Balade de Victor Hu
BALADA I O ZÎNĂ
. . . .Regina Mab m-a vizitat: Ea face în somn să privighează snfletul nemuritor Emile  Deschamps, Romeo şi Iulia
Dragu-mi e visul cînd dimineaţă, O mîndră zînă păşind abia Vine ca floarea şi cu dulceaţă C-o diafană şi blîndă faţă, 5 îşi pleacă fruntea asupra mea.
Ea atunci lira îmi acordează Şi îmi rezice c-un glas uşor, Povestiri multe ce-nminunează Bravilor care nu mai viază, 10 Ce zac în ticnă în groapa lor.
Ea mă îndeamnă cătră cîntare, îmi ordonează ca să adun Minuni vechi pline de-nfiorare Şi pe rînd vouă pe fiecare, 15 Tineri prietini să vi le spun.
Cînd în pustiuri merg cîteodată îmi sprijineşte slăbitul pas, Cu a sa rază înflăcărată Le luminează, mi le arată, 20 Din orice sunet face un glas.
Alină unda cea argintie
Ieşind din valuri ce-n prejma-i salt,
Pentru a-mi face plăcerea vie
247
Face cucorul curînd să vie, 25 Ca să . se puie pe turnul nalt.
Iarna la focu-mi ades se pune, Mi-arată steaua ce se ivi; Poveşti bătrîne apoi îmi spune Pînă cînd luna din cer apune. 30 Pîn încep ochii a-mi adormi.
Cînd îmblu noaptea pintre ruine Cătînd să aflu vechi suveniri, Mîndra mea zînă îndată vine Şi apoi face pe lîngă mine 35 Să sune vîntul prin năruiri.
Amîndoi singuri — dulce păreche ! -Ne punem iarna pe lîngă horn; Ea ca s-adoarmă a mea ureche, Deşteapt-atunce pădurea veche 40 Şi-n depărtare s-aude un corn !
Dragu-mi e visul, cînd dimineaţă, O mîndră zînă păşind abia Vine ca floarea şi cu dulceaţă C-o diafană şi blîndă faţă, 45 îşi pleacă fruntea asupra mea.
BALADA II SILFUL
Vîntul, frigul şi furtuna
Pre copil împresura.
— Deschideţi, zicea, sunt gol.
La   Fontaine,  Imitaţie după Anacreon
„O tu care-n cele ziduri ca silfidele frumoase Astă sticlă te arată la viderile-mi fricoase, Jună fată, oh, deschide-mi! Iată noaptea şi mă tem Nu cumva să mă-ntîlnească năluci rele, fioroase 5    în întunecul acesta, să le-aud cum ţip şi gem!
Eu nu sunt drumeţi de-aceia ce vin din călătorie, Paladini ce îmbla seara cătînd loc şi ospeţie, Care n-au nici o mustrare pre copile-a înşela; Juruiesc că s-or întoarce, c-or iubi pîn în vecie, 10 Apoi fug şi cît e lumea nu-i mai vezi a se-nturna.
N-am toiag cu cioturi multe, nu am lance de-apărare, N-am metanii umilite, ori păr lung sau barbă mare, Nici cumplite arme grele ca oşteanul cel viteaz ; Iarba cîmpului să-ndoaie, abia poate-a mea suflare, 15 Că şi eu sunt ca o floare, vîntul bate şi eu caz".
Sunt o lină adiere, un atom al atmosferii. Dulce vis al dimineţii, fiiu iubit al primăverii, în a iernei nopţi geroase oaspet gingaşului foc. Eu sunt duhul ce lumina îl culege-în miezul verii 20 De pe rouă şi în aer este-al meu plăcutul loc.
Astă-seară o păreche cu un glas plin de-ncîntare, Cuvînta tinere vorbe de amor cu înfocare;
248
249
îi auzeam, că lîngă dînşii un moment m-am fost oprit, însă aripa-mi atunce ei au prins-o-n sărutare... 25 Ş-acum era noapte neagră, cînd abia m-au slobozit!
Ah şi e tîrziu acuma ca să întru-n a mea floare! Frumuşico, rog deschide-mi! Te îndură de-a mea stare ; Nu-mi pot afla locuinţa ce e-ntr-a rozei boboc. Priimeşte-un fiu al zilei s-aibă-n patul tău culcare. 30 Nu voi' face nici un vuiet; mie-mi trebui puţin loc.
Cum s-a tras raza luminei, fraţii mei s-au dus îndată, Urmînd lacrimilor serii de pe iarba-nrourată; Crinii lor le deschiseră răcoroasele lor flori: Ce să fac?... Am rămas singur! Nu văz roua astă data, 35 Nici o floare pe cîmpie, cerul e-nvălit cu nori.
Tinerico, fie-ţi milă! ca nu noaptea să întindă ^ A ei umbră piste mine. Ca-ntr-o mrejă să mă prindă La un loc cu năluci albe şi fantomuri sperioşi; Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă, 40 Sau bufnile de prin turnuri, ori corbii cei fieroşi!
lat-acuma încep morţii hora lor afurisită! Luna galbenă prin nouri îi priveşte neclintită, Iar strigoiul cel scîrbelnic — o moment îngrozitor ! — Rădicînd c-un braţ puternic peatra-n zid pecetluită, 45 Aruncă-n groapa deschisă pre cioclul tremurător!
Iată gnomurile hîde răsuflînd de moarte boare, în adîncul lor cel mare se gătesc să se coboare; Zburătorul nebunatic îl aud sunîhd prin stuh; Cu undinul se uneşte salamandra arzătoare 50 Şi văpăi albastre îmbla pe pămînt şi prin văzduh.
Oh! vrun mort a să mă-nchidă în a sa urnă pustie, între mucedele-i oase, ferecat a să mă ţie; Poate vro fărmecătoare pe-ntunerice îmblînd Să mă lege-n turnul negru cu a ei vrăjitorie 55 De a clopotului limbă şi să fug-apoi rîzînd!
Ah! deschide! A mele plînsuri de nu vor fi auzite, îmi va trebui să caut niscai cuiburi părăsite, Cu şopîrle-nfricoşate să mă lupt ca să le ieu; Deschide! Glasu-mi e dulce precum vorbele iubite 60 Ce şopteşte junei fete în ascuns amantul seu.
Şi sunt mult frumos şi mîndru! Am a crinilor albeaţă: Aripile-mi diafane sunt ca ziua dimineaţă; Trandafirii fraţii noştri între dînşii se sfădesc. Car de care să cîştige a mea plină de dulceaţă 65 Sărutare; că ea-i face de apururea-nfloresc.
Un vis tînăr şi ferice îţi va spune-a mea mărire; Lîngă mine (a mea silfidă tot o are-n suvenire) Colibrisii-s urîţi foarte şi chiar fluturii sunt grei. Cînd mâ-mbrac cu-azur şi aur şi cînd plin de strălucire 7° Mă primblu din floare-n floare, vizitînd pre fraţii mei.
îmi e frig, noaptea mă-ngheaţă şi plîng fără folosinţă! Ah ! ţi-aşi da de mi-ai deschide astăzi a ta locuinţă, Picătura mea de rouă. — Dar, amar mie — o să mor! Nu mai am ce-ţi da acuma; e deşeart-a mea dorinţă, 75 Orice soare cînd apune îmi răpeşte-al meu odor! ''
Ce voieşti, frumoaso, spune, să-ţi aduc pentru-acest bine? Vălul vrunui tînăr înger, cingătoarea vrun ei zine? Noaptea ta voi podobi-o cu-a zilei închipuiri ; Somnul tău va trece iute din vise dulci şi senine, 8°  în vise încîntătoare de amor şi fericiri.
Dar în darn a mea suflare sticlă rece ceţuieşte! Tu socoti că aşi fi poate vrun amant ce amăgeşte? Nu — eu sunt un silf nemernic; nici o grijă nu avea, Nimeni afară de mine pe aici nu se zăreşte 85 Numai eu care sunt singur şi mă tem de umbra mea."
El plîngea. — Iată deodată la turnul din cetăţuie Se aude uşor sunet;. spre fereastră-ncet se suie Chiar ca glasul acel fraged unui june-amorezat, Dama în balcon s-arată şi fereastra se descuie. .. 90 Nu ştim silful, sau vrun altul înăuntru a întrat.
250
Cînd îmbla singur noaptea cătînd o găzduire, La turnurile-acele înalte pîn la nori.
BALADA III BUNICA
To die, to sleep. Shakespeare
„Oh! lung îţi este somnul!... Deşteaptă-te, bunică! Nainte a tale buze prin somnu-ţi se mişca Parcă rugai pre Domnul. — Iar azi nu zici nimica, Şi mîna ta e rece, şi mută gura ta.
