Angelo, tiranul P adovei
PERSOANE
ANGELO MALIPIERI, podesta
CATARINA BRAGADINI
TISBE
RODOLFO
OMODEI
ANAFESTO GALEOFA
REGINELA
DAFNE
Un pagi negru
Un strejar de noapte
Un portar
Decanul st. ANTONIE DE PADOVA Protopopa
Padova — 1549 Fiind doge Francisco Donato
141
I
ZIUA INTlIA Cfaieia
PERSOANE
ZIUA ÎNTllA
ANGELO MALIPIERI
TISBE
OMODEI
RODOLFO
ANAFESTO GALEOFA
i O grădină înluminată pentru o sărbare de noapte. în dreapta, un palat
plin de muzică şi de lumini, cu o uşă spre grădină şi o galerie în arcade la rîn-dul de jos, unde se văd umblînd oameni de ai balului. Către uşă, bancă de piatră. în stînga, o altă bancă pe care se zăreşte în umbră un om adormit.
; |n fund, d-asupra copacilor, se vede în depărtare oraşul Padovei în veacul rjjtVI subt un cer senin. Către sfirşitul actului ziua începe a se ivi.
Ut
SCENA I
, TISBE, bogat costum de bal, ANGELO MALIPIERI, haine de duc&,_ cm, stoîa de aur, OMODEI, adormit; haină lungă încheiată dinainte, pantaloni rdşii; Ungă dtnsul o chitară
tisbe — Aşa, eşti stăpîn aici, domnul meu; eşti măreţul podesta; poţi da viaţă şi moarte, ai toată puterea, toată voia. Eşti trimisul Veneţiei şi oriunde te văd, pare că văd faţa şi mărirea aoeştii republice. Cînd treci pe vro uliţă, stăpîne, ferestrile se închid, trecătorii s-ascund şi tot lăuntrul caselor tremură. Ahl aceşti slrmani padoveni dinaintea voastră sint atît de spăimîntaţi ca cînd ar fi oamenii Constantinopolului şi domnia-ta, turcul. Aşa, aceste-s aşa. A! Eu am fost la Breşia. Acolo e altfel. Veneţia n-ar cuteza să trate pe Breşia cum trată pe Padova; căci Breşia s-ar apăra. Cînd braţul Veneţiei loveşte, Breşia muşcă, Padova linge. Aceasta e o ruşine. Ei bine, măcar că eşti aici stăpînul tutulor şi că ai pretinde să fii şi al mieu, ascultă-mă, domnul mieu, eu voi să-ţi spui adevărul; nu asupra trebilor statului, nu te teme, dar asupra trebilor domniii-tale. Aşa, aşa! Eu ţi-o spui curat; eşti un om ciudat, nu te poci înţelege nicicum; eşti Înamorat de mine şi apoi îţi temi femeia!
14a
angelo — Ba te tem şi pe tine, doamnă.
tisbe — Ah, zău! trebuia să mi-o mai spui! Şi însă n-ai nici un drit căci nu sînt a dumitale. Aici toţi mă socotesc amoreza dumitale, prea puternica dumitale amoreză, dar o ştii bine că nu sînt.
angelo — Această serbare este minunată.
tisbe — Ah! eu sînt numai o sărmană comediană de teatru. Mi se dă voie să dau baluri senatorilor. Mă silesc a mulţămi pe stăpînul nostru, dar astăzi nu poci izbuti. Faţa dumitale este mai posomorită după cit este neagră masca mea. In zadar răspîndesc lampe şi făclii; umbra rămlne pe fruntea voastră. Aceea ce îţi dau în muzică, nu mi-o răsplăteşti în veselie, stăpîne. Aide, ia rlzi puţin.
angelo — Iată, rîz. Mi-ai spus că îţi era frate tînărul acela ce a venit cu tine de la Padova?
tisbe — Aşa, apoi ?
angelo — Ai vorbit cu el dineaorea. Cine e celalalt cu care era el ? tisbe — Prietenul său. Un vicentin numit Anafesto Galeofa. angelo — Şi pe fratele tău cum îl cheamă ? tisbe — Rodolfo, stăpîne; Rodolfo. Ţi-am tălmăcit-o aceasta de
douăzeci de ori. Păsemne n-ai alt nimic mai graţios a-mi
zice?
angelo — Iartă-mă, Tisbe, nu-ţi voi mai face întrebări. Ştii că ieri ai jucat pe Rosmonda cu o încîntătoare graţie şi că oraşul acesta este foarte norocit că te are şi că toată Italia, a caria mirare eşti tu, Tisbe, zavistuieşte pe aceşti padoveni pe care atît li căieşti. Ah! toată năvala asta de oameni ce te aplaudă, mă supără. Mor de gelozie cînd te văz atît de frumoasă pentru atltea priviri. Ah, Tisbe! Cine era mă rog omul acela cu mască cu care ai vorbit In astă-seară lingă uşă?
tisbe — „Iartă-mă, Tisbe, nu-ţi voi mai face Întrebări." Foarte bine. Omul acela, stăpîne, era Virgilio Tasca.
angelo — Leitenantul meu ?
tisbe — Zbirul domniei-tale.
angelo — Şi ce îţi trebuia el ?
tisbe — Bine ţi-aş face cînd n-aş voi să-ţi spui.
angelo — Tisbe!.
tisbe — Ba nu, eu sînt bună, iată istoria. Ştii cine sînt. Nimic, o fată din norod, o comediană, un lucru ce-1 desmerzi astăzi şi ce ei să-1 sfarmi mîine. Tot jucîndu-te cu el. Ei bine, eu oriclt sînt de puţin, am avut o mamă. Ştii ce este a avea cineva o mamă ? D-ta avut-ai oare ? Ştii ce este a fi prunc,
B prunc sărac, slab, gol, ticălos, flămînd, singur pe lume şi
I a simţi că ai lîngă tine, împrejurul tău, d-asupra ta, mergînd
W cînd mergi, stînd cînd stai, zîmbind cînd plîngi, o femeie...
1 Ba, nu se ştie încă că e femeie. Un înger care e faţă, te pri-
1 veste, te învaţă a grăi, te învaţă a ride, te învaţă a iubi!
K Care îţi încălzeşte degetile cu mîinele sale, trupul cu genu-
1 chii săi, sufletul cu inima sa! Care îţi dă laptele său cînd eşti
| mic, plinea sa cînd eşti mare, viaţa sa pururea! Cărui îi
| aici, maica mea! şi care îţi zice, copilul meu! cu un fel atît
i; de dulce, Încît aceste două cuvinte bucură pe Dumnezeu!
1) Aşa mamă aveam eu. Ea era o femeie săracă, fără bărbat,
I care clnta clntece morlace în piaţele publice la Breşia.
Umblam cu dinsa. Ne arunca ceva monedă. Astfel am început. Maică-mea avea obicei să şază la poalele statuiei de Gatamelata. Intru o zi, să vede că In clntecul ce clnta ea fără a înţelege nimic, era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneţiei, care făcea să rîză împrejurul nostru pe slugele unui ambasador. Trecu un senator. Să uită, auzi şi zise căpitanului ce-1 urma: să se spinzure muierea asta! i In statul Veneţiei, pe loc se fac toate. Maică-mea îndată fu
apucată. Ea n-a zis nimic: ce putea s-o ajute ? M-a Imbrăţoşat l şi o mare lăcrăma mi-a căzut pe frunte din ochii ei, îşi luă
I crucea şi să lăsă s-o lege, pare c-o văz încă crucea aceea.
|; De alamă. Numele meu, Tisbe, era săpat pe ea cu vlrful unui
|V etilet. Eu atunci eram de şaisprezece ani; priveam pe oamenii
; aceia cum lega pe maică-mea fără să poci grăi, nici ţipa, nici
|';, pHnge, neclintită, îngheţată, moartă, ca Într-un vis. Norodul
I iar tăcea. Dar era cu senatorul o copilă ce-1 ţinea de mină,
I fiică-sa făr Îndoială, care s-a clătit de milă deodată. Era
W. frumoasă, copilita, Btăpîne. Sărmana copilă! se aruncă la
I picioarele senatorului, pllnse atlt, cu lacrămi atît de rugă-
!' toare din nişte ochi atît de frumoşi, încît a clştigat iertarea
| maichi-mei. După ce au deslegat pe maică-mea şi a luat
i crucea — mama — şi au dat-o frumoasei copile zicîndu-i:
p „Doamnă, păstrează această cruce, ea ţi-a aduce noroc."
i Din vremea aceea, maica mea a murit, sfînta femeie; eu
||' m-am făcut bogată şi aş vrea să mai văz pe acea copilă, pe
I acel înger ce a scăpat pe maică-mea. Cine ştie ? Ea acum este
I femeie şi aşadar nenorocită. Poate că are şi ea nevoie de mine.
i Prin toate oraşele pe uade mă duc, chem pe zbirul, pe bar-
I gelul, pe omul poliţiei, li povestesc întîmplarea şi acelui ce
144
145
ar găsi pe femeia ce caut i-aş da zece mii ţechini de aur.
Iată pentru ce am vorbit dineaorea la uşă cu bargelul d-tale,
Virgilio Tasca. Eşti mulţămit ? angelo — Zece mii ţechini de aur! Dar apoi ce ai da însuşi femeii
cînd ai găsi-o? tisbe — Viaţa mea, daca ar voi-o. angelo — Şi după ce ai putea-o cunoaşte ? tisbe — De pe crucea maichi-mei. angelo — A! Ea o va fi perdut.
tisbe — Ba nu, nu! Nu se perde lucrul ce să cîştigă asfel.
angelo (zărind pe Omodei) — Doamnă! Doamnă! este un om acolo! Ştii că este un om acolo ? Ce om e acesta ?
tisbe (rîzind cu hohot) — El pentru Dumnezeu! da, ştiu că este un om acolo, care doarme încă! şi doarme dus! Nu cumva a să te sperie şi acesta? Acesta e bietul meu Omodei.
angelo — Omodei! ce lucru e Omodei ala ?
tisbe — Omodei ala este un om stăpîne, precum Tisbe asta este o femeie. Omodei, stăpîne, este un jucător de chitară pe care domnul primicer de la sfîntul Marco, care-mi este foarte prieten mi 1-a trimis dăunăzi cu o scrisoare pe careţi voi arăta-o, urît gelos ce eşti! şi încă cu scrisoarea era şi un prezent.
angelo — Cum!
tisbe — O! un adevărat prezent veneţian. O cutie în care era două siropuri; unul alb, altul negru. în cel alb, este un narcotic foarte tare care adoarme pentru douăsprezece ceasuri cu un somn asemenea cu moartea; în cel negru, este:otravă. Otravă d-acea groaznică de care Malaspina a dat papii într-un hap de aloe, precum ştii. Domnul primicer îmi scrie că aceasta poate să-mi sîujască la vrun prilej. O galanterie a d-sale precum vezi. In sfîrşit, cuviosul primicer mă înştiinţează ca bietul om, aducătorul scrisoarei şi al prezentului, este tont. El este aici şi îl vei fi văzut de cincisprezece zile, mîncînd cu slugele, culcîndu-să în cel dintîi unghi ce-i vine, după modul său, jucînd şi cîntînd pînă cînd să se ducă la Vicenţa. Vine de la Veneţia. Vai mie! Maică-mea şi ea aşa nemernicea, îl voi ţinea cît va vrea. A veselit cîtăva vreme compania în astă-seară. Balul nostru nu-1 mulţămeşte, doarme. Ce mai simplu decît asta ? angelo — îmi răspunzi de omul acesta ?
tisbe — A, vrei să glumeşti! Frumos prilej ca să iei aerul acest atît de speriat! Un jucător de chitară, un tont, un om ce
I
- 'doarme! Da zău, domnule, nu ştiu ce ai? îţi petreci viaţa a ;'cerceta cînd d-acesta, cînd d-acela. Toate îţi dau prepus. Spune-mi, gelozie e asta, ori frică ? angelo — Şi una şi alta.
tisbe.— Gelozie, înţeleg. Te socoteşti îndatorat a păzi două femei. Dar frică! D-ta, stăpînul, d-ta care însufli frică tutulor! .Nu să poate!
angelo — Cu atîta mai mult se cuvine să tremur. (Apropiindu-si de ea şi grăind tncet.) Ascultă, Tisbe. Aşa, bine ai zis, aşa, poci tot aici; sînt domn, stăpîn şi despot al acestui oraş; sînt podesta pe care Veneţia îl pune pe Padova, gheara tigrului pe oaie. Aşa, preaputernic; dar, vezi tu Tisbe, oricit sînt de neatîrnat, d-asupra mea este un lucru mare şi groaznic şi plin de întunerec; este Veneţia. Şi ştii tu, sîrmană Tisbe, ce este Veneţia ? Aceasta e inchiziţia statului, Sfatul de zece. Oh! Sfatul de zece! Să grăim încet, Tisbe, căci poate el este acolea undeva şi ne aude. Oameni pe care nici unul din noi nu îi cunoaşte şi cari ne cunosc pe toţi. Oameni ce nu se văd . la nici o ţeremonie şi se văd la toate eşafodele. Oameni care au în mîinele lor toate capetele, pe al tău, pe al meu, pe al lui doge şi care nu au nici ţimară, nici stolă, nici coronă, nimic care să-i vădească ochilor, nimic care să te facă să zici: acesta e unul din ei! Cel mult daca au un semn tainic pe hainele lor; agenţi pretutindinea, zbiri pretutindenea, gîzi pretutindenea. Oameni care nu arată norodului Veneţiei alte feţe,decît aceste tăcute guri de bronz pururea deschise subt porticii sfintului Marco, guri fatale pe care gloata le socoteşte mute şi care însă grăiesc cu un chip foarte puternic şi foarte groaznic, căci ele zic fiecărui trecător: „Plraştel" Eşti o dată pîrît, apoi eşti şi prins. Eşti prins, s-a sfîrşit. La Veneţia, toate se fac pe ascuns, în taină, sigur. Oslndit, omorlt; nimic de văzut, nimic de grăit;' ţipătul nu e cu putinţă, căutătura nu-ţi ajută. Osînditul poartă căluş şi gîdea, mască. Ce-ţi grăii de eşafode ? Greşam. La Veneţia nu se omoară pe eşafod, se face nevăzut. Deodată lipseşte un om într-o familie. Ce s-a făcut ? Plumbii, puţurile, canalul Orfano ştiu. Uneori s-aude căzînd ceva în apă noaptea. Treci iute atunci. în sfîrşit, baluri, ospeţe, făclii, muzici, gondole, teatre, carnaval de cinci luni, iată Veneţia. Tu, Tisbe, frumoasa mea comediană, tu nu cunoşti decît partea aceasta; eu, senator, cunosc pe ceealaltă. Vezi tu, în oricare palat, într-al dogelui, într-al smeu, fără să ştie cel care îl lăcuieste, este un drum ascuns,
146
147
vecinie trădător a tutulor şalelor, a tutulor odăilor, a tutulor cămărilor; un coridor întunecos a cărui intrări le cunosc alţii iar nu cel cu palatul şi pe care îl simţi şerpuind impre-juru-ţi fără a şti chiar unde este; o hudiţă tainică in care vin şi se duc neîncetat oameni necunoscuţi care fac oarece. Şi
f>ersonale răzbunări care s-amestecă cu aceste toate şi umblă n umbra aceasta! Adeseori noaptea mă scol, ascult şi auz paşi în păretele meu. Iată subt ce strînsoare trăiesc, Tisbe. Sînt d-asupra Padovii, dar aceste sînt d-asupra mea. Sînt însărcinat să domol Padova. Mi-e poruncit să fiu straşnic. Nu sînt despot decît cu condiţia să fiu tiran. Să nu cumva să-mi cei iertarea cuiva, oricine ar fi, mie care nu-ţi poci tăgădui nimic, căci mă perzi. Tot îmi este slobod pentru a pedepsi, nimic pentru a ierta. Aşa sînt. Tiranul Padovei. Robul Veneţiei. Oh! sînt bine pîndit şi priveghiat! Ah! Sfatul de zece! Pune p-un lăcătuş singur într-o pivniţă şi zi-i să-ţi facă o încuietoare, pînă a nu să găti încuietoarea, Sfatul de zece are cheia în buzunar. Doamnă! Doamnă! sluga ce mă slujaşte, mă spionează, preotul ce mă mărturiseşte, mă spionează, femeia ce-mi zice: te iubesc — aşa Tisbe — şi ea mă spionează! tisbe — A! Domnule!
angelo — Tu nu mi-ai zis niciodată că mă iubeşti. Nu vorbesc de tine, Tisbe. Aşa, îţi mai rezic, tot ce mă priveşte este un ochi a Sfatului de zece, tot ce m-ascultă este o ureche a Sfatului de zece, tot ce m-atinge este o mină a Sfatului de zece! Mină groaznică care mai întîi pipăie mult şi apoi deodată apucă! O! măreţ podesta ce sînt, nu sînt sigur că nu voi vedea mîine arătlndu-se fără veste în camera mea un ticălos zbir care înii va zice să-1 urmez şi care nu va fi decît un ticălos zbir şi pe care 11 voi urma! Unde ? In vreun loc adine de unde va ieşi fără mine. Doamnă, a fi al Veneţiei este a atîrna de un fir de păr. Posomorită şi aspră este starea mea, doamnă, a fi aici, plecat pe acest cuptor arzător ce 11 numeşti Padova, totdauna cu faţa coperită c-o mască, făcîndu-mi slujba de tiran, încungiurat de şanse, de griji, de grozi, temîndu-mă neîncetat de vro izbucnire şi tremurînd în tot minutul că voi fi ucis de lucrarea mea, ca alhimistul de otrava sa! Jăleşte-mă, doamnă şi nu mă întreba pentru ce tremur!
tisbe — Ah, Dumnezeule! în adevăr, grozavă e poziţia d-tale! angelo — Aşa; eu sînt unealta cu care un norod chinuieşte pe alt norod. Asfel de unelte se strică curînd şi se sfarmă adesea,
148
Tisbe. Ah! sînt nenorocit. Pentru mine nu este decît un lucru dulce în lume, acela, eşti tu. Şi Insă simţ bine că nu mă ' iubeşti. Dar nu iubeşti pe altul, aşa e?
tisbe — Nu, nu, fii liniştit.
angelo — Nu-mi zici bine acest nu.
tisbe — Zău! ţi-1 zic cum poci.
angelo — Ah! nu fii a mea, o priimesc, dar să nu fii a altui,
Tisbe! Să nu aflu vrodată că altul... tisbe — De socoteşti că eşti frumos clnd mi te uiţi asfel! Angelo — Ah 1 Tisbe, clnd mă vei iubi ? tisbe — Clnd te vor iubi toţi aici.
angelo — Vai I Fie, rămîi la Padova. Nu voi să laşi Padova, auzitu-m-ai ? De te-ai duce şi viaţa mea s-ar duce. Oh! văz viind. Este multă vreme de cînd ne vor fi lulnd seama că vorbim împreună; asta poate da prepusuri Veneţiei. Te las. (Oprindu-să şi arăttnd pe Omodei.) îmi răspunzi de omul acesta?
tisbe — Ca pentru un copil ce doarme. angelo — Frate-tău vine. Te las cu el. (Iese.)
