C. NEGRUZZI OPERE EDIŢII CRITICE C. NEGRUZZI OPERE l PĂCATELE TINEREŢELOR Ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de LIVIU LEONTE EDITURA MINERVA, BUCUREŞTI — 1974 INTRODUCERE S-ar putea ca Negruzzi să fi fost minat de un complex de inferioritate prin apartenenţa la boierimea mijlocie, acea clasă a doua a boierimii despre care vorbeşte Alecsandri, apreciind-o „numeroasă, însă totodată şi mărginită în aspirările ambiţiei sale" (Introducere la Scrierile în trei volume ale lui C. Negruzzi, Socec, 1872—1873). Scriitorul, lipsit de atuurile pe care le dădea des- cendenţa din marea boierime, neavînd pe de altă parte nici pu- terea de a lupta consecvent alături de mai tinerii colegi în ale scrisului împotriva vechilor rînduieli, va căuta să-şi asigure o situaţie prin promovarea în ierarhia administrativă, evitînd, cu cîteva excepţii, conflictul cu autorităţile. De pe această po- ziţie el va face totuşi o politică culturală înaintată, răspunzînd marilor deziderate naţionale şi sociale ale epocii. Lipsa unei atitudini radicale, retractările şi compromisurile nu pot întuneca imaginea luminoasă a unui scriitor care a deschis drumuri noi în proza românească şi a pregătit, prin ce are mai bun opera sa, atît revoluţia de la 1848, cît, mai ales, evenimentul hotărîtor al Unirii. într-o însemnare făcută înainte de 1840, Constantin Ne- gruzzi îşi urcă arborele genealogic pînă la Neniul, mare logofăt pe timpul lui Vasile-vodă. Corectată mai tîrziu de Gh. Ghibă- nescu, genealogia scriitorului ajunge pînă la un Ignat, trăitor între 1590—1650, fără a mai trece prin filiera marelui logofăt Neniul şi a fiului acestuia, Gavrilaş Neniul. Pe această linie> numele italienizat ulterior, Negruţ, apare prima dată la soţul Ruxandrei (1680—1740), tatăl lui Ianache, străbunicul scriito- rului. Dacă îl credem pe maliţiosul paharnic Costandin Sion, bunicul lui Negruzzi, Vasile Negruţ s-a căsătorit cu o fată de răzăş din Putna şi s-a stabilit în satul Păţăşti, din podgoria Odobeştilor. Fiii lui Vasile, Dinu şi Gheorghe, au fost luaţi, cam în grabă şi cam împotriva voinţei tatălui, de către logofătul Constantin Balş Ciuntu de la Trifeşti, cu intenţia de a le da o V instrucţie şi de a-i promova. La început cafegiu, Dinu ajunge în scurt timp „logofăt a casei“, titlu pe care îl are şi cînd se însoară: „Au fost Dinu vro zece ani logofăt şi l-au însurat, şi pe lîngă că luasă zestre cu femeia, jumătate de moşia Trifeştii de la ţinutul Iaşii. Dar i-au dat şi Balş moşia sa Cristeştii, pe trei ani fără bani, i-au făcut felurite ajutoare de l-au înstărit şi la domnul Moruz, pe la 1805, l-au făcut cluceriu" (C. Sion, Arhondologia Moldovei, 1892, p. 242 -243). După informaţiile lui Iacob Ne- gruzzi (începuturile literare ale lui Constantin Negruzzi, Bucu- reşti, 1909, p. 1). bunicul său Dinu, ajuns la rang de spătar, intră în posesiunea moşiei Trifeştii-Vechi, primită ca zestre, în anul 1807, cînd se cunună cu Sofia Hermeziu, fiica logofătului drep- tăţii lorgu Hermeziu. Anul naşterii lui Constantin, unicul fiu al lui Dinu şi al Sofiei, a suscitat multe controverse, întreţinute chiar de către scriitor. Foarte probabil că trebuie să ne oprim la anul 1808, care este trecut atît în actul de deces, cît şi în autobiografia redactată în 1843. Act do naştere care să clarifice controversele nu posedăm, iar scriitorul în aluziile făcute în operă ne trimite cînd la 1807, cînd la 1809, cînd la 1810. Ba chiar o „mărturie" de prin 1856 — 1857, semnată de S. Catargi, Teodor Balş, G. Asachi, Grigori Cuza şi Meriacri, adevereşte ritos că scriitorul s-a născut la 12 aprilie 1800! Probabil, o declaraţie ad-hoc, necesară scriitorului într-o împrejurare specială, asupra căreia nu putem decît face supoziţii. „Mărturia" contravine însă tuturor datelor cunoscute despre părinţii scriitorului, aşa că nu o putem lua în consideraţie. Rămînem, deci, la anul 1808. Puţin timp după naştere, Sofia Hermeziu moare. Anii co- pilăriei şi ai formaţiei lui Constantin Negruzzi sînt greu de re- constituit, dată fiind puţinătatea surselor. Dinu Negruzzi pare a fi fost un om de viaţă, dublat de un cărturar în aşteptarea calen- darelor de la Buda sau Braşov, singurele care mai întreţineau gustul pentru urgisita carte românească. Sîntem în perioada cînd se simt încă în Principate efectele de iradiaţie ale activităţii desfăşurate de Şcoala ardeleană. în biblioteca lui Dinu Istoria pentru începutul românilor în Dachia stă alături de Letopiseţul lui N. Costin, Vieţile sfinţilor, Istoria lui Arghirşi a pre-frumoasei- Elene şi de traduceri din Gessner, Florian, M-me de Genlis sau M-me Cottin. Micul Costache nu ştie slovă românească, deşi se descurcă în clasicii greci şi cunoaşte pe gramaticul Erodian „din scoarţă în scoarţă". Dascălul Chiriac îl iniţiază în tainele limbii elene, iar Brancovitz, care va dispărea în 1820 în Polonia, arestat de poliţia ţaristă, îi este profesor de franceză. Dacă e sa credem mărturisirile din Cum am învăţat româneşte, Negruzzi a învăţat să citească în limba maternă singur, pe textul Istoriei lui Maior, după o experienţă nereuşită cu dascălul Socoleanu. Este numele „travestit", din necesităţi literare, al lui Ioan Albo- teanu de la Seminarul Socola, iniţiatorul unei noi sisteme do predare, parodiată de Negruzzi, nu ştim cu cită justeţe, întrucît Alboteanu era purist şi antigrec, iar scriitorul îi atribuie un limbaj abundînd în grecisme. De altfel, influenţa grecească, nu numai în limbă, va fi bestia neagră a prozatorului, care nu va obosi să o combată de-a lungul întregii vieţi. Metoda lui Alboteanu îmbina pedanteria terminologiei cu „oraţii" şi pilde, învăţătura şcolarilor se reducea la o simplă performanţă grafică, scrierea în trei osebite feluri a cuvintelor sară şi vie. Cînd apare Cum am învăţat româneşte, bătrînul dascăl de la Socola se simte lezat şi compune un răspuns în versuri, cu aluzia străvezie la o imaginară origine ţigănească a Negruţcştilor. Izbucnind în 1821 Eteria, mişcarea de eliberare a grecilor «lin imperiul otoman, în dezorganizarea generală şi în absenţa unei autorităţi care să asigure cît de cît stabilitatea în Iaşi, Dinu pleacă împreună cu fiul la moşia din Şârăuţi, în ţinutul Hoti- nului. Scriind despre întîmplările anului 1821, Negruzzi nu are cuvinte rele pentru eterişti, în ciuda necazurilor pricinuite de acea tulbure perioadă. El crede că „eccesurile" făcute nu s-au datorat patrioţilor, ci oportuniştilor introduşi în mişcare. După ce eteriştii au fost înfrînţi la Sculeni şi Drăgăşani, capii lor au fugit peste graniţă, iar „ţările noastre rămaseră în prada birban- ţilor". în refugiu, el cunoaşte în vara anului 1822 pe Byronul Rusiei, Puşkin, şi stă timp de o lună în compania lui şi a „grecei cei frumoase", Calipso. „Puşkin mă iubea, şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Cîteodată sădea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pre care mi le traducea" (Scrisoarea VII). Nu avem motive de a suspecta buna-credinţă a scriitorului, chiar dacă unele date din biografia lui Calipso sînt inexacte şi întreaga istorie a retragerii ci la mă- năstirea Neamţului este în întregime inventată în spirit roman- tic. Faptul că Negruzzi nu este pomenit în însemnările priete- nilor lui Puşkin din acea perioadă dovedeşte încă o dată că în 1822 autorul lui Alexandru Lăpusneanul era un copil, un argument în plus, deci, pentru 1808 ca an al naşterii. Din timpul refugiului, profitul este, în afară de întîlnirea cu Puşkin, învă- ţarea, după propria-i mărturisire, a limbii ruse şi, desigur, con- tactul cu literatura rusă, din care va traduce mai tîrziu. Tot VII acum înregistrăm şi primele compuneri literare, traduceri din M-me de Genlis, Lesage, Dimitrie Darvari, înmănuncheate în manuscrisul Zăbăviîe mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823 la satul Şărăuţi din raiaua Ho ţinu. Revenirea la Iaşi are loc în primăvara anului 1823. Casa din Iaşi fusese jefuită şi părăsită, singur cîinele credincios Ba- laban întîmpină pe stăpîni. La Trifeşti, argintăria îngropată dispăruse. Peste toate, Dinu Negruţ se trezeşte suportînd şi consecinţele unei nenorocite afaceri a poştelor, în care intrase în 1817. în acel an, un grup de boieri luase în antrepriză de la stat poştele din Moldova, Dinu fiind gestionarul afacerii. Se înţelege că în timpul Eteriei societatea avea să fie ruinată, întrucît toate mijloacele de transport erau de trebuinţă răsculaţilor. Angajaţii în întreprindere ar fi trebuit să plătească o cotă parte pentru a răscumpăra pierderile, dar la început răspunderea cade exclusiv asupra gestionarului. Tracasat de necazuri, Dinu moare în 1826, iar răspunderile cad în continuare asupra fiului, purtat încă mulţi ani prin judecăţi. Constantin e un spirit prac- tic , nu se lasă cuprins de disperare şi luptă pentru a i se face drep- tate. El ajunge să obţină o decizie favorabilă, dar unul din con- cesionari, vornicul Mihail Sturdza, devine domn, hotărîrea Diva- nului e infirmată şi Negruzzi trebuie să suporte din nou plata tuturor datoriilor. Procesul a durat, şi în 1835 îl întîlnim pe scri- itor trimiţînd o suplică baronului Riickmann, consulul rus, care refuză însă să intervie, apreciind afacerea de resortul tri- bunalelor ţării. Preocupările literare continuă după întoarcerea la Iaşi, deocamdată tot cu traduceri: Memnon de Voltaire după un intermediar grecesc (1823) şi Pirostia Elenei de Marmontel (1824). Din 1825, Costache Negruzzi intră în cariera adminis- trativă, deţinînd ca prim post din cur sus honorum funcţia de diac (copist) la vistierie. Pînă în 1835 cînd se manifestă public în viaţa literară, ştirile despre el sînt foarte avare. Se ocupa de treburile moşiei de la Trifeştii-Vechi, făcea lecturi, compunea fără ambiţia publicării. Din 1826 este căminar, în 1829, odată cu apariţia Albinei româneşti, îl întîlnim printre binevoitorii „prenumeranţi". într-o scrisoare din 9 septembrie 1829 salută entuziast şi plin de speranţe pacea dc la Adrianopol: „Eu ţi-aş mai scrie, dar mă aflu uimit de bucurie, căci în momentul ce-ţi scriu s-au luat aice la noi adevărate veşti că s-au încheiat pace şi poate s-or sfîrşi păcatele noastre! Poate vom mai vide seninînd văzduhul nostru cel acoperit pînă acum cu groşi nouri! Poati vom mai gusta minute fericite în umbra liniştii." ^ Din aceeaşi VIII scrisoare aflăm că se bătuse în duel cu un rus, dînd „o bună pildă pentru moldoveni". Consecinţa: o rană la mină şi împăcarea cu adversarul rănit la un picior. Pînă a ajunge la echilibrul maturi- tăţii, Negruzzi avea de parcurs, şi în literatură, drumuri roman- tice, în acord cu imaginea lăsată asupra lui de portretul lui Ioseph August Schoefft: mantie aruncată neglijent pe umeri, privire visătoare desprinsă de pe paginile unei cărţi, scrutînd totodată îndrăzneţ viitorul. Prima lucrare publicată de Negruzzi este melodrama Trii- zeci ani sau viaţa uniri jucători de cărţi, tradusă după V. Ducange şi M. Dinaux, la laşi, în tipografia Albinei, în 1835. Apariţie tîrzic, dacă ne gîndim că primele încercări ale scriitorului pot fi datate cu aproape 15 ani înainte. Desigur că şi posibilităţile de publicare erau mai reduse înainte de 1830, că mişcarea cul- turală se înviorează odată cu ziarele Curierul românesc şi Albina românească (1829) şi apoi cu suplimentele lor literare. Este de asemenea de presupus că în toată «această perioadă, pînă în 1835, Negruzzi şi-a continuat preocupările literare, cum rezultă şi din operele publicate după acest an şi care poartă o dată anterioară. Nuvela Zoe, din periodul I al Curierului de ambe sexe (1837, oct.) are înscrisă la sfîrşit luna aprilie a anului 1829. Ce-1 va fi determinat totuşi să aştepte pînă în 1835? Lipsa unor mari ambiţii literare ar putea fi o cauză, confirmată de volumul restrîns al întregii opere. Dar iată că, începînd cu anul 1835, Negruzzi ote prezent în majoritatea revistelor şi ziarelor vremii, epuizînd iu preajma anului 1848 aproape întreaga crea- ţie originală, care după aceea începe a declina, devenind ca şi inexistentă în ultimii zece ani ai vieţii. Această prezenţă activă se explică, foarte probabil, prin contaminaţia cu avîntul care cuprinde întreaga noastră cultură, pregătitor, în ultimă instanţă, al revoluţiei de la 1848 şi al Unirii. Acum începe a fi auzit glasul lui Hei iade, preconizînd o limbă literară unitară, pe baza vechilor cărţi şi cu contribuţia tuturor regiunilor. Acum se agită şi în Moldova ideea constituirii unui teatru naţional, sprijinit de oficialitate. Acum se dezvoltă învăţământul în limba naţională (la 16 iunie 1835 este inaugurată la Iaşi Academia Mihăileană), se vorbeşte de inspiraţia din trecutul istoric şi din folclor, se re- petă ideea funcţiei cducativ-patriotice a artei. Constantin Negruzzi va căuta să răspundă, punct cu punct, cerinţelor epocii, fie în modul poligrafic preconizat de Heliade, fie, mai ales, în spiritul Daciei literare, al cărei exponent de seamă va deveni. Scriitorul intră în aprigile dispute lingvistice ale vremii, înce- pînd prin schimbul de scrisori cu Heliade publicate în Muzeu IX naţional din 1836 şi termin înd cu Studiile asupra Hmbii române din revista lui Hasdcu, Din Moldova (1862). Ei se află alaiuri de cei ce doresc un teatru naţional, expriir.înbn-şi punctul de vedere într-o scrisoare clin 1838 adresată lui Asachi. Mai presus de orice însă, Negruzzi scrie. Scrie în toate genurile, publicîndu-şi lucră- rile în tipografiile, revistele şi ziarele din laşi, Bucureşti şi Braşov, în 1837 tipografia Albinei ii editează „p.r.ecciotul istoric în versuri" Aprodul Purice, iar tipografia Ini Heliade două traduceri clin dramele istorice ale lui V. Hugo, Mar ia Tudor şi Angclo. tiranul Pad erori. Scriitorul colaborează statornic la Alăută românească, (Reverii, Domnului P. Pvunco şi fragmentul de călătorie ce va deveni mai tîrziu Scrisoarea I Primblare în 1837, Daniil Sca- vinschi în 1839), Ia Albina romaneasca (în 1S39, M balade traduse din V. Hugo, Reţetă — Scrisoarea II, Catacombele Monastirei Neamţului — Scrisoarea VI, Riga Poloniei şi prinţul Moldavul* toate în 1839). Pînă în 1840 este nelipsit aproape din fiecare, număr al Curierului de ambe sexe al lui Helia.de (în periodul I din iulie 1837 — decembrie 1838, intilnim Cirjaliul şi Salul negru, traduse după Puşkin, peezia Dn visul după V. Hugo, Impresii de călătorie după A. Dumas, nuvela Zoe, piesa memo- rialistică Cum am învăţat româneşte, în periodul al doilea din 1839 Au mai păţit-o şi alţii, poeziile Potopul, La Maria), trimite cola- borări şi la Muzeu Naţional, Gazeta Teatrului National ori Cu- rierul românesc a.1 aceluiaşi Heliade. în urma alegerilor din 15 octombrie 1837 este ales deputat al judeţului Iaşi, ceea ce nu-1 împiedică pe domn să-l exileze în anul 1837, în urma articolului Despre ruinele şi ruinările Moldaviei (apărut în ,,suplement la no. 102 a Albinei româneşti în 26 dechemvrie 1837“) în care protesta împotriva distrugerii vestigiilor romanităţii. La 8 decembrie 1838 devine secretar al Obşteştii Adunări, jar în anul imediat următor lucrează la alcă- tuirea catagrafiei, colir.dînd timp de cinci ani de zile satele Moldovei. în acelaşi an, 1839, sc căsătoreşte cu Măriri Gane, fiica spătarului Dumilrachc Gane şi primeşte felicitările şi sfa- turile prietenilor munteni Gr. Alexandrescu şi Heliade Rădu- lescu. Din cei cinci copii, lacc-b va continua preocupările lite- rare alo tatălui. Ceilalţi sînt Leon, Necubsi (mort în timpul epi- demici de holeră dc la 1848), Ghcorghe şi Eli za. 1840 este anul de mare prestigiu al literelor şi culturii ro- mâneşti, legat indisolubil în conştiinţa posterităţii de numele lui Negruzzi. Scriitorul, deţinînd funcţia de prezident al Eforiej orăşeneşti (15 februarie) este numit director al Teatrului Naţional din Iaşi, împreună cu M. Kogălniecar.u şi V Alecsandri (contract încheiat la 18 martie 1840). Preocupările pentru teatru sînt mai vechi şi, în scrisoarea deja pomenită către Asachi, el ridiculiza gus- tul pentru spectacole ieftine şi cosmopolitismul publicului aristo- cratic. Tot acolo, preconiza măsuri practice de constituire a unui teatru naţional, sprijinit de oficialitate. în acelaşi an 1838, împreună cu alţi bineintenţionaţi, se adresa direcţiei Conserva- torului filarmonic pentru a continua reprezentaţiile întrerupte. Neprimind ajutor de In guvern, spectacolele Conservatorului încetează la sfirşitul anului 1838. Ele se reiau în septembrie 1839, cînd vine la Iaşi Costache Caragiale, care organizează o trupă şi joacă tragedia Saul de Alfieri, în traducerea lui Aris- tia, elogiată de Negruzzi. Spectacolele continuă pînă cînd, pentru a căpăta un caracter organizat, se constituie comitetul celor trei directori. Chiar si acum, condiţiile erau foarte vitrege şi pentru a pune în scenă o piesă românească se cereau multe sacrificii. Pentru trupa românească, condusă de Costache Cara- giale, se alocau doar 200 de galbeni anual, în timp ce trupa franceză beneficia de o sumă anuală de 600 de galbeni. în ciuda greutăţilor întimpinate, direcţia colectivă a luptat pentru afir- marea trupei româneşti, deschiderea stagiunii făcindu-se cu Farmazonul din Hirlău de Vasile Alecsandri (18 noiembrie 1840). Negruzzi a stat împreună cu Alecsandri şi Kogălniceanu aproape două stagiuni la conducerea teatrului: stagiunea 1840 —1841 şi stagiunea 1841 — 1842, pînă la 20 februarie 1842, cînd direcţia este concesionată altcuiva. Evenimentul cultural de maximă importanţă al anului 1840 este apariţia Daciei literare, revistă al cărei program îl enunţă Kogălniceanu în binecunoascuta-i Introducţie. Din revistă nu a apărut decît tomul I (ianuarie-iunie 1840), cenzura intervenind cu cea mai drastică sancţiune, suprimarea. în Dacia literară Negruzzi îşi publică capodopera, nuvela istorică Alexandru Lâpuşneanul, apoi Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei, Cîntece populare a yioldaviei, nuvela O alergare de cai şi Floarea florărifă româncă (după Levitschnigg). în luna ianuarie 1841, Negruzzi, în continuare spătar ţi secretar vremelnic al Obşteştci Adunări, este ales ,.secretar suplimentar'*, iar apoi numit într-o comisie pentru cercetarea ,,sămilor" caselor obşteşti. Din nou deputat al laşilor în 1842, este numit de la 15 octombrie 1843 director al vistieriei, funcţie pe caro o deţine pînă îa 15 septembrie 1849. în această perioadă continuă colaborarea la diverse ziare şi reviste, puhiicînd tra- ducerea Osca; d'Alva după Byron în Spicuitorul moldo-român clin 1841, Picaiâ şi Tîndală sau morală moldovenească (mai tîrziu XI Scrisoarea XII) în Albina din 1842, Slavonisme (Scrisoarea XIV) şi Cîntec vechi în Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 1841 şi respectiv, 1843. La 1 ianuarie 1844 urma să apară la Iaşi o nouă revistă cu caracter literar şi ştiinţific, intitulată Propă- şirea. Titlul părînd suspect autorităţilor, cenzura intervine din nou, admiţînd numai subtitlul, Foaie ştiinţifică şi literară. Re- vista a reprezentat, după Dacia literară, alt moment de vîrf din istoria presei româneşti şi după 42 de numere este suprimată. Pretextul? „Nevinovata" povestire Todericâ (o localizare după Prosper Merimee) apărută cu cîteva luni înainte. Autorul ei va fi din nou exilat la moşie, Kogălniceanu fusese şi el surghiunit, încă din vară, la mănăstirea Rîşca. După volumul Satire şi alte poetice compuneri de Prinţul Antioh Cantemir (tălmăcite în cola- borare cu A. Donici) din 1844 şi reunirea baladelor lui Victor Hugo într-o plachetă (Iaşi, 1845), activitatea literară a lui Ne- gruzzi începe a declina. Merită a fi amintită naraţiunea istorică Sobieski şi românii din Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845 şi îndeosebi broşura apărută la Braşov în 1846, Ele- mente de dreptul politic dupre mai mulţi autori de un filoromân, în care sînt expuse ideile de inspiraţie luminist franceză asupra monar- hiei temperate („stîmpărate") în care libertatea presei să fie asigu- rată: „libertatea teascului e neapărată, căci fără ea acest guvern e nedesăvîrşit". Activitatea practică a lui Negruzzi în viaţa social-politică a ţării va sta tot mai mult sub semnul conserva- torismului, aşa cum se întîmplă cu participarea lui la lucrările comisiei instituite la începutul anului 1845 de Obşteasca Adunare pentru a cerceta „mersul şcoalclor şi pricinile neprogresului lor". Indiferent de bunele intenţii ale lui Negruzzi, comisia a făcut jocul boierimii care, sprijinită de Rusia ţaristă, se opunea accesu- lui păturilor de jos ale populaţiei la cultură. Lovirea muncii pline de abnegaţie desfăşurate în slujba progresului de Gh. Asachi care conducea Epitropia învăţăturilor publice i-a fost aspru imputată lui Negruzzi de Gazeta de Transilvania şi de zia- rul Bucovina al fraţilor Hurmuzache. Acelaşi ziar Bucovina va ataca cu destulă violenţă şi rezer- va scriitorului în timpul revoluţiei de la 1848. Demnitar înalt* ajuns la relaţii bune cu Mihail Sturdza, Negruzzi se retrage circumspect la moşie în timp ce se petreceau evenimentele din martie 1848. Este greu să definim atitudinea scriitorului faţă de revoluţia de la 1848. Acuzaţiile care i s-au adus sînt grave şi, probabil, exagerate în focul polemicii. Negruzzi le-a răspuns* de altfel, în Albina, ziar al oficialităţii. Pe de altă parte, în Scri- soarea XXIII ('H xdv fi £7ti tav) elogiul adus femeii se încheie XII cu imaginea Anei Ipătescu şi cu adeziunea totală la obiectivele revoluţiei din 1S48 în Ţara Românească: „Trei veacuri şi jumă- tate au trecut de la muma lui Ştefan, care încuie porţile cetăţii fiiului său şi îl trimite la biruinţă, şi pănă la doamna I . . ., care cu arma în mînă îmbărbătează norodul, se pune în fruntea lui şi scapă pre aleşii poporului de complotul unor ticăloşi parveniţi, ce voiau să stingă în noaptea despotismului steaua României abia răsărindă". Textul este datat iunie 1848, dar este publicat abia în volumul Păcatele tinerelelor din 1857. Asupra revoluţiei Negruzzi va reveni, nuanţîndu-şi ideile, în conformitate cu propria atitudine. El va aprecia cîştigul politic al mişcării, dar îl va socoti nefast pentru literatură. Formulările din studiul asupra limbii române publicat în revista lui Hasdeu, Din Moldova, în 1862 („Întîmplările anului 1848 au fost fatale literaturii române. Politica predominînd, literatura amuţi") sînt foarte apropiate de cele din articolul-necrolog despre A. Do- nici, apărut în Convorbiri literare din 1867 („Anul 1848, atît de priincios libertăţii popoarelor, a fost funest pentru litere. Toa- tă lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se dis- cordă şi telescopul lui Arago prinse ceaţă. Pre puţini din români rămaseră credincioşi cultului muzelor şi între aceşti puţini nu trebuie a uita pe Donici"). Textele trebuie citite în spiritul şi nu în litera lor, trădînd o rezervă tot mai accentuată a scriitoru- lui faţă de o mişcare care se radicalizase peste prevederile sale şi la care contribuise prin opera sa şi nu prin activitatea politică. Fiindcă Negruzzi, avansat la 26 septembrie 1848 de la rangul de agă la cel de postelnic, continuă să deţină posturi importante: director al departamentului lucrărilor publice (15 iulie 1850 — 30 mai 1851), director al vistieriei (31 mai 1851 — 30 noiembrie 1854; 16 iulie 1856 — 30 martie 1857). în ianuarie 1856 este înaintat la rangul de vornic. în aprilie 1855 semnează şi el petiţia adresată domnului Grigore A. Ghica, cerînd convocarea unei adunări a clerului şi a boierimii pentru a alege reprezentanţi capabili „a depune marelui areopagiu adunat la Viena omagiul recunoştinţei Moldovei şi totodată a expune şi driturile şi in- teresele sale". în acelaşi an 1855 pleacă, din motive de boală, din ţară şi se duce la Berlin, unde se întîlneşte cu fiii plecaţi la studii, vizitează apoi Hanovra, Colonia, Coblenţa şi se stabi- leşte la Ems pentru o cură de ape. în 1856 este numit, ironie a soartei, în comisia de cenzură a presei, împreună cu Gh. Asachi. La sfîrşitul anului îi aflăm comisar al guvernului pentru delimi- tarea teritoriului cedat Moldovei în urma tratatului de la Paris, suspectat pe nedrept de consulul francez de acţiuni antiunioniste. XIII In anul imediat următor este numit membru al Divanului dom- nesc (25 martie 1857—36 octombrie 1859). Fâcînd parte şi din Consiliul administrativ extraordinar al Moldovei, semnează procesul verbal din 15/27 martie 1857 cu dispoziţiile pentru ale- gerile divanului ad-hoc. Din nou intr-o comisie pentru delimitarea frontierei, de asta dată între Moldova şi Austria, are de suportat noi suspiciuni cu privire la sentimentele sale patriotice. Deşi la fel de neîndreptăţite ca şi acuzaţiile aduse anterior, noile bănuieli dovedesc că, măcar pentru o parte a conştiinţei publice, numele lui Negruzzi nu mai este asociat ideilor generoase pentru caro militase în prima parte a activităţii. In intervalul dintre revoluţie şi unire, producţia literară este, în genere, mai redusă. Interesantă e revenirea la lucrările dramatice, de astă dată comedii prelucrate după originale fran- ceze: Doi ţărani şi cinci cîrîani. al cărei model nu a fost încă identificat (Iaşi, 1849), Muza de la Burauiăni, după Theodore Leclercq (1851, în tipografia franţezo-română). Carantina, după Scribe si Mazeres (1851, în tipografia franţezo-română), precum şi o traducere „declarată" a citorva scer.c din actul al 111-lea din Femeile savante de Moliere {Zimbrul, 1850). Merită a fi amintit aici şi spiritualul comentariu Dclcrinagitt la Tîrgul- Ocnei (devenit mai tîrziu Scrisoarea XXV li 1. Fclerinagiu) în Gazeta de Moldavia din 1852. Consonanţa dintre activitatea cul- turală şi conservatorismul tot mai accentua* al atitudinii social- politice este ilustrată în mod optim de revista Săptămîna, edi- tată de Negruzzi în anii 1853— 1854. „Foaie sătească", cu un program riguros enunţat şi sistematic respectat: „învăţături religioase şi morale", „Economie rurală", „Economie casnică", „Preţurile curente", Săptămâna, recunoscîr.d starea mizeră a ţărănimii, pleacă de la premise greşite şi recomandă soluţii la fel de greşite. Cauza mizeriei rezidă în lene şi beţie (idee ce va reveni în scrisul lui Negruzzi), progresul e posibil numai dacă e respectată stăpînirea şi cinstit Dumnezeu, dacă rinduielile exis- tente vor fi consolidate şi nu se va încerca altceva decît perfec- tarea lor. Conservatorismul lui Negruzzi atinge în Săptămîna unul din punctele sale culminante. Totuşi, la solicitările vechilor amici, în grupări care amintesc de programele entuziaste dina- intea revoluţiei, scriitorul revine la filonul generos al propriei opere. România literară din 1855, condusă de Vasile Alecsandri, urmează tradiţia. începută dc Dacia literară şi continuată de Propăşirea. Din colaborările lui Negruzzi la revistă sînt dc re- ţinut Un proţes de la 1826 (mai tîrziu Scrisoarea XXVII) şi îndeosebi Ochire retrospectivă (Scrisoarea XIX), o reconstituire surprinzător de profunda a istoriei patriei, o critică a regimului feudal, cu rivalitatea domn-boieri consumată pe fondul suferinţei populare. Este drept că această privire critică are în vedere ca iTM mhom Cjie/ibi MHHyBmHX JieT de Puşkin se susţine cu greutate. Drama necomunicării se consumă, în ciuda cîtorva formulări apropiate, diferit faţă de textul puşkinian, în plus cu o alură didactic mora- lizatoare. Mai aproape de spiritul minor al poeziei lui Negruzzi pare începutul celebrului sonet al lui Arvers, fără a putea avansa nici pentru acest caz ideea unei influenţe. Pentru Gelozie s-a bă- nuit tot o influenţă a lui Puşkin, dar modelul, prelucrat cu mici modificări, a fost descoperit în L’lnquietude a preromanticului Millevoye. Negruzzi, idealizînd iubita în sens petrarchizant, nu are nici forţa de interiorizare a sentimentului, nici rafina- mentul poetului francez, sfîrşindu-şi compunerea cu versuri rizibile. în 1842, Foaie pentru minte, inimă şi literatură publică o scrisoare din 1838 a lui Iordache Mălinescu către Costache Ne- gruzzi, privind originea doinei. Urmează o scrisoare a lui Negruz- zi, însoţită de „trei doine făcute din fugă". Cea dintîi. Ostaşul păstor, se îndepărtează prin lexic şi structură a imaginilor de poezia populară. Cîntec (devenită ulterior Doină nouă), o ade- XXI vărată definiţie a doinei, aminteşte Doina din culegerea lui Alec- sandri. Marşul Ini Dragoş aparţine, probabil, tot lui Negruzzi, folclorizîndu-sc ulterior. E de menţionat tabloul ospăţului haidu- cesc în pădure, în sunetul surlelor şi al cimpoaielor: „Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări le pun; De surle, de cimpoaie Pădurile răsun. Vitezii se aşază Pe lîng-un mare foc Şi Dragoş ospetează Cu dînşii la un loc. Doină! Doinită ! Zînă plâviţă! Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte De-orice nevoi." într-o variantă adaptată realităţilor transilvane, Marşul lui Dragoş a devenit Cîntecul Iancului. Presupunerea că textul ar fi o arie din Tancrede naturalizată nu se susţine. Apolog (îu prima versiune, Domnului P. Prunco) abordează tema capriciilor soartei, văzută ca o roată a norocului: Tot timpul care oamenii Pe lume îl petrec, Preş te roata Norocului A se sui se-ntrec; Iar cînd acum se bucură Că s-au urcat pe ea, Gîndind să-şi facă mendrele Precum nădejduia, Rotunda roată răpede Pe schiţe sc-nvîrti, Şi mîndrul poticnindu-se, Cade cum nu gîndi". în faţa labilităţii soartei, poezia preconizează o existenţă liniştită, cu suport raţional. Filozoful, cel ce se călăuzeşte de „raţie", „cunoaşte jucăriile vicleanului noroc" şi trăieşte calm, aştcptînd moartea fără teamă. Este în Apolog o filozofie stoică dublată de un scepticism consubstanţial lui Negruzzi. XXII Melancolia ne relevă un Negruzzi interiorizat şi medita- tiv, evocator al naturii, cu un sentiment direct, eliberat de amin- tirile livreşti. G. Bogdan-Duică a situat poemul in zona de influenţă a unei elegii de Asachi (Elegie scrisă pe ţinterimul unui sat), imitată după Cimitirul din sat a lui Jukovski, la ria- dul ei înriurita de o poezie a lui Thomas Grav. G. Călinescu însă propune alte două modele: L'Imagination de Delille (mai puţin probant) şi La Melancolie de Legouve, adevărata sursă a poeziei lui Negruzzi. Melancolia debutează cu elogiul plăcerilor aduse de solitudine, de tristeţe: „Căci plăcerile slut multe care vin din bucurie, însă nu puţine are şi dulcea melancolie". Dacă primăvara „însmaltă" cîmpul „cu mii de flori", „melan- holicul" preferă reculegerea Ia umbra „rădiurilor", ascultînd murmurul apelor şi gîndind la suferinţele trecute. Cîntecul pri- vighetorii răscoleşte suferinţele celui însingurat. După cum se poate observa, cadrul şi tonalitatea afectivă aparţin cu pre- cădere preromantismului. Este în Melancolia, pe lingă senti- mentul adine al naturii, o înclinaţie pentru culorile discrete şi semitonuri, pentru sugestie mai mult decît pentru claritate. Versurile surprind căderea serii, cînd ochiul mai caută lumina soarelui care nu se vede, dar „se simţeşte", zgomotele indistincte ale naturii. Toamna şi ruinele complotează cadrul tipic prero- mantic al poeziei. Ungă ruine ochii poetului se umplu „de un patriotic plîns", contemplînd un cimitir el nu e cuprins de accente depresive. în finalul retoric, opoziţia dintre mausolcele falnice şi mormintele umile duce la meditaţii cu un pronunţat caracter social care au necesitat intervenţia cenzurii. Ultimele două versuri anunţînd aurora încheie meditaţiile, viaţa îşi continuă cursul: „Unde sînt? Unde mă aflu? — Lîng-un jalnic ţinterim! Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuţită! Cîte gînduri mîngăioasc pentru-o inimă rănita! Ins-aice nu se vede nici un falnic mausoleu, Care să învecinicească pomenirea vrunui reu; Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zăreşte, Pe-a săracilor morminte numai iarbă verde creşte. Te salut, locaş cucernic sărmanului muncitor, Care-a fost toată viaţa statului folositor! Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire, De abia aice află o adîncă liniştire; XXIII Cu respect şi duioşie mă închin ăstui mormînt... Patriot a fost acesta, de folos hal său pămînt, Nu un trîntor ce în viaţă numai rău ştiu a face Şi din a ţării lui sînge să se-ngraşe-n bună pace. Aurora se iveşte vestitoare dimineţii. Altă zi — Luna s-ascunde — Un nou pas pe calea vieţii!“ Potopul e o imitaţie, dovedită de Bogdan-Duică, după poemul în proză al Teocritului elveţian, Salomon Gessner, Ein Gemăhld — aus dev SiXndfluth — Semira und Semin. Cei doi tineri, deveniţi în versiunea românească Selmina şi Edvin, ame- ninţaţi de cataclismul potopului, se refugiază pe o stîncă, aştep- tînd să-i cuprindă apele. Ei îşi mărturisesc dragostea, în tirade patetice, atît la Gessner cît şi la Negruzzi, şi-şi încredinţează viaţa divinităţii. Pentru partea aceasta, poezia ar merita citată ca interes documentar, atestînd circulaţia străvechiului mit ai diluviului în literatura universală (Gessner l-a influenţat şi pe Vigny, al cărui poem. Le Dtluge, a putut sta de asemenea în atenţia lui Negruzzi, deşi în mult mai slabă măsură decît Ein Gemăhld — aus der Sundfluth). La începutul versiunii româneşti se află însă patru strofe aparţinînd lui Negruzzi. Chiar dacă şi aici se poate presupune o contaminaţie cu poemul lui Vigny, versurile ne atestă un poet cu o dispoziţie către terifiant şi gran- dios, capabil de a transmite imaginea înfricoşătoare a prăbuşirii universului. E întuneric, vîntul nu poate împrăştia aerul înădu- şitor, luna e scăldată-n sînge iar tunetul bubuie şi „clăteşte" pămîntul, făcînd marea să se reverse din matcă: „Negur-ameninţătoare orizonul învălise. Iar prin năduşitul aer vîntul ager vîjia, După nouri groşi şi negri soarele-acum asfinţise, Şi scaldată-n sînge luna în prejma lui răsărea. Iată mare întunerec preste univers se lasă, Şi grozavul ceresc tunet începu a bubui, Tot pămîntul se clăteşte; marea din matca sa iasă, Preste lumea vinovată năvălind a se lăţi." Impulsionat de nevoile vremii, Negruzzi a scris şi teatru; a scris este deja prea mult spus, întrucît toate piesele sale sînt traduceri sau prelucrări, declarate sau nu, ale unor texte străine. Sursele descoperite pînă acum aparţin literaturii franceze. într-o XXIV primă etapă a tradus cu nădejdea că „să va învrednici a auzi pe sţenă limba patriei". Acum publică melodrama lui V. Ducange şi M. Dinaux, Triizeci ani sau viaţa unui jucători de cărţi (1835, ed. a Il-a în 1863), apoi dramele istorice ale lui V. Hugo, Maria Tudor şi Angelo, tiranul Padovei (1837). Curînd însă, simpla reprezentare în româneşte a unor piese străine nu mai satisfăcu. Era necesar şi un repertoriu românesc, piese care să reflecte, în limba naţională, realităţi naţionale. Şi cum repertoriul nu se putea improviza peste noapte, s-a apelat tot la piese străine care, uşor modificate şi localizate, suplineau cerinţele de moment. Evocînd în 1862 epoca eroică a începuturilor, cînd ajunsese, ală- turi de Alecsandri şi Kogălniceanu, la direcţia teatrului, Negruzzi va scrie în stilul său spiritual: „Ce e dreptul, la început actorul uită că nu trebuie să steie decît cu faţa spre public; actoriţa, în loc să iasă pe uşă, ieşea prin părete, dar publicul era indulgent ; el rîdea şi aplauda. Acum trupa cam şchioapă, cam nemernică, era plină de dorinţă a se produce şi plină de speranţă în viitorul ei. Decorurile se barbuilase, se cîrpise, nu mai lipsea decît ma- teria... piesele 1 La toate se gîndise, afară de repertoriu. Adunîndu-se toate traducerile ce se găsiră pe la librerii şi aice şi peste Milcov, se văzu că nu se putea da nici Orest, nici Mahomet, nici Alzira. Chiar cele mai uşoare din piesele lui Moli&re erau grele pentru noii actori. Nu rămase altă decît tot impresarii să se facă şi autori sau traducători. Se puseră tustrei pe lucru; aleseră din repertoriul francez şi german acele ce le părură mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea noilor actori şi traducînd, prelucrînd, uneori localizînd, reprezentaţiile începură; publicul se mulţămi, actorii se-ncuragiară şi treaba mergea strună." Din adaptările lui Negruzzi, unele au rămas în manuscris, de la cîteva nu avem decît titlurile, trei au fost tipărite. Piesele sînt facile, comedii şi vodeviluri care nu se pot citi fără un zîm- bet de îngăduinţă. De oarecare valoare rămîne Muza de la Bur- dujăni, prelucrare după La Sapho de Quimpercorentin ou il ne faut pas courir plusieurs Itivres â la fois de Theodore Leclercq. Păstrînd tiparul francez, Negruzzi a localizat cu abilitate actul lui Leclercq, îndreptînd umorul piesei spre satirizarea unor di- recţii lingvistice compromise. Eroina este Cucoana Caliopi Bu- suioc, o altă Chiriţă, cu veleităţi de parvenire nu pe scara socială ci în ierarhia literelor, o preţioasă authotonă în genul Gahiţei de Rozmarinovici din Iorgu de la Sadagura. Un personaj o carac- terizează de minune: „O alcătuire de toate ridiculele trecute, prezente şi viitoare, o fată bătrînă şi nebună care-şi închipuieşte că nebuneşte pe toţi bărbaţii, şi socoate că nu-i poţi zice bună XXV dimineaţă fără să-i faci o declaraţie de amor. Cînd rea şi nesu- ferită, cînd simtimcntală şi cochetă, s-aprinde şi sc alintă ca o copilă brudnică, şi deodată o vezi că se aruncă în disertaţii meta- fizice şi în dispute literare, de n-o mai înţălege nici dracul. Toată dorinţa ei e s-audă vorbind de dînsa. închipuieşti-ţi că sc socoate poetă şi muzicantă, îneît bietul tîrguşorul nostru geme de versu- rile şi de sonatele ei; de aceea noi toţi o numim Muza de la Bur- dujâni.” S-a pus întrebarea dacă acest tip de snobă e veridic pentru societatea noastră de la mijlocul secolului al XlX-lea, sau dacă nu cumva el răspunde doar unei realităţi străine, cu- noscute prin intermediul textului tradus. Eugen Lovinescu, plecînd de la Au mai păţit-o şi alţii, unde soţiile unor bravi ieşeni din prima jumătate a secolului al XlX-lea, „joacă” din Haydn, Beethoven, Paganini, cîntă ca celebra La Malibran, sînt păgîne ca lord Byron şi poete ca George Sand, a contestat autentici- tatea unor asemenea figuri localnice. Prin opoziţie, G. Călinescu, în Istoi'ia literaturii române, recompunînd tabloul laşilor din jurul anului 1840, demonstrează veridicitatea tipurilor de preţioşi autohtoni, epataţi de ultimul saltimbanc venit din străinătate. Negruzzi însuşi, într-o scrisoare din 1838, către Asachi, unde discuta soarta teatrului românesc, lua în rîs publicul snob care refuza să vadă spectacolele unde lui Jean i se spune Ion. Satiri- zarea Cucoanei Caliopi corespundea deci unor necesităţi ale epocii. Exagerată în modul naiv, paşoptist, e doar plasarea ei în Burdujăni, unde face figură de poetă şi compozitoare. Exagerată în acelaşi mod naiv e şi cumularea de către Cucoana Caliopi a tuturor curentelor de stricare a limbii de care voia să-şi bată joc Negruzzi. Astfel, în primul cuplet se manifestă ca o adeptă a pumnismului: „Azi cu o petiţiune M-adresâi cătră Amor, Şi-l rugăi cu-ncordăciune, Să astîmpere-al meu dor. De-a mea tristă pusăciune, Te îndură, zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc.” în altă parte, expresiile ei sînt ale jargonului grecizant, la modă încă în tinereţea scriitorului: „stilul lui îmi place mai mult, se servirarisariseşte de espresiiuni mai alese”, sau în cuple- tul: XXVI „Amorul glumeşte, Jucării iubeşte, Deci trebui strunit, Menaj ari si t.“ în sfîrşit, Cucoana Caliopi e şi o franţuzită, în genul eroine- lor lui Facca, din Comodia vremii: „Ai nişte vorbe inconvenente care sînt insuferibile"; „feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?"; „sînt în neglije, în cel mai mare negii- je"; „Ce va să zică? Ce ghetapan?" Este greu de admis ca una şi aceeaşi persoană să fie totodată pumnistă, franţuzită şi adeptă a jargonului grecizant, dar astfel de probleme nu persecutau pe întemeietorii repertoriului românesc. Iar publicul, vorba lui Negruzzi, „era indulgent; el rîdea şi aplauda". Cîrlanii este un vodevil al cărui original, foarte probabil francez, nu a fost încă descoperit. Istoria celor doi ţărani, Te- rinte şi Miron, cărora soţiile le joacă o farsă pentru a-i vindeca de gelozie, eşuează în idilic şi artificial. Cu toate lipsurile ei, piesa şi-a adus contribuţia la formarea repertoriului românesc. E ceea ce Negruzzi însuşi apreciază în nota finală, unde răspunde celor ce s-au scandalizat de pretinsa imoralitate a unor cuplete: „S-au găsit însă cîteva persoane din numărul — din norocire foarte mic — acelor ce critică tot ce este naţional, care s-au scandalizat de nişte cuplete foarte nevinovate. Acestora le a răspuns aplaudele publicului, dar le-am fi răspuns şi noi, dacă nu i-am cunoaşte că sînt cum zice Moli&re: Plus chastes des oreilles que de tout le veste du corps." Contribuţia fundamentală a lui Negruzzi rămîne proza, în care a făcut operă durabilă, de pionierajt. Parte din producţii sînt şi aici tributare unei faze depăşite ulterior, de aceea scriitorul le-a trecut, în volumul Păcatele tinerelelor, în ciclul Amintiri de juneţe. E vorba de nuvelele Zoe şi 0 alergare de cai, concepute într-un spirit violent romantic, cu ecouri din romanul sentimen- tal al secolului al XVIII-lea. Mai ales în Zoe, povestea tristă a fetei căzute în corupţia oraşului (laşul anului 1827), abundă clişeele, într-o intrigă de melodramă. Zoe, neglijată de uşuraticul Iliescul, se travesteşte în bărbat şi încearcă să-l împuşte pe se- ducător. Tentativa eşuînd, eroina trece de la un teribil rechizi- toriu adresat lui Iliescul la patetice declaraţii de dragoste. Iancul B . . . , în care Zoe crede a fi găsit salvarea, se dovedeşte mai decăzut decît Iliescul. Cinic şi calculat, el o părăseşte pe Zoe cînd află că aceasta va deveni „mumă". Finalul aglomerează XXVII elementele romantice şi melodramatice: Zoe se sinucide, înmor- mîntarea ei sărăcăcioasă se întîlneşte cu o fastuoasă paradă la care iau parte şi seducătorii, cioclii se bat de la podoabele moar- tei, iar dădaca ei înnebuneşte. Curînd după victimă, va muri şi Iancul B... de „o straşnică inflamaţie de crieri". Nu lipseşte din nuvelă nici povestitorul, tînărul „ca de douăzeci ani, cu sprin- cene negre", care urmează de la distanţă convoiul mortuar al tinerei Zoe, meditînd la injustiţiile acestei lumi: „Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă fiinţă a căzut sub sarcina ticăloşiei vieţii, pentru că n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coţi de pămînt în locul unde or să se întoarcă şi ei. Ei fac pe Dum- nezeu rău şi nemilostiv. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîrăie de sînge pentru ambiţie, ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe orfan adunîndu-şi o pomenire de blăstemuri, ucigaşul ce ţine drumurile merg cu paradă de să pun cu obrăznicie lîngă însuşi locaşul Dumnezeului dreptăţii şi al îndurării; şi pe biata fată pămîntul nu o priimeşte! Iartă-le lor, Doamne! că nu ştiu ce fac." Scriitorul îşi judecă explicit eroii, uzînd şi abuzînd de epi- tete cu un intens rol apreciativ, de adeziune sau condamnare vehementă. Cu toate excesele şi naivităţile care ţin de vîrsta la care şi-a scris nuvela, de ambianţa literară a vremii, Negruzzi reuşeşte în Zoe cîteva notabile tablouri de epocă (romantismul a însemnat un cîştig pentru culoare locală şi pitoresc), portrete de o remarcabilă „artă picturală", pentru a folosi formula lui G. Călinescu, şi chiar o investigaţie psihologică în cazul tinerei Zoe, devenită simplu instrument al unei pasiuni iresponsabile şi al lui Iancul B . . . Dramatizînd nuvela, I. Cătină a sporit, după propria-i mărturisire, elementele romantice, în detrimentul nucleului valoros al textului lui Negruzzi. O alergare de cai, repetînd într-un anume sens formula din Zoe, încearcă şi depăşirea ei. Povestea de dragoste dintre Ipolit şi Olga reia într-o nouă variantă istoria tragică a Zoei. Intriga se desfăşoară în acelaşi cadru romantic şi melodramatic, perso- najele sînt învăluite în mister. Eroina, singură şi neînţeleasă, se îndrăgosteşte de Ipolit, care în scurtă vreme o părăseşte. Olga se va sinucide iar Ipolit va orbi, pedepsit de acelaşi destin necruţător care se abătuse asupra lui Iancul B... din Zoe. Paralel cu această nefericită poveste de dragoste şi în continuă contra- dicţie cu ea, scriitorul a intercalat episodul relaţiilor dintre el şi doamna B. Aparent, între doamna B. şi autor sentimentele sînt la fel de aprinse ca între Ipolit şi Olga, mărturisirile la fel de XXVIII patetice. Este însă numai o iluzie, căci întreaga poveste repre- zintă „negativul" relaţiilor Olga-Ipolit. Scriitorul comentează de la început cu îngăduinţă ironică declaraţiile doamnei B., sugerînd că e vorba de o cochetă atrasă de petrecerile mondene, incapabilă de o afecţiune durabilă. Plecat din Chişinău, el va afla dintr-o scrisoare infidelităţile iubitei, înfăţişîndu-şi cu haz supă- rarea, convertită rapid într-o resemnare amuzată. După atmos- fera tenebroasă care înconjura relaţiile dintre Ipolit şi Olga, luci- ditatea celei de a doua naraţiuni aduce o adevărată baie de rea- lism. Nota bene, adăugată după douăzeci de ani în ediţia din 1857, consemnează în acelaşi spirit realist şi umoristic ravagiile tim- pului asupra celor doi protagonişti: „O slugă mă anunţă. întrăi îndestul de uimit într-un salon unde mă aştepta o nouă decepţie. Găsii o băbuţă zbîrcită, încun- giurată de căţei şi de motani, care, după ce cu politeţă mă invită lîngă dînsa, îmi prezentă o priză de tabaci Niciodată n-aş fi gîcit că bătrîna astă ce purta ochilari şi priza tabac era frumoasa doamna B., odinioară fala Chişinăului! — Cum, doamna mea, porţi ochilari? — Ce? ai pleşuvit? — Tragi tabac? — Ţ-au căzut dinţii? ş.c.l., ş.c.l. După o convorbire atît de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfîrşit prin a rîde noi însuşi de noi, şi a ne mîn- găia de poznaşele isprăvi a timpului." Întîlnim, deci, în nuvelă pe acel Negruzzi ironic şi spiritual care îşi dă întreaga măsură în Scrisori. După O alergare de cai nu va mai fi posibilă în creaţia scriitorului o povestire melodra- matică tip — Zoe. Cînd, în 1857, scriitorul îşi tria opera, împărţind-o în cîteva cicluri, el lăsa pentru ultima împărţire (Negru pe alb, Scrisori la un prieten) producţii foarte eterogene, risipite prin revistele şi ziarele timpului şi a căror aducere la acelaşi numitor putea părea arbitrară. în adevăr, celelalte cicluri aveau raţiuni clare de ordin tematic (Fragmente istorice), însumau producţii despre, sau ale unei prime tinereţi (Amintiri de juneţe), sau includeau lucrări în genuri în care scriitorul nu prea excelase (Neghină şi pălămidă). în Scrisori însă erau adunate piese disparate, de un conţinut deconcertant: mici studii de istorie şi însemnări filologice, evocări ale unui trecut nu prea îndepărtat, schiţe de moravuri, articole de critică literară, însemnări de călătorie, publicistică curentă. Ce putea unifica acest material diversificat pe cele mai neaşteptate direcţii? Adunarea lui însemna doar XXIX un expedient pentru a evita o nedorită fărâmiţare? întrebarea ar rămînea fără răspuns dacă şi în ultimul ciclu am căuta motivele care ordonaseră producţiile celorlalte diviziuni din Păcatele tinerelelor. în Negru pe alb însă, criteriul nu e nici tematic, nic1 valoric. Unitatea Scrisorilor e dată de un factor de altă natură, e o unitate de formulă artistică. în Negru pe alb Negruzzi se dovedeşte iniţiator al unei noi specii. Scrisorile lui sînt primele încercări eseistice în literatura noastră, disertaţii agreabile pe teme diverse, în care personalitatea scriitorului apare în primul plan. Tonul lor e degajat, expunerea cursivă, trecerile de la o idee la alta se fac fără ceremonie, încheierea aduce mai totdeauna o vorbă de duh. Materialul e redactat sub formă de scrisori — scri- sori fictive adresate unor prieteni fictivi. în centru stă scriitorul, care notează impresii, schiţează peisaje sau portrete, se pronunţă în probleme de istorie sau de limbă. Scrisorile se numără aşadar între sursele de preţ pentru a afla opiniile omului social Negruzzi. Autorul lor are însă şi darul discreţiei: cl nu transformă expu- nerea într-o etalare a propriului eu, ştiind a dispărea, cînd e cazul, după imaginile evocate. Ca tehnică, Scrisorile oscilează între însemnarea reportericească din Pelerinagiu sau Băile de la Ems şi dezlănţuirea vehement retorică din Vandalism, între discuţiile de relativă specialitate în chestiunile de limbă (Critică) şi beletristica propriu-zisă (Fiziologia provinţialului, Istoria unei plăcinte). Scurte ca dimensiuni, de o concentraţie fără efort, ele arată în Negruzzi un scriitor perfect stăpîn pe mijloacele de expresie, revigorînd cuvinte vechi aflate în textele cronicarilor şi apelînd la neologismele capabile de a comunica nuanţe pînă atunci necunoscute. în Scrisori dualitatea scriitorului se manifestă cu pregnanţă: de o parte cărturarul însufleţit de idei generoase, de cealaltă boierul conservator, speriat de schimbarea ordinii în care se născuse. El însuşi o recunoaşte în discuţia cu vecinul său de moşie, Bogonos, „floarea vecinilor4*: „Nu ştii că în mine sînt doi oameni deosebiţi, românul vechi şi românul nou44. „Românul nou'4 e cel din Ochire retrospectivă (Scrisoarea XIX), adevărat compendiu al istoriei naţionale, animat de un sincer patriotism, în viziunea lui Negruzzi, după traiul patriarhal care ţine pînă în timpul domniei lui Ştefan, aristocraţia, „idră“ cu mai multe capete, se dezvoltă, în antagonism pronunţat cu domnul, simbo- lul unificator. Fricţiunile boieri-domni au urmări dezastruoase pentru ţară, corupţia devine principiu de guvernare, spolierea ţărănimii ajunge la culme. Negruzzi surprinde în Ochire retros- XXX pectivă un mecanism care a prejudiciat secole de-a rîndul istoria ţărilor româneşti: „Idra nu pere; ura şi duşmănia se înţclinesc mai vîrtos. Prilejul nu lipseşte. Ragialii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor» domnii îl cumpără cu bani, boierii dau bani ca să oboare pre domni; şi de unde se stoarce ast nămol de aur? Din sudoarea po- porului ce geme subt împilarea despotismului şi a aristo- craţiei ! De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sînt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea şi să le smerească trufia, le trimitea cerul ocîrmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului pentru a fi călăii popoarelor, şi carii după ce-şi plinesc urîta solie, per, lăsînd o pomenire de blăstemuri. Ţăranul se tăvăleşte în lipsă şi în ticăloşie, părăseşte plugul, căci munca şi sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuţiile, cărora neştiind ce nume să le deie, le numeşte năpăsti." Românul nou poate fi întîlnit şi în Scrisoarea XXIII, încheiată cu apologia Anei Ipătescu, în Scrisoarea III (Vanda- lism), strigăt salutar de alarmă împotriva unor acţiuni barbare ca dărîmarea cetăţilor antice, cum s-a întîmplat cu Ghertina de lîngă Galaţi, ale cărei pietre au fost folosite pentru „pavelarea" uliţelor. Scriitorul afirmă hotărît originea nobilă a românilor, necesitatea de a nu ignora o istorie care justifică programul înain- tat al epocii. Tonul devine intens demascator, verbul îndurerat deplînge distrugerea vestigiilor trecutului. Continulnd astfel, scrie Negruzzi, vom şterge „vechia" naţiei şi vom pierde dreptu- rile ce rezultă din ea. Că intervenţia din Vandalism lovea, potrivit expresiei din Scrisoarea XXIII, „noaptea despotismului", o dovedeşte şi exilul suportat, deşi era deputat, „pentru ca să în- veţe a nu mai spune adevăruri crude", cum sună nota adăugi- toare a volumului din 1857. „Românul vechi" de care vorbea recomandîndu-se vecinului Bogonos poate fi şi el întîlnit pe alocuri în paginile Scrisorilor. Et se produsese mai ales în coloanele Săptămînii, unde dăduse sfaturi moralizatoare şi religioase ţăranilor. Scrisoarea XXIX, o tentativă de definire a psihologiei locuitorilor unui oraş după aspectul străzilor şi al caselor, alunecă, în final, într-o ieşire xenofobă, cu totul izolată în opera lui Negruzzi. Pe linia conser- vatorismului ar fi de menţionat Scrisoarea XXV (Omul de ţară), o anticipare a opticii sămănătoriste. în Omul de ţară satul este opus artificial oraşului, un bătrîn răzeş e sfătuit să nu-şi trimită copiii la învăţătură, întrucît asta ar însemna ruinarea lor. După Ne- gruzzi soluţia este ca fiii ţăranilor să nu părăsească satul, să XXXI înveţe cu dascălul cinstirea părinţilor şi a lui Dumnezeu, respec- tul stăpînirii care le arată cum să se ferească de lene şi de beţie. Majoritatea Scrisorilor aparţin însă celuilalt Negruzzi, ataşat idealurilor generoase ale epocii. Scriitorul priveşte critic orîn- duirea feudală, chiar dacă o face cu un zîmbet aproape de îngă- duinţă. Istoria unei plăcinte (Scrisoarea XXII) ne introduce în vremea fanarioţilor, cu moravuri corupte, ascunse sub aparenţe hilare. Scrisoarea XXVII (Un proţes de la 1826) ridiculizează, într-o schiţă concisă, procedura greoaie a tribunalelor cu inter- minabilele lor anaforale. Apelul la practicile simple din trecut este făcut pentru a demonstra inutilitatea aparatului birocratic. Efecte comice sînt obţinute şi prin citarea unei terminologii juri- dice contorsionate. Scrisoarea VIII (Pentru ce ţiganii nu sînt rofnâni) se constituie ca o pledoarie în favoarea eliberării ţiga- nilor. Negruzzi se exprimă aici ca un bonjurist, însufleţit de ideile înaintate ale timpului, respingînd mistificările religiei şi prejude- căţile. Ironia şi autoironia colorează povestirea, acordîndu-i întreg farmecul. Memorabilă rămîne figura boierului de ţară Bogonos, cu lectura de bază Vieţile Sfinţilor, interpretînd Apro- dul Purice ca pe o comedie şi povestind legenda originii ţiganilor după viaţa sfîntului Grigorie. în varianta Bogonos, legenda se transformă într-o parodie, ridiculizată de scriitor pentru anacro- nismele ei. în ciuda divergenţelor de păreri, Negruzzi cultivă relaţiile cu Bogonos, subscriind tacit la unele calambururi: „de cînd a ieşit onorul, a lipsit cinstea". Critica mentalităţii provinciale (de pe poziţia „iaşanului" din „capitalie") prilejuieşte două bune schiţe de moravuri, Reţetă şi Fiziologia provinţialului. Cea dintîi e o persiflare a indiscreţiei provinciale, cea de a doua, superioară, aduce un tip reprezentativ al boierimii ţinutaşe. Fiziologiile erau la modă în literaturile euro- pene la mijlocul secolului trecut. Specia fusese iniţiată în Franţa şi fusese onorată de numele unui Balzac. Negruzzi se apropie in fiziologia sa de realismul lui Balzac dar şi de observaţiile de moralist ale clasicului La Bruy&re. Provinţialul e un tip esenţia- lizat, fără nume şi biografie personală, totuşi neobişnuit de viu în suma trăsăturilor specifice ale categoriei pe care o exprimă. Portretul fizic se întregeşte cu sugestia, peste datele determinării materiale pluteşte o atmosferă, un aer de nu ştiu ce: „Provinţialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii, înarmat cu un ciubuc încălă- fat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sînt cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese XXXII este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi ră- sucite, dar pre lîngă aceste fireşti podoabe, natura, ca o miloasă mumă, a răspîndit asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decît orice altă; un nu ştiu ce care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoşti, şi să gîceşti din ce ţinut soseşte sau din ce bortă iese; un nu ştiu ce, în sfîrşit, care te face să rîzi cum îl zăreşti." Urmează cîteva scene decupate din periplul ţinutaşului în capitală: provincialul la teatru, la croitorie, în droşcă, conver- saţia lui evghenicoasă, întoarcerea acasă cu ridicolele cadouri. O expoziţie densă, făcută cu economie de mijloace, traversată la început de satiră şi ironie, aceasta convertindu-se la sfîrşit, ca de atîtea ori în opera lui Negruzzi, în autoironie. Un loc aparte îl ocupă cea de a XH-a Scrisoare, Picată şi Tindalâ. Scriitorul care în Dacia literară atrăsese atenţia asupra Cintecelov populare a Moldaviei, recoltează din folclor un număr apreciabil de proverbe şi zicători, legîndu-le într-o succesiune plină de voioşie. Un tîlc social poate fi desluşit în suita de pro- verbe şi zicători. Cîteva aduc o filozofie de comportare, ecou al unei grele experienţe istorice. Altele formulează explicit o critică a societăţii: „Nu te vîrî în judecăţi. în ţara orbilor cel c-un ochi c împă- rat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămînd, şi mai bună e o învoială strîmbă decît o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mîţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar naravul ba. Nu te-ncrede în ciocoi. Ciocoiul e ca răchita; de ce-1 tai de ce răsare, şi din coadă de cîne, sită de matasă nu să mai face. Nu fii duşmănos, căci cine face, face-i-se, şi nu e nici o faptă fără plată." Treptat, pe primul plan trece performanţa artistică. Este ceea ce G. Călinescu numeşte „gnomism pur, scos din sfera ori- cărei utilităţi, cu o curată prestidigitaţie didactică". Artistul Ne- gruzzi devine nu numai predecesor, dar şi egal al unui Anton Pann sau Ion Creangă. încolo, lumea Scrisorilor e o imagine fidelă a experienţei scriitorului, cu locurile vizitate şi oamenii întîlniţi. Impresiile unei călătorii de la Iaşi la Piatra sînt consemnate în Scrisoarea I (Primblare). Notaţiile, exacte, caută să nu omită detaliile, căr- turarul îşi trece impresiile prin cunoştinţele sale istorice, filo- XXXIII logice şi literare. Palatul Ruginoasa îi evocă un castel din Walter Scott, dar şi „gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei", valea Miclăuşenilor se aseamănă cu un „peisaj a Elveţiei", iazul Bălă- neşti evocă fîntîna Ipocreni, munţii se întind la orizont „tufoşi şi creţi ca freza unei marcheze din veacul XIV". Aceleaşi însuşiri transpar şi din Scrisoarea XXVIII (Pelerirtagiu), jurnalul că- lătoriei la Tîrgu-Ocna. Ca şi în Primblare, aluziile livreşti nu sufocă autenticitatea observaţiei, comentariul spiritual se re- varsă într-o mare diversitate de preocupări. Scriitorul face „fiziologia" oamenilor de la munte, meditează asupra progre- sului, ridiculizează o inscripţie, rîde de greşelile şi pocăinţele periodice ale ocnencelor sau de el însuşi în chip de vînător de prepeliţe şi iepuri, temător de a da faţa cu urşii. Idealul de viaţă al lui Negruzzi rezultă din apologia lui Vilara, care a preferat intrigilor politice liniştea, din admiraţia pentru egumenul Paisie Ocneanul şi pentru fratele său Neofit care-şi petrece timpul plan- tînd viţă devie şi împărţind propriile bunuri săracilor. Scrisoarea XXX (Băile de la Ems) are mai mult caracterul unei cronici mondene a staţiunii unde boierul moldav a ajuns călătorind cu „feara" de apă şi cea de uscat. El se complace în societatea cos- mopolită a celebrităţilor europene, ascultă ,,încîntătoarea vioară a lui Vieuxtemps" şi „fărmecătorul glas a privighitoarei nordului Jenny Lind", păstrîndu-şi însă nealterată optica „de acasă", care-i permite savuroase comentarii asupra străinătăţii, pentru prima dată cunoscută „de visu". După vizitarea osuariului mă- năstirii Neamţ unde vede craniul „grecei cei frumoase" (Scrisoarea VI), Negruzzi evocă în Scrisoarea VII Chişinăul refugiului din 1822, întîlnirea cu Puşkin şi Calipso. Sub raport documentar, biografia prietenei lui Puşkin se cuvine însă serios amendată, îndeosebi istoria claustrării la mănăstirea Neamţ reprezentînd o invenţie în spiritul romantic al vremii. în Scrisoarea XIII ne întîmpină pitorescul cerşetor evanghelic Lumînărică, în Scri- soarea IV poetul „necunoscut" Daniil Scavinschi, cel cu un sfîr- şit tragi-comic. Oameni şi locuri fixate cu o privire lucidă, de- parte de sentimentalismul cultivat de atîţia contemporani. Scri- sorile lui Negruzzi sînt un tablou caleidoscopic al epocii, văzute atît în datele materiale ale cadrului istoric, cît şi în disputele ideologice care au animat-o. Calităţile lor literare, „limba fluidă** apreciată de Lovinescu le transformă într-o lectură agreabilă, în care fastidioasă devine numai dorinţa de a impresiona prin cultură, transpusă în multiple asociaţii livreşti. Prudent însă, scriitorul, cînd îi observă excesele se autocenzurează prin obiş- nuitul său comentariu spiritual. XXXIV Cu Alexandru Lăpuşneanul, piesa de rezistenţă a Fragmen- telor istorice, opera lui Negruzzi face un salt valoric care o impune definitiv în conştiinţa posterităţii. Inspirată din cronica lui Gri- gore Ureche (deşi în note e citat Miron Costin), nuvela aduce un conflict intens, dezvoltat într-o impetuoasă progresiune, cu explozii violente de pasiuni şi cu o înţelegere uimitoare a sensu- lui istoriei. Ca şi în dramele istorice shakespeariene, monstruozi- tatea nu anulează viaţa interioară a personajelor văzute ca sim- ple instrumente ale unui destin, fiecare cu rolul căruia nu i s-a putut sustrage. Poate că tocmai în perspectiva istorică suprain- dividuală stă secretul reuşitei lui Negruzzi, distanţarea faţă de eroi, obiectivitatea despre care s-a scris în legătură cu Alexandru Lăpuşneanul. Eroul central, domnul Moldovei, construit după model romantic, are o înclinaţie diabolică spre teroare şi sadism, o dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgînd sînge, în felul luiŞte- făniţă din Viforul lui Delavrancea. La prima întîlnire cu boierii el ameninţă şi blestemă, îşi termină vorbele cu un rîs contor- sionat, spasmodic, însoţit de clipiri frecvente ale ochilor. Lui Moţoc, odată cu iertarea, îi dă avertismente sinistre, cu sensuri impenetrabile pentru cel vizat: „Eu te iert, însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău". Pregătind omorul boierilor e agitat, vorbeşte singur, apoi, după ce a asistat, rîzînd sadic, la măcel, aranjează cu o demenţă rece piramida din capetele celor ucişi, „leacul de frică" pentru doamnă. După ce a hotărît soarta lui Moţoc, cerut de mulţime, prelungeşte cu cinism o discuţie inu- tilă, numai din dorinţa de a-şi teroriza şi psihic victima, înainte de a o sacrifica. Scîncetelor aproape copilăreşti ale vornicului („Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sînt boier mare; ei sînt nişte proşti"), Lăpuşneanul le răspunde ironic, invitîndu-1 să se sacrifice pentru binele obştesc, aşa cum Moţoc însuşi mărturisea altă dată: „să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi c.înd îmi spu- neai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara." Şi cei care vor eliminarea tiranului sînt priviţi cu acelaşi ochi critic. Moţoc, spoliator fără scrupule, vinde domn după domn, îmbinînd perfidia cu o slugărnicie care-1 dezgustă şi pe Lăpuşneanul. Doamna Ruxanda, apariţie luminoasă în capitolul al doilea, dă mai tîrziu, cu mîna ei, paharul de otravă soţului. Cuviosul Teofan o consiliază, ascunzîndu-şi acordul sub vorbe pioase: „Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul XXXV Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şipre cel vechi, Dum- nezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine/' Nicăieri nu se găseşte în vorbele lui alăturarea la cumplita faptă care se pregăteşte. El lasă în seama lui Dumnezeu hotărîrea ce urmează să ia Ruxanda, dar se duce să se îngrijească de purcederea cu noul domn, îndem- nînd, deci, la suprimarea lui Alexandru. Nici Spancioc, nici Stroi- ci, deşi „prea buni patrioţi" pentru a aduce oşti străine în ţară, nu sînt înconjuraţi cu aura simpatiei. La fel de cruzi ca şi Lă- puşneanul, ei desăvîrşesc uciderea tiranului, ţintuindu-1 cu pri- viri „infernale" pînă în clipa expirării. Condamnînd în acest fel ambele partide, Negruzzi dovedea vederi înaintate, atrăgîndu-şi, după mărturisirile lui Alecsandri, şi fulgerele palatului şi iritarea boierimii. Dar condamnarea nu cade cu aceeaşi forţă pe domn şi pe boieri. Alexandru e rău, sadic uneori, nu ştim dacă îşi iubeşte sau nu ţara (în final se spune chiar că domnia lui a lăsat „o pată de sînge în istoria Mol- daviei"). Omorîrea lui Moţoc e, probabil, o lovitură cu dublu efect: eliminarea unui intrigant şi cîştigarea masei de tîrgoveţi. Totuşi, obiectiv, actele lui ajută la consolidarea unui proces care, privit în perspectivă istorică, îşi dezvăluie semnificaţia pozitivă. Ele întăresc autoritatea centrală a şefului statului, anihilator al tendinţelor feudale centrifuge. întreaga epocă feu- dală e ocupată de ciocnirile domn-boieri, în care domnul repre- zenta oricum elementul de progres. Negruzzi a înţeles aceasta în Alexandru Lăpusneanul şi a înţeles-o mai bine în Ochire re- trospectivă (Scrisoarea XIX, apărută iniţial în România literară din 1855), unde dă întreaga vină pe boieri, aruncînd asupra altora calificarea domnului ca tiran. El îl învinovăţeşte chiar pe Ale- xandru de a nu-şi fi dus pînă la capăt misiunea, strivind „furni- carul" şi sprijinindu-se pe popor. Acuză exagerată, dacă o rapor- tăm la acel moment istoric: „Un veac era de cînd aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci provedinţa, văzîndu-o bătrînă şi sluţită de nelegiuiri, tinde mîna şi alege dintre ea pre un ne- însemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut. îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mînă. Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfă- cea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atît de adînci, apăsarea despotică îl ovilise într-atîta, încît păstorii lui Dragoş şi ostaşii lui Ştefan nu erau acum decît nişte sclavi îngiosiţi a unei boierimi desfrînate, care XXXVI îi trata şi îi vindea ca pre vite. în adevăr, Lăpuşneanulretezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuş poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran/* Cu unele inconsecvenţe, aceeaşi e şi ideea nuvelei. La reve- nirea în ţară, Lăpuşneanul face o tranşantă declaraţie progra- matică. întrebat de Spancioc cu ce va sătura lăcomia „păgînilor" (Lăpuşneanul venise însoţit de oşti turceşti), viitorul domn răspunde: „Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi." Iar cînd Moţoc îl roagă să dea cu tunul In mulţimea de „proşti'*, el aruncă memorabila replică: „Proşti, dar mulţi", implicînd luarea în seamă a intereselor populare, indiferent de simpatiile sau antipatiile personale. Chiar dacă noro- dul — cum comentează undeva scriitorul — era „indiferent" la luptele dintre domni şi boieri, de unde nu putea obţine un folos imediat, el avea de profitat, în devenirea istorică, de biruinţele domnului. Spre deosebire de Ureche, care vedea în tăierea boie- rilor o „nedumnezeire", spre deosebire şi de Delavrancea, care, printr-o simplificare excesivă, făcea în Viforul din Ştefăniţă un scelerat şi din boieri stîlpii ţării, Negruzzi priveşte istoria cu un ochi critic, „sine ira et studio". Neidealizînd nici una din tabere, cu personaje care fac actele impuse de istorie, nuvela lui Negruzzi transmite acut sentimentul că, peste agitaţia şi dramele indivizilor, această istorie îşi urmează sigură cursul. Calităţile nuvelei au impresionat totdeauna. Alexandru Lă- puşneanul a fost comparată cu o dramă, capitolele au fost asi- milate actelor unei piese cu desfăşurare violentă şi unitară. Fiecare capitol are o unitate stringentă, putînd fi citit ca un act de sine stătător şi în acelaşi timp perfect încadrat ansamblului. O puternică tensiune subterană se instaurează de la primele replici şi nu cedează decît cu ultimele acorduri ale morţii tira- nului. Scriitorul narează cu sobrietate, lasă eroii să se descopere în cîteva replici sau, regizor nevăzut, dirijează mişcarea maselor. Lupta între boierii surprinşi pe neaşteptate şi slugile înarmate ale Lăpuşneanului e o secvenţă scurtă în care mişcarea se epuizează fără comentarii, văzută de la distanţă. Ea se desfăşoară într-un cadru redus la minimum, departe de minuţia erudită a unui Odobescu. Abundenţa verbelor la imperfect îi transmite zbaterea deznădăjduită, încleştarea se stinge în sîngele amestecat cu vinul pe lespezile de piatră: „închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stînjini lungă şi de patru lată, o sută şi mai mulţi oameni ucigaşi şi hotărîţi XXXVII spre ucidere, călăi şi osîndiţi, luptîndu-se unii cu furia desnădej- dei şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavînd nici o grijă, sur- prinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împro- tivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se făceau arme în mîna lor; unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gîtul ucigaşilor, şi, nesocotind ranele ce priimeau, îi strîngeau păn-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar, în sfîrşit nu mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! în lupta şi trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărsesără şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespe- zile salei." Totul este antologic în Alexandru Lâpuşneanul, Negruzzi nu. a mai avut nevoie să apeleze la scriitori străini pentru motto- uri, cum procedase în Zoe, ci le ia din însuşi corpul nuvelei. Oprindu-se la replicile memorabile, el sintetizează fericit cuprinsul fiecărui capitol: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu" e lupta pen- tru putere din capitolul I; „Ai să dai samă, doamnă 1“ rezumă opoziţia Ruxandei la omorîrea boierilor; „Capul lui Moţoc vrem" ne duce la mişcarea populară a capitolului al III-lea; „De mă voi. scula, pre mulţi am să popesc şi eu" sînt ultimele cuvinte ale dom- nului. Tot astfel, finalul fiecărui capitol anunţă întîmplările ce vor urma. „Dar oare vor veni?" întreabă Lâpuşneanul pe armaş la sfîrşitul capitolului al II-lea. „Vor veni", răspunde armaşul şi cititorul e pregătit să asiste la măcelul boierilor. „Spuneţi celui ce v-au trimis — strigă Spancioc oamenilor tiranului — că ne vom vedea păn-a nu muri." Această replică, de la sfîrşitul capi- tolului al III-lea, anunţă cumplita răzbunare a boierilor din capi- tolul următor. Sînt în Alexandru Lâpuşneanul şi unele inadvertenţe lexi- cale, ecou al preferinţelor neologistice ale scriitorului, care folo- seşte pentru realităţile secolului al XVI-lea termeni intraţi mai tîrziu în limbă. Bogdan e „curteanul" lui Alexandru, Moţoc e şi el „mîrşavul curtezan", curtea o salută pe Ruxanda de „regen- tă" ; fire de praf care nu alterează strălucirea capodoperei. Prestigiul nuvelei lui Negruzzi se poate verifica şi prin ecourile ei literare. Cînd, în 1860, Odobescu reuneşte într-un volum cele două nuvele, Mihnea-vodâ cel Rău şi Doamna Chiaj- na, el recunoaşte de a fi avut „drept model frumoasa nuvelă istorică a domnului C. Negruzzi asupra lui Alexandru Lăpuş- neanu". Dar nuvela lui Negruzzi s-a bucurat de o bogată des- cendenţă literară directă, inspirînd cîteva dramatizări care o XXXVIII urmează cu destulă fidelitate, fără a o putea concura valoric. Bolintineanu publică în 1868 o dramă în trei acte, Samson Bodnă- rescu o tragedie în cinci acte în 1884, Iuliu Roşea o altă tragedie îh 1886. Eminescu însuşi proiecta o dramă Alexandru Lăpuş- neanu, integrată în ciclul Muşatinilor. Cuminecătura, piesă în- tivun act de George Mihail Zamfirescu, apărută în 1925, reprezintă ultima dramatizare notabilă a nuvelei lui Negruzzi. Plecînd de la acelaşi text, compozitorul Al. Zirra a creat opera Alexandru Lăpuşneanu, „un adevărat Boris Godunov românesc" (N.I. Popa). Profilul scriitorului dobîndeşte noi dimensiuni dacă îl ra- portăm mai strîns la literatura vremii în care a creat. în Intro- ducerea la primul volum al Scrierilor din 1872, prietenul său Vasile Alecsandri schiţa un colorat tablou de epocă şi, subliniind puţinătatea elementelor de cultură, aprecia că „în anii de secetă, rod urile copacilor sînt mai cu samă preţioase". Oricît de exage- rată, din raţiuni lesne de înţeles, formularea lui Alecsandri invită la o cunoaştere atentă a epocii, în care multe lucruri trebuiau abia începute. Pe cîteva din direcţii, opera lui Negruzzi este a unui pionier. Alături de colegii de generaţie şi idei a pus bazele limbii literare moderne, a sprijinit începuturile teatrului româ- nesc, a justificat prin operă necesitatea inspiraţiei din trecutul naţional şi din istoria vie a contemporaneităţii. A trebuit adesea să umple goluri. De aici, aerul convenţional al unor lucrări. A scris poezii, a prelucrat piese de teatru şi a tradus mult. Pen- tru toate acestea era preţuit în epocă. Dar cititorul posterităţii e inclement şi nu este interesat decît de ce e persistent peste timp, decît de ce intră în moştenirea literară şi nu în cea culturală în general. Pentru el Negruzzi a pus o piatră de temelie. Cu Seri- sorile sale aduce un început, iar cu Alexandru Lăpuşneanul un început şi o culme. Ca mulţi dintre contemporani a avut o natură contradicto- rie, duală. în el au sălăşluit observatorul critic al lumii feudale şi boierul îmbătrînit repede, care credea că nu trebuie schimbate vechile rînduieli. Şi erau doar rînduielile împotriva cărora ple- dase prin opera sa! Acelaşi om care vedea cum în trecut asuprirea „idrei" făcea ţăranul să se tăvălească în mizerie credea că de la Regulament lucrurile s-au schimbat, stăpînirea e bună şi trebuie respectată. Curios, nu şi-a făcut niciodată probleme din propria divergenţă de impulsuri. Negruzzi era departe de sondările pa- tetice de conştiinţă ale unui Bălcescu, iar romantismul îl încer- case ca pe o formulă de artă, fiindcă era convins de necesitatea XXXIX ei pentru literele româneşti, fără a-i pătrunde însă toate implica- ţiile. Scriitorul are totuşi meritul de a nu fi exagerat şi de a nu-şi fi transformat conservatorismul într-un principiu activ. El nu i-a afectat opera în nici unul din sensurile ei majore. A fost o natură foarte echilibrată în propriile-i „antiteze" într-o epocă de mari revărsări afective, pe o direcţie sau alta. A ştiut să nu se entuziasmeze facil şi a înţeles că mai presus de jocul personal al preferinţelor stau privirea şi înţelegerea reali- tăţii. Intuise că istoria are un curs obiectiv pe care sentimentele noastre nu-1 pot răsturna. Din acest echilibru şi această intuiţie a, ieşit Alexandru Lăpuşneanul şi e destul. LIVIU LEONTE NOTA ASUPRA EDIŢIEI O ediţie cît mai cuprinzătoare a operei lui C. Negruzzi era preconizată încă în monografia lui Eugen Lovinescu. Necesitatea unei asemenea ediţii, în acelaşi timp critice, nu credem că mai trebuie argumentată. Locul lui Negruzzi în istoria literaturii române, nu numai ca autor al nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, justifică o parcurgere integrală a operei, inclusiv a variantelor. Imaginea globală asupra scriitorului presupune cunoaşterea tu- turor textelor, chiar dacă valoarea lor este inegală şi chiar dacă unele nu au un specific preponderent literar. Sîntem în epoca de început a literaturii modeme cînd capodopera se învecinează senin cu eşecul şi cînd multe producţii au o semnificaţie în primul rînd culturală. Reuniunea tuturor textelor se impune şi pentru o judecată asupra limbii scriitorului, unul din fondatorii limbii literare şi artistice moderne. încercări de a reuni scrierile lui Negruzzi au existat în trecutul îndepărtat, prima consemnare notabilă fiind cea din anii 1872—1873 cînd apar cele trei volume din Scrieri în editura Socec, cu o Introducere semnată de Alecsan- dri. Al doilea şi ultimul moment este oferit de ediţia cu titlul de Opere complete, apărută între 1905 — 1912 la Minerva, |n trei volume, îngrijită de E. Carcalechi şi II. Chendi, Aceste două ediţii, în afara efortului lăudabil de a cuprinde cît mai mult din opera publicată a lui Negruzzi, nu pot fi citate nici în ceea ce priveşte transcrierea corectă a textului, nici în privinţa unor criterii de istorie literară fermă. Dacă pentru ediţia Socec problema nici nu se punea din aceste puncte de vedere, încercările lui Ilarie Chendi şi E. Carcalechi nu fac să progreseze decît foarte puţin tentativele de restituire a operei lui Negruzzi. Trebuie să aşteptăm p înă în 1937 cînd la „Scrisul românesc", V. Ghiacioiu publică o remarcabilă ediţie comentată, Păcatele tinerefelor. Ediţia, reluată în 1942, conţine o parte din cuprinsul volumului Păcatele tinereţelor, apărut în 1857 sub supravegherea autorului, şi meritul ei esenţial constă XLI în comentariile care însoţesc fiecare text, urmărindu-i documentat izvoarele şi unele ecouri în epocă. Deşi cu destule naivităţi în inter- pretarea artistică, comentariile semnate de V. Ghiacioiu rămîn un bun cîştigat în exegeza negruzziană şi ediţia de faţă va menţiona ori de cîte ori va apela la ele. Sub raport filologic însă, textele pu- blicate de V. Ghiacioiu sînt, ca şi ale ediţiilor precedente, de neconsultat. Nici un fel de concepţie în legătură cu restituirea textului, intenţii nejustificate de modernizare, erori de lecţiune surprinzătoare. Listei pe care V. Ghiacioiu o publica pentru a releva greşelile ediţiilor anterioare i s-ar putea replica cu o altă listă de evidenţă a propriilor erori de transcriere. Ne abţinem de a o da aici. Cînd am început, cu ani în urmă, pregătirea unor ediţii Negruzzi, am descoperit cu uimire că tot ce se publicase pînă atunci altera sau chiar denatura textele scriitorului. Am că- utat respectarea exigenţelor filologice în ediţiile pe care le-am publicat, începînd cu volumul Păcatele tinereţelor din 1959. Ce a apărut de atunci încoace înseamnă, sper, restituire corectă de text, plecînd de la ultima variantă publicată şi revăzută de scrii- tor. O imagine mai fidelă a limbii lui Negruzzi putem avea însă abia acum, odată cu includerea întregei opere reprezentative şi cu apelul Ia variante. Prezenta ediţie este proiectată în două volume. Primul volum reprezintă o reluare a culegerii antologice făcute de Negruzzi la încheierea carierei sale literare sub titlul Păcatele tinereţelor. Am păstrat cele patru cicluri în care scriitorul şi-a grupat lu- crările: I. Amintiri de juneţe) II. Fragmente istorice; III. Neghină şi pălămidâ; IV. Negru pe alb (Scrisori la un prieten). în următorul volum opera lui Negruzzi va fi repro- dusă sistematic, începînd cu poezia, continuînd cu proza, publi- cistica, teatrul şi terminînd cu corespondenţa. în cadrul fiecărei secţiuni vor putea fi citite întîi producţiile apărute în timpul vieţii (în periodice sau în volume), apoi postumele. La rîndul lor, aceste diviziuni vor cuprinde contribuţiile originale, apoi tradu- cerile, deşi uneori diferenţele sînt greu de făcut, o serie de texte fiind la limita între prelucrare şi traducere. în interiorul fiecărei diviziuni va fi avut în vedere, pentru a beneficia şi de o privire istorică asupra operei, criteriul cronologic. Textele din volumul al II-lea sînt, în genere, inferioare ca valoare celor din culegerea antologică Păcatele tinereţelor. Unele apar pentru prima dată într-o ediţie Negruzzi, fie din cauza descoperirii lor tîrzii (Vînâtorul bun sau meşteşugul de a nu-ţi fi urît), fie datorită concepţiei care ne-a călăuzit îndru- XLII mîndu-ne şi spre reproducerea unor manuscrise, precum Zăbă- vile mele din Basarabia, ilustrativ pentru preocupările viitorului scriitor şi evoluţia limbii literare şi artistice. Fiecare volum va fi însoţit de un aparat critic în care vor intra comentariile şi variantele pentru textele reproduse. Comen- tariile stabilesc data şi locul apariţiei textelor, influenţele primite şi exercitate, ecourile în viaţa culturală a epocii şi mai tîrziu. Fără a se transforma în studii de istorie literară, comentariile încearcă totodată a fixa şi valoarea producţiilor despre care re- feră, integrîndu-le în cursul viu al literaturii noastre. Se înţelege că, datorită acestui specific, unele formulări asupra operei întîlnite îu prefaţă pot fi regăsite în cadrul comen- tariilor. Numai că perspectiva este schimbată, în locul unei vi- ziuni sintetice preponderînd acum intenţia analitic documentară. După comentariile propriu-zise urmează notele ce explică aluziile cu caracter istoric, cultural şi literar, destul de numeroase în opera lui Negruzzi. Ca text de bază, reprodus adică în cuprinsul ediţiei, am luat ultima versiune revăzută de scriitor. Variantele au în vedere textele tipărite sau manuscrise, despre care avem certitudinea că au primit girul lui Negruzzi. Revistele şi ziarele vremii obiş- nuiau frecvent să reproducă contribuţii ale unor creatori de pres- tigiu. Aşa se face că Alexandru Lăpuşneanul, să zicem, după apariţia în coloanele Daciei literare a fost reprodusă în Curier de ambe sexe şi în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Exemplele se pot înmulţi. Aproape orice scriere valoroasă apărută în una din publicaţiile din Iaşi sau Bucureşti avea aceeaşi soartă, pe lîn- gă criteriul calitativ funcţionînd şi factorii de politică culturală care urmăreau realizarea unităţii naţionale. Am urmărit cu aten- ţie aceste reproduceri şi am ajuns la concluzia că ele nu pot figura în cadrul variantelor. Republicarea se făcea, desigur, cu acordul scriitorului, dar textul ca atare nu prezintă decît modificări neînsemnate, pe care nu le putem atribui decît tipografilor publicaţiilor respective. Cît despre manuscrise, chiar dacă unele din ele prezintă deosebiri faţă de versiunea de bază, nu au fost luate în considerare decît cele autografe. în transcriere am aplicat, cu unele derogări care vor fi ime- diat explicate, normele îndeobşte recunoscute pentru textele secolului al XlX-lea scrise în alfabet chirilic. în locul unei trans- crieri literale am folosit principiul interpretativ, respectînd ceea ce considerăm a reprezenta o pronunţie, modificînd ceea ce ţine de grafie. XLIII în cele ce urmează dăm cîteva explicaţii asupra procedurii urmate, cu exemple care să ne clarifice punctele de vedere. Cum e şi firesc, fonetica oferă cele mai numeroase exemple: a pentru ă a fost păstrat în cuvinte ca barbat, caldare, doseai, deportate, macar, năravuri, nascare, scapat, talhar, vapaie, vatav, zăbavă etc. (Dăm peste tot formele aşa cum le întîlnim în textele lui Negruzzi, neaducînd adică substantivele la nominativ singular, iar verbele la infinitiv prezent.) Nu mai e nevoie să precizăm de fiecare dată că am respectat, acolo unde au fost întîlnite, şi formele literare (în acest caz cele cu â); a în cuvintele mai sus citate reprezintă o pronunţare regională, tipic moldovenească, frecventă îndeosebi în producţiile din prima parte a activităţii lui Negruzzi. Am inclus în aceeaşi categorie şi cuvinte ca dascăl sau macar de provenienţă neogreacă, unde a neaccentuat este prezent în etimon. Am menţinut şi pe a, rezultat din monoftongarea difton- gului ea (fenomen regional şi popular): adesa, blîndeţa, frumuseţa, să gâsascâ, nobleţă, sama, tocmală, tristeţa. în aceeaşi situaţie de fenomen specific regional şi popular este şi prezenţa vocalei & în loc de a (de astă dată accentuat): arăte pentru arate. Un caz tipic de grafie extrem de uzitată începînd cam din deceniul al patrulea al veacului trecut este folosirea semnului Tl (ă) în loc de^, * (î), împotriva pronunţiei reale. Graf ia este para- lelă cu prezenţa lui e în loc de ă şi i în loc de î, despre care va fi vorba mai jos. Nu e lipsit de interes să cităm aici, pentru a avea o opinie din epocă, discuţia din paginile Curierului românesc (nr# 22 din 11 februarie 1839)» aparţinînd, probabil, în întregime lui Heliade şi care se duce între un nedumerit, semnînd „Toujours le merae", şi un redactor cu aceeaşi semnătură, „Toujours le meme"* Nedumeritul pune întrebarea: „Ia spune-mi, rogu-te, ce să fie pricina că Albina rumâneascâ în ortografia sa a lepădat afară mai pretutindeni pe slova cea cu trei picioare *, care pînă acum făcea atît de mult slava logofeţilor rumâni ce ştia să-l deosi- bească de -k ? Bine este oare să ne lipsească această slovă atît de filosoafă, sau este numai un capriciu al Albinei, ce zburîndde pe viorea pe trandafir, de pe naramz pe portocal, nu se mai uită şi la ciupercă sau ciuciulete ce are 'şi el forma lui ^ şi care şi el este bun de mîncat." Redactorul argumentează în Răspuns: „Părerea mea, bună sau rea, este că această slovă * e un fel de i fermecat cu căciula (A ) pe urechi. Daca i este mic se face iar daca este mare (I) atunci se face ^ ; aşadar a seri cineva stricat pe intrare, intrare, pe din, din, a face din ris, rîs, din riu, rîu, din sin, sin ş.c.l.; a XLIV vedea că din vînâ face vine, din jurămînt, jurăminte, tot mai vine la socoteală, până cînd mai avem această pronunţie guturăiată. A face însă din a, î şi nu â, adică din pasere, pîsări şi nu păsări > din patimi, pîtimi şi nu pătimi, din a ara, arînd şi nu arând, din cantore, cîntare şi nu cântare, din &yye?io<; sau angel, înger şi nu anger, aceasta este o filosofie cu adevărat logofeţească, după Însemnarea vorbei: «scrie, logofete, scrie». De unde urmează că * făcîndu-se din i, şi ă, din a şi e, şi fiind a şi e doi iar i unul, fireşte că ă va fi mai des în limba noastră; şi iar fiind că în locul lui î se poate foarte bine şi fără nici o pagubă a se întrebuinţa it cu voia dumnealui, domnul % ar putea adică să-şi apese cît va vrea căciula pe urechi, să-şi ia catrafusele şi fără a-şi scoate nici căciula îndesată, să iasă binişor din alfabetul nostru şi să se ducă şi dumnealui unde s-au dus şi celelalte slove ce-au ieşit cu alai şi fluierate de vreo zece ani încoaci. Albina bine face de se pune pe neramzi şi portocali fără a-i păsa să ştie de sunt şi ciuperci în lume, ce fără să dea nici o miere, cîteodată şi otrăvesc. îmi place mie că moldovenii au aruncat afară această slovă, simţind ceea ce au făcut transilvănenii şi ungurenii mai dinainte prin Iorgo- vici. Maior şi alţii, şi spre dovadă de mulţumirea mea şi de învoirea cu această cunoştinţă a adevărului limbii noastre întru această pricină, iată că îţi răspunz, domnul meu, şi eu tot cu ortografia Albinei, ca să se ştie, iar dumneata eşti stăpîn pe voia şi părerile dumitale." Din argumentarea pe alocuri confuză ori contradic- torie a lui Heliade, rezultă tendinţa de a elimina o literă care lui i se pare de prisos (o simplificare a alfabetului, deci), cît şi efor- tul de a renunţa la o pronunţie care i se pare incorectă (o idee puristă). Abundenţa lui •*, în locul lui î în scrierile de pe la mijlo- cul secolului al XlX-lea arată extinderea căpătată de această tendinţă, devenită o modă grafică. înlocuim, de aceea, pe & cu î, în toate cazurile cînd nu poate prezenta o pronunţie: bătrânul, câmpiile, când, cârlani, cât, ciocârlia, gândesc, gât, păgân, pâne, pârcălabul, plânge, rămâne, român, târg etc., gerunziile în-ând, precum aşteptând etc. Am considerat, de asemenea, că şi un nume propriu ca Păcală intră în aceeaşi categorie. Mulţimea fonetismelor din graiul moldovenesc în opera lui Negruzzi ne determină să modificăm şi aici pe â în î. Deci: Pîcalâ; ă pentru î este conservat numai în cîteva cuvinte unde pronunţia cu â este atestată în graiul moldovenesc: călcâi, căpătâi, întâi, până. Prezenţa unor asemenea forme este atestată şi la scriitorii de mai tîrziu. Din cîte ştim, Sadoveanu a scris consecvent până şi întâi, & în loc de e (neaccentuat) a fost menţinut în cazurile în care corespunde unei pronunţii regionale, uneori cu suport şi XLV In limba veche: blâstemat, cătrd, tnşăXat, înfâlept, inţâlepciune, învălit, năcăjit, răpezit, păreţii, săceraţi, deosăbite, vesălie etc în aceeaşi categorie intră şi cazurile în care fenomenul are conse- cinţe morfologice, precum frumuseţă, sâ-i tmbărbăteză, pusă etc. Şi pronumele reflexiv se sufere acelaşi tratament, influenţă foarte probabilă a textelor vechi: să bat, să să ducă, să gătesc, să întoarce, să îndeasă, să luptă, să strică, să trezeşte. A fost păstrat, din aceleaşi raţiuni, ă în loc de i în rădică, rădica, lacrămi, lăcrămaţi, ă în loc de î în sfărâmată. e în loc de & reprezintă în majoritatea cazurilor o simplă grafie (ca şi & pentru î şi i pentru f). De aceea, forme precum: crepi, cumpeneşte, inse, învăţetură, mulţemi, mulţemire, numer9 neserate, recoroasă, redică, respîndea, resplăti, respuns, resuflă, resună, reu, selbatec, sermane, seu, sei, semînţa, streluceşie. strelucit, sufer, ţerm, ţermuri, vesduh, zepada nu au fost păs* trate,| indiferent dacă e se află în corpul cuvîntului sau în prefixe. Excepţie: paserea (paseri) cu acoperire în graiul mol- dovenesc şi care apare la scriitorii de mai tîrziu, ca Sadoveanu. Formele cu e din cuvintele mai sus enumerate au fost menţi- nute numai cînd se aflau în rimă: seu cu zeu, crepe cu începe, se lase cu gustoase etc. e din soarte a fost menţinut, ilustrînd o formă veche şi regi- onală. e în locul diftongului ie din limba literară, după consoane labiale, este păstrat, corespunzînd unei pronunţii pe care o întîlnim şi astăzi în graiurile moldoveneşti (şi în alte regiuni). Deci: fer, ferbinte, ferbînd, pedica, pept, perde, perdea, petre» perdere, zbera, verme. Fenomenul este paralel cu prezenţa, după aceleaşi labiale, a diftongului ea (în loc de ia), care de asemenea a fost conservat: ornează, feare, peardă, peatrâ. în schimb, e la început de cuvînt sau de silabă a fost trans- cris prin diftongul ie, conform normelor ortografice în vigoare care redau mai fidel pronunţia reală decît grafia din secolu i trecut. Deci: alcătuieşte, contribuie, femeieşte, fluierul, ierta, ies, maiestos, nădăjduiesc, puie, sforăieşte, tăgăduieşte, nu alcătueşte, contribue, femeeşte, fluerul, erta, es, maestos, nădâjduesc, pue, sforâeşte, tăgădueşte. e, acolo unde în graiul muntenesc şi în limba literară există ea, a fost păstrat: avem (imperfect, persoana I, singular), căde (infinitiv), ce întâi ( = cea întăi), gîndei (imperfect, pers. a II-a sing.), tubei (imperfect, pers. a Il-a sirg.), pre ( e= prea), vre etc. Atunci însă cînd e, în situaţii asemănătoare are accent, a fost transcris ea (ca şi 6 care devine oa); jăUu, pute, socolin, sediu, XLVI a vede, devin în textul ediţiei jâleau, putea, socoteau, şedeau, a vedea. A fost menţinut, conform foneticii graiului moldovenesc, şi e din cămeşă; din aceleaşi raţiuni a rămas şi e pentru â din nedejdea, ceteşte şi e pentru i din veteaz. i pentru i reprezintă, ca şi & pentru i sau e pentru ă, o grafie şi nu a fost păstrat, decît atunci cînd se află în rimă: nechezind, oborim, perzind, posomorit, ripi, ris, sin, tâbârit, ţiţa, Ziua etc. i (neaccentuat) în loc de e (din limba literară) a fost menţi- nut, întrucît reprezintă o pronunţie specifică graiului moldo- venesc. Sînt numeroase cuvintele în care apare acest i la Negruzzi, îndeosebi în scrierile de început: adimeni, altile, aseminea, ar- miîor, braţile, buzile, casile, casii, cînipâ, cîntic, frunzile, juruin- file, imbilşugare, îmbilşugat, înghisuia, îaudiîe, mâreţile, ochilari, ostinele, pedepsite, petrile, prietin, prifăcut, râpide, semnile, sîngile, videa, zgomotoasile, zilile, zînilor. Cum se vede, majoritatea ca- zurilor afectează pluralul articulat al substantivelor şi adjec- tivelor feminine şi neutre (•ele > -ile). La formele pronumelui personal în dativ, dar şi la părţi de cuvînt neflexibile (conjuncţia şi urmată de o vocală, adverbul iarăşi etc), -i final, după ş sau ţ, nu se aude în graiul moldove- nesc, precum şi în graiurile altor regiuni. Textul lui Negruzzi marchează uneori această particularitate pe care am respectat-o: acelaş, iarâş, însuş, îş dau, să-ş facă lac, ş-atita, ş-îl clevetesc, ş-îndată, ş-în mintea lui, far pismui, ţ-am dat. Sub influenţa textelor vechi, probabil, Negruzzi foloseşte grafia cu doi i în priimi sau în fiiu, viiaţă, unde, potrivit normelor actuale, i din diftongii iu şi ia nu mai este notat. Am păstrat formele din textul lui Negruzzi, considerînd că ele ilustrează şi o pronunţie. Am menţinut şi pe i în loc de ii în findcă, apreciind că avem de a face cu o pronunţie populară. î, acolo unde limba literară a adoptat formele cu i, este păstrat în cîteva cuvinte unde reprezintă o pronunţie, nu numai regio- nală, dar populară în genere. Acest î are în multe cazuri suport şi în textele vechi: ai gîcit, iscusinţă, întovărăşit, intra, intră, jilţ, singură, ţii, ţinut. Ca şi în alte situaţii asemănătoare, am respec- tat şi dubletele literare (cu i). în aceeaşi situaţie se află şi î pentru u: îmbla, îmflat, sau î pentru ă: rînit. î, acolo unde limba literară foloseşte diftongul ii, a fost păs- trat, reprezentînd o realitate fonetică: mine, pine. Am păstrat şi pe î din morminte, formă posibilă prin influenţa singularului. XLVII 6 notează diftongul oa; frumose, pote, scoîc devin în trans- crierea noastră frumoase, poate, şcoala. o din monastire (care se întîlneşte şi la alţi scriitori contem- porani, probabil sub influenţa limbii franceze) a fost păstrat La fel şi o din groznic, groznec şi din jalobâ (formă veche). A fost menţinut şi o pentru eo\ vro (fonetism popular). H final din grupul -iu nu a fost transcris. Deşi în anume cazuri -ă exprimă o realitate fonetică specifică sudului Mol- dovei îndeosebi, frecvenţa cu care apare la Negruzzi (şi în variante specific munteneşti) ne-a determinat să-l tratăm ca pe o grafie; ceriu, copaciu, datoriu, întîiu, războiu, spuiu, vechiu, vrâjitoriu au fost transcrise ceri, copaci, datori, întîi, război, spui, vechi, vrăjitori. Am respectat grafia dublă, cu î şi u, la indicativul prezent pers. a IlI-a plural al verbului a fi: sînt şi sunt. Am considerat că diftongul ea din ţeara reprezintă, în epoca lui Negruzzi, o simplă grafie şi l-am transcris a: (ara; pluralul teri a fost transcris ţări. Precedat de i, diftongul ea a fost transcris a, în conformitate cu ortografia actuală. De fapt aici este vorba de imposibilitatea de a realiza diftongul ea la început de cuvînt sau de silabă, fe- nomen pe care normele ortografice actuale îl consemnează cu mai multă exactitate decît grafia secolului trecut. Deci vieaţa devine viaţa. Acelaşi tratament au suferit forme precum spărilţ sau mîniit care nu au fost transcrise spârieat, mînieat, ci spăriat, mîniat. Diftongul ia de la terminaţia imperfectului verbelor de conjugarea a patra, precum şi de la pers. a IlI-a singular şi plural a conjunctivului prezent al aceloraşi verbe a fost transcris ea, potrivit normelor ortografice actuale: s-auzia, clătiau, âormia, eşia, să huliască, să păziască, pîndia, stîrnia devin s-auzea, clăteau> dormea, ieşea, să hulească, să păzească, pîndea, stîrnea. De ase* menea, chiamă a fost transcris cheamă. Întrucît nu am avut certitudinea că diftongul ie în grupurile chie, ghie reprezintă la Negruzzi o pronunţie nu o simplă tradiţie grafică (să chieme, chiemări, închiegare, înghieţat, înghieţă, vechie) am dat în textul prim formele cu e şi am specificat la variante acolo unde apare ie. Am menţinut diftongul ie în mieu. Diftongii oa de la nominativul articulat al substantivelor feminine şi oă din forma nearticulată a cuvîntului zioă au fost transcrişi ua şi uă, conform normelor ortografice actuale. Apre- ciem deci că, astfel, grafia noastră respectă mai bine realitatea XLVIII fonetică decît cea din secolul trecut: giubeaoa, manlaoa, paveaoa, steoa, zioă devin mantaua, paveaua, steaua, ziuă. Tot astfel, a din doa şi ă din doă, nuoă au fost transcrise ua şi respectiv uâ: doua, două, nuouă. în schimb, oa din tema unor neologisme a fost păstrat, în conformitate cu aceleaşi norme ortografice: demoa- zela, memoar, toaleta. A fost menţinut diftongul ca în povoarâ (formă veche şi populară). I (în locul actualului 5) în obicinui, obicinuiţi, pacinic, vecinie a fost păstrat, reprezentînd o fază mai veche a limbii. De altfel, formele respective se întîlnesc şi la alţi scriitori din epocă. A fost conservată şi forma etimologică cifert pentru sfert (acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu forma regională şfert). Am menţinut formele specific moldoveneşti cu g în loc de j în : agiunge, agiun, gioc, gios, împregiur, împregiurări, încon- gioarâ, îngiosite. Am păstrat pe n pentru l în: celelante, ca rezultat al disi- milaţiei. Prefixul în- înainte de labialele p,b, a devenit în graiurile populare îm- sau chiar î-(nazal). La Negruzzi este, în acest caz, o tendinţă etimologizantă. Deci, formele cu în-(înbilşugare» înboldesc, înpartă, înpărtăşi, înpiedcca, înpodobi, înprotivâ, înpru- mut, înprumutare, înpunge, înputernici) nu au fost păstrate. r în pre a fost menţinut ca o rămăşiţă dintr-o fază mai veche a limbii; în aceeaşi situaţie se află şi r în loc de l în primbli (formă populară). Formele regionale pintre şi pîntre, cu lipsa lui r, au fost păstrate. s înaintea ocluzivelor sonore a fost transcris z, această grafie ilustrînd mai bine realitatea fonetică; brasde, desvăleşte, disvăli, gâsdui, isbire, isbîndâ, isvor, nerăsbătut, răsboi, sboară, sbucium, sburli, sgomot, sguduia, svîrle, văsduh devin brazde» dezvâleşte, dizvâli, găzdui, izbire, izbîndâ, izvor, nerăzbătut, război• zboară, zbucium, zburli, zgomot, zguduia, zvîrle, văzduh. înainte de l, m, n, în afară de cazurile cînd etimologia indică z, s a fost păstrat, conform pronunţiei graiului moldovenesc care nu-] sonorizează decît înainte de b, d, g, v: deslega, deslipind, desmi- tropolesc, desnădăjduire, desrădăcinează, dismeardă. Cum se poate observa, e vorba aici de 5 din prefixul des. în schimb 5 > z în glesne, grosnic, îndrăsni, care devin glezne, groznic, îndrăzni, potrivit etimologiei care indică altă pronunţie decît grafia din textul lui Negruzzi. O problemă mai dificilă pune -s- intervocalic într-o serie de neologisme. Cum nu putem şti cu siguranţă dacă e vorba XLIX de o pronunţie reală sau o simplă grafie pentru z, cum s-a încetă- ţenit astăzi în majoritatea cazurilor, am adoptat o soluţie de compromis: am trascris în textul prim peste tot cu z şi am specificat la variante ori de cîte ori apare 5. Iată cîteva exemple: asilul, civilisaţi, curiositate, entusiasm, fantasiile, filosof, filosofie, filosofic, fisic, fisica, desorganizaţiei, fisiono- mist, fisionomie, generositate, invasia, metafisica, resultat, usurpâ, visita. Aceeaşi soluţie am adoptat şi pentru s urmat de t în pluralul unor cuvinte din fondul vechi al limbii: aceşti, albaştri, povesti, prosti, trişti etc. Le-am transcris deci cu ş în textul principal şi am menţionat pe 5 la variante. Pronunţia cu s e posibilă prin influenţa singularului. Regional, ea se întîlneşte şi astăzi la unele din cuvintele citate (albaştri, de exemplu). Un tratament asemănător a suferit şi $ din şchioapă: am modificat pe 5 în ş în textul prim şi am lăsat pe s la variante. Este o formă regională pe care nu o întîlnim în Moldova şi nu ştim dacă scriitorul şi-o însuşise sau nu. La fel am procedat cu 5 din scoală sau şcolar (cuvinte provenite din neogreacă). Am trecut în textul principal formele cu ş şi am lăsat pe s la variante. Am modificat pe 5 în ş în grupul st din Ştefan. A fost menţinut ţ în neologismul capriţ şi v în loc de / în jertvâ (ca în limba veche). Grupul sce (scris în alfabet latin) a fost transcris şte: găseşte, pîndeşte, româneşte, sfîrşeşte. Cîteva din operele lui Negruzzi au fost publicate într-un alfabet latin de tranziţie. Dăm aici o parte din echivalenţele utilizate în ediţie, plecînd de la alfabetul folosit în traducerea baladelor lui Victor Hugo (ediţia a doua din 1863): a — î (întâi) ; ă = â (nimică) ; â = i (inima) ; S = â (capăi, râdiu, tău) ; 4 — uâ (vouă) \ 4 = ea (peatră, şedeau, vreascuri), ia (iaca) şi a (dacă, fată); î = i (tiranii); â~ă (clătinaţi, însăşi, stă, trecător, vrăjmaşi) ; 6 = oa (fioroasă, noapte, oare) ; sau chiar d = z (zace, zina, ziua) ; sci = şti (vorbeşti) ; ti — ţi (plouaţi) etc. Nu au suferit modificări particularităţile morfologice spe- cifice epocii: a, formă unică pentru articolul genitival al, a, ai, ale, aşa cum este şi astăzi în limba populară şi cum întîlnim şi în textele vechi; auxiliarul au la persoana a IlI-a sing. a perfectului compus (formă veche): au arătat, au fost numită, au intrat, el au obosit, au putut, s-au urcat, au zis; terminaţia -a, nu -au, la persoana a IlI-a plural a im- perfectului indicativ, ca în limba veche: apăra, împopora, lua etc.; -e în loc de -i la persoana a Il-a singular a conjunctivului prezent de la verbele conjugării întîi: să îmbie în loc de să îmbli; genitivul şi dativul singular al unor substantive feminine în -ei, în locul desinenţei actuale -ii: gâlbănărei; -i în loc de -ie la persoana a IlI-a singular a indicativului prezent a ver- bului a trebui: trebui, nu trebuie, Pînă aici ne-am referit la numeroasele aspecte fonetice şi la cele cîteva particularităţi morfologice care diferă de cele ale limbii literare de astăzi şi se explică prin epoca în care a scris Negruzzi, prin limba vorbită a scriitorului, mai aproape de graiul moldovenesc, sau prin influenţa exercitată de textele vechi. în cele ce urmează, enumerăm unele trăsături (majori- tatea fonetice) specifice munteneşti care se întîlnesc în textele lui Negruzzi. Ele se explică, în primul rînd, prin publicarea unor producţii în tipografia lui Heliade (aşa s-a întîmplat cu cele două traduceri din Hugo, Maria Tudor şiAngelo, tiranul Padovei, unde apar cele mai multe particularităţi munteneşti). Trebuie să amintim însă că şi în lucrările tipărite la Iaşi, începînd cu prima ediţie din Aprodul Purice în 1837, scriitorul introduce, probabil cu intenţia realizării unităţii limbii literare, trăsături sudice din care o parte nu au fost acceptate de evoluţia ulterioară a limbii literare. Trăsături munteneşti apar, de altfel, în textele moldoveneşti încă din secolul al XVIII-lea cînd începe, desigur timid, fenomenul de unificare a limbii noastre literare. Am avut, deci, toate motivele de a păstra în ediţie aceste particularităţi: a în daca', căderea lui e din de şi pe înainte de cuvinte care încep cu o vocală: d-aceea, d-aceste, d-acest ea, d-a doua, d-aci, d-a lor suflet, d-a purure, d-atunci, d-odată, d-un plumb, d-un zid, p-aicea, p-aici, p-atunci, p-a lumei unde. în aceeaşi categorie intră şi iotdauna pentru totdeauna; pă în loc de pe, dupe pentru după; e în loc de ă, după ş: faşe \ î pentru ă în sîrmană; l în loc de r în tutulor; absenţa lui n din genuchi şi cuvintele derivate; a în loc de & la persoana a IlI-a singular a indicativului prezent la verbe de conjugarea a IV-a: întovărăşaşte, urăşte', jotacizarea în flexiunea verbală: auz, crez, închiz, să perz, poci, să-l vază. Numele proprii străine au fost transcrise conform indica- ţiilor ortografice actuale, care respectă grafia originală, elimi- nînd transcrierea fonetică a alfabetului chirilic. Deci: Voltaire nu Volter, Shakespeare nu Şecspir, Rousseau nu Ruso. Atunci cînd avem de-a face şi cu o altă pronunţie, am respectat-o: Moscva, Oraţie, Temza. Greşelile de tipar au fost corectate în mod tacit. Cînd nu am avut siguranţa dacă o anume formă este sau nu greşeală de tipar, am trecut-o la variante. Astfel, în chiar textul de bază de la Aprodul Purice (ed. din 1857) întîlnim ostaşi pentru ostaşii care e în celelalte ediţii. Am transcris ostaşii şi am menţionat ostaşi la variante. La fel am procedat cu să înceapă tot din Aprodul Purice pentru forma corectă să începe. Din parcurgerea variantelor se poate observa efortul scri- itorului de a scrie într-o limbă literară unitară pentru toţi ro- mânii, plecînd de la recomandările lui Heliade, cît şi năzuinţa jui de a-şi perfecţiona opera şi sub raport stilistic. Atunci cînd, reluînd un text, Negruzzi i-a adus modificări substanţiale, am preferat să transcriem integral prima variantă. Punctuaţia a fost corectată în majoritatea cazurilor, fără a mai specifica, corespunzător cu normele actuale. Nu am menţi- onat decît acele variante de punctuaţie care modifică structura frazelor sau acele care au un rol stilistic. O discuţie aparte merită procedeul lui Negruzzi de a lega pronumele personal aton în dativ sau acuzativ de cuvîntul precedent, nu de verbul care urmează, cum obişnuim con- form indicaţiilor ortografice actuale. Problema nu este doar una de punctuaţie, ea devine, prin implicaţiile ei, şi una de sintaxă. Iată cîteva din frecventele exemple care se pot în- tîlni în textele lui Negruzzi: pururea'i au arătat, răsuflare ş au şi dat, pe carc'l au fost învins mîna sa, tu’i ai trimes» orice damă'l ar fi văzut, din cea întâi vedere’l ar fi judecat, cele ce’ţi am zis, nu’ţi ar lăsa, dumitale’ţi e lesne a zice, cînd’ţi a câruntat părul, nu'l am văzut, tu*mi ai dat, s-adun pri- cini de glumâ'mi a fost însărcinarea, vaca'mi ar da lapte, De a ta lumină'i a înstrăinat. Scriitorul însuşi, cînd a avut ocazie a revenit asupra textelor, legînd pronumele de verbul care ur- mează. Am procedat şi noi în consecinţă: pururea i-au arătat t răsuflare ş-au şi dat, pe care l-au fost învins mîna sa, tu i-ai tri- mes, orice damă l-ar fi văzut, din cea întâi vedere l-ar fi judecat, cele ce ţi-am zis, nu ţi-ar lăsa, dumitale ţi-e lesne a zice, cînd ţi-a câruntat părul, nu l-am văzut, tu mi-ai dat, s-adun pricini de glu- LII mă mi-a fost însărcinarea, vaca mi-ar da lapte, De a ta lumină i-a înstrăinat. Notele din subsolul paginilor aparţin în exclusivitate lui Negruzzi; toate intervenţiile editorului sînt trecute în capitolul Comentarii şi variante care începe la p. 315. O bibliografie generală a operelor lui Negruzzi va fi inclusă în volumul al II-lea, precum şi o bibliografie generală a refe- rinţelor critice. La sfîrşitul volumului al II-lea se va însera un glosar pentru regionalisme, arhaisme sau neologisme care, ori nu sînt înţelese de cititorul mijlociu, ori reprezintă variante fonetice sau morfo- logice neobişnuite, dispărute astăzi. Acest glosar cuprinde numai sensurile întîlnite în opera lui Negruzzi, cu indicaţia paginii sau paginilor unde apar cuvintele respective. Orice observaţie menită să ajute la îmbunătăţirea transcrierii şi la clarificarea comentariilor este aşteptată cu recunoştinţă de editor. L. L. PĂCATELE TINEREŢELOR (1857) . . Siccome colui, che una insalatella vuole a un suo amico mandate, preso il paneruzzo e il coltelino, Vorticello suo ricerca, e come Verbe trova cosi nel pane- retto le mette senza alcuno assortimento mescolamente. Non altrimenli a ml e convenuto di fare. Perd dunque mi pare che questo meritamente non libro, ma un paneretto d'insalatella si debba chia- mare. Novelle del Sermini I Amintiri de juneţe Cum am învăţat româneşte. Zoe. 0 alergare de cai. Au mai păţit-o şi alţii. Toderică. 5 10 15 20 25 30 CUM AM ÎNVĂŢAT ROMÂNEŞTE Pe cînd uitasem că sîntem români şi că avem şi noi o limbă, pe cînd ne lipsea şi cărţi şi tipo- grafie ; pe cînd toată lumea se aruncase în dasii şi pe- rispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; cînd, în sfîrşit, litera- tura română era la darea sufletului, cîţiva boieri, ruginiţi în românism, neputîndu-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc ş.c.l., toate în esc, create de diecii vistieriei, pentru că atunci între ei se plodea geniul, şedeau trişti şi jăleau perderea limbii, uitîndu-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfîrşit, şi din cînd în cînd cîte o broşură învăţă- toare meşteşugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi, sau pîne şi crohmală de cartofe. Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bă- trîni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoală unde se învăţa încă româneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola. Tatăl meu era unul din românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar care să nu-1 aibă el întăi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să nu puie să i-o pescrie. într-o zi, viind de la şcoală, l-am găsit cu o mare carte in-folio dinainte. — Ceteşte-mi, îmi zise, o viaţă d-a sfinţilor din cartea aceasta. — Iartă-mă, părinte, eu nu pot ceti româneşte. — Cum! apoi dar ce înveţi tu? — Elineşte, am răspuns păunindu-mă. De vrei, să-ţi cetesc toată tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor a tro- ienelor, pre care îl ştiu pe dinafară: 7 5 10 15 20 25 30 35 40 8 «Atipa, novnâs atfpa, "Ats JtoviOTcopouţ KopiCeiC 0od<; aKâxoug ârc’ oISpa Xipvas noi pe tiv peAiav Tiopetiaeig;» — Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e ruşine să nu ştii limba ta! Mine vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu dascălul, care e un om preînvăţat; şi nu mă îndoiesc că tu te vei sili a învăţa degrabă, pentru că ştii că asta îmi face mulţămire. — O, negreşit! am răspuns cu bucurie. Ne întîrziesem a doua zi căci, cînd am ajuns, am găsit examenul pelasfîrşit. Se cercetase istoria, geografia ş.c.l. Sala era plină. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne, mume a băieţilor, care ascultau într-o religioasă tăcere. Profesorul român avea un nas cu totul antiromân, căci las-că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat, încît semăna mai mult a proboscidă decît a nas. — Pre-evghenicoşilor boieri şi cucoane, zicea el, am avut cinste a înfăţoşa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. Acum voi avea cinste a arăta că limba noastră, pre care toţi socot că o ştiu, dar nime nu o ştie cumsecade, nu este fără gramatică, fără sintaxis şi fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. Două pilde voi arăta. Sfîrşind, îşi puse ochilarii, tinse tabla neagră, şi chemîncl un băiet ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. Băietul scrise: Fată Sarră! Eu ţ-am zis aseară, Să vezi oul cum se sară. — Pre-evghenicoşilor, urmă profesorul, vedeţi că toate aste frasis se sfîrşesc cu sară, dar, precum aţi văzut, au deo- sebire în scris. Asemene veţi videa şi cu a doua paradigmă. Băiatul mai scrise: Maică-ta de-i voe Bine ar fi să vr|e Păn-la noi la vie. Dascălul tinse braţul spre cuvintele scrise, cu un gest maiestos. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. Barbaţi, femei, copii, toţi săriră şi s-apropieră de tablă, strigînd bravo 5 10 15 20 25 30 35 40 de răsuna sala. Mumele uimite suspinau sub bonetele în- horbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoşi poate, dar acum stînşi şi împregiuraţi de un cerc pur- puriu; aste lacrimi, strecurîndu-se pe lingă zbîrciturile nasu- lui ca pe nişte uluce fireşti, ajungeau sub buza dedesubt, unde barba întoarsă în năuntru le oprea ca o stavilă. Bunele bătrîne nu se puteau dumeri cum de sînt atît de învăţaţi drăguţii lor şi, clătind din cap, priveau pe dascal ca pe o fiinţă surnaturală. Bărbaţii îl fericitau, îi mulţămeau, îi strigau aferim de se zguduiau păreţii; şi bătrînul socolean, doborît sub grindina laudelor şi a aferimilor, se lasase pe un scaun, unde-1 împre- giuraseră copiii, ameţit, răpit, cuprins, ca acel împărat roman ce striga la moartea sa: „Je sens que je deviens dieu!“ Ce făceam eu în vremea aceasta? Eu rămăsesem încre- menit, cu ochii holbaţi, cu gura cascată, căci nu înţelegeam nimic, eu care mă ţinem că ştiu ceva! Dascălul acesta luă în ochii mei un chip măreţ, academic, piramidal, neînţeles ca şi sinonimele sale; mi se părea că văd un Platon, un Aristo- tel... Cît mă umilise de tare! cum îmi căzuse trufia! cît mă simţeam de mic în asemănare cu băietul acel ce scria sară şi vie în trei osebite feluri! Ne-am întors acasă. Tatăl meu, văzîndu-mă gînditor, mă întrebă ce am. — Gîndesc la adînca erudiţie a acestui dascal. — Adevărat, e un om plin de ştiinţe, şi l-am poftit să vie ca să-ţi dea lecţii de trei ori pe săptămînă. De mîne va începe. — O, cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste! îndată am gătit caiete, condeie nouă, negreală bună, nimic n-am uitat; întocmai ca bravul soldat care îşi perie uniforma, freacă bumbii, curăţă armele în ajunul bătăliei. Aceste pregătiri m-au ocupat pănă seara, cînd m-am culcat gîndind la noul dascal; iar piste noapte am visat că avem un nas cît a lui de mare. A doua zi profesorul veni şi, după acea de datorie bună- dimineaţă, scoase din sîn o broşură cartonată cu hîrtie pes- triţă, zicîndu-mi c-un zîmbet plin de încredere în sine: — Nădejduiesc că ne vom înţelege amîndoi. Această filadă nu sînt la îndoială că în puţine zile o vei învăţa. „O! am gîndit, acesta e negreşit vrun extract lesnicios a sistemului său de învăţătură/' Am luat-o cu toată onoarea cuvenită operii unui literat şi, deschizîndu-o, am văzut că era un abecedar cu slove d-un palmac de mari! 9 5 10 15 20 25 30 35 40 10 Am rămas mut de oţerire şi de ruşine. Ce batjocură! să mă puie pe mine, care nu mai eram un copil, aveam trei- sprezece ani, să învăţ a b c ! pre mine, care înţelegeam pre Erodian din scoarţă în scoarţă! Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-1 putea mistui. Hotărîi să-mi răzbun şi ideea asta mă mai linişti. în vremea aceasta, dascălul îşi aşezase ochilarii pe tro- nul lor (pare că privesc încă acei ochilari ţuguieţi pe nasul lui uriaş, ca un turc calare p-un harmasar roib), trase tabac, strănută, tuşi spre a-şi drege glasul şi începu rar şi cu dese pauze: — Netăgăduit este că omul nenvăţat e ca un copac ne- îngrijit, care nici o roadă nu aduce. Drept aceea, învăţătorul este pentru un tînăr aceea ce este şi grădinarul pentru pom; sau ca plugarul bun care curăţă de mărăciuni ţarina sa pănă a nu semăna în ea sămînţa cea bună. După aceste parabole, adaose: — Pentru a-ţi paradosi limba românească după toată rînduiala, ca să o înveţi cumsecade, spre a o şti precum se cuvine, trebui să începem de la început. Vei şti deci că limba românească are patruzeci şi una de slove, care se împart în trei soiuri: glasnice, neglasnice şi glasnico-neglasnice; şi anume, glasnice sunt: Az, Est, Ije, I, On, î£, Ier (**), -fetiu, Io(i$), *ia, Ia, Ipsilon, (omega. Neglasnice: Buche, Vede, Glagol, Dobru, Juvete, Zemle, Kaku, Liude, Mislete, Naş, Pocoi, Rîţă, Slovă, Tferdu, Fîrta, Heru, Csi, Psi, Ţi, Cervu, Şa, Ştea, Oiţa, Gea. Glasnico-neglasnice: Zalu, Ieri, Ucu, *n. Făr- aceste slove nu se poate alcătui nici o frasis, nu se poate proforisi nici o silavi, căci ele sînt temelia limbii. Drept aceea, d-ta vei binevoi a le învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvînta curat şi pe înţăles, pentru că văd că dăscălii d-tale, grecul şi franţuzul, pre care dracul să-i iaie! ţ-au stricat pro- foraua, nu poţi rosti pe î, ă, ş, ci, şi altele vro cîteva. Am nă- dejde că poimîne mi le vei putea spune pe dinafară, şi atunci vom începe a doua maeimă, Ba, Be, Bi, Bo, şi mai la vale. Cred că ne înţelegem? — Ba nu ne înţelegem nicidecum, am strigat ieşind din ameţeala ce mă cuprinsese întru auzul barbarelor numiri a buchilor lui, nu ne înţelegem! D-ta vrei să mă batjocureşti, să mă pui la alfavita, pre mine care ştiu greceşte mai mult decît oricare tînăr de vrîsta mea, şi care scriu franţuzeşte sous la dictee, fără a face mai mult decît şepte-opt greşale pe faţă! Dă-mi o gramatică, arată-mi construcţia ver- 5 10 15 20 25 30 35 40 burilor, ortografia. Spune-mi pentru ce scrii vie şi sară în trei feluri? — îţi voi spune-o la vreme. — Pentru că ai o duzină de it aşa e ? Dar cum scrii masă (table) şi masă (preţ. verbului minere)? Cum scrii lege (loi) şi lege (imper. verbului legare) ? Aşa e că tot un fel, pentru că n-ai doi a şi doi el Apoi pentru ce încurci şi ameţeşti pe băiaţi ? — Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zîmbet ce semăna a strîmbet; învaţă buchile pe de rost ca să le ştii poimîne. — Ba nici gîndesc, zisei azvîrlind abecedarul sub masă. — Ha, ha, ha! La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învăţăturii este amară, dulci sunt însă rodurile sale. Sfîrşind, strînse ochilarii, îşi luă şlicul şi ieşi. Simţii că mi se luă o greutate de pe inimă. — A! pedant ignorant şi îngîmfat, strigai, vrei să învăţ buchile tale! Să mă necinstesc! A! chinezule, care ai o sută de litere, mai multe decît orice limbă! A! tu ai slove amfibii, nici glasnice, nici neglasnice! A! tu socoţi că limba mea deprinsă cu Omer se va putea suci ca să zică fîrtă, tferdu, glagol ş.c.l.; numiri sălbatice cu care tu ai poreclit bietele litere! A! tu vrei să mă necinstesc, să învăţ buchile tale! Dar să crăpi macar, nu le voi învăţa! Las-că te-oi juca eu! N-am trebuinţă de tine ca să-mi învăţ limba mea! Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare, purure deschisă, în coridor. Ajutat de o slugă, i-am făcut inventariul, şi pintre mulţimea calendarilor şi a cărţi- lor în limba grecească modernă, iaca ce am găsit: Tipărite : Vieţile sfinţilor din toate lunile. Moartea lui Avei (poem de Gesner). Numa Pompilius (romanţ de Florian). Patimile Domnului nostru, în versuri. Istoria lui Arghir şi a pre-frumoasei Elene, idem. Despre începutul românilor, de Petru Maior. Floarea darurilor. Întîmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Moscva. Talmudul jidovesc. 13 Manuscrise : Letopiseţul lui Nicolai Costin. Cavalerii Lebedei (romanţ de M-me Genlis). încungiurarea cetăţii Roşela (romanţ, idem). 5 Lentor, tragedie în versuri. Sapor, idem. Matilda (romanţ de M-me Cottin). Manon Lesco, romanţ. Târlo sau străinii în Elveţia, idem. 10 Zelmis şi Elvira, idem. Cugetări de Oxenstern etc., etc. Sărmană bibliotecă! Uitată în secriul ei la bejenia anu- lui 1821, toată a slujit de fultuială ianicerilor! Ce n-aş da acum ca să am una din acele cărţi de sute de ori cetite de tatăl meu. 15 M-am cercat să cetesc un romanţ din acele manuscrise, dar scrisoarea era atît de încîlcită, încît le-am lasat, făgăduin- du-le de a le vizita cum voi putea deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifică ce se obicinuia atunci pe la noi; şi,luîndIsto- ria românilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în 20 puţine ceasuri am învăţat a ceti. Păn-în seară, eram ca- pabil să spun pe carte cît oricare anagnost de răpide. Seara am cetit tatălui meu tot cîntul întăi din Moartea lui Avei, singura carte care avea puterea a-1 adormi. Bunul părinte se bucură, şi atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, 25 porunci să cumpere cinci coţi postav vişiniu de un beniş, pre care îl trimise dascălului. Eu însă nu puteam uita înfruntul ce-mi făcuse. Făcînd un congres de băieţi — conşcolari ai mei de la dăscălii fran- ţez şi grec — după mai multe opinii, care de care mai stra- 30 vagante, o idee satanică veni unuia în minte. — Fraţilor, zise el, socotinţa mea este să închipuim nişte întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci, ca să-i dovedim că e numai un gogoman pedant . . . — Eijye! Bravo! Euoî! Hura! ITaiav! Vivat! strigară toţi. 35 întrebările s-au alcătuit, s-au aprobat de toată adunarea şi mi s-au încredinţat. A treia zi dascălul veni, şi întrebîndu-mă de ştiu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. Profesorul rămase înlemnit. ^0 Sfîrşind, am urmat în tonul acel pedantic cu care îmi vor- bise el: 12 — De vreme ce vezi, loghiotate, că am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale — care mi-ai spus că este temeiul limbii — nu sunt la îndoială că voi învăţa a scrie iarăşi fără ajutor dăscălesc. însă fiindcă cunosc şi simţ 5 cu desăvîrşire că dascălul, pentru un tînăr, este aceea ce este grădinarul pentru pom, văd că eu am foarte multe lucruri de învăţat, căci sînt ca un copac neroditor. Drept aceea, am făcut aceste cinci întrebări, pre care d-ta vei binevoi a mi le tăl- măci. Asta va fi singura mea lecţie. Pe toată ziua îmi vei 10 deslega cîte cinci de aste nedumeriri. Spune-mi dar: 1. Pentru ce uneori vara plouă cu broaşte, iar nu cu cris- tei fripţi, precum odinioară la judani? 2. De unde au luat Adam şi Eva ac şi aţă de au cusut frunzele de smochin, în vreme ce pe atunci nu era încă nici 15 o fabrică? 3. Cum . . . ? — Păgîn! mă curmă dascălul astupîndu-şi urechile şi sărind de pe scaun, ca un om ce calcă pe un şerpe; hulă gro- zavă şi pîngărită! Iaca frumoasele isprăvi a învăţăturii pa- 20 pist aşilor! Zicînd aceste, îşi luă şlicul şi o împunse de fugă pe uşă. De atunce nu l-am mai văzut. Astfel Petru Maior m-a învăţat româneşte. ZOE I „Amour en latin faict amor ; Or donc provient d’Amor la mort: Et paravant, soulcy qui mord, 5 Deuil, pleurs, pieges, forfaicts, remordu Blason de l'Amour Aceasta au urmat la 1827. De abia înserase, uliţile era însă pustii. Din cînd în cînd 10 şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei caleşce, în care era vreun boier ce se ducea la o partidă de cărţi, sau un fiacru ce trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragiii care striga regulat raita; pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi 15 riscat a merge pe jos singur pe uliţi, după ce înnopta. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşii, şi fanaragiii, masalagiii, potlogarii de care gemea oraşul, şăzînd ascunşi pintre rîsipuri, pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, şi adeseori, 20 el perdea împreună cu punga şi viaţa sau cel puţin sănătatea, în zadar îmbiau streji de arnăuţi şi de simeni; nu puteau stîrpi aceste înrăutăţiri, nici descoperi bandele vagabonzilor. O călească trecu în fuga cailor pe uliţa mare, apucă uliţa Sf. Ilie, şi făcînd în stînga, luă la deal pe lîngă zidul Sf. Spi- 25 ridon, şi tot suindu-se pănă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portiţa unei căsuţi cu două ferestre cu perdele verzi. Din tră- sură se coborî un tînăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii. El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal 30 roşu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetile, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia căria, cu fir şi cu tertel, îi aco- 35 perea tot peptul. în cap avea un şlic de o circoferenţă cel puţin de şăpte palme. într-un cuvînt, orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa şi de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cît e de nostim! 14 5 10 15 20 25 30 35 40 Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din cea întăi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strimtă, buzile groase şi sprincenile rădicate cu disproporţie dasupra ochilor ; dar şi nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greşi, să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale. în camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, şădea o feţişoară rezămată intr-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastru-deschis, de sub care se zărea un picioruş gras şi mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de matase pe albii ei grumazi; poziţia ei cea lenoasă, în sfîrşit lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat, dacă ar fi fost la Iaşi la 1827, în camera aceea. Zău era frumoasă tînăra fată! cînd însă şi-a întors tînjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene şi scăldaţi într-o rouă de desfătare, cînd s-a repezit şi a apucat în braţe pe tînărul ce intrase, trebuia să aibă cineva toată nesimţirea lui, ca să nu cadă ameţit la picioarile ei. — Ah! tu eşti, Iancule, tu e‘ti! Vezi că eu te aşteptam. Gîndeam la tine, pentru că numai la tine gîndesc. Pesemne tu nu ştii că te iubesc mai mult decît orice alt pe lumea asta şi tu iar mă iubeşti. Aşa e că mă iubeşti ? Nu voi să mă iubească alţii. Zică ce-a vrea lumea, eu te iubesc — ş-apoi ce-mi pasă de lume. Tu eşti al meu! al meu! Te iubesc, te sărut, sufle- ţelul meu! Şi gingaşa copilă îl acoperea de sărutări focoase. — Ce te-ai făcut de o săptămînă de cînd nu te-am văzut? Unde ai fost ? Oh! ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi răspunzi. Cînd ai şti cît am plîns! Uită-te, ochii mei sînt roşii încă; aşa e că sînt roşii? Spune-mi, mă iubeşti? — Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimţitul amorez. — Caraimane, dă-mi un ciubuc! Un arnăut mustăcios întră şi întinse stăpînului său un lung ciubuc. într-un minut, cămăruţa se împlu de un fum gros, pintre care Zoe se zărea ca o zeitate prin nori. Această între- rumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată, care tăcu, lăsînd să scape din sînul ei o oftare, o oftare de acele ce sfîşie inimi. — Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. Să vedem, ce este? spune, pentru că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. 15 — Ah! zise Zoe, înturnîndu-şi lăcrimaţii ochi spre el, odinioară îţi părea că zboară ceasurile ca minutile lîngă mine; atunci mă iubeai, acum nu mă mai iubeşti ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt şi tot aseminea te iubesc. Oh! Iancule, tu 5 niciodată nu vei ajunge la acel grad a dragostei care eu îţi păstrez! Preaiubitul meu! spune-mi, cînd mă vei numi soţia ta? Cînd voi putea a nu mai tăinui de lume acest amor de care inima mea este plină? Vezi tu, acesta e singurul meu gînd. Ştii poziţia mea. Ştii că de am greşit, pentru tine numai am 10 fost o slabă fată. Ah! cînd ai şti cît sînt de fericită! am să-ţi spui o veste care a să te împle de bucurie. Eu o să fiu mumă! — Şi copila îşi ascunse rumena faţă în sînul coconaşului. întru auzul cuvîntului acestuia, Iancu s-a posomorit, a băgat mîna în buzunar, şi scoţînd nişte metanii de coral 15 de vro doi coţi de lungi, începu a se juca cu ele, preîmblîndu-să în lung şi în larg prin mica cămăruţă. Zoe îl privea neclintită. — Ascultă, draga mea; cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. Vestea ce mi-ai dat m-a împlut de bucurie. Dar văd 20 nişte mari pedici la însoţirea noastră. Unchiul meu a aflat legătura noastră şi e foarte mînios asupra mea. îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fată săracă, orfană şi cîte altile. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. Să vedem. Mişelul! vorbile lui era loviri de cuţit pentru Zoe. Ea 25 tremura. — Vai mie, nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare m-ai adus! mă despreţuieşti după ce m-ai înşălat! nu ţi-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase. Găseşti pretexturi ca să mă părăseşti şi pe mine 30 şi pe copilul tău. Nu te temi de păcat! nu socoteşti că voi muri dacă m-îi lăsa! oh! fie-ţi milă! fie-ţi milă! Şi sărmana se tîra la picioarile lui, vărsînd şiroaie de lacrimi şi frîngîndu-şi mînile. — Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreşit şi vei 35 avea a da seamă lui Dumnezeu, pe care de atîte ori l-ai luat martur jurămintelor tale. Suspinurile înăduşiră glasul tragedii copile, care acum întâi începuse a gîci inima amorezului său. Sfărâmată de durere, căzu leşinată la picioarele lui. 40 Iancu o rîdică şi o puse în pat, după aceea, chemînd pe bătrîna ei slujnică, a lăsat-o lîngă ea. El a ieşit şi s-a suit în călească. 16 5 10 15 20 25 30 35 — La bal, la curte! a strigat arnăutul vizitiului, şi caleaşca a purces ca vîntul. „Deşănţată pretenţie! zicea coconaşul răsucindu-şi mus- teţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca cînd asfel de jurăminte să mai ţin vreodată/' II „Cinga il brando, ed abbia questa L'asta in pugno, e Vel mo in testa E con Pallade in bellezza Giâ potrebbe contrastat Metastasio Zoe era fiica unui boierinaş, care prin slujbile sale se ridicase la o treaptă cinstită. încă în faşe, perduse pe maică-sa, iar la vrîsta de cincisprezece ani, moartea o lipsise şi de tatăl său. De atunci, sărmana fată, lăsînd o moşioară, iubitul loc a copilăriei sale, care rămăsesă moştenire fraţilor ei, venise la Iaşi. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraş. Se văzu încungiurată de o droaie de curtezani, pe care îi trăgea deosebita ei frumuseţe. Focul juneţii şi simplitatea creş- terii sale o făcură să plece urechea la măgulirile desfrînaţilor. Ea iubi, iubi, oh! cum iubi! Neştiind ce e amorul şi ne- prepuind urmările lui, se dete cu totul la această patimă dulce şi amară, plăcută şi groaznică. Se dete cu gînd, cu inimă, cu suflet. Iată o întîmplare ce va arăta ce fel iubea tînăra copilă. Cel întăi ce găsi loc în inima ei fu un ofiţer al gvardiei curţii; tînăr galant, cinstit şi birbant, Iliescul era cu totul contra coconaşului, pe care l-am văzut figurînd la începutul acestei foaite adevărate istorii. Frumos şi bine făcut, el n-a avut multă greutate a cîştiga inima ei. El o iubea şi se mira că o iubeşte ca şi în ziua cînd culesese cea întăi dulce sărutare pe buzele ei. Şi deşi Zoe nu cunoştea adimenirele cochetăriei, tot însă ţinu în lanţul ei pe fluturatecul tînăr o lună de zile! O lună de zile pentru Iliescul era o vecinicie. începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni şi fără rivali. Se aruncă iarăşi în vîrtejul lumei. într-o zi, el dormea după prînz. 17 Un arnăut veni în curtea lui, merse drept la camera unde el dormea, deschise uşa, întră şi, scoţînd un pistol din cin- gătoare, îl slobozi în eL Glonţul trecu alăturea cu capul tî- nărului, bortili perina pe care se răzăma şi se înfipse într-o 5 cărămidă din părete, a căria sfărămături să reîntoarseră şi căzură pe peptul dormitorului. Iliescul sări şi se răpezi ca ful- gerul la noul venit, care scosese al doilea pistol. Arma i se smînci din mînă şi o îmbrîncătură aruncă pe ucigaş pe o ca- napea. Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cute- 10 zător, dacă în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi desfăşurat. Nişte coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii şi peptarul lui înfirat. Aceasta era Zoe. — Doamne sfinte! strigă tînărul cunoscîndu-o, fu eşti Zoe, cine ar fi putut crede! tu eşti care vrei să mă omori! 15 aceasta e răsplata dragostei mele? Vrei să mă omori! şi pentru ce? — Pentru că eşti un nelegiuit, strigă fata cu un glas pre- curmat de suspinuri, pentru că mă vinzi, pentru că despreţu- ieşti amorul meu şi pentru că ai gîndit că vei putea, după ce 20 m-ai învăţat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceaţa vieţii, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ţi mai place! nesocotitule! pesemne nu ştii că pe noi femeile, dacă unpaingnesparie, moar- tea nici cum nu ne îngrozeşte? Iată dovada vînzării tale, şi îi tinse un bilet scris pe o hîrtie roză. — Ceteşte, ticălosule! 25 sau mai bine las-să ţi-1 cetesc eu. Ascultă: „Stăpînamea! mă învinovăţeşti nedrept. Cum ai putut crede că o proastă feţişoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură îm- părăţeşte în inima mea ? Nădăjduiesc să-ţi dovedesc în astă-seară că de am şi fost poate rătăcit, o secundă n-am încetat de a 30 fi pentru de-a pururea, al dumitale credincios rob." A! tică- losule! nu e slova ta? Tăgăduieşti, zi că n-ai scris răvaşul acesta; o proastă feţişoară! oh! mă defaimă pentru că-1 iubesc din toată inima. — Acest răvaş e pentru tine, zise Iliescul învăl- 35 măşit. — Pentru mine! şi de cînd mi-ai schimbat numele de iu- bită pe acel de stâpînă ? Cînd mi-ai mai zis vrodată dumneata ? A! nu căuta să mă amăgeşti, căci dacă mîna mi-a tremurat astăzi, să ştii că altă dată va fi mai sigură. 40 — Omoară-mă dar, adaose Iliescul cu un aer teatral, neştiind ce să mai zică; omoară-mă, dacă te supără amorul 18 5 10 15 20 25 30 35 40 meu. Văd că cauţi pricinuiri şi iai de dovadă însuşi încredin- ţările dragostei mele. Omoară-mă! viaţa-mi e nesuferită fără amorul tău. Iată pistolul, şi ca să nu mă greşeşti, razămă ţeava de inima mea, îl ţiu eu, n-ai decît să tragi pedica. Zicînd, dezvăleşte peptul şi se apropie de feţişoară. El era atît de frumos, întristarea răspîndită pe faţa lui arăta atîta adevăr, încît gingaşa copila se simţi pătrunsă şi înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie. — Oh! eram să te omor, a strigat plîngînd, Dumnezeul meu! cum am putut avea un aşa gînd! să te omor pe tine, pe care te iubesc ca sufletul! şi apoi ce aş fi făcut singură pe lume? Vezi tu, crudule, cînd am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mîna. Socoteam că te-am omorît şi voiam să mă omor şi pe mine. Dar tu nu eşti rănit? Tu mă iubeşti, aşa e? Răvaşul a fost pentru mine! oh! zvîrle pistolul acela, că mi-e frică de el. Şi se aruncă în braţele lui. După ce, peste un ceas, Zoe ieşi într-un fiacru şi se duse, Iliescul se îmbrăcă cu dulama lui stacojie cusută numai fir; se încinse pe deasupra şalului cu o curea lată, coperită cu ţinte aurite, în care băgă două pistoale suflate cu aur şi atîrnă pe coapsa stîngă o sabie încovoiată. La scară îl aştepta un frumos armăsar negru. Ieşind, văzu arnăuţii săi, care sta roată împregiur. — Ascultaţi, le zise; astăzi un talhar a întrat la mine, cînd dormeam. A slobozit un pistol asupră-mi, dar nu m-a nimerit. Nu am putut pune mîna pe el şi a scăpat. Să nu mor creştin, ci spurcat ca voi, dacă va mai întră cineva la mine, fără să-mi daţi mai nainte de ştire, de nu, veţi lua fiecare cîte o sută baltage cîrjalieşti pe talpe. Ştiţi că-mi împlinesc juruinţile. Arnăuţii strigară: maşalla! închinîndu-să pînă la pămînt. „Zoe a vrut să mă omoare, zicea în sine tînărul, încăle- cînd; Domnul ştie ce-mi vor mai face celelalte trei, pe care nu le poci amăgi aşa lesne. Blăstemata de slugă! a greşit răvaşile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz; aşa va fi făcut şi cu celelalte. M-am bătut făţiş cu Beilicciul şi cu Fedeleş1 fără să simt ce e frica, dar acum zău! mă tem/' 1 Vestiţi tîlhari la 1827. 19 5 10 15 20 25 30 35 40 20 III „Oh! n'insultez jamais une femme qui tombe! Qui sait sous quel fardeau la pauvre âme succombeV V. H u g o Mai mult de un an acum trecuse de la întîmplarea aceasta. Iliescul aflase chip a se deslega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea inimei sale şi Zoe începuse a cunoaşte că a greşit, judecind pe oameni după inima sa. Amăgită în nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor. între toiul neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B . . . îl vedea mai tăcut şi mai retirat. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, macar că era semnul nătărăiei. Pe altă parte, ca să scape de gura lumei, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri, şi cunoscînd că trebuie în sfîrşit să-şi ia un loc oarecare în soţietate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soţie. Depărtă pe toţi ceilalţi ai săi slăvitori. Iubi pe Iancul; îl iubi sărmana fată, cum ştia ea să iubească şi curînd el nu mai avu nimic să mai dorească. Nu mult după aceasta, simţi urmările nesocotinţei sale, şi îngrijindu-se„ îşi mărturisi starea cea de critică amorezului său. Atunci Iancul lepădă masca, îşi dizvăli urîtul haracter şi, puţină vreme după întîlnirea ce am văzut că a avut cu ea la înce- putul acestii istorii, îi scrise răvaşul următor: „Coconiţă! îmi pare deşanţ că dumneata ai luat un capriţ drept amor şi încă pretinzi să te iau de soţie! Las-că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un aşa pas, dar apoi nici inima mea n-are plecare a se robi. Aşadar, te rog nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini şi binevoieşte a mă uita şi a nu-mi mai seri/' Gingaşa copilă ceti răvaşul fără să zică nimic, fără să verse macar o lacrimă. Inima îi era plină şi suspinele, gră- mădindu-se în sînul ei, o înăduşeau. După o îndelungată şi cumplită tăcere, căzu îngenuncheată dinaintea icoanei mîntuitorului, zicînd: „Dumnezeule, fie-ţi milă de mine şi nu mă aduce la desnădăjduire!“ Sanda, bătrînă femeie care o slujea, care o hrănise cu sînul său în pruncie şi o crescuse în copilărie, stînd într-o 5 10 15 20 25 30 35 40 cameră alăturată, se apropie de o uşă cu geamuri, prin care se vedea în odaia stăpîne-sei, şi rîdicînd perdeaua, văzu această desnădăjduire, această durere atît de adîncă. Ea nu îndrăzni să între, respectînd cuceria stăpîne-sei; dar neauzind nimic şi văzîndu-o tot îngenucheată cu faţa la pămînt, întră în odaie ca să o scoaţă din nişte cugetări atît de triste. în zadar însă îi vorbi; deci apropiindu-se o găsi rece, îngheţată, o socoti moartă. Luă în braţe pe această biată fată pe care o legănase şi cu care împărţise soarta sa. O numi cu acelaş nume de Zoiţă, precum odinioară, şi o dismerdă ca şi atunci. Silin- du-se s-o deştepte din acea dureroasă letargie şi, neştiind de trebuie să dorească a o vedea înviind ca să-şi afle iarăşi durerea, sau mai bine să vază moartea pecetluind acest secret de nenorocire, „sărmana Zoiţă! zise, şi o lacrimă căzu din ochii bunei bătrîne, cît e de frumoasă! poate ar fi mult mai bine pentru dînsa să nu se mai trezească!" Această dorinţă, deşi barbară, se cunoştea că vine dintr-o inimă credincioasă către stăpînă-sa. O puse în pat şi, peste puţin, Zoe deschise ochii. — Du-te, mamă, acasă la N ... şi lasă răvaşul acesta la o slugă a lui, ca să-l dea, cînd se va întoarce din călătoria sa, sau să-l trimiţă cu poşta unde să va fi aflînd. Spune să nu se peardă, căci în el este o cosiţă din părul meu. Astfel vorbea Zoe cătră Sanda, dadaca şi singura sa prietenă, cîteva zile după ce priimise scrisoarea sus-însemnată şi bătrîna a ieşit clătind din cap şi zicînd: „Maica Domnului să-şi facă milă de fata mea!" îndată ce s-a depărtat bătrîna, Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru şi, ajutată de o copilă ce avea în casă, se îmbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. După ce se găti, se puse pe un jîlţ, unde şezu absorbită în gînduri. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori rîdica frumoşii săi ochi spre cer şi, suspinînd, îşi frîngea mîinele cu desnă- dăjduire. Un gînd fioros se părea că se luptă în ea. Deodată apoi se sculă şi cu o oftare: „oamenii aşa au vrut, zise; Dumnezeul lor va cere seamă. Oamenii aceşti minciunoşi şi vicleni nu ştiu cîtă tărie este în inima unei tinere fete ce s-a dat pentru toată viaţa; afle dar acum!" Zicînd aceste, a ieşit. 21 Mergînd cu un pas răpede, curînd a ajuns la portiţa unei case. Bătînd, un arnăut veni şi deschise. — Acasă e stăpînul tău, Caraimane? întrebă Zoe. — Ba nu, coconiţă, dar cred că nu va zăbovi, căci mîine 5 este alai şi trebuie să vie ca să se gătească. — Apoi dar îl voi aştepta, zise fata; şi întră în odaia tînărului. — Eu sînt sîlit să ies, adăogă Caraiman, apoi dumneta singură să rămîi? 10 — Du-te, du-te; eu îl voi aştepta pînă ce va veni. Arnăutul se duse. Zoe se primbla palidă şi perită la faţă prin odaia lui Iancu. „Iată a doua oară, îşi zise, ce sînt în camera aceasta, întăi cînd era bolnav şi am venit de l-am văzut; atunci 15 am ieşit, dar acum... iată aşternutul său; perna cusută de mine încă tot o are . . . iată pistoalile lui, care i le-am cerut ca din partea frăţine-meu, căci atunci încă nu-1 iubeam . . . cu ele eram să omor pe Iliescul. Iliescul! încai acela nu m-a amăgit, eu am fost slabă! . . . oare-s încărcate? — Şi căută 20 pistoalele. Unul e încă plin. Unul! şi ce trebuie amîndouă? . . . o mişcare de degit şi s-a sfîrşit! Oh! pistolul acesta! . . . să-l aştept oare să vie? şi pentru ce? El mi-a hotărît soarta şi a mea şi a copilului său! . . . Sărmanul prunc! îl simţ clătindu-se în sînul meu . . . sărmană ticăloasă fiinţă, blăs- 25 temată pînă a nu vedea lumina! . . . ah! el e ruşinea şi nenorocirea maicei sale. Mai bine să moară, să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă în picioare . . . Cine ştie, poate într-o zi va fi ca şi el de nelegiuit, sau ca şi maică-sa de nenoro- cită !" 30 Sufletul ei s-a lăsat la acest discuraj, care este groznic cînd e cineva singur; pe urmă, nu ştiu ce înfricoşătoare pre- simţiri a unui trai viitor amărît şi chinuit au venit şi au sfîşiat biata sa inimă; pe urmă o frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase. Sărmana fată simţi sîngele sleindu-se 35 în vinele sale. Se duse la masă, şi luînd un condei, scrise c-o mînă tre- murîndă: „Eu mor! . . . Mă duc să aflu liniştea pe care mi-ai ră- pit-o. îţi iert moartea mea, dar nu-ţi voi ierta niciodată pe 40 aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu ... La ziua judecăţii, cînd iar ne vom întîlni, el te va trage la poalile scaunului celui vecinie, ca să dai seamă de două morţi." 22 5 io 15 20 25 30 35 Apoi, simţind o ferbinţeală mare, îşi lepădă şalul şi vălul, luă pistolul cel încărcat şi răzimă ţeava de inima sa. O detu- nare răsună! Plumbul întrînd subt ţîţa stîngă, a frînt o coastă, şi petrecînd inima, a ieşit prin spate. Zoe căzu moartă. IV „Hilas! que j’en ai vu momit de jeunes filies!