s’au arătat primele semne ale-apropierii de un pământ oarecare, sub forma câtorva obiecte aduse de valuri: o bucată do lemn sculptat, câteva trestii, o ramură cu frunze şi fructe, şi câteva stoluri do păsări, ce sburau în aer. Tn noaptea de 11 spre 12 Octomvrie, Columb, care veghea, a zărit la orizont o lu- mină slabă şi tremurătoare, ca licărirea unui lumânări. Iar " înspre dimineaţă, marinarul Juan Rodriguez Bermejo de pe ' „Pinta44, — cum se numea una din cele trei corăbii. — a des- 166 FILOSOFI A RENAŞTERII coperit, în lumina lunii, ţărmul unui pământ apropiat. Era insula Guanahani, din grupul Bahama, care poartă astăzi numele de insulele Watlings. Când s’a făcut ziuă, în sfârşit, Columb a debarcat, împreună cu fraţii Pinzon şi cu o escortă armată de marinari, a luat în posesiune, în numele suvera- nilor spanioli, insula, căreia i-a dat numele de San Salva- dore, şi, atribuindu-şi titlul de vice-rege, hotărît prin „pa tenta" dela 30 Aprilie, a cerut tuturor să-i depună jurământul de credinţă şi de supunere. A urmat apoi, până în Ianua rie 1493, descoperirea mai multora din insulele mici, care formează arhipelagul Antilelor, şi în sfârşit a celor două insule mari, Cuba şi Haiti. Acesteia din urmă, din cauza umor asemănări, ce i-au părut ispititoare, i-a dat Columb numele de „Espaniola“, adică de Mica-Spanie. Ca să-şi sporească apoi mijloacele de explorare, care îi păreau insu- ficiente, a luat drumul îndărăt, spre Europa, şi, după mai multe peripeţii, din cauza furtunilor, a debarcat, la 15 Mar tie 1493, în portul Paloş, din care plecase. De acolo, până la Barcelona, unde se afla curtea regală, drumul i-a fost triumfal. Pretutindeni era primit cu mari manifestaţii de ad- miraţie, pentru descoperirile făcute, dela care se aşteptau, după cele ce povesteau, atât el însuşi cât şi, mai ales, cei ce îl însoţiseră, adevărate minuni. La curtea regală de asemenea a fost primit cu mare pompă, şi i s’au confirmat din nou titlu rile şi drepturile acordate prin „patenta" dela 30 Aprilie. Mai mult încă, i s’a cerut să organizeze imediat o a doua ex- pediţie, pentru luarea în stăpânire, definitivă, a nouilor ţi nuturi, şi pentru colonizarea lor. Pentru acea a doua călătorie i se puneau la dispoziţie lui Columb 14 corăbii pentru transportul persoanelor şi 3 corăbii pentru transportul lucrurilor, ce păreau necesare pentru sco pul urmărit. Era vorba să se trimită în noile ţinuturi func- ţionari civili pentru administrarea lor, trupe militare pentru supunerea indigenilor, preoţi pentru convertirea lor la creş- tinism. muncitori pentru exploatarea pământurilor şi a mine lor, — precum şi instrumentele şi animalele indispensabile pentru o asemenea exploatare şi pentru transporturi. Vitele mari mai ales, — caii, bunăoară,— lipseau cu desăvârşire din insulele descoperite, şi le trebuiau procurate din Spania. EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 167 j| Noua expediţie a pornit la 25 Septemvrie 1493, din golful I Cadiz, unde se strânseseră corăbiile ce alcătuiau „escadra", şi |i a luat mai întâi, ca şi cea precedentă, drumul insulelor Ca- | narii, spre a-şi completa proviziile. De acolo a plecat la 13 | Octomvrie, urmând o linie mai sudică decât în prima călă- torie şi, graţie unui vânt mai favorabil, a putut ajunge, în | 20 de zile numai, la grupul Antilelor mici. Numele ocazionale, | ce li s’au dat atunci, s’au pierdut ; unul singur s’a păstrat: g acela al insulei Guadelupe. De acolo, escadra s’a întors spre T Antilele mari, spre Cuba şi Haiti, unde lăsase ocupanţi, şi a 1 descoperit încă una din ele, pe care n’o atinsese în prima că- :« lătorie, insula Jamaica. Această a doua expediţie a fost însă ’ plină de decepţii. Începuse rezistenţa indigenilor. Fortul | La Navidad, ridicat, în prima călătorie, pe insula Haiti, spre '"adăpostirea ocupanţilor, a fost găsit dărâmat şi plin de ca- > davre. Au început apoi boalele tropicale, care au silit pe L Columb să trimită înapoi, în Spania, 12 corăbii, pline cu bolnavi care nu mai puteau suporta clima noilor ţinuturi. ' Proviziile alimentare, de altfel, nu ajungeau pentru cei 1500 de oameni ce compuneau expediţia, iar ceea ce le ofereau noile ţinuturi nu le convenea. Columb a fost astfel silit, în raportul pe care l-a trimis reginei Isabella, odată cu cele 12 corăbii, să-i ceară organizarea unor transporturi regulate de alimente, — în deosebi carne, pâine şi vin, — precum şi de medicamente. Iar, ca plată, îi propunea să-i trimită, în loc de mărfuri, pe care nu şi le putea procura „deocamdată", sclavi, dintre indigeni, care, fiind robuşti, puteau fi între- buinţaţi, în Spania, la muncile mai grele. Aşa încât, iluziile eu privire la bogăţiile fabuloase ale noilor ţinuturi începeau a 'se risipi. Iar odată cu risipirea lor au început îndoielile ; ţinuturile descoperite de Columb nu puteau fi cele proslă- vite de Marco Polo, de vreme ce erau atât de sărace. Mult doritul aur nu se găsea decât în nisipul câtorva râuri, în cantităţi ce păreau neînsemnate ; pietrele preţioase nu se vedeau nicăieri, iar mărfurile scumpe lipseau. Ca culme, nici exploratorii nu se mai înţelegeau. I se dase lui Columb, ca viee-guvemator, un om puţin maleabil, Rodriguez de Fon- ' seca, cu care certurile au dus la o implacabilă ostilitate, N’au lipsit nici răscoalele, cu toate consecinţele lor penibile, din 148 FILOSOFIA RENAŞTERI1 cauza măsurilor de represiune, luate în contra nesupuşilor şi eare nu puteau fi decât severe. Cuprins de griji, Columb se gândea, în Septemvrie 1494. să se întoarcă în Spania, spre a da el însuşi curţii regale ex- plicările necesare, asupra obstacolelor mari, de care se lo vise, şi spre a-i cere mijloace nouă, cu care să poată due- la bun sfârşit ceea ce începuse. Din nefericire, obosit fiind peste măsură, — se zicea că nu mai dormise de loc de pe la jumătatea lui August, de când se îngrămădiseră atât de mult greutăţile, — a căzut bolnav ; sleit de puteri, avea întruna ameţeli şi leşina la cea mai mică sforţare. A fost dar nevoit să rămână pe insula Haiti şi fiindcă, până în Aprilie 1495 nu se mai primise nicio ştire dela el, curtea regală, temâi; du-se să nu fi pierit în vreuna din furtunile ce bântuiau coastele noilor ţinuturi, a trimis, ca să-i ţină locul în admi- nistrarea, lor, pe Juan Aguado, — ceea ce a complicat şi mai mult şitpaţia de acolo, eu alte neînţelegeri. Columb n’a putut astfel pleca decât în primăvara anului următor, la 10 Martie 1496, şi, din cauza vânturilor nefavorabile, n’a putut ajunge la Cadiz decât la 11 Iunie 1496/ Primindu-1, —_ cu oarecare întârziere, din cauza încurcăturilor europene, — la Burgos, curtea regală, cu toată bunăvoinţa pe care a continuat a i •> arăta, nu i-a ascuns totuşi că era îngrijorată de marile chel- tuieli pe care i le impunea întreţinerea coloniştilor din noile ţinuturi, şi i-a cerut reducerea numărului lor la 330, — ceea ce ar fi, costat, încă, 8 milioane de „maravedi“. Columb a propus atunci colonizarea pământurilor pe care le descope- rise, precum şi celor pe care avea să le mai descopere, cu de ţinuţii din închisorile spaniole, pe eare statul îi hrănea, până atunci, fără niciun profit; în colonii, ar fi fost puşi să'mun- cească, şi întreţinerea lor ar fi devenit rentabilă. Iar ca •> compensaţie, pentru ei, li s’ar fi redus pedeapsa, în schimbul deportării, la jumătate numai, aşa încât şi-ar fi putut re dobândi mai repede libertatea. Dar dificultatea de căpetenie de eare se lovea Columb. atât la curtea regală cât şi în opinia publică, era îndoiala ce începuse a se forma, că ţinuturile, pe care le descoperise el, aparţineau în adevăr Asiei răsăritene. împotriva acelei îndoieli, pe care părea a o fi prevăzut, a încercat el să lupte f - BPOCA MARILOR DESCOPERIRI «• cu un „act oficial“, pe care îl adusese cu sine, ca dovadă. Furtunile îl împiedicaseră să facă ocolul insulei Cuba, care era cea mai mare din arhipelagul Antilelor ; luase însă de- claraţiile locuitorilor ei indigeni, care n’o considerau ca o insulă, şi pusese pe însoţitorii săi să le confirme autentici- , tatea, printr’un jurământ formal, întărit cu sancţiuni severe ; aceia dintre ei, care ar fi revenit asupra jurământului, ar fi fost pedepsiţi: ofiţerii cu o amendă de 1000 Maravedi, iar f- marinarii cu 100 lovituri de biciu... *) Cu toată această „do- vadă“ însă, îndoiala a rămas, — şi Columb a simţit nevoia să întreprindă o a treia călătorie, nu numai spre a se îngriji mai departe de ţinuturile descoperite, dar şi spre a-şi con tinua, în spre apus, cercetările, care singure puteau aduce » ; lămurire deplină a lucrurilor. t' Din cauza dificultăţilor materiale, pregătirea acelei a treia călătorii a durat destul de mult. Curtea regală nu mai era dispusă, după desamăgirile avute, să facă cheltuieli mari. Columb n’a putut astfel pleca decât la 30 Mai 1498, cu şase corăbii numai, pline mai mult cu deţinuţi din închisorile spa niole, cărora li se transformase pedeapsa în deportare. Din ; portul San Lucar de Barrameda, mica „escadră“ a pornit spre insulele Capului Verde, de unde a luat o linie mai sudică decât cele urmate în călătoriile anterioare. Columb credea că aurul, pietrele preţioase şi celelalte mărfuri scumpe se găseau mai mult în regiunile calde ale pământului, dintre tropice şi ecuator. Ni s’a păstrat o scrisoare, ce-i fusese adresată de un giuvaergiu catalan, Javme Ferrer, care călătorise mult prin Orient, şi care îi spunea lui Columb, atât de doritor să se* informeze, că, după ştirile culese de el la Cairo şi la Damasc, unde se adunau negustorii de asemenea lucruri, ele se găseau , mai ales în ţările unde „nopţile erau egale cu zilele". Către ^ jumătatea lui Iulie, însă, escadra a pătruns în zona lipsei d<* vânturi din jurul ecuatorului, în care o ameninţa imobilizarea, ' la o temperatură insuportabilă. Columb a făcut dar sforţări mari ca să se ridice puţin spre nord. până când a întâlnit un T slab curent de aer dinspre nord-est, cu ajutorul căruia s’a în- : 1) Cf. Oscar Pesehel. Geachichte der Zeitalters der Entdeckuugren. 2-te Au fi.. p. 200. 170 FILOSOFI A REN AŞTEBII dreptat iarăşi spre apus. Către sfârşitul lui Iulie,, când înce- puse să le lipsească apa, a putut zări la orizont uscatul, sub forma unei insule cu trei vârfuri de munţi, din care cauză i-au dat numele de „Trinidad". Iar făcându-i ocolul, a descoperit coasta de nord a Americii de Sud, sub forma deltei Orenocu lui. Deşi debitul, nu numai abundent, dar şi impresionant, a! acelui fluviu era o indicaţie destul de limpede că el trebuia să-şi adune apele de pe o mare întindere de pământ, şi că prin urmare se găsea în faţa unui continent, Columb n’a crezut că se putea opri ca să facă cercetări mai amănunţite. Clima îi părea insuportabilă; îi era teamă să nu-i revină ameţelile şi leşinurile ; îi era teamă, de asemenea să nu i se strice de tot, din cauza căldurii excesive, alimentele pe care le ducea coloniştilor lăsaţi pe insula Haiti, şi de care nu mai ştia nimic de peste doi ani. S’a îndreptat dar într’acolo, unde a găsit o situaţie foarte puţin mulţumitoare. Mai toţi colo- niştii sufereau de „frigurile tropicale", alimentele lipseau, ostilitatea indigenilor creştea. Columb lăsase, ca administra- tori, în timpul cât avea să lipsească, pe fraţii săi Bartolomeo şi Diego. Faptul însă că nu mai veneau alimente din Spania fusese interpretat ca o confirmare a disgraţiei în cş.re se zicea că ar fi căzut „amiralul" la curtea regală, — şi auto- ritatea fraţilor săi intrase în eclipsă. Se produsese chiar o răscoală a unei părţi din colonişti, în fruntea căreia se pusese „judecătorul" Roldan. In faţa acestor dificultăţi, Columb a trimis curţii regale un raport, prin care îi cerea ajutoare imediate, — în oameni, ' bani, alimente şi medicamente, — precum şi preoţi misionari, ca să readucă la purtări mai creştineşti pe coloniştii care se dedau la tot felul de excese, şi un judecător „învăţat", ca să pună capăt neînţelegerilor dintre ei. Această din urmă ce- rere avea să-i fie fatală „amiralului", care nu se mai bucura de încrederea curţii regale. Pe lângă îngrijorarea, pe care i-o pricinuiau ştirile rele ce-i veneau din noile ţinuturi, regina isabella era nemulţumită du numeroşii indigeni pe car*' Columb îi trimitea în Spania spre a fi vânduţi ca sclavi; ar fi exclamat odată, indignată: cine i-a dat „amiralului" pu- terea să vândă pe supuşii mei ? Iar în Iunie 1500 a dat or dinul ca toţi cei vânduţi ca sclavi să fie liberaţi şi trimişi EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 171 înapoi, în noile ţinuturi. Când dar a numit ca judecător, pentru acele ţinuturi, pe Francisco de Bobadilla, cavaler de Calatrava, i-a dat în acelaşi timp şi puterea administrativă, ca să nu fie împiedicat de nimic în cercetările sale. De acea- stă putere, noul demnitar s’a folosit, imediat ce a intrat în funcţiune, în contra lui Columb. Fiind o natură pornită şi pătimaşă, a luat numaidecât partea nemulţumiţilor, a ordonat arestarea „vice-regelui“, l-a pus în lanţuri şi l-a trimis, în această stare, în Spania. Când corabia pe care fusese îmbar- cat a pornit, marinarii au voit să-i scoată lanţurile; dar Columb. a refuzat ; era bine ca curtea regală să vadă cum era răsplătit, el, care îi adusese posesiuni teritoriale noui şi î-ar fi deschis, dacă ar fi fost lăsat să ducă mai departe ex- plorările începute, un drum nou, mai uşor şi mai sigur, spre “fabuloasele bogăţii ale Indiilor. Fostul „vice-rege“ a ajuns astfel în lanţuri, la sfârşitul lunii Noemvrie, a anului 1500, în portul Cadiz. Cum a aflat de sosirea lui, regina Isabella a trimis un curier special, cu ordinul să fie pus imediat în libertate şi să i se remită sumele necesare pentru a se echipa, potrivit cu rangul pe care îl avusese, ca să se poată prezenţi la curtea regală în condiţiile cuvenite. A şi fost primit apoi, la 17 Decemvrie 1501, cu' multă bunăvoinţă, dar dorinţa de a fi reîntregrat în drepturile sale nu i-a fost îndeplinită. Tot .ce a putut să obţină a fost ca Bobadilla să fie rechemat. In locul lui a fost trimis, ca guvernator al noilor ţinuturi Fray Nicolas de Ovando, cavaler de Alcantara, cu însărcinarea specială de a pune capăt neînţelegerilor şi desordinelor dii*. acele ţinuturi, — în care scop i s’a dat ca ajutor un jurist cunoscut şi preţuit pe atunci, Alonso Maldonado, din Sala- manca. Şi fiindcă, în urma sosirii câtorva mici transporturi de mărfuri, cu ceva aur din Cibab şi puţine perle din Marea caribică, crescuseră din nou nădejdile de câştig, ale curţii Tegale şi ale opiniei publice, o expediţie in stil mai mare a urmat. La 13 Februarie 1502, o flotă compusă din 32 corăbii, cu 2500 emigranţi, a pornit din portul Sun Lucar de Bai ru ' meda. Din nefericire, câteva zile numai după aceea, a izbuc- j,nit o furtună violentă, care a scufundat câteva din vasele ce Jde-abia porniseră şi a silit pe celelalte să se întoarcă, spre irefacere. Luna următoare, în sfârşit, flota a pornit din nou, 172 FILOSOFI A RENAŞTERII din portul Gomera, împărţită în două escadre, şi a izbutit să ajungă, în Aprilie 1502, la ţintă. Cercetările lui Ovando şi ale lui Maldonado au început, Roldan şi Bobadilla au fost ascultaţi, arestaţi şi trimişi în Spania, cu un grup de corăbii. care însă, din cauza furtunii, s’au înnecat mai toate. Columb scăpase astfel, cel puţin, de sarcinile şi grijile administrării coloniilor, care îl împiedicaseră până atunci să-şi continue explorările. A crezut dar că putea să organi- zele în sfârşit o expediţie, consacrată numai scopului de a descoperi drumul, pe la apus, spre Indii, fără preocuparea de a aduce coroanei spaniole noui posesiuni teritoriale. A pornit dar, la 9 Mai 1502, din portul Cadiz, cu patru corăbii numai. Pe drum însă una din ele s'a arătat defectuoasă şî. ajungând, pe la sfârşitul lui Iunie, în preajma insulei Haiti, a voit să se oprească într’unul din porturile ei, spre a o schimba, sau cel puţin a o repara. Noul guvernator însă, Ovando, i-a interzis debarcarea. Atâta timp cât situaţia nu se clarificase, pe insulă, prezenţa lui Columb ar fi putut s’o complice. Cu acea ocazie a avut totuşi un succes neaşteptat, care a făcut pe unii să creadă că dispunea de o putere uimi toare, aproape supranaturală, de a prevedea starea timpului. In portul în care i se refuzase adăpostirea, se găseau gata de plecare în spre Spania corăbiile care, pe lângă diferite - mărfuri, avea să ducă, spre a-i preda autorităţilor de acolo., pe Bobadilla, Roldan şi câţiva din „casicii“ indigeni ce s«- făcuseră vinovaţi de rebeliune. Columb a trimis comandau tului acelei escadre sfatul să-şi amâne plecare cu opt zile, fiindcă avea să izbucnească, în acest interval de timp, o fur- tună violentă. Neţinând socoteală de acest sfat, comandantul a plecat, dar furtuna a izbucnit în adevăr, şi din cele 20 de corăbii ce compuneau escadra, numai una singură a putut ajunge în Spania. Părăsind insula Haiti şi ţinând drumul spre sud-vest. Columb a ajuns, pe la sfârşitul lunii Iulie, la mica insula Guanuja, din golful Honduras, căreia, din cauza frumoaselor păduri de pini, i-a dat numele de „isla de pinos“. Vizitând-o. n’a găsit pe ea nici aur, nici perle ; a descoperit însă într’un punct de pe coastele ei o luntre, de dimensiuni neobişnuite la indigenii din acele părţi, cu 25 de oameni şi cu mărfuri EPOCA MARILOR DESCOPERIRI !’■{ confecţionate, — între altele, cămăşi de pânză de bumbac, .săbii de lemn cu ascuţişuri de cremene, şi vase de aramă, — destinate vânzării. Acele mărfuri indicau o cultură mai îna intată decât aceea a locuitorilor din ţinuturile noui, desco perite până atunci. întrebaţi de unde veneau, oamenii de pe acea luntre au răspuns că veneau din ţările „Maya“ şi „Taya“ indicând şi direcţia în care se găseau acele ţări, înspre nord- est. După acea indicaţie, şi după numele uneia din ele, ţările în chestie se găseau în peninsula ce poartă astăzi numele de Yucatan, şi pe care arheologii de astăzi au descoperit ur- mele vechii „culturi Mava“, de care se vorbeşte astăzi din ce în ce mai mult. Dacă ar fi urmat indicaţia pe care o pri- mise, Columb ar fi putut descoperi, nu numai peninsula Yucatan, dar şi, înaintând spre apus şi spre nord, întregul Mexico. El era stăpânit însă de ideea că trebuia să existe o legă tură între Oceanul Atlantic şi „Marea Indiilor". Nu, poate, sub forma continuităţii pure şi simple, pe care păreau a ■> desminţi atâtea pământuri întâlnite în drumul spre apus. dar, cel puţin, sub forma unei strâmtori, care să ducă clei i cel dintâi la cea din urmă. Cu această idee, fiindcă pătrun- sese adânc în golful Honduras, a luat-o spre răsărit, ca să ocolească coasta de nord a acestei părţi a continentului ame- rican, până când a ajuns, nu tară mari dificultăţi, la capătul ei extrem, căreia, spre a mulţumi, „zeilor“, i-a dat numele de „Graeias a Dios“. De acolo, s’a îndreptat spre sud, până aproape de istmul de Panaipa, fără să poată descoperi „strâm- toarea" ce ar fi dus spre „Marea Indiilor". Ostilitatea indi- genilor, — în regiunea „Veragua" mai ales, unde i se spusese că se găsea aur şi unde debarcase, — precum şi frigurile tro- picale l-au silit să ia, îndărăt, drumul Antilelor. S’a adă postit câtva timp într’un port din insula Jamaica, unde a avut să sufere mâlt din cauza indisciplinei, — care a mers până la o rebeliune ameninţătoare, — a marinarilor 1 pe corăbiile sale. şi în Septemvrie 1504. în sfârşit, a pornit-o îndărăt, spre Spania, bolnav şi descurajat, cu conştiinţa că n’avea să mai găsească niciodată drumul căutat, spre mult lăudatele Indii. Ideea însă, că făcuse mai mult decât atât. că descoperise un continent nou, — ceea ce însemna, pentru 174 FILOSOFI A RENAŞTERII concepţia despre lume a oamenilor din timpul său, începutul unei adevărate revoluţii, — i-a lipsit cu desăvârşire. Până când a murit, în Mai 1506, a rămas convins că ajunsese pe la apus, la ţărmurile răsăritene ale continentului din care făceau parte Indiile. De aceea se şi dase ţinuturilor noui, descope rite de el, numele de „Indii occidentale*4, iar oamenilor ce le locuiau numele de „Indieni**. III Deşi ideea, căreia îi închinase, nu numai munca, dar şi vieaţa sa, fusese greşită, — cum avea să se dovedească ul- terior, — îi rămânea totuşi lui Columb marele merit de a fi îndrăsnit, cel dintâi, să încerce, aruncându-se în necunoscut, o explorare atât de plină de riscuri şi de primejdii, spre a vedea în -sfârşit, cu ochii săi proprii, dacă mai era ceva din- colo de Oceanul Atlantic, care, după părerea celor vechi, în- chidea la apus, lumea cunoscută. *) .Calea odată deschisă, le-a fost uşor, apoi, altora, să ducă mai departe, cu rezultate mai bune, cercetările începute de el. Speranţele mari, pe eaTe le trezise descoperirea noilor ţinuturi, au făcut chiar ca cei mai nerăbdători să întreprindă imediat, încă din timpul când trăia Columb şi în concurenţă cu el, explorări, mai mult sau mai puţin fericite, dar care au adus totuşi contribuţii preţioase la cunoaşterea noului continent dinspre apus. Cel dintâi dintre aceşti grăbiţi a fost John Cabot. Acest nume îl daseră englezii unui veneţian, Giovanni Gabotto, care se stabilise, pe la jumătatea veacului al XV-lea, la Bri- i) i) Ca o recunoaştere a acestui merit, regele Ferdinand a pus să se graveze pe mormântul lui Cristofor Columb, — al cărui nume spaniol era Cristobal Colon, — inscripţia A Castilia y a Leon Nuevo Mundo dio Colon. adică, în traducere liberă „Pentru Castilia şi pentru Leon Descoperi lume nouă Colon. “ EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 175 C f stol, spre a întinde până acolo legăturile comerciale, atât de numeroase, ale cetăţii dogilor.' Auzind de primele descoperiri : ale lui Columb, care fuseseră primite, la început, cu atâta entusiasm, ca deschizând perspective neaşteptate şi uimitoare ‘ comerţului european cu răsăritul asiatic, John Cabot s’a ; simţit îndemnat să încerce, şi el, a găsi un drum nou, — tot î pe la apus, dar mai pe la nord, pe unde ar fi putut să fie | mai scurt, — către Cathay, către Zipangu şi către mult lău- | datele Indii. A cerut dar, şi a obţinut, în 1496, dela regeie ; Enric al Vll-lea, o „patentă“, care îl autoriza să întreprindă, . >,sub pavilionul englez“, călătorii de explorare, „înspre ţările, mările şi golfurile dela apus, dela răsărit şi dela nord, pentru a face descoperiri" ‘). Expediţiile trebuiau însă organizate ; cu fondurile proprii ale exploratorului; regele îi acorda, în H-gchimb, monopolul comerţului cu ţinuturile pe care le-ar des- coperi, şi îşi rezerva „a cincea parte" din câştigurile ce ar L izbuti să realizeze. Cea dintâi încercare s’a făcut cu o corabie nhmai, care a pornit la începutul lui Iunie 1497, şi a urmat o linie ce se apropia de al 56-lea grad de latitudine nordică. Către sfârşitul aceleiaşi luni, exploratorii s’au apropiat de coasta Labfador-ului, din răsăritul Americii de Nord, şi pri- mul pământ descoperit, — „terra primum visa", — care le-a părut a fi o insulă, a primit numele de „Newfound Island". r De acolo, s’au îndreptat către nord-vesţ, spre a explora ţăr- murile pământuthi, ce părea a se întinde îndărătul acelei in- sule, ridicându-se până aproape de al 60-lea grad de latitu- ‘ dine boreală. Dar ceea ce au văzut, mai pretutindeni, i-a descurajat din ce în ce mai mult. Peisagiile aveau, în plină vară, aspecte de iarnă ; nu numai înălţimile, ci, pe alocurea, şi câmpiile, erau încă acoperite cu zăpadă; pe apele râuri- lor pluteau încă sloiuri de ghiaţă; oamenii umblau îmbră- caţi în blănuri; ca animale mai mari, ’ nu se vedeau decât >. reni şi urşi albi. Ţinuturile, pe care le descoperiseră, nu se- ; mănau dar nici de cum cu cele descrise de Marco Polo, şi nu s puteau aparţine prin urmare acelor minunate regiuni asia- 1 1) Oscar Peschel, Geschichte des Zeitalters der Entdeckuugeu. 2-te - Aufl.. p. 215. FILOSOFI A .REN AŞTERII ]7« tice. Cu această impresie deprimantă s’au întors ei, in toamna aceluiaşi an, la Londra. Deşi de origine italiană, însă, John Cabot avea ceva din tenacitatea anglo-saxonă. . In Februarie ' 1498 a cerut, şi a obţinut, dela Enrie al Vll-lea, o nouă „patentă44,, spre a-şi continua explorările, ca să se vadă mai bine’ ce folos se putea trage din pământurile descoperite. In acel scop, se ofereau să ia parte la noua expediţie şi câţiva negustori din Londra. Din nefericire, John Cabot a murit în timpul pregătirilor, şi noua expediţie a pornit, cu două corăbii şi cu vreo 300 de oameni, sub conducerea fiului său Sebastian, care luase o parte activă şi la expediţia anterioară. Fusese chiar sufletul ei, fiindcă lui i se datora ideea de a urma linia mai nordică, ce dusese pe John Cabot la Newfound Island. Urmând aceeaşi linie, Sebastian Cabot a^regăsit acea regiune,: căreia, după balenele ce se găseau, în număr considerabil, în apele eL şi cărora indigenii le ziceau „bacallao44, i-a - dat numele de „Bacallao Işland4*. De acea dată însă, explorarea coastelor nu s’a mai îndreptat spre nord, ci spre sud, — direcţia în care exploratorii sperau să găsească o mai mare bogăţie de produse utilizabile. După putinele indicaţii ce ni s’au, păstrat, expediţia lor ar fi ajuns până în apropierea CarolineL de astăzi, din Statele Unite, de unde a trebuit să se întoarcă în Anglia, din cauza lipsei de alimente. Desamăgirea, atât a cercurilor politice cât, şi a celor comercial^ a fost de altă- dată şi mai mare, aşa încât, când Sebastian Cabot. a voit să organizeze, în 1499, o a treia expediţie, regele Enrie al Vll-lea a refuzat să-i mai dea vreun ajutor. Doi ani mai târziu, totuşi, suveranul a consimţit să mai dea o „patentă4* altor exploratori, care voiau să mai între- prindă cercetări, mai în spre sud. Erau, anume, doi englezi din Bristol, Richard Warde şi Thomas Ashehurst, asociaţi cu trei portughezi, Joao Fernandez, Francisco Fernandez şi Joao Gonzalez. Asupra rezultatelor la care au putut ajunge ei, nu ni s’au păstrat date sigure. Cercetările lor păreau a fi durat mai mult şi a se fi îndrepat, mai întâi, tot asupra regiunilor nordice ale noului continent, judecând după fap- tul că, în 1502, i-au fost prezentaţi regelui englez „trei oameni îmbrăcaţi cu blănuri de animale sălbatice44, şi care „mâncau EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 177 pcarne crudă‘\ Ulterior s’au îndreptat însă şi asupra regiuui- |/lor sudice, judecând după faptul, ce se releva de asemenea p de contemporani, că se aduseseră în Anglia, ca curiozităţi or- I'nitologice, nişte papagali. Cu toate că rezultatele practice | continuau a fi foacte puţin satisfăcătoare, curiozitatea gene- Ifcrală rămânea totuşi vie, şi cercetările au continuat, duse şi I de englezi, dar mai ales de spanioli şi de portughezi. Din |f nefericire, nu le putem urmări, aici, cu de-^mănuntul. Citi- lorii le pot găsi, dacă îi interesează, în cartea lui Peschel | „Geschichte des Zeitalters der Entdeckungenu, sau în aceea a lui Ruge, cu acelaşi titlu, care e însă mai nouă. Trebue să | ne grăbim să ajungem la modul cum s’au încredinţat cei ce I căutau drumul, pe/la apus, spre Indii, că descoperiseră în fc realitate un nou «continent, care era despărţit de vechiul coft- fNinent asiatic de un ocean mai întins decât cel Atlantic, — pre- | cum şi la modul cum au ajuns să descopere,, cu Magelhaens, I că pământul este rotund, — descoperire care a avut o in- t fluentă considerabilă asupra * cercetărilor astronomice dela | începutul tiţnpurilor moderne. 4 „Marea de sud“, — cum i s’a zis mai întâi Oceanului Pa- eific, — a fost descoperită în 1513 de Vasco Nunez de Bal boa. jf Ceea ce făcuse posibilă această descoperire, a fost înainta- , ? rea cercetărilor în spre sud. Peninsulele Florida şi Yucatan ( fuseseră descoperite pe rând, în 1507 şi 151 % de către Pinzon, Diaz de Solis şi Ponce de Leon, — şi încercările de coloni- zare se întinseseră până dincolo de istmul de Panama, pe :• marginile golfului Darien, care pătrunde în ţărmul de nord- ; est al Columbiei de astăzi. Acele colonizări improvizate se ‘ făcuseră însă mai mult cu aventurieri, care fugiseră din Spa- Ş/nia, sau din noile ei posesiuni, ca să scape de datorii sau chiar de urmăriri judiciare, pentru delictele sau crimele co- mise. Printre cei din prima categorie se găsea şi Balboa. El se născuse în 1475 la Xerez de Badajoz şi, după o tinerele plină de greutăţi şi de excese, emigrase, în 1501, în noile po- s' sesiuni spaniole din Antile. şi anume la San Domingo, de pe -'Hispaniola, cum i se zicea pe atunci insulei Haiti. Iar de acolo fugise, spre a scăpa de creditori, în 1510, ascunzându-şe, T cu concursul unui matelot, Hurtado, pe o corabie ce pornea, cu Francisco de Endrico, după unii, cu Enciso, după alţii, P. P. Negulescu : Filosofia Renaşterii, voi. II 12 178 FILOSOFI A RENAŞTERII spre golful Darien. Proaspăta colonie, în care se refugiase, era frământată de neînţelegeri, şi Balboa a izbutit, în scurtă vreme, să ajungă, în urma unei răscoale, guvernator al ei Intru cât însă situaţia lui n’a fost recunoscută de autorită- ţile superioare ale noilor posesiuni spaniole, a urmat uit pro- ces politic, ale cărui consecinţe puteau să fie grave. Balboa a simtit atunci nevoia să se ilustreze printr’o „faptă mare“. adică printr’o descoperire, care să aducă coroanei spaniole achiziţii neaşteptate şi de o valoare superioară. II impresie naseră mai ales povestirile unora dintre indigeni că, înspre apus, şi nu prea departe, s’ar găsi o altă mare, cu ţărmuri şi insule bogate în perle, pe care spaniolii le preţuiau atât de mult, şi nu mai puţin în „praf de aur“. Intr’acolo a por nit dar el, în Septemvrie 1513, cu vreo 200 de spanioli înar- maţi şi cu yreodHW) de indigeni, ca purtători ai proviziilor de drum. Norqcul lui a fost că, ţinând seamă de prietenia unbra din triburile indigene, pe teritoriile cărora putea să treacă fără prea mari greutăţi, a căutat să străbată,. de-a- curmezişul, istmul de Panama, tocmai pe unde distanţa din- tre Oceanul Atlantic şi „marea“ necunoscută „din spre apus“ era mai mică, din cauză că un golf al Oceanului Pacific pă- trundea adânc în ţărmul vestic al istmului. Călătoria a fost totuşi lungă şi penibilă, prin desişurile atât de anevoie, de străbătut ale pădurilor tropicale. Trunchiurile şi ramurile copacilor uriaşi ai acelor păduri erau acoperite de plante agăţătoare, ce se împleteau Unele cu altele, formând reţele de nepătruns, aproape, fără ajutorul cuţitelor şi securilor. Intru cât unele din acele păduri s’au păstrat până astăzi, geografii contemporani ne asigură că, chiar şi acum, un călător poate rătăci uneori, în lăuntrul lor, zile întregi, fără să poată vedea, prin desişul ramurilor şi al plantelor agăţătoare, cerul; iar dacă, spre a se orienta, se urcă într’unul din copacii mai înalţi, nu poate vedea, din vârful lui, decât tot un desi£ le frunze verzi, care se întinde, în toate direcţiile, până la mar- ginile orizontului. Apropierea de misterioasa „mare de sud“ i-a fost reve- lată lui Balboa de fenomenul fluxului şi al refluxului, pe care îl cunoştea de pe ţărmurile spaniole ale Oceanului Atlan- tic. Poposise într’o seară, cu însoţitorii săi, pe malurile unui ■ #' EPOCA MARILOR DESCOPERIRI m | mic curs de apă. Era fluviul Savanas, care, cu toate că : n’avea nimic ameninţător, a început deodată să se umple de | valuri, ce veneau dinspre sud şi se îndreptau în direcţia opusa ţ. aceleia a cursului său natural. Gustând apa, exploratorul a ' putut constata că era sărată. Nu mai încăpea dar îndoială că se afla în fata refluxului unei mări, ce nu putea fi de- parte. Balboa nu putea şti, ceea ce s’a stabilit mai târziu, că refluxul Oceanului Pacific pătrunde uneori în interiorul părţilor apusene ale continentului american, pe albiile flu- viilor, până la o distantă de 22 de mile engleze. Ceva r ai târziu, în sfârşit, una din cele trei echipe de explorare, tri- mise de Balboa înainte, ca să recunoască terenul, de-a-lungul fluviului Savana, până la gura lui, a putut ajunge la „marea de sud“. Cel dintâi care a văzut efectiv Oceanul Pacific, n’a —fost astfel Balboa însuşi, ci. unul din oamenii săi, Alonso , Martin. Când a sosit, în Octomvrie următor, şi el, a botezat mai întâi golful pe malurile căruia ajunsese, dându-i numele de San Mîguel, şi a început să se intereseze de „bogăţiile” ce se puteau găsi în acele părţi. Indigenii i-au arătat o insuiâ. ce se zărea la orizont, în spre apus, spunândn-i că marg:n;!e ei erau pline de „bancuri” de perle. Balboa a botezat-o „isla del Rey“, dar, din lipsa unor vase de transport mai sigure decât luntrile uşoare ale indigenilor, n’a îndrăsnit să ia dru- mul înspre ea, pe apele, prea agitate de vânturi la acea epocă, ale oceanului. S’a mărginit să exploreze o altă insulă, mult mai mică, din apropierea ţărmurilor golfului San Miguel. Indigenii îi ziceau Iguano, şi îşi pescuiau de pe „bancurile” malurilor ei, perlele cu care îşi împodobeau armele şi uneltele. Balboa a izbutit într’adevăr, utilizând „scufundătorii” indi - geni, să adune o cantitate, destul de mare, de perle, pe care voia s’o trimită în Spania, ca să încredinţeze curtea regală de bogăţia noilor ţinuturi descoperite de el. Corabie însă, cu care îşi trimitea raportul asupra dscoperirilor făcute, — adău- gind „cincimea” datorită curţii regale, de 20.000 de „castei- lanos” şi 200 din perlele cele mai mari şi mai frumoase, pe care lc adunase, n’a putut părăsi golful Darien decât în Mar- tie 1514. Şi, înainte ca ea să ajungă la destinaţie, pornise din Spania, în Aprilie 1514, o flotă de 22 corăbii, cu 1500 de oameni, în frunte cu noul guvernator, numit de curtea re- 180 FILOSOFI A RENAŞTERII gală, cu însărcinarea specială să pună capăt frământărilor din „coloniile apusene“, don Pedrarios de Avila. După lungă oprire Ia San Domingo, pe insula Haiti, flota a ajuns, în Iunie 1514, la Santa Maria, din golful Darien, pe care o stăpânise până atunci Balboa. Colonia se compunea din o sută de case şi cinci sute emigranţi spanioli. Balboa a pre- dat-o noului guvernator. Dar, cu firea pornită şi pătimaşă a Spaniolilor, neînţelegerile au continuat, şi, folosindu-se dr trecerea pe care o avea la curtea regală prin fratele său, contele Punonrostro, noul guvernator, ţinând să scape de Bal- boa, l-a încurcat întrro serie de procese, care s’au terminat cu condamnarea lui la moarte şi decapitarea lui, în 1517, în Acla. Ca om, Balboa avea de sigur multe păcate. Cruzimea lui, faţă de unii din şefii indigenilor, precum şi fată de unii din coloniştii spanioli, depăşise uneori marginile a ceea ce se putea, nu scuza, dar trece măcar cu vederea, în împrejurări atât de puţin normale, ca cele în care lucrase el, în noile ţinuturi. Dar cazul său nu era unic ; înainte de el, şi în acelaşi timp cu el, alţi administratori ai acelor ţinuturi se purtaseră tot atât de rău, în exerciţiul funcţiunilor ce înde- plineau, nu fără greutăţi mari. Ca explorator, însă, Balboa îşi câştigase merite care ar fi trebuit să-i asigure un alt tra tament. In adevăr, după descoperirea coastelor orientale ale Americei, de către Columb, descoperirea cea mai importantă a fost aceea a Oceanului Pacific, de către Balboa. Numai la lumina acestei a doua descoperiri se putea stabili înţelesul exact, şi valoarea reală, ale celei dintâi. Numai aşa a putut fi înlăturată credinţa că pământurile descoperite de Columb aparţineau continentului asiatic, de care erau despărţite prin „marea de sud“, descoperită de Balboa, — mare, a cărei în- tindere, judecând după proporţiile fluxului şi refluxului ape lor ei, trebuia să fie superioară aceleia a Oceanului Atlantic. In sfârşit, importanţa acestei a doua descoperiri a mai ară- tat-o contemporanilor încă un fapt. Şi anume, ea a deter- minat descoperirea formei adevărate a pământului, care a fost de o însemnătate hotărîtoare pentru cunoaşterea situaţiei lui în univers ,— precum-şi, prin urmare, pentru înţelegerea generală a sistemului cosmic. Această a treia descoperire trc- hue s’o examinăm de asomenn în câteva cuvinte EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 181 IV Odată ce „marea de sud“ fusese descoperită şi devenise o realitate geografică indiscutabilă, curiozitatea câtorva şi cu- piditatea celor mai mulţi au trezit dorinţa unei explorări mai amănunţite a ei, spre a se vedea, dacă nu se mai găseau în cuprinsul ei, sub forma de insule, pământuri ale căror bogăţii să fi meritat a fi exploatate, — spre a se vedea mai ales dacă ţărmurile ei apusene nu le alcătuiau cumva părţile răsăritene ale Asiei, mult lăudatele Cathay şi Zipangu, şi, după ele, nu mai puţin doritele Indii. în faţa acestei dorinţe se ridica însă o mare dificultate-: cum se putea trece, din Oceanul Atlan- tic în „marea de sud", cu corăbiile necesare unei explorări a ei ? Exista vreundeva vreo strâmtoare, prin care s’ar fi putut .efectua o asemenea trecete ? La această întrebare s’a găsit un răspuns, problematic era drept, dar care putea să reprezinte o realitate, în presupunerea ce luase naştere, odată cu des- coperirea şi explorarea coastelor orientale ale Braziliei. Acea descoperire fusese făcută mai întâi, din întâmplare, de către portughezul Pedro Alvarez Cabrai, care pornise, în Martie 1500, către Indii, pe la sudul Capului Bunei Speranţe, dar fusese aruncat de o furtună violentă spre apus şi, pătrunzând în zona curenţilor marini ecuatoriali ce se îndreptau de ase menea spre apus, a găsit un adăpost, la sfârşitul lunii urmă- toare, într’un mic port, pe care l-a botezat „porto Seguro“, de pe coasta de nord-est a Braziliei, căreia i-a dat numele de „insula Santa Cruz“. Anul următor însă, regele Emanuel, apreciând importanţa acelei descoperiri, ca un refugiu pentru navigatorii ce se îndreptau spre Indii, a trimis o nouă, expe- diţie de explorare, la care a luat parte şi Amerigo Vespucci, ca „cosmograf" şi „astronom". După stăruinţele lui, mai ales, coastele Brazilei au fost explorate până la o latitudine sudică de aproape ,")2n, în timpul celor 10 luni. cât a durat expediţia. Atunci a luat naştere, după toate probabilităţile, presupunerea că există, la sudul Braziliei, o strâmtoare, ce ducea spre o „altă mare“, de „cealaltă parte" a teritoriului descoperit. Un scriitor german de pe acea vreme, Iohannes 1K2 FILOSOFI A RENAŞTERI I Schoner, afirma chiar, în lucrarea sa intitulată „Luculentis- sima quaedam terrae totius deseriptio“, care a apărut lâ Niirenberg în 1515, că portughezii au trecut prin acea strâm toare, spre a face înconjurul acelei regiuni. Iar pe globul terestru pe care l-a pus în circulaţie în 1520, acelaşi geograf reprezenta sudul Brazilei ca fiind despărţit, pe la 45° lati- tudine australă, de un alt continent, ce se întindea către polul sud al pământului, de strâmtoarea presupusă. Acea strâm- toare se găsea în sfârşit indicată, şi pe o hartă a geografului german Martin Behaim, pe care Magellan, exploratorul por- tughez de care vom vorbi mai jos, ar fi avut-o la dispoziţie, luând-o din biblioteca regelui Portugaliei, pe vremea când era încă în serviciul lui. Ideea, că acea strâmtoare făcea po- sibilă trecerea corăbiilor din Oceanul Atlantic în „marea de sud“, a înlesnit astfel încercarea de explorare a acestui în- dăsneţ navigator, — care s’a transformat în cele din urmă în celebra, lui călătorie.„în jurul lumii“. Asupra, acestei călă- torii şi a consecinţelor ei trebue să ne oprim acum. Numele patronimic adevărat al navigatorului, de care ur- mează să ne ocupăm, era Magalhaes. Din cauza modului însă cum îl pronunţau portughezii, acest nume a început a fi scris de unii contemporani sub forma Magelhaens, din care apoi a ieşit versiunea, devenită curentă, de Magellan. El se nă- scuse în 1480, la Saborosa, în provincia portugheză Tras os Montes. Un spirit aventuros l-a făcut să ia parte, încă din prima tinereţe, la expediţiile de explorare şi cucerire, care erau în plină desfăşurare, la sfârşitul veacului al XV-lea şi la începutul Celui următor, în Portugalia. In 1505, bunăoară, a luat parte la expediţia care, ocolind capul Bunei Speranţe, din sudul Africei, se îndrepta către peninsula Malacca din sud-estul Asiei, — „Chersonesul de Aur“, cum îi zisese Pto- lemeu, — pe care portughezii voiau să pună mâna. S’a distins chiar, după cele ce se povesteau, în luptele ce au avut loc în acest scop, prin bravura lui excepţională. Şi fiindcă preten- ţiile lui. care crescuseră mult în urma acelor succese, n’au fo?t satisfăcute, a părăsit serviciul portughez şi a trecut în Spa- nia, stabilindu-se, în 1517, la Sevilla, Acolo s’a căsătorit cu fiica lui Diego Barbosa, un navigator portughez, care luase parte, ca comandant al unei corăbii, la o expediţie înspre & EPOCA MARILOR DESCOPERIRI 188 i: •Indii, din 1501, dar care, ca mai mulţi alţi portughezi nemul- ţumiţi, emigrase de asemenea în Spania. Tot la Sevilla a “făcut Magalhaes cunoştinţă cu „cosmograful" şi „astrono- mul", cum se zicea pe atunci, Rui Falero, care făcea parte din acelaşi cerc de portughezi emigraţi. Acest învăţat pre- tindea că descoperise o metodă nouă de a determina gradele de longitudine, care putea fi, în timpul călătoriilor pe mare, — al celor mai lungi, mai ales, — de mare folos. In acest cerc, "de oameni preocupaţi de explorările maritime şi stăpâniţi de dorinţa de a se ilustra prin descoperiri noui, a conceput Ma- galhaes ideea unui alt drum, pe la apus, în spre insulele Mo- luoce, — cu ale căror produse navigatorii portughezi începu- seră a face un comerţ fructuos, — în locul drumului urmat de ei, pe la sud de capul Bunei Speranţe. Descrierile unui "prieten al său, Francisco Serrao, care luase o parte însem- nată la descoperirea şi exploatarea acelor insule, îl făcuseră şă creadă, nu numai că acele insule erau foarte bogate, dar şi că erau mult mai departe, spre răsărit, de peninsula Ma- lacca, în care portughezii se instalaseră în 1505, — aşa încât un drum pe la apus, înspre ele, putea fi mai scurt. Un ase- menea drum, însă, trebuia să treacă dincolo de noul con- tinent american, — şi anume, prin strâmtoarea dela sudul Brazilei, pe care o indicau geografii germani Schoner şi Behaim. Deşi nu cunoşteau acea strâmtoare decât din auzite, deşi existenţa ei era numai presupusă, întru cât nicio constatare pozitivă nu-i stabilise realitatea, Magalhaes şi Falero, cu ima- ginaţia lor înflăcărată şi cu spiritul lor aventuros, s’au de- clarat gata să încerce a o străbate, spre a ajunge mai repede la insulele Molucce, — şi au cerat lui Carol al V-leâ, regele Spaniei, să le pună la dispoziţie mijloacele necesare. Suve ranul i-a primit la Valladolid, în Februarie 1518, i-a ascultat cu bunăvoinţă, şi, după îndemnul lui Fonseca, episcopul din Burgos, care se interesase şi de expediţiile lui Columb, le-a promis concursul său. In Martie următor s’a şi încheiat con- venţia prin care se acordau exploratorilor anumite drepturi şi privilegii, printre care cel mai însemnat era că, în timp de zece ani, nimeni n’avea să poată utiliza, în afară de ei sau de succesorii lor, drumul pe care l-ar fi descoperit, către in- 184 FILOSO F IA REN AŞTER11 sulele Molucce. La dispoziţie li se puneau cinci corăbii bine înarmate, 234 marinari şi provizii alimentare pentru doi ani. Pregătirile au şi început, imediat, dar au fost îngreuiate şi întârziate de unele bănuieli şi neînţelegeri. Din cauza riva- lităţilor dintre navigatorii spanioli şi cei portughezi, Magal haes era privit cu o neîncredere, pe care părea a o îndreptăţi svonul că regele Emanuel al Portugaliei voia să-l readucă în serviciul său, cu diferite făgădueli ademenitoare, ca să nu „trădeze" altora „secretul" drumului nou către insulele Mo- lucce, şi credinţa că nu era, la urma urmei, imposibil ca el să lucreze, cu mijloacele coroanei spaniole în folosul coroa- nei portugheze. S’au mai adăugat apoi, spre a complica si- tuaţia, rivalităţile personale dintre Falero şi Magalhaes. Cel dintâi, carfe se credea mai învăţat, ca „cosmograf" şi „astro- nom", voia să aibă conducerea expediţiei proiectate, cu titlul de „commodore", ceea ce nu admitea cel din urmă. Din acea- stă cauză, încordarea între cei ce făcuseră împreună proiectul expediţiei a crescut atât de mult, încât Falero a refuzat să mai participe la ea. In locul lui a fost numit de curtea spa- niolă Juan de Cartagena, cu care Magalhaes a avut, dela în ceput, dificultăţi mari. Escadra celor cinci corăbii pornise din portul San Lucar de Barrameda la 20 Septemvrie 1519. luând direcţia sud-vest. A doua zi, Juan de Cartagena, care, considerându-se ca succesor al lui Falero, credea că avea toate „drepturile" lui, i-a cerut lui Magalhaes să-l consulte la orice schimbare de direcţie a escadrei şi să nu facă nimic fără apro- barea sa. O nouă încordare s’a produs astfel în sânul perso- nalului navigant al expediţiei, cu urmări penibile. Istoria frământărilor ce au luat naştere astfel, a povestit-o Peschel, în cartea sa menţionată1), spre a arăta cât de anevoie s’au făcut cercetările, într’o chestie de o atât de mare mare im- portanţă teoretică, din cauză că oamenii nu păreau preocu- paţi decât de interesele lor practice, — de câştigurile mate- riale şi morale, pe care le scontau, de averile pe care voiau >ă le realizeze şi. mai ales, rlo situaţiile onorific** In care voiau să ajungă. Unora din acele frământări, ce luaseră forma unor conspiraţii, urmate de rebeliuni, nu' li s’a putut pune capăt 1) Gesehichte des Zeitalters der Entdecckungen, p. 492 ş* urni. EPOCA MAKII.OK DESCOPERIRI I8.r' # decât prin pedepse exemplare. Unul din căpitanii vaselor re- zbele, Luiz de Mendoza, a fost asasinat de oamenii lui Magai- ţhaes, un altul, Gaspar de Queşada, a fost judecat şi decapitat, Liar promotorul tuturor frământărilor, Juan de Cartagena, a ‘.fost debarcat într’un loc pustiu de pe coasta de sud â Bra- J ziliei, împreună cu un preot, Pedro Sanchez, şi părăsiţi acolo, * amândoi, de escadra ce pleca mai departe, fiindcă fuseseră s. condamnaţi să fie lăsaţi a muri de foame. Din cauza actelor de indisciplină ale personalului navi- gant, care întârzîau înaintarea escadrei, precum şi din cauza ■ dificultăţilor naturale ale unei călătorii în regiuni absolut necunoscute, în care, în lipsa oricăror indicaţii prealabile, se impuneau diferite măsuri de prudenţă, expediţia n’a putut | atinge decât în Iulie 1520 coastele Patagoniei, apropiindu-se ^astfel de ţinta urmărită, de presupusa strâmtoare, prin care spera să poată trece, din Oceanul Atlantic, în „marea de sud“. LMagalhaes le declarase de altfel căpitanilor ce-i rămăseseră* ^credincioşi că era hotărît să înainteze spre sud până la 75° de latitudine australă, dacă n’ar fi dat mai înainte peste strâm- toarea căutată. Şi a adăugat că era gata să pedepsească eu moartea, pe oricine ar fi îndrăsnit să se îndoiască de succesul - expediţiei şi ar fi încercat să descurajeze personalul navigant. ' La 21 Octomvrie următor însă, ajungând la „Capul fecioare- \ lor“ (cabo de las virgines), a constatat că, între acel cap şi cel opus, al „spiritului sfânt" (cabo dela espirito santo), - apele Oceanului Atlantic pătrundeau adânc, înspre apus, în “ coastele Patagoniei, pe o lărgime de 20 până la 30 de „leguas” l. numai, care nu putea fi considerată ca indicând un golf. 1 A socotit dar că pe acolo se deschidea poate trecerea spre ' marea de sud, pe care o căuta. După o explorare prealabilă, i care i-a arătat că nu se afla dinaintea unui golf, care s’ar i fi închis în spre apus, ci a unui canal, ce rămânea deschis : în acea direcţie, a pornit într’acolo, cu cele patru corăbii ce i mai alcătuiau escadra, întru cât pe una din cele cinci cu care plecase, o pierduse pe drum. îT Magalhaes ajunsese în adevăr la strâmtoarea ce des- K părţea vârful de sud al Patagoniei de complexul de insule p al-„Ţarii de foc“ ,şi care era pe atunci singura-trecere posi- U- bilă din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific. Străbaterea FI LOSOFI A ltRNAŞTKBIl IM» «celei strâmtori era însă, pentru corăbiile cu pânze, foarte anevoioasă, din cauza vânturilor puternice, care suflau din spre apus înspre răsărit, precum şi din cauza curenţilor ma t ini, ce urmau aceeaşi direcţie. Se adăugau apoi primejdiile ascunse ale stâncilor din apele strâmtori i, care nu fuseseră încă identificate şi nu se puteau ocoli cu siguranţă. In sfârşit, orientarea strâmtorii părea deconcertantă ; ea se îndrepta mai întâi înspre sud-vest, apoi spre sud, şi în sfârşit spre uord-.vest. în acest din urmă sector, mai ales, înfăţişarea ei era impresionant de întunecată ; canalul navigabil era mult mai îngust, iar malurile îi erau formate din munţi înalţi, acoperiţi cu gheţari. Una din cele patra corăbii, tri- misă,' deda actualul cap Froward-înainte^ ca să exploreze această parte a strâmtorii, s’a întors cu hotărîrea de a nu merge mai departe. Ca culme, când s’a întors, n’a mai găsit escadra, care se împrăştiase după pescuit. De acest fapt a profitat pilotul Esteban Gomez ca săv câştige pe marinari, indemându-i la revolţă. Şi a izbutit. Căpitanul corăbiei, Ai varo dela Mezquita, a fost aruncat în lanţuri, şi, sub co- manda unui alt ofiţer, Geronimo Guerra, corabia a luat dru mul înapoi, spre Spania. Graţie energiei neînfrânte a lui Magalhaes, cele trei co- răbii, ce mai rămâiţeau să constitue escadra de explorare, au pornit înainte, şi, la 27 Noemvrie 1520, au ieşit în sfârşit dir; strâmtoare, pătrunzând în „marea de sud”. De acolo, expe diţia a luat-o mai întâi spre nord, până pe la 30° de latitudine australă, apoi spre nord-vest, şi a trecut ecuatorul. Când a ajuns, către jumătatea lui Februarie 1521, pe la 13° de lati- tudine boreală, a luat-o spre apus. în primele zile din Mar- tie, când lipsa de alimente şi de apă ameninţa serios vieaţa personalului navigant, escadra a atins insulele Gream şi Santa Roşa, din arhipelagul Marianelor, care au primit, — din cauza obiceiului indigenilor de a lua, fără nicio sfială, tot ce îi interesa în vreun chip, — numele de „insulele ho- ţilor” (isia de los ladroues), şi in care s au putut găsi uneL provizii. In cursul aceleiaşi luni, continuând drumul spre apus, escadra a ajuns la pusderia de insule ce alcătuesc archi- pelagul Filipinefor de astăzi, şi cărora Magalhaes le-a dat numele de „insulele sfântului Lazăr“ ; numele actual l-au EPOCA MARILOR DESCOPERIRI lv jjfaat mai târziu, când s’a hotărît colonizarea lor. sub Filip fal Il-lea. Acolo, personalul navigant al escadrei, care era ^extenuat de privaţiunile alimentare şi număra foarte mulţi ^bolnavi, a crezut, îndemnat de