5   De ce bătrîna-ţi frunte stă asfel înclinată?
Ce ţi-am greşit noi oare de nu ne mai vorbeşti? Noi n-am făcut nimica; îţi eram dragi odată; Oare acum, bunică, tu nu ne mai iubeşti?
Eşti veştedă şi rece ca statuia de peatră, 10 N-asculţi al nostru vaiet, n-auzi al nostru plîns; Priveşte, iaca focul se mîntuie în vatră, Candela se sfîrşeşte, puţin de nu s-a stîns.
Tu morţi o să ne afle de-atîta măhniciune Şi nime-atunci pe lume nu te-a mai mîngîia; 15 Vei plînge şi la Domnul vei face rugăciune, Să aibă îndurare a ne reînvia.
Ad-o la sînul nostru a tale mîni bătrîne Ca să se încălzească, mai spune-ne ceva De-acei cavaleri mîndri, pre care-i serveau zine, 20 Şi pentru-amor în viaţa şi glorie se lupta.
Spune-ne acel cîntic frumos, plin de simţire, Pre care trubadurul îl cînt-adeseori,
25 Spune care e semnul de groază la fantomuri? Care ermiţi văzură pre Lucifer zburînd? Acel rubin din fruntea a regelui de gnomuri Ce-n întuneric pare ca steaua luminînd?
Ori psalmii ne ceteşte acei ce au putere 30 Pre negrii demoni noaptea să poată alunga; Sau rugăciunea sîntă prin care omul cere La Domnul îndurare, şi pace de a-i da.
Sau Biblia ne-arată cu-a ei chipuri frumoase, Cerul de aur, magii, pe pruncul Iesus; 35  învaţă-ne cuvinte de-acele mîngîioase, Ce ca o sîntă jertfă merg drept la Cel de sus.
Bunică! Suntem singuri, candela noastră trece Şi este meziul nopţei cînd duhurile vin; Ne temem! Ne ia tremur! Dar taci, dar tu eşti rece, 40 N-auzi al nostru vaiet şi jalnicul suspin!
Deschide ochii, mamă !.. . Oh ! Ne e frică foarte ! la-ne-n braţele tale la sînu-ţi să ne-ascunzi; Zi-ne ceva de viaţă, de cer, de rai, de moarte: Spune-ne ce e moartea !.. . Ah ! tu nu ne răspunzi!"
^5 Dar numai a lor vaiet în casă s-auzea; Acuma era ziuă — Bunica tot dormea, — Suna sînţitul clopot bisericei d-aproape, Vecinii luînd trupul l-au dus ca să-1 îngroape... Iar amîndoi copiii plîngînd nemîngîiaţi,
60 Lîngă Biblia sîntă şedeau îngenucheaţi!
252
253
BALADA IV LA TRILBY, ZBURĂTORUL D'ARGAIL
Vouă, umbre uşoare, Care trecătoare Prin lume zburaţi, Şi cu o murmură, 5     Umbroasa verdură Dulce clătinaţi;
Dau aste viorele, Mîndre floricele, Roze fără spini, 10 Roze roşioare Pline de răcoare Garofe şi  crini !
Cîntec vechi
Pe razele apusului Vii, mîndre zburător? Mă mîngîie-a ta aripă Şi suflul tău uşor ! 5   Frumosu-ţi corp ce scînteie Şi zborul tău cel lin, Sunt dulci ca şi cîntărele Ce sufletul alin !
în casa mea cea jalnică 10 Trilby, bine ai venit
Cu glasul şi suspinele
Ce ades am auzit!
în locuinţa-mi singură
Tu însă nu-i afla, 15 O luntrăşiţă gingaşă
S-o poţi îmbrăţoşa !
Dar spune-mi cu a ta vizită Aici pe cine vrei? Venişi să vezi silfidele 20 Ori zburătorii mei?
Acei ce-mi aduc pururea Cu zborul lor deschis, Ziua senine cugete Şi noaptea dulce vis!
25 Venişi să-mi vezi undinele
Cu stuh ce se-ncunun?
Sau nanii mei ce vesele
Poveşti ades îmi spun?
Ah ! du-te d-aici! — Lasă-mă ! 30 Nici unul nu mai e ;
Se duseră toţi oaspeţii
Din trista casa mea!
îi osîndiră duşmanii,
Amar i-au alungat ; 35 Şi nanii şi nălucile
Cumplit le-au sugrumat!
Sărmanii nani, a cornului
Chiamare cînd aud,
Nu vin, pentru că-i sparie 40 Răcnitul lor cel crud.
Ei aurita aripă Silfului meu au smult, Prin casa-mi singuratecă Zburînd, nu-1 mai ascult. 45 Nime nu mă mai mîngîie, Că ei avură plac, Pe zîna mea s-o ferece Lîng-al meu liliac !
Şi tu sărmane teme-te 50 De strigătele lor,
Mai mult decît de tunetul Acel îngrozitor,
254
255
Care răsună-n stîncile Bătute de alb val, 55 Unde se primbla falnicul Fantom a lui Fingal!
Acel ce de pe măgură Să te adune vru, Ca tine el tovaroşă 60 Speranţa o avu,
Şi mult timp Franţa mumă-sa Ca p-Omer îl văzu, Departe de a sa patrie Cîntînd că pitrecu.
65 Trist şi înalt în cugete
Poetul a iubit
Adîncul unde vulturul
S-ascunde îngrozit;
Mirosul dulce a florilor 70 Cometele ce per,
Răsunătoare clopote
Care se plîng în cer!
Pustiile sălbatice
Călcînd nemernicind, 75 Şi inima lui liberă
De asupriri fugind,
Popoarelor e sufletul
Şi luminoasa stea,
Pre care-n veci s-o-ntunece 80 Tiranii n-or putea.
Acest fel fu de-a pururea Poetul Nodier. Te du de-i spune rapide Cît a fost spaima mea 85 Văzîndu-te-n primejdie, Tu iarăşi nu-nceta A-l privighea puindu-te Să dormi pe fruntea sa.
Nu îmbla rătăcindu-te, 90 Păzeşte-te mereu,
Să nu dai piste muncile
Ce a tras biet silful meu;
Să nu te prindă barbarii,
Că-ndată haina ta, 95 Cu o negreală mîrşavă
Grozav o vor pata,
Sau fericîndu-ţi mînile Să şezi tot într-un loc, Cu a lor naiade veştede 100 Te vor prinde la joc; Cu fauni şi cu satirii, Hidoşi bătrîni silvani, Duhuri care sunt mucede De duouă mii de ani!
BALADA V URIAŞUL
i
25 Apoi cînd venea seara, mergeam la scăldătoare în valurile line a mărei mă băgăm; Calare pe balene cu-a mele lungi picioare Spumoasele ei unde pîn în fund turburam. Dar azi aceste jocuri nu îmi mai sunt iubite;
30 Acum mi-e drag războiul, foc, sînge şi omor. Ostaşi vitezi şi taberi, ucideri, morţi cumplite. Chinul celor ce mor.
însăşi norii cerului să tem să nu viu Ca să-mi caut vrăjmaşii in sinul lor.
Motenabbi
Ostaşi! Eu primii viaţa în Galiile mănoase Colo unde odată ai mei moşi locuia; Ei nu mai sunt acuma! Ci numai a lor oase Şi naltele morminte se văd încă în ea. 3 Colo eu raza zilei văzui întîia dată. Abia născut fusesem, cînd tata m-a luat în braţele-i vînoase; şi-n Marea' îngheţată M-a dus de m-a scăldat.
Căci tatul meu pe-atunce era voinic şi tare ;
10  Slăbi însă acuma de cînd a-mbătrînit, Şi desrădăcinează cu greixtate mare Stejarul ca să-1 facă toiag de sprijinit! Eu acum îi ţin locul! Eu port armele sale, Baltagul lui cel straşnic şi arcul ostăşesc,
15 Eu ! care stînd pe munte, picioarele pe vale îmi pun, de m-odihnesc.
Cînd eram copilandru, mergeam des la primblare, Prin Alpii neguratici drumul îmi deschideam, Capul meu ca un munte prin nori făcea cărare, 20 Suflam, şi-n atmosferă fulgerile stingeam.
Atunci îmi plăcea foarte să merg la vînătoare, Ursu-n braţele mele înăduşit murea ; Să prind din fugă cerbii, ciute şi căprioare Era plăcerea mea.
Cînd văd că-ncepe lupta, eu stau şi de departe Privesc cum între dînşii se taie, se înjung; 35 Atunce dacă-mi pare că are drept o parte Alerg spre ajutoru-i, şi cum la ei ajung, Precum secerătorul în spicele aurite Ca trosnetul de iute în duşmani năpustesc ; A lor scuturi şi arme, a lor zale oţelite 40 Cu pumnul le turtesc.