SCENA II
TISBE ; RODOLFO, îmbrăcat cu negru, posomorit, cu o pană neagră la pălărie,
OMODEI, dormind
tisbe — Ah! Rodolfo e! Rodolfo! Vino, te iubesc pe tine! (întor-clndu-să spre partea care a ieşit Angelo.) Nu, tiran nătărău I nu mi-e frate, mi-e amorez! Vino, Rodolfo, viteazul meu soldat, nobilul meu proscris, generosul meu om! uită-te drept la mine. Tu eşti frumos, te iubesc!
rodolfo — Tisbe.
tisbe — Pentru ce ai voit să vii la Padova ? Vezi acum că ne-am prins în cursă. Acum nu ne mai putem duce. In st&iea ce te afli, eşti silit peste tot locul să zici că mi-eşti frate. Acest podesta s-a înamorat de biata ta Tisbe; ne are prinşi; nu vrea să ne lase. Şi apoi tremur neîncetat să nu afle cine eşti. Ah! ce muncă! Oh! nu-mi pasă, nu va avea nimic de la mine, tiranul acesta! Aşa e că de aceasta tu eşti încredinţat, Rodolfo ? Voi însă să te îngrijăşti de aceasta; voi să mă temi, auzi ?
149
rodolfo — Eşti o nobilă şi minunată femeie.
tjsbe — 0! vezi tu, eu te tem pe ţine, eu! Dar te tem!.;Acest Angelo Malipieri, veneţianul acesta care îmi vorbea şi.el de gelozie, care îşi închipuieşte că este şi el gelos, omul acesta!. şi care cu asta amestecă tot felul de alte lucruri. A! cînd este cineva gelos, domnul meu, nu vede Veneţia, nu vede Sfatul de zece, nu vede zbirii, spionii, canalul Orfano; n-are - decît un lucru înaintea ochilor, gelozia sa. Eu, Rodolf©* nu poci să te văz vorbind cu alte femei, măcar numai să le vorbeşti ; aceasta mă bolnăveşte. Ce drit au ele la vorbele tale ? O! o rivală! Să nu cumva să-mi dai vro rivală! Aş omorî-o. Ţine, eu te iubesc! Tu eşti singur omul pe care l-am iubit vrodată. Viaţa mea a fost tristă multă vreme; acum e plină de raze. Tu eşti lumina mea. Amorul tău este un soare ce a răsărit asupra mea. Ceilalţi oameni mă îngheţaseră. Pentru ce nu te-am cunoscut cu zece ani înapoi! Mi se pare că toate părţile inimii mele ce sînt moarte de răceală ar via" încă. Ce bucurie de a putea fi singuri un minut şi de a vorbi! Ce nebunie am avut să venim la Padova! Trăim într-atîta necaz! Rodolful meu! aşa, zău! el mi-e amorez! Ba. nu, mi-e frate! Ţine, eu sînt nebună de bucurie cînd îţi vorbesc slobod; vezi tu bine că-s nebună? Mă iubeşti?
rodolfo — Pe dumneata, Tisbe, cine nu te-ar iubi ?
tisbe — De-mi vei mai zice dumneata, să ştii că mă mînii. Oh, Doamne! Trebuie însă să mă duc să m-arăt la oaspeţii mei. Spune-mi, de cîtăva vreme îmi pari trist. Aşa e că nu eşti trist ?
rodolfo — Nu, Tisbe. tisbe — Nu eşti bolnav ? rodolfo — Nu. tisbe — Nu eşti gelos ? rodolfo — Nu.
tisbe — Ba. Eu voi să fii gelos! Sau va să zică că nu mă iubeşti! Aide! n-aibi întristare. Dar eu neîncetat tremur şi tu nu te îngrijăşti? Nimeni aici nu ştie că tu nu mi-eşti frate?
rodolfo — Nimeni, afară de Anafesto.
tisbe — Prietenul tău. O! acela e sigur. (Intră Anafesto Galeofa.)
Iată-1 tocmai. Voi să te încredinţez lui pentru cîteva minute.
(Rizlnd.) Domnule Anafesto, aibi îngrijire să nu vorbească
cu nici o femeie. anafesto (zlmbind) — Fii liniştită, doamna mea. (Tisbe iese.)
■ SCENA III
I RODOLFO; ANAFESTO GALEOFA; OMODEI, dormind
■ anafesto (privindu-o ieşind) — O, minunată! Eşti fericit, | Rodolfo; ea te iubeşte.
|      rodolfo — Nu-s fericit, Anafesto; eu nu o iubesc. I      anafesto — Cum! Ce zici?
'      rodolfo (văzind pe Omodei) — Oare ce om e acesta ce doarme acolo?
.anafesto — Nimic; bietul muzicant care ştii. rodolfo — A! un tont.
anafesto — Nu iubeşti pe Tisbe! Cum se poate! Ce-mi ziseşi ?
rodolfo — A! ţi-am zis că n-o iubesc ? Uită, mă rog.
.anafesto — Tisbe! femeie minunată!
rodolfo — Minunată cu adevărat. Nu o iubesc.
■ Anafesto — Cum!
rodolfo — Nu mă mai întreba.
anafesto — Eu, prietenul tău!
tisbe (intrlnd şi alergind, zlmbind la Rodolfo) — Viu numai ca să-ţi spui un cuvînt: te iubesc ! Acum mă duc. (Iese alergind.)
anafesto (privindu-o ieşind) — Sîrmană Tisbe!
rodolfo — Este în fundul vieţii mele un secret cunoscut numai de mine.
anafesto — îl vei încredinţa într-o zi prietenului tău, aşa e? Tu eşti tare posomorit astăzi, Rodolfo!
rodolfo — Oh! mă rog, lasă-mă singur un minut. (Anafesto iese. L Rodolfo se pune pe banca de piatră lingă uşă şi îşi reazemă
I capul pe mină. Cum a ieşit Anafesto, Omodei deschide ochii,
1/ pe urmă se duce cu paşi înceţi şi se pune la spatele lui Rodolfo
W care este absorbit in gindire.)
V SCENA IV
1: RODOLFO, OMODEI
■'" (OMODEI pune mina pe umărul lui RODOLFO, care să întoarce şi il pri-
Hi       veste cu mirare.)
' omodei — Nu ţi-e numele Rodolfo. Te numeşti Eţţelino da Ro-j,, mana. Eşti dintr-o veche familie ce a domnit la Padova şi
!' care este desţărată de două sute ani. Pribegeşti din oraş în
oraş subt un mincinos nume, îndrăznind a te ispiti cîteodată şi pe staturile Veneţiei. Sînt şapte ani, chiar în Veneţia,
150
151
erai de douăzeci ani atunci, ai văzut într-o zi într-o biserică pe o tînără fată prea frumoasă. în biserica sfîntului Gheorghe cel mare. Nu ai urmat-o, căci la Veneţia a urma pe o femeie este a căuta o lovire de stilet; dar ai venit ades la biserică. Tînăra copilă a venit şi ea. Te-ai înamorat de ea şi ea de dumneata. Fără a-i şti numele, căci niciodată nu l-ai ştiut şi nici nu-1 ştii încă; ea pentru dumneata nu se numeşte decît Catarina, ai aflat chip să-i scrii şi ea să-ţi răspunză. Ai căpătat să te întîlneşti mai de multe ori cu dînsa la o femeie numită Beata Cecilia. între dînsa şi între dumneata au fost un amor straşnic; dar ea a rămas curată. Acea tînără copilă era nobilă; atîta ştiai de ea. O nobilă veneţiană nu se poate mărita decît după un nobil veneţian sau după un rigă; nu eşti veneţian şi nu eşti nici rigă. Şi deosebit, ca un desţă-rat, nici nu puteai gîndi la mîna ei. într-o zi, ea n-a venit la locul întîlnirei; Beata Cecilia ţi-a spus că o măritase. Insă n-ai putut afla nici numele bărbată-său nici a tată-său. Ai lăsat Veneţia. Din ziua aceea, ai treierat toată Italia; dar amorul te-a urmat. Ţi-ai aruncat viaţa în plăceri, petreceri, nebunii, viţuri. în zadar. Te-ai silit să iubeşti pe alte femei, precum, de pildă, pe comediană asta, pe Tisbe. Tot în zadar: pururea amorul vechi s-a arătat d-asupra celor nuouă. Sînt trei luni de cînd ai venit la Padova cu Tisbe care te numeşte de fratele ei. Podesta, domnul Angelo Malipieri, s-a înamorat de ea şi dumitale iată ce ţi s-a întîmplat. Intr-o seară, a şasesprezecea zi a lunii lui fevruarie, o femeie învalită au trecut pe lîngă dumneata pe podul Molino, te-a luat de mină şi te-a dus în uliţa San-Piero. In uliţa aceasta, subt ruinele vechiului palat Magarufi, ruinat de strămoşul dumitale Eţţe-lin III; în ruinele acelea este o colibă; în coliba aceea ăi găsit pe femeia de la Veneţia pe care o iubeşti şi care te iubeşte de şapte ani. Din ziua aceea, te-ai întîlnit de trei ori pe săptămînă cu ea în acea colibă. Ea a rămas credincioasă totodată amorului şi cinstei sale, dumitale şi bărbatului său. Dar însă tot tăinuindu-şi numele. Catarina, nimic mai mult. In luna trecută, fericirea vi s-a rupt fără veste. Intr-o zi, ea nu s-a arătat la colibă. Asta vine pentru că bărbată-său nu se încrede în ea şi o ţine închisă. Curînd a să se facă ziuă. O cauţi pretutindeni, nu o găseşti, nu vei găsi-o niciodată. Vrei s-o vezi în astă-seară? rodolfo (privindu-l aţintit) — Cine eşti?
152
| omodei — A! întrebări. La astea nu răspunz. Aşadar, nu voieşti | să vezi astăzi p-acea femeie ?
f rodolfo — Ba! ba! s-o Văz! Voi s-o văz! Pentru numele lui [j Dumnezeu! S-o mai văz un minut şi apoi să mor!
I omodei — O vei vedea.
I rodolfo — Unde?
omodei — La ea.
| rodolfo — Dar spune-mi, ea! Cine este ea ? Numele ei ?
omodei — Ţi-1 voi spune la ea.
rodolfo — Ah! vii din ceruri!
I omodei — Nu ştiu. în astă-seară, cînd va răsări luna — la miezul-I nopţii, e mai înţeles — să te afli la colţul palatului lui Albert
I de Baon, uliţa Santo-Urbano. Voi fi şi eu şi te voi duce. La
| mezul-nopţii.
fi rodolfo — îţi mulţumesc. Şi nu vrei să-mi spui cine eşti?
|: omodei — Cine sînt? Un tont. (Iese.)
I rodolfo (singur) — Cine e omul acesta? A! Ce-mi pasă! mezul-1 nopţii! La mezul-nopţii! Cît este de departe de acum pînă
I la mezul-nopţii! Oh! Catarina! pentru ceasul ce-mi făgă-
| duieşte i-aş da viaţa! (Intră Tisbe.)
W '
!'. SCENA V
RODOLFO, TISBE
| tisbe — Iar eu slnt, Rodolfo, iubite! N-am mai putut zăbovi fără | să te văz. Nu mă poci despărţi de tine; te urmez pretutin-
| denea; gîndesc şi viez prin tine. Sînt umbra ta, tu eşti sufle-
j. tul meu.
rodolfo — Ia seama, Tisbe; familia mea este o familie fatală. Asupra noastră este o prezicere, o ursită care să împlineşte mai totdauna fără greşală din tată în fiu. Noi omorîm pe cine ne iubeşte.
tisbe — Ei bine! Tu mă vei omorî. Fie, numai să mă iubeşti. rodolfo — Tisbe...
tisbe — Şi apoi mă vei plînge. Alta nu voi mai mult. rodolfo — Tisbe, ai merita amorul unui înţelept. (îi sărută mîna apoi iese încet.)
tisbe (singură) — Ei bine! cum mă lasă! Rodolfo! Se duce. Oare ce are? (Uitîndu-se spre bancă.) A! Omodei s-a deşteptat! (Gmodei s-arată în fundul teatrului.)
153
SCENA VI
TISBE, OMODEI
omodei — Rodolfo se numeşte Eţţelino, vînturătorul este un prinţ, tontul este un om de duh, omul ce doarme este o miţă ce plndeşte. Ochi Închis, ureche deschisă.
tisbe — Ce zice ?
omodei (arătindu-şi chitara) — Chitara asta are coarde care dau orice sunet va cineva. Inima omului, inima femeii au asemenea coarde în care se poate juca.
tisbe — Ce va să zică aceasta ?
omodei—• Aceasta va să zică, doamnă, că daca din intlmplare vei perde astăzi un frumos tînăr ce poartă o pană neagră la pălărie, eu ştiu locul unde să-1 poţi găsi la noapte.
tisbe — La o femeie!
omodei — Bălaie.
tisbe — Cum! Ce vrei să zici ? Cine eşti ? omodei — Nu ştiu.
tisbe — Tu nu eşti aceea ce te socoteam, nenorocita de mine 1 Ah î Podesta avea dreptate, tu eşti un om straşnic! Cine eşti ? Oh! cine eşti ? Rodolfo la o femeie la noapte! Asta voiai să zici! Ha! asta voiai să zici?
omodei — Nu ştiu.
tisbe — Ah! Tu minţi! Nu se poate. Rodolfo mă iubeşte. omodei — Nu ştiu.
tisbe — Ah! ticălosule! Ah, minţi! Cum minte! Tu eşti un om plătit. Dumnezeule! va să zică că am vrăjmaşi, eu! Dar Rodolfo mă iubeşte. Las, nu vei izbuti să mă turburi. Nu te crez. Tu trebuie să fii foarte furios de a vedea că nu mă supără vorbele tale.
omodei — Vei fi luat negreşit seama că podesta, domnul Angelo Malipieri, poartă la lanţul care are în grumaz un mic giu-vaier de aur cu meşteşug lucrat. Acel giuvaier este o cheie. Fă-te că îl voieşti ca pe un giuvaier. Cere-i-1 fără a-i spune ce o să facem cu el.
tisbe — O cheie zici ? Ba eu nu voi cere-o. Nu-i voi cere nimic. Neruşinatul acesta care ar vrea să mă facă să prepui pe Rodolfo! Nu o voi cheia aceea. Piei, nu te ascult.
omodei — Iată tocmai vine şi podesta. Daca vei lua cheia, iţi voi tîlmăci cum va trebui să te slujăşti cu ea la noapte. Voi veni peste un cifert de ceas.
154
tisbe: — Ticălosule! pesemne nu m-auzi ? Iţi spui că nu o voi cheia aceea. Eu mă încrez în Rodolfo. Cheia aceea, nici nu gîndesc la ea. Nu voi zice nici un cuvînt pentru ea lui podesta. Şi să nu mai vii, toate-s în zadar! Nu te crez.
omodei — Peste un cifert de ceas. (Iese. Intră Angelo.)
SCENA VII
TISBE, ANGELO
tisbe — Ah! iată-te, stăpîne. Cauţi pe cineva ?
angelo — Caut pe Virgilio Tasca, cărui aveam să-i spuî ceva.
tisbe — Spune-mi, tot gelos eşti ?
angelo — Tot, doamna mea.
tisbe — Zău, eşti nebun. Pentru ce să fii gelos ? Nu înţeleg cum poate cineva avea gelozie. Eu daca aş iubi pe cineva, n-aş fi nicidecum geloasă.
angelo — Pricina că nu iubeşti pe nimeni.
tisbe — Ba, iubesc pe oarecine.
angelo — Pe cine ?
tisbe — Pe dumneata.
angelo — Mă iubeşti! Şi se poate! Zău, nu-ţi bate joc de mine!
Oh! mai zi-mi aceasta ce-mi ziseşi. tisbe — Te iubesc. (El s-apropie de ea cu hrăpire. Tisbe apucă de
lanţul ce poartă Angelo la grumaz.) Ţine! ce giuvaier este
acesta? Nu-1 văzusem încă la dumneata. Ştii că e frumos!
Bine lucrat. A! lucrat de Benvenuto. Minunat! Ce e acesta ?
Acest giuvaier e bun pentru o femeie. angelo — Ah! Tisbe, cu un cuvînt mi-ai umplut inima de bucurie! tisbe — Bine, bine. Dar spune-mi ce lucru e acesta ? angelo — Aceasta e o cheie.
tisbe — A! aceasta e o cheie. Ţine, nici n-aş fi gîndit. A! aşa,
acum văz, cu aceasta se deschide. A! aceasta e o cheie. angelo — Aşa, Tisbe a mea.
tisbe — A, bine! Daca e o cheie, nu o voi, ţine-o. angelo — Ce, Tisbe, poate că o vrei ? tisbe — Poate. îmi place ca un giuvaier bine lucrat. angelo — Oh! ia-o. (Desleagă cheia de la lanţ.) tisbe — Ba nu. De aş fi ştiut că este cheie, nici nu ţi-aş fi pomenit. Iţi spui că nu-mi trebuie. Poate că te slujeşti cu ea.
155
angelo — 0! foarte rar. Şi apoi mai am şi alta. Iţi jur că poţi s-o iei.
tisbe — Ba, nu o mai voi. Ce ? se pot deschide uşi cu cheia asta ? Este foarte mică.
angelo — Nu e nimic; aceste chei sînt făcute pentru încuietori tainice. Aceasta deschide mai multe uşi, între altele pe aceea a unei camere de culcat.
tisbe — Adevărat! fie, de vreme ce voieşti numaidecît, o iau. (Ia cheia.)
angelo — Oh! mulţumesc. Ce norocire! ai priimit ceva de la mine! Mulţumesc!
tisbe — Acum îmi aduc aminte că şi ambasadorul Frânţii la Veneţia, domnul de Montluc, avea una asemenea ca asta. Cunoscut-ai pe d. mareşal de Montluc ? Un om cu mare duh, aşa e? A! măcar că dumneavoastră nobilii nu puteţi vorbi cu ambasadorii. Uitasem. Fie; nu era blînd către ugonoţi acel d. de Montluc. De îi vor cădea în mînă vrodată! El este un straşnic catolic! Ţine, stăpîne, îmi pare că văz pe Virgilio Tasca că te caută acolo jos în galerie...
angelo — Oare ?
tisbe — Nu aveai să-i vorbeşti?
angelo — Oh! fire-ar blestemat căci mă răpeşte de lîngă tine, Tisbe!
tisbe (arătlndu-i galeria) —Pe acolo.
angelo (sărutindu-i mina) — Ah! Tisbe, mă iubeşti, aşa e! tisbe — Pe acolo, pe acolo. Tasca te aşteaptă. (Angelo iese. Omodei s-arată in fundul teatrului. Tisbe aleargă la el.)
omodei — Cum îţi va fi voia. Dar lasă-mă să sflrşesc. La două ceasuri după mezul-nopţii voi veni să te găsesc. Iţi voi arăta cea întîi uşă pe care vei avea s-o deschizi cu cheia asta. Apoi te voi lăsa. Vei putea face celelalte şi fără mine; nu-i să aibi decît a merge tot înainte.
tisbe — Ce o să găsesc după cea întîi uşă ?
omodei — O a doua, pe care tot cheia asta o deschide.
tisbe — Şi după a doua ?
omodei — O a treia. Cheia asta le deschide pe toate. tisbe — Dar după a treia ? omodei — Vei vedea.
Sfîrşitu 1 zilei întîia
SCENA VIII
TISBE, OMODEI
tisbe — Am cheia!
omodei — Ia s-o văz. (Căutindu-o.) Aşa, aceasta e. Este în palatul lui podesta o galerie ce priveşte podul Molino. Ascunde-te acolo, în astă-seară. După un mobil, după o tapiserie, unde vei voi. La două ceasuri după mezul-nopţii voi veni să te găsesc.
tisbe (dtndu-i o pungă.) — Te voi răsplăti mai bine! Docamdată, ţine astă pungă.
156
ZIUA A DOUA
Chieia
PERSOANE
ANGELO MALIPIERI
CATARINA BRAGADINI
TISBE
RODOLFO
OMODEI
REGINELA
DAFNE
ZIUA A DOUA
O cameră bogat îcabrăcată cu roşu şi cu aur. lntr-un unghi în stînga, un pat strălucit aşternut pe o stradă şi subt un baldahin ce stă pe coloane sucite. De tuspatru colţurile baldahinului spînzură perdele roşii care se pot închide şi ascunde patul. în dreapta, în unghi, o fereastră deschisă. Tot d-acea parte o uşă ascunsă în părete. Alăturea un iconostas d-asupra căruia spînzură o cruce de alamă prinsă în părete. în fund, o uşă mare cu două canaturi, între uşa aceasta şi între pat, este o altă uşă mică şi foarte împodobită. Masă, jilţuri, făclii, o mare masă ridicată asupra păretelui. Afară se văd gradine, clopotniţi, lumina lunei. O angelică pe masă.
SCENA I
DAFNE,  REGINELA, apoi OMODEI
reginela — Aşa, Dafne, este adevărat. Troilo, portarul de noapte mi-a spus-o. Asta s-a întîmplat de curînd, la cea de pe urmă călătorie a doamnei la Veneţia. Un zbir, un neruşinat zbir
158
a cutezat să iubească pe doamna, să-i scrie, Dafne, să umble ca s-o vază. Auzit-ai ? Doamna a pus să-1 dea afară şi bine a făcut.
dafne (deschizlnd puţin uşa Ungă iconostas) — Bine, Reginelă; dar ştii că doamna îşi aşteaptă cartea de rugăciune?
reginela (aşăztnd clteva cărţi pe masă) — Cît pentru ceealaltă întlmplare, aceea e mai straşnică şi sînt încredinţată şi de aceea. Ştii pe Palinuro, pentru că a înştiinţat pe stăplnul său că întîlnise un spion în casă, a murit sîrmanul năprasnic într-aceeaşi seară. Otrava, înţelegi? Te sfătuiesc să te iei foarte aminte. Mai întîi trebuie să iei seama la ce se vorbeşte în palatul acesta, totdauna este cineva în părete care ascultă!
dafne — Aide, grăbeşte-te, vom vorbi altădată. Doamna aşteaptă.
reginela (tot aşăztnd, cu ochii pironiţi pe masă) — Daca te grăbeşti atîta, du-te tu înainte. Viu şi eu îndată. (Dafne iese şi închide uşa fără s-o vază Reginela.) Vezi tu, Dafne, îţi spui să fii tot cu tăcere în palatul acest blestemat. Aici, numai in camera asta poate fi sigur cineva. A! aici încai eşti în ticnă. Poţi zice ce vrei. Acesta e singur locul unde clnd vorbeşti poţi fi sigur că nu te va auzi nimeni. (în vreme ce ea zice acestea, masa din păretele din dreapta se tnvîrteşte şi lasă Intrare lui Omodei, fără să bage ea de seamă; apoi iar se închide la loc.)
omodei — Acesta e singur locul unde cînd vorbeşti poţi fi sigur
că nu te va auzi nimeni. reginela (tntorclndu-se) — Cerule!
omodei — Tăcere! (îşi dă în laturi haina şi arată peptarul său de catifea neagră pe care sînt cusute cu argint slovele S. D. X. Reginela se uită cu spaimă la slovele acelea şi la om.) Cînd a văzut cineva pe vrunul din noi şi dă să înţeleagă cuiva prin vrun semn oarecare că ne a văzut, pîn a nu Înnopta, moare. In norod, este vorbă de noi, trebuie să ştii că aceasta e aşa.
reginela — Dumnezeul meu! Dar oare pe ce uşă a intrat?
omodei — Pe nici una.
reginela — Dumnezeul meu!
omodei — Răspunde la toate întrebările mele şi să nu mă inşăli la nimic. Viaţa ta e la mijloc. Unde dă uşa asta? (Arată uşa cea mare din fund.)
reginela — In camera de noapte a domnului.
omodei (arătînd uşa mică de Ungă cea mare) — Dar aceasta?
reginela — într-o scară tainică ce se comunecă cu galeriile palatului. Cheia o are numai domnul.
159
omodei (arătlnd uşa lingă iconostas) — Dar aceasta? reginela — In oratoriul doamnei. omodei — Mai are altă ieşire acel oratoriu ?
reginela — Ba nu. Oratoriul este într-un turn mic. Are numai o fereastră cu gratii.
omodei (mergind la fereastră) — Ca şi asta de naltă. Bine. Optzeci de palme pînă jos şi jos Brenta. Frumoase gratii. Dar este o scăriţă în acel oratoriu. Unde se suie ?
reginela — In camera unde şăz eu şi Dafne, stăpîne.
omodei — Are vro ieşire camera aceea ?
reginela — Ba nu, stăpîne. O fereastră cu gratii şi n-are altă uşă decît aceea prin care se coboară în oratoriu.
omodei — îndată ce va ieşi stăpîna ta, să te sui în camera ta şi să şăzi fără s-asculţi sau să zici ceva.
reginela — Aşa voi face, stăpîne.
omodei — Unde e stăpîna ta?
reginela — In oratoriu. Se închină.
omodei — Apoi a să vie aici ? Aşa e ?
reginela — Aşa, stăpîne.
omodei — Nu mai degrabă decît pîn în jumătate de ceas? reginela — Aşa, stăpîne.
omodei — Bine. Du-te. Numai tăcere! Nimic din cele ce-o să se petreacă aici n-au a face cu tine. Las să se facă toate fără să zici nimic. Mîţa se joacă cu şoricelul. Ce-ţi pasă ţie ? Nu m-ai văzut, nu ştii de sînt. Atîta tot. Ai priceput ? De vei îndrăzni vro vorbă, o s-o auz; un semn din ochi, o să-1 văz; un gest, un semn, un strîns de mînă, o să-1 simţ. Acum du-te.
reginela — Doamne sfinte! cine a să moară aici oare?
omodei — Tu, de vei vorbi. (La un semn al său, Reginela iasă pe uşa mică de Ungă iconostas. îndată ce ea a ieşit, Omodei se duce la masa de lingă părete, care iar se învîrteşte şi lasă să se cază o hudiţă întunecoasă.) Domnule Rodolfo! poţi veni acum. Ai nuouă trepte de suit. (Se aud paşi în scara pe care o ascunde masa. Rodolfo s-arată.)
SCENA II OMODEI, RODOLFO, învălit in manta
omodei — Intră. rodolfo — Unde sînt ?
omodei — Unde eşti? Poate pe scîndura eşafodului dumitale.
rodolfo — Ce vrei să zici ?
omodei — Venitu-ţi-a la auz că este în Padova o cameră, camera groaznică, măcar că plină de flori, de miroase şi de amor poate, unde nici un om nu poate pătrunde, oricine ar fi, nobil sau supus, june sau bătrln; căci a intra, a deschide numai uşa, este o crimă pedepsită cu moarte ?
rodqlfo — Aşa, camera femeii lui podesta.
omodei — Aceea.
rodolfo — Ei bine, acea cameră... omodei — In ea te afli. rodolfo — La femeia lui  podesta! omodei — Aşa.
rodolfo — Aceea pe care o iubesc...
omodei — Se numeşte Catarina Bragadini, femeia lui Angelo Malipieri, podesta al Padovei.
rodolfo — Cum se poate! Catarina Bragadini! femeia lui podesta!
omodei — De te temi, este încă vreme; iată uşa deschisă, du-te.
rodolfo — Nu mă tem pentru mine, mă tem pentru dînsa. Cine-mi răspunde de tine?
omodei — Cine-ţi răspunde de mine, o să ţi-o spui de vreme ce vrei. Sînt opt zile, tîrziu noaptea treceai prin piaţa San-Prodocimo. Erai singur. Ai auzit un zgomot de săbii şi de strigări după biserică. Ai alergat.
rodolfo — Aşa şi am scăpat pe un om măscuit de trei ucigaşi ce era să-1 omoare.
omodei — Care s-a dus fără să-ţi spuie numele său şi fără să-ţi mulţumească. Acel om măscuit eram eu. Din noaptea aceea, domnule Eţţelino, îţi voi binele. Dumneata nu mă cunoşti, dar eu te cunosc. Am căutat să te apropii de femeia ce iubeşti. Aceasta e recunoştinţă. Nimic altă. Te încrezi acum în mine ?
rodolfo — Oh! aşa! Oh! mulţumesc! Mă temeam de vro trădare pentru ea. Aveam o povară pe inimă, tu mi-ai rldicat-o. Ah! Tu eşti prietenul meu, prietenul meu pentru d-a pururea ! Tu faci mai mult pentru mine decît am făcut eu pentru tine. Oh! n-aş fi mai putut trăi fără să văz pe Catarina, vezi tu. M-aş fi omorît, m-aş fi oslndit. Eu ţi-am scăpat numai viaţa; tu îmi scapi inima, îmi scapi sufletul!
omodei — Aşadar rămîi ?
rodolfo — De rămîi! Oh, rămîi! Mă încrez în tine, îţi zic! Oh! să o mai văz! Pe dînsa! Un ceas, o minută, să o Jmai văz! Tu pesemne nu înţelegi ce va să zică aceasta, a o mai vedea! Unde este ea?
160
omodei — Acolo In oratoriul său.
rodolfo — Unde voi mai vedea-o ?
omodei — Aici.
rodolfo — Cînd ?
omodei — Peste un sfert de ceas.
rodolfo — Ah! Dumnezeule!
omodei (arăUndu-i toate uşile una după alta) — Ia seama. Acolo în fund este camera de noapte a lui podesta. Doarme acum şi nimeni nu priveghează în ceasul acesta în palat, declt doamna Catarina şi noi. Crez că nu eşti nici într-o primejdie in astă noapte. Cît pentru intrare pe care am venit, nu poci să-ţi arăt secretul care e numai de mine cunoscut; dar dimineaţă, îţi va fi uşor să scapi. (Mergînd spre fund.) Asta, cum ţi-am spus este uşa bărbatului. Cît pentru dumneata, domnule Rodolfo, care eşti amorezul (arată fereastra), nu te sfătuiesc să te slujeşti cu aceasta. In orice întîmplare. Optzeci de picioare nălţime şi jos, riul. Acum te las.
rodolfo — Mi-ai zis peste un sfert?
omodei — Aşa.
rodolfo — Veni-va singură ?
omodei — Poate că nu. Dă-te într-o parte pentru cîteva minute. rodolfo — Unde?
omodei — In dosul patului. A! ţine! In balcon. Te vei arăta cînd vei socoti că e vreme. Mi se pare c-auz mişcînd scaune în oratoriu. Doamna Catarina a să vie. E vreme să ne despărţim. Adio.
rodolfo (Ungă balcon) — Oricine eşti, după o aşa slujbă, tot ce am este al tău, averea mea, viaţa mea! (Se duce la balcon unde se face nevăzut.)
omodei (viind dinaintea teatrului) — Viaţa! Nu mai este a ta, domnule. (Caută de nu-l vede Rodolfo, pe urmă scoate din sin o scrisoare pe care o pune pe masă. Iese pe Intrarea ascunsă, care se închide peste el. Catarina şi Dafne intră pe uşa oratoriului. Catarina este In haine de nobilă veneţiană.)