primirea prietenoasă a indi- genilor, că se putea opri câtva timp, spre a se întrema, pe insula Qebu. Dar un siamez, care se afla întâmplător pe acolo, |a prevenit pe indigeni că se expuneau la primejdii mari. |fiindcă „oamenii albi‘\ care debarcaseră pe insula loi, erau ţdintre cei ce cuceriseră peninsula Malacca şi se purtau foarte b rău cu locuitorii ei. Iar amestecpl lui Magalhaes în rivali etăţile dintre căpeteniile triburilor a trezit, foarte repede, oşti V litatea lor. La începutul lui Aprilie, unul din şefii de pe i'ţfebu fusese convertit la creştinism, şi, spre a-1 răsplăti c-ă rjurase credinţă împăratului Carol al V-lea, Magalhaes a voit £ să-i supună pe ceilalţi patru şefi ce mai stăpâneau insula. ?Doi din ei n’au opus nicio rezistenţă, dar alţi doi au refuzat LşLs’au retras, pe ascuns, pe insula vecină Mactan. In înţe- legere secretă cu ei, unul din şefii de pe acea insulă, voind să atragă pe Magalhaes într’o cursă, i-a oferit, printruii trimis, ajutorul său, ca să-i silească a se supune. Deşi i s<- gdase sfatul să nu se încreadă, „commodore“-le cu sânge de |'„hidalgo“ a pornit, cu 70 de oameni numai. întracolo. Lă- lsând o parte din ei pentru paza bărcilor cu care venise, a ' debarcat, în dimineaţa zilei de 27 Aprilie, pe insula Mactan. l-a ieşit însă înainte o bandă numeroasă, de vrei- 1500 de în i- digeni, şi, cu toate că armele de foc ale spaniolilor au culcat ! la pământ pe mulţi din ei, au mai rămas totuşi destui, pentru f.o luptă corp la corp, în care superioritatea sălbaticilor în ' mânuirea suliţelor şi-a putut produce efectele. Magalhaes însuşi a fost ucis, şi personalul navigant al escadrei s’a grăbit să aleagă în locul lui, ca comandant, pe Duarte Barbosa, care insă n’a putut păstra comanda decât două zile. Şeful indigen de. pe insula Qebu, pe care spaniolii îl convertiseră la cre- ştinism, aflând că escadra voia să plece mai departe spre insulele Molucce. a oferit comandantului şi ofiţerilor un ban Tchet, ia care voia să le predea, ca amintire, câteva giuvaeruri de preţ. Nebănuind nimic, invitaţii s’au dus, — şi au fost ucişi mişeleşte, în timpul mesei, de o bandă de indigeni înar- -.maţi cu suliţe, care i-a atacat pe la spate. Auzind ţipetele 188 FILOSOFI A RENAŞTERII lor, — erau vreo 24 la număr, — marinarii de pe cele trei co răbii au început să tragă cu tunurile asupra insulei, evitând locul unde se servise banchetul. Indigenii au trimis atun.»i pe Juan Serrano, unul din spanioli care, nefiind prea greu rănit, putea merge până la ţărm, ca să invite pe marinari să înceteze focul şi să debarce, spre a li se „explica“ ce se întâm- plase, în vederea unei „înţelegeri41. Marinarii nu s’au în- crezut însă şi, continuând să tragă asupra insulei, au ridicat ancorele şi au plecat. Pe drum, a fost ales ca comandant Juan Carvalho, care văzând că micul număr al marinarilor ce rămăseseră în vieaţă după atâtea privaţiuni, nu mai era suficient ca sa asigure buna conducere a celor trei corăbii, a hotărît să aban- doneze pe una din ele, care a fost incendiată. în Iulie urmă- tor, escadra a ajuns, mergând spre sud-vest, în portul Borney, de pe insula ce poartă astăzi numele de Bomeo, — de unde navigatorii sperau săş găsească un pilot, eare să-i conducă spre insulele Molucce. După multe peripeţii, asupra cărora nu ne putem opri, au atins în sfârşit, în Noemvrie următor, această ţintă de căpetenie a expediţiei lor, cu convingerea că drumul pe care îl luaseră, nu numai că nu era mai scurt, dar era mult mai greu şi mai plin de primejdii decât dru- mul pe la răsărit; pe la sud de capul Bunei Speranţe. Spre a da totuşi autorităţilor spaniole o dovadă că putuseră găsi, şi pe la apus, insulele dorite, au luat, pe cele două corăbii ce le mai rămăseseră câte ceva din produsele lor, şi, în Decemvrie următor, au hotărît să se îndrepteze spre sudul Africei, pen- tru ca, ocolind capul Bunei Speranţe, să se poată întoarce, pe vechiul drum, acasă. Din nefericire, una din cele două corăbii căpătase o crăpătură, care nu-i mai permitea să por- nească, şi a trebuit să fie lăsată pe loc. Cu o singură cora- bie, şi cu 47 de marinari numai, a plecat don Juarf Seba- stian d’Elcano, care luase în cele din urmă comanda fostei escadre, la 21 Decemvrie 1521, spre Spania. Călătdria a fost însă foarte lungă şi foarte grea. Nu mai puţin de 34 dii marinari au murit pe drum, de foame şi de boale, şi de-abia la 6 Septembrie 1522, corabia ce purta numele simbolic de „Victoria44, a putut intra în portul San Lucar de Barrameda, din care pornise cu 3 ani mai înainte. | EPOCA MARILOR DESCOPERIRI ÎS:) * Victoria însă, pe care o indica acest .nume simbolic, nu ' era a celor ce puseseră la cale expediţia, care se sfârşise, din : punct de vedere practic, cu rezultate atât de jpuţin satisfă- cătoare, după atât de multe pagube şi suferinţe ; era a cu- ^getării omeneşti, care se putea ridica în sfârşit, la lumina . constatărilor făcute, deasupra prejudecăţilor trecutului, şi, i luându-şi, faţă de vechile lor mărginiri, libertatea deplină, pu- i tea intra într’o fază nouă de desvoltare. Călătoria, începută “de Magalhaes şi sfârşită de d’Elcano, dovedise două lucruri, a căror importanţă n’a fost înţeleasă decât de puţini şi care ' nu şi-au produs efectele depline decât numai încetul cu încetul. - Dovedise, mai întâi, că ţinuturile descoperite de Columb nu aparţineau, — cum se crezuse, pe temeiul părerii celor vechi, t— Asiei răsăritene, ci alcătuiau un contient nou, de care •'"tradiţa biblică nu pomenea nimic şi ai cărui locuitori nu |se încadrau în genealogia biblică a seminţiilor ieşite, după potop, din cei trei fii ai lui Noe. Dovedise, apoi, că pămân- tul era rotund, de vreme'ce călătorii care porniseră dintr’un ' punct oarecare al lui şi urmaseră, în mod constant, aceeaşi direcţie, — dela răsărit la apus, — se, întorseseră în cele din urmă la punctul lor de plecare. Şi nu numai că era rotund, dar şi că nu era susţinut de nimic, de vreme ce, altfel, su- portul pe care ar fi fost aşezat ar fi împiedicat o asemenea călătorie circulară. Pământul, adică, trebuia să plutească liber în spaţiul cosmic, ca corpurile cereşti. Această din urmă idee, mai ales, a impresionat adânc unele spirite mai - pătrunzătoare, şi a contribuit, într’o largă măsură, la evo - luţia ideilor astronomice, din cursul veacului al" XVI-lea. Asupra acestei evoluţii trebue să aruncăm acum o privire. V. V. La originea ei a stat cunoscutul astronom polonez Co- pcmic. El se născuse In 10 Februarie 1470. în micul oraş Torun, de pe Vistula, căruia germanii îi dădeau numele, de- î venit curent, de Thorn. Tatăl său, Nikolaus Koppernigk, aera un brutar, căruia acea meserie îi permisese să adune o amică avere. Fiul lui, care purta acelaşi nume de botez, a J90 FILOSOFI A RENAŞTERII putut astfel primi o educaţie mai aleasă, de care s’au îngrijit însă, după moartea lui timpurie, alţi membri ai familiei. Aşa au fost, în primul rând, Tilmann von Allen, care era primar la Torun, şi Lukas Watzelrode, care era episcop al diocesei Ermeland. Primele studii le-a făcut tânărul Copernic la şcoa- lele din oraşul său natal, de unde a trecut, în 1491, la univet sitatea din Cracovia. Acolo, s’a ocupat mai mult, sub con- ducerea unui profesor cunoscut şi preţuit pe atunci, Albert Brudzewo, de matematică şi de astronomie. Iar progresele pe care le-a făcut în studiul acestor materii, au fost atât de repezi, încât a putut să obţină, după doi ani numai, în 1493, titlul de doctor. Dorinţa însă de a-şi întinde cunoştinţele si în alte direcţii, l-a făcut să plece în Italia, şi s’a înscris la universitatea din Bologna, unde voia să studieze dreptul. Dar i-au revenit totuşi, şi acolo, vechile predilecţii pentru matematică şi astronomie, şi a urmat mai mult cursurile pro- fesorului Domenico Maria Novarra, pe care l-a ajutat chiar, ca asistent benevol, la observările ce făcea asupra fenomene- lor .cereşti. Ceea ce nu l-a împiedicat să se ocupe şi de filo- logia clasică, învăţând mai ales, cu Urcco Codras, limba şi literatura greacă, de care avea nevoie ca să ia cunoştinţă de părerile celor vechi asupra unora din problemele ce începu- seră să-l intereseze. Şi fiindcă studiile sale, întinzându-se astfel, îl obligau să stea mai mult în străinătate, unchiul său Lukas Watzelrode, episcopul diocezei Ermeland, spre a i înlesni viaţa din punct de vedere material, i-a conferit în 1497, titlul de „canonic44 al catedralei din Frauenberg, cu „prebendele44 aferente, şi cu congediul necesar ca să aprofun- deze, la Bologna, dreptul bisericesc. Pasiunea lui rămânea însă matematica, cu aplicările ei astronomice, şi, întru cât începuse a en nicht den echten Plato ; sie fassen nur die ueuplatonische Lehre der Strahlung der Welt aus dem gottliciieu Ureineu". Op. cit., p. 15,16. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 213 ca produse ale unei divinităţi unice, care guverna, în mod exclusiv, lumea întreagă. Ceea ce ducea la concepţia că lumea, de vreme ce era opera unei divinităţi unice, nu putea fi decât un tot unUar, ale cărui părţi trebuiau să stea în legături strânse, unele cu altele, şi să se influenţeze reciproc. Iar unele credinţe mai vechi au întărit această concepţie nouă, cu unele aporturi ce n’au fost neînsemnate. Aşa bunăoară, Chaldeenii vechi credeau, de mult, că întâmplările de pe pământ erau hotărîtc de poziţiile şi mişcările corpurilor ce- reşti. La această influenţă generală, a cerului asupra pă- mântului, pe care o studia^şi o exploata astrologia, se mai adăuga apoi credinţa, şi mai veche încă, întru cât îşi avea izvoarele în timpurile preistorice, că lucrurile pământeşti exercitau şi ele o înrâurire oarecare, unele asupra altora. Cu- noaşterea modurilor cum se producea această din urmă în- râurire, putând duce la utilizarea ei practică, era socotită ca putând fi de o mare importanţă. Intru cât însă puterile ce îi deslănţuiau acţiunea continuau a rămânea oculte, atri- buite fiind, nu cauzalităţii naturale, ci cauzalităţii mistice, studiul lor rămânea rezervat magiei. Iar aceste două pro- duse ale gândirii oamenilor primitivi, — astrologia şi magia, — au continuat a influenţa vieaţa sufletească a urmaşilor lor, multă vreme încă, după apariţia perioadei monoteiste a -credinţelor lor religioase, — căutând a se acomoda, în dife- rite chipuri, cu ele. Cea mai însemnată, poate, din modalităţile acomodării de care e vorba, a fost cea filosofică. Neoplatonismul şi neo- pitagoreismul, care au jucat un rol atât de mare la sfârşitul antichităţii clasice, au dat vechilor credinţe, ce-şi găseau încă manifestarea în astrologie şi în magie, o justificare nouă, de un nivel ce părea superior. Sub forme mai mult sau mai puţin diferite, ambele aceste direcţii filosofice considerau lumea ca fiind produsul „unităţii unicc“ a principiului crea- tor şi ca având astfel, în chip firesc, o unitate ce stabilea între fonte părfilo <>i legaturi din colo mai strânse, n;i între membrele unuia şi aceluiaşi organism. Nu putem urmări, aici, influenţa pe care a exercitat-o această concepţie la sfâr-* şitul antichităţii şi în cursul evului mediu ; trebue sa ne mărginim a o pune în evidenţă sub forma pe care a luat-a 216 FILOSOF TA RENAŞTERII în timpul Renaşterii, — în legătură cu începuturile mişcării ştiinţifice, pe care ne-am propus s’o studiem. Este, anume, forma pe care a luat-o cu Academia platonică din Florenţa. Legătura strânsă, ce se stabilise la sfârşitul antichităţii şi se păstrase în cursul evului mediu, între neoplatonism, astrolo- gie şi magie, a făcut ca unii din membrii acestei Academii să fie acuzaţi, sau cel puţin bănuiţi, că practicau aceste „arte'4 oculte, ce nu se bucurau totdeauna de o prea bună reputaţie. Magia, în deosebi, era foarte rău văzută, şi procesele vră- jitorilor şi vrăjitoarelor, ce se terminau de obiceiu cu con- damnarea lor la moarte, nu ertiu deloc rare. De unul din acele procese vom avea să ne ocupăm ceva mai departe. Iu schimb, astrologia era privită cu mai multă îngăduinţă, — cea oficială, cel puţin, care se preda la universităţi. Astrolo- gii erau, pe atunci, singurii învăţaţi care făceau observări asupra poziţiilor şi mişcărilor corpurilor cereşti, iar acele observări erau considerate ca utile, sau chiar necesare, pentru cunoaşterea fenomenelor meteorologice, atât de importante din punctul de vedere al intereselor vieţii omeneşti: Dintre membrii Academiei platonice din Florenţa, cel care a fost învinuit, mai cu stăruinţă, că practica magia a fost Pico della Mirandola. In „Apologia", de care am vor- bit în volumul precedent al lucrării de faţă, acest reprezen- tant al „sincretismului neoplatonic44 a simţit nevoia să se apere în contra acestei bănuieli. „Una din cele mai grele acuzări, — zicea el în acea mică scriere, — ce mi s’au adus de adversarii ideilor mele, a fost că aş fi un adept al magiei. Eu am arătat însă că sunt două feluri de magie. Cea dintâi şi cea mai veche este cea pe care o cunoşteau şi Grecii din antichitate şi căreia ei îi dedeau numele de Tovjtîta. Ea se în- temeia pe utilizarea puterilor oculte ale unor fiinţe mi- sterioase, care, întru cât puteau să facă şi rău, nu puteau să fie bune. Cei de astăzi obicinuiesc să dea acestui fel de magie numele de „magie neagră44 sau „demonică44. E magia vră- jitorilor şi vrăjitoarelor, caro îşi iau puterile din contactul cu diavolul, şi merită, ca atare, să primească pedepsele grele ce li se aplică, pretutindeni. Mai există însă încă un fel de magie, cea „naturală44, care nu se foloseşte decât de forţele naturii, de forţele adică pe care Dumnezeu însuşi le-a pus !'ţ începuturile MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 217 în lucruri, când le-a creat. Contemplând natura întreagă şi străduindu-se să-i cunoască virtuţile, această formă a ma- ggiei ajunge să-i descopere secretele. Cei ce practică această f formă a magiei nu fac, ei înşişi, minuni; adunând şi ^"ă- I gând la ei puterile răspândite de Dumnezeu în lumea întreagă, l ei ajută numai natura să producă, ea. singură, minunile de | care e capabilă. Ei cercetează legăturile dintre lucruri, caută ţsă descopere simpatiile şi antipatiile lor reciproce, şi ajung pastfel să scoată din tezaurul secret al lumii unele minuni 1' ascunse, ca şi cum le-ar produce ei înşişi“. ; Această concepţie, de origine neoplatonică, o regăsise Pico della Mirandola, cum am văzut în volumul precedent al ' lucrării ngastre, în vechile tradiţii religioase ale Evreilor, pe f care le rezuma cartea lor secretă, Cabbala. De acea carte ^"s’au ocupat apoi, — după el şi, probabil, sub influenta lui, — v alţi învăţaţi, care au jucat un rol de seamă în mişcarea ideilor Ldela sfârşitul veacului al XY-lea şi dela începutul celui ur- mător. Pornind dela magie, în înţelesul în care o propovă- duiau, neoplatonismul pe de o parte şi tradiţiile ebraice pe de alta, acei învăţaţi au înlesnit şi stimulat orientarea Cugetării j oamenilor timpului către studiul „legăturilor'4 dintre feno- ; menele naturii, ca forme ale „unităţii44 cosmice. Aşa au fost, în primul rând, Iohannes Reuchlin şi Agrippa von Nettes- heim, al căror contact direct cu ideile lui Pico della Miran- dola nu se poate stabili, din punctul de vedere al exigentelor mai stricte ale istoriei, cu destulă siguranţă, dar rămâne totuşi foarte probabil. In adevăr, amândoi aceşti învăţaţi au călătorit, în timpul formaţiei lor intelectuale, prin Italia, t unde nu era posibil să nu fi auzit vorbindu-se de acele idei, de care se interesa pe atunci întreaga lume cultă din acea ţară. De mirare ar fi fost, dimpotrivă, ca ei să fi rămas cu totul străini de curentul, atât de puternic, de simpatie, pe care îl crease Academia platonică din Florenţa, pentru concepţia , unităţii cosmice, atât sub formele ei neoplatonice, cât şi sub acelea, şi mai surprinzătoare încă prin marea vechime ce li ~ se atribuia pe atunci, a tradiţiilor secrete ale Cabbalei mo- zaice. .Să aruncăm dar o privire asupra ideilor şi influentei celor doi învăţaţi pe care i-am menţionat. 218 FILOSOFIA RENAŞTERII III Cel dintâi dintr’înşii, Johannes Reuchlin, se născuse la 22 Februarie 1455 la Pforzlieim, îşi făcuse primele studii la Schlettstadt şi Freiburg, şi debutase în vieaţă ca... muzicant. Fusese, anume, angajat, fiindcă avea o voce frumoasă, ca co- rist mai întâi şi apoi ca solist, în personalul capelei markgra- fului Karl von Baden-Durlach. Acea primă situaţie i-a în- lesnit apoi, prin jocul curios al hazardului, desvoltarea inte- lectuală şi orientarea înspre preocupările ştiinţifice. Fiindcă era un cântăreţ inteligent şi cu oarecare cultură, a fost pus în suita tânărului markgraf Friedrich, care se ducea să-şi faeă studiile la universitatea din Paris. Acolo a învăţat tânărul Reuchlin limbile clasice, care l-au umplut de o admi- raţie adâncă, împingându-1 către studiul mai aprofundat al filologiei. Urmând suita în care se găsea cuprins, a conti- nuat la universitatea din Basci explorarea literaturii clasice, câtă se cunoştea pe atunci. La acea universitate şi-a luat in 1477, la 22 de ani, titlul de „magistru", care îi deschidea calea învăţământului. Dar contactul cu lumea oficială, oricât era, pentru el, de indirect, îi arătase importanţa unei pregă- tiri juridice, pe care s’a hotărît să şi-o facă de asemenea, stu- vdiind şi dreptul, atât la Basci, cât şi la Orleans şi Poitiers. Iar după terminarea acestei pregătiri, s’a stabilit, în 1481, la Tiibingen, unde a practicat advocatura, făcând în acelaşi timp, la universitatea de acolo, cursuri de drept şi de „ştiinţe _ frumoase", cum li se zicea pe atunci materiilor literare ale învăţământului superior. Atrăgând, prin calităţile pe care le puneau în evidenţă aceste manifestări ale activităţii sale, atenţia prinţului de Wiirtemberg, Eberhard,. supranumit „bărbosul", Reuchlin a fost luat de el, ca secretar particular, în călătoria pe care a făcut-o, in 1482, in Italia. Acolo, tânărul învăţat german s>‘.» grăbit, conformându-se cu obiceiurile timpului, să ia contact cu învăţaţii italieni, dela care n’a putut să nu ia cunoştinţă de curentul, ce începea a se forma sub influenţa Academiei, pla- tonice din Florenţa, în favoarea concepţiei, de origine nco- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 219 ^platonică, a uuitătii naturii şi a legăturilor organice dintre s toate părţile ei. In 1481, Reuchlin a fost numit „consilier" al tribunalului curţii (das Hofgericht) din Stuttgart, şi a mai primit, din cauza încrederii de care se bucura, şi diferite " misiuni diplomatice în străinătate. Una din acele misiuni l-a ; dus din nou, în 1490, în Italia, unde s’a folosit iarăşi de ocazie ca să reînnoiască contactul cu învăţaţii din acea ţară, care se bucurau pe atunci, în toată Europa, de o vază de- -osebită. După moartea lui Eberhard „bărbosul", Reuchlin s’a4 ; stabilit la Heidelberg, pe lângă curtea prinţului „elector" de - Pfalz, Philipp, şi, în calitate de consilier al lui, s’a dus încă- i odată în Italia* în 1498, spre a obţine dela Curia papală din Roma regularea unor diferende ce rămăseseră încă deschise. ^Această a treia călătorie i-a folosit şi mai mult, ca să se •^-pună în curent, şi mai de aproape, cu ceea ce se gândea, in lumea cultă italiană, asupra problemelor ce-1 preocupau pe el însuşi. In ce direcţie se îndreptau acele preocupări, şi .cât de mult se asemănau cu acelea ale unora din învăţaţii italieni, — cu ale lui Pico della Mirandola mai ales, — o vom vedea ceva mai departe. In sfârşit, după această îndelungată pregătire, Reuchlin s’a stabilit, în 1499, la Stuttgart, cu hotărîrea de a se con- sacra, exclusiv, cercetărilor sale ştiinţifice, cărora credea că venise momentul să le dea încheierea necesară. El fusese stăpânit la început, cum am văzut, de predilecţii filologice, care făcuseră dintr’însul un precursor al umanismului ger- man şi cărora li se datorau primele sale lucrări. Cucerit de frumuseţile limbilor clasice ale antichităţii şi dorind să le răspândească cunoaşterea, *a dat compatrioţilor săi, în 1475, un dicţionar latin, întitulat „Vocabularius breviloquus", şi, în 1478, o gramatică greacă, întitulată „Micropaedia sive grammatica graeca", care a fost reeditată mai târziu, în 1506, cu oarecare desvoltări, sub titlul „Synopsis grammaticae graecae". A tradus apoi în latineşte câteva din operele lite- rare ale antichităţii grece, ca ..Xonophontis Apologia", care - a apărut în 3520, şi „Aeschins et Demosthenis orationes adversariae", care a apărut în 1522. Din acea primă peri- " oadă, a entusiasmului pentru cultura clasică, data şi tradu- FILOSOFIA RENAŞTERII cerea numelui său german de Reuchlin în numele grec de Capnion. Predilecţiile sale filologice se întinseseră însă şi într'o altă direcţie, cu totul deosebită de cea iniţială. Sub influenta interesului ce se acorda, de către unii învăţaţii italieni, cărţi- lor secrete ale tradiţiei mozaice, Reuchlin studiase şi limba ebraică. In ce scop o studiase, o arăta faptul că prima lu- crare, pe care a publicat-o cu privire la acele cărţi, a fost cea întitulată „De verbo mirifico", care a apărut în 1494, la Basel, şi care cuprindea o cercetare asupra puterii magice a cuvintelor, după datele Cabbalei. Au urmat apoi, în aceeaşi direcţie, lucrarea întitulată „Rudimenta hebraica“, din 1506, editarea, în limba ebraică, a „psalmilor expiatorii", care a apărut în 1512 şi a fost cea dintâi carte tipărită, în Germania, cu caractere ebraice, şi, în sfârşit, lucrarea întitulată ,!De arte cabbalistica“, care cuprindea un studiu asupra „mijloa- celor magice" preconizate de „străvechea înţelepciune" a auto- rilor Cabbalei, şi care a apărut în 1517. Aceste îndeletniciri ale sale l-au făcut pe Reuchlin să se opună planului, ce începuse a se forma în unele cercuri ecle- siastice germane, de a se suprima, prin ardere, toate cărţile evreeşti, afară de Biblie. Un evreu din Colonia, Iohann Pfefferkom, se botezase, şi, fiindcă era din această cauză, nu numai rău văzut, dar şi persecutat de foştii săi eoreligio nari, a voit să se răzbune, începând o campanie în contra cărţilor evreeşti, pe care le declara, ca cunoscător, foarte pri- mejdioase, şi propunând distrugerea lor pe întregul teritoriu al imperiului german. In acest scop a cerut chiar împăra- tului Maximilian să-i încredinţeze lui, ca cunoscător al căr- ţilor încriminate, sarcina de a proceda la suprimarea lor, prin ardere. înainte însă de a lua o hotărîre în această pri- vinţă, împăratul a crezut că trebuia să ceară părerea învă- ţaţilor germani specialişti, în fruntea cărora sta, ca filolog, cunoscător al limbii ebraice, Reuchlin. Cu tot curentul ce începuse a «e forma, sub influenta călugărilor „dominicani" din Colonia, în favoarea propunerii lui Pfefferkorn, cucerind cercuri mai întinse ale lumii creştine din Germania, Reuchlin a îndrăsnit să susţină că. departe de a fi primejdioase, căr- ţile în chestie puteau fi chiar folositoare, pentru cei ce erau I ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 221 l;în stare să le înţeleagă. Evreul renegat, Pfcfferkorn, a pu* I blicat atunci, în 1511, un pamflet injurios, întitulat „Der | Handspiegel", în care îl denunţa pe Reuchlin ca „vândut" | foştilor săi coreligionari, ca „turburător" al purităţii credin- f ţelor tradiţionale ale creştinilor, şi ca duşman al liniştii lor | sufleteşti. Răspunsul acestuia a fost o mică scriere polemică, | destul de moderată, care a apărut în acelaşi an, sub titluf [ „Der Augenspiegel". Dominicanii din Colonia au intrat atunci, jf.-şi ei, în acţiune, acuzând pe Reuchlin că se făcuse vinovat | de „herezie", şi cerând să fie judecat, ca atare, de autori- | tăţile bisericeşti. In numele lor, Iakob Hoogstraten s’a adresat papei dela Roma, care a însărcinat pe episcopul din Speier | să cerceteze cazul. Deşi ancheta acestuia a dat un rezultat p favorabil lui Reuchlin, dominicanii din Colonia nu s’au ; astâmpărat. Continuându-şi fără întrerupere atacurile, au | izbutit să aducă din nou chestia, în 1514, în faţa Curiei pa- r-pale, — unde însă a rămas pendinte mai mulţi ani, din cauză ţ că nu se puteau găsi motive suficiente de a se lua hotărîrea ’ dorită de fanatismul acuzatorilor lui Reuchlin. In acest in- terval de timp au apărut faimoasele „Epistolae obscurorum j virorum", care zugrăveau în colori din cele mai întunecate ' ignoranţa şi fanatismul dominicanilor din Colonia, şi de- ; nunţau totdeodată moravurile lor, care, neavând nimic că- lugăresc, nu le dedeau dreptul să apară, în faţa lumii, ca apărători ai „purităţii" creştine. Paternitatea acestor „scri- sori", de o rară virulenţă satirică, a fost mult discutată. Ele au fost atribuite mai întâi lui Reuchlin însuşi, lui Erasm apoi, şi în sfârşit lui’ Ulrich von Hutten. La redactarea lor ar mai fi colaborat însă şi Crotus Rubianus,'un scriitor prea puţin cunoscut astăzi, — mult mai puţin cunoscut decât prin- cipalul lor autor, care a rămas în amintirea posterităţii ca un vijelios protagonist al liberei cugetări, într’o vreme în care fanatismul religios era mai mare ca oricând. înainte încă de apariţia faimoaselor „Scrisori", Ulrich von Hutten luase apărarea lui Reuchlin, într’o „apologie" întitulată „Triumphus Capnionis" x) Sub influenţa acestei apologii şi, 1 1) Amănunte asupra acestui reprezentant al libertăţii de cugetare dela începutul veacului al XVI-lea pot găsi cititorii în cartea cunoscută a lui David Strauss, întitulată „Ulrich von Hutten“, care a apărut în două volume în 1858 şi 1860. FILOSOFIA RENAŞTERII mai ales, a „Scrisorilor" îndreptate în contra obscurantismu- lui catolic, s’a produs o reactiune a opiniei publice, care a salvat, nu numai pe Reuchlin, ci şi cărţile evreeşti, în pri- mejdie de a fi distruse. Câştigând simpatia ducelui Wilhelm al Bavariei, care îi preţuia lucrările, Reuchlin a fost numit, în 1519, profesor la universitatea din Ingolstadt. Un an mai târziu a fost che- mat, în aceeaşi calitate, la universitatea din Wittenberg, dar a trimis acolo pe elevul său Schwarzerde, care, după obiceiul timpului, îşi tradusese numele în Melanchton. In 1521, sim- tindu-se obosit, Reuchlin s'a retras din nou la Stuttgart. In- tr’o scurtă perioadă de întremare, a mai profesat câteva luni la universitatea din Tiibingşn, dar starea sănătăţii sale s’a înrăutăţit din nou, şi, la 30 Iunie 1522, a murit la Liebenzell, lângă Hirschau. IV. Să trecem acum la studiul ideilor lui Reuchlin, după cele două lucrări „De verbo mirifico" şi „De arte cabali- stica", şi să începem, păstrând ordinea cronologică, cu cea dintâi. Am zis mai sus, în treacăt, că ea cuprindea o cerce- tare a puterii magice a cuvintelor, după datele Cabbalei, care se întemeiau, ele însele, pe vechile tradiţii neopitagoreice şi neoplatonice. Spre a înlesni cititorilor înţelegerea acestei curioase lucrări, trebue să ne întoarcem un moment înapoi, la simbolismul numerelor, din doctrina iniţială a leii Pita- gora, ca să puterii vedea cum a luat naştere dintr’însul sim- bolismul literelor, cu şcoala neopitagoreică de mai târziu, din Alexandria, — simbolism care, împărtăşit într’o oarecare măsură de neoplatonism, a trecut în cele din urmă în ame- stecul confus de doctrine ce alcătuiau conţinutul filpsofic al Cabbalei. Oricât de ciudat ne pare astăzi, simbolismul numerelor a constituit la început, în filosofia greacă, o soluţie ce a păruţi legitimă a uneia din problemele cele mari ale naturii. Primii filosofi greci, în încercările lor de a înţelege lumea, priviseră numai câte unul din aspectele ei de căpetenie. Unii, ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 228- bunăoară, încercaseră să-şi explice originea corpurilor ma- teriale ; alţii au căutat să găsească principiul schimbării lor necontenite; alţii şi-au pus întrebarea, care era principial ordinei lor statornice. Această din urmă problemă a pre- ocupat mai ales pe Pitagora, care, ne găsind destul de înte- meiate soluţiile ce i se daseră până la el, a reluat-o cu mar jnultă stăruinţă. De unde venea, — s’a întrebat el, — regula- ritatea cu care corpurile cereşti se învârteau în spaţiile cos- mice 1 De unde, regularitatea cu care se succedau anotim- purile pe pământ î De unde, regularitatea cu care se des- făşurau procesele organice şi fenomenele ce le formau în- ceputul şi sfârşitul, ca naşterea, creşterea, decăderea şi moar- tea plantelor şi animalelor ? Sub influenţa studiilor sale matematicei Pitagora a pre- supus că ordiiiea ce domnea în natură trebuia să se înte- meieze, pretutindeni, pe raporturi numerice, deoarece se ex- prima, în toate cazurile, prin numere. In muzică, bunăoară, armonia tonurilor se întemeia pe raporturile numerice ale lungimii coardelor ce le produceau, prin vibraţiile lor. Tot aşa, în astronomie, regularitatea mişcării corpurilor cereşti se întemeia pe raporturile numerice ale depărtării relative, de un centru comun, a „sferelor** pe care erau fixate. Re- flectând mai departe asupra raporturilor de acest fel, Pita- gora a ajuns la concluzia că ele constituiau, propriu vorbind, „esenţa** lumii. Căci „esenţial** nu putea fi, în lume, decât numai ceea ce nu se schimba niciodată, în mijlocul necon-, tenitei schimbări a lucrurilor ei. Singurul principiu însă, care putea fi considerat ca fiind în adevăr invariabil, i se părea că era numărul. Sub formele lor concrete, lucrurile ' rr.ii apăreau şi dispăreau, se năşteau şi mureau, fără întrerupere, raporturile lor abstracte însă, aşa cum le stabileau ştiinţele matematice, rămâneau pururea aceleaşi. Când aritmetica, bunăoară, zicea că două şi cu două făceau patru, raportul cantitativ pe care îl stabilea astfel, rămânea adevărat, în forma lui abstractă, pretutindeni şi totdeauna, oricare ar fi fost lucrurile de care era vorba, oricare ar fi fost adică na- tura lor. Numărul era dar principiul statornic al lumii, şi îi constituia deci esenţa. Erau aci urmările, inevitabile poate la început, ale pro- 224 FILOSOFI A RENAŞTERII cesului de abstracţiune prin care studiau ştiinţele matematice lucrurile de care se ocupau. Acel proces, familiar lui Pita- gora, consta în a despărţi, cu mintea, de materia corpurilor studiate, suprafeţele ce o limitau, jur împrejur, liniile ce limitau acele suprafeţe, şi punctele ce limitau acele l ’ui. Aceste elemente abstracte, — suprafeţele, liniile şi punctele, — luau astfel, pentru matematicienii care le examinau, o, însemnătate ce depăşea pe aceea a materiei concrete a cor- purilor respective. De aci, până la iluzia că aveau şi o rea- litate superioară, nu era decât un pas. Şi’n adevăr, — şi-au zis matematicienii vechi, — noi nu putem concepe corpurile fără suprafeţe, dar putem concepe suprafeţele fără corpuri, şi le putem studia, în geometrie, ca având o existentă inde- pendentă. Tot aşa, nu putem concepe suprafeţele fără linii, care să le limiteze ; dar putem concepe liniile fără suprafeţe, pe care să le limiteze, şi le putem studia, în geometrie, ca fiind de sine stătătoare. Tot aşa, în sfârşit, nu patern concepe liniile fără puncte, între care să se întindă, dar putem con- cepe punctele fără linii, cărora să le fixeze extremităţile, şi le putem studia, în geometrie, ca separate de ele. Iar dacă toate aceste elemente abstracte sunt mai reale decât lucrurile concrete, ele nu se aşează totuşi pe acelaşi plan. Cel mai real din toate este cel din urmă, este adică punctul. El este esen- ţial, în tot ce există. Căci, fără puncte n’ar putea exista linii, fără linii n’ar putea exista suprafeţe, fără suprafeţe s’ar putea exista lucruri concrete. Punctul însă, zicea Pitagora, este identic cu unitatea. 0 linie se compune din mai multe puncte; o suprafaţă se com- pune din mai multe linii. Liniile şi suprafeţele reprezintă dar „pluralitatea". Punctul singur reprezintă „unitatea", în general. De aci, identificarea elementelor geometrice cu le aritmetice. Punctul era identificat cu numărul unu, linia cu numărul doi, suprafaţa cu numărul trei. O rămăşiţă a acestei identificări a numerelor cu figurile geometrice s’a păstrat multă vreme in formele de exprimare ale matematicieni1 care vorbeau de numere „pătrate" şi de numere „cubice". In sfârşit, punctele fiind elementele ultime în care matema- ticienii vechi descompuneau „întinderea" corpurilor, adică sp.aţiul pe care îl ocupau, — şi, prin extensiune, spaţiul îd ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 225 general, — şi punctul fiind identic cu numărul unu, Pita- gora a conchis că numărul era elementul ultim al lumii, esenţa a tot ce exista. De unde rezulta că idealul ştiinţelor naturii era să descopere numerele ce constituiau esenţele diferitelor lucruri şi raporturile numerice care constituiau legăturile dintre ele. Numai pe această cale se putea explica structura lumi şi ordinea ce domnea într’însa.. Pornind de aci, unii din adepţii şi urmaşii lui Pitagora •au identificat geneza şi evoluţia universului cu geneza şi •evoluţia seriei infinite a numerelor. Aşa au luat naştere ■diferite speculaţii mistice asupra semnificării şi puterilor ascunse ale numerelor, în natură şi în vieaţa omenească. Iar acel simbolism numeric, amestecându-se cu teoria platonică a Ideilor, a constituit doctrina şcoalei neopitagoreice fin Alexandria. Principalul ei reprezentant, Apollonios din Tyaaa, a mai adăugat acestui amalgam de concepţii diferite câteva •elemente mai obscure, împrumutate dela magii persani, pe care îi vizitase în numeroasele lui călătorii. O formă mai accentuat aritmetică a luat însă simbolismul numeric al şcoalei neo- pitagoreice cu Nikomachos din Gerasa, a cărui operă de că- petenie purta titlul caracteristic OeoX'nowtsva aar^pjnv.â. Cu Nu- menios din Apamea şi, mai ales, cu Iamblichos din Chalkis, amestecul neoplatonismului cu neopitagoreismul a sporit, în- tărind şi mai mult simbolismul numeric şi valoarea lui ma- gică.- Atât Apollonios cât şi Iamblichos ajunseseră vestiţi, pe vremea lor, ca „făcători de minuni“. Iar rămăşiţele concep- ţiilor mistice, pe care le propovăduiseră, au fost culese, în cele •din urmă, de învăţaţii evrei care au redactat Cabbala. Aceştia au adăugat însă simbolismului numeric primitiv un element nou, luat din limba ebraică. In acea limbă, lite- rele alfabetului nu serveau numai la compunerea cuvintelor, ei şi la însemnarea numerelor. Acea identificare a literelor eu numerele a dus la ideea că şi literele trebuiau să aibă ceva din valoarea simbolică a numerelor, —şi prin urmare din puterea lor misterioasă. De unde credinţa că cuvintele, pe lângă înţelesul lor obişnuit, trebuiau să mai aibă un în- ţeles ascuns, pe care îl puteau revela numerele corespunză- toare literelor ce-1 compuneau. Iar din această credinţă re- zulta ideea că structurile cuvintelor puteau să reprezinte P. Necu : Filosofii Renaşterii, voi. II 15 FILOSOFI A BENAŞTERII legi ale naturii. Căci legile, ce guvernau succesiunea schim- bărilor care se produceau în cadrul ei, exprimau legăturii- dintre lucrurile respective, şi acele legături nu erau dec;,: raporturi numerice, pe care le reprezentau combinările lit- relor în cuvintele corespunzătoare. Cel ce ajungea dar, j. calea interpretării numerice a structurii unui cuvânt, să cu noască înţelesul lui ascuns, ajungea în acelaşi timp să de- copere o lege a naturii, şi o putea utiliza ca să produc schimbări, pe care nu le putea produce altfel. La întărire acestei credinţe a mai contribuit, în sfârşit, teoria neople tonică a Logos-ului sau a Cuvântului creator, ea unitate . Ideilor. Ca modele ale lucrurilor ce urmau să ia naştere n cursul creaţiunii, Ideile erau forţe active, puteri plăsmuitoari. ale naturii. Ceea ce ducea la concluzia că cuvintele, prii. care se exprimau Ideile, trebuiau să aibă şi ele ceva di- virtuţile lor. Dar să ne întoarcemj după aceste lămuriri istorice, 1; punctul nostru de plecare. Urmărind, în lucrarea sa „D- verbo mirifico“, filiaţia de idei pe care am trecut-o în re- vistă, şi adoptând concluzile la care ducea ea, Reuchlin n încercat, la rândul său, să găsească „cuvântul făcător d minuni44, care ar fi fost capabil să-i dea, numai el singur, o putere desăvârşită asupra întregii naturi. Şi a crezut, d< acord cu autorii Cabbalei, că un asemenea cuvânt nu putea fi decât numele mozaic al lui Dumnezeu. Acel nume, pe car* „marele preot14 al evreilor nu-1 pronunţa decât odată pe an în taina părţii celei mai ascunse a templului din Ierusalim, în misterul „Sfintei sfintelor44, în care nu putea pătrund* decât el singur, nu era propriu vorbind un cuvânt, ci o in- şi rare inexprimabilă de litere, ce nu se pronunţau împreună, ci separat. Noi ne-am deprins să credem că numele mozaic al lui Dumnezeu era Iahveh, sau, cum se zice de obiceiu, Iehovah. In realitate, acel nume nu era decât o serie de patru litere, ce se citeau una după alta, fără a se lega una de alta. Erau, anume, literele I, H, V, H, pe care marele preot le rostea răspicat. una câte una. eu pronunţarea ebraică • jod, he, vau, he. Altfel, numele curent al lui Dumnezeu, — cel care se putea întrebuinţa în cultul obişnuit, — era Adonai. De aci venea, la autorii Cabbalei, credinţa că, de vreme ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 227 ţ ce nu se putea rosti de orişicine, nici de marele preot ori şi S când, acea înşirare de litere mistice avea o putere ascunsă, care era foarte mare şi care putea deveni, de aceea, foarte î primejdioasă, pentru cei neinitiati şi, printr’înşii, pentru re- - stul lumii. Iar acea putere sta în valoarea numerică a lite- relor ce o compuneau. In adevăr, literei I îi corespundea, în alfabetul ebraic întrebuinţat în aritmetică, numărul 10. Acest număr însă era, în doctrina neopitagoreică, numărul - „perfect44, întrucât era compus din suma primelor patru numere: 1, 2, 3 şi 4, şi reprezenta prin urmare totalitatea existenţei, în unitatea ei. In adevăr, numărului 1 îi cores- pundea, în acea doctrină, principiul creator al universului; numărului 2 îi corespundea lumea creată; numărului 3 îi corespundea logos-ul sau cuvântul creator ; iar numărului 4 îi corespundea omenirea, întru cât întrunea în sine câte ceva din toate aceste existenţe superioare ei. Prin urmare, nu- mărul 10, care era suma acestor patru numere, reprezenta totalitatea existenţei cosmice, în unitatea ei supremă, — re- prezenta adică pe Dumnezeu, în toată plenitudinea, atât a esenţei, cât şi a manifestărilor sale. Reuchlin concentra acest înţeles simbolic al numărului 10 în afirmarea că el repre- zenta începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Celei de-a doua litere a numelui divin, H, îi corespundea in alfabetul ebraic, aplicat în aritmetică, numărul 5. Acest număr era însă compus din numerele 2 şi 3. El însemna dar, după doctrina neopitagoreică, împreunarea lumii create (2) cu logos-ul creator (3). Reuchlin zicea că el reprezenta îm- preunarea lumii create (2) cu sfânta treime a creştinismu- lui, pe care o desemna, în cartea sa, prin numărul 3. Literei următoare, — a treia, — a numelui divin, care era V, îi corespundea în alfabetul ebraic aplicat în aritmetică, nu- mărul 6. Acest număr era însă suma primelor trei numere: 1, 2 şi 3. El însemna prin urmare, după neopitagoreism, împreunarea principiului creator al universului (I), cu lumea creată (2) şi cu loeros-ul ordonator al ei (3). După Reuchlin. numărul 6 avea aceeaşi semnificare, cu deosebirea că el punea, în locul logos-ului ordonator al lumii, sfânta treime a cre- ştinismului. In sfârşit, ultimei litere a numelui divin, H, îi corespundea, în alfabetul ebraic aplicat în aritmetică, nu- 228 FILOSOFIA RENAŞTERII mărul 5, — cum am văzut adineaori. Dar de astă dată nu- mărul 5 avea o altă semnificaţie. El era „mijlocul“ dintre „ numărul 1, care indica principiul creator al universului, şi numărul 10, care indica totalitatea existenţei cosmice. De unde rezulta, în doctrina neopitagoreică, concluzia că nu- mărul 5 reprezenta de astădată „sufletul omenesc“, oare, după neoplatonism, constituia mijlocul de comunicaţie şi tră- sura de unire dintre lumea spirituală a ideilor inteligibile şi lumea materială a lucrurilor pământeşti. Structura numelui divin reprezenta dar structura uni- versului, cu toate elementele lui constitutive şi cu toate ra- porturile dintre ele. Acest nume era, ca atare, o „cheie“, cu care cel iniţiat putea deschide poarta templului misterelor, unde sălăşluiau puterile plăsmuitoare ale lucrurilor, şi le putea sili să i se pună la dispoziţie, ca să facă cu ele minuni. V. Concepţia magică a naturii, dela umilele origini ale omenirii, s’a păstrat multă vreme, sub forma vrăjitoriei, în masele populare. Ea era încă, la începutul Renaşterii, destul de răspândită şi avea încă destui credincioşi. Reacţiunea, statornică şi severă, a creştinismului, n’o putuse desrădăcina din lumea europeană. Deşi tot evul mediu fusese plin de procesele vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, iar pedepsele cumplite ce se aplicau acestor „unelte primejdioase ale duhurilor ne- curate“ ar fi putut să intimideze pe mulţi, străvechea rătăcire populară continua totuşi să dureze, — susţinută, în unele părţi ale cercurilor culte, de tendinţa de a o transforma într’o disciplină savantă, întemeiată pe speculaţii religioase şi filosofice, teosofice şi metafizice. Acea tendinţă, care nu era nouă, a găsit, în unele preocupări ale lui Reuchlin, un sprijin neaşteptat. In prima din cele două opere ale sale, „De, verbo mirifico“, de care ne-am ocupat până acum, în- văţatul german căuta „cuvântul făcător de minuni“, capabil să dea omului stăpânirea asupra fenomenelor naturii. In a doua, „De arte cabbalistica“, încerca să descopere „afta mi- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 22» ||terioasă“ de a întrebuinţa, în acest scop, cuvântul atotpu- ternic. Sub aparenţa că relua vechile tradiţii ebraice, această ga doua operă se întemeia, în fond, pe neoplatonismul Aca- gljţamiei din Florenţa, şi, în deosebi, pe ideile pe oare le-am prelevat mai sus, asupra „magiei naturale", ale lui Pico della piirandola. Am arătat, în adevăr, în volumul' precedent al ||ucrării de faţă, strânsa legătură a Cabbalei mozaice cu jfdoctrinele neoplatonice şi neopitagoreice. Am văzut bunăoară Ică, după cartea „Sohar" a Cabbalei, ca'şi după doctrinele ^filosofice care o inspiraseră, Dumnezeu se confunda cu uni- versul. El era substanţa „nevăzută" a realităţii cosmice care |se putea vedea, era izvorul „nepătruns" al lumii în care se |putea pătrunde, cu simţurile omeneşti. Ca atare, Dumnezeu Irămânea peste putinţă de cunoscut. Atributele prin oare în- fcercau unii teologi şi unii filosofi să-l caracterizeze — ca | ştiinţa şi prevederea, ca puterea şi bunătatea, ca dreptatea |şi-mila, etc., — nu indicau decât aspecte parţiale şi deosebite | ale fiinţei divine, care, în unitatea ei absolută, nu putea avea părţi şi nu putea cuprinde deosebiri. Toate noţiunile ome- neşti purtau în ele urmele percepţiilor sensoriale, din care ; erau scoase, — şi nu se puteau potrivi pentru Dumnezeu, | fiindcă erau prea limitate, pentru Cel ce n’avea limite, prea materiale şi pământeşti, pentru Cel ce n’avea nimic material ; şi pământesc. Nu era dar de mirare că autorii cărţilor sfinte ale Evreilor, când au voit să fixeze în scris vechile tradiţii orale ale religiei mozaice, dându-şi seama că nu se puteau apropia, pe riicio cale şi cu niciun chip, de misteriosul Spirit creator, n’au putut să-i dea, în disperarea lor, alt nume decât... „Nimicul". Căci numai acest nume arăta, cu ade- vărat, că nimic nu puteau şti despre El. Nimic, în adevăr din ceea ce putea să conceapă mintea lor nu i se potrivea, nicidecum. Dela acest Nimic primordial pornea apoi procesul crea- tor. Intru cât era infinit, Nimicul iniţial umplea, fără niciun rest, tot spaţiul cosmic. Pentru ca Ceva să poată dar apărea, pentru ca universul adică să poată lua naştere, Nimicul creator s’a strâns, la începutul începuturilor, într’un punct al spa- ţiului cosmic, lăsând gol tot restul lui. Acel gol a fost apoi umplut, prin iradierea puterii creatoare a Nimicului primor- 230 FILOSOFI A RENAŞTERII dial, de existenta cosmică, într’o ordine riguros determinat:*. Iradierea puterii creatoare a Nimicului a fost asemenea cu aceea a răspândirii razelor ce pornesc dintr’un centru dt lumină, în toate direcţiile, în spaţiul înconjurător. O seric de cercuri luminoase s’a format astfel în jurul punctului, pe care îl ocupa Nimicul primordial, şi care, ca izvor al puterii lui creatoare, se înfăţişa ca un focar de lumină cos- mică. Acele cercuri luminoase au fost „lumile” în număr de patru, care. au alcătuit universul. Cea dintâi, manifestarea cea mai directă a divinităţii, era compusă din zece „numere", prin care s’a săpat în văzduh, ca pe o tablă de aramă, cu vântul creator, cuprinzând legile universului. Căci, după cărţile sfinte, Dumnezeu a creat întreaga existentă cosmică, cu toate cele văzute şi nevăzute ale ei, numai cu puterea cuvântului său. A „doua” din lumile ce compuneau universul era lumea „formelor pure” sau, în înţelesul platonic al ace- .stor termeni, lumea „ideilor“, adică a „modelelor” generale, unice şi eterne, ale lucrurilor individuale, ce urmau a lua naştere în cursul ulterior al procesului creatiunii. A „treia” lume era aceea a „sferelor cereşti”, care se situa „sub” cele două precedente, aşezate „deasupra” ei, şi care era compusă din două categorii de existente spirituale, din sufletele „astre- lor” şi din sufletele „vietăţilor”. A „patra” lume în sfârşit, era aceea a corpurilor materiale ce se puteau percepe cu simţurile ; era „lumea schimbării veşnice”, a naşterii şi cre - şterii, a decăderii şi morţii, lumea în care totul era coruptibil şi trecător, lumea stricăciunii şi a vremelniciei. Ca fiinţă creată „după chipul şi asemănarea lui Dum- nezeu”, omul ocupa în univers o situaţie specială. Prin di- feritele „elemente” ce-1 alcătuiau, el făcea parte din toate cele patru lumi, pe care le-am menţionat. Inteligenta lui aparţinea lumii celei dintâi, întrucât era o scânteie ce izvora, deadreptul, din flacăra gândirii divine. După cărţile sfinte, în adevăr, Dumnezeu „însufleţise” pe om, când l-a creat, „suflând” asupra i, comunicându-i adică o părticică din pro priul său suflet. De aceea, în mintea omenească se răsfrân- geau legile universului, pe care le cuprindea prima lume, dar pe care numai putini oameni puteau ajunge să le între- vadă, în rarele clipe când se puteau ridica, cu desăvârşire, ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE asi deasupra pornirilor sufletului lor „sensitiv44, care, prin mij- locirea sensibilităţii, îi lega de corpul lor material. Acest suflet „sensitiv“, cu sensibilitatea prin care se manifesta şi care, trezind dorinţe, impunea omului „scopuri“ de urmărit, adică „modele44 de acţiune, făcea parte din lumea a doua. Din lumea a treia făcea parte sufletul „vital44 al omului, al cărei semn vizibil era „suflarea44, adică respiraţia, şi care îi întreţinea vieaţa vegetativă, ca organism. In sfârşit, corpul iui material făcea parte din lumea a patra, ca toate lucrurile supuse schimbării şi pieirii. Omul concentra astfel în fiinţa sa, — în mic, se înţe- lege, dar totuşi în mod real, — ceea ce era esenţial în fiecare din cele patru lumi, ce alcătuiau universul. El era, cum ziceau cei vechi, un „microcosm44, un univers în miniatură, din care nu lipsea însă niciunul din elementele de căpetenie ale „macrocosmului44, ale universului celui mare. De unde rezulta, în chip firesc, că, graţie structurii sale, omul cu- prindea în sine un reflex, — îndepărtat şi slab, dar nu mai puţin real, — al puterii cuvântului creator dela origine. Căci. ca manifestare a „Spiritului44 creator, acel cuvânt nu era, în fond, decât izvorul însuşi din care purcedea. Cum zicea evanghelistul-filosof : „La început a fost cuvântul, şi cu- vântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul44. Aşa încât omul, — întru cât primise, la naştere, ca un dar nespus de preţios, o infimă parte din Spiritul creator, care, când îl plăsmuise, îi dase vieaţă „suflând44 asupră-i, — păstra în sufletul său raţional un ecou, îndepărtat şi slab, al cuvân- tului atotputernic, ce răsunase, poruncitor, la originea crea- ţiunii. Iar dacă, — printr’o sforţare supremă a raţiunii sale de a. se învrednici să „aperceapă44 tot ce-i alcătuia conţinu- tul, — putea să ajungă omul a lua cunoştinţă de acel ecou al cuvântului creator, atunci putea, utilizându-1 cu pricepere, ’ să producă în lumea înconjurătoare schimbări neaşteptate şi, pentru ceilalţi semeni ai săi, uimitoare. Magia, ca „artă de a face minuni44, nu era dar imposibilă. Ba chiar, era cu atât mai preţioasă, cu cât, departe de a fi de origine „diabolică44, cum credeau unii din adversarii „meşteşugurilor vrăjitoreşti44, era de origine divină. Succesul însă, în practicarea acestei arte, atârna de o condiţie, peste care nimeni nu putea trece, 292 FILOSOEIA RENAŞTERII nu numai fiindcă n’ar fi izbutit să facă nimic, ci şi fiindcă s’ar fi expus la primejdii mari. Totul era, anume, ca cei ce voiau, cu ajutorul magiei, să ajungă a face minuni, să respecte, în mod riguros, ordinea stabilită în lume de cu- vântul creator al lui Dumnezeu. Acea ordine „naturală", ni- meni nu trebuia să încerce a o turbura, nu numai fiindcă nu era cu putinţă, ci şi fiindcă o asemenea încercare putea să aibă consecinţe grave. De unde rezulta că toţi cei ce voiau să practice magia erau datori să caute mai întâi u cunoaşte ordinea naturală a lucrurilor lumii. Iar singura cale, pe care se putea- ajunge la acest scop, era observarea atentă, îndelungată, stăruitoare, a legăturilor naturale dintre acele lucruri, aşa cum se manifestau în experienţa tuturor oamenilor, care le puteau constata, fără nicio greutate, cu ajutorul simţurilor. Ceea ce însemna că, pornind dela spe- culaţii religioase şi metafizice, magia deschidea drumul, în cele din urmă, observării directe a fenomenelor lumii, şi prin urmare cercetărilor pozitive ale ştiinţei. In această di- recţie a lucrat mai ales Iohannes Reuchlin. Şi, prin sfor- ţările stăruitoare, pe care le-a făcut în această privinţă, a luat loc în istoria începuturilor mişcării ştiinţifice din tim- pul Renaşterii. VI. VI. Acelaşi a fost rolul pe care, cu unele deosebiri, l-a jucat contemporanul său Comelius Agrippa von Nettesheim. El se născuse la 14 Septemvrie 1486, la Colonia, dintr’o familie ce aparţinea micii aristocraţii germane şi dispunea de oare- care avere. A putut astfel studia dreptul şi medicina în Italia, unde