Gol îmblu totdauna, pentru c-a mea virtute Rîde d-ostaşii voştri cu fer înveşmîntaţi ; Port numai două suliţi din doi fraseni făcute, Şi ast coif ce-1 trag lesne qpt tauri înjugaţi. 45 Nu-mi poate opri calea tărie sau cetate; leu turnurile-n braţe, şi-n şanţuri le dobor, Şi astfel — cu ruine după ce-s astupate — Intru foarte uşor.
Dar timpul fuge, zboară, se trece-a mea junie !
50 Cum pre stejar usucă criveţii viforoşi; S-apropie sfîrşitul, şi moartea a să vie Ca să mă ducă-acolo unde-s ai mei strămoşi! Atunce voi c-onoare trupu-mi în groapă puneţi. Şi de-a-ntreba drumeţul pre călăuzul seu
55 Ce munte e acela? Gîndind la mine, spuneţi Că e mormîntul meu!
BALADA VI
DOMNULUI I. F. LOGODNICA TRUMBITASULUI
Dulce e moartea viind cînd iubeşti.
Desportes, Sonet
„Domnul duce de Bretania Aduna mai mulţi voinici, De la Nante la Mortania Vasalii săi mari şi mici.
5 Baroni cu frumoase arme Ce şed în mîndre cetăţi, Toţi oşteni fruntaşi ce-n larme Au fost în mai multe daţi.
Pintre dînşii unul este 10 Cu care m-am logodit, între vitezi are veste, Şi de toţi este iubit.
Poartă haine înfirate De-i şi simplu trumbitaş, 15 Cine-1 vede îl socoate * Căpitan iar nu ostaş.
Cînd era ca să pornească M-am rugat lui Dumnezeu, Sîntul înger să păzească 20 Pre scump logodnicul meu.
Pre duhovnicul părinte Să se roage l-am rugat, Cu smerenie ferbinte. Pentru oricare soldat.
52 Şi la sînta născătoare Trei făclii am hărăzit; Cu lacrimi şi cu ardoare Să port am făgăduit
La grumaz sînte metanii; 30 Şi pîn va veni aici,
Să  citesc  numai cazanii De-a sînţilor mucenici.
Ah, sunt pre nerăbdătoare Să-1 văd că s-a înturnat ; 35 N-am primit nici o scrisoare De cînd d-aici a plecat!
O vasală pagi nu are Nici vasalul scutieri, Cînd se află-n depărtare 40 Să-şi poată da-nştiinţări.
Astăzi de la bătălie Toţi oştenii noştri vin, El cu dînşii a să fie Pe lîng al nostru stăpîn.
45  înaintea ducei poartă Pagiul steagul său ducal, Priviţi cum toţi pe poartă întră ca un mare val.
Vedeţi calul său în frunte 50 Pene roşi pe cap purtînd, Cum trece-n fugă pe punte, Tot sărind şi nechezînd.
• Veniţi acum, surioare, Vă grăbiţi a vă găti, 55 Trumbeţa-i răsunătoare De voiţi a auzi.
Mîndru să-1 vedeţi cum vine Sub coiful său de oţel,
Manta cusută de mine 60 Negreşit va fi pe el.
Vrăjitoarea blăstemată Ieri aşa îmi proroci: «Din a trumbacilor ceată Unul, zise, va lipsi ».
65 Dumnezeu să mă ferească ! Toată noaptea m-am rugat, Sînţii îngeri să păzească, Pre al meu amorezat.
însă baba afurisită 70 Ţintirimu-mi arătă,
Şi c-o zîmbire cumplită, Aste ea îmi cuvîntă:
«Tu nu mai gîndi la dînsul De mă crezi, copila mea; 75 Că-n deşert îţi va fi plînsul, Mîni aici te voi vedea !»
Dar ce gîndesc la-ntristare ? S-aud tobele vuind, Ostaşii întră calare; 80  Se văd steaguri fîlfîind.
întăi clerul naintează Şi cu călărimea grea, Apoi baronii urmează, îmbrăcaţi în catifea.
85 Scutierii trec acuma Purtînd paveze în mîni, Calări pe cai albi ca spuma, Şi urmînd p-ai lor stăpîni.
Văd armele strălucite 90 Vestiţilor templieri; De pe zalele-aurite, Se cunosc că-s cavaleri.
262
Corpul arcaşilor trece Toţi cu peptare de bou, 95 Car de care se întrece, A s-arata un erou.
Ducele n-a să-ntîrzie ! Văd cavaleri şi ostaşi, Lîngă el trebui să fie 100 Şi ceata de trumbitaşi,
Luaţi seama, surioare, Să" vedeţi pe-al meu iubit; însă-1 veţi cunoaşte oare? — Trumbitaşii au sosit..."
105 Ca să-1 vadă să rădică, Pintre gloată-1 căuta; Dar leşină şi jos pică! — Iubitul ei nu era. ..
25 Noi mîni vom spală de sînge
Braţul nostru încruntat. Rangurile să ne strîngem Pe vrăjmaş ca să-1 înfrîngem Să-1 perdem de pe pămînt! BALADA VII 30 Brazdele arse de soare,
„ Ce le calcă în picioare
VALMAŞEALA Să le fie un mormînt ["
Armiile se mişcă; izbirea lor e straşnică, luptătorii sunt straşnici, ranele straşnice, războiul straşnic.
Gonzalo Berce o, Bătălia de la Simancas
Păstor! Ia altă cale. — La poala celei coaste Priveşti tu două cete de oameni mulţi de oaste? Vezi pilcurile dese de lance ascuţite, Stînd gata să s-arunce în sînge şi omor? 5 S-opriră să se lupte pe plaile-nflorite. Te sparie-a lor strigăt?... Acesta-i cîntul lor!
„Alergaţi cu grabă mare
Vulturi lacomi, bufne, corbi,
Veniţi iute la mîncare, 10 Lăsaţi cuibul de prin sorbi.
Vrăjmaşul a să-şi dea duhul!
Faceţi să geamă văzduhul
De-a voastre triste strigări.
Peară duşmănesc norodul! 15 Popa le-a cetit prohodul;
Moară-n plîns şi văietări!"
Ronan, prinţul de Galii, baronul Normandiei Aice vror să-şi cerce puterea ostăşiei. Vitezi sunt normandezii, iar galii ageri foarte; 20 Cu arme strălucite sunt unii îmbrăcaţi,
Ceilalţi pe a lor frunte deprinsu-s-au să poarte Coifuri, unde s-arată dinţi de lup încleştaţi.
„Ce ne pasă dacă plînge Văduva neîncetat?
S-a dat semnul bătăiei. — Prin valuri colbăite, Ca trosnetul răsună a lor urme-ncîlcite. 35 Precum sunt doi cai negri ce rod a lor zăbale, Precum doi straşnici tauri care se luptă-n munţi, Acest fel aste două grămăzi de fer şi zale, îşi sfarmă în izbire a lor de oţel frunţi.
„Mergeţi, ostaşi, cale bună! 40 Biruinţă vă urez !
Toba saxonă răsună
Şi buciumul normandez.
Junghi şi săbii ascuţite,
Alebărzi mult oţelite 45 Pintre zali vă faceţi loc;
Staţi înfipte,-omorîtoare,
în peptele zvîcnitoare,
Ca nişte raze de foc!"
Soarele nu se vede. — Lumina lui cuprinsă 50 De spaimă, stă deasupra acei flăcări întinse, Precum un scut roşatic într-un cuptor de focuri. Cu aburi groşi de sînge ferul se învăli. Drumeţul ce priveşte aceste crunte jocuri, Că iadul se deschise acolo el gîndi!
55 „Dar jocul se prelungeşte
Vitezilor luptători;
Rang piste rang năvăleşte,
Pulberea se-nalţă-n nori.
Voinicul calcă-n picioare 60 Pre rănitul care moare;
Iar pedestrul doborît în cumplita năpustiră, Subt a calului izbire, A căzut şi a perit ["
65 Ce zgomot trist de arme! Ce ţipete fioroase!
în spate galii poartă pei grele şi flocoase;
Despreţuind a lancei împungeri ucigaşe,
Pe-ai lor morţi vror să moară ca nişte bravi ostaşi.
Ei pare că înjură cu a lor feţe trufaşe 70 Normanda călărime pe caii uriaşi!
„Care-au frînt în bătălie Lan cele, săbii şi junghi, Lupte-se cu bărbăţie Cu mîni, cu dinţi şi cu unghi. Lupii or să se răpadă, Şi-n gura lor or să cadă Cei ce n-au căzut sub fer. Murim moarte vitezească, Ziua în mîni să ne găsească, Cu a săbiei mîner!"