“ V. Hugo în ziua aceea era paradă domnească. De dimineaţă pompierii stropiseră podul, şi la toate răspintinile cîte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vîre, pînă după trecerea alaiului. Parada se întindea ca un şărpe pe şovăita uliţă. înainte mergeau suitarii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atîrna cîte o lungă coadă de vulpe, împingînd pe norodul ce se înghisuia. Apoi urmau panţirii isprăvniciei, darabanii agiei, aprozii vorniciei, simenii hatmaniei, toţi aceştia triste rămăşiţi a acelor viteje oşti ce muiaseră ambiţia polonilor şi a ungurilor şi înfruntaseră trufia semilunei. Mai în urmă era armaşul încungiurat de lăutari ce juca din vioare aerul: mititico. Apoi veneau ofiţerii curţii . . . Doi tineri mergeau alăturea la pas. Unul, călare pe un armasar negru, purta un costium arnăuţesc. Broderia de aur lăsa abia să se vadă catifeaua toporăşie a havnelor sale. Faţa lui tînără şi bărbătească insufla încrederea, iar ochii lui albaştri ca azurul, plini de foc, dove- deau curaj şi nefrică. Celalalt, asemine călare şi nu mai puţin elegant, se deosebea prin mărimea şlicului şi largile mînici a benişului său. — închipuieşte-ţi, Uiescule, zicea acest din urmă, aseară cînd m-am dus acasă, ce să văd? Odaia şi patul meu pline de sînge, şi pe dînsa moartă! oh! nu-ţi poţi face o idee cum m-am spăriat! o lună de zile de acum nu mai dorm acasă. — Sărmana fată, atît de tînără şi de frumoasă! zău! cînd s-ar putea s-o învie, mi-aş da armele şi pe Haiduc, calul meu. Pre sufletul meu! să se fi întîmplat aceasta din pricina mea, pe loc aş zice: rămîi sănătoasă, lume! m-aş duce în 23 vreo sehăstrie din Ceahlău, ca prin post şi rugăciuni să capăt iertarea acestui păcat de la Dumnezeu. — Aşa să trăiesc! zise Iancul B . . . rîzînd, aş fi vrut să te văd sehastru; poate te-ai fi făcut şi prooroc. 5 — Şi mai poţi rîde! N-ai mustrare de cuget? Nu-ţi pare rău? — Rău îmi pare cum îţi pare şi ţie şi cum trebuie să le fi părînd tuturor tinerilor ce au cunoscut-o; dar mustrare de cuget pentru ce să am? Dar, lasă vorba asta, spune-mi 10 cum a rămas cu balul de . . . Iliescul nu-1 asculta; trecuse înainte şi ochii lui era plini de lacrămi. „Ticălosul, zicea el, nu plăteşte să strice cineva un glonţ într-însul. Sărmana Zoe!“ 15 Un cap coperit cu o rogojină şi întovărăşit de doi oameni dete să iasă în uliţa mare. Un zapciu îl opri în răspinteni. — Ce aveţi în car? — Un mort. — îngăduiţi pănă va trece alaiul. 20 Şi mortul fu silit să aştepte, pănă va trece deşărtăciunea! După ce a trecut parada, carul şi-a urmat drumul. Un tînăr ca de douăzeci ani, cu sprincene negre, îl urma de departe şi o întristare adîncă să vedea pe faţa lui cea smolită. 25 „Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă fiinţă a căzut sub sarcina ticăloşiei vieţii, pentru că n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coţi de pămînt în locul unde or să se întoarcă şi ei. Ei fac pe Dumnezeu rău şi nemilostiv. Stăpî- 30 nitorul ce varsă în războaie pîrăie de sînge pentru ambiţie, ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe-orfan adunîndu-şi o pomenire de blăstemuri, ucigaşul ce ţine drumurile merg cu paradă de să pun cu obrăznicie lîngă însuşi locaşul Dum- nezeului dreptăţii şi al îndurării; şi pe biata fată pămîntul 35 nu o priimeşte! Iartă-le lor, Doamne! că nu ştiu ce fac.“ Carul, ajungînd pe malul Bahluiului, se opri şi cioclii coborînd pe moartă, începură a săpa groapa. — Ce s-a făcut baba cea care ţipa şi nu ne lăsa să luăm trupul ? 40 —Ea nebunise; au dus-o la Golia. — Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un peptar mie şi femeiei o caţaveică. — D-apoi eu ? 24 5 10 15 20 25 30 — Tu nu eşti însurat. Ia măţăsăria cea albă, colţunii, colanul şi ce mai are. — Să nu v-atingeţi de dînsa, strigă tînărul, care, stînd pătruns de mîhniciune (pentru că şi el o iubise păn-a nu se duce într-o călătorie, de unde de cu seară sosind, priimise răvaşul şi cosiţa de păr ce i-o trimisese Zoe, dar nu apucase s-o afle în viaţă), auzise numai cele de pe urmă cuvinte a cioclului. Şi le aruncă o pungă de bani. Pe urmă se apropie de moartă, şi desfăşurînd vălul de blondă ce era lîngă ea, o coperi cu el. Cioclii au coborît secriul în groapă, au aruncat ţărîna, şi isprăvind, s-au dus la o crîşmă, unde s-au pus să bea preţul hainelor mortului. Tînărul rămase singur lîngă mormînt. El şăzu privind acea proaspătă moviliţă de pămînt, pănă ce soarele începu a se coborî spre apus. Multă vreme după aceea, prietinii lui se mirau văzîndu-1 că era tot trist. Şi de ce boală a murit Iancul B . . . ? întreba, după tre- cere de opt luni, tînărul cu sprincene negre pe un doctor. — De o straşnică inflamaţie de crieri. Am şăzut lîngă el pănă ce şi-a dat duhul. Neîncetat i se părea că aude îm- puşcături şi că vede pe o femeie sîngerată că-1 îmbrăţoşează. închipuire fantastică! precum vezi, efect a dezorganizaţiei crierilor! Această boală trebuia meditată. Am cerut să-i fac autopsie, dar n-au vrut rudele nicidecum. Aş fi putut face o frumoasă disertaţie asupra boalelor ce se încuibă în cap. 1829, apr. O ALERGARE DE CAI (CKAHKA) I O ALERGARE DE CAI 5 Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alerga- rea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuoru- siei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasa- dorul Marei Britanii lingă curtea Petersburgului, pe la Odesa, 10 împedecîndu-1, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov. Locul alergării este zece minute afară de oraş, unde este gătită o galerie de scînduri în felul chinezesc, pentru privi- torii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, 15 şede împrăştiată pe cîmp, sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijănită de jandarmii poliţiei! Piaţa se întinde ovală pe un neted şes într-o cercoferinţă de trei verste, însemnată cu stîlpuşori de lemn de 3—4 stîn- 20 jini departe unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sînt datori a face giurul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste (ca jumătate poştă); şi doi, care întrec pe ceilalţi, ajungînd mai nainte ţinta, priimesc, cel întăi un vas de argint 25 preţuit 1500 ruble asignaţii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi dă vistieria împărătească. Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor şi e foarte nemerit, pentru că acum toată 30 călărimea se îndestulează din ţară, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armasari şi iepe sînt priimiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decît de loc. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi îmmundiraţi, 35 da acestei privelişti o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc, cu această deosebire 26 5 10 15 20 25 30 35 40 că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimei lor, şi aceştia aleargă ca să cîştige 1500 de ruble. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecînd cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strîmbîndu-se şi strîngînd din umeri. Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteui, în vechi costium rusesc, cu barba lungă, îi mîna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adecă era mai elegant şi covîrşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stînjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mîna un frumos băiet ca de 16 ani, strigînd neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru. în acel echipagiu, dinapoi era o tînără damă blondă, a căria figură avea acea blîndeţă ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael şi un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin. Dinainte era un om ba- lan, ce putea să aibă 35 ani. Chipul său era frumos şi inte- resant, dar o întristare desnădejduită se vedea pe faţa sa palidă. El purta ochilari verzi şi ţinea mînile tinerei dame strînse întru ale sale, cu o familiaritate neiertată altui decît unui barbat. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseţă şi nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că acea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimţitor; pentru că dama (precum am mai spus) era atît de frumoasă, încît văzîndu-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puţin să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. Tînărul om smolit eram eu; ceilalţi, d. Ipolit P. şi soţia sa, d-na S., vara mea. Sosind la galerie, ne-am dat jos. Vara mea luă braţul bărbatului său, iar eu, făcîndu-mi loc pintre dame cam că- lăreşte (cavalierement), călcînd pe bătăturile moşnegilor carii mă da la toţi dracii, cotind uniforme în dreapta şi în stînga cu zicerea pardon, talisman care închide gura ghiontiţilor şi călcaţilor, am alergat la celalalt capăt a galeriei, unde 27 zărisem o capelă roză împănăşată ca o pasere de paradis. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea ... Nu voi întreprinde a descrie frumuseţele doamnei B., 5 pentru că simţ că acum, după trecere de cinci ani, oricît aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie şi aş călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. Nu voi vorbi deci nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna 10 cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă ... Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseţi; dar cu toată plecăciunea rog pe damele care nu vor avea o talie frumoasă, să mă ierte dacă le prefer pe cele nalte şi 15 subţiri. Asta este o greşală de care e vinovat gustul meu. Doamna B. mă priimi cu un zîmbet încîntător, şi văzînd negura de gelozie ce se răspîndise pe faţa mea întru viderea unui tînăr ofiţer de lănceri, ce vorbea cu dînsa: — îţi recomînd pe d. Arsenie Timofeevici J., îmi zise. 20 — O! noi ne cunoaştem, am răspuns zîmbind cu silă cătră rus. — Bonjur, mon cher; te ştiam la Hotin. — Ieri numai am venit, şi mîne mă duc. — Cum! aşa degrabă ne laşi? am adaos încreţind fruntea şi rădicînd sprincenele, ca să-mi dau un aer mîhnit. 25 — Slujba o cere. Slujba militărească are mai multe ne- plăceri decît mulţămiri. — Şi mai vîrtos în vreme de război. Pururea în buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniţi poate a muri departe de ai 30 voştri, fără altă petrecere decît ceaiul şi stosul. . . — A! războiul e cea mai mare plăcere a vitejilor, urmă el cu un aer fanfaronic, dar pacea, pacea e nesuferită. A şedea fără treabă într-o cetate, în tovărăşia unui bătrîn comandant plin de reumatismuri şi de decoraţii. . . 35 — V-aţi afundat în strategie, domnilor, zisă doamna B., şi nu luaţi seama că alergătorii au să plece. Ofiţerul ne lăsă. — De mult venise lăncerul acesta? am întrebat. — N-aibi nici o grijă, îmi răspunse doamna B., rîzînd; 40 îmi vorbea de fortificaţiile cetăţii Hotinului. Nu ştii însă cît m-a mulţămit întîlnirea voastră. Făceam o comparaţie între 28 voi cînd vorbeaţi; tu atît de negru, el atît de alb; era un con- trast de minune. — Văd că comparaţia nu-mi era în favor. — Oh! eşti nesuferit. Taci. Iată domnul R., unul din 5 judecătorii cîmpului (juges de câmp). Domnul R. ne spuse că se va da semnalul alergării, îndată ce se vor cîntări concurenţii. — Cum? am întrebat. — Toţi se cîntăresc cu acel ce se socoate a fi mai greu 10 şi celor mai uşori li se pune plumb pe şea, pană ce sînt toţi deopotrivă grei. — Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă îngreuie cît un grosoman, ce trage poate opt sute de litre ? 15 — Aşa e regula. — Care socoţi că va lua premiul? întrebă doamna B. pe judecătorul de cîmp. — Precum gîndesc, Meleli va cîştiga, căci e bun călă- reţ. 20 — Care e Meleli? am zis. — Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, încît pare că e de împrumut. — Slabă nădejde, am urmat, căci n-are nicicum aer călăresc. 25 — Să-l vedeţi pe cal, veţi judeca altfel; dar aud chemîndu-mă. Mă iertaţi, mă rog. Judecătorul alergă şi, găsind toate formalităţile împlinite, dete semnalul strigînd: allez! Alergătorii plecară ca săgeata. — Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B., şi simţesc o nespusă compătimire pentru soarta ei; atît de tînără şi atît de nenorocită! Abia începuse a gusta dulceţile unei căsă- torii potrivite, cu întâiul ei barbat, colonelul D., tînăr, fru- 35 mos, viteaz, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. Acum, acest al doile ... — O! ea îl iubeşte. — Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi cîtă jale în inima 40 soţiei sale, care seamănă Antigonei sprijinind pe Edip. — Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrîn şi d. Ipolit este încă în floarea juneţei. 29 — Vai de el! cu atîta e mai de tînguit, pentru că în vîrsta înfocată a tinerilor simţiri, viaţa i s-a făcut o povară dure- roasă. — în adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta 5 poate fi o boală trecătoare. — Nicidecum. E desăvîrşit orb. în zadar s-au silit cei mai iscusiţi doctori ai Petersburgului şi ai Odesei, nu l-au putut folosi, ci mai vîrtos, pe lîngă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi 10 într-atît încît pare că e un bătrîn trecut! O, Dumnezeule! Blăstemul Olghii se împlini! . . . Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau. 15 Doisprezece concurenţi purceseseră şi numai cinci se înturnau. Curînd şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armasar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atît de delicate, încît păreau că numaidecît or să se frîngă. Pe dînsul era Meleli. 20 El sta înfipt pe şea şi atît de neclintit, încît omul şi dobi- tocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frîiele de oblîncul şelei şi se ţinea de coama cursierului. 25 Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decît armasarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugariţă. întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergînd alăturea cu dînsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci 30 şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul. Amîndoi era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, cînd Meleli înfipse ambi pintenii în coastele armăsarului. Un sînge purpuriu văpsi pelea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rînchezînd de durere, se răsuflă sforăind 35 straşnic, zburli unduioasa coamă şi, aruncîndu-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc! îndată îl urmă şi iapa. — Hura! strigă gloata, bătînd în palme. Meleli primi vasul de argint pe care era săpate armă- 40 turile Beserabiei. Armăturile aceste sînt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse. 30 5 10 15 20 25 30 35 întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunînd marş, Meleli întră în oraş. Astă intrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş.c.l. — Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat. — Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zise doamna B., suindu-se în trăsură. Rădicînd storile, îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mînă. Ochii mei au urmat careta pănă ce au perdut-o din vedere. Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptîndu-mă. Iată ce îmi spusă: P.S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămînea mulţămitor. II OLGA „Sînt acum cîţiva ani de cînd trăia în oraşul nostru o tînără damă. Nime nu o ştia de unde este şi cine este. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon ce perise la Ostro- lenko; alţii adevereau că bărbatul său, pe care însă nu-1 cunoşteau, are proţesuri ce îl ţin în Petersburg; alţii că e o vînturătoare cecutrieră lumea pentru plăcerile ei; în sfîrşit, acei mai rezonabili judecau că ea trebuie să fie vro nenorocită păcătoasă, care venise să se spăsească în urîtul monotoniei Chişinăului. în scurt, aceea ce se aflase mai sigur pentru dînsa era că se numea Olga şi era poloneză. Olga vieţuia foarte retirată; rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetind sub umbra unui tei. Mi s-a întîmplat s-o văd odată, şi n-o poci uita nici acum. închipuieşte-ţi una din acele femei ce slujesc de îndrep- tare naturei pentru toate slutele ce a făcut din greşală.1 Figură nobilă şi melancolică; nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateţă încoronau ochii ei 1 Espresie luată, de doamna B. de la Balzac. 31 5 10 15 20 25 30 35 40 32 negri ca mura, cu căutătură tînjitoare; albeaţa feţei şi a grumazilor ei, pe care fluturau lungi repantiri, picioarele ei ce părea că se joacă în nişte mici pantofi; talia sa care avea acea disinvoltura cu care natura înzestrează pe femeile de miazăzi, într-un cuvînt, oricare din aceste frumuseţi în parte ar fi fost de ajuns ca să deştepte un simtiment de mirare sau un fior de amor. Ea să părea a nu avea mai mult de douăzeci ani; dar cîte suferiri au trebuit să aibă acei fatali ani, de vreme ce şterseseră roza de pe crin şi înneguraseră o aşa înge- rească frunte! Văzîndu-ne mergînd spre ea, trecu în altă alee şi se făcu nevăzută. — în adevăr, am zis d. Ipolit care îmi da braţul, dama necunoscută nu se pare a-ţi fi compatriotă; brunetă şi po- loneză ! — Pintre garofele albe, de multe ori creşte cîte una de alt color, îmi răspunse. — Răspunsul este poetic; dar astă sărmană garofă se vede foarte suferindă, şi, zău! eu, de aş fi în locul d-tale, aş căuta s-o mîngăi macar pentru dragostea naţiei. — D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton! D-ta n-ai iubit, nici ai să iubeşti vrodată, pentru că te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. Cît pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi, pentru că cunosc urmările acestei grozave patimi! — Ah! mă sparii, am strigat. Şi de vreme ce este aşa, iată, făgăduiesc a nu iubi niciodată/* — Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărîre? am curmat eu. — Oh! să dai samă dacă am călcat-o, răspunsă ea tin- zîndu-mi mîna . . . Eram fericit! După puţin, doamna B. urmă: „Ajungînd în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. D. Ipolit găsi nişte tăbliţi căzute lîngă un copac; negreşit că Olga le perduse. — A! am zis, iată acea ce ne va lămuri asupra misteri- oasei dame. Luăi tăbliţile, le deschisei şi pintre multele versuri şi note leşeşti şi ruseşti, iată ce găsii: «On s'egare un seul instant de la vie, .. aussitot une pente in6- vitable nous entraîne et nous perd; on tombe enfin dans le gouffre, et l'on se reveille epouvant^ de se trouver couvert de crimes avec un coeur n.6 pour la vertu . . .» 5 10 15 20 25 30 35 40 Pe altă faţă: «Occhi, piangete ; accompagnate il core Che di vostro fallir morte sostiene ». Mai înainte: «Vergessen sie nicht, dass zwischen ihrem Brautkuss das Gespenst einer Selbstmorderin stiirzen wird. » — Rousseau, P£trarque, Schiller, ce mozaic de poeţi! am zis. Precum văd, doamna Olga e o poliglotă; şi nu sfătu- iesc pe cine n-a fi cetit pe aceşti autori să-i facă curte. Dacă astă gingaşă Luiză caută vrun Ferdinand, negreşit că nu-1 va găsi în Chişinău. Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliţi. Amîndoi păzeam tăcere gîndind, el la Olga, eu . . . la toaleta pentru balul de la club. — Oare va veni la bal? am întrebat după puţin. — Nu ştiu. — D-ta însă vei fi. — Poate. — O! Tăbliţile aste ţi-au luat minţele. Uitasem şi Olgă şi tăbliţi, cînd, după vro două luni, am întîlnit pe Ipolit la primblare. Trebuie însă să ştii că, sau îndemnul meu, de care mă voi căi toată viaţa, sau acele fatale tăbliţi au fost născut un prieteşug între Olga şi Ipolit, prieteşug ce se schimbase în cel mai înflăcărat amor. Toată lumea zicea că el o iubeşte şi că este hotărît a o lua, mai ales că acum şi locuiau împreună; însă ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. — îţi cer o mie de iertări, îmi zise el, apropiindu-se; este o mulţime de vreme de cînd n-am venit la d-ta. Pri- cina . . . — Pricina e frumoasa poloneză, am curmat rîzînd, şi vreu s-o iert căci mi-a răpit un prietin, de vreme ce a izbu- tit a domoli o inimă sălbatică. — Adevărat, îmi răspunse; nu tăgăduiesc că Olga nu mă iubeşte cu toată frenezia amorului; asemenea o iubeam şi eu la început, dar acum îţi mărturisesc că nu mai simt acel foc, acea beţie. Amorul meu se prefăcu în compătimire. Olga e minunată, e un înger, dar pururea tristă, pururea plînsă, mă teme, mă chinuieşte îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. Eu o iubesc acum mai mult de milă . . . — A, eşti o fiară, domnule! 33 — Tînguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osîndi. Simt' cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferinţile ce am tras de la sexul d-voastre mi-au stricat inima, au depărtat-o din cararea acea înflorită pe 5 care o visează o inimă de douăzeci ani. Eu am acum trei- zeci şi doi ani şi am cercat prea multe chinuri. Pururea vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr şi vecinie amor şi apoi mă părăseau lepădîndu-mă ca pe o modă veche, fără macar a cugeta că prin aceasta omoară o fiinţă omenească, am sfîr- 10 şit prin a le cunoaşte şi a le preţui pentru aceea ce sînt: nişte draci frumoşi lăsaţi pentru a ne chinui. — Mulţămesc de compliment, am zis. — Iartă-mă, doamna mea, şi îţi rezic, jăleşte-mă şi nu mă osîndi. 15 — Dar dacă ai o inimă aşa stricată, am adaos, dacă nu eşti în stare s-o iubeşti pre cît te iubeşte, pentru ce nu te destăinuieşti ei? pentru ce o îmbrînceşti, jucîndu-te, în rî- pa perirei ? — Am cercat, doamna mea, dar, ce pot face, cînd sin- 20 gura idee e în stare să o omoare. Amorul ei e exaltat, nobil, plin de foc, dar necăjicios. Nădejdea mi-e la vremea care vindecă toate. Sfîrşind, mă lăsă ca să alerge înaintea unei tinere dame ce venea spre noi/' 25 — Vara mea, colonela D. ? am zis eu. — Ea însăşi, îmi răspunse doamna B. Ipolit acum o iu- bea pe dînsa şi uitase pe Olga ... Ah! oameni, oameni înrăutăţiţi! Vedeţi o biată femeie nevinovată, tînără, cu inima simplă şi liniştită. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri 30 necurate de ea, pănă ce prin ademenirele voastre o faceţi de-şi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea ca să s-arunce în braţele voastre şi apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvîrliţi cu despreţ, zicînd: atîta e tot / . . . cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi! . . . 35 Toată această frumoasă chirielă de epitete se adresa la mine. Am vrut să mă apăr. — în adevăr, am zis rîzînd, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi? 40 — Rîzi, domnule, dar eu nu rîd... Oh! ai un aer ne- statornic care mă îngrozeşte! — Ah! am strigat, luînd un aer cît am putut mai me- lodramatic, poţi a mă judeca acest fel? Socoteşte că eu n-am 34 5 10 15 20 25 30 35 40 încă treizeci ani şi prin urmare sînt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobseck . . . Balzac era autorul favorit a doamnei B. care, mulţămin- du-se de acest bun martur, îmi zîmbi sorbind infuzia copă- celului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin urmă: „Ipolit iubea pe colonela D. şi uitase pe Olga. . . Olga nu mai era acum pentru dînsul decît o supărare de care că- uta vrun mijloc a scăpa! Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit şi nobil; din împrotivă, ştiind cîtă delicateţă are în suflet, nu-1 osîndeam ci îl jăleam şi plîngeam pe acea nenorocită femeie care abia o cunoşteam şi care, jertfă unei crude fatalităţi, era silită a bea un nou pahar de durere! Toată lumea vorbea că Ipolit a să ia pe colonela D. Pe mine însă inima nu mă lăsa a crede la atîta necredinţă, îmi părea grozav a-mi închipui amorul atît de nedrept, încît să voiască a-si strica el însul lucrările lui. într-o zi, aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. Astă vizită îmi pricinui mirare, căci, precum am zis, noi abia ne cunoşteam. Deşi eram negata, am luat un şal şi am priimit-o. Pare c-o văd! nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni în urmă o văzusăm atît de frumoasă, deşi palidă, la grădină; faţa ei era atît de slabă . . . atît de schimbată. Peliţa ei sămăna cu batista subţire, fără pic de viaţă; o moarte să vestea în ochii ei scînteitori. Ar fi zis cineva o statuie de marmură, ieşită din mînile lui Canova. Am alergat înainte-i, am luat-o de mînă — mîna ei ar- dea — şi am pus-o lîngă mine. — Ah, doamna mea! îmi zise, şi glasul ei era înecat de suspine, iartă cutezarea mea; oh! sînt foarte nenorocită! Lacrimile îi împlură ochii. — Linişteşte-te, doamnă, i-am răspuns. Oh! înţăleg! în adevăr, eşti foarte nenorocită! — Aşa e că se însoară ? strigă ea cu glas spăriat, sculîndu-se; aşa e că mă lasă? O, Dumnezeul meu, îndură-te! — De d. Ipolit vorbeşti, doamnă? Zic c-a să se însoare, dar nu cred că poate fi într-atîta de crud. Şi în sfîrşit, fiind aceasta, pentru ce să te mîhneşti? Să vede că e nevrednic de amorul d-tale. Un nestatornic se despreţuieşte şi se uită . . . — Să-l uit! eu să uit pe Ipolit ? Pesemne d-ta nu ştii, doamnă, că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrşit? Pesemne d-ta n-ai iubit, doamnă? Nu ştii ce venin este acesta? Oh! te fericesc dacă eşti nesimţitoare! Vai mie! eu am cunoscut 35 amorul; încă o dată am iubit şi acel întâi amor m-a nenorocit, acesta mă omoară. Voi muri negreşit... El era bucuria mea, sufletul meu, şi să mă lase ? Căci în adevăr voieşte a mă lăsa... Oh! îl voi omorî şi pe el şi pe soţia lui! . . . 5 înfurierea ei m-a îngrozit. Era de o frumuseţă fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa subt ruinele Cartagei. M-am sculat. — Te spariu, doamna mea, îmi zise după puţină tăcere, — iartă-mă! Cînd ai şti cît foc este în astă ticăloasă inimă ! io E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge! . . . Ştiu că d-ta îi eşti prietenă, pentru aceea, după Dumnezeu, la d-ta mi-e nădejdea. Ajută-mă, doamnă! Scapă un suflet de la osîndă! Zi, fă, mijloceşte să nu mă lase! — Şi ce pot sfaturile mele, cînd lacrimile d-tale nu folo- 15 sesc? am zis. — Ah! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe, luă crucea şi se jură pe sănătatea lui, pe viaţa lui, pe ochii lui, că mă iubeşte şi că va fi al meu! . . . Oare Dumnezeu va suferi să se calce ast fel jurămintele făcute în numele său? Oare trăs- 20 niţele ceriului s-au stins? . . . Pentru că şi s-a jurat, doamnă, în mii de rînduri. Eu însă mă temeam de amoriul lui! De cîte ori îmi spunea că mă iubeşte, vorba asta mă împlea de fiori. O presimţire amară îmi zicea că omul acesta, care-1 vedeam jurîndu-se pe ochii lui dinaintea icoanei şi luînd martură dum- 25 nezeirea cu atîta uşurătate, este un trădător. Lacrimile ce vărsa la genuchii mei mă spăriau; inima îmi spunea că sînt minciunoase. Şi însă, fiinţă ticăloasă ce sînt! adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui; visam fericirea în braţele ce erau să mă vîndă! . . . Ah! căci nu mi-a curmat moartea zilele 30 în ceasurile acele! Aş fi murit norocită şi n-aş fi silită acum a-1 blăstema şi a plînge! Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Un tînăr om, de ar fi văzut-o atunci, negreşit că nu s-ar fi stînjinit cît de puţin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea 35 aceasta. Cît pentru mine, neştiind cum s-o mîngăi, am în- ceput şi eu a plînge. Ea urmă: — Hotărîsem să mă duc la rivala mea, să-i spun nele- giuirea omului cărui va să-şi încredinţeze soarta. Nu o cunosc, 40 dar aud că e o femeie tînără, bună, simţitoare; poate că s-ar fi îndurat la nenorocirea mea. Oh! i-aş fi spălat picioa- rele cu lacrimi şi ar fi trebuit să calce peste trupul meu ca să se ducă a se cununa cu el; dar în minuta cînd voiam a mă 36 duce, puterile m-au lăsat. Neştiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. Ştiu că el te stimă, ştiu că ţi-e prieten; d-tale ţi-e milă de mine, d-ta eşti bună, plîngi. . . Fie-ţi milă de o nenorocită! Scapă-mă, doamna mea, mîntuieşte-mă! . . . 5 Şi biata femeie îngenunchease dinaintea mea şi îmi să- ruta mînile fără să poată articula un singur cuvînt de greu- tatea suspinelor. Eu plîngeam ca şi ea şi cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită, Olga sau eu. 10 M-am pus la scriitoriul meu şi am scris lui Ipolit ca îndată să vie la mine. Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mînă. — Du acest răvaş la d. Ipolit P., i-am zis; să-l găseşti numaidecît. — D. Ipolit e la doamna colonela D., îmi răspunse. O 15 slugă de acolo a adus acest bilet. — Adă, am zis; dar Olga îl luase mai nainte. O văzui tremurînd cînd cetea. Deodată, ţipînd straşnic, scăpă biletul şi ieşi răpede. în bilet scria: 20 «Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la 5 ceasuri deseară la biserica catedrală spre a asista la cununia d. Ipolit P. cu d-na colonela D.». Ceasornicul arăta patru. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. Toată nobilimea era la biserică cînd am intrat. 25 M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. Gălbineala firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară şi sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunoştea că se lupta în sine mustrarea cugetului şi presimţirea. Din împrotivă, cîtă senineţă pe faţa tinerii lui soţii, cîtă bucurie, •3° cîte nădejdi de fericire! Cerimonia se sfîrşise. Toţi fericitau pe tinerii soţi, gă- tindu-se a-i întovărăşi acasă. în momentul acela, văzui pe poliţmaistru că veni de afară cu grabă şi vorbi cu doctorul S., care şidea lîngă mine. 35 — Ce este? l-am întrebat. — Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. Şi ieşi îndată cu doctorul. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăbliţele Olgăi îmi veniră în minte. 40 «Nu uitaţi că între sărutul însoţirei voastre se va pune fantomul acelei ce s-a ucis din pricina voastră.» O greutate îmi apăsa inima; un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învîrteşte cu 37 mine şi nişte luciri scînteioase îmbiau împregiurul meu. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii şi m-am ţinut de strană ca să nu cad. Nu ştiu cît ţinu astă fantasmagorie, căci, cînd m-am deşteptat, eram singură în biserică. Tremu- 5 rîndă şi cuprinsă de spaimă, am ieşit. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că poliţmaistru şi cu doctorul S. mă căutaseră şi că ei veneau de la Olga pe care, cînd ajunsăseră, au fost găsit-o moartă. 10 Abia trecură patru luni de la însurarea lui Ipolit şi de la moartea Olgăi şi el se bolnăvi de ochi. Curînd i-au lipsit viderile şi blăstemul Olgăi se împlini. Acum e de tot orb. Simţirea nenorocirei lui, mustrarea cugetului, pomenirea pă- catului său i-au atacat sănătatea şi, în vîrstă de treizeci şi cinci 15 ani, aşteaptă şi doreşte moartea ca o fericire. Iată isprăvile d-voastre, domnule. Ah! ferice cine nu iubeşte şi nu simte!" Doamna B. ofta; eu nu mai rîdeam. III 20 TRISTEŢĂ Viind la birtul unde găzduiam, am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iaşi. Toate îmi vesteau cîte o supărare. Una un proţes, alta niscaiva veşti politice mîhnicioase. în sfîrş- şit, una mai mică îmi spunea că mă aşteaptă, că mă iubeşte, 25 că mă doreşte. Asta era o frumoasă fată care credea c-o iubesc. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ţi-am şi spus-o, am minţit, am vrut poate să te înşăl ca un ticălos. Nu, nu sînt eu vrednic de amorul tău! De te-aş fi iubit, n-aş sădea fere- cat în lanţele doamnei B., femeia astă neînţeleasă, care-mi 30 spune că mă iubeşte ca şi cum m-ar întreba ce mai fac; vesălă, zburdatecă, judecind amorul o trecere de vreme, făgăduin- du-mi o vecinică dragoste şi întrebîndu-mă cînd mă întorc la Iaşi. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plînşi, cu faţa mîhnită, care să mă teamă, sa mă iubească 35 şi să moară cum a murit Olga. Şi însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tînăr, tot delirul juneţei cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete . . . 38 5 10 15 20 25 30 35 40 în adevăr, numai un amor poate avea cineva şi acela numai nu se uită. Aceasta este o loterie a inimei. Dacă un tînăr întîlneşte o inimă simplă şi nevinovată, el este ferice; inima lui fragedă şi curată ia o opinie încîntătoare pentru amor; iar de se face partea unui suflet făţarnic şi trădător, atunci perde toată iluzia şi, în locul fericirei, capătă pizmă şi îm- petrire. Oh! cînd ar voi femeiele să ştie ce înaltă solie au priimit de la cer; cînd ar voi să ştie că sînt lăsate ca să ne pă- zească de rău, să ne îndure inima, să facă fericirea vieţii noastre, fără-ndoială că iubirea lor n-ar ţinea numai pănă ce se usucă sărutul nostru de pe buzile lor! Eu totdauna am gîndit că îngerul păzitor pe care pro- vedinţa l-a dat fiecărui om nu este decît femeia căria el a jărtfit amorul său; şi însă, pentru ce lasă ele a intra într-o inimă plină de iubire îndoiala şi ura? ... O! nu sînt eu vi- novat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc precum meriţi; dea seamă grozavele fiinţi ce mi-au stricat inima . . . Vo- ieşti a fi iubită? găseşte vrun înger, precum eşti tu! Sluga mea întră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prînz pe a doua zi de la d. Ipolit. Răvaşul era scris de soţia lui. Dedesubt scria: Vom fi numai noi. Mă invita la masă! Şi ce figură eram să fac eu privindu-i starea, după cele ce-mi spusese doamna B. ? Să văd un om lipsit de simţul cel mai scump; care este într-o vecinică noapte; pentru care soarele n-are raze, nici cîmpul flori. Un om care iubeşte cu tinereţă pe gingaşa lui soţie şi însă nu o poate vedea. Şi ea, oborîtă subt apăsarea soartei, privind pe acest bărbat fără să poată afla un cuvînt cu care să-l poată mîn- găia şi gîndind la cel întâi pre care moartea i l-a luat; vădu- vă de doi barbaţi (Ipolit să putea socoti ca mort) la 21 ani, în cea mai înflorită frumseţă! — Am răspuns cerîndu-mi iertare şi pretextînd o pricină însămnătoare. Mă simţeam foarte trist. Voiam să plîng şi nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori groşi se prim- blau ca nişte munţi pe el, lăsînd în urma lor o ceaţă cenu- şie; luna se ascunsese; cîteva stele pribage se iveau unde şi unde pintre nori. Vedeam oraşul adormit desfăşurîndu-se sub mine ca o mare umbră. Liniştea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată. Curînd, un vis deştept îmi înfăţoşă toate întîmplările vieţii mele, de la 17 ani cînd am perdut pre tatăl meu, cînd am rămas singur în lume şi pănă la 28. Gîndeam la maică-mea pe care abia o cunoscusem, 39 5 10 15 20 25 30 35 40 40 gîndeam la valurile ce mă cuprinseseră în lume, gîndeam la toate acele fiinţi pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întăi, pănă la copila care-mi scria, pănă la doamna B., pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate trecînd pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plînse, rî- zînde ... Tunetul vuia în depărtare; cerul acum se învălea cu o haină posomorită; stelele pereau pe rînd. De aş fi fost poet, aş fi privit cu plăcere această scenă măreaţă a naturei, dar timperatura avu pururea o deosebită influenţă asupra fi- zicului meu. Un soare frumos, o noapte senină mă înveseleş- te; din împrotivă, o vreme urîtă mă întristează; în adevăr, gîndeam, dacă englezii au tot asemenea vreme, au dreptate să se sinucidă. Ce vifor se găteşte! Stelele strălucesc de o mai vie lumină! Spun că de cîte ori moare un om, sufletul lui merge de-şi ia loc între stele; oare care va fi steaua Olgăi? poate că acea care e acolo în capăt. Mă uitam la Ursa mică. — Domnule, îmi zise sluga, trăgîndu-mă de haină, gazda întreabă de nu vrei a cina. — Nu vreu, am răspuns. — Domnule, să închid fereastra; vremea e turbure, curînd a să tune. — Ş-apoi? — Ştiu că d-tale nu-ţi place tunetul. — Aşa este, cînd e aproape şi cînd trăsneşte; dar cînd vuieşte în depărtare îmi place. — O, cum fulgeră de straşnic, adăogă blăstematul, groaz- nece tunete o să avem! trebui să trăsnească undeva. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fe- reastră. Înturnîndu-mă, văzui pe gazdă cu şervetul pemînă. — Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit un holodnoi minunat, blinee cu icre fer te în unt şi. . . Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul. Gazda mea era un moşneag ca la 65 ani, scurt şi gros. în junia sa se vede că fusese balan, căci ochii lui avea încă o uşure văpsea de alb-albastru. Faţa lui roşie ca morcovul şi fruntea fără nici o zbîrcitură arăta că pentru el viaţa n-avusese zile negre. — De mult eşti însurat, moşule? l-am întrebat. — De patruzeci de ani. — Ai copii? — Trei băieţi şi o fată. — Şi unde sînt ? — Doi slujesc în oaste; cel mai mic e pisar şi fata mea trăieşte la Tulcin. O! Saşa mea . . . 5 — Saşa? ce va să zică Saşa? Ivan, sluga mea, îmi spuse că e diminutivul din Alexan- dra. — Saşa mea, urmă moşneagul, e damă mare; am mări- tat-o după un cinovnic de la Tulcin. Bărbatul său este gu- 10 berskii-secretar. Să o vezi, domnule, aceea e femeie; mai nal- tă cu două palme decît mine. Seamănă bunului său care a fost grenadir, şi groasă cît mine. Ş-apoi, frumoasă, roşie ca un bujor; numai cînd era mică a căzut din scrinciob şi de atunci e cam şchioapă; vărsatul a stricat-o puţin şi i s-a 15 scurs un ochi. — Şi învăţată, domnule, ca un diac. Scrie, ceteşte groznic. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi foarte frumoase; păcat că nu ştiu a ceti. — Trimiti-mi-le să le văd, am zis. Acesta era Florian tradus ruseşte. 20 — Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan. El începu: „După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio şi la Galatea, cînele începe a alerga prin măgură; şi se ia după un ied sălbatec. Iedul fuge şi trece lîngă păsto- 25 riţe — Deschide în alt loc. „Estela se roşi uitîndu-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să priimească prezentul şi păstoriţa stă încă nehotărîtă. La urmă, c-o mînă tremurîndă, apucă cordela verde, care 30 era în grumazii berbecului — E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi. Văzînd că pastoralele d. Florian nu-mi pot împrăştia me- lancolia, m-am culcat, însă, de abia apucasem a adormi, şi 35 un vis fantastic veni şi-şi puse asupră-mi negrele sale aripi. Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau duouă mari policandele cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o privea stînd la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonînd 40 aria din vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreţă. Prin salon se primblau oi cu cordele verzi la gît şi Saşa sărea şchiopătînd şi strîmbîndu-mă. Nu ştiu cît ţinu acest popuri de vedenii, căci, cînd am deschis ochii, era ziua mare. 41 IV CÎTEVA RĂVAŞE Era cîteva luni de cînd mă înturnasem la Iaşi. Vîrtejul soţietăţii, proţesuri, intrigile politice mă cuprinseseră în- 5 tr-atît,încît,neaflînd minută de răgaz, am fugit la ţară; însă acolo singurătatea, aerul curat, privirea naturei deşteptară în inima mea suvenirea doamnei B. în zadar căutam a scă- pa de prigonirea acestui amor atît de înflorit. El se ţinea de mine şi mă făcea a cerca toate chinurile despărţirei. De 10 mă duceam la vînat, mi se părea că răsunetul puşcii mele trece Prutul şi merge de moare la uşa doamnei B. De voiam să cetesc, doi ochi frumoşi se puneau dinaintea literelor şi în orice fras găseam o espresie a doamnei B. Nemaiputîndu-mă lupta, am scris să-mi vie pasportul. Am lepădat toate romanţe- 15 le şi m-am apucat de cetit pre Tucidid şi pre Xenofon. Dum- nezeu să mă ierte şi pre mine şi pre aceşti vestiţi şi limbuţi autori! Neideat în strategie, n-am putut preţui nici frumoasa retiradă a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. Aruncam cărţile şi mă duceam de priveam Prutul cum curge şi feri- 20 ceam pe cazacul cu barba lungă de la pichetul din ceea parte, îmi era drag cazacul. Au nu era şi el de acolo de unde era doamna B. ? Aflam multă poezie în nasul lui turtit şi ochii mici şi multă armonie în strigătul lui monoton : kto idiot? Xenofon şi Tucidid se duseseră pe urma lui Balzac şi 25 a lui Walter Scott. îmi mărginisem cetirea numai în amo- roasele răvaşe a doamnei B. Fără îndoială, ziceam, acesta e limbagiul adevăratului amor! Laconic şi înfocat. Doamna de S£vign6 şi Ninon de Lenclos niciodată n-au putut scrie astfel. Ah, cît m-a iubit 30 de straşnic! Şi eu care socoteam că e o cochetă şi. . . Ivan îmi curmă monologul. El îmi aducea pasportul şi două scrisori cu timbru Chişinăului. Cunoscui pe adresa unia slova doamnei B. Tremurînd de fericire, am deschis-o. Iată ce-mi scria: 35 „Prietenul meu! Sînt foarte nenorocită! Aud că te găteşti să vii iară în Basarabia si nu ştii cît m-a supărat vestea aceas- ta ... “ începutul era original. „Te-ai fost dus; gîndeam că mă vei fi uitat. Ah! cînd 40 ai şti cît te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. Iartă sin- ceritatea mea, dar cînd ai şti cît sînt de nenorocită! De cînd 42 5 10 15 20 25 30 35 40 te-ai dus, toate nefericirile m-au împresurat; am perdut pre Bibi! închipuieşte-ţi că se vede că-i dasă supa ferbinte sau cine ştie ce. Pe la miezul nopţii aud un grozav hîrcîit pe canapeluţa unde el dormea. Sar din aşternut. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. Oh! nu-ţi poţi face o idee de ce am cercat! Oh! să-l fi văzut cum mă privea cu ochi lăcrimători! Cum se vîrcolea în braţele mele! Am scu- lat toată casa; am trimis după doctor; dar săracul era în cele de pe urmă minute. Nemaiştiind ce să fac, i-am turnat pe gît cîteva linguriţi de apă de Colonia. Sărmanul! Sărmanul! trebuia să-l vezi cum urla, cum se zbuciuma! Oh, grozave minute pe care în veci nu le voi uita! Cînd a venit doctorul, îl găsi mort şi pre mine leşinată. . . Lacrimile mă opresc de a-ţi mai scrie, dar te rog încă o dată, de vei veni în Besara- bia, să te faci că nici mă cunoşti. Cînd ai şti cît sînt de neno- rocită ! P.S. Rupe scrisoarea aceasta/' Am scăpat scrisoarea din mînă şi am deschis pre ceealaltă. „Prietenul meu! Tu mă întrebi atîte lucruri deodată încît nu ştiu la care să răspund mai întăi. Văd însă că începi cu doamna B. şi sfîrşeşti cu doamna B. Aşadar de dînsa îţi voi vorbi, căci pentru celelalte interese nu-ţi prea baţi capul şi ai dreptate, pentru că ştii că m-ai lăsat în locul tău şi nu te îndoieşti de sîrguinţa mea, de vreme ce mulţămirea mea o cunoşti că e să mă tăvălesc prin presudstvii (tribunaluri) ; şi cu venirea ta (care cred că va fi în curînd) te vei încredinţa că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decît tine, pentru că pre dînsul amorul nu-1 tîrîie de nas după doamna B. Tu îmi scrii să te înştiinţez ce face? cum sufere depăr- tarea ta şi dacă durerea-i s-a mai alinat. Sărmane prietene! mi-e jale de tine, căci tu eşti făcut a fi cît vei trăi înşelat de femei. Mîngăie-te, simţitoriule Verter, Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici şi-a făcut seamă, nici s-a bolnăvit (decît numai cînd i-a murit căţeluşul), ci din împro- tivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer de lăn- ceri..." — Fecior! dă-mi şipul cu o de Colon. — N-avem aici la ţară o de Colon. — Dă-mi ceva! dă-mi un pahar de apă cu gheaţă .. . „ . . . s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer de lănceri. Tu îl cunoşti; leitenantul Arsenie Timofeevici J. îţi aduci aminte cum rîdeam de dînsul că şede ca o fată mare cu ochii 43 plecaţi, şi cînd vorbeşte cu femeile, tremură. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amîndoi; capul tău e de poet şi al lui de oştean şi el te numea ucionaia golova; tu de cînd eşti nu te-ai îngrijit de toaletă, în vreme ce Arsenie Timofeevici, 5 balan mai mult decît toţi balanii, e frumos în feliul lui şi e în stare a se bolnăvi dacă ar videa că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celalalt. Aceea însă în care te între- ce, prietenul meu, şi cu care te-a gătit, este danţul. închipu- ieşte-ţi că el este cel întăi mazurist din toată noua Rusie şi 10 tu cunoşti slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. Tu, sărmane filosof, nu poţi face o singură antreşa; stîngăcia ta e nespusă. Ascultă dar cum s-a legat acest amor. Ştii că ne găteam să dăm un bal bunului nostru guvernator. Balul a fost a doua zi după purcederea ta. Deşi n-am mulţămire în adunările zgomotoase 15 unde domneşte eticheta, aveam curiozitatea să văd pre doamna B. şi să studiez soarta ta în ochii ei, pre care tu îi asemănai cu viorele înrourate şi — cu cîte alte acele. Nu tăgăduiesc că în seara aceea, ea era de minune; avea un aer aşa de dulce, aşa de încîntător, aşa non so che; un aer care zicea: iubiţi-mă, 20 nu mă lăsaţi să mă prăpădesc. Damele îşi şopteau şi se ghion- teau; tinerii o priveau cu amor şi înfocare, zicîndu-şi între ei: cît e de frumoasă! Se începu mazurca. Doamna B. începea cu lăncerul. Ce să-ţi mai spun ? Era în elementul ei şi, fiindcă ştiu că-ţi place stilul poetic, o voi asemăna cu Atalanta aler- 25 gînd pe luciul valurilor. însul guvernatorul se sculă de la cărţi şi veni s-o privească. Ruşii striga: prevoshodnol Moldo- venii: minunat! Pe lîngă ea, toate celelalte femei era slute. Asta nu e puţin cînd o zice o gură indiferentă, mai ales cînd — ştii — că la noi sînt multe frumuşele. Toată seara n-a vorbit 30 decît cu Arsenie Timofeevici, n-a văzut decît pre Arsenie Timofeevici, n-a dănţat decît cu Arsenie Timofeevici, numai eu unul am făcut un tur de valţ cu dînsa, eu care n-am dănţat de patru ani. în învîrtirea valţului, am pomenit numele tău. Gîceşte ce mi-a răspuns ? « — Nu-1 văd la bal. A! uitasem 35 că s-a dus! » ... Cum îţi pare, prietene, răspunsul e de minune. în scurt, ce să-ţi mai prelungesc? Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. Lăncerul şede toată ziua la ea; dar băietul nu e aşa prost cît seamănă. Mi-a arătat ieri un răvaş de la dînsa; iată ce-i scria: «Mă învinovăţeşti 40 nedrept. Nu, nu l-am iubit pre el (acel el eşti tu), gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. . . Oh! te iubesc, duşinca! Mă jur pre ochii aceşti care zici că îţi plac » ş.c.l., ş.c.l.“ 44 5 10 15 20 5 30 35 40 — Ticăloasa! se jura pre ochi, nu gîndea la Ipolit! „Rusul însă n-o iubeşte şi cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cît s-a făcut de bisericoasă; şede toată ziua închisă, merge numai la biserică şi la paradă. Adio, ş.c.l.“ Trebuie să aibă cineva 26 ani şi să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simţit! în scrisoare mai era un post-scriptum: „După o îndelungată suferire, în sfîrşit, Ipolit a murit. . . “ Hîrtia îmi căzu din mîni şi ochii mi se împlură de la- crimi, aducîndu-mi aminte de nenorocita mea rudă. Apoi, în ciuda şi necazul ce aveam asupra doamnei B., mi-am adus aminte că babele la noi gonesc pre necuratul afumînd pene prin casă. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărâmele scrisoarea şi răvăşelele viclenii şi le-am pus pe jăratecul din căţuie. Privind fumul ce se ridica şi apoi perea cum perise amoriul ei, am zis slugii mele să se ducă şi s-afume odaia cu hîrtiile aceste. El mă privea cu ochii holbaţi. — Ai auzit ? — Bine; apoi ? — Apoi să zici să-mi înşale îndată calul şi să te găteşti să mergi cu mine. — Unde? — La călugărie. Ivan se depărtă clătinînd din cap. Negreşit că mă socotea nebun. Aşteptînd calul, m-am dus la malul Prutului. Cazacul, cunoscîndu-mă, mă salută. O! cît mi-a părut el de slut! Eu m-am pus pe ţărm şi sfîşiind pasportul, aruncam bucăţelele în apă, zicînd: ce viclenie! să mă uite pentru că nu mai sînt faţă, pentru că nu ştiu mazurca, pentru că nu port epolete, pentru că nu-s balan. Să-mi zică fără pic de mustrare a cuge- tului că nu mă mai iubeşte, pre mine care o iubeam ca sufle- tul! Să-mi spuie că pre Bibi nu-1 va uita în toată viaţa! Va să zică, că mai mult iubea pre căţel? Bine zice prietenul meu că sînt oameni meniţi a fi cît vor trăi înşălaţi de femei. în vremea aceasta, calul era gata. îndată purcesei ca un duh de spaimă îmboldit de fierbinţeala frigurilor, şi cînd mă deşteptai din ameţeala mea, văzui calul numai spumă şi coastele lui sîngerate de pinteni. — Ivane, unde sîntem? — Intrăm în Iaşi. Iată se întorc de la Copou. 45 5 10 15 20 25 30 35 40 Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume şi mă trezii în Iaşi. însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele ca să nu scap reprezentaţia de la teatru. Se da: Est-ce un reve? 1836 august N.B. Trecuseră 22 ani, de cînd nu fusesem în Besara- bia, cînd în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcină cu o misie la Chişinău. în sfîrşit, eram să văd locuri dorite, rude, prietini ce nu-i revăzusem de 22 ani! o viaţă de om! în călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea, şi mi se părea să privesc pe Meleli calare şi pe doamna B. vălsînd cu ofiţerul de lănceri. Era dimineaţă cînd am intrat în oraş. M-am dus la ve- chea mea gazdă, unde mă aştepta cea întăi decepţie. în locul moşneagului de la 1835, atît de roş şi de vesel mă întîmpină un neamţ sarbăd şi flegmatic, care cîrmuia birtul. Luăi un fiacru şi vizitai oraşul, pre care îl găsii sporit în mărime, de nu şi în frumuseţă. La urmă, mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu ştiu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate, şi simţii o nelinişte oarecare. Era aceasta oare o aducere aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atîta timp, se petre- cuseră atîte întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea im- presie a tinereţei, care rămîne pururea în sufletul omului. O slugă mă anunţă. întrăi îndestul de uimit într-un salon unde mă aştepta o nouă decepţie. Găsii o băbuţă zbîrci- tă, încungiurată de căţei şi de motani, care, după ce cu poli- teţă mă invită lîngă dînsa, îmi prezentă o priză de tabac! Niciodată n-aş fi gîcit că bătrîna astă ce purta ochilari şi pri- za tabac era frumoasa doamna B., odinioară fala Chişinăului! — Cum, doamna mea, porţi ochilari ? — Ce ? ai pleşuvit ? — Tragi tabac ? — Ţ-au căzut dinţii? ş.c.l., ş.c.l. După o convorbire atît de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfîrşit prin a rîde noi însuşi de noi, şi a ne mîngăia de poznaşele isprăvi a timpului. Am petrecut două săptămîni vesele în capitala Besara- biei, unde am găsit cea mai bună priimire şi cea mai cordială ospeţie. 1857, mai 5 10 15 20 25 30 AU MAI PĂŢIT-O ŞI ALŢII Nimic nu e mai urît decît oraşul Iaşii pentru un călător străin, mai ales dacă nu are un nume cu de la început şi e încurcat în trebi ce nu-1 lasă a cultiva cunoştinţa locuito- rilor semicivilizaţi, din care se alcătuieşte populaţia acestei capitale. Iar dacă voiagiază ca un poet, ca un artist; dacă a avut norocire a fi colaboratorul vrunui vodevil mon- struos ce s-a jucat la teatru Iaşilor; dacă numele i-a fost tipărit la coada vrunor versurele dintr-un keepsake, sau în foiletonul jurnalului de Debats, ferice de el! Pretutindeni e bine priimit, sărbătorit, primblat şi ospătat. Găseşte plă- cere în aste adunări semieuropeneşti, să deprinde a bea cafea turcească şi a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma şlicului şi a hainelor lungi, numind vandalism lepădarea lor. în sfîrşit, de este şi tînăr şi nu pre slut, apoi nu poate tăgădui că uliţile oraşilor europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie şi obosesc vederea, în vreme ce ale Iaşilor, înfăţoşind la toţi zece paşi un nou punt de pri- vire, arată o varietate drăgălaşă; şi e pre mulţămit dacă, după ce merge pe jos prin pulbere păn-în glezne, în primej- die a fi călcat de carete şi drosce, scapă în hudiţa unei ma- halale, ajunge la o căsuţă cunoscută unde era aşteptat, îşi lasă galoşii la scară, întră obosit şi trudit şi vede că îi aduc dulceţi. — O, ce bun obicei! Trei groaznice focuri a cercat acest oraş. S-ar fi putut face pe un plan mai nou, dar nimeni nu-şi bate capul şi după ideea noastră au cuvînt. Ce! să-şi facă casa în linia uliţii ca să nu poată dormi după prînz de duruitul trăsurilor? Iaşenii iubesc liniştea şi acel drag farniente din care se al- cătuieşte cea mai mare parte din viaţa lor. Osteneala i-ar omorî. — Pentru ce să îmblu pe jos, dacă am trăsură? — Ce răspuns să dai la un aşa bun cuvînt? 47 Cu toate acestea, bunul oraş începu a-şi schimba toa- leta şi, zău! ne pare rău, căci e slut astfel îmbrăcat jumătate cu frac şi jumătate cu şalvari roşi, întocmai ca un unter- ofiţer pe care l-am văzut la informarea miliţiei, încins cu sa- 5 bie piste giubeaua blănită cu cacom, purtînd pinteni şi şapcă cu roşu. Acum vede cineva, în locul barăcilor şi a colibelor care făcea să răsară grandiosul unui palat maur, nişte căsuţi de moda bourgeoise — de ne este iertat a împrumuta aceasta 10 zicere de la francezi, de vreme ce la noi încă nu e botezată. Cinci cămăruţi în care abia te poţi învîrti şi din care una mai mărişoară poartă pomposul nume de salon; trei stănjăni cvadraţi de grădină englezească cu vro şase salcîmi slabi şi subţiratici ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră; atîta 15 tot. Iată cum s-a dezgradat bietul oraş! abia unde şi unde să mai vede cîte un palat vechi cu beciuri boltite, cu ferestre cu gratii, cu cerdace mari, însă şi acestea începură a se suli- mini şi a se preface, şi seamănă cu unter-ofiţerul de care am vorbit mai sus. 20 într-un palat de acestea — care era într-o mahala tic- nită a căria nume îl vom tăcea de frica poliţiei — locuia dum- nealui postelnicul Andronache Zimbolici, căruia la vrîstă de patruzeci ani îi abătuse să se-nsoare. Coconul Andrcnache era unul dintr-acei oameni din no- 25 rocire rari, adevăraţi cameleoni a societăţii, care-şi prifac sufletul şi portul după vreme şi împregiurări. Aşadar, pănă acum de cinci ori îşi schimbă hainile. Intăi, la 1812 şi-a ras barba şi s-a îmbrăcat europeneşte. Pe urmă, în vremea d. Calimah, luă iar costiumul lung. La 1821 bejănărind, îmbrăcă 30 iarăşi fracul şi îşi rase şi musteţile. Înturnîndu-se, iar luă şlicul. Apoi, la 1828, apucă din nou fracul, îşi lăsă favoriţi mari şi barbetă şi puse şi ochilari. Zice că nu se va mai schim- ba, dar putem să-l credem? Poate că cetitorii noştri vor să ştie — pentru ce se găsesc 35 oameni curiozi ce vor să le ştie toate — ce făcu el patruzeci ani şi se trezi aşa tîrziu ca să se însoare? Precum întru toate, postelnicul Zimbolici era şi întru aceasta nehotărît. Oare să se însoare, ori să nu se însoare? Acest gînd l-a cumpănit douăzeci de ani. în sfîrşit, într-una din zile, supărat pe femei 40 că nu-i mai priimescc curtea, repeta dictonul lui favorit: „Oare să mă însor, ori să nu mă însor?“, cînd îi veni în minte că demoazela Agapiţa, de curînd ieşită din pensionat, are zestre de o mie galbeni venit pe an. „Şi eu am încă pe 48 5 10 15 20 25 30 35 40 atîta, gîndi postelnicul; ce bună treabă !“ Se îmbrăcă iute şi alergă la muma junei copile, care nici ştia că sînt postelnici pe lume şi că gîndesc la dînsa, sau mai bine zicînd la zestrea ei. Buna mumă, iubind pe fetiţa sa cu tot focul dragostei părinţeşti, lucru ieşit din modă în zilele noastre, rămase în- cîntată văzînd că se înfăţoşează o asfel de partidă, văzînd că cere pe fiică-sa un postelnic, pe dînsa fată de serdar! „ Aga- piţa mea a să fie cocoană mare", zicea ea cu ochii muiaţi în lacrimi de bucurie; dar greşea în ideea sa buna femeie, căci coconul Andronache era din soiul acel amfibiu (numeros în Moldavia) care se ţine mai presus de starea a doile1. şi pe care aristocraţia nu-1 socoate nici îl priimeşte între ea, adică din soiul acela căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: nici cîine, nici ogar. Postelnicul Zimbolici cunoaştea proverbul din ispită, dar fiind om de duh, despreţuia aste prejudiţii fumuroase şi ridicule; el ştia că în acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare, frumos şi învăţat. Aşadar, curînd se şi însură. îndată strămoşescul său palat luă o nouă formă! gratiile se scoaseră de la ferestre; odăile se zugrăviră şi se mobilară cu gust. Apartamentele nevestei lui, despărţite într-un capăt ce da asupra grădinei, se aşternură pe jos cu covoare. La toate unghiurile să puseră clopoţele si din ietacul postelnicesei se deschise o galerie, unde ea iubea a cultiva florile cele mai rari şi mai frumoase. Tînăra Agapiţă, găsind în bărbatul său un om cu mani- ere nobile, fără pretenţii, care îi împlinea cele mai mici ca- priţuri de copilă, un om în sfîrşit ce trecuse prin foc şi prin apă, se deprinse uşor cu căsătoria, ea, care plînsese o zi în- treagă cînd auzise c-or să o mărite şi care din romanţul Ame- liei luase cea mai mare antipatie asupra lui Mansfeld şi prin urmare asupra bărbaţilor. Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat şi pe dînsa ca pe o minune de soţie; şi lumea nu greşa, deşi ea rareori nu greşaşte, căci el însul se mira de fericirea sa. Se vedea curtenit, salutat, stimat mai mult decît întăi; pentru că moldavii au şi acest obicei, rămas de la daci în- că, a crede că un om însurat are drepturi în societate, la care un neînsurat, fie oricît de cinstit, nu poate nicicum pretinde. Şase luni trecuseră de cînd gusta postelnicul această ticnită fericire căsătorească. Sosi toamna şi, nu ştiu cum, cu dînsa veni şi saţiul în casa lui. Serile i se păreau pre lungi, 1 Boierii mici. 49 5 10 15 20 25 30 35 40 50 mai ales acele petrecute la teatru, unde cele mai adese vedea bărbaţi înşelaţi. Pellier1 îi părea măscărici cînd glumele sale făcea pe femeia lui să rîză. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi: „Pesemne, gîndea, sînt foarte nătărăi bărbaţii în Franţa şi femeile desfrînate. Norocire că noi avem încă mult pănă să ajungem la acest grad de civilizaţie/' într-o seară, juca vist cu cîţiva tineri de curînd însuraţi ca şi el. După opt robere în vremea cărora se păzise o adîncă tăcere: — Zău, zisă unul, azvîrlind cărţile, de cînd m-am însurat joc numai vist şi nu mai scump de un leu fisa; însă, adevărul vă mărturisesc, nu mă pot opri de a blăstema pe englezi şi petrecerea lor. Ce joc monoton! nu-ţi face cel mai mic tic- tac. Să trăiască bancul farao! — Taci, zise altul, nu e de cuviinţa unui om căsătorit a lăuda astă dezbrăcătoare şi ruşinoasă patimă. Eu am uitat şi paroli şi setleva. Zi, mai bine, să trăiască căsătoria! — Hura! strigară toţi. Adusesă ceai şi ciubuce. — Ce socotiţi? zise gazda. Eu sînt de idee să facem ponei, precum odinioară, ştiţi cînd. . . — Nu mai pomeni, curmă al patrule; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. Să trăiască căsătoria! şi nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mîrşav unde îşi riscă cineva punga, cinstea şi viaţa. . . Dar propunerea pentru ponei se priimeşte în conglăsuire. Samuvarul clocotea. Ceaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amesteeîndu-se cu rumul de Giamaica. Toţi sorbeau astă iscusită băutură — care face nu mai puţină cinste aflătorului ei decît aflătorului tipografiei şi a coră- bieriei cu abur — lăudînd plăcerile însurăciunei cu entuziasm, dar fără foc şi pentru ca să dea o aţîţare mai vie acestor laude silite, defăimau din mult în mai mult petrecerile hol- teiei, a cărora însă aducere-aminte le aprindea feţele şi îi făcea să rîză cu hohot. — Cît jălesc vremea perdută, zicea cel mai vechi în- surat dintre ei, îmi pare că' trăiesc numai de cînd m-am căsă- torit. Numai de atunci mă pot socoti fericit. Zilele mele trec ca nişte vise îneîntătoare. în toată dimineaţa, copiliţa noastră vine de ne deşteaptă. Privindu-o ne simţim renviind în ea. Cînd sînt sîlit să ies de acasă, nu ştiu cum să mă întorc mai 1 Actor comic la teatru francez de la Iaşi. 5 10 15 20 25 30 35 40 degrabă. E de prisos a vă descrie ce înger este Zefiriţa. Ştiţi cît e de frumoasă; ştiţi ce plăteşte într-o adunare; ştiţi de se mai poate afla alta să facă solo mai bine la un contradanţ. — Nat alia mea, zise altul, este muzicantă din cap pâ- nă în picioare. Sonatele lui Beethoven, fantaziile lui Haydn, capriţurile lui Paganini pentru ea sînt o jucărie. Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicei o insuflă. Fiori te cuprind, tremuri, plîngi, ţipi ascultîndu-o şi te socoţi transportat într-un rai sau într-o sferă locuită de sirene. Dacă cîndva vrun nor mîhnicios mă posomoraşte, un allegro vivace mă înveseleşte. Dacă idei politiceşti mă turbură, un andante grazioso mă linişteşte, dacă vrun cuget de gelozie mă necă- jaşte, un adagio sostenuto mă face să-mi cunosc amăgirea şi să vărs lacrimi de căinţă. într-un cuvînt, femeia asta este o fiinţă lăsată înadins de bunul Dumnezeu pentru fericirea mea. Pentru hatîrul ei învăţ flautul; pentru hatîrul ei învăţ a cînta, căci am uitat să vă spun că cîntă ca o Malibran. Acum putem cînta împreună frumosul duet a lui Mozart între Giovanni şi Dona Anna. — Cît pentru mine, reluă al treile, mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălăşluiască în casa mea. Soţia mea e păgînă ca Lord Byron şi poetă ca George Sand. Autorul ei favorit este Victor Hugo; o chea- mă Adalgiţa. Cum vă pare! A? poate-se mai frumos nume? Poeziile ei, cînd vor ieşi la lumină — căci am gînd să le tipă- resc — credeţi-mă, au să facă o mare revoluţie în republica literaturei româneşti. Ascultaţi versurile ce a făcut ieri â la maniere de Victor Hugo: Cuprinsă de un trist necaz Az, Priveam amurgu-ntunecat. Cat. Şi văd că dintr-un nour des Es( Mulţime de draci fioroşi, Roşi. Toţi se pun împregiurul meu! Eu, Ce-o să ştiu face de acum? Cum, De-aici să pot al meu să scap Cap ş.c.l. 51 Văd că vă minunaţi, dar să vedeţi încă altele. Cînd o ascult, mă simt aşa de prost pe lîngă dînsa, încît mă mir cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat. Serile adormim întru cetirea vreunui romanţ nou care face să ţi să suie părul în 5 vîrful capului, sau a vreunei poveşti a lui Hoffmann ce te împle de fiori la lumina cea sarbădă a lampei. Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strîns unul de altul şi. . . — Celelalte, strigă gazda ieşind din răbdare întru auzul atîtor laude. Nevasta mea, prieteni, n-are pretenţie a se numi 10 nici Stael, nici Sontag, nici Taglioni. Ea este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia; nevinovată ca un pui de turturea. Ştie numai să mă iubească; atîta ştie, atîta vrea să ştie. Atît de puţină idee are de ademenirile lumei, încît mă tem să nu mă-ntrebe într-o zi 15 „Si Ies enfants qu’on fait se faisaient par Voreille“. Rîdeţi, domni, pentru că nu aveţi cercarea mea. Trei- zeci şi doi ani am — tăgăduia opt — şi mi se pare că am avut vreme să cunosc o mare parte din diplomaţia cochetăriei. Talentele sînt bune, dar eu sînt de o idee — care însă poate 20 fi greşită — că o femeie măritată n-ar trebui să fie prea artistă. A mea iubeşte frumuseţele naturei, nu ale meşteşugului. Romanţuri nu ceteşte. I-am făcut o mică bibliotecă de cărţi moraliceşti. Toată dragostea ei sînt eu; toată mulţămirea, florile. în toată dimineaţa, după ce caută trebile gospodăriei, 25 iasă în galeria de lîngă ietacul său, unde privindu-şi florile, ceteşte pe Emile a lui Rousseau. Dumneavoastră aţi făcut nişte frumoase portreturi despre soţiile dv., dar — să nu bănuiţi — îmi par cam măgulite. Eu nu spui, eu arăt şi voi să vă încredinţez prin însăşi vederea. Veniţi după mine; 30 Agapiţa nu ştie că sînt acasă. Veniţi! Toţi bărbaţii s-au grăbit a urma pe postelnicul Zimbo- lici, nerăbdători de a vedea şi a judeca fericirea lui. în vîrful degetelor, cătinel, ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi, toate întunecate, pănă ce au ajuns la o 35 uşă cu geamuri, preste care era o subţire perdea. Gazda zîm- bind o rădică, dîndu-se cu politeţă în laturi ca să lasă pe oaspeţi să privească, încît toţi au putut vedea pe tînăra ne- vastă, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tînăr ce 40 o ţinea strîns îmbrăţoşată. . . Buzele lor se atingeau. Gingaşa postelniceasă! sărmana femeie! ea se afla în- tr-unul din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieţi, cînd te simţi învins de plăcere, înimicit de desfătare, cînd 52 5 10 15 20 25 30 visezi treaz, cînd fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre. Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tînărului amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbaţi ce o priveau. Ţipetul ei îngrozi amorul. Tînărul se sculă, sări în grădină şi se făcu nevăzut. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care păn-atunci sta încremenită mîna lui. Se uită la oaspeţii săi şi oaspeţii săi la dînsul; vru să le zîmbească, dar simţi că se strîmbă. îi petrecu pană la scară, unde se despărţiră fără să-şi zică un cuvînt, făr-a se mai uita unul la altul. Toţi alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gîndind la scena ce văzuseră şi temîn- du-se să nu găsească asemene privelişti pe acasă-le. Spun că coconul Andronache s-a închis în cabinetul său, unde după ce mult trăsni, plesni, blăstemînd gîndul ce-1 lovise să se însoare ca să-şi pearză liniştea, în desperarea sa apucă un pistol, îl încărcă şi apoi se puse pe gînduri, pri- vind unealta ucigaşă; în sfîrşit, slobozi — un hohot de rîs azvîrlind arma şi zicînd: — Au mai păţit-o şi alţii ! Post-scriptum. Dacă cineva are curiozitate să afle ce s-a mai urmat după cele arătate mai sus, îi vom spune că Agapiţa, după mai multe mustrări ce priimi de la soţul său şi mai multe făgăduinţi ce îi dete, nu ştiu cum se întîmplă de căzu iar în ispită. După a treia şi a patra recidivă, onora- bila dicasterie îi despărţi, şi coconul Andronache se duse în voiaj ca să-şi uite tribulaţiile conjugale, trimiţînd foastei sale soţii, în ajunul plecării, o frumoasă ediţie a Întîmplărilor lui Telemah; însă noua Calipso se mîngăi lesne de purcederea lui Zimbolici. Ea găsi că păcatul este plăcut, şi că are vreme să se pocăiască; de aceea nici voi a înlocui pre postelnicul, deşi mulţi aspiranţi la zestrea sa îi făgăduiau că ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi. TODERICĂ „Eu nu sînt de cînd povestele; sînt de cînd se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocâ fer la un picior şi tot ii părea 5 că-i Wfor"ş.c.l. Prologul povestelor Pe cînd trăia Statu-Palmă, Barba-Cot şi în Academia din Podul-Iloaei da lecţii vestiţii dăscăli Pîcală şi Pepele, era în Iaşi un tînăr boerinaş cu numele Toderică, frumos şi 10 bun la inimă, dar desfrînat cît se poate, pentru că-i era dragi cărţile, vinul şi femeile. Nu se spoveduise de cînd era şi se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumuşele. Iată dar s-a întîmplat că Toderică, după ce sărăci în cărţi pe doispre- zece coconaşi, carii de desperaţie se făcură voinici de codru 15 şi muriră cu cinste în iarmaroc, prăpădi şi el, cît ai bate în palme, tot ce cîştigase şi moştenirea de la tată-său pe deasupra, afară de o mică răzeşie în tinutul Herţii, unde se duse să-şi ascundă păcatele şi ticăloşia. Trei ani erau acum de cînd trăia în singurătate, ziua îmblînd la vînat şi seara jucînd stos cu 20 vatavul lui şi făcînd pasians, cînd într-una din zile, de abia intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea, iată că Domnul nostru împreună cu sfinţii apostoli au venit şi, bătînd la uşă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeţi. Toderi- că, care, precum am spus, era bun la inimă, se bucură că-i 25 veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospeteze; şi aşa îndată-i pofti în casă şi porunci de masă, rugîndu-se de iertare, dacă nu-i va putea ospăta cum se cuvine unor persoane ca dumnealor, fiindu-i fără veste vizita dumilorsale. Domnul nostru, rîzînd de minciuna lui Toderică: 30 — Ne vom mulţămi cu ceea ce ai, i-au zis, numai buca- tele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca, au adaos arătînd pe Sf. Petru. Toderică îndată puse să gătească demîncatul şi, vrînd să cinstească pre oaspeţii săi cu ceva mai mult decît cu vînat, 35 văzîndu-i mai vîrtos că-s cam mulţi, zise vatavului să taie un ied ce-i mai rămăsese şi să-l facă friptură. 54 5 10 15 20 25 30 35 40 Gătindu-se bucatele, compania s-au pus la masă. Toderică se mîhnea că n-are vin mai bun ca să cinstească pre oaspeţii săi: — Domnilor, zise, îmi pare rău că nu mi-au venit încă buţele cu vin de la viile din jos. Domnul nostru se zîmbi pe sub musteţi de minciuna ce cîrpise Toderică şi, gustînd vinul: -Nu-mi spui că vrei să ne amăgeşti? i-au zis, vinul dumitale este foarte bun. întreabă şi pe dumnealui care cunoaşte, adăogi arătînd pe Sf. Petru. Apostolul, sugînd un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse aşa vin minunat şi pofti pe gazdă să-l cerce. Toderică, care toate aceste le lua de complimente, îşi împlu paharul, dar rămase cu gura căscată, cînd se încredinţă că cu adevărat asemine vin nu băuse de cînd era. Cunoscînd deci din minunea aceasta şi din vorba apostolului înfăţişarea mîntuitorului, se sculă îndată de la masă ca un nevrednic de a mînca în asemine companie sfîntă, dar Domnul îi porunci să şadă la masă şi trebui să asculte. După ce au mîntuit de mîncat friptura, Domnul nostru s-au dus cu apostolii în odaia ce li se gătise; iar Toderică, ră- mîind singur a jucat stos după obicei cu vatavul, bînd ce mai rămăsese din vinul cel blagoslovit, a făcut pasians şi apoi s-a culcat. A doua zi, sfinţii călători adunîndu-se în tindă împreună cu gazda, Domnul nostru au zis lui Toderică: — Sîntem pre-mulţămiţi de priimire ce ne-ai făcut şi vrem să-ţi răsplătim. Drept aceea, cere-ne trei lucruri oricare vrei şi ţi le vom da, căci toată puterea avem în cer, pe pă- mînt şi în iad. Atunci Toderică, scoţînd din buzunar cărţile ce le purta totdeauna cu el: — Doamne, zise, fă să cîştig de cîte ori voi juca cu cărţile aceste. — Bine, răspunde mîntuitoriul. Sf. Petru, care era lîngă Toderică, i-au zis încet: — Nebunit-ai, păcătosule? Cere viaţa de veci şi iertarea fărdelegelor tale! — Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică. — Mai ai încă două lucruri de cerut, zise Domnul nostru. — Doamne, urmă gazda, fiindcă eşti aşa de bunişor, fă, mă rog, ca cine se va sui în părul acest care umbreşte uşa mea, să nu se poată coborî de n-oi vrea eu. 55 — Fie aşa! au zis Domnul. Auzindu-1 sf. apostol Petru nu-1 mai putu răbda, deci ghiontindu-1 cît ce putu cu cotul: — Păcătos nătîng şi îndărăpnic, i-a zis, au nu te temi 5 de iadul ce este gătit pentru nelegiuirile tale? Cere, zicu-ţi, la stăpînul un loc în sfîntul său rai; mai ai încă un lucru . . . — Te poftesc, dă-mi pace şi-ţi caută de treaba d-tale, îi răspunse Toderică fugînd de lîngă apostol; şi Domnul nostru, întrebîndu-1 care este a treia a lui cerere: 10 — Aş vrea, zise, ca cine se va pune pe scăuieşul iest de lîngă gura cuptorului să nu se poată scula pănă n-oi vrea eu. — Amin! zise mîntuitorul şi, lăsîndu-i ziua bună, se duse cu apostolii. 