SCENA III CATARINA, DAFNE, RODOLFO, ascuns în balcon
catarina — Mai bine de o lună! Ştii tu că e mai mult de o lună, Dafne. Oh! s-a sflrşit dar. încai de aş putea dormi, l-aşi vedea poate în vis, dar nu mai poci dormi. Unde e Reginela?
dafne — S-a suit în camera sa, unde îşi face rugăciunea. S-o chem să vie să slujască pe doamna ?
P
w
11*1
catarina — Lasă-o să slujască pe Dumnezeu. Lasă-o să-şi facă rugăciunile. Ah! pe mine rugăciunile nu mă uşurează.
dafne — Să închiz fereastra asta, doamnă?
catarina — Pricina e pentru că sufer foarte, sîrmană Dafne. Sînt insă cinci săptămîni, cinci vecinice săptămîni de cînd hu l-am văzut! Ba nu, nu Închide fereastra. Aceasta mă mai răcoreşte ceva. Pipăie. Aşa e că capul meu arde? Şi n-o să-1 mai văz! Sînt închisă, păzită, in temniţă. S-a sfirşit. A pătrunde în camera asta este o crimă de moarte. Oh! n-aş voi nici să-1 văz aicL Să-1 văz aici! Gindind numai mă cutremur. Vai! Dumnezeul meu! pesemne acest amor era foarte vinovat ? Doamne! pentru ce a mai venit el la Padova ? Pentru ce m-am lăsat să mă dau iar in această fericire ce era să ţie atît de puţin? Il vedeam clte un ceas cînd şi cînd. Acel ceas, atît de strimt şi atît de curînd închis, era singură răsuflătoarea pe unde intra puţin aer şi soare în viaţa mea. Acum toate-s zidite. Nu voi mai vedea acea faţă de unde-mi venea ziua. Oh! Rodolfo! Dafne, aşa e că tu socoteşti că în adevăr nu-l voi mai vedea?
dafne — Doamna mea.
catarina — Şi apoi eu nu sînt ca celelalte femei. Plăcerile, sărbă-rile, petrecerile, aceste toate nu m-ar putea mîngîia. Eu, Dafne, de şapte ani am in inimă numai un gînd, amorul; numai un simtiment, amorul; numai un nume, Rodolfo. Cind caut în sine-mi, aflu pe Rodolfo, tot pe Rodolfo şi numai pe Rodolfo. Sufletul meu este făcut după chipul lui. Vezi tu, nu e cu putinţă altfel. Sînt şapte ani de cînd ti iubesc. Eram tare jună încă. Oh! cum ne mărită fără milostivire! De pildă, bărbatu-meu, nu Îndrăznesc nici să-i grăiesc. Socoteşti tu că asta face o viaţă fericită? Ce poziţie este a mea! De aş avea măcar pe maică-mea!
dafne — Doamna mea, goneşte aste triste idei.
catarina — Oh! pe nişte asemenea seri, Dafne, am petrecut, el şi eu, foarte dulci ceasuri. Oare e vinovăţie aceste ce zic de el ? Ba nu, aşa e ? Aide, văz că Întristarea mea te mlhneşte, nu voi să-ţi fac necaz. Du-te de dormi. Du-te de găseşte pe Reginela.
dafne — Dar dumneata.
catarina — Eu mă voi dezbrăca singură. Dormi bine, buna mea Dafne. Du-te.
dafne — Cerul să te păzească In astă noapte, doamna meaf (Iese pe uşa oratoriului.)
162
163
SCENA IV
CATARINA, RODOLFO, in balcon
catarina (singură) — Era un cîntec pe care îl cînta. El îl cînta la picioarele mele cu un glas atît de dulce. Oh! sînt minute în care aş vrea să-1 văz. Mi-aş da sîngele pentru aceasta! Mai vlrtos cupletul acela ce mi-1 adresa mie. (Ia chitara.) Mi se pare c-aceasta e aria. (Joacă clteva acoarde melanholice.) Aş vrea să-mi aduc aminte de cuvinte. Oh! Mi-aş vinde sufletul pentru ca să-1 auz pe el cîntîndu-le înc-o dată! Fără să-1 văz, de departe, fie cît de departe... Dar glasul lui! să-i auz glasul!
rodolfo (din balcon unde stă ascuns, cintă)
Te slăvesc ca pe un înger şi femeie te iubesc.
Dumnezeu care prin tine vru a mă desăvîrşi,
Amoru-mi pentru al tău suflet, 1-a făcut, 1-a hotărît
Şi a mea căutătură pentru frumuseţea ta. catarina (căztndu-i chitara) — Cerule! rodolfo (urmind tot ascuns)
O preaiubită!
Căci nu asculţi
Amantul, care
Cîntă plîngînd.
catarina — Rodolfo !
rodolfo (arătindu-se şi aruncindu-şi mantaua pe balcon) — Catarina! (S-aruncă la picioarele ei.)
catarina — Rodolfo aici eşti ? Cum! aici eşti ? O, Dumnezeul meu! mor de bucurie şi de spaimă. Rodolfo 1 ştii unde eşti ? Nenoro-citule, îţi închipuieşti că eşti într-o cameră ca fiecare? Ah! capul îţi pui în primejdie!
rodolfo — Ce-mi pasă! Aş fi murit de nu te-aş fi revăzut, voi mai bine să mor pentru că te-am revăzut.
catarina — Bine ai făcut. Aşa, ai avut dreptate să vii şi capul meu este în primejdie. Te revăz, ce-mi pasă de alta! Un ceas cu tine şi apoi măcar rîsipe-se acest palat!
rodolfo — Şi apoi cerul ne va protecta; toţi dorm în palat, poci ieşi cum am intrat.
catarina — Cum ai făcut ?
rodolfo — Un om cărui i-am scăpat viaţa... Iţi voi tllmăci. Sînt sigur de mijloacele ce am întrebuinţat.
catarina — Aşa e ? Oh, tu eşti sigur, asta ajunge. Oh, Dumnezeule!
Dar uită-te lă mine să te văz! rodolfo — Catarina!
catarina — Oh! să nu mai gîndim decît la noi, tu la mine, eu la tine. Aşa e că-ţi par tare schimbată ? Iţi voi spune pentru ce. Pentru că de cinci săptămîni necurmat plîng. Dar tu ce-ai făcut toată vremea aceasta? Fost-ai încai tare trist ? Ce efect ţi-a făcut despărţirea asta? Spune-mi. Grăieşte-mi. Voi să-mi grăieşti.
rodolfo — O, Catarina, a fi despărţit de tine este a avea întune-recul în ochi şi deşertul în inimă! Este a se simţi murind cîte puţin pe toată ziua! Este a fi în închisoare fără lumină şi In noapte fără stea 1 Este a nu mai trăi, a nu mai glndi, a nu mai şti nimic! Ce am făcut, zici ? Nu ştiu. Ce am simţit, iată.
catarina — Aşa şi eu! Şi eu tot aşa! Tot aşa! Oh! văz că inimile noastre n-a fost despărţite. Trebuie să-ţi spui multe lucruri, dar de unde să încep ? M-au închis. Nu mă mai poci duce nicăiri. Mult am pătimit. Nu trebuie să te miri dacă nu ţi-am sărit îndată în grumazi, vezi tu: am fost cuprinsă de bucurie. O, Dumnezeul meu! Cînd ţi-am auzit glasul, nu poci să-ţi spui, nu mai ştiam unde sînt. Să vedem, pune-te acolea, ştii ? Precum altădată. Numai să vorbim încet. Vei sădea pînă dimineaţă. Dafne te va duce fără să te vază nimeni. Oh! ce ceasuri desfătătoare! Ei bine, acum mi-a lipsit frica; tu m-ai liniştit. Oh! cît sînt de bucuroasă că te văz. Intre tine şi rai, te-aş fi ales pe tine. Dafne ţi-a spune cît am plîns! Biata fată multă grijă a avut de mine. Să-i mulţămeşti şi ei şi Reginelii. Dar spune-mi, cum mi-ai aflat numele ? O! nimic nu te învălmăşaşte pe tine. Cînd vrei un lucru, eşti în stare să faci orice. Oh, spune-mi. Afla-vei chip să mai vii?
rodolfo — Negreşit. Căci cum aş putea trăi făr aceasta. Catarina, te ascult cu încîntare. Oh! Nu te teme de nimic. Vezi cît e de lină noaptea asta. Totul e amor în noi. Totul e răpaos împrejurul nostru. Două suflete ca ale noastre care se răvarsă unul într-altul, Catarina, sînt un lucru limpede şi sfinţit pe care Dumnezeu însuşi n-ar voi să-1 turbure! Te iubesc, mă iubeşti, şi Dumnezeu ne vede! Numai noi trei sîntem deştepţi în ceasul acesta! Nu te teme.
catarina — Nu. Şi apoi sînt minute în care toate sînt uitate. Sîntem fericiţi, încîntaţi unul de altul. Vezi, Rodolfo: despărţiţi, eu nu sînt decît o biată femeie închisă în temniţă, tu iarăşi nu eşti decît un sîrman om desţărat; împreună' însă,
164
165
J
Îngerii ne-ar zavistui! Oh! nu, in cer nu sînt atît de fericiţi precît noi. Rodolfo, nu moare cineva de bucurie, căci eu aş fi moartă acum. Toate-s amestecate in capul meu. Dtneao-rea ţi-am făcut o mie de întrebări. Nu-mi mai poci aduce aminte nici un cuvlnt din cîte ţi-am zis. Dar tu, îţi mai aduci aminte? Ce! nu este vis acesta? Adevărat, tu eşti aici, tu! rodolfo — Sîrmană prietenă!
catarina — Ba nu, ţine, nu-mi mai vorbi. Lasă-mă să-mi adun ideile, lasă-mă să te privesc, sufletul meu! Lasă-mă să gîn-desc că eşti aici. Ştii că sint asfel de minute în care vrei să priveşti pe omul ce-1 iubeşti şi să-i zici: taci, te privesc! Taci, te iubesc! Taci, sînt fericită! (Rodolfo li sărută mina. Ea se întoarce şi vede scrisoarea după masă.) Ce este aceasta? O, Dumnezeule! iată o hîrtie ce mă deşteaptă! O scrisoare! Tu ai pus aici scrisoarea aceasta ?
rodolfo — Ba nu. Dar să vede c-a pus-o omul ce-a venit cu mine. A venit un om cu tine ? Cine ? Să vedem! Ce este în scrisoarea asta? (Despecetluieşte cu grabă scrisoarea şi citeşte.) „Sînt oameni care se îmbată numai cu vin de Cipru. Sînt alţii care se bucură numai de răzbunarea cea mai desăvîrşită. Doamnă, un zbir ce iubeşte este foarte mic, un zbir ce-şi răzbună este foarte mare."
rodolfo — O, Dumnezeule! Ce va să zică aceasta?
catarina — Cunosc slova. Acesta e un neruşinat ce-a cutezat să mă iubească, să mi-o spuie, şi să vie într-o zi la mine la Veneţia. Am pus de l-au dat afară. Omul acela se numeşte Omodei.
rodolfo — Aşa este.
catarina — E un spion a Sfatului de zece. rodolfo — Cerule!
catarina — Sîntem perduţi! O cursă e asta şi iată-ne prinşi în
ea. (Se duce la balcon şi se uită.) Ah, Dumnezeule! rodolfo — Ce este ?
catarina — Stinge degrabă lumînarea aceea! • rodolfo (stingînd lumînarea) — Ce ai? catarina — In galeria ce dă pe podul Molino... rodolfo — Ce ?
catarina — Am văzut o lumină care s-a arătat şi iar s-a făcut nevăzută.
rodolfo — Ticălos nebun ce sînt! Eu sînt pricina peirei tale, Catarina!
166
catarina — Şi eu aş fi venit la tine, cum ai venit tu la mine, Rodolfo. (Puind urechea la uşa cea mică din fund.) Taci! S-ascultăm. îmi pare că auz zgomot în coridor. Aşa! Deschid o uşă! Umblă! Pe unde ai întrat?
rodolfo — Pe o uşă ascunsă, acolo, pe care acel diavol a Incuiat-o iară.
catarina — Ce să facem ?
rodolfo — Uşa asta?...
catarina — Dă în camera bărbată-meu!
rodolfo — Fereastra ?...
catarina — O prăpastie!
rodolfo — Dar uşa astălaltă?...
catarina — In oratoriul meu, unde nu e nici o ieşire. Nici un chip de scăpare. Fie, întră. (Deschide oratoriul; Rodolfo întră. Ea închide uşa.) S-o încui. (Ia cheia şi o ascunde în sîn.) Cine ştie ce-a să se-ntîmple? El ar voi să-mi dea ajutor. Ar ieşi şi s-ar perde. (Se duce la uşa cea mică din fund.) Nu mai auz nimic. Ba! umblă. Stau, negreşit, ca s-asculte. Ah! Dumnezeul meu! să mă fac că dorm. (îşi leapădă rochea de deasupra şi se pune în pat.) Ah! Dumnezeul meu! tremur. Umblă la încuietoare! Oh! nu voi să văz cine a să intre! (Închide perdelile patului. Uşa se deschide.)
SCENA V CATARINA, TISBE
(Intră Tisbe galbenă şi perităla faţă, cu un fanar tn mtnă. Vine cu paşi tnceţi, uitlndu-se împrejurul său. Ajungtndla masă, ia seama luminării stinse.)
tisbe — Luminarea fumegă încă. (Se întoarce, vede patul, aleargă şi trage perdelile.)I Singură este! Se face că doarme. (Umblă împrejurul camerii căutînd uşile şi păreţii.) Asta e uşa bărbatului. (Lovind cu mina pe uşa oratoriului care e ascunsă în tapiserie.) Aici mai este o uşă. (Catarina s-a sculat şi o priveşte cu mirare.)
catarina — Ce este aceasta ?
tisbe — Aceasta ? Ce este ? Să ţi-o spui. Aceasta este amoreza lui
podesta ce ţine în mîinile sale pe femeia lui podesta! catarina — Cerule!
167
tiabe — Ce este aceasta, doamnă ? Aceasta e o comediană, p fată de teatru, o baladină, cum ne ziceţi, care ţine în mîinile sale, ţi-am spus-o, pe o damă mare, o femeie măritată, o femeie respectată, o virtute! Care o ţine în mîinile sale, în unghiile sale, în dinţii săi! care poate face ce îi va fi voia cu această mare damă, cu această bună reputaţie aurită şi care a s-o rupă, s-o sfîşie, s-o sfarme, s-o facă bucăţi! A! Doamnelor, dame mari ce sînteţi, nu ştiu ce-a putea să se întîmple, dar ceea ce este încredinţat, este că am acolea pe una subt pioioa-rele mele, pe una din voi! şi că n-o s-o las! Şi că poate fi liniştită! Şi că pentru ea ar fi fost mai bine să-i cază trăsnetul pe cap decît să vază faţa mea înaintea eil Ia spune, doamnă, cum ai semeţia a cuteza să-ţi ridici ochii asupră-mi cînd ai un amorez la dumneata...
catarina — Doamnă...
tisbe — Ascuns!
catarina — Te înşăli.
tisbe — A! nu tăgădui. Aici era! Locurile vă sînt însemnate pe jilţuri. Ar fi trebuit încai să le aşăzaţi ca să nu se cunoască. Şi ce vă ziceaţi ? Mii de tinere lucruri, aşa e ? Te iubesc! Te slăvesc! Sînt a ta!... Ah! fugi, nu te atinge de mine, doamnă!
catarina — Nu poci înţelege.
tisbe — Şi nu sînteţi mai bine decît noi, doamnelor! Aceea ce noi zicem tare unui om ziua mare, voi i-o şoptiţi ruşinat noaptea. Numai ceasurile sînt schimbate. Noi vă luăm bărbaţii, voi ne luaţi amorezii. Aceasta e luptă. Foarte bine, să ne luptăm! A! spoială, ipocrizie, trădări, virtuţi maimuţite, femei mincinoase ce sînteţi! Nu, zău! nu sînteţi ca noi! Noi nu înşălăm pe nimeni, noi! Voi! voi înşălaţilumea,văînşălaţi familiile, vă înşălaţi bărbaţii, aţi înşăla pe bunul Dumnezeu de aţi putea! Oh! Femeile virtuoase ce trec învălite pe uliţi! Se duc la biserică! Daţi-vă în laturi! plecaţi-vă, închinaţi-vă! Ba, nu vă daţi în laturi, nu vă plecaţi, nu vă închinaţi; mergeţi drept la ele, smînciţi-le vălul, subt văl este o mască, rupeţi masca, subt mască este o gură ce minte! O! mie mi-e tot de una, sînt amoreza lui podesta şi dumneata eşti femeia lui şi eu voi să te perz!
catarina — Pentru Dumnezeu! Doamnă...
tsibe — Unde este el ?
catarina — Cine ?
tisbe — El.
catarina — Eu sînt singură aici! In adevăr singură. Numai eu singură. Nu înţeleg nimic din cîte mă întrebi. Nu te cunosc, dar vorbele dumitale, doamnă, mă îngheaţă de spaimă. Nu ştiu ce-am putut să-ţi fac. Nu poci crede că ai vrun interes la aceasta.
tisbe — De am vrun interes ? Crez, zău, că am! Te Îndoieşti, dumneata! Aste femei virtuoase sînt necrezătoare!, Ţi-aş. vorbi precum îţi vorbii de n-aş avea turbare în inimă! Ce-mi pasă mie de orice ţi-am zis? Ce-mi pasă mie că eşti o damă mare şi eu o comediană! Tot atîta-mi face, sînt cît şi dumneata de frumoasă! Am ura în inimă, îţi zic şi te batjocoresc cum poci! Unde e omul acela? Cum 11 cheamă pe omul acela? Voi să-1 văz p-acel om? Oh! cînd gîndesc că se făcea că doarme! In adevăr, asta e neruşinare!
catarina — Dumnezeule! Dumnezeul meu! Ce-o să mă fac ? Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, cînd ai şti...
tisbe — Ştiu că este aici o uşă! Sînt sigură c-aici este el!
catarina — Acela e oratoriul meu, doamnă. Nimic altă. Zău, nu e nimeni în el. Clnd ai şti! te-au amăgit pentru mine. Eu. trăiesc de o parte, singuratecă, ascunsă la toţi ochii...
tisbe — Vălul!
catarina — Aeesta e oratoriul meu, te încredinţez. Nu este acolo
decît iconostasul şi cartea mea de rugăciune. tisbe — Masca!
catarina — Zău că nu e nimeni ascuns acolo, doamnă! tisbe — Gura ce minte! catarina — Doamnă...
tisbe — Prea bine. Dar eşti nebună de vorbeşti astfel şi semeni cu o vinovată ce se teme! Nu tăgăduieşti cu îndestulă siguranţă. Aide, măreşte-te, doamnă, mînie-te, daca cutezi şi fă pe femeia nevinovată! (Zăreşte mantaua ce a rămas jos-lingă balcon; aleargă şi o ridică.) A! Ţine, de acum nu se mai poate. Iată mantaua.
catarina — Cerule!
tisbe — Ba nu, asta nu e manta, aşa e? Nu e manta bărbătească?