ă obţinut titlurile academice la universitatea din Pavia. Tot aqdlo a luat însă cunoştinţă de ideile lui Pico della Mirandola asupra magiei naturale şi a căzut sub influenţa curentului de simpatie pentru vechiul neoplatonism, pe care îl preconiza Academia din Florenţa. Iar efectele n’au în- târziat a se arăta. Spre a-şi continua studiile, a trecut în Franţa, ca să urmeze cursurile universităţii din Paris. Acolo însă a întemeiat, împreună cu alţi câţiva tineri, o societate ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 23* S, > secretă pentru cultivarea „ştiinţei ştiinţelor", — cum înce- . puseră a-i zice magiei naturale adepţii ei entuziaşti. Mai f- mult decât dela toate celelalte ştiinţe, ce se învăţau pe la ^universităţi, aşteptau ei, cu o credinţă adâncă, dela această ' disciplină miraculoasă, posibilitatea de a stăpâni fenomenele ; naturii şi de a le utiliza după bunul lor plac. Până unde mergea, la Agrippa von Nettesheim, această credinţă, o arăta „ un fapt semnificativ. Prietenia lui pentru unul din membrii ■ societăţii secrete, pe care o formase la Paris, l-a încurcat. într’o aventură, ce putea să-l coste vieaţa. A încercat, anume, să libereze, numai cu meşteşuguri magice, castelul din Pirinei al acelui prieten, care fusese asediat de ţăranii din împre- jurime, revoltaţi de duritatea lui feudală. încercarea, fireşte, _n’a reuşit, şi imprudentul magician a trebuit să fugă în Spa- nia, ca să scape de urmărirea autorităţilor, cărora le fusese denunţat ca „vrăjitor". ' In Spania, a fost silit să-şi câştige vieaţa practicând medicina, pe care o învăţase în Italia, precum şi să se folo- sească de magia naturală, în care continua să creadă. Se în- făţişa pretutindeni ca astrolog şi alchimist, capabil să ci- tească în stele soarta oamenilor şi să transforme în aur metalele ordinare. O asemenea vieaţă agitată n’a întârziat însă a-1 obosi, şi, starea sănătăţii sale începând a lăsa de dorit, s’a întors în Franţa, unde, ocolind Parisul, s’a oprit, in 1509, la Dole. Spre a-şi continua, cu mai puţine riscuri, acţiunea în favoarea „ştiinţei ştiinţelor", Agrippa von Net- tesheim a căutat să se pună la adăpostul unui predecesor, şi a deschis un curs public, în care a expus ideile lui Reu- chlin asupra magiei naturale, comentând cartea lui „De verbo mirifico". Succesul acelui curs l-a consolat, întru câtva, ‘ de dezamăgirile pe care le avusese până atunci. Autorităţile culturale din Dole voiau să-i ofere o catedră de „magie, na- turală", la „şcoala înaltă" din localitate. Dar aspiraţiile lui se îndreptau mai mult în direcţia practică ; el nu se putea mărgini să iacă numai teoria „ştiinţei ştiinţelor", ci voia s’o aplice şi să-i arate astfel mai bine, — mai cu folos adică, — valoarea. A trecut dar în Ţările de jos, unde spera să câş- tige, în acest scop, sprijinul regentei Margareta, despre care aflase că, fiind foarte superstiţioasă, cultiva pe astrologi, 234 FILOSOFI A RENAŞTERII pe alchimişti, şi chiar şi pe vrăjitorii obişnuiţi. Spre a » „introduce", i-a dedicat un „Discurs" asupra „nobleţei şi privilegiilor" sexului femeiesc. Argumentele de care se ser vea, pentru „prea mărirea" acestui sex, păreau a fi fos’ luate, după unele din acuzările ce i se aduceau, dintr'o seri soare a lui Abelard către Heloise. „Nobleţea" femeii rezide mai întâi în originea ei. Ea nu fusese plăsmuită din pă- mânt, ca primul om creat de Dumnezeu. Eva luase naştere, în adevăr, dintr’o parte a corpului lui Adam, şi îi era, ca atare, superioară, din punct de vedere calitativ. Această su- perioritate o arăta şi numele pe care îl purta ea; în limba ebraică, Eva însemna „vieaţă", pe când numele pe care îi purta Adam însemna, în aceeaşi limbă, „pământ"’. La acea stă superioritate materială se adăuga apoi una morală. Adam „păcătuise" cu deplină ştiinţă şi voinţă, fiindcă „luase ini- ţiativa" ; Eva îi servise numai de instrument, inconştient şi involuntar. Urmau, în sfârşit, consideraţii estetico-mistice asupra frumuseţilor femeii, în care Dumnezeu „întrunise tov ce era vrednic de admiraţie şi de iubire, ca forme şi colori, ca graţie şi delicateţă". Şi se părea că încercarea lui Agrippa von Nettesheim de a câştiga favoarea regentei Margareta era pe cale de a reuşi, când i s’a pus deacurmezişul un călu- găr franciscan, Ca filmat, care l-a acuzat clc „hcrczic" şi mai ales, de „vrăjitorie diabolică". Temându-se de o eventuală urmărire, pribeagul deprins cu pribegia a trecut în Anglia, de unde a trimis în Ţările de jos „scrisori" de apărare, cu multe discuţii teoretice şi cu nu puţine invective personale la adresa acuzatorului său. Dar această polemică n’a dus la niciun rezultat, — şi, după atâtea peregrinări, Agrippa von Nettes- heim s’a întors, spre a se odihni, în oraşul său natal. La Colonia însă a aflat că la Wiirzburg trăia şi lucra un mare adept al magiei, sub forma ei cabalistică, şi s’a grăbit să se ducă să-l vadă. Era abatele Tritheim. în mănăstirea căruia a petrecut apoi câtva timp, spre a se împărtăşi din lumina ideilor lui. in liniştea de acolo a putut msiarşu Agrippa von Nettesheim să încheie o lucrare, la care se gân- dea mai de mult. Era prima formă, numai schiţată, a operei sale „De occulta philosophia", care n’avea să ajungă la desă- vârşire decât după un sfert de veac. Publicată, sub prima ei ÎNCEPUTURILE MIŞCAItII ŞTIINŢIFICE 235 formă, în 1510, această operă s’a tipărit din nou, cu nume- roase desvoltări şi adăugiri, în 1533. Sub această formă de- finitivă o vom examina mai departe. Până atunci, să urmărim desfăşurarea vieţii, atât de frământată, a autorului ei. Nu mult după 1510, Agrippa von Xettesheim, aducân- du-şi aminte de originea sa nobilă, care îl îndrepta spre ca- riera militară, a intrat în armata împăratului Maximilian, şi a luat parte la războiul în contra Veneţiei. Dar, cu spi- ritul său aventuros, a părăsit destul de repede situaţia mili- tară, destul de bună, pe care izbutise a şi-o face, — şi, profi- tând de faptul că se găsea în Italia, a pornit să caute noui izvoare de cunoştinţe, în direcţia preocupărilor sale. La Pa- via, unde a regăsit câţiva prieteni, a ţinut, pentru studenţii universităţii, un curs asupra lui Hermes Trismegistul. Acest nume îl daseră neoplatonicii greci zeului egiptean Thot, că- ruia i se atribuia invenţia literelor, ca mijloc de a fixa în scris cugetarea, şi era astfel considerat ca autor al unei colec- ţii de cărţi secrete, pe care le păstrau preoţii lui şi care cu- prindeau „tot ce se putea şti“ despre lume. Când Grecii, care puseseră stăpâni re pe Egipt, au dai vechiului zeu egip- tean numele nou de Hermes, i-au adăugat epitetul de „Tris- megistos“, —- care însemna „de trei ori cel mai mare“, — întru cât era, pentru ei, temelia adevărului, izvorul înţelep- ciunii, şi chezăşia fericirii. După Clemens Alexandrinul, re- velaţiile „hermetiee“ se cuprindeau în 42 de cărţi ; după tra- diţia mai veche însă, a preotului egiptean Manethon, numă- rul cărţilor ce cuprindeau acele revelaţii erau mult mai mare : era, artume de 36.525... Despre una din acele cărţi scrisese Marsilio Ficino o lucrare întitulată „Mercurii Trismegisti liber de potestate et sapientia Dei“, care apăruse în 1471, şi pe caic o luase Agrippa von Netteslieim ca text al comen- tariilor din cursul său dela universitatea din Pavia. Cu prilejul acelui curs a făcut el cunoştinţa unei tinere femei, din societatea bună italiană, care îl urma cu interes, a avut şi mai mult de suferit, din cawza războiului, care mai dura încă şi care produsese, în multe privinţe, multe greu- tăţi. Acele greutăţi nu l-au împiedicat totuşi să-şi continuo lucrările, şi. ca rezultat al lor, a făcut să circule în manuscris 386 FILOSOFI A RENAŞTERII o mică scriere intitulată : „Despre întreitul chip de a cu noâşte pe Dumnezeu", în care relua obiectul de căpetenie al preocupărilor sale, adică problema magiei naturale, — sub o formă însă, care trăda deprimarea lui sufletească. Trei căi, — zicea Agrippa von Nettesheim, în acea mică scriere, — pot duce la cunoaşterea lui Dumnezeu: cartea naturii, legea lui Moise şi învăţăturile lui Cristos. Pe toate aceste căi ajungem la unul şi acelaşi adevăr, — şi anume, că orice creatură este o mică, o infimă parte din fiinţa divină, din care a purces în- treaga existenţă cosmică. Aceasta o recunoşteau şi cei vechi, când ziceau, cu poetul lor : „Jupiter este tot ce se vede şi tot ce se mişcă ; totul e plin de el“. De aceea, pentru ei. totul era divin : cerul, pământul, focul, aerul, apa, nu erau decât forme de manifestare ale zeului suprem. Din această unitate a tot ce există rezultă că omul, ca creatură a unei Puteri superioare lumii, poate găsi pe Creatorul său în sine însuşi, dacă se osteneşte să-l eaute cu stăruinţa cuvenită, al cărei succes atârnă, înainte de toate, de curăţenia cugetului şi de sfinţenia faptei. La acest rezultat duce, mai întâi, car- tea naturii, în care omul, când o studiază cu destulă price- pere, poate descoperi legăturile strânse dintre toate lucru- rile ce alcătuesc lumea. Numai că această carte nu stă la îndemâna orişicui, nu fiindcă ar fi anevoie de citit, ci fiindcă nu e lesne de interpretat, — constatările ce se fac, prin obser- varea directă a fenomenelor ducând adesea la idei greşite. De aceea le-a venit în ajutor oamenilor, în mod anticipativ, încă din cele mai vechi timpuri, revelaţia divină, — sub forma, în primul rând a legii lui Moise, pe oare au întregit-o apoi alte comunicări „de sus", făcute de Dumnezeu „aleşilor" săi, şi consemnate de ei în relatările Cabbalei. Mai târziu, în sfârşit, la acele prime licăriri ale adevărului, s’a adăugat ma- rea lumină a învăţăturilor lui Isus, pe care le-au cules evan- gheliştii. înţelesul adânc ce se ascundea, ca un „miez" nepre- ţuit, sub „coaja" legii lui Moise şi a tradiţiilor Cabbalei, a fost desvăiuit omenirii de către „noul testament" al creştini lor. Revelaţiile mai vechi nu erau decât „laptele", de care avea nevoie copilăria omenirii; revelaţia din urmă era „pâi- nea" sufletească, de care avea nevoie maturitatea ei. Numai această „hrană mai substanţială" poate da omului tăria su- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 237 fletească necesară, ca să ajungă a cunoaşte cu adevărat pe | Dumnezeu şi a se împărtăşi, oricât de puţin, din puterile lui. | Descoperind, în sine însuşi, pe Creatorul a tot ce există, omul | se împreunează sufleteşte cu el, se afundă în sânul lui, şi ţ: dobândeşte astfel, vremelnic, ceva din atotputernicia, cu care K a „făcut" el toate cele văzute şi nevăzute. Mai mult încă, în- tru cât Dumnezeu se confundă cu lumea, omul care îl desco- !'. pere în sine însuşi şi se uneşte în realitate, prin gândire, cu ‘ toate lucrurile ce o alcătuesc, — nu numai cu cele, prezente, ci . deasemenea, cu cele trecute şi cu cele viitoare. Pe această cale, dacă se învredniceşte s’o străbată până la capăt, omul poate ajunge să stăpânească lumea în care trăieşte, dispunând de lucrurile ei cu „ceva“ din puterea, cu care le-a creat şi le , guvernează Dumnezeu însuşi. Aceasta o arată omului, în “ chipul cel mai neîndoios, atâtea din învăţăturile lui Isus.. Ce era bunăoară „credinţa" pe care o cerea el apostolilor săi, asigurându-i că, eu ajutorul ei, puteau face „minuni" ? Nu era decât „unirea" lor sufletească cu Dumnezeu,* identifi- carea lor, prin gândire, cu el şi, prin urmare, cu puterile lui. Acesta era înţelesul adânc al sfatului pe care li-1 da, când. zicea : „Cu adevăr şi dreptate vă spun vouă că, cine este cu mine, poate să facă ce fac eu, ba chiar şi alte lucruri, mai mari. Dacă aveţi-credinţă cât un bob de muştar, puteţi zice muntelui acestuia să se ridice, spre a se muta în alt loc, şi o va face. Şi nimic nu va mai fi, pentru voi, cu nepu- tinţă". • Aşa pot ajunge creştinii, prin credinţa lor, să descopere trecutul, să prevadă viitorul, să poruncească, în prezent, ele- mentelor naturii, să vindece bolnavii, să învieze morţii, să gonească diavolii. Şi numai cei ce pot face asemenea lucruri sunt creştini adevăraţi. Ceilalţi — chiar dacă sunt papi, car- dinali, episcopi, preoţi, — dacă nu-şi pot dovedi tăria cre- dinţei prin asemenea fapte, vor fi socotiţi la judecata cea de pe urmă ca „suflete sterpe" care n’au putut rodi, şi, orice •nl vor fi jucat pe pământ, ca împăraţi sau regri prea puter- nici, nu vor lua loc printre „aleşii", pe care Dumnezeu îi aşează la dreapta lui. Iar „învăţaţilor în cele sfinte", aşa numiţilor „teologi" care prefac cuvintele simple şi luminoase ale lui Isus într’o ţesătură încurcata şi întunecată de subti- FILOSOFIA RENAŞTERII lităţi logice, Dumnezeu, în marea lui milă, le-a trimis de mult prin glasul profetului Isaia, avertismentul sever : „înţelep- ciunea voastră vă face nebuni, iar sfaturile voastre cuminţi vă duce pe voi mai întâi la pieire11. Numai credinţa adevă- rată, — simplă, curată, adâncă, nestrămutată, — care nu - altceva decât unirea cu Dumnezeu, prin tăria gândirii, — poate da omului, în vieaţa pământească, puterea să porun- cească naturii, şi îi poate asigura, totdeodată, mântuirea, adică fericirea veşnică, în vieaţa de apoi. Lucrarea „Despre întreitul chip de a cunoaşte pe Duni nezeu11 era dedicată marchizului de Montferrat, căruia i-a plăcut atât de mult, încât,' chemând la sine pe Agrippa von Nettesheim, şi reţinându-1 ’ în castelul său dela Casai, i-a acordat o retribuţie anuală destul de însemnată. In serviciul acestui aristocrat, adept şi sprijinitor al magiei naturale, a rămas el apoi trei ani, până în 1518, când graţie reputaţiei de care ajunsese a se bucura în lumea cărturarilor, a fosv chemat ca „sindic“, la Metz, — o demnitate oare, cu insufi- cienta diferenţiere a. puterilor publice de pe acea vreme, îi conferea, în acelaşi timp, funcţiuni administrative şi funeţi uni judecătoreşti. Acolo însă, unul din acele procese de vră- jitorie, care fuseseră atât de frecvente în evul mediu şi nu încetaseră nici în timpul Renaşterii, i-a pricinuit neplăceri mari. O femeie, dintr’un sat de lângă Metz, fusese acuzată de ţăranii din acel sat că era vrăjitoare, — şi inchiziţia inter venise, supunând-o, în timpul procesului, torturilor obişnuite, dintre care unele erau groaznice. Femeia însă, — cum se do- vedise în cele din urmă prin mărturisirea, făcută pe patul morţii, de judecătorul care îi cercetase cazul, — era nevino- vată. Nici un fapt real, care să fi putut fi considerat ca un meşteşug vrăjitoresc, nu se putuse descoperi, în sarcina ei. Singurul motiv, ce se invoca în'“sprijinul acuzării ce i se adusese, era că mama ei fusese arsă pe rug, ca vrăjitoare, aşa încât fiica ei nu putea fi decât „consacrată diavolului14, fiindcă toate vrăjitoarele îşi „dedicau11 copiii lui Satan. cu care îi şi concepeau, de obiceiu. Agrippa von Nettesheim s’a crezut dator să ia apăra- rea femeii, — nu cu argumente savante, întemeiate pe ana- liza magiei naturale, cum ar fi putut-o face, ci cu un argu- ţ. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 239 ţment luat din tezaurul bisericesc al dogmelor creştinismului. [ Nenorocita nu făcuse nimic, care să poată ridica împotrivă-i « acuzarea că practica, în adevăr, vrăjitoria, iar faptul că mama ^ei fusese vrăjitoare nu putea fi luat ca un motiv serios de ^condamnare a ei fără a constitui o „negare a puterii botezu- ţ Iui", care era „taina iniţiatoare" a creştinilor. Acuzata era, &în adevăr, creştină şi, ca atare fusese botezată. La orice ţ botez se citeau însă „lepădăturile", se recurgea adică la un ^exorcism formal, ce libera pe cel ce aspira să intre în rân- durile creştinilor de orice legătură, — pentru copii numai “ moştenită, — cu diavolul. Faptul singur, aşa dar, că mama | acuzatei fusese vrăjitoare, nu dovedea nicidecum ceea ce f susţineau acuzatorii ei. Cu acest argument, Agrippa von «■ Nettesheim a obţinut achitarea femeii, — dar şi-a atras ura ^inchiziţiei, care ţinea pe atunei să-şi arate la fiecare pas pu- ; terea, spre a stăpâni cât mai bine, prin intimidare, opinia 5. publică. I s’a adus, anume, acuzarea că ocrotea pe vrăjitori rşHe lua apărarea, fiindcă practica, el însuşi, „magia neagră". -Epitetul de „Schwarzkiinstler", ce i s’a dat atunci, l-a urmă- rit apoi multă vreme, în lumea eclesiastică, şi i-a făcut mult rău, pe ori unde a trecut. Din cauza atmosferei penibile pe care i-o crease, la Metz, ■ fanatismul inchizitorilor, Agrippa von Nettesheim s’a retras, ‘în 1520, la Colonia, unde spera că, trăind ca un simplu parti- cular, ar fi putut să găsească, în sfârşit, liniştea. Dar moar- . tea neaşteptată a soţiei sale nu i-a îngăduit-o, nici acolo. Spre a se consola, s’a pus din nou pe drum. S’a dus în Elveţia, â petrecut câtva timp la Geneva, a. încercat să practice medi- cina la Freiburg, şi a trecut în sfârşit în Franţa, la Lyon, unde a ajuns, în 1524, medic al reginei mame. In această cali- tate însă era utilizat mai mult ca astrolog ; i se cerea, mai la fiecare pas, să prevadă desfăşurarea evenimentelor poli- tice şi militare ale acelor vremuri atât de turburate ; iar din punct de vedere material era destul de rău tratat. El s’a i^văzut astfel silit să ia- din nou toiagul pribegiei şi s’a dus în ^Ţările de jos, unde a putut ajunge, în 1527, prin bunăvoinţa regentei Margareta, arhivar şi istoriograf al curţii regale. La An vers, unde a petrecut mai mulţi ani, a scris lucrarea intitu- lată „De vanitate scientiarum", care a apărut în 1530, şi care N 240 FILOSOFIA RENAŞTERII cuprindea o critică aspră, nu numai a modului cum se făceau, de către contemporani, cercetările aşa zise ştiinţifice, ci şi, în general, a atmosferei sufleteşti a timpului. In locul obser- vării obiective a fenomenelor naturii, aşa zişii oameni de ştiinţă puneau jocul subiectiv al imaginaţiei lor lipsite de controlul experienţei, îmbrăcându-1 în cuvinte pompoase, dar fără înţeles limpede şi fără valoare practică, întru cât nu pu- tea fi utilizat pentru satisfacerea nevoilor vieţii. Nici chiar magia, ca*e îşi lua, în mod expres, o asemenea sarcină, nu putea ajunge a o îndeplini, dacă nu ajungea să cunoască mai întâi „ordinea” pe care „unitatea” naturii o „impunea” feno- menelor ei. In lipsa unei asemenea cunoaşteri, amănunţite şi sigure, magia nu era decât un mijloc de a înşela naivitatea oamenilor simpli, care erau gata să creadă ori şi ce. Nici teologia oficială nu scăpa de ascuţişul critic al lucrării despre „zădărnicia” ştiinţelor; i se arunca, cu dispreţ, epitetul de „teosofistică”. Iar dela doctrina bisericii catolice, critica trecea la ierarhia ei. Papii, bunăoară, erau: acuzaţi că se „credeau mai presus de îngeri”, când le porunceau să se pună în serviciul celor ce cumpărau „indulgente”, spre a le pregăti intrarea în împărăţia cerului. Autorităţile eclesia- stice au intervenit astfel, la curtea regală, şi Agrippa von Nettesheim şi-a pierdut postul. Mai mult încă, ne mai având venituri, a fost silit, ca să poată trăi, să facă datorii, pe care nu le-a putut plăti la timp, aşa încât, după obiceiul timpului, a trebuit să sufere pedeapsa închisorii. In 1533, în sfârşit, s’a putut întoarce la Colonia, unde a publicat într’o nouă ediţie, complet refăcută, opera sa de căpetenie „De occulta philosophia”. VII VII In această ultimă expunere a ideilor sale, Agrippa von Nettesheim pornea dela concepţia neoplatonică a creaţiunii, pe care am văzut-o în volumul precedent, sub formele, n.A mult sau mai puţin difertie, sub care o propovăduiau repre- zentanţii Academiei platonice din Florenţa. Ca „unitate unică”, Dumnezeu, în afară de care nu exista la început nimic, ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 241 I ... .......... £a creat lumea din sine însăşi, ca o „emanaţie" a propriei sale |.fiinţe, ce lua naştere prin „iradierea" puterii sale de expan- t «iune. Universul, — ziceau cei ce reprezentau acesta con- I ■eeptie, — este un imens curent de vieaţă divină, izvorând, ca p cKntr’o fântână pururea nesecată, din fiinţa primordială, ş unică şi eternă, a Creatorului. Această vecinică emanare a ^existenţei cosmice din substanţa divină stabileşte între toate -părţile naturii, oricât ar părea de diferite, o strânsă legă- " tură de dependenţă. întocmai după cum o rază de lumină, cu ; •cât se depărtează mai mult de focarul din care purcede, cu atât devine mai slabă şi dă lucfttrilor aspecte ifiai diferite, 5 tot aşa şi emanaţiile substanţei divine, eu cât Se depărtează mai mult de ea, cu atât iau 'forme mai străine de firea ei - primordială. Aşa se coboară curentul creator dela înalta stră- lucire a Creatorului, care nu era la început decât Raţiune pură, până la materia întunecată şi stupidă, pe care o călcăm -sub picioare. Precum însă raza de lumină rămâne aceeaşi, •dela origine şi până când o pierdem din ochi, tot aşa şi toren- tul de vieaţă creatoare rămâne acelaşi, sub toate formele pe care le ia. Această adâncă unitate a naturii face Ca treptele ei cele mai de jos să stea în legătură cu treptele ei cele măi de sus şi să sufere pururea influenţa lor. Toate schimbările; bunăoară, ce se petrec pe pământ atârnă de mişcările corpu- rilor cereşti, iar aceste mişcări depind ele însele de acţiunea acelor emanaţii superioare ale fiinţei supreme, care sunt „spi- ritele" divine. Căci substanţa primordială nu s’a putut mani- festa dela început în lucrurile materiale, care ar fi fost prea străine de firea ei. Ea a dat naştere mai întâi unei „scări" de idei creatoare, din ce în ce mai puţin generale, adică unei ierarhii de „forme" spirituale sau de „spirite", din ce în ce mai puţin perfecte, care ţin sub dependenţa lor diferitele ca- tegorii de fenomene materiale de pe pământ. In această ierarhie de forme spirituale, primul loc l-a ocupat „sufletul lumii", ca receptacul al „ideilor" lui Dum- nezeu, care urmau să devină „modele" ale lucrurilor ce aveau să ia naştere în desfăşurarea ulterioară a procesului crea- ţiunii. Complexul acestor idei, care erau ele însele realităţi vii, însufleţite, ca şi „sufletul lumii" din care făceau parte, p. Negulescu ; Filosofia Renaşterii, voi. II 16 242 FIL0S0F1A RENAŞTERII alcătuia prima din lumile create de Dumnezeu, adică lumea „spiritelor** sau a „îngerilor**. A doua lume creată era aceea a corpurilor cereşti; ea cuprindea soarele, lima, planetele şi ste- lele, a căror esenţă o alcătuiau, împreună, lumina şi căldura, sau, cu un singur»cuvânt, focul, ca expresie a vieţii, sub cea dintâi formă vizibilă a ei. A treia lume creată, în sfârşit, era aceea a elementelor materiale, în număr de trei: aerul, apa şi pământul. Cu toate deosebirile lor însă, cele trei lumi create alcătuiau, ca produse ale, iradierii unei puteri crea- toare unice, o unitate indisolubilă* în lăuntrul căreia părţile, nu numai că erau strâns legate unele de. altele, dar încă se influenţau unele pe altele, — şi anume, în ordinea lor descen- dentă, cele superioare exercitându-şi acţiunea asupra celor in- ferioare. Căci, pe aceste „trepte** ale creaţiunii se cobora Creatorul însuşi în opera sa, adică, mai precis, în produsele acţiunii sale * creatoare, cărora le da astfel „existenţă1*, „formă** şi „putere**. Din aceste trei atribute ale produselor creaţiunii, cel mai interesant, din punctul de vedere al nevoi- lor vieţii omeneşti, era cel din urmă. „Puterea**, cu cai*e în- zestra Dumnezeu lucrurile create, era de două feluri : vizi- bilă şi invizibilă, sau „manifestă** şi „ocultă**. Vizibilă sau manifestă era, bunăoară, puterea focului de a încălzi, în general; invizibilă sau ocultă era puterea lui de a trans- forma, în anumite condiţii, unele metale ordinare în metale nobile, — ca, de pildă, plumbul în aur. Din aceste două „proprietăţi** ale focului, pe cea dintâi o cunoşteau toţi oa- menii şi o puteau utiliza toţi, fără deosebire; cea de-a doua însă nu putea fi cunoscută şi mânuită decât de cei ce se în- vredniceau s’o descopere şi, în acelaşi timp, să dispună de „arta rituală** ce o deslănţuia, punând-o în acţiune. Tot aşa, unele substanţe materiale, ale căror forme, colori, mirosuri, gusturi, etc.,4e cunoşteau toţi oamenii, fiindcă le percepeau cu simţurile, aveau anumite proprietăţi ascunse, graţie cărora puteau produce unele efecte neaşteptate, — puteau vindeca bunăoară anumite boale, — şi pe care nu le cunoşteau decât cei ce se învredniceau să le descopere şi să dispună în ace - laşi timp de „arta rituală** capabilă să le deslănţuiască acţiunea. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 243 Pe oe căi însă şi eu ce mijloace puteau ajunge oamenii să descopere şi să utilizeze proprietăţile nevăzute sau ascunse ale lucrurilor, care erau, câteodată cel puţin, dacă nu de cele mai multe ori, cele mai importante pentru vieaţa lor 1 La această întrebare, Agrippa von Nettesheim răspundea că oamenii nu trebuiau să caute în afară de ei înşişi ceea ce nu puteau găsi decât în ei înşişi. Ei trebuiau să-şi dea seamă, cât mai limpede, de gituaţia specială pe care o aveau în- mij- locul universului, de rolul special pe care erau chemaţi să-l joace în structura lui. In adevăr, oamenii întruneau într’înşii toate elementele care, în cele trei lumi ce alcătuiau universul, rămâneau separate, reprezentând astfel, în mic, unitatea lui substanţială. Prin corpul lor, oamenii reprezentau lumea elementelor materiale, adică lumea a treia. Prin vieaţa lor, al cărei creator de căpetenie era căldura, — cum o dovedea faptul că moartea aducea cu ea răceala cadaverică, — oame- -aii reprezentau lumea a doua, lumea corpurilor cereşti, a că- ror esenţă o constituia focul. Prin sufletul lor, în sfârşit, care putea concepe idei generale, omenii reprezentau lumea dintâi, adică lumea modelelor ideale ale lucrurilor, pe care le concepuse la început, odată pentru totdeauna, Spiritul divin. Prin acea acţiune iniţială a sa, însă, Spiritul creator deve- nise sufletul lumii de creat şi rămăsese sufletul lumii create.- Ca atare, sufletul lumii erau prezent în fiecare om, cum e prezentă lumina soarelui în toate lucrurile pe care le lumi- nează. După cum însă nii toate lucrurile răsfrâng în acelaşi mod lumina pe care o primesc dela soare, tot aşa, nu toate sufletele omeneşti pot utiliza puterile sufletului lumii, ce sălăşlueşte într’însele. Şi după cum numai o oglindă perfectă răsfrânge lumina soarelui aşa cum este în adevăr, tot aşa numai sufletele omeneşti care au putut ajunge la o-conştiinţă de o desăvârşită claritate a situaţiei lor în mijlocul existenţei cosmice, pot deslănţui acţiunea puterilor naturale, ascunse în adâncurile lor, şi le pot îndrepta înspre realizarea unor anu- mite scopuri. La o asemenea conştiinţă însă nu pot ajunge sufletele omeneşti decât printr’o sforţare neîntreruptă şi în- delungată, de desvoltare şi rafinare proprie, întocmai după cum suprafaţa unui metal oarecare nu poate deveni atât de 244 FILOSOFI A RENAŞTERII netedă şi de lucioasă, încât să răsfrângă, ca o oglindă, razele soarelui, decât printr’o frecare puternică şi îngrijită. In sforţarea omului de a-şi da seamă de situaţia sa în univers, de raporturile sale cu lumile ce-1 alcătuesc, de legă turile acelor lumi între ele, de asemănările şi deosebirile lu- crurilor ce-1 înconjoară, de potriviri''' şi nepotrivirile, de simpatiile şi antipatiile lor, .consta „filosofia ocultă", pe care o preconiza Agrippa von Nettesheim. desăvârşirea acestei filosofii, încoronarea ei, o constituia magia, care permitea omului să dispună de puterile nevăzute saii ascunse ale lucru- rilor, desvăluindu-i arta rituală sau „ceremonială" de a le pune în acţiune, spre a produce efecte ce, prin raritatea lor, păreau adevărate „minuni". Dar acele efecte nu le producea, propriu vorbind, „magicianul" însuşi; le producea natura singură, ale cărei puteri ascunse el nu făcea decât să le putiă în condiţiile necesare pentru a intra în acţiune, potrivit cu înclinările şi opoziţiile, eu atracţiunile şi repulsiunile, cu simpatiile şi antipatiile lucrurilor respective. De aceea, la culmea filosofiei oculte, adică la magie, nu putea ajunge omul decât numai studiând natura, întreaga natură, cu toate fenomenele ei. In această direcţie îl puteau ajuta, fireşte, aşa numitele „ştiinţe", care se ocupau de unele sau altele din acele fenomene, — cu condiţia însă, de a părăsi forma- lismul abstract, verbalismul gol, în care se pierdeau de obiceiu speculaţiile lor, şi de a lua calea observării directe, stăruitoare şi amănunţite, a fenomenelor concrete ce se produceau, în cadrul ei, în mod spontan, alcătuind cursul ei normal. Căci prin acele fenomene se manifestau înclinările şi opoziţiile, atracţiunile şi repulsiunile, simpatiile şi antipatiile lucruri- lor, — de care trebuia să ţină seamă, ca să le poată utiliza, magia. Indispensabilă era în sfârşit, în pregătirea pentru magie a celor ce voiau să ajungă la ea, cultivarea susţinută a ştiin- ţelor matematice. Căci, întru cât aveau mărimi determinate, toate lucrurile se găseau, unele faţă de altele, în raporturi nu merice, care trebuiau să se exprime, în mod cantitativ, cu exactitatea cuvenită, spre a putea fi utilizate cu folos în ri- tualul magic. In adevăr acele raporturi condiţionau acţiunea ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 245 puterilor ascunse ale lucrurilor, şi prin Urmare nu puteau fi trecute cu vederea ; de claritatea şi preciziunea lor, în for- mulele matematice prin care se exprimau, atârna posibilita- tea de a le mânui, cu succesul dorit. In această direcţie însă, întru cât n’avea o pregătire suficientă, Agrippa von Net- tesheim n’a putut ajunge”^ decât la o „mistică a numerelor**, analoagă cu aceea pe care am văzut-o când am vorbit de Io- hannes" Reuchlin, şi asupra căreia nu mai putem reveni. Ceea ce rămânea, în mijlocul acestor rătăciri ale gândirii lui Agripa von Nettesheim, ca o contribuţie serioasă la în- ceputurile mişcării ştiinţifice din timpul Renaşterii, era ideea necesităţii unei observări directe a fenomenelor naturii, a unei stabiliri obiective a legăturilor dintre ele şi a unei for- mulări cantitative-a lor, pe care o preconiza în „De occulta philosophia**. Căci, în măsura în care se putea realiza, acea- stă idee ducea la constituirea ştiinţei propriu zise, pregătin- du-i desvoltarea pe care avea s’o ia mai târziu. Credinţa că cei ce ajungeau, pe^asemenea căi, să cunoască ordinea impusă de Dumnezeu naturii, puteau să dispună, cu ajutorul riturilor magice, de ea, s’a transformat pe nesimţite în convingerea că cei ce ajungeau, pe căile de care era vorba, să cunoască cursul fenomenelor naturii, puteau să descopere legile produ- cerii lor, ceea ce le permitea, nu numai să le prevadă apari- ţia, dar şi s’o provoace, utilizând-o, potrivit cu nevoile vieţii omeneşti. Iar problema, ce nu mai putea fi abordată pe aceleaşi căi şi cu aceleaşi mijloace, a modului cum luase na- ştere ordinea din natură sau a principiului care o stabilise, oamenii de ştiinţă în formaţie o lăsau instinctiv, întru cât depăşea cu totul posibilităţile lor de investigaţie pozitivă, pe seama „speculaţiilor** religioase şi metafizice. După publicarea, sub ultima ei formă, a lucrării „De oc- culta philosophia**, Agrippa von Nettesheim a părăsit iarăşi Colonia. Voia să mai facă unele cercetări noui, în Franţa, la Lyon, unde mai avea câţiva prieteni cu aceleaşi preocupări. Cercurile eclesiastice de acolo, însă, care nu uitaseră discu- ţiile lui de altădată cu Dominicanii, temându-se ca prezenţa lui să nu le pricinuiască şi lor neplăceri, au început să se agite. Cu influenţa de care dispuneau pe lângă autorităţile 246 FILOSOFIA RENAŞTERII politice, au izbutit să provoace arestarea lui, sub acuzarea că defăimase pe regina mamă, pe vremea când o servise ca me- dic şi astrolog. Dar neputându-se stabili, pentru dovedirea acestei acuzări, niciun fapt sigur, Agrippa von Nettesheim a fost pns în libertate şi s’a retras, amărît şi bolnav, la Gre- noble, unde a murit în 1535, ilustrând încăodată faptul cu- noscut că oamenii n’au fost totdeauna buni cu cei ce voiau să le facă bine. •Tjyr-V CAPITOLUL X I ÎNCEPUTURILE mişcării ştiinţifice r Ş PARACELSUS ŞI VAN HELMONT Orientarea treptată a gândirii oamenilor de ştiinţă, încă in formaţie, din timpul Renaşterii, către studiul direct al naturii s’a accentuat cu Theophrastus Paracelsus, mult dis- * cutatul dar nu mai puţin vestitul medic şi „chimist” din prima jumătate a veacului al XVI-lea. Ridicându-se cu violentă îm- potriva tradiţiilor învechite ale învăţământului oficial, acest inovator pornit sutinea că ştiinţa „cea adevărată” nu se putea găsi în „micile” opere, de mult perimate, ale antichităţii cla- sice, care se citeau încă, cu o deplorabilă îndărătnicie, pe la universităţi, ci în „marea” carte, totdeauna actuală, a naturii. Şi adăuga că paginile acestei cărţi revelatoare le formau di- feritele „ţinuturi” de pe pământ, pe care cei ce voiau să le descifreze trebuiau să caute a le cunoaşte prin ei înşişi, cu oricâte osteneli şi jertfe. Căci lucrurile mari nu se puteau face cu mijloace mici. Iar exemplul l-a dat el însuşi, prin propria lui vieată, care, călăuzită fiind de o asemenea cre- ' dintă, s’a prefăcut într’o călătorie aproape neîntreruptă şi plină de aventuri. 248 FILOSOFIA RENAŞTERII I Theophrastus Bombastus von Hohenheim, — acesta ei . numele pe care îl primise la naştere cugetătorul de care ui mează să ne ocupăm, — venise pe lume la 17 Decemvrie 149: ;. la Einsiedeln, un mic sat elveţian, în care tatăl său practic* medicina. Acolo fusese, după tradiţiile locale, sihăstria sfân tului Meinrad, din veacul al IX-lea, care îşi construise, îr- mijlocul pădurilor de brazi dela poalele munţilor Etzel, dit- partea de nord a Elveţiei, o colibă de pustnic. După moarte* lui, în anul 861, coliba rămasă de pe urmă-i devenise, pentru locuitorii din împrejurimi şi de mai departe, un loc de pele- rinaj pios, şi călugării din ordinul Benedictinilor au trans- format-o, în veacul al X-lea, într’o mănăstire, închinată Sfin- tei Fecioare. Pentru adăpostirea pelerinilor luase naştere, îi, acelaşi timp, şi . un mic sat, căruia i se dase, în amintirea pust nicului Meinrad, numtele de Einsiedeln ; iar pentru îngrijirea lor se stabilise acolo, în veacul al XV-lea, un medic venit din alte părţi, Wilhelm von Hohenheim, care părea a fi fost că lăuzit mai mult de motive religioase, fiindcă, altfel, descin dea dintr’o veche familie aristocratică a ducatului de Wiii temberg. Numele originar al acelei familii era Bombast, ia- sediul ei feudal fusese castelul Hohenheim, din satul piien- ningen, de lângă Stuttgard. (genealogia acelei familii se pu- tea urmări, îndărăt, până în veacul al XlII-lea, dar membrii ei nu păreau a fi fost niciodată prea bogaţi, — ceea ce putea explica de asemenea faptul că un descendent al lor se stabi- lise, ca medic, în micul saţ elveţian Einsiedeln. După o altă versiune însă, acel medic, tatăl învăţatului ce ne preocupă, ar fi fost un elveţian, originar din Gais, o mică localitate din. cantonul Appenzell, şi s’ar fi chemat, după numele familiei hii, Hohner sau Hochener. Numele aristocratic de von Ho- benheim l-ar fi luat mai târziu, când descoperise că aces* nume aparţinea, de fapt, fiului său, ai cărui părinte legitim nu era el însuşi. Acea versiune însă n’a găsit, nici la contem- porani, nici la urmaşi, prea mult credit. Ea părea a fi fost inventată de unii din adversarii, atât de numeroşi şi atât de ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 249 puţin scrupuloşi, pe care,, cum vom vedea mai departe, îi găsise, mai pretuindeni, pretinsul fiu nelegitim al medicului din Einsiedeln, atunci când ajunsese a izbuti ca ideile lui reformatoare să joace un rol turburător în lumea ştiinţifică a timpului. Numele pe care îl purta însă învăţatul de care urmează să ne ocupăm era, gratie unor adause ulterioare, mai compli- cat, şi, spre a evita nedumeririle cititorilor, trebue să ne oprim un moment asupră-i. In întregimea lui, acel nume suna : Phi- lippus Theophrastus Aureolus Paracelsus Bombastus von Hohenheim. Primele două părţi ale acestui nume datau dela botezul omului de care e vorba. Cele două adause următoare însă i se datorau lui însuşi. „Aureolus" voia el să i se zică spi?e a nu fi confundat eu un adept din antichitate al lui Ari- stotel, pe care îl chema de asemenea Theophrastus. Era filo- soful cunoscut, care îi urmase lui Aristotel la conducerea şeoalei peripatetice, şi al cărui nume originar părea a fi fost Tirtamos din Eresos. Intru cât nu împărtăşea ideile peri - patetice, pe care dimpotrivă le combătea, învăţatul de care ne ocupăm prefera, în opoziţie cu „Tirtemius Theophrastus" din antichitate, să i se zică „Aureolus Theophrastus", — fiindcă unul din scopurile pe care le urmărea în activitatea sa ştiin- ţifică era să descopere „piatra filosofală", capabilă să trans- forme în „aur" metalele ordinare. Iar al doilea adaus, „Pa- racelsus", era traducerea fantezistă, în latineşte, a numelui „Hohenheim". Primele studii, pe care tânărul Filip Teofrast le-a făcut acasă, sub conducerea tatălui său, au constat în ceea ce se înţelegea pe atunci sub ceea ce numim astăzi învăţământ pri- mar şi secundar. La materiile însă ce intrau în acest învă- ţământ „particular", se adăugau şi încercările medicului prac- ticant din Einsiedeln de a-şi pregăti fiul să-i dea ajutor şi, eventual, să-i ia succesiunea, în profesiunea sa. Iar printre aceste încercări luau un loc de seamă preocupările medicilor timpului de a „compune", cu ajutorul meşteşugurilor secrete ale alchimiştilor, „tincturi" capabile să „regenereze"' sângele oamenilor, să le „întinerească" organismul şi să le „prelun- gească" vieaţa. In „Cărţile" şi „Scrierile" sale „de chirurgie" (Chirurgische Biicher und Schriften) de mai târziu, Paracel- 250 FILOSOFIA RENAŞTERII sus mărturisea el însuşi că se ocupase „din copilărie" de „aceste lucruri", — sub conducerea tatălui său, era drept, dar învăţându-le dela cei ce aprofundaseră mai mult „filosofia admisă" şi lucraseră mai cu stăruinţă la desvoltarea „artelor" conexe. „Filosofia admisă" era, cum vom vedea mai departe, cea neoplatonică, iar „artele" conexe erau meşteşugurile ma- gice, menite să dea oamenilor stăpânirea naturii. Curios era totuşi faptul că, printre cei dela oare învă- ţase, mai întâi, ceea ce îi trebuia ca să poată începe a lucra singur, Paracelsus cita, în „cărţile şi scrierile" sale „de chi- rurgie", mai mult, dacă nu exclusiv, nume de reprezentanţi ai bisericii. Iar explicarea acestui fapt nu putea fi decât că neoplatonismul şi magia pătrunseseră în rândurile clerului, — cum o vom vedea, de altfel, numaidecât, într’un caz special. El nu uita însă ceea ce datorea tatălui său, pe care îl punea în primul rând. Iacă propriile lui cuvinte, cu privire la „das- călii" pe care îi avusese: „Printre bunii mei dascăli se găsea mai întâi Wilhelm von Hohenheim, tatăl meu, care nu m’a părăsit niciodată. După el, şi împreună cu el, un mare număr, care nu poate fi numit, de alţii, şi totdeodată multe scrieri ale celor vechi şi celor noui, venind dela cei ce s’au ostenit mai mult, ca episcopul Scheyt von Stettgach, episcopul Er- hardt, episcopul Nikolaus von Yppon, episcopul Mathăus von Schacht, Suffraganeus von Phrysingen, etc. Şi mulţi abaţi, ca von Sponheim şi alţii de acelaşi fel, şi mulţi doctori, şi alţii de acelaşi fel. Tot aşa, mi-a venit, vreme îndelungată, multă experienţă dela alchimiştii care s’au ocupat de aceste arte, ca bunăoară nobilul şi stăruitorul Fiiger din Schwatz, împreună cu un număr din laboranţii întreţinuţi de el." *) Paracelsus releva de asemenea faptul că, la început, se servise mai mult, în pregătirea sa, de cărţi, — şi anume, de cele pe care le putuse găsi, fără să le fi putut alege, — expli- cându-1 prin împrejurările în care îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa. Până la vârsta de 9 ani trăise la Einsiedeln, unde tatăl său nu putea să aibă decât cărţile pe care i le procurau călugării benedictini din mănăstirea vecină. Dela acea vârstă 1 1) Chirurgische Biicher und Schriften, ed. Iohann Huser, Strassburg, 1605, p. 101. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 251 'înainte, a trăit câţiva ani la Yillach, în Carintia, unde tatăl său se instalase, în 1502, ca medic, şi unde procurarea cărţi- lor îi era şi mai anevoioasă, întru cât nu le putea avea decât la întâmplare. Aşa în cât, hotărîtor, pentru desvoltarea in- teleetuală a lui Paracelsus, a fost timpul pe care l-a petrecut în mănăstirea Benedictinilor dela Sponheim, unde îl atrăsese renumele de mare învăţat, stăpân pe toate ramurile cunoştin- ţelor omeneşti, al vestitului abate Iohannes Trithemius, care "aprofundase, nu numai teologia, filosofia, filologia şi istoria, ci şi ştiinţele naturii, împreună cu ceea ce, după el, li se adăuga în chip firesc, adică cu ştiinţele oculte. Aceste din urmă ştiinţe n’aveau întru nimic a face, în concepţia lui, cu superstiţiile „magiei negre" a vrăjitorilor. Ele se întemeiau ;pe o interpretare neoplatonică a creaţiunii, ca cea pe care o "preconizase reprezentanţii Academiei platonice din Florenţa, în frunte cu Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola. Impre- sionat de această concepţie, de care luase cunoştinţă, acolo, pentru prima oară, Paracelsus a păstrat-o apoi toată vieaţa, cum o mărturisea el însuşi, citând adesea în scrierile sale, — nu numai în cele filosofice, ci şi în cele medicale şi chi- mice, — pe învăţatul abate dela Sponheim. Iar această con- cepţie îl împingea, ca şi pe predecesorii săi, către studiul direct al,naturii, prin observarea obiectivă a legăturilor dintre fe- nomenele ei. II II In cadrul acestei orientări a cugetării sale, Paracelsus a simţit la un moment dat nevoia să studieze şi metalurgia, ca să vadă, oricât de aproximativ, ce legături existau, în mod natural, între metale, şi să se poată astfel lămuri asupra „artei“ alchimiştilor, care pretindeau că erau în stare să trans- forme plumbul sau mercurul în aur. In acest scop, s’a dus să viziteze minele de argint dela Schwatz, unde a fost bine primit de conducătorul lucrărilor de exploatare, Siegmund Fiiger şi de „laboranţii" săi, — cum zicea el însuşi, în rân- durile consacrate „dascălilor", dela care învăţase câte ceva. Acolo a petrecut el câţiva ani, între 1516 şi 1520. In cronolo- FILOSOFIA RENAŞTERII gia, atât de puţin sigură, a vieţii lui, faptul că abatele Iohan- aes Trithemius a murit în 1516, *) constitua o dată-limită : Pa- racelsus trebuise să-i primească învăţăturile cu câţiva ani re ai înainte. Siegmund Fiiger, conducătorul minelor din Schwatz. nu descindea din familia Fiigger, a marilor negustori şi.ban- cheri, care au jucat un rol atât de însemnat în vieata econo- mică a Renaşterii. In schimb, el părea a fi fost, în felul lui. un învăţat, care nu urmărea numai scopuri practice. Studiu i metalurgiei, al tehnicei „separării" metalelor, în deosebi, care era atât de importantă pentru obţinerea lor în stare pură. îl făcuse să se intereseze şi de încercările alchimiştilor, şi să caute a le aprofunda, spre a vedea dacă nu le putea cumva utiliza meşteşugurile. In aceeaşi direcţie lucrau şi câţiva din „laboranţii" lui, — aşa încât Paracelsus a putut găsi la Schwatz un început al cercetărilor chimice propriu zise, ca cercetări de laborator. Cu tot interesul, însă, cu care urmărea acele cercetări, el se credea totuşi dator să facă unele rezerve, eu privire la scopul la care păreau a tinde, din ce în ce ma i mult, cei ce le făceau. Ei voiau să descopere „piatra filoso fală", — substanţa miraculoasă, capabilă să transforme în aur metalele ordinare şi, în acelaşi timp, să regenereze organismul ©menesc, redându-i tinereţea şi prelungindu-i vieata. Para- celsus a plecat astfel dela Schwatz cu ideea că „adevăraţii întrebuinţare" a cercetărilor chimice ar fi trebuit să fie, hm să „facă" aur, ci să prepare „medicamente", capabile să vin- dece boalele de care sufereau oamenii. Iar această idee a făcut dintr’însul întemeietorul „chimiei medicale", — cum zice unul din cei mai noui biografi ai săi, Raymund Netzham- mer, în cartea sa „Theophrastus Paracelsus. Das wissenwer theste iiber dessen Leben, Lehre und Schriften".1 2). Cu câtă pasiune se aruncase Paracelsus asupra studiilor de acest fel, o arăta una din primele sale scrieri din tinereţi-, pe care o intitulase ,Archidoxon“. Ca şi numele ei, care nu-i indica destul de limpede conţinutul, redactiunea acestei lu- 1) Cf. Schneegans, Abbt Iohannes Trithemius und Kloster Sponheiiu. Kreuznach, 1882. 2) Op. cit., p. 25. Autorul acestei lucrări a scris-o în 1900, când era profesor la seminarul catolic al mănăstirii dela Einsiedeln, dar a publi- cat-o în 1901, când era profesor la seminarul arhiepiscopiei catolice din Bucureşti. ÎNCEPUTURILE MLŞCĂRI1 ŞTIINŢIFICE 253 crări era destul de obscură. Autorul ei credea, cum o mărtu- risea el însuşi, că nu era bine ca „gândurile*1 unui învăţat să fie puse cu prea multă uşurinţă la dispoziţia ignoranţilor, care, neştiind ce să facă cu ele, le-ar fi întrebuinţat poate rău; de aceea, trebuiau „înconjurate cu ziduri** şi „închise cu la- căte“, ca să nu se poată folosi de ele decât cei ce erau în stare să le înţeleagă. In acea lucrare, ParaceLsus studia mo- durile cum se „împreunau** şi se „separau** elementele ce com- puneau lucrurile, creând astfel aparenţa că voia să stabi- lească legile compunerilor şi descompunerilor chimice. Dar el era încă departe de această concepţie modernă, cum o arăta faptul că prin „elemente** nu înţelegea' „corpurile simple**, ale chimiştilor din timpul nostru. „Elementele** lui erau încă acelea ale vechilor filosofi greci: pământul, apa, aerul şi . focul, care intrau, în proporţii diferite, în compoziţia tuturor lucrurilor. Iar ceea ce trebuia să caute chimia, după el, era vadă cum se puteau elimina, din compoziţia lucrurilor, unele sau altele din aceste elemente, şi lâ ce rezultate ducea o asemenea eliminare a lor. Arta de căpetenie a chimiei era dar „arta separării** (die Scheidungskunst), pe care o prac- ticau, în felul lor, şi metalurgiştii, în mijlocul cărora lucrase, la minele de argint din Schwatz. Dela acea „artă a separării** elementelor aştepta Para- celsus descoperirea a ceea ce constituia izvorul puterilor ascunse ale lucrurilor, — puteri ce le permiteau să producă uneori efecte pe care nu le produceau de obiceiu şi care păreau de aceea, atunci când se produceau în mod excepţional, ca fiind miraculoase. Acel izvor îl alcătuiau anumite „substanţe subtile**, care erau de patru feluri şi pe care el le numea, pe latineşte : „quintae essentiae**, „arcana**, „magisteria** şi „spe- cifica**. Cele mai importante erau cele dintâi, adică — cu nu- mele prescurtat care a rămas de atunci uzual — „chintesen- ţele“. Ele erau cele care confereau lucrurilor puteri vindecă- toare şi trebuiau utilizate în primul rând, de către medici, ca leacuri ale diferitelor boale. Date fiind proprietăţile lor excepţionale, chintesenţele nu se găseau în lucruri decât în cantităţi mici, — ceea ce nu le împiedeca să producă efecte mari. O picătură de fiere, bunăoară, putea face amară o cantitate mult superioară de apă. De aceea, medicamentele 254 FILOSOFI A RENAŞTERII nu trebuiau să se ia decât în cantităţi reduse. Trecând iu sfârşit la modurile cum îşi puteau procura medicii preţioasele chintesenţe, Paracelsus indica izvoarele .din care puteau fi extrase mai cu siguranţă, fără a li se altera proprietăţile. Ele se puteau găsi în toate lucrurile, în compoziţia naturala a , cărora intrau, cu necesitate. Din corpurile vii, însă, din plante şi animale, nu puteau fi extrase decât prin operaţii ce le luau vieaţa. Intru cât proveneau din corpuri ce-şi pierduseră ca- litatea lor cea mai preţioasă, chintesenţele de acest fel nu mai puteau avea toate „virtuţile" lor. Dimpotrivă, cele ce se extrăgeau din corpurile anorganice, din minerale şi din me- tale, nu mai sufereau de acost neajuns, păstrându-şi neatinse proprietăţile lor naturale. Cât de complicate erau ideile lui Paracelsus despre con- stituţia chimică a corpurilor, o arăta faptul că, pe lângă cele două categorii de „elemente" pe care le.-am văzut, — cea pe care o alcătuiau pământul, apa, aerul şi focul, şi cea pe care o alcătuiau chintesenţele, arcanele, magisteriile şi specif icile, — mai admitea încă una, şi anume aceea a „substanţelor" prin oare se manifestau „schimbările" lucrurilor, în general. Acele substanţe erau trei: „sulful", „mercuriul" şi „sarea". Cea dintâi dintr’însele era ceea ce „se consuma" când corpurile, în compoziţia cărora intra, ardeau ; cea de-a doua era ceea ce le „părăsea", în timpul arderilor, sub forma fumului, abu- rului şi altor „emanaţii" ; cea de-a treia era ceea ce „rămâ- nea", când arderea lor se termina. Ca atare, această din urmă „substanţă" îi părea lui Paracelsus deosebit de interesantă. In adevăr, „sarea" trebuia să cuprindă ceea ce era esenţial în corpuri, de vreme ce nu se putea nici consuma, nici eli- mina, în timpul arderii lor. Ea trebuia dar utilizată, în pri- mul rând, la pregătirea medicamentelor,' oa constituind baza minerală „permanentă" şi „indestructibilă" a corpurilor. In toate concepţiile „chimice" ale lui Paracelsus ieşeau astfel la iveală, luând primul loc, preocupările lui de natură medicală. Acele preocupări, destul de confuse la început, a,; luat forme ceva mai precise în lucrarea lui de mai târziu „Opus Paramirum", în care se făcea mai pe larg teoria celor „trei substanţe", în legătură cu „etiologia" boalelor, — cum se vedea din titlurile celor două cărţi ale ei, care tratau „de ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRI T ŞTIINŢIFICE 255 causis et orgine morborum ex tribus primis substantiis". Era astfel firesc ca, după pregătirea iniţială pe care şi-o făcuse, în studiul chimiei, la minele de argint dela Schwatz, Paracel- sus să se îndrepteze către studiul medicinei. In acest scop, a vizitat mai multe universităţi, din Germania şi din străină- tate, — foarte multe chiar, după cele ce povestea el însuşi. Nu s’au putut însă stabili, în această privinţă, amănunte destul de precise. Indicaţiile de căpetenie au rămas astfel cele pe care le da el însuşi, în prefaţa la „primul tratat" al operei sale „Von der grossen Wundarznei" (Despre marea chirurgie). După acele indicaţii, Paracelsus părea a fi început a se ocupa de medicină înainte de a lua contact cu învăţă- mântul medical al universităţilor timpului, dar fusese izbit de incertitudinea cunoştinţelor şi de imperfecţiunea metode- lor, la medicii practicanţi ai timpului, precum şi, mai ales, de rezultatele, prea puţin satisfăcătoare, la care ajungeau ei jn tratarea bolnavilor. Din această cauză, a voit, de mai multe ori, să părăsească acest domeniu de activitate, în care îl în- demnase să intrfe tatăl său. Dar n’a dat „deplină urmare“ acestei repulsiuni, ci s’a gândit, în „simplitatea" lui, că era mai bine să caute a vedea, mai întâi, ce se putea învăţa, în ceea ce privea medicina, pe la universităţile germane şi pe la cele străine. 0 povestea el însuşi, pe scurt, în fraza urmă- toare : „Mulţi ani am încercat să învăţ, la Germani, la Ita- lieni, la Francezi, şi să aflu temelia medicinei." Nemulţumit însă de ceea ce putuse găsi la şcoalele lor, s’a îndreptat spre alte ţări, mai puţin vestite, dar care îi puteau aduce totuşi lu- mini neaşteptate: „Am pribegit mai departe, spre Grenada, spre Lisabona, prin Spania, prin Anglia, prin Prusia, prin Lituania, prin Polonia, Ungaria, Valahia, Transilvania, Croa- ţia, şi alte tari, pe care nu e nevoie să le mai înşir. In toate locurile am întrebat, stăruitor şi neobosit, şi am cercetat meş- teşugurile socotite ca sigure şi probate,... nu numai la doctorii şi la medicii învăţaţi, ci şi la felceri, la bărbieri, la femeile ee se ocupau de îngrijirea bolnavilor, la vrăjitori, la alchi- mişti, prin mănăstiri, la oamenii nobili şi la cei de rând, la cei deştepţi şi la cei proşti." Iar rezultatul la care a ajuns „după ce s’a gândit mai mult" la ceea ce auzise şi văzuse, a fost că „medicina era o artă nesigură, care nu se putea exer- 256 FILOSOFIA RENAŞTERII cita aşa cum ar fi trebuit ; căci nu era admisibil ca ea să meargă la noroc, făcând sănătos pe unul şi ducând la moarte alţi zece.“ x) Iar în prefaţa lucrării sale „Das Spital-Buch‘\ Paracelsus mai adăuga, la ţările menţionate, şi altele, prin care mai căutase „temelia medicinei“, spre a conchide că „ex- perienţa" pe care o câştigase, oricât de neîndestulătoare era. nu putea fi „de râs şi de batjocură".1 2) In sfârşit, în cursul acceselor de scepticism, prin care trecuse, cu privire la valoa- rea medicinei oa ştiinţă, Paracelsus mai studiase, la universi- tăţile pe care le vizitase, filosof ia şi astronomia. Intru cât însă, cu toate incertitudinile ei, medicina i se părea totuşi de o mare utilitate pentru vieaţa omenească, n’a părăsit-o cu de- săvârşire. Ba chiar,.spre a se putea lămuri mai bine, în ca- zurile în care putea „să vadă cu ochii" ceea ce era de făcut, adică în tratamentul „plăgilor" exterioare, a luat parte la câteva războaie, — ca cele din Ţările de jos, din Romagna, din ducatul Veneţiei, din Neapole, etc.3). 1) Spre a da cititorilor putinţa să cunoască modul cum .scria Para- celsus, reproducem acest pasaj în original, cu formele verbale şi cu or- tografia timpului : „Hab oft von der Arzney gelassen und mit Unwillefc in ihr gehandelt. Doch aber mir selbst hier in ganze Folge nicht geben, sondern meiner Einfalt zugemessen, hab ich die hohen Schulen erfahren lange Zeit bey den Teutschen, bey den Italischen, bey den Frankreichi- schen, und den Grund der Arzney gesucht, mich nicht allein derselbe* Lehren und geschriften Biichern ergeben wollen, sondern weiter gewandert gen Granaten, gen Lizabon, durch Hispanien, durch Engelandt, durch die Mark, durch Preussen, durch Littaw, durch Polandt, Ungarn, Walaohy, Siebenbiirgen, Crabaten, auch sonst andere Lender, nicht not zu erzehlen. und in allen den Enden und Orten fleissig und embsig nachgefragt, Er- forschung gehabt, gewisser und erfahrener wahrhaften Kiinsten der Arz- ney nicht allein bey den Doktorn und gelehrten Art?ten, sondern auck bey den Scherern, Badern, Weibern, Schwarzkiinstlern, so sich dess pflegen. bey den Alchimisten, in den Klostern, bey Edlen und Unedlen, bey de» Gescheidten und Einfăltigen. Hab aber nicht so ganz griindlieh nicht mb- gen erfahren, gewiss zu seyn, es seye in was Krankheit es wolle. Hab ihm viei nachgedacht, dass die Arzney eine ungewisse Kunst sey, die nicht gebiirlich sey zu gebrauchen, nicht billich mit Gliick zu treffen. Einen gesund rnachen und Zehen dagegen-verderben.“ 2) „Und meine Erfahrenneit die Ich aus Littaw Helland. Ungarn Dalmatien, Groatien, Rodiss, ltalien, Frankreich, Hispanien, Portugal, Eu- gelandt, Dennmarkt und allen Deutschen Landen, mit grossem Fleiss hab. sol ein Hon ţyid Spott seyn (Chirurgische Biicher und Schriften, edit. Iohann Huser, Strassburg, 1605, p. 310). 3) „Dieweil ich auch in Niederland, in der Romaney, in Xeapolis. im Yenedischen, Dennmărkischen und Niederlăndisclien Kriegen so treii- fliche Summa von Erfahrungen aufbrăcht“ (Ibidem, p. 311). ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 257 III. Obosit, în cele din urmă, de atâtea peregrinări, Paracelsus s’a stabilit la Strassburg, unde a încercat să practice medi- cina, ca chirurg, specializat în tratamentul rănilor. Acolo s’a încurcat însă într’o polemică violentă cu un medic local, Wendelinus, care a degenerat, coborându-se dela argumente „ştiinţifice4*, la batjocuri personale. Şi fiindcă adversarul său era mai bine introdus în societatea din Strassburg şi " bu- cura de o reputaţie mai solidă, a putut să obţină, priii atacu- rile lui, un succes, care a silit pe Paracelsus să părăsească repede oraşul, unde crezuse că ar fi putut u dea holuavilut' ceea ce aşteptau dela ei. Le da însă, în schimb, speranţa că puteau ajunge s’o facă, ve- nind să ia cunoştinţă de „metodele nouă“, pe care le preconiza el. „Foarte puţini doctori practică, în chip norocos, medi- 'P. P. Negulescu : Filosofia Renaşterii, voi- II 17 258 FILOSOFI A RENAŞTERII cina. Eu însă vreau să rodau acestei ştiinţe vechea ei stră- lucire, curăţind-o de erorile cele mai grosolane ce au întu- necat-o. Eu nu mă t'n orbeşte de învăţăturile celor vechi, ci mă întemeiez numai pe ceea ce am putut descoperi eu însumi şi pe ceea ce, prin lungi încercări, am putut stabili, în experienţa mea proprie, ca sigur**. $i adăuga apoi, mii departe, că cei mai mulţi doctori, formaţi la universităţile timpului, nu erau decât „comentatori4* ai textelor» vechi, — ale lui llippocrat, ale lui Galen şi ale lui Aviecnna, — pe care le considerau ca fiind nişte „oracole*4 indiscutabile, aşa încât nu mai rămânea celor ce voiau să le utilizeze, decât să le înţeleagă exact. Ca atare, ei puteau fi, dacă cunoşteau bine limbile vechi, filologi eminenţi, sau chiar străluciţi, dar nu puteau fi mediei capabili. Ceea ce Ie lipsea, era studiul di- rect, prin observare şi experienţă, al boalblor, al naturii lor, al cauzelor care le produceau şi al mijloacelor celor mai po- trivite de a le înlătura. Această metodă, — singura care putea duce la scopui urmărit de medicină, atât ca ştiinţă teoretică, cât şi ca arta practică, — voia s’o introducă el şi să-i asigure utilizarea generală, recomandând-o cu stăruinţă tuturor. $i nu se lăuda că o inventase el, fiindcă nu era nouă ; voia numai s’o re- pună în vigoare. Căci o practicase şi llippocrat, şi pe ea se întemeiau succesele medicale, care îi făcuseră faima în anti- chitate, nu pe teoriile lui cu privire la natura boalelor şi* la modul cum luau naştere ele, — teorii, care nu erau indiscu- tabile, şi, poate, nici originale. In adevăr, el se întemeia, în partea teoretică a activităţii sale, pe concepţia, curentă pe atunci, a celor patru „clemente**, pe care o susţinea mai ales Empedocle. Era, anume, concepţia după care materia se com- punea din patru „elemente**: pământul, apa, aerul şi focul. Toate formele, sub care se înfăţişa, în experienţă, materia ce alcătuia lumea, proveneau din amestecul, în proporţii di- ferite, al acestor patru clemente. Lor le corespundeau, în organismul omenesc, patru „humori** sau „sucuri vitale**: sângele, flegma, fierea galbenă şi fierea neagră, din al că nu amestec luau naştere diferitele lui părţi. Iar predominarea unora sau altora din acele părţi hotărau cele patru „tempera- mente4* : sanguin, flegmatic, melancolic şi atrabilar. Irnpor- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 259 tante erau, pentru medicină, consecinţele amestecului diferit al celor patru „humori**. Când „proporţiile** acelui amestec erau cele „juste**, corpul omenesc era sănătos ; când însă, din diferite cauze, acide proporţii-se depărtau, mai mult sau mai puţin, de cele juste, corpul omenesc era bolnav. In acest din urmă caz, rolul medicului era să descopere cauzele, care turburau echilibrul normal al „humorilor**, şi să găsească mijlocul de a le înlătura. Iar calea de căpetenie, dacă nu singura, pe care putea să ajungă el la aceste rezultate, era să observe natura, care, nu arareori, dacă nu totdeauna, când nu era împiedicată de nimic, vindeca ea singură boalele pro- duse de turburarca amestecului normal al „humorilor**. In adevăr, puterea care, dela naşterea copilului până la desvol- tarea completă a omului adult, îi regula creşterea, şi căreia Hippocrat îi dedea numele general de fw'-c, veghea mai departe Iu păstrarea echilibrului „humorilor**. Toată arta medicală consta astfel în înlesnirea acţiunii acestei puteri, pe care, ca s’o poată ajuta, medicul trebuia mai. întâi s’o observe, spre a-i descoperi mecanismul, în boalele pe care era chemat să le vindece. Fără acest studiu prealabil al „na- turii" lor, toate sforţările lui erau condamnate mai dinainte să rămână zadarnice. Urmaşii lui Hippocrat n’au ascultat însă acest sfat. In locul observărilor practice, pe terenul pe care erau chemaţi să lucreze, s’au mărginit să comenteze, în şcoalele lor, teoria celor patru „huiîiori", întrecându-se, în „disputatiile** lor, să aducă argumente nouă, luate din diferitele concepţii filoso- fice, ca s’o susţină cu orice preţ, când ar .fi fost mai necesar să caute a-i verifica adevărul, în experienţă. Aşa a făcut, mai ales, (îalen. Hippocrat trăise în veacul al V-lca dinainte de Cristos; Galen a apărut în veacul al 11-lea după Cristos. Şi totuşi, în Ioc să cerceteze ce se făcuse, în timp de atâtea sute de ani, pentru confirmarea, modificarea sau infirmarea ideilor lui Hippocrat, prin observările de fapt adunate în acest interval, atât de considerabil, Galen n’a socotit că avea altceva mai hun de făcut decât să reia şi să întărească acele concepţii vechi, cu ajutorul concepţiilor, vechi deasemenea, ale lui Aristotel şi ale lui Teofrast. Cele o sută de cărţi, în care Galen şi-a expus „speculaţiile", mai mult filosofice decât 260 FILOSOFIA RENAŞTERII medicale, erau pline mai mult de „distinetii“ subtile de no- ţiuni abstracte, decât de fapte concrete, adunate prin obser- varea directă a boalelor de care suferea organismul omenesc. După el a venit apoi, în cursul evului mediu, medicul arab Avicenna, care a trăit la sfârşitul veacului al X-lea şi la în- ceputul celui următor. Atât el, cât şi urmaşii lui, care au ilustrat cultura arabă, au utilizat operele vechilor filosofi greci, pe care le găsiseră în Persia, în Siria, în Egipt, — unde se păstraseră mai bine, — şi atât indirect, prin doc- trinele lor, cât şi direct, prin traduceri, le-au pus, în urma activităţii pe care au desfăşurat-o în Spania, la dispoziţia lumii culte europene. Aşa au reînviat concepţiile lui Hippo- crat şi ale lui Galen, care au rămas apoi „canoanele*4 artei medicale, până în veacul al XVI-lea. Şi, ca să arate că acea stă încredere oarbă în valoarea absolută a vechilor doctrine, care, împiedicând recursul indispensabil la experienţă, îm- piedica îndreptarea medicinei pe calea ei firească, trebuia să înceteze odată, Paracelsus a pus pe un „foc simbolic** căr- ţile lui Galen şi ale lui Avicenna, la deschiderea cursului său dela universitatea din Basel, în toamna anului 1527. In sfârşit, ca să pună în evidenţă, sub o formă şi mai vizibilă, faptul că cu el începea, în învăţământul medical, o eră nouă, îndrăsneţul inovator a rupt-o şi cu unele tradiţii, ce păreau, pe acea vreme, intangibile. N’a mai vorbit la cursurile sale în limba latină, şi nu s’a mai suit pe catedră în costumul „doctoral**, care se compunea ’dintr’un „talar** de mătase neagră, un lanţ de aur, atârnat de gât, şi o bonetă de catifea roşie, pe cap. In hainele obişnuite ce se purtau pe atunci, Paracelsus îşi bătea joc uneori, în prelegerile sale, de „parada vestimentară** cu care doctorii în medicină căutau să-şi sporească, sau cel puţin să-şi menţină, prestigiul în fata bolnavilor, nu totdeauna mulţumiţi de eficacitatea tratamen- tului lor. Printre cei atinşi astfel de spiritul satiric al pos- naşului profesor se găseau însă şi colegii lui dela facultatea de medicină din Basel, care nu puteau fi încântaţi de această ÎXl 11U Li f 11V.". iţii tiiiiitiiCti ti iuiît CU O i CUC ti iiC ti piOUtlS, iiCîUUi de repede,— sub forme ironice mai întâi, ca şi cum asemenea atacuri neserioase n’ar fi meritat să fie luate în seamă, sub forme mai grave apoi, atunci când atacurile revoluţionare ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 261 s’au îndreptat, mai cu stăruinţă, împotriva principiilor me dicinei tradiţionale. In primăvara anului 1528 s'a afişat, într’o duminică, la toate bisericile din Basci, un pamflet în versuri, având în loc de titlu indicaţia „Manes Galeni ad- versus Theophrastum, sed potius Cacop.hrastum" (Umbra lui Galen împotriva lui Teofrast sau mai bine Caeofrast). Poezia era plină de apostrofe şi invective, grosolane şi batjocori- toare. „Te împinge mâneărimea de limbă să te măsori cu mine, — îi striga lui Paracelsus, din infern, umbra lui Ga- len, — tu, care ai dat dosul, în chip ruşinos, în faţa lui Wondelinus ? Tu, care nu eşti vrednic nici măcar să porţi oala de noapte a lui Hippocrat, iar mie n’ai putea nici măcar să-mi păzeşti porcii 1 Ce te fuduleşti, corb ticălos, cu pene furate ? Aşteaptă numai, o să se risipească, în curând, faima ta înşelătoare !“ Aceste — şi alte asemenea — „vorbe de ocară“ l-au făcut pe Paracelsus să ceară, printr’o plângere formală, in- tervenţia autorităţilor de care depindea, ca medic al oraşului şi ca profesor al facultăţii de medicină, şi pe care le socotea obligate să-i apere prestigiul. Le-a cerut anume, — întru cât „nu se putea ca pamfletul în chestie să fi fost scris decât de vreunul din ascultătorii săi“, — să i cheme pe toţi dinain- tea ior şi să cerceteze care dintr’înşii era autorul adevărat; iar acela, odată descoperit, să fie pedepsit în mod exemplar. Cererea sa n’a dus la rezultatul dorit. Şi Paracelsus s’a răz- bunat, în prefaţa unei lucrări, întitulate „Paragranum“, în care încerca să-şi expună, mai sistematic, ideile sale refor- matoare. Dat fiind caracterul teoretic al acelei lucrări, atacu- rile personale nu puteau fi la locul lor, în cuprinsul ei ; ele s’au îngrămădit totuşi, într’o proporţie ce depăşea orice mar- gini, şi în text, dar mai ales în prefaţă. Cei ce nu înţeleseseră pe Hippocrat, cei ce nu pricepuseră, mai ales, valoarea obser- vării directe a naturii, pe care o preconiza el, cei ce se ţineau orbpşfe de textele învechite alo lui Galen şi ale lui Avicenna, erau din nou batjocoriţi, fără nicio cruţare. Iar într’o tiradă retorică, de o rară violenţă verbală, Paracelsus îi invita pe toţi, de ori şi unde, să-l urmeze, fiindcă, pe calea pe care o luase, avea să devină stăpânul, unic şi necontestat, al medi- cinei, sau, cum zicea el, „monarhul" ei, în înţelesul absolut FILOSOFIA RENAŞTERII al timpului. Şi tirada se încheia cu un cuvânt pe care nu-1 putem traduce ; ne mărginim a reproduce pasagiul întreg, în original, _în nota de mai jos.1) Asemenea atacuri nu puteau să nu exaspereze pe nu- meroşii adversari ai lui ParaCelsus, caro nu aşteptau decât ocazia favorabilă ca să-i dea o lovitură definitivă. Acea ocazie le-a procurat-o un conflict al lui cu justiţia din Basel. Un demnitar eelesiastic local, Cornelius von Uicliterifels, su- ferea de mult de o boală de stomac, care îi pricinuia dureri mari. Tratamentele, pe care i le prescriseseră diferiţii medici consultaţi, nu-i fuseseră de niciun folos. Descurajat, bolnavul, care ajunsese să nu mai poată dormi din cauza durerilor, zisese odată, într’o societate de prieteni în care se afla şi Paracelsus, că ar „onora“ cu „o suta de fiorini*4 pe medicul care i-ar aduce o uşurare. Paracelsus s’a oferit să încerce a i-o procura, — şi i-a prescris un preparat cu opiu, de care se servea de obiceiu ca să combată simptomele cele mai pe- nibile ale boalelor, adică durerile. El credea că „liniştirea41 bolnavilor înlesnea mult vindecarea boalelor de care sufe- reau. Mijlocul şi-a arătat eficacitatea şi în cazul demnitarului eelesiastic din Basel; somnul i a revenit, şi, încetul cu în- cetul, mai întrebuinţând şi alte medicamente, starea lui s’a îmbunătăţit simţitor. In semn de recunoştinţă, bolnavui uşurat i-a trimis „binefăcătorului44 său „şease44 fiorini — şi „călduroase44 mulţumiri. Intemeindu-se însă pe făgăduiala formală, pe care i-o făcuse faţă de prietenii cc-i puteau servi de martori, Paracelsus a protestat; a cerut suta de fiorini promisă, şi, refuzat fiind, s’a adresat justiţiei. Demnitarul eelesiastic însă, graţie situaţiei sale proeminenţi!, a câştigat procesul. Iar rezultatul a fost că, cu firea sa pornită, Para- celsus a atacat, cu cuvinte grele, pe magistratul care îl jude- case. Ceea ce a permis adversarilor săi să intervină pe lângă 1) „i tii ikiUSSi li11 f iui eh, icii fiiCtll fc'Ucfi fiiiC‘fi... inii vGîi î'UfiS, âfit von Montiielier, ihr von Schwaden, ihr von Meisseu, ihr von Koin, ihr von Wien und was an der Donau und atn Rheinstroui„ liegt, ilir Inseln im Meer, du Italia, du Dalmaţia, du Athenis, du Grieeh du Arabe, du Israe- lita, mir nach und ich nicht euch naeh ; von euch wîrd keiner im dunklen Winkel bleiben, an den die Hunde nicht komnten werden ; icii werde Monarcha und inein wird die Monarchie... Wie getallt euch Cacophrastus ! Diesen Dreck miisst ilir essen... (Op. cit., ed. Uuser, li, p. 5, 21). ÎNCEPUTURILE mişcării ŞTIINŢIFICE .autorităţile politico locale, ccrându-le să ia măsuri în contra .unui „şarlatan44 caro nu so mărginea să exploateze pe bol- navi, pretinzându-le onorarii enorme, dar îşi permitea să atingă, prin „bârfelile44 sale, prestigiul justiţiei, care, să-şi poată îndeplini misiunea, trebuia să rămână mai presus de orice bănuială. Aflând, printr’un prieten devotat, de'măsu- rile pe care proiectau să le ia împotrivă-i autorităţile politice, şi care trebuiau să înceapă cu arestarea lui, Paracelsus a luat, în grabă, fuga, îndreptându-se în spre Alsacia, unde s’a stabilit la Cohnar. Vieata lui, de atunci înainte, n’a mai fost decât o rătă- cire necontenită şi plină de aventuri, dintr’o ţară într’alta şi dintr’un oraş într’altul. Cu succesele, uimitoare câteodată, pe care le avea ca medic, Paracelsus ar fi putut să trăiască oriunde, în condiţii destul de bune. Dar atacurile, lipsite do orice măsură, pe care ideale sale reformatoare şi firea sa -pornită îl făceau să le îndrepteze pretutindeni în coT,+ra celor- lalţi medici, îi creeau, în toate părţile, situaţii grele. Deda Colmar s’a dus, în scurtă vreme, la Esslingen ; de acolo, s’a mutat la Niirenberg mai întâi şi apoi la Iiegensburg. Nicăieri însă n’a putut rămânea mai mult timp. In 1531 s’a întors în Elveţia ; în 153G era la Augsburg, de unde a plecat la Viena. In 1541 a murit, în sfârşit, la Salzburg, în vârstă de 48 de ani, căzând victimă, după unii din biografii săi mai vechi, unui atentat pus la cale de adversarii pe care şi-i făcea pre- tutindeni. Dar această versiune a fost pusă la îndoială de unii din biografii săi mai noui. Printre aceştia din urmă, Netzbammer crede că Paracelsus a căzut victimă nevoii sale violente, sălbatice chiar, de independenţă teoretică şi prac- tică, — nevoie care îl despărţea de restul lumii şi-l punea în opoziţie cu ea.1) Deviza, prin care se manifesta această nevoie şi pe care o scrisese el însuşi pe un portret al său, — făcut, cu ocazia unei treceri prin Italia, de'către Tintoretto, — suna : „Alterius nou sit, qui suus esse potest“ (Al altuia sa nu 1 io cel ce poale li ai său). Uneai ue puţin Simpatice erau uneori, sau chiar adesea, formele de manifestare alo acestei • nevoi, nu trebue să uităm totuşi că numai cu ajutorul ei a 1) Op. cit., p. 151. 264 FILOSOFI A RENAŞTERII putut Paracclsus, sacrificându-şi liniştea şi sănătatea, să în- drept eze cercetările medicale şi, printr’însele, pe cele ştiinţi- fice în general, pe calea observării directe şi libere a naturii, smulgându-le cu violenţă de sub stăpânirea tiranică a tradi- ţiilor veelii, ce le puseseră până atunci atâtea piedici. Operele lui Paracclsus au fost editate, la vreo jumătate de veac după moartea lui, în 1589, de către lohannes Huser, la Basel, în zece volume in-quarto. O a doua ediţie a urmat apoi, în 1605, la Strassburg, în trei volume in-foho, prin îngrijirea aceluiaşi editor. Din toate scrierile, atât de numeroase, adu- nate în aceste ediţii, mai interesante, din punct de vedere filosofic, sunt următoarele trei, care se găsesc în volumul al doilea al ediţiei din 1603 : „Philosophia rnagna seu de divini* operibus et secretis naturae“, „De fundamente sapientiae scientiarumque“ şi „Astronomia magna sive philosophia sa- gax“. O scurtă privire asupra conţinutului lor ne poate ajuta să ne completăm părerea asupra învăţatului de care ne ocu- păm, arătându-ne că, cu toată orientarea lui hotărîtă în spre empirismul ştiinţific, cugetarea îi rămânea încă prinsă în mrejele misticismului neoplatonic. IV. Ca medic, Paracclsus considera apariţia unei boale şi evoluţia (ii ca un „proces viu“, asemenea cu cel provocat de o fiinţă străină ce s’ar instala, ca parazit (als Schmarotzer), în corpul unui om, desfăşurându şi apoi vieaţa, după legile ei proprii, într’însul. In această concepţie s’au grăbit unii să vadă o intuiţie anticipată a explicării actuale a boalelor prin agenţi patogeni de natură organică, cum sunt microbii; ea nu era însă, în realitate, decât o comparaţie, prin care Paracclsus voia să arate că procesul viu, ce constituia evo- luţia unei boale, se desfăşura după anumite reguli, ce difereau, la diferiţii oameni, după particularităţile lor organice, mai întâi, după vârsta şi sexul lor apoi, — întocmai după cum o fiinţă vie nu putea trăi, în condiţii diferite de existenţă, decât în mod diferit. De unde trăgea el concluzia că metoda de căpetenie ă medicinei nu putea fi decât observarea directă ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 263 şi amănunţită a formelor diferite pe care le luau boalele la diferiţii oameni, sau cum zicea el, mai pe scurt, observarea naturii. Iar această observare a naturii le putea fi înlesnită medicilor de... studiul filosofici. Căci filosofia nu era, pentru el, decât natura însăşi, devenită „invizibilă41, — cum o lă- murea printr’o comparaţie. Cel ce a văzut, bunăoară, soarele sau luna, şi, spre a reflecta mai bine asupră-le, fără să mai fie turburat de strălucirea lor, închide ochii, le trans- portă prin aceasta şi le izolează, spre o mai amănunţită cercetare, în domeniul invizibil al cugetării sale. Aşa face însă şi filosoful, care, după ce a perceput lumea cu simţurile, caută, spre a o putea înţelege, să părăsească domeniul sen- sibilităţii, retrăgându-se în domeniul raţiunii, în care lumea nu mai este vizibilă, în formele ei concrete, dar devine cu atât mai luminoasă, în formele ei abstracte, pentru cuge- tarea lui. Filosofia este dar natura însăşi, devenită invizibilă. Ca atare, instrumentul cu care filosofia explorează acest obiect, unic şi exclusiv, al ei, adică natura, devenită invizibilă, nu poate fi decât raţiunea, care este „lumina11 ce luminează natura, sub această formă sublimată. Cu ajutorul raţiunii aşa dar, filosoful care vrea să înţeleagă lumea trebue să cer- ceteze mai întâi „pentru ce44 a luat naştere ea, spre ce scop tinde desfăşurarea generală a fenomenelor ei, care îi este adică „menirea44. Iar la acest rezultat nu poate ajunge filo- soful decât strâduindu-se să „înţeleagă44 intenţiile „puterii supreme44 care a creat-o, — sau, cum zicea Paracelsus, cu un cuvânt intraductibil, „das Fiirnehmen Gottes44. Căci niciun lucru, oricât ar fi de mic sau de mare, nu poate fi cunoscut cu adevărat decât atunci când.i se descopere „menirea44, când se ştie adică ce este „destinat*4 să fie sau să facă. La între- barea, însă, pentru ce a creat Dumnezeu lumea, nu se poate da, mai întâi, decât un răspuns, ce pare dela sine înţeles : a creat-o pentru ca să existe. Dacă n’ar fi voit ca ea să existe, nimic nu l-ar fi putut sili s'o creeze ; voinţa lui fiind, nu numai liberă, dar şi suverană, n’ar fi putut să fie deter- minată de nimic din afară de el. Pentru ca voinţa lui Dum- nezeu să se poată însă realiza pe deplin, nu era de ajuns ca lumea să existe ; mai trebuia ceva, care era esenţial; mai FILOSOFIA RENAŞTERII trebuia, anume, ca ea să ştie că există, să aibă adică conştiinţă de existenţa ei. Şi, în acest scop, Dumnezeu a pus în mij- locul lumii pe om, dăruindu-i o rază din lumina raţiunii sale proprii, pentru ca, prin el, lumea să poată ajunge a se cu- noaşte pe ea însăşi. Căci numai cunoseându-se pe ca însăşi putea ajunge lumea să cunoască şi pe creatorul ci, să i mul- ţumească şi să-l proslăvească. Iar ca să-şi arate recunoştinţa şi admiraţia pentru creatorul ei, lumea n’avea decât un mij- loc : să se silească a se face vrednică de el, tinzând, în toate, la desăvârşire. In marea lui bunătate, Dumnezeu n’a dăruit lumii, dela început, perfecţiunea pe care o concepea, pentru ca să n’o lipsească de meritul de a contribui, şi ea, prin pro- priile ei străduinţe, la realizarea „menirii*4 ce-i era destinată. In acest scop, Dumnezeu a pus în sufletul omului, prin care lumea lua cunoştinţă de ea însăşi şi de „menirea** ei, dorinţa de „mai bine** şi nevoia imperioasă, irezistibilă, de a-1 realiza. Cu aceste două sarcini alo sale, — de a cunoaşte lucrurile şi de a le ajuta, modificându-le, să-şi îndeplinească „mai bine** menirea, omul a fost scopul adevărat al ereatiunii. Acesta e sensul străvechii tradiţii biblice, după care omul n'a ieşit din mâinile lui Dumnezeu decât „în ziua a şcasea**, adică la sfârşitul marelui proces cosmic al creaţiunii, ca ultimă treaptă sau ca desăvârşire a lui. Ca atare însă, omul, spre a-şi îndeplini sarcinile cu care venise pe lume, era dator să caute a cunoaşte lucrurile in mijlocul cărora trăia, şi să se străduiască a le înţelege me- nirea. Ceea ce era evident că nu putea face decât observâri- du-le, descoperindu-le calităţile şi proprietăţile, examinân- du-le structura şi compoziţia, detcrminându-le în sfârşit le- găturile, prin care se influenţau unele pe altele, în cursul, aşa cum fusese hotărît de Dumnezeu, al naturii. Şi pe această cale aşa dar, a reflexiunii filosofice asupra lumii în general, Paracelsus ajungea la aceeaşi concluzie, a necesităţii impe- rioase pentru om de a observa natura, — necesitate însă pe care n'o mai considera, cum făcuse în cercetările sale me- dicale, ca o metodă ştiinţifică, ci ca un principiu metafizic şi ca o datorie etică, ce decurgeau din planul însuşi al erea- tiunii, aşa cum îl concepuse Dumnezeu. Această origine a necesităţii de care era vorba îi făcea, de altfel, valoarea, şi | ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 267 î§ca -metodă a medicinei. De aceea zicea Paracelsus, în întro- j|diiccrca la opera sa „Paragranum“, eă primul din cei „patru f stâlpi*4 ai medicinei era filosofia. Căci numai ea putea des- | vălui celor ce se consacrau studiului medicinei acest prin- l-cipiu metafizic şi această datorie etică, de a observa natura, l-care deveneau pentru ei un îndreptar metodologic, arătându-le jl-ealea.pe care puteau ajunge să vindece boalclc ce chinuiau Ipe oameni. Iar acele boale „trebuiau*4 să le vindece, pentru ca, r potrivit cu intenţiile lui Dumnezeu, să ajute pe oameni să-şi I îndeplinească „mai bine4*, fiind mai sănătoşi şi trăind mai mult, menirea de a contribui la desăvârşirea lumii, prin mo- dificările pe care le puteau aduce lucrurilor ei. Ceilalţi, din cei „patru stâlpi44 ai medicinei erau : astro- nomia, alchimia şi... virtutea. Astronomia mai întâi, întru cât xnumai ea putea descoperi celor ce studiau qjedicina legăturile cerului cu pământul şi, prin urmare, influenţele pe care le "“exercitau ăst rele asupra oamenilor, asupra constituţiei lor, după „conjuncturile44 în care se năşteau, asupra sănătăţii lor deci, şi asupra activităţii pe care o puteau desfăşura. Alchi- r mia apoi, fiindcă numai ca putea descoperi medicilor pro- prietăţile ascunse ale lucrurilor, în general, şi puterile lor tămăduitoare, în deosebi, — cele din urmă atârnând de cele dintâi în conformitate cu marile „potriviri44 cosmice. Aşa bunăoară, ceea ce erau stelele pe Cer, erau ierburile pe pă- mânt, metalele în apă şi sucurile vitale în om. Tot aşa, ceea ce era planeta Marte pe cer, era fierul pe pământ şi fierea în animale şi oameiîi. Iar aceşti „stâlpi4 ai medicinei, — al doilea şi al treilea, adică astronomia şi alchimia, — duceau la aceeaşi necesitate metodologică, de a observa natura, în aceste două direcţii opuse, pe cer şi pe pământ, spr a des- coperi legăturile stabilite de Dumnezeu între lucrurile ce le alcătuiau. In sfârşit, al patrulea din „stâlpii44 medicinei era „vir- tutea44, fără de care cei ce o studiau nu puteau ajunge a o practica cu folos. Căci medicii erau oameni, şi oamenii în general, ca produse ultime ale creaţiunii şi ca scopuri ale ei, reproduceau în mic, în ei înşişi, natura, pe care aceia dintr’înşii, care voiau să practice medicina, trebuiau s’o ob- serve. Dar, odată cu natura, oamenii cuprindeau în ei înşişi, FILOSOFIA RENAŞTERII în mic, şi puterile ce o însufleţeau, — puteri care erau de origine divina. Acesta era înţelesul vechii concepţii mistice, după care „microcosmul“, adică omul, reproducea în mic, „ma- crocosmul44, adică universul, nu numai cu lucrurile ce-1 alcă- tuiau dar şi cu puterea creatoare ce-i era imanentă. Si în adevăr, omul întrunea în sine toate elementele creatiunii: în corpul său, elementele materiale ale lumii pământeşti; în „suflul“ său vital, elementele eterice ale lumii siderale ; ia „spiritul44 său raţional, gândirea lui Dumnezeu însuşi. Şi după cum corpul său se hrănea cu elementele materiale ale lumii pământeşti, după cum suflul său vital se hrănea cu aerul, ca element al lumii siderale, tot aşa spiritul său raţi- onal îşi lua hrana, indispensabilă pentru activitatea lui cu- noscătoare, din „credinţa44 nestrămutată în Dumnezeu, din „iubirea44 lui adâncă, din străduinţa neobosită mai ales de a semăna cât mai mult cu imaginea lui augustă,, pe care o purta în sine. Credinţa nestrămutată în Dumnezeu, însă, iubirea lui adâncă, străduinţa neobosită de a-i semăna, alcă- tuiau „virtutea44, ce se manifesta prin „sfinţenia-4 vieţii. Ca atare, virtutea era al patrulea ,ystâlp“ al medicinei. Cei ce cultivau această ştiinţă trebuiau să înţeleagă că nu erau ni- mic prin ei înşişi, dar puteau deveni totul prin Dumnezeu, cu ajutorul căruia puteau face minuni, ca şi el. Abstracţie făcând ele acest fond mistic, care trăda ori- ginele neoplatonice ale ideilor lui Paracelsus, şi care, dm punct de vedere religios, era încă inevitabil pe vremea când trăia el, contribuţia lui de căpetenie la înfiriparea mişcării ştiinţifice a Renaşterii a fost stăruinţa cu care propovăduia, în medicină, necesitatea neînlăturabilă a studiului direct al naturii. V V Unul din adepţii de căpetenie ai lui Paracelsus a fest lohann Baptist van Helmont. El se născuse în 1577 la Bru- xelles, dintr’o familie aristocratică; de origine flamandă. Deşi atâtea cariere îi stau deschise, potrivit cu situaţia sa socială, şi-l puteau atrage prin poziţiile strălucite la care puteau duce, tânărul aristocrat s’a îndreptat totuşi către medicină, nu Iv ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 269 Ifiindcă îl interesa ca ştiinţă, ci fiindcă credea că avea datoria paorală să vină în ajutorul semenilor săi, practicând-o în |gnod desinteresat, aşa cum îi permiteau mijloacele sale ma- periale. Citise, anume, operele misticilor dela sfârşitul evu- lui- mediu şi dela începutul Renaşterii, Iohannes Tauler şi pThomas von Kempen, şi, sub influenta lor, a renunţat la tot j|*-i putea oferi vieaţa, ca să poată urma pilda lui Isus, care !§iu trăise decât pentru mântuirea oamenilor. Aşa învăţase, pnai ales, în cartea „Von der Nachfolge Christi“ a celui din larmă din misticii menţionaţi, pe care într’un nestăpânit avânt |jtineresc, o luase ca îndreptar al „trecerii1* sale „pe pământ**. | El făcuse, altfel, studii suţinute, la universitatea din iLouvain. Ascultase mai întâi cursuri de filosofie, care îl ^lăsaseră nedumerit şi nemulţumit. Incertitudinile soluţiilor filosofice ale problemelor existenţei îl predispuseseră la un Scepticism, pe care nu-1 putuse micşora nici studiul ştiin- ţelor naturii. Căutase, anume, să aprofundeze astronomia, llizica, zoologia, botanica, fără să poată găsi, cu ajutorul lor, i.o explicare generală a lumii, care să-i pară, în chip neîndoios, ţ adevărată. Scepticismul său luase astfel, în urma acestor •diferite încercări, proporţii şi mai mari, — şi ar fi rămas * poate definitiv, dacă u’ar fi ajuns să citească şi operele misti- cei lor pe care i-am menţionat. In acele opere a crezut el că îgăsea, în sfârşit, calea adevărului, atât din punct de vedere ' teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Care era acea cale ? Gândirea „discursivă**, întru cât pornea dela „premise** ca îjsă ajungă, prin aplicarea metodelor logice ale raţionamente- lor, la „concluzii**, nu putea duce, cu destulă siguranţă, la ade- văr. Căci „premisele** nu erau decât rezultate ale experinţei Isensibile, şi nu puteau fi, ca atare, decât nesigure. Ele erau produse ale sufletului „sensitiv** al omului, suflet imperfect -şi pieritor, de vreme ce era legat de simţuri, ca organe ale ■corpului lor material. Acestei forme inferioare a spirituali- tăţii omeneşti îi aparţinea, după Van Helmont, raţiunea, cu argumentările ei discursive, care, prin premisele lor, erau "legate de activitatea, expusă la atâtea iluzii şi, prin urmare, 11a atâtea erori, a simţurilor. Un izvor mai sigur al adevă- rului era „intelectul**, ca facultate pur contemplativă, şi prin 270 FILOSOFI A RENAŞTERII urmare pur pasivă, a „spiritului", de origine divină, care, independent fiind de corpul material al omului, era nemu- ritor. Ceea ce făcea superioritatea intelectului asupra raţi- unii, era faptul că el nu argumentă*, în mod discursiv, ca ea, nu pornea adică dela premise ca să ajungă, printr’un proces logic, la concluzii. Intelectul n’avea decât „intuiţii" pasive, ce-i apăreau în „lumina de sus", pe care i o dăruia, printr’un act de „graţie", divinitatea însăşi. Numai prin acea lumină putea ajunge omul să se cunoască pe sine însuşi, cu menirea cosmică pe care o avea, şi să cunoască, în acelaşi mod, şi lu- crurile în mijlocul cărora trăia ; putea ajunge chiar, în cele din urmă, să cunoască pe Dumnezeu însuşi, dacă îndeplinea într’un grad mai înalt, condiţia care o făcea posibilă. Căci aceste diferite forme ale cunoaşterii „intelectuale", deşi con- stau în” „intuiţii pasive", aveau totuşi ca condiţie „sine qua non" o activitate specială, de natură psihologică şi etică, a omului care voia să ajungă a le dobândi. El trebuia, mai în- tâi, să reducă la tăcere gândirea sa discursiva, care putea să împiedice apariţia intuiţiilor pasive, iar în acest scop, tre- buia să oprească, în anumite momente,- funcţionarea sufle- tului său „sensitiv", închizându-i uşile şi ferestrele sensibi- lităţii. El mai trebuia apoi să reducă, în acele momente, con- ştiinţa „euîui" său individual, la minimul posibil, dacă nu Chiar s’o suprime cu desăvârşire. Căci numai prin elimina- rea desăvârşită a tot ce îl deosebea pe el, ca personalitate, de restul lumii, putea conştiinţa lui să devină conştiinţa „exis- tenţei" în general, a existenţei pure şi simple, fără opoziţii şi contraste. Ca atare, acea conştiinţă a existenţei nediferen- ţiate, şi deci unitare, era în acelaşi timp conştiinţa izvorului ei suprem. După cum nu mai exista într’însa deosebirea din- tre subiect şi obiect, ca opuse unul altuia, tot aşa tui mai exista într’însa deosebirea dintre creaţiune şi creator, dintre lume şi Dumnezeu. Numai aşa putea ajunge omul să cunoască fiinţa supremă, într’o cunoaştere care, identificându-se cu ceea ce se cunoştea printr’însa, nu putea fi decât adevărată. C.ări „false" erau cunoştinţele numai atunci, când nu erau „egale" cu ceea ce se cunoştea printr’însclc, adică cu obiectele lor. Iar aceasta li se întâmpla, de cele mai multe ori, cunoştinţe- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTTINŢTFICE 271 lor pe care, cu ajutorul simţurilor şi al gândiri discursive, i le procura omului raţiunea. Spre a se învrednici să primească însă ..lumina de sus“, fără de care nu erau posibile „intuiţiile palide*4 ale intelec- tul ui omul trebuia să asculte „cuvântul** divin. Era, anume, cuvântul pe care, sub forma „fiului** său, îl trimisese Dum- nezeu omenirii, ca să i arate calea mântuirii. Pe acea cale,, nu putea omul să se îndrepteze, fără să-şi cunoască mai întâi ,,rnenirea“ sau destinul cosmic. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, trăise numai ca să lumineze pe oameni, şi murise numai pentru mântuirea lor. Urmând învăţământul lui, omul trebuia de asemenea să trăiască numai pentru binele semeni- lor săi, şi să moară, la nevoie ,pentru realizarea lui. Şi în- trebându-sc, în ceea ce îl privea pe el însuşi, cum o putea face cu mai mult folos, Van Helmont s’a liotărît să înveţe me- dicina, pentru ca să poată uşura suferinţele semenilor săi, chi- nuiţi de atâtea boale. S’a dus dar, în acest scop, la universi- 4atea din Louvain, unde, pe lângă cursurile pe care te-a ascul- tat, a citit şi autorii vechi, greci şi romani, iar dintre autorii din timpul său a studiat în deosebi pe Paracelsus, ale cărui idei le-a adoptat, în liniile lor generale, cu însufleţire. După ce şi-a luat doctoratul în medicină, în 1599, a întreprins o serie de călătorii, ca să cunoască lumea şi să ia contact cu în- văţaţii din alte ţări, — cum cerea maestrul care îl cucerise, adică Paracelsus. In timp de mai mulţi ani, a rătăcit prin Elveţia, Italia, Franţa şi Anglia, căutând pretutindeni să-yi sporească, pe cât posibil, cunoştinţele. In 1605 s’a întors în Belgia şi a petrecut câtva timp la Anvers, unde s’a căsătorit. Jn 1609, în sfârşit, s’a retras, defintiv, Ia Vilvorden, o mică localitate din apropiere de Bruxelles, unde s’a ocupat mai ales cu redactarea operelor sale. Ideile, pe care le-am expus, cu privire la mccanisiril cunoaşterii, la formele şi la posibili- tăţile ei, au găsit loc în lucrările intitulate „Logica inutilis**, „Distincta» mentis a sensitiva er.ima", „Nexus animae sensiti- vae et mentis** şi „Mentis coiiiplementum**. Probleme mai ge- nerale tratau lucrările intitulate „Traetatus de anima", „Ar- chaeus Faher**, „Causae et iniţia rerum naturaliuin**. De na- ; tura lumii fizice se ocupau lucrările întitulate „De olementis", „De terra“, „De aere", lntr’o ediţie completă au fost întrunite- 272 FILOSOFI A RENAŞTERI I aceste diferite lucrări de către fiul său Mercurius van Hel- mout, la Amsterdam, în 1648 ; o nouă ediţie, „elzeviriană“ a urmat apoi în 1652. O traducere germană a lor, de către Chri- stian Knorr von Rosonroth, a apărut în 1683, la Sulzbach, arătând notorietatea de care se bucurau ele, în lumea învă- ţaţilor timpului. Ca Paracelsus ş*i ca predecesorii lui neoplatonici, Yan Helmont considera universul ca un tot organic, ale cărui părţi erau strâns legate unele de altele printr’o „simpatie naturală", care le permitea să se influenţeze unele pe altele. Fiecare din acide părţi „simţea" ce se petrecea în celelalte, şi reacţiona potrivit cu conştiinţa sa. Ştiinţa superioară, care studia aceste legături şi căuta să le utilizeze, spre satisfacerea nevoilor vieţii omeneşti, era magia. Cei ce ajungeau sc cu- noască şi se învredniceau, prin curăţenia lor morală, s’o poată mânui, erau în stare să producă efecte, ce păreau adevărate minuni, deşi nu ieşeau cu nimic din ordinea naturii, fiindcă nu făceau decât să utilizeze legăturile naturale dintre lucruri. Magiei i se adăuga apoi alchimia, care se întemeia pe studiul' „constituţiei" lucrurilor, potrivit cu elementele ce intrau în „compoziţia" lor. Cele mai însemnate din acele elemente erau apa şi aerul. Cea dintâi era, sub forme mai mult sau mai puţin consistente, materia lucrurilor pământeşti; cele mai caracteristice, din punct de vedere calitativ, erau,: sarea, pu- cioasa şi argintul viu. Prin modificarea raporturilor dintre aceste părţi, sub influenţa unei substanţe speciale, căreia alchimiştii îi daseră numele de „piatră a înţelepţilor" sau „piatră filosofalâ", unele din corpurile scoarţei pământului, cum erau unele metale, se puteau transforma unele în altele. Van Helmont pretindea, bunăoară, că o „mână necunoscută" îi pusese la dispoziţie, în laboratorul său, un sert de „gran" din acea substanţă specială, şi, cu ajutorul ei izbutise să transforme în aur opt „uncii" de argint viu. Spre a celebra acea izbândă a dat fiului său, care se născuse tocmai atunci, numele latinesc al argintului viu, caro era Mercurius. Concepţia care a impresionat insă mai mult pe cuniem poranii lui van Helmont şi s’a păstrat mai vie la urmaşii lui, a fost aceea a „principiului vital" al tuturor lucrurilor. Acel principiu, fiind „cauza primă" a tuturor calităţilor şi ’ ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 27* proprietăţilor, cu caro se înfăţişau lucrurile, precum şi a tuturor schimitărilor, pc care Ic sufereau ele, — întru cât fu- sese pus într’însele dela început de creatorul lor, — era deose- bit de important, şi purta, potrivit cu rolul lui de „iniţiator" a tot ce se întâmpla cu ele, numele de „archaeus". Van Hel- mont îl studia, în special, în lucrarea intitulată „Archaeus faber“, în care îl înfăţişa ca fiind o „pornire nestăpânită*', un „avânt irezistibil" către activitate, şi deci către vieată, şi-i mai da, spre a caracteriza „spontaneitatea" cu care se manifesta, şi numele de „aura vitalis", — o concepţie în care unii istorici de astăzi ai filosofiei au văzut prototipul „elanului vital" al lui Bergson. Ca atare, acel principiu vital al tuturor lucru- rilor nu putea fi decât de natură spirituală. Van Helmont ii mai zicea şi „suflu vital", considerându-1 ca o manifestare a „sufletului lumii", de care am vorbit când am expus ideile lui Paraeelsus, aşa încât nu e nevoie să mai revenim asupră-i. Ne mărginim să mai relevăm una din consecinţele acestei concepţii. Prin „suflul vital", pe care îl considera ca izvo- rând din „sufletul lumii", şi în care vedea principiul deter- minant al manifestărilor tuturor lucrurilor, van Helmont în- sufleţea întreaga natură. Iar această însufleţire universală permitea omului, după părerea lui, să „lucreze în depărtare", să producă adică schimbări, în locuri în care nu se găsea, in- fluenţând dela distantă manifestările lucrurilor respective. O putea face prin gândirea sa, care, fiind un proces psihic, putea intra în comunicaţie, fără nicio legătură materială di- rectă, cu „sufletul vital" ce determina manifestările acelor lucruri, şi care era de asemenea un proces psihic. Cu toată doza masivă de misticism neoplatonic pe care o cuprindeau lucrările sale, van Helmont rămânea totuşi pe calea pe care o indicase Paracdsus mişcării ştiinţifice a tim- pului. De vreme ce universul era un organism viu, ale cărui părţi erau strâns legate unele de altele, omul de ştiinţă ca*e voia să-l cunoască, din punct de vedere teoretic, şi să utili- zezi* cursul fenomenelor lui, din punct de vedere practic, tre- buia să descopere mai întâi acele legături, puse intre ele de Dumnezeu însuşi. Altfel, risca să încerce a lucra în contra ordinei naturale a lucrurilor lumii, adică, în ultimă analiză, în contra voinţei lui Dumnezeu, — ceea ce îl condamna mai P. P. Negulescu : Fiiosofia Renaşte»ii, voi. II 18 274 F1L0S0FIA RENAŞTERII dinainte să nn poată ajunge la nieiun rezultat. Tar ca să des- copere acea ordine naturală, n'avca alt mijloc decât să observe natura, să urmărească, cu răbdare şi cu stăruinţă, desfăşu- rarea spontană a schimbărilor ce-i alcătuiau cursul. Cu mai puţină energie decât Patacelsus, van Hclmont a continuat to- tuşi a propovădui oamenilor de ştiinţă ai timpului necesita- tea absolută a observării, directe şi neprevenite, a naturii. CAPITOLUL XI ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ştiinţifice GIROLAMO CARDANO, ADEPŢII ŞI URMAŞII LUI în Italia, primul reprezentant mai însemnat al orientării în spre studiul direct al naturii, ca punct de plecare al miş- cării ştiinţifice din timpul Renaşterii, a fost Girolamo Car- dano. El a ilustrat în acelaşi timp, nu numai prin indepen- denţa cugetării, ci şi prin particularităţile vieţii, ceea ce am numit, în întroducerea volumului precedent al acestei lucrări, individualismul perioadei istorice de care ne ocupăm. Nu fără dreptate a zis Goethe că Girolamo Cardano nu stueba ştiinţele, de .pare se ocupa, în şi pentru ele însele, ci în ra- port cu propria lui personalitate şi cu modul cum i se des- făşura vieata. El nu era „doctorul în talar“ care, stând ne- mişcat pe catedră, îşi expunea ideile în stilul abstract, imper- sonal şi indiferent, al învăţământului oficial ; era omul care, rătăcind fără odihnă prin lume, observa şi cerceta, se mira şi se bucura, se întrista şi se revolta, — şi comunica apoi, cu pasiunea unui temperament pornit, nu numai con- statările obiective pe rare ie faeeu, ei şi sentimentele subiec- tive de care era stăpânit. Goethe credea astfel că, dacă învă- ţatul italian de care vorbea ajunsese a lua loc printre „înoi- torii ştiinţelor4*, onoarea aceasta n’o datora numai unei munci neobosite, ci şi structurii sufleteşti excepţionale pe care i-o 276 FILOSOFI A RENAŞTERII dăruise, în germen, naşterea, şi pe care i-o desvoltaseră apoi împrejurările vieţii. Poate fi dar de folos să vedem, mai întâi, cum se înfăţişa din acest punct de vedere omul de care ur- mează să ne ocupăm. însemnările auto-biograficc pe care ni le a lăsat el însuşi în opera „De vita propria", ne pot ajuta să ne lămurim destul de bine în această privinţă. I Girolamo Cardano se născuse la 24 Septemvrie 1501, la Pavia. Tatăl său, Fazio Cardano, se trăgea dintr’o veche familie aristocratică a ducatului de Milano ; deşi era însă un jurist cunoscut şi un avocat preţuit, se mai ocupa, ca ama- tor, cu matematicile şi cu medicina, cu astrologia şi cu alchi- mia ; era adică, sau voia să fie, în felul lui, un reflex al acelui „uomo universale" ce caracteriza Renaşterea italiană. Mama lui Girolamo Cardano, Clara Micheria, părea a fi fost de asemenea o femeie inteligentă şi energică, dar de un tem- perament pornit sau chiar violent, care îi crcea multe difi cultăţi şi o făcea să fie veşnic nemulţumită. Traiul ei cu Fazio Cardano, care nu fusese legitimat deîa început printr’o căsă- torie în regulă, nu era astfel prea fericit. Iar împrejurările, în care îşi duceau împreună povara vieţii, în preajma naşterii fiului lor Girolamo, erau deosebit de grele. Bântuia, pe acea vreme, în Italia, o epidemie de ciumă, care le răpise, pe rând, pe primii lor trei copii. Clara Micheria a făcut dar tot ce-i sta în putinţă ca să scape de al patrulea copil pe care îl aştepta. Dar n’a izbutit, şi, când s’a născut, l-a trimis la o doică, afară din oraş. Epidemia de ciumă continuând însă a bântui, acea doică a murit, şi copilul încredinţat ei a trecut prin mâinile mai multor femei, a căror sănătate lăsa de asemenea de dorit, — ceea ce n’a putut să nu lase, în organismul plăpând al micului Girolamo urme, de care a suferit apoi toată vieaţa. Când s’a făcut în sfârşit mare şi a fost luat în casa părintească, atmosfera turbure dintr’însa, cu veşnicile certuri dintre tatăl şi mama lui, nu era de natură să-i înlesnească o desvoltare sufletească armonică. Pe ambii săi părinţi îi auzea adesea dorindu-şi moartea, ca o bine- începuturile mişcării ştiinţifice 277 facere care i-ar fi scăpat de chinurile vieţii, — ale unei vieţi pe care le-o îngreuiau peste măsură, pe lângă neînţelegerile lor fără de leac, şi lipsurile materiale ce erau, destul de ade- sea, destul de mari. Cu toate acestea, Fazio Cardano s’a ocupat cu stăruinţă, şi nu fără pricepere, de educaţia fiului său. A făcut chiar în această privinţă, sacrificii destul de mari. Profesiunea sa de avocat ne permiţându-i să stea acasă, cu copilul, atâta timp cât ar fi trebuit sâ-i consacre, îl lua cu el, de cele mai multe ori, unde se ducea, — şi, vorbindu i mereu pe drum. l-a învăţat mai tot ce trebuia să ştie un tânăr, ca să poală intra la universitate. L-a învăţat latineşte, întreţinându-se cu el, de preferinţă, în această limbă, l-a învăţat istoria antichităţii cla- sice, insistând în deosebi asupra manifestărilor ei culturale, nu numai literare, ci şi ştiinţifice şi filosofico, l-a învăţat mat ales, din matematici, atât cât putea să priceapă. Aceste ştiinţe păreau a constitui, în adevăr, patima lui Fazio Cardano, — patimă pe care n'o datora de sigur profesiunii salş de avo- cat, ci unei vocaţiuni naturale. Se cita, în această privinţă, prietenia lui strânsă cu Angelo Salvatico, un matematician despre care se zicea că descoperise proprietăţile geometrice ale spiralei, înainte ca operele lui Arehimede să fi fost publi- ţ cate de umanişti. In sfârşit, Fazio Cardano l-a mai învăţat pe fiul său şi astrologia, care avea să joace, mai târziu, în vieaţa lui, un rol însemnat. Astfel pregătit, tânărul Girolamo s’a dus, la vârsta de 19 ani, să urmeze cursurile universităţii din Pavia, unde s’a ocupat în deosebi de matematici, de filosofie şi de medicină. Ca student, s’a distins atât de mult, încât a putut fi pus, uneori, de doi din profesorii săi, să le ţină locul. Odată a înlocuit pe Romulus Servita la cursul asupra geometriei lui Euclid, altă dată pe Pandolfo la cursul de dialectică. Din nefericire, tatăl său a murit pe neaşteptate, în 1524, lăsân- du-şi familia în mizerie. Tânărul student s’a dus atunci la Padua, undo spera că, universitatea fiind mult mai populată, avea să găsească mai uşor, printre numeroşii străini ce ve- neau să-şi facă studiile acolo, lecţii particulare care să-i permită să se întreţină. Speranţele sale nu s’au realizat în- să în măsura dorită, aşa încât a fost silit să încerce a-şi câş- 27S FILOSOFIA EENAŞTEBII tiga existenta cu... jocurile de noroc, — din care cauză auto- rităţile universitare au refuzat, de două ori, să-i acorde doc- toratul în medicină. Unii din biografii lui susţin că sănă- tatea îi lăsa atât do mult de dorit, încât profesorii exami- natori au socotit că un medic cu o înfăţişare atât de puţin înfloritoare nu putea inspira nicio încredere bolnavilor, de- oarece nu părea în stare să-şi asigure, lui însuşi mai întâi, sănătatea. Când a putut în sfârşit să treacă peste aceste piedici, obţinând titlul de doctor în medicină, s'a lovit de alte difi- cultăţi. Medicii din Milano, unde voia să se stabilească, au refuzat să-l primească în „colegiul" lor, cu motivarea că era... un copil nelegitim, — ceea ce arunca o lumină curioasă asu- pra criteriilor după care se apreciau, pe acea vreme, capaci- tatea şi utilitatea oamenilor. Dcsgustul pe care i l-a inspi- rat acest refuz l-a făcut să ducă, vre-o câţiva ani, o vieată rătăcitoare şi destul de sbuciumată, mai ales fiindcă, în acest timp, sc şi căsătorise. A încercat să practice medicina la Sacco, a trecut la Gallerato, fără a-şi putea îndrepta situa- ţia materială, şi, în cele din urmă, şi-a întors din nou pri- virile către Milano, de unde îi erau originari părinţii şi undo mai avea, printre vechii lor prieteni, câţiva cunoscuţi, care puteau să-l ajute. Această ultimă speranţă nu l-a înşelat. Stăruinţele arcliiepiscopului Archiuto, un vechiu prieten îî tatălui său, au izbutit să facă a i se încredinţa, în 1533, o catedră de matematici la universitatea de acolo. La spri- jinul pe care i-1 acordase acel demnitar al bisericii contri- buise poate şi criza mistică prin care trecuse Girolarno Car- dano. Intru cât sănătatea sa rămăsese precară, temându-se că mijloacele medicale nu-i mai puteau fi de folos, doctorul în medicină, într’o recrudescentă a sentimentului religios; pe care îl moştenise dela mama sa, a luat calea rugăciunilor, po- sturilor şi altor practici ascetice, ca cei mai exaltaţi din creş- tinii medievali. A invocat, în special, ajutorul Sfintei Fe- cioare, care cunoscuse, ca mamă, suferinţa, şi nu putea să nu-1 susţină, pe el, care îşi propunea, ca medic, să scape pe oameni de suferinţă, vindccându-i de boalclo ce se abăteau asu- pră-le. Şi rezultatul, cu totul neaşteptat, a fost că starea sănă- tăţii sale s'a ameliorat, — fapt, în care arcliiepiscopul din începuturile mişcării ştiinţifice 279 Milano a văzut puterea credinţei, şi care l-a făcut să se inte- reseze mai de aproape de Girolamo Cardano. Prin nouile lui stăruinţe a putut în sfârşit medicul necunsocut până atunci să obţină dreptul de a-şi practica profesiunea, în ducatul de Milano. Câteva succese neaşteptate şi răsunătoare, pe care le-a pu- tut avea pe această cale, au făcut ca, în 1343, Girolamo Car- dano să fie numit profesor de medicină la universitatea din Milano. Iar reputaţia sa, ca medic, continuând a creşte şi pătrunzând şi în străinătate, a fost invitat să practice medi- cina în Danemarca, unde i s’a oferit în acelaşi timp o catedră la universitatea din Copenhaga. El s’a temut însă, cu sănă- tatea sa precară, de asprimea climei nordice, precum şi de necesitatea de a-şi schimba religia, îmbrăţişând protestan- tismul, în cazul când, pentru a i se acorda catedra promisă, i s’ar fi pus, cum se credea, o asemenea condiţie, — şi a -rămas în Italia. In 1531 s’a dus totuşi, pentru scurtă vreme, în Scoţia, unde un înalt demnitar bisericesc, arhiepiscopul Hamilton, îi ceruse ajutorul medical. Şi fiindcă a izbutit să-l vindece, i s’a făcut, şi acolo, propunerea să rămână pe loc, cu promisiuni mari. A refuzat însă de asemenea, şi, trecând prin Franţa, unde a recoltat iarăşi câteva succese, s?a întors la Milano. In 1559 a fost chemat ca profesor de medicină la universitatea din Pavia, iar în 13G2, în aceeaşi calitate, la cea din llologna. La această din urmă universitate însă, alături de medi- cină, s’a ocupat, mai intensiv ca până atunci, şi de astrologie, de care, cum am văzut, începuse a se interesa, sub influenta tatălui său, încă din copilărie. Iar astrologia l-a dus la un conflict cu autorităţile bisericeşti, la intervenirea inchiziţiei şi-la închisoare. El încercase, anume, în 1370, să explice vieafa şi activitatea lui Isus Cristos prin calcule astrologice, — ceea ce părea a înfăţişa apariţia mântuitorului ca deter- minată, nu de voinţa lui Dumnezeu creatorul, ci de mişcările astrelor, de conjuncţiile şi opoziţiile lor, adică de necesităţile fizice ale lumii create. Teologii catolici au protestat, inchi- ziţia l-a chemat dinainte-i, l-a arestat, l-a supus chiar, în în- chisoare, torturilor cu „ajutorul" cărora se făceau pe atunci „cercetările" judecătoreşti. Ceea ce l-a salvat, a fost decla- FILOSOFIA RENAŞTERII raţia sa, repetată cu stăruinţă, că ordinea din natură era opera lui Dumnezeu, şi că prin urmare, poziţiile şi mişcă- rile astrelor erau hotărîte, în ultimă instanţă, de voinţa lai, aşa încât, de şi oamenii care nu mergeau în raţionamentele lor până la capăt le luau drept cauze explicative, ele nu erau in realitate decât semne prevestitoare. Graţie acestei apărări, i s’a transformat mai întâi închisoarea în detenţiune, sub pază, la domiciliu, iar în 1571 a fost pus în libertate. Giro- lamo Cardano a părăsit atunci Bologna, unde suferise atât de mult, şi a plecat la Roma, ca să protesteze, pe lângă auto- rităţile eclesiastice superioare, arătându-le că şi în scrierile admise în literatura teologică a catolicismului se vorbea de semnele prevestitoare ale astrelor, menite să anunţe oameni- lor hotărîrile lui Dumnezeu. Curia papală i-a acordat, ca despăgubire, o pensiune din fondurile pontificale, iar co- legiul medicilor din Roma, l-a primit printre membrii săi. El a putut astfel trăi, mai liniştit* câţiva ani, — până când calculele sale astrolgice i-au indicat, ca dată a morţii sale apropiate, ziua de 21 Septemvrie 1576. Spre a se conforma cu această indicaţie, — sau poate spre a da lumii o dovadă impresionantă de exactitatea prevederilor sale astrolcgice, — şi-a provocat sigur, după unii din biografii săi, moartea, î’ ziua hotărîtă, lipsindu-se, câtva timp înainte, de orice hrană, cu motivarea că, devreme ce avea să moară, nu mai era necesar să se hrănească, spre a nu se opune voinţei lui Dumnezeu, încercând a-şi prelungi, astfel, vieaţa. In însemnările sale biografice din „De vita propria“, pa- sionatul astrolog îşi explica singur structura sufletească prin „starea cerului44, adică prin poziţiile astrelor, din momentul când se născuse. „Opoziţia44 dintre planetele Yenus şi Sa- turn mai întâi, îl făcuse să fie, pe deoparte, atât de lacom de plăcerile simţurilor, iar pe de alta, atât de statornic şi de stăruitor în tot ce întreprindea ; „ascensiunea44 planetei Ju- piter, apoi, îi dase puterea de muncă şi răbdarea, care îi per- miseseră să scrie atâtea lucrări; din situaţia celorlalte cor puri cereşti, în sfârşit, deducea el iubirea de adevăr, care îl făcuse să nu mintă niciodată, şi înclinarea către magie, ca formă supremă a iubirii de adevăr, această ştiinţă superioară fiind încoronarea cunoaşterii adevărate a naturii, pe care ÎNCEPUTURILE mişcării ŞTIINŢIFICE 281 Şţricercau s’o înlesnească numai oamenilor ştiinţele inferioare. ^Caracterul său, aşa cum rezulta din aceste influenţe astrale «combinate, era plin de contradicţii. Cardano însuşi zicea, ^parafrazând două versuri din satira cunoscută în care Ho- raţiu schiţa personalitatea lui Tig^lius, că „niciun om de pe ; lume nu fusese mai în contradicţie cu sine însuşi şi cu toţi ceilalţi, decât era el.“ Potrivit cu o asemenea structură sufle- tească, comportarea lui în vieaţă nu putea fi decât contradic- torie. Deşi corpul său era slab şi sănătatea sa lăsa totdeauna ; de dorit, el căuta să se „întărească**, expunându-se la toate va- riaţiile atmosferice, fără nicio cruţare, făcând exerciţii gim- nastice de o intesitate excesivă şi de o durată exagerată, şi ne dându-se înapoi dinaintea nici unei alte oboseli, — ceea _ce, fireşte, nu-i putea fi de folos. Tot aşa, deşi trebuia « , urmeze, pentru slăbiciunea organelor sale digestive, un re- gim alimentar, nu păstra niciodată măsura, la mâncare şi -rbăutură. De aceea, zicea el însuşi că, fiind mai totdeauna bol- nav, nu cunoscuse în vieaţă alte plăceri, decât cele ce rezul- tau din uşurarea durerilor. Mai mult încă, în urmărirea „pu- rificării** sufleteşti, de care credea că avea nevoie pentru ca să poată practica cu succes magia, recurgea la mijloacele de auto-chinuire ale asceţilor medievali, biciuindu-se, frecân- du-şi corpul cu lucruri aspre ee-i pricinuiau mici răni epi- dermice, etc. Asemenea „exerciţii** ascetice, — zicea el, — nu numai că îl apropiau de Dumnezeu, izvorul puterilor na- turale pe care voia să le utilizeze, dar îl mai ajutau să-şi re- găsească liniştea sufletească, atunci când era prea frământat de gânduri şi de griji; durerile fizice, făcându-1 să plângă, îi uşurau Suferinţele morale. Asemenea suferinţe avusese Cardano multe. Aşa au fost, între altele, cele pe care i le-au pricinuit cei doi fii ai săi. Cel mai mare părea că luase, la început, o cale bună. Cu ajutorul tatălui său, care spera să facă dintr’însul un succe- sor al său în cariera medicală, învăţase multe, — şi mai era, pe deasupra, şi un bun muzicant. Dar o vieaţă desordonată, turburată la fiecare pas de patimi erotice, l-au dus în cele din urmă la o crimă: şi-a otrăvit soţia, ceea ce a avut ca urmare că justiţia l-a condamnat la moarte, şi a fost deca- pitat, cu securea. Iar cel mai mic a fost dela început rău ; riLOSOFTA RENAŞTERII stăpânit do patimi şi mai josnice decât acelea ale fratelui său mai mare, a fost de mai multe ori arestat şi condamnat la închisoare ; în cele din urmă, tatăl său, exasperat, i-a tăiat urechile, ca să-l stigmatizeze, l-a izgonit din casa părin- tească şi l-a desmoştenit. Nu însă fără a suferi mult şi a se deda, cu şi mai multă frenezie, practicelor ascetice, în care îşi căuta consolarea. Şi totuşi, omul acesta, atât de stăpânit de un misticism ce părea a exclude orice orientare mai pozitivă a cugetării sale, rătăcitul acesta, caro cultiva astrologia, alchimia, magia, necromanţia, chiromanţia, care credea în valoarea profetică a viselor şi a diferitelor „semne", a fost un învăţat de seamă al timpului în care a trăit şi în care a lăsat urme serioase. Ca medic, a fost un practicant căutat, pentru succesele trata- mentelor pe care le aplica bolnavilor şi un teoretician preţuit, pentru publicaţiile sale. Kurt Sprcngel, în cunoscuta sa „Istorie a medicinci“, i-a consacrat un capitol special, din care nu lipseau elogiile. Iar ca matematician s’a ilustrat prin soluţia, ce poartă încă şi astăzi numele său, a ecuaţiilor „cu- bice", prin introducerea cantităţilor imaginare, şi prin alte merite, pe care le mai relevă Libri, în cunoscuta sa„lstorie a ştiinţelor matematice în Italia". Ca să ne dăm seamă ceva mai bine de rolul pe care l-a jucat el în evoluţia acestor ştiinţe, să aruncăm o scurtă privire asupra stării lor, la sfâr- şitul veacului al XY-lea şi la începutul celui următor. Cu atât mai mult, cu cât, pe această cale, vom ajunge Să ne ocu- păm, în chip firesc, de controversa privitoare la paternitatea deslcgării ecuaţiilor de gradul al 111-Iea, care punea în dis- cuţie originalitatea lui Cardano, în această privinţă. Publicaţiile matematice mai însemnate, din perioada de timp de care vorbim, — ca „Summa de arithmetica", a lui Lucea Paciuoli, care apăruse în 1494, ca „L’arithmâtique nou- vellemcnt composâe", a Iui IOstienne de la Iîoche, care apăruse în 1520, ca „Protomathesis", a Iui Oronce Fine, care apăruse în 1532, şi chiar ca „Arithmetica integra", a lui Michacl Ştie- fel, care apăruse în 1544, — nu făceau decât să expună cuno- ştinţele curente, ce se datorau, în cea mai mare parte, vechilor autori greci, şi, într’o mai mică măsură, celor arabi. Iar când se realizau, pe alocurca, unele progrese mai mult sau mai începuturile mişcării ŞTIINŢIFICE 283 puţin întâmplătoare, înţelegerea valorii lor adevărate, pentru •evoluţia ulterioară a ştiinţelor matematice, rămânea insufi- cientă, dacă nu lipsea chiar cu desăvârşire. Aşa bunăoară, un profesor dela universitatea din Bologna, Seipione del Ferro, ajunsese să întrevadă, către 1520, soluţia „problemelor cubice**, cum se zicea pe atunci, adică a ecuaţiilor de gradul al treilea. El nu era însă preocupat de progresul pe care acea „descope- 5 rire“ putea permite ştiinţelor matematice să-l realizeze ; se -gândea numai la posibilitatea de a-şi afirma superioritatea asupra celor ce se mai ocupau, alături de ol, de aceste ştiinţe, îşi ţinea dar secretă „noua metodă“, pentru ca numai el sâ poată deslega „problemele cubice“, pe care „ceilalţi*4 nu Li- ! drăsneau să le abordeze. După moartea lui însă, în 1526, An- |:toriio delle Nave, care îi era ginere şi, în această calitate, îi •"■păstra hârtiile, a comunicat metoda Iui secretă matematieia- ţnului venetian Antonio Maria del Fiore, — care s’a folosit I de asemenea de ea numai/în scopul de a-şi afirma superiori- tatca, în lumea specialiştilor timpului. El publica anumite ' „probleme eubice“, provoeându-i pe toti să încerce a le des- lega, şi doclarându se gata să „parieze**, pe orice sumă de bani, că n’aveau să izbutească. In 1539, însă, un alt matematician venetian, Niccolo Tar- laglia, a izbutit totuşi să deslege una din „problemele cu- bice4*, propuse într’un mod atât de sfidător, ajungând astfel 6ă descopere încăodată „metoda nouă“ a lui Ferro. Asupra ■ lui, întru cât era una din figurile originale ale Renaşterii ita- licne, e bine să ne oprim un moment. Ceea ce arăta înzestra- rea lui sufletească cu totul excepţională, era faptul că, din cauza unor infirmităţi fizice penibile, nu se putuse desvolta. ; decât încet, greu şi târziu. El se născuse pe la începutul vea- j cului al XYI-lea, — anul nu s’a putut stabili, — dintr’o fami- | lie de oameni obscuri şi săraci din Brescia ; tatăl său era, ţ se pare, vizitiu, în serviciul „diligentelor** poştale. In timpul . măcelurilor la care se deduseră, în acel oraş, în 1512, trupe’e -regelui francez Ludovic al XT1 lea, sub comanda vijeliosului ■ general Castan de Foix, Tartaglia, care era pe atunci un copil, se refugiase într’o biserică, împreună cu alţi câţiva oameni, - Surprinşi, pe stradă, de soldaţii năvălitori. Fiind însă urmă- |iriti şi acolo, bietul copil,a primit, în fată, o lovitură de lance, 284 FILOSOFI A RENAŞTERII care i-a străpuns cerul gurii. Rana i s’a vindecat foarte anevoie şi i-a lăsat o mare dificultate de a articla cuvintele. El a rămas astfel un „bâlbâit“, cum o arăta numele de Tarta- glia, care era o poreclă, indicând această infirmitate ; nu- mele lui de familie era Fontana. Din această cauză, n’a putut să înveţe a citi decât pe la vârsta de 14 ani, aşa încât în- treaga lui pregătire, pentru ceea ce avea să devină, a fost mult întârziată, şi n’a dat rezultate decât numai din cauza calităţilor lui intelectuale supra-normale. Yieata şi-a câşti- gat-o dând lecţii, particulare mai întâi, şi apoi publice, de matematici elementare, în diferite oraşe italiene, ca Verona, Fiacenza, Milano şi Veneţia. Iar alături de matematici, s'a mai ocupat şi de unele probleme fizice, de hidrostatică şi de balistică. In sfârşit, când a izbutit să deslege una din „pro- blemele cubice“ propuse de Fiore, la Veneţia, şi a descoperit astfel, încă odată, „metoda nouă“ a lui Ferro, Tartaglia n’a tinut-o ascunsă, ci a comunicat-o, verbal şi în scris, prin co- respondenţă, câtorva prieteni ai săi, din lumea specialiştilor timpului. Aflând de aceste lucruri, Cardano, care se afla pe atunci la Milano, i-a scris lui Tartaglia, cerându i amănunte şi pre- ciziuni. După o corespondentă care a durat câtva timp, s’a dus chiar să-l vadă, la Veneţia, şi, după mai multe discuţii, Cardano a rămas cu impresia că Tartaglia nu-şi dedea bine seamă de valoarea descoperirii pe care o făcuse, adică de importanta ei pentru progresul calculului algebric. S’a cre- zut dar dator s’o reia şi s’o studieze el însuşi mai de aproape, — ajungând în cel din urmă la formula care îi poartă nu- mele.1) Acea formulă, împreună cu alte rezultate ale cer- cetărilor sale matematice, le-a publicat în lucrarea intitulată „Artis magnae sive de regulis algebraicis liber unus“, pe care 1) Ecuaţia „cubică", pe care o luase ca exemplu Cardano, era : x* + p x: ■+ q = o iar soluţia, pe care i-o dase, era : x = \! — qU + \! (f/!?)2 -f iv\zY + V — qU — l'tois)2 -i (pis)* Asupra acestei formule şi a discuţiilor privitoare la paternitatea ei, a se vedea : Mat!)iessen, Grundziige der antiken uud modernen Algebra, p. 367. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 285 a publicat-o în 1545. Şi fiindcă Ţartaglia întârziase cu publi- carea cercetărilor şi descoperirilor sale, în lucrarea intitulata „Quesiti ed inventioni diverse“, care n’a apărut decât în 1554, o polemică violentă, cu privire la paternitatea soluţiei ecuaţiilor cubice, cu Cardano şi cu elevul său Luigi Ferrari, a urmat, făcând, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, mult sgomot, în lumea specialiştilor. Istoricii mai noui ai şti- inţelor matematice au dat fiecăruia din cei ce contribuiseră la găsirea acelei soluţii ceea ce i se cuvenea. Libri bunăoară, în opera menţionată, recunoaşte lui Cardono, nu numai o parte personală însemnată în formularea ei, dar şi marele merit de a fi introdus în teoria ecuaţiilor de gradul al treilea noţiunea cantităţilor imaginare, care s’a arătat apoi aşa de fecundă în desvoltarea algebrei moderne.x) II Să trecem acum la concepţiile filosofice ale lui Cardano şi, printr’însele, la contribuţia adusă de el la orientarea euge tării ştiinţifice a timpului în spre studiul direct al naturii. Acele concepţii le găsim în două lucrări ale lui: „De subti- litate libri XXI“, care a apărut în 1522, şi „De varietate e- rum libri XV1I“, care a apărut în 1556. Ca mai însemnată, din aceste două lucrări, a fost considerată de contemporani cea dintâi, — cum o dovedea atacul îndreptat împotrivă-i do Julius Caesar Scaliger, în mica scriere polemică intitulată „Exercitationes exotericae“, care a apărut în 1557. Cardano a răspuns printr’o mică scriere de acelaşi fel, intitulată „In calumniatorem librorum de subtilitate rerum“, care a apărut îh 1559 ea anexă la ediţia a treia a lucrării atacate.1 2) Să arun- căm o scurtă privire asupra ideilor ce se discutau astfel, cu o pornire ce nu se putea explica decât prin interesul pe care 1) Al. Libri, ILjsLuirc des inathciiiaUque& cu Italic, l. 111, p. iii şi următoarele. 2) In ediţia completă a operelor lui Cardano, publicată de Ceroluâ Spon, în 1669, la Lyon, în zece volume, scrierile lui filosofice se găsesc în primele trei volume şi, în parte, în cel de-al zecilea. Volumul al patrulea cuprinde scrierile lui matematice, iar celelalte (al cincilea până la al nouălea inclusiv) cuprind scrierile lui medicale. 286 FILOSOFIA RENAŞTERII păreau a-1 inspira. Ne vom încredinţa fără greutate că, sub forme mai mult sau mai puţin diferite, ele urmau, în linii ge- nerale, neoplatonismul propovăduit de întemeietorii Acade- miei platonice din Florenţa. Punctul de plecare al gândirii lui Cardano îl forma ideea, — singura care, după el, putea fi „certă“ la început, — că lumea pe care simţea nevoia să şi-o explice, „exista*4. Şi „exista", fiindcă „nu putea" să nu existe. Ea „trebuia" să existe, de vreme ce era „gândită", şi „trebuia" să fie gândită, de vreme ce era percepută cu simţurile. Nc-existenta singură putea să nu existe, întru cât nu putea fi gândită, şi nu putea fi gândită, întru cât nu putea fi percepută cu simţurile. Por- nind apoi dela existenta lumii, Cardano îi determina, treptat, caracterele esenţiale. Mai întâi, existenţa lumii era „unică". Dacă ar fi fost „multiplă", „părţile" ei, adică „lumile" ce ar fi existat alături unele de altele, ar fi trebuit, spre a se putea deosebi, să fie separate unele de altele prin nonexistenţe, ce s’ar fi întins între ele. Asemenea non-existenţe însă, ne pu- tând să existe, pentru motivele pe care le-am văzut, nu puteau împărţi în „bucăţi", deosebite şi independente unele de altele, existenţa lumii, ce rămânea astfel unică. Mai departe, apoi, existenţa unică a. lumii nu putea fi decât „infinită". Ea tre- buia să se întindă „pretutindeni" ; dacă ar fi lipsit de undeva locul ei ar fi trebuit să fie ocupat de o non-existenţă, care nu putea s’o facă, fiindcă nu putea să existe. In sfârşit, exis- tenţa unică şi infinită a lumii nu putea fi decât eternă. Dacă ea n’ar fi existat /,totdeauna", dacă ar fi început să existe cândva, într’un moment oarecare al timpului trecut, atunci ar fi trebuit ca „înainte" de acel început al ei să fi existat non- existenţa, ceea ce era cu neputinţă, non-existenţa neputând să existe. Şi tot aşa, existenţa' unică şi infinită a lumii n’at- putea avea cândva, într’un moment oarecare al timpului vii- tor, un sfârşit. După acel sfârşit, în adevăr, dacă ar fi real, ar trebui să înceapă a exista non-existenţa, ceea ce ar fi cu neputinţă, fiindcă non-existenţa n'ar putea să existe. Cu aceste caractere, fiind adică unică, infinită şi eternă, existenţa lumii nu putea fi decât „divină". Căci numai Dum- nezeu singur putea să aibă asemenea atribute. Numai el putea fi unic, infinit şi etern. De unde rezulta că, divină^ ÎNCEPUTURILE mişcării ŞTIINŢIFICE 287 fiind, lumea nu era decât desfăşurarea, în spaţiu şi timp, a vieţii şi activităţii lui Dumnezeu însuşi. Căci lumea n'a putut fi creată „undeva“ şi „cândva**, într’un punct oare- care al spaţiului şi într’un moment oarecare al timpului, — printr’un act unic, cu care Dumnezeu şi-ar fi sfârşit, dela început, opera creatoare. O asemenea presupunere ar fi absurdă, fiindcă n'ar putea fi gândită. Existenţa lui Dum- nezeu, ca supremă putere creatoare, nu poate fi concepută decât ca constând într’o activitate fără margini în spaţiu şi timp, într’o activitate universală şi eternă. Opera divină & creaţiunii s’a desfăşurat, se desfăşoară şi se va desfăşura, fără nicio întrerupere, în fiece punct al spaţiului şi în fiece moment al timpului, pretutindeni şi totdeauna. Existenta lumii e astfel ereaţiunea „continuă** a puterii unice, infinite .şi eterne a lui Dumnezeu. La întrebarea, în sfârşit, care ar putea fi scopul acestei activităţi creatoare neîntrerupte, nu e posibil decât un singur răspuns. Dumnezeu, care nu putea fi ■gilit de nimic din afară de el să facă. ceea ce a făcut şi face, fiindcă în afară de el nu mai exista nimic care să fi putut exercita asuprâ-i o asemenea acţiune determinantă, a creat şi creează lumea fiindcă îi place s’o creeze. Ii place s’o creeze, fiindcă o iubeşte. Şi o iubeşte, fiindcă iubirea e manifestarea firească a bunătăţii, care tinde în mod spontan, prin chiar natura ei, să se „comunice**, făcând, pretutindeni şi totdeauna, binele. Trecând apoi dela creator la lumea pe care o crează, fără întrerupere, Cardano ajunge să se ocupe de ordinea ce trebue să domnească într’însa. Creatorul fiind perfect, activitatea lui creatoare trebue să se desfăşoare după legi perfecte, — adică după legi care, neputând fi şi mai potrivite decât sunt eu scopurile pe care le urmăresc, nu pot fi decât invariabile. Ca atare însă, legile creaţiunii, adică legile ce guvernează lumea creată, nu pot avea decât forme matematice. In adevăr, raporturile numerice sunt singurele care pot să rămână veşnic ‘aceleaşi. Numai întru cât se exprimă dar prin asemenea ra- porturi, legile ce guvernează lumea pot să fie invariabile, aşa fcum trebue să fie, potrivit cu perfecţiunea creatorului. De funde rezultă necesitatea absolută, pentru cei ce voiosc să înţeleagă lumea, prin descoperirea legilor ei, să înceapă cu 288 FILOSOFIA RENAŞTERII studiul ştiinţelor matematice. Numai după aceea pot ei, tre- când dela „ordinea44 lumii la „natura44 ei, să înceapă studiul ştiinţelor fizice, ca să poată ajunge a cunoaşte „elementele44 ce alcătuesc lucrurile ei. Aceste elemente nu sunt, cum credeau cei vechi, în număr de patru. Sunt numai în număr de trei: pământul, apa şi aerul. Focul nu e un element, ci un principiu de acţiune. Sub forma căldurii cereşti, focul este cea dintâi din cauzele ce dau naştere lucrurilor lumii, a doua din acele cauze fiind umezeala. Căldura şi umezeala, în adevăr, lucrând împreună într’o strânsă colaborare, dau naştere plantelor şi animalelor, cu toate schimbările pe care le produc ele, la rândul lor, în lume, şi fără de care lumea ar fi, sau ar părea, moartă. Ceea ce nu însemnează că lucrurile considerate ca lipsite de vieaţă, cum sunt mineralele şi metalele, nu iau naştere prin acţiunea aceloraşi cauze, — a căldurii şi a umezelei. Iar ac- ţiunea lor se poate înţelege fără greutate. Sub forma luminii, căldura cerească a fost cea dintâi manifestare a activităţii creatoare a lui Dumnezeu. Biblia zice, în Cartea genezei, că cel dintâi cuvânt creator a fost: „să fie lumină44. Lumina însă este inseparabilă de căldură, ca o formă a ei. întreaga expe- rienţă omenească arată, în adevăr, că nu este lumină decât acolo unde este foc, şi că, oriunde este foc, este căldură. Când Dumnezeu a poruncit dar, la început, „să fie lumină44, a croat căldura cerească, sub acea primă formă a ei. Iar interpreţii filosofici ai vechii tradiţii mozaice, în frunte cu Philon din Alexandria, au adăugat că cel dintâi produs al creaţiunii ce începea astfel, a fost „Sufletul lumii44, care avea să „lumi- neze44 desfăşurarea ei mai departe, servindu-i de' îndreptar, de vreme ce cuprindea în sine, ca „idei44, modelele lucrurilor ce urmau să ia naştere. Pentru cei ce înţelegeau astfel, mai adânc, Cartea Genezei, „lumina44 dela începutul creaţiunii era identică cu „sufletul lumii44. Şi fiindcă lumina se dăruia sin- gură tuturor lucrurilor pe care le lumina, — nu numai celor considerate ea vii, adică plantelor şi animalelor, ci şi celor considerate ca moarte, adică mineralelor şi metalelor, — tre- bue să credem că, printr'însa, se comunica tuturor acestor lucruri câte „ceva44 din sufletul lumii, că adică erau, toate, ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE însufleţite, într'o măsură diferită de sigur, dar nu mai puţin reala. Această credinţă îi permitea apoi, lui Cardano, să deter- mine caracterul esenţial al universului, ca tot unitar. Intru cât era, în întregime, însufleţit, universul era un organism viu, asemenea cu organismele fiinţelor vii cunoscute din ex- perienţă, adică ale plantelor şi animalelor. Caracterul distinc- tiv al acestor organisme era însă unitatea lor; fiecare din- tr’însele forma, cu toată diversitatea părţilor ce-1 alcătuiau, un tot unitar, în care părţile constitutive, oricât se deosebeau de mult, rămâneau strâns legate unele de altele, lucrând îm- preună într’o deplină armonie, în cadrul căreia se influenţau reciproc, în mod permanent. Tot aşa trebuia dar considerat, spre a fi înţeles, şi universul. Oricât de mult păreau a se deosebi părţile lui constitutive, ele formau totuşi o unitate individuală, în cadrul căreia aveau între ele strânse legături, lucrând împreună într’o deplină armonie şi influentându-se reciproc, în permanenţă. Oricât d-' mult păreau a se deosebi, bunăoară, cerul, şi pământul, — sau cum zicea Cardano, lu- mea (cerească şi cea pământească, — ele erau totuşi într'o permanentă comunicare, una cu alta. Şi, reînnoind teoria „microcosmului", care întrunea în sine elementele de căpete- nie ale tuturor părţilor „macrocosmului", — teorie asupra căreia, spre a evita repetiţiile, nu mai putem reveni, — în- văţatul italian susţinea, la rândul său, că legătura dintreJu- mea cerească şi cea pământească o forma omul. O forma, prin structura lui sufletească şi trupească, atât de complexă. Iar cei ce, prin meditaţii mai aprofundate, izbuteau să des- copere acea legătură, o puteau utiliza, ca să influenţeze pe alocurea, potrivit cu anumite nevoi ale lor, desfăşurarea lu- crurilor de pe pământ. Căci omul era „mijlocitorul" natural între „sferele de sus", în care se hotăra acea desfăşurare, şi „lumea de jos", în care se producea ea. Iar ajutoarele de căpetenie, pe care le aveau cei ce voiau să ia această cale, erau: filosofia, ca re le înlesnea descoperirea puf orii mijlocitoare a omului, şi magia, care îi învăţa să se folosească de ea. Me- todele de care se serveau ele, deşi păreau diferite, ca formă, aveau totuşi un fond comun. Ele tindeau deopotrivă să „apropie", pe cei ce aveau asemenea preocupări şi dorinţe, P. P. Negulescu : Filosof ia Renaşterii, voi. II 19 FILOSOFIA BENAŞTEBII de Dumnezeu, care era izvorul tuturor puterilor ; să-i „ajute1 a se înălţa până la el, prin curăţenia vieţii lor materiale şi prin intensificarea vieţii lor spirituale. Când izbuteau să ajungă, prin aceste mijloace, la „extazul" mistic, cei ce cul- tivau filosofia şi magia aveau „intuiţia" revelatoare a „unei" asemănări a lor cu Dumnezeu, prin slaba rază, din lumina lui supremă, pe care o pusese în sufletele lor. Ei puteau spera atunci, în virtutea acestei asemănări, să utilizeze „unele" din puterile ascunse ale lucrurilor, ca să producă efecte ce nu se produceau în mod curent dela sine, şi care luau astfel, când apăreau, înfăţişarea unor „minuni". Ca să poată ajunge la acest scop însă, ei trebuiau să îndeplinească mai întâi o con- diţie prealabilă. Trebuiau, anume, să observe, amănunţit şi stăruitor, lucrurile ale căror puteri ascunse voiau să le utili- zeze, — examinând mai întâi efectele pe care le produceau ele dela sine, şi făcându-le apoi, pe cât le sta în putinţă, să varieze, prin schimbarea împrejurărilor în care se produceau. Numai aşa puteau ajunge ei să întrevadă ce „alte" puteri mai existau în acele lucruri, potrivit cu „natura" lor, adică cu rolul ce erau destinate să joace, în planul creaţiunii. Fără îndeplinirea acestei condiţii prealabile, care nu era numai o garanţie de succes, ci şi o precauţie menită să-i ferească, de mânia divină, cei ce cultivau filosofia şi magia riscau să se abată dela ordinea stabilită de Dumnezeu în desfăşura- rea fenomenelor, să i se opună chiar, — ceea ce, pe lângă că-i împiedica să ajungă la scopul ce urmăreau, îi mai expu- nea la primejdii, care puteau fi foarte mari. Necesitatea inevitabilă a studiului direct şi neprevenit ai naturii apărea astfel din nou, cu Cardano, — susţinută, nu numai cu argumentele teoretice, pe care le-am văzut, în esenţă, şi la unii din predecesorii săi, dar şi cu ameninţări practice, la adresa celor ce n’ar fi luat-o în seamă. Căci rolul pe eare l-a jucat el în evoluţia intelectuală a timpului n’a fost atât să aducă idei esenţial nouă, în ceea ce privea metodele de urmat; punctul său de plecare rămânea, cum am văzut, acel" al celor mai mulţi din predecesorii săi, dela începutul mişcării ştiinţifice a Kenaşterii, rămânea adică neoplatonismul pro- povăduit de reprezentanţii Academiei platonice din Florenţa. Contribuţia de căpetenie, pe care a adus-o el la desvoltarea i ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 291 acestei mişcări, a fost că reluând, în felul său, concepţiile neoplatonice, a pus din nou în evidentă consecinţele lor me- todologice, şi a întărit astfel, la rândul său, orientarea năs- cândă a cugetării timpului în spre observarea, amănunţită şi obiectivă, a cursului fenomenelor naturii. Şi această contri- buţie nu era nici de cum neînsemnată. Căci numai pe calea pe care o indica ea se putea ajunge la descoperirea cauzali- tăţii naturale, ce urma să formeze temelia adevărată a con- stituirii ştiinţelor propriu zise. III Câteva cuvinte încă asupra câtorva din adepţii şi urmaşii lui Cardano, pe linia matematică a începuturilor mişcării ştiinţifice din timpul Renaşterii, — a acelora, anume, care au contribuit mai mult la perfecţionarea relativă a calculului al- gebric, şi au înlesnit astfel desvoltarea noilor concepţii astro- nomice, cu Galilei şi Newton. Aşa au fost, în deosebi, Bom- belli, Maurolico şi Viete. Cel dintâi din acei învăţaţi, — cu numele lui întreg, Rafaele Bombelli, — a reluat soluţia pe care o dase Cardano ecuaţiilor cubice, aducându-i unele pre- ciziuni ce îi înlesneau aplicarea. A abordat chiar, în Trata- tul" său „de algebră", care a apărut în 1572, teoria ecuaţiilor de gradul al patrulea. Cu ajutorul acestor^progrese ale cal- culului algebric, Francesco Maurolico a putut desvolta, în „Opusculele" sale „matematice", care au apărut în 1575, teoria .secţiunilor conice. O teorie generală a ecuaţiilor, de toate gra- dele, a încercat să dea lumii ştiinţifice dela sfârşitul veacu- lui al XVI-lea, matematicul francez Frangois Viete. El a căutat să unifice metodele pentru deslegarea tuturor ecuaţii- lor, de toate gradele, şi să indice transformările prin care ele se puteau simplifica, pentru uşurarea analizei, în lucrările cuprinse sub titlul comun „De equationum recognitione et emendationc". Tot ol a căutat, în alte două lucrări, întitulate „Isagoge in artem analyticam" şi „Ad logisticen speciosam notae priores", să îmbunătăţească notaţiunile cantităţilor cu care se opera, în calculul algebric. Până la el, se opera încă, în acest calcul, mai mult cu numere. Generalizarea întrebuin- 292 FILOSOFIA RENAŞTERII tării literelor, şi unele din regulele mai importante ale combi- nării lor, în calculul algebric, i s’au datorit lui Viete. Tot- lui i s’au datorit, prin introducerea calcului algebric îh pro- blemele geometrice, primele rudimente ale geometrie’ anali- tice, pe care avea să le desvolte Descartes. . Prin aceste lucrări, asupra cărora nu ne putem opri mai pe larg, cu analize ce n’ar putea fi urmărite cu uşurinţă de cititorii lipsiţi de o pregătire matematică mai înaintată^ s’au pus, în cursul veacului al XV-lea, temeliile pe care avea să se clădească, în forme mai durabile, o nouă concepţie a lumii. Copernic încercase, cum am văzut într’un capitol anterior, să răstoarne sistemul geocentric al lui Ptolemeu, înlocuindu-1 cu o teorie heliocentrică, a cărei concepţie primă o găsise, e drept, tot la cei vechi, dar în sprijinul căreia adusese o sumă de observări nouă. Străduinţele lui n’au izbutit totuşi să im- pună astronomilor oficiali din veacul al XVL-lea schimbarea de orientare ce ar fi putut să dea cercetărilor lor o cu totul altă valoare. Au trebuit să vină dovezile matematice, aduse, treptat, de Kepler, de Galilei şi, mai târziu, de Newton, pen- tru ca noua concepţie a lumii să poată pătrunde, definitiv, în astronomie şi, printr’însa, în filosofie, cu Giordano Bruno mai întâi, cu alţii apoi. Acele dovezi n’ar fi fost însă posi- bile, fără progresele făcute de ştiinţele matematice, cu învă- ţaţii pe care i-am trecut în revistă. CAPITOLUL XII ÎNCEPUTURILE mişcării ştiinţifice GALILEO GALILEI La începutul veacului al XVIl-lca, necesitatea observării directe şi neprevenite a naturii a fost pusă în evidenţă, eu mai multă putere ea până atunci, şi înfăţişată ca un criteriu exclusiv al adevărului, de către marele învăţat italian Ga- lilor» Gali]r>i. Unii istoriei au susţinut, din această c.aii7ăs că el a fost adevăratul întemeietor al mişcării ştiinţifice a Re- naşterii, pe când ceilalţi cugetători, care l-au precedat, — şi pe care i-am trecut în revistă în capitolele precedente, — n’au avut decât rolul s’o pregătească. Iar numeroasele descoperiri şi invenţii, care i-au ilustrat activitatea şi au rămas în isto- ria ştiinţelor naturii ca contribuţii, nu numai reale dar şi deosebit de preţioase, au părut a îndreptăţi, pe deplin, acea- stă părere. In sfârşit, unii cercetători mai noui i-au atribuit, şi din punct de vedere filosofic, o însemnătate deosebită. Aşa a făcut bunăoară Natorp, care a publicat în 1882, în revista „Philosophische Monatshefle“, un studiu intitulat „Galiiei ai» i'iuio&upb :. Aşa a inai iacul, uupa ei, Muilneiv care a pubiipat în 1894 lucrarea intitulată „Die Bedeutung Galilcis fur die Philosophie“. Trebue dar să aruncăm asupră-i o privire ceva mai stăruitoare. 294 FILOSOFI A RENAŞTERII I Galileo Galilei s’a născut la 19 Februarie 1564, la Pisa., unde părinţii săi se găseau, atunci, în trecere. Tatăl său. Vincenzio di Michelangelo Galilei, era originar din Florenţa şi făcea parte din aristocraţia capitalei toscane. îndeletnicirile luidecăpetenie erau matematica şi muzica. Cu ajutorul cu- noştinţelor matematice pe care le poseda a încercat, între altele, să facă teoria muzicii şi să-i deosebească, din punct de vedere teoretic, genurile, — în „Dialogul asupra muzicii mai vechi şi mai noui“, pe care l-a publicat la Florenţa, în 1581. Nu numai ca teoretician însă, ci şi ca practicant, al muzicii, se distingea, în faţa contemporanilor săi, Vincenzio di Michelangelo Galilei; mânuia, cu o dexteritate excepţio- nală, mai multe instrumente, iar ca violonist era, pe acea vreme, neîntrecut. Predilecţiile fiului său Galileo, însă, păreau a se îndrepta, la început, în alte direcţii. Acea, ca copil, o adevărată pa- siune pentru jocurile mecanice ; îi plăcea să construiască, cu ce avea la îndemână, jucării oare imitau lucrurile ce se mişcau, ca trăsurile, morile, corăbiile, etc. Ceea ce îl apro- pia totuşi de predilecţiile tatălui său era o pronunţată slă- biciune pentru muzică; asculta totdeauna cu plăcere tot ce cânta el şi, uneori, îi cerea să repete unele bucăţi, ceea ce arăta că avea şi preferinţe. încurajat şi ajutat, pe această cale, de tatăl său, a putut ajunge să mânuiască şi el, cu o remarcabilă virtuozitate, pe care a păstrat-o toată vieaţa şi n’a pierdut-o nici la bătrâneţe, vioara. Primele studii le-a făcut acasă, sub conducerea tatălui său. „Umanităţile“ însă. — cum se zicea pe atunci învăţământului pe care noi îl nu- mim astăzi, sub forma lui clasică, secundar, — le-a făcut la Florenţa, cu câţiva profesori ce nu păreau a fi fost prea distinşi. Literaturile vechi l-au interesat totuşi, — şi, spre a le putea citi în original, a căutat să aprofundeze singur, nu fără greutăţi mari, dar cu o tot atât de mare perseverenţă, limba greacă şi cea latină. După hotărîrea tatălui său apoi, a plecat la universitatea din Pisa, ca şă studieze medicina. începuturile mişcării ştiinţifice ia» Acolo a găsit însă, atotputernică încă, domnia tradiţiilor vechi, — a lui Hippocrat şi a lui Galen, în medicină, şi a lui Aristotel în filosofie, în legătură cu care se făceau, pe atunci, studiile medicale. Atenţia sa a trebuit să se împartă astfel, împrăştiindu-se în mai multe direcţii, şi, pe deasupra, au început să-l atragă cursurile de matematici, care îl interesau în legătură cu pasiunea sa din copilărie pentru construcţiile de „maşini“ — cum le zicea el jucăriilor ce imitau lucrurile mişcătoare. Ba chiar, întru cât, pentru construirea unor ase- menea lucruri, era nevoie şi de cunoaşterea legilor mişcării şii în general, a legilor fizice, a început a fi preocupat şi de ştiin- ţele ce studiau aceste legi. In sfârşit, în legătură cu carac- terul enciclopedic al filosofiei peripatetice, în cadrul căreia problema cosmologică juca un rol de frunte, n’a putut să nu se ocupe şi de astronomie, — care avea* să joace, ulterior, un rol atât de mare în desfăşurarea activităţii lui. Din aceste diferite îndeletniciri însă, cele care au izbutit să-i fixeze, în,cele din urmă, preferinţele, au fost geometria, mecanica şi fizica. A studiat în special pe Euclid şi pe Archi- mede, — şi prima sa lucrare ştiinţifică, intitulată „Bilan- cetţa“, care a apărut în 1586, se ocupa de aplicările practice ale teoriei hidrostatice a vechiului fizician grec. In acea lu- crare se relua, în adevăr, problema determinării proporţii- lor, în care intrau metalele într’un „aliaj“ oarecare, fără a-1 descompune, supunându-1 unei analize chimice, adică numai cu mijloace fizice. „Bilancetta“ lui Galilei nu era altceva decât o balanţă hidrostatică, concepută aşa, încât să facă posibilă o asemenea determinare. Ea cântărea „aliajele** cu- fundate, în apă, arătând cât pierdeau din greutatea lor, în aceste condiţii, — spre a se putea apoi face comparaţia cu pierderile de greutate pe care le sufereau, în aceleaşi condiţii, metalele preţioase pure, adică aurul sau argintul, care se pretindea că intrau în compoziţia lor. In acelaşi timp a mai întreprins Galilei o serie de cercetări asupra centrelor de gravitate ale corpurilor solide cu diferite forme geometrice. Tot pe atunci a mai scris şi unele studii de critică literară, — ca, între altele, unul asupra lui Dante şi altul asupra lui Tasso, — care arătau că, cu toate sforţările sale de-a se li- mita, atenţia îi rămânea încă împrăştiată. 296 FILOSOFI A RENAŞTERI 1 Limitarea i-a impus-o totuşi, la un moment dat, necesita- tea de a-şi câştiga existenţa. Tatăl său murise, lăsându-şi familia într’o situaţie precară, din punct de vedere material, ca urmare a lipsei sale de spirit practic. Tânărul Ualileo. ca cel mai mare dintre copii, a fost silit s’o ia in grija sa, — şi, spre a-şi crea un venit, a început să dea lecţii de mate- matici, la o şcoală din Siena mai întâi, şi apoi la diferiţi particulari din Florenţa. A căutat în acelaşi timp să obţină o catedră de matematici la universitatea din Bologna, sau la cea din Padua, dar n’a reuşit. Prin stăruinţele repetate ale unui prieten, — marchizul Guidobaldo dai Monte, din Pe- saro, care, ca învăţat amator, îi cunoştea şi îi preţuia lucră- rile, •— a putut ajunge în sfârşit să fie angajat, în 1589, pe termen de trei ani şi cu o retribuţie destul de modestă, ca profesor de matematici la universitatea din Pisa. Acolo a început a se manifesta însă («poziţia lui în contra peripate- tisftiului oficial al învăţământului universitar, — o poziţie care avea să-i suscite multe duşmănii şi să-i facă mult rău. In adevăr, având să se ocupe, în cursurile sale de mate- matică. de teoria mişcării, şi trebuind s’o facă după'tratatele respective ale lui Aristotel, al căror text era obligatoriu, n'u putut să nu aducă unele obiecţii. A contestat, între altele, exactitatea afirmării vechiului filosof grec că iuţeala cu care cad corpurile ar varia cu greutatea lor, — cele inul greL căzând mai repede decât cele mai uşoare. A contestat de ase- menea deosebirea pe care o făcea el între corpurile grele şi cele uşoare, din punctul de vedere al ,,direcţiei“ pe care o luau în mişcarea lor, — cele grele tinzând să cadă „în jos“, iar cele uşoare tinzând să se ridice „îri sus“. Această deosebire juca, în adevăr, un rol însemnat în cosmologia aristotelică. (îalilei susţinea că- dimpotrivă, toate corpurile sunt grele, deosebi- rea dintre ele, din punctul de vedere al greutăţii, fiind numai cantitativă. Iar dacă unele, ca bucăţile de piatră, cad mai repede, pe când altele, ca bucăţile de hârtie, cad mai încet, deosebirea se datoreşte numai rezistenţei pe care le-o opune aerul. Corpurile, care sunt destul de grele ca să învingă uşor această rezistenţă, cad cu aceeaşi iuţeală, oricât de diferit^ ar fi greutăţile lor. In lipsa acestei rezistenţe, în vid adică. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 292. corpurile cele mai uşoare cad cu aceeaşi iuţeală ca corpurile cele mai grele. t A critica însă ideile Iui Aristotel, care nu formau numai temelia învăţământului oficial, dar erau consacrate şi de bi- serică, era pe atunci o mare îndrăsncală. Şi fiindcă la Pisa respectul pentru „marele" cugetător antic, pe care teologia catolică îl declarase „precursorul lui Tisus Cristos în lucrurile naturale", era mai adânc şi mai îndărătnic ca ori şi unde, -protestele ce s’au ridicat în contra lui Galilei au luat forme penibile. El s'a crezut atunci dator să ofere adversarilor săi o dovadă „ad oculos", adică o dovadă experimentală, a păre- rilor sale. Din vârful turnului înclinat din Pisa a lăsat să cadă mai multe corpuri, destul de grele ca să poată învinge . uşor rezistenta aerului, dar de greutăţi foarte diferite. Şi -toti cei ce asistau la această experienţă, nu numai studenţii, ci şi unii din profesorii universităţii locale, — au putut con- stata că ele ajungeau pe pământ, toate deopotrivă, în acelaşi “moment. Tocmai acest succes, însă, care punea într’o situaţie neplă cută pe adversarii săi. i-a îngreuiat şi mai mult. lui Galilei. şederea la Pisa. Având motive serioase de a se teme că, ia expirarea termenului de trei ani pentru care fusese angajat, ca profesor de matematici la universitatea locală, adversarii săi plăuuiiui să-l înlăture clin calea lor, a solicitat, prin prie- tenii care îl preţuiau, o situaţie analoagă la universitatea din Padua. Din fericire pentru el, autorităţile republicii vene- ţiene, în care domnea un spirit mai liberal, în materie de învăţământ, n’au crezut că libertatea de gândire a lui Galilei le putea împiedica şa-i primească cererea. Dimpotrivă, acele autorităţi căutau să dea universităţii din Padua cât mai multă strălucire, strângând în jurul ei pe toti învăţaţii care' îşi câştigau, prin cercetările lor, un prestigiu deosebit. Apre- ciând astfel originalitatea atitudinii luate de Galilei, l-au angajat cu o retribuţie mai mare decât cea pe care o avusese la Pisa. cu motivarea măgulitoare că el era, în materia pe care urma s’o propună ca profesor, cel mai priceput de pe acea vreme. FILOSOFIA RENAŞTERII II La Padua, unde s’a instalat în Septemvrie 1592, Galilei ^i-a continuat cercetările asupra legilor mişcării, ca funda- ment al mecanicei, şi a găsit alte motive de a se îndoi de adevărul ideilor lui Aristotel, în această privinţă. El fusese impresionat odată, pe când se afla încă ia Pisa, de oscilaţiile unei candele atârnate de bolta catedralei de acolo. Intru cât i s’a părut, dela prima vedere, că acele oscilaţii erau „iso crone“, a recurs imediat la o măsurare aproximativă a duratei lor. Nea vând la îndemână un instrument potrivit, — ceasor- nicele de buzunar nu erau curente pe atunci, — s’a folosit de propriul său puls. Şi a constatat că, într’adevăr, mişcările care depărtau alternativ candela, într’o direcţie şi în alta, de verticala punctului de suspensiune al ei, aveau o durată egală. Aşa a ajuns el, pentru prima oară, Ia intuiţia empirică a „isocroniei“ oscilaţiilor pendularei Acea intuiţie a utili- zat-o apoi, la Padua, spre a aduce o nouă dovadă că corpu- rile cădeau, în aer, cu iuţeli egale. Căci, ce erau oscilaţiile unui pendul ? Nu erau decât o formă a căderii corpurilor care nu erau libere în întregime, a corpurilor care, suspen- date fiind, nu puteau să cadă pe pământ, dar îşi căutau totuşi punctul în care, când erau puse în mişcare, puteau ajunge să stea în repaus, ca şi cum s’ar fi găsit pe supra- faţa pământului. A luat dar două corpuri de greutăţi dife- rite, le-a suspendat în două puncte situate la aceeaşi înălţime, şi a dovedit că pendulele, pe care le formase astfel şi care aveau aceeaşi lungime, aveau, când erau puse în mişcare, oscilaţii de amplitudini şi de iuţeli egale. In timpul acestor studii asupra mişcării şi a legilor ei a scris Galilei lucrarea intitulată „De motu accelerato“, în care îşi analiza experienţele, cu toate consecinţele ce decurgeau dintr’însele, fără să uite a sublinia falsitatea modului cum le explicau adepţii lui Aristotel. iar dela studiul teoretic at formelor mişcării a trecut la studiul practic al utilizării lor, în lucrarea intitulată „Le Mechaniche“. Făcând însă, în acea- stă lucrare, teoria funcţionării maşinilor, după felurile de ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 299 mişcări ce le constituiau mecanismul, Galilei stabilea şi unele principii privitoare la desfăşurarea mişcărilor pe planurile înclinate, la echilibrul lor şi, în sfârşit, la „energia virtuală44, — principii de o însemnătate deosebită pentru progresele ul- terLitre ale mecanicei. Urmărind apoi mai departe studiul formelor mişcării, a fost silit să se ocupe şi de mişcările corpurilor cereşti. Acele mişcări se explicau încă pe atunci, în cosmologia peripatetică, cu ajutorul vechii ipoteze geocentrice. Iar pentru lămurirea unora din particularităţile lor, — cum erau bunăoară „sta- ţiile44 şi „retrogradaţiile44 planetelor, — era încă în vigoare vechiul sistem al „ciclurilor44 şi „epiciclurilor44 din astronomia tradiţională. După acel sistem, planetele nu se mişcau pe cercuri, ce ar fi a-vut ca centru pământul însuşi, ci pe cercuri ce aveau ca centre anumite puncte, situate pe circumferinţa acelui cerc ideal. Acel sistem, care era încă obligatoriu pen- tru învăţământul universitar al timpului, îl expunea şi Ga ""filei în cursurile sale, dar nu uita să. adauge că ipoteza helio- centrică a lui Copemic putea explica mai bine, fără atâtea complicaţii, particularităţile mişcărilor planetare. Numai că, cu toate că era mai simplă şi, în acelaşi timp, mai conformă cu locul pe care trebuia să-l ocupe pământul în cadrul imens, infinit poate, al universului, ipoteza lui Copernic rămânea pentru el o concepţie abstractă, ce nu se întemeia decât pe calcule matematice, nu pe datele concrete ale observării directe a naturii, adică pe faptele pozitive, constatate în experienţă. Unele indicaţii de acest fel îl sileau, e drept, să considere cu multă îndoială vechea cosmologie peripatetică ; dar oricât -erau de interesante, nu-i păreau încă suficiente, ca să poată lua o hotărîre definitivă, în această privinţă. Asemenea in- dicaţii erau, bunăoară, apariţiile unor stele nouă, în 1572 şi 1604, pe care le-am menţionat într’un capitol anterior, când am studiat dificultăţile de care se lovea Cremonini, ca repre- zentant al peripatetismului oficial, la universitatea din Pa- dua. Am arătat acolo deosebirea esenţială pe care o stabi- lise Aristotel între tymea „de jos44 şi cea „de sus44, adică între lumea „pământească44 şi cea „cerească44. Cea dintâi era lumea nedesăvârşirii şi nestatorniciei, a schimbării şi stri- «căciunii, a vremelniciei, mai ales, sub formele începuturilor 300 FILOSOFI A RENAŞTERII şi sfârşiturilor, ale naşterii şi morţii ; cea din urmă era lumea perfecţiunii şi invariabilităţii, a incoruptibilităţii şj eternităţii. Împotriva aceste deosebiri radicale se ridicau însă, în fata faptelor menţionate, îndoieli grave. Acele fapte arătau, în adevăr, că şi în lumea „de sus“, adică şi în lumea „cerească'4, existau începuturi şi sfârşituri, naşteri şi morţi, care dovedeau că corpurile cereşti nu erau, nici ele, eterne. Mai mult încă, între acele începuturi şi sfârşituri, între acele naşteri şi morţi, se produceau schimbări, care dovedeau că corpurile cereşti nu erau, nici ele, invariabile şi incorupti bile. Hteaua nouă din 1572 fusese văzută pentru prima oară în noaptea de 11 Noemvrie, din acel an, de către Tyclm- Brahe. Ea apăruse brusc, în constelaţia Cassiopeei, având o strălucire care întrecea cu mult pe aceea a stelelor de primă mărime, ba chiar şi pe aceea a planetelor celor inai strălucitoare, ca Yenus şi Jupiter, — aşa încât, n’ar fi putut să scape atenţiei observatorilor cerului, dacă ar fi existat mai de mult. După vreo două luni, însă, lumina ei a început să scadă, — şi această scădere a continuat fără întrerupere pană ir» Februarie 1574. când steaua cea nouă nu mai putea fi comparată decât cu stelele de a şasea mărime. In acelaşi timp, s’a schimbat şi coloarea ei. La început era albă ; după vreo două luni a-început să se îngălbenească; mai târziu a devenit roşie ; pe urmă, către sfârşit, a căpătat o ee-F- „lividă", gălbue-eenuşie. — cum zicea Tvcho Brahe. în lucra- rea intitulată „De admiranda nova stella anno 1572 avea îndărătu-i trecutul, destul de lung, pe care l-am văzut în capitolele precedente. Mai era totuşi o anumită adâncire a acelei orientări, printr’o analiză mai stăruitoare, psiholo- gică şi logică, la care neobositul şi pătrunzătorul cercetător ÎNCEPUTURILE mişcării ŞTIINŢIFICE 3% a crezut că trebuia să supună „conţinutul" experienţei. Re- zultatele acelei analize duceau, pe de o parte, la o concep- ţie strict mecanistă a structurii universului, iar pe de alta K o precizare mai accentuată a metodelor de urmat în studiul fenomenelor lui. O scurtă privire asupra acestui aspect al cugetării lui Galilei ne va permite să înţelegem însemnă- tatea filosofică pe care am văzut, la începutul acestui capitol, că i-au atribuit-o unii istorici de astăzi ai filosof iei. Că observarea directă a lucrurilor era indispensabilă pentru cunoaşterea şi înţelegerea lor, îi părea şi lui Galilei, ca atâtora din predecesorii săi, că era evident. Dar el sim- ţea nevoia,, spre a se lămuri pe deplin în această privinţă, să facă un pas mai departe, punându-şi întrebarea: în ce consta, propriu vorbind, observarea lucrurilor ? Care era mecanismul ei, şi care erau condiţiile funcţionării legitime a acelui mecanism 1 Iar singurul răspuns, pe care a crezut că-1 putea găsi la această întrebare era că observarea lucru- rilor consta, în primul rând, în perceperea cu simţurile a ca- lităţilor şi proprietăţilor, ce le distingeau unele de altele, in- dividualizându-le. In ce consta însă, la rândul ei, această per- cepere ? Nu putea să constea, evident, decât în complexuri de sensaţii? ce variau după calităţile şi proprietăţile, care intere- sau pe observatorii lucrurilor respective. Să luăm ca exemplu, — zicea Galilei, — sonoritatea unui lucru oarecare. In ce constă perceperea ei ? Intr’un complex de sensaţii auditive, — de sensaţi adică ale „sunetelor" pe. care le „auzim". Unde există însă acele sensaţii ? Nu pot exista, evident, decât în noi înşine. Ar fi absurd să presupunem că ele există în corpul „sonor" de care e vorba. Căci noi suntem cei care „auzim" sunetele, pe care zicem că le „produce" el, — nu el însuşi. Iar dacă ne întrebăm mai departe în ce constau acele „su- nete", ajungem la acelaşi rezultat. Ele nu există în lucrul sonor respectiv, ci în noi înşine, care le auzim, — şi numai întrucât le auzim. Intr’un sat, pe care l-ar fi părăsit toţi lo- cuitorii şi toate animalele înzestrate cu organe auditive ase- menea cu cele omeneşti, ceasornicul dela biserică sau dela pri- mărie ar putea să „bată" orele, fără să mai producă sunete ; funcţionarea lui s’ar reduce numai la mişcările ciocanului care ar continua să cadă, ca mai înainte, pe clopotul destinat 326 t’IIiOSOFIA RENAŞTERII să producă vibraţiile, pe care organele auditive ale oameni- lor şi animalelor le percepeau mai ’nainte sub forma de sunete. In corpurile „sonore" nu există dar „sunete" ci „mişcări", pe care organele noastre auditive nu le percep ca atare, deşi orga- nele noastre tactile o pot face. Dacă atingem cu mâna un clo- pot, în momentul când, lovit cu un ciocan, produce un sunet, îi putem simţi vibraţiile. Sunetele sunt dar stări subiective ale sensibilităţii noastre; în realitatea obiectivă nu există decât mişcări ale corpurilor, pe care le numim sonore, şi ale aerului, care le transmite, prin propriile lui vibraţii, până la orga- nele noastre auditive. Această deosebire, — continua Galilei, în analiza pe care o întreprinsese spre a lămuri „conţinutul" experienţei, — se aplică şi altora din calităţile şi proprietăţile, pe care le atri- buim lucrurilor. Aşa bunăoară, când punem mâna pe o sobă în care s’a făcut foc, avem, pe lângă sensaţia tactilă a contac- tului cu suprafaţa ei, o sensaţie specială, care ne face să zi- cem că ea este „caldă". Unde există însă acea sensaţie spe- cială, — căreia, spre a o deosebi de cea tactilă, putem să-i dăm numele de sensaţie „termică" ? Există, evident, în noi înşine, întru cât noi suntem cei care „simţim" căldura sobei. Nimic nu se îndreptăţeşte să atribuim sobei o sensibilitate, analoagă cu a noastră, care să-i permită să-şi „simtă" şi ca starea ei pfoprie, în urma focului aprins într’însa, sub aceeaşi formă sub care o „simţim" noi, adică sub forma de căldură. Iar dacă ne întrebăm, mai departe, în ce constă, în realitatea ei obiectivă, căldura pe care o atribuim sobei, ajungem la acelaşi rezultat. Experienţa ne arată că corpurile „reci", când le frecăm sau le lovim, de mai multe ori şi cu mai multă pu- tere, se „încălzesc". In ce constă însă acea „încălzire" a lor ţ Nu poate consta, evident, decât în efectul mecanic, — sin gurul efect pe care îl pot produce acţiunile mecanice ce se exercită asupra lor, adică frecarea şi lovirea. In adevăr, ce se poate întâmpla într’o bucată de fier rece, pe care un pot- covar sau un lăcătuş o loveşte de mai multe ori eu ciocanul şi care se încălzeşte î Nu se poate întâmpla decât un singur lucru: o agitaţie interioară a părticelelor ce o alcătueec, adică o mişcare lăuntrică, ce rămâne închisă în masa ei, a mo- leculelor care o compun. Iar această mişcare, sensibilitatea ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 327 ■noastră o percepe, nu ca atare, ci sub forma de căldura. Tre- bue dar să credem că şi căldura pe care o atribuim sobei con- stă de asemenea într’o mişcare insensibilă a moleculelor ce alcătuesc corpul ei, — mişcare pe care a provocat-o acţiunea focului aprins într’însa. Ca şi sunetul, aşa dar, căldura e o stare subiectivă a sensibilităţii noastre; în realitatea obiec- tivă nu există, propriu vorbind, decât o mişcare a elemente- lor ce compun corpurile, pe care le declarăm calde. Dela căldură, analiza lui Galilei trece, în chip firesc, la lumină, explicând în acelaşi mod această calitate a unora din- tre corpuri. Experienţa ne arată că lumina e strâns legată de căldură. Focul din sobă nu încălzeşte numai, ci şi luminează, — deşi nu aceasta e destinaţia lui. Iar o făclie de ceară, me- nită să ne lumineze, răspândeşte când arde, şi căldură. Soa- rele, în sfârşit, nu e numai luminos, ci şi cald. Putem dar prespune că şi lumina este, în realitatea ei obiectivă, o formă de mişcare insensibilă, pe care adică n’o percepem, cu orga- nele noastre vizuale, ca atare, ci sub forma căreia îi dăm acest nume. Altfel, nici nu ne-am putea explica transmiterea ei la distante atât de mari. Noaptea bunăoară, un foc ce arde undeva, pe o câmpie întinsă, poate fi văzut, prin lumina pe care o răspândeşte, dela o depărtare ce, în lipsa oricărui ob- stacol vizual, poate fi considerabilă. Iar soarele, luna, ste- lele ne trimit lumina lor dela distante enorme. Razele lor însă nu pot ajunge până la noi decât numai mişcându-se, şi nu s’ar putea mişca dacă lumina ar fi altceva decât o formă a mişcării. In strânsă legătură cu lumina, întru cât atârnă în mod ex- clusiv de ea, stă o altă calitate a corpurilor, — aşa numita lor „coloare“. Dovadă e faptul neîndoios că, pe întuneric, corpu- rile nu mai au colori. In lipsa luminii, putem să percepem existenta, mărimea, forma şi consistenta corpurilor, pipăin- du-le; dar colorile lor nu le mai percepem ; ele nu mai există pentru noi. Şi nu mai există, fiindcă se reduc, atunci când le percepem, la acele sensatii vizuale specifice, cărora le dăm numele de sensaţii de coloare. Ca atare, acele sensatii există în noi înşine, nu în corpurile cărora, pe temeiul lor, le atribuim anumite colori; ele simt stări subiective ale sen- sibilităţii noastre, nu realităţi obiective. In corpurile respec- 328 FIL0S0F1A RENAŞTERII tive nu există decât anumite particularităţi ale suprafeţei lor, care le fac să răsfrângă razele de lumină în anumite feluri, impunându-le anumite modificări. Iar acele modificări ale razelor de lumină, afectând organele noastre vizuale, ne ajung la cunoştinţă sub forma unor anumite sensaţii de coloare. Alte două calităţi ale lucrurilor, în sfârşit, mirosul şi gustul, au de asemenea o existenţă strict subiectivă. Ele se reduc, când le analizăm, la sensaţiile specifice respective, ce nu pot exista, cu nuanţele lor afective, plăcute sau neplăcute, care le sunt proprii, în lucrurile obiective. Ar fi absurd» bunăoară, să presupunem că plăcerea, atât de mare, pe care o simţim când mirosim un trandafir, există în floarea ce poartă acest nume. Ar fi să facem ipoteza inadmisibilă că trandafirul are o conştiinţă asemenea cu a noastră şi că se bucură el însuşi de mirosul lui propriu. Intru cât însă plă- cerea pe care o simţim când mirosim trandafirul este inse- parabilă de mirosul pe care i-1 atribuim, trebue să admitem că amândouă, — atât plăcerea cât şi mirosul, — sunt stări subiective ale sensibilităţii noastre, nu calităţi obiective ale lucrului deosebit şi independent de noi. In acel lucru nu poate exista decât o anumită compoziţie chimică, reprezen- tată printr’o anumită substanţă care, prin părticelele infi- nitezimale ce răspândeşte în aerul înconjurător, afectează organele noastre olfactive. Dovada că este jn adevăr aşa ne-o dă faptul neîndoios că, în general, putem percepe mirosul lu- crurilor dela o distanţă, care poate fi, uneori, destul de mare. Şi tot aşa este şi cu gustul lucrurilor. Ar fi absurd, bună- oară, să prespunem că plăcerea, pe care o simţim când gustăm dulceaţa unei bucăţi de zahăr, există în ea însăşi. Ca să pu- tem face o asemenea ipoteză, am fi obligaţi să atribuim bu- căţii de zahăr o conştiinţă asemenea cu a noastră, care i-ar permite să se bucure, ea însăşi, de propria ei dulceaţă. Ni- mic nu ne îndreptăţeşte, însă, să facem o asemenea ipoteză. Şi fiindcă plăcerea pe care o simţim, când gustăm dulceaţa zahărului, este inseparabilă de acest gust, suntem siliţi să prespunem că amândouă sunt, deopotrivă, stări subiective ' ale sensibilităţii noastre. In mod obiectiv, nu poate exista îr> bucata de zahăr decât o anumită compoziţie chimică, repre- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 329 zentată printr’o anumită substanţă care, venind în contact cu organul nostru gustativ, îi dă anumite sensaţii specifice. Nu trebue să tragem însă din aceste analize concluzia ca toate calităţile lucrurilor sunt subiective ; sunt şi unele pe care nu le putem concepe decât ca având o existenţă obiectivă. Aşa sunt, bunăoară, întinderea, mărimea, fonna şi consistenţa lucrurilor, sau, cum se mai zice, soliditatea lor relativă, ce se manifestă prin rezistenţa, mai mult sau mai puţin mare, pe care ne-o opun atunci când exercităm o presiune asupra lor. In adevăr, nu e peste putinţă să credem că există în afară şi independent de noi un corp, care nu ocupă, în locul unde ni se pare că îl vedem, o porţiune oarecare de spaţiu. Dacă, atunci când, suferind de o turburare a organelor noastre vi- zuale, ni se pare că vedem dinaintea noastră un lucru oarecare şi nU suntem siguri de realitatea lui, ce facem ca să ne lă- murinf ! întindem braţul ca să-l pipăim. Şi dacă braţul .nostru se poate mişca liber în porţiunea respectivă de spaţiu, credem şi zicem că nu există acolo niciun lucru. Iar dacă mişcarea braţului nostru este împiedicată de o „rezistenţă” oarecare, suntem siliţi să credem şi să zicem că există acolo, în adevăr, un lucru. Pipăindu-1 apoi cu mâna, ne încredinţăm că el are o anumită „mărime”, ocupă adică o porţiune deter- minată de spaţiu, şi că acea porţiune de spaţiu e „delimitată” de anumite suprafeţe şi linii, ce alcătuesc „forma” lucrului în chestie, care nu se „întinde” astfel decât până la acele „li- mite”. Fără aceste calităţi obiective, nu ne putem reprezenta existenţa, în afară şi independent de noi, a niciunui lucru. Iar fără existenţa obiectivă a lucrurilor, în general, nu ne mai putem explica apariţia sensaţiilor noastre subiective. Căci apariţia lor nu atârnă de voinţa noastră. Oricât am dori să auzim ceasornicul public din apropierea noastră bătând o oră pe oare o aşteptăm cu nerăbdare, nu putem avea sensaţiile respective decât atunci când mecanismul lui dă drumul cio- canului să lovească clopotul sonor. Tot aşa, daca, greşind dru- mul, în timpul unei excursii prin munţi, ne apucă noaptea, iar întunerecul şi frigul ne fac să suferim, oricât am dori să vedem lumina şi să simţim căldura soarelui, nu putem avea sensaţiile respective până la apariţia lui pe cer. Tot aşa e, în sfârşit, cu celelalte sensaţii subiective, ca bunăoară cele de FILOSOFIA RENAŞTERII 330 miros şi de gust; în lipsa lucrurilor care ni le pot da, prin acţiunea lor asupra organelor noastre sensoriale, ne e peste putinţă să le avem, oricât le-am dori de mult. Prin această deosebire, pe care o stabilea între calităţile lucrurilor, Galilei a fost un precursor al lui John Locke. Ca rezultat al cercetărilor sale epistemologice, filosoful englez a ajuns şi el, către sfârşitul veacului al XVII-lea, la o deose- bire analoagă între calităţile lucrurilor, pe care le-a împărţit în două categorii, — în calităţi „secundare", ce n’aveau decât o existenţă subiectivă, ca modificări produse de acţiunea lu- crurilor asupra sensibilităţii noastre, şi în calităţi „primare", ce aparţineau corpurilor în mod obiectiv, în existenţa lor deo- sebită şi independentă de noi. In sfârşit, analizele epistemologice pe care le-am trecut în revistă l-au dus pe Galilei la o concepţie strict mecanistă a universului. Singurele „realităţi" care îl alcătuiad erau : corpurile materiale, ce umpleau spaţiul cosmic, şi mişcările lor, ce constitutiau desfăşurarea fenomenelor lui. Ca să poată înainta, însă, în încercarea lui de a înţelege lumea, neobositul cercetător a simţit nevoia să supună unei analize mai amănun- ţite „natura" corpurilor materiale. Şi a pornit dela faptul că ele se schimbau, toate, în decursul timpului, — unele mai repede, altele mai încet, dar nu rămâneau niciodată aceleaşi. Nu numai fiinţele vii, care aveau şi ele corpuri materiale, dar şi corpurile brute, lipsite de vieaţă, se schimbau necontenit, — cele dintâi mai repede, cele din urmă mai încet, dar nu rămâneau niciodată aceleaşi, după intervale de timp mai mari. In ce puteau însă consta schimbările lor ? Se putea oare presupune că se schimba „substanţa" lor chiar ? O ase- menea ipoteză îi părea lui Galilei inadmisibilă. „Substanţa" era ceea ce „subsista", era adică ceea ce rămânea fără schim- bare atunci când, prin modificarea calităţilor şi proprietăţi- lor, se schimbau lucrurile, a căror temelie o forma sau a căror „esenţă" o exprima. „Substanţa" corpurilor materiale o forma însă „materia" ; ea exprima „esenţa" lor. Materia prin ar- mare nu se putea schimba. Cum se schimbau, atunci, corpu- rile materiale ? In ce puteau să constea schimbările lor ? Ca să poată răspunde la această îptrebare, Galilei şi-a întors privirile către vechea concepţie atomistică a lui Demo- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 331 «rit. Pornind dela părerea Eleaţilor că realitatea adevărată a lumii nu putea consta decât într’o substanţă unică, invaria- bilă şi eternă, Democrit, ca. să-şi explice marea mulţime de lucruri, variabile şi trecătoare, în care se întrupa acea sub- stanţă, a presupus că ea, deşi rămânea, calitativ, identică cu •ea însăşi, aşa încât îşi păstra neatinsă unitatea, era totuşi •constituită, cantitativ, dintr’o infinită mulţime de părticele elementare, indivizibile, invariabile şi eterne, — care erau ..atomii44. Lucrurile, atât de numeroase, de schimbătoare şi de vremelnice, care alcătuiau lumea experienţei omeneşti, luau naştere prin unirea temporară a atomilor ^deosebirile lor se explicau prin proporţiile diferite ale grupărilor de atomi ; schimbările lor se explicau prin variaţiile ce se produceau îh acele grupări; pieirea lor, în sfârşit, se explica prin discl- varea acelor grupări, în urma căreia atomii ce le compuneau îşi reluau libertatea. Iar toate aceste procese, — gruparea, regruparea, separarea atomilor, — se datorau unei proprietăţi esenţiale a acelor particule elementare, care era mobilitatea. Atomii, după Democrit, erau veşnic în mişcare. Reluând aceste idei ale vechiului filosof grec, Galilei nu şi-a putut ascunde că, oricât păreau de admisibile, ele se în- temeiau totuşi mai mult pe argumentări logice decât pe con- statări de fapt, — ceea ce le punea, pentru el, un coeficient de îndoială. Am văzut, de altfel, că o atitudine analoagă luase el şi faţă de sistemul heliocentric al lui Copernic, de adevărul căruia nu s’a putut convinge, definitiv, decât atuhcii când a putut adăuga consideraţiilor discursive, pe care se întemeia, observările empirice pe care le făcuse el însuşi asu- pra unora dintre planete şi dintre sateliţii lor, cu ajutorul telescopului. Asemenea probe de fapt a căutat el să aducă şi în sprijinul atomismului lui Democrit. Aşa era bunăoară particularitatea ce prezentau unele corpuri, metalele mai ales; de a se contracta sub acţiunea frigului şi de a se dilata cub acţiunea căldurii, — cu excepţiile pe care le relevase el însuşi, ca bunăoară aceea a apei, de care fost vorba mai sus. Ase- menea modificări ale volumului corpurilor n’ar fi fost po- sibile, dacă ele ar fi fost alcătuite din mase „continue44 de materie. Pentru ca contractarea lor la frig şi dilatarea lor la căldură să se poată realiza, trebuia neapărat ca masa lor 332 F1L0S0FIA RENAŞTERII materială să nu fie continuă, să fie alcătuită adică din părti- cele elementare separate unele de altele prin spaţii goale, care să se poată micşora, în primul caz, şi mări, în al doilea. La aceeaşi concluzie ducea şi analiza unei alte particularităţi a corpurilor, — a metalelor în deosebi, — şi anume eompiv sibilitatea lor. Sub acţiunea unei presiuni mai puternice, vo- lumul lor se micşora, — ceea ce n’ar fi fost de asemenea cu putinţă, dacă masa lor materială ar fi fost continuă. Acea micşorare a volumului lor nu se putea explica decât pian reducerea spaţiilor goale dintre părticelele lor constitutive, ce erau separate unele de altele. Experienţa arăta astfel, prin constatările ei, că Democrit avea dreptate. Materia era dar compusă din părticele elementare simple, care nu se mai puteau descompune şi erau de aceea indivizibile, adică dm atomi. Galilei a reînnoit astfel, în mişcarea filosofică a Re- naşterii, vechiul atomism, creând un curent, pe care l-au prezentat mai departe alţi câţiva cugetători, — Sennert, [><'•- rigard, Magnen, Gassendi, — pe care îi vom trece în revistă în capitolul următor. VIII VIII Orientarea către studiul direct al naturii, pe care am urmărit-o până acum schiţând istoria descoperirilor lui Ga- lilei, nu putea să nu-1 ridice şi pe el, ca pe atâţia din prede- cesorii lui, în contra pretenţiei celor ce reprezentau ideile vechi de a impune tuturor să le respecte în mod absolut, fără să-şi permită a le discuta. In lucrarea intitulată „II saggia- tore“, protestul lui în contra acestei pretenţii lua o neaşteptată formă religioasă. Referindu-se, ca exemplu, la Sarsi, unui din adversarii lui cei mai aprigi, care abuzase, mai mult decât alţii, de argumentul respectului datorit autorităţilor consa- crate, Galilei zicea: „Pe când Sarsi afirmă că nu vrea să fie din aceia r-ar" frm învăţaţilor rerunosenţi de toată afrontul de a-i contrazice şi de a nu se încrede în cuvintele lor, eu pretind că nu sunt dintre aceia care se arată ingraţi faţă de natură şi de Dumnezeu. Am primit, din partea lor. darul simţurilor şi al raţiunii, şi nu pot profana această bine- ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 833 facere supunându-mă orbeşte unor oameni, care mă pot înşela, şi crezând prosteşte în ceea ce îmi spun ei ; nu-mi pot robi mintea nici unuia din cei ce pot greşi, ca şi mine, dacă nu şi mai mult“. Iar în „Dialogul asupra celor două sisteme de căpetenie ale lumii“, Galilei ridiculiza, în timpul discuţii- lor din ziua a doua, admiraţia, de o încăpăţânare absurdă, pentru Aristotel, a unui peripatetician, care, când un medic din şcoala nouă, a experienţei, i-a arătat, pe un cadavru pe care îl disecase, că nervii porneau din creier, nu din inimă, cum susţinea vechiul filosof grec, i-a răspuns : „aş fi gata să recunosc că. acesta e adevărul, dacă n'aş fi citit, în ope- rele lui Aristotel, contrariul**. Pretinşilor învăţaţi de acest fel, care umpleau universităţile timpului, le da Galilei nu- mele de „învăţaţi din cărţi**. Ei nu studiau de-a-dreptul fe- nomenele naturii, ci se mărgineau să repete, cu o uimitoare servilitate, ceea ce citiseră asupră-le în cărţile celor vechi. Ideea că cei vechi putuseră, — oameni fiind, şi dispunând de mult mai puţine din constatările ce se acumulau, în mod involuntar, în experienţa omenirii, — să greşească şi ei, le rămânea eu totul străină, spre nutrea pagubă a ştiinţei ade- vărate, ce întârzia a se constitui. Revenind apoi mai departe, în cursul aceloraşi discuţii, din ziua a doua a „Dialogului**, asupra pretenţiei unora din adversarii săi, care, referindu-se mai ales la mişcarea pământului în jurul soarelui, susţineau că nu se putea admite ca adevărat decât ceea ce se acorda cu natura minţii omeneşti, Galilei adăuga : „Am observat în discursurile unora dintre ei că, spre a stabili, ca necesar, modul de a fi sau de a se manifesta al unui lucru oarecare, susţin că numai aşa s’ar putea acomoda acel lucru cu inteli- genţa noastră, şi că, altfel, sau n’am putea ajunge să-l cu- noaştem, sau am nesocoti criteriul filosofiei" — al filosofici aristotelice, bine înţeles. Şi continua cu exclamarea indig- nată : „Ca şi cum natura ar fabrica mai întâi creierul ome- nesc şi ar dispune apoi lucrurile aşa, încât să se acorde cu ....l.. I,,: ,1,. .. I.. r.,4-,I v.- -..S i ■ * • '■ 1 ■ " * ' * ‘ '.. x> ' ‘ ' O ' • * " ‘ ' . ‘ “ i' ” ' ,4 ' că, dimpotrivă, natura a făcut mai întâi lucrurile, în felul ei, şi numai după aceea a fabricat creierele oamenilor, dându-le facultatea să înţeleagă, dar nu fără multă osteneală, o parte din secretele ei“. 334 F1LOSOFIA RENAŞTERII Odată ce pornise, în cercetările sale, pe calea observării directe şi neprevenite a naturii, Galilei a fost silit să-şi pună întrebarea, cum trebuia organizată acea observare, ce reguli trebuia să urmeze, ca să poată duce la scopul dorit. Am văzut, într’un capitol anterior, că aceeaşi întrebare şi-o pusese şi Leonardo da Vinci, care credea că observarea naturii nu pu- tea să constea decât din două operaţii consecutive: consta- tarea fenomenelor ei şi stabilirea legăturilor dintre ele. Nu- mai prin aceste două operaţii puteau ajunge oamenii de ştiinţă să cunoască, mai întâi, fenomenele naturii, aşa cum erau în realitatea lor obiectivă, şi să înţeleagă apoi succesiu- nea lor, adică necesitatea, pentru fiecare din ele, de a apă- rea, la un anumit moment, în anumite împrejurări, sub o> anumită formă. Din aceste două operaţii, care erau, evident, inevitabile şi indispensabile, i se părea lui Galilei că accentul cădea; din punctul de vedere al certitudinii, pe cea din urmă. Consta- tarea fenomenelor naturii, prin perceperea lor cu simţurile, era uşoară, dar era nesigură Ea putea să fie înşelătoare, cum se întâmpla uneori, când se reducea la simple iluzii sensoriale. Scepticii vechi susţineau că acesta era cazul tu- tuTor percepţiilor, fără deosebire, iar propriile sale cercetări îi arătau lui Galilei că unele dintr’însele, — acelea ale calită- ţilor subiective ale lucrurilor, — n’aveau o realitate obiectivă Numai stabilirea „necesităţii" fenomenelor putea să dea prin urmare oamenilor de ştiinţă certitudinea deplină a existenţei lor reale, în afară şi independent de ei înşişi. In ce putea să constea însă stabilirea necesităţii fenomenelor naturii ? Nu putea să constea, evident, decât în descoperirea condiţiilor,, de care atârna apariţia, şi prin urmare existenţa lor. Iar acele condiţii trebuiau să le rezume, sub formele unor com- plexuri unitare, „noţiunile" fenomenelor. Prin „noţiuni" î^-ă, Galilei nu înţelegea „conceptele*4 logicei tradiţionale, ce re- zumau „notele comune" lucrurilor de acelaşi fel şi reprezentau prin urmare categoriile sau „clasele" ce le cuprindeau. El înţelegea prin „noţiuni" rezumatele condiţiilor de care atârna existenţa fenomenelor şi care stabileau prin urmare „nece Bitatea" lor. Necesitatea lor „condiţională", fireşte. Existenta-. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 335. lor era „necesară*4 numai atunci când condiţiile ce determi- nau „apariţia** lor erau îndeplinte. Ce erau însă acele „condiţii** ? Nu puteau fi, evident,, decât „cauzele*4 fenomenelor. Galilei însuşi întrebuinţa ade- sea, şi în mod curent, acest nume, mai familiar, al „condiţii- lor“ de existenţă ale fenomenelor. Aşa bunăoară, în „II sag- giatore**, examina cazul „efectelor** ce depindeau de mai multe- cauze, în acelaşi timp, şi prevenea pe cercetători că se expu- neau să greşească, atunci când raportau acele efecte la "na singură din cauzele lor, şi anume la aceea care era, din în- tâmplare, mai vizibilă. Iar într’o scrisoare adresată unuia din adversarii săi, Lodovico delle Colombe, zicea că „adevă- rată cauză este numai aceea, a cărei intervenţie produce efec- tul şi în a cărei absenţă efectul nu se mai produce**. Galilei* anticipa astfel „tablele** de „prezenţă*4 şi de „absenţă** ale- lui Bacon, şi metodele de „concordanţă** şi „diferenţă** ale lui ~John Stuart Mill. EI credea totuşi că, într’o teorie generală şi abstractă a căilor de urmat în studiul naturii era mai bine să întrebuinţeze, în locul denumirii curente de „cauze** ale fenomenelor, termenul mai puţin pretenţios de „condiţii** ale- existenţei lor. Acele condiţii însă le fixau „noţiunile** feno- menelor. De unde rezultă că „scopul** inducţiei, ca formă de- argumentare ce ducea dela efecte la cauzele lor, devenea, pen- tru Galilei, formularea „noţiunilor** de acest fel, — nu, cum se zicea de1 obiceiu, a „legilor** ce regulau apariţia fenomene- lor. Şi fiindcă înţelesul noţiunilor, în general, se preciza prin. „definiţii**, concluzia inevitabilă era că la asemenea forme de* gândire logică trebuia să ducă, în cele din urmă, inducţia. Această terminologie abstractă nu era de natură să în- lesnească înţelegerea inducţiei, ca metodă de cercetare ştiin- ţifică. Ea n’a împiedicat totuşi, nici pe Galilei, nici pe ur- maşii lui, s’o utilizeze, în practică, aşa cum trebuia, spre a descoperi cauzele fenomenelor şi a fomula legile lor. Iar ex- plicarea terminologiei de care e vorba trebue căutată în di- ficultăţile inevitabile ale tuturor începuturilor, dintre care ceai mai însemnată este, poate, aceea de a vedea limpede mecani- smul proeedeurilor empirice încercate de iniţiatori, cu incon- testabile suceese practice. Numai aşa ne putem explica fap- tul că o terminologie analoagă avea să apară, ceva mai târziu,. 336 FILOSOFI A RENAŞTERII la un alt teoretician al inducţiei, şi anume, la Bacon, — fără să putem stabili cu siguranţă, din punct de vedere istoric, o influenţa directă a lui Galilei asupră-i, din acest punct de vedere special. *) Cum vom vedea mai departe, când ne vom ocupa de mult discutatul filosof englez, scopul inducţiei era, pentru el, să descopere „formele'4 fenomenelor. Dând feno- menelor numele de „naturi", Bacon zicea, la începutul cărţii a doua din „Novum Organum", în aforismul întâi, că „date fiind naturile", scopul cercetărilor trebuia să fie de „a le găsi forma" (datae au tem naturae, formam invenire). Prin „forma" unui fenomen însă, filosoful englez înţelegea cauza lui formală, pe care credea util s’o deosebească de cauza lui eficientă. Aşa bunăoară căldura, ca fenomen, era ceea ce numea el o „natură". „Forma" acestei „naturi" era, pentru elj mişcarea. De ce ? Pentrucă, oricum ar fi luat naştere căldura, sub acţiunea adică a oricăror cauze eficiente, — ca frecarea, lovirea, arderea, etc., — ea consta într’o mi§:. care interioară a părticelelor componente ale corpurilor calde. Acea mişcare era cauza ei formală, deosebită de cauzele ei eficiente, — şi, ca atare, era „forma", care o făcea să fio ceea ce era. De aceea, forma unui lucru era, pentru Bacon, lucrul însuşi, la superlativ, dacă ne este îngăduit să-i traducem ast- fel fraza cunoscută, din aforismul al 13-lea al cărţii a doua din „Novum Organum" : „Cum enim forma rei sit ipsis ■ rna res." Iar dovada că „forma" unui lucru era în realitate o * 30 1) O asemenea influenţă e totuşi destul de probabilă. Că Bacon cu- noştea pe Telesio, pe Patrlzzi şi pe „alţii4' din filosofii italieni de pe acea vreme, ne-o arată o frază dintr’o scrisoare a sa către Baranzano, dela 30 Iunie 1622 : „Novatores quos nominas, Telesium, Patricium* etiam alios, quos praetermittis, legi“ (Am citit pe înnoitorii pe care îi numeşti, pe Telesio, pe Patrizzi, chiar şi pe alţii, pe care îi pui pe lângă ei). Bacon a cunoscut de asemenea, personal, pe Giordanno Bruno, la Londra, pe la 1583 şi pe Vanini, tot la Londra, în 1612. Nu putem dar presupune că le ignora ideile, — pe cele asupra materiei mai ales, cu care propriile sale idei, în această privinţă, se asemănau mult. Bruno admira, bunăoară, atomismul lui Lucreţiu, iar Bacon preţuia mult pe acela al lui Democrit, pe care, cum am văzut, îl admitea şi Galilei. Iar faptul că i-a trecut, pe amândoi, sub tăcere, ne xnenţionându-i nicăieri în operele sale, s‘ai explica prin grija sa de a evita tot ce ar fi putut indispune autorităţile eclesiastice. Inchiziţia romană însă condamnase la moarte pe Bruno şi ia închisoare pe Galilei, ca „heretici“. Grija lui Bacon de a evita tot ce putea indispune Biserica, o arăta faptul că eliminase, în traducerea latină a operei sale „Of the Advancement“ unele pasagii care puteau să pară suspecte, din acest punct de vedere. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 33T cauză a lui, se găsea într’un aforism anterior, în al 4-lea anume, din aceeaşi carte a doua: „Forma naturae alicujus talis est, ut, ea posita, natura data infaillibiliter sequatur44 (forma unei naturi oarecare este astfel că, ea fiind dată, na- tura trebue să urmeze fără greş). Ceea ce nu însemna altceva ■decât că ea era o cauză, care, când era prezentă, efectul ei trebuia să urmeze neapărat. Şi cazul contrar era prevăzut de asemenea: „Eadem forma talis est, ut, ea amota, natura •data infaillibiliter fugiat44 (Aceeaşi formă este astfel că, ea fiind înlăturată, natura dată trebue să dispară fără greş). Ceea ce explica terminologia, pe care o adoptase Galilei în formularea" teoretică a inducţiei, era credinţa lui că pu- terea de cunoaştere a minţii omeneşti era mărginită. Ea nu putea pătrunde până la acţiunea eficientă a aşa numitelor „cauze“. Ea nu putea şti „ce“ făcea şi „cum“ făcea o cauză oarecare, ca să producă un .efect oarecare. Căci acţiunea efi- cientă a cauzelor nu putea fi determinată decât de „esenţele14 lor, şi cunoştinţa acelor „esenţe44, care alcătuiau natura in- timă, ce se ascundea sub aparenţele sensibile, nu era po- sibilă. Galilei nu motiva această imposibilitate, cu argu- mente epistemologice propriu zise, dar o afirma, clar şi cate- goric. In lucrarea sa asupra petelor solare, discutând părerea adversarilor săi peripatetici, care invocau faimoasa „quite- senţă" a corpurilor cereşti, ca incompatibilă cu existenţa reală a petelor în chestie, ce nu puteau fi decât aparenţe optice, îndrăsneţul inovator o înlătura, contestându-le posibi- litatea de a cunoaşte pretinsa „quintesenţă44, aşa încât să poată şti ce permitea ea şi ce nu permitea. Galilei dădea chiar afirmării sale o formă generală: „A încerca să cunoaştem esenţele este o întreprnidere pe care eu o socotesc imposibilă44. Iar într’o scrisoare de mai târziu, dela 23 Iunie 1640, pe care o adresa lui Liceti, unul din numeroşii săi adversari, care vorbea cu prea multă uşurinţă de „esenţa44 luminii, îi atră- gea atenţia că oamenii de ştiinţă prudenţi trebuiau să se mărginească a constata existenţa fenomenelor naturii, asa cum li se înfăţişau, fără să se întrebe „de ce44 erau aşa şi nu altfel, fiindcă nu puteau şti „cum“ proceda natura, ca să le facă a fi aşa cum li se înfăţişau. Şi adăuga că natura arăta oamenilor decât „ceea ce făcea44; nu le arăta însă şi J\ Negulescu : Filosofia Renaşterii» voi II 22 FILOSOFIA EENAŞTEBII „cam făcea“. De aceea am zis mai sus că Galilei prefera să înlocuiască denumirea curentă de „cauze" ale fenomenelor naturii cu termenul „mai puţin pretenţios", şi deci mai* pru- dent, de „condiţii" ale existenţei lor. O rezervă analoagâ vom găsi mai târziu la un alt teoretician al inducţiei, la Stuart 'Mill, care avea să dea „cauzelor" numele mai modest de „antecedente", necesare şi suficiente, ale apariţiei fenome- nelor. Dacă asupra desfăşurării ulterioare, din veacul al XVII- lea şi din cel următor, influenţş lui Galilei s’a exercitat prin descoperirile şi invenţiile lui în mecanică, în fizică şi în astro- nomie, în evoluţia cugetării filosofice a avut mai mult ră- sunet atomismul lui. Urmaşii* lui, în această direcţie, ne rămâne să-i studiem în capitolul viitor. CAPITOLUL XIII ATOMISMUL SENNERT, BERIGARD, MAGNEN, GASSENDI Curentele de idei, odată apărute în vieata sufletească a popoarelor, se prelungesc de regulă multă vreme, după ce cauzele, care le-au dat naştere, au dispărut, întocmai după cum valurile mării se mai frământă încă ceasuri sau, uneori, zile întregi, după ce furtuna a încetat. E în amândouă cazu- rile o manifestare a legii inerţiei, care stăpâneşte nu numai lumea fizică, ci şi pe cea morală. Aşa trebue să ne explicăm faptul, că orientarea cugetării filosofice a Renaşterii către sistemele antichităţii clasice, s’a păstrat până târziu în vea- cul al XVII-lea, după ce filosofia modernă începuse. Printre aceste unde târzii ale filosofiei Renaşterii, una din cele mai întinse şi mai puternice a fost aceea, care a constat în reîn- vierea atomismului antic, după Democrit şi Epicur, — sub influenţa exemplului pe care îl dase, cu marea lui autoritate, Galilei. Reprezentanţii ei de căpetenie au fost Daniel Sen- nert în Germania, Berigard şi Magnen în Italia şi Pierre Gassendi în Franţa. I Cel dintâi dintre aceşti învăţaţi s’a născut la 25 Noem- vrie 1572, la Breslau ; a studiat filosofia şi medicina la Wit- tenberg, Leipzig, lena şi Frankfurt pe Oder, şi a fost unul din medicii cei mai vestiţi din timpul său. Inovaţia de că- petenie, pe care a introdus-o, ca profesor la universitatea din iWittenberg, în învăţământul medical, a fost, că i-a dat ca 340 FILOSOFI A RENAŞTERII temelie ştiinţa nouă a chimiei, pe care se silise s’o consti- tue Paracelsus. Asupra acestei părţi, pe care am studiat-o într’un capitol anterior, nu mai putem reveni. Aici voim să indicăm numai calea, pe care a ajuns Sennert la atomism. Ocupându-se în deosebi de chimie, acest învăţat a fost silit să-şi pună, ca toţi contemporanii săi, problema „amestecuri lor“ şi „soluţiilor". Cum se făcea că din „amestecul" — pe atunei-nu se zicea încă „combinarea" — a două corpuri date ieşea un al treilea, cu alte proprietăţi ? Şi ce devenea un corp solid, care se disolva într’un lichid ? Sub ce formă exista el ca atare ? Pe când contemporanii săi căutau încă deslegarea acestei probleme în filosofia lui Aristotel şi în comentariile, ei aver- roiste, Sennert a încercat s’o găsească în atomismul lui De mocrit. El credea, că toate corpurile sunt compuse din păr- ticele elemptare foarte mici, aşa de mici încât nu sp pot vecţea cu. ochii, şi că, atunci când corpurile îşi schimbă proprietă- ţile prin „amestec", ardere sau topire, ceea ce se .petrece într’însele nu e altceva, decât desfacerea lor în părticelele elementare, din care erau compuse, părticele care iau, între ele, alte raporturi de poziţie. Că materia poate să existe sub forma unor părticele foarte mici, invizibile pentru noi, ne-o dovedeşte, zice Sennert,. fenomentul „încrustării". Sunt ape minerale, care, când le privim, ne par absolut limpezi ; dacă punem însă într’însele un obiect oarecare, după câtva timp îl găsim acoperit cu o coajă pietroasă, provenită din depu- nerea părticelelor materiale invizibile, ce se aflau suspendate în masa lor lichidă, cu toată limpezimea lor desăvârşită. Atomismul lui Sennert nu e însă o teorie pur filosofică, ci o ipoteză ştiinţifică, construită mai mult pentru îndestu- larea nevoilor chiiriiei. De aceea el se depărtează în unele privinţe de sistemul lui Demoerit. Aşa bunăoară, admite patru feluri de atomi, după cele patru „elemente" ale iui Empedocle, — şi. anume atomi „de foc", „de aer", „de apă", şi „de pământ". Afară de aceste patru categorii de atomi simpli sau „elementari", mai există, după Sennert, şi alte categorii de atomi „compuşi", — atomii în care se desfac corpurile compuse, înainte de a se reduce la atomii simpli. Aceşti atomi ATOMISMUL, 341 compuşi ar fi ceea ce numim astăzi „molecule". Sennert le dă numele de „prima mixta". Interesantă e, în deosebi, aplicarea atomismului la ex- plicarea diferitelor stări fizice ale corpurilor. Trecerea unui corp din stare solidă în stare lichidă sau gazoasă, prin în- călzire^ se explica foarte anevoe în fizica veacului al XVI-lea, eare era cea aristotelică, averroistă. Sennert zice, că această trCeere nu e altceva decât o disociare progresivă a atomilor — fie; compuşi, fie elementari — care însă. nu-şi schimbă ca- litatea. Trecerea inversă, din starea gazoasă în sţarea lichidă sau solidă, e dimpotrivă o concentrare sau condensare pro- gresivă a atomilor. Această idee, care e o banalitate astăzi, era o inovaţie pe atunci, o inovaţie care uşura .mult studiul •fenomenelor naturii. <. .. . Sennert se mai depărtează, de atomismul lui Democrit şi asupra altor puncte. Aşa bunăoară, după el, corpurile nu se formează, prin. ciocnirile mecanice dintre atomi, precum susţinea vechiul cugetător grec, ci prin „atracţia" formelor lor, „forme" pe care Sennert le concepe în felul aristotelic. •Dar acest punct n’avea decât o importanţă speculativă; pentru, aplicările practice, în fizică şi chimie, era mai mult sau mai puţin indiferent, şi Sennert nu-1 desvoltă în deosebi. Pe altfel, tocmai acest fapt, că admitea în atomismul şău elemente din filosof ia naturală a lui Aristotel şi nul pre- zenta decât ca o ipoteză necesară pentru ştiinţele ajutătoare ale medicinei; a făcut ca ideile lui Sennert să capete o mare influenţă în toată Germania şi să contribue cu putere la pro- gresul fizicei şi al chimiei. Acest caracter relativ,, ştiinţific, al părerilor pe care le susţinea, îl arăta Sennert până şi, în titlurile celor două opere de căpetenie ale sale : „De chy- . .micorum .cum Galenicis et Peripateticis consensu ac disşensu" şi. „Hypomnemata physica". In prima sa operă „Epitome scientiae naturalis" nu ajunsese încă, la. concepţia atomis- mului.1) ,, : 1) Cf. Kurd Lasswitz, Geschichte der AtQmisţik, Bd. I, p. 438. 342 FILOSOFIA RENAŞTERII II în Italia, din pricina violentei reacţiuni clericale dela sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor, atomismul a pătruns ceva mai târziu. Cel dintâiu repre- zentant al acestei concepţii filosofice a fost Claude Giller- met de Berigard. Acest învăţat s’a născut la Moulins, în Franţa, în 1578 (după unii în 1591), şi-a făcut studiile la Paris, şi a fost chemat în 1628 ca profesor la Pisa, de unde a trecut în 1640 la Padua. Opera sa de căpetenie, intitulată „Circulus Pisanus Claudii Berigardi Molinensis de veteri et peripatetica philosophia“, e compusă din patru părţi, deo- sebite prin subtitlurile: „in priores libros physicos Ari- stotelis“, „in octavum librum physicum Aristotelis“, „in Ari- stotelis libros de eoelo“, „in libros Aristotelis de ortu et interitu". Din pricina străşniciei cu care biserica romană supra- veghia mişcarea intelectuală a timpului, şi care se mani- festase sub forme foarte neplăcute, — între altele prin pro- cesul lui Galilei, — Berigard, spre a nu putea fi făcut răs- punzător de ideile pe care voia să le expună a dat operei sale forma unui dialog, în care unul din interlocutori „Ari- staeus“ critica sistemul filosofic al lui Aristotel, iar altul „Charilaos“ îl apăra. In acest schimb de vederi, părerile personale ale autorului nu ieşeau niciodată la iveală. Cel dintâi din interlocutorii amintiţi, cel care critica peripate- tismul, declara dela început, că nu voia să aducă idei nouă ci numai să arate, ce ar fi putut să zică filosofii mai vechi, spre a se apăra împotriva obiecţiilor ridicate în contra lor de Aristotel. Şi anume, filosofii care ar fi avut să răspundă mai mult la acele obiecţii, fiindcă se deosebeau mai mult de peripatetism, ar fi fost Anaximandru, Anaxagora şi Democrit. Superioritatea lui Aristotel asupra cugetătorilor, care au încercat, înaintea lui, să explice natura, stă zicea Ari- staeus, maiurult în părţile în care e vorba de suflet şi de Dum- nezeu. Altfel, în explicarea naturii materiale, predecesorii săi aveau idei mai bune, idei care, în orice caz, ar putea să. ATOMISMUL 343 fie încă utile. Cu aceste idei, dacă le-am adăuga concepţia lui Anaxagora despre suflet, am putea alcătui un sistem de filosofie naturală, care să poată înlocui cu succes pe acela al lui Aristotel. Acest sistem s’ar întemeia pe principiul că corpurile materiale sunt alcătuite din părticele elementare, din corpuscule infime, prin a căror „îngrămădire" şi „sepa- rare" s’ar explica toate fenomenele naturii. * Aceste corpuscule însă, Berigard nu le concepe tocmai în felul atomilor lui Democrit. Amintind părerea lui Ana- xagora, că există o infinitate de „substanţe" calitativ dife- rite, învăţatul italian susţine, că există o infinitate de cor- puscule calitativ diferite, şi că fiecare din acele categorii e la rândul ei compusa dintr’o infinitate de corpuscule calitativ identice. ' In schimb, ca formă, toate corpusculele, din toate ca- tegoriile, sunt la fel; toate au forma sferică. Această formă e cea mai perfectă, şi e prin urmare cea mai potrivită cu eternitatea corpusculelor. Căci corpusculele sunt eterne. Ce e drept, ele au fost create de. Dumnezeu şi au prin urmare un început Dar ele sunt indestructibile, şi ca atare nu vor pieri niciodată, nu vor* avea niciodată un sfârşit. Mişcarea o consideră Berigard ca inherentă corpuscule- dor, — dar ca putându-le fi impusă şi din afară. Mişcarea exprimă, în fond, esenţa tutulor schimbărilor din univers. •Căci schimbarea nu e altceva, oricare ar fi aparenţa ei, decât o modificare a poziţiei corpusculelor în spaţiu. Când un corp bunăoară se „alterează", îşi modifică adică proprietă- ţile, aceasta însemnează, că corpusculele ce-1 alcătuesc iau alte poziţii unele faţă de altele, sau că o parte dintr’însele se desprind din masa comună şi se împrăştie în spaţiu, sau că altele nouă vin şi li se adaugă. Asemenea schimbări de poziţie se întâmplă pe fiece moment în lumea corpusculară, fiindcă altfel mişcarea n’ar fi posibilă în univers. Bârigard nu admite existenţa vidului, ca Democrit. Spaţiul întreg e plin, absolut plin, şi mişcarea într’însul nu poate lua naştere -decât numai prin deplasarea necontenită a corpusculelor, ce se împing unele pe altele şi iau unele locul altora, în toate •direcţiile. Neconsecvenţa atomismului lui Bârigard sta în amestecul 344 FILOSOFI A RENAŞTERII punctului de vedere calitativ cu cel cantitativ. Dacă fhodut cum sunt aşezate corpusculele în spaţiu poate să determine proprietăţile corpurilor, de vreme ce schimbarea poziţiei cor- pusculelor produce o schimbare corespunzătoare a acestor proprietăţi, atunci nu mai era nevoie să se recurgă, pentru explicarea calităţilor fundamentale ale corpurilor, la existenţa unor corpuscule calitativ diferite. Ar fi fost mai simplu, ca toate corpusculele să fie considerate ca fiind identice, îilsă ca grupându-se în diferitele corpuri după scheme diferite. Nici atomismul lui Magnen nu era mai consecvent, deşi. după titlul operei sale, acest învăţat avea pretenţia să re- învieze pur şi simplu ideile lui Democrit. Vieaţa sa e puţin cunoscută. Se ştie numai, că s’a născut în Franţa, la Luxeuil. şi-a făcut studiile la universitatea din Dole şi a trecut apoi în Italia, unde a profesat medicina la universitatea din Pa- via. Titlul complet al operei sale de căpetenie, apărute în 1646, era „Democritus reviviscens, sive de vita eţ philosophia Democriti“. In introducere Magnen zicea, că filosof ia antică, dacă ar fi fost curăţită de praful vechimei, ar fi întrecut eu muit pe cea nouă. Căci numai doctrinelej care izvorau de-a-dreptul din înţelepciunea celor vechi, erau vrednice de admiraţie. Şi după Cum Copemic a reînviat pe Aristarch astronomul, după cum Marsilio Ficino a reînviat pe Platon, aşa voia şi el să aducă aminte contemporanilor de Democrit, propovă- duitorul unei concepţii minunate a naturii. Această coneepţie însă, Magnen îşi propunea s’o studieze numai din punct de vedere istoric. De pe catedră, ca profesor, recomanda tot- deauna tinerimii pe Aristotel, care era mai potrivit pentru nevoile învăţământului. In textul însuşi al operei sale, Magnen contesta mai întâi existenţa „materiei prime“, deosebite de cele patru ;,elemente", pe care peripatetismul o punea la temelia tuturor corpurilor. O materie primă, absolut lipsită de calităţi, ar fi peste putinţă de închipuit, — zicea el — şi nici nu s’a’ pricepe, cum ar putea ieşi dintr’însa calităţile diferite ale corpurilor. Prin materie primă, adică prin cea mai primi- tivă formă a materiei, trebue să înţelegem „elementele*^ pe f&âre trebue să le reducem la trei : focul, apa şi pământul. ATOMISMUL 345 Aerul nu e un element, fiindcă n’are proprietăţi diferite — nu e* bunăoară, în sine, nici cald nici rece, nici uscat, nici umed... etc. — şi fiindcă nu intră în „amestecuri** adică în combină- rile corpurilor. Aerul însă poate lua, vremelnic, orice pro- prietate, şi de aceea serveşte tocmai, în economia naturii, ca să transmită proprietăţile dela un element la altul, bunăoară căldura dela foc la apă, umezeala dela apă la pământ... etc. In sine, elementele sunt ireductibile. Ele nu se pot pre- face unele într’altele. Apa de pildă, când se evaporează, nu se preface în aer, precum cred cei mai mulţi peripatetici. Ea se divide numai în nenumărate părticele foarte mici, care se împrăştie în aer. Că în aceste părticele apa rămâne ab- solut neschimbată, ne-o dovedeşte faptul cunoscut, că dacă prindem într’un vas închis părticelele de care e vorba şi le răcim, căpătănr din nou apă, cu toate calităţile ei obişnuite. Trebue să conchidem de aci că, de vreme ce elementele nu se pot preface unele într’altele, dar pot totuşi să ia unele for- mele altora, ele sunt compuse din părticele foarte mici, a căror separare şi a căror împreunare produc aceste schim- bări de formă. Magnen ajunge dar la concepţia atomilor pe aceeaşi cale ca şi Sennert, pe care de altfel îl şi citează, după „Hypomnemata physica**. Ca şi Sennert, Magnen admite patru categorii de atomi: de foc, de apă, de pământ şi de aer. Din aceste patru cate- gorii însă, numai cele trei dintâi cuprind atomi „elementari**. Atomii de aer nu sunt „elementari** fiindcă n’au proprietăţi definite ; ei pot lua, însă proprietăţile celorlalţi atomi: căl- dura atomilor de foc, umezeala celor de apă... etc. Rolul lor este mai mult de a umplea „porii** sau spaţiile libere dintre ceilalţi atomi şi de a împiedeca astfel „vidul**. Căci Magnen nu admite „vidul** lui Democrit; după el, tot spaţiul e plin, şi anume cu aer. Pentru ca să dea naştere corpurilor, atomii trebue să se împreuneze unii cu alţii. Această împreunare se face, nu prin ciocniri mecanice, cum credea Democrit, ci prin „încli narea lăuntrică** a atomilor. Ei nu pot sta în repaus decât numai atunci, când izbutesc să formeze agregate. Această tendinţă către împreunare e mai ales puternică la atomii de categorii diferite. Dar şi atomii de aceeaşi ca- 346 FILOSOFIA RENAŞTERII tegorie'pot forma agregate, — afară de atomii de foc. Ace- ^ ştia nu par a se putea împreuna unii cu alţii în mod durabil, | de vreme ce focul nu formează mase permanente, ca pămân- ’ tul, apa sau aerul. ! Spre a-şi explica acest fapt, Magnen presupune că- i atomii de foc au forma sferică, aşa încât alunecă veşnic unii > asupra altora, şi nu pot da naştere la agregate stabile. Gân- Ji dindu-se însă la faptul, că flăcările nu au formă fixă şi pot^J pătrunde pretutindeni, prin „porii“ corpurilor şi prin toate >3 spaţiile goale, se grăbeşte să adauge, că atomii de foc pot |j lua „per accidens“ şi alte forme decât cea sferică. Atomii de J pământ au forma cubica, şi nu şi-o schimbă niciodată ; de ^ aceea, masele, pe care le formează prin împreunarea lor sunt foarte stabile şi solide. Atomii de apă pot lua orice formă, după împrejurări, — ceea ce se vede din faptul, că apa ia totdeauna forma vasului în care se află. Când se despart i însă unii de alţii, bunăoară în timpul evaporării, atomii de J apă iau şi ei forma sferică. Cât despre atomii de aer, ei pot ; tua>indiferent orice formă. Prin această variabilitâte a formei atomilor — şi prin consecinţele ei, pe care ar fi prea lung să le cercetăm cu de-. amănuntul — Magnen se depărtează şi mai mult decât prede- 1 cesprii săi de atomismul lui Democrit, pe care avea tocmai pretenţia să-l reînvieze. Tendinţa atomismului antic era, .j să explice toate schimbările din univers prin mişcările ato- milor ; ca atari, atomii trebuiau să aibă ei înşişi, între ei, 1 deosebiri calitative, fiindcă altfel aceste deosebiri ar fi avut ele însele nevoie de un principiu explicativ. Această logică' ' internă a atomismului scăpa, în parte, cugetătorilor studiaţi până aci. Cel care a priceput-o cu adevărat şi a transformat atomismul antic într’o concepţie mai utilizabilă, a fost Pierre Gassendi. ATOMISMUL 347 III Acest învăţat s’a născut la 22 Ianuarie 1592 la Champ- tercier lângă Digne, în sudul Franţei. Părinţii săi erau mici cultivatori de pământ, şi viitorul filosof ar fi luat şi el aceeaşi cale, dacă precocitatea sa extraordinară n’ar fi atras atenţia preotului din sat, care i-a dat o altă îndrurpare. Studiile şi le-a făcut la Digne, la Aix şi la Avignon, unde a luatin 1616 doctoratul în teologie. In 1617 a intrat în rândurile clerului, însă aptitudinile sale şi-au căutat întrebuinţarea în altă di- recţie, şi, în acelaşi an, a fost numit profesor de filosof ie la universitatea din Aix. *) Sub influenţa învăţământului oficial, Gassendi a fost la început un adept al peripatetismului. Spirit viu, însă,_ şi pătrunzător, a simţit în scurtă vreme neajunsurile acestei doctrine, iar citirea operelor lui Pierre de la Ramee, ma- rele adversar al lui Aristotel, l-a întărit şi mai mult în hotă- rîrea de a se opune, din toate puterile, tiraniei ce ameninţa să se prelungească la infinit, a scolasticei tradiţionale. Căci în adevăr, cu toată lupta înverşunată a lui Pierre de la Ramee şi a succesorilor săi, peripatetismul stăpânea încă, neştirbit, universităţile franceze. Spiritul nou, pe care în- drăsneţul inovator încercase să-l introducă în învăţământ, se stinsese foarte repede. Războaiele religioase mai ales şi re- acţitfnea eleripalâ, ce le urmase, nu-i îngăduiseră să prindă rădăcini mai adânci în Franţa, deşi în străinătate se întinsese cu putere, precum am văzut în capitolele precedente. Gas- sendi s’a crezut astfel dator, să încerce încăodată răsturnarea vechii tiranii aristotelice, în care el vedea una din piedicile de căpetenie ale progresului cugetării filosofice. Că profesor de filosofie la Aix, Gassendi expunea, fi- reşte, după obligaţiile formale pe care le avea, peripateti- smul, dar avea totdeauna grija, să încheie fiecare prelegere 1 1) Cf. Sorbiere, De vita et moribus P. Gassendi (Lyon, 1658) ; "A. Martin, Histoire de la vie et des ecrits de Gassendi (1854) ; F. Thomas, La philosophie de Gassendi (1889) ; Kurd Lasswitz, Geschichte der Ato- mistik (1890) ; L. Mabilleau, Histoire de la philosophie atomistique (1895). '348 FILOSOFIA RENAŞTERII a sa cu o critică amănunţită. Aceste critici, acumulate în timp de şase ani, formează cuprinsul primei sale lucrări fi- losofice „Exercitationes paradoxicae adversus Aristoteleos *. E o polemică îndrăsnaţă şi viguroasă. Autorul ne zugră- veşte mai întâi în colori întunecate starea tristă, în care se găsea filosofia pe acele vremuri. Această nobilă ştiinţă, care are înalta menire de a ne arăta căile adevărului şi ale virtuţii, a ajuns în mâinile peripateticilor oficiali un me- şteşug deşert şi respingător, meşteşugul de a ştrăluci şi de â birui în discuţii. Neputându-se împăca cu acest rol nevred- nic, neputând suferi această mască de teatru, cugetarea filo- sofică a părăsit locaşurile unde ar trebui să domnească, a părăsit universităţile şi academiile, şi nu mai trăieşte decât sub acoperişul câtorva oameni retraşi, care o cultivă la umbră şi în tăcere. Şi pricina e că universităţile şi academiile se ţin. orbeşte de sistemul lui Aristotel, ca şi cum acest sistem, peste care au trecut atâtea^veacuri, ar. ii expresia ultimă şi definitivă a adevărului. Cultul trecutului e respectabil fără îndoială, dar cu condiţia să nu devină o prejudecată, cu con ; diţia ca cugetarea celor vechi să nu fie pentru noi decât o călăuză, care să ne ajute să mergem mai departe pe calea adevărului, ocolind greşelile, pe care le-au făcut înaintaşii noştri. Altfel, progresul e cu neputinţă. Ce s’ar fi întâmplat . bunăoară, dacă Aristotel ar fi avut pentru predecesorii săi acelaşi respect superstiţios, pe care îl au adepţii săi de astăzi pentru el ? Sistemul său de filosof ie n’ar fi putut lua na- ştere. De altfel, că acest sistem nu este adevărul însuşi, ne-o poate artăa faptul, că a fost şi este discutat. Cui i-a trecut însă vreodată prin minte, să discute teoremele lui Euclid ? - Iar urmările acestei idolatrii peripatetice sunt, că toată filosofia se reduce, pentru cei ce o împărtăşesc, la discutarea înţelesului afirmărilor „maestrului". Şi nu arareori, discuţii de ceasuri întregi se încheie cu formula convenţională : ipse dixit î Aşa a zis Aristotel ; mai departe nu frebtte să cor- cetăm. In asemenea condiţii cugetarea liberă, reflexiunea proprie, sunt imposibile, iar studiul direct şi viu al naturii e înlocuit cu studiul cărţilor unui învăţat mort de nouăşpr** zece veacuri. Câ o pasăre într’o colivie, ca un prizonier în- AT0M1SMUL 349 tr’o celulă, aşa se învârteşte peripateticianuî în sistemul lui Aristotel, şi-şi închipue că merge liber pe drumul progre- sului cugetării. Spre a pune capăt definitiv acestei idolatrii, Gassendi a întreprins o critică amănunţită a tuturor părţilor filosofiei lui Aristotel. Cea mai mare parte însă din acea critică a rămas nepublicată. Apariţia primei părţi a scrierii sale polemice „Exercitationes parâdoxicae“ a produs nemulţumiri adânci, ale căror urmări practice n’au întârziat a se arăta. Gassendi a trebuit să părăsească catedra de filosofie dela universitatea din Aix ; mai mult chiar, i s’a interzis de a mai profesa această ştiinţă. Şi furia adversarilor săi nu s’a potolit, până când îndrăsnetul critic nu le-a declarat, că re- nunţă la publicarea celorlalte părţi ale scrierii sale. 0-ase- menea . declaraţie nu era, de altfel, anevoe de obţinut. In acelaşi an, la 4 Septemvrie 1624, parlamentul din Paris pu- blicase faimoasa ordonanţă, prin care oprea, sub pedeapsă de moarte, critica „autorilor vechi şi aprobaţi*'. Rămânând astfel liber, Gassendi a studiat matematica, fizica, astronomia şi medicina, fără să uite totuşi filosofia. Şi le-a studiat, nu ca diletant, ci ca specialist. In istoria- astronomiei bunăoară, numele său e legat de cea dintâi ob- servare a trecerii lui Mercur pe discul soarelui, la 7 Noem- vrie 1631, observare care a permis să se calculeze mai exact orbita acestei planete. Folositoare au fost de asemenea stu- diile sale asupra mărimii aparente şi petelor soarelui, asu- pra coroanelor luminoase, asupra eclipselor, asupra sateliţi- lor lui Jupiter... etc. In fizică, a demonstrat falsitatea teo- riei, curente pe atunci, după care iuţeala corpurilor ce cad ar creşte proporţional cu spaţiul. In medicină, în sfârşit, a făcut, împreună cu Peyresc, câteva studii de anatomie. Ace- ste lucrări ştiinţifice au atras asupra lui Gassendi atenţia lumii savante, şi în 1645 i s’a oferit catedra de matematică dela Collâge de France. Filosoful, care trăia foarte retras, ..a refuzat-o la început, dar în urma stăruinţelor prietenilor săi, a aceptat-o — spre a o părăsi după trei ani, fiindcă clima Parisului nu-i convenea. In 1653, după o odihnă mai îndelungată în sudul Franţei, s’a reîntors la Paris, unde a mii rit la 24 Octomvrie 1655. 350 FILOSOFI A RENAŞTERII îndeletnicirile sale ştiinţifice l-au îndreptat pe Gassendî către o filosofie mai potrivită cu ele, şi anume către ato- mismul lui Epicur. Ca om de ştiinţă, el înclina către o con - cepţie mecanică a naturii, concepţie, pe care n’o găsea, clar şi precis formulată, la contemporanii şăi. Francis Bacon, ale cărui opere le cunoştea, nu-i da decât o metodă. Empirismul i se părea şi lui Gassendi calea cea mai potrivită pentru cu- noaşterea, naturii. Dar o filosofie întemeiată pe această me- todă nu exista în operele cugetătorului englez. La Desoartes se găsea, e drept, o concepţie mecanică a universului; dar această concepţie era întemiată pe consideraţii apriori, -pe care Gassendi nu le putea admite, pentru motivele pe care le vom vedea mai târziu, când vom cerceta polemica sa cu Descartes. In schimb, dintre filosofii antichităţii, pe care îi studiase în deosebi, Gassendi se simţise atras de timpuriu de către atomismul lui Epicur, care i se înfăţişa ca o con- ceptie simplă, lipsită de subtilităţile peripatetismului şi sus- ceptibilă în acelaşi timp de modificări, care s’o pună de acord cu progresele ştiinţei. Şi fiindcă Epicur era cunoscut mai mult ca un reprezentant al concepţiei evdemoniste a vieţii, concepţie pe care creştinismul căutase totdeauna s’o discredi- teze, Gassendi a crezut că era o datorie de înaltă dreptate — şi în acelaşi timp o chestie de prudenţă — să reabiliteze mai întâi memoria filosofului antic. De aci lucrările săle: „De vita et moribus Epicuri commentarius" (Lyon 1647), „Animadversiones in decimum librum Diogenis Laertii, qui est de vita, moribus placitisque Epicuri" (Lyon 1649) şi „Syntagma philosophiae Epicuri" (Lyon 1649). Iar siste- mul filosofic, care i se părea că s’ar putea clădi pe temeliile puse de Epicur şi cu datele sale, l-a expus Gassendi în opera „Syntagma philosophicum" apărută după moartea sa. la Lyon, în 1568. ATOMLSMUL 351 IV Universul, pe orice cale am căuta să-l cunoaştem, fie pe calea concretă a simţurilor, fie pe calea abstractă a raţiunii,, ni se înfăţişează ca o yastă îngrămădire de corpuri, învă- luite de toate părţile de spaţiu, — de spaţiul nemărginit, în afară' de carte nimic nu poate exista. Acest cadru al lumii, acest „loc general al tuturor lucrurilor reale şi posibile** ne opreşte dela început în reflexiunile noastre. Ce este dar spaţiul ? Spre a-i putea descoperi natura, trebue să-i determinăm mai întâi caracterele. Spaţiul ni şe înfăţişează în primul Tând ca necesar: nu-1 putem gândi ca neexistent! Să ne închipuim, că lumea a fost creată ieri şi ar fi distrusă mâine, printr’un capriciu al creatorului atotputernic: suntem siliţi să presupunem, că s^ţiul a existat înainte de această creaţie şi va exista după această distrugere, ca un loc gol, în oare lumea a luat naştere şi din care va pieri. Spaţiul ni se în - făţişează apoi ca infinit: nu-i putem gândi nicio margine. Oriunde ne închipuim că spaţiul s’a sfârşit, minţea noastră e silită să se întrebe: dar dincolo de acel punct, nu mai există spaţiu 1 Şi „dincolo** n’are sens decât în spaţiu. Spaţiul ni se înfăţişează mai departe ca imobil. Ceea ce se mişcă sunt corpurile. O planetă aleargă cu o iuţeală vertiginoasă, în jurul centrului ei de gravitaţie. Aceasta însemnează, că planeta trece succesiv prin diferite puncte ale spaţiului, ce rămân pe rând, goale şi — nemişcate. Trecerea planetei nu • le-a atins întru nimic, nu le-a schimbat întru nimic starea. In fine, spaţiul este incorporai. El nu e un corp, de vreme ce corpurile îl pot pătrunde şi ocupa, aşa cum nu se pot pă- trunde şi ocupa unele pe altele. Cu aceste caractere, spaţiul nu poate fi o substanţă. Căci orice substanţă există în spaţiu. Prin urmare spaţiul, care cuprinde în sine toate .substanţele existente, fiind pătruns de ele în toate punctele sale, nu poate fi de aceeaşi natură cu substanţele, pe care le cuprinde şi care sunt impenetra- bile. Tot aşa, nu poate fi spaţiul o calitate a unei sub- 352 FILOSOFIA RENAŞTERII stan te. Căci orice calitate atârnă de substanţa pe care o de termină, pe când spaţiul nu atârnă de nimic. Corpurile nu pot exista fără el, dar el poate exista fără corpuri. In fine, spaţiul nu e nici o simplă concepţie a mintii noastre. Căci concepţiile mintii noastre atârnă de noi, iau naştere prin noi şi; dispar odată cu noi, pe când spaţiul există independent de noi, a existat înaintea noastră şi va exista după noi. Ce e atunci spaţiul ? E o realitate „sui generis“, e „un lucru în felul său“, ce nu poa,te fi determinat decât în mod negativ, prin lipsa calităţilor pozitive, pe care le atribuim celorlalte lucruri sau realităţi, adică corpurilor propriu zise. El nu poate, în adevăr, nici să producă nici să sufere o ac tiune, ca cele pe care le exercită corpurile unele asupra al- tora. Singura determinare posibilă a lui este : proprietatea de a putea fi ocupat de corpuri. In acest cadru nemişcat şi neschimbător al spaţiului, cor- purile ce alcătuesc universul se mişcă şi se schimbă necon- tenti. Fiindcă însă nimic nu poate ieşi din nimic şi nimic nu se poate preface în nimic, trebue să presupunem că, sub această necontenită mobilitate şi variabilitate, există ceva permanent şi invariabil. Acest ceva este — materia. Planta care creşte, animalul care se desvoltă, nu crează elementele ma- teriale ce alcătuesc corpurile lor, ci numai le absorb din mediul înconjurător; iar când mor, corpurile lor deecOm- punându-se, aceste elemente se reîntorc în pământul, în aerul, în apa, din care fuseseră vremelnic luate. Materia formează dar substratul tuturor corpurilor existente în univers; cir- culaţia neîntreruptă a elementelor ei constitue temelia schim- bărilor lor necontenite. Ce e acum această materie? In felul cum o concepeau, filosofii antichităţii se deosebeau foarte mult. Unii o con- siderau ca o substanţă unică, alţii ea o substanţă multiplă. Cei dintâi, la rândul lor, se împărţeau în două tabere. Unii o considerau ca fiind o substanţă determinată; aşa erau vechii filosofi ionieni, care o confundau ou vreunul din ele- mentele cunoscute : apa, aerul, focul; unul şi acelaşi element, ziceau ei, schimbându-se necontenit, dă naştere tuturor lucru- rilor. In contra acestei concepţii s’a ridicat însă, încă din an- tichitate, obiecţia că, după toate observările făcute, elementele ATOMlSMOIi 353 nu se pot preface unele într’altele ; cum ar fi dar cu putinţă ca un singur element să dea naştere tuturor celorlalte ? Acea- stă obiecţie a făcut pe unii din filosofii antichităţii, să con- ceapă materia, ce formează substratul universului, ca fiind cu totul nedeterminată. Nea vând nicio calitate distinctivă şi 1 nicio formă proprie, ea poate primi indiferent orice calitate şi poate lua indiferent orice formă. Dar această materie, pe care nimic n’o determină, mintea noastră n’o poate concepe. Noi nu putem concepe un lucru decât numai prin calităţile ce-1 fac să fie ceea ce este, deosebindu-1 de celelalte lucruri, ce au alte calităţi. Apoi, dacă materia e absolut nedeterminâtă, dacă e o „simplă privaţiune*4 de calităţi determinante, atunci nu poate avea nici rezistentă, şi se confundă cu spaţiul1 gol. Spaţiul însă e o existentă ce nu poate nici produce, nici suferi nicio acţiune, e o existentă ce nu cunoaşte schimbarea. Dacă , ■ »°< ' | dar materia ar fi tot una cu spaţiul, ea n’ăr mai putea pro- “ duce corpurile, schimbându-se necontenit. Trebue să concepem deci materia ca multiplă, ca fiiiid 5 adică alcătuită, precum susţineau atomiştii vechi, din nenumă- rate părticele infinitesimale, calitativ identice, dar care, prin împreunarea lor în chipuri diferite, dau naştere corpurilor, ca- litativ deosebite. Să ne închipuim că toată corpurile, existente în univers au fost prefăcute, printr’un cataclism cosmic, în praf, într’un praf mai subţire decâ cel pe care-1 vedem jucând în aer, când razele soarelui se strecoară, vara, printre frun- zele copacilor. Acest praf ar fi materia ce compune universul, redusă la elementele ei constitutive, desfăcută în părticelele infinitesimale, pe care filosofii vechi le numeau atomi. Care sunt proprietăţile acestor elemente ! De vreme ce nimic nu se poate naşte din nimic şi nu se poate preface în nimic, atomii sunt „ingenerabili44 şi „incoruptibili44, n’au în- ceput nici sfârşit, sunt eterni. Aceasta e prima lor proprietate. A doua e soliditatea. Căci dacă atomii n’ar fi rezistenţi şi impenetrabili, nici corpurile pe care le compun n’ar'putea avea aceste proprietăţi. Dacă sunt şi corpuri fluide, ca aerul, 1 apa, etc., aceasta vine de acolo, că între atomii solizi, ce al- cătuesc aceste corpuri, sunt spaţii vide, care fac ca ele să-şi poată uşor schimba forma şi volumul. Deosebirea între cor- purile, pe care le numim solide şi cele pe care le numim fluide ■?. P. Negulescu : Filosofia Renaşterii, voi. ÎI 23 354 F1LOSOFIA RENAŞTERII — lichide sau gazoase — stă numai în spaţiile goale, mai mici sau mai mari, ce se află între atomii lor constitutivi, deopo- trivă de solizi. A treia proprietate a atomilor este indivizibilitatea. Fiind solizi şi „continui“, adică dintr’o bucată, fără locuri vide în interiorul lor, atomii sunt „absolut impenetrabili” şi nu pot fi tăiaţi în mai multe părţi, — de unde şi numele lor. In contra indivizibilităţii atomilor s’a ridicat însă, încă din antichitate, o obiecţie celebră. Dacă atomii sunt întinşi, oricât ni i-am închipui de mici, ei trebue să ocupe un spaţiu, care, fiind compus din mai multe puncte, are mai multe părţi, prin- tre care poate să treacă un plan de secţiune. Atomii sunt dect divizibili, şi rămân divizibili, în principiu, la infinit. Avem aci, zice Gassendi, o simplă iluzie subiectivă, ce nu trebue luată ca măsură a realităţii obiective, fiindcă suntem în .primejdie să ajungem la concluzii absurde. Dacă am ad- mite că atomii sunt divizibili la infinit, am ajunge la conclu- zia că orice corp, oricare ar fi numărul atomilor din care compus, cuprinde în realitate un număr infinit de părţi. Ar trebui atunci să zicem, că un grăunte de nisip cuprinde tot atâtea, părţi cât un munte întreg, — adică un număr infinit. De altfel, dacă atomii n’ar fi indivizibili, n’ar putea fi inco- ruptibili, cum am văzut că sunt. Şi atunci, cum s’ar mai ex- plica ordinea şi regularitatea-ce domnesc în univers ? Cum s’ar putea, ca aceleaşi Corpuri să apară şi să dispară necon- tenit în natură, cu aceleaşi calităşi şi proprietăţi, a căror in- variabilitate ne-o arată o experienţă de veacuri şi formează temelia prevederilor noastre 1 Această imutabiltate a calită- ţilor şi proprietăţilor corpurilor presupune, evident, de vreme ce ele însele sunt supuse schimbării, că cel puţin elementele lor constitutive sunt şi rămân pururea neschimbătoare. Atomii trebuesc să fie prin urmare incoruptibili şi — indivizibili. Oricât de mici sunt atomii, de vreme ce sunt elemente ma- teriale, cu un volum şi o masă, ei trebue să aibă şi o formă. Iar această formă trebue să fie diferită dela un atom la altul Căci astfel, dacă toţi atomii ar avea aceeaşi formă, fiind şi calitativ identici, cum s’ar mai explica deosebirile dintre cor- purile, pe care le alcătuesc T Nu există în natură două lucruri identice; nu există pe acelaşi arbore două frunze care să AT0M1SMUL 355 semene perfect una cu alta. De unde ar veni însă aceste deo- sebiri, dacă nu din deosebirile de formă şi de aşezare ale ato- milor, — deosebirile de aşezare fiind ele însele determinate de deosebirile de formă ! Numărul formelor diferite ale atomilor nu e totuşi infinit. Căci forma nu e altceva decât o rezultantă a relaţiunilor geo- metrice ale părţilor. Atomii însă au o mărime determinată. Prin urmare, numărul părţilor lor e mărginit, — şi numărul relaţiunilor geometrice posibile ale acestor părţi e finit. E probabil chiar, dată fiind micimea atomilor, că acest număr e destul de redus. In schimb însă, numărul atomilor de fie- care formă ar putea să fie nemărginit. Căci un număr finit de atomi, răspândiţi într’un spaţiu infinit, s’ar găsi în con- diţii nepriincioase de împreunare. N’ar fi exclusă posibilita- tea ca atomii, în asemenea condiţii, să nu se poată întâlni în număr suficient, aşa încât să dea naştere corpurilor. Afara numai dacă nu presupunem că atomii, deşi numărul lor e finit, sunt ţinuţi aproape unii de alţii, îngrămădiţi într’un anumit punct sau în anumite puncte ale spaţiului cosmic, de vreo forţă oarecare. O asemenea forţă ar putea să fie greutatea, inherentă atomilor ca elemente materiale. V V Necesitatea de a admite o asemenea forţă este evidentă, dacă ne gândim la existenţa mişcării în univers. Până acum am considerat numai alementele materiale din care e compusă lumea ; acum trebue să considerăm şi mişcările lor. Căci în adevăr, aceste elemente sunt veşnic în mişcare. Care e însă principiul mobilităţii lor t Acest principiu nu poate fi decât material. Căci un prin- cipiu imaterial n’ar putea fi decât incorporai şi nici un prin- cipiu incorporai n’ar putea produce mişcări lumea corpu- rilor, — afară de Dumnezeu, se grăbeşte să adauge Gassendi, pentru motivele pe care le vom vedea mai jos. Căci corpurile singure se pot atinge unele pe altele şi-şi pot comunica prin urmare impulsiuni motrice. Un principiu incorporai, fără masă, fără soliditate, fără rezistenţă, ar fi incapabil să îm- 356 FILOSOFI A RENAŞTERII < pingă corpurile ca să le pună în mişcare. Fiind însă material, principiul mişcării trebue să rezide în materie chiar, să-i fie adică inherent. Materia nu e dar inertă, ci activă. Şi fiindcă e constituită din atomi, lor li se cuvine această mobilitate esen- ţială şi permanentă. Aci ne lovim însă de o dificultate. Dacă materia este esenţial activă, atunci cum trebue să ne explicăm existenţa, imobilităţii sau a: repausului, în natură ? Căci nu toate cor- purile se mişcă. Am putea zice chiar, că cele mai multe stau nemişcate, pe suprafaţa pământului nostru cel puţin. Acea- stă imobilitate, zice Gassendi, e un fenomen de echilibru. Să ne închipuim atomii ca, înzestraţi cu mobilităţi diferite, ca direcţie şi intensitate ; sau să ni-i închipuim ca înzestraţi cu mobilităţi identice, dar ca având, cum am afirmat mai sus, forme diferite. Urmarea este, în ambele cazuri, că.atomii, îiUt piedecându-se unii pe alţii în mişcările lor, rămân pe.alocu- rea nemişcaţi, un timp mai mult sau mai puţin lung. Această imobiltaţe însă e relativa. Căci orice atom împiedecat în miş- carea sa, tinde să-şi recapete libertatea. Deşi imobil în apa- renţă, el se găseşte într’o stare de tensiune continuă, de sfor- ţare permanentă, care poate fi considerată ca o formă de ac- tivitate latentă. De vreme ce dar puterea motrice a corpurilor rezidă în activitatea atomilor şi de vreme ce această activitate e perma- nentă, putem zice că, atunci când corpurile intră în repaus, forţa ce le animă nu piere, ci e numai, momentan înlănţuită. Şi de asemenea, când corpurile, ce se aflau în repaus, încep şă se mişce, forţa ce le animă nu ia naştere din nimic, ci exista rnai dinainte şi îşi reia numai libertatea. De. unde rezultă că, zice Gassendi, cantitatea de forţă existentă în univers rămâne pururea aceeaşi ; nimic dintr’însa nu. se poate pierde şi nimic nu i se poate adăuga. Tot de aci rezultă, că repaus absolut nu există în natură ; pretutindeni e tensiune, sforţare, agita- ţie lăuntrică, chiar când în afară imobilitatea e desăvârşită. O altă întrebare se ridică acum, o întrebare care juca un rol de căpetenie în atomismul antic. Principiul mişcării cor- purilor rezidă, am zis, în ele înşile. De ce ÎT,, ă corpurile ur- mează în mişcările lor direcţii mai mult sau mai puţin uni- forme1? De ce bunăoară, corpurile grele, lăsate libere în aer. / ATOMISMUL 357 cad totdeauna către pământ 1 Atomiştii vechi ziceau, că pu- terea motrice inherentă atomilor îi sileşte să se mişce veşnic în direcţie verticală, de sus în jos, să „cadă“ adică veşnic în spaţiul gol. Aceasta era, după ei, singura determinare pri- mitivă şi esenţială a direcţiei mişcărilor din univers ; toate celelalte direcţii ar deriva din modificarea acestei direcţii primordiale prin ciocnirile dintre atomi. In faţa acestei explicări se ridică însă o mare dificul- tate. . Se poate oare zice, că corpurile se îndreptează în miş- cările lor către anumite puncte din spaţiu, independent de corpurile ce ocupă acele puncte sau chiar dacă nici un corp nu le-ar ocupa % Evident că nu. Punctele spaţiului sunt toate absolut egale şi, în lipsa oricărei determinări calitative, nu e aboslut nici un motiv, pentru care un corp ce se mişcă s’ar îndrepta înspre unele sau altele dintr’însele. Să ne în- chipuim o piatră, care ar exista singură în univers, tot restul spaţiului fiind aboslut goL Logic ar fi ca acea piatră să rămână absolut nemişcată, fiindcă n’ar fi absolut nici un motiv, pentru care s’ar îndrepta înspre vreunul din punctele spaţiului înconjurător. Când dar atomiştii vechi ziceau, că atomii cad de sus în jos, afirmau că ei tind către un anu- mit punct al spaţiului, ceeace e absurd. Ş’apoi, ce însemnează „sus“ şi ,,.jos“ în spaţiul infinit ? Determinarea direcţiei miş- cării corpurilor pe această cale este imposibilă. Unde să căutăm atunci această determinare 1 — In acţi- unea, pe care corpurile o exercită unele asupra altora. In adevăr, să reluăm comparaţia de adineauri. O piatră, care ar exista singură în spaţiul infinit, ar trebui să rămână ne- mişcată, fiindcă n’ar fi nici un motiv pentru care ea s’ar în- drepta într’o direcţie sau alta. Tot aşa, ar trebui să rămână nemişcată piatra, dacă — spaţiul fiind plin —corpurile în- conjurătoare n’ar exercita nici o acţiune asupră-i sau dacă ea însăşi n’ar „simţi“ nici o preferinţă pentru vreunul din ele. De vreme ce dar corpurile se mişca, precum ne-o arată experienţa, trebue să presupunem, că ele se atrag unele pe altele. Dacă bunăoară corpurile zise grele cad către pământ, cauza nu e, că atomii ce le compun s’ar îndrepta dela sine către un anumit punct al spaţiului ; cauza e, că pământul 358 FILOSOFI A RENAŞTERII îi atrage. Probă, că o asemenea atractiune poate determina direcţia mişcării corpurilor, e faptul, că fierul se îndreptează către magnet, ori care ar fi punctul din spaţiu pe care bar ocupa. Spre a ne explica dar căderea corpurilor, trebue să ne închipuim pământul ca un imens magnet, care le-ar atrage. Aci însă ne lovim de o altă dificultate. Dacă corpurile grele cad, fiindcă pământul le atrage, atunci cauza căderii lor e exterioară. Cum se împacă însă aceasta cu părerea, pe care am formulat-o mai sus, că principiul mişcării corpurilor rezidă în ele înşile ? Spre a putea răspunde la această întrebare, trebue să ne punem mai întâi o alta. Atracţiunea, pe care pământul o exercită asupra corpurilor, e o acţiune la distanţă. Cum e însă posibilă o asemenea acţiune ? Orice punere în mişcare a unui corp presupune o impulsiune mecanică, pe' care un alt corp i-o transmite, atingându-1 sau lovindu-1. Cum poate dar pământul să pună în mişcare corpurile dela distanţă, fără să le atingă şi fără să le lovească ? La această întrebare, zice Gassendi, e foarte anevoe de răspuns. Poate că din pământ pornesc atomi, care înlănţuese corpurile atrase şi le împing către el. Ceea ce e însă anevoe de înţeles, e cum acei atomi, care trebue să fie foarte mici de vreme ce sunt invizibili, pot să pună în mişcare mase mari de materie, precum ar fi bunăoară o stâncă ce s’ar prăvăli din vârful unui munte. E mai probabil, că corpurile atrase, par- ticipă şi ele la fenomenul mecanic al căderii. E probabil, că au şi ele un „sentiment44 obscur, un fel de preferinţă pentru pământ, iar rolul atomilor emişi de el e numai de a deş- tepta această pornire adormită. Trebue dar să presupunem, că atomii sunt înzestraţi, nu numai cu o activitate proprie, dar şi cu un fel de sensibili- tate obscură, oare îi determină să se îndrepteze, în anumite condiţii, către anumite corpuri. Cauza mişcărilor, ce par im- puse atomilor din afară, rămâne în acest caz internă : impul- sul ce vine din afară dă numai pornirilor interne ale atomibv ocazia să intre în activitate. Iar această sensibilitate trebue să ne-o închipuim ca un fel de impresionabilitate de aceeaşi natură cu cea animalică, dar de un grad inferior. Să com- parăm, zice Gassendi, o bucată de fier cu un animal. In- ATOMISMUL 359 tocmai după cum .animalul se îndreptează către obiectul, a cărui imagine a primit-o, tot aşa fierul se îndreptează către magnet, când i-a simţit prezenţa. Ceea ce e mai ales izbitor, ca analogie, e faptul că, în ambele cazuri, corpul, care atrage, nu lucrează decât la o anumită distanţă. Dacă obiec- tul e prea departe, animalul nu-1 mai vede ; dacă magnetul ■e prea departe, fierul nu-i mai simte prezenţa. Trebue dar să recunoaştem, că există în fier „dacă nu un suflet, cel puţin ceva analog cu sufletul, ceva care, deşi foarte subtil şi deli- cat, e totuşi eapabil, asvârlindu-se cu impetuositate în spre magnet, să tragă după sine masa grea şi inertă a metalu- lui" 1). Acelaşi lucru l-am putea spune despre pământ. Am putea zice, bunăoară, că pământul, întocmai ca un animai, are sentimentul conservării şi rechiamă la sine toate părţile ce se desprind din masa lui; iar acestea au şi ele un senti- ment obscur, dar foarte puternic, care le arată direcţia în care trebue să se mişce, ca să se întoarcă în sânul pământului. Am insistat pe larg asupra acestor puncte, spre a putea caracteriza atomismul lui Gassendi, în deosebire de cel antic. Pentru el, ca şi pentru Epicur, atomii sunt elementele mate- riale ultime ale naturii, Ca atari, atomii sunt întinşi, indi- vizibili, capabili de a se mişca prin ei înşişi, şi de a se mişca unii pe alţii prin contact. In afară însă de aceste calităţi, G assendi le mai recunoaşte puterea de a se atrage unii pe alţii şi puterea de a se „simţi", ca să nu zicem puterea de a se „percepe", unii pe alţii. Prin aceste calităţi nouă, pe care le atribue atomilor, atomismul lui Gassendi se depărtează de mecanismul antic şi formează tranziţia către dinamismul mo- dern, al lui Leibniz şi al succesorilor săi. ■t» VI Această evoluţie se simte şi mai bine, dacă trecem dela studiul elementelor, ce alcătuesc universul, la studiul legilor, i'<- hotărăsc combinarea lor. Să ne închipuim, că la început nu exista în univers de- cât materia, desfăcută în elementele ei constitutive, sub forma X) Opera (ed. Lyon 1658), t. II, p. 128. 361) FILOSOFI A RENAŞTERII unei pulberi imperceptibile, dar infinite, de atomi. Ca atare, materia nu alcătuia încă o „lume“. Căci o lume e un sist, de corpuri concrete, bine definite şi având între ele raporta■ : determinate. Pentru ca un asemenea sistem de corpuri să naştere, a trebuit ca atomii să se combine între ei. Cum însă Din ce cauză şi după ce legi 1 Atomiştii vechi susţineau, că atomii s’au împreunat din pricina ciocnirilor dintre ei. Aceste ciocniri au avut o cauza mecanică*, şi anume gravitatea, dar nu s’au făcut după nici lege, fiindcă au fost absolut întâmplătoare. Democrit zicea, că atomii cad toţi deopotrivă de sus în jos, din pricina greutăţii lor, dar cu iuţeli diferite, din pricină că sunt unii mai maţi. iar alţii mai mici. In această cădere atomii mai grei, având o iuţeală mai mare, lovesc pe cei mai uşori. Democrit credea că corpurile de greutăţi diferite cad în vid cu iuţeli diferite. Şi ciocnirile, care se produc în acest mod, se propagă în toata direcţiile. In vârtejurile care iau naştere astfel, atomii ><- împreunează după potrivirile formei lor exterioare. Aşa apar corpurile concrete, aşa ia naştere lumea sensibilă. Inte- grarea atomilor atârnă dar, în sistemul lui Democrit. de im galitatea lor. Dacă ei ar fi toţi egali, ar cădea toţi cu aceeaşi iuţeală, unii după alţii, şi nu s’ar ciocni niciodată. De unde vine însă inegalitatea atomilor f Această întrebare nu şi-o punea filosoful grec. Fiindcă totuşi, după propriile sale principii, nimic nu se poate întâmpla în univers fără cauză1), inegalitatea părticelelor elementare ale materiei pu- tea fi considerată ca o predeterminare teologică a combinării lor ulterioare. Spre a evita o asemenea interpretare, spre a da adică atomismului caracterul unei explicări absolut mecaniste a uni versului, Epicur susţinea, că atomii sunt toţi egali şi cad toţi în vid cu aceeaşi iuţeală şi în aceeaşi direcţie. In asemene, ' condiţii însă integrarea lor ar fi imposibilă. Ei ar cădea ve- cinie unul după altul, fără să se întâlnească niciodată. Spn a-şi explica dar întâlnirea si acri om era rea lor. Emani- evod< • că la un moment dat atomii deviază dela direcţia verticală 1) Mullach. Fragmenta philos. graeeae ante Soeratem. p. 3fî.V AT0M1SMUL 361 căderii lor. lai' .această deviate e absolut fără cauză, (' un efect al întâmplării. *) Ce este însă întâmplarea t — se întreba Gassendi. Sau acest cuvânt nu însemnează nimic, sau desemnează o forţă oarecare. In acest din urmă caz, de vreme ce prin ideea În- tâmplării voim tocmai să înlăturăm din concepţia universului ideea finalităţii, trebue să admitem, că forţa pe care o nu- mim astfel, e o forţă oarbă, neinteligentă, incapabilă de a concepe un plan şi de a urmări un scop, este un principiu stu- pid şi haotic, un element de confuzie şi desordine. Dar atunci, cum să ne explicăm structura universului ? Căci uni- versul ni se înfăţişează, când îl contemplăm, ca un tot uni tar, admirabil organizat şi guvernat de legi uniforme. Ce uimitoare e bunăoară structura corpurilor vieţuitoare! Ce complexitate savantă, şi ce minunată adaptare a tuturor orga- nelor cu funcţiunile pe care le îndeplinesc ! Şi dacă trecem dela lumea noastră pământească la lumea corpurilor cereşti, ce regularitate desăvârşită, ce luminoasă armonie ni se reve- lează ! Cum să credem dar, că, aşa alcătuit, universul e un efect al întâmplării ? Să zicem oare, trecând peste datele atomiştilor, că uni- versul a existat totdeauna aşa cum e astăzi şi va exista tot- deauna aşa, că adică, neavând început nici sfârşit, universul n’are nevoe de o cauză care să-1 explice ? Dar o asemenea pă- rere, pe lângă că ar fi peste putinţă de dovedit — întru cât nimeni nu ştie ce s’a petrecut la începutul timpurilor — ar fi şi peste putinţa de înţeles, fiindcă ar fi contrară tuturor datelor raţiunii şi experienţei, date care alcătuesc normele cugetării noastre. După aceste date, un stat înfloritor presu- pune un guvernator abil, o corabie bine condusă presupune un pilot dibaciu, un palat bine construit presupune un arhitect de talent. Tot aşa, universul, care e mai perfect decât cele mai perfecte lucruri omeneşti, presupune un principiu ordonator de o supremă inteligenţă. Ce e acum acest principiu 1 Mai întâi, un lucru e sigur : după analogiile experienţei şi după normele raţiunii noastre, principiul ordonator al universului trebue să fie deosebit de D Ol*. Lucretiu. De rerum, II, 216, şi Diog. Laert., X. 133 (ed. Hiibner) 362 FILOSOFIA RENAŞTERII el. Căci orice aşezare de părţi în vederea unui tot unitar, juv- supune un lucrător inteligent, care există în afară şi pendent de părţile ce se aşează şi de totul ce rezultă din în,, preunarea lor. Mai departe, principiul ordonator al unicei-, sului trebue să fie înzestrat nu numai eu inteligentă, ci si <.•;. sensibilitate şi eu voinţă. Căci, după analogiile experienţei ş> normele raţiunii noastre, nu e de ajuns ca un lucrător să conceapă un plan. pentru ca o aşezare unitară de părţi să in. naştere ; ci mai trebue, ca acel lucrător să dorească realizai .-u planului conceput de el şi să treacă dela dorinţă la acţiuni’, cu ajutorul voinţei. Fiind însă deosebit de univers şi înzestrai cu inteligenţă, sensibilitate şi voinţă, principiul ordonator, pc care l-am admis, e o fiinţă supranaturală, e ceea ce religii!,- numesc un Dumnezeu. Care e acum raportul dintre această fiinţă supranaturală şi univers ? S’a mărginit oare acţiunea ei la ordonarea ele montelor materiale, a atomilor, ce umpleau spaţiile cosmice şi care existau înainte de ea, — sau s’a întins şi mai departe A admite o materie eternă, care ar fi existat totdeauna ală- turi dc principiul ci ordonator, ar fi de prisos. Ar fi o nu.:', simplificare a concepţiei noastre despre lume, dacă am trans- forma principiul ordonator al universului într’un principiu creator şi i-am atribui creaţiunea materiei, aşa precum o tac religiile. O asemenea transformare n’ar trece nici de cum peste marginile analogiilor experienţei şi normelor raţimv: noastre. Dacă bunăoară comparăm între ele sforţările oanm nilor, când voesc să producă ceva, vedem fără greutate că, cu cât e cineva mai inteligent cu atât îi trebue mai puţină muncă şi mai puţin timp, ca să ajungă la cele mai frumoase rezultate. Pornind pe această cale, mintea noastră se poate ridica foari uşor la concepţia unui artist suprem, care, ca să-şi producă opera, n’are nevoie nici de instrumente, nici de material, ci scoate totul din sine însuşi, printr’un act creator. Putem prin urmare admite, că Dumnezeu a creat la în- înzestrând fiecare atom eu calităţile ce-i hotărăsc mai depari mişcările şi locul în toate combinările din natură. Fără îndoială, creaţiunea materiei, din nimic o iţi,; teză. Dar eternitatea materiei nu e o ipoteză? Dar întân ATOM ISMl'I. pîarni nu e o ipoteză ? Şi dacă o vorba, să alegem între acc- 'ie ipoteze deopotrivă de indemonstrabile, e mai firesc să alegem pe acelea, care răspund mai bine nevoilor minţii noa- -ire. Cum am putea, bunăoară, să credem, că atomii, com- binându-se singuri, au dat naştere, din întâmplare, unui oraş 'Au unui palat 1 Şi vechii atomişti ne cer să credem, că ato- nii au putut să formeze prin ei înşişi universul întreg, care sie infinit mai complicat decât toate oraşele şi decât toate rulatele de pe pământ! Cu Gassendi aşa dar atomismul devine finalist, fără ca această evoluţie să-i altereze caracterele, ca doctrină fizică. Căci ipoteza unui principiu creator şi ordonator al universu- lui priveşte numai originea atomilor. Odată creaţi, toate com- oinările atomilor se fac numai după legile fizico-meeanice ; ş: numai prin aceste legi se explică fenomenele ce rezultă dia acele combinări. Din acest punct de vedere, strict ştiin- ţific, e indiferent dacă considerăm atomii ca eterni sau creaţi de Dumnezeu. Ştiinţa se mărgineşte să ia atomii ca daţi, pre- cum ia ca date spaţiul, timpul... etc. In schimb, nuanţa teistă. uni zic teologică l) — pe care Gassendi a dat-o atomismuiui, a uşurat foarte mult răspândirea acestei concepţii, aşa de folositoare pentru progresul ştiinţelor fizico-chimice. La această răspândire a contribuit mult şi şcolarul iui Gassendi, Bemier, care a publicat asupra filosofiei maestru- lui său un studiu amănunţit, intitulat „Abrege de la philoso- hhie de Gassendi", apărut în 1677. Cât de cetită era această ..prescurtare", care n’avea mai puţin de opt volume, ne-o poate arăta faptul, că s’a tipărit, după şeapte ani deabia, in 1684, într’o a doua ediţie. Atomismul lui Gassendi ajun sese astfel, în a doua jumătate a veacului al XVTT-lea, să fie discutat la Paris până şi prin saloane, şi o urmă a acestei .,mode" ni s'a păstrat în comediile lui Moliere, care vedea într’însa una din laturile ridicule ale vieţii sufleteşti a tim- pului său.-) î) Mabilleau, Hitoire de Ia philosophie atomUtiquo. p. 397. Of. fjes femmes savantes, act. III. CAPITOLUL XIV URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE TELESIO. PATRIZZI, CAMPANELLA ŞI ADEPŢII LOR Orientarea către studiul direct al naturii, preconizată A mişcarea ştiinţifică, pe care am trecut-o în revistă în capita- lele precedente, a luat. forme epistemologice mai pronunţam eu câţiva cugetători, care au pus totodată în valoare, din punct de vedere filosofic, unele din rezultatele ei cele mu., însemnate. Ei au continuat astfel, pe un alt plan şi cu'alte mijloace, lupta ce începuse pentru emanciparea cugetării timpului de tirania tradiţiilor vechi, — a -elor peripatetic*- mai ales, — înlesnindu-i la rândul lor, evoluţia. Activitate i lor era interesantă şi sub un alt aspect; ea punea în evi denţă, prin unele din formele pe care le-a luat, marile elituui tăţi sufleteşti ale emancipării pentru care luptau. Educaţia intelectuală pe care o făcuseră noilor popoare europene, m timp de atâtea veacuri, catolicismul pedooparte şi scolastic iii Cil it'V clici pi: tir < t i iii,, ii ii pui. Cu. ii ,-CiiiiiiOu Ui, iii! • U« « uşor, nici atât ele repede, cât doreau unii din acei „reto- matori“, care era mai grăbiţi sau mai nerăbdători. Iar con- secinţele, teoretice şi practice, ale dificultăţilor de care >«• loveau, au trebuit să le tragă ei înşişi, sub diferite forme. URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE :w:> I Col dintâi din acei cugetători, Bertiardino Telesio, se năs- v;i>r în 1508, la Cosenza, în Calabria. Primele studii le fă- cuse, urinând peregrinările familiei sale, la Milano şi la Roma. sub conducerea unui unchiu al său. Antonio Telesio, rare era un om învăţat, şi atăt de preţuit pe acea vreme, încât a ajuns, ceva mai târziu, preceptor al regelui Filip al 11-lea a! Spaniei. Învăţământul superior l-a urmat la universitatea din Padua. unde a ascultat cursuri de filosofic, matematică şi fizică. Peripatetismul oficial însă, care era în floare pe atunci la acea universitate, i-a inspirat dela început îndoieli, atât în Filosofic, cât şi, mai ales, în fizică. La acele îndoieli au con- tribuit, pe lângă propriile lui reflecţii, ştirile, încă vagi, dar totuşi impresionante, ce începuseră a se răspândi, cu privire la noile descoperiri geografice şi astronomice. Un plan cjo reformă, a modului de a studia şi explica lumea, a început, astfel a se forma, încetul cu încetul. în mintea tânărului în- văţat. Realizarea acelui plan, insă, i s’a părut că n’o putea întreprinde imediat ; îi lipseau încă datele necesare, cele ştiinţifice mai ales, pe care rămânea să şi le procure, trep- uii. A izbutit totuşi, întru cal intenţiile sale începuseră a de- veni cunoscute, să intereseze vreo câţiva oameni, din cercu- rile superioare ale societăţii italiene a timpului, — între alţii pe papa Paul al IV-lea, care, cu grija primejdiilor ce amenin- ţau „dreapta credinţă4', a căutat să-i dea o altă îndrumare., l-a oferit, anume, arhiepiscopia din Cosenza. Spre a-şi putea insă continua, în deplină libertate, cercetările ştiinţifice şi Filosof ire. Telesio a refuzat măgulitoare?* propunere, — soli- citând bunăvoinţa suveranului pontif pentru fratele său Tom- maso, pe care s’a declarat gata să-l ajute, dacă ar fi fost nevoie, pentru o cât mai bună îndeplinire a datoriilor sale. Ret râi>'âudsînuni î'ip n mii'ă prouripLilr d*1 lâmU Co- Mm za, pe cart» o moştenise dela tatăl său, s’a apucat să scrie lucrarea întitulată „De rerum natura juxta propria prin- •ipia‘\ din car»* a publicat primele două cărţi în la Roma : restul, de încă şeapte cârti, ivavea să poată apărea 366 FIL0S0F1A RENAŞTERII decât mai târziu, în 1586, la Neapole. Cuprinsul cărţilor p blicate a interesat totuşi mult pe unii din oamenii culţi timpului. A interesat, bunăoară, pe ducele Caraffa, din Ni- pole, care l-a chemat pe Telesio, rugându-1 să-i dec unele !■■■• muriri, şi, pentru ca să poată lua cunoştinţă, printro expe nere verbală mai amănunţită, de întregul plan al luerăr ce pregătea, i-a oferit să rămână, ca oaspete, în palatul să- din localitate. Filosoful a primit propunerea ce i se face.--,. — şi entuziasmul pe care l-au produs ideile sale în ceri i, rile culte din Neapole, a strâns repede în juru-i câţiva adept , hotărâţi să lupte în contra peripatetismului oficial şi petit- studiul liber al fenomenelor naturii. Micii grupări, ce a liud naştere astfel, unii din cei ce o compuneau i-au dat, ca o măr- turisire a admiraţiei pe care o aveau pentru Telesio, nume! de „Academia Telesiana“. Ei se credeau îndreptăţiţi sV. facă de exemplul, ceva mai vecliiu, al academiei pe care ■ înfiinţase, sub domnia lui Alfons al V-lea, Antonio Becadeib Panormita, umanistul de care am vorbit în volumul precedent, al acestei lucrări, şi căreia, întru cât o ilustrase în deosebi fiiovio Pontana, un alt umanist de frunte de pe acea vreme, se dase numele de „Academia Pontaniana“. Telesio n’a accep tat acel omagiu şi a cerut să se dea grupăjâi ce se se formas» în juru-i numele, mai modest, de „Academia Cosentina“. La Neapole, în liniştea şi în atmosfera de simpatii* d> care se bucura acolo, a scris el, nu numai cele şapte cărţi, <■“ alcătuiau restul operei sale capitale „De rerum natura juxta propria principia", şi care au apărut în 1586. ci şi o sumă de alte mici lucrări, cu caracter monografic, asupra unora din categoriile de fenomene ale naturii şi ale vieţi omeneşti. Două din acele lucrări priveau unele „calităţi" ale lucrurilor, car*' interesau mai de aproape pe oameni, ca colorile şi gusturile- , erau cele intitulate „De coloribus" şi „De saporibus". Altele priveau fenomenele meteorologice, ca „De his quae in aere fiunt", sau fenomenele astronomice, ca „De cometis et circuli lacteo". Câteva priveau funcţiunile fiziologic.* «î n-Anloc-; • ale organismului omenesc, ca „De usu respiratonis" sau „De somno". Una, în sfârşit, avea un caracter mai general, întru eât studia structura „organică" şi natura „spirituală" a uni versului ; era cea intitulată „Quod animal universum ab URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 467 unica animat* substantia gubernatur". Toate aceste lucrări au fost publicate mai târziu, după moartea lui Telesio, de către elevul său Persio, la Veneţia, în 1590. Cuprinsul unora din- tr’însele, ale celei din urmă bunăoară, şi mai ales ideile din opera de căpetenie „despre natura lucrurilor", au început dela o vreme să neliniştească, prin succesul pe care păreau a-1 avea, cercurile eelesiastice din Neapole. Ostilitatea lor cres- cândă a silit în cele din urmă pe Telesio să părăsească acel oraş, spre a evita o eventuală intervenţie a lor. S‘a retras, definitiv, ia Cosenza, unde a murit în 1588, la vârsta de 80 de ani. împotriva atacurilor ce continuau totuşi a se aduce ideilor lui, s’a ridicat un adept, puţin cunoscut astăzi, al lor, Sertorio Quattromani, căutând, printr’o expunere mai scurtă şi mai clară a lor, în limba italiană, să arate că ele nu erau nicidecum primejdioase pentru Biserică. Lucrarea lui, care era intitulată „La filosofia del Telesio, ristretta in brevită", a apărut în 1589, la Neapole. Înainte de el, Tommaso Cam- panella, expunând propriile sale idei, luase şi apărarea lui Telesio, în lucrarea intitulată „Philosophia sensibus demon- strata, cum vera defensione Bernardini Telesii", care apă- ruse tot la Neapole, în 1587. Intru cât însă această lucrare se adresa mai mult lumii savante, Quattromani a crezut că tre- buia să lumineze şi cercurile mai largi ale opiniei publice, cu o expunere mai redusă şi mai populară, în „dialectul toscan'*. Cu toate acestea, — sau tocmai de aceea, dat fiind sgomotul ce se făcea astfel în jurul ideilor lui Telesio, — operele lui au fost trecute pe lista cărţilor oprite „până la îndreptare", din aşa numitul „Index librorum expurgatorius", unde au ră- mas pentru totdeauna, fiindcă nimeni nu-şi putea lua, în locul autorului care murise, răspunderea să le îndrepteze. II II in iiiiruduci-rea la opera sa de căpetenie. Telesio declara, categoric, că edificiul cunoştinţelor omeneşti despre lume nu se putea ridica decât pe temelia experienţei sensibile, adică pe datele concrete ale simţurilor, nu pe argumentările abstracte ale raţiunii. Căci nimeni nu putea ajunge să ştie „cum" erau 368 FILOSOF IA 1! EN AŞTERI1 şi „ce'' erau lucrurile, care alcătuiau lumea, decât numai oii servându-le, în mod obiectiv şi cu stăruinţa cuvenită, pe ele însele, nu pornind dela idei preconcepute cu privire la ceea ce „trebuiau4* să fie ele, după închipuirea, pură simplă, celor c.e căutau să le înţeleagă. Cum zicea Telesio însuşi, într’una din frazele laconice, care îi erau familiare : „Des- pre lucruri, prin lucruri44. Observarea lucrurilor însă nu era posibilă decât cu ajutorul simţurilor. Şi căuta s’o dovedească mai departe, în corpul lucrării sale de căpetenie, arătând că simţurile erau „porţile41 prin care lumea exterioară putea pă- trunde în interiorul omului şi nervii erau „căile14 pe care acţi- unea ei putea ajunge până la „spiritul11 lui cunoscător. Căci „cunoaşterea1' nu putea să ia fiinţă decât atunci când lucru rile ce alcătuiau lumea „atingeau11, direct sau indirect, orga- nele periferice ale simţurilor, iar acestea, prin modificările pe care acea atingere le producea într’însele, puneau „în miş- care11 nervii sensitivi, transmiţând astfel creerului impresiile primite din afară. Cunoaşterea începea astfel, ca fenomen intelectual, atunci când omul „simţea11 atingerea lucrurilor >x- terioare, atunci când el îşi da seamă adică de neţ.unea \- care acele lucruri o exercitau asupra sistemului său nervos. Substanţa „eterică14 a acestui sistem „transforma41 acţiunea lucrurilor exterioare asupra organelor periferice ale simţu- rilor în „imagini” ale lor, care se formau în „spiritul14 omu- lui. Numai după acest început, inevitabil şi indispensabil, putea să intervină raţiunea, care, prelucrând acele imagini, concrete şi particulare, scotea dintr’însele, prin operaţii psi- hologice şi logice, idei abstracte şi generale, privitoare la „na- tura41 lucrurilor, la „originea" şi „scopul1 lor, la modul adică cum luau naştere ele şi la rolul pe care erau destinate să-l joace în lume. Această concepţie epistemologică, cu un asp<->; empirist atât de pronunţat şi cu unul materialist destul df sensibil, sta în legătură cu felul cum îşi reprezenta Telesn structura şi mecanismul lumii, în general. Asupra acestei )•«•- Universul se compunea, după Telesio, dintr'o „masă cor- porală ţmică" (corporea moles una), care era calitativ aceeaşi, în toate părţile ei, dar putea lua, sub acţiunea „forţelor active" ale naturii, forme diferite. Prin ea însăşi, acea ..masă URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 363 corporală'4, adică materia, n’avea altă calitate decât pe aceea, — Cc.re era pasivă, sub ambele ei aspecte, — de a ocupa un spaţiu şi do :i rezista oricărei presiuni ce ar fi tins s’o eli- mine dintr’însul. Auf?! materia era lipsită de orice „putere44, ce i-ar fi permis să întreprindă, din propria ei iniţiativă, vreo acţiune. De aceea, neputându-se modifica singură, în nici un chip, materia rămânea totdeauna, din punct de ve- dere cantitativ, neschimbată, ea nu putea, nici să-şi sporească, nici să-şi micşoreze, „masa44. De unde rezulta că „mărimea44 lumii rămânea pururea aceeaşi, egală cu ea însăşi. Cum zicea Telesio însuşi: „Cum nulla prorsus agendi seseque generandi facultate materia sit praedita, moles ejus adeoque et muncii magnitudo nec augeri nec minui usquam potest44. In faţa acestei concluzii se ridica însă întrebarea: ce producea, atunci, schimbările ce apăreau totuşi necontenit, suceedându-se fără întrerupere, în lume î Existenţa acelor schimbări era o dată certă a experienţei sensibile, aşa încât realitatea lor, nepu- tându-se pune la îndoială, reclama, în mod imperios, o expli- care... Acele schimbări...răspundea Telesio, — nu puteau fi produse decât de acţiunea, necontenită şi opusă, pe care cele două mari „puteri4 ale naturii, căldura şi frigul, o exercitau fără întrerupere asupra tuturor lucrurilor ce alcătuiau lumea împreună cu materia, acele două foi'ţe fundamentale ale me- canismului cosmic constituiau „primele principii44 po care filosofia trebuia să le pună la temelia oricărei încercări a ei de a explica lumea. Ba chiar, ca „forţe active44, căldura şi frigul trebuiau „puse44, în ordinea principiilor explicative ale lumii, înaintea materiei, care nu era decât pasivă. Cum zicea Telesio însuşi: „Tria omnino principia rerum omnium ponenda sunt, agentos videlicet uaturae duae, calor et frigus. turn corporea moles una44. De unde veneau însă, unde rezidau, şi cum lucrau, ea „agenţi ai naturii44, căldura şi frigul 1 Răspunsul la această rntn*hnv<‘ i se nnrwţ 11] i Ti•••; .:■., Cal dura, pentru lumea pămânească cel puţin, care era lumea experienţei sensibile a oamenilor, isvora, în chip neîndoios, din soare. Ea rezida, ca atare, în lumea „dc sus44, adică în „cer44, unde se găsea soarele. Frigul. în schimb, izvora, pen- tru lumea omenească cel puţin, din pământ, care, când nu-l Negulescu : Filosofia Renaşterii, voi. II 24 370 FILOSOFIA BENAŞTERII încălzea soarele, era, cum o arăta experienţa sensibilă, rec-* El rezida, ca atare, în lumea „de jos“. Cât despre modu- cum lucrau aceşti „agenţi“ ai naturii, experienţa îl arăta, de asemenea, destul de limpede. Căldura era principiul miş cării corpurilor, în afară şi în lăuntru ; în afară, întru că* le putea face să-şi schimbe poziţia în spaţiu ; în lăuntru. în- tru cât le putea face să-şi mărească volumul, micşorându-?; densitatea, şi întru cât le putea da vieaţă. Frigul, dimpotrivă. era principiul imobilităţii lucrurilor, al rigidităţii lor ; el k silea să se strângă în ele însele, micşorându-şi volumul şi mă- rindu-şi densitatea. Cum zicea Telesio însuşi: „Calor na- tura sua mobilis, etiam assidue molem quamcumque subit, laxat, extenuat, maximeque mobilem facit; contra vero frigus natura sua im mobile, perpetuo id unum agere videtur, ut mo lem quam subit, constringat, denset et gravitatem eidem in- dat“. Aşa se explica faptul că corpurile din natură, cu cât aveau mai multă căldură, cu atât erau mai mobile. Aşa erau. în primul rând, astrele. Şi tot căldura întreţinea şi vieaţa fiinţelor organizate, — vieaţă care era, în felul ei, o mişcare neîntreruptă, interioară mai ales, a organelor ce le alcătuiau. Cele mai multe fiinţe de acest fel aveau o căldură, care se putea constata uşor în experienţă ; de unde nu rezulta însă că acelea, la care o asemenea constatare era mai anevoioasă, nu erau şi ele, în felul lor, înzestrate cu căldura necesară. Şi dimpotrivă, cu cât corpurile din natură erau mai reci, ou atât erau mai puţin mobile. Apa bunăoară, care la o tem- peratură mijlocie era lichidă şi mobilă, sub acţiunea frigului devenea solidă şi nu se ma? mişca nicidecum. Totuşi, cor- purile organizate, când mureau, îşi pierdeau căldura proprie, iar răcirea lor le făcea să devină rigide şi imobile. De acea- stă din urmă constatare a experienţei se folosea Telesio spre a dovedi că nu exista o deosebire esenţială, de natură, între căldura soarelui şi căldura corpurilor organizate, de vreme ce puteau, şi una şi alta, să provoace apariţia fenomenelor vital* şi să le întreţină desfăşurarea. După cum caia ura soarelui provoca germinarea seminţelor vegetale puse în pământ, tot aşa căldura corpului matern provoca desvoltarea celulei semi- nale depuse întrînsul. Dela materia, ce alcătuia universul, şi dela cele doua URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 37î forţe, ee provocau schimbările ei necontenite, Telesio trecea la spaţiul, în care se găsea materia, şi în cadrul căruia se pro- duceau manifestările ei. Pentru el, spaţiul nu era decât „locul" gol, pe care îl umplea materia. Ca atare, spaţiul era deosebit şi independent de „masa corporală" ce îl ocupa. El nu putea fi prin urmare decât „incorporai" şi „inactiv". El nu avea, în adevăr, o masă proprie a lui, fiindcă, altfel, nu l-ar fi mai putut ocupa materia, şi nu avea o putere de acţiune proprie, fiindcă, altfel, ar fi împiedicat acţiunea, oe se desfăşura în cadrul lui, a celor două forţe de căpetenie ale naturii, căldura şi frigul. De aceea, spaţiul nu opunea nici o rezistenţă corpurilor materiale ce îl ocupau şi nu împie- dica nicidecum mişcările lor. Singura lui „calitate" distinc- tivă era „posibilitatea" de a fi ocupat de corpurile materiale şi străbătut de mişcările lor, — posibilitatea căreia Telesio îi da numele de „capacitate receptivă". După spaţiu, în sfâr- şit, venea rândul timpului, — în analiza din opera de căpe- tenie a filosofului. In adevăr, materia ce ocupa spaţiul era divizată, cum am văzut, în corpuri, în nenumărate corpuri, care, întru cât se mişcau, nu ocupau în mod permanent ace- leaşi puncte, ci treceau, în mod succesiv, dela unele la altele. Această trecere a lor, prin diferitele puncte ale cadrului gol în care se întindea universul, avea nevoie, pentru determina- rea ordinei ce trebuia să domnească într’însul, de o măsură. Iar acea măsură nu putea fi, după Telesio, decât timpul. In adevăr, timpul nu era altceva decât „măsura mişcării", adică a trecerii corpurilor materiale prin „serii", mai mult sau mai puţin lungi, de puncte ale spaţiului. Iar „lungimea" acelor serii se măsura prin intervalurile de timp, de care aveau ne voie corpurile ca să le străbată, adică prin „durata" mişcării lor. De aceea „ziua", ca unitate de măsură omenească, nu era decât intervalul de timp, de care avea nevoie soarele, ca să parcurgă, pe bolta cerească, drumul său obicinuit, dela răsărit îa apus. Şi tot aşa, „noaptea" nu era, din acelaşi punct de vedere, urcai miei v ului tie timp, ue care aveau nevoie stelele ca să parcurgă, pe aceeaşi boltă, acelaşi drum. Mai departe, Telesio examina cele două mari „forţe ac- tive", căldura şi frigul, din punctul de vedere al modului cum lucrau ele. Şi ajungea la concluzia neaşteptată că acţi- FILOSOFI A REN AŞTEKII 372 unea lor prespunea o determinare de natură „incorporată", — o tendinţă, care era un fel de „dorinţă44 sau cel puţin de „poftă44, obscură dar irezistibilă. Spre a o caracteriza, Telesio sc servea de cuvântul „apetit'4 (appetitus). Experienţa îi arăta, în adevăr, că atât căldura cât şi frigul aveau tendinţa de a se răspândi, de a se întinde în spaţiul înconjurător. Nu- mai aşa se putea explica faptul că, dela o distanţă atât de mare ca cea la care se afla soarele de pământ, căldura celui dintâi putea ajunge totuşi până la cel din urmă. Şi numai aşa se putea explica faptul că, atunci când cădea zăpadă pe munţii dintr’o regiune oarecare, răceala ajungea până de- parte, pe şesurile ei. Ce era însă „apetitul" de expansiune al acestor mari forţe ale naturii ! Nu putea fi, după Telesio, decât ceva analog cu dorinţa oamenilor de a-şi întinde, cât- mai departe,, acţiunea asupra lumii înconjurătoare, spre n produce, în lucrurile ei, schimbările cerute de interesele şi nevoile lor. Fiindcă. însă dorinţa presupunea, la oameni, sen- sibilitatea şi inteligenţa, Telesio credea că putea, că era chiar necesar, să atribue şi forţelor naturale de care era vorba „fa- cultăţi44 analoage, rudimentare, se înţelege. în comparaţi eu cele omeneşti, dar totuşi reale. El susţinea dar că aceh- t'orţe îşi „simţeau44 acţiunea şi „percepeau44 efectele produse de ea. III III Spre a-şi lămuri însă această concluzie, care i se părea inevitabilă, Telesio a părăsit terenul experienţei sensibile, şi. continuând a se întemeia pe datele ei concrete, a crezut că putea recurge la argumentările abstracte ale raţiunii, ca să construiască unele ipoteze, fără de care i se părea că nu putea ajunge până la capăt, în încercarea sa de a-şi explica lumea. A presupus dar că cele două mari forţe active, căldura şi fri- arul. erau iOii.c-a mucc^ Polemica trecea apoi la ideile „atât de mult lăudate" ale „prin- cipelui filosofilor", — cum se obicinuia a i se zice lui Ari- stotel. Acolo unde nu putea ridica, în contra lor, nici o obiec- ţie, Patrizzi le declara lipsite de originalitate: ele erau ale URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 381 altora, şi „stagiritul“, care le dase drept ale sale, nu era de- cât un „compilator", mai mult sau mai puţin abil. Iar acelea din ideile lui, a căror paternitate nu se mai putea discuta, nu erau decât erori grosolane, sau chiar ridicule. O asemenea „şarjă" n’ar fi fost poate luată în serios în alte vremuri, cu o judecată mai cumpănită şi mai obiectivă. Individualismul Renaşterii însă ducea, în Italia cel puţin, la o pornire critică excesivă. Din nevoia de a-şi afirma, cu orice preţ, indepen- denţa, nu puţini din italienii de pe acea vreme criticau ca să critice, — şi o făceau cu plăcere, cu pasiune chiar, mai ales când puteau recurge la forme ironice. Am relevat în carac- terizarea generală a Renaşterii, ca perioadă istorică, dela în- ceputul volumul precedent al acestei lucrări, rolul pe care l-a jucat, în desfăşurarea ei, spiritul critic. Şi nu numai în vieaţa intelectuală propriu zisă, ci şi în vieaţa de toate zilele. Satira muşcătoare, gluma perfidă, păcăleala răutăcioasă, anecdota cu tâlc, au înflorit atunci, în societatea italiană, cu o exube- ranţă rară, dacă nu chiar fără precedent. Intr’o asemenea atmosferă, „şarja“ lui Patrizzi în contra lui Aristotel a avut un răsunet considerabil. Iar lovitura, pe care a primit-o ast- fel peripatetismul oficial, şi care n’a fost uşoară, a contribuit într’o măsură apreciabilă, la liberarea cugetării filosofice de tirania apăsătoare a autorităţilor tradiţionale. In a doua din lucrările pe care le-am menţionat, — în „Nova de universis philosphia“, — Patrizzi propovăduia o doctrină, care încerca să concilieze empirismul lui Telesio cu concepţiile neoplatonismului, şi, mai ales, cu vechile lor iz voare orientale, cu speculaţiile mistice ale lui Hermes Teh- ui egis tul şi ale lui Zoroastru. După o legendă atribuită lui Berosos, înţelepciunea lumii străvechi, dinainte de potopul biblic, ar fi fost comunicată de Noe, care rămăsese, după acel mare cataclism, singurul ei depozitar, celui dintâi din aceşti „mistagogi", în mod direct, şi celui de-al doilea, în mod indi- rect. Hermes Trismegistul ar fi cunoscut pe Noe şi ar fi pri- miî. personal, dela ol. preţioasele învăţă!:::", iar Zornasfr; ar fi primit dela preoţii chaldeeni însemnările pe care l« descoperiseră ei mai târziu, în resturile „arcei" lui Noe. De la preoţii egipteni, apoi, care păstraseră învăţăturile lui Her- mes Trismegistul, şi dela preoţii chaldeeni, care păstraseră pe .'(82 FILOSOFI A RENAŞTERII acelea ale lui Zoroastru, ar fi luat primii cugetători greci. Orfeu, Thales, Pitagora, ideile pe care le propovăduiau, şi care nu erau decât ultimele licăriri, mai mult sau mai puţ ir. credincioase, ale acelor străvechi revelaţii. De aceea s"a cre- zut dator Patrizzi să pună în evidenţă resturile lor, aşa cum se găseau la filosofii greci, — la cei menţionaţi şi la cei ă vorbească, le-a luat locul un mutism absolut. Cu toate acestea, pe temeiul mărturisirilor altora, şi al unor inter- pretări meşteşugite ale scrierilor lui, Campanella o fost con- damnat la închisoare perpetuă, în carcerele inchiziţiei din Roma. Fiindcă, însă, procesul de înaltă trădare nu se termi- nase, autorităţile politice spaniole nu l-au predat, şi neferici- tul a zăcut în închisorile lor douăzeci şi şapte de ani. La în- ceput a fost ţinut numai în carcere subterane, adevărate gropi ce se găseau sub nivelul mării, cu păreţii picurând de ume- zeală, fără aer şi fără lumină. Şi totuşi, o tărie sufletească cu tutui excepţională i-a ajutai, nu numai ,-,ă trăiască ani întreg; în asemenea condiţii grozave, fără să-şi piardă cu totul nă- dejdea, dar şi să-şi continue, dacă se putea zice, activitatea intelectuală, proiectând opere nouă şi compunând poezii filo- sofice. Operele proiectate le-a redactat, fireşte, mai târziu, şi 398 FILOSOFIA KENASTEI» 11 le vom vedea mai departe. Cât despre poeziile filosofice, n. mărginim a releva faptul că s’au tipărit la Paris, în 162-_. sub titlul „Scelta d’alcune poesie filosofiche di Settimontano Squilla". Pseudonimul sub care se ascundea autorul era aluzie la numele lui adevărat, şi însemna : „clopoţelul cel oi şapte coline". In veacul al XlX-lea, acele poezii au fost reti- părite de Orelli şi au apărut la Lugano, în 1934, sub titlul „Poesie filosofiche di Tommaso Campanella". Mai târziu, asprimea autorităţilor spaniole s’a mai îm- blânzit. Prizonierul a fost pus în celule cu lumină, permi- ţându-i-se să citească şi să scrie. De acea îngăduinţă s’a fn- losit Campanella mai întâi să se apere, redactând câteva memorii privitoare la procesul său. A încercat apoi, într'o lucrare deosebită, cu cuprins politic şi istoric, să convingă pe spanioli că nu era un duşman al dominaţiei lor ; că ar fi dorit chiar s’o vadă întinzându-se asupra lumii întregi, dacă ar fi voit să-şi ia sarcina de a da lumii o mai bună organizare decât cea de până atunci, care nu era numai nedreaptă, din punct de vedere etic, dar şi absurdă, din punct de vedere- logic. Iar ca o dovadă că el nu urmărea nimic reprobabil, când voia să amelioreze condiţiile de existenţă ale compatrio- ţilor săi, când voia să-şi pună în aplicare, în Calabria, ideile politice şi sociale, le-a aşternut pe hârtie, pentru ca oricine să le poată judeca. Aşa au lăut naştere cele două lucrări a!< sale : „De monarchia hispanica" şi „Civitas solis". Fericit că putea înfine să lucreze, Campanella a desfă- şurat mai departe, în închisoare, o activitate neobosită. Diri numeroasele opere însă, pe care le-a scris, nu ni s’au păstrat decât unele ; inchiziţia romană avea grijă, să-i sustragă din când în când manuscrisele. Numai cele pe care le-a putut încredinţa câtorva din străinii ce-1 vizitau au putut fi pu- blicate. Printre acei străini, cel care l-a ajutat mai mult i fost Tobias Adami, care a petrecut câteva luni la Neapole în 1613, după o călătorie în Palestina, şi cu care a stat apoi. multă vreme, in corespondenţă. Prin îngrijirea lui s’au putut tipări, în Germania, unele din scrierile lu Campanella. Aşa au fost: „Prodromus philosophiae, id est dissertationes da natura rerum, secundum vera principia", care a apărut la Frankfurt în 1617. „De sensu rerum et magia libri IV", care URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE a apărut tot acolo în 1620, „Apologia pro Galileo, mathema- tico Florentino**, care a apărut în acelaşi oraş în 1622, şi „Rea- lis philosophiae epilogisticae partes IV, Physiologica, Mora- lia, Politica, cui Civitas Solis juncta est, et oeconomica**, apărută tot acolo, în 1623. Prin aceste publicaţii, Campanella spera să intereseze pe învăţaţii timpului şi să obţină în sfârşit, prin eventualele lor stăruinţe, mult dorita libertate. Dar această speranţă s’a arătat înşelătoare. Nefericitul prizonier s’a văzut astfel silit să se adreseze, în cele din urmă, curţii regale spaniole, la Madrid, cerându-i, în numele dreptăţii, ca procesul său, care dura de atâta vreme, să se sfârşească odată, într’un fel sau în altul. Cererea sa a fost sprijinită cu căldură de „legatul" papal Innocenzio de Massimi, — deşi, precum se susţinea, fără asentimentul papei Urban al VlII-lea. Actele procesu- lui nu s’au mai putut însă găsi, după un interval de timp atât de mare, — şi fiindcă acuzatul petrecuse nu mai puţin de 27 de ani în închisoare, guvernul spaniol dela Madrid a lăsat la aprecierea vice-regelui din Neapole, ducele de Alba. să facă ce i se părea mai potrivit. Campanella a fost pus dai în libertate, în Mai 1626, fără a fi fost achitat şi cu obligaţia de a se înfăţişa autorităţilor, la orice chemare. Atunci însă l-a reclamat inchiziţia romană, şi nefericiţii! a trebuit să mai petreacă încă doi ani în carcerele Sfântului Oficiu din Roma, în condiţii mult mai grele decât cele pe care i le acordaseră în ultimul timp autorităţile spaniole delii Neapole. Iar liberarea sa definitivă s’a datorit, nu simţului de dreptate al papei Urban al VlII-lea, cum s’a crezut, ci su- persiţiei lui. Astrologii îi preziseseră că avea să moară în anul 1630. Şi fiindcă „hereticul“ de Campanella avea reputaţia unui adânc cunoscător al astrologiei, papa a dorit să-l con- sulte şi pe el. înainte de audienţă, filosoful i-a trimis o mică scriere ocazională, intitulată „De fato siderali vitando**, în care căuta să dovedească posibilitatea de a scăpa de prezice- rile astrologilor, „evitând" prin anumite meşteşuguri, „desti- nul sideral*1. Iar la audienţă, fiindcă se ocupase şi de medi- cină, i-a recomandat papei unele mijloace care îi puteau pre- lungi vieaţa. încântat, Urban al VlII-lea i-a uşurat mai. 400 FILOSOFIA RENAŞTERII întâi închisoarea, şi i-a acordat în sfârşit libertatea, în Apri- lie 1629. Spre a-şi arăta recunoştinţa, proslăvind religia, pe care o reprezenta pontificele suprem, Campanella a scris o lucrare ocazională, intitulată „Atheismus triumphatus sive reductio ad religionem per scientiarum veritates“, care a apărut la Roma, în 1630. Cum se vedea din titlul ei, lucrarea avea un caracter apologetic. Ea demonstra că „adevărurile ştiinţelor44 duceau, ca la o încheiere firească a lor, la religie, înlăturând astfel ateismul, ce rămânea „învins“ ,pe terenul cel mai sigur, pe care se putea pune mintea omenească, spre a ajunge la convingeri definitive. Intenţia lui Campanella era, în fond, să justifice, în faţa inchiziţiei romane, hotărîrea luată de papa Urban al VlII-lea, care, redându-i libertatea, îl absolvea de acuzarea de herezie. Nu numai că el, cel acuzat de herezie, nu era un ateu, dar dimpotrivă credea că religia era încoro- narea firească, şi prin urmare inevitabilă, a tuturor cercetă- rilor ştiinţifice. Din nefericire, câţiva ani mai târziu, o nouă conjuraţie împotriva dominaţiei spaniole s’a descoperit, la Neapole. Unui din acuzaţi, Pagnatelli, nevoind să dea pe faţă pe adevăraţii complici şi ca să scape mai curând de durerile torturilor la care fusese supus, a dat drept autor moral al conjuraţiei pe Campanella. Autorităţile spaniole l-au reclamat imediat, şi papa, nevoind sau neputând să-l apere el^ însuşi, l-a pus sub ocrotirea ambasadorului francez, ducele de Noailles, cu care filosoful era prieten. îmbrăcat în haine străine, şi în trăsura ambasadorului, Campanella a putut părăsi Roma, îndreptân- du-se în spre Franţa, cu scrisori călduroase de recomandaţie către Richelieu şi către Ludovic al XlII-lea. S’a oprit in treacăt la Marsilia şi la Aix, unde a făcut cunoştinţă cu Peiresc şi cu Gassendi, şi a ajuns, în Decemvrie 1634, la Paris, unde a fost instalat, cu o mică pensiune din partea re- gelui, în mănăstirea dominicanilor Saint-Jacques, din subur- bia Saint-Honore. Intrarea fostului „conspirator44, cu idei socialiste şi revoluţionare, în acea mănăstire, a fost interpre- tată mai târziu,, de unii istorici superstiţioşi, ca un semn pre- vestitor al rolului pe care avea să-l joace ea la sfârşitul vea- cului al XVIII-lea, când zidurile ei s’au „cutremurat44 de dis- URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 401 cursurile înflăcărate ale „jacobinilor". Fostul „conspirator" insă renunţase cu totul la vechile sale intenţii de a-şi realiza ideile de reformă politică şi socială cu ajutorul revoluţiilor, şi vieaţa pe care a dus-o la Paris a fost foarte liniştită. In mij- locul învăţaţilor din capitala Franţei, al „curioşilor" oare se adunau la „părintele" Mersenne, prietenul lui Descartes, Campanella n’a mai avut decât preocupări teoretice. De alt- fel, vârsta lui înaintată şi sănătatea lui sdruncinată de tor- turile pe care le suferise şi de regimul aspru al închisorilor în care petrecuse atâta vreme, nu i-ar fi mai permis să se agite prea mult. A întreprins totuşi o călătorie în Olanda, cu gândul, între altele, să vadă pe Descartes, de care auzise vorlbindu-se atât de mult în cercurile învăţaţilor din Paris. Dar n’a izbutit să-l găsească. Filosoful francez „fugise" din Paris tocmai ca să nu-1 mai turbure nimeni, şi, cu maxima „qui bene latuit, bene vixit", trăia ascuns ; adresa nu i-o cu- noştea decât un prieten devotat şi discret, care îi transmitea corespondenţa. De altfel, precum rezulta dintr’o scrisoare că- tre „părintele" Mersenne, Descartes, care auzise vorbindu-se de Campanella, n’avea o prea bună idee despre el, şi ar fi re- fuzat poate să-l primească. Ultimii ani ai filosofului italian au fost astfel ocupaţi mai mult cu publicarea numeroaselor sale screiri, pe care voia să le strângă într’o ediţie completă şi definitivă, în zece vo- lume. înainte însă de a începe să lucreze la realizarea acestui proiect, a retipărit mai întâi lucrarea pe care o publicase la Roma, în 1630, sub titlul „Atheismus triumphatus sive reduc- tio ad religionem per scientiarum veritates", adăugându-i ca anexe, alte două lucrări: „De praedestinatione, electione, re- probatione et auxiliis divinae gratiae" şi „De gentilismo non retinendo". Acest complex de lucrări a apărut, în 1634, la Paris, şi era dedicat regelui Ludovic al XlII-lea. Ediţia com- pletă a operelor sale însă n’a putut-o publica în întregime. Din vele patru serii ce aveau s’o compună, după planul făcut de el, au apărut numai trei, — întâia, a doua şi a patra, — sub titlurile următoare : „Philosophiae rationalis et realis par- les IV juxta propria principia", „Disputationum in IV par fes suae philosophiae realis libri IV" şi „Universalis philo- sophiae seu metaphysicarum rerum juxta propria dogmata ?. P. Negulescu : Filosofia Renaşterii, voi. II 26 ,JOT^ T.\ 402 FILOSOFIA RENAŞTERII partes II1“. Ele au văzut lumina, succesiv, în 1637 şi 163 v la Paris. După moartea lui Campanella s’a mai publicat încă. prin îngrijirea prietenilor săi, lucrarea intitulată „De libris propriis et recta ratione studendi syntagma41, care a apărut,, tot la Paris, în 1642. Astăzi, cele mai însemnate din operele filosofului italian se găsesc în ediţia lui Alessandro d’Ancona. care a apărut la Torino, în 1854, sub titlul „Opere di Tom maso Campanella14. In sfârşit, speculaţiile sale astrologice l-au făcut pe Carn- pănella să creadă că eclipsa de soare ce urma să se producă la 1 Iunie 1639 avea să fie fatală. Spre a „preveni44 primej- dia, după principiile pe care le preconizase în lucrarea men- ţionată mai sus, — „De fato siderali vitando41, — s’a închis, la 21 Mai 1639, în celula sa din mănăstirea Saint-Jacques. şi a aprins în jurul său plante aromatice cu „virtuţi magice". Fumul acelor plante însă, sau emanaţiile lor, — aşa credeau cel puţin călugării care se interesau mai mult de el, — î-au provocat moartea pe care voia s’o evite. Aşa s’a sfârşit vieaţa sbuciumată a filosofului care, în nenorocirile sale, a găsit pu- terea să se gândească la fericirea omenirii, întocmind, pentru, o mai bună organizare politică, economică şi socială a ei, unul din planurile cele mai seducătoare din câte se cunosc. VIII încă dela începutul activităţii sale intelectuale, Campa- nella a fost stăpânit, cum am văzut, de ideea necesităţii ab- solute a unei revizuiri şi înnoiri generale a cunoştinţelor ome- neşti despre lume, rămase de atâtea veacuri sub stăpânirea tiranică a unor tradiţii străvechi, — aşa încât nu se mai puteau acorda cu constatările mai nouă ale experienţei, care le contraziceau adesea într’un chip mai mult decât supărător. Numai pe o asemenea cale se putea ajunge la o „aşezare4' a ştiinţelor, ti tuturor, fără den-ebire, pe temelii mai .va- lide, care să le permită a face progrese mai repezi şi mai mari, în căutarea adevărului. Era caracteristic, pentru aspi- raţiile lui Campanella, că expresia „instauratio scientiarunr a apărut la el, înainte de a fi utilizată, la începutul fiiosofie. URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 403 moderne, de Franci s Bacon. Revizuirea şi înnoirea, de care era vorba, mai erau necesare, după filosoful italian, — care era, cum am văzut, un călugăr dominican, — şi din punct de vedere religios. Căci concepţiile despre lume, ce stăpâneau de atâtea veacuri gândirea oamenilor învăţaţi, erau de origine păgână. Aşa bunăoară, filosofia recomandată, în mbd’ oficial, de reprezentanţii catolicismului, ca sprijin al teologiei cre- ştine, era peripatetismul, sub forma pe care i-o dase sfântul Toma din Aquino ; dacă el s’a servit însă» pentru nevoile sale de a înţelege lumea, de filosofia lui Aristotel, a fost numai fiindcă nu avusese la îndemână ceva mai bun. Peripateti- smul trebuia dar înlocuit eu o filosof ie care, ieşind din rân- durile creştinilor, să se acorde mai bine, adică în mod mai na- tural, fără atâtea subtilităţi logice, cu dogmele catolice. Şi, ca motivare, principială a acestei „cerinţe" a timpului, sus- ţinea Campanella că nimeni nu trebuia să „jure“ pe cuvântul unui „magistru", oricine ar fi fost el, dispensându-se astfel de a face, singur, cercetări personale. O asemenea atitudine ce devenise curentă, şi chiar obligatorie, în învăţământul ofi- cial, era dăunătoare progresului ideilor, fiindcă „perpetua" erorile comise de predecesori, care putuseră greşi de aseme- nea, cum o arăta, în atâtea cazuri, experienţa, şi îngreuia prin urmare descoperirea adevărului. Acest atac împotriva tra- diţionalismului filosofic, în general, şi împotriva peripate- tismului, în special, forma cuprinsul micii scrieri polemice ..De gentilismo non retinendo", pe care am menţionat-o mai sus. Acea lucrare fusese redactată, era drept, mai târziu, dar tdeile pe care le susţinea preocupaseră pe Campanella dela început. Cea mai însemnată însă, din numeroasele şi variatele sale lucrări, era cea intitulată, „Universalis philosophiae seu metaphysicarum rerum juxta propria dogmata partes III", în care se cuprindeau concepţiile sale. de căpetenie. Cciu epistemologice mai întâi, exprimându-se în forme ce aveau să apară mai târziu la unii din filosofii moderni. Puncttfl de plecare şi temelia tuturor cunoştinţelor omeneşti despre lume le constituia activitatea simţurilor. Căci simţurile erau por- ţile de intrare, prin care acţiunea lucrurilor exterioare pă- trundea în mintea omenească, spre a da naştere, acolo, ou- 404 FILOSOFI A KENAŞTER11 noştinţelor despre lume. De aceea, nu „era" în mintea ome- nească nimic, care să nu fi „fost“ mai întâi în simţuri. Pro- totipul formulei celebre a lui John Locke „Nihil est in in- tellectu quod non prius fuerit in sensu", se găseau astfel la Gampanella. Oricâf erau de indispensabile însă, datele simţurilor nu puteau fi utilizate, în constituirea cunoştinţelor despre lume, fără nici o rezervă şi fără nici o precauţie. Căci ele puteau fi, câte odată, înşelătoare ; experienţa o arăta, în unele ca- zuri, în; chip neîndoios. Datele simţurilor trebuiau să fie dar supuse controlului prealabil al raţiunii, care era datoare să le verifice, înainte de a le prelucra. Un asemenea control era necesar, în primul rând, spre a feri pe oameni de greşala la care erau supuşi, de a cr.ede că lucrurile erau, în realitatea lor obiectivă, aşa cum le percepeau ei cu simţurile. Percep- ţiile lor nu le arătau decât modurile cum erau afectate simţu - rile lor de lucrurile lumii, nu cum erau acele lucruri înafară şi independent de acţiunea pe care o exercitau asupra lor. Aşa bunăoară ochii, ca organe ale simţului vizual, percepeau razele de lumină, pe care le răsfrângeau lucrurile, sub forma de colori; urechile, ca organe ale simţului auditiv, percepeau vibraţiile, de care erau agitate uneori lucrurile, sub forma de sunete. Nici colorile, nici sunetele, însă, nu existau ca atare în lucrurile exterioare, ci în conştiinţa oamenilor ce le per- cepeau. Ceea ce însemna că nici colorile, nici sunetele, nu erau calităţi obiective ale lucrurilor, ci impresii subiective ale oa- menilor. In lucruri existau numai anumite particularităţi ale suprafeţei sau ale masei lor, care le făceau să răsfrângă razele de lumină în anumite chipuri, producând anumite impresii de coloare, sau să vibreze în anumite chipuri, producând anu mite impresii de sunet. De unde nu rezulta că lucrurile n’aveau unele calităţi ce le aparţineau în mod obiectiv, în afară şi independent de perceperea lor de către oameni. Aşa erau întinderea, forma, mărimea, greutatea, fără de care nu putdhu fi concepute ca existând în realitate. Campanella reînnoia astfel deosebirea, pe care o făcuse Telesio între cali- tăţile „subiective" şi cele „obiective" al lucrurilor. Dela simţurile „exterioare", prin care oamenii luau cu- noştinţă de lumea în care trăiau, drumul analizei ducea în URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 405 chip firesc la simţul ..interior1', care le permitea să ia cuno- ştinţă de ei înşişi. Faţă de simţurile exterioare, acest simţ interior avea, pentru Campanella, o prerogativă de cea mai mare importanţă: era isvorui de căpetenie al certitudinii şi arma cea mai puternică ce se putea opune scepticismului. Că simţurile exterioare puteau fi înşelătoare, se spusese de mult, şi nu fără îndreptăţire. Iar scepticii vechi, generalizând con- statările parţiale ce se făceau în această privinţă, considerau ca înşelătoare toate cunoştinţele pe care le puteau căpăta oamenii, cu ajutorul simţurilor, despre lumea exterioară. Cam- panella însă, întemeindu-se pe activitatea simţului interior, opunea scepticismului lor un fapt psihologic ce i se părea in- contestabil. Faptul, anume, că, chiar atunci când se înşelau, în cea ce gândeau despre lume, pe baza datelor pe care li le procurau simţurile, oamenii erau totuşi în posesiunea unui ade- văr, ce nu se mai putea pune la îndoială, — a adevărului indis- cutabil că existau. Căci dacă n’ar fi existat, n’ar fi putut, gân- dind ceea ce gândeau despre lume, să se înşele. Gândirea, con- statată cu ajutorul simţului interior, le dovedea, în chipul cel mai convingător cu putinţă, propria lor existenţă. Acest argument îl opusese scepticismului şi sfântul Augustin. Re- luându-1, Campanella a devenit un precursor al lui Descartes, care l-a utilizat de asemenea, dându-i chiar un rol mai în- semnat în constituirea filosofiei. Descoperirea acestei certitudini subiective, a existenţei sale proprii, pe care o da omului simţul său interior, ridica pentru Campanella problema certitudinii obiective, a exis- tenţei lucrurilor lumii. De ce nu putea să aibă omul, în mod direct şi dela început, această din urmă certitudine î Şi răs- punsul său era foarte curios. Omul, — zicea el, — este o fiinţă finită. Ca atare însă, el se compune, ca orice lucru fi- nit, din existenţă şi ne-existenţă. Calităţile lui, care îl fac să fie ceea ce este, deosebindu-1 de ceilalţi oameni, îi alcătuese existenţa. Defectele lui, adică „lipsurile" de care suferă, îi alcătuese ne-existenţa. Printre aceste lipsuri iau loc, în pri- mul rând, greutatea — sau chiar, in unele cazuri, imposibi- litatea — de a şti tot ce ar trebui să ştie, ’şi de a face tot ce ar trebui să facă. Date fiind lipsurile de care suferă, nu numai omul pe care l-am luat ca exemplu, ci toate fiinţele 406 FILOSOFIA RENAŞTERII de acest fel, — lipsuri care le mărginesc, atât ştiinţa, cât şi puterea, — este evident că ele nu şi-au dat singure existenţa, pe care, dacă ar fi atârnat de voinţa lor, şi ar fi acordat-o întreagă, deplină, neştirbită de nicio lipsă, neîngrădită de xnici o mărginire. Oamenii au trebuit dar să fie creaţi de o Fiinţă superioară lor, de o Fiinţă care, ca s’o poată face, nu trebuia să sufere, ea însăşi, de lipsurile ce alcătuiesc pro- pria lor ne-existenţă, — de o Fiinţă, cu alte cuvinte, care să nu mai fie compusă, ca ei, din existenţă şi ne-existenţă, de o Fiinţă care să fi fost o Existenţă Pură. O astfel de exis- tenţă însă, ne mai fiind mărginită, — în spaţiu, în timp, în calităţile şi proprietăţile ei, în ştiinţa şi puterea ei, — a trebuit să fie infinită, eternă, perfectă, atotştiutoare şi atot- puternică. Ceea ce însemna că acea Fiinţă nu putea fi decât Principiul suprem şi supranatural, pe care, printr’o „in- tuiţie ine vitabilă“ l-au considerat oamenii, — toţi fără deo- sebire, pretutindeni şi totdeauna, — ca fiind Creatorul în- tregii lumi, ea fiind adieă Dumnezeu. Realitatea acelei ţin- tuiţii inevitabile** o dovedea în chipul cel mai neîndoios cu putinţă, existenţa universală a religiilor. Oricât au putut să se deosebească formele sub care s’au înfăţişat, în istoria omenirii, ele se asemănau totuşi prin ceea ce le alcătuia teme- lia, adică prin ideea existenţei necesare a unei Cauze prime a universului, Cauză care, ca să-l fi putut crea, a trebuit să-i fi fost superioară, din toate punctele de vedere, să nu fi sufe- rit, — ca lucrurile ce aveau să alcătuiască universul, — de nici o lipsă, să fi fost adică ne-mărginită, în existenţa, în durata,’în calităţile şi proprietăţile, în ştiinţa şi puterea Ei, să fi fost adică infinită, eternă, perfectă, atotştiutoare şi atotputernică. Ca atare însă, ideea de Dumnezeu, a cărei realitate psiho- logică o dovedea, la toţi oamenii deopotrivă, de pretutindeni şi totdeauna, existenţa universală a religiilor, ridica, pentru Campanella, o problemă nespus de grea. Cum a putut lua naştere în mintea omenească, finită în spaţiu şi timp, im- perfectă, în mecanismul ei, mărginită în ştiinţa şi puterea ei, ideea unei Fiinţe infinite, eterne, perfecte, atotştiutoare şi Atotputernice 1 Iar la această întrebare i s’a părut că nu era posibil decât un singur răspuns. Incapacitatea minţii omeneşti URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE «7 >de a „produce" ea însăşi, o asemenea idee, era atât de evi- dentă, încât existenţa ei nu putea avea decât o singură expli- care, — şi anume, ea trebuia să-i fi fost dăruită minţii ome- neşti, dela început de Fiinţa supremă care o crease, odată cu întreg universul, în mijlocul căruia o aşezase. In sfârşit, acea- stă explicare inevitabilă era, pentru Campanella, o nouă do- vadă a existenţei „necesare" a lui Dumnezeu ; altfel, nu s’ar fi putut înţelege faptul psihologic incontestabil că toţi oamenii aveau ideea acestei existenţe, — idee, care nu putea fi un produs al propriei lor cugetări. Acest argument avea să fie reluat de către Descartes, faţă de care Campanella de- venea astfel, încă odată, un precursor. Odată stabilită, din punct de vedere filosofic, existenţa lui Dumnezeu, ca creator al universului, se ridica mai departe întrebarea : cum a procedat el, ca să-i dea naştere ? Care a fost adică modalitatea creaţiunii ? Cum a început şi cum s’a desfăşurat ea 1 Această întrebare şi-o pusese de mult au- torul străvechii „cărţi a genezei" din Biblia mozaică, dar şi-o pusese sub o formă ce n’avea nimic filosofic. Iar cel dintâi lucru, pe care trebuia să-l cerceteze filosofia, era : „de ce" a creat Dumnezeu lumea ? Şi Campanella credea că rezuiţaţul unei asemenea cercetări nu putea fi decât unul singur. Lăsând la o parte infinitatea şi eternitatea lui Dumnezeu, care erau determinări negative ale existenţie sale, — stabilind că ea „n’avea" margini în spaţiu şi timp, — mai rămâneau, ca de- terminări pozitive ale ei, atotştiinţa şi atotputerea. Aceste determinări pozitive, însă, oricât erau de importante, nu erau totuşi suficiente ca să explice, ele singure, creaţiunea. Dum- nezeu putea foarte bine, ştiind tot şi putând tot, să nu intre în acţiune şi să nu creeze nimic. Cum a început, atunci, pro- cesul creator ? Ce l-a îndemnat pe Dumnezeu să-l pornească f L-a îndemnat, după Campanella, o a treia determinare pozi- tiva a existenţei sale care era „iubirea". Natura „iubirii" o alcătuia „comunicativitatea". Iubirea n’ar mai fi fost iubire dacă nu s’ar fi comunicat dela cel ce iubea la ceea ce iubea. Iar o asemenea comunicare presupunea două existenţe deo- sebite : a celui ce iubea şi a ceea ce iubea el. Necesitatea iubirii divine de a se comunica reclama astfel, în mod im- 108 FILOSOFIA RENAŞTERII perios, apariţia unui „obiect“ posibil al ei, — adică apariţia lumii. Pornind dela această origine a procesului creator, Cam- panella ajungea, la un optimism, ce se opunea cu tărie, din punct de vedere logic, pesimismului atâtor oameni care găseau că lumea, suferind de prea multe lipsuri, nu putea fi consi- derată decât ca rea. Intru cât la originea procesului creator a stat iubirea divină, lumea nu putea fi, cu toate aparenţele contrarii, decât bună. Experienţa îi arăta lui Campanella că, în lumea omenească, era în natura iubirii să dorească binele obiectului spre care se îndrepta. Dacă dar Dumnezeu a creat lumea „fiindcă" o iubea, — ceea ce presupunea, din punct de vedere logic, că o iubea „înainte" de a o crea, — era evident că, neputându-i voi răul, trebuia s’o facă bună. Neajunsu- rile de care suferea lumea, şi care erau reale, nu se datorau lui Dumnezeu, ci oamenilor care, neputându-se ridica la înăl- ţimea intenţiilor lui creatoare, le-au turburat, adesea, realiza- rea. Iar Dumnezeu i-a lăsat s’o facă, fiindcă le-a dăruit liber tea de a-şi alege singuri căile acţiunii, pentru ca să-şi poată astfel câştiga merite, care să le asigure fericirea vecinică dirt vieaţa de apoi. Determinările pozitive ale existenţei divine erau aşa- dar în număr de trei : înţelepciunea, puterea şi iubirea. Ele nu erau însă deosebite şi independente una de alta, ci-alcă- tuiau o unitate indisolubilă. Acesta era înţelesul filosofic al dogmei creştine a „Sfintei Treimi". Dumnezeu era „o trini- tate într’o unitate". De aceea, existenţa lui nu era, propriu vorbind, o existenţă, ci o „supra-existenţă", — pe care oame- nii, neputând-o asemăna cu nimic din ceea ce cunoşteau, cu niciuna adică din existenţele constatate în experienţa lor. nu erau în stare s’o conceapă. Erau siliţi s’o admită ca reală, dar nu şi-o puteau reprezenta. Tot ce putea să facă prin urmare filosof ia, în faţa acestei dificultăţi, era să se mărginească a cerceta, cum se manifestau, in lume, cele trei aspecte ale unităţii divine. începând cu cel dintâi din acele aspecte, Campanella credea că „atotştiinţa" lui Dumnezeu se manifesta, în domeniul creaţiunii, sub forma „predestinaţiei". Intru cât Dumnezeu ştia mai dinainte tot ce avea să se în- tâmple în lume, nimic din ceea ce urma să se întâmple un URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 409 putea să nu se întâmple. Toate lucrurile ce alcătuiau lumea îşi aveau „destinul1' lor, hotărît mai dinainte, aşa încât „nu puteau" să nu se realizeze, întocmai. Dacă ar fi putut să nu se realizeze, aceasta ar fi însemnat că Dumnezeu n’ar fi avut puterea necesară ca să aducă la îndeplinire ceeace, graţie âtotştiinţei sale, prevăzuse că trebuia să se întâmple. Dum- nezeu era însă atotputernic, şi această ipoteză cădea dela sine. Trecând apoi la această a doua determinare pozitivă a existenţei divine, Campanella susţinea că ea se manifesta în lume sub forma „necesităţii" absolute a succesiunii fenome- nelor ei. Şi fiindcă constatarea acelei necesităţi era deosebit de importantă, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, se oprea ceva mai mult asupră-i. In adevăr numai ea putea alcătui, pentru oameni, temelia „ştiinţei" lor despre lume şi a posibilităţii lor de a o utiliza, spre a-şi satisface nevoile vieţii. Tot ce puteau face ei, pentru întemeierea ştiinţei lor despre lume, era să observe modul cum se succedau feno- menele naturii spre a descoperi „regulile" succesiunii lor, — reguli care alcătuiau aşa numitele lor „legi". Explicarea acelor reguli sau legi, însă, trebuia căutată în atotputernicia divină, care stabilise şi menţinea „ordinea" fenomenelor res- pective. Şi tot în atotputernicia divină trebuia căutată, prin urmare, şi explicarea posibilităţilor de acţiune, atât de pre- ţioase, pe care le căpătau oamenii, atunci când ajungeau să descopere regulele sau legile fenomenelor ce-i interesau. Ei puteau atunci să prevadă apariţia acelor fenomene, s’o pro- voace chiar, şi s’o utilizeze, potrivit cu nevoile propriei lor vieţi. Tocmai de aceea, însă, oamenii, spre a dovedi că pre- ţuiau după cuviinţă acest dar minunat, pe care li-1 făcuse Dumnezeu, erau datori să observe, cu toată atenţia şi cu toată stăruinţa, fenomenele naturii. Numai îndeplinirea acestei datorii putea să procure „ştiinţei" oamenilor despre lume o temelie sigură şi să-i înlesnească desvoltarea, — cum o ară- tase, în chip atât de luminos, Telesio, pe care Campanella nu uita să-l citeze la orice ocazie. In sfârşit, a treia din determinările pozitive ale existen- ţei divine, adică „iubirea", se manifesta în univers prin „ar- monia" dintre diferitele lui părţi, — ca bunăoară prin aceea care domnea în mişcările corpurilor cereşti. Ea se mai ma- 410 FILOSOFIA RENAŞTERII nifesta, de asemenea, prin „simpatia44 — sau, mai exact, prin „simpatiile44 — lucrurilor, unele pentru altele. Acele simpa- tii, care nu erau totdeauna vizibile, stabileau între lucruri raporturi ascunse, care le permiteau să producă uneori feno- mene, ce păreau a se abate dela „ordinea44 naturală a lumii, luând astfel un aspect „supranatural44. Acele simpatii oculte ale lucrurilor au încercat, încă din antichitate, să le exploreze — şi mai ales să le exploateze — anumiţi oameni, care pretin • deau că puteau face „minuni44. Erau aşa numiţii „magicieni44, care nu erau, de cele mai multe ori, decât simpli „vrăjitori44. Raporturile pe care le stabileau ei între lucruri, pe temeiul pretinselor lor simpatii ascunse, erau numai închipuite, şi, ne având nimic raţional, duceau la mijloace de acţiune, nu numai absurde, dar şi respingătoare. De aceea nici nu erau, în ge- neral, bine priviţi, iar uneori erau aspru pedepsiţi. Tot evul mediu, bunăoară, fusese plin de procese ale vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, bănuiţi că utilizau influenţe diabolice. Un stu- diu raţional al simpatiilor oculte ale lucrurilor nu era totuşi imposibil. Un asemenea studiu' nu se putea însă întemeia decât pe recunoaşterea originii adevărate a simpatiilor de care era vorba, adică a originei lor divine; ca atare, el forma obiectul „magiei naturale44. Sub acest nume şi cu acest înţeles, Campanella considera ca îndreptăţită încercarea de a utiliza simpatiile ascunse ale lucrurilor, alături de regu- lile sau legile lor obicinuite, sau mai presus de ele, ca o formă superioară a „ştiinţei44 despre lume. In sfârşit, a treia manifestare pozitivă a existenţei divine, adică iubirea, se manifesta în vieaţa omenească prin nevoia indivizilor de a nu rămâne izolaţi, de a se aduna laolaltă de a trăi împreună, în colectivităţi, a căror organizare nu fusese încă studiată din acest punct de vedere, şi de aceea lăsa încă mult de dorit. Celor mai mulţi oameni le lipsea, din ne- fericire, conştiinţa clară a modului cum trebuiau să se poarte, în colectivităţile în care trăiau, potrivit cu simpatia pe care. ca un reflex al iubirii divine, trebuiau s’o aibă unii pentru alţii, — pe care, de fapt, o aveau, ca un dar înăscut, dar nu-i înţelegeau nici rostul, nici preţul; şi de aceea îi turburau sau chiar îi împiedicau manifestările fireşti. Spre a lămuri pe contemporanii săi în această privinţă, atât de importantă URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 411 pentru o mai bună desfăşurare a vieţii lor, i s’a părut lui Cam- panella că era necesară o lucrare specială. Şi a scris opera prin care a rămas mai ales în istoria cugetării filosofice a Renaşterii, celebra „Civitas solis“, în care propunea un plan nou şi îndrăsneţ de organizare a societăţilor omeneşti,. . De cuprinsul ei rămâne însă să ne ocupăm în volumul următor al acestei lucrări, unde avem să trecem în revistă mişcarea ideilor politice, economice şi sociale, din perioada culturală căreia îi este consacrată. IX Analizând mai departe, în opera sa de căpetenie, meca- nismul cugetării omeneşti, spre a descoperi modul cel mai po- trivit de a-i conduce operaţiile, în cercetările de amănunt pe •care, după generalităţile schiţate până acum, îşi propunea şâ le întreprindă pentru o mai bună cunoaştere a fenomenelor particulare ale lumii, Campanella a fost adus să se ocupe în deosebi de rolul memoriei. Intervenţia acestei facultăţi îi părea indispensabilă, spre a completa, printr’o desyoltare ulterioară, experienţa sensibilă. Dacă datele simţurilor nu s ar păstra în mintea oamenilor, ei nu le-ar putea compara şi clasa, după asemănările şi deosebirilor lor, şi n’ar putea forma, cu ajutorul acestor operaţii psihologice şi logice, noţi- uni, judecăţi şi raţionamente, ca să ajungă a cunoaşte lumea, nu numai în fenomenele ei particulare, cum o cunosc şi ani- malele, ci şi în ordinea ei generală şi în legile ce o guvernează. Din fericire, percepţiile pe care le dau oamenilor lucrurile în- conjurătoare, când sunt prezente, le rămân în minte, sub forma de imagini, şi atunci când lucrurile nu mai sunt pre- zente. Păstrarea acelor imagini o consideră psihologii ca con- stituind sarcina unei facultăţi speciale, căreia îi dau numele de memorie. Ca atare, memoria este un complement indis- pensabil ui experienţei. Amintirea, insă, a rezultatelor expe- rienţei, aşa cum s’au acumulat în curgerea timpurilor, o păs- trează istoria omenirii. De unde rezultă că istoria formează una din temeliile ştiinţei, în înţelesul cel mai general al ace- stui cuvânt, şi trebue studiată cu atenţia cuvenită de către 412 FILOSOFI A RENAŞTERII toţi cei ce voiesc să contribue, cu oricât de puţin, la des voi - tarea ei. Istoria omenirii însă îi arăta lui Campanella, cu o lim- pezime ce nu-i mai lăsa nicio îndoială, principala cauză pen tru care cunoaşterea şi înţelegerea lumii erau încă atât de puţin înaintate la cei mai înaintaţi din reprezentanţii ei. Din cele trei mari forme, pe care le luau, în general, încercările de a cunoaşte şi înţelege lumea, oamenii au început cu teologia şi cu metafizica, în loc să înceapă cu fizica. Ordinea naturală însă, pe care trebuiau s’o urmeze acele încercări ale lor, era tocmai cea inversă. Ei ar fi trebuit să înceapă cu fizica, pen- tru ca, cu ajutorul datelor experienţei, să fi ajuns a cunoaşte în adevăr lumea aşa cum era, în realitatea ei concretă, şi nu- mai după aceea să fi încercat a şi-o explica, ridicându-se treptat, cu ajutorul metafizicii, care le-ar fi pus la dispoziţie ipotezele raţionale fireşti, până la certitudinile, depline şi definitive, ale teologiei. Campanella părea astfel a subor- dona întreaga activitate intelectuală a omenirii credinţelor ei religioase, — sau, cel puţin, a o pune în serviciul lor, — ceea ce i-a atras, din partea unora din istoricii filosofici, acuzarea că, cu toate aparenţele de cugetător independent, pe care le plătise atât de scump, nu era totuşi decât un scolastic medie- val întârziat. In realitate însă, el considera teologia numai ca o încoronare finală a sforţărilor omeneşti de a cunoaşte şi în- ţelege lumea, — sforţări care, ca să ducă la rezultatele dorite, trebuiau să înceapă cu observarea directă, obiectivă, nepre- vepită, a fenomenelor naturii, în şi prin experienţă. Faptul că el făcea din această observare o condiţie indispensabilă şi inevitabilă, fără îndeplinirea căreia orice încercare de a cu- noaşte şi înţelege lumea era condamnată mai dinainte să nu izbutească, îi asigura în deajuns poziţia de luptător indepen- dent pentru o mai bună îndrumare a cugetării eontempora nilor şi urmaşilor săi. In forme diferite, dar pe aceeaşi linie, a dus o luptă ana- loagă un alt cugetător, care a trăit şi a lucrat in acelaşi timp cu Telesio, Patrizzi şi Campanella. Acel cugetător, care a jucat un rol mai mare decât ei, a fost Giordano Bruno. Nu puţini din istoricii filosofiei au văzut într’însul figura cea mai impunătoare din punct de vedere filosofic, din tot timpui URMĂRILE FILOSOFICE ALE MIŞCĂRII ŞTIINŢIFICE 4UI Renaşterii. Iar faptul că i s’au ridicat în Italia două statui, — una la Neapole, alta la Roma, — că i s’a comemorat, în 1900, cu un fast neobişnuit, tricentenarul morţii, şi că s’a în fiinţat în Germania, la aceeaşi dată, o „Ligă Giordano Bruno“, la care au aderat o sumă de intelectuali, — între alţii şi Ludwig Kuhlenbeck, profesorul dela universitaatea din Lausanne, care a editat, din 1890 înainte, operele complete ale filosofului italian şi a publicat în 1906 o lucrare specială despre influenţa exercitată de el asupra lui Goetlie şi a lui Schiller, arăta în deajuns îndreptăţirea acestei păreri. Po- trivit cu răsunetul pe care l-au avut ideile lui Giordano Bruno, studiul lor ar reclama aşa dar desvoltări ce n’ar mai încăpea în volumul de faţă, — şi rămâne să ia loc la înce- putul volumului următor. CUPRINSUL Pag^_ Cap. I. —: Cap. II. — Cap. III. — Cap. IV. - Cap. V. — Cap. VI. - Cap. VII. - Cap. VIII. - Cap. IX. - Cap. X. - Cap. XI. - Cap. XII. - Cap. XIII. - Cap. XIV. - Sisteme vechi, curente nouă...................... Şcoala din Padua. Averoismul şi peripatetismul liberal.......................................... Şcoala din Padua. Pomponazzi şi Nifo . Şcoala din Padua. Cremonini şi Galilei . încercări de reformă în Logică................... Ramismul şi întinderea lui....................... începuturile mişcării ştiinţifice. Leonardo da Vinci Epoca marilor descoperiri. Columb, Copernic şi urmaşii lor...................................... începuturile mişcării ştiinţifice. Iohann Reuchlin şi Agrippa von Nettesheim........................ începuturile mişcării ştiinţifice. Paracelsus şi Von Helmont.......................................... începuturile mişcării ştiinţifice. Girolamo Cardano, adepţii şi urmaşii lui........................... începuturile mişcării ştiinţifice. Galileo Galilei . Atomismul. Sennert, Berigard, Magnen, Gassendi . Urmările filosofice ale .mişcării ştiinţifice. Telesio, Patrizzi, Campanella şi adepţii lor.............. 7 43* 64 ^ 79 96 " 113 ^ 15*- 208 ^ 247 275 v 293w 339 ^ 364 V,' ,.!0Tr; Institutul de Arte Grafice CUGETAREA - GEORGESCU DELAFRAS S. Bucureşti IV - Popa Na li, Reg. Corn, 7/944 EXTRAS DIN CATALOG P. P. Negulescu Dr. D. Chirculescu Al. Posescu Ovid Densuşianu Tudor Vianu Ovidiu Drimba Alex. Tilman-Timon Al. Busuioceanu Petru Comarnescii Geoigescu Delairas 1. Diaconescu Const. G. Biădeţeanu F.-W. Foerster N. Vaschide Alexis Cariei Giovanni Gentile Di. llie Sulea-Fiiu 1. Nisipeanu 1. D. Mana hineu Miti. Moldovei (Traducere) Destinul Omenirii, voi. III şi IV Filosofia Renaşterii, v. I Valoarea biologică a gândirii Introducere în filosofie Literatura română modernă Introducere la Teoria Valorilor Filosofia lui Blaga Les influences etrangeres sur le droit constitutioniiel roumain Ethos Aromânilor Chipurile şi priveliştile Americii Omul de mâine Cum am cucerit viaţa Istoria Literaturii latine Anabasis Istoria Literaturii eline Lecturi ştiinţifice Şcoala şi caracterul Somnul şi visele Omul, fiinţa necunoscută Preliminarii la studiul co- pilului Spiritul şcoalei noi Şcoala activă Şcoala psihologică ■Uisa Manava-Dharma-Sastra CUGETAREA - GEORGESCU DELAFRAS - S. A.