15 N-apucase încă bine cel de pre urmă apostol să păşească pragul şi Toderică, vrînd să cerce puterea cărţilor, chemă pre vatavul şi se puse la jucat stos. îi bătu toate cărţile de-a rîndul. Deci, nemairămîindu-i îndoială, se sui într-o căruţă de postă şi, ajungînd la Iaşi, trase la cel mai bun birt, unde 20 nămi cele mai frumoase odăi. îndată ce vestea sosirei lui s-a împrăştiat, toţi tovarăşii birbantariilor lui au alergat să-l vadă. — Gîndeam că te-ai prăpădit, i-a zis Andronache Zimbo- lici; auzisem că te-ai făcut sehastru. 25 — Aşa este, răspunse Toderică. — Ce dracu ai făcut de trei ani de cînd nu te vezi? — Am petrecut cu postul şi cu rugăciunea, fraţilor! Şi iată molitfele mele, adaose, scoţînd din buzunar cărţile. Toţi au buhnit de rîs de răspunsul acesta şi toţi au rămas 30 cu ideea că Toderică şi-a îndreptat starea în ţări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători mai proşti decît acei carii veniseră să-l vadă şi carii se uscau de dor să-l pungească ca mai nainte. Unii acum se şi aşezau la o masă de joc, dar Toderică îi pofti întăi să guste ceva şi aşa trecură 35 în sală, unde, din porunca lui, se gătise un ospăţ minunat. Masa aceasta au fost mai veselă decît cina apostolilor, macar că vin străin avea numai Tokai şi de Rin, care se jura Regensburg pe sufletul răpousatei sale soţiică vinea chiar din viile prinţului Metternich, iar de loc era nişte Odobesc 1 Nu se va părea un paradox, dacă va judeca cineva că Regensburg de atunci a putut fi tot acel de astăzi după vestitul sistem a metempsicozii lui Pitagor. 56 5 10 15 20 25 30 35 40 vechi de zile şi nişte Cotnar uitat de vro duzină de ani, într-un poloboc din pivniţă. Pănă a nu sosi oaspeţii săi, Toderică se îngrijise de a mai avea un joc de cărţi asemine cu cele blagoslovite, pentru ca să le poată lua în locul celorlalte cînd va cere trebuinţa şi, dînd două-trei cărţi după ce va bate opt-nouă, să depărteze tot prepusul de la pontatorii săi. Pusese unele în dreapta şi altele în stînga. După ce au mîncat toţi, s-au pus împregiurul unei mese şi Toderică scoase întăi cărţile cele proaste; dar, văzînd că hojma perde, porunci s-aducă vutcă şi, în vreme ce ceilalţi bea în sănătatea Elencilor şi a Catincilor, Toderică ascunse cărţile cele proaste şi puse în loc pre cele blagoslovite. Ne- maicăutînd la jocul său, fiind sigur c-a să cîştige, începu a lua seama pontatorilor săi şi îi văzu că îmbiau cu furat şi cu şulerie. Putea deci să le scurgă în cuget curat toate para- lele, pentru că ei îl sărăciseră pre dînsul! şi acum vedea că i-au fost luat banii prin înşălăciune şi tîlhărie, iar nu doar că ştiau juca mai bine sau avuseseră noroc! Ştiindu-se pre sine cinstit şi fiind încredinţat că are să cîştige şi să-şi răz- bune, simţi nu puţină bucurie; aducîndu-şi însă aminte de vremea trecută şi de cei doisprezece coconaşi pre care îi sărăcise şi gîndind că poate numai aceia au jucat cinstit, s-a căit că el a fost pricina peirii lor; o ceaţă i-a acoperit razele de voie bună ce i se vedeau în faţă şi a oftat bătînd toate cărţile pontatorilor săi. în scurt, în seara dintâi, Toderică a potrivit să cîştige numai atîta cît să plătească masa şi chiria odăilor pe o lună. Tovarăşii săi, cu buzele îmflate, au făgăduit să vie a doua zi. A doua zi şi în zilele următoare, Toderică a cîştigat o avere straşnică. îndată s-a mutat de la tractir într-un palat mare, unde, din vreme în vreme, da baluri strălucite. Cele mai de soi cocoane se sfădeau pentr-o singură ochire a lui; la masă avea totdeauna cele mai bune vinaţe şi casa lui era capiştea desfătărilor. După ce a petrecut un an de zile, jucînd cu chibzuială şi slujindu-se cînd cu cărţile cele blagoslovite, cînd cu cele- lalte, a hotărît să-şi răzbune cum se cade, pungind pre cei mai mari boieri. Pentru acest sfîrşit, prefăcînd în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfîntul Gheorghi la un bal mare, care avea să se sfîrşească cu un banc de cele mai zarife. 57 Acei ce n-aveau bani au luat cu dobîndă de la jidovi; ceilalţi au adus cîştiurile moşiilor ce le priimiseră de cu seară şi tot ce mai aveau; Toderică i-a ras pre toţi şi peste noapte s-a făcut nevăzut cu aurul şi cu juvaierurile. 5 De atunci a hotărît să nu joace cu cărţile cele blagoslovite, decît cu jucătorii carii jucau necinstit, simţindu-se îndestul de tare ca să-şi deie pept cu ceilalţi. A îmbiat prin toate ora- şele pămîntului, cîştigînd pretutindeni şi cheltuind pe orice găsea pe placul său. Cu toate aceste, aducere-aminte a celor 10 doisprezece coconaşi îl supăra neîncetat şi îi învenina toate plăcerile. într-una din zile, hotărî ori să-i scape din muncă, ori să se peardă şi el cu ei. Puind acest gînd, a purces să se ducă la iad c-un toiag 15 în mînă şi c-un sac d-a spinare. Sosind la Tîrgul-Ocnii, s-a coborît într-o ocnă părăsită, care i-o arătase o babă vrăji- toare şi s-a dus, s-a dus, s-a tot dus pe sub pămînt, pănă a ajuns la poarta iadului. — Cine eşti tu? îl întrebă împăratul adîncului, după 20 ce-1 aduse înaintea lui. — Eu sînt Toderică, jucătorul de cărţi. — Ce dracu cauţi aice ? — Cinstite Scaraoţchi! zise Toderică, de socoţi că este vrednic cel întăi jucător de pe pămînt să joace cu tine cărţi, 25 iată îţi fac o propunere. Să jucăm amîndoi, şi pentru toată cartea ce-ţi voi bate, să am voie a-mi alege cîte un suflet din împărăţia ta şi a-1 lua cu mine. Una macar de-mi vei bate tu, să-mi iei sufletul şi să fie al tău în vecii vecilor. întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoţchi trînti un ho- 30 hot de rîs de se cutremurară păreţii tartarului şi se spăriară toţi dracii. Apoi, întorcîndu-se cătră Toderică: — Pesemne n-ai femeie şi copii? îl întrebă. — Pas si bete, răspunse Toderică, dar las-vorba. Spune, joci ori ba? 35 — Bucuros, zise Scaraoţchi suflecîndu-şi mînicile, şi ceru masă şi cărţi. Pe loc un drăcuşor mititel şi frumuşel ce împlinea slujba de jochei (ciocoi) pregăti toate cele trebuitoare. — Ce vrei, stos sau banc? întrebă Toderică. 40 — Stos, răspunse stăpînitoriul tartarului; ştiu că la banc se încap multe şulerii. S-au pus la joc. 58 Sus : Locuinţa lui Xe^ruzzi de la TriIeşti (Lunca Prutului), astăzi casă memorială. Jos : Placa comemorativă pusă la casa de la Trifeşti (Lunca Prutului), cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la moartea scriitorului. COSTACHE NEGPUZZI ESTE UN NUME SCUMP ROMÂNIEI SI VA RÂMINE IN PLEIADA PIONIERILOR INTELECTUALI Al NEAMULUI NOSTRU ■v alecsandriBI '/ : t Aice w odihneşce' CONSTANTIN NEGRUZ1 nâscutu in anul 1805 reposafu in 25 August 186$ Eu nu am fostu ca alţii | de_aceea’n suferinţă ţ Ampefrecufu ş'in lipsa plăcerilor lumesci h | Dar cugetul imi spum| t ca n’oiu ave căinţă ’i ? C'am fostu şi eu unealH| * la rele omenesci. SOŢIA şi FIII recunoscefi * Septemvrie 1868. N/^ : Mormintul lui Constantin Xc^ruzzi, in curtea bisericii de la Tri Ieşti (Lunca Prutului). Jos: Inscripţia de pe piatra mormîntalci. cuprinzînd şi o stro- fa, uşor modificata, din poezia La .î/... ( UH UI. (09S1 "ifC-Inp [iniîqojit) izziUo.i^ uqinqsuo > 5 10 15 20 25 30 35 Toderică, bătînd cartea dintâi, a cerut sufletul lui Şte- fănică Gîndul (unul din cei doisprezece pe care voia să-i scape) şi priimindu-1, l-a pus în sac; asemine şi pe al doile şi al treile până la doisprezece, şi luînd sufletele, le-a pus toate în sac. — Dacă întunecata voastră strălucire, a zis Toderică, voieşte să mai urmăm jocul, eu sînt gata. — Prea bine, răspunse Scaraoţchi, care vărsa sudori de necaz; dar aici este nu ştiu ce miros greu, ien să ieşim puţin păn-afară. Asta era numai ca să scape de Toderică, căci cum a păşit el pragul cu sacul de-a umere, Scaraoţchi a şi strigat să puie zăvoarele şi rătezele şi lăcăţile. Rămîind afară, Toderică băgă mîna în buzunar şi, ca un poznaş ce era, scoase un condei de credă, care-i slujea la cărţi şi subt inscripţia vestită: „Lasciate ogni speranza voi eh'entrate" însemnă pe grozavele acele porţi de aramă, o mare cruce, aşa: (Şese luni de zile, pănă ce creda se roase de cotleala aramii, iadul rămase încuiat. Nu putu înghiţi nici un suflet, şi hămesiţi de foame, dracii abia suflau. Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă în loc de credă, ca să poată săpa mîn- tuitorul semn!) Purcegînd de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers pănă a ieşit în lume şi a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoţchi şi a mîntuit sufletele cucona- şilor ce se munceau din pricina lui. După trecerea de patruzeci ani (Toderică era acum de şeptezeci), Moartea a întrat la dînsul într-o zi şi l-a înştiinţat că, fiindcă i-a sosit ceasul, dumneei a venit să-l ieie, şi că să se gătească. — Sînt gata, a răspuns bătrînul, dar te rog o, Moarte, fă-mi un bine păn-a nu mă lua; dă-mi o pară din copaciul care este la uşă, ca să-mi răcoresc arsura gîtlejului. Fă-mi această mică plăcere şi voi muri mulţămit. — Dacă-i vorba numai pentru atîta, a zis Moartea, bucu- roasă. Şi se sui în păr ca să culeagă o pară, dar cînd vru să se coboare, nu putu nicidecum, pentru că Toderică aşa voia. 59 5 10 15 20 25 30 35 40 60 — Ah! Toderică, m-ai înşălat! strigă. Văd că sînt în puterea ta. Dă-mi drumul, şi ţ-oi mai da zece ani de viaţă. — Zece ani! Mare treabă! zise Toderică; de n-ai poftă să putrezeşti în copac, drăguţă, trebui să fii mai dar- nică. — Ţ-oi da douăzeci. — Mă iei în rîs. — Ţ-oi da treizeci. — încă mai ai mult păn-m-îi ajunge cu tîrgul. — Ce pîrdalnic! Vrei să trăieşti o sută de ani? — Tocmai acum ai nemerit, iubito. — Toderică, n-ai minte. — Poate; dar mi-e drag a trăi. — Fie o sută de ani, zise Moartea. îndată putu să se coboare şi, luîndu-şi rămas bun de la omul nostru, se duse cu coasa de-a umere. Cum purcese ea, Toderică se trezi desăvîrşit sănătos şi începu o nouă viaţă, avînd puterea juneţii şi cercarea bă- trîneţii. Tot ce am putut afla de traiul lui acesta, este că a urmat ca şi întăi a-şi împlini toate poftele şi mai ales cele trupeşti, făcînd bine cînd găsea prilej, dar fără să gîndească la mîntuirea sufletului său, ca şi mai înainte. Sfîrşindu-se acei o sută ani, Moartea a venit iarăşi. — Gata eşti? l-a întrebat. — Am trimis să-mi cheme duhovnicul, răspunse Toderică; pune-te pe cel scăuieş lîngă vatră, pănă ce va veni. Aştept numai să mă spoveduiesc şi apoi să întru în noianul veciniciei. Moartea, ca o bună şi îngăduitoare persoană, se puse pe scăuieş şi aşteptă un ceas să vie preotul. Dar văzînd atîta zăbavă, zise gazdei: — Moşnege, nu ţ-ai putut căuta de suflet de un veac de cînd nu ne-am întîlnit? — Zău! n-aveam numai acea grijă, răspunse bătrînul c-un zîmbet de luare în rîs. — Dacă ţi-e vorba aşa, strigă Moartea supărată de nele- giuirea lui, ţ-oi arăta eu! — Şuguieşti? zise Toderică, văzîndu-o cum se silea să se coboare de pe vatră; te ştiu că eşti bunişoară şi că-mi vei mai dărui cîţiva ani. — Cîţiva ani, ticălosule! (şi se trudea să se deie jos de pe vatră). — Negreşit; dar astă dată n-oi cere mult, căci m-am să- turat de bătrîneţe; m-oi mulţămi cu patruzeci de ani. 5 10 15 20 25 30 35 40 Moartea simţi că o putere nevăzută o ţinea pe scăuieş precum odinioară în copac, dar de ciudă şi de mînie nu voia să deie nimic. — Ştiu un meşteşug să te fac blîndă, zise Toderică; şi îndată puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braţ de vreascuri. Focul îndată s-a aprins şi a împlut de pară şi de fum într-atîta cuptorul, încît Morţei îi venea să-şi deie duhul. — Valeu, valeu! a strigat, simţindu-şi bătrînele oase pră- jindu-se; scapă-mă şi făgăduiesc să-ţi dau patruzeci ani de sănătate. Atunci Toderică i-a dat drumul şi Moartea a fugit pe jumătate pîrlită. Sfîrşindu-se şi anii aceştia, s-a înturnat să-şi ieie omul, care o aştepta la uşă c-un sac de-a spinare. — Astă dată n-ai încotro cotigi, îi zise, dar ce ai în sacul acela? — Sufletele a doisprezece jucători, prietini ai mei, pre care i-am scos din iad, sînt acum vro sută cinzeci de ani. — Vie dar şi ei cu tine! zise Moartea, şi apucîndu-1 de chică, se înălţă în văzduh, zbură spre apus şi se vîrî în ocna părăsită. Sosind la porţile iadului, bătu de trei ori. —■ Cine bate? au întrebat din năuntru. — Toderică jucătorul, răspunse Moartea. — Să nu cumva să deschideţi! strigă Scaraoţchi, adu- cîndu-şi aminte de stosul ce jucase cu el; coţcariul acela-i în stare să-mi pustiiască împărăţia. Scaraoţchi nevrînd să deschidă, Moartea, vrînd-nevrînd (căci dorea să-şi răzbune) şi cu mare părere de rău, a trebuit să plece spre ceruri. — Cine eşti tu? întrebă sfîntul Petre pe Toderică, după ce Moartea l-a pus dinaintea porţii raiului. — Vechea voastră gazdă, răspuns el, acel care odată v-a ospătat cu vînatul său. — Cum cutezi să te înfăţoşezi aice în starea ce te văd? Nu ştii că ceriul este închis pentru cei ca tine? Bre! bre! bre! Tu eşti bun de talpa iadului şi ai încă obraz să cauţi loc în rai! — Sfinte Petre! zise Toderică, mi se pare că eu nu te-am priimit aşa, cînd ai venit împreună cu Domnul nostru de mi-aţi cerut găzduire. 61 — Toate aceste-s frumoase şi bune, adaose apostolul cu un glas pe care voia să-l arăte aspru, deşi se cunoştea că-i este milă; dar eu nu voi să-mi găsesc beleaua dîndu-ţi drumul în rai fără de ştire. îngăduie pănă voi spune stăpînului şi 5 apoi vom vedea ce-om putea face. Domnul nostru, înştiinţîndu-se de venirea lui Toderică, au venit la poartă, unde el sta îngenucheat pe prag cu sufle- tele sale, avînd şese în dreapta şi şese în stînga şi milostivin- du-se: 10 — Bine, treacă pentru tine, i-au zis; dar sufletele aceste ce sînt drepte a iadului, mi-e nu ştiu cum să le priimesc. — Doamne! zise Toderică, cînd am avut cinste a te priimi în casa mea, erai întovărăşit de doisprezece călători şi eu v-am priimit pre toţi şi v-am ospătat şi v-am găzduit cum 15 am putut mai bine. — Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta, zise Domnul nostru cu un zîmbet îndurător. Haide intraţi, de vreme ce aţi venit; ai noroc că m-ai găsit în chef bun; almin- trele n-aş îngădui un lucru care poate da pildă rea. 20 N.B. Povestea asta se tipări în foaia Propăşirea mai mult ca să împle coloanele jurnalului, decît ca meritînd vro însemnătate literară. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext Tartufilor politici ca să în- chidă jurnalul şi să exileze pe autor! II Fragmente istorice Aprodul Purice. Alexandru Lăpuşneanu. Sobieski şi românii. Regele Poloniei şi Domnul Moldaviei. Cîntec vechi. 5 10 15 20 25 30 APRODUL PURICE 1486 „Fost-au acest domn om nu mare la stat, însă întreg, drept, viteaz şi meşter la războaie ... Şi era mare jale şi plîns în norod pentru perderea acestui domn bun,( Vornicul Ureche, La viaţa lui Ştefan cel Mare Ciocîrlia cea voioasă în văzduh se legăna Ş-înturnarea primăverii prin dulci ciripiri serba, Plugariul cu hărnicie s-apucase de arat Pămîntul ce era încă d-al său sînge rourat; Uitas-acum moldovanul trecutele lui nevoi, Şi cu fluierul la gură, păstorul pe lîngă oi Cîntă dragostele sale. Vai! el nu putea gîci Că vrăjmaşu-ntr-a lui ţară se găteşte-a năvăli. Generalul cel mai falnic a dîrjilor ungureni, Hroiot1 ros de-nverşunarea ce avea pe moldoveni — Care-n multe sîngeroase lupte i-au fost arătat Că nume de viteaz mare pe nedrept şi-a cîştigat — Luînd veste cum că Ştefan domnul lor atunci s-afla în ţinuturi depărtate, avînd cu el oastea sa, Socoti că favorabil prilej altul n-a găsi De moldoveni şi de Ştefan deodată a-şi răsplăti, Ca să poată c-o lovire acea ruşine spăla, Ce româneştile arme au săpat pe fruntea sa. Aşadar adunînd noaptea pre toţi ofiţerii sei, Le espuse-a sale planuri, şi le zise: „Fraţii mei! Ştiţi c-aceşti români sălbatici, vrăjmaşi aprigi, ne-mpăcaţi, Au ucis mulţime mare dintr-ai noştri bravi soldaţi, Ştiţi că însetaţi de sînge în Ungaria au întrat, Şi că foc şi pustiire pe-a lor urmă au lăsat; Iar noi care bărbăteşte n-am lipsit a ne lupta, De abia numai prin fugă viaţa ne-am putut scăpa, Şi cununile de lauri ce-n războaie-am adunat Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat; Oare-această înfruntare şi batjocoră şi reu, N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu? N-a să mai sosească vremea să ne răzbunăm şi noi, S-arătăm că-n unguri curge viteaz sînge de eroi? 65 Vremea este îndămînă, prilejul favoritor, Oastea lor este departe, şi cu ea-i şi domnul lor; 35 Mergiţi dar, şi-n astă noapte toţi ostaşii vă gătiţi Şi cînd va miji de ziuă, nesmintit călări să fiţi, Ca prin marş iute şi grabnic, fără veste să-i călcăm, Cine sînt ungurii noştri şi Hroiot să le-arătăm Se fălea deşertul ungur cu-acel vis amăgitor, 40 Că o ţară neapărată va pustii prea uşor, Ş-în a sa zădărnicie i se păre că vedea Lacrimile cum se varsă, sîngele cum şiroia! Dar dreptatea Provedinţii n-au putut îngădui Gîndul său cel sîngeratic să se poată săvîrşi; 45 Şi Dumnezeu milostivul p-al său popul credincios Nu-1 va lăsa în călcarea ungurului fioros. Deci sfîntul duh cu-ndurare pe un român însuflînd, Ce de mult se afla încă pintre unguri petrecînd, Şi carele auzise tot planul acel cumplit, 50 Ce asupra ţării sale ungurii au slimuit, Deşi se găsea nemernic, pribegit din ţara sa, Patriotică simţire în inimă-i tot s-afla; Aşadar în vălmăşagul ce gătirea prileji, S-aruncă pe-un cal cu grabă şi spre Moldova porni. 55 După ce ieşi din lagăr alergă necontenit Toată noaptea, păn-ajunse cînd soarele-a răsărit în oraş la Roman, unde pre pîrcălabul aflînd, Şi primejdia ce vine abia a-i spune-apucînd, De osteneală şi de trudă a căzut jos leşinat, <50 Iar calul său lîngă dînsul răsuflarea ş-a şi dat. De îndată pîrcălabul un minut n-a zăbovit Şi un curier în pripă la Ştefan a răpezit; Iar satelor de pe mărgini, porunci a se găti Cu săcuri, topoare, coase, cu ce vor putea găsi, 65 Totodată dînd de ştire şi pre la boierinaşi Ca cu oamenii de oaste, cu vecinii şi slujbaşi, Cu toţii, şi mic şi mare, să grăbeasc-a alerga La şesurile Moldovei unde el se va afla; Apoi strîngînd călăraşii şi parte din tîrgoveţi 70 înarmaţi cu lănci, cu săbii, cu arce şi cu săneţi, Au ieşit din tîrg afară cu mica urdia sa, Şi pre duşman fără frică ca să vie-îl aştepta. Precum norul de lăcuste soarele întunecînd Vine pre sus cu iuţeală ţarinile-ameninţînd, 75 Încît tremurînd aşteaptă spărietul muncitor 66 80 85 90 95 100 105 110 115 Neştiind unde-a să cadă acel nor îngrozitor; S-amăgeşte cu nădejdea că ogoru-i va scăpa, Şi-a sudorei sale roduri va putea înc-aduna; însă d-odată lăcusta cade toată pe cîmpii Ş-într-un clip în praf priface ţarini, hoalde-ogoare, vii. Sau după cum primăvara omătul cel adunat Pintre rîpi, şi d-a lui Febus calde raze săgetat Se topeşte şi s-azvîrle, şiroi iute furios, în pîrăul care curge pintre flori în vale jos, îl turbură, îl măreşte, îl îmflă cu al său val, Şi nu-1 lasă păn-nu-1 face de se varsă piste mal; Cîmpiile se îneacă, iar păstorii spăimîntaţi S-aciuiază cu-a lor turme în munţii învecinaţi; Acest fel sumeţii unguri în Moldova năbuşesc. Orice-ntîmpină nainte robesc, taie, pîrjolesc, Cu omor şi pustiire drumul lor se însemna, Nainte lor merge groaza, ş-în urmă foc fumega; Dar spre-a Romanului parte de ce se apropia Hroiot aflînd pustii sate a-nţălege nu putea, Care poaţe fi pricina acelui bejănărit, Căci el crede că de dînsul nimene nici au gîndit; Deci îndată porunceşte să-i afle pre cineva Prin colibe, prin bordeie, ca să-l poată întreba. Iată că îmblînd haiducii piste un moşneag au dat, Gîrbovit de bătrîneţă, într-un toiag răzămat; A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii, Faţa lui cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii îl aseamănă că este îngerul ocrotitor Al acelor pustii sate, sau duhul tînguitor. El pănă la Hroiot vine cu pas lin şi măsurat, Fără grijă, deşi este de catane-ncungiurat, Şi aşteaptă să-l întrebe. — „Unchiaşule, ien să-mi spui De ce pricină p-aicea nici un locuitor nu-i?“ Astfel Hroiot îi grăieşte. — „Pricina însuţi o vezi, (îi răspunde-atunci bătrînul) şi încă mai cercetezi? Pricina bejănăriei ş-a jalei obşteşti, tu eşti, Hoţ turbat şi fără lege care prăzi şi pustieşti! Care vii cu cete multe de tîlhari şi prădători S-aduci jale în locaşul unor pacinici muncitori! Nu purta grijă! cu dînşii curînd te vei întîlni Şi amar îţi vei da seama, foarte greu te-i răfui. Dumnezeu mult milostivul nu gîndi că te-a lăsa Să sfîşii cu-a ta turbare credincioasă turma sa, 67 120 125 130 135 140 145 150 155 160 68 Ce-şi va înturna urgia preste spurcat capul tău, Ş-îl va detuna zdrobindu-1 cu-nfocat trăsnitul său!" Zicînd, face semnul crucei şi din greu a suspinat. — Cine-n minutul acela să-l vază s-ar fi-ntîmplat L-ar fi socotit că este din ceruri vrun prooroc. — „Spînzuraţi-1! înţepaţi-1! tăieţi-1! daţi-1 în foc!" Strigă haiducii, husarii şi tot trupul ostăşesc. Ş-acum mii de lănci şi săbii pe deasupră-i se-nvîrtesc. Bătrînul aşteaptă moartea fără a se oţări, El pentru ţara lui este mulţămit a se jertfi; Dar Hroiot strigă să-l lasă; catanele se supun, îi fac loc, se dau în lături, mîna pre el nu mai pun. Generalul lor simţeşte după cîte auzi, Că uşoară biruinţa, cum gîndeşte, nu-i va fi. Deci în cete d-o potrivă oştenii săi adunînd, Pre haiduci puind în mijloc, călărimea înşirînd, Lasă trupul cel mai mare sub nişte vechi ofiţeri Şi el c-o parte aleasă de călăreţi volonteri, Purcede mai înainte nerăbdător de a şti Dacă-n drumul său vro oaste de români va întîlni. După ce cîteva ceasuri merseră cu un pas des Văzur-aproape de Roman, pe-ntinsul Moldovei şes, Un puţin număr de oameni, tot în cete împărţit; îns-acea adunătură era mîndră de privit. D-o parte boierinaşii, d-a lor slugi încungiuraţi, Călări pe armăsari ageri şi felurit îmbrăcaţi, Fieştecare dintr-înşii cîte-o dovadă purta De la duşmanul, pre care l-a fost învins mîna sa. Unul c-o sabie-întoarsă, c-un capot roş înfirat Şi haine înaurite, este turceşte-mbrăcat; Altul încalecă iarăşi un cal de Don căzăcesc, Poartă o suliţă lungă, şi un hanger calmucesc; îmbrăcat c-un ceapchin verde, şi blănit tot cu samur, Un tînăr se hereţeşte p-un sirep armăsar sur; Chingile, şeaua lui, frîul, ferecate cu argint Arată cum că luate de la vrun mare leah sînt. Pe a altuia frumoasă înaurită harşea într-un colţ se vede-un vultur ce-o cruce-n gură ţinea, Nu rămîne îndoială că acel odor bogat De la domnul Vlad sau Radul, în război a fost luat. Alţii cu săgeţi şi arce au căciule tătăreşti, însă cea mai mare parte poartă cuşme ţurcăneşti 2. De acolo nu departe ţăranii stau adunaţi, 165 170 175 180 185 190 195 200 Cu securi, cu lănci, cu coase şi topoare înarmaţi; A lor mîneci suflecate, aerul posomorit, Tăcerea lor, toate-arată că spre război s-au gătit. Pîrcălabul mai nainte era cu-ai săi călăreţi, Avînd strînşi pre lîngă dînsul slujbaşii şi tîrgoveţi; Deci văzînd cum că vrăjmaşul cît putea vinea spre ei, Se întoarce şi le zice: — „Iată duşmanul, flăcăi! Năvăliţi la el cu toţii, voiniceşte vă luptaţi, Ţara şi casele voastre în pradă-i să nu lăsaţi. Daţi de tot! să n-aveţi milă d-un vrăjmaş ce ne-au prădat, Care cu foc şi cu sînge urma lui ş-au însemnat; Buciumaţi, şi Doamne-ajută!“ — Cu toţii strigă: „Amin! Aideţi fraţi din ţara noastră să alungăm pre păgîn!"3 D-abea dobele şi surle semnul bătăii vestesc, îndată cu toţi în oastea ungurilor năvălesc Strigînd: „Ucideţi! ucideţi! daţi tot de tot! nu vă-nduraţi! Pre vrăjmaşii ce ne pradă nu miluiţi! nu cruţaţi!" Cu-a lor groznică năvală cai, călăreţi oborînd, Aduc neorînduială într-a duşmanilor rînd; în zădar stau ungurenii şi vitijeşte se bat, Românul nu-i bagă seamă, şi ţăranul încruntat Face jertvă răzbunării şi pre prins şi pre rănit, în zădar şi ofiţerii, şi Hroiot oştean vestit, Ca să-i mai îmbărbăteze, d-a valma pintre soldaţi Se luptă; nu văd, n-ascultă husarii înspăimîntaţi, Ş-ameninţîndu-i din urmă cuţitul moldovenesc, Să plece acum de fugă se îndeasă, se gătesc. Iată c-atunci ceea oaste se ivea dintr-un ponor, Ungurenii prind la suflet văzînd că vine-ajutor, Se întorc cu bărbăţie, se înşiră iar la loc, Şi războiul se-ncleştează, mai ucigaş, mai cu foc. După cîteva minute toată oastea le-au sosit, Husari, haiduci şi cătane pe români au năpădit; Deci îndată toată faţa bătăii au prefăcut, Căci măcar că moldovenii cumpătul nu şi-au perdut, Dar de multă ungurime năduşiţi, încungiuraţi, Cădeau precum snopii vara, de sabie săceraţi. Dos la dos, spate la spate, se bat desnădejduit, Lovirile le-s grozave încît nu-i de povestit; Subt a românului paloş sîngele curge părău Păn-cînd braţu-i amorţeşte fiind rănit foarte greu, Scapă sabia din mînă; în sfîrşit şi el căzînd, Răstoarnă încă pe-un duşman ce-1 vede lîngă el stînd. 69 205 210 215 220 225 230 235 240 245 70 Dumnezeule! la tine nădejdea lor au rămas, înalţe-să păn-la tronu-ţi a lor trist şi jalnic glas! Şi trimite-le din ceruri un înger într-ajutor Căci se bat pentru scaparea ş-apărarea ţării lor. Coperiţi de rane grele, făcînd semnul sfintei cruci, îşi dau duhul sub cuţitul sălbatecilor haiduci! Pîrcălabul plin de scîrbă, cu cîţiva boierinaşi, Mai avînd pe lîngă sine vro sută de călăraşi, Nădejde de mîntuire de nicăiuri aşteptînd, Şi decît trai cu ruşine moarte mai bine-alegînd, Hotărăşte să s-arunce între duşmani desperat, Şi să moară cum se cade unui brav adevărat. Cînd deci astă hotărîre a împlini se gătea, Iat-un călăreţ zăreşte ce-n fugă spre el vinea, De pulbere ce rădică calul său cel înspumat Nu putea ca să-l cunoască, dar inima i-a săltat, Ea parcă-i spune c-acela aduce vrun ajutor, Pentru bravii ce de unguri fără milă se omor. Nu trecu mult şi atunce ochilor nu a crezut, Cînd pre Purice aprodul lîngă dînsul a văzut, Purice, care-n războaie a fost pururea vestit, Român vrednic întru toate, a lui Ştefan favorit. — „Pîrcălabe, sănătate! (zice), Ştefan a plecat Cum luă înştiinţarea ce prin cartea ta i-ai dat; Şi m-a şi pornit la tine ca să-ţi spun să te grăbeşti Să aduni oameni de oaste cîţi vei putea să găseşti, Şi-naintea lui îndată, cu toţi să alergaţi. . ." — „Oamenii mei, iată-i, frate, cu vrăjmaşu-ncăieraţi! îi răspunde pîrcălabul, de trei ceasuri ne-ncetat Se luptă cu vitejie şi mult sînge s-a vărsat, Căci a duşmanilor noştri numărul e înzecit, Şi zece-odihniţi unguri stau p-un român ostenit!" Aprodul atunci îi zice: „De este aşa, apoi Să te tragi cu cîtă oaste ţi-a rămas încă spre noi, Căci acum la Şiret, Ştefan trebuie să fi sosit; Eu mă-ntorc, te las cu Domnul, solia mi-am împlinit". Sfîrşind, fără de zabavă, s-aruncă pe calul seu, îi dă pinteni, şi le strigă: „Rămîneţi cu Dumnezeu!" îndată şi pîrcălabul semn de retiradă dînd, ?i restul oştilor sale la un loc tot adunînd, ncepură a se trage cu regulă şi încet, Spre oaste ce tăbărîse la Şcheie lîngă Şiret. ★ 250 255 260 265 270 275 280 285 Cum a primit curierul de pîrcălabul trimes Ştefan din toat-a sa oaste a treia parte-a ales, Şi mergînd cu un marş grabnic toată noaptea păn-în zi, A doua zi pe amează în şes la Şiret sosi: Acolo spre răsuflarea oştilor a tăbărit, Ş-în trei trupuri osebite oastea sa a împărţit, Darabanii cei cu plete, toţi săneţe lungi purtînd, Armăşeii cei sălbateci, barbe stufoase avînd; Simenii cei iuţi cu arce, şi cu măciuci în fălii, Toţi aceştia pedestri, număr ca la şăpte mii; Era sub vornicul Boldur, oştean vechi şi ispitit, în războaie şi în taberi crescut şi îmbătrînit; Paharnicul Coste iarăşi avea pe seama lui daţi Panţirii şi leficiii toţi cu zale îmbrăcaţi 4 Iar copiii şi aprozii, de boierenaşi feciori, Carii ostăşescul prapur a păzi erau datori, Pre voievod totdeauna la războaie străjuiau, Şi haine foarte frumoase şi bogate arme-aveau 5; In mijlocul lor călare eroul Ştefan era, Şi vechiul steag a Moldovei înainte-i flutura. (Pe dînsul era d-o parte cap de zimbru-nfăţoşat, Iar dincolo sfîntul Gheorghe călare şi înarmat.) Acolo se află iarăşi al oştilor veteran, Arbur hatmanul ce-n mînă poart-un groznic buzdugan, Pre care ca pre o mince de copil îl arunca, Dar az omul cel mai tare de abia l-ar rădica, Altă armă el nu are, nici voieşte-a mai avea, Căci îi place cînd pre duşman c-o izbire îl turtea. Iată se aude zgomot, împuşcături şi strigări, Chiote de biruinţă, ş-a cailor rînchezări; Piste puţin se zăreşte şi steagul pîrcălăbesc, încungiurat de vitejii ce-1 apără şi-l păzesc, Pe-mpregiurul lui grămadă stau ca zid nerăzbătut, Să puie pe dînsul mîna ungurul nici c-a putut; Plini de pulbere şi sînge, de rane acoperiţi, Aceşti bravi se luptă straşnic, căci sînt desnădejduiţi. Se-nfioară ungureanul şi stă trist a socoti Că această biruinţă multă oaste îi jertfi, Dar bucuria izbînzii întristarea-i întrecea, Că-i aproape răsplătirea lui prin gînd nu îi trecea, Pentru că-ntru-o luncă deasă oastea românească sta, Şi porunca să înceapă bătălia aştepta. Deci Ştefan lăsînd în urmă o strajă de călăraşi, 71 290 295 300 305 310 315 320 325 330 72 Orînduieşte pre Boldur cu-ai săi harnici pedestraşi, Să meargă să năpustească în haiducii ungureşti, Iar panţirii să lovească aripele duşmăneşti; După aceasta s-întoarce şi acest fel le grăi: „Ostaşi! Voi ştiţi foarte bine că spre a ne birui Alţi mai însemnători duşmani în zădar s-au ispitit, Ce a săbiilor noastre ei cercară ascuţit ; Apoi suferi-vom astăzi ca aceşti cutezători, Vrednici d-a purta mai bine nume de hoţi prădători, Să vie cu sumeţie chiar într-al nostru pămînt Să robească şi să prade? Nu; cît eu în viaţă sînt Nu va fi. Dumnezeu sfîntul ne va împuternici, Sumeţa lor cutezare să o putem pedepsi. Precum la Soci, la Soroca, la Lipniţă v-aţi purtat, La Baia, la Cursul-Apei, şi la Rîmnicu-Sărat 6, Astăzi şi cu ungurenii tot aşa să vă purtaţi; Şi la orice întîmplare totdeauna s-alergaţi, Unde-ţi zări astă pană de la gugiumana mea Pre care pe drumul slavei pururea o veţi vedea/*7 Zice: şi s-arunc-în duşmani de aprozi încungiurat, Vornicul Boldur atuncea şi el năvală a dat; Arbure viteazul hatman cu călărimea cea grea, Năpădeşte-n husărime şi începe a tăia; Vai şi amar de acela nenorocit ungurean, Pre care îl întîlneşte straşnicul lui buzdugan! Precum cînd o stîncă mare dintr-un munte s-a surpat Zdrobeşte, oboară, sfarmă, orice-n drumu-i a aflat; Casele de pe costişă, grădini, saduri, livezi, vii, Prăvale, rostogoleşte cirezi, turme, herghelii, Pănă ce se întîlneşte cu nişte-nvechiţi stejări Uitaţi de timp şi de veacuri pe a muntelui dărmări, Uriaşa stînc-atunce toată puterea perzind Nu mai face stricăciune neclintită rămîind, Iar norodul de pe vale care sta înspăimîntat, Dă lui Dumnezeu mărire văzîndu-se c-au scăpat. Sau după cum hoţul noaptea prin codru călătorind, Şi la prada ce-a să facă cu mulţămire gîndind; Se bucură cînd priveşte ceriul învălit cu nor, Căci are bună nădejde c-a putea prăda uşor, Ş-acum calul său prin pinteni îl sileşte-a alerga, Dar fulgeră şi trăsneşte tocmai dinaintea sa! Calul sare, sforăieşte, şi tîlharu-ncreminit Scapă dîrlogii din mînă socotindu-se perit. 335 340 345 350 355 360 365 370 375 Astfel şi Hroiot rămasă cînd pre Ştefan a văzut, Ce din luptele trecute îi era pre cunoscut; însă trebui să stea faţă, n-are-încotro cotigi, E perdut şi el şi oastea dacă nu va izbîndi. A cailor rînchezare, pocnetul cel de săneţi, Vreamătul şi şuieratul a mii de mii de săgeţi, Zăngănitul cel de săbii, pulberea ce păn-în nori Se înalţă în vîrteje de 1-atîţa luptători, A trîmbeţilor şi surle răsunet scîrţiitor, Ţipetele, văitarea, gemătul celor ce mor, îngrozesc pre călătorul ce-şi urmează calea sa, Şi urechile-astupîndu-şi, se ascunde undeva. Românii cu-a lor iuţeală prăvălind răstoarnă tot; Ungurii să stea-împrotivă se silesc şi ei cît pot, însă furia română sparge, sfarmă orice greu. în zădar şi ofiţerii se luptă, se bat mereu, în zădar mai fac manevre ş-în tot chipul se sucesc, Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc. Acum toţi plecau de fugă cu sufletul îngrozit, Cînd Hroiot cu bărbăţie înc-o dată i-au oprit Strigîndu-le: „Unde mergeţi? încotro vreţi să fugiţi? Au doar că sînteţi aproape de casă vă-nchipuiţi? însă păn-la ţara noastră, eu vă pot încredinţa, Că nici unul din noi astăzi nu va mai putea scăpa. Nu-i alt mijloc de scăpare decît toţi să năvălim în corpul unde e Ştefan şi pre el să-l oborim, De-1 vom omorî pre dînsul să ştiţi bine c-am scapat; Acolo izbiţi cu toţi şi vă bateţi desperat.” Deci urmînd planul acesta, ei spre Ştefan năbuşesc. Copiii şi cu aprozii ce pre domnul ocolesc, Se luptă cu vetejie toţi pre lingă prinţul lor, Sfarmă, taie şi dumică, fac înfricoşat omor; Dar haiducii sînt ca zidul şi desnădăjduit dau, Se bat bine şi husarii şi neclintiţi pe loc stau. Viteazul braţ a lui Ştefan prin vrăjmaşi cărări făcea, De a sîngelui vărsare pămîntul se înroşea; Cînd d-un plumb dintr-o saneaţă calul său rănit fiind, Sforăieşte ş-apoi cade încă-o dată nechezind. Cade şi eroul Ştefan, zicînd: „Copii, nu vă daţi! Şi pre domnul vostru pradă duşmanilor nu lăsaţi.” Hroiot strigă în glas mare: „Fraţilor, am biruit! Fiorosul nostru duşman a căzut şi a perit; Pe trupul lui puneţi mîna, hrană corbilor să-l dăm, 73 Ca şi ei să se-ndulcească, cînd şi noi ne răzbunăm." Sumeţindu-se vrăjmaşii năvălesc mai furioşi; însă nu pot să răzbată pintre-aprozii credincioşi. Toţi împregiuru-i s-aşează, se luptă ca nişte lei, 380 în zădar ungurii îmblă să-ş facă loc pintre ei; De sabia românească se înjunghe, se omor, Se fac jertvă cutezării şi obrăzniciei lor. în vremea aceasta Ştefan să se scoale izbutind Şi din căderea aceea nimică nepătimind, 385 Cere alt cal; deci îndată, Purice descălecă, Şi ţiind frîul şi scara la domnul său îl trăsă Zicînd: „Doamne! Iată calul, arată-le mai curînd Că de tine ungureanul n-au scăpat într-acest rînd". Dar de stat fiind mic, Ştefan nu putea încăleca. 390 Purice-atunci iar îi zice: „De voieşti măria ta, Eu un moşinoi m-oi face pe carele să te sui". Ş-îndată pe brînci se pune jos la picioarele lui. Deci cu mijlocul acesta, eroul încălecînd, Cătră dînsul se întoarce şi îi zice-aşa zîmbind: 395 „De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm De primejdia aceasta întru care ne aflăm, Să ştii, Purice, băiete, că nu-i mai fi moşinoi, Ce, spre vrednică răsplată, movilă-a te face vroi."8 Atunce din nou în duşmani se aruncă mai cumplit. 400 Ungurul văzîndu-1 iarăşi rămîne încreminit, Perde toată bărbăţia ce nădejde-i însuflă, Şi ori pleacă ca să fugă, sau prins de război se dă. Iată c-un vuiet de dobe se aude răsunînd, Şi un daraban spre Ştefan în fuga mare-alergînd, 405 (Plină de colb şi de sînge era-mbrăcămintea sa) De departe îi şi strigă: „Să trăieşti, măria-ta! Duşmanii se biruiră, şi de fugă au plecat; Arbur hatmanul din urmă de goană acum i-au luat." Călărimea cea uşoară ce-napoi au fost rămas 4io După porunca ei dată, ajungînd într-acel ceas, Cu o nouă-nfuriere în unguri au năvălit; Războiul ce ţinea încă îndată l-au hotărit. Atuncea spaima şi groaza pre protivnici au cuprins, Se împrăştie ca apa pe şesul acel întins; 415 împlu dealurile, cîmpii, unde pot se mistuiesc: Unii se dau prinşi la duşman, la mila lui năzuiesc, Alţii iar rămîn pe drumuri călcaţi de cai şi zdrobiţi, Cei mai mulţi cad şi-ş dau duhul d-osteneală obosiţi. 74 Pîrcălabul plin de sînge, de moarte fiind rănit, 420 Pănă la viteazul Ştefan să-l ducă a poruncit, Lingă care aducîndu-1, el a suspinat din greu, Zicîndu-i: „Părinte doamne, a sosit minutul meu! Eu astăzi cătr-a mea ţară datoria-mi împlinii, Şi lui Dumnezeu dau slavă căci te văz păn-nu murii. 425 Dar o fiică pre-iubită şi soţia mi-au rămas Fără nici o mîngăiere. Eu în seama ta le las! . . . Să-ţi fie milă de ele!" Zicînd înalţă-un ochi slab Spre Ştefan, şi îşi dă duhul bunul vrednic pîrcălab! Sîngerînd din două rane, obosit şi desperat 430 Hroiot alerga spre munte pe al său cal înspumat, Dar norocul ce-i zîmbise păn-atunci l-a părăsit; Ceasul răplătirei drepte, ceasul morţii i-a sosit! Purice care din urmă îl gonea neîncetat îl ajunge, şi îndată capul său i-a retezat; 435 Apoi înfigînd în lance acest sîngeros trofeu, Se întoarce de-1 închină lui Ştefan, domnului seu. ★ Soarele-acum cu mărire se pleca cătr-asfinţit, Luminînd cîmpul acela de cadavre coperit; Ştefan acolo cu oastea atunce descălecînd, 440 Boierii, el, căpitănii, toţi genuchile plecînd, Aduc laudă şi slavă cerescului împărat, Mulţămindu-i c-umilinţă de mila ce-au răvărsat, Piste ţara ce slăveşte numele său cel mărit, Nelăsîndu-o în prada ereticului cumplit.9 445 Săvîrşind această sfîntă datorie-au poruncit Trupurile să s-adune vitezilor ce-au perit în această bătălie patria lor apărînd; Carii cu prohod de lacrimi într-un şanţ mare-ngropînd, D-asupra lor o movilă cu mărire-au înălţat, 450 Ca să fie totdeauna monument nestrămutat. A doua zi dimineaţa oastea toată cu lin pas Sosi-n Roman, unde Ştefan la biserică au tras; (Acolo pre-cuviosul Tarasie l-aştepta, Ţiind cartea mîntuirei, şi crucea în mîna sa); 455 După ce dar sfînta slujbă cu slavă s-a săvîrşit, Şi Dumnezeu induratul prin tedeum s-au mărit, Căpitănii şi ostaşii la gazde s-au aşezat; Iar voievodul îndată au trimis de i-a chemat Pre trista pîrcălăbeasă, căria dacă veni, 75 460 Cu o blîndă duioşie el aceste îi grăi: „Bărbatul tău, jupîneasă, luptîndu-se cu Hroiot A căzut pe cîmpul slavei ca un viteaz patriot; Perderea acestui vrednic moldovan adevărat, Crede-mă că şi pre mine nu puţin m-a întristat, 465 Căci aş fi ales mai bine să perd un întreg ţinut; Dar astfel l-a menit soarta şi cerul aşa a vrut. De voi d-acum înainte trebui eu să îngrijesc, Deci ţie din visterie pensie îţi rînduiesc; însă păn-a nu-şi da duhul fiindcă mi-a arătat 470 Că are şi o copilă, în vrîstă de măritat, Vei afla şi pentru dînsa ceea ce-am hotărît eu; Mîngăi-te, jupîneasă, mulţămind lui Dumnezeu!“ Apoi pre Purice-aprodul chemîndu-1 îi zis-aşa: „Purice! cunosc bravura, laud bărbăţia ta; 475 Te-ai purtat cu vitejie, şi eu sînt îndatorat Să-mi împlinesc juruinţa ce la război ţ-am fost dat. Deci de acum înainte Movilă te vei numi, Ca numele tău cu slavă să se poată pomeni. Iar fiindcă tu ieri calul mi l-ai fost dat împrumut, 480 îţi dau cinci moşii cu sate în a Sorocii ţinut; Şi ca viaţă fericită să petreci precum doresc Cu-a pîrcălabului fată voi să te căsătoresc; Ca să ştii şi cît preţ are în ochi-mi un bun ostaş, Te înalţ spre răsplătire la rangul de vel-armaş.“ 10 485 Sfîrşind, hatmanul îndată pre Movilă-a îmbrăcat C-un contuş frumos de nurcă, şi Ştefan în mîni i-a dat Buzduganul armăşiei de argint şi poleit, Şi ceremonia asta acest fel s-a săvîrşit. A doua zi îngroparea pîrcălabului făcînd, 490 Şi pre Movilă armaşul cu fata lui cununînd, Viteazul Ştefan cel Mare cu oastea sa s-au pornit, Şi la cetatea Sucevei în bună pace-au sosit. Neamul lui Movilă-armaşul multă vreme-a fost vestit Şi pe tronul României mulţi domni din el au stătut, 495 Dar din multele prefaceri ce pe ţară au venit, De abia acum mai este între nobili cunoscut. 76 5 10 15 20 25 30 35 40 Note 1 Hroiot au fost unul din cei mai vestiţi căpitani a oştilor regelui un- guresc Matias Corvinu. Vrăjmaş neîmpăcat moldovenilor, el purure a fost uneltitor cruntelor războaie ce au nenorocit aceste ţări vecine. 2 în veacul XV, cînd România să cîrmuia de prinţii săi independanţi, la întîmplare de război, toţi boierinaşii ce locuiau pe la moşiile lor, erau datori să se oştească împrotiva duşmanilor; şi oricare proprietar şi boier aducea cu dînsul atîţi oameni de arme, pre cîţi starea şi puterea sa îl ierta. Această românească pospolită alcătuia un corp straşnic. 3 Ţăranul român cinstit dar superstiţios nu putea crede că ungurul care nu se ţinea de tractaturi şi nu posteşte vinerea şi mercurea, nu este păgîn. Vrînd să arăte pe un om necinstit şi ateu, îl numea papistaş, şi această înverşunare asupra catolicilor le era insuflată de misionarii ierarşiei con- stantinopolitane, care de la Consiliul Florenţii, totdeauna s-au îngrijit să nu scape din mînă aceste ţări. Zicerea aceasta pănă astăzi încă este ocă- rîtoare în gura ţăranului moldovan. 4 Corpul darabanilor subt comanda căpitanului de darabani, corpul simenilor subt aga şi armăşeii sub vel-armaş (în seama cărora era şi arti- leria) alcătuia o oaste de 20 mii pedestraşi; aseminea şi călărimea ce se îm- părţea în panţiri şi leficii cuprindea iarăş un trup de 10 mii. Aceste era puterile moldovenilor în vreme de pace; iar la vreme de război se îndoiau şi se întreiau trupele acestea. Pîrcălabul de Hotin alerga cu corpul lipca- nilor, serdarul de Orhei cu regimentile lăpuşnene, toţi ispravnicii cu sluji- torii lor, căpitănii plaiurilor cu plăieşii, şi în sfîrşit toţi boierinaşii cu oamenii lor de arme. 5 Copiii de casă şi aprozii alcătuiau gvardia domnească. Ei erau toţi călări, purtau căciuli ţurcăneşti cu pene, dulămi de catifea cu nasturi de argint (Vorn. Ureche). 6 Ştefan a biruit: la Baia, pe unguri, unde s-au şi rănit regele lor Matias. La Lipniţă, pe tatari, luînd prins şi pe fiiul lui Mainac Han care-i comanda. La Soroca, pe Ieşi şi pe cazaci, hatmanii cărora Lobod şi Nelivaico prinzîndu-i i-au tăiat. La Soci, Cursul Apei şi la Racova, pe turci şi pe românii din Valahia, sub comanda lui Vlad Ţepeluş şi Radul cel Frumos. 7 Aceste a zis Enric IV oştilor sale. îmi va sluji de iertare căci le-am pus în gura eroului român, vitejia lui, de care a dat dovezi în 40 de războaie împrotiva a duşmani groznici, şi în care au fost pururea biruitor. 8 Istoric. 9 Păn-a nu începe războiul, moldovenii nu lipseau a se ruga lui Dumne- zeu pentru izbînda armelor lor. După biruinţă, cea întăi a lor datorie era să mulţămească acelui care cu al său puternic braţ i-au întărit şi i-au făcut învingători. Pietatea lui Ştefan IV, pe drept numit cel Mare, se arată prin 40 de monăstiri şi biserici ce a zidit, după numărul izbînzilor sale. 10 Istoric. alexandru lăpuşneanul 1564-1569 I Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu . . 5 Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buz- duganul lui Ştefan Tomşa, care acum cîrmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, după înfrîngerea sa în două rînduri, de oştile Despotului, fugind la Costantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum să izgonească pre răpi- 10 torul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. întrase în Moldavia, întovă- răşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste de strînsură. însă pe lîngă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tătarilor Nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere. 15 Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîn- doi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pănă în picioare. — Ce socoţi, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbîn- di-vom oare? 20 — Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa. 25 — Să deie Dumnezeu să n-aib nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodă la munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dînşii. — Aceasta rămîne la înaltă înţelepciunea măriei-tale. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposi- 30 ră la o dumbravă. — Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la măria-ta. — Vie, răspunse Alexandru. Curînd intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de )ierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrîni. 78 iar doi juni. Aceştii erau vornicul Moţoc, postelnicul Veve- riţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pănă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. 5 — Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi. — Să fii m.ta sănătos, răspunseră boierii. — Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venit s-o mîntui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie. — Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniş- 10 tită şi poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţînţar, armasar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m.ta să te întorci înapoi ca . . . 15 — Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuş- neanul, a căruia ochi scîntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi 20 voi, cum înţăleg?1 — Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi sîntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sînt hotărîţi a pribegi la unguri, la Ieşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prie- teni. Vor veni cu oşti streine şi vai de biata ţară cînd vom 25 avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Ştefan Tomşa . . . — Tomşa! El te-au învăţat a vorbi cu atîta dîrzie? Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca de arme din mîna 30 lui Bogdan. Ticălosul acel de Tomşa v-au învăţat. . . ? — Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă. — Au doar nu sînt şi eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, cînd eram numai stolnicul 35 Petre? Nu m-aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sînge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să cîştige dreptate şi mîngîiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi? Ha! ha! ha! Rîdea; muşchii i se suceau în rîsul acesta şi ochii lui 40 hojma clipeau. 1 Miron Costin. 79 — Cu voia măriii-tale, zise Stroici, vedem că moşia 1 noastră a să cadă de isnoavă în călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta? 5 — Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc. — Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. — Destul, boieri! întoarceţi-vă 10 şi spuneţi celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle şi din pelea lui căptuşeală dobelor mele. Boierii ieşiră mîhniţi; Moţoc rămase. — Ce-ai rămas? întrebă Lăpuşneanul. 1 t — Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzînd în genuchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! Adă-ţi aminte că eşti pămîntean 2, adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară. Doamne! slo- boade oştile aceste de păgîni; vină numai cu cîţi moldoveni 20 ai pe lîngă măria-ta şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei-tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioa- re, vom rădica slugile şi vecinii noştri. încredi-te în noi! — Să mă-ncred în voi ? zise Lăpuşneanul înţelegînd planul 25 lui. Pesemne gîndeşti că eu nu ştiu zicătoarea3 moldove- nească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba"? Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vîrtos? Nu ştiu, că fiind mai mare peste oştile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriţă îmi este vechi duşman, dar încai niciodată 30 nu s-au ascuns; Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moşie; îmi place a privi sumeţia lui, pre care nu se sileşte a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea şi minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mînîncă. Dar tu, 35 Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi un nătărău de frunte, cînd m-aş încrede în tine ? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia 40 i patria. 2 Patriot. 3 Proverbul. 80 5 10 15 20 25 30 35 mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului. Sînt alţi trîntori de care trebuie curăţit stupul. Moţoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muşce, linge mîna care-1 bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce cîştigase; ştia că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa, ca neputînd înturna pre Lăpuşneanul din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe şi dare de bani, să mijlocească mazilia lui. Dar văzînd că el venea cu însuşi învoirea Porţii; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomşa cerură voie să rămîie a-1 întovărăşi. Acesta era planul lui Moţoc ca să se poată lipi de Lăpuş- neanul. Voia li se dete. II Ai să dai samă, doamnă! . . . Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împrotivi, fugise în Valahia şi Lăpuşneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie şi nădejde, aducîndu-şi aminte de întâia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvăli urîtul caracter. Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi: ştiau că norodul îi urăşte, şi pre domn că nu-i iubeşte. îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi şi aţîţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mică greşală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite şi el nu apuca să putrezească, cînd alt cap îi lua locul. 81 Nime nu îndrăznea a grăi împrotiva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, şerbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; 5 iar oştile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ţinea pe margeni; slobozind însă pre ostaşi pe la casele lor, le mărgi- nise în puţin număr. întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Moţoc, care intrase iar în favor şi 10 care ieşea, după ce îi înfăţoşăse planul unei nouă contribuţii. Se părea nestîmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că medi- tează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, cînd o uşă lătu- ralnică deschizîndu-se, lăsă să între doamna Ruxanda. La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care — 15 zice hronica — cu multă jale şi mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vrîstă, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan. Iliaş, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă şi desfrînată domnie, se duse la Constantinopol, 20 unde îmbrăţoşă mahometismul şi în locul lui se sui pe tron Ştefan. Acesta fu mai rău decît fratele său; începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea, şi multe familii bogate ce se locuiseră în ţară pribegiră din pricina aceasta, aducînd sărăcie pămîntului şi cădere negoţului. Boierii care, 25 cei mai mulţi, era încuscriţi cu polonii şi cu ungurii, se supă- rară, şi corăspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotărîră peirea lui. Poate ar fi mai întîrziat a-şi pune în lucrare planul, dacă desfrînarea lui nu l-ar fi grăbit. „Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă/'zice hronicarul în naivitatea 30 sa. într-o zi, cînd se afla la Ţuţora, nemaiaşteptînd sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca să nu-1 scape, au tăiat frînghiile cortului sub carele el şedea şi, dînd năva- lă, l-au ucis. Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru 35 Rareş şi pre dînsa boierii ucigaşi o hotărîseră a fi soţie un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpuşneanul, ales de boierii pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui şi prinzîndu-1 îi tăie nasul şi-l dete la călugărie; şi ca să tragă inimile norodului în care via încă pomenirea 40 lui Rareş, se însură şi luă el pre fiica lui. Astfel gingaşa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului. Cînd întră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn. 82 5 10 15 20 25 30 35 40 Peste zobonul1 de stofă aurită, purta un benişel de fe- lendreş 2 albastru blănit cu samur, a căruia mînice atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salbă de multe şiruri de margaritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea frumuseţă, care făcea odi- nioară vestite pre femeile României şi care se găseşte rar acum, degenerînd cu amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tînjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădîndu-şi relegea şi pre celalalt ucis; şi mai întăi hotărîtă de obştie a fi soţia lui Jolde (pre care nici îl ştia), acum fusese silită de aceeaşi obştie, care dispoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru- vodă, pre care cinstindu-1 şi supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puţină simţire omenească. Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mîna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicîndu-o ca pre o pană, o puse pe genuchii săi. — Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutîndu-c pe frunte; ce pricină te face astăzi, cînd nu-i sărbătoare, a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă? — Lacrimile jupînesilor văduve care se varsă la uşa mea şi care strigă răsplătire la domnul Hristos şi la sfînta năs- cătoare, pentru sîngele care verşi. Lăpuşneanul, posomorîndu-se, desfăcu braţele; Ruxan- da căzu la picioarele lui. — O, bunul meu domn! viteazul meu soţ ! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîţa sărimani3! Gîndeşte că măria-ta eşti prea-puternic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi lipseşte măriei-tale ? N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cît te iubesc! şi copiii măriei-tale sînt frumoşi şi tineri. Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sîn- 1 O haină lungă deschisă dinainte. 2 Catifea. 3 Orfani. 83 gele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre Dumnezeu, socotind că făcînd biserici îl poţi împăca, şi. . . — Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mîna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul1 5 din cingătoarea sa; dar îndată, stăpînindu-se, se plecă şi rădicînd pre Ruxanda de jos: — Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întîmpla. Mul- ţămeşte sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, 10 a cărui hram se prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut la Pîngăraţi, că ne-au oprit de a face un păcat, aducîndu-ne aminte că eşti mama copiilor noştri. — De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, cînd voiam să întru, o jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat îna- 15 intea rădvanului2 meu şi m-au oprit arătîndu-mi un cap ţin- tuit în poarta curţii. „Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii. . . Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!“ şi îmi arăta capul sîngeros şi 20 capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpîne! de atunci neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc! — Şi ce vrei? întrebă Lăpuşneanul zîmbind. — Vreu să nu mai verşi sînge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, că sare inima din mine. 25 — îţi făgăduiesc că de poimîne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; şi mîne îţi voi da un leac de frică. — Cum? ce vrei să zici? — Mîne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine 30 şi pune la cale să ne gătească un ospăţ, căci mîne dau masă mare boierilor. Doamna Ruxanda ieşi după ce iarăşi îi sărută mîna. Bărbatul său o pitrecu pănă la uşă. — Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră 35 armaşul său, care întrase atunce. — Tot este gata. — Dar oare vor veni ? — Vor veni. 40 1 Un cuţit a căruia miner se ascundea în teacă şi care slujea spre înjun- ghierea duşmanului învins. în Franţia se numea misericorde. 2 Un fel de caretă aşezată pe dncuri. 84 5 10 15 20 25 30 35 40 III Capul lui Motoc vrem . . . De cu seară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prînzească la curte. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse şi boie- rii erau toţi adunaţi. împrotiva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur; iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane şi, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfîn- tului. Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfîntului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăşi în strană, se înturnă cătră boieri şi zise: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi pănăastăzi, am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a părut rău şi de nu mă căiesc de aceasta; dar dumnea- voastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gîlcevirile şi vînzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. Astăzi sînt altfel trebile. Boierii şi-au venit în cunoştiinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mîntuitorul: «Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile.» Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iu- bindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti pre aproapele tău ca însuşi pre tine şi să ne iertăm unii pre alţii, pentru că sîntem muritori, ru- gîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îşi făcu cruce — să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri/' Sfîrşind această deşănţată cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod în faţă, în dreapta şi în stînga, zicînd: — Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră! 85 — Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toţi, afară de doi juni boieri ce sta gînditori, răzămaţi de un mormînt lingă uşă, însă nime nu le-a luat seama. Lăpuşneanul ieşi din biserică, poftind pre boieri să vie ca 5 să ospăteze împreună; şi încălecînd, se înturnă la palat. Toţi se împrăştiară. — Cum îţi pare? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă. — Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul la masă, *0 răspunse celalalt; şi se amestecară în norod. Aceştii erau Spancioc şi Stroici. La curte se făcuse mare gătire pentru ospăţul acesta. Vestea se împrăştiase că domnul se împăcase cu boierii; şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor 15 pute ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoa- rea ţăranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din îm- păcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Moţoc, care întrebuinţa 20 creditul ce avea la domn, spre împilarea gloatei. Căci deşi era necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Moţoc, Lăpuşneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta. Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni călări, întovărăşiţi fieştecare de cîte două-trei slugi. Luau 25 seamă însă că curtea era plină de lefecii înarmaţi şi că patru tu- nuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sînt puse pentru a serba, după obicei, ceremonia prin salve. Unii poate că şi prepuneau vreo cursă, dar odată întrînd, nu se mai putea înturna; căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi 50 a nu lăsa să iasă nime. Adunîndu-se boierii, 47 la număr, Lăpuşneanul se puse în capul mesii, avînd în dreapta pre logofătul Trotuşan şi în stînga pre vornicul Moţoc. începură a zice1 din surle; şi bucatele se aduseră pe masă. 55 în Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în cîteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfîrşit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii şi 40 şervetele erau de filaliu2 ţesute în casă. Tipsiile pe care adu- 86 1 A cînta — cuvînt vechi. 2 O ţesătură foarte subţire. ceau bucatele, talgerile şi păhărele erau de argint. Pe lin- gă părete sta aşezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar şi la spatele fieştecă- ruia boier dvorea cîte o slugă, care dregea\ Toate aceste 5 slugi erau înarmate. în curte, pe lîngă două junei şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau şi beau; boierii mîncau şi beau. Acum capetele începuseră a se înferbînta: vinul îşi făcea lucrare. Boierii închinau şi urau pre 10 domn cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote şi tunurile prin bubuit. Acum era aproape a se scula de la masă, cînd Veveriţă ridică paharul şi închinînd zise: — Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! să stăpîneşti ţara 15 în pace şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a bîntui norodul. . N-apucă să sfîrşească, căci buzduganul armaşului lovin- du-1 drept în frunte, îl oborî la pămînt. — A! voi ocăriţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, 20 flăcăi! în minut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţînd junghiurile, îi loviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, intrară şi năpustiră cu săbiile în ei. Cît pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mînă şi se trăsesă lîngă o fereastră des- 25 chisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El rîdea; iar . Moţoc, silindu-se a rîde ca să placă stăpînului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţăind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. — închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stînjini lungă şi de patru lată, 30 o sută şi mai mulţi oameni ucigaşi şi hotărîţi spre ucidere, călăi şi osîndiţi, luptîndu-se unii cu furia desnădejdei şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavînd nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împro- tivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-şi cruce; mulţi însă din 35 cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se făceau arme în mîna lor; unii, deşi răniţi, se încleş- tau cu furie de gîtul ucigaşilor şi, nesocotind ranele ce priimeau, îi strîngeau păn-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar în sfîrşit nu 40 mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! în lupta şi trînta aceasta, masa se răs- 1 1 Turna vin — c. v. 87 turnase; ulcioarele se spărsesără şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. O dată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără veste de soldaţi, ple- 5 cară de fugă. Puţini care scapară cu viaţă, apucînd a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; şi învitînd pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul şi tot ora- şul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile. Ostaşii ameţiţi de beţie făceau numai o slabă îm- 10 protivire. Gloata se întărta din mult în mai mult. Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vror şi ce cer? Armaşul ieşi. — Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, 15 spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa rîie? — Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan; eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre m.ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au 20 apucat mai nainte şi ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că . . . fiindcă . . . era să . . . — Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Moţoc, care se învălmăşea în vorbă. îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoţi şi dum- 25 neata? — Aşa, aşa, să-i împroaşte cu tunurile; nu-i vro pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîţa boieri. Da, să-i omoare de istov. — M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oţărîre 30 Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vror. în vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcînd semn, strigă: — Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi ? şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba ? 35 Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. începu a se strînge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. în sfîrşit începură a striga: — Să micşureze dăjdiile! — Să nu ne zapciască! 40 — Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască! — Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toţi Moţoc! — Moţoc! Moţoc! — El ne beleşte şi ne pradă! — El sfătuieşte pre vodă! — Să moară! 88 5 10 15 20 25 30 35 40 — Moţoc să moară! — Capul lui Moţoc vrem! Acest din urmă cuvînt găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas striga: „Capul lui Moţoc vrem". — Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre armaşul întrînd. — Capul vornicului Moţoc, răspunse. — Cum ? ce ? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şărpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sînt aceste? Ce să facă cu capul meu? îţi spun că eşti surd; n-ai auzit bine! — Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. în adevăr, ostaşii nemaiîmprotivindu-se, norodul înce- puse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pre Moţoc! Capul lui Moţoc vrem!" — Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică precu- rată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc! . . . Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, sca- pă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!... Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sînt boier mare; ei sînt nişte proşti! — Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat ? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sînt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele1 şi mai pe urmă lăsîndu-mă şi trecînd în partea Tom- şii. — Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoc smulgîndu-şi barba, căci de pe vorbele tiranului înţelegea că nu mai este scăpare pentru el. încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupîneasa şi de copilaşii mei! lăsaţi-mă să mă spoveduiesc! Şi plîngea, şi ţipa, şi suspina. — Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai spoveduieşti? Ce-i să spui du- 1 Vestit general ungur. 89 5 10 15 20 25 30 35 40 90 hovnicului ? că eşti un tîlhar şi un vînzător ? Asta o ştie toată Moldova. Haide! luaţi-1 de-1 daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara. îndată armaşul şi căpitanul de lefecii începură a-1 tîrîi. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împrotivească; dar ce puteau bătrînile lui mîni împrotiva acelor patru braţe zdravene care-1 trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. în sfîrşit puterile îi slăbiră, şi sateliţii tiranului, ducîndu-1 pe poarta curţii mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulţime. Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe ca- pete, care întru o clipală îl făcu bucăţi. — Iată cum plăteşte Alexandru-vodă la cei ce pradă ţara! ziseră trimişii tiranului. — Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Şi mul- ţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii. în vreme ce nenorocitul Moţoc perea acest fel, Lăpuşneanul porunci să rădice masa şi să strîngă tacîmurile; apoi pusă să răteze capetele ucişilor şi trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luînd capetele, le aşăză în mijlocul mesii pe încet şi cu rînduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, pănă ce făcu o piramidă de patruzeci şi sepie căpăţine, vîrful căria se închia prin capul unui logofăt mare. Apoi, spălîndu-se pe mîni, merse la o uşă lăturalnică, trase zăvorul şi drugul de lemn care o închidea şi întră în apartamentul doamnei. De la începutul tragediei aceştia, doamna Ruxanda, neştiind nimic de cele ce se petreceau, era îngrijită. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce auzise, căci, după obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieşeau din apartamentul lor şi slujnicele nu puteau a se risca în mijlocul unei oştimi ce nu cunoştea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrăzneaţă, ieşind, auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă şi adusese această veste stăpînei sale. Buna doamnă, temîndu-se de furia norodului, era spăria- tă, şi cînd a întrat Alexandru, a găsit-o rugîndu-se dinaintea icoanei, avînd copiii pe lîngă dînsa. — A! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd! Mi-au fost tare frică. — Pentru aceea, precum ţi-am făgăduit, ţi-am gătit un leac de frică. Vină cu mine, doamnă. — Dar ce ţipete, ce strigări se auzeau? 5 10 15 20 25 30 35 — Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au li- niştit. Zicînd aceste, luă pre Ruxanda de mină şi o aduse în sală; întru vederea grozavii privelişti, ea slobozi un ţipet stra- şnic şi leşină. — Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zîmbind; în loc să se bucure, ea se sparie. Şi luînd-o în braţe, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnîndu-se iarăşi în sală, găsi pre căpitanul de lefecii şi pre armaşul aşteptîndu-1. — Tu pune să arunce peste zid hoiturile cînilor acestora, iar titvele lor să le înşire pe zid, zise lefeciului. Iar tu, adresîndu-se către armaş, să-mi pui mîna pe Spancioc şi pe Stroici. însă Stroici şi Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonaşii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul: — Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri! IV De mă voi scula, pre mulţi am să po- pesc şi eu . . . Patru ani trecuseră de la scena aceasta, în vremea cărora Alexandru-vodă, credincios făgăduinţei ce dase doamnei Ruxan- dei, nu mai tăiese nici un boier. Dar pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti, născoci feluri de schingiuiri. Scotea ochi, tăia mîni, ciuntea şi seca pe care avea prepus; însă prepusurile lui erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cîrti cît de puţin. Cu toate aceste, era neliniştit, căci nu putuse pune mîna pe Spancioc şi pe Stroici, care şedeau la Cameniţă, aşteptînd şi pîndind vreme. Deşi avea doi gineri grafi cu mare influinţă la curtea Poloniei, era îngrijit de aceşti doi boieri, să nu in- vite pre poloni, care nu căutau decît pretexte, spre a întră în Moldavia; dar aceşti doi români erau prea buni patrioţi ca să nu judece că războiul şi venirea oştilor străine ar fi fost peirea patriei. Lăpuşneanul le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimică, dar ei ştiau cît preţuieşte jurămîntul lui. Ca să-i 91 privigheze mai de aproape, se mută în cetatea Hotinului, pre care o întări mai cu osăbire; însă aici se bolnăvi de lingoare. Boala făcu răpezi înaintiri şi în curînd tiranul se văzu la uşa mormîntului. 5 în delirul frigurilor, i se părea că vede toate jertfele cru- ziei sale, fioroase şi ameninţitoare, îngrozindu-1 şi chemîndu-1 la judecata Dumnezeului dreptăţii. In deşert se învîrtea în patul durerii, căci nu putea afla ragaz. Chemînd pre mitropolitul Teofan, pre episcopi şi pe boieri 10 şi spuindu-le că se simte sosit la sfîrşitul vieţii, îşi ceru iertare de la toţi, umilindu-se; pe urmă îi rugă să le fie milă de fiiul său Bogdan, pre care îl lasă moştean scaunului şi să-l ajute căci, fiind în fragedă vîrstă, încungiurat de puternici vrăj- maşi, nu se va pute apăra nici pre sine, nici pre ţară, de nu 15 va fi unire între boieri şi de nu vor ave dragoste şi supunere cătră domn. — Cît pentru mine, urmă a zice, de mă voi şi ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie în mo- năstirea Slatina, unde să mă spăsesc, cîte zile îmi va mai lă- 20 sa Dumnezeu. Deci, vă rog, părinţi arhierei, de mă veţi vedea aproape de moarte, să mă tundeţi călugăr . . . Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară şi un leşin grozav ca moartea îi îngheţă trupul, încît mitropolitul şi episcopii, crezînd că se sfîrşăşte, îl călugăriră, puindu-i 25 nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea păn-a nu se face domn. După aceasta, salutînd pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorităţei fiiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. Apoi îndată porniră ştafete pe la boierii din ţară şi 30 emigraţi şi pe la căpitănii oştilor. Abia amurgise cînd Stroici şi Spancioc sosiră. Descălecînd pe la gazde, alergară cu pripă la cetate. Ceta- tea era mută şi pustie ca un mormînt de urieş. Nu se auzea decît murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stîncoa- 35 sele ei coaste, sure şi goale şi strigătul monoton a ostaşilor de strajă, carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe lungile lor lance. Suindu-se în palat, îi cuprinse nu puţi- nă mirare neîntîlnind pre nime; în sfîrşit, o slugă le arătă camera bolnavului. Voind să între, auziră un mare zgomot 40 şi se opriră ca să asculte. Lăpuşneanul se trezise din letargia sa. Deschizînd ochii, văzu doi călugări stînd unul la cap şi altul la picioarele sale, neclintiţi ca două statuie de bronz; 92 5 10 15 20 25 30 35 40 se uită pe dînsul şi se văzu coperit cu o rasă; pe căpătâiul său sta un potcap. Vru să rădice mina şi se împedecă în nişte metanii de lînă. I se păru că visează şi iarăşi închise ochii; dar redeschizîndu-i peste puţin, văzu aceleşi lucruri, metaniile, potcapul, călugării. — Cum te mai simţi, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi, văzîndu-1 că nu doarme. Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petre- cuseră. Sîngele într-însul începu a ferbe şi, sculîndu-se pe jumătate: — Ce pocitănii sînt aceste? strigă. A! voi vă jucaţi cu mine! Afară, boaite! Ieşiţi! că pre toţi vă omor! Şi căuta o armă pe lîngă el, dar negăsind decît potcapul îl azvîrli, cu mînie în capul unui călugăr. întru auzul strigărilor lui, doamna cu fiiul ei, mitropo- litul, boierii, slugile intrară toţi în odaie. Chiar atunci cei doi boieri veniseră şi sta ascultînd la uşă. — A! voi m-aţi călugărit, striga Lăpuşneanul cu glas răguşat şi spărios; gîndiţi că veţi scăpa de mine? Dar să vă iasă din minte! Dumnezeu sau dracul mă va însănătoşa, şi. . . — Nenorocite, nu huli! îl curmă mitropolitul; uiţi că eşti în ceasul morţii! Gîndeşte, păcătosule, că eşti monah; nu mai eşti domn! Gîndeşte că prin hulele şi strigările tale sparii pre astă femeie nevinovată şi pre acest copil în care razemă nădejdea Moldaviei. . . — Boaită făţarnică! adăogă bolnavul, zbuciumîndu-se a se scula din pat; tacă-ţi gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te desmitropolesc. M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu î1 Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţîncul ei, ca să nu mai asculte sfătuirile boaitelor şi a duşmanilor mei. . . Minte acel ce zice că sînt călugăr! Eu nu sînt călugăr, sînt domn! Sînt Alexandru-vodă! . . . Săriţi, flăcăi! Unde-s voini- cii mei? . . . Daţi! daţi de tot! Eu vă poruncesc. Ucideţi-i pre toţi. . . Nici unul să nu scape . . . A! mă-năduş! . . . Apă! apă! apă! — şi căzu răsturnat pe spate, hîrcîind de turbare şi de mînie. Doamna şi mitropolitul ieşiră. La uşă îi întîmpinară Stroici şi Spancioc. Miron Costin. 93 — Doamnă! zise Spancioc apucînd de mină pre Ruxanda, omul acesta trebuie să moară numaidecît. Iată un praf, pune-1 în băutura lui. .. — Otravă! strigă ea, înfiorîndu-se. 5 — Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viaţa măriei-tale şi a copilului acestui este în pri- mejdie. Destul a trăit tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiiul. O slugă ieşi. 10 — Ce este? întrebă doamna. — Bolnavul s-a trezit şi cere apă şi pre fiiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el. — Oh! vrea să-l omoare, răcni duioasa mumă, strîn- gînd cu furie copilul la sîn. 15 — Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Span- cioc. Adă-ţi aminte de doamna lui Ştefăniţă-vodă1 şi alege între bărbat şi între fiiu. — Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrîmători spre mitropolitul. 20 — Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Dom- nul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine. Zicînd aceste, cuviosul Teofan se depărta. 25 Ruxanda luă un păhar de argint plin de apă, pre care-1 aducea sluga; şi apoi, mahinaliceşte şi silită mai mult de bo- ieri, lăsă să cadă otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului. — Ce face? întrebă Spancioc pre Stroici, carele crăpase 30 uşa şi se uita. întreabă de fiiul său — zice că vrea să-l vadă — ce- re de băut — doamna tremură — îi dă paharul — nu vre să-l iaie! . . . Spancioc sări şi scoase junghiul din cingătoare. 35 — Ba, îl ia, bea . . . Să-ţi fie de bine, măria-ta! Ruxanda ieşi tremurîndă şi galbănă şi, răzemîndu-se de părete: — Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise sus- pinînd, că voi m-aţi făcut să fac acest păcat. 40 Mitropolitul veni. — Să mergem, zise doamnei. 1 Miron Costin. 94 5 10 15 20 25 30 35 40 — Dar cine va căuta de nenorocitul acesta? — Noi, răspunseră boierii. — Oh! părinte, ce mă făcuşi să fac! zise doamna cătră mitropolitul şi se duse cu el plîngînd. Amîndoi boierii intrară la bolnav. Otrava încă nu începuse a-şi face lucrarea. Lăpuşneanul sta întins cu faţa în sus, liniştit, dar foarte slab. Cînd întrară boierii, el îi privi îndelung şi necunoscîndu-i, îi întrebă cine sînt şi ce voiesc? — Eu sînt Stroici, răspunse acesta. — Şi eu Spancioc, adăogi celalalt; şi aceea ce voim este să te vedem păn-a nu muri, cum ţi-am făgăduit. — Oh! vrăjmaşii mei! suspină Alexandru. — Eu sînt Spancioc, urmă acesta, Spancioc pre care ai vrut să-l tai, cînd ai ucis 47 de boieri şi care a scăpat din ghearile tale! Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsîndu-i femeia şi copiii să cerşătorească pe la uşile creştinilor. — Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apu- cîndu-se cu mînile de pîntece. — Zi acum slobozeşte, căci ai să mori. Otrava lucrează. — Oh! m-aţi otrăvit, nelegiuiţilor! Doamne! fie-ţi milă de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna ? Unde-i copilul meu? — S-au dus şi te-au lăsat cu noi. — S-au dus şi m-au lăsat! m-au lăsat cu voi! Oh! omo- rîţi-mă, să scap de durere! Oh! înjunghe-mă tu, tu eşti mai tînăr, fie-ţi milă! scapă-mă de durerile ce mă sfîşie! în- junghe-mă! zise, înturnîndu-se spre Stroici. — Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîn- gărit a unui tiran ca tine. Durerile creşteau. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. — Oh! strigă, îmi arde sufletul! oh! daţi-mi apă . . . da- ţi-mi ceva să beu! — Iată, zise Spancioc, luînd paharul de argint de pe masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte! — Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strîngînd dinţii. Atunci Stroici îl apucă şi-l ţinu neclintit; iar Spancioc, scoţînd cuţitul din teacă, îi descleştă cu vîrful lui dinţii şi îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul păharului. Lăpuşneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul şi securea ce a să-l lovească, voi a se-nturna cu faţa spre părete. — Ce, vrei să nu ne mai vezi? ziseră boierii. Ba, se cade spre osînda ta să ne priveşti; învaţă a muri, tu care ştiai 95 numai a omorî. Şi apucîndu-1 amîndoi, îl ţineau nemişcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernală şi mustrîndu-1. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinţii îi scrîşneau, şi ochii săi sîngeraţi se 5 holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumă- tate ceas, în sfîrşit, îşi dete duhul în mînile călăilor săi. Acest fel fu sfîrşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. 10 La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale. 5 10 15 20 25 30 SOBIESKI ŞI ROMÂNII 1686 Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfîrşi- tul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergînd. După un trup de lănceri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vrîstei, posomorit, gînditor, necăjit, şi doi mai bătrîni. Tustrei în haine poloneze. în sfîrşit venea duiumul oştei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pos- poliţă, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strînse, cu ca- pul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă nici dobă, numai tropotul cailor, şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame. Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă, e acea ce a îngiosit de atîte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sînt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mij- locul lor însuşi Ion Sobieţki regele Poloniei. Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege ? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mîntuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinain- tea tătarilor şi a moldovenilor; a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmanii carii îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie pept făţiş cu el, şi fac pradă tot ce cade, tot ce rămîne pe urmă; a nu întîmpina în drumul său decît o fioroasă pustietate! Cum am zis, mergea încet şi gînditor. Hatmanii lîngă dînsul păzeau tăcere, respectînd supărarea sa de care şi ei se împărtăşeau. — Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki cînd, rădicînd capul zări pe sprinceana dealului, înălţîndu-se trufaşă dina- intea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a tâlha- rilor acestor de moldoveni! 97 — La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinu- iesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki. — Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răz- bun pre Cantemir care mă înşălă, şi mă făcu să perd atîţa 5 viteji! — Eu aşi zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de cîmp, nu de asalt. — Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că 10 o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieţki fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mînile. — Numele m.tale e destul tun, zise Potoţki. Trufia polonului măgulindu-se de această groasă lingu- şire, faţa i se însenină la ideea unei izbînzi atît de lesnicioase 15 şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate. în cetăţuie se afla optsprezece plăieşi, trimişi de isprav- nicul de Neamţ pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lîngă domnul Cantemir, unde tăbărîse armia turcească. Cu cîteva ceasuri mai nainte sosise încă un tînăr 20 plăieş, a cărui cal asudat păştea înşelat troscotul ce creştea pe lîngă ziduri. — Mai bea o duşcă, băiete, zise un bătrîn de care se videa că ascultă toţi, şi ne spune ce ai mai văzut la Iaşi? — Ce să văd, tată? Blăstămăţie! Tîrgul îi în jac. Leşii 25 pradă şi dezbracă pe bieţii oameni. — Ş-apoi zic că-s creştini! — Creştini! au prădat bisericile şi monăstirile de odoare. Nu ştiţi încă? S-au dus să ieie pe sfînta1 de la Triisfeti- tele. 30 — Doamne fereşte! ziseră plăieşii făcîndu-şi cruce. — Aşa, urmă tînărul; eram acolo cînd au mers să ieie racla sfintei, dar călugărul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut să deschidă; atunce . . . — Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii. 35 — Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile, dar mai întâi au trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face monăstirea praf şi pulbere. — Auzit-aţi acolo litfa cea păgînă! Şi ce au făcut popa? 40 1 Moaştele sf. Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnu- lui Vasile-vodă. 98 5 10 15 20 25 30 35 40 — El au răspuns că nu se aştepta s-audă aşa vorbă de la un împărat care se zice creştin, şi că m.s. îi mare şi pu- ternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dum- nezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropa sub zidurile bisericei şi apoi lumea va judeca între dînsul, atît de slab, şi între m.s. atît de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mînie şi dasă acum poroncă să îm- puşce, cînd unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă aşa lucru, să strice casa Domnului şi altele multe. îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericei. — Şi ce fac acum leşii la Iaşi? — Este o săptămînă de cînd s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate; dar acolea să videţi. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dînşii un mîrzac c-o mulţime de tatari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întăi au trimis pe loc pre căpi- tanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi care, apucînd înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar finului şi fîna- ţelor, au ascuns prin gropi grîul şi orzul, şi duşmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încît, agiungînd la Cotnar, nu găsea să mînînce decît poamele copacilor; ba încă au pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; şi vai de capul lor! pereau cu sutele şi ei şi caii, iar care rămî- nea pe urmă cădea în mînile moldovenilor, carii, fără mai multă judicată, ori îl spînzura, ori îl înţepa. — Osînda sfintei Paraschevii! zise bătrînul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate? — Eu — ştiţi că m-aţi trimis la Iaşi să văd ce mai este. După ce s-au dus leşii, m-am luat cît colea pe urma lor pănă la Cotnar, unde m-am întîlnit cu căpitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, după ce am văzut că duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri. . . Dar oare ce buciumă străjerul? — Fă-i semn să se coboare de pe zid, şi să vie încoace. Nu trecu mult şi plăieşul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate. îndată toţi alergară pe ziduri. — Leşii sînt! strigă tînărul ce venise de curînd şi pre care l-am auzit vorbind; şi-au schimbat drumul, şi vin aici. . . — La porţi, flecăi! zise bătrînul. încuieţi-le şi grămă- diţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu 99 5 10 15 20 25 30 35 40 100 zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o ţarină pustie. — Dar noi sîntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se . . . — Taci, mucosule! îl curmă bătrînul. Te temi că-i peri? Mare pagubă! un mişel mai puţin. Vînătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri. în vremea aceasta, oastea se apropiese. Regele trimise un ofiţer ca să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrînul îl salută de pe zid. — Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi? — Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania ş.c.l. (urma titlurile), vă face cunoscut că să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimică, iar cutezînd a se împrotivi, cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece subt ascuţitul săbiei. — Du răspuns m.sale, zise bătrînul, că laude şi îngro- ziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spăriet. Mai bine m.s şi-ar căuta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimică. Cetatea n-avem gînd să i-o dăm cu una, cu două, macar că nu sînt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-1 vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înuntru. — Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie. — Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gîndiţi mai bine la al vostru. — încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba? — Ba. Parlamentarul se duse. Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn bă- teau necontenit cetatea. Plăieşii răspundeau cu gloanţe care nu făceau greş. Fieştecare împuşcătură obora cîte unul din vrăjmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra cărora erau ţintite flintele lor. Leşii pereau fără a face spor. în ziua dintâi, doi vînători periră. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci şi se răniră doi. A patra zi căzu împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai periră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunîndu-se pe lîngă foc, văzură că au sfîrşit şi muniţiile şi merindele. 5 10 15 20 25 30 35 40 — Ce este de făcut, tată ? întrebă tînărul vînător pe bătrînul, care, rănit la un picior, sta întins pe o laviţă. — Cîţi au perit d-ai noştri? — Zece. — Şi nu mai avem nici praf, nici merinde? — Nu. — Dacă-i aşa, apoi mîni dimineaţă urcă-te pe poartă şi leagă în vîrful săneţii un ştergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală să ne lesă slobozi să ieşim şi să ne ducem unde vom voi. Aşa se urmă. Leşii primiră toate condiţiile cerute. Oastea se înşiră în două rînduri, lăsînd prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, şi poarta se deschise. Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau răniţi. — Ce este aceasta? strigă Sobieţki răpezindu-se calare înaintea lor. Ce sînteţi voi? — Străjerii din cetate, răspunse bătrînul rănit, din spa- tele fiiului său. — Cum! atîţa sînteţi? — Zece din noi au perit din mila m.tale. — Voi aţi cutezat a vă împrotivi mie şi a-mi omorî atîţa viteji ? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urmă turbat de mînie; trebui o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va fi groznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. — Spînzuraţi-i! Pe loc ostaşii încungiurară pre plăieşi, carii, depuind jos răniţii, îşi făcură semnul crucei şi, răzămîndu-se pe săneţe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă. — Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropi- indu-se cu respect de regele care şedea posomorit şi mînios, a arăta m.tale că aceşti viteji n-au făcut decît datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a cîştiga făgăduinţa marelui Sobieţki că vor fi slo- bozi şi nesupăraţi. — îţi mulţămesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zi- se Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvînt; oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia cîte cincizeci de zloţi. Apoi, înturnîndu-se cătră români: Voinicilor, zise, sînteţi slobozi; mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri 101 că aţi avut cinstea a vă împrotivi cinci zile regelui de Po- lonia. îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luîndu-şi răniţii, se îndreptară cătră munţi, în vreme ce oastea se cobora încet 5 la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtînd pe zidurile sale urmele boambelor duşmăneşti, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaş. N.B. Fragmentul acesta a servit d. V.Alecsandri, pentru a compune o dramă istorică ce fu jucată în iarna trecută cu un mare succes .pe scena 10 noastră. REGELE POLONIEI ŞI DOMNUL MOLDAVIEI 1713 Carol XII, regele sfezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei; dar nebuneasca lui sumeţie se sfărmă în sfîrşit de statornica cumpănire a lui Petru I, împăratul Rusiei, şi acest june rege, perzînd sub Pultava rodul tuturor trecutelor sale biruinţi, abia scăpase rănit în Moldavia la Tighine (Ben- der). Nenorocirea lui Carol aduse însă şi căderea regelui Sta- 10 nislav, pre care el îl suise pe tronul Poloniei, de unde cobo- rîse pre August Electorul de Saxonia. Dar trebui să dăm mai întăi o lămurire despre acest rege polon. Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leşcinski cînd îi fusese trimis deputat de confederaţia Varsaviei. Junele pa- 15 latin plăcu cuceritorului sved. El avea o fizionomie norocită, era franc, brav, deprins cu ostenelele şi iubit de vasalii săi. Regele sfezilor cunoscîndu-1, zise: „Omul acesta îmi va fi purure prieten", şi în gura lui Carol aceste vorbe însemnau: Omul acesta va fi rege. Curînd după aceasta, se porunci Adu- 20 nării să-l aleagă rege. Cardinalul primat se împrotivea. — Ce-i lipseşte lui Leşcinski? îl întrebă regele sved. — Sire, e prea june . . . — E de vrîsta mea, îl curmă Carol posomorîndu-se; şi bietul cardinal ieşi, se duse acasă şi, nu după mult, muri de 25 necaz şi de ruşine că zisese o dobitocie. La 4 octomvrie 1705, Stanislav Leşcinski şi soţia sa Carlota Opalinska se încoronară şi se proclamară rege şi regină Poloniei.1 Carol însă biruindu-se, căzu puterea ce sprijinea pre 30 Stanislav. Mai multe partide se ridicară şi August reîntrînd în Polonia, leşii se uniră cu el, iar Stanislav se trase în Pome- rania cu o mică gvardie ce avea. De acolo sub numele unui 1 Voltaire, Histoire de Charles XII. 103 francez maior în oastea svedă ce-1 chema Haran, întovără- şit de baronul Sparre — care a fost mai apoi ambasador în Englitera şi în Franţa — şi de un colonel, plecă pe ascuns într-o noapte spre a merge ca să se întîlnească cu regele sved. 5 Întîmpinînd mai multe necaze şi primejdii în calea lor, în sfîrşit ajunseră la hotarele Turciei, de unde baronul Sparre se înturnă în Pomerania, iar Leşcinski întră în Molda- via, unde domnea atunce Nicolai Mavrocordat. După prebegirea domnului Dimitrie Cant emir, Moldavia 10 rămăsese într-o stare tulburată. Duhurile erau aţîţate şi inimile îngrijite. Planul lui Cantemir, mai mult personal decît obştesc, izbutise numai a da prepusuri Porţei, care începuse a privi Moldavia ca o ţară duşmănească şi cine ştie ce urîte urmări ar fi avut starea aceasta, dacă din o norocită 15 întîmplare nu s-ar fi rînduit domn Nicolai Mavrocordat. Acesta era unul dintr-acei oameni rari care stau ascunşi în umbră, pănă ce timpul şi întîmplările îi scot la lumină. El, deşi moldav de viţă, fusese născut la Fanar şi crescut în diplomaţia acea grecească, din care ades izbucnea mari 20 lucruri, mari pozne. înzestrat şi cu duh firesc, el cunoştea mai toate limbele Europei; era bun cîrmuitor, aspru cătră aris- tocraţi, pre care ştia a-i ţinea în respect, şi blînd cătră norod. într-o zi, cum şădea singur în palatul domnesc, un edecliu întrînd, îi dete o scrisoare de la vornicul Manolache Roset, 25 pre care un înadins o adusese în minuta aceea. Prin acea scrisoare, acest boier îl înştiinţa că „întîm- plîndu-se la un sat de lîngă Bacău a fiiului său Ştefan şi, văzînd multele supărări şi bîntuiri ce fac ostaşii Ieşi şi svezi care veniseră la iernatic în Moldavia, s-au sculat cu slugile 30 sale şi cu oameni de strînsură cîţi au putut găsi în pripă şi, lovind pre acei ostaşi fără veste, i-au spart, şi îi aduce pre toţi în butuci cu steagurile şi ofiţerii lor<(. Adăogeacă „au mai nimerit acolo trei ofiţeri svezi cu patru slugi şi că se văd a fi oameni de treabă, care, văzînd prinderea leşilor, ar fi 35 juruit mulţi galbini de aur ca macar pre dînşii să-i lasă a se întoarce la Ardeal de unde au venit; dar că el le-ar fi răs- puns că-i dator a-i duce înaintea domnului, că ei s-ar fi primit, rugîndu-1 numai să nu între ziua în Iaşi; şi că vine şi el cu dînşii la monastirea Galata"1. 40 A doua zi seara, sosi vornicul Manolache şi cu acei trei ofiţeri şi, lăsînd pre doi cu fiiul său Ştefan la monastire, 1 Nicolai Costin, Hron. 104 5 10 15 20 25 veni cu cel al treile la curte, Mavrocordat îl primi, deşi era aproape de miezul nopţei. Vorba între ei urma latineşte. Ofi- ţerul se recomendă ca un francez în slujba regelui de Svedia. — Dar ce rang ai? întrebă Mavrocordat. — Major sum, răspunse acesta. — Imo maximus es, zise prinţul zîmbind şi, sculîndu-se, îl salută cu respect, căci îl cunoscu că era regele Stanislav, pentru că a fost văzut pe tatăl său Leşcinski (cu care acesta semăna foarte) cînd fusese ambasador lîngă Poarta Otomană. îndată porunci să-i gătească gazdă la Tresfetitele, unde rîndui spre slujba sa din însuşi curtenii săi pre cuparul, camaraşul al doile, vatavul de copii şi pre căminarul Spando- nie cu un capitan de ostaşi. în următoarea zi, în vreme ce regele polon mergea la bise- rica catolică ca să se comunice, ştafetele lui Nicolai-vodă plecau ca să vestească vezirului, hanului şi paşii de Bender venirea acestui oaspet la Iaşi. Aşteptînd răspuns, Mavrocordat se întîlnea ades seri- le cu Stanislav care nu ieşea, ascultînd liturghia în casă, pe care o zicea în toate dimineţile un preot franciscan. Răspunsul n-a întîrziat. El cuprindea că domnul Mol- daviei să trimiţă îndată sub bună pază pe regele Poloniei la Tighine. Spun că Stanislav auzind hotărîrea aceasta, şi-a adus aminte de Franţisc I regele Franţiei care, după fatala bătălie de la Pavia unde căzuse prins, scria maicei sale aceste neui- tate cuvinte: Tout est perdu fors Vhonneur! CÎNTEC VECHI Odinioară, ţinutul Hîrlăului era unul din cele mai fru- moase a ţării. Astăzi însă şi-a perdut pănă şi numele şi, în adevăr, e păcat, căci, făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, 5 vestită prin vinaţele sale, în el găseşte cineva dealul Cătă- linei, de care, deşi istoria nu pomeneşte, tradiţia ne spune că se numeşte astfel de pe numele unei prinţese române, care scăpase de o navală duşmănească în vîrful lui, unde, făcînd şanţuri şi baterii, se apără cu slugile sale; ruinele poli- 10 tiei Cotnarii, unde un domn1 a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi prinţi români; beciuri gigantice, pre care, oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; Dumbrava-Roşie, faptă barbară şi mare 15 a unui mare domn 2, care, ca să lasă un monument fieros a viteziei sale, înjugă leşii la plug şi semănă o întreagă cîmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriaşi şi, cînd vîntul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tînguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pămînt, numit Podul 20 de lut, care uneşte două prăpăstii şi alăturea un izvor ce se cheamă Fîntîna cerbului. în locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cute- zase a se înamora cu fiica lui Radu Mihne, pîngărind cu plebea lui sîngele patrician ş.a., ş.a. 25 Toate aceste vechi rămăşiţe a gloriei strămoşeşti, făcute pe măsura oamenilor mari şi pe care noi, mirmidoni degene- raţi, nu le putem nici preţui, nici înţelege, le vizitam călă- uzit de un bătrîn mazil din Cotnari, la care trăsesem la gazdă. — Nu ştiu care e balta unde au perit atîta călărime 30 leşească în vremea domnului Constantin Cantemir, am între- bat pre călăuzul meu. 1 Iacov. 2 Ştefan. 106 5 10 15 20 25 30 35 40 — N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaştine, colo devale. — Unde mi se înglodaseră roţile trăsurii? — Aşa; şi încă acum e vară, dar toamna nu e de îmbiat şi leşii au venit despre toamnă. îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său — care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeţ — că mulţi Ieşi au perit aice şi că împăratul lor de necaz mare îşi bătea ulanii cu sabia şi le zicea: „Nadba umirâc jak psy“, adecă: „Ruşine să muriţi ca cînii". — Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn. — Bun şi nu prea. A omorît doi bunătate de boieri, pentru că-i da pe foaie şi nu-1 laşa să-şi facă mendrile; dar aşa a fost de cînd e ţara noastră. Dreptul îmblă totdauna cu capul spart. — Poate; însă mi se pare, moşule, că nu pre aveţi drep- tate a vă plînge tot de domni şi nu şi de boierii care încun- giură pre domni. — Acei doi pre care i-a tăiat nu-1 sfătuiau de rău. îi ziceau numai: „Măria-ta, mai des cu paharul şi mai rar cu birul, că nu poate ţara". E, cine-i asculta! — Miron logofătul şi Velicicu hatmanul erau prietini lui Cantemir. El nu i-ar fi omorît, de nu l-ar fi îndemnat minis- trul său Iordache Roset visternicul şi Cantemir a plîns mult c-a făcut aşa păcat. Judecind deci că şi domnitorii au slăbi- ciunele lor ca şi ceilalţi oameni, trebuie a osîndi pre sfetnicul ce-1 împinse la asta. — Poate că ai cuvînt d-ta. Las-să se mînînce lupii ca să mai răsufle oile. Cînd au murit boierii aceia, ieşise şi un cîntec care-1 ştia tatăl meu pe de rost; îl şi pescrisesem eu . . . — Mă rog, caută-1 şi mi-1 dă, am strigat. — Ce să faci d-ta cu el ? Cîntecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Ştii d-ta că boier la boier nu-şi face cîntec. Corb la corb nu scoate ochii. — Fie cum zici, numai dă-mi cîntecul. Ajungînd acasă, mazilul multă vreme l-a căutat; în sfîr- şit, într-un unghi pe poliţă, găsind un ghizdan vechi, îl deschise şi, dintr-un smoc de tărfăloage de moşie (care-1 sărăciseră de tot cu judecăţile), scoase o hîitie afumată pe care mi-a dat-o. 107 Cetindu-o, m-am încredinţat că oamenii de pe atunci nu scriau mai rău decît acum. M-am pus de l-am pescris întocmai dupre a moşneagului: CÎNTEC 5 Cantemir era un domn Altfel pre de treabă om, Numai ţara cam prăda. Boierii, văzînd aşa, îi zicea: „Măria-ta! 10 Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte". Domnul la masă-i poftea Şi cu cotnar îi cinstea, Pănă ce îi îmbata. 15 Boierii cînd închina îi zicea: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte". El însă nu-i auzea, 20 Mînca, bea şi jăcuia, Şi-n seamă nu le baga. Boierii se supăra, Şi-i zicea: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, 25 Dar cu birul mai răreşte". într-o zi s-au adunat Ş-au făcut între ei sfat, Cînd la divan i-a chema Pe norod a judeca, 30 Să-i zică: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte". Domnul dacă au văzut Că de şagă s-au trecut, 35 Şi că vor a-1 dărâma, Căci boierii nu-nceta 108 A-i zice: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte", Foarte mult s-au mîniat; 5 Pre doi din ei i-au tăiat. Ca doar de ei va scapa, Şi nu-i va mai asculta Zicîndu-i: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, 10 Dar cu birul mai răreşte". Ei la moarte se ducea Veseli, vorbea şi rîdea, Frică nicicum arăta, Şi-n gura mare striga: 15 „Ien auzi, măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte". Spun că cum i-au omorit, Pe loc domnul s-au căit, 20 Căci îndată ce-nopta, Amîndoi i s-arata Şi-i zicea: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte". 25 Pe la schituri, sehăstrii, Au dat multe liturghii, Ca doar îi va împaca: Dar prin somn tot îi visa Zicîndu-i: „Măria-ta! 30 Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte". Neavînd nicicum ragaz, De ciudă şi de necaz, Muri înălţimea-sa. 35 Norodul îl îngropa Zicîndu-i: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte". III Neghină şi pălămidă Poezii. Teatru POEZIE POTOPUL In ziua aceea s-au desfăcut toate izvoa- rele adîncului, şi jgheaburile cerului s-au deschis. Facere, cap. 7 Negur-ameninţătoare orizonul învălise, Iar prin năduşitul aer vîntul ager vîjia, După nouri groşi şi negri soarele-acum asfinţise, Şi scaldată-n sînge luna în prejma lui răsărea. 5 Iată mare întunerec preste univers se lasă, Şi grozavul ceresc tunet începu a bubui, Tot pămîntul se clăteşte; marea din matca sa iasă, Preste lumea vinovată năvălind a se lăţi. Bolta cerului se sparge subt a apei greutate, 10 Ploaia se aruncă rîuri ca pe gura unui scoc, Sate, tîrguri şi oraşe, cetăţi, turnuri înecate, Se văd numai cînd prin nouri îşi fac fulgerile loc. Dumnezeu apucă-n mînă paloşul de răzbunare, El e mult-îndurătorul, dar şi drept-judecător, 15 Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare, Şi sumeţul om să vadă că-i un verme muritor! Munţii, măgurile nalte sta subt apă îngropate, Undele spăimîntătoare preste ele s-arunca; Numai a unei stînci creştet prin talazele turbate 20 Precum un uriaş straşnic din adîncuri s-arăta. Vălmăşală zgomotoasă ocolea coastele sale, Pre care apele negre cu pornire le izbea; Omenirea împregiuru-i scotea ţipete de jale, Nevoindu-se cu silă să se urce păn-la ea. 25 O ce răcnete grozave! ce amară suspinare! Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta, 115 Ea venea şi preste dînşii apăsînd recele-i gheare, In noianul prăpădirei fără milă-i cufunda. Acolo un crac de munte se dezghină cu pornire, 30 Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit, Ticăloşii ce pe dînsul sta cuprinşi de îngrozire, Cad cu el — moartea-i aşteaptă — undele i-au coperit! Mai încoaci un şiroi iute pe un tînâr fiiu cuprinde, Cînd sărmanul vrea să scape pe al său tată bătrîn, 35 Şi să ducă mai departe unde apa nu se-ntinde, Pe maică-sa care ţine frăţiorul lui la sîn. Nu e mijloc de scapare de a Domnului urgie, Pretutindini este moarte, pretutindini ocean, Numai stînca uriaşă se înalţă cu mîndrie, 40 Arătîndu-şi golul creştet preste groznicul noian. P-acea mare înălţime singuri doi tineri scapară, Gingaşa fată Selmina, ş-amorezul său iubit, Ei văd moartea cum spre dînşii se apropie amară, Mulţămiţi că şi atunce soarta nu i-au despărţit. 45 Amîndoi au rămas singuri din grozavnica perire, Cungiuraţi de negre ape, d-acel vifor furios; Ploaia preste ei se varsă ca şiroiul în pornire, Clocotesc ferbînd deasupra tunetele fioros. Iar prin latul întunerec ce se-ntinde pe tărie 50 Cînd de cînd brăzduind cerul fulgerul scînteitor, Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie Cum plutea ca nişte plaghii leşile fraţilor lor. A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate Se prăval ca două rîuri pe-ovilită faţa sa, 55 Inima-i din loc sărită de abia ceva se bate, Ca s-arate că viaţă în ea încă mai era. Ca o floare încujbată d-a crivăţului suflare, Se lipeşte lîngă peptul pre scumpului ei Edvin, Şi privindu-1 multă vreme, cu o lungă-mbrăţoşare 60 în sfîrşit astfel grăieşte, slobozind un slab suspin: 116 „Nu ne-a mai rămas, Edvine, de nădejde nici o rază, A sosit a vieţii noastre sfîrşitul îngrozitor, Priveşte cum sluta moarte cătră noi înaintează! O durere-a despărţirei! O al nostru trist amor! 65 Ah! care din aste valuri, unelte-a morţii cumplite, Care e acel ce soarta pentru noi l-a hotărît? Puţinele mele zile iată-le de-acum sfîrşite! Sprijineşte-mă în braţe-ţi, să mor 1-al tău sîn iubit. în curînd a să sosească mîna morţii cea de gheaţă 70 Şi de draga ta Selmină să s-atingă-nfiorat, Să mă ia de lîngă tine, de lîngă scumpa mea viaţă Ca s-afunde în adîncuri un suflet nevinovat! . . ." în fiorii spăimîntării leşină tînăra fată, Undoioasele ei coame viforul le-nvăluia; "5 Semăna ca o mlădiţă de-un vînt ager sfărâmată. Şi — fuituna nu-ncetase, şi apa se tot suia! în a sale slabe braţe Edvin strîns la pept o ţine, Căutînd să o învie cu-al său rece sărutat; Nu gîndeşte la peirea ce era pe lîngă sine. 80 Lumea, viforul, potopul, viaţă, moarte a uitat. Nimic altă el nu vede decît pe-a sa mult-iubită Şi-n vederea astă tristă în inima lui simţind O durere mult mai crudă decît moaitea cea cumplită, Faţa ei muiată-n lacrimi o sărută suspinînd, 85 Zicînd: „Draga mea Selmină! ah! rogu-te, te trezeşte, Fie-ţi milă, o pre-dulce, d-al meu plîns, d-al meu oftat, Mai deschide ochişorii, pe iubitul tău priveşte! Ah, al tău sufleţel poate cătră ceruri a zburat!“ . . . De-a iubitului său lacrimi şi duioasă sărutare 90 Se deşteaptă biata fată din acel leşinat greu, Şi-nălţînd spre ceruri ochii, c-o adîncă suspinare Zice: „Oh cît e de mare mînia lui Dumnezeu! O tu sfîntă, prea-înaltă, fiinţă misterioasă! Tu care ai locuinţă în acest cer înfocat, 95 Dumnezeule cumplite! de ce mîna-ţi mînioasă Preste noi nenorociţii cu urgie-ai apăsat? 117 Care fu a noastră vină, prea-putemice-mpărate! De vrei să ne perzi cu lumea care ţie a greşit? Au doar sînt atît de grele şi mari a noastre păcate? 100 însă noi n-am făcut altă decît numai ne-am iubit. Oh! cît eşti de straşnic, Doamne, în a ta dreaptă mînie, Cît d-amar este paharul ce-1 bem în acest minut! . . . Ah! din mintea mea nu iasă acel ceas de grozăvie Cînd în undele turbate pe-al meu tată am văzut 105 Cum se lupta împrotiva înviforatelor ape, Nevoindu-să să poată păn-la noi a se urca, Şi văzînd că nu-i rămîne vro nădejde ca să scape întinses-a sale braţe spre-a mă binecuvînta; Cînd deodată preste dînsul căzînd valul cu pornire 110 Şi d-această de pe urmă mîngăiere m-a lipsit; însă, scumpule Edvine, oricare nenorocire Aş uita fiind cu tine, vieţuind cu-al meu iubit. . • Dar ce poate face omul împrotiva voiei sfinte? Cine poate înţelege scopul ei acel ascuns? 115 Iartă cîrtirile noastre, Dumnezeule părinte! Căci ele scap dintr-un suflet ce durerea l-a pătruns/* Edvin sprijinea în braţe p-a lui scumpă amoreză Ce de silnica suflare a furtunei s-alignea, Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză, 120 Să-i astîmpere durerea, şi aceste îi zicea: „Draga mea! Nici o fiinţă pe lume nu mai trăieşte, Din obşteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas, Numai noi mai viem încă, dar şi pentru noi soseşte Moartea să ne-mbrăţoşeză în acest amarnic ceas. 125 Cum a rouăi picătură soarele de dimineaţă O usucă şi o scurge, ca şi cînd nu ar mai fi, Astfel, scumpa mea Selmină, fu şi trista noastră viaţă, Se uscă precum şi rouă, şi cît şi dînsa trăi. Dumnezeu acest puternic, a cărui sîntem lucrare, 130 Pedepseşte pe dreptate pe omul cel vinovat; El ne-au făcut, el ne perde. — Să ne plecăm cu răbdare, Neuitînd că el de este drept, e şi mult-îndurat — 118 Ca un stăpîn şi părinte ceartă, dar şi miluieşte, 135 Pentru noi, a sa zidire, îngrijire va avea, El o vecinică viaţă în ceruri ne pregăteşte/' — Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia! . . . De cuvintele acestea Selmina încuragiată, Simţi o nouă putere încălzind sufletul său, Cătră cer cu duioşie ochii mai rădic-o dată 140 Zicînd: „Lăudat să fie numele lui Dumnezeu! De-acum poate sosi moartea, ea nicicum mă îngrozeşte, Căci încai mor mulţămită lîngă scumpul meu iubit. . Vorbind încă, iată apa preste dînşii năvăleşte; Valurile-acoperindu-i în adînc i-au înghiţit. 1837, noiemv. 5 10 15 20 25 30 120 MELANCOLIA O puternică plecare ce nu rabdă-mprotivire Mă îndeamnă să cînt astăzi acea tînără simţire Ce-n singurătate numai îşi are locaşul seu, Dar ceresc trimis în lume din sînul lui Dumnezeu. Fie ca aceste versuri ce curînd vor fi uitate Să aducă alinare vrunor inimi întristate, Şi resfirînd pe-a lor cale nişte nemernice flori, Să le-mprăştie necazul ş-ai supărărilor nori; Căci plăcerile sînt multe care vin din bucurie, însă nu puţine are şi dulcea melancolie; Ş-un om simţitor alege, decît agere clătiri, Pe ale melancoliei liniştitele uimiri, îl priveşti cătînd să afle în al artelor locaşe Nu icoane renumite, pomeniri mîndre, trufaşe, Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat Stă jălind pe străini ţărmuri de iubita-i depărtat; Sau un tînăr ce suspină într-o singurătate, Suferind pentru-a sa ţară, pentru drept şi libertate. Cîte ori a zilei rază îl găseşte încă treaz, Adîncit în reverie şi cu lacrimi pe obraz! Cîte ori petrece noaptea absorbit întru gîndirea Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea, Cugetînd la suvenirea unor dulci îmbrăţoşeri, Uitînd viaţa ş-ale lumei minciunoasele plăceri! Ah! Amorul e virtute pentru cine-1 preţuieşte, Pentru cel care îl simte, şi din inimă iubeşte! Fericit cine-1 cunoaşte! fericit cine-1 simţi! Iată lina primăvară începu a ne zîmbi; Mii de flori însmaltă cîmpul răvărsînd a lor miroase, Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase Răspîndesc un dulce sunet pe natură-nveselind, Şi la glasul lor făptura se resimte înviind. 35 40 45 50 55 60 65 70 Dar decît acel lux mare a naturei înflorite Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniştite; Acolo în încîntare sub frunzişul nepătruns, Inima îşi dezvăleşte simtimentul său ascuns. Cînd copaci plecînd asupră-ţi a lor frunte despletită îţi întovărăşesc paşii pe-o carare mult iubită; Cînd zefirul care-n şesuri de abia răsuflă lin, Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin; Toate chem la reverie, toate plec la îndurare, Şi-n răcoarea acea dulce inim-află stîmpărare. Căci condusă de natură spre mai tinere gîndiri, Cu plăcere-şi aminteşte trecutele suferiri. Vezi părîul acest trîndav, scăldînd pajiştea cea verde, Cum prin flori trufaş se primblă, şi subt arce verzi se perde ? Valul său pare că poartă lacrimi limpezi şi oftări, Îndemnînd cu-a sa murmură la duioase cugetări; Lîngă el o mîndră salce cu lungi ramuri atîrnate îşi împlînt-într-a lui ape cosiţile-i resfirate; Acea undă gemătoare, acel arbure jălind Parcă sînt doi juni prietini ce, al nostru chin privind, Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere, Şi ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mîngăiere; Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta, Aflăm vie mulţămire lîngă dînşii a ofta. S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare? A dumbrăvii cîntăreaţă, gingaşa privighitoare, Prin accente iscusite rădiul tot a încîntat; Ascultînd-o simt că-n sine-mi un nou ce s-a deşteptat. Cît iubesc să-mi opresc paşii subt umbra de desfătare Unde cade în suspine a ei jalnică cîntare! Gînditor şi dat cu totul s-aud dulcele ei glas, Sub copaciul acest mîndru în uimire am rămas, Nu bag seamă că deasupră-mi vijilie se stîrneşte, Sau că soarele apune, ori că tunetul vuieşte, Şi c-a zilei luminare de pe cer acum s-a stîns; Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plîns. Dar tăcu — nu mai răsună tînguioasa-i melodie, Eu stau încă, ascult încă cuprins de melancolie. Steaua zilei osteneşte tînjitoarele-mi vederi; Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri Cînd pe nori d-azur şi aur căutînd se oboseşte 121 75 80 85 90 95 100 105 110 115 122 Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simţeşte: Ziua astă care moare, noaptea care s-a întins, Umbra cea misterioasă ce pădurile-a încins, Dulcea paserei cîntare ce treptat se micşurează, Trandafirul ce s-ascunde, rîul care murmurează, Şesul, cîmpii ce de umbră piste tot s-au învălit, Răcoreala ce răvarsă un văzduh îmbălsămit, Luna galeşă ce-ncepe să se nalţe cu trufie, Arătîndu-şi pintre neguri a sa frunte argintie, Linul zuzet ce din apă se rădică cu amor, A nemernicei bufniţe cîntecul îngrozitor, Aduc multă alinare la a inimei durere, Şi sub vălul său natura are-o mai vie plăcere. Toamna veştedă şi tristă are iarăşi frumuseţi Ca şi omul ce ajunse ale vrîstei cărunteţi. Cînd din văi cu turbăciune achilonul se rădică, Şi cînd frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică, Muritorul melancolic văzînd natura murind, La al său iubit prieten departe de el gîndind, Află-o crudă mulţămire în a firei dezbrăcare, Căci frumoasa primăvară înfrunta a sa-ntristare; însă toamna suferindă potrivită cu-al său chin E un leac l-a lui durere, un părtaş 1-al său suspin. Acel şes, acea dumbravă şi colnicele cernite îl privesc, şi de-a lui jale parcă-s şi ele mîhnite. Cît iubesc pintre ruine să mă primblu-adeseori, Monumente părăsite a căror locuitori Făceau lumea să răsune de-a lor fapte lăudate, Trei lucruri iubind în viaţă, onor, glorie, dreptate. Dar perir-acum eroii, şi ai lor urmaşi mişei, Interesul au povaţă şi-nvrăjbirea între ei! — Nu mai sînt! — A lor cenuşă ce-n văzduh fu aruncată De fii corci şi fără cuget cu despreţ este călcată! Ah! curînd sosi-va vremea ticăloşii a simţi în ce rîpă egoismul are a-i prăpăstui! . . . Cugetînd la vechi eroii, şi privind a lor morminte De Saturn desfigurate, îmi aduc ades aminte Cît de mari au fost odată, cîte neamuri au învins, Şi simt ochi-mi că se împlu de un patriotic plîns. Văd o veche monastire, sfînt azil de pocăinţă, Unde nevinovăţia îşi aleasă locuinţă. Al aramei tristul sunet gîndul meu a deşteptat, Spre locaşul mîntuirei paşii mei a îndreptat. 120 în aceste ziduri sfinte unde Domnul se măreşte, Păcătosul alinare conştiinţei lui găseşte; Aici suflete viteze, părăsind a lumei greu, îşi petrec restul vieţii lăudînd pre Dumnezeu. Gîndul lor fugind din lume este numai vecinicia, 125 Cînd îi văd, un nou preţ are în ochi-mi melancolia, Judecind că-n lumea asta ne e dat să suferim . . . Unde sînt? Unde mă aflu? — Lîng-un jalnic ţinterim! Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuţită! Cîte gînduri mîngăioase pentru-o inimă rănită! 130 îns-aice nu se vede nici un falnic mausoleu, Care să învecinicească pomenirea vrunui reu; Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zăreşte, Pe-a săracilor morminte numai iarbă verde creşte. Te salut, locaş cucernic sărmanului muncitor, 135 Care-a fost toată viaţa statului folositor! Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire, De abia aice află o adîncă liniştire; Cu respect şi duioşie mă închin ăstui mormînt. . . Patriot a fost acesta, de folos 1-al său pămînt. 140 Nu un trîntor ce în viaţă numai rău ştiu a face Şi din a ţării lui sînge să se-ngraşe-n bună pace. Aurora se iveşte vestitoare dimineţii. 145 Altă zi — Luna s-ascunde — Un nou pas pe calea vieţii! 1838 septemv. 123 GELOZIE Ştii, dragă, pentru ce cînd te văd, mă mîhnesc? Ştii pentru ce ades cînd mai mult te privesc, Mă vezi posomorit, şi ne-ncetat oftez, Cînd tu mă-mbrăţoşezi, eu tac şi mă-ntristez? 5 Cînd tu credinţă-mi juri, şi-mi dai încredinţări De cel mai dulce-amor, răspund prin suspinări? Ştii pentru ce? — Ba nu. — Ah! trebui să ţi-o spun, Destul e de cînd chin în sufletu-mi adun! în inimă-mi s-a-nfipt un ghimpe veninos, 10 Şi pătimesc, şi văd, şi simt că sînt gelos! Cînd îmi închipuiesc că numai Dumnezeu Fu-n stare a crea un suflet ca al tău, Cînd ştiu că n-a mai fost nici poate a mai fi Ca taAr pe pămînt să poată a iubi, 15 Mă tem de orice om se-ntîmplă de-ntîlnesc Să nu-ţi zică cumva cuvîntul: te iubesc! Cunosc că mă iubeşti, o văd neîncetat, Dar oare n-ai avut vrun alt amorezat? Noaptea cînd toate dorm, vrodată n-ai gîndit 20 La altul careva ce iarăşi te-a iubit ? Cînd luna strălucind săltează pintre nori, Ş-un grier răguşat cîntă ascuns prin flori, Nu-ţi laşi capul ades plecat pe mîna ta, Ş-aminte nu-ţi aduci atunci de cineva? 25 Vrun ideal prin somn, spune-mi nu ai visat, Şi după acel vis cumva n-ai suspinat? Tu-mi zici că mă iubeşti c-un dulce blînd suris, Dar oare-acest cuvînt la altul nu l-ai zis? Ştiu că nu pot trăi fără al tău amor, 30 Dar sînt gelos, gelos! şi simt că o să mor! 1839, mai 124 LA M*** Cîi e de crud, să te-afle între ai tăi străin! E 1 i a d, Visul Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea, De ce voieşti să afle cumplitul meu necaz? Ah! numai aste lacrimi îmi pot curma durerea. Cînd vin ca rouă dulce de-nundă-al meu obraz. 5 întrebi care e chinul ce darmă-a mea junie? De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt? Amara mea durere, ah! nime nu o ştie, Şi nime nu va şti-o păn-voi întra-n mormînt. O inimă ce simte e vrednică de jale, 10 Ca floarea cea plăpîndă ce creşte pe-un ţărm sec, A patimilor vifor uscînd frunzele sale, O lasă veştezită de-o calcă toţi cîţi trec. Nici ura, nici amorul, nici lumea-nşelătoare Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere şi venin, 15 Nu pot să facă altă decît să mă omoare. Dar însă . . . nu-s aceste ce-mping al meu suspin. Aceea care trista-mi viaţă-nourează, E un secret ce zace în inimă-mi ascuns, Iar raza bucuriei în veci nu-1 luminează, 20 Şi dulcea rnîngăiere în ea nu a pătruns. De n-aş fi simţit poate aş fi şi eu în lume Asemene cu alţii ce au al ei favor, Ce orbi de fumul slavei îşi cumpără un nume 25 Vînzîndu-şi conştiinţa şi Dumnezeul lor. 125 Eu nu am fost ca dînşii, de-aceea-n suferinţă Petrec, lipsit de toate plăcerile lumeşti, Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căinţă, C-am fost şi eu unealtă la rele omeneşti. 30 Viaţa-mi negurată tu poţi s-o faci senină, Copilă tinerică, cu îngrijirea ta; Cînd văd ochii tăi umezi, zîmbirea ta cea lină, Aş vrea — de-ar fi putinţă — durerea-mi a uita. Şi toate-mi par frumoase, să fiu numai cu tine, 35 Dumbrava, rîul, cîmpul, azurul cel ceresc. Cînd seara luna iese, şi tu eşti lîngă mine, Mai mare fericire pe lume nu doresc. Dar — nu-ntreba pricina ce darm-a mea junie, De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt; 40 Amara mea durere, ah, nime nu o ştie, Şi nime nu va şti-o păn-voi întra-n mormînt! 1839, avgust MARŞUL LUI DRAGOŞ (Doină) Az este sărbătoare! Români, să ne grăbim, în şes la vînătoare Pe Dragoş să-nsoţim. 5 Grijiţi armele voastre, Curînd să alergăm, Din locurile noastre Hoţi, feare s-alungăm. Doină! Doiniţă! 10 Zină plăviţă! Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte De-orice nevoi. 15 Optzeci de oi despoaie, Şi prin frigări le pun; De surle, de cimpoaie Pădurile răsun. Vitezii se aşează 20 Pe lîng-un mare foc Şi Dragoş ospetează Cu dînşii la un loc. Doină! Doiniţă! Zînă plăviţă! 25 Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte De-orice nevoi. 127 30 Sînt gata, stau cu toţii Să plece la izbînzi, Ca să-ntirească hoţii, Să capete dobînzi. Dragoş merge nainte Pe-un cal cu ager curs, 35 El preste-mbrăcăminte Poartă-o pele de urs. Doină! Doiniţă! Zînă plăviţă! Vino cu noi; 40 Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte. De-orice nevoi. Veseli de sîrg porniră Românii mult voinici, 45 Ca lanţul se înşiră Pe-a plaiului potici. Nevestele cu jale Privindu-i, lăcrămînd: îi auzeau la vale Cum se cobor cîntînd: 50 Doină! Doiniţă ! Zînă plăviţă! Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte 55 De-orice nevoi. 1848, mai DOINĂ NOUĂ De cînd eram încă mic, Doina ştiu, şi Doina zic, Căci românul, cît trăieşte, Tot cu Doina se mîndreşte. 5 Eu cu Doina mă plătesc De bir şi de boieresc; Boii mei cînd aud Doină, Ară ţelină şi moină, Şi îmi samăn cel ogor, 10 Cîntînd Doinele cu dor. Iar de aud vre o fetiţă Cîntînd Doina-n poieniţă, Alerg fuga de-o găsesc, Şi de Doina îi vorbesc. 15 Ea m-ascultă bucuroasă, Căci îi mîndră şi frumoasă, Şi-mi zice că m-a iubi, Dacă Doina i-oi vorbi. Vă spun drept, orice mi-ţi face, Doina ştiu şi Doina-mi place. 20 EU SÎNT ROMÂN... (Cîntec) Franţez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut, Pămîntui tău e bine-a nu uita; Oricui e drag locul ce l-a născut. Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta, 5 Nu mai găsesc ca dulcea Românie, De-o şi hulesc cîţi se hrănesc în ea Corci venitici. Dar oricum va fi, fie, Eu sînt român, şi-mi place ţara mea. Laudă mulţi pe franţezul voios, 10 Pe mîndrul rus, pe neamţul regulat, La dînşii, spun, că-i bine şi frumos; Dar, fraţii mei, eu oricît am îmbiat Pe drumuri lungi, cu şine ferecate, Nu mă-nvoiam; şi vreţi să ştiţi de ce? 15 Pentru că-mi plac şoselele stricate. Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea. Străine ţări îmi place-ades să văd, Dar sînt sătul lumea de-a colinda; în ţara mea de-acuma voi să şăd; 20 Căci, fraţii mei, oriunde voi îmbla, N-o să găsesc acea bună primire Ce m-am deprins în ţară-mi a videa; Şi în străini e rece găzduire! Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea. 25 Tînăr eram şi sărutam cu-amor Căpriii ochi zburdatecei Dridri. Ea mă vîndu! şi eu voiam să mor, Cînd mă-ntîlni o blondă m i 1 a d y ; Dragostea ei scăpă a mele zile, 130 3° Dar mă-ngheţa, şi mă-ncălzi abia Dulcele-amor româncelor copile . . . Eu sînt român, îmi place ţara mea. La masă beu adese vin străin, Tocai, bordo, şampanie iubesc, 35 Iar mai ales prefer vinul de Rin, Dacă nu am cotnar şi odobesc; Cînd însă am, deşert pline pahare, Apoi încep să cînt vreo manea, Şi sînt tot beat cît ţin zilele-amare! 40 Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea 1853, august ŞALUL NEGRU (Traducţic) La şalul cel negru mă uit în tăcere Şi sufletu-mi rece e nemîngăiat, Pentru că de jale, de chin şi durere Este sfăşîiat! 5 Eu astăzi la lume a spune voiesc, Din care pricină cumplit pătimesc. Cînd eram mai tînăr iubeam cu dulceaţă O gingaşă greacă cu părul frumos, Cu negre sprincene, cu rumănă faţă 10 Şi trup mlădios; Căci atunce lesne în amor credeam, Şi amărăciunea-i încă n-o ştiam. Iscusita fată cu a sa iubire, Cu-a ei cătătură ce înflăcăra, 15 Singurul meu bine, ş-a mea fericire Pe lume era. Dar statornicie este pe pămînt? . . . Credinţa e vorbă, amoriul cuvînt! într-una din zile poftisem la masă 20 Cîţiva buni prietini, cu care vorbind Mă simţeam ferice, la greaca frumoasă Gîndul meu fiind. Căci de zile negre grijă nu purtam; Vro nenorocire nici macar visam. 25 Iat-un mîrşav jidov vine şi-mi şopteşte: „Greaca ta, stăpîne, ce-atît o iubeşti, Te vinde pre tine şi te vicleneşte, Iar tu nici gîndeşti!" 132 30 35 40 45 50 55 60 65 Eu îi dădui aur şi îl blăstămăi, Şi pe credinciosu-mi rob atunci chemăi. Pe calul meu ager sării cu grăbire, Şi lăsîndu-i frîul ca vîntul zburam, Nu simţeam durere, nici compătimire, Ca peatra eram. O negură ochii îmi painjini, Şi îngheţul morţei inima-mi slei. Dar cînd casa grecei zării de departe, Slăbi tot curajul şi puterea mea; Zbor, ajung, descalec rece ca de moarte, Şi întru la ea. O, vai! o, turbare! o, chin nedescris! Văz . . . aievea oare sau e vrun rău vis? Văzui fărdelege, văzui pîngărire! Pe-un arman în braţe ţinea strîns la sîn, Ş-a lor buzi lipite arătau simţire, Numai prin suspin. Iute ca un fulger paloşul am scos . . . C-o cruntă lovire i-am prăvălit jos! Apoi a lor trupuri călcînd cu turbare, Priveam a fetiţei chipul cel plăcut, Guriţa-i deschisă cerea sărutare Ş-într-acel minut. Atunci de pe capu-i şalul am luat, Ş-am şters în tăcere ferul sîngerat. Tot încă ţiu minte ruga ei duioasă, Şi cum din grumazu-i sînge gîlgîia . . . De-acum se sfîrşiră greaca cea frumoasă, Ş-amoriul cu ea! De-acum pentru mine zi senină nu-i! Cui să-mi spun durerea? Amor s-arăt cui? Robul luă îmbe trupurile-n spate, Şi-ndată ce-a nopţei umbră se ivi, Merse, şi în apa Dunărei spumate, El le azvîrli. Ah! cu trupul grecei în val îngropat, Ş-a mea bucurie s-a acufundat! 133 Nici minut, nici oară nu mai am de-atunce De-amor, de odihnă, ce numai de chin, Nu mai am ochi negri să mai sărut dulce, Viaţa mea-i suspin! La şalul cel negru în tăcere cat, Şi tristul meu suflet e nemîngîiat! PRINCESEI CATINCA CONACHI VOGORIDE 24 ianuari 1856 Afară este vicol, austrul vîjîieşte Şi zguduie coliba sărmanului lipsit, El tremură şi geme, suspină şi huleşte Palatul de alături ce-1 vede strălucit. 5 „Acolo — el gîndeşte — bogatu-n desfătare Petrece, de-ale lumei plăceri încungiurat! Nu vede pre săracul ce pine macar n-are, El lipsei şi nevoiei de ceri e condemnat!" Aşa nenorocitul cîrtea, şi-n desperare 10 Pleca în jos privirea cu jale şi cu dor, Cînd iată i s-arată un înger de-ndurare Ce vine cu grăbire să-i deie ajutor. O! multe ai şters lacrimi şi multă mîngăiere A dat nenorocirei frumosul tău îndemn! 15 Fii veselă, o doamnă! căci poţi s-alini durere, Şi poţi de îndurare să dai un mare semn. Bogatul şi săracul te binecuvintează; Bogatul, căci ia pildă de nobile simţiri, Săracul, căci prin tine de chin se uşurează, 20 Şi scapă de a lipsei cumplite suferiri. 135 APOLOG nâv lietpov tipicriov Tot timpul care oamenii Pe lume îl petrec, Preste roata Norocului A se sui se-ntrec; 5 Iar cînd acum se bucură Că s-au urcat pe ea, Gîndind să-şi facă mendrele Precum nadejduia, Rotunda roată răpede 10 Pe schiţe se-nvîrti, Şi mîndrul poticnindu-se, Cade cum nu gîndi. Iar omul ce de raţie Se tot călăuzi, 15 Şi-n toată vremea cumpăna în orişice păzi, Nu-i pasă dacă vifore, Pe lume s-au stîrnit, Vîr t e j ele-ntîmplărilor 20 îl află liniştit. El ştie că fortunele Nu pot lung timp ţinea, Curînd veni-va soarele, Ce le va-mprăştia. 25 Cunoaşte jucăriile Vicleanului Noroc, 136 De-a lui favoruri putrede Rîzînd, îşi bate joc. Acest fel traiu-i limpede Se trece liniştit, Şi cînd moartea s-apropie îl află pregătit. TEATRU CÎRLANI1 VODEVIL ÎNTR-UN ACT Reprezentat pe Teatrul Naţional în folosul emigraţilor din Transilvania la 1849 Persoane Actorii LIONESCU, fiiul boierului proprietar ................ d. P. Neculau M1RON 1 . „ Luchian TEHINTE / ^ranl frunta*' ...................... „ Teodorini 1Q DOMNICA, femeia lui Miron .............................. d-na Teodorini VOCHTŢA, femeia lui Terinte ......................... „ Gabriela Scena se pitrece intr-un sat. în dreapta şi în stingă cîteo casâ ţărănească. în fund clopotniţa bisericei. Ce ai, nene Terinte, de eşti aşa de posomorit ? — Ce! nu ' 1 . i ___1 1 \T. . 1 _* __________* * 1 SCENA 1 MIRON Ce ai, nene Terinte, de eşti aşa de pos< ţ-ai adunat fînul? Nu ţ-ai cules popuşoii? TERINTE 20 Ba, i-am cules. MIRON Apoi de ce eşti zborşit ? 141 Nu ştiu. TERINTE MIRON Cum nu ştii? Ien nu mai îmbla şi-mi spune ce ai. Ştii 5 că eu ţie îţi spun tot ce am pe inimă, că tu eşti bun de sfat. Poate ţ-oi da şi eu vrun sfat care ţ-a veni la socoteală. Ştiu că n-a fi vrun lucru de spăriat. Ien spune, dă. TERINTE Da dacă nu-mi e voia să-ţi spun? Da dacă n-am nevoie 10 de sfat? ce-ţi pasă ţie? MIRON Bre! aşa faci tu cu cumătru tău? Bine! TERINTE E, nu-i aceea, omule! Da uneori are cineva poftă să 15 tacă; n-are totdeauna chef să spuie toate cele. MIRON Zău, cumătre, n-am gîndit că-i fi tu aşa cu mine. îmi pare rău. TERINTE 20 Da după ce-ţi spui, măi române, că n-am chef de vorbă ce nu-mi dai pace? MIRON Terinte! Terinte! N-am socotit niciodată 25 Că tu-i fi aşa cu mine, Cînd de-o vreme-ndelungată Eu sînt prietin cu tine. Cumătru tău au fost gata Ori la ce să te slujească, 30 Numai sapa şi lopata Gîndem să ne despărţească. Spune ce vrei? boii, carul, Punga? Cere tot ce-ţi place. 142 TERINTE Oh! nu ştii, cumătre, amarul Care dragostea ne face. (bis) MIRON 5 Ce spui? Dragostea! Nu cumva ţi s-au aprins călcăile după vro lelică? TERINTE Ba, ba. MIRON 10 Nu-i de şagă, ien las. [Cheamă:) Nevastă! Nevastă! TERINTE Tacă-ţi gura. Doar te-i apuca să spui femeii tale. S-audă tot satul. MIRON 15 Nu, nu. — Nevastă! Nevastă! SCENA 2 DOMNICA, şi cei de sus DOMNICA E, ce este? Ce strigi aşa tare, parcă-i cineva surd. MIRON Ia, cumătrul, nevastă, nu ştiu ce are; parcă nu i-s boii acasă. Vrea să-mi spuie ceva. Avem de vorbit. Du-te de ne adă o oală de vin. DOMNICA Acuş. [în parte:) Oare ce are să-i spuie? [întră în casă.) 143 SCENA 3 TERINTE, MIRON TERINTE Adecă ce nevoie era să-i spui ? Asta-i treaba femeielor ? 5 Nu ştii tu că au nişte limbi — nişte limbi ia aşa de . . . MIRON Ţîs! De te-auzi vruna, vai de urechile tale! SCENA 4 Cei de sus, DOMNICA (aducînd o oală şi două pahare) 10 DOMNICA Iaca vinul; cătaţi de nu vă chefăluiţi cum ve-i obiceiu. MIRON Taci tu, nevăstuică; ştii că vinu îmi dă chef să fac nişte lucruri... şi. . . 15 DOMNICA Şi — vă-mbătaţi şi treaba rămîne. MIRON N-ai nici o grijă. Du-te de ne găteşte ceva de mîncat. Avem de vorbit cu cumătrul. 20 DOMNICA Mă duc. (în parte:) Nu vrea s-aud ce-a să-i spuie Terinte; bine; o să mă pui de pîndă. (întră şi să dă în dosul uşei.) MIRON (turnînd în pahare) 25 Na, cumătre, bea şi începe. 144 5 10 15 20 25 TERINTE N-am poftă nici de băut, nici de vorbit. MIRON Acu-i s-aştepţi şi rugat! Ien lasă marafeturile, deschide-ţi inima. Dacă ai vrun necaz, l-om împărţi amîndoi ca doi fraţi. — Dă, spune: ai vro datorie de plătit? TERINTE Ba nu-i aceea. Apoi dar ce-i? MIRON TERINTE Ia cuconaşu nostru nu-mi pre vine la socoteală. MIRON Feciorul boieriului care vine în toate dimineţile de citeşte sub răchiţile aieste ? TERINTE Tocma, pentru că ce-1 face, măi, pe dînsul să vie chiar în dreptul casii noastre şi nu se duce, dacă-i trebuie umbră, în grădina curţii? MIRON Ha, am înţăles. îţi temi nevasta. TERINTE Eu ? Ba nici gîndesc. Dar judecă tu singur, ce cată el aice ? Nu vine, măi, de flori de cuc, ş-aş pune rămăşag că ş-au pus ochiu pe ceva. MIRON Zău se poate. Dar adecă de ce-ţi baţi capul? Parcă-i numai Vochiţa în tot satul? 145 TERINTE Vochiţa! femeia mea! Ba că chiar. Zi mai bine Domnica, dar Vochiţa ... MIRON 5 Domnica zici? Visezi, fîrtate! Domnica-i cuminte. Eu i-s drag. Vezi tu? 10 15 Cînd la boieresc eu, vara, Am muncit mereu, Şi mă-ntorc ostenit, seara, La bordeiul meu, Să vezi tu, nene Terinte, Nevăstuica mea, Cum îmi sare înainte, Ca o turturea. Hopa, ţupa, ţupa, lupa, Amîndoi cîntăm, Hopa, ţupa, ţupa, lupa, Rîdem şi jucăm. (bis) TERINTE 20 Aşa! Apoi dar n-am ce mai zice. MIRON Bine, măi române, dacă n-ai nici o grijă, pentru ce eşti aşa de zborşit? TERINTE 25 Pentru ce ? — Pentru tine, dacă vrei s-o ştii! MIRON Pentru mine? Mări ce spui? TERINTE 30 Aşa s-o ştii, pentru tine, sărmane omule! Am văzut ieri pe cuconaşu vorbind cu Domnica, şi ea unde-1 asculta, şi unde-i rîdea . . . MIRON Nevasta mea, ba că chiar! N-ai văzut bine, cumătre. Nevasta mea au fost fată în curte, nu-i de acele care socoţi 146 tu. Dar pentru Vochiţa nu m-apuc. Am văzut-o dăunăzi şoptind cu cuconaşul, şi zău m-aş apuca că dacă . . . TERINTE Te-nşeli, cumătre! Ba eu m-aş apuca că dacă cuconaşul 5 ar îmbla, Domnica . . . MIRON Domnica! E, cerce d-lui, şi-i videa cum mi ţi l-a lua cu prăjina. Dar Vochiţa ... ha, ha, ha. TERINTE 10 (îngînîndu-l) Ha, ha, ha. Dacă ţi-i aşa povestea, pun rămăşag că dacă cuconaşul s-a lega de nevasta ta, păţeşti pozna. Iar de Vochiţa, ca mai ba. MIRON 15 Bine. Eu pun cinci cîrlani rămăşag. TERINTE Fie, adă mîna. (îşi dau mina.) MIRON îi să perzi cîrlanii, cumătre! 20 TERINTE Da, ce are a face. Domnica ta îi cuminte, Doamne fereşte! He, he, he! DOMNICA (în parte) 25 Aşa, bade Terinte? Te-oi face eu de-i da cîrlanii. Aşteaptă. MIRON Om videa, om videa. TERINTE Om videa. — Ştii ce? Acu trebui să ne chemăm neves- 50 tele, şi să ne luăm ziua bună. 147 MIRON Bine zici. — Da unde să ne ducem? TERINTE Vin-cu mine. Ţ-oi spune eu ce gînd am. MIRON Haidem, cumătre. (Iese.) SCENA 5 DOMNICA (singură) Aşa marţafoilor! Vreţi să vă cercaţi femeile! Bine, bine. Jucaţi-vă cu focul dacă vi-i voia să vă frigeţi. (Bate la uşa Vochiţii.) Vochiţo! Vochiţo! Vin-degrabă. SCENA 6 VOCHIŢA, DOMNICA VOCHIŢA Ce vrei, cumătră? DOMNICA Nu ştii Vochiţo? Mangosiţii noştri de bărbaţi ne tem de cuconaşul. VOCHIŢA Zău, cam au dreptate. Cuconaşul îi tînăr şi frumos. Mi se pare că d-ta i-ai cam luat seama. 5 10 15 20 25 30 DOMNICA Nu ştiu, eu ori tu ai jucat duminică la horă cu dînsul? VOCHIŢA Nu-i vina mea dacă joc mai bine decît altele. DOMNICA Ce are a face! — Da ien las, nu-i vorba să ne sfădim. Trebui să ne întoarcem ciuda pe bărbaţii noştri, pentru că n-au încredere în noi. VOCHIŢA Bucuroasă. Cum să facem? DOMNICA Terinte zice că eu ascult şăgile cuconaşului, şi bărbatu-meu zice că tu-i eşti dragă. VOCHIŢA Auzi nătărăii! pentru că mi-e drag să şăd la vorbă, hop! li se nazare nu ştiu ce. Sărmanilor bărbaţi, sînteţi buni de legat la gard! DOMNICA Nătărăi, fa, şi nătîngi, nătîngi! VOCHIŢA Cei mai gingaşi se araţă Pănă nu-s căsătoriţi, Dar cum s-o-nsurat, îndată Să şi fac nesuferiţi. Dragostea lor acea vie Nicidecum n-o mai simţim, Ei hîrbareţi vor să fie, î . Noi credinţă să păzim, j 1 DOMNICA Zău, bine zici, cumătră. 149 5 10 15 20 25 150 VOCHIŢA Da ce să facem noi, spune? DOMNICA Ei au pus rămăşag cinci cîrlani că ori tu, ori eu, ne-om pleca la vorbele cuconaşului. Or să se facă că se duc latîrg, ca să ne poată pîndi mai lesne. Ştii ce? Noi să ne arătăm scîrbite că se duc. Ş-apoi, ca să-i năcăjim, să ne facem c-ascultăm pe cuconaşul. îi să-i vezi cum or să crăpe de ciudă. VOCHIŢA Bine. — A! dumnealor vor să se joace cu noi? Săracii! N-au văzut încă pe dracu! DOMNICA Iacată-i^ vin. — Să intrăm în casă, şi nu uita că tu-i să-ncepi. (Intră.) SCENA 7 TERINTE, MIRON TERINTE Aşa! tocmai aşa. Nici visează ele de asta. MIRON E! ce zici? Ai văzut cum am pus lucru la cale? Vezi tu, eu-s lup bătrîn, bre. TERINTE Ce are a face! parcă eu nu m-aş fi priceput, dacă aş fi vrut. Dar să începem. Să vezi pe Vochiţa cum are să se scîrbească. — Vochiţo! Vochiţo! MIRON Dacă şi Domnica s-o vezi. — Domnico! Domnico! 5 10 15 20 25 SCENA 8 Cei dinainte, VOCHIŢA şi DOMNICA VOCHIŢA Cum îi bădica? Iată-mă-s. TERINTE Vrem să-ţi spui, nevăstuică, că eu şi cu cumătru ne ducem păn-la tîrg c-avem treabă. VOCHIŢA Cum! vrei să te duci şi să mă laşi singură. Hi, hi, hi. (Se face că plînge.) TERINTE (încet lui Miron) Vezi Miroane! Ştii ce? Dă cei cinci cîrlani, şi nu mai zice nimic. MIRON Aşa! asta nu va să zică nimic. — Domnico! Domnico! Da nu-i să vii acu? DOMNICA ( ieşind ) Dar ce-ai păţit az? Ce este? MIRON Ia, Domnico, o să ne ducem la tîrg cu cumătrul. . . DOMNICA Cum? te duci şi mă laşi? Nu ştii, bădicuţă, că nu pot şidea un ceas făr-dumneta? Hi, hi, hi. (Făcîndu-se că plînge.) MIRON (câtfă Domnica) Nu plînge, fata mea, om îmbla degrabă! Rămîi sănă- toasă, puică! (O sărută, ea se face că plînge.) Vezi tu, Terinte, 151 cum i-s de drag? Asta nu-i prefăcătorie. Crede-mă, nu te mai pune de pricină, şi dă cîrlanii. TERINTE Ba, ba, păn-acu-i tot una. — Să te găsesc sănătoasă, 5 Vochiţo, şi pe dumneta cumătriţă. Vin, Miroane. DOMNI CA Să mergi sănătos, bădică. Păzeşte-te pe drum. Nu te osteni; şi dumneta, cumătre Terinte! (Bărbaţii iese.) SCENA 9 10 VOCHIŢA şi DOMNICA (bufnesc de rîs) VOCHIŢA Sărmanii proşti! socot că ne-nşală. DOMNICA 15 Gîndea că plîng. VOCHIŢA Era cît pe ce să se mîntuie rămăşagul DOMNICA Ţs! iacătă-i se pun la pîndă în clopotniţă. Vin. (întră 20 amîndouă în casă.) SCENA 10 TERINTE şi MIRON (în clopotniţă) MIRON 25 De aicea putem videa bine. Dar ştii tu că eşti tare îndă- rătnic? ai văzut cum mă iubeşte nevasta mea, ce-ţi mai trebui? — Crede-mă, dă cîrlanii. 152 5 10 15 20 25 TERINTE Mai avem treabă, nenişorule. — A! iaca merloiu. Taci să videm acu* SCENA U ŢĂRANII (în clopotniţă), LIONESCU LIONESCU Ce osîndă pentru mine să fiu silit a şidea la blăstămata astă de ţară, unde mor de urît. Eu nu ştiu ce i-au abătut tătîni-meu să vie să şeadă toată vara aice? Zău, dacă n-ar mai fi Vochiţa şi Domnica m-aş usca pe picioare. TERINTE Auzi tu? o zis Domnica. MIRON Ba o început cu Vochiţa. LIONESCU (puindu-se jos ) Tot cărţi şi iar cărţi, ce dracu! vor să mă facă dobă de carte! cînd aş putea videa pe Vochiţa, care-i aşa de frumu- şică ! . .. MIRON Na! te pricepi acu? — După Vochiţa îmblă. LIONESCU Ori pe Domnica. Tare-mi place nevasta aceea. TERINTE E, ce zici acu? — Tare-i place nevasta ta! 153 LIONESCU Sărmanile femei! cîtu-s de nenorocite să aibă nişte bărbaţi aşa gogomani! TER[INTE] şi MIR[ON] Bun! — Mulţămim, cuconaşule! LIONESCU Ce s-aude! (Bărbaţii s-ascund.) Aşa, pre legea mea, chiar de mila lor ar trebui să le mîngăi. TERINTE Mai bine ar fi să Ie dai pace. LIONESCU Ce dracu! parcă este un eho aice. SCENA 12 Cei de sus, VOCHIŢA (ieşind) LIONESCU A, iaca Vochiţa. — Te aştept de o grămadă de vreme; nu mai putem de dor să te văd. VOCHIŢA Dă-mi pace, cuconaşule; am treabă. LIONESCU Ia stăi puţinei, dragă Vochiţo. VOCHIŢA Bai, bai, nu se poate. — Cînd ai şti cîtu-s de scîrbită! LIONESCU Mata scîrbită! cum se poate? şi de ce, sufletul meu? 5 10 15 20 25 VOCHIŢA Bărbatul meu s-au dus la tîrg. LIONESCU Ha, ha, ha, ce norocire! te jăluieşti de cea mai bună treabă. — Bărbatu-tău îi un ţărănoi, un prost, un . . . VOCHIŢA E, destul, cuconaşule; nu-1 lăuda aşa tare. LIONESCU Mări, las. Omul acela nu-i făcut să aibă o floricică ca mata. li un pacat că ţi-e bărbat. TERINTE î! căţelule! cînd n-ai fi ficiorul boierului. . . MIRON Ţs! taci. Ai răbdare. VOCHIŢA Ce-i drept, aş fi putut găsi mai bine. TERINTE Auzi, spurcăciunea! LIONESCU Eşti aşa de frumuşică, aşa de bunişoară, că . . . VOCHIŢA Da las, las. Dumneavoastră cuconaşii aşă sînteţi de- prinşi a zice la toate. LIONESCU Să fiu nu ştiu cum, dacă nu-ţi spun drept. (O sărută.) VOCHIŢA Astîmpără-te, cuconaşule. Ce ar zice bărbatul meu dacă te-a videa? 155 LIONESCU Dă-1 încolo pe bărbatul tău. TERINTE Las-că te-oi da eu încolo, moţpane! MIRON Nu-i să taci, măi creştine? LIONESCU Vin, Vochiţo, să şidem pe laiţa asta. VOCHIŢA Aşa! Da ce a zice de mine lumea? Bărbatul meu a face un calabalic . . . LIONESCU Nu mai gîndi la nătărăul acela. TERINTE Bun! VOCHIŢA Apoi dă, dacă mi-i bărbat. Mă tem de Domnica să nu împle satul. LIONESCU N-ai nici o grijă, drăguţă. VOCHIŢA Da-i şedea binişor, aşa-i? şi nu-i mai zice nimic de băr- batul meu? LIONESCU Nu, nu. TERINTE Iaca, se duce — se duce. — Nu mă lăsa, cumătre! 5 10 15 20 25 30 LIONESCU Aşa-i, Vochiţo, că-i veni în toate zilele să şedem aici la vorbă? VOCHIŢA Şi ce-i să te-ncălzeşti dintr-asta? Mai bine ai face să-ţi câţi de cărţi. LIONESCU Cărţi! Ba că chiar. Nu vreu să mai învăţ de acum. Nu gîndesc decît la mata, te visez cînd mă culc şi cînd mă scol, şi dacă nu te văd, mor. TER1NTE Măăăă! O turbat, nu-i de şagă. VOCHIŢA Dar ce a zice babaca d-tale şi dascalu? LIONESCU Zică ce le-i voia. De cu ziuă păn-în seară Dascalu mă năcăjeşte, Cu latina şi greceasca Capu hojma-mi ameţeşte. El tot spune, spune, spune, Dîrdîieşte cît de mult, El tot spune, spune, spune, Iar eu casc şi nu-1 ascult. Cînd mi-ai fi tu dăscăliţă Ai videa cum m-aş sili, De mine-ai fi mulţămită Şi-n curînd m-aş procopsi. O, cu ce dulce plăcere Lîngă tine-aş învăţa! Lecţiile le-aş culege Pe dulce guriţa ta. 157 Ş-aş tot spune, spune, spune, Răzămat de al tău sin; Ţ-aş tot spune, spune, spune Lecţia mea prin suspin. Cînd mi-ai fi tu dăscăliţă Ai videa cum m-aş sili, De mine-ai fi mulţămită Şi-n curînd m-aş procopsi. TER1NTE Las-că te-oi pricopsi eu, papă-lapte. MIRON Nu-i să taci, mă! TERINTE Crăp de mînie! VOCHIŢA Nu te-nţăleg. Spune, ce vrei de la mine, cuconaşule? LIONESCU Cînd babaca la neneaca Vre un mic favor cerea, Neneaca cu bucurie Dorinţa îi împlinea; Tu fă cum făcea neneaca, Eu oi face ca babaca. VOCHIŢA Cînd tătuca cu mămuca Se juca şi şuguia, Mămuca-i da peste mînă Cînd se mai obrăznicea; D-ta faci ca tătuca, Eu fac cum făcea mămuca. ( Lionescit vrea s-o îmbrătoşeze, Vochita-i dă peste mînă.) 5 10 15 20 25 LIONESCU şi VOCHIŢA Cînd babaca Ia neneaca Cînd tătuca cu mămuca ş.c.l. ş.c.l. s.c.l. s.c.l. 9 9 TERINTE Bre! abia mă răsuflăi. Măi, cum o luasă de iute! M1RON Cît pe ce era s-o păţeşti, cumătre. LIONESCU Zi ce vrei, nu te las dacă nu mi-i făgădui că-i veni aici în toate zilele, VOCHIŢA Fugi de aici, cuconaşule. Iaca mi se pare că ne-au văzut Domnica. SCENA 13 DOMNICA şi cei de sus DOMNICA Brava! frumos! ce vă pasă? bărbatul nu-i acasă. LIONESCU Dacă-i aşa, na. (O sărută.) MIRON Iaca bre! se leagă de nevasta mea acu. DOMNICA Ei, ia să-ţi spui, nu te pre, pre . . . LIONESCU Ce! te mînii ? E bine, să-ţi dau înapoi sărutarea ce ţ-am luat-o. 159 5 10 15 20 25 160 Ba mă rog. DOMNICA LIONESCU Fie ş-aşa dacă vrei. Dar macar primeşte ineluşul ista. VOCHIŢA I! cîtu-i de frumuşel. MIRON Vezi tu, cumătre, tîlhariul îmblă cu nadă; te-i mira de nu l-a lua nevasta ta. LIONESCU Ţine, Domnico, nime nu te vede. DOMNICA Bai, bai (întră în casă.) scena 14 Ceilalţi, afară de DOMNICA LIONESCU Domnico! Domnico! am scapat-o. Na-ţi-1 matale, Vo- chiţo! VOCHIŢA Vorbă-i! să ieu eu ce-o lepădat altele. LIONESCU Ce gîndei c-o să i-1 dau ei? Nu ştii că numai mata îmi eşti dragă? VOCHIŢA Ien dă-mi pace. îs mînioasă. (Iese.) 5 10 15 20 25 SCENA 15 LIONESCU, bărbaţii (în clopotniţă) LIONESCU Na! că mi-au fugit amîndouă, dar nu mă desnădejduiesc eu aşa lesne. Sărmanilor bărbaţi! Trebui să vă slujesc cînd nu sînteţi acasă; almintrile nevestele voastre n-ar şti ce face de urît. M1R[0N] şi TER[INTEJ Foarte mulţămim de slujbă. LIONESCU Vine Domnica. — Să te văd, Lionescule! SCENA 16 Cei de mai sus, DOMNICA DOMNICA ( în parte ) îi tot aici. O să rîdem acu. LIONESCU Mata eşti, Domnico. De ce-ai fugit dinioarea şi m-ai lăsat? DOMNICA îmi pare c-aveai cu cine vorbi. LIONESCU Ei, eşti mînioasă. Vin-de şezi colea lingă mine, să facem pace. DOMNICA Bine, dar cu tocmală că-i fi cuminte. 