Din nenorocire, nu se poate cunoaşte a cui e, toate-şi seamănă.
Aide, ia-ţi seama şi-mi spune numele acelui om! catarina — Nu ştiu ce vrei să zici. tisbe — Aceasta ţi-e oratoriul ? Ei bine! Deschide-mi-1. catarina — Ce să faci ?
tisbe — Voi şi eu să mă rog lui Dumnezeu. Deschide. catarina — Am perdut cheia. tisbe — Deschide, zic!
168
169
catarina — Nu ştiu la cine e cheia.
tisbe — A! La cine! La bărbatu-tău va fi! Domnul meu Angelo! Angelo! Angelo! (Vrea să meargă la uşa din fund. Catarina se repede înaintea ei şi o opreşte.) catarina —- Nu! nu te duce la uşa aceea. Nu, nu te duce 1 Nu ţi-am făcut nimic. Nu mă pricep ce ai asupra mea. Nu mă perde, doamnă. Fie-ţi milă de mine. Opreşte-te un minut. Vei vedea. Iţi voi tîlmăci. Numai un minut. De cînd ai intrat, sînt cu totul uimită, spăimîntată şi apoi vorbele dumitale, tot ce mi-ai zis, sînt cu adevărat turburată,  n-am Înţeles tot. Mi-ai zis că erai o comediană, că slnt o damă mare, nu mai ştiu. Iţi jur că nu e nimeni acolo. Nu mi:ai vorbit de zbirul acela, sînt sigură acum că el e pricina, el este 'un om grozav ce te înşală. Un spion! un spion nu se crede! Oh! ascultă-mă un minut. Intre femei un minut se dăruieşte. Pe un om de l-aş ruga, n-ar fi atît de bun. Dar dumitale Iţi va fi milă. Eşti prea frumoasă pentru ca să fii rea. Iţi spuneam deci, că acel ticălos om, spionul acela, zbirul acela e pricina. Numai să ne înţelegem, apoi te vei căi că mi-ai pricinuit moartea. Nu deştepta pe bărbată-meu. El m-ar omorî. Cînd ai şti poziţia mea, m-ai jăli. Eu nu-s vinovată, nu atît de vinovată, în adevăr îţi spui. Poate că am făcut vro nesocotinţă, dar pentru că nu mai am mamă. Iţi mărturisesc că nu mai am mamă. Oh! fie-ţi milă de mine, mu te duce la uşa aceea, te rog, te rog, te rog!
tisbe — S-a sfîrşit. Ba! nu mai ascult nimic. Domnule! Domnule!
catarina — Stăi! Ah, Dumnezeule! Oh! opreşte-te. Pesemne nu ştii c-a să mă omoare? Lasă-mă încai un minut, un minut încă ca să mă rog lui Dumnezeu! Nu, nu mă voi duce d-aioi. Vezi, mă voi pune în genunchi acolo... (Arătlnd crucea de alamă d-asupra iconostasului.) Dinaintea astei cruci. (Ochii Tisbei se ţintesc asupra crucii.) Oh! ţine, de milă, roagă-te lingă mine. Spune, voieşti? Şi apoi, pe urmă daca tot îmi vei voi moartea, daca bunul Dumnezeu îţi va lăsa gîndul acesta, vei face ce vei vrea.
tisbe (se repede şi ia crucea din părete) — Ce cruce este aceasta? De unde-ţi vine? De unde ai luat-o? Cine ţi-a dat-o? atarina — Ce ? Crucea asta ? Oh! sînt obosită. Oh! aceasta n-are la ce-ţi sluji ca să-mi faci întrebări asupra aceştii cruci!
tisbe — Cum ţi-a ajuns în mîini? Spune degrabă! (Se apropie de fanar şi ia seama crucii. Catarina o urmează.)
170
catarina — Aceasta e o femeie. Cauţi numele ce este jos. Acela e un nume ce nu-l cunosc, Tisbe, îmi pare. Aceasta e o biată femeie ce era s-o Inchiză. Eu i-am cerut iertarea şi fiindcă era tatăl meu, mi-a dăruit-o. La Brescia. Eram încă copilă. Oh! Nu mă perde, fie-ţi milă de mine, doamnă! Atunci femeia mi-a dat crucea asta zicîndu-mi că-mi va aduce noroc. Iată tot. Zău, atîta e tot. Dar ce-ţi fac acestea? Pentru ce mă faci să spui lucruri zadarnice ? Oh! Nu mai poci!
tisbe (In parte) —- O, cerule! O, maica mea! (Uşa din fund se deschide. Angelo s-arată îmbrăcat In haină de noapte.)
catarina (viind dinaintea teatrului) — Bărbată-meu! Slnt per-dută!
SCENA VI CATARINA, TISBE, ANGELO
angelo (fără a vedea pe Tisbe ce-a rămas Ungă balcon) — Ce Însemnează aceasta, doamnă ? Mi se pare c-am auzit zgomot la dumneata?
catarina — Domnule...
angelo — Cum de nu te-ai culcat pîn în ceasul acesta ? catarina — Pentru că...
angelo — Zău, te văz tremurînd. Este cineva la dumneata, doamnă!
tisbe (înaintîndu-se din fundul teatrului) — Aşa, stăpîne. Slnt eu. angelo — Tu, Tisbe! tisbe — Aşa, eu.
angelo — Tu aici! Noaptea! Cum de eşti aici, la ceasul acesta şi dumneaei...
tisbe — E spăimîntată şi tremură. Să ţi-o spui aceasta, stăpîne»
Ascultă-mă, căci ai pentru ce. catarina (In parte) — Ah! s-a sfîrşit.
tisbe — Iată în două cuvinte. Era să te ucigă mîine dimineaţă. angelo — Pe mine!
tisbe — Ducîndu-te de la palatul dumitale la al meu. Ştii că dimineaţa ai obicei de ieşi singur. Am prins de veste în astă noapte şi am venit în grabă să dau de ştire dumisale ca să te oprească de a ieşi mîine. Iată pentru ce am venit aici, pentru ce sînt aci noaptea şi pentru ce dumneaei tremură.
171
catarina (în parte) — O, Dumnezeule! ce este femeia asta? angelo — Cum se poate! Ei bine, nu mi-e de mirare. Vezi că
aveam dreptate cînd îţi grăiam de primejdiile ce mă încon-
giură. De la cine ai aflat ? tisbe — De la un om necunoscut, care mai întîi m-a făcut să-i
făgăduiesc că-1 voi lăsa să fugă. Şi mi-am ţinut cuvîntul. angelo    Rău ai făcut. Făgăduieşte cineva, dar totdeodată şi
pune mîna pe el. Cum ai putut intra în acest palat ? tisbe — Omul acela m-a băgat. A aflat chip a deschide o portiţă
care este subt podul Molino. angelo — Văzut-aţi! Dar ca să vii pin aici? tisbe — Nu ştii că însuţi mi-ai dat cheia? angelo — îmi pare că nu-ţi spusesem că deschide camera asta. tisbe — Cum nu? Ai uitat. angelo (zărind mantaua) — Ce manta e aceea? tisbe — Mantaua ce mi-a dat-o omul ca să intru în palat. Aveam
şi pălăria, dar nu mai ştiu ce-am făcut-o. angelo — Cînd gîndesc că astfel de oameni intră cînd vor la mine!
Ce viaţă este a mea! Am totdauna o poală a hainei prinsă
în vro cursă. Şi spune-mi, Tisbe?... tisbe — Ah! lasă mă rog pe mîine celelalte întrebări, stăplne.
Pentru noaptea asta, ajungă-ţi că-ţi scăpăm viaţa, mulţă-
meşte-te. Şi nici măcar nu ne mulţămeşti doamnei şi mie. angelo — Iartă-mă, Tisbe.
tisbe —- Trăsura mea m-aşteaptă jos. Intovărăşi-mă-vei pîn acolo ?
Să lăsăm acum pe doamna să doarmă. angelo — Iţi sînt gata la porunci, dona Tisbe. Să trecem, te rog,
prin apartamentul meu ca să-mi iau sabia. (Mergind la uşa
din fund.) Ei! luminări!
tisbe (ia pe Catarina în parte, dinaintea teatrului) — Fă-1 să iasă, să scape îndată! Pe unde am intrat eu. Iată cheia. (întor-cîndu-se către oratoriul.) Oh! uşa aceasta! Oh! cît sufăr! Să nu ştii daca cu adevărat este el!
angelo (întorcîndu-se) —Te aştept, doamnă.
tisbe (în parte) — Oh! De l-aş putea vedea trecînd măcar! Nici un chip ! Trebuie să mă duc! Oh!... (Către Angelo.) Aidem! Vino, stăpîne!
catarina (văzindu-i ieşind) — Vis este acesta!
Sfîrşit u 1  zilei  a doua
W
ZIUA A TREIA Alb pentru negru
PERSOANE
ANGELO CATARINA TISBE RODOLFO
Decanul sintului ANTONIE  DE PADOVA
Protopopa
Un portar
Doi strejari de noapte
PARTEA ÎNTÎIA (Camera Catarinei. Perdelile stradei ce impregiură patul sînt închise.)
SCENA I
ANGELO, Doi preoţi
angelo (către unul din ei) — Domnule decan a sfintului Antonie de Padova, pune îndată să îmbrace cu negru altarul şi lăun-trul bisericii domniei tale. De acum în două ceasuri — pin in două ceasuri — să slujăşti cu tot capitelul pentru pomenirea sufletului unei persoane care în ceasul acela a să moară. Să deschizi racla sfîntului. Să aprinzi trei sute făclii de ceară albă, ca pentru regine. Să se afle şase sute săraci care vor primi fieştecare cîte un ducaton de argint şi cite un ţechin de aur. Pe neagra tapiserie să nu pui alte împodobiri decît
173
armăturile de Malipieri şi armăturile de Bragadini. Scutul de Malipieri este aur cu gheara de vultur, cel de Bragadini azur şi jumătate argint cu cruce roşie. decanul — Mare podesta...
angelo — Ha! Să te cobori apoi cu tot clerul domniei tale cu crucea şi prapurile înainte în hruba acestui palat ducal, unde sînt mormintele familiei Romana. O lespede s-a ridicat şi o groapă s-a săpat. Să blagosloveşti groapa aceea. Nu zăbovi. Să te rogi şi pentru mine.
decanul — Este vro rudă a voastră, stăpîne?
angelo — Mergi. (Decanul se închină plecat şi iese prin uşa din fund. Celalalt preot vrea să-l urmeze. Angelo 11 opreşte.) Domnia ta, domnule protopop, rămîi. Este aici alăturea, în cel oratoriu, o persoană pe care ai s-o mărturiseşti îndată.
protopopa — Un om osindit, stăpîne ?
angelo — O femeie.
protopopa — Va trebui s-o pregătesc spre moarte ? angelo — Dar. Te voi introduce eu.
un portar (intrind) — Exelenţia voastră aţi trimis după dona Tisbe. Ea a venit.
angelo — Să intre şi Bă m-aştepte puţin aici. (Portarul iese. Podesta deschide oratoriul şi face semn protopopii să intre. Pe prag 11 opreşte.) Domnule protopop, capul ţi-e la mijloc de vei spune măcar fiecui pe lume, numele femeiei ce ai să vezi. (Intră In oratoriu cu preotul. Uşa din fund se deschide, portarul Introduce pe Tisbe.)
tisbe — Ştii la ce mă vrea ?
'Portarul — Ba nu, doamnă. (Iese.)
SCENA II
iriSBE (singură) — Ah! camera asta! Iată-mă deci, în sfîrşit, în camera asta! Ce mă vrea podesta ? Palatul are un aer înfricoşător astă dimineaţă. Ce-mi pasă! Mi-aş da viaţa ca să ştiu de este aşa sau nu. Oh! uşa aceasta. Ciudat efect îmi face ziua vederea aceştii uşi! Cine ? Oare cine era în dosul ei ? Nu sînt încai sigură c-a fost el! pe spionul acela nu l-am mai văzut. Oh! Neîncredinţare, fantomă grozavă care nu te slăbeşte şi te priveşte c-un ochi pieziş făr a rîde, făr a plînge! De aş fi sigură că era Rodolfo — sigură, să aib dovezi... !
1174
■
I
■
O! l-aş perde, l-aş pîrî la podesta. Ba nu. Mi-aş răzbuna pe-femeia aceea. Ba nu. M-aş omorî. O, aşa! Eu să fiu încredinţată că el mă înşală, să fiu sigură că iubeşte pe alta, ei bine! Ce mi-ar mai fi bună viaţa? Tot de una mi-ar fi, aş. muri. Oh! şi fără să-mi răzbun? Pentru ce nu? Aşa, o zic aceasta acum, însă sînt vrednică să-mi şi răzbun! Poci răspunde de ce s-ar petrece în mine daca mi s-ar dovedi că omul de astă-noapte era Rodolfo? O, Dumnezeul meu, fe-reşte-mă de vro aţîţare de turbare! O, Rodolfo, Catarina! Oh! de ar fi aceasta, ce aş face? Oare ce aş face?Pe cine aş; omorî? Pe ei sau pe mine? Nu ştiu! (Intră Angelo.)
SCENA III TISBE, ANGELO tisbe — Ai trimes să mă cheme, stăpîne ?
angelo — Aşa, bine. Am să-ţi vorbesc. Am să-ţi vorbesc într-adins, de lucruri însemnate. Ţi-am spus: în viaţa mea, pe toată ziua am o cursă, pe toată ziua o trădare, pe toată ziua trebuie să priimesc o lovire de stilet, sau să dau o lovire de secure. Iată în două cuvinte. Femeia mea are un amorez.
tisbe — Care se numeşte... ?
angelo — Care era la dînsa astă-noapte cînd eram şi noi. tisbe — Care se numeşte...?
angelo — Iată cum s-a descoperit lucrul: un om, un spion al Sfatului de zece... Trebuie să-ţi spui că spionii Sfatului de zece sînt în preajma noastră a podestaţilor ce sîntem pe uscat într-o ciudată poziţie. Sfatul le are poruncit pe capul lor, să nu ne scrie, să nu ne grăiască, să n-aibă cu noi nici un fel de raport pin în ziua ce sînt însărcinaţi a ne aresta. Pe unul deci dintr-aceşti spioni l-au găsit înjunghiat azi-dimi-neaţă pe malul apei lîngă podul Altina. Cei doi strejari de noapte l-au ridicat. A murit în duel sau ucis? Nu să ştie. Zbirul acela n-a putut grăi decît cîteva vorbe. îşi da duhul. In ceasul cînd a fost lovit, a avut cum se vede înfăţoşarea de duh a păstra asupră-i o scrisoare pe care făr îndoială o luase de undeva şi pe care a dat-o strejarilor de noaptea ca să mi-o aducă. Acei doi oameni mi-au adus-o. Aceasta e o scrisoare scrisă femeiei mele de un amorez.
tisbe — Care să numeşte... ?