75
Pastor! acuma vino. — Apuse-a zilei rază; Lovirele-n întunec mai groznic scînteiază-Smgele şiroieşte, şi caii trudiţi zbeară ■ ' Veselă aşteaptă moartea 1-a tartarului porţi 9-aceşti sîngeroşi oameni în lupta lor amară Mini vor gusta odihnă, învingători sau morţi
BALADA VIII
DOMNULUI L. BOULANGER. AMÎNDOI ARCAŞII
Dame, ascultaţi o jalnică poveste-
B
Era oara cea fatală cînd e noaptea-ntunecoasă, Cînd păstorul la tot pasul simte-o frică fioroasă, Şi vrun drac să nu deştepte călătorul spăimîntat, Şopteşte rugăciuni sînte, juruind a da pomană, 5 De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană, Ş-a scapă nevătămat.
Doi arcaşi mergea-mpreunâ pe cea-ntinsă vale mare, Colo jos unde se vede un turn negru-n dărâmare; Ce pe cînd la Palestina împăraţii se ducea — 10 Cum spuneau părinţii noştri — fu zidit numa-n trei zil< De un sînt sehastru care strămuta stînci şi movile, Semnul crucii cînd făcea.
Amîndoi fără de grijă în acea poiana lata, _ Au aprins un foc de vreascuri, şi s-au şi pus jos mdat 15 Pe un sînt de peatră, care pe pămînt răsturnat sta, Tinînd mînele-ncrucite c-un aer de umilire, Cît privindu-1 călătorul socotea-n a lui uimire Că la Domnul se ruga.
Iar pe turnuri şi pe dealuri, pe pădurile-nvechite, 20 Para focului lumine răspîndea mult felurite; Bufnile înspăimîntate părăseau culcuşul lor; ^ Duhuri rele, liliecii ieşind de prin borte-afara, Cu ale lor negre aripi clăteau a focului para, Si ţipau cu mult fior.
25 Deci arcaşul mai în vrîstă zise cătră cel mai june:
— Frate, spune, păzeşti postul? — Dar tu faci vro rugăciune? Celalalt lui îi răspunse rîzînd de acest cuvînt.. . Cînd deodată rîsuri multe pretutindeni s-auziră Prelungindu-se pe vale, iar cei doi arcaşi gîndiră
30 Că echo sună de vînt.
Le păru atunci că iesă lîngă dînşii o vîlvoare, Care-ncepe-n brazde-albastre să se-nalţe cu furoare; Iar amîndoi hulitorii stînd tot la acelaşi loc (Vai de ei!) s-apucă-ndată, alte crengi uscate taie, 35 înteţesc para zicîndu-şi: „Luminează cele plaie Zarea de 1-al nostru foc."
Deci să ştiţi c-acel răsunet, acel rîs şi acea luce, Era dracul! (tot creştinul s-îşi facă aice cruce). El avea cumplita luce ce se vede numa-n iad, 40 Acea rază sulfuroasă, care-n visuri ni s-arată, Care arde prin greşeale inima noastră curată; Unde păcătoşii cad!
La rostirea ce-auzise acei vorbe de hulire, Precum lupul spre-a sa pradă Satan viind cu grăbire, 15 Pe arcaşi în întuneric ai săi ochi îşi pironi.
— Huliţi!   rîdeţi! c-ale voastre oare vă sunt numărate ! Curînd n-o să poată altă a voastre guri blăstemate, Decît dinţii a crîşni!
Cînd se lumină de ziuă, puţină cenuşă stinsă '0 Purtînd urma cea drăcească, se văzu colo întinsă; Şi pe-acel plai să mai îmbie nici un om nu îndrăznea. Iar unde fusese focul după ce-acum înnoptase, O văpaie albăstrie unui păstor s-aratase, Ce pe jos se tîrîia.
De atunci în toată noaptea pe pădurile-nvechite, Acea flacără lumine răspîndea mult feliurite; Bufnele înspăimîntate părăseau culcuşul lor. Duhuri rele, liliecii ieşind de prin borte-afară 65 Cu ale lor negre aripi clăteau a focului pară, Şi ţipau cu mult fior.
Şi nimic pană cînd ziua revărsa a ei lumină, Nimic nu stingea văpaia de-a iadului duhuri plină; Dacă prin nori vîjilia se stîrnea şi bubuia, 70 Hohotul de rîs atunce ca şi tunetul de tare Răsuna, şi ca un şerpe para cu iuţeală mare Pîn la ceriuri se suia.
însă iată că-ntr-o noapte din ţărîna pulberoasă, Se scoală a sîntului pustnic marmura cea cuvioasă, 75 Şi făcînd trei paşi întinse braţul drept spre acel foc; Apoi face semnul crucii zicînd: „Doamne miluieşte! Duhul rău care pre oameni în iad îi prăpăstuieşte, Să peară de p-acest loc!"
Deci îndată —o, minune! — Au perit pentru vecie 80 Acele flăcări şi rîsuri, acea groznică drăcie; Şi a doua zi poporul pe arcaşii morţi găsind, într-o groapă-i astrucară. Iar pentru acea minune, Stăpînul satului dete bani să facă rugăciune, Lui Dumnezeu mulţămind.
85 Dacă vro învăţătură din aste spuse se vede, A o judeca nu trebui, trebui numai a o crede. A o crede! Ce zic oare? Acea vreme s-a sfîrşit! în a noastre timpuri pline de deşertăciune multă, Relegea-i despreţuită, minunile nu s-ascultă,
9o Credinţa toată a lipsit!
Cum lucea acea văpaie şerpuind cu nencetare, Un lung rîs cu hohot straşnic s-auzea în depărtare, Şi păstorul plin de groază rămînea încremenit; Nu putea şti cine rîde, căci el nu videa nimica Din acele drăcii multe, ci fugea cu mare frică, De acel loc urgisit.
268
269
1
BALADA IX MĂRTURISIREA CASTELANULUI
Nu înceta d-a^ mă iubi pană eşti încă frumoasă.
R o n s a r d
Ascultă-mă, Magdalină! Tinerică mîndră zină, Ascultă-a mele oftări. Iat-în rădiu-a mea suită 5 Se duce călăuzită De a cornului chemări!
Vin, o, dragă Magdalină! Primaveara cea senină Rozele a înflorit. 10 Spre a-ţi face mulţămire, Patul tău cu îngrijire Ea cu flori a-mpodobit!
Cînd aşi fi, o, Magdalină!
Mielul a căruia lînă 15 O descurcă mîna ta !...
De-aşi fi paserea ce zboară
Fîlfîind din aripioară, . Cînd voieşti a o chema.. . !
Cînd aşi fi, o, Magdalină ! 20 Ermitul din Tombelină, Duhovnicul cuvios; Căruia îţi place a spune Ale tale fapte bune, Cu glas dulce şi duios !. ..
270
25 De-aşi avea, o, Magdalină!
Ochii cei plini de lumină
Falenului zburător;
Să te văd în orice seară,
Cînd culcată în cămară 30 Guşti un somn mîngîitor !...
Cînd sînul tău, Magdalină, Cu o delicată mînă De corset îl mîntuieşti.. . Cînd pe-oglindă-a tale haine 35 Arunci, frumoasele taine Corpului să nu-ţi priveşti!
Cînd ai vrea, o, Magdalină, Locuinţa-ţi ar fi plină De pagi, vasali, ş-ai avea 40 Oratoriul tău în casă îmbrăcat tot în matasă în aur şi catifea.
Cînd ai vrea, o, Magdalină, în loc de floarea ce-anină 45 Părul tău cel undoios; Ai purta scumpă coronă De contesă sau baronă, Cu mărgăritar frumos!
Cînd ai vrea, o, Magdalină, 50 Să te faci a mea stăpînă Ca să mă scapi de nevoi! De nu vrei, pentru să-ţi placă, Rogier conte să se facă Ca tine păstor de oi!
BALADA X LA UN TRECĂTOR
Tu carele îmbie Cînd soarele apune Căutînd noroc. Să nu cazi ia seama 5    Căci pămîntul seara Este-ntunecat. Marea-nşelătoare Invăli cu neguri Ţărmurile ei, 10    Şi nu se mai vede Măcar o colibă
Sau vrun singur om. Hoţul se găteşte Noaptea şi aşteaptă 15 Pînăind prada sa.
Stahia pădurei E pre mînioasă
Nu-ş de ce pre noi. Curînd a să vie 20    Şi-a să te-ntîlnească Intru acest loc. Dracii droaie-aleargă Să-nceapă pe lună,
Grozavul lor danţiu.
Cîntecul nebunulu
Călător, care-ntr-amurgu pe paveaua sunătoare Treci, tovarăş avînd numai al tău cîne îngrijit, Cînd trecu căldura zilei pentru ce mai mergi tu oare? încotro te mai duci seara pe al tău cal ostenit?
\
5 înnoptează! — Ori n-ai frică de tâlhari ce se găteşte, înarmat cu lance lungă călătoru-n drum pîndeşte, Sau de lupii care îmbla strejuind pe la răspinteni, Ce s-aruncă pe cal iute cu un urlet de turbare, îl sfîşie pîn la oase, ne-avînd teamă nici păsare
10 De copitele-nferite şi de ascuţiţii pinteni?
Nu te temi că vro nălucă rătăcind sub tine drumul Va-ncurca a tale păsuri, ş-apoi va peri ca fumul; Sau mergînd tot înainte-ţi te va face de a crede Că te-aşteptă mulţămire şi ospăţ cu-mbelşugare, 15 Pentru tine bun repaos, pentru calu-ţi căutare, Acolo unde-ţi arată o zare ce-abia se vede?
Teme-te să nu vezi cîmpul unde sabatul s-adună. Unde demonii ce urlă vin să joace împreună; Cele ziduri blăstemate de satana pîngărite; 20 Cetăţuia fărmăcată, a caria istorie
O cunoaşte numai iadul, care ziua stă pustie, Numai noaptea străluceşte de lumini afurisite !
Călător nemernic, unde te duci cu atîtă grăbire, Cînd tovarăş tu ai numai al tău cîne îngrijit? 25 A trecut căldura zilei; ce nu caţi adăpostire?
încotro te mai duci noaptea pe al tău cal obosit?
BALADA XI VÎNĂTOAREA BURGRAFULUI
Un faun bătrîn rîdea în peştera pustie.
S e g r a i s
„O, împărate,
Sînte Gofred!
Tu protegează
Nostru vînat! 5   Că de vei face
Ce te rugăm,
Un mormînt falnic
Ţi-om înalţă;
Un corn de fildeş 10   Ş-un baldachin
De stofă nouă,
Vom hărăzi;
Făclii de ceară
Zece vom da. 15   Deci în genuche
Te rugăm noi
Noi ce ne tragem
Din mîndru soi,
Şi suntem nobil 20   Bun gentilom,
Alexi VI,
Mare burgraf." —
Iată ce zise
La cel mormînt, 25   Burgraf Alexi
Cel mult viteaz.
„Pagiule, plosca
împle cu vin.
Şi armăsarul 30   Să mi-1 găteşti!
Vînăton! du-te Ca să inviţi Pe conte; spune-i Că-1 aşteptăm. 35   Arcaşi, îndată Vă curăţiţi Coarnele voastre, Foarte frumos! în astă-seară 40 Numaidecît Să se gătească Mare ospăţ. Haidem, prietini! Să alergăm 45   La astă goană De urşi şi cerbi!" Pleacă. — „Adio!" Soţia lui Dona Isabela 50   Rîzînd i-a zis. Toţi vînătorii Nobili şi proşti Iată pe cîmpuri S-a-mprăştiat. 55   Preoţi-, călugări, Se duc cu dînşi, Dar ei în urmă Mai mult rămîn. Doamne frumoase, 60   Pagi tinerei, Curieri ageri, Nebuni urîţi, La vînătoare Veniţi curînd; 65   însuşi stăpînul Sună din corn. Fugiţi, voi ciute, Căci v-a zărit Burgraf Alexi, 70   Cel mult viteaz ! Fugiţi! — Dar iată Trece un cerb, Chiar ca un fulger
274
275
S-a răpezit.
75   „Alergaţi fuga, Oameni şi cîni, De mi-1 veţi prinde Mulţi bani voi da; Dau si castelul
80   pe leşul lui!
Doamna pădurei! Fii ajutor, în tine, zînă, Speranţă am;
85   Căci tu eşti maica Celui voinic, Sor' cu arcaşul Care-1 iubeşti; Şi tot ce popa
9°   Madonei lui îi juruieşte, Eu îţi voi da; Dacă a mea mină Va oborî,
95   Cerbul acela
Ce-1 văd fugind !" — Strigă burgraful, Şi cînii lui Au dat navală 100   La bietul cerb. Fuge cît poate, Dar nici un pas Ogarii harnici Nu-i dau răgaz. 105   Adio! rădiuri, Codri umbroşi, Livezi frumoase, De-acum yă las! Fuge tot fuge 11°   Cerbul zberînd, Pînă soseşte în verde crîng. îi dau de urmă Bunii capăi, 115   Şi-1 ieu la goană Iuţii ogari.
276
Iar vînătorii Caii silesc, Cu tăioşi pinteni 120   Hojma-i împung. S-ascunde cerbul, Dar ce folos? Cornul iar sună, Cînii sosesc. 125   Unde să fugă?.. . Vede un lac. în el se bagă Trudit de tot. Te mai răsuflă 130   Sărmane aici, Din lacul cesta Apă mai bea! Bea... Dar arcaşii Arcele-ntind, 135   Cerbul înoată Spre cela mal, Şi după dînsul Cînii cu toţi în baltă întră, HO   Iar îl gonesc. Iese afară, însă acum Moartea-1 aşteaptă, Şi va peri! 145   Iată ogarii L-au apucat, Şi simte moartea Ce-i pregătesc. Mori deci în pace 150   Sărmane cerb, Fanfara cîntă Sfîrşitul tău! Şi-n astă-seară Neapărat 155   Or să te puie în lungi frigări. Dar mori ferice, Te-a răzbunat Germana fată !
277
160
165
170
Conte bătrîn, Se-ntoarce acasă, Vesel, rîzînd; Căci el nu ştie Ce a păţit; Că el pe tine Cînd te vîna, Nevast-acasă, Coarne-i punea; Şi-în loc să vie Numai un cerb, Acum pe poartă Intrară doi!
BALADA XII
PASUL DE ARME A
REGELUIIOAN
Mai bine de şese sate lănci s-au sfarmat; s-au luptat pe gios şi calare, la barieră, cu spade şi cu suliţi, tinde pururea luptătorii n-au făcut nimic care să nu răspundă la nalta stimă ce
5 avea cîştigată, ci făcu să strălucească îndoit aceste torneruri (tournois). în sfîrşit, la cel de pe urmă,, un gentilom, anume Defonten, cumnat cu Saudiu mare prevot de fauri, fu rănit de moarte; şi la cel al doile încă,  Sant-Aubin, alt gentilom,
10    fu ucis de o izbire de lance.
Chronica veche
Hai la treabă, Şi degrabă
Să-mi însele calul meu !
Premelege ! S-a alege
Ce pot face eu cînd vreu !
De ! sileşte,
Te grăbeşte,
Agerul meu armăsar
10   Sur ca bruma Cat acuma
De-ti arată al tău dar.
Toţi să şeadă Ca să vadă 15   Lupta regelui Ioan.
279
Ce străbate Pîn în spate Cu-a sa lance pre duşman.		Ce strigare ! Zgomot mare! Oameni mulţi pe case şăd!
Daca are Calamare Un călugăr arma sa.		Iată urlă 50 într-o surlă, Un ţăran chiar ca un bou.
Dacă-o fată Nu înceată Zi şi noapte a se-nchina,		Acel sunet, Ca un tunet Răsună pe Podul-Nou.
Oare vine, Se cuvine, Noi ce suntem de nalt loc,	>' D	55 Luvrul tace, Şede-n pace, Toată noaptea afundat,
S-avem armă Ca să doarmă? Trebui s-o scoatem din toc.		Şi ascunde Nu ştiu unde, 60 Capul cel încoronat.
Cea cetate Ce-aşa late Porţile si le-a deschis,		Acum iute Să-mi ajute, Doamna sufletului meu!
Cu mari case Turnuri groase Şi frumoase, e Paris.		Acum rupte, 65 Lănci în lupte Au să fie multe, zeu!
Catedrală Colosală, Notre-Dame, cît as dori,		Iată toată Astă gloată, într-în cîmp, ca un şiroi;
Subt a tale Mîndre şale, Oasele a-mi odihni.		70 Bîzîieşte Şi vuieşte Ca albinele în roi.
Ce mai cete, Juni şi fete împodobite se văd!		Trecu gluma; Haide acuma 75 Sabia din toc să scot,
280
281
	Ca să creadă Şi să vadă Cine sunt eu şi ce pot.	Tot pîndeşte, Ş-urmăreşte, Pe-o copilă cu colan?
80	Prin balcoane, Facem zvoane Ochii cînd ne aruncăm,	iseult, fată no Minunată, Străluceşte ca o stea;
	Damoazele Frumuşele, De pe cal le fermecăm.	Răcoroasă Şi frumoasă, Chiar ca floarea, este ea.
85	Tot se-ndeasă Ca să iasă, fontraille şi cu chabot,	H5 Dama Alice Aşa zice Reginei, ce tristă sta:
90	Ce din gură îl înjură, Că e nalt numai d-un cot,	;                                  „O, regină ! N-ai pricină, 120 Să fii tristă, măria ta."
	Şi serge care Făcu mare Jurămînt, făr a trăi	Dar ea zice: „Damă Alice! Tu nu ştii chinul ce trag.
95	Vremea lungă, Pîn s-ajungă La sîntul loc ş-a veni.	Căci nu mică 125 Am eu frică, Pentru cel ce-mi este drag
	De s-ar duce Cel biet duce Căruia îi zic lothaire	Toţi cu fală, Dau navală Cu amarnice strigări;
100	Şi să vie Ca să fie Cu noi numai sauvettere.	130 Spija sună, Ce furtună! Ce mai de bravi cavaleri!
105	Bată-1 vina ! Ce-i pricina Că vidamul de conflans	Parcă-s paie Aşa se taie, 1                                   Se înjunghe, se omor,
165
Şi tot cheamă, Mai cu seamă, Sîntul George-n ajutor!	Muma-i plînge, Mîni îşi frînge, Că fiul ei mai mult nu-i.. . !
Precum valul Rumpînd malul, Toate şesele a împlut,	Dar pe dînsul 170 Curge plînsul Isabelii mai vîrtos;
Aşa mare Adunare, De mult timp nu s-a văzut!	Ea sărmana Şterge rana, Cu părul ei cel frumos.
Vine vreme Să mă cheme Şi pre mine un viteaz.	!75 într-o groapă Ce se sapă, Pe-amîndoi i-au aşezat...
Cal ferbinte Fii cuminte, Deştept, iute, ager, treaz.	Ce ne pasă! Haide-acasă! 180 Pasul a fost minunat!
De-oi învinge, Şi-oi înfrînge Cei cavaleri care ies,	Tu grăbeşte De găseşte Grajdul tău de iarbă plin;
Cu a mea mină, Traista plină îţi voi da de bun ovăs.	Eu la treabă 185 Pun în grabă, Pe monahul Augustin ;
în luptare, C-o oftare Căzu pagiul tinerel:	Care ştie Ca să scrie Latineşte pre curat,
Iată moare! Ca o floare, Sufletul ieşi din el!	190 Avînd mare Aplecare, La cetit şi la mîncat.
Tu, fanfară, Cînt-amară, Şi duioasă moartea lui;	El descrie Pe hîrtie, 195 Orice vitezii eu fac.
284
285
\
Căci nu vine Pentru mine Să ştiu seri ca un diac.
Un domn mare 200 Care are
Bani şi vasali îndestui,
BALADA XIII
D-LUI L. BOULANGER. CAZANIA CĂLUGĂRIŢEI
Feşteleşte, D-iscăleşte Undeva numele lui.
A cabose vuestro bien, Y vuestros tnales no acabazi Mustrări lui Riga Rodrigo
Voi ce trăiţi în bucurie De tinereţe şi amor, Mai ascultaţi o istorie A don ei Padilla del Fior. 5 Ea fu o jună fată, care Era frumoasă de vestit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Sunt multe fete în Granada,
10 Şi la Sevilla se găsesc,
Pre care-ades c-o serenadă, Amorezaţii le-amăgesc; Altele, fără ruşinare, Cugetă numai la iubit.
15 Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Dar ce să tot înşir cuvinte ? Destul că Padilla del Fior Era-ntre fete mai cuminte, 20 Era corona tuturor;
Fugea de cei ce n-au mustrare, Şi multe fete-au amăgit. Ascundeţi roşile peptare. Copii, că boii au ieşit.
287
I
25 Ea niciodată vrea s-asculte Pe mîndrii tineri cavaleri, Ce suspinînd îi spunea multe De-ale lor patimi şi dureri; Le răspundea la fiecare
30 C-amor în suflet n-a simţit, Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Deci la Toleda se şi duse,
Lăsînd pe junii ce ofta, 35 La Dumnezeu gîndul îşi puse,
Otărînd lui de a se da;
Şi acolo cu rîvnă mare
îndată s-a călugărit.
Ascundeţi roşile peptare, 40 Copii, ea boii au ieşit!
Apoi zicea: „Fugii de lume Ca să urmez cereştei căi, De-acuma uite-s-al meu nume; Mă voi ruga pentru cei răi. 45 îngerii ne sunt apărare; Aici vicleanul n-a venit." Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Dar de abia călugărită 50 Juna copilă se văzu,
Iată că-n greznecă ispită,
Mireasa Domnului căzu.
Simţi în sine un foc mare.
Un foc drăcesc nepotolit. 55 Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!
Un hoţ vestit se prepăşise ,. ..Nemernicind pe lîngă schit,
El multe fete-ademenise 60 Deşi era foarte urit.
Urmînd drăceasca îndemnare,
Călugăriţa 1-a-ndrăgit.
Ascundeţi roşile peptare. Copii, că boii au ieşit.
65 Pentru a întră în monastire, Adese hoţul se-mbraca Ca un ermit, şi cu smerire Pe la icoane se-nchina Cu o adîncă întristare,
70 C-un aer foarte umilit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Călugăriţa îmbătată
De al ei cuget blăstemat,
75 Vrea să petreacă noaptea toată Cu-acel amăgitor spurcat; Căci dracu-i dete cugetare Să fac-un lucru pîngărit. Ascundeţi roşile peptare,
80 Copii, că boii au ieşit!
Padilla vrea — nelegiuire ! — Făr a gîndi la vrun păcat Să se-ntîlnească-n monastire Cu-al său păgîn amorezat; 85 Gîndea numai la. desfătare, Nu la păcatul cel cumplit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Dar cînd s-a dus, nebuna fată, 90 Cînd în biseric-a ajuns ;
Cheamă tîlharul — însă iată
Cerescul trăsnet i-a răspuns...
Domnul îşi face răzbunare,
De cugetul nelegiuit. 95 Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!
De-a.tunci urgia cea cerească Păstorul încă n-a uitat, El se opreşte să privească i°o Un zid ce e acum surpat,
288
289
Două clopotniţi în darmare Pe şesul acel înverzit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
105 Iar noaptea vechea monastire Şi bolovanii cei rămaşi Pare că sunt o nălucire, Parcă doi straşnici uriaşi, Clbpotniţile-n depărtare
no Vede drumeţul îngrozit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că bolii au ieşit!
Călugăriţa se zăreşte Din chilioară-ncet ieşind,
115 Pe lîngă ziduri se tîrăşte în mînă-o candelă ţiind; Un alt fantom atunce pare Că merge-n urma ei mâhnit. Ascundeţi roşile peptare,
120 Copii, că boii au ieşit!
Această groznică păreche Merg amîndoi înfioraţi Pe sub clopotniţa cea veche, Şi amîndoi sunt ferecaţi 125 De gît, de mîni şi de picioare Cu lanţ de fer neruginit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Candela cînd de cînd luceşte 130 O pară slabă slobozind,
Cînd iar lumină răspîndeşte, Feluri de urme-nchipuind ; Negre năluci spăimîntătoare Pe schitul acel părăsit. 135 Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Vedeniile aste două, Lanţuri în urma lor tîrînd, Se tot urmează amîndouă 140 Preste morminte şovăind,
Ţipînd, plîngînd cu nencetare Păşesc pe drumul rătăcit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
145 îmbla, tot îmbla pe-acea cale Ce s-a-ncîlcit sub paşii lor, Se strig, se chem cu multă jale, Cu glas duios şi gemător; Se caută cu desperare
150 Pe acel drum fără sfîrşit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Pe scări se suie să s-ajungă Dar sunt vrăjite-acele scări,
155 în darn aleargă şi s-alungă Prin beciuri, hrube şi cămări; E încurcată-a lor cărare, Căci iadul astfel ie-a ursit. Ascundeţi roşile peptare,
160 Copii, că boii au ieşit!
Şi două glasuri plîngătoare S-aud zicînd cu greu suspin: „Cînd s-a sfîrşi al nostru oare înfricoşat şi groaznec chin ! 165 Greşeala noastră a fost mare, Noi dracului ne-am potrivit." Ascundeţi roşile peptare Copii, că boii au ieşit!
Atunce ploaia căzînd bate 170 Preste ferestre pîrîind, Iar pintre boitele crăpate, S-aruncă vîntul vîjiind.
290
291
S-aude rîs şi suspinare, Şi glasuri foarte de-ngrozit. 175 Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
Dar vai! că iadul nu se-ndură De lacrimi, vaiete şi plîns, Focul ce arde-ntr-a lui gură 180 Este etern, este nestins; Milostivire el nu are, Spre păcătosul osîndit. Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
185 Dacă-auzind aceste toate Drumeţul noaptea spăriat, Roagă pre îngeri să-i arate, Pre cine oare mîniat Dumnezeu plin de îndurare,
190 într-acest fel i-a pedepsit? Ascundeţi roşile peptare, Copii, că boii au ieşit!
I se arată-nflăcarate
Pe-ai moriastirei stîlpii groşi,
195 Cu pară vînăt însemnate Numele-acelor păcătoşi; Căci a lor vină a fost mare. Ei dracului s-au potrivit. Ascundeţi roşile peptare
200 Copii, că boii au ieşit.
Această tristă istorie Sînt Ildefons a poruncit Să se cetească — ca să fie Fecioarelor ce n-au greşit 205 întru ispite apărare —
Prin orice monastiri şi schit. Ascundeţi roşile peptare Copii, că boii au ieşit!
BALADA XIV j
D-LUI CHARLES N. HORA SABATULUI
Hic chorus ingens .... Colit orgia.
Avienus
Preste zidul monastirei  ce  se vede-n depărtare, Luna faţa-şi învăleşte ca şi pentr-o taină mare ! Duhul meze-nopţii trece şi-ngrozire răspîndi; De douăsprezece oare cu-aripa-n clopot lovi.
5 Precum tunetul ce norii limpezeşte şi străbate. Astfel vuietul se-ntinde pe culmele-nvecinate. însă iată-acum tăcere după vuiet a urmat. .. S-ascultăm! Ce se aude ? Ce nou glas a răsunat ? O, cerule! Boite, turnuri, porţi ferestre sfărâmate,
10 Parcă sunt acoperite de reţele înfocate;
Iar sînţita apă ferbe clocotind în vasul său!... îngeri, păzitorii noştri!  Scapaţi-ne de-acest rău! Pintre   razele   albastre astei fumegînde pare, Cu chiote, cu suspine, cu urlete, cu lătrare,
15 Iată că de'prin tot locul, de prin ape, munţi, păduri, Se adun-acum aice căscînd spurcatele guri Vampiri, stafii şi balauri, strigoi, larve, negri gnomuri, Monstruri care numai iadul a visat a lor fantomuri. Vrăjitoare-abia scăpată din mormintele pustii,
20 Se urcă-n stejarul care s-a uscat de vijilii.
Necromani ce lungi tiare portu-n cap cu mare fală Unde-s scrise cu văpaie drăceşti semne de cabală, Şi posomoriţii demoni, iuţii aprigi zburători, Vin curgînd de pretutindeni precum grindina din nori.
25 Toţi pe uşile stricate, pe coperişele sparte,
Răsuflînd un duh de moarte ce se-ntinde-n orice parte, Intră-n vechea monastire cu a lor domn Lucifer, Ce pe capul său de taur, poart-o mitră grea de fer.
293
Diafanele lui aripi coperind cu omoforul,
altarul ce se darmă el îşi pune atunci piciorul. O ce groază! Iat-acum cîntă-n locul cel sînţit. Unde vecinie privighează ochiul cel neadormit! Mînele la danţ s-apucă... Hora mîrşavă începe Ca vîrtejul unui vifor ce stă gata ca să crepe, 35 Parcă iadul cu a lui gloată, pe-ntuneric învîrteşte, Zodiacul său pe care semnul morţei străluceşte. Toţi se ţin acum de mînă, dănţuiesc, sar, cîntă, zbor, Satan bate cu piciorul şi-ndreptează glasul lor. Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele boite colosale, 40 Turbură pre morţii care dorm sub petrele acei sale. „Haide să ne-amestecăm Toţi acuma cu grămadă! Nime-n ticnă să nu şeadă, Lumea tremure şi vadă 45 .        Cum sabatul noi serbăm.
Satan calcă în picioare Crucile mîntuitoare, Faţa-i este lucitoare, în glas mare să-i cîntăm!" 50 Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele boite colosale, Turbură pre morţii care dorm sub petrele acei sale. „Noi vom izbîndi aşa! Vino soră, vino frate Din pustiuri depărtate, De prin locuri blăstemate, Grăbiţi toţi a v-aduna. Iadul vă-ntovărăşeşte Şi păcatul vă-nsoţeşte, Căci în faţă vă luceşte Cuvîntul Anatema!" Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele boite colosale, Turbură pre morţii care dorm sub petrile acei sale^ „Veniţi 1-a iadului torţi. Nani  cu picioare sucite, G u 1 i cu buze afurisite, Cu gîtlejile-ncălzite De sînge-nchegat de morţi. Şi voi muieri infernale. Cu gura plină de bale, Nu vă-mpedecaţi în cale, Deschideţi aceste porţi!"
55
60
65
70
Ş-ai lor Turbură
75
80
Ş-ai lor Turbură
85
90
Ş-ai lor 95 Turbură
100
105 Ş-ai lor Turbură
110
paşi zguduind straşnic cele boite colosale, pre morţii care dorm sub petrile acei sale.
„Hohotind în locul sînt,
Satana cu sumeţie
Intonează o psalmodie, \
Şi se-ntinde cu trufie
Pe-a creştinului mormînt ;
Iar în sînta locuinţă
Un demon cu sîrguinţă
Arată cu iscusinţă
Ce-a mai făcut pe pămînt!" paşi zguduind straşnic cele boite colosale pre morţii care dorm sub petrile acei sale.
„Ieşind din mormîntul seu,
Lepădatul să ne-arăte
Haina sa plină de pete
Care-1 usucă de sete
Aducîndu-i un chin greu.
Negrul levit să se suie
Pe altar ca să-1 descuie,
Şî-n candelare să puie
Făclia duhului reu!" paşi zguduind straşnic cele boite colosale pre morţii care dorm sub petrile acei sale.
„Satan se va bucura!
Fărmecători fioroase
Cu ale voastre mîni hidoase
Preste pulberea de oase
Scrieţi: Abracadabra!
Zburaţi paseri cobitoare
Ce cu-aripi îneîntătoare
Spînzuraţi c-o grea duhoare,
Prin alcovuri pe Smarra \" paşi zguduind straşnic cele boite colosale, pre morţii care dorm sub petrile acei sale.
„Iaca semn se dă acum!
Din nou iadul ne recheamă
Să ne grăbim a da seamă
La poarta cea de aramă ;
Rămîie-n urmă-ne fum!
294
295
Toate sufletele mute
în tartar să se strămute,
Satan dinţii îşi ascute;
Nu mai pot scăpa de-acum!" Steaua zilei înalbeşte cele boite colosale; Au perit cum pere visul duhurile-nfricoşate, Şi morţii adormind iarăşi sub petrile acei' sale, Pe-ale lor reci căpătâie îşi pun frunţile-ngheţate,
\
BALADA XV ZÎNA ŞI PERI
Nemernica lor umbră prin frunze tretnurind O vei videa pe vînturi sau pe vrun nor săltînd, Sau uşoare ca visul, urcîndu-se din mare Şi scînteind în aer c-o blîndă suspinare; 5 Iar glasul lor cel dulce, plăpînd, melodios, Ţi-a mîngîia auzul c-un sunet tînguios.
Andre Checier
Cînd va sosi momentul, copii, ca să muriţi
Şi veţi zbura spre ceruri, foarte să vă păziţi
De duhurile-acele ce-n drum v-or întîlni,
Voind cu dulci cuvinte a vă adimeni. 5  Iaca ce-mi spus-odată un cuvios bătrîn:
Cînd a urgisit Domnul 1-al iadului greu chin
Pe revoltaţii îngeri, atunci parte din ei
(Ce n-au greşit atîta cît demonii acei
Ce-n focul cel din tartar de cer sunt osîndiţi) 10  Prin foc, pămînt, prin aer, prin ape mistuiţi,
Aşteaptă ani o mie pîn va veni Christos
în ziua judecatei. Ei au un .chip frumos,
Cît seamănă chiar îngeri. Cu glas încîntător
Caută să înşeale sufletul călător. 15  Feriţi-vă de dînşii să nu vă amăgiţi,
Ca nu cumva-mpreună cu ei să pătimiţi!
D-unde le ştiu aceste nu mă mai întrebaţi,
Le-au spus părinţii noştri, tăceţi şi ascultaţi!
îl PERI
20 Unde te duci, sufletele !.. La noi nu te-abaţi nicicum!
297
Vino la curţele mele, Las a cerurilor drum. * Abia mort, şi în căi grele 25 O să te perzi de acum!
Tu aice în tot ceasul Vei putea a te juca, Grădina mea la tot pasul Nouă flori-ţi va arata; 30 Şi a mumei tale glasul, Purure vei asculta.
Eu din Peri sunt cea mai mare, Şi mîndră împărătesc Unde soarele răsare. 35 între toate strălucesc, Ca o floare ce dar are, De amanţii o iubesc.
Port un turban de matasă Cu rubine strălucind. 40 Iar cînd aripa-mi frumoasă Preste aer îmi întind, Dintr-însa pare că iasă Trei lumini ce se aprind.
Corpul meu alb străluceşte 45 Ca luceafăr minunat, Şi cînd el se dezvăleşte Ca un văl fin şi curat, Mă laudă, mă măreşte Universul încîntat!
50 z î N A
Ccjpilaş gingaş! Eu sunt o zină. Am ţări frumoase, oameni destui; Şed unde Febus plin de lumină, îşi scaldă seara razele lui. 55 Lumea aceea, care trăieşte
La apus, toată mie-mi serveşte. A sale ceruri se-naurează,
Şi tot frumosul acel cuprins, Tot orizonul se luminează, 60 Cînd eu cu aripa l-am atins.
A mele aripi sunt răcoroase
Ca viorica de pe cîmpii,
Iar dintre ele ies luminoase
Raze întinse şi azurii. 65 Mîna mea este precum o floare,
Suflarea boare mirositoare ;
Talia-mi este mai mlădioasă
Decît a văii frumosul crin;
Cu-a mea cîntare melodioasă, 70 Făptura toată eu o alin.
Grote de scoice am pe sub maluri, Corturi de frunze pe crengi de tei. Sunt legănată de-a mării valuri, Sunt legănată de copăcei.
75 Umbră uşoară, vino la mine!
Eu îţi voi spune de unde vine Norul ce zboară, şi astă mare De unde iese. Tot vei videa. Tu vei pricepe dulcea cîntare
80 Paserii, dacă vei rămînea.
iii peri
Locul meu e Orientul, sferă mult strălucitoare. Unde ca un domn al lumei stăpînind măreţul soare, Discul său pe-un cer albastru îl preîmblă împregiur. 85 Acest fel despicînd valul o navă d-aur pluteşte, Purtînd pre emirul care drumul său călătoreşte Pe o mare de azur.
Toate darurile firei sunt în zona-orientală! în oricare altă climă prin o lege mult fatală, 90  Lîngă fructele plăcute creşte fructul cel amar; Dumnezeu însă cu milă dărui ca în Asia Stele multe s-aibă cerul, strălucite flori cîmpia, Şi marea mărgăritar.
298
299
De la cele catacomburi ce se par munţi de departe 9-5  Stăpînirea mea se-ntinde pînă lîngă acea parte Unde este zidul care un popor asedia; Şi el ca o cingătoare cungiurînd o-mpărăţie O desparte d-altă lume, ca* şi cînd e dat să fie în univers numai ea.
Pe al meu ţărm se găseşte diamantul şi safirul *oo Am cetăţi bogate foarte Golconda şi Caşemirul, Damascul viteaz, răzbelic, poporosul Ispahan; Bagdatul ce se ascunde în a sale ziduri groase, Alepul care răsună de vuiete zgomotoase, Ca undele-n ocean.
i05 Mizora stă-n al ei scaun ca o falnică regină; Mai încolo pe prund neted e cucernica Medină Cu mii turnuri aurite ce se-nalţă pîn la nori, încît seamănă departe parc-ar fi vre o oştire, Care apără trufaşă subt a lăncilor umbrire,
lî0 Pe ai săi locuitori.
Teba stînd înc-în picioare în lata pustietate, Parc-aşteaptă înturnarea gloatelor ei depărtate; Madras ce-are două tîrguri pline d-un mîndru popor. Mai departe este Delhi, cetatea fără rivale ; Doisprece elefanţi întră pe-a sale porţi triumfale, Purtînd turnurile lor.
Prunc frumos! Vin de-mi vezi ţara de atîte minuni plină, Coperişele-nflorite care seamăn o grădină ; Arabii cum stau în taberi, cu-a lor femei şi copii. 120 Vino de priveşte danţul tinerilor baiadere,
Să vezi cum s-adună seara fugoasele dromadere, Lîngă puţul din pustii.
Colo sub sicomori tineri, pintre figi cu frunza lată, Se zăreşte minareaua de costor cu-aur suflată, 125 Şi pagoda cea de nacru cu roz acoperemînt.
Turnul plin de clopotele făcut tot de farfurie, Palanchinul care trece prin papura argintie, Cu a lui perdele d-argint.
Pentru tine voi da-n laturi ramurile de platană 130 Ce acopere în baie pe drăgălaşa sultană ;
Vino ! Cu-ale noastre jocuri noi vom putea linişti Pe fecioara ce aşteaptă s-auză cu nerăbdare A doritului său glasul, care ei mai dulce-i pare, Decît a lui bengali.
135 Orientul fu odată raiul lumei fericite ! O eternă primăvară cu rozele înflorite îl făcea a fi grădina a tot neamul omenesc. Pururea-mpregiurul nostru bucuria cîntă, saltă, Tu ce gemi, sărmane suflet, las orice plăcere altă ;
140 Eu Edemu-ţi dăruiesc !
z î n a
Apusul neguratec e patria-mi frumoasă; Colo schimbînd în aer forma cea vaporoasă Albiul nor se duce... Văzîndu-1 deci fugind 145 Nemernicul pre care melancolia-1 strînge,
Şi sau un vis urmează, o scumpă umbră plînge. C-o lină duioşie îl priveşte gîndind.
Căci află mulţămire inimile rănite în neguri ce acopăr pădurile-nverzite, l50 în măgurile noastre iernei vecinie locaş, în steaua asemănată speranţei fugătoare, Care-şi uneşte lucea cu seara-neîntătoare. Şi-aduce mîngîiere omului pătimaş.
Tu vei afla plăcere în cerul meu cu brumă, !55 Copil ce te ia Domnul, şi plîngi pre a ta mumă ! Echo ce-n văi răsună, suspinul din pîrău, Frunza dumbravei line ce vîntul o adie, îţi vor părea că este duioasa armonie Ce te adormea seara lîngă leagănul tău.
160 Un cer purure albastru pîn în sfîrşit nu place, Dar negura cea deasă, şi norul ce desface Văzduhul cu-al său tunet, căldura potolind, Le vede fugind ochiul c-o mare desfătare, Ca flote îneîntate care din depărtare,
165 Cu velile îmflate vin marea brăzduind.
300
301
Crivăţul pentru mine furtunile stîrneşte, Şi din a mării unde vîrteje-alcătuieşte; Dar viforu-ş opreşte, de cînt, zborul fatal. Sub mine curcubeul se-ntinde cu mărire 170 Precum un pod de nacru, formînd cu strălucire Măreţe şi frumoase cascade de cristal.
Stăpînă sunt p-Alhambrei portice strălucite; Am grota încîntată cu-a ei coloni sucite Unde marea de Staffa îşi sfarmă asprul val. 175 Ajut păscarul, domnul apelor turburate, Să-şi facă fără grijă colibele-afumate, Unde a fost odată palatul lui Fingal.
Apusul nostru are măreaţă încîntare! Vin! Cerul e departe, şi aripa ta n-are Putere îndestulă s-ajungă pîn la rai. 205 Viaţa este dulce de farmec adăpată, La noi frumuseţi nouă neîncetat s-arată; Tu vei pitrece-aice un lung ferice trai!
iv
Pruncul fraged sta pe gînduri, ascultînd cu mulţămire A duhurilor chemare, şi a lor adimenire; 210 Frumos îi părea pămîntul pre care 1-a fost lăsat! Dar, zărind cerul, îndată dintre duhuri a zburat.
Ades 1-a mea suflare un meteor se vede, (Lucire minciunoasă în care lumea crede!) 180 şi vînătorul singur, p-o stîncă naltă stînd, Vâzînd acele focuri pe cer încrucişate, Puzderie de stele lucioase, înflăcărate; Cu frică le socoate c-ar fi comete-arzînd.
Vin, inimă, plâpîaii, 1-a nua împărăţie! 185 Surorele-mi iubite se vor supune ţie; Vino să te preîmbli la cel schit părăsit. Plecaţi 1-a tale ordini, precum o mîndră turmă Giganţii mai şi Nanii vor merge pe-a ta urmă Prin văi, prin munţi sălbatici, prin codru înverzit.
190 Tu vei videa baronii cu rîvna lor ferbinte, Legînd cu umilinţă srnerita-ncălţăminte Cucernicilor pustnici ce merg Ia sîntul loc. Tu vei videa castelul cu zidurile groase, Şi dama cum înalţă spre cer rugi cuvioase
195 Pentr-un junei ce pleacă ia al bătăiei foc.
Noi templile deschidem, şi vîntul cu-ale sale Line-adieri desmeardă măreţele lor sale. Cînd luna se iveşte pe ceruri strălucind, Păstorul vede-n aer cu cîntice duioase, 200 Fantasticele noastre hore misterioase, Pe naltele clopotniţi a satelor sărind.
302