161 LIONESCU Să fiu cuminte? îmi cei un lucru piste putinţă, Domnico dragă, căci de-aş şi vrea Să ţin această făgăduinţă, Mă jur pe ochi-ţi că n-aş putea» Pot fi cuminte stînd lingă tine, Cînd pentru tine amor simţesc! Amorul este stăpîn pe mine Şi lui viaţa îmi hărăzesc. DOMN1CA Dacă-i aşa, fug. LIONESCU Ba, ba, ascultă-mă, Domnico, numai o vorbă. DOMN IC A Ei bine, ce vrei? (Se pun jos.) LIONESCU Ţine ineluşul ista. DOMNICA 20 Aşa! Da dacă m-a videa Vochiţa? LIONESCU Nu te teme, nime nu te vede. (îi pune inelu.) MIRON Nime! A, tigoare! 25 TERINTE Taci! că merge treaba bine! DOMNICA Doamne! cînd m-ar videa bărbatul meu! 162 5 10 15 20 25 LIONESCU Ce-ţi mai baţi capul de gogomanul acela? Mulţămim. MIRON LIONESCU Acu-i să-mi dai o guriţă, aşa-i? DOMNICA Degrabă ţi-i! Caută vre o fetiţă Dacă-ţi trebui sărutat, Sau vro mîndră cuconiţă, Ce doreşte măritat; Nu îmbla după neveste, Cuconaşule, că zău! Ţ-a face urîte feste Vre un bărbat nătărău. Noi, femeile de ţară Nu ştim iubi ca la tîrg, Şi pe birbănţei afară 1 li dăm iute şi de sîrg. J ( lS} (Fuge) LIONESCU Şi asta au fugit; nu-i nimică. Acu să pîndesc vreme doar oi găsi pe Vochiţa singură. (Iese.) SCENA 1 7 TERINTE, MIRON TERINTE * ( rîzînd ) Ha, ha, ha. E, cum îţi pare, cumătre! 163 MIRON Dă-mi pace, n-auzi tu?—A, ţolina, auzi ce-mi face? Las-c-oi dobzăla-o eu. TERINTE Nu mai gîndi, cumătre, şi trimite argatul la stînă s-aducă 5 cîrlanii. MIRON Cîrlanii! — E, mai avem treabă. TERINTE 10 Cum! n-ai perdut rămăşagu? MIRON Aşa-i, am perdut, am perdut, dar — n-am perdut. TERINTE Cum n-ai perdut? N-ai văzut chiar cu ochii tăi? 15 MIRON Aşa-i, am văzut, am văzut, dar n-am văzut destul. TERINTE Da ce vrei să mai vezi, omule? MIRON 20 Vreu să văd şi pe Vochiţa singură cu cuconaşu, ş-apoi atunci om videa. 25 TERINTE Bine, bine, ai cuvînt. Femeia mea n-o fost fată-n curte, aşa este. (Rîde.) MIRON Rîde, rîde de mine. Să videm. TERINTE (îngînînd pe Miron) Nevasta mea? ba că chiar. N-ai văzut bine, cumătre; 30 nevasta mea o fost fată-n curte; nu-i de acele care socoţi tu. Ha, ha, ha, ha. 164 5 10 15 20 25 MIRON (îngînindu-l şi el) Ha, ha, ha, ha. Du-te la naiba şi nu mă năcăji! Zău, a să mă facă să întru-ntr-un pacat, muierea dracului! TERINTE Nu te-amărî degeaba. O fată crescută în curte! Ha, ha, ha, ha. MIRON Du-te la dracu! (se printblă mînios.) TERINTE Ce are a face? Cuconaşu ş-o pus ochiul pe Vochiţa, nici gîndeşte la Domnica. Ha, ha, ha! MIRON Mă, vrei să mă faci să dau într-o poznă cu rîsu tău. TERINTE (îngînînd pe Domnica) Doamne! cînd m-ar videa bărbatu-meu! Doamne, cînd . . . MIRON Cînd . . . cînd . . . cînd . . . iaca şi fimeia ta; să videm acum. TERINTE Aşa, aşa, ai cuvînt. Femeia mea n-o fost fată-n curte, şi... MIRON Şi, şi, şi . . . tacă-ţi gura şi haide la pinda. (Iese amîndoi.) SCENA 18 VOCHIŢA. DOMNICA DOMNICA Vochiţo, Vochiţo, vin-degrabă. 165 Iacată-mă-s, ce-i? VOCHIŢA DOMNICA Bărbaţii noştri s-o pus iar la pîndă. Iaca vine cuconaşul, 5 să faci cum te-am învăţat. Bine, bine. VOCHIŢA (Domnica întră-n casă) SCENA 19 10 VOCHIŢA, LIONESCU, TERINTE, şi MIRON (în clopotniţă) VOCHIŢA (făcîndu-se că iese de la Domnica) Rămîi sănătoasă, cumătră; viu acuş. LIONESCU 15 Ien stă, Vochiţo. Ce? fugi de mine? VOCHIŢA Te-nşeli, cuconaşule. Poate gîndeşti că vorbeşti cu Dom- nica? LIONESCU 20 Ah, Vochiţo! ce-ţi trece prin gînd? nu ştii că eu numai la mata gîndesc? Ce se potriveşte! VOCHIŢA LIONESCU 25 Zău aşa! şi ca să facem pace, na-ţi ineluşul ista. 166 VOCHIŢA Bai, te-a videa Domnica şi s-a mînia. LIONESCU Ce-mi pasă mie de Domnica, cînd eu numai pe Vochiţa iubesc. VOCHIŢA Pe mine? ţi se pare, cuconaşule; mai bine dă-mi pace şi mă lasă să mă duc. LIONESCU Ah, de ce eşti mînioasă? Ce nu ţi-i milă de mine, Cînd eşti aşa de frumoasă, Şi vezi că mor pentru tine? Tu eşti înger de viaţă, Tu eşti dulcea mea lumină, Cînd sînt foc tu eşti de gheaţă, Spune-mi, ah! de ce pricină? VOCHIŢA Cuconaşule, dă-mi pace! LIONESCU Frumuseţa ta îmi place. VOCHIŢA Lasă-mă! mi-i drag bărbatul, Eu lui i-am jurat credinţă. LIONESCU leu asupra mea păcatul, De-a-nşăla aşa fiinţă. VOCHIŢA Eu vreu să fiu credincioasă, Să fiu femeie de bine, Macar deşi sînt frumoasă, Şi zici că mori pentru mine. 167 Eu nu sînt o magopaţă, Care dă la toţi pricină, Eşti de foc eu sînt de gheaţă, Căci n-am gînd să cad în vină. VOCHIŢA Şi LIONESCU Eu vreu să fiu credincioasă Ah! de ce eşti mînioasă! ş.c.l. ş.c.l. ş.c.l. ş.c.l. LIONESCU Vochiţo! nu ştii cît de mult te iubesc (îi dă inelul.) VOCHIŢA Zău, nu ştiu să te cred ori ba. SCENA 20 VOCHIŢA, LIONESCU, TERINTE şi MIRON TERINTE (câtrâ Vochita) A, jupîneasă, de aste îmi eşti d-ta? a, ţolină! MIRON Ia las-cumătre, nu te năcăji. TERINTE Cum să nu mă năcăjesc, bre? — N-ai auzit ce poznă vrea să-mi facă? MIRON Nu-ţi bate capul, cumătre, şi hai la joc. (îl ia de mină şi-l face să joace). Sub potcoava cizmei mele, Buf, mocane, buf, 5 10 15 20 25 30 Şede dracu ş-o muiere, Buf, mocane, buf, Şi mă-nvaţă-a face rele, Buf, mocane, buf. TERINTE ( apărîtidu-se ) Lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă, bre; nu-nţălegi? SCENA 21 Cei din urmă, DOMNICA (ieşind) DOMNICA Ce huiet ? Ce sfadă-i aice? Aţi sculat satul în gura voastră. MIRON Mai ai încă obraz de vorbă. Muiere nelegiuită, Las-că nu te scap, Socoţi tu că sînt o vită, Să-mi pui coame-n cap? TERINTE Ce vorbă-i asta, cumătre, nu-ţi aduci aminte ce-mi zicei ? Cînd la boieresc eu, vara, Am muncit mereu, Şi mă-ntorc acasă sara, La bordeiul meu, Să vezi tu, nene Terinte, Nevăstuica mea, Cum îmi sare înainte, Ca o turturea. Hopa, ţupa, ţupa, lupa, Amîndoi cîntăm, Hopa, ţupa, ţupa, lupa, Rîdem şi jucăm. 169 5 10 15 20 25 170 M1RON (căiră Domnica) Am aflat eu trebile tale, leleo! DOMNICA Nebunit-ai ori nu ţi-i mult? MIRON Nu te mai făţărnici, tigoare veninoasă ce eşti! îmi vine să te . . . (O ameninţă.) TERINTE (îl ia de mînă ş;-l sileşte să gioace) Sub potcoava cizmei mele, Buf, mocane, buf, Şede dracu ş-o muiere, Buf, mocane, buf, Şi mă-nvaţă-a face rele, Buf, mocane, buf. (Acelaş joc de scenă.) MIRON Dă-mi pace, dă-mi pace, mă! n-am chef de joc! DOMNICA Bărbăţele, drăguţă! MIRON Lipseşte, scorchie! că întru-ntr-un pacat! (O ameninţă.) DOMNICA Iartă-mă, bădicuţă, am greşit şi ca să-ţi arăt, ţine. (îi dă o palmă ) TERINTE Puf! aşa ai deprins-o tu de cînd ai luat-o din curte? VOCHIŢA (câtrâ Terinte) Şi eu, bădică, te rog să nu bănuieşti. (îi dă şi ea o palmă.) (Terinte şi Miron se uită unul la altul.) DOMNICA Iar d-ta, cuconaşule, ia-ţi ineluşul şi te du de-nvaţă carte. Nu îmbla după nevestele oamenilor. (îi dă inelu.) 16 VOCHIŢA (dîndu-i şi ea pe a ei) Nu te juca cu femeile, că-i păţi ce nud gîndi. MIRON Cum! ce va să zică! DOMNICA Va să zică că altă dată nu trebui să vă temiţi femeile şi să 15 vă-ndoiţi de dînsăle. VOCHIŢA Şi mai ales să v-ascundeţi mai bine, dacă vreţi să vă cer- caţi nevestele, ca să nu vă audă. TERINTE 20 Va să zică ne-aţi auzit? VOCHIŢA Negreşit, şi v-am pedepsit cum vi se cade. TERINTE Uf! acu mă răsuflu. MIRON Da să vă spui, tare ne-aţi spăriat! LIONESCU Adecă dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine? 171 Cam aşa! VOCHIŢA şi DOMNICA LIONESCU Vă foarte mulţămesc de lecţia ce mi-aţi dat. 5 TERINTE Mă ierţi, Vochiţo? VOCHIŢA Cum ? o femeie necredincioasă, o ţolină... ba, ba, badeo, ba. TERINTE 10 Vochiţico, drăguţă! MIRON Domnico, ia Terinte îi pricina, eu nici gîndeam, puică, iartă-mă. DOMNICA 15 Ce face? Să te iert? Eu, o tigoare, o scorchie. MIRON Iartă-mă, Domnico, m-o luat gura pe dinainte! TERINTE Vochiţo, iartă-mă! 20 DOMNICA Pune-te în genuchi. VOCHIŢA (lui Terinte) Şi d-ta, jupîne. 25 DOMNICA Acu sărută-mi mîna. 1T2 5 10 15 20 25 VOCHIŢA Şi dumneta, badeo. (Bărbaţii fac ce le zic.) Nu-i mai face? Doamne fereşte. Da dumneta? DOMNICA MIRON VOCHIŢA TERINTE Să fiu a dracului de oi gîndi macar. DOMNICA şi VOCHIŢA Bine, sculaţi-vă. LIONESCU Acum spuneţi-mi care-i pedeapsa mea, căci eu sînt cel mai vinovat. DOMNICA Te iertăm, pentru că, fără să ştii, ne-ai agiutat să dăm o bună învăţătură bărbaţilor noştri. LIONESCU Dacă-i aşa, primiţi ineluşile aste, nu ca de la un amorezat, ci ca de la un bun prietin. Cred că şi dumnealor s-or învoi la aceasta. TERINTE şi MIRON Bucuroşi. VODEVIL LIONESCU Dacă brudnica junie Amor caută, visează, 173 Gingaşa prietenie Patimile alinează. Dulce, blîndă, liniştită, Ea nu cade în ispită. TOŢI Dulce, blîndă, liniştită, Ea nu cade în ispită. TERINTE Ne-am făcut închipuire C-o să dăm de supărare, Omul, oricum îi din fire, Gărgăuni în cap tot are. Aibă ceriul mulţămită Că n-am dat peste ispită. TOŢI Aibă ceriul mulţămită Că n-o dat peste ispită. MIRON Voi ce-aveţi gogomănie Să ispitiţi pe neveste, Nu faceţi aşa prostie, Căci femeia . . . dracu este. Ea de cer îi osîndită Ca să cadă în ispită. TOŢI Ea de cer îi osîndită Ca să cadă în ispită. VOCHIŢA Autorul az vă roagă, Şi plecat acum vă cere, Să-i spuneţi dac-astă şagă V-au adus vre o plăcere. Aşteptarea lui dorită, N-o aduceţi în ispită. TOŢI Aşteptarea lui dorită, N-o aduceţi în ispită. (Perdeaua cade.) 5 Notă Succesul ce a căpătat astă mică farsă se cuvine mai mult nimeritului joc a actorilor şi frumoasei muzice a d.Flehtenmacher. Autoriul se cunoaşte dator a le mulţămi. D. Teodorini şi d. Luchian au caracterizat cu un natural minunat 10 pre ţăranii noştri. D-na Gabriela a arătat în rolul Vochiţii toată naivitatea unei tinere ţărăncuţe. D-na Teodorini şi d. P. Neculau au contribuit mult la succesul piesii. S-au găsit însă cîteva persoane din numărul — din norocire foarte 15 mic — acelor ce critică tot ce este naţional, care s-au scandalizat de nişte cuplete foarte nevinovate. Acestora le a răspuns aplaudele publicului, dar le-am fi răspuns şi noi, dacă nu i-am cunoaşte că sînt cum zice Molifcre: „Plus chastes des oreilles que de tout le reste du corps". MUZA DE LA BURDUJĂNI FARSA într-un act Distribuţie Persoane Actori 5 Cucoana CALIOPI BUSUIOC .......................... d. Millo Şat. TROHIN, vameş şi amorezat de c-na Caliopi. »>N. Teodoru DRĂGĂNESCU, nepotul său .................. * * , TEODORINI, actor român BARON FLAIMUC .................... „Teodorini 10 SIGNIOR TURLUPINI KIR LACHERDOPOLOS - STĂNICĂ, băiet de ţăran, slugă la c-na Caliopi.... wP. Neculau Scena se petrece la Burdujăni, în casa c-nei Caliopi SCENA 1 15 (Teatrul înfăţişază un salon) DRĂGĂNESCU (singur ) în sfîrşit iată ziua cea mare ... Of! şi tare-s îngrijit! Pănă aici, slavă Domnului, toate merg bine. Cucoana Caliopi 20 a priimit tustrele răvaşele, şi a rămas încîntată de dînsele. Aşteaptă cu cea mai vie nerăbdare vizita peţitorilor ei; şi ideea 176 5 10 15 20 25 unor izbînde aşa de frumoase o fac rea şi amarnică cătră moşu-meu. Macar de l-ar face să se lasă de dînsa! Cînd se-ntîmplă de se leagă Amorul de vrun bătrîn, Să mă crezi că nu-i de şagă, Leagă-1 de gard şi-i dă fîn. Toată mintea-şi prăpădeşte Ca şi bietul moşul meu; Stăricica-şi răsipeşte 1 . . Ş-apoi îmblă teleleu, j * 1S) SCENA 2 DRĂGĂNESCU, STĂNICĂ, ş-apoi TEODORINI STĂNICĂ Cuconaşule, te-ntreabă. Cine? DRĂGĂNESCU STĂNICĂ Unu cu straie nemţeşti, care zice că vine de la d-ta şi nu te-o găsit. DRĂGĂNESCU Nu-1 cunoşti? STĂNICĂ Nu l-am văzut de cînd sînt. Zi-i să între. DRĂGĂNESCU STĂNICĂ (la culise) Poftim înuntru, domnule. (Teodorini întră) 177 drAgănescu Ce? tu eşti, Teodorine? (Cătră Stanică.) Ce face cuconiţa? STĂNICĂ S-o pus la tauletă. DRĂGĂNESCU Bine, du-te de-ţi caută de treabă. (Stănică iese.) Avem vreme de vorbit. TEODORINI Viu de la tine, mi-au spus că eşti aice, ş-am venit înadins io ca să-mi dai cele de pe urmă ştiinţi. DRĂGĂNESCU Tronc! tocma cînd o să ne apucăm de treabă! Eşti aşa de struluibatec, încît sînt sigur c-ai uitat tot ce ţ-am spus. TEODORINI 15 Aşa ţi se pare? Ascultă dar să-ţi repetez lecţia mea. Tu iubeşti pe duduca Anica, fata unui proprietar de aice; pă- rinţii ţ-au făgăduit-o, dacă moşu-tău s-a face danie ţie, dar moşu-tău nu vrea să se lege, pănă nu s-a încredinţa de vrea sau ba să meargă după dînsu c-na Caliopi Busuioc, 20 care-i făgăduieşte că l-a lua de zece ani acum. Deci, ca să dez- băr cu totul pe moşu-tău, eu Teodorini, actor român şi pri- etinul tău, am scris trei răvaşe sus-pomenitei c-ne Busu- iocese, în care sub trei nume deosăbite îi cer de trei ori mîna sa, mîna aceasta ce o aşteaptă moşu-tău de atîta vreme; 25 şi nădejduiesc că voi izbuti ca pănă în seară să aleagă numita c-nă Busuioceasă macar pe unul din tustrele persoanele ce o să reprezentez, de nu pe tustrele. DRĂGĂNESCU Minunat! Ce vrei dar să mai ştii? 30 TEODORINI Vreu să ştiu mai lămurit, acea ce tu mi-ai spus din fugă. De pildă, ce lucru-i astă c-nă Caliopi Busuioc, care de atîta vreme face să suspine inima cea de vameş a moşu-tău? 178 5 10 15 20 25 30 DRĂGĂNESCU O alcătuire de toate ridiculele trecute, prezente şi viitoare, o fată bătrînă şi nebună care-şi închipuieşte că nebuneşte pe toţi bărbaţii, şi socoate că nu-i poţi zice bună dimineaţă fără să-i faci o declaraţie de amor. Cînd rea şi nesuferită, cînd simtimentală şi cochetă, s-aprinde şi se alintă ca o copilă brud- nică, şi deodată o vezi că se aruncă în disertaţii metafizice şi în dispute literare, de n-o mai înţălege nici dracul. Toată dorinţa ei e s-audă vorbind de dînsa. închipuieşti-ţi că se so- coate poetă şi muzicantă, încît bietul tîrguşorul nostru geme de versurile şi de sonatele ei; de aceea noi toţi o numim Muza de la Burdujăni. TEODORINI Cum dracu moşu-tău, un om aşa de rece şi de flegmatic, s-a înamorat de dînsa? DRĂGĂNESCU O cunoaşte de mult. S-a deprins văzînd-o în toate zilele; ş-apoi au fost odată amîndoi tineri; lumea a şi vorbit multe de dînşii pe vremea aceea. Vrea pesemne să-şi răscumpere păcatele tinereţilor. TEODORINI Mai are ea niscai resturi de frumuseţă? DRĂGĂNESCU Ce are a face? O groază, frate! orice ţ-ai închipui e mai puţin decît cum e în fiinţă. Mări, ce spui? TEODORINI DRĂGĂNESCU Te-i încredinţa cînd îi vide-o. TEODORINI Planul meu e gata. Sub numele de neamţ o să atac sim- ţitatea ei, cochetăria sa subt acel de italian, şi s-o fac s-o apuce năbădăicile subt acel de grec; las-pe mine, şi haidem acasă 179 5 10 15 20 25 30 180 la tine, trebuie să-mi fi adus costiumele; şi fiindcă şi casa ta e chiar alăture, n-a să urmeze zăbavă între vizitele mele. DRĂGĂNESCU Toată nădejdea mea-i la tine! (Iese amîndoi; Stănică întră.) SCENA 3 STĂNICĂ ( singur ) Iaca bre! cuconaşii iştia se duc, parcă se tem de cuconiţa. Doamne! cît îi de amarnică azi! nimic nu-i mai place. Am închiet-o de trei ori şi tot s-o rupt sferile, curgea apa de pe mine; pe urmă o trebuit s-o văruiesc din cap pănă în picioare, da încai acu-i albă şi roşă ca o păpuşă. Parcă-i scoasă din cutie, Zău aşa-i de pupuică, însă geaba! n-a să fie Niciodată frumuşică. O fetiţă de la ţară N-are-atîte fesfesele, Se găteşte la izvoară Cu ghioci şi viorele; Nu ca aste tîrgoveţe Ce se dau hojma cu humă, Încît seamănă-a lor feţe Vîzdogi bătute de brumă. • Eu nu ştiu de ce nu-şi tocmeşte o fată în casă ? M-o luat pe mine, pentru că m-o crescut şi m-o învăţat carte; zice că fetele îmblă după băieţi, parcă băieţii nu îmblă după fete, hă, hă, hă! Ian să-i gătesc benghiurile, şi să-i pun oglinda la soare ca să se vadă ghine. Aha! o aud cîntînd, pesemne s-o schimbat vîntul. Dinioarea era poznă! 5 10 15 20 25 30 SCENA 4 C-NA CALIOPI, STĂNICĂ C-NA CALIOPI ( cîntînd ) Azi cu o petiţiune M-adresăi cătră Amor, Şi-l rugai cu-ncordăciune, Să atîmpere-al meu dor. De-a mea tristă pusăciune, Te îndură, zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. Azi am compus versurile aceste. Cum îţi par, Stănică? STĂNICĂ Frumos, cuconiţă, tare frumos. Cam mult dune şi tă- ciune. CALIOPI Taci, nătărăule, dacă nu conprinzi limba cea frumoasă, şi dă-mi un scaun. (Stănică aduce un scaun,) Nu aice; pune-1 dinaintea oglinzii, prostule! (Se pune jos,) Aşa-i că-s bine, Stănică? ha! cum îţi pare! Ce zici de pana asta care am pus-o în vîrful capului, aşa-i că mă prinde minunat ? STĂNICĂ (în parte) Parcă-i de cei care joacă pe frînghie. CALIOPI Ce-ai zis? STĂNICĂ Zic că tare bine îţi şede. CALIOPI Aşa-i? ţine, caută aici în ridicol şi fă-mi lectura celor trei bilete, în vreme ce eu îmi voi pune benghiurile. 181 STĂNICĂ Cuconiţă! D-apoi ţi le-am mai cetit de vro trei ori. CALIOPI Nu face nimic; nu se satură cineva de ceea ce place, 5 STĂNICĂ De la care să-ncep? CALIOPI Fie ori de la care. STĂNICĂ 10 Iaca a neamţului. (Ceteşte.) „Cuconiţă, Mulţi prietini a mele mi-au spus că in di ganţe Moldau nu e nimic mai curioz decît d-ta; şi fi- indcă eu vreu la mine un femee curioz, purced as- I5 tăzi de la Cernoviţ cu aine iudişe ailvaghen ca să aduc în fuga mare inima mea la picioarele d-tale, cu care ih habe di ere . . . ş.c.l. Baron Flaimuc" CALIOPI 20 Ştii că-i curioz om germanul acesta? treci la al italianu- lui, stilul lui îmi place mai mult decît a celoralalţi, se serviră- risariseşte de espresiiuni mai alese. Ceteşte, zţjcu-ţi. STĂNICĂ (ceteşte) 25 „Principesa mea!“ CALIOPI (curmîndu-l) Principesa mea! cît e de gentil, cît e de galant! să-ţi spun drept, Stănică, inima mea simte o neînvingibilă atăşăciune 30 pentru amantul acesta! urmează .. . Principesa mea î 182 5 10 15 20 25 30 STĂNICĂ Nu ştiu unde rămăsesăm. CALIOPI E, gogomane, la principesa mea! STĂNICĂ ( ceteşte ) „Principesa mea! De este adevărat că siete cort a e grosa...“ C-niţă, parcă nu-i cinstit lucru ce spune el aice? CALIOPI Aşa se pare deodată, dar, să vezi, înadins o zice; se cunoaşte că-i om de gust. Zi înainte... Să vezi cum înobilează el ceea ce spune. STĂNICĂ ( cetind ) „Că siete corta e grosa, precum m-au asigurat mai multe persoane, mă jur . . . Dacă va fi cu volia d-tale... să te ieu de spoză.“ Spuză? ce va să zică el cu spuza? CALIOPI Spoză, va să zică soţie, ne-nvăţatule! STĂNICĂ ( cetind ) „De cînd am speranţă că vei fi mia, nu mai trăiesc, mor, am murit! aşa, principesa animei mele! . . . “ CALIOPI ( curmîndu-l) Auzi tu? Nu-s numai principesă simplă, sînt principesa animei lui. Ah! mă încîntă! STĂNICĂ ( cetind ) „Aşa, principesa animei mele! mă dau d-tale cu totul, vei fi zeiţa mea . .." 183 CALIOPI ( curmîndu-l) Zeiţa sa! ce stil! zeiţa sa! un zeu mă face părtaşă divini- tăţei sale! pare că văz Olimpul, tot ce este sublim şi mare la 5 poalele tronului meu . . . zeiţa mea! ah, gust ambroziune, beu nectar! asta mă-mbată! stanică ( cetind ) „Vei fi zeiţa mea, şi eu îţi voi fi sclav ..." 10 CALIOPI ( curmîndu-l) Eu îi voi fi zeiţă, şi el îmi va fi sclav. Ce antiteză! o zeiţă şi îndată un sclav! O, cît de uşoare vor fi lanţurile sale! Nu te teme, gingaşe străine! îţi voi sămăna viaţa cu roze, 15 toate zilele tale se vor petrece în lîngori amoroase, şi puterea mea va fi întrebuinţată numai ca să aduci gelozie la lumea întreagă. Destul, Stănică fătul meu, nu mai urma, că mă pră- pădeşti. — Dă-mi biletele. STĂNICĂ 20 Da să nu cetesc pe acel a grecului de la Galaţi? CALIOPI Fi! stilul său cade greu; persoana sa trebuie să-ţi fi dînd colici. STĂNICĂ 25 Poate, cuconiţă, mie însă îmi pare răvaşul lui tare cu gust; sînt multe lucruri bune de mîncat într-însul. CALIOPI Ceteşte-1 dar, oricum şi aceasta este o consideraciune adusă frumuseţilor mele, ş-apoi cum zice poetul: 30 „Cine are gust să-mi creadă că amoriul am iubit, Nu în ranguri, nu în titluri, ce în omul iscusit'*. 184 STANICĂ ( cetind ) „Chera mu! Eu sînt un boiar neguţitor, pentru că deşi sinto 5 sluziaris sînto şi bacalis. Am auzito de d-ta că eşti foarte mucalită, poznaşă şi bogată, şi fiindcă mie-mi plac ta cabazlichia che ta grosachia, am luat cai de posta, şi viu să-ţi spun, că de-i voi să fii femeia mea, te fur, te duc la Galaţi, şi-ţi aştern la poale toate 10 putinele cu icre, cu măsline, toate chiupurile cu marinate şi licorini, şi toate cutiile cu halva şi rahatlicumia, care sinto is to bacalico tu dulu sas. Sluzearis Lacherdopulos" CALIOPI Ce-i drept, e deşănţată scrisoarea lui; ideea să mă fure e originală. STĂNICĂ Mă mir numai de un lucru, cuconiţă! cum dracu s-o potrivit ei să vie tot într-o zi? 20 CALIOPI Bizarerie, băiete, a micului zeu Cupidon care vrea să mă lovească prin întreite asalturi! (S-aude bătînd la uşă.) STANICA 25 S-aude bătînd. CALIOPI Ah! atacul a să-nceapă; vezi cine-i, Stănică. (Stanică iese.) Caliopi, Caliopi, păzăşte-te! struneşte-ţi inima; ştii că ţ-au făcut destule pozne. 185 SCENA 5 C-NA CALIOPI, ŞAT. TROHIN, STĂNICĂ Cuconu Trohin! STĂNICĂ 5 CALIOPI (în parte) Of, nesuferita gînganie! Stănică, dă-mi degrabă colec- ţiunea poeziilor mele. (Stănică ii dă caietul.) TROHIN *0 Bună dimineaţă, cuconiţă. CALIOPI (cu glas moale) Ai gînd să şăzi mult, arhon şatrar! am o migrenă gro- zavă, ş-aşi vre să fiu singură. 15 TROHIN Găteala d-tale nu seamănă a bolnavă; mi se pare că cine nu se simte bine nu trebuie să se strîngă aşa tare. CALIOPI Cine ţ-a spus că-s strînsă? 20 TROHIN Se vede cale de-o poştă. CALIOPI Ai vrea poate să îmblu în habacii ca d-ta. Nu ştiu ce manie e asta să îmbie aşa încotoşmănat ? 25 TROHIN Aşa m-am deprins de la părinţi. CALIOPI Cînd te văd aşa, mi se zgîrcesc nervile. 186 5 10 15 20 25 30 TROHIN Ce pot să-ţi fac eu? CALIOPI Ce poţi să faci? Poţi să te îmbraci după modă. în locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine edu- cată, ş-atunci aş putea suferi viderea d-tale, dar în halul acesta, o ceriule! mă sparii! TROHIN Mă! de cînd te-ai făcut aşa spărioasă, cucoană! ţiu minte că, într-o vreme, nu te prea spăriam. CALIOPI Ce vrei să zici, boierule ? TROHIN Mă pricepi d-ta, dar vorba multă, sărăcie, spune-mi, c-niţă, luatu-ţ-ai de seamă? O să sfîrşim vrodată, ori ba? JDestui-s zece ani de cînd mă porţi cu vorbe. Zău m-am săturat; aş vrea să mă văd şi eu pus la cale. CALIOPI Trebuie să se cunoască cineva, pănă a nu se determina a-şi lega soarta. TROHIN Mi se pare că de douăzeci de ani am avut destulă vreme să ne cunoaştem bine. CALIOPI (iute ) Du-te afară, Stănică! (Stanică iese.) Ai nişte vorbe incovenante, care sînt insuferibile. Ne cunoaştem de douăzeci de ani! aceste mai trebuia să le spui dinaintea băietului acestuia. N-ai nici o delicateţă şi cînd te porneşti la hodo- rogit, nu te mai poate nimic opri. . . douăzeci de ani! TROHIN Dar, dar, douăzeci de ani, dacă nu mai mult. 187 CALIOPI Haide, haide, zi boierule, zi ce-ţi iese înainte. Douăzeci de ani! — N-oi fi niciodată femeia unui om care mă cunoaşte de douăzeci de ani. 5 TROHIN Bun! în sfîrşit ţ-ai călcat pe inimă, mai bine aşa; încai să se ştie; mie-mi plac lucrurile pe faţă; ş-apoi să-ţi spun una, pentru ce gîndeşti că vreu să mă-nsor cu d-ta? pentru că sînt singur şi vine o vîrstă unde are cineva trebuinţă de 10 o tovărăşiţă. D-ta eşti cam vorbariţă, cam nestîmpărată, m-aş fi luat cu d-ta şi mi-ar fi trecut poate de urît. . . Dar să nu mai vorbim de asta. Am pus la cale să însor pe nepotul meu, lucru care-mi pare mult mai cuminte decît să te ieu pe d-ta; mă fac danie lui cu tocmală c-a veni cu femeia 15 lui să şadă cu mine, ş-atunci fireşte oi avea cu cine a-mi pitrece vremea, fără să mai am bătaie de cap. CALIOPI Minunat! înzăstrează-ţi nepotul, însoară-1, fă ce ştii cu dînsul, ce-mi pasă mie? Ştii că nu-1 pot suferi, un imperti- 20 nent care caută toate chipurile să mă ieie în rîs. Dar, fireşte, poftesc în casa mea să nu mai calci. Destul e de cînd mă com- prometezi, depărtînd partizile ce mi se înfăţoşează. în adevăr, cînd vede cineva pe un om că se ţine litcă de poalile unei biete tinere femei, cine mai are curajul să se prezenteze? 25 între noi, dar, s-a sfîrşit, nu mai avem nimic de-mpărţit împreună. Vezi că şi eu fireşte ştiu a mă hotărî ca şi d-ta de lesne. Sluga, arhon şatrar. Sluga. ! > TROHIN Plecăciune, cucoană; ne-am hotărît fireşte a nu ne mai 3° videa ca nişte oameni ce se cunosc de douăzeci de ani, dar poate, cine ştie, ţi-i mai lua de seamă. (Iese, Stanică întră,) SCENA 6 C-NA CALIOPI, STĂNICĂ CALIOPI 35 N-am ce să-mi mai ieu de seamă. (Lui Stânică:) Ian spune-mi, băiete, uimită-s? 188 5 10 15 20 25 Unde, cuconiţă? STĂNICĂ CALIOPI Faţa nu mi-e schimbată? Figura nu mi-e tulburată, pref ăcută-s ? STĂNICĂ Zău, cuconiţă, ai pus atîta zugrăveală, încît nu se mai cunoaşte. CALIOPI A Dă-mi să beu ca să mă liniştesc. (Stanică îi dă de băut.) Parcă s-aude nu ştiu cine; vezi cine-i, Stănică, întreabă numile şi anonsează frumos. (Stănică iese.) N-oi mai auzi vorbind de vrîsta mea de-acum, slavă Domnului! Dacă crud timpul cu-a lui ravagiuri, Natura noastră o vestezeşte, Ne rămîn încă multe-avantagiuri; Inima arde şi sfîrîieşte. Precum şi vinul cînd se-nvecheşte E mai puternic, mai cu plăcere, Astfel femeia de ce iubeşte, De ce tot încă amor mai cere. SCENA 7 CUCOANA CALIOPI, BARON FLAIMUC, STĂNICĂ STĂNICĂ ( anunţînd ) Baron Flaimuc. CALIOPI Bonjur, domnule baron. (Sculîndu-sâ, lasă să cadă bas- maua.) 189 5 10 15 20 25 30 190 FLAIMUC Untertenigster. Fon di cuconiţă ai dat jos . . . (Arată basmaua.) CALIOPI (luîndu-şi basmaua) Mersi, baron. FLAIMUC Se pare poate curioz la cuconiţa vizita meu, dar zo pre- cum Dioghenes grihişer filozof căuta un om, eu gnedige frailain, caut un baronesa pentru mine, un curioz baronesa. Caut mult un curioz baronesa, şi acum mi se pare am găsit pe dînsul. (Arătînd cu degitul la c-na Caliopi.) CALIOPI ( alintîndu-se ) Diogen căuta un om desăvîrşit. FLAIMUC Eu am găsit un femeie, care are tot sfîrşit. CALIOPI Galanteria dumitale, domnule baron, mă incintă, deşi mă îngrijăşte că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceţi de mine. FLAIMUC O, ia; la noi, cuconiţă, femeile au obicei să se mărite ca să facă chinder; eu doresc un femeie care să facă la mine poezii zo vi der Şiller, vi der Ghete . . . CALIOPI Ghete! Şiller! ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale? FLAIMUC Sileşte şi poate. Aber nu trebui să gîndeşti che asta opreşte pe noi de a face chinder, und chinder und poezi. Ia, main şaţ! 5 10 15 20 25 CALIOPI Ah! Limbagiul acesta testimonează că simţibilul amor ş-au stabilit lucrătoria înfocatelor sale darde în sînul vostru. FLAIMUC Frumos, aber ferştee niht. — Cîţi ani ai la dumneta? Douăzeci. CALIOPI FLAIMUC Tînăr, pre tînăr .. . Saperment! asta supăr mult la mine . . . Atîta tot ? CALIOPI Nu ştii, baron, că o femeie asupra vrîstei niciodată nu-şi sloboade cel pe urmă cuvînt. FLAIMUC Sloboade, sloboade, ih bite. CALIOPI Trebuie dar să mă mărturisesc ca unui duhovnic; am douăzeci şi trei. FLAIMUC Zer venig. Nu se poate să faci treizeci? CALIOPI Doamne fereşte, baron, nu se poate. Pune douăzeci şi cinci, şi să nu mai fie vorbă. FLAIMUC Fie, finf und ţvanţig . .. Cînd îi fi baronesa mea, îi spune mai mult la mine. CALIOPI Cu neputinţă. Eu sînt păn-acuma o iederă fragilă, neavînd stejar de care să mă sprijinesc. 191 FLAIMUC Eu oi fi der stejar şi ne-om sprijini ale baide. Cînd nunta? CALIOPI Ah, ce grabă! Dă vreme sfielei mele să se gîndească păn-a 5 nu răspunde. FLAIMUC A! zi zind bolnava de sfială? O! ... pănă mini trece, aşă-i ? CALIOPI 10 O! cît eşti de grabnic. FLAIMUC O, ia, trebuie pănă mini să treacă sfiala; ş-apoi du bist mâine, ih bin daine, om cînta, om sări, om juca. — Apropo, danţen-zi? 15 Ceva. CALIOPI FLAIMUC O, himel! (Baron Flaimuc ia pe cucoana Caliopi şi face un tur de vait. Orhestru cînta: O du liber Augustin. Baronul 20 şi c-na Caliopi fac o promenada cu trei paşi cu mare flegmă. Trecînd pe lîngă rampă, c-na Caliopi strigă la orhestru: Plus vite. Orhestra joacă repede, baronul face un tur iute şi cu multe grimase cu c-na Caliopi, pănă ce ea, obosită cade pe un jilţ.) 25 FLAIMUC Ţum viderzeen, mâine libe; dain pur tujur. CALIOPI (abia răsuflîndu-se ) Ah! ah! Adio, baronaşul meu! 30 (Baronul iese.) 192 5 10 15 20 25 30 SCENA 8 C-NA CALIOPI, STĂNICĂ (Cucoana Caliopi se scoală şi-şi face vînt cu evăntailul.) STĂNICĂ Ăra! cuconiţă! Da ce fel de ibovnic îi aista! Nici te-o luat încă şi te-o pus la joc; ştii că-i poznaş? Eu de-aşi fi femeie, nu l-aş lua, Doamne apără. CALIOPI N-ai luat seama, Stănică, că n-au conferit nimic despre figura mea? STĂNICĂ Eu nu ştiu, pesemne are orbu găinilor. Hi, hi, hi! au fost degeaba toată boiala. Hi, hi, hi! CALIOPI Ah! dragul meu Stănică! cît e de tînguibilă o jună femeie, cînd urmează a-şi decidă soarta! Dacă şi ceilalţi doi or fi tot aşa, o să fiu silită să mă-ntorc la şatrarul, de care însă mă cotorosisem din toată inima. STĂNICĂ Te-ai cotorosit de cuconu Trohin? Zău, bine ai făcut, cuconiţă. Dacă este să am stăpîn, mai bine pe cuconu baron; el mai tare-mi place. CALIOPI N-ai grijă, băiete, n-a fi nici unul nici altul. Nu; am o presimţire şi inima-mi spune că scumpul meu Turlupini va lua mărul. STĂNICĂ Eu socot, cuconiţă, c-ar fi bine dumneta să nu-i dai nici măr, nici pară, păn-nu-i videa şi pe grecul cel cu putinile şi cu chiupurile . . . Acela are multe lucruri bune. CALIOPI Nu te teme. 193 STANICĂ Vezi dumneta, cuconiţă, că nu ştiu cum dumneta nu te prea ţii; ce nevoie era să joci ştair cu neamţul, şi să-i zici baronaşul dumitale? CALIOPI Asta nu va să zică nimică. Trebuia să-i dau o idee bună de mine, ca să nu-1 las să se răcească. Amorul glumeşte, Jucării iubeşte, Deci trebui strunit, Menaj arisit. De-1 slobozi pre tare, Dai de supărare, Deci trebui strunit, Menaj arisit. De-1 ţii în respect îi făr-de efect, Deci trebuie strunit, Menaj arisit. scena 9 Cei din urmă, TURLUPINI TURLUPINI ( iute) Intru fără a mă anunţa, adorabila mea, aşa de mare impacienţă am de a-ţi cădea la picioare. (Schimbînd tonul.) Ma mă înselo cu bună seamă, madamigelă; voi nu sînteţi persoana che io caut; nu sămănaţi după vrîstă să fiţi dami- gelă de măritat. CALIOPI Ce înţelegi cu vrîsta, domnule? 5 10 15 20 25 TURLUPINI Este foarte giovine, foarte teneră. CALIOPI E! cînd are cineva şeptesprezece ani, nu-i aşa tînăr. (Se alintă.) TURLUPINI A, minunat! sono transportato, incantato! CALIOPI (încet, lui Stanică) Aşa-i c-aveam dreptate, Stanică; vezi cît e de amabil? TURLUPINI Che ochi! che gura! che figura! ia să văd dinţii? (Cucoana Caliopi îşi arată dinţii.) O, perle di Oriento! non dubito che la siniorina salta, joaca, danţa, canta. (Rugîndu-o). O, la sua voce! CALIOPI Sînt cam răguşită, sinior! TURLUPINI Nu-i nimică, cvalche coza, una barcarola, una arieta italiana. CALIOPI Trebuie să mă supun. TURLUPINI Faciamo una şena dramatica e tragica. TURLUPINI Che mi servi che sei bella, Se non m'ami, o, crudella! Sveniro quel nero cor. Che tradissi il mio amor. 195 CALIOPI Pietâ, Signore, chiedo. TURLUPINI Inumana, non ti credo. 5 CALIOPI Son un’ povera donzella. TURLUPINI Ma sei cruda, infidella! 10 CALIOPI Sventurata, a! son io! TURLUPINI Tu tradisti l’amor mio. Sveniro quel nero cor, 15 Che tradissi il mio amor! (Aice o ucide cu evăntaliul ei.) CALIOPI Ai nu mă ... că mă gîdil. . . TURLUPINI 20 Crudela! aş vrea să te pap, să te mînînc, să te înghit. CALIOPI O, sinior! tare eşti aprins! TURLUPINI Che delicioasă petrecere o să avem. Te-oi adora, mi-i 25 adora, ne-om adora, ş-apoi om sări, om juca, om cînta.. . CALIOPI (cu nevinovăţie) Numai atîta o să facem, siniore? 196 5 10 15 20 25 30 TURLUPINI Aste sono numai bagatele ... îi videa, te-i mira. . . Ma che băiet este acesta? ţi-i ficior, ţi-i frate, ţi-i văr? fie oriche, carrisima, zi-i să iasă afară; prezenţa lui mă supără. CALIOPI (cu frică) Ba, ba, să nu te duci Stănică, să nu cumva să te duci. Dar ce vrei de la mine, siniore! mă faci să tremur. O, ceriule! ce amor! TURLUPINI Numai dumneta poţi inspira asemine amor; si, zeiţa mea, te ador; (cade în genuchi şi se scoală îndoia) ma voi ? CALIOPI în adevăr nu ştiu ce să răspund. TURLUPINI Che? nu vrei să te mărită con il sinior Turlupini? CALIOPI Nu zic asta. TURLUPINI Apoi che zici, per dio! răspunde; mă faci să sufăr un milion de morţi, nu ştii che . . . A! cînd soţia vei fi Lui sinior Turlupini, Vom dănţa şi vom cînta, Vom dormi şi vom mînca Parmezan cu macaroane, Şi confete şi bomboane. A! cînd soţia vei fi Lui sinior Turlupini, Ne-om duce la opera, Ne-ncetat ne-om adora, Şi vom merge la primblare Cîte pe-un catîr călare. A! cînd soţie vei fi etc. 197 CALIOPI Ştiu, sinior, dar sînt îngrijită. N-am mai văzut om ca dumneta. TURLUPINI 5 Pricina este că tuti li omeni sono di gheaţa, e io sono di foco. Răspunde-mi, cara, mă iubeşti? m’ami? CALIOPI (c-o oftare) Poate să te vadă cineva fără să te iubească, cînd nu- 10 treşte în pept un tezaur de amor? TURLUPINI O, graţie! Mile graţie! S-a ridicat un mare greu de pe sufletul meu .. . Acum, cara mia spoză, dă-mi o idee de inima dumitale. Sînt eu cel întăi care a făcut-o să palpite ? 15 CALIOPI Mai ai îndoială? TURLUPINI Ma nime altul nu te-a curtenit ? . .. nu rispondi! (Cit furie.) Corpo din Baco, cine-i obraznicul acela? 20 CALIOPI Vameşul de aici. TURLUPINI Spusu-i-ai să nu-ndrăznească să gîndească? 25 Da. CALIOPI TURLUPINI Mai spune-i odată; scrie-i dinaintea mea, te rog. CALIOPI îi de prisos, sinior, l-am înlăturat. 198 5 10 15 20 25 TURLUPINI Molto bene. Mă duc subito, să-mi trimit caii, caleaşca, oamenii. . . CALIOPI Dar mai îngăduie, mai avem treabă. TURLUPINI Che a fost mai greu, e fato. Nu cred. CALIOPI TURLUPINI Ha, ha, ha! Bagatele! Adio, adio! Vengo subito. (Iese.) SCENA 10 Cucoana CALIOPI, STĂNICĂ STĂNIC Aşa-i că-i gata ş-aista, cuconiţă? CALIOPI Nu ştiu, fătul meu, dar grăbirea lui care-i arată amorul m-a subjugat... stănicA Rămîne bietul grec cu putinile! Zău, cuconiţă, pacatu mare! Eu văd că grecul aista are Lucruri plăcute, bune bucate, Tot cam sărate şi chipărate, Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin \ Dacă bacalul mi-ar fi stăpîn. J 1S) 199 5 10 15 20 25 200 Zău cuconiţă, ie-1, mă ascultă, Făr-a mai face vorbă-aşa multă, Toate sînt bune cînd omul are în toată vremea de-ajuns mîncare. Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin Dacă bacalul mi-ar fi stăpîn. } (bis) CALIOPI Să videm. încă n-am luat nici o deciziune. STĂNICĂ Parcă m-aş apuca că domnul Pirlipipi a să-mi hie stăpîn. CALIOPI Dar ia spune drept, Stănică; ce foc; ce limbuţie! Eram nătăroaică pe lîngă dînsul. Cum ţ-am părut? STANICĂ Ca totdeauna. Da n-ai auzit, cuconiţă, că mă socotea că ţi-s ficior. CALIOPI Sărmanul! ştia el ce mai zice ? Amorul îi învirtise capul. STĂNICĂ Pesemne şi a dumitale cap era învîrtit, dacă ziceai că eşti de şeptesprezece ani? CALIOPI Mă rog, de unde ai luat să şezi în casă cînd am musafiri ? Unde ai mai văzut o slugă să şadă înfipt ca un par în odaia stăpînă-sa, cînd nu-i singură ? STĂNICĂ Zău cuconiţă, mi să pare c-am făcut eu bine. De nu mă-ntîmplam în casă, Domnul ştie ce păţeai cu domnul Pir- lipipi ; cum începusă . . . zău . . . 5 10 15 20 25 CALIOPI Gîndeai că mă temeam? cît eşti de prost! Aşa au trebuit să mă fac, c-aşa-i moda. STĂNICĂ S-aude nu ştiu cine . . . îmi pare că-i grecu ... să şăd în odaie? CALIOPI Ba. STĂNICĂ (iese puţin şi apoi întră de anunţă) Cuconul sulgerul Lacherdopulu de la Galaţi (Iese.) SCENA 11 Cucoana CALIOPI, sulgerul LACHERDOPOLUS LACHERDOPULOS Calimera, che calos orisa! ştii, chera mu, că-i departe de la noi şi păn-la voi? de la un capăt de ţară la altul. CALIOPI Vii de la Galaţi, domnule? LACHERDOPULOS Chiar din politia Galaţii; da să vorbim de treaba noas- tră. Ai primit revasul meu? Cum ti se pare? Ha, ha, ha, ai văzut că eu vreu să mă însor c-o femeie cu duh şi cu parale, ca s-arăt gălăţenilor că ştiu alege. Am auzit-o che joci şi Chera Marghiola; me tin adian sas. (O ia la joc fi cînlă amîndoi.j 201 LACHERDOPULOS Ah, chera Marghiola, De ţe ai spart ola? CALIOPI 5 Dac-am spart-o ti che ti, Chi o horos cala eraţi. LACHERDOPULOS Ah, chera Marghiola, Scoate-mă din boia. 10 CALIOPI De eşti bolnav ti che ti, Chi o horos cala eraţi. LACHERDOPULOS Ah, chera Marghiola, 15 Amu nebuneala. CALIOPI De eşti nebun ti che ti, Chi o horos cala eraţi. LACHERDOPULOS 20 Paraxeno pragma! sînt lucruri care se înţăleg foarte lesne. Paradigmatos harin, eu aşi pute gîci cîte oca tragi dumneta. (Rîde,) He, he, he, nici n-am trebuinţă să întreb de eşti tînără şi frumoasă, pentru că m-ar rîde oamenii. (Rîde,) He, he, he, dar de ai pnevma, asta n-o pot cunoaşte. 25 CALIOPI Cînd nu-i cineva gogoman, poate lesne cunoaşte. LACHERDOPULOS Iaca ce mi am zis ego. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burduzani pănă la Galaţi. . . 30 Zice parimia: de n-ar fi foc n-ar fi fum; dar iar bine că ţ-a 202 5 10 15 20 25 rămas macar atîta, după ce le-ai prăpădit pe celelalte. Ma, ia spune-mi, mă rog, ce te-ai împopoţonat aşa? duhul ce ai ar trebui să-ţi arăte că nu te prinde diolu. CALIOPI De unde vezi că m-am împopoţonat ? sînt de abia îmbrăca- tă, sînt în neglije, în cel mai mare neglije. LACHERDOPULOS Ma cum te îmbraci dar cînd eşti gătită? CALIOPI Ca muzele, domnule sulger, ca muzele; fără şemizetă, cu braţele, spatele ş-aista (arătînd peptul) goale. LACHERDOPULOS . More, să nu faci mascaralicuri de aste cînd îi fi la noi. CALIOPI Mascaralicuri! nu te teme că n-am de gînd să fac nici de-aieste, nici de altele. LACHERDOPULOS Vezi că gălăţenii noştri sînt în stare să creadă că eşti nebună. CALIOPI Nebună! Auzi, nebună! LACHERDOPULOS Contos psalmos, aleluia; eu am spus la tot Galaţul că eşti un ipochimen deosebit; te aşteaptă dar; îi să fii ca o didascalos a politiei, să le arăţi ta marafetia, ta cabazlichia care ştii; să-i înveţi să facă stihus, che ta lipa . .. che ta lipa ... CALIOPI Le-oi arăta cum trebuie să primească nişte obraznici ca dumneta. 203 LACHERDOPULOS Pola cala, arată-le tot ce vrei, numai nu le-arăta ce mi-ai arătat mie. (Arată peptul) CALIOPI 5 ( mînioasâ ) Mă rog, mult îi să mă scoţi din răbdare? LACHERDOPULOS Te grăbeşti să te măriţi? He, he, he, agali, agali. Te-i face sulzereasa n-ai habar. (Rîde.) He, he, he, cum se uită 10 la mine! se cunoaşte c-odinioară a fost ceva. Fost-ai leleo, cînd ai fost, he, he, he! CALIOPI (furioasă) Stănică! Stănică! Stănică! 15 SCENA 12 Cei din urmă, STĂNICĂ STĂNICĂ Ei! ce este, cuconiţă? CALIOPI 20 Dă-1 pe dumnealui afară. LACHERDOPULOS (câtrâ Stănică) Nu te apropia, catergari! (Cătră cucoana Caliopi:) Ti ine, chera mu? îţi vorbesc creştineşte şi-mi răspunzi alan- 25 tala. Bre ti musa! more a me sto calo! tetia mutra găsesc eu şi la Galaţi (Iese.) CALIOPI A! (cade pe un scaun). A! mor! 204 5 10 15 20 25 SCENA 13 Cucoana CALIOPI, STĂNICĂ STĂNICĂ (în sine) O! ce păcat; cuconiţa n-a să-l iee nici pe aista, ş-aista tare-mi vine mie la socoteală. Cine ştie! se vede că n-o ştiut cum s-o ieie, de s-o mîniet pe dînsul. Cu cuconiţa nu trebuie multe marafeturi. (Uitîndu-se la cucoana Caliopi care sea- mănă lăşinată.) Cuconiţă, n-auzi, cuconiţă, cuconiţă hăi! pesemne ţ-o făcut ceva omul aista? Iaca, dacă eram eu în casă, nu-1 lăsam. CALIOPI (sculîndu-se iute ) Dă-mi un pahar de vin curat. A! îmi vine leşin; zi să-mi facă degrabă nişte pîrjoale. STANICĂ (se duce pân-la culise şi strigă) Condurache! cuconiţei nu-i e pre bine, fă degrabă nişte pîrjoale. (Gătind de băut, în parte:) Asta-i bun, cînd o văd că cere vin curat şi pîrjoale, ştiu că n-are nimic. SCENA M Cei din urmă, TEODORINI TEODORINI (văzînd-o bînd, cu accent nemţesc) Das ist gut, face bun di baronesa. CALIOPI Ce pofteşti dumneta ? 205 TEODORINI (accent italian) Per che, principesa mia, non conoşti pe il sinior Turlu- pini? 5 Dumneta? CALIOPI TEODORINI (accent grecesc) O arhon satraris, o vamesis m-a poftit să-ţi dau răvăselul 10 aţesta. (îi dă un răvaş.) CALIOPI Stănică, ce însemnează asta? TEODORINI (accent firesc) 15 Cuconiţă, am venit să-mi cer iertăciune. Pentru ca să-ţi plac, aşi fi dorit să mă fac în patru, dar nu m-am putut îm- părţi decît în trei şi îmi pare foarte rău. Am cinste a mă re- comenda, că eu sînt baron Flaimuc, sinior Turlupini, şi sulgerul Lacherdopulos, totodată şi sluguliţa matale. (Fuge.) 20 S C E N A 15 C~na CALIOPI, STĂNICĂ CALIOPI Aşa-i că tu n-ai fi gîcit că-i tot o persoană? Eu m-am pri- ceput îndată că trebuie să fie o glumă a şatrarului. însă să 25 vedem ce-mi scrie. (Ceteşte:) „Cuconiţă ! Aşa precum singură ai hotărît, că între noi s-an sfîrşit, apoi am sfîrşit şi eu căsătoria nepotului meu, 206 5 10 15 20 25 30 căruia mă şi fac danie; prin urmare aceasta fireşte mă împedică de a fi ca păn-acum, a dumitale plecată slugă ş.c.l." STANICĂ Aşa-i, cuconiţă, că asta n-ai gîcit-o? Ştii că tare seamănă că-i să rămîi fată? CALIOPI Puşche-ţi pe limbă, prostule! Dă-mi colecţiunea de poezii* stanica Iacătă-o. (J-o dă). CALIOPI (câtră public) Să vă cetesc o elegie de-a mele? Ba mai bine să vă cînt un cîntic. Cînd o fată tot alege, Ea adeseori culege, însă, ah! ce desperare, Cînd şi ce culege n-are! Apolon o părăseşte, Dorul o îmbătrîneşte; Din a lumii visuri goale Se deşteaptă cu . . . stAnicA (aducînd un talger cu ptrjoale) Pîrjoale! CALIOPI ( mîncînd ) Ah! în ce oribilă pusăciune se găseşte o jună femeie cînd trebuie să despuie . . * de inima sa, şi se vede nevoită a face o transacţiune. . . cu sentementul onorului! (în vreme ce ea mînîncă şi vorbeşte, întră şatrarul Trohin, Drâgănescu cu mireasa, Teodorini, tineri, dame etc. şi formează o horă îm- prejurul cucoanei Caliopi cîntînd): 207 Să trăiască! să trăiască! Muza de la Burdujeni, Buhul ei să se vestească, De la Iaşi la Botoşeni. 5 CALIOPI (uimită, cu talgerul de pîrjoale în mină) Ce va să zică? Ce ghet apan? domnilor, lasaţi-mă! (Vre să iasă din cercul horei, care cîntă iar.) Să trăiască, să trăiască etc. 10 (Perdeaua cade) Notă Noi am fost zis — nu ne mai aducem aminte unde — că sînt mulţi care schingiuiesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă, şi în loc de creatori se fac croitori, şi croitori răi. 15 Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie, crezînd că facem un bine arătînd ridicolul unor asemine neologişti. Publicul ne-a înţeles, şi ne-a răspuns prin aplaudele sale, din care însă partea cea mai mare se cuvine jocului artiştilor noştri. în adevăr, d. Teodorini e atît de bufon în întreita sa rolă, d. P. Ni- 20 colau atît de prostălău în Stănică, încît şi nevrînd te fac să bufneşti de rîs. Cît pentru d. Millo, directorul Teatrului Naţional, noi credeam că după Nişcorescu, Kir Gaitanis şi Baba Hîrca, nu mai are cum fi mai comic; dar ne-am amăgit, căci originalitatea cu care a creat rola Muzei ne face a gîndi că d-sa are o zînă vesălă care-1 insuflă de ne vrăjâşte; şi că de la în- 25 doitul său talent de autor şi actor, sau mai bine zicînd de la iscusita sa pană şi minunatul său joc, teatrul are încă mult a aştepta. IV Negru pe alb SCRISORI LA UN PRIETEN 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA I (PRIMBLARE) Mai 1837 După ce trece Podul Iloaei — mişeniţă de judani strem- ţoşi şi puturoşi — călătorul respiră mai uşor mergînd prin bogate fînaţe şi mănoase semănături, întovărăşit de melodi- oasa cîntare a crestoasei ciocîrlii şi a fricoasei prepeliţe, pre care o precurmă din cînd în cînd cristeiul cu răguşitul glas. El s-ar laşa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele bi- ciuşcei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Tîrgu-Frumos! Să nu te luneci a ju- deca după nume şi lucrul! cîte lucruri şi cîţi oameni îşi ascund nimiccia sub pompoase numiri! Acest tîrg a fost odată rezidinţă domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decît numai o biserică făcută de Ştefan Marele; pe urmă ajunse a fi ca- pitalie de ţinut, iar acum nici aceea nu este. Tîrgul-Frumos de ce merge, se face urît. Nu departe de aici, sînt apele minerale de Strungă, de însemnător folos la felurite boale; ele sînt însă neîngrijite. Pătimaşul nu numai că nu găseşte îndemînările trebuitoare, dar e nevoit să-şi facă şi casă de locuit; pentru aceasta, mul- ţi părăsesc de a-şi căuta lecuirea în patria lor, şi sînt siliţi a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească ase- mine ape la Mehadia sau la Baden. în campania trecută mul- ţi din bolnavii ruşi s-au vindecat aice. Aproape de Tîrgul-Frumos sînt încîntătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uită ne- cazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transpor- tat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lîngă mărirea feodalităţii, gospodăria Polo- niei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri — spri- jeni a patriei şi a tronului — ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii En- gliteri Dieu et mon droit. Dar să ne întoarcem la drumul nos- 211 tru. Vezi într-acea vale frumoasă — adevărat peizaj a El- veţiei — acel palat gotic, împregiurat de modeste case ţără- neşti? Acolo sînt Miclăuşenii. O cucerie sfîntă te cuprinde privind cea bisericuţă cungiurată de morminte îmbrăcate de 5 răcoroasă pajişte. Crucele aste de lemn umbrite de sălcii pletoase vorbesc mai mult inimii decît măreţele mausolee de bronz şi marmoră ce arată lumei deşertăciunea oameni- lor. Toate vestesc aici liniştea sufletului şi dulceaţa vieţii cîmpeşti. 10 Să ne oprim aici în deal, ca să ne uităm puţin la acea fru- moasă casă de pe culme, ce se pare zidită de mîna zînelor. Acolo este Şcheea. Pe şesul acesta s-au înf rînt ambiţioasele planuri a ungureni- tuluiromân Matias Corvin, cărui de i-ar fi lipsit ambiţia, dupre 15 talentele şi virtuţile lui, istoria pe dreptul l-ar pune în rîndul lui Tit, ce numea perdută ziua în care nu i se înfăţoşa prilej să facă vreun bine. Nu ştiu însă de ce privirea se osteneşte a se uita mult la această prea regulată arhitectură; poate pentru că lucrările nouă n-au acel grandios ce se vede în toate 20 lucrurile bătrîne. Aici pe vale curge Şiretul; mai încolo, pe un pestriţ prundiş se leagănă trîndava Moldovă. întocma ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfîrşit lîngă Ro- man, vine de s-aruncă în braţele Şiretului, amorezului ei. Drumul mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri, 25 aduşi şi locuiţi aice de domnii români în vremea necurmatelor bătălii ce aveau cu rigatul Ungariei, căci ţara pustiindu-se adese de năpădirile duşmăneşti, domnii o împoporau cu prin- şii ce luau de la vecinii lor. Colonii de aceste sînt şi în Besara- bia, unde multe sate sînt locuite şi pănă astăzi cu ruşi 30 (malorosiani). în vremea aceasta am ajuns la Roman, dar trebui să ne coborîm din trăsură, şi n-ar fi nici o greşală dacă am mer- ge pe jos pănă la gazdă, căci prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, sîntem în risc să ne prăvălim, şi să ne rupem 35 gîtul. Politia Romanului întemeiată de romani şi numită Praeto- ria Augusta şi mai apoi Forum Romanorum, este catedră episcopală şi capitală de ţinut. Biserica episcopiei nu se deo- sebeşte prin altă decît prin o clopotniţă de mulţi ani începută 40 şi tot nesfîrşită. Nimic mai frumos decît situaţia acestui tîrg pe un vesel podiş îmbrăţoşat de Şiret şi Moldova, şi ni- mic mai urît şi mai trist decît casele lui. Un lanţ de dughe- ne de lemn, mucede de vechie, cu lungi şi spînzurate stre- 212 5 10 15 20 25 30 35 40 şine, în care pentru toată marfa un rufos judan întinde trai- ste, frînghii şi băuturi, alcătuiesc una şi singura uliţă a Ro- manului. Odată însă acest tîrg a fost mai locuit, cum se cu- noaşte din multe case ce sînt acum pustii. Aproape de Roman, pe moşia Gîdinţii, se mai văd încă urme din risipurile cetăţii Smeredava. Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zise că numele ţării vine de la ea şi de la căpauca lui Dragoş; greşăşte însă bunul bătrîn în astă închipuire ce şi-a făcut-o singur. Ţara fu numită pentru frumuseţa ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia, şi rîul şi-a luat nume de la ţară. Aici iar pedestri trebui să trecem podul, dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tuşele clavirului. Negura de neplăcere ce îţi dă înăuntrul Romanului se împrăştie îndată ce ai ieşit din el. Drumul de ce merge se face mai vesel şi mai pitoresc. Culmele aste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aste cu aşezările mîndre, munţii azurii ce se privesc în depărtare, vegetaţia astă vie, toate te fac să uiţi urîtul tîrgurilor. Satul prin care trecem este Bozienii; dincolo în stînga sînt Budeştii. Toate sînt frumoase în ţi- nuturile Romanul şi Neamţul ce se par o grădină. Natu- ra pe toate le-a înzestrat deopotrivă; le deosebeşte numai gustul proprietarului. Să nu trecem cu nebăgare-n seamă pe lîngă Bălăneşti. în iazul acesta, precum odinioară în fîntîna Ipocreni, ades se scaldă Muzele.1 Mergînd înainte nu te poţi opri de a privi cu răpire astă î^cîntătoare vale ce se desfăşură dinainte-ţi ca un covor. Vezi cel pîrîu care o despică în lung şi seamănă de departe cu o cordea albă? Se numeşte Cracău. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împregiurate de grădini ce se prelun- gesc pe ambe malurile lui, şi acest întreit şir de munţi ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoşi şi creţi ca freza unei marcheze din veacul XIV, deasupra cărora în depărtare domneşte Pionul, spărgînd norii cu pleşuvul său creştet. Iacă intrăm într-o văgăună ce pe ce merge se strîmtează. Vezi cele căsuţe grămădite sub poalele stîncoşilor munţi? Ia-ţi pălăria şi te pleacă; acesta e tîrgul Petrii! Rîuleţul care l-am trecut de vro trei ori, călcîndu-1 în picioare cu dispreţ, profund de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş, cutremură-te, căci e Huejdul! Cînd Carpaţii se mînie pe petreni şi le trimit 1 Pe atunci locuia acolo prietinul nostru fabulistul A. Donici. 213 5 10 15 20 25 30 nori ca să-şi verse ploaie piste tîrgul lor, Huejdul acest lin şi ticnit, rîuleţul acest nensemnat se îmflă, prăvale orice-i iasă nainte, şi furios sparge, trage, îneacă şi după ce îşi răzbună de cei ce nu-1 bagau în seamă, merge spumegînd de se perde în alte ape, agerul pîrîu! Biserica astă roşie, este iar de Ştefan înălţată în cinstea Mergătorului înainte. îndată ce cîştiga o izbîndă asupra ne- prietenilor, el nu lipsea a ridica şi un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor şi a îndurărilor; pentru acea- sta în rar tîrg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui; şi în vreme ce pomenirea multor urmaşi ai săi cu sunet a perit, lucrările eroului român după trei veacuri şi jumătate stau încă întregi în Moldavia ca şi numele lui în inimi române. Mai la vale este altă bisericuţă făcută de eterişti; singură urma ce a mai rămas din vestita Eterie! După fuga lui Ip- silanti şi a celorlalte căpitenii, Iordache Olimpioti întrînd în Carpaţi veni cu puţini bravi la Peatră şi făcu astă biserică; apoi statornic în cugetul său, merse de se îngropă pentru relege şi patrie sub zidurile Secului. Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuţiţi munţişori. Cest mai nalt se numeşte Petricica, celalalt Cozla. Amîndoi stau falnici şi ameninţători deasupra ei, scăldîndu-şi picioarele în apele Huejdului ce şerpuieşte în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei. Muntele e lasat pentru poet, şi poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cînta amo- rul şi gloria, nu în zgomotul oraşelor unde cîte o privighitoare pribagă, în alee trase cu sfoara, sloboade nişte sonuri tîn- jitoare şi regulate ca muzica din califul de Bagdat. Osian cînta între zăpezile Nordului, subt un cer brumos şi posomorit. Vale e me ama. 5 10 15 20 25 30 SCRISOAREA II (REŢETĂ) April 1838 Una din cele mai mari supărări a traiului din provinţie este curiozitatea care un iaşan deşteaptă, cînd, din nenorocire, vro nevoie îl sileşte a ieşi în ţinut. Abia apucă a se coborî din trăsură, şi gloata curioşilor încungiură pre postilion. — Cu cine ai veni? — C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e ţăran este boier.) — Cum îl cheamă ? — Nu ştiu. — De unde vine ? — De la posta din urmă. Şi rîzînd că l-a pîcîlit, postili- onul lasă pre curios să caute pre alţii, ca să-i deie mai lămurit răspuns. în vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă şi doarme fără să ştie ce revoluţie a făcut venirea lui. Dar tîrgul ferbe pănă seara, cînd toţi provinţialii se adună şi se aşează la preferanţ. Nu e vorbă decît de noul venit; şoşotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc. — Oare însurat e? — Tînăr e? — Bătrîn e? — Ce caută? ce vrea? la ce-a venit? — Ştie franţozeşte? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să şeadă aici? — Ştie contrădanţul cel nou? — şi. .. şi. . . îi vine cuiva, auzindu-i, să crape de ne- caz. Mai dăunăzi vorbeam c-un june prieten de astă supără- cioasă boală de ţinut, ce asupreşte pre bieţii iaşeni. — Eu am aflat o reţetă, îmi răspunse, cu care am scapat. Am avut trebuinţă, sînt acum vro trei luni, să mă duc pă- nă la tîrgul. . . Cum am ajuns, a doua zi am dat un prînz mare, la care am invitat pre toţi magnaţii tîrgului, mari, mijlocii şi mici; barbaţi, femei, babe, fete ş.a. S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toţii. Am mîncat, am băut, şi cînd am văzut că erau gata a se duce, 215 5 10 15 20 25 30 i-am rugat să mai îngăduie puţin, şi suindu-mă în picioare pe un scaun, le-am făcut acest cuvînt: „Boieri, cucoane şi cuconiţe! „Eu sînt de la Iaşi; „Şed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii. „Trăiesc din venitul unii moşioare ce am. „Mă numesc B.B. „Am venit aici ca să scap de tina şi de pulberea Iaşilor, şi o să şed vro lună. „Sînt trei ani de cînd a murit tatăl meu, şi şeapte de cînd a murit maică-mea. „Am o soră măritată în Bucovina, care trăieşte foarte bine cu bărbatu-său ce ţine moşii cu anul, şi are velniţă cu maşină, şi un unchi la Bucureşti, care şede pe Podul Mogo- şoaiei n. 751. „Sînt holtei, şi n-am gînd să mă-nsor. „După slujbă nu îmblu. „Nu-mi bat capul de politică, şi n-am nici o opinie. „Nu sînt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puţin. Nu ştiu nici mazurcă, nici valţ. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferanţ. „Obicinuiesc a mă culca la şepte, şi a mă scula la unspre- zece ceasuri. „Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. „Iarna port peptar de flanelă şi galoşi blăniţi. „Am două frace, trei surtuce şi patru părechi pantaloni. „Boieri, cucoane şi cuconiţe! „Vă rog să nu bănuiţi că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniţi a le afla. — Mă închin cu plecăciune!“ Ideea acestui june părîndu-mi originală şi nimerită, o împărtăşesc d-tale, ca una ce poate să-ţi slujească şi pe acolo. Adio! SCRISOAREA III (VANDALISM) lanuari 1838 Imperiile şi naţiile au avut mărirea şi căderea lor; ele însă 5 şi-au păzit naţionalitatea subt orice împregiurări, căci deşi prefacerile înrîureau în fiinţa lor politică sau morală, fiecare păstra încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ţinea ca un paladiu spre a-i sluji de scut apărător împrotiva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia io nu fu aşa. Dacul se prefăcu în roman, romanul în român, şi românul corcindu-se cu neamuri barbare şi străine de el, ajunse în acea demoralizaţie şi ignoranţă în care şi acum zace, şi de care va fi greu a-1 curăţi. Pre daci, naţie scitică liberă şi vitează, grecii în mîndria 15 lor îi numeau barbari, dupre proverbul lor favorit: IIa<; pf) "EMjiv p&p|iapo<;. Nu ştiu însă de se cuvine acest nume unei naţii care, învingînd pre învingătorii lumii, avea un stăpî- nitor ce cerea Cesarului Dometian să-i trimită meşteri iscu- siţi în orice măiestrii pentru ţara lui, şi căuta păn-în fundul 20 Asiei alianţa regelui pârtilor, vrăjmaş jurat a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june. Traian cucerind Dacia o coloniză cu romani. Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnaţi din ei, urmînd pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alţii ca să nu slujească de 25 triumf la cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se româniră. Atunci Marele împărat aşezînd oşti în cetăţile dace, zidi şi altele ca să fie de stavilă provinţiilor nou cuce- rite în contra barbarilor. Cînd însă puterea colosală a romani- lor începu a se pleca spre apus, cînd Roma încetă de a mai 30 naşte Bruţi şi Catoni, nori de ghinte barbare năpădind asupra ei, toţi se strecurară prin Daco-România, aducînd feluri de prefaceri triste în coloniile lui Traian. Ele zăcură deci pustiite şi nepomenite de istorici pănă la sfîrşitul veacului XIII, cînd cu înturnarea prinţilor lor din Transilvania, se începu o 35 nouă eră pentru români. 217 5 10 15 20 25 30 35 40 Cîte puţin-puţin, adunîndu-se pe lingă domnii lor, ro- mânii treptat ajunseră sub Ştefan Marele şi Mihai Viteazul a fi respectaţi de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atîte sînge- roase bătălii şi necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia privea cu lacrimi soarta sorei sale, şi neputîndu-o ajuta, curînd după moartea lui Ştefan, se supuse şi ea protecţiei falnicului Suleiman ce îngrozise creştinătatea cu armele sale. Sub jugul unei naţii ce despreţuia ştiinţile, România — ce primise creştinismul în veacul III — căzu subt influinţa misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco- România slovele slavoane şi goniră literile strămoşeşti. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoranţei în care se văzu România înfăşurată, căci maimuţind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspîndiră întu- nericul, strigînd: Fiat nox! Pe lîngă aceasta, îndarn aste nenorocite provinţii suspinau după un repaos dorit, căci aţîţîndu-se războaiele între Rusia şi Turcia ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de acest rău. Ea pare că se bucura de o linişte oarecare, linişte min- ciunoasă şi amară! . . . în adevăr, scăpaseră ţările de tatari, pre care îi stîr- piseră armele Rusiei, dar căzuseră subt osînda altor ta- tari mai cumpliţi, pentru că aceştia nu pradau o lună sau două, prădau regulat cîte şepte ani, şi apoi cînd se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul şi corupţia! . . . Cine nu i-a cunoscut ? Cine cu înfiorare nu-şi aduce aminte de ei? Tratatul de Adrianopoli aduse ţărilor recîştigarea a parte din drepturile perdute de atîta vreme. Românul deş- teptîndu-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce gînganie bipedă este el pe lume, şi în ce clas de animale ar putea întră ? Cercetînd origina şi limba lui, se văzu că e roman, căci deşi îi zic valah, valah va să zică italian, şi mol-dav sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredinţeze însă mai bine, căută o istorie a ţării lui. Cantemir în hronicul său merge numai pănă la înturnarea domnilor din Maramurăş. Ureche, Miron şi alţi hronicari au scris mai toţi după tra- diţii făr-a îngriji datele. A trebuit deci să-şi caute istoria în monumente şi ruine! 5 10 15 20 25 30 35 40 în Ardeal nu mai află nici o urmă strămoşească. în Valahia vizită Caracalul, Turnul Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce oame- nii n-ar fi respectat. Voi în sfîrşit să găsească şi în Moldova urmele strămoşeşti. La Roman căută să vadă cetatea Smere- dava (cetate dacă, dar îi spuseră că la 1755 episcopul Ioani- chie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviţă, pre care îl încredinţase că în ruinele ei sînt comori, şi cu peatra cetăţii făcuse zidiul episcopiei şi a Precistei! Alergă la Galaţi să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! şi pre aceasta vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor şi cenuşa lor o aruncau în vînt; iar cu peatra ei pavelau uliţile Galaţilor! Bietul meu arheolog încremeni la viderea unei asemene barbarii. Ţipa, se încleşta de petre; îl socotiră nebun şi puţin a lipsit să-l închidă. în sfîrşit vrînd să-l aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu vro trei mii monede, şi o colonetă de porfir1. „Vandali! striga românul nostru, judecind de pe aceste, cîte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-aţi făcut capitelele, bareliefele, lespezile cu inscripţii? Nu vă temeţi că se vor scula romanii ce au locuit aici, şi vă vor face praf şi pulbere?" Nime nu-1 asculta; rîdeau de omul acest smintit, care credea că nişte petre pot sluji spre altă, decît a se zidi pivniţi, case, sau a se pavela uliţe; căci ce le păsă lor că sînt români şi sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încai o a opta minune a lumii, un monstruos monument vrednic de aceşti barbari, un tîrg pavelat cu anti- cvităţi în veacul XIX! Zău, este ruşine şi păcat a videa pe toată ziua perzîndu-se cîte o urmă a Moldaviei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem cîte o foaie din frumoasa carte a vechiei; şi curînd, cînd vom mîntui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va mai rămînea decît a striga cu acel troian care cel puţin luase cu sine pre Dumnezeii săi: Fuit Illium!... Ce frumos ar fi — zice un literat englez2 - de a videa pre vechea Romă înviind în una din coloniile ce ea înteme- 1 Monedele aceste le-au împărţit B . . . S . . . între ei. Ce a fost mai însem- nat între anticvităţile găsite le-au luat dd. Mavros şi Ventura şi care a vrut şi a apucat. La cabinetul din Iaşi nu s-a trimis mai nimic. 2 David Urquart. 219 iase în capătul imperiei sale! Dar cînd toate monumentele nostre vor fi numai o cenuşă, oricare străin va avea obrăzni- cia a ne zice că am furat numele acest de român pre care îl purtăm, şi ce-i vom răspunde? 5 întru durerea ce ne sfîşie la privirea dărăpănării roma- nităţii, nu putem decît a striga asupra vandalismului, şi a face o chemare la inimi nobile, ştiind că: A tous Ies coeurs bien nâs que la patrie est chere!1 1 Autorul acestui articol ce s-a publicat în „Albina românească" cu 10 învoirea cernutei, fu exilat la moşia sa nejudecat şi neosîndit — deşi se găsea deputat — pentru ca să înveţe a nu mai spune adevăruri crude. 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA IV (UN POET NECUNOSCUT) Mai 1838 Natura a lasat oameni meniţi a trece necunoscuţi pe calea vieţii. Toată misia le este să resădească cîteva flori în drumul lor. Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămîind orfan în tînără vrîstă, se duse la Liov în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lîngă care, slujind calfă, învă- ţă puţină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi. învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu iubea pre nemţi; pentru aceea, cînd muza română începu a-1 supără, preferă a traduce din franţeza, deşi o ştia mai puţin decît pre cea germană. Pe cînd el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisînd chinchină, la 1823, un boier moldav, întumîndu-se de la Viena, îl cunoscu, şi văzînd în el dispoziţii poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul, povestindu-i de acest Eldorado mai tot acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele O mie şi una de nopţi. Scavinsch ipărăsi bucuros o ţară unde nu cîştigase decît un schi la sfîrşitul poreclei, şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Muzele spăimîntate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gîndea la poeţi ce şedeau ascunşi prin poieţi. (Iar- tă-mi acest rău calambur.) în darn Scavinschi soria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în caore toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovără- şiţă, care-1 ţinea strîns în îngheţatele ei braţe! Hotărî să vîndă participuri, dar puţini amatori găsi de limba nemţească, şi apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniştea, şi copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, şi copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind 221 un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas! Pre lîngă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, 5 zicîndu-şi: .. . Daniel Scavinschi ce! mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-1 lucra-n miniaturi, şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, 10 înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medecina şi — mus- teţile sale. în adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteţi resucite atît de mari, încît ar fi fost de fală celui întăi husar ungur;‘dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura 15 lui care — precum am spus — era mai mică decît mică. însă mania sa cea vătămătoare, pre care o cîştigase de cînd fusese la spiţerie, era ideea ce-şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. în toată dimi- neaţa, după ce sfîrşea toaleta musteţilor, bea cîteva pahare 20 de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţe- riile stricîndu-i sănătatea, înghiţeau puţinii bani ce cîştiga, pentru că de multe ori îi lipsea pîne, iar medicamente nicio- dată. într-o zi, ducîndu-mă să-l văd, l-am găsit înfăşat 25 piste tot într-un pleaster. — Ştii, i-am zis, că ai întrecut pre bolnavul lui Moliere? Ce este de capul tău? Nu vezi că te omori singur? Vrei să te faci sănătos şi să scapi de ipocondria asta? Trimite pre Esculap şi pre Ipocrat în pustii; vino cu mine la ţară şi ur- 30 mează dieta care o urmez eu: Dimineaţa vom mînca cotlete şi vei bea un pahar de porter în loc de dicoct; la prînz jambon, macaroane, alivenci, cu vin de Odobeşti. Seara vom veni acasă osteniţi, vom bea cîte un ponei, ca să ne răcorim; apoi vom cina cu un ostro- 35 păţ de iepure. Ascultîndu-mă, poetul se făcuse galbăn ca ceara, şi întin- zînd braţul spre mine, strigă: — Ah! taci, mă rog, conteneşte! Taci, zic, dacă creştin eşti! Nu vezi că mai îmi dau duhul de cînd de aste vorbeşti? 40 Jambon, alivenci, porter!!! numai auzindu-le simt îndoi- du-se suferinţa mea! Oh, mă tem că nu-mi va lucra pleas- terul! 222 5 10 15 20 25 30 35 40 — Dar ce ai? — Singur nu ştiu, dar nu mă simţ bine. Şi să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medecină, deprins fiind cu ele. Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbă- visem cîteva luni, cînd am primit un ravaş de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, şi căutîndu-se într-o oglindioară, scotea cîte un fir din frumoase- le lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţuoase scule. — Ah! bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd. — Iar ţi-a venit ipocondria ? — Acum e moartea, a ei vară primare, o cunosc bine. Aseară, văzînd că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad muste- ţile . . . Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles, şi întinzînd mîna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ. — E de prisos, îmi zise; macar de aş şti că voi scapa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzîn- du-mă: Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură, Cărui îi căzu musteaţa, şi e chiar caricatură. Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa. (Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăuşeanul, ca să facă ce va voi cu ele.) — Sînt mult dator acestui boier, adăogă după puţină tăcere; el pururea m-a ajutat la nevoie, şi fiindcă n-am cum îi mulţămi altfel, îi las aste scrieri ca o suvenire de recunoş- tinţă. Privirea acestui nenorocit aşa de liniştit într-o stare atît de jalnică, la vrîsta de 32 ani, mă încremenise! — Scavinschi! i-am zis, de ce atîta dezgust pentru viaţă? Cine ştie poate . .. — Viaţa mea, îmi răspunse curmîndu-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrîstă m-am însoţit cu lipsa, şi numai moartea mă va despărţi de ea. Totdeauna am gîndit că voi muri ca Gilbert într-un spital. 223 5 10 15 20 25 — Asta e soarta poeţilor, dar numele îţi va rămînea nemuritor; păcat că l-ai polonizat. — De aş fi trăit în Rusia mi-aş fi zis Scavinov; în Ger- mania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi la Bucureşti, Scavinescu. în vremea ce-mi vorbea c-un aşa aer vesel, sfîrşise ope- raţia smulgerii musteţilor (care, roase de veninul argintului viu ieşeau cum le atingea) şi închise cutia. — Asta voi să mă întovărăşească în mormînt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. în ste- cluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi adormi zicînd: „somn — lipsă — musteţi Doctorul (după care trimisesem fără ştirea lui) întră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mîna să cadă . . . — Nu trebuie doctor, trebuie preot. — Cum! — Mort. O sudoare rece îmi înundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurînd şi făcînd cele mai triste cugetări asupra acestii ticăloase fiinţe ce se numeşte om. Napoleon muri zicînd: „Franţie — oaste". Scavinschi zicînd: „lipsă — musteţi". Hoffmann moare de jale că i-a perit motanul. Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile. Fireşte, judecind, deosebirea nu e atît de mare. 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA V (IEPURĂRIE) Fevruar 1838 — Am venit să-ţi spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că aseară în bufetul teatrului, N . . . mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel D6sir£e . . . — Şi cînd vă bateţi? — Să ne batem! Tu quoque, Brute! D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decît alţii, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă? Dar aş dori să mă-nveţi d-ta cum se poate feri cineva de brutali- tatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte a lui Rousseau, şi despreţuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba şi de mîna cutezătorului aces- tuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun şi ţintei pistolu- lui său? căci deşi mă supără că mi-a zis mişel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă aşi fi piro- nit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de faţă ca să-i arăt că nici vreu să-l ştiu. Să zicem că l-oi omorî. Şi pentru ce să mă fac ucigaş, eu care nu sînt născut vărsător de sînge? Şi apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă temeam să fiu cu dînsul în ea. Se laudă dl. că nu se teme de moarte. De vrea ca să-l credem, omoară-se singur, nime nu-1 opreşte, şi îi făgăduiesc că şasezeci de ani voi întreba pre toţi învăţaţii şi cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; şi de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă voi sîrgui pănă la sfîrşitul vieţii mele să mă pocăiesc de aceea ce d-ta numeşti poltronerie şi pre care eu o numesc bărbăţie; căci, s-o ştii d-ta, e bărbăţie şi curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, şi a voi să trăiască cît de mult în astă vale a plîngerei! Fanfaronul acesta poate şi-a urît zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! Eu care-mi închipuiesc cît e de întuneric în 225 10 15 20 25 mormînt, şi care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrîstei, cînd am încă o gramadă de trebi în viaţă, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gînd! Şi apoi ce mare treabă a omorî un om? cîteva grăunţe de şoriceasă face cît şi plumbul lui. Nu ştie nătărăul că un purice viu face mai mult decît Napoleon mort! Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, cani- balul acesta care vrea sînge, sau eu, omul păcii, ce voi să trăiesc ca să-i arăt cît îl despreţuiesc, de vreme ce n-am gînd să mă bat cu el? Nu ştiu pănă la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gîndit însă că ea poate a-1 face să afle sofisme, ca să vreie a încredinţa că face bine să se lase insultat şi batjocorit. Ştiu că duelul este un prejudeţ ramas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi ori albaştri, şi o nebunie a căuta sfe- zile şi gîlcevile; sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebui să se facă ucigaş sau jertfă, dacă nu voieşte a laşa o pată nu- melui său, şi o ruşine familiei sale. Făceam aste reflexii, uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată, şi care aştepta un răpuns. Dar neprice- pîndu-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate şi l-am dat pe uşă afară. 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA VI (CATACOMBELE M. NEAMŢU) Avgust 1839 Nu departe de cetăţuia Neamţu — a căria ruine se mai văd încă dărîmate de oameni şi de timp — mai în sus, pe o vale ce se întinde verde şi răcoroasă între două şiruri de mun- ţişori umbroşi, Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuţă de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lîngă care se adunară cîţiva monahi; şi pentru adăpostirea lor şi a altor creştini în timpurile acelea pe cînd Moldavia se bîntuia de războaie şi de răscoale, zidi aproape de biserică şi un turn de peatră. Pe atunci, înturnîndu-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moşteanului imperiei Bizantine, însoţindu-1 pănă la Galaţi. Spre răsplata ospeţiei ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură şi coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos şi mitră; dar spre a-şi învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soţiei lui Alexandru, şi o icoană făcă- toare de minuni a Maicei Domnului. Icoana aceasta se puse în bisericuţa mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ştefan Marele, văzînd că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lîngă bisericuţa lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălţării, dar murind el la 1503, o sfîrşi fiiul său Bogdan, şi aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde este şi păn-în ziua de astăzi. Această icoană se cunoaşte că e făcută pe cînd arta zugrăviei era în decadinţă la greci. Desenul este grosier şi coloritul slab. Monastirea Neamţul — ce luase astă numire de la pîrî- ul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor şi a boierilor căpătă venituri însemnate, şi astăzi această lavră nutreşte la o mie cinci sute monahi, şi oricare sarac află în toată vremea aici căutare şi ospătare. 227 Mai multe biserici şi paraclise se zidiră pe lingă aceasta, dar bisericuţa s. Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deşi învechită, sta pe lingă ele ca o sfîntă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui 5 locaş dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în acelaşi loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. Deşi aceasta e mai frumoasă, mai graţioasă, e de jălit acea veche de lemn, şi era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuţei lui Alexan- 10 dru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ţi-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii. Lîngă biserica aceasta e mormîntul monahului Chirii Carp1, unul din ostenitorii şi fundatorii ei. Alăturea stă mor- 15 mîntul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareţ Paisie. Fraţii ne-au spus lăudata viaţă a acestui călugăr, care deşi privit de toată obştimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toţi, urmînd porunca evangelică: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă/' Prevăzîndu-şi sfîrşitul, 20 cucernicul Platon s-a rugat să nu-1 îngroape cu paradă, ci numai un preot să-l întovărăşească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morţilor; dar nu fu ascultată cererea lui. Toţi slujbaşii monastirii îmbrăcaţi în aurite vestminte, cu cîntări, tămîieri şi făclii, plecară ca să însoţească rămăşiţele sfîntu- 25 lui barbat; cînd iacă cerul se întărită, vîntul stinge luminele, şi ploaie vărsîndu-se în şiroaie, sileşte pre toţi a-şi căuta aciuare prin chilii. însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atîrnată în aer făr-a cuteza să cază, şi înmormîntarea cuviosului monah se sfârşeşte în 30 pace şi linişte. Sub biserica astă nouă sînt catacombele monastirii, în care se pun oasele morţilor cînd le dezgroapă din umedul lor locaş, ca să deie locul lor altor morţi mai proaspeţi. Această hrubă e boltită; are şese stînjini lungime, trei 35 lăţime şi şese palme de nălţime. O singură ferestrică ce slo- boade o rază misterioasă pe o icoană a Mîntuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar. Trei rînduri de poliţi zidite sînt de-a lungul păreţilor, iar pe subt ele dulapuri. 40 Ce se înşiră pe poliţi? — Tidve de morţi! — Ce se pune în dulapuri ? — Oase de morţi! 1 Fiind laic, se numea serdarul Constantin Carp. 228 5 10 15 20 25 30 Cînd s-a deschis uşa, şi m-am coborît în acest azil a morţii, un sfînt fior m-a cuprins; şi de n-aş fi fost pregătit pentru o asemene privelişte sau de eram singur, aşi fi căzut în genuchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în faţa acestei mulţime de morţi. în adevăr, omul se simte cît e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne şi sînge ca noi! După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumeşti m-au cuprins. Aste capete aşezate cu simetrie pe poliţi, aste oase puse cu regulă în dulapuri, m-au mîhnit şi m-au supărat. Ce sînt ele altă decît noi, rămăşiţe a celor ce au fost ca noi? Şi nouă nu ne place a videa că se joacă cineva cu noi cînd trăim cu atît mai vîrtos după ce am murit. Liniştea mormîntului e mai de preferat decît astă regulă, unde titvele noastre fi- gurează ca şipurile în magazinul unui spiţer. Mai bine de două sute capete sînt pe aceste poliţi de peatră; fiecare are lipit pe el cîte o ţidulă pe care e însemnat numele celui ce l-a purtat. Este de luat seama că unele din ele sînt mai pe jumătate putrede de rugina pămîntului sau de boalele de care au pătimit în viaţă. Un doctor Gali pipă- indu-le, ne le-ar putea spune, şi poate din ştiinţa cranolo- giei s-ar putea afla cîte virtuţi, cîte viţiuri au fost în ele. Căutînd aceste titve, văzui una mai mică, mai delica- tă; osul era alb şi luciu, dar nu avea nici o etichetă lipită pe ea. Monahul ce-mi slujea de cicerone mi-a spus că era a unii fete ce-a murit acolo, dar nu ştiu să-mi spuie mai mult. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atîta. Am întrebat, am cercetat şi am descoperit o foarte tristă dramă, pe care îţi voi spune-o altă dată, căci acum mă grăbesc a laşa pre morţi, ca să mă întorc între cei vii. SCRISOAREA VII (CALIPSO) Septemv. 1839 Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei, şi că 5 ea îşi avu începutul la Iaşi. Precum în toate revoluţiile, ase* mene şi în aceasta s-au făcut mai multe eccesuri, căci tot- deauna pintre patrioţi se vîră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni, toate căpiteniile ce erau mai de 10 omenie fugind care încotro, ţările noastre rămaseră în prada birbanţilor. laşul se pustii. Orăşeanii bejănăriră în Bucovina şi Beserabie, unde găsiră azil. Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iarna în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să 15 ne întîlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiţi ca şi noi. Era curioz a videa cineva atunci capitalia Beserabiei, atît de deşeartă şi de tăcută, cît se făcuse de vie şi de zgomo- toasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de az pe mîne, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oa- 20 meni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decît cenuşă, şi, neavînd ce face altă, hotărîră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decît primblări, muzici, mese, intrigi amoroase. 25 în toată însă această soţietate de emigraţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Aceste erau un om tînăr de o statură mijlocie, purtînd un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învălită într-un şal negru, pre care le întîlneam în toate zilele la grădină. Aflăi că junele 30 cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfîrşit atît de tragic1, iar tînăra cu şalul pre care toţi o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iaşi, numită Calipso. 35 1 El fu ucis in duel de cumnatul siu. 230 5 10 15 20 25 30 35 Calipso îmbla tot singură. Numai Puşkin o întovărăşea cînd o întîlnea la grădină. Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decît greceşte şi româneşte, limbi care Puşkin nu le înţelegea), nu ştiu. Se vede că 22 ani a poetului şi 18 ani a curtizanei n-aveau tre- buinţă de mult înţeles. Puşkin mă iubea, şi găsea plăcere a-mi îndrepta gre- şalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Cîteodată şădea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pre care mi le traducea. Dar după o lună, m-am dus din Chişinău, şi în primă- vara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Puşkin, şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Cîteodată însă, cînd ceteam poeziile marelui poet rus, şi mai ales Şalul negru, aceste versuri ce sînt un poem întreg fă- cute înadins pentru tînăra fată, îmi aduceam aminte de acea femeie cu chip îngeresc, şi doream să ştiu ce se făcuse. într-o seară a lunii noiemvrie 1824 — era vicol şi ploaie — la poarta monastirei Neamţu ajunse un june om, care cerea voie să între. Hainele lui erau străbătute de apă, şi el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi şi îl găzdui pănă a doua zi cînd, după cererea sa, îl conduse dinaintea stare- ţului. El arătă că, fiind un tînăr străin şi orfan, voieşte a se călugări. Stareţul îl rîndui spre ascultare la un bătrîn sehas- tru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucerie şi umilinţă. într-o dimineaţă, chemînd sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături, şi văzînd că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de — somnul cel vecinie. Cînd erau să-l îngroape, se găsi pe peptul lui o hîrtie în care scria aceste: „Greşit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne! şi nu sînt vrednică a mă uita la cer; dar covîrşească îndurarea ta mulţimea fărdelegilor mele! Doamne! miluieşte şi iartă pre păcătoasa Calipso!“ Titva grecei cei frumoase am văzut-o în catacombele monastirei. SCRISOAREA VIII (PENTRU CE ŢIGANII NU SlNT ROMÂNI) Iunie 1839 Necăjit şi obosit de lucrările catagrafiei, la care mă în- 5 datorea sarcina mea de deputat, venisem ca să mai răsuflu cîteva zile la moşioara mea, şi să mă bucur de o mîncare mai bună, după o îmblare prin sate de cinci luni, vreme în care nu mă hrănisem decît cu borş de pui, şi de pui cu smîntînă. Să nu socoţi însă că eu, patriot, despreţuiesc bucatele 10 aste naţionale; din împrotivă. Dar cînd cineva, atît-amar de vreme, n-a mîncat decît pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei. Aşteptînd macaroanele, mă primblam în grădinuţa mea care semăna cu un covor verde cusut cu flori, şi pentru ca să nu-mi 15 pară aşteptarea prea lungă, ceteam o broşură a d. Kogăl- niceanu, întitulată Esquisse sur Vorigine et la langue des Cigains. Cetirea asta mă aduse pe nesimţite la idei filantro- pice ; gîndeam la sclavia atîtor mii de oameni, şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor; apoi, figurîndu-mi 20 disputa ce avea să stîrnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur, fără să bag seamă la un bun bătrîn care mă privea cu mirare de cîteva minute, şi care negreşit mă socotea smintit. Acesta era vecinul meu Bogonos, pre care, adîncit în ideile mele, nu-1 văzusem întrînd. 25 Trebui să ştii, prietine, că vecinul meu Bogonos e floa- rea vecinilor, şi de-mi va abate vrodată să-mi vînd moşia, am gînd să pun în publicaţie, ca şi Temistocle, că, pre lîngă celelalte calităţi, ea se bucură şi de un bun vecin. Figurează-ţi unul din acei vechi boieri de ţară, moldavi primitivi, cu 30 deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu faţă voioasă şi pă- lită de soare, care sînt totdeauna veseli şi mulţămiţi cînd săcerişul a fost bun, care nu-şi bat capul de politică; în scurt, un om de acei carii, necunoscînd patimile oraşelor şi intrigile ambiţiei, îşi iubesc soţia şi copiii mai mult din dato- 35 rie decît din amor, şi pre care moartea îi găseşte la masă. 232 5 10 15 20 25 30 35 40 — Tot aşa eşti, îmi zise el smuncindu-mi cartea din mi- nă, tot cu cetitul şi cu scrisul! Zău, trebui să fi avînd un demirbaş (cap de fer) ca să bodogăneşti zi şi noapte povestele franţujilor! Uite, îmi pari mai galben şi mai ovilit decît astă- iarnă cînd — nu ştiu pentru ce — te trimisese frumuşel aici la ţară unde şedeai singur ca un cuc. Geaba am răguşat strigîndu-ţi că te omori cu astfel de trai. Iaca, la treizeci de ani n-ai nicicum sînge în faţă. — S-a grămădit tot la inimă, răspunsei. — Aşa, spune-mi mie vorbe de aste frumoase, cînd ştii că, afară de psaltire şi ceaslov, eu nu ştiu decît Vieţile sfinţilor; ba am uitat c-am mai cetit pre Arghir şi Pustnicul, şi vezi că, cu toate aste, îmi merge bine. Priveşte, eu sînt rumen şi gras, iar d-ta seameni c-o gutăie; pentru că nici poţi să fii altfel: tot cu nasul în cărţi, bînd numai ceai şi cafea ca bolnavii, în loc să bei pelin şi vutcă ca creştinii. Poftim să mergi departe cu aşa deprinderi! — Te înşeli, dragă vecine. Văd că încă nu mă cunoşti bine. Nu ştii că în mine sînt doi oameni deosebiţi, românul vechi şi românul nou. Ca să ţi-o dovedesc, vreu să ne-ntrecem la masă, macar să ştiu că m-oi chefălui, cu tocmală că vei gusta porterul care mi l-a adus chiar astăzi de la Galaţi. — Cît pentru prînz, primesc bucuros, căci încai masa d-tale e creştinească, dar pentru porter, foarte mulţămesc. Nu mi-am urît zilele ca să mă otrăvesc. — Voia la d-ta, vecine. Ne-am pus la masă. Bogonos înghiţea bucăţile ca un smeu. Ca să nu compromit giuruinţa făcută, mîncam şi eu cît şepte, sigur c-ave să-mi fie rău. Încîntat de apetitul meu, — Bravo! îmi zicea la fiecare pahar; ian aşa te vreu. Iaca, ai început a te face roşu. — Cred şi eu, că nu mai puteam. După prînz, ne-am dus în grădină, şi ne-am tologit subt un bătrîn plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate şi gingaşii tama- rini se legănau la adierea vîntului, în vreme ce garofele, rozetele şi micşunelele ne îmbălsămeau cu dulcele lor parfum. Fumînd din lungi ciubuce şi sorbind delicioasa moca, eu mă lăsasem la o lină reverie, recitind încet nişte stanţe d-ale lui Anacreon, cînd un hohot de rîs a vecinului meu mă deşteptă din acest semisomn voluptuos. — Na-ţ-o bună! strigă el, în graba mea de a mă duce la masă, n-am luat seama că împreună cu basmaua şi taba- 233 cherea, am bagat şi cartea d-tale în sîn! — Şi ce spune în cartea asta? adăogi el, deschizîndu-o. — Asta e o schiţă asupra originii şi a limbii ţiganilor, făcută de d. Kogălniceanu tînărul. 5 — Cunosc pre babaca d-sale. Şi ce scrie dumnealui despre ţigani? Deşi nu eram dispozat a mă face tălmăci, am început a-i spune în scurt cuprinderea broşurei, dar abia zisei cîteva cuvinte, şi vecinul meu mă curmă, zicîndu-mi c-un aer mîh- 10 nit: — Nu-ţi bate joc de mine. — Cum! ce vorbă e asta? Eu să-mi bat joc de d-ta! de d-ta, cinstitul meu vecin, de d-ta care mi-ai dat votul la alegerea din urmă? îmi pare rău! 15 — De ce dar îmi spui nişte lucruri care nu pot să fie în cartea asta? — Ba îţi spun ce este, pre onorul meu! — Jură-te altfel, dacă vrei să te cred, pentru că, vezi d-ta, că de cînd a ieşit onorul, a lipsit cinstea. 20 — Pre cinstea mea! am zis, rîzînd de calamburul ve- cinului. — Apoi dar d. autor ş-a bătut joc de noi. — Cum aşa! — Eu nu-ţi vorbesc poveşti. Cînd îţi spun c-am cetit 25 istoria ţiganilor, tipărită în viaţa s. Grigorie. . . — în viaţa s. Grigorie! Mă treci cu şaga, vecine, urmâi rîzînd. — Aşa, boierule, aşa, în viaţa s. Grigorie. în zadar rîdeţi, d-voastră aceşti carii nu ştiţi nimic, macar că hojma cetiţi. 30 în locul flecăriilor franţuzeşti, de ai fi cetit Vieţile sfinţilor, nu te-ai uita la mine aşa holbat. Dar vă pitreceţi numai vremea a făta nişte stihuri schilăvoase, pre care nu le înţelege nime, şi care nu plătesc o slovă din Arghir... A! afară de Aprodul Purice a d-tale, care m-a făcut să rîd de mă durea 35 inima. Barbarul! gîndea că-mi face un compliment, şi nu ştia cît mă umilea! Auzi colo! făcusem comic, fără să-mi treacă prin gînd. — Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos, zisei ca 40 să curm vorba literaturii. — Bucuros, răspunse; şi strănutînd şi tuşind, începu: „Odinioară la Agrigenta, unde s. Grigorie era episcop, se afla o parte de norod smreduită de eresuri, şi înverşunată 234 5 10 15 20 25 30 35 40 asupra cuviosului barbat care voia să-i scoată din rătăcire. Dar în zadar bunul păstor se silea a-i îndrepta. Ei îşi băteau joc de sfaturile lui, şi de multe ori în biserică li se întîmplau să adoarmă şi să horăiască cînd era mai frumos. Cu toate aceste, sfîntul (care nu e un sfînt de rînd, precum te poţi încredinţa din ceaslov) nu se da, ci hojma le spunea de focul Gheenii şi de muncile ce-i aşteaptă pentru fărădelegile lor. Iată dar că într-o duminică, oile aste perdute — precum el le numea — se pun de pîndă, şi cînd el ieşi din biserică, în- cepură a-1 împroşca cu petre, urmîndu-1 cu sudălmi şi cu ocări păn-acasă. Oricare altul, afară de s. Grigorie, i-ar fi lasat să-şi peardă sufletele, el însă nu încetă de a-i mustra şi de a-i învăţa, pănă ce în sfîrşit mulţi dintr-înşi, cunoscîndu-şi greşala, s-au întors la credinţă. Atunci ceilalţi s-au vorbit între dînşii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pîrîndu-1 că ar fi un făţarnic dat la poftele trupeşti ş.a. în urmare, făcînd o jalobă mare, iscălită de o mulţime, o trimise la obşteasca adunare" . . . — Vecine, curmăi pre povestaş, îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obşteasca adunare laAgrigenta? — Dacă nu mă vei laşa să spun cum mi-e spusul, tac. — Spune dar înainte, am zis rîzînd. „După ce deci au dat jaloba lor la obşteasca ad. . . sau dacă vrei la boierii veliţi a ţării, carii nu erau mai de treabă decît ei, Divanul..." — Dar, frate dragă, mă treci cu deochiul cu boierii şi Divanul d-tale. Ce dracu! — Foarte bine, tac. — Ba spune, spune mă rog, şi-ţi făgăduiesc că nu zic nici cîrc. „Au adunat pre vlădicii şi arhimandriţii de pe la epar- hiile şi monastirile lor, atît pre cei de loc cît şi din alte crăii şi împărăţii, şi le s-au zis să facă cercetare la faţa locului, să se încredinţeze de toate împregiurările acestei pricini, şi să încheie hotărîre. în vremea de o lună, soborul s-au adunat. Erau vlădicii de la s. sinod din Petersburg, de la Hina şi. . . iar vrei să mă curmi? într-un cuvînt, din toate părţile lumii; toţi oameni cuvioşi, foarte procopsiţi şi bogoslovi. Prezidentul lor era un mitropolit de la noi, a căruia nume l-am uitat. Oraşul era plin. Nu se auzea de dimineaţă păn-în seară decît tocînd şi trăgînd clopotele, şi toţi erau datori să slujească pe rînd. 235 Cînd veni rîndul să slujească şi s. Grigorie, căci el ca o gazdă rămăsese cel din urmă, de cum miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică nu atîta de evlavie, cît ca să vadă cum a s-o scoată la capăt bietul vlădică. El însă nu-şi perdu cum- 5 pătul la un ceas aşa greu, ci începu slujba ca omul care-şi ştie treaba. în vremea aceasta, duşmanii săi carii pîndeau prilejul să-i poată face rău, folosindu-se de nefiinţa sa, au mers acasă la el, şi acolo au silit pe o tînără fată, pre care o adi- 10 meniseră şi o aduseseră cu dînşii, să se culce în crevatul sfîntului, puindu-o la cale să zică că-i ţiitoare vlădicăi. Era o copilă jună şi frumoasă, cu ochii mari şi negri, a căriia păr ca matasa cădea în bucle undoioase pe umerii săi de alabastru, gingaşă şi mlădioasă ca o răchită tînără. 15 într-un cuvînt, una din acele fiinţi încîntătoare care te fac să-ţi perzi sufletul. .. “ Rîzi? — Bre, bre, bre, mă sparii, nene Bogonos; de unde dracu ai scos frazele aste de romanţ ? Cred că nu le-ai cetit în viaţa s. Grigorie! 20 — Nu. Mi-au rămas de cînd am cetit cartea cea frumoasă Pustnicul. „Dar să venim la prochimen. îţi spuneam că copila era acum în patul sfîntului, cînd acesta, după ce detună pre toţi vrăjmaşii săi într-un cuvînt potrivit cu împregiurările, se 25 înturna biruitor acasă, întovărăşit de toţi călugării pre care îi poftise să ieie dulceţi şi cafea la dînsul. Te las să judeci care fu uimirea cuviosului şi a musa- firilor, cînd văzură copila ieşind din ietac în capot de noapte, şi ducîndu-se să sărute mîna prezidentului. Popii se uitau 30 unii la alţii ca nişte buimăciţi. Bătrînii, părîndu-le că văd chiar pe satana, îşi făceau cruce boscorodind molitfe; tinerii o sorbeau cu ochii. în astă ameţeală obştească, mitropolitul lăsase să-i apuce mîna mahinaliceşte, dar abia rumenile buzişoare 35 a fetiţei se atinseră de mîna astă veştedă şi zbîrcită, el o trase ca şi cînd s-ar fi atins de un fer roşu. — Ticăloaso! strigă, ce obrăznicie e asta să întri aici în această scandaloasă dezbrăcare? — Pardon, răspunse şireata c-un zîmbet nevinovat; nu 40 ştiam că s.sa — şi arăta pre s. Grigorie — avea musafiri. îi aduceam metaniile care, în graba de a se duce la biserică, le-a uitat în crevatul meu; şi apoi vream să-l mustru puţintel că m-a lasat aşa cînd se umizea de ziuă, după ce petrecu 236 5 10 15 20 25 30 35 40 toată noaptea în braţele mele. Să iasă păn-în ziuă pe răceală, să capete vrun gutunar! Să nu-ţi păzeşti sănătatea care mi-e atît de scumpă! fi! nu-i frumos, domnule, şi ca să te pedep- sesc, n-o să te sărut trei zile. Auzitu-m-ai? Zicînd aceste, se uita la cuviosul episcop, încreţind din sprincenuţe, şi strîngînd guriţa. Acum închipuieşte-ţi, de poţi, mina călugărilor. Cît pen- tru s. Grigorie, oborît subt astă nouă lovire, rădica numai ochii la cer şi suspina. în sfîrşit, după o tăcere de spaimă şi de mirare ce ţinu cîteva minute . . .“ Fost-ai la Brăila cînd o băteau rusii? — Ba. „Precum cînd fitilul artilerului a dat foc minei care era să oboare o bucată din zidul cetăţii ca să facă loc oştilor să între, şi care — între noi să rămîie — nu se nimeri cum s-aştepta, mai întăi nu s-auzi decît un şuierat surd şi prelun- git, şi pe urmă nimică, şi pe urmă un pocnet grozav; aseme- ne şi soborul, după ce se mai desmeţi, izbucni cu străşnicie. U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! Doamne Dumne- zeule! Sodomă! Ninivă! Filistean! Amalecit! ş.a. Era un vuiet de nu se mai auzea. Abia după multă nevoie, prezidentul, izbutind a-i face să tacă, se adresă cătră s. Grigorie: — Iată dar morala ta cea evangelică, zise; asta ţi-e evlavia cea atît de lăudată! Va să zică, aste nu erau decît o mască scîrboasă cu care voiei să amăgeşti lumea! Asta e pilda care dai oilor tale, păstorule ? avea dreptate norodul să strige asupra ta! în lături, păcătosule! S-ar cădea să mori de ruşine! — Şi tu, fiica păcatului, tu hananeeancă, tu Mag- dalină, care ai cutezat să aduci păn-aici scandalul şi is- pita prin veninul drăceştelor tale frumuseţi, spune, poamă a iadului! cum ai putut înşela pe acest nevrednic călugăr? — Să nu bănuieşti, pre-sfinţite, răspunse ticăloasa fată dînd un hohot de rîs, dar mi se pare că vorbeşti cam în dodii, făcîndu-mi o asemine întrebare. Eu să-l înşel! o copilă de şai- sprezece ani! Zi mai bine că dumnealui m-a înşelat, făgăduin- du-mi multe de toate. Zicînd aceste, salută cu graţie adunarea, şi ieşi cîntînd încetinel: Dulce odor Imi luminează . . . — O, culmea hulii şi a batjocurii, strigă prezidentul soborului, făcîndu-şi cruce! Doamne! fie-ţi milă de noi! 237 Apoi adresîndu-se cătră ceilalţi vlădici: Fraţilor, întrebă, ce socotiţi? Ce pedeapsă vredniceşte omul acesta? — Moarte! răspunse într-un glas adunarea. — Moarte! strigă s. Grigorie, pre care această zicere îl 5 trezise din buimăceala în care-1 adîncise scena ce urmase, moarte! A, domnişorilor! Vreţi să mă osîndiţi la moarte? Se vede că aţi uitat cuvintele mîntuitorului ? E, bine! cel ce nu se ştie greşit iaie petre şi mă ucidă. Auzindu-vă, cineva ar gîndi că sînteţi nişte sfinţişori abia ieşiţi din rai. Dar pu- 10 ţină rabdare, şi vă voi arăta că toată comedia asta e o neru- şinată napaste a clevetitorilor mei. Să se deschidă uşile! Să între toată lumea! Drept este Domnul! El nu-mi va tă- gădui agiutorul său ca să pot oborî pre duşmanii mei. îndată s-au deschis uşile, şi gloata, care aştepta afară 15 rezultatul deliberaţiei soborului, năbuşi înuntru ca un şiroi, aducînd şi pre juna fată (care între aceste îşi făcuse toaleta) ca o martură vie. — Domnilor! zise atunci episcopul, sfîntul sobor, a- măgit de intrigile şi pîrele voastre, mă învinovăţeşte cu un pă- 20 cat de moarte; dar fiindcă mi-e milă de sufletele păcătoşilor, şi nu doresc să-i văd osîndiţi pentru vecinicie din pricina mea, ce aţi zice dacă v-aş arăta că nimic nu-i adevărat din toate prihănirile ce aţi pus duhovnicescului vostru păstor? — Am zice că vrei să ne spui minciuni gogonate şi gugoşi 25 cornorate, şi nu te-am crede, căci avem dovezi; şi iacată-o dovada, adaoseră ticăloşii, împingînd pe fată înainte. — Apropii-te, fiică, zise sfîntul, şi mărturiseşte adevărul în cuget curat şi cu mîna pe inimă, pentru că de la asta atîrnă soarta ta de faţă şi viitoare. 30 Biata copilă tremura ca frunza auzind aceste cuvinte. — Nu te teme, reluă s. Grigorie. Mărturiseşte adevărul, şi vei dobîndi iertare. — E, bine! zise juna fată, mărturisesc că s. s. nici mă cunoaşte, şi că toate cele ce-am zis mi-au fost suflate de d-lor, 35 care m-au înduplecat să mă culc în aşternutul s. sale cînd era la biserică, făgăduindu-mi că mă vor mărita după un tînăr pre care îl iubesc şi care mă iubeşte, dar care fiind sarac ca şi mine . . . — N-aibi grijă, o curmă pre-cuviosul episcop, eu vă voi 40 înzestra şi voi binecuvînta însoţirea voastră. Dumnezeu să te ierte, sărmană mieluşa rătăcită, precum te iert şi eu de tot răul ce frumuseţa ta mi-a făcut în ochii lumii. 238 5 10 15 20 25 30 35 40 Copila căzu plîngînd la picioarele sfîntului. — încredinţatu-v-aţi, pre-sf inţilor ? urmă episcopul. Mai vreţi şi altă dovadă ca să vă convingeţi că nu ştiu ce este pă- catul curviei? Staţi şi vă uitaţi, şi aceste zicînd, dete în lă- turi poalele antireului. Adunarea rămase încremenită, căci cuviosul era . . . " Bogonos tăcu. — Ce era? întrebăi. — Era . . . Era . . . Nu înţălegi? — Era ca Abeilard de erotică pomenire? — Nu ştiu cine şi cum era Abeilard a dumitale, dar ştiu că sfîntul era . . . — O, sărmanul sfînt! „Te las să-ţi închipuieşti mirarea ce a căşunat viderea astei nouă dovezi. Gloata ruşinată au ieşit ca lupul fabulei: C-urechile pleoştite şi coada între vine". — Bravo! Nene Bogonos, nu te ştiam aşa cărturar. Ai cetit pre Lafonten? — Cîteva fabule traduse. E, acum ce ziceţi, domnilor, d-voastră care voiaţi să mă osîndiţi la moarte? întrebă s. Grigorie, vrînd să-i cam necăjească. — Zicem că eşti un mare sfînt, răspunseră toţi uimiţi, închinîndu-i-se pănă la pămînt. Tot oraşul era adunat în ograda episcopiei, aşteptînd cu îngrijire sfîrşitul; cînd iată, se deschiseră uşile balconu- lui, şi sfîntul se arătă în vestminte arhiereşti, ţinut de sub- suori de doi bătrîni vlădici. Mitropolitul ieşi înainte, urmat de tot clerul, şi făcînd semn că are să vorbească, se făcu adîncă tăcere. — Cetăţeni a Agrigentei, zise, s-au aflat pintre voi oameni ticăloşi şi vicleni, care au cutezat a cleveti purtarea cuviosu- lui vostru păstor. Acei înrăutăţiţi au iscodit deosebite pî- ri minciunoase, şi au mrejit feluri de intrigi asupra lui. Dumnezeu n-au părăsit în această grea împregiurare pre credincioasa sa slugă, ci prin dovezi neprihănite au luminat duhul sfîntului sobor ca să cunoască toată deşertăciunea şi mîrşăvia acestor urîte clevetiri. Deci, după canoanele sfintei noastre biserici pravoslavnice, ticăloşii aceştia merită a fi arşi de vii, ca să-şi curăţe păcatul şi să se lămurească prin foc de fărădelegea lor; dar fiindcă mîntuitorul au zis: „Iertaţi greşiţilor voştri", sînteţi scutiţi de moarte; însă fiindcă tre- 239 5 10 15 20 25 30 35 40 240 buie o pildă pentru viitorime, după indurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăşte: 1. Toţi acei ce au luat parte la astă hulă să fie afurisiţi. 2. Averile lor mişcătoare şi nemişcătoare să se iaie în folosul bisericii spre plata rugăciunilor ce se vor face pentru mîntuirea sufletelor lor. 3. Drept-credincioşii vor fi datori a da sărindare pentru ca să se curăţe de amestecul ce au avut cu ei. Auzind aceste, îndată toţi drept-credincioşii s-au tras la o parte. Atunci mitropolitul, rădicînd glasul şi mîna dreaptă, tot clerul au urmat pildei sale, începu a zice cu un glas sărbătoresc şi mormîntal: — Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin. — Amin! repetă tot clerul. — Faţa voastră să se negrească ca cărbunele, limba voas- tră să fie neînţăleasă pentru tot creştinul! Amin. Traiul vostru să fie mîrşav şi nemernic. Să nu aveţi nici loc, nici foc, şi să trăiţi din furtişaguri. Amin. Viaţa voastră să se petreacă într-o vecinică robie din tată în fiu. Ori a cui veţi fi, să aibă dreptul a vă vinde ca pre do- bitoace. Să vă numească ţigani, adecă tîlhari. Tot românul să vă poată bate şi porecli doare şi stance, fără să aveţi voie a-i răspunde. Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin. — Amin! repetă iarăş clerul. Mitropolitul vorbea încă, cînd orizonul începu a se în- tuneca, şi un nor negru-galben se deslipi de pe cer, şi cobo- rîndu-se cu iuţeala unui fulger preste oamenii blăstemaţi, îi cuprinse şi îi ridică la o straşnică înălţime. Pe unde trecu norul acesta, arse şi ţarine şi fînaţe. Agrigentinii se uitau înmărmuriţi la această minune dumnezeiască, cînd deodată norul crăpînd, toţi nenorociţii aceia căzură jos ca ciocîrliile. O minune! faţa lor se înnegrise ca cărbunele, şi vorbeau între ei o limbă neînţăleasă. îndată românii năvălind, îi legară şi îi luară robi. De atunci ei şi copiii lor au rămas robi, şi robi vor rămînea pănă la sfârşitul lumii, pentru că au fost afurisiţi, precum am avut cinste a-ţi spune." — îţi mulţămesc, vecine, am zis lui Bogonos, văzînd că sfârşise, dar fetiţa ce se făcu? 5 10 15 20 25 30 35 40 — Cînd a văzut norul coborîndu-se, se ascunse iute dina- poia s. Grigorie, care se făcu că nu o vede, dar, ca toate fe- tele Evei, curioasă de a videa sfîrşitul, se ivi puţin, şi un col- ţuşor de nor ajungîndu-o sub frunte, îi rămase un benghi negru între sprincene. — Adecă, cîştigă o nouă graţie. — Cît pentru s. Grigorie, vei şti . . . — Nu voi să mai ştiu nimic, răspunsei, căci pre puţin mă interesează. — Atîta pagubă, zise Bogonos cu ciudă. Apoi, luînd o mare priză de tabac, şi privindu-mă c-un aer îngînfat: Ia- tă, urmă, de unde se trag ţiganii, iar nu cum ne-o spune dom- nişorul acela în cartea lui. E, ce gîndeşti? — Gîndesc, fîrtate, că toate cîte-mi înşiri acum de două ceasuri sînt numai o frumoasă poveste, bună de adormit co- piii de ţîţă; şi c-ar trebui să fie cineva tare prost ca să creadă asemene gogomănii. — S-au sfîrşit! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învîrti aripile unei mori de vînt, nu mai este nădejde! Se duce vechea noastră Moldovă, şi în curînd n-o să mai rămîie în ea decît nişte struluibaţi cu mintea stricată — n-o zic asta pentru d-ta — carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi sămînţa credinţii ce a mai rămas! Oameni de ieri! despreţuiţi relegea, nu păziţi posturile, nu faceţi ca părinţii voştri, vă despărţiţi de soţii, vă place mai mult teatru decît biserica, şi dacă întîlniţi în drum un preot, aruncaţi cu ce vă iese nainte după el, ca să nu vi se întîmple ceva rău, ca cînd slujitorul Domnului este dracul împeleţat. N-a să treacă mult, şi vă veţi lepăda şi de Hristos, căci sînteţi în stare a face orice! — Şi cînd vorbea aceste, Bogonos era sublim şi mare. — Lasă proorociile, cinstite Bogonoase, răspunsei. Eşti bătrîn şi îţi par toate celea negri, în vreme ce noi videm tot frumos. Nu facem ce făceau părinţii noştri? Nu, pentru că sîntem fii a unui alt veac, şi trebui să mergem cu veacul; căci dacă duhul ominesc ar rămînea tot pe loc, ţi s-ar crede încă povestele, şi ar fi toţi ignoranţi ca mulţi carii cunosc. N-o zic asta pentru d-ta. Dar, lasă gluma, şi-mi spune, crezi în adevăr fabula astă cornorată despre ţigani? — De o cred? Negreşit că o cred. A fost scrisă de. . . — De nişte ipocriţi şi fanatici, care vrînd să ţie lumea sub tutela lor, iscodeau feluri de basne ca să o sparie. Cum poate 241 5 10 15 20 25 cineva crede, dacă are cel mai mic bun simţ, toate aste ciu- date minuni? Bătăliile acele între sfinţi şi diavoli; dracii aceşti cornuraţi şi cu coadă lungă, carii, n-aveau altă treabă decît să supere singurătatea unor mizantropi ? cît pentru mine, Dumnezeu mă ierte, îţi spun curat că nu cred în alţi draci, decît într-acei draci de omenie, care sînt tineri şi bine făcuţi, şi niciodată nu-şi arată coada şi coarnele. Şi ian spune-mi, dumneata vecine, dumneata care sameni cu unul din creştinii catacombelor, văzut-ai pe dracul ? Zău, eu aş vrea să-l cunosc de curiozitate, ca să ştiu dacă-i aşa negru cum . . . — Taci, strigă cu glas năduşit şi tremurînd vecinul meu. Nu vorbi de aste cînd înserează! Nu ştii în ce primejdie te pui! Acum e ceasul cînd duhurile îmblă! în adevăr, soarele apusese după un lung şir de nori fan- tastici, pre care îi poliia c-o bordură de purpur. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vîntului. Noaptea îşi întindea pe încetul tristul său hobot; şi florile ascunse în umbră se vesteau numai prin parfumul lor. Nu se zărea în acest chiar- oscur, decît arburii negri, întinzîndu-şi crengele ca braţele unor uriaşi. Aceste toate erau atît de frumoase, atît de măreţe, încît abia luăi seama în contemplaţia mea că vecinul meu se duce. Aşadar, învitîndu-1 pe a doua zi la prînz, am intrat în camera mea, unde m-am apucat să-ţi scriu viaţa s. Grigorie, precum mi-a povestit-o Bogonos, silindu-mă a păzi cît s-a putut chiar şi espresiile sale. Sănătate! 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA IX (FIZIOLOGIA PROVINŢIALULUI) Martie 1840 Nu ştiu dacă cineva a cercat păn-acum a descrie figura astă curioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş. Voi întreprinde eu a face acest tablou, pentru că ar fi păcat a rămînea nezugrăvit un portret atît de caracteristic, cerîn- du-ţi însă iertare dacă nu voi putea a ţi-1 arăta chiar întocmai cum îl vedem cînd ni-1 aduce posta sau harabagiul judan de-1 trînteşte liop! pe paveaua Iaşilor; şi mai vîrtos că el are deosebit tip după ţinutul din care vine, după tîrgul din care iasă, după vrîsta lui şi trebuinţa ce are în capitalie, şi e o lighioaie atît de variată, încît ar fi o nespusă greutate a în- chide într-un singur cadru toate feţele şi coloarele lui. Provinţialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sînt cele trei neapărate elemente a boierului ţinu- taş; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunos- cut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favo- riţi tufoşi şi musteţi răsucite, dar pre lîngă aceste fireşti podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspîndit asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decît orice altă; un nu ştiu ce care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoşti, şi să gîceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iese; un nu ştiu cey în sfîrşit, care te face să rîzi cum îl zăreşti. Cum a sosit în capitalie, întâia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului. De-1 vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil care e foarte ghizdavă şi nostimă, pre care îndată începe a o şi critica. Ca să scapi de ideile lui literare, întră puţin în magazia astă din unghiul uli- ţii, unde domneşte M. Ortgies, vestit prin fasonul jiletcilor şi na- sul său. Vezi pe acest flăcău tomnatic îmbrăcat cu un frac fără 243 mînice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate înche- iturile cu credă? A venit la Iaşi ca să se-nsoare, sau să între în slujbă. Fracul îl strînge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său, ba încă 5 ceva mai larg decît dupre jurnalul de pre urmă, căci în capitalie e de bon ton să fie toate cele strimtorite. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca? Să ne ferim de întîlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. A să ne spuie în gergul provinţial, care zic că e franţozeşte, că vine de la 10 moşul logofătul A., unde a găsit pre moşul logofătul B., cu care a să prînzească la moşul logofătul C., şi nu ştie ce să mai facă, căci e poftit şi de ceilalţi ai săi moşi logofeţi şi vornici ca să le facă cinste a petrece cu dînşii, şi nu-1 mai încape vremea, şi. . . şi. . . o mulţime de asemene flecării; pentru 15 că am uitat să-ţi spun că provinţialul e fudul din născare şi evghenis din cap păn-în călcâie. El e nepot tuturor boierilor mari şi văr cu toată lumea. însă deşi ne spune că se sfădesc de la dînsul care să-l aibă şi să-l primească, bunul om muce- zeşte în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! — O, lume! 20 De ai norocire a fi şi d-ta evghenis din protipendas, vlăstare de viţă aleasă, ţandură de os sfînt, şi ai trebuinţă a merge în provinţie, fii sigur că ai să fii bine primit, găzduit, căutat şi ospătat, pentru că eşti aşteptat c-o nespusă nerăb- dare ca să cununi pre toate fetele ce se mărită, şi să botezi pre 25 toţi copiii nuoi născuţi, adecă să te faci cuscru şi cumătru cu un tîrg întreg, căci provinţialul s-ar ţinea necununat şi nebotezat, dacă n-ar fi cununat şi botezat de un boier mare. Pe urmă încep mesele şi cumătriile; o să te silească să mînînci pănă nu vei mai putea, pentru că, de vei refuza vrun fel de 30 bucate, gazda a să înceapă a se jălui că nu-ţi plac bucatele şi a ocărî pre bietul ţigan bucătar. Pe urmă ai să bei vutcă; ai să închini sănătăţile tuturor verelor, tuturor mătuşelor, tuturor nepoatelor şi a tot neamul. Pe urmă ai să mergi la soiree (pentru că în provinţie e încă moda de soarele), unde 35 o să te aleagă la toate figurile de mazurcă, unde o să fii ca o gînganie străină la care o să ţintească toţi ochii. într-un cuvînt, te poţi numi norocit de vei scapa din ţinut cu capul teafăr, şi cu stomahul sănătos. Dar să ne întoarcem la boierul ţinutaş. După ce a sfîrşit 40 banii de cheltuială, vine acasă. Nevasta îi iese înainte. Ea îl aşteaptă să vie ispravnicii sau prezidenţii; el vine cu plete lungi şi cu lornetă. Ce scene atunce, vrednice de penelul lui Hogart! Ca s-o liniştească, bărbatul său îi aduce vrun turban 244 vechi îndrugat de Dominica, sau vro ciudată capelă, capri- ţioasă clădărie de pene, flori şi cordele, care aduna de doi ani tot colbul din magazia Ninei. Seara, toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. După cerimonia dulceţilor şi 5 a cafelei, cucoana începe a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte; ce mai confete şi gheţate a mîncat; cum îl invitau toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era par- dosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal şi mo- 10 bilile de chihrimbar, şi alte multe minunăţii şi mîndreţe care fac pre prietinii săi să casce gurile ascultîndu-1; şi iaca ma- terie de vorbă cel puţin pentru două luni. Mă grăbesc însă a sfîrşi acest tablou, de frică ca nu vrun provinţial om de duh (pentru că nu sînt toţi ca originalul ce 15 ţi l-am arătat) să se apuce a ne zugrăvi şi pre noi locuitorii din capitalie cu toate metehnele şi ticăloşiile noastre! vE££coao! SCRISOAREA X (DESPRE MITROPOLIA MOLDAVIEI) Octomvrie 1841 România era creştină încă din veacul III. Desele năvăliri 5 a barbarilor nu putură stîrpi sămînţa credinţii, care de la Dragoş luase o întindere mai mare. Alexandru cel Bun urzi episcopiile de Roman şi de Rădăuţi, şi mitropolia Moldaviei, care pănă atunci era închinată la Ohrida, fu prochiamată li- beră şi neatîrnată prin un act a împăratului Bizanţiei, Ioan 10 Paleologul. De atunci Biserica Moldaviei s-a păstorit de cătră mitropoliţi aleşi de înaltul cler şi de nobilime dintre arhiereii cei mai însemnaţi. După emigraţia lui Cantemir, căzînd ţara în ghearele fanarioţilor, mitropoliţii, la înscăunarea lor, luase drept obi- 15 cei a cere şi încuviinţarea patriarhului de Constantinopoli, care totdeauna li se da. Pe atunce, mitropolitul Antonie în- tîmplîndu-se a pribegi în Rusia, patriarhia, făr-a mai aştep- ta alegerea, numi de-a dreptul la scaun pre arhiereul grec Ne- chifor, bătrîn cucernic ce se afla de multă vreme locuind în 20 Moldavia. Faptele bune şi cuvioşia acestui bărbat potoliră cîrtirile poporului asupra acestei urmări arbitrare; însă abu- zul sporind din zi în zi, mitropolitul Iacov Putneanul adună un sobor de arhierei, arhimandriţi şi egumeni, sila 1 ianuarie 7260 (1752) slobozi o sinodicească carte iscălită de tot soborul, prin 25 care arătînd drepturile mitropoliei Moldaviei, sfinţite de împăratul Paleologul şi întărite de un consiliu compus de pre-fericiţi patriarhi şi arhiepiscopi, drept sfînt şi firesc a popoarelor de care se bucura Moldavia de a avea păstori spirituali numai din pămînteni; în sfîrşit supremaţia ce-şi 30 luase patriarhia Constantinopolii şi însuşirea abuzivă de a nu se rîndui mitropolit fără ştirea şi încuviinţarea ei, resta- torniceşte vechea legiuire a ţării, blastemă şi afuriseşte în viitor pre călcătorii acestui aşezămînt, şi legiuieşte ca în veci să nu mai strămute astă pravelă, şi să nu se mai încredinţeze 35 cîrma arhipăstorească la străini ierarhi. 246 5 10 15 20 25 30 Rămăsese însă deprinderea ca fiecare mitropolit, după ce se alegea, să înştiinţeze pre patriarhie şi să-şi capete încu- viinţarea. Puţin cîte puţin deprinderea se socoti datorie şi murind mitropolitul Gavriil Calimah, domnul stăpînitor, cu unirea a tot clerul şi a nobilimei, chemă la scaun pre Leon, episcopul de Roman, şi pentru politeţă înştiinţă şi scaunul ecumenic. Patriarhia văzînd că a să scape înrîurirea ce avea, se plînse Porţei de aceasta, arătînd că ar fi o jignire a dog- melor bisericeşti; după care Devletul porunci să se strice acea alegere, iar patriarhul sumeţindu-se în acea poruncă, argosi pre mitropolitul Leon. Din toate privilegile Moldaviei, ale relegei rămăseseră încă neatinse şi intriga voia a lovi şi în aceste! însă duhurile se revoltară; domnul, în unire cu toată obştia, nu voiră a se supune, ci se jăluiră Porţii de astă calcare a dreptului na- ţiilor, făcînd o pomenire a vechilor tractate cu care ţara se supusese protecţiei turceşti. Aşadar, sultanul, prin un firman adresat domnului Alexandru Mavrocordat din anul Egirei 1200 (1785) pe la sfîrşitul lunii gemaziel ahir (iulie), arată că încredinţîndu-se din caidurile (arhivele) împărăţiei de acest drept legiuit a Moldaviei, îl întăreşte şi porunceşte a fi pururea nestrămutat. Ce-au folosit însă şi sinodiceasca carte a lui Iacov Put- neanul şi firmanul sultanului? Atîta că grecii s-au înlăturat de la scaunul mitropoliei; dar înrîurirea lor secretă tot ră- mase, căci dacă mitropolitul nu-ţi dă voie să te desparţi de soţie, dacă nu-ţi învoieşte măritişul cu o rudenie ş.c.l., eşti sigur că, mijlocind la patriarhie, ai să le capeţi. Şi ce urmează din acesta? Puterea relegii se calcă, miniştrii ei se despreţu- iesc, pentru că în slăbiciunea lor tac, şi nu cutează a protesta asupra unui abuz ce le sapă independinţa, ce nu poate să le-o contesteze nime. Vale! SCRISOAREA XI (AMINTIRE FUNEBRĂ) Dechcmv. 1842 Este un sunet cărui altul nu se poate asemăna, sunet 5 grav, jalnic şi fioros ce află totdeauna un răsunet în inimile cele mai tari. Cînd bataia clopotului te face a tresări, cînd îţi închipu- ieşti că ea îţi vesteşte moartea unei rude, a unui prietin, a unui cunoscut a căruia viaţă s-a stîns cum se stînge în aer 10 răsunetul aramei sacre, simţi atunce tristeţa însinuindu-se în peptu-ţi ca un junghi de gheaţă, şi dacă creştinismul nu ar veni să-ţi împrăştie marasmul cu dulcea sa filosofie, ai suferi acele chinuri morale ce nu se pot descrie, şi pre care le vindecă numai moartea. 15 Moartea! Numele ei înfiorează pre cel bogat, pre cel mare, pre cel care lumea nu-1 încăpea, şi care în împărţeala mor- mîntului nu va avea mai mult loc decît saracul; căci amară trebui să fie ea pentru omul cu cugetul patat; pentru acel ce trăind numai pentru el, a fost de pagubă compatrioţilor săi; 20 pentru acel ce strînge averi, şi nu ştie cui le adună pre ele! Saracul însă, privindu-o ca o odihnă după o zi de muncă, adoar- me în linişte, ştiind că atunci cînd se va scula ca să deie sea- mă de cele ce a făcut, va fi răsplătit de ostenelele sale, şi lo- cul îi va fi însemnat în dreapta. 25 Maiorul Ioan Bran muri în zilele aceste. Acest bărbat în scurta lui viaţă cîştigase numele de cin- stit şi drept într-atîta încît era de ajuns a-1 pomeni, pentru a arăta probitatea personificată; şi dacă soartea l-ar fi pus într-o treaptă mai naltă unde să fie arbitru soartei oamenilor, 30 sau să ţie cumpăna Temidei, asupriţii şi împilaţii — atît de mul- ţi la număr — ar fi perdut, perzîndu-l, un mare sprijin şi apărător, pentru că el era atît de neabătut din drumul cel drept în care îl călăuzea o neprihănită conştiinţă, încît nici putea înţelege acele machiavelice răstălmăciri născocite de 35 iscusiţii lumii carii fac albul, negru şi ziua, noapte. L-ar 248 fi jălit publicul cum îl j alese cei ce l-au cunoscut şi carii ar fi dorit să mai trăiască, pentru că oameni ca dînsul sînt atît de rari în societăţile noastre corupte, îneît e de mirare cum de se mai găsesc încă. 5 Zic că moartea e crudă; eu socot că este numai nedreaptă. Nedreaptă, pentru că în loc să curăţe răii ce înăduşă socie- tatea, ea seceră ce este bun şi trebuitor; şi de am fi putut răscumpără perderea lui I. Bran cu jertfa a zeci alţi, nici- cum nu ne-am fi stînjînit a face acest schimb, în care am fi 15 fost îndoit cîştigaţi. 5 10 15 20 25 30 35 250 SCRISOAREA XII (PÎCALĂ ŞI TÎNDALĂ) Fevruarie 1842 — Dar d-ta, moşule, n-o să ne spui ceva ? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă. — Ce vreţi să vă spun, feţii mei? răspunse el. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului care port două sute de ierne în spate? Voi vă ziceţi români, ş-apoi vorbiţi o limbă pre care eu n-o înţeleg. Purtaţi nişte haine sucite pe nişte trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. Sînteţi aşa de ţigăriţi şi gingaşi încît de v-ar videa stră- bunii voştri, ar plînge de jale. — Toate sînt aşa, zise unul din noi rîzînd, dar încă tot nu sîntem lipsiţi de simţul auzului, şi prin urmare ne place a asculta poveşti frumoase din vremile trecute, şi aş pune rămăşag că istoria vieţii d-tale a să ne facă să adormim. Ia deci în braţe cea ploscă burduhoasă şi-ţi răcoreşte gît- lejul. Propunerea aceasta zîmbi bătrînului, care, urmînd sfa- tului dat, deşertă plosca, îşi drese glasul, şi începu: „Trebui să ştiţi, feţii mei, că eu sînt fecior vestitului Strîmbă-Lemne, care lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile şi-l făcea obadă de roată. El era un om foarte învăţat şi cunoscut pe vremea lui. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învăţase carte la dascălul Pascal din Podul-Iloaei, ce ştia toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal, de unde nu ştiu cum a căzut în mînile d. Barac de a tipărit-o. Petrecuse toată juneţa sa la curtea lui Lăcustă, a lui Papură şi a lui Pîrle-vodă. Ce mai vremi acele! Cînd vinea primăvara şi ieşeau oamenii la arat, dacă nu le ajun- geau boi la plug, se duceau la unguri sau la Ieşi, şi luînd de acolo oameni, fie nemeşi sau proşti, şleahtici ori mojici — nu mai alegeau — îi înjugau şi arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă de creşteau dumbrăvi pentru ca să 5 10 15 20 25 30 35 40 aibă strănepoţii lemne de ars. De aceea, luat-aţi seama cînd e ger iarna şi vîntul vîjie, că dacă vă puneţi la vatră dinain- tea focului, auziţi unele lemne ţipînd, şi videţi strecurîn- du -se din ele o apăferbinte? Acele, feţii mei, sînt sufletele leşilor care ţipă, şi lacrimile ungurilor care picură, căci su- fletele lor — pentru păcate pesemne — le-a osîndit Domnul Dumnezeu să între în copacii pădurilor, pre care le-au arat cu sudoarea lor. Ce să mai zic de oamenii vremilor acelora? Ei erau nalţi ca brazii, şi voinici ca smeii. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Peatră, care avea obicei cînd se punea la masă să înghită mai întăi şepte-opt bolovani, ca să-i facă poftă de mîncare. La vrîstă de două sute optzeci ani, tatăl meu, văzîn- du-se flăcău tomnatic, se însură cu jupîneasa Mărica, mi- nunată femeie, groasă şi frumoasă, dar cam prostană, zi- cînd adese nişte vorbe chisnovate, la care tată-meu răspun- dea: „Tronc, Mărico!" La patru luni după ce se mărită, născu o fată. Astă născare fără vreme cam supără pre tata, dar popa îl linişti, spuindu-i că asta se-ntîmplă uneori, însă numai la facerea dintâi. Soră-mea n-a trăit, precum nici alţi două sute de fraţi şi surori ce am avut. în sfîrşit m-a născut pre mine, şi văzîndu-mă aşa mic şi ovilit, mi-au pus numele Tîndală. Naşterea mea custă viaţa mamei, iar tatăl meu, simţindu-se c-a îmbătrînit, chemă pre naşu-meu Pîcală, mă încredinţă lui, şi apoi muri după ce mîncă trei oi fripte şi bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebui să se ducă pe ceea lume flămînd şi însetat. El era atunci de patru sute optzeci şi trei de ani. Naşu-meu Pîcală era un om foarte de duh; avea răspuns la orice vorbă. El mă puse întăi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă-năduş c-un Tverdu ce mi se prinsese în gît, hotărî a-mi spune singur tabla pre care trebuia să o deprind pe dinafară. Asta mi-a fost învăţătura. Iaca ce-mi zicea el: « Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te si- leşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decît coada frunţei. Şezi strîmb şi grăieşte drept. Nu baga mîna unde nu-ţi ferbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho. Bate ferul păn-e cald, şi fă tot lucrul la vremea lui. Nu fii bun de gură; gura bate c . . . Vorba multă-i sărăcie omului şi toată paserea pe limba ei pere. 251 Nu fii zgîrcit, căci banii strîngătorului întră în mîna chel- tuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărîţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri 5 nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decît c-un mişel la dobîndă. Nu te vîrî în judecăţi. în ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă tot dauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche 10 iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămînd, şi mai bună e o învoială strîmbă, decît o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mîţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar naravul ba. Nu te-ncrede în ciocoi. Ciocoiul e ca răchita; de ce-1 tai, 15 de ce răsare, şi din coadă de cîne, sită de matasă nu să mai face. Nu fii duşmănos, căci cine face, face-i-se, şi nu e nici o faptă fără plată. Fereşte-te de proşti şi de nebuni. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale, şi prostului nici să-i faci, nici să-ţi facă. 20 El învaţă bărbieria la capul tău. Şede pe magar, şi caută magarul. Nu-1 primesc în sat, şi el întreabă casa vornicului. Prostia din nascare leac nu mai are. Cine se mestecă în tă- rîţe, îl mînincă porcii; ş-apoi spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti. 25 Nu te hrăni cu nădejdea şi cu făgăduinţile. înţeleptul făgăduieşte, nebunul trage nădejde. Să trăieşti, murgule, să paşti iarbă verde. Ce-i în mîna nu-i minciună, şi e mai bine acum un ou, decît la anul un bou. Chelbosului tichie de margaritar nu-i trebuie, pentru 30 aceea nu te apuca de lucruri mari, căci e lesne a zice plăcin- te, dar cu b . . . de fată mare nu se fac oule roşii. Dobînda mare rupe ciochinile, şi păn-a nu găsi mantaua, nu erai da- tor. Cu rudele bea şi benchetuieşte, dar neguţitorii nu face, căci deşi sîngele apă nu se face şi cămeşa e mai aproape decît 35 anteriul, dar nepotul e salba dracului. Frate, frate, brînza e cu bani. Nu fii răpitor. Mai bine nici oaia cu doi mei, nici lupul fămînd. Să nu vie vremea să dai cinstea pe ruşine, şi să-ţi zică: c . . . , lupe, ce ai mîncat. Lasă pre oameni în ideile lor. Vîntul bate; cînii latră. Altui îi e drag popa, şi 40 altuia preuteasa. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. Zic zece, tu taie una. Vrabia malai visează, şi calicul comîndare. Nu da împrumut ca să nu-ţi faci duşmani. Dă-ţi, popo, pintenii, şi bate iapa cu călcâiele; ş-apoi, prinde orbul, scoa- 252 ■ te-i ochii. Nu te bucura la cîştiguri mici, pentru că c-un rac tot sarac, c-un pitic, tot calic; dar cînd îmbie cu miere, linge-ţi degitele. Primeşte orice-ţi vor da. Calul de dar nu se caută-n gură; şi cine n-are ochi negri, sărută şi albaştri. 5 Cînd vei voi să te apuci de ceva, prinde iepurele cu carul. Mîţa cu clopot nu prinde şoareci. Nu te-ngriji cum o s-o scoţi în capăt. Nevoia învaţă pre cărăuş, şi cine are barbă are şi peptene. Nu te amesteca în intrigi. Nici pre dracul să vezi, nici cruce să-ţi faci. Nici lupul pre balaia, nici balaia pre lup. Ia-ţi catrafusele, şi fugi ca dracul de tămîie. Nu te-ncrede în caracterul omului în slujbă. El este o brînză bună, în burduh de cîne. Făgăduieşte multe, dar să deie Dumnezeu, mamă, să fiu eu fată! Nu gîndi c-o să scapi 15 de dînsul. Banul rău nu se perde, şi are ac pentru cojocul tău, nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrîn nu mai învaţă a juca. Cînd nu-i în slujbă, e omul cel mai de treabă, dar posteşte robul lui Dumnezeu, că n-are ce mînca; şi cîte spune sînt o frumoasă poveste dar mare minciună, căci minciuna 20 boierească trece în Ţara Ungurească. Caută să-ţi fie supuşii vrednici, ca să nu zică lumea că cum e turcul, e şi pistolul. Dă-le pilda bună, pentru că peştele de la cap se-mpute. Nu fii falnic, nici face din ţînţar, armasar. în urma războiului, mulţi voinici s-arată. Vulpea dacă n-ajunge, 25 zice că pute. Să nu fii din cei carii zic: lasă-mă să te las, şi ia-1 de pe mine că-1 omor. Nu te certa cu cei ce ştiu mai multe decît tine. Haide, tată, să-ţi arăt pre mama. Nu îm- bla cu c. ... în două luntre, nici te mîndri, căci mîndrului îi stă Dumnezeu împrotivă. 30 Nu te năcăji pre soartă. Norocul cine-1 ştie? Fă-mă proo- roc, să te fac bogat. Beţivului şi dracul îi iese cu oca nainte; însă vremea le îndreaptă toate. Vremea vinde lemnele, şi nevoia le cumpără. Tu ferbe mazirea şi taci. Joacă ursul la cumătrul, poate a juca şi la tine. 35 Nu te mînia pre lume. Se mînie vacarul pre sat; satul nu ştie nimic. Umileşte-te. Capul plecat nu-1 taie sabia. Cine se înalţă se smereşte; şi dacă ajunge cuţitul la os, şi petreci ca cînele-n car, trăieşte ca vermele în rădăcina hrea- nului, pănă va veni vremea ca cui pre cui să scoată. Nu fii 40 obraznic. Vor crede c-ai p . . . tot butuci, şi-i da piste un omuşor care ţ-a face coastele pîntece. De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, c-or zice că: mart din post nu mai lipseşte. 253 5 10 15 20 25 De vei păgubi în vreo neguţitorie, să-ţi fie de învăţătură, ca altă dată să nu te mai apuci de ea. O dată vede naşul p . . . finului; iar de vei cîştiga, nu te mai apuca şi de altele, căci cine sare garduri multe, îi dă cîte un par în c . . şi ulcio- rul nu merge de multe ori la apă. Cînd ţi s-or aprinde căl- câiele, însoară-te păn-a nu îmbătrîni, căci însuratul de tînăr şi mîncarea de dimineaţă n-au greş; şi bătrînul amorezat e ca chiroşca cu pasat. Fă cunoştinţă cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mînîncă tot ce zboară, şi se-ntîmplă de departe trandafir, şi de aproape borş cu ştir. Vezi cum a fost maică-sa, căci pe unde a sărit capra, mai presus a să sară iada. De-i videa-o că nu vra să plămădească şi toată zi- ua cerne, cercetează-ţi casa, pentru că bataia e din rai. Fii român verde şi rupe mîţa în două. Bate şeaua, să-nţeleagă iapa, căci femeia-i dracul; şede în deal şi prăvale carul în vale; dar nu întinde aţa să se rupă. Gospodăria să-ţi fie măsurată, căci la gospodina bună, mulţi voinici s-adună; şi de-i şi păţi ceva, numai tu să ştii unde te strînge ciubota. Nu te apuca s-o păzeşti; mai lesne poţi păzi un cîrd de iepuri; şi macar că găina bătrînă face zeamă bună, fereşte-te de babe. Baba bătrînă nu se teme de vorba groasă. Lumea pere, baba se peaptănă. în sfîrşit, mîngăie-te la necazuri, gîndind că sacul şi-a găsit petecul, şi roagă-te zi şi noapte să-ţi deie Dum- nezeu mintea moldovanului — cea de pe urmă.»” Avea încă multe de spus moş Tîndală, cînd a luat sea- ma că nu-1 asculta nime, căci noi cu toţii adormisem şi horă- iam. Aşadar făcu şi el ca noi. 5 10 15 20 25 30 SCRISOAREA XIII (LUMÎNĂRICĂ) Mart. 1843 Vă aduceţi aminte de un sarac pre care îl întîlneaţi, sînt acum doi ani, pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cer- şitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stînga? Lumînărică nu mai este! — Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama cînd m-a lăut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumînârele şi să le împărţi pe la bisericele. Atîta ştiu, atîta fac." Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumînărică păn-în ziuă colinda toate bisericele, împărţind luminări şi cerşitorind, nu pentru dînsul — lui nu-i trebuia nimică — ci pentru alţii. La un schit sarac lipseşte clopotul; îndată Lumînărică îl ia din tîrg, se pune cu dînsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pănă ce nu-şi cîştigă plata. Curînd arama sfîntă va răsuna în aer chemînd pre credincioşi la ru- găciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata fap- tă a săracului cerşitor. O biserică n-are vestminte; Lumînărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decît o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are: a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decît dînsul. Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă. încungiurată de şepte copii ce plîng de foame, îmbrîncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a îm- părţi nici fărmăturile cu cînii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumînărică o vede, o mîngăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturînd cu laptele ei pre flămînzii copii, introduce iarăş bucuria în bietul bordei. 255 5 10 15 20 25 30 35 Dar unde sîntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfînt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pănă şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare cîţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pîntecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade cîte un colţ din moştenirea copiilor noştri? Dacă Lumînărică ar fi strîns toţi banii cîţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărînd luminări, clopote, vaci, vest- minte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac. întru o zi, trecînd pe lîngă o biserică am văzut norod strîns, şi am auzit cîntînd rugăciunile morţilor. în mijlo- cul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era ilu- minată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un ar- hiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsînd lacrimi min- ciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. în momentul acesta, arhiereul apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnînd pe faţa lui semnul crucei, zise cuvin- tele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici sus- pin, ci viaţă fără de sfîrşit". Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mîntuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis: „Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumînărică". Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormîn- tare cerşitorului ? într-e dimineaţă, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectînd frumoasa ei faptă — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumînărică, şi Văduva îngropă pre sarac! 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XIV (CRITICĂ) I anuar. 7844 în trecutele zile un june, căruia nicicum geniu nu-i lip- seşte, plin de idei nouă, mai mult bune decît greşite, îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea, dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decît prin simplitate, întrebuinţînd ziceri culese din vechii scrii- tori, pre care voieşte cu de-a sila a le re-nvia, dînd unora înţelesul ce poate au avut întâi; în sfîrşit, fabricînd de la sine ziceri, şi vrute şi nevrute. Am voit a-i arăta deşanţata lui întreprindere, spuin- du-i că nu e dat tuturor a crea ziceri şi a baga scalpelul în biata limbă, pentru a o struji cum li se pare; că nu sînt toţi creatori, ci croitori şi croitori răi; că sînt multe pedice, fanatismul bătrînilor, deprinderea, pedantismul, cărţile bisericeşti ş.c.l. Mă asculta cu o nerăbdare ce se videa în neastîmpărul său, pănă ce sărind de pe scaun: -- Iartă-mă, domnul meu, strigă; iartă-mă că nu mai am rabdare! Ce-mi vorbeşti de fanatism şi de deprindere? De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă bar- be şi papuci galbeni. Cît pentru pedantism, e o emblemă a dobitociei. Cărţile bisericeşti? Dar ia, mă rog, p-acele ti- părite mai nainte şi în vremea mitropolitului Dositeu şi vei găsi zicerile: provedinţă, creştin1 2, înger2, comentarie, şerb3 ş.c.l. pre care acei nuoi — socotind că fac mai bine — le-au prefăcut în pronie, hristian, angliei tălmăcire, rob ... în loc de şerbul lui Dumnezeu, robul lui Dumnezeu; pare că Dumnezeu creator şi părinte are trebuinţă de robi, nu de supuşi şerbi 1 Creştin, chrHien, cristiano. 2 înger, Angeru, Angelo. în limba română l se schimbă în r, d.p. gelo, geru; sale, sare; popolo, poporu etc. 3 Şerb, servo. La români v se schimbă în 6; d.p. selvatico, sălbatic; cervo, cerb; voce, boce; polvere, pulbere etc. 257 sau slugi, carii să îmbie în căile lui. Grecul nu zice: ZicXdpo*;, ci AovXoq tou 0eoO şi asemene zic şi toate celelalte popoare creştine. Ia seama, domnul meu, că ei nicăiri n-au voit a întrebuinţa timpul săvîrşit a verbului, ci tot cel nehotărît; 5 niciodată: avui ‘făcui, fui, totdeauna: am avut, am fost, am făcut, fără să-şi deie cuvînt pentru astă arbitrară palmă preste ochii gramaticei. Ei — tot aceşti nuoi — întrebuinţează zicerile: învâlire, mirare ş.a., dar n-ar zice, Doamne fereşte: miracul şi văl care sînt tot una şi pe care le găseau în cărţile vechi. 10 Prin un capriţ neînţeles, luau verbul şi lasau substan- tivul ! Nu-ţi place că zic: inimă, tinereţă, spirt, relege, virtute? Ai voi să zic: suflet, dragoste, duh, lege, faptă bună; pentru că la d-ta inima, acest dar dumnezeiesc, înseamnă acea bu- 15 cată de carne macră prin care circulează sîngele; tinereţă, junie, spirtul, o esenţă îmbătătoare; relegea, lege sau pra- vilă; virtutea, puterea animală a trupului. De pildă, acest fras: L’âme qui aime avec tendresse est inspiree par Vesprit de la religion et de la vertu, eu l-aş traduce aşa: „Inima ce 20 iubeşte cu tinereţă e insuflată de spirtul relegii şi a virtu- ţii". D-ta negreşit că astfel: „Sufletul ce iubeşte cu dragoste, e insuflat de duhul legii şi a faptei bune". Acum un oarecine care ar pricepe zicerile, făr-a şti şi înţelesul ce le-aţi dat dv., vrînd a retraduce din cuvînt în cuvînt traducţia d-tale în 25 franţeza, ar trebui să zică: Le souffle qui aime avec amour est inspire par Vodeur de la loi et de la bonne action şi ar rîde, mirîndu-se ce ai voit să zici d-ta prin acest fras smintit. Zicerile abătut (abattu), umilit (humilie) şi alte cîteva 30 care nu-mi vin în minte, le-aţi botezat săracele, cum v-au plesnit în cap. Prin abătut, înţelegeţi aceea ce franţezul zice prin ecarte, prin umilit, plecat (humble). Apoi dacă se găseşte un om ce vine de pune tot cuvîntul la locul lui, dîndu-i înţelesul cel primitiv, strigaţi că e cu neputinţă a 35 strica obiceiul, vorbă proastă, a oamenilor mişei, pentru care nu e nimic cu putinţă! îmi zici că creez ziceri? Ce o să fac cînd îmi lipsesc cu- vinte ca să-mi arăt ideile? însă de vei căuta bine, vei videa că şi acele ziceri sînt sau româneşti uitate, sau împrumutate 40 de la limbile surori. Şi apoi, întru aceasta am urmat pildei altora, carii ştiu ce va să zică o limbă . . . Adio, domnul meu, urmă luîndu-şi capela, eşti într-o zi de spleen, nu vrei să mă înţelegi. Sînt şerbul d-tale! 258 5 10 15 20 25 30 35 — Dar, poet al dracului! Ţ-am spus că sînt mai mulţi croitori decît creatori, şi. . . Poetul era acum în uliţă. Iaca cum judecă acest june nevindecat în părerile lui. Mie mi-e prieten şi aş dori să-l pot îndrepta, dar — îmi măr- turisesc păcatul — mă cam învoiesc cu ideile lui. în adevăr, folosul ce a izvorît din cărţile bisericeşti întru aceea ce priveşte relegea şi morala e netăgăduit, dar gramatica mult pătimi. Dacă limba ar fi ramas precum se vede în cărţile vechi şi se aude în gura poporului, şi vrun om înzestrat c-o ştiinţă sistematică a limbelor rude s-ar fi apucat a o aduna şi a o aşeza, precum cer tipul şi origina ei, negre- şit că am fi scapat de toate aceste pleonasme, fiorituri şi cacofonii. Scriitorii nuoi bisericeşti şi profani au introdus shimatismul limbei greceşti împreună c-o mulţime de ziceri, lepădînd pre cele româneşti. Cînd ar zice cineva astăzi ghintâ, cor, columb, dardă, custodie, templu, generos, peregrin, învestat ş.a. — pre care le-au lepădat — puţini l-ar înţelege; şi însă astfel se vorbea, se scria şi se tipărea cu vro sută şi cîţiva ani în urmă. Multe parascovenii — de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană — are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavona. Nu-mi vin în minte toate şi nici voi a te supăra cu un glosariu ce nu-şi are locul său într-o scrisoare, dar voi însemna pentru curiozitate una-două. Substantivul slugă, a slugii, prefăcîndu-se în verb, face slujire sau a sluji, cînd ar trebui să facă slugire, sluga, slugii, slugire. La astă zicere slavonă, am pastrat verbul cu de- clinaţia lui şi am greşit. Altele tot slavoane le-am schimbat şi iar am greşit, pentru că nu ştiu de ce nu mai nimerim; d.p. viteaz, treaz, dîrz, obraz ş.a. la plural slavoneşte nu schim- bă pe z în j, precum noi care zicem viteji, obraji ş.c.l. în loc de vitezi, trezi, obrazi, dîrzi ş.a., o anomalie nesuferită într-o gramatică regulată. Cu altă scrisoare, îţi voi spune ceva si de scriitorii vechi. Xaîpe! 5 10 15 20 25 30 35 260 SCRISOAREA XV (CRITICĂ) April 7844 îţi făgăduisem să-ţi spun ceva de scriitorii vechi, dar poetul de care ţ-am vorbit mi-a dat ocazie a-ţi spune acum deodată altă ceva, păstrîndu-mi făgăduinţa pentru alt prilej. — Iaca ce-mi zise poetul meu, cărui îi arătam o critică ce un nu ştiu cine făcuse asupra lui. — Nu-mi pasă de critica domnului acelui. — Şi pentru ce nu-ţi pasă? — Pentru că n-are simţul comun; pentru că vorbeşte de pe ceea lume; în sfîrşit pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un 0, doi co şi trei r\. Zicînd aceste, ne-am uitat unul la altul, şi am pufnit amîndoi de rîs. Aş fi voit să-l supăr, dar ce să-i zic? Cu argumentul din urmă mă făcuse marţi. Pas de cutează să iei partida unui om care are în iscălitura sa un 0, doi co şi trei r|! Eu mărturi- sesc că de aş avea nenorocirea să aib în numele şi porecla mea atîte farafasticuri, nu mi-aş mai scoate obrazul pintre oameni. Aş prefera să mă cheme Mitrofan, Ciupercovici, Bostănescu sau oricum, şi nu mi-aş ierta naşul dacă mi-ar fi dat un nume în care să fiu sîlit a vîrî un 0,doica, şi trei r|. Sînt oarecare nume care poartă ridicolul în sine. Napo- leon ar fi fost aceea ce a fost, de l-ar fi chemat Martin sau Hubert? — Numele înrîurează mult asupra soartei omului. Cunosc o fată care nu se putu mărita, pentru că o chema Gaftona, şi un june foarte de ispravă care se însura macar că se numea Cornescu, şi apoi păţi — aceea ce ştii. Eu (Doa- mne fereşte!) de-aş avea oi, nu mi-aş nămi un păstor cu numele Lupu. — Dar să venim la treaba noastră. Voiam să-ţi spun că nu de mult am cetit o carte rusească ce mi-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg şi înti- tulată : Nacertanie pravilă valaho-moldavskoi grammatiki, ade- că: Prescrierea regulilor gramaticii româneşti. Autorul ei 5 10 15 20 25 30 35 40 este d. Hîncu, român, care — nu înţeleg pentru ce — adaose un of la porecla sa, şi din Hîncu îşi zice Hinculof. Per gusto non disputare. Astă cărticică ce se alcătuieşte din două volume 8°, mare cîte de 500 pagine, spune multe de toate pre care eu n-am vreme, nici curagiu să ţi le spun. Ajungă-ţi atîta, că d. Hîncu sau Hinculof cu patriotică generozitate ne înzes- trează limba cu 47 slove, adecă, cu 20 mai multe decît avem. Patruzeci şi şepte! Zău nu ne mai trebuie mult ca să ajungem pre chinezi! între aceste, sînt unele gîtlane, buzane, şi nu ştiu cum le mai botează d.S. . . ; prea destule ca să ameţească capul unui biet şcolar. Una din cele multe care învecinicesc numele lui Eli- ad în literatura românilor, este că ne-a scapat de atîte litere prisoselnice, ce încetul cu încetul începuseră a se împămîn- teni în limba noastră, şi dacă le-ar fi lasat, cine ştie aceste cîte altele ar fi fătat? Este însă o slovă care a ramas, slovă venetică şi hîdă! dinainte căriia pănă şi curagiul lui Eliad — şi asta nu e puţin — s-a umilit. Această slovă iată-o, întor- tocheată şi cîrligată întocmai precum se scrie: h în zadar d. Seulescu voi să introducă un culbec (0) în locul ei, şi d. Gianili un par (I). Nerodnică osteneală! Deşeartă trudă! Nime n-a voit să-i asculte, ca şi cînd n-ar fi zis d.d. nimic!1 Astă slovă din alfabetul cirilian, văzînd că în dialectele ce derivă din slavona figurează numai de formă (pentru că n-are glas), se vîrî vicleana în limba noastră, unde nici- cum nu-şi avea loc, şi cu o machiavelică nătîngie izbuti a prinde locul tuturor vocalelor româneşti, dîndu-ne acea pronunţie guturală şi groasă de care nu ne putem dezbăra. Să nu-ţi pară un paradox. Iaca cum uzurpă ea dreptul vocalelor noastre; d. p.: a. Cântare, mxn'K, în loc de cantare, mana (cantare, mano) etc. e. Vwid, V'hnt, vws — de venă, vent, vers (vendo, vento, verso) etc. i. RikS^wws, ride — de respuns, ride (risposo, ride) etc. o. Locuitor, mwhstire, rotund, în loc de locuitor, monastire, rotund etc. 1 Vezi scrierele acestor domni. 