175
angelo — Scrisoarea nu e iscălită. Mă întrebi cum e numele amorezului? Aceasta tocmai mă necăjaşte. Omul ucis 1-a spus amîndulor strejarilor de noaptea. Dar, nătărăii! L-au uitat. Nu-şi pot aduce aminte de el. Nu-l spun tot un fel. Unul zice Roderigo, celalat, Pandolfo.
tisbb — Dar scrisoarea o ai aici ?
angelo (câutînd in sin) — O am la mine. Tocmai pentru ca să ţi-o arăt te-am chemat. Daca cumva vei cunoaşte slova să mi-1 spui. (Scoate scrisoarea.) Iată-o.
tisbe — Dă-mi-o.
angelo (frămintind scrisoarea in mîini) — Ah! sînt într-o groaznică trudă, Tisbe! Este un om care a cutezat — care a cutezat să rîdice ochii asupra femeiei unui Malipieri! Este un om «e a cutezat să facă o pată în cartea de aur a Veneţiei, la «ea mai frumoasă faţă, la locul unde este numele meu! numele Malipieri. Este un om care era astă-noapte în odaia asta, care a mers poate pe însuşi locul unde eu sînt acum! Este un ticălos om care a scris astă scrisoare şi n-o să pui mina pe omul acela! şi n-o să-mi ţintuiesc răzbunarea pe afrontul meu! Şi omul acela, n-o să-1 fac să verse o baltă de «înge pe parchetul acesta! Oh! pentru ca să ştiu cine a scris astă scrisoare, doamnă, mi-aş da sabia tătîne-meu, zece ani din viaţă şi mîna dreaptă!
tisbe — Dar arată-mi acea scrisoare.
angelo (dîndu-i-o) — Vezi-o.
tisbe  (deschide scrisoarea  şi îşi aruncă ochii. In parte.) —
Rodolfo e. angelo — Cunoşti slova ?
tisbe — Lasă-mă să citesc. (Citeşte.) „Catarina, sîrmana mea preaiubită, tu vezi că Dumnezeu ne protectează. O minune numai ne-a scăpat astă-noapte de bărbată-tău şi de muierea aceea..." (în parte.) Muierea aceea! (Urmează a citi.) „Te iubesc, Catarina mea. Tu eşti singura femeie ce am iubit. N-aibi nici o frică de mine, eu sînt în siguranţă."
angelo — Ei, spune-mi, cunoşti slova ?
tisbe (dîndu-i scrisoarea) — Ba nu, stăpîne.
angelo — Nu, aşa e? Şi ce zici de scrisoarea asta? Nu poate fi un om care este de curînd la Padova. Aceasta? vorba unui vechi amor. O! o să răscolesc tot oraşul! Trebuie să-1 găsesc pe omul acela! Ce mă sfătuieşti, Tisbe?
tisbe — Caută.
176
angelo — Am dat porunca să nu poată intra nimeni astăzi slobod 1
în palat, afară de tine şi de frate-tău, de care poate să aibi 1
(      trebuinţă. Oricare altul să fie arestat şi adus dinaintea mea. j
Ii voi cerceta eu însumi. Pîn atunci mi-e în mînă jumătate j
din răzbunarea mea şi o voi săvîrşi. j
tisbe — Cum ? j
angelo — Voi omorî pe femeie. \
tisbe — Pe femeia dumitale! j
angelo — Tot este gata. Pîn într-un ceas, Catarinei  Bragadini J
i să va tăia capul, precum se cuvine. 1 tisbe — Capul! angelo — In camera asta.
■
tisbe — In astă cameră!
angelo — Ascultă. Patul meu pîngărit se preface în mormînt.
Femeia asta trebuie să moară. Am hotărit. Am hotărît cu atîta i răceală încît nu poate a se mai face ceva de acum. Rugămintea n-ar avea a stinge nici o mînie In mine. Cel mai bun I al meu prieten, de aş avea un prieten, ar mijloci pentru dînsa, şi aş lua prepus asupra lui. S-a sfîrşit. Să vorbim daca vrei! Şi apoi, Tisbe, o urăsc pe femeia asta! O femeie pe care am luat-o pentru pricini de familie, pentru că trebile mele se | desregulaseră în ambasade şi ca să fac plăcerea unchiului I meu, episcopul de Castello! O femeie care a avut totdauna I faţă întristată şi aer împilat dinaintea mea! Care nu mi-a I făcut nicidecum copii! Şi apoi, vezi tu, ura, ea este în singele f nostru, în familia noastră, în tradiţiile noastre. Totdauna un I Malipieri trebuie să urască pe cineva. Ziua în care leul sfîn- * tului Marco va zbura de pe colona sa, atunci şi ura îşi va ■ deschide aripile sale de bronz şi va zbura din inima Malipie- I rilor. Strămoşul meu ura pe marchezul Aţţo şi 1-a înecat ■ noaptea în puţurile Veneţiei. Tatăl meu ura pe procuratorul ■ Badoer şi 1-a otrăvit la un ospăţ al reginei Cornaro. Eu, pe ■ femeia asta o urăsc. Nu i-aş fi făcut nici un rău, dar este I vinovată; cu atîta mai rău pentru ea. Va fi pedepsită. Nu H sînt mai bun decît dînsa, se poate, dar ea trebuie să moară. H Asta e o nevoie neapărată. O hotărîre luată. îţi zic că va B muri femeia asta. Iertarea astei femei! Oasele maicei mele ■ de mi-ar cere-o, tot n-ar căpăta-o! ■ tisbe — Dar strălucita domnie a Veneţiei îţi dă voie... ? ■ Angelo — La nimic pentru a ierta. La tot pentru a pedepsi. ■ tisbe — Dar familia Bragadini, familia soţiei dumitale...? ■
1W- I
I
angelo — îmi va mulţămi.
tisbe — Zici că ai hotărît. Va muri. Bine. Şi eu o găsesc de cuviinţă. Dar fiindcă încă toate sînt o taină, fiindcă nici un nume n-a fost cuvîntat, n-ai putea-o feri pe ea de o aşa pedeapsă, palatul acesta de o pată de sînge şi pe dumneata, de vestea publică şi de zgomot ? Gidea este un martur şi un martur este mult.
angelo — Aşa este. Otrava ar fi mai bine. Dar ar trebui o otravă iute, şi nu mă vei crede că n-am aici.
tisbe — Am eu.
angelo — Unde ?
tisbe — Acasă.
angelo — Ce otravă ?
tisbe — Otrava Malaspina. Ştii ? Cutia aceea ce mi-a trimis-o
primicerul de la sfîntul Marco. angelo — Aşa este, mi-ai mai vorbit. Aceasta e o otravă sigură şi
grabnică. Bine zici, ai dreptate. Lucrul să se facă între noi.
E mult mai bine. Ascultă, Tisbe. Am toată încrederea în tine.
înţelegi că aceasta ce sînt silit a face, este o faptă legiuită.
îmi răzbun cinstea şi tot omul în locul meu ar face asemenea.
Şi însă m-am încurcat într-un lucru întunecos şi greu. Aici
n-am alt prieten decît pe tine. Nu mă poci încrede în altul.
Săvîrşirea grabnică şi secretul este atît în interesul femeiei
aceştia cît şi într-al meu. Ajută-mi. Am trebuinţă de tine.
Spune-mi, vrei ? tisbe — Vreu.
angelo — Femeia asta să se facă nevăzută fără să se ştie cum şi pentru ce. O groapă se sapă, un prohod se cîntă, dar nimeni nu ştie pentru cine. Trupul ei voi pune să-1 ridice tot acei doi oameni, strejarii de noaptea, pe care îi ţiu încuiaţi. Ai dreptate, să coperim cu umbra toate. Trimite după otravă.
tisbe — Numai eu ştiu unde este. Mă duc însămi.
angelo — Du-te, te aştept. (Iese Tisbe.) Aşa e mult mai bine. în întunerec s-a făcut crima, în întunerec facă-se şi pedeapsa. (Uşa oratoriului se deschide. Iese protopopa cu ochii plecaţi şi cu braţele incrucite pe pept. Trece încet prin cameră. Clnd ca să iasă pe uşa din fund, Angelo se întoarce spre el.) Gata este?
protopopa — Gata, stăpîne. (Iese. Catarina s^arată pe pragul oratoriului.)
V
SCENA IV
ANGELO, CATARINA
Icaţarina — Gata pentru ce ? Angelo — Pentru ca să mori.
catarina — Să mor! Şi este adevărat! Este cu putinţă! Oh! nu-mi poate veni ideea asta! Să mor! Ba, nu sînt gata. Nu sînt gata. Nu sînt nicicum gata, domnule! angelo — Cită vreme îţi trebuie ca să te găteşti ? catarina — Oh! Nu ştiu, multă vreme! angelo — Ce? N-ei să aibi curaj, doamnă?
catarina — Să mor îndată numai aşa! Dar eu ştiu că n-am făcut nimic care să merite moarte! Domnule! Domnule! încă o zi! Ba, nu o zi! Simţ că nu voi avea mai mult curaj nici mîine. Dar viaţa! Lasă-mi viaţa! Lasă-mă să merg într-o mînă-stire. Ce, cu adevărat nu se poate să-mi laşi viaţa?
angelo — Dar. Poci să ţi-o las, ţi-am mai 6pus, cu o condiţie.
catarina — Care ? Nu-mi mai aduc aminte.
angelo — Cine a scris scrisoarea asta. Spune-mi-1. Numeşte-mi pe om! Dă-mi pe om!
catarina (frlhgindu-şi mlinele) — Dumnezeul meu!
angelo — De-mi vei arăta pe omul acela, vei trăi. Eşafodul pentru dlnsul, mănăstirea pentru domnia-ta va fi de ajuns. Hotă-raşte-te.
catarina — Dumnezeul meu!
angelo — Ei bine! Nu-mi răspunzi ?
catarina — Ba îţi răspunz: Dumnezeul meu!
angelo — Oh! Hotăraşte-te, doamnă.
catarina — Mi-a fost frig in oratoriul acela. Mi-e tare frig.
angelo — Ascultă. Voi să fiu bun pentru dumneata, doamnă. Mai ai încă un ceas. Un ceas care este încă al dumitale, în care vreme te voi lăsa singură. Nimeni nu va intra aici. Intrebuinţează-1 ca să gîndeşti. Pui scrisoarea pe masă. Scrie dedesubt numele omului şi eşti scăpată. Catarina Bragadini! O gură de marmoră îţi grăieşte: trebuie să dai pe omul acela sau să mori. Alege. Ai un ceas.
catarina — Oh!... O zi!
angelo — Un ceas. (Iese.)
178
179
SCENA V
CATARINA, singură
catarina — Uşa aceasta... (Se duce la uşă.) Oh! îl auz cum o încuie! (Merge la fereastră.) Fereastra asta... (Se uită.) Oh! cît e de nalt! (Cade pe un jilţ.) Să mor! Oh! Dumnezeul meu! Aceasta e o idee foarte spăimîntătoare cînd vine să te apuce aşa deodată în minutul cînd nu te aştepţi! A nu mai avea decît un ceas de trai şi a-ţi zice: numai un ceas mai am! Oh! numai cui s-a întîmplat aceasta poate şti cît este de grozav! Mădulările mi-s sfărmate. Nu mi-e bine pe jilţul acesta. (Se scoală.) Socotesc că patul meu m-ar odihni mai bine. De aş putea avea un minut de alinare! (Merge la pat.) Un minut de odihnă! (Trage perdeaua şi se dă-4napoi cu spaimă. In locul patului, este aşăzat un trunchi coperit cu postav negru şi o secure.) Cerule! Ce văz! Oh! Grozăvie! (Închide perdelile cu o mişcare convulzivă.) Oh! Nu voi să văz aceasta! Oh! Dumnezeul meu! pentru mine este aceasta! Oh! Dumnezeul meu! sînt singură aici cu aceasta! (Se trage pînă la jilţ.) Dinapoia mea! dinapoia mea este! Oh! nu mai îndrăznesc să-mi întorc capul. Iertare! Iertare, ah! vedeţi că nu e vis acesta, este adevărat ceea ce se petrece aici, daca sînt asfel lucruri acolo după perdea... ! (Uşa cea mică din fund se deschide. Rodolfo s-arată.)
SCENA VI CATARINA, RODOLFO catarina — Cerule! Rodolfo.
rodolfo (alerglnd) — Aşa, Catarina, eu sînt. Eu, pentru un minut. Tu eşti singură. Ce norocire... Dar ce ai! Eşti galbenă! turburată!
catarina — Negreşit. Nebuniile ce faci. Să vii acum aici ziua mare!
rodolfo — Ah! Eram tare îngrijat. Nu m-am mai putut stăpîni. catarina — îngrijat, de ce ?
rodolfo — Să-ţi spui, preaiubita mea Catarina... Ah! Zău, sînt
foarte fericit că te găsesc aici atît de liniştită! catarina — Cum ai intrat ?
rodolfo — Ştii cheia care mi-ai dat-o tu însăţi. catarina — Ştiu. Dar în palat ?
rodolfo — Ah! Iată tocmai unul din lucrurile de care mă tem.
Am intrat uşor, dar nu voi ieşi asemenea. catarina — Cum ?
rodolfo — Căpitanul strejei m-a înştiinţat la poarta palatului
că nimeni nu va ieşi pînă la noapte. catarina — Nimeni pînă la noapte! (In parte.) Nici un chip de
scăpare! O, Dumnezeule! rodolfo — Sînt zbiri pe la toate trecătorile. Palatul este păzit
ca o temniţă. Am izbutit a mă vîrl în galeria cea mare şi
am venit. In adevăr, îmi juri că nu se petrece nimic aici? catarfna — Nu. Nimic. Fii liniştit, Rodolfo meu. Toate sînt aici
precum totdauna. Uită-te. Tu vezi bine că nu e nimic schimbat
în camera aceasta. Dar du-te degrabă. Mă tem să nu vie
podesta.
rodolfo — Nu, Catarina mea, despre aceasta n-aibi frică. Podesta se află în ceasul acesta pe podul Molino, acolo jos. Cercetează pe nişte oameni ce i-a oprit. Oh! Eram îngrijat, Catarina! Toate au un strein aer astăzi, oraşul ca şi palatul. Cete de «rcaşi şi de militari veneţiani umblă pe uliţi. Biserica sfln-tului Antonie este îmbrăcată cu negru şi se cîntă prohodul morţilor. Pentru cine ? Nu se ştie. Tu nu ştii ?
catarina — Nu.
rodolfo — N-am putut pătrunde în biserică. Oraşul este cufundat Intr-o sperioasă tăcere. Toţi îşi vorbesc încet. Cu bună seamă se petrece vrun groaznic lucru undeva. Unde? Nu ştiu. Destul că nu e aici, atîta-mi trebuie. Sîrmană prietenă, în singurătatea ta, ţie nici prin gînd nu-ţi trec acestea!
catarina — Nu.
rodolfo — Şi apoi ce ne pasă? Spune, liniştitu-te-ai de turbu-rarea nopţii aceştia ? Oh! Ce întîmplare! Nu înţeleg nimic încă. Catarina! Te-am mîntuit de zbirul acela, Omodei. Nu-ţi va mai face rău.
catarina — Crezi?
rodolfo — El a murit, Catarina, ţine, negreşit tu ai ceva! Ţi-e araral atît de trist! Catarina! Nu mi-ascunzi nimic ? Nu ţi se întîmplă nimic, aşa e? Oh! vezi tu, mai întîi vor avea viaţa mea şi apoi pe a ta!
catarina — Nu, nu este nimic. Iţi jur că nu este nimic. Numai aş vrea să fii ieşit! Mă tem pentru tine.
rodolfo — Ce făceai tu cînd am intrat ?
180
131
catarina — Ah, Dumnezeul meu! Linişteşte-te, Rodolfo meu. Nu eram tristă, din împrotivă. Căutam să-mi aduc aminte de acea arie pe care tu o cînţi atît de bine. Ţine, vezi,'chitara e lîngă mine.
rodolfo — Ţi-am scris azi-dimineaţă. Am întîlnit pe Reginela şi i-am dat scrisoarea. Spune-mi, nu cumva a căzut în mîinele cuiva? Ai priimit-o?
catarina — Am priimit-o şi iată-o. (li arată scrisoarea.)
rodolfo — Ah! 0 ai! Prea bine. Cînd cineva scrie este totdauna îngrijat.
catarina — Oh! Toate ieşirile acestui palat păzite! Nimeni nu va ieşi pînă la noapte!
rodolfo — Nimeni, precum ţi-am spus. Aşa e porunca.
catarina — Aide! Acum mi-ai vorbit, m-ai văzut, te-ai încredinţat, vezi că daca oraşul este turburat, aici sînt toate în linişte. Du-te, Rodolfo meu, pentru numele lui Dumnezeu!; Să nu vie podesta! Degrabă! Du-te. Fiindcă eşti nevoit să şăzi în palatul acesta pînă diseară, vino, voi să-ţi închiz eu Însămi mantaua. Aşa. Pălăria pe cap. Şi apoi, dinaintea zbirilor, aibi aer firesc, n-arăta grijă, fă-te că nu te-ngrijăşti-de ei, eă nu te fereşti. Fereala descopere. Şi de cumva ar vrea să te facă să scrii ceva, vreun spion, cineva care ţi-ar tinde o cursă, află vrun pretext şi nu scrie!
rodolfo — Pentru ce-mi dai aste sfătuiri, Catarina ?
catarina — Pentru ce ? Eu nu voi să vază nimeni slova ta. Am aşa o idee. Ştii, prietenul meu, că femeile au idei. Iţi mulţumesc c-ai venit, c-ai Intrat, c-ai şăzut; am avut bucuria să te văz! Tu vezi că sînt liniştită, veselă, mulţumită, că am lîngă mine chitara mea şi scrisoarea ta; acum ieşi iute. Voi să te duci. Dar, încă un cuvînt.
rodolfo — Ce ?
catarina — Rodolfo, tu ştii că nu ţi-am dăruit nimic niciodată,
aşa e? rodolfo — Apoi ?
catarina — Astăzi eu voi a-ţi cere ceva. Rodolfo! O sărutare!
rodolfo (stringindu-o in braţe) — Oh! acesta e cerul!
catarina — II văz deschizîndu-se!
rodolfo — O, fericire!
catarina — Tu eşti fericit ?
rodolfo — Ah! aşa!
catarina — Acum eşti, Rodolfo meu!
rodolfo — Iţi mulţumesc!
catarina — Adio! Rodolfo!
«odolfo (careeste la uşă, se opreşte)—le iubesc! (Rodolfo iese.)
SCENA VII
CATARINA, singură
A fugi cu el! Oh! Am gîndit un minut! O, Dumnezeule ! a fugi cu el! Cu neputinţă. L-aş fi perdut fără folos. Ah! numai de nu i s-ar întîmpla nimic! Numai de nu l-ar opri zbirii! Numai de l-ar lăsa să iasă diseară! O, aşa! Nu e nici un cuvînt ca să cază prepusul pe dînsul. Dumnezeul meu! Scapă-1! (Se duce de ascultă la uşa coridorului.) Auz încă paşii săi. Preaiubitul meu! Se depărtează. Nu se mai aude nimic. S-a sfîrşit. Du-te în siguranţă, Rodolfo meu! (Uşa cea mare să deschide.) Cerule! (Intră Angelo şi Tisbe.)
SCENA VIII
CATARINA, ANGELO, TISBE
catarina (in parte) — Ce femeie e asta? Femeia de astă-noapte! angelo — Făcutu-ţi-ai cugetările, doamnă ? catarina — Dar, domnule. angelo — Trebuie să mori sau să-mi arăţi
scrisoarea. Luatu-ţi-ai seama să-mi
doamnă ?
catarina — Ba nici n-am gîndit un minut măcar, domnule. tisbe (in parte) — Tu eşti o bună şi curajoasă femeie, Catarina!
(Angelo face semn Tisbei, care ii dă un şip de argint. El îl
pune pe masă.) Angelo — Apoi dar să bei aceasta.
catarina — Otravă ? angelo — Aşa, doamnă.
catarina — O, Dumnezeule! Vei judeca intr-o zi pe omul acesta.
Iţi cei iertare pentru el! angelo — Doamnă, proveditorul Urseolo, unul din Bragadini,
din părinţii domniei-tale, a omorît pe Marcela Galbai, femeia
sa, tot asemenea pentru asemenea vinovăţie. catarina — Să vorbim curat. Aici nu e vorbă de Bragadini,
dar esti neruşinat. Vii astfel cu răceală cu otrava în mîini!
pe omul care a scris dai pe omul acela,
182
183
Vinovată! Ba, nu sînt vinovată, aşa precum mă socoteşti. Dar nu mă voi înjosi a mă îndrepta. Şi apoi nu m-ai crede ca unul ce de-a pururea minţi. In adevăr, te despreţuiesc! M-ai luat pentru banii mei, pentru că eram bogată, pentru că familia mea are un drit asupra apei Stemelor din Veneţia. Ai zis: aceasta aduce o sută mii de galbeni pe an, să iau pe fata asta. Şi ce trai am avut cu dumneata de cinci ani, spune! Nu mă iubeşti şi însă mă temi. Mă ţii în temniţă. Domni ei-tale, ţi-e iertat să ai amoreze. Bărbaţilor le sînt toate iertate. Pururea aspru, pururea posomorit cu mine. Niciodată vro vorbă bună. Grăind neîncetat de părinţii dumitale, de dogii ce au fost în familia dumitale; umilindu-mă întru a mea. De socoteşti că acestea fac pe o femeie fericită! Oh! trebuie să fi suferit cineva cîte am suferit eu, ca să ştie ce este soarta femeilor! Ei bine, aşa este, domnule, pin a nu te cunoaşte am iubit pe un om pe care 11 iubesc Încă. Pentru aceasta mă omori; daca ai un asfel de drit, trebuie a mărturisi că vremea noastră este o grozavă vreme. Ah! Eşti fericit, aşa e? Că poţi avea o scrisoare, un petec de hîrtie, un pretext! Foarte bine. Singur mă judeci, mă osîndeşti şi mă şi omori! In întunerec. In taină. Cu otrava. Ai puterea. Aceasta e o faptă mişălească! (întorcîndu-se către Tisbe.) Ce gîndeşti de omul acesta, doamnă ? angelo — Ia-ţi seama!...
catarina (către Tisbe) — Şi domnia ta cine eşti? Ce mă vrei? Frumos lucru faci! Eşti ţiitoare publică a bărbată-meu, ai interes să mă perzi, ai pus de m-au pîndit, m-ai prins greşind şi îmi pui picioarele pe cap. Ajuţi pe bărbată-meu în blestemata lui faptă! Şi cine ştie ? Poate că dumneata li dai şi otrava! (Către Angelo.) Ce gîndeşti de femeia asta, domnule?
angelo — Doamnă.
catarina — In adevăr, sîntem citetrei dintr-o foarte blestemată ţară! Aceasta e o foarte scîrboasă republică unde un om poate călca în picioare nepedepsit pe o nenorocită femeie, precum faci dumneata, domnule! Şi unde ceilalţi oameni îi zic: bine faci; Foscari a omorît pe fiica sa, Loredano pe femeia sa, Bragadini... Te întreb daca nu e neruşinat lucrul acesta! Aşa, aşa, toată Veneţia este acum în camera asta! Toată Veneţia în amîndouă persoanele voastre! Nimic nu lipseşte. (Arătind pe Angelo.) Veneţia despotă, iată-o! (Arău\nd pe
Tisbe.) Veneţia curtizană, iată-o! (Către Tisbe.) Daca mă lntinz prea mult cu cele ce zic, doamnă, cu atlta mai rău pentru dumneata, ce cauţi aici ?
angelo (apucindu-o de braţ) — Aide, doamnă sfîrşaşte!
catarina (s-apropie de masa unde e şipul) — Aide, voi împlini aceea ce vrei. ( Tinde mina să ia şipul.) De vreme ce trebuie... (Se dă Indărăpt.) Ba, ba! E grozav! Nu vreu! Nu voi putea nicidecum! Dar mai gîndeşte puţin pînă este Încă vreme. Dumneata, care eşti atotputernic, cugetă. O femeie, o femeie care e singură, părăsită, care n-are putere, care e fără apărare, care n-are rude aici, nici familie, nici prieteni, care n-are pe nimeni! S-o omori! S-o otrăveşti ticăloşeşte într-un unghi al casei sale! Maica mea! Maica mea! Maica mea!
tisbe — Slrmana femeie!
catarina — Ai zis slrmana femeie, doamnă! Ai zis! Oh! Te-am auzit! Oh! Nu-mi zice că n-ai zis! Domnia ta dar ai milă, doamnă! Oh, aşa! îndură-te! Vezi că vor să mă omoare? Ce, şi dumneata vrei? Oh! Nu se poate. Nu, aşa e? Ţine, o să-ţi tîlmăcesc domniii tale, să-ţi spui toată pricina. Vei vorbi apoi cu podesta. Ii vei spune că face un lucru grozav. Eu, c-o zic aceasta, este prea simplu. Dar dumneata — va face mai mult efect. De multe ori este destul un cuvlnt zis de o persoană streină ca s-aducă pe un om la cunoştinţă. Daca te-am ofensat dineaorea, iartă-mă. Doamnă, n-am făcut nimic rău, adevărat rău. Am fost pururea cinstită. Văz că dumneata mă înţelegi. Dar nu o poci spune aceasta bărbată-meu. Ştii că bărbaţii nu vor niciodată să ne crează pe noi? Şi însă le zicem uneori lucruri foarte adevărate. Doamnă, nu îmi zice să aib curaj, mă rog. Ce, sînt silită să aib curaj eu! Nu mi-e ruşîne că sînt o femeie foarte slabă de care ar trebui să le fie milă. Pllng, pentru că moartea mă sperie. Nu e vina mea.
angelo — Doamnă, nu poci aştepta mai mult.
catarina —Ah! mă curmi. (Către Tisbe.) Vezi că mă curmă. Nu e drept. A văzut că-ţi ziceam lucruri care era să te îndure şi nu mă lasă să isprăvesc. îmi taie vorba. (Către Angelo.) Eşti o fiară!
angelo — Asta e prea mult. Catarina Bragadini, crima făcută vrea o pedeapsă, groapa deschisă vrea un secriu, bărbatul ocărit vrea o femeie moartă. Perzi toate vorbele ce-ţi ies din gură, mă jur pe Dumnezeul cel din cer! (Arătind otrava.) Vrei ori nu ?
184
185
catarina — Nu !
angelo — Nu ? Apoi dar mă întorc la întîia mea idee. Săbiile! Săbiile! Troilo! să se ducă să-mi cheme... Mă duc! (Iese cu iuţeală pe uşa din fund pe care se aude cum o încuie pe din afară.)
SCENA IX
CATARINA, TISBE
tisbe — Ascultă! Degrabă! Avem numai un minut. De vreme ce pe dumneata te iubeşte, trebuie a gîndi numai la dumneata. Fă ce ţi se zice; sau eşti perdută! Nu mă poci tîlmăci mai curat. Dineaorea mi-a scăpat să zic slrmana femeie! Dumneata ai rezis-o în gura mare ca o nebună dinaintea lui podesta, cărui aceasta putea să-i dea prepusuri! De ţi-aş spune lucrul, eşti într-o stare prea pornită, ai face vro nesocotinţă şi s-ar perde tot. Pleacă-te! Bea. Săbiile ştii că nu iartă. Nu te împrotivi. Ce vrei să-ţi spui? Dumneata eşti iubită şi voi să-mi rămîie oarecine îndatorat. Nu înţelegi' ceea ce-ţi spui, ei bine! a-ţi spune inima mi să sfîşie!
catarina — Doamnă...
tisbe — Fă ce ţi să zice. Nici o împrotivire. Nici o vorbă. Mai virtos nu căuta să strămuţi încrederea ce bărbatul dumitale are în mine. Auzi? Nu cutez a-ţi spune mai mult cu mînia ce ai de a rezice tot! Aşa, este în camera aceasta o biată femeie care a să moară, dar aceea nu eşti dumneata. M-ai înţeles?
catarina — Voi face aceea ce voieşti, doamnă.
tisbe — Bine. îl auz întorcîndu-se! (Tisbe se repede spre uşa din fund în minutul ce se deschide:) Singur! Singur! întră singur! (Se zăresc zbirii cu săbiile goale în camera alăturată. Angelo intră. Uşa se închide.)
SCENA X
CATARINA, TISBE, ANGELO
tisbe — Se hotărăşte pentru otravă. angelo — Apoi îndată, doamnă.
catarina (luînd şipul, către Tisbe) — Ştiu că eşti amoreza băr-bată-meu. Daca tainicul dumitale gînd ar fi un gînd de trădare, trebuinţa de a mă perde, ambiţia de a lua locul meu pe
186
care ai greşi dacă l-ai rîvni, aceasta ar fi o înrăutăţită faptă, doamnă; şi deşi este amar a muri la douăzeci şi doi de ani, aş iubi mai bine aceea ce fac decît aceea ce faci.
tisbe (în parte) — O, Doamne! cîte vorbe zadarnice!
angelo (merge la uşa din fund şi o deschide puţin) — Duceţi-vă!
catarina — Ah! Băutura aceasta îmi îngheaţă sîngele ! (Uitlndu-se aţintat la Tisbe.) A! Doamnă! (Către Angelo.) Eşti mulţămit, domnule ? Eu simţ bine că o să mor; nu mă mai tem de tine: Ei bine, ţi-o spui acum, ţie care eşti demonul meu, precum voi spune-o peste puţin Dumnezeului meu, am iubit pe un om, dar sînt curată.
angelo — Nu te crez, doamnă.
tisbe (în parte) — Eu o crez!
catarina — Mă simţ slăbind... Nu, nu voi jilţul acela. Nu te atinge de mine. Ţi-am mai spus, eşti un om neruşinat. (Se îndreptează spre oratoriul său.) Vreu să mor în genunchi. Dinaintea altarului de acolo. Să mor singură. în odihnă: Fără să am căutăturile voastre pironite asupra mea. (Sosind la uşă se razemă de uşor.) Vreu să mor rugîndu-mă lui Dumnezeu. (Către Angelo.) Pentru tine, domnule^ (Intră în oratoriu.)
angelo (chemînd) — Troilo! (Intră portarul.) Ia din punga mea cheia de la sala mea cea tainică. într-acea sală, vei găsi doi oameni. Adu-mi-i aici. Fără să le zici vro vorbă. (Portarul iese.) (Către Tisbe.) Trebuie acum să mă duc ca să întreb pe oamenii opriţi. După ce voi vorbi cu amîndoi strejarii de noaptea, Tisbe, îţi voi încredinţa purtarea de grijă ca să priveghezi asupra celor ce vor trebui a se mai face. Secretul mai întîi. (întră amîndoi strejarii de noaptea Introduşi de portarul care iese.)
SCENA XI ANGELO, TISBE, amîndoi strejarii de noaptea
angelo (către strejari) —Voi aţi fost adeseori întrebuinţaţi la execuţiile de noaptea în palatul acesta. Ştiţi hruba unde sînt mormintele ?
unul din strejari — O ştim, stăpîne.
angelo — Sînt niscaiva trecători aşa tăinuite, încît astăzi, de pildă, cînd palatul acesta este plin de soldaţi, să vă puteţi coborî în hruba aceea, să intraţi şi să ieşiţi făr a fi văzuţi de nimeni ?
187
Streja.ru l — Vom intra, stăpîne şi vom ieşi făr a fi văzuţi de nimeni.
angelo — Foarte bine. (Deschide uşa oratoriului. Către strejari.) Este acolo înlăuntru o femeie care a murit. Veţi coborî pe femeia aceasta pe ascuns In hrubă. Veţi găsi în hruba aceea o lespede ridicată şi o groapă săpată. Veţi pune pe femeie In groapă şi veţi aşăza lespedea la loc. Aţi auzit ?
strejarul — Am auzit, stăpîne.
angelo — Slnteţi siliţi să treceţi prin apartamentul meu. Mă duc să zic să iasă toţi. (Către Tisbe.) Priveghează să se facă toate pe taină. (Iese.)
tisbe (scoţind o pungă. Către amtndoi strejarii) — Două sute ţechini de aur sînt aici. Pentru voi! Şi mline dimineaţă îndoit, de veţi face întocmai aceea ce o să vă zic.
strejarul (lutnd punga) — Tocmeală sflrşită, doamnă. Unde să ne ducem?
tisbe — In hrubă mai intîi.
PARTEA A DOUA
O cameră de noaptea. In fund, un alcov cu perdele şi pat. De ambe părţile alcovului, ctte o uşă; acea din dreapta este ascunsa în tapiserie. Mese, mobili, jilţuri pe care sînt împrăştiate maşce, apărători, scrinuri pe jumătate deschise, costume de teatru.
SCENA I
TISBE, amtndoi strejarii de noapte; un pagiu negru, CATARINA, tnvălită cu giulgiu, este pusă pe pat; pe peptul ei se vede crucea de alamă
tisbe (ia o oglindă şi dezvăluie galbena faţă Catarinei; Tisbe, către pagiul negru) — Apropie-te cu lumînarea. (Pune oglinda dinaintea buzelor Catarinei.) Slnt liniştită! (închide iarăşi perdelile alcovului.) (Către amindoi strejarii.) Slnteţi siguri că nu ne-a văzut nimeni cînd veneam de la palat aici ?
unul din strejari — Noaptea este foarte întunecoasă. Oraşul este pustiu în ceasul acesta. Ştii că n-am întllnit pe nimeni, doamnă. Ne-ai văzut puind secriul în groapă şi acoperindu-1 cu lespedea. N-aibi nici o grijă. Nu ştim de este moartă femeia asta, ştim atîta că ea e pecetluită în groapă pentru lumea toată. Poţi face cu dînsa ce-ţi va fi voia.
188
1 tisbe —Bine. (Către pagiul negru.) Unde-s hainele bărbăteşti I ce ţi-âm zis să aibi gata?
I pagiul negru (arăUnd un pachet In umbră) — Iată-le, doamna | mea.
ţ tisbe — Şi amindoi caii ce ţi-am cerut sînt în curte ? I pagiul negru — înşelaţi şi înfrînaţi. i  tisbe — Cai buni ?
j  pagiul negru — Răspunz de ei, doamna mea.
tisbe — Foarte bine. (Către amtndoi strejarii.) Spuneţi-mi voi, cită vreme trebuie cuiva avlnd cai buni să iasă din statul Veneţiei ?
strejarul — Precum va voi cineva. Drumul mai scurt este să se ducă d-a dreptul la Montebaco care este al papei. Trebuie trei ceasuri. Drum frumos.
tisbe — Bine. Duceţi-vă şi tăcere asupra tuturor acestora! Veniţi mîine dimineaţă de vă luaţi răsplata făgăduită. (Amtndoi strejarii de noaptea ies. Către pagiul negru.) Tu mergi de Încuie poarta casei. Subt orice cuvlnt nu lăsa să intre «imeni,
pagiul negru — Domnul Rodolfo are a sa particulară intrare, doamna mea. S-o încui şi pe aceea ?
tisbe — Ba nu, lasă-o slobodă. De va veni, să intre. Dar numai el şi nimeni altul. Poartă grijă ca nimeni pe lume să nu poată pătrunde aici. însuţi tu ia seama să nu intri decît daca te voi chema. Du-te acum. (Iese pagiul negru.)
SCENA II
TISBE, CATARINA, In alcov
tisbe — Socotesc că nu este de acum prea mult de aşteptat. Ea nu voia să moară. O înţăleg, cînd se ştie cineva iubită! Dar decît a trăi fără dragostea lui. (întorclndu-se spre pat.) Ah! Aşa e că tu ai fi murit cu bucurie ? Capul meu arde. Şi însă iată trei nopţi de cînd nu dorm. Alaltăieri, balul -r ieri, întllnirea aceea unde i-am surprins, astăzi... Oh! la noapte, voi dormi 1 (Aruncă o căutătură asupra toaletelor de teatru împrăştiate împrejurul său.) O, aşa! Sîntem foarte fericite noi! Ne aplaudă la teatru. Cît ai jucat de bine pe Rosmonda, doamnă! Nătărăii! aşa, se miră de noi, ne află frumoase, ne acoperă de flori, dar inima slngeră dedesubt. Oh! Rodolfo! Rodolfo! a crede în amorul tău era o idee trebuincioasă vieţii mele! In vreme ce credeam în el, de
18&
multe ori am gîndit că daca aş muri, aş voi să mor lingă dînsul, să mor astfel încît să-i fie cu neputinţă apoi să smulgă pomenirea mea din sufletul său, umbra mea să rămîie pururea lîngă el, între toate femeile şi între el! Oh! moartea nu este nimic. Uitarea este tot. Eu nu voi să mă uite. Vai mie! Iată deci la ce am venit! Iată în ce am căzut! Iată ce a făcut lumea pentru mine ! Iată ce a făcut amorul din mine ! (Merge la pat, dă in laturi perdelile, işi pironeşte citeva minute căutătura asupra Catarinei neclintite şi ia crucea.) Oh! Maica mea f Daca crucea aceasta a adus noroc cuiva pe lumea asta, negreşit că nu fiicei tale! (Pune crucea pe masă, uşcioara tăinuită se deschide. întră Rodolfo.)
SCENA III
TISBE, RODOLFO, CATARINA, tot in alcovul închis
tisbe — Tu eşti, Rodolfo! Ah, bine! am să-ţi vorbesc! Ascultă-mă.
rodolfo — Şi eu am să-ţi vorbesc şi ai să m-asculţi, doamnă!
tisbe — Rodolfo!...
rodolfo — Singură eşti, doamnă ?
tisbe — Singură.
rodolfo — Dă poruncă să nu intre nimeni. tisbe — Este dată.
rodolfo — Dă-mi voie să închiz aste două uşi. (încuie amindouă
uşile cu zăvorul.) tisbe — Aştept ce ai să-mi zici.
rodolfo — De unde vii ? De ce ţi-e faţa aşa perită ? Ce-ai făcut astăzi, spune ? Ce-au făcut mîinele acestea, spune ? Unde ţi-ai petrecut blestematele ceasuri a zilei aceştia, spune ? Ba, nu spune, să ţi le spui eu. Nu răspunde, nu tăgădui, nu izvodi, nu minţi. Ştiu tot! Ştiu tot, îţi spui, vezi că ştiu tot, doamnă! Dafne era acolo. Doi paşi departe. O uşă o despărţea numai. In oratoriu. Era Dafne care a văzut tot, care a auzit tot, care era acolo alăturea, aproape şi auzea şi vedea! Iată vorbele voastre. Podesta zicea: N-am otravă; tu ai zis, am eu! — am eu! am eu! Zis-ai ori nu ? Minţi să te văz ! A! Tu ai otravă, tu! Ei bine ! şi eu am cuţit! (Scoate un cuţit din sin.)
tisbe — Rodolfo...
rodolfo — Ai un sfert de ceas ca să te găteşti de moarte, doamnă!
tisbe — Ah! mă omori! Ah! aceasta e întîia idee ce-ţi vine! Vrei să mă omori astfel, însuţi, îndată, făr a mai îngădui, făr a fi încredinţat? Poţi lua atît de lesne o astfel de hotărîre! Mă omori pentru dragostea altia! Oh, Rodolfo! Este deci prea adevărat, spune-mi cu gura ta că nu m-ai iubit niciodată!
rodolfo — Niciodată.
tisbe — Ah! Acest cuvînt mă omoară, nenorocitule! Cuţitul tău numai cît mă va isprăvi.
rodolfo — Eu, amor pentru tine! N-am avut! N-am avut niciodată ! Mă poci făli, mulţămesc lui Dumnezeu! Cel mult de mi-a fost milă.
tisbe — Nemulţămitorule! Şi încă un cuvînt mai spune-mi. Pe dînsa! Tu o iubeai deci foarte ?
rodolfo — Pe dînsa! De o iubeam! Pe dînsa! Ah! ascultă, dar de vreme ce aceasta e o pedeapsă pentru tine, nenorocito! De o iubeam! o fiinţă sacră, neprihănită, sfîntă; o femeie ce este un altar, viaţa mea, sîngele meu, comoara mea, mîngî-ierea mea, ghidul meu, lumina ochilor mei, iată cum o iubeam!
tisbe — Apoi dar bine am făcut. rodolfo — Bine ai făcut!
tisbe — Aşa, bine am făcut. Dar eşti încredinţat d-aceea ce-am făcut ?
rodolfo — întrebi de sînt încredinţat! Iată a doua oară ce ţi-o spui aceasta. Dar era Dafne acolo, nu m-auzi că era Dafne acolo şi cele ce mi-a spus îmi răsună încă la urechi. Domnule, domnule, numai ei trei era în camera aceea, podesta, ea şi o altă femeie, o grozavă femeie, pe care podesta o numea Tisbe. Domnule, două mari ceasuri, două ceasuri de agonie şi de jale au ţinut-o acolo pe nenorocita, plînglnd, rugîndu-se, cerînd iertare, cerînd viaţă! Tu cereai viaţă, preaiubita mea Catarina! In genunchi, cu mîinele încleştate, tîrîndu-se la picioarele lor şi ei zicea nu! Şi otrava, femeia Tisbe s-a dus de a adus-o şi ea a silit pe doamna s-o bea. Şi sîrmanul trup mort, domnule, ea 1-a ridicat, muierea aceea, fiara aceea, Tisbe! Unde l-ai pus, doamnă! Iată ce a făcut Tisbe! De »int încredinţat? (Scoţind o basma din sin.) Basmaua asta •are am găsit-o la Catarina, a cui e? A ta. (Arătînd crăcea.) Crucea asta care o găsesc la tine, a eui e ? A ei. De sînt încredinţat ! Aide, roagă-te, pllngi, ţipă, cere iertare, fă degrabă ce ai să faci şi să isprăvim.
tisbe — Rodolfo...
190
rodolfo — Ce ai să zici ca să te îndreptezi ? Degrabă, vorbeşte iute, Îndată.
tisbe — Nimic, Rodolfo. Tot ce ţi-au spus este adevărat. Crezi tot, Rodolfo. Tu vii la vreme; eu vream să mor. Căutam un chip să poci muri lingă tine, la picioarele tale. Să mor de mina ta, oh, aceasta e mai mult decît n-aş fi cutezat a nădăjdui! Să mor de mina ta, ah, aş cădea poate în braţele tale. Iţi mulţumesc. Sînt încai încredinţată că tu vei auzi cele de pe urmă a mele graiuri. Cea de pe urmă a mea suflare, deşi nu o voieşti, o vei avea. Vezi tu, eu n-am nicicum trebuinţă de trai. Tu nu mă iubeşti, omoară-mă. Acesta e singur lucrul ce tu mai poţi face acum pentru mine. Rodolfo meu; aşadar, tu binevoieşti a te însărcina cu mine, aşa e? Iţi mulţumesc.
rodolfo — Doamnă...
tisbe — Să-ţi spui. Ascultă-mă un minut numai. Eu am fost totdauna prea de jălit, eu. Aceste nu-s vorbe numai, aceasta e o biată inimă năduşită care se răsuflă. Greşăsc oamenii că n-au milostivire asupra noastră. Nu ştiu cită virtute şi curaj avem adeseori. Socoteşti tu că preţuiesc atît de mult viaţa? Dar numai gîndeşte că eu cerşătoream, Încă pruncă fiind şi apoi la şasesprezece ani m-am aflat fără pline. Am fost culeasă de pe uliţi de domni mari. Am căzut dintr-un noroi într-altul, foamea sau desfrînarea! Ştiu că lumea zice: mori de foame, dar tare am suferit 1 O, aşa! Toată mila este pentru damele mari nobile. Ele, de plîng, le mlngîie, de fac rău, le găsesc îndreptări şi apoi încă se jălesc! Dar pe noi, toate-s bune pentru noi. Ne asupresc. Du-te, muiere săracă, mergi mereu! De ce te jăluieşti, toţi sînt împrotiva ta? Ce! Ori nu eşti făcută ca să pătimeşti, fată de uliţă! Rodolfo, nu simţi tu, că în poziţia mea aveam trebuinţă de o inimă care să priceapă pe a mea ? Daca nu voi avea pe cineva care să mă iubească, ce vrei tu să mă fac ? Spune. Nu-ţi zic acestea ca să te îndur, de ce treabă ? Acum nu se mai poate nimic; dar eu, eu te iubesc! Oh! Rodolfo! Pînă la ce punt această slrmana fată ce-ţi vorbeşte te-a iubit, tu nu o vei şti decît după moartea mea. Sînt şase luni de oind te cunosc, aşa e ? Şase luni, în care din căutătura ta îmi făceam viaţa, din zîm-betul tău, bucuria, din răsuflul tău, sufletul. Şi însă judecă! De şase luni, n-am avut un singur minut ideea, ideea trebuitoare vieţii mele că tu mă iubeai. Ştii că ades te supăram cu gelozia mea. Aveam mii de prepusuri ce mă turbura. Acum
192
acestea îmi sînt descoperite. Nu-ţi bănuiesc. Nu e vina ta. Ştiu că glndul tău era la femeia aceea de şapte ani. Eu, eu eram pentru tine o împrăştiere, o trecere de vreme. Se Înţelege. Nu-ţi bănuiesc. Dar ce vrei să fac ? Să merg înainte-mi aşa, să trăiesc fără amorul tău nu poci. Şi apoi trebuie să răsufle cineva, eu prin tine răsuflu! Vezi, tu nici m-asculţi! Ce! te supără vorbele mele ? Ah! în adevăr, slnt atît de nenorocită, incit crez că oricine m-ar vedea, i-ar fi milă de mine 1 rodolfo — De sînt încredinţat! Podesta s-a dus s-aducă patru zbiri şi în vremea aceasta tu i-ai zis ei încet lucruri groaznice care au silit-o să ia otrava! Doamnă! Nu vezi că mintea mi se rătăceşte? Doamnă! Unde e Catarina? răspunde. Adevărat e, doamnă, c-ai omorît-o, c-ai otrăvit-o? Unde este ea, spune! Unde este ea ? Ştii că aceasta e singura femeie pe care am iubit-o, doamnă! Singura, singura, m-auzi, singura!
tisbe — Singura, singura! Ah! Este rău a-mi da atltea loviri de cuţit! Fie-ţi milă. (Arătind cuţitul pe care el 11 ţine.) Şi-mi dă mai curînd pe cea de pe urmă cu acesta 1
rodolfo — Unde este Catarina ? Singura femeie pe care am iubit-o. Aşa, singura.
tisbe — Ah J Tu eşti fără milostivire! îmi sfărîmi inima! Ei bine, aşa! O urăsc pe femeia aceea! Auzi, o urăsc! Aşa I Ţi-au spus adevărul, mi-am răzbunat, am otrăvit-o, am ucis-o!
rodolfo — A! Aşadar o spui! A! Vezi că tu însuţi mărturiseşti! Pre Dumnezeul meu! Crez că încă o ai de fală, ticăito!
tisbe — Aşa este şi aceea ce am făcut, aş face-o încă. Loveşte!
rodolfo (groaznic) — Doamnă____
tisbe — Am omorît-o, iţi zic! Izbeşte!
rodolfo — Ticăloaso! (O loveşte.)
tisbe (căzlnd)—A! In inimă! Tu m-ai lovit în inimă! Bine. Rodolfo meu, dă-mi mina! (Ii ia minaşi i-o sărută!) Mulţumesc. M-ai mîntuit. Lasă-mi mîna ta. Vezi că nu voi să-ţi fac nici un rău, preaiubitul meu Rodolfo, tu nu te vedeai cînd ai intrat, dar cu chipul cu care ai zis: ai un sfert de ceas, rîdicîndu-ţi cuţitul, nu mai puteam trăi după aceasta. Acum că o să mor, fii bun, zi-mi un cuvînt de milostivire. Crez că vei face mult bine.
rodolfo — Doamnă...
tisbe — Un cuvînt de milostivire! Voieşti ? (Se aude un glas ieşind
de după perdelile alcovului.) catarina — Unde mă aflu ? Rodolfo!
193
rodolfo — Ce auz? Ce glas este acesta? (Se întoarce şi vede faţa cea albă a Catarinei care a deschis perdelile.)
'catarina — Rodolfo!
rodolfo (aleargă la dînsa şi o ridică in braţe) — Catarina! O, Dumnezeule! Tu aici! Trăieşti! Cum s-a făcut aceasta ? Drepte cerule! (întorcindu-se spre Tisbe.) Ah! Ce-am făcut!
tisbe (trăglndu-se zlmbind spre el) — Nimic. Tu n-ai făcut nimic. Eu am făcut tot. Voiam să mor. Eu ţi-am împins mîna.
rodolfo — Catarino! Tu trăieşti! O, Dumnezeule sfinte! De cine ai fost scăpată ?
tisbe — De mine, pentru tine.
rodolfo — Tisbe! Ajutor! Ticălosul de mine!
tisbe — Nu, orice ajutor ar fi zadarnic, o simţ bine. Mulţumesc. Ah! Lasă-te în bucurie ca şi cînd n-aş fi aici. Nu voi să vă supăr. Simţeam că tu trebuie să fii mulţumit. Am amăgit pe podesta. Am dat narcotic în loc de otravă. Toţi au socotit-o moartă şi ea era numai adormită. Caii sînt gata, haine bărbăteşti pentru dînsa. Purcedeţi îndată. Pîn în trei ceasuri veţi fi afară din statul Veneţiei. Fiţi fericiţi. Ea este slobodă. Moartă pentru podesta, vie pentru tine. Aşa e că le-am orln-duit bine toate ?
rodolfo — Catarino!... Tisbe!... (Cade în genunchi cu ochii pironiţi asupra Tisbei murinde.)
tisbe (cu un glas ce se stinge cîte puţin, puţin) — Eu, o să mor, eu. Tu vei gîndi uneori la mine, aşa e ? Şi vei zice: orişicum era o bună fată acea sîrmană Tisbe. Ah! aceasta mă va face să salt în mormîntul meu. Adio, doamnă! Dă-mi voie să-i mai zic înc-o dată Rodolfo meu! Rămîi sănătos, Rodolfo meu. Acum purcedeţi îndată. Eu mor. Voi trăiţi. Te bine-cuvintez! (Moare.)
Sfîrşit