261 u. Sini — de s$nt (sunt) etc. Videţi din esemplul acesta cum se băgă în totul, încît e rară zicerea în care ^ să nu fie. Iaca ce rezultat aduce ne- bagarea de seamă la invazia străină! 0 slovă — ce treabă 5 mare e o slovă? — o slovă nu o putem scoate, căci a prins rădăcină; cum vom putea dar scapa de prejudeţe şi de lu- cruri străine, care pe toată ziua se înţelenesc între noi! Văd că mă depărtez de ţelul meu. Prefer dar a sfîrşi scrisoarea asta, a căriia scop este de a chema ajutorul lite- 10 raţilor români spre izgonirea slovei parazite, deşi sînt desnă- dăjduit, de vreme ce — precum am spus mai sus — pănă şi capete academice nu i-au putut face nimic. — Vale! 5 10 15 20 25 30 SCRISOAREA XVI (CRITICĂ) Octomvrie, 1844 Un proverb al nostru zice: bate herul pîn-e her- binte... E ! ce gerg e asta? a să strige d. Eliad. De unde ai luat tu, moldoveane, pre crăcănatul H ca să-l substitui astfel de obrăzniceşte în locul lui F? Nu e de ajuns că vorbiţi aşa, aveţi încă cutezare a-1 scrie şi a-1 tipări! Aveam de gînd să-ţi spun nu ştiu ce, şi pentru ca să dau oarecare autoritate ziselor mele, începusem cu un dicton cunoscut, dar iată că Eliad nu mă lasă în pace; mă sileşte a-mi da cuvîntul pentru ce zic her herbinte, în loc de fer fer- binte. S-ar cuveni să mărturisesc în toată naivitatea că m-a luat gura pe dinainte, însă fiindcă în natura omului e înţe- lenită nătîngia a-şi apăra greşalele, voi să arăt că a între- buinţa pre h în loc de /, nu e un provinţialism moldav — precum ni se împută de alţi români — ci o deprindere împru- mutată nu de la muma latină, nici de la mai marea soră ita- liana, dar o suvenire mîngăioasă, dulce şi scumpă de la o sorioară depărtată, gingaşă şi molatecă, crescută sub umbra naranzilor (naranjas), şi boitele moresci a Alhambrei. Din toate calităţile, ale inimei sînt acele mai plăcute şi mai preţuoase; şi de n-aş fi român, încă aş iubi limba ro- mână pentru dragostea frăţească ce o caracterizează. în vălmăşagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziţia geografică între naţii străine începutului şi firei ei, româna nu-şi uită muma şi sororile; se ţinu lipită de latina prin gramatică, de italiana şi spanioala prin ziceri, de portu- gheza prin pronunţie. Portughezul scrie o şi s, şi pronunţă u şi ş ca ro- mânul. 263 Aceste sînt aşa; eu însă nu zic că trebui să zicem ca spa- niolul hiiu (hijo), fier (hierro), fierbinte (hirviente) ş.c.l., ci fiin, fer, ferbinte, căci astfel o cere gramatica; voi numai să arăt: 1) că acesta nu e un provinţialism, şi 2) că am desco- perit — eu cel întăi — că supa cu fidea (fideos) şi pepinii (pepinos) sînt de origină spanioală. Adios! 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XVII (CRITICĂ) Dechemvrie 1844 „Dintr-o palmă a s.sale este la sfînta episcopie la Roman o bucăţea, şi la Buciuleşti un degit adus din Ţarigrad de Dumitraşcu logofătul, precum mi-au spus Iordache spătarul la masa Dabijei-vodă — Dumnezeu să-i pomenească! Şi eram eu un smerit Dosiftei, epicop la acel sfînt scaun la Roman ş.c.l..“ Aşa scria pe la 1570, în viaţa cuvioasei Parascheva, mitropolitul Dosiftei, unul din bărbaţii învăţaţi, cu care se făleşte pe drept Moldavia. El a fost nu numai un bun păs- tor duhovnicesc turmei încredinţate lui, dar şi unul din scri- itorii cei mai aleşi a timpului aceluia. Iată o rugăciune cătră sfînta fecioară a lui Ioan Damas- chin, tradusă de Dosiftei, pe care o găsesc în viaţa acestui st. filosof, cărui saracinul Hisiam, califul Damascului, po- runci să-i taie mîna dreaptă, după clevetitoarele îndemnări a iconoclastului împărat Leon Isaurul: Domnitoare preacurată ce-ai născut fără prihană Pre Dumnezeu cumsecade şi cu fecioria-ntreagă. Pentru sfintele icoane mi s-au tăiatu-mi direapta! S-ta ştii şi pizma pentru care-mi face Leon; Sirguieşte de-mi agiută, şi-mi isţeleşte direapta. A celui de sus direaptă ce-i dintru tine-ntrupată Multe minuni ştie face; deci pentru a ta rugăciune □ Şi direapta mea aceasta roagă-1 să o isţelească; Sâ-ţi fac cîntări cumsecade, şi-ntrupatului din tine Cu-nchieturi socotite, să le scriu precum se cade. De sprijineală să fie creştinătăţii direpte; Că toate-ţi sînt cu putinţă, lui Dumnezeu fiind maică. Maica domnului se îndură de lacrimile sfîntului poet şi îi lipi mîna la loc. Dar aice nu voiesc a spune minuni, ci â vorbi de poezia noastră din veacul al XVI-le. Poate gre- şesc, domnule, eu însă o prefer celei de astăzi, oricît se pare ea de simplă. îmi place pentru că e naivă şi fără pretenţie, 265 pentru că e moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă ca urmă- toare elegie a unui mare poet din timpul nostru: LA MOARTEA ELISEI Osana! slavă! sfînt eşti! sfînt! sfînt! 5 Ce vrei se face-n cer, pre pămînt. Glasul Elisei! — îl auziţi ? . . . . Seraf az cîntă! — N-o mai jăliţi. Auz pe îngeri se întrebînd: Sfînta iubire ce are de gînd? ş.c.l. 10 Mai vrei încă? Jalea cuprinde orice simţire, De dorul perderii piste fire ş.c.l. Poate tot nu ţi-e destul ? dar De m-ai pune pe-un cărbune, 15 Mai departe nu ţi-oi spune. Apostroful ce taie semistihul, seratul ce cîntă, îngerii se întrebînd ce are de gînd s-ta iubire, dorul perderii piste fire etc., toate aceste formează o poezie hodorogită, încît în adevăr jalea cuprinde orice simţire, cînd vede cineva 20 frumoasa nostră limbă căznită şi schingiuită astfel! Spune-mi, nu-ţi place mai bine traducţia lui Dosiftei cu-nchieturi socotite, care nu te osteneşte cînd o ceteşti, nici are frase mari întortocheate şi scîlciate? 5 10 15 20 25 30 SCRISOAREA XVIII (SLAVONISME) Iulie 1844 Mulţi literaţi români au făcut feluri de disertaţii asupra începutului şi a construcţiei limbei noastre; laudă numelui lor şi pace ţărînei celor ce nu mai sînt! Lor le era uşor, nu aveau trebuinţă a iscodi sofisme ca să detune pre năpăs- tuitorii românilor, arătînd lumei că ziua este lumină şi noap- tea întunerec. Adevărul era văzut şi pipăit, şi împrotivitorii învinşi şi ruşinaţi, învălindu-se cu tăcerea, se ascundeau ca paserile cobitoare ce nu pot suferi strălucirea soarelui; însă asemene şerpelui care, murind strivit sub călcâiul vitea- zului, se întoarce şi muşcă pre puternicul său vrăjmaş, slobozea din bortele lor un strigăt blestemat, pismătareţ, răguşeat, dar din nenorocire foarte adevărat: — „Limba voastră e ţesută cu ziceri slavoane!" Oh! păcatul este netăgăduit şi rana nevindecabilă! Cînd neamurile barbare au inundat România ca un răpide şiroi, găsind pînza limbei urzită, luau suveica şi, prin dreptul celui mai tare, aruncau unde şi unde cîte un fir de bătătură de a lor, groasă şi nodoroasă. Astfel se ţesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătunoioase fire, trebui a des- tramă toată pînza, şi prin urmare a crea o limbă mai fru- moasă poate, mai nobilă şi mai învăţată, căriia nimic nu i-ar lipsi alta decît de a fi — românească. Aici încep necurmatele dispute între învăţaţii pande- moniului nostru literar carii se silesc: Spirar nobil’ sensi a’ rozzi petti, şi pre care noi îi împărţim în trei clase. Liberalii zic (dupre Iorgovici şi dupre Maiori) că trebui a goni toate zicerile slavoane şi ungro-turco-grece — deşi aceste din urmă sînt foarte puţine şi nouă, primite numai de nişte capete bolnave şi stricate. — Moderaţii că trebui a le subţia, a le înnobila şi a le români, şi eu mărturisesc că m-aş învoi cu părerea 267 5 10 15 20 25 30 dr. sale. Vin în sfîrşit conservatorii, astă veche rugină, care strigă cu glas de stentor că se strică limba, plîngîndu-o şi bocindu-o în gura mare. După părerea mea, a învoi toate aceste capete învăţate, e mai greu decît a găsi mişcarea perpetuală. E de jălit însă, că toţi aceştii trăgînd fiecare la sine, sfîşie haina bietei limbi. Fie-mi iertat a aduce un esemplu. Zavistia şi clevetirea — ziceri slavoane — care s-au în- cuibat între români, le poate scoate cineva? De obidă şi de silă ne poate mîntui? Aici îmi vine în gînd acel vestit dic- ton scris pe poarta iadului a lui Dante: Lasciate ogni speranza! Dar văd că m-am depărtat de scopul ce mi-am propus, care este a-ţi arăta o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele: „Năvălind noroadele străine, au năpădit ca lăcustele piste români. Au semănat prin clevetiri zavistia pintre ei. Greşalele românilor i-au slăbit. Atunci vrăjmaşii răpindu-le prin silă drepturile, le iscodeau vinovăţii şi îi munceau cu feluri de cazne. Aceste obide au adus robia ş.c.l., ş.c.l. Iată în cîteva rînduri mulţime de ziceri slavoane! Eu din aceasta am înţăles — pentru care cred că-mi vor fi îndatoriţi acei ce se vor ocupa vrodinioară cu scrierea unei istorii a arheologiei românilor — că românii aduşi de Traian, pănă a nu veni barbarii preste ei, 1) nu ştiau vinovă- ţia, 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele, şi 4) nu cunoş- teau robia ş.c.l. Pe urmă au venit toate de s-au mestecat pintre noi. Cum să le lepădăm acum? Şi de am şi voi, oare pute-vom? Vale! 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XIX (OCHIRE RETROSPECTIVĂ) Iunie 1845 Dacă te-ai întîmplat a fi vreodată la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii, într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborîndu-se după muntele Pionul, şi după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopţii; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, în- turnatu-ţ-ai viderea de pe culmele învecinate pline de ver- deaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădulările cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful tur- nurilor şi a clopotniţilor, ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei; care uneori ca un smeu se încolă- tăceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile, însemnînd feluri de figuri fantas- tice, precum un mare caleidoscop? Nu ţi-ai închipuit oare atunci că acest nor gros este un menitor prevestitor soartei oraşului şi a ţării, şi pătruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit să vezi pre Asmodeu, dracul şchiop, şi de se poate, să-l întovărăşeşti de la palatul bogatului ce se vîrcoleşte în patul său, pănă la coliba săracului ce doarme pe aşternutul său de paie? O! negreşit, ai fi descoperit multe crime, multe fărădelegi, şi poate, ca şi Iona, ţ-ai fi sfîşiat haina, strigînd vai! Pe urmă ai fi alergat să te ascunzi în vreun unghi, unde să nu te ajungă intriga şi calomnia, şi ai fi plîns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gîndind la trecuta mărire a strămoşilor, la ale lor fapte mari de care nu sîntem vrednici, noi, pigmei degeneraţi, ce n-am fost creaţi după măsura lor! . . . Dă-mi voie, prietine, a-mi dezvăli ideea, sau, mai bine zicînd, a spune aceea ce cugetam într-o seară, cînd mă aflam la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii; şi dacă după trecut putem judeca viitorul, să ne întoarcem cu cîteva vea- 269 5 10 15 20 25 30 35 40 270 curi în urmă ca să aruncăm o privire asupra stării noastre, mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc. Dragoş, fiiul lui Bogdan, prinţ român, vine la 1352 şi întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care îşi petrec viaţa cu agricultura şi păstoria. Pre dînsul îl ur- mează mai mulţi domni buni, căci inima poporului ce ocîr- muiau era bună, nefiind încă stricată de viţiuri. Românii subt urmaşii lui Dragoş petrec o viaţă primitivă, şi traiul lor ticnit, patriarcal şi virtuos adună lîngă ei pre pribegii lor fraţi. Colonia se măreşte. Răpidea ei sporire aţîţă invidia vecinilor lor; ei însă îşi păstrează naţionalitatea. Ferul plugului se preface în lance, şi resping puterea cu putere. Atunci colonia se face stat, şi încă nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoş, cînd Alexandru I dă legi poporului său, înfiinţează o ierarhie bisericească şi politică, zideşte monastiri şi cetăţi, leagă alianţa cu Iaghe- lon, regele Poloniei; Moldavia se face cunoscută, şi împăratul Bizanţiei trimite domnitorului ei hlamidă şi coronă ca unui autocrator. încă o jumătate de veac, şi Moldavia va fi mare şi pu- ternică. Ştefan zdrobeşte pre Cazimir polonul, pre Matiaş ungurul, pre Mainac tatarul, pre Lobod şi Nelivaicu cazacii, şi rîvnind a uni subt un singur sceptru provinţiile române, năvăleşte asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci. Acesta fu înce- putul necurmatelor războaie şi a ticăloşiei îmbelor prinţipate, stîrnite din ambiţia lui Ştefan şi mişelia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, nici Ştefan nu-şi poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele turceşti asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Constanti- nopolii. Viteazul se biruieşte, dar eroul nu-şi perde cumpătul, şi bărbăţia sa scapă patria de peire. însă puterile fizice nu răspund marelui său suflet. Viaţa lui n-a fost decît un lung război, o necurmată luptă. Patruzeci şi şepte ani domneşte şi cincizeci de războaie are. Eroul a îmbătrînit, cărunteţile i-au răcit sîngele, cercarea i-a potolit iuţeala, nenorocirea de la Valea-Albă i-a stins ambiţia. îşi întoarce privirea tristă asupra patriei sale şi suspină. Se uită la boierii pre carii el i-a înalţat şi i-a îmbogăţit; prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi trădarea zămislind în inimile lor, şi neîncrezîndu-se în moşte- nitorul său, hotărăşte a da patriei sale o protecţie subt umbrirea căria să vieze, pănă ce cerul va dispoza cum se va îndura de ea. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul 5 10 15 20 25 30 35 40 ocrotitor a fiinţei popoarelor, pentru ca să nu se stingă cu totul numele de român. Să ne oprim aice, şi să ne înturnăm privirea înapoi, pentru ca să videm ce s-a petrecut într-un veac şi jumătate, adecă de la venirea lui Dragoş şi pănă la moartea lui Ştefan. Domnii — precum am zis — erau buni, şi poporul era fericit. încă aristocraţia nu se înaripase, şi capetele acestei idre stînd între popor şi ocîrmuitor nu începuseră a muş- ca cînd pre unul, cînd pre altul. Năravurile erau simple, căci domnii erau simpli; ei erau pontifeci, legiuitori şi părinţi supuşilor; pentru aceea, în curs de o sută cincizeci ani, slo- bozia lui Dragoş (cum am mai spus) sporeşte de înminunează pre istoric, se face stat, îşi apără glorios naţionalitatea în contra vecinilor puternici, şi călăuziţi numai de dreptul firesc pre care l-au învăţat de la natură şi de la cugetul lor, stăpînitorul îşi iubeşte poporul, şi ţăranul, privind în domn pre căpitenia sa, îl abordează cu pept deschis zicîndu-i: tu doamne! precum zice şi lui Dumnezeu, căci vede în el pre unsul său. îl numeşte măria-ta ! pentru că domnii erau în adevăr mari, şi linguşirea nu-i deprinsese a pretinde şi alte titule. Veacul şi împregiurările au silit pre Ştefan să rădice aristocraţia. Oştirile erau compuse pe atunci din oameni aleşi, pre carii românii îi numeau boieri, ce alergau la lupte, unii pentru glorie, alţii pentru patrie, cei mai mulţi pentru dobînzi şi prăzi. Măreţul Ştefan îi dăruia cu sate şi cu moşii, şi darurile lui erau mari ca şi el; căci punea hotar pămîntu- lui dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, şi uneori orizonul! Pentru ca să locuiască pămîntul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde aveau şi numele acesta. — Aceştia, ca nişte vasali şi servi, urmau pre stăpînii lor la război. Pe încetul, aste feude se înmulţiră. Boierii, pre carii bogăţia îi sumeţise, începură a ambiţiona domnia; şi încă Ştefan Marele nu putrezise bine în mormîntul din monastirea Putna, cînd nepotul său Ştefan V e silit să omoare cîţiva boieri, ca să stingă în sîngele lor complotul ce sta gata a s-aprinde. Sîngele acesta stropeşte mai multe inimi în care odrăsleşte duhul vrajbei şi a răzvrătirii. Idra nu pere; ura şi duşmănia se înţelinesc mai vîrtos. Prilejul nu lipseşte. Ragialii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor, demnii îl cumpără cu bani, boerii dau bani, ca să oboare dom preni; 271 şi de unde stoarce ast nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme subt împilarea despotismului şi a aristocraţiei! De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sînt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea şi să le sme- 5 rească trufia, le trimitea cerul ocîrmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului pentru a fi călăii popoarelor, şi carii după ce-şi plinesc urîta solie, per, lăsînd o pomenire de blăstemuri. Ţaranul se tăvăleşte în lipsă şi în ticăloşie, părăseşte plugul, căci munca şi sudoarea lui abia îi dau cu 10 ce să plătească contribuţiile, cărora neştiind ce nume să le deie, le numeşte năpăsti; iar viţiurile — dupre pilda celor mari — se înrădăcinează în sufletul său. Starea politică era poate şi mai rea decît cea morală; vrăjbile şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor a se amesteca în 15 trebile ţării, a-şi lua dreptul de stăpîni, călcînd condiţiile tratatului de protecţie ce închiese cu Moldavia, şi a surpa cîte unul, unul, toate vechile privilegii, încît îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiţiei aristocratice ca să alerge să cumpere domnia 20 cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor. Un veac era de cînd aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci provedinţa, văzîndu-o bătrînă şi sluţită de nelegiuiri, tinde mîna şi alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, 25 om prost şi necunoscut. îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mînă. Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? 30 Ba, căci ranele lui erau atît de adînci, apăsarea despotică îl ovilise într-atîta, încît păstorii lui Dragoş şi ostaşii lui Ştefan nu erau acum decît nişte sclavi îngiosiţi a unei boie- rimi desfrînate, care îi trata şi îi vindea ca pre vite. în adevăr, Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi 35 nu era el omul care să ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuş poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran. Am spus că intrigile boierilor izbutiseră a da turcilor dreptul a numi de la sine domni pre cine voiau; aşadar 40 trista Moldavie se văzu ocîrmuită cînd de un şerb, cînd de un arman, cînd de un saxon, carii se întreceau în nelegiuiri! . . . Dar să ne înturnăm privirea de la această amară epohă, şi păşind cu paşi gigantici anii aceşti negri, să trecem un veac 272 5 10 15 20 25 30 35 40 şi jumătate ca să ajungem la un domn, care — deşi străin — va fi totdeauna scump românilor. Limba naţională, deşi se păstrase încă în gura poporului, dar necurmatele războaie şi desele prefaceri nu lăsaseră a se cultiva. Literatura se mărginea numai între cler, şi limba slavonă se făcuse limba curţii şi a bisericii, însă şi pre aceasta numai partea duhovnicească şi puţini din boieri- naşi — ce nu aveau altă nădejde decît în pana lor — o în- ţelegeau. Un boier mare avea de ruşine a şti mai mult decît a se iscăli. Un Iacov Despotul (străin) se încercă a întemeia o universitate la Cotnar, dar scurta lui domnie nu-1 iertă a-şi împlini lăudatul scop. Vasile-vodă vine, şi întâia lui faptă este a înfiinţa o tipografie, în care tipăreşte cărţile bisericeşti în limba română. Atunci poporul începe a asculta cuvintele relegii în limba sa, lucru de care alte naţii civilizate erau şi sînt încă lipsite; şi morala evangelică începe a izgoni viţiurile pre care o ignoranţă barbară le lasase a se încuiba în inima românilor. întemeiază scoale naţionale pre care le înzestrează cu moşii. Adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate şi părăsite cînd domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele, şi alcătuieşte un cod de legi, care pentru ca să fie respectat, este aspru. Soarta şi-a arătat toate capriţiile sale cu acest domn. După ce l-a suit pe un frumos tron, cînd acum se mîndrise de bo- găţiile sale, de numeroasa lui familie, îl învrăjbeşte cu domnul Valahiei. Se încurcă în războaie, în care e învins. Vîndut de minis- trul său, părăsit de boieri, îşi vede ginerele ucis, familia pri- zonieră; şi pentru că nenorocitul e totdeauna şi vinovat, cade subt urgia turcilor, carii, după ce îl ţin închis şi în fere cîtăva vreme, îl slobod apoi ca să moară în cea mai mare sărăcie. Nenorocitele războaie a lui Vasile-vodă slăbiseră ţara şi demoralizaseră ostile, care acum nu mai impuneau tur- cilor. Asuprirea crescu, şi ţara perdu dreptul d-a mai avea domni pămînteni. Moldavia se făcu o arendă ce se vindea celui ce da mai mult, şi la care se întreceau grecii încuibaţi în foburgul Fanar din Constantinopoli. Foarte rar şi din cînd în cînd se mai numea cîte un domn pămîntean, dar şi aceştia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile şi să-şi facă favorabili pre miniştrii Porţii, imitau politica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor. Unul din aceştia fu şi Dimitrie Cantemir. Mai mult om literat decît politic, el se aliă cu Petru a Rusiei, dar nenorocita campanie de la Prut zădărnici planurile sale. 273 Silit a pribegi, îşi lăsă ţara sub prepusul trădării, şi Mol- davia se hotărî de apanagiu fanarioţilor. Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi! cu un veac se înapoi în toate! în locul oştenilor români, se aduseră 5 albanezi nemernici. în locul şcoalelor lui Vasile, se înfiinţă şcoală grecească. Pămîntenii erau prigoniţi şi grecii în favor. Judeţele se ocîrmuiau de caiccii şi seizi. Moldavia se făcu pămîntul făgăduinţii pentru acest neam, ce aducea cu sine corupţia şi desfrînarea! . . . 10 E netăgăduit însă că unii dintr-aceştia au făcut şi bine. Constantin Mavrocordat desrobeşte vecinii. Grigorie Ghica protestează, neputînd face altă, la orice nouă asuprire. Alexandru Muruz înzestrează oraşul cu ape, îl înfrumuse- ţează cu mîndre zidiri, ş.c.l., dar ce puteau ei face în scurta 15 lor domnie de trei ani, la sfîrşitul căriia aveau în videre ştreangul? Acum desnădejdea începuse a se vîrî în inima românilor. Obiceile strămoşeşti şi tradiţiile naţionale se perdură. Limba necultivată şi despreţuită rămase numai în gura poporului; 20 nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţei. Boierul îşi uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămîia ca să le între în favor. Fecioară păna-a- tunci, limba patriei se împestriţă formînd un gerg ce se întinse ca o pecingene; căci pănă şi la bisericile de întâiul 25 rang slujba se făcea greceşte, iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba naţională. O asemene stare a lucrurilor nu putea să mai ţie. Era o monstruozitate a videa o naţie întreagă în cumpănă a-şi perde fiinţa. Dumnezeu se îndură şi îşi rădică urgia de asupra 30 poporului său. Anul 1821, dărămînd edificiul efemer lucrat de fanarioţi, reînturnă Moldaviei drepturile şi privilegile vechi. Poarta luminată asupra intereselor sale îi hărăzi apoi, în înţelegere cu Rusia, o constituţie care — deşi nede- săvîrşită — începu a pregăti civilizaţia, a deştepta naţiona- 35 litatea şi a vindeca durerile trecute. Nu ne vom cerca a arăta starea de astăzi, şi dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea românilor) fu ajutat şi urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei. 40 Voim numai să arătăm că moldavul — asemene pătima- şului ce nu crede cînd se vede însănătoşat — încă tot nu e sigur de viitorul său, pentru că de la ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat! Şi în adevăr, 274 e curios a observa că oricînd s-a făcut vreun bine în ţară, s-a făcut numai prin străini; Un albanez păstrează naţionalitatea, Un grec desrobeşte ţara. Un rus pregăteşte civilizaţia. Românul (nu ştim pentru ce) n-are încredere în sine. La orice primejdie strigă: Doamne! Doamne! cînd n-ar trebui să uite proverbul: „Ebv ’AGîţva Kai %z\pa k!vsi“. SCRISOAREA XX (STATISTICA LUPILOR) Fevruar. 1846 Viu de la vînătoare, prietine, unde am împuşcat un lup. 5 Dă-mi voie deci să-ţi vorbesc despre el. Toată lumea cunoaşte lupul, feară astă carnivoră şi nesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pămîntul Engliterii; şi cînd în toate staturile Europei erau proscrişi, 10 numai în Moldavia — sînt acum cinci ani — vieţuiau ca în sînul unei republice, încît era o blagoslovenie cum lupii şi judanii creşteau şi se înmulţeau. însă la 1841, ministeriul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai 15 liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă. Spun — nu ştiu de e aşa — că lupii văzînd osînda ce li se pregăteşte, au ales o deputăţie dintre ei, care viind în capitalie, şi-au tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şi lată, 20 în care dovedea tetragoniceşte că, de la descălecarea lui Dragoş, lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-au mai făcut nime sprafcâ ca să vadă cîte oi s-au mîncat; că de vreme ce lupii sînt lasaţi ca să mînînce oi, şi oile ca să fie mîncate de lupi, apoi după toate formele, legile, şi obiceiul pămîntului, lupii 25 se cuvine a fi volnici să mînînce oi ş.c.l., ş.c.l. Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicînd că obiceiul pămîntului poate sluji de lege, cînd nu este vătă- mător legii, şi numai atunci li se va lua în bagare de seamă reclamaţia, cînd vor da în scris şi chizeşie, că nu vor mai 30 mînca carne, ci vor paşte troscot ca nişte dobitoace ce sînt. Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gîndind la nedrep- tăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puseră la masă. Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel, şi friptură de miel. 276 — E bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mînîncă oi, şi noi să nu mîncăm! — Ba să mîncaţi, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul şi lupul sînt lasaţi ca să mînînce carne; 5 dinţii lor cei cîneşti o dovedesc. Eu cînd nu mînînc came, nu pot pronunţa nici cel întăi vers din Eneida: Arma virumque cano etc. Din vorbă în vorbă, lupii spuseră fiitorului filosof scopul soliei lor, şi neisprava cu care au ieşit de la ministru, io — Avocatul ce l-aţi avut era un ignorant, le zise acesta. Sînt sigur că nici rudimentele limbei latine, a limbii mume, nu le cunoştea. Sînt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme şi de solecisme, şi scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine şi veţi videa cum voi 15 face capot pre ministrul cu tot departamentul său. îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mîntuia prin acest calambur: Lup te cheamă şi lup eşti, Lupii dar ce prigoneşti ? 20 Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicînd că nu-i plac poeţii, şi că cu toată cuscrenie ce ei arată că ar avea cu dînsul, nu poate calea datoria postului său; prin urmare porunci unui comisar de poliţie să-i întirească din oraş. Ajungînd la barieră, nenorocitele feare îşi scuturară praful 25 de pe copite, şi lăcrămînd, tinseră labele spre cer, cuvîntînd acest blăstem: De la 26 ianuarie 1841 pănă la sfîrşitul lui dechemvrie 1845, s-au ucis — după cataloagele Visteriei — aceşti lupi: 30 35 în anul 1841. 113 lupi mari. - 1842. 198 idem - 1843. 318 ... . 59 pui - 1844. 340 .... 111 - - 1845. 261 .... 101 - 1 230 mari 271 pui. Total 1 501 şi s-a plătit din Visterie 18.450 lei pentru 1.230 lupi mari, şi 2.032 1/2 lei pentru 271 pui. în totul 20.482 1/2 lei. Să videm acum folosul acestei legiuiri. 277 Să închipuim că fiecare lup era să mînînce pe an cîte 12 oi. — Pare-mi-se că sînt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulţămi c-o oaie pe lună? — în cinci ani vine de lup cîte 60 oi, care pentru 1.501 lupi face 90.060 oi. Soco- tind acum oaia cîte 20 lei, face 1.801.200 lei, din care scăzînd 20.482 1/2 lei preţul capetelor a 1.501 lupi, rămîne folos 1.780.717 1/2 lei. 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XXI (TRISFETITELE) Noiemv. 1846 Cînd un istoric — ce ne lipseşte — s-ar ocupa a scrie istoria României, nu ar putea găsi urmele caracterului na- ţional decît în timpul domnirii prinţilor români, adecă de la venirea lui Dragoş şi pănă la emigraţia lui Cantemir. în această epohă, mai bine de trei veacuri şi jumătate găseşte cineva nişte fapte eroice, măreţe şi crude care aduc groază şi mirare. Mai mulţi domni buni s-au deosebit prin patriotismul şi mai vîrtos prin pietatea lor. Astăzi încă, culmele sînt încununate şi oraşele semănate de bisericile ce ei au ridicat întru mărirea atotputernicului; şi fiecare din zidirile aceste erau monumentul vreunei izbînde asupra duş- manilor puternici de care România era încungiurată. Unul din domnii scumpi în pomenirea viitorimii a fost şi Vasilie Lupu. El întăi întemei scoale, el puse să se traducă şi să să tipărească cărţile în limba patriei, el în sfîrşit aduse moaştele sfintei Parascheva de la Epivata, pentru care dete trei sute pungi de bani, şi le aşeză în biserica zidită de dînsul în Iaşi. Această cuvioasă patroană a oraşului niciodată şi după orice împregiurări nu-şi părăsi locaşul, ci totdeauna scutitoarea politiei şi ţării, e comoara cea mai preţuoasă ce are Moldavia. Istoria prinţului Vasilie înfăţoşează nişte episoade atît de tragice, nişte jocuri a norocului atît de deşănţate, încît îmi pare rău că nu mă iartă cuprinsul acestei scrisori de a le des- crie. Hronicarii români, istoriografii poloni şi unguri, dia- conul arab Pa vel au scris mult pentru el. Pănă cînd poate într-o zi voi avea prilej a ţi-o arăta pre larg, voi să-ţi dau o mică idee de biserica S.S. Trei-Ierarhi. Biserica aceasta de stil mestecat gotic şi bizantin e pe dinuntru zugrăvită in fresco. în dreapta stă racla sfintei, înălţată pe cîteva trepte. Aici pe părete e zugrăvită sole- nitatea aducerii moaştelor cu pompa ce a urmat. Turcul 279 capugibaş calare înainte, arhiereii purtînd racla, domnul, boierii şi poporul în urmă. Pe alt părete stau atîrnate por- tretele lui Vasilie şi a familiei lui cusute în aur şi matasă. Aceea însă care dă o figură originală astei zidiri e că pe 5 dinafară este toată îmbrăcată cu bareliefe, închipuind deo- sebite arabesce, graţioase şi elegante. Turnul clopotniţei deasupra porţii şi de un stil modern, e cel mai nalt a capitaliei. Pănă nu de mult, slujea pentru privighere de foc, şi clopotul cel mare niciodată n-a sunat io într-o usnă fără să puie tot oraşul în mişcare. Uneori cînd poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci mahalalele îşi vărsa gloata piste oraş, şi norodul nu se liniştea, nici clopotul nu tăcea, pănă nu se videa scapat de angării şi uşurat de împi- 15 lări. Astăzi însă oamenii s-au prefăcut, năravurile s-au îmblîn- zit, şi nu se mai aude clopotul de dandana. Sunetul lui cheamă numai pre credincioşi la rugăciune. 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XXII (ISTORIA UNEI PLĂCINTE) Dechemv. 1847 îţi aduci aminte de copilăria noastră —• care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! — ce plăcută impresie ne făcea stri- garea: coooovrigi! gugoşeeeele! Cum alergam toţi, copii şi bătrîni, şi cei mai mari şi cei mai mici; cu ce nerăbdare aşteptam să-şi puie plăcintarul jos tablaua din cap, şi cît de iute i-o deşertam! Astăzi plăcintele au perdut valora lor şi plăcintarul poezia lui; civilizaţia l-a omorît. Toţi l-au părăsit, şi surîsul se vede pe buzele lui numai cînd e cungiurat de băieţi şi de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioşi. Aceştia uneori îi mai deşeartă tablaua, iar cele mai adese se întoarce seara acasă cu dînsa plină. Atîta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mînîncă. La 1821, după spargerea eteriştilor, paşa din Iaşi, văzînd că nu poate scoate pre ianiceri din ţară ceru ajutor. I se trimiseră deci spre acest sfîrşit cîteva mii de tulimeani (mi- liţie). în toate zilele urma colizii între ei, şi ele se sfîrşeau totdeauna prin moartea a cîţiva. într-una din zile — era iarmaroc pe şesul Frumoasei — un plăcintar s-a dus cu o pohace s-o vîndă; un tuliman o tîrguia, cînd un ianicer vine şi vrea s-o ieie. Tulimanul însă nu o dă. Iataganele iese din teacă. Tulimeni şi ianiceri se amestecă la sfada plăcintei, şi comedia se mîntuie cu uci- derea a vro treizeci de inşi din ambe părţile; iar plăcinta, trista cauză a acestei dispute, şi autorul ei au rămas turtiţi şi hăcuiţi într-o baltă de sînge. în vremea domnilor fanarioţi, plăcintele şi gugoaşele erau mult mai căutate. Un domn grec — a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-1 păstra — era un mare mîncău de plă- cinte. Caimac, gugoaşe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plă- cinte, învîrtite ş.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. în toată dimineaţa — păn-a nu face divan — 281 trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă. Un curtezan — unde nu-şi vîră ei coada! — care îmbla de mult să se facă vornic, nu ştia ce mijloc să mai întrebuin- 5 ţeze, şi şedea trist odată cu soţia sa la masă. Iehnelele şi cataifurile treceau pe dinaintea lui fără macar să le atingă, cînd iaca se înfăţoşează o plăcintă pîntecoasă cu o ghir- landă de gugoşele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie. 10 — Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic. — Cînd? — Acum. — Cum? 15 — Vezi plăcinta asta? Din pîntecele ei a să iase vornicia mea. îndată plăcinta s-a trimis la curte. înălţimea-sa se pusese la masă, dar faţa-i era posomo- rită. Edicliii şi iciolanii stau îmmărmuriţi dinaintea lui, 20 cu mînile la pept. Curtea toată tremura; căci nu era vorbă de nimic altă, decît de a trimite la Ocnă pe şese beceri, a pune la falangă pre stolnicii curţii, şi a bate cu urechea în stîlp pre credincerul cel mare. Pentru ce astă urgie? — Pentru că ticăloşii au uitat să facă plăcinte la masa măriei- 25 sale. Uitare vinovată şi neiertabilâl Cînd acum era să se puie în lucrare înalta hotărîre, iaca norocita plăcintă, de care am vorbit, întră adusă pe o tipsie de argint. De aş fi fost faţă, aş putea să-ţi descriu încîntarea ce a căşunat sosirea astei ancore mîntuitoare, dar eu încă 30 nu eram pe lume; precît însă am auzit din bătrîni, bucuria a fost mare, şi credincerul, stolnicii şi becerii au scapat de pedeapsa meritată. Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducînd şi pentru curtizanul nostru următorul bilet din partea marelui pos- 35 telnic: „Arhon... înălţimea-sa mi-a poruncit să-ţi fac cunoscut că mîne dimineaţă să te înfăţoşezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare. 40 P.S. Nu uita să trimiţi mîne, pentru masa măriei-sale, o plăcintă ca cea de astăzi/' 282 A doua zi, mehterhaneaua juca în ograda boierului cu plăcinta, care, şăzînd în balcon, îşi netezea barba cu mulţă- mire; iar cînd înceta cîte puţin scîrţiitorul ţipet a surlei lui mehterbaşa, s-auzea între norodul grămădit la poartă cîntînd: Cu iaurt, cu gugoşcle, Te făcuşi vornic, mişele! SCRISOAREA XXIII ('H ictv f| ârci tciv) Iunie 1848 Nu ştiu pentru ce, domnul meu, eu ştim pre femei mai 5 mult decît pre barbaţi. După a mea idee, deşi sîntem partea tare a neamului omenesc, nu sîntem însă şi cea bună; căci e netăgăduit că de la începutul lumii şi pănă în ziua de as- tăzi, femeile ne-au întrecut nu numai în iubire, ce şi în pa- triotism. 10 Lăsînd la o parte Corneliile, Lucreţiile şi toate femeile istorice grece, romane şi de alte naţii, îţi voi vorbi numai de femeia română, acest tip de amor şi de virtute. Cîte viţiuri s-au strecurat în frumoasa noastră ţară subt ocrotirea unui guvern prietin a întunericului, care favoriza 15 patimile ca să-l demoralizeze şi să-l ţie în slugărie! cîte rele au spurcat inima bietului român! însă nici una din ele n-a putut pata haina cea albă a femeii românce, ci ea rămase tot curată şi neprihănită. Şi de unde vine aceasta? De la educaţie? Nicidecum. Educaţia femeilor la noi e atît de 20 neîngrijită, încît nici trebui a mai pomeni de ea. Vine de la natură, această învăţătoare a lumii toate; de la natură, care a sădit în inima femeii acea dragoste de familie, acea abne- gaţie de sine, pentru a se consacra soţului, părinţilor, copiilor ei. Să o privim în toată vrîsta. 25 Vezi-o fecioară fără prihană, tînără şi frumoasă. în ochii ei străluceşte dulceaţa, şi in inima sa amorul. Iată-o acum soţie, mumă de familie, cungiurată de copiii săi, îngrijind de casa sa, şi sîrguindu-se a împrăştia cu senineţa şi blinda ei mîngăiere negurile supărărilor de pe fruntea soţului său. 30 în sfîrşit matroană respectabilă, povăţuind cătră cele bune pre fiii şi fiele sale, uitîndu-se cu mulţămire la trecuta ei viaţă, în care nu are a-şi bănui nici de o greşală; şi aşteptînd sfîrşitul ca un somn după o ostenitoare călătorie. Ea ştie că Dumnezeu a creat-o nu pentru dînsa, ci pentru familia 35 ei, de aceea egoismul nu află loc în sufletul său, şi misia îi 284 5 10 15 20 25 e împlinită, dacă în calea vieţii sale a putut şterge cîteva lacrimi, semăna cîteva flori, şi lăsa o suvenire duioasă în inimi scumpe! Deşi se pare uşoară solia ei, iaca ce zice filosoful Genevii: „Omul, făcînd bine, nu atîrnă decît de sine, şi poate brava judecata publică; dar femeia, făcînd bine, n-a făcut decît jumătate din însărcinarea sa, şi trebui să-i pese de ceea ce gîndesc de dînsa nu mai puţin decît de ceea ce este în fiinţă . . . Opinia este mormîntul virtuţii pintre bărbaţi, şi tronul său pintre femei/' Greu e a putea înlătura cineva calomniile şi invidia lumii, femeia însă ştie că nu ajunge a fi virtuoasă, trebui să nu fie nici prepusă. Cît pentru mine, domnul meu, mi-ar plăcea să trăiesc într-o republică de femei, unde ele să poruncească şi noi să ascultăm. Crede-mă că n-ar merge trebile mai rău. Dar văd că m-am depărtat de ţelul meu, şi vorbesc de morală şi de politică, cînd voiam să-ţi vorbesc numai de patriotismul femeilor. f'H xdv fj ini xav, zicea acea vestită spartiată, dînd scutul fiiului său — însă am uitat că am promis a nu vorbi de femeile Romei şi a Greciei. Trei veacuri şi jumătate au trecut de la muma lui Ştefan, care încuie porţile cetăţii fiiului său şi îl trimite la biruinţă, şi pănă la doamna I ..., care cu arma în mînă îmbărbătează norodul, se pune în fruntea lui, şi scapă pre aleşii poporului de complotul unor ticăloşi parveniţi, ce voiau să stîngă în noaptea despotismului steaua României abia răsărindă. Cîte şi cîte trăsuri eroice se vor fi petrecut în vremea aceasta, care însă s-au trecut cu viderea, şi s-au uitat! Un popor deprins în slugărie, care miserrimam servitutem pacem appellant, nu e vrednic nici să le vadă, nici să le preţuiască! SCRISOAREA XXIV (UN VIS) Iulie 1848 Luna lui iunie se arătase cu fioroase prevestiri. Holera 5 începuse a săcera mai întăi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuţeală grozavă. Toţi acei ce aveau unde şi cu ce fugi, părăsiseră Iaşii; numai sărăcimea şi acei puţini impiegaţi ce nu se îndurau a se deslipi de canţeleria lor — de frică că-şi vor găsi locul ocupat de alţii — mai rămăseseră. Locuitorii 10 satelor, spăriaţi de boală, încetară de a mai aduce merinde în oraş; şi acum pre lîngă mortalitate, se adăogi şi lipsa hrănii. Toate curţile se pustiiră, toate magazinele se închiseră, toate porţele se încuiară. Dimineaţa te deşteptai într-o atmo- sferă groasă şi grea pre care cu anevoie o răsuflai. Piste zi, o 15 căldură năduşitoare fără aer, fără vînt. Seara, dacă aveai curagiu să ieşi din camară-ţi şi să pleci pe uliţă, nu videai decît bolnavi şi murinzi pe prispele caselor, pe petrele tro- tuarilor, pe paveaua uliţilor; nu întîlneai decît care cu morţi, pre carii îi duceau ca să-i arunce pe malul unui şanţ, unde 20 aşteptau zile întregi pănă le venea rîndul să-i îngroape puţinii ciocli ce n-apucaseră încă a muri. Putoarea leşurilor putrezinde te ameţea. într-un cuvînt, oraşul tot era numai un mare mormînt. Te grăbeai a te întoarce curînd acasă, cuprins de spaimă, tremurînd de groază, galben şi ştergîndu-ţi frun- 25 tea şiroindă de sudori reci; numărîndu-ţi viaţa nu pe luni sau pe zile, ci pe oare şi minute. Apoi dacă te culcai recomăn- dîndu-ţi sufletul lui Dumnezeu, şi voiai să dormi (fără să ştii de te vei mai deştepta), era piste putinţă, căci urletul cînilor şi cîntul cucovaielor te ţineau treaz şi în fiori nesfîrşiţi. 30 în vremea aceasta izbucni revoluţia românilor, şi armia rusească trecu Prutul pe la Leova şi Sculeni. Opt tunuri, cîteva sute de cazaci şi un regiment de pedestrime tăbă- rîră pe cîmpul Copoului în dreptul lagărului miliţiei noastre, din care murise a treia parte. în toate serile, două muzice — 35 rusească şi românească — jucau feluri de arii, pre care nu 286 5 10 15 20 25 30 35 40 le ascultau mai nime. Cît pentru mine, mă oţeream auzind cîntece dinaintea osîndei patriei, şi-mi părea că asta nu e altă decît o hulă, un desfid cătră provedinţa care ne pedepsea cu atîta urgie, căci în loc să punem sacul de cenuşă pe cap, şi să ne adăpăm cu lacrimi, în loc să ne rugăm ca să treacă de la noi mînia cerului, noi ascultam muzice şi cîntări! şi nu ştiu, era se vede un joc a imaginaţiei mele, de mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic şi trist. Cea mai alegră arie semăna un prohod. Luna fatală se apropia de sfîrşit. Acum epidemia înce- puse a scădea în capitalie şi a se întinde ca o pecingene pe celelalte oraşe şi sate.[...] într-o zi, neştiind ce să fac ca să împrăştii tristeţa de care eram cuprins, m-am dus să văd pre doctorul P . . ., franţez care e la noi de cincizeci ani, om pre atîta de bun cît şi de în- văţat, prietinul tuturor acelor ce-1 cunosc. Bunul bătrîn, slab şi abia ridicat de pe cumplita boală care nu-1 cruţase, şidea pe un jilţ în balcon, încălzindu-şi slăbitele mădulări la razele soarelui. Se bucură mult cînd mă văzu, şi după cele obicinuite întrebări şi răspunsuri, conversaţia căzu fireşte asupra întîmplărilor zilei. — Vezi, îmi zise doctorul, privirea nenorocirilor astei frumoase ţări, pre care o privesc ca o a doua patrie, nu lasă să mă-nsănătoşez. — După furtună vine şi vremea bună, răspunsei întrebuin- ţînd un proverb a la Sancho Panţa, şi voind prin asta a opri ţipetul sîngerîndei mele inimi; uite, boala încetează, patimile se tîmpesc şi liniştea se restatorniceşte . . . — [...] Eu sînt bătrîn; nu voi ajunge să văd aceea ce nu doresc; dar d-ta o vei videa, şi-ţi vei aduce aminte de vorbele mele. Gîndeşti oare că se vor mai înturna anii aceşti trecuţi de pace şi de linişte? — Şi pentru ce nu ? [. . . ] — Ascultă, mă curmă doctorul. Ieri după ce am privit din balcon soarele apuind, seara fiind rece, m-am sculat din jilţul meu şi am întrat în odaie, unde aprinzînd lampa, m-am culcat. După ce am cetit un capitul din istoria lui Napoleon, a acestui uriaş ce a răsturnat faţa lumii, şi pre care l-am urmat în arinişurile Egiptului şi în troienele ză- pezilor Rusiei, am lăsat cartea şi am închis ochii, dar feluri de gînduri m-au întovărăşit pe căpătâiul meu. Gîndeam la Franţa, pre care n-am revăzut-o de jumătate de veac, gîn- deam la Moldavia în care îmi petrecusem în linişte partea 287 5 10 15 20 25 30 35 40 cea mai mare din viaţă; gîndeam la zguduirea ce se făcu în Europa. Socoteam că vremea emancipaţiei popoarelor şi a naţiilor a sosit; şi apoi urmărind mahinaţiile politicii, videam cu îngrijirea că absolutismul începe iar a-şi ridica capul, de vreme ce dreptul celui mai tare tot încă esistă. Pe nesimţite mă cuprinsese somnul, cînd un vis fantastic mi se arătă. Mi se păru că un glas străin îmi strigă: Scoală-te! Apoi mă făcui în trăsura mea care mergea atît de răpide, încît roatele sfîrîiau, iar caii spumegau de sudoare. în fuga astă silnică am trecut prin mai multe uliţi, unde n-am întîl- nit nici o suflare, deşi era ziua mare, cînd deodată caii s-au oprit de mulţimea oamenilor ce împluse curtea unei case mari. Mă trezii atunci încr-o sală unde erau numai boieri cu decoraţii şi ofiţeri cu spalete. în mijloc văzui o femeie naltă şi frumoasă cu ochi şi sprincene negre, cu părul des- pletit pe spate, goală pănă la cingătoare, îngenucheată şi cu mînile legate dinapoi. Lîngă ea sta un om cu mască. El ţinea un paloş lat cu care lovea creştetul acei nenorocite fiinţi. Privitorii se uitau la acest martir făr-a clipi din ochi, făr-a zice ceva, făr-a face vreo mişcare, încît semănau a nişte statuie de ceară. Tăcerea era adîncă. Nu se auzeau decît lovirile de paloş a omului mascat şi suflarea de ago- nie ce ieşea din peptul frumoasei osîndite! La fiecare lovire un părîu de sînge purpuriu se revărsa pe umerii şi sînul ei, pănă ce în sfîrşit ucisa căzu cu faţa în jos, scăldată în sîn- gele său. E bine! în cruntele războaie a lui Napoleon, mi s-a întîmplat să văd feluri de grozăvii; în profesia mea de hirurg, am făcut şi am văzut grele şi dureroase operaţii, niciodată însă nu m-am simţit atîta de înfiorat ca la priveliştea ce mi s-arăta în vis. Mă simţeam murind, şi nu ştiu cît s-ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta. Lampa mea se stinsese, şi dinţii îmi clănţăneau în gură de frig. Abia am putut tinde mîna ca să sun. O slugă veni, aprinse iarăş lampa şi ieşi; eu însă nu mai putui adormi, grozava videnie îmi sta dinaintea ochilor. — Ce zici de visul meu? mă întrebă doctorul sfîrşind. Nu este el oare o profeţie? — Nu ştiu ce este, i-am răspuns; ştiu atîta că ies de la d-ta mai trist decît cum am intrat. Viind acasă, m-am apucat să-ţi scriu visul doctorului P . . . pre care te rog să mi-1 tălmăceşti, sau mai bine nu-mi zice nimic, căci mă tem s-aud tălmăcirea lui! 5 10 15 20 25 30 SCRISOAREA XXV (OMUL DE ŢARĂ) Octomvrie 1849 Am petrecut multă vreme la ţară, am trăit şi mai mult în mijlocul oraşelor. Aici precum şi acolo, am văzut de aproape oamenii şi lucrurile. Cu cît însă înaintez în vrîstă, cu atîta mă pătrund de încredinţarea că viaţa omului de ţară este cea mai fericită şi mai binecuvîntată de Dumnezeu; cu toate aceste mulţi se leapădă de ea, ca cum ar fi blăstămată. Dăunăzi trecînd prin satul N., poposii la casa unui răzeş bătrîn ce avea încă vro cîţiva stînjăni de moşie. Românul mă primi cu bucurie, iar femeia lui mai adăogi un pui cu smîntînă la bucatele obicinuite. Ne-am pus la masă. — Văd că petreci bine, moşule, am zis gazdei. — Bine şi nu prea, îmi răspunse; viaţa noastră, a oame- nilor de ţară este foarte grea. De aceea am socotit pre băieţii mei să nu-i mai las la ţară. Am trei băieţi, şi am strîns şi cîteva părăluţe. Pre unul am să-l dau în şcoală la Iaşi ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte. — Dar româneşte nu? — Ba şi româneşte; dar, vezi d-ta că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţălege româneasca de astăzi. Acum trebui să ştim multe limbi ca să înţălegem pre a noas- tră. Apoi după ce-a sfîrşi cartea, s-a face un logofăt, ş-a cîştiga şi el boierie, ori s-a tocmi vechil la niscai răzăşi, şi ş-a zice advocat cum îi al nostru, care se judecă de douăzeci de ani să ne scoată moşia, şi de cînd se tot judecă ne-au mîn- cat-o pe giumătate. Pre cel al doile am să-l dau calfă la vrun lipscan sau la vrun bacal să-nveţe neguţitoria, şi să aibă şi el dugheană cînd a fi mare. Cît pentru cel mai mic, l-oi da pre lîngă vrun boier să slujească, să se facă om, să-l scoată cirac. încai ştiu c-or petrece o viaţă mai bună; n-or asuda ca tatăl lor să-şi scoată pînea din pămînt. în Iaşi, oamenii 289 5 10 15 20 25 30 35 40 290 nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pănă la prînzişor. Soarele nu-i pîrleşte, şi ploaia n-o doresc de altă decît ca să le stîmpere colbul de pe uliţe. — Şi pe Aniţa — adăogi bătrîna — vrînd Dumnezeu, om da-o într-un pansion să-nveţe a juca şi a cînta în ghitară; şi unde s-a face o duducă cu capelă şi cu rochii mîndre, ş-a lua un cuconaş care i-a vorbi tot franţuzeşte! — Aşa-i că bine am pus la cale? Ce socoţi şi d-ta? mă întrebă răzeşul. — Eu socot, moşule, că foarte rău aţi pus la cale, şi să-ţi dau cuvîntul. Zici că vrei pre feciorul cel mai mare să-l înveţi mai multe limbi şi să-l faci logofăt sau advocat. Ştii ce-a să iasă dintr-asta? Ai să-ţi osîndeşti copilul la o vecinică atîrnare; să şadă într-o odaie cu pana în mînă, unde a să tînjească ca o floare scoasă din locul ce-i pria, şi de unde, după ce-şi va petrece cea mai mare parte a vieţii, nefiind niciodată a lui ce tot a altora, a să iasă trecut şi veşted, şi mai sarac decît cum întrase. Să-l faci advocat? Meseria asta cere un talent şi o vrednicie deosăbită; de unde ştii că copilul d-tale le va avea? Advocat rău s-a putea face, şi dacă va mai cîştiga şi rele deprinderi va veni în rele fapte; se va face un înşălător, un necinstit, un plastograf şi... va fi ruşinea părinţilor! Pre cel al doile zici că vrei să-l dai calfă la vrun negu- ţitor, adecă vrei să-l înveţi de copil a se jura strîmb, şi a nu măsura drept. în sfîrşit pre cel al treilea, ai de gînd să-l dai în casa vrunui boier ca să-l scoată cirac. Bun cuvînt! Atîta numai că acum boierii nu mai scot cireci; însă findcă băietul este curăţăl, a să-l îmbrace c-o livrea frumoasă, c-o jiletcă roşie cu şire- turi de fir, cu nişte pantaloni galbeni şi c-un frac nu ştiu mai cum, pe bumbii căruia a să fie marca stăpînului, ca să se cunoască că-i a lui, cum se cunosc boii din cireadă şi caii din herghelie de pre bourul lor. într-un cuvînt, a să fie jochei. — Ciocoi! — Jochei am zis, care-i o zicere englezească ce însemnează mai tot aceea. — Mai bine la plug decît în coadă. — Să venim acum la copila d-tale, mătuşă, pre care vrei s-o dai la pansion. îndată ce va întră acolo, n-o să-i mai zică Aniţa, ce madmoazel Anet (Anette). A să-nveţe a juca polca şi a să uite hora. A să-nveţe a cînta în ghitară şi 5 10 15 20 25 30 35 40 n-a să ştie a nevedi pînza. Iar cuconaşul care-i să-l iai gi- nere — şi care a să se ruşineze să se răspundă cu socrii lui — cea întăi treabă ce a să facă, a să fie să-i vîndă stînjănii de moşie care-i vei da zestre, şi după ce-i va bate la talpe, are să-ţi lepede fata, pre care-i s-o primeşti în casă plîngînd, şi n-a să-ţi fie de nici un ajutor, căci a să ştie franţuzeşte, iar nu gospodăria. — Ce spui, domnule, strigară bătrînii, va să zică foarte rău pusesem în gînd? Dar apoi ce ne sfătuieşti d-ta să facem cu copiii noştri? — Iată ce. Să-i daţi la dascălul din sat să-i înveţe limba lor ca să poată ceti cărţile cele bune care-i învaţă cum să cin- stească pre Dumnezeu, pre părinţi şi pre mai marii lor, cum să-şi împlinească datoriile cătră cîrmuirea care se îngrijeşte pentru binele lor, cum să se ferească de lene şi de beţie; şi prin urmare cum să se facă buni gospodari. Atunci vor şti că pe ogor cu plugul sub mînă şi cu inima la lucru, sînt si- guri astăzi pentru pînea de mîne, fiindcă ea va atîrna numai de la munca lor! Se vor bucura de un aer curat, şi vor avea grîne, poame, lăpturi şi alte bogăţii ce le dă bunul Dumnezeu. Orăşeanul trăieşte de azi pe mîne. Zdruncinatu-s-a ceva negoţul? să teme că nu va avea pîne pe a doua zi, în vreme ce ţăranul este sigur c-a să secere la iulie. în oraşe, traiul atîrnă de la cinci sau şase lei ce poate căpăta un muncitor pe ziua de muncă, iar de se-ntîmplă să nu găsească într-o zi de lucru, lipsa şi foametea i se înfăţoşează îndată; la ţară însă, de n-ar fi nici o para, tot nu se teme cineva că nu va găsi ce mînca. îndată ce omul şi-a împlinit datoriile cîm- pului, doarme liniştit, şi se scoală voios, pentru că nimică nu-1 umileşte într-un loc, unde toţi vorbesc o limbă şi se îmbracă deopotrivă. Aniţa d-tale, mătuşă, în loc de franţuzeşte va învăţa gospodăria de la maică-sa. în loc de rochii cu falbalale, va avea un peştiman curat şi o cămeşă de burangic cu altiţe cusute de dînsa. Nu va purta capele, ci flori de cîmp. Va ajuta bărbatu-său la muncă; îşi va creşte copiii, şi va fi mamă bună, soţie bună şi fiică bună. Iată ce se vor face copiii dv. dacă vă veţi îngriji de dînşii. — îţi mulţămim, domnule, că ne-ai deschis ochii, îmi ziseră bătrînii. Dumnezeu te-au adus ca să ne scapi de gogo- 291 mănia ce era să facem. Videm acum că bine trăim noi la ţară; de ar trăi şi copiii noştri cum am trăit noi! Vom face cum ne-ai sfătuit d-ta; le vom insufla frica lui Dumnezeu şi dragostea muncii. In vremea aceasta, trăsura fiindu-mi gata, mi-am luat rămas bun de la bătrînii ţărani, care mă întovărăşiră de bi- necuvîntări pănă ce mă perdură din ochi. Bucurie! 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XXVI (PROPRIETATE PĂGUBITOARE) Martie 1850 Sînt unii bătrîni carii ţi se fac neapăraţi, a cărora faţă doreşti s-o vezi din cînd în cînd, carii îţi vorbesc o limbă veche, îţi aduc aminte de o vreme trecută, şi sînt — pot zice — ca o hronică vie. Un proverb zice: „De n-ai bătrîn, trebui să-ţi cumperi". Eu, prietene, am norocirea a-mi avea bătrînul meu, pre care nici l-am cumpărat, nici l-am strîns de undeva, ce l-am găsit de la părinţi împreună cu ghigilicul tatei şi benişelul mamei, relicvie preţuoasă pre care n-aş schimba-o pe cea mai scumpă anticvitate din muzeile Italiei, pentru că jie- nicerul Simeon Durac e un bătrîn pre atît de vesel cît şi nesupărăcios; un fel de Nişcorescu en bien petreeîndu-şi zilele, cîte i-au mai rămas să trăiască pe lumea asta, făr-a se îngriji cît de puţin de ea, fără a se amesteca în intrigi, fără a avea curiozitate. Se mulţămeşte cu poziţia lui şi, ca un adevărat filosof, nu doreşte să aibă mai mult decît are, adică o răzăşie în ţinutul Cîrligăturii şi o casă în uliţa Băibăcăriei, pre care le are date cu anul, răzăşia unui vecin, şi casa unui arhivar de la nu ştiu care Divan. Cu cît însă se-n voieşte cu posesorul, cu atît a e nemul- ţămit de chirigiu; căci acest impiegat public îi plăteşte foarte rău chiria, sau mai bine zicînd, nu i-o plăteşte nicicum. Bietul meu bătrîn îl vizitează regulat de două ori pe zi, cerîndu-şi dreptul; în zadar însă. Arhivarul rîde şi nu plă- teşte. — Ştii ce, domnule Scripicescu? îi zise el mai dăunăzi, am venit . . . — Să-mi cei chiria? Tot aceea şi iar aceea. Doina ştie, doina cîntă. — Ba nu; am venit să te rog de un lucru. — A! îndată ce nu e vorba de bani, sînt gata să te-ascult. 293 5 10 15 20 25 30 35 — Vezi dumneata, domnule Scripicescu, căsuţa mea-i bunişoară. Patru odăiţe, ogradă bună cu gard, chiar la uli- ţă .. . — He! aşa ş-aşa. Nu e tocmai comodă. Ferestrile mici, coperemîntul vechi . .. — Eu tot sînt un bătrîn singur c-un picior în groapă, lemn uscat bun de ars; mi-am luat de seamă să ţ-o dau dumitale,că zău m-am săturat de a tot alerga după plata chiriei. încai n-oi mai avea supărare şi bataie de cap, ş-apoi dumneata mi-i pomeni poate cîteodată. — Mi-o dai mie casa dumitale? — Dar, şi dacă vrei, fă hîrtia de dănuire s-o iscălesc, şi să mergem s-o întărim la judecătorie. — Foarte mulţămesc, zise Scripicescu; nu primesc. — Nu primeşti? — Dar ce mă socoţi pre mine, arhon jicnicer? Gîndeşti că-s aşa de prost să fac o asemene neguţitorie păgubitoare? Ştii că bine îmbie să mă pui la mînă? — Cum aşa? întrebă jicnicerul, care nu-nţelegea. — Iaca cum, răspunse Scripicescu. Eu acum ţin o casă, a căria chirie . . . — N-o plăteşti, o ştiu tare bine. — Şi n-am altă grijă. Dar cînd aş fi eu proprietarul, ar trebui să plătesc pavele, să plătesc curăţit de uliţă, să plătesc ... să plătesc . . . mai ştiu eu ce? Să stric gardul, să fac parmaclîcuri. Să prefac ferestrile după plan, s-o acopăr cu tinichea sau cu oale ş.c.l., ş.c.l. . . . Unde m-ar sui astă istorie? Să şed tot cu mîna în pungă, aşa-i? — Ţine-ţi casa, frăţioare; nu ţ-ai găsit omul. Nu-mi trebui mie belea. Mai bine ţ-oi plăti chiria. — Apoi asta cer şi eu; dar cînd? — Cînd? cînd? — Ştii că eşti curios? Zicînd aceste, Scripicescu îşi luă pălăria şi se duse la canţelerie, iar jicnicerul Simeon ieşi după dînsul, desnă- dejduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lui. Sănătate! 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XXVII (UN PROTES DE LA 1826) Martie 1851 în ziua de astăzi, cînd proţesele au ajuns a fi atît de multe şi atît de lungi, cînd mai nu vei găsi om care să nu aibă proţesul său, socotim că n-ar fi o greşală de s-ar institua o răsplătire naţională pentru toţi acei ce n-au proţese, fie aceasta o medalie, fie o menţie onorabilă din partea cîr- muirei. Poate că boldul egoismului ne îndeamnă a da acest proiect, căci noi sîntem acei ce n-am avut — slavă Domnului! — păn-acum nici un proţes, şi prin urmare, noi am fi cel întâi care ne-am folosi de acest drept. în adevăr, lăsînd gluma la o parte, se miră cineva cînd vede micele şi ispisoacele vechi, care în puţine rînduri cu- prindeau atît de mult, şi anaforalele şi hotărîrile de acum, care în multe rînduri cuprind atît de puţin. Ne s-au prilej it a vedea o anafora scrisă pe douăzeci coaie hîrtie! adecă de trei ori cît întreg cap. VIII a Regulamentu- lui, şi de două ori cît toată partea I a codului civil. Judece cineva acum ce cumplită tortură este pentru şeful statului să fie silit a asculta o dată sau de două ori pe săptămînă asemene pocitanii, precum: referat din motivul actei, pro- test întors cu nadpis, replică cu rezoluţie, jurnal în nefiinţă, trataţie în complect, osebită socotinţă după hodul delei ş.c.l., ş.c.l. Fraze barbare care-ţi mînîncă vremea şi îţi irită nervele! Cînd eram la Bucureşti, un om de duh îmi spunea o anec- dotă de la 1826 a domnului Grigorie Ghica. într-o zi, pintre alte hîrtii, logofătul al doile îi înfăţişă o anafora a Divanului pe vro trei-patru coaie hîrtie. După ce îi ceti vro două părţi din ea: — Ce-i aceea? întrebă vodă. — O anafora a Divanului în pricina unor bani ce pretinde Stoica de la Mihali. 295 — Cine-s aceia? — Doi neguţitori de aice din oraş. — Şi ce zice Divanul? — Zice că deşi Stoica are dovadă că are să iaie o sumă de 5 bani de la Mihali, dar Mihali întîmpină că acei bani erau . . . fiindcă . . . pentru că . . . Să văd ce zice. — Ceteşte dintâi, zise Ghica. Logofătul al doile începu a ceti anaforaua. Domnul asculta. io Acum era pe la a şasa faţă. — Am uitat cîte ai spus păn-aice, logofete, zise vodă. începe dintâi. Bietul funcţionar, vărsînd sudori, reîncepu cetirea, care acum merse pănă la închierea ce se sfîrşea cu obicinuita 15 formulă: „Iar desăvîrşita hotărîre rămîne la înţelepciu- nea m.tale". — Şi ce hotărîre să deie înţelepciunea-mea, zise Ghica, cînd toate zisele şi deszisele lor, n-am înţeles nimic? La început are dreptate Stoica, la mijloc Mihali, şi la coadă 20 şi Stoica şi Mihali. Aferim! buni judecători am! — Şi de cîtă vreme se lănţuieşte pricina asta? — De patru ani. — Patru ani! Şi pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri, dupre cum e obiceiul între breslaşi? 25 — Nu ştiu. — Buiurdiseşte-o cătră starostii breslelor ca s-o cerce- teză, s-o puie la cale, şi să-mi facă de-a dreptul mie anafora* Funcţionarul făcu ce i se porunci. Piste două zile, logofătul al doile îi înmînă o anafora 30 pe o jumătate coală hîrtie, în care erau următoarele: „Măria-ta! Am cercetat şi am hotărît: Stoica să plătească cinci sute lei lui Mihali; pentru care am şi băut adalmaş la cîrcima lui Badaca 1. 35 Plecate slugile rn.tale." (Urmau iscăliturile). — Maşalla! strigă Ghica-vodă, smuncind hîrtia din mîna logofătului, şi sărutînd-o. O! de s-ar sfîrşi aşa toate judecă- 1 Badaca avea pe atunce cea mai vestită cîrcimă în Bucureşti. 296 ţile în domnia mea! Ascultă, logofete! Scrie îndată aice pe hîrtia asta că întărim această hotărîre, şi poruncim să nu se strămute în veci. După ce-a scris logofătul, domnul iscăli, şi muhurdarul puse pecetea. Actul acesta se păstrează şi astăzi în arhivele Ţării Ro- mâneşti. SCRISOAREA XXVIII (PELERINAGIU) Octomvvie 1852 — Haide, băieţi! încălecaţi şi luaţi seama la hopuri. 5 — Unde mergem ? — La Ocnă. Surugiii s-au uitat lung la mine. Sărmanul! — vor fi zis în gîndul lor — oare ce-a făcut de-1 trimit la Ocnă ? Apoi au încălecat, şi chiuind şi plesnind, am purces într-un galop 10 furios care a ţinut tocmai — două minute! Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, zicînd ca cucoana Chiriţa: Of! mări frate, De ai păcate Cu cai de poştă să te porneşti, De multă trudă, De multă ciudă, Te vezi cu poşta că-mbătrîneşti. Căci dacă pleacă, Colbul te-neacă, Glodu-ţi lipeşte benghiuri pe nas, Biciul pocneşte De te-asurzeşte Şi caii poştii alerg la . . . pas. 25 Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Tîrgul-Ocnei. Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e pricina? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decît deshămaţi păn-în valea Petricicăi, şi că trebui 30 să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul pămîntului ajunge prin întrebuinţare a se face lege, ca unul ce sînt supus le- gilor, am tocmit boi cu care m-am suit şi m-am coborît în vro şasă ceasuri pană în valea Orăşei, întovărăşit de surugii, 15 20 298 5 10 15 20 25 30 35 40 care duceau caii (ce erau acum numai un obiect de lux) în pohod. De la Călugăra, răcoreala atmosferei, sănineţa orizonului, vioşia verdeţei îmi arătă că întru în regiunea munţilor. Cu cît de ostenicios este drumul, cu atîta e şi pitoresc. Munţii vineţi ce se văd în depărtare, coastele dealurilor coperite cu buchete de fagi, arini şi brazi; Tazlăul ce şer- puieşte pe vale înfăţişează un peisaj romantic. Înaintînd, am început a videa şi sătenii în costumul muntean. Feme- ile îşi înfăşură capul cu un ştergar, a căruia capete atîrnă dinapoi. Găteala aceasta seamănă mult cu a călugăriţilor dominicane. Am băgat de seamă însă că sîngele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoşesc, şi n-a degenerat ca la cîmp. Cînd făceam observaţiile aceste fiziologice, înaintam încet - încet spre ţelul călătoriei mele. După ce deci, ca din poveste, am mai trecut un deal, o vale ş-o limbă de pădure, am zărit în depărtare Tîrgul-Ocnei, închis între munţi, aşa fel încît se pare că în văgăuna aceea se sfîrşeşte lumea. Ajungînd în sfîrşit, am tras la Camară. — Ştii ce este Camara? în adevăratul înţeles, Camara este cantora sără- riilor, dar în fiinţă ea este curtea Tîrgului-Ocnei. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetaşilor, ce şi a orăşeanilor. De la Camară se împrăştie favorul şi dezgra- ţia, dragostea şi urgia, binele şi răul. într-un cuvînt, ea este o autoritate mai mult sau mai puţin însemnată, după gra- vitatea camaraşului. Aice am găsit pre vornicul A. Vilara, pre care îl cunoş- team încă de la 1828. El mă primi cu acea aleasă politeţă ce caracterizează pre adevăratul aristocrat. Seara ne-am primblat împreună, am vizitat o punte pe Trotuş, făcută de el, care este primblare publică; apoi după cîteva robere de vist, m-am culcat şi am dormit cum nu dormisem de cînd purcesesem de la Iaşi. A doua zi am petrecut-o mai toată conversînd cu Vilara. Ascultam cu mirare pre omul acesta, ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu ce dezgust şi căinţă vorbea de politică, el care mai toată viaţa ş-o pe- trecuse în intrigile diplomaţiei şi în zbuciumările politicei. — Nu voi să văd jurnale — îmi zicea el — nu voi s-aud de gazete, mă mulţămesc a fi vesel şi liniştit. După ce mă voi înturna de la băi (era gata să se ducă la Franţinsbad), o să fac din orăşelul acesta un ermitagiu de odihnă şi de plăcere. Acum haidem să ne primblăm, adăogi zîmbind, să 299 5 10 5 20 5 30 35 40 300 împrăştiem seriosul convorbirei prin viderea frumuseţelor Ocnei. Era aproape de miezul nopţii, cînd după primblare am mîntuit vistul, iar cînd bătură 12 oare, Vilara nu mai era! O apoplexie trăsnitoare curmase firul zilelor sale. După patru luni trecute, încă cu groază îmi aduc aminte de acest moment! în adevăr, poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieţei, şi în spaţiul de cîteva minute a-1 videa mort ? Sic transit gloria mundi! Cea întăi datorie a fost să vizitez pre boierii moldo- români din care se compune soţietatea, şi am avut prilej a cunoaşte că fuzia între munteni şi moldoveni face mari progrese aice, căci deşi într-un colţ de ţară, în T. Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate română, ce era odini- oară proverbială. Tot ce se mai poate adăogi este că băr- baţii sînt foarte buni, şi femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotuşul ş.c.l. contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţara. Un tînăr vesel şi de duh, rudă şi prieten al meu, îmi spunea că el îşi închipuia în naivitatea sa de provinţial, că împoporarea Tîrgului-Ocnei se alcătuia din acei iertaţi de la munci, pre care guvernul, în părinteasca sa îngrijire, îi coloniza acolo, pentru ca avînd ei totdeauna în privire gropile osîndei, să se pocăiască şi să se facă din răi, buni. Curiozitatea, ori mai bine zicînd păcatul sau norocul lui cel bun îl îndemnă să vie la Ocnă; dar aici se încurcă aşa de bine, încît se trezi însurat cu o iertată (cum o numeşte el) damă, pre atît de plăcută cît şi bună soţie. 1 Trei lucruri sînt de văzut şi de studiat aice: turnul pre- cistei, ocnele şi — părintele egumenul. Turnul e o zidire foarte curioază. El este patrat, de o circonferinţă de 12 stînjini, şi de o nălţime de 5—6. Se cu- noaşte că a fost zidit cu mult mai nainte de monastire (care şi ea dată de vro două sute şi mai bine ani), şi că menirea lui n-a fost de a servi de clopotniţă. Gios are o încăpere mare, care a fost, cum se vede, ma- gazie sau închisoare. Despre nord, te sui pe o scăriţă la o nălţime de 15 palme, şi intre într-o săliţă îngustă, unde cel întăi lucru ce ţi se înfăţişează este — spînzurătoarea! 1 Tînărul acesta (Pascal Vidraşc) nu mai este! Cruda morţei coasă îl săceră înainte de vreme. 5 10 15 20 25 30 35 40 Un grindei de stejar stă prins în zid de amîndouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de care se anina ştreangul. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul ca să sugrume pre paţient! în dreapta acestui coridor este o uşuliţă pre care te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă — putredă acum de vechime — într-o închisoare subpămînteană, fără lumină, fără aer, şi de o adîncime grozavă. Acolo cine ştie cîte jertfe au fost! Cîte suspine au înăduşit groasele ziduri a turnului! cîte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat ce l-a zidit acele buze ce vineau de amuţeau învineţite sub spînzură- toarea ce stă dinaintea uşii! în dreapta coridorului este o scăriţă pe care suindu-te, între într-o camară boltită cu fe- restre strimte, care servea spre schingiuirea prizonierilor, precum se cunoaşte de pre gura unui cuptioraş ce se vede la intrarea acestei închisori, în care negreşit se înferbîntau uneltele schingiuirilor. Mai suindu-te, găseşti încă o altă camară boltită, şi mai sus stau aninate clopotele monastirei. Un clopot mare, vechi şi spart,, cu glasul său cel dogit, ves- teşte ocnenilor cînd este sărbătoare. Oare cine a fost Tiberul ce a făcut turnul acesta, care ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdeauna în noianul vremii? Oricît am căutat, nici o inscripţie, nici o dată nu am aflat; chiar în cronicele noastre şi în tradiţiile poporului nu găsim nimică. De la osînda veche, m-am dus la osînda nouă, la gropile de sare. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea arestanţilor. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioaze, pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-au lăsat e mîhnicioasă. în risc de a fi numărat între ruginele literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică. Oare Vălcica nu seamănă ea cu Aheronul, şi gurile ocnilor cu intrările imperiului lui Pluton? Ascultînd vuietul ce se făcea în fun- dul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe. Să venim acum la a treia curiozitate, adecă la părin- tele egumenul, de la care văd acum că trebuia să încep, după proverbul: in Jovem principio. Preacuviosul arhimandrit Paisie Ocneanul, egumenul sfin- telor monastiri Precesta şi Raducanu, e în adevăr o curiozi- tate. Să nu se pară un paradox această zicere. 301 Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deşi grec, nu seamănă nicicum cu grecii? Noi avem dreptul a-1 reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuţi de cînd este cu noi, prin faptă şi prin grai, acest bărbat s-a 5 găsit totdeauna în frunte, cînd a fost vorba de vro îmbună- tăţire obştească, de vro binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul (care este unul din cele mai bine ţinute din toată ţara) a cărora este inspector acum de douăzeci ani. 10 Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit? Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armasari, nici. . . tabieturi? Lumea însă vorbeşte că are bani. Întrebîndu-l dacă e adevărat, îmi răspunse că din împrotivă, el urmează porunca 15 apostolică: Mf| KifjaeaGe xpu^ov, pr|8e ăpyopov |ir|8s xa^K^v xdq £d)vaq 6pâW. Părintele Paisie are o mică chilie în monastirea Radu- canu, unde şăde singuratic şi liniştit cu fratele său, protosin- 20 ghelul Neofit, cu care nicicum nu seamănă, căci cu cît egu- menul este econom, cu atîta frate-său e risipitor. Orice cîştigă cu epitrahilul împărţeşte la săraci; şi în vreme ce egumenul se ocupa de lucruri ce le socotea serioase, părintele Neofit plînta o viţă de vie la fereastra chilioarei sale. 25 Via a crescut, a coperit chilia, şi s-a întins piste zidul mo- nastirei. Cine ştie dacă, cînd lucrurile părintelui Paisie, ce se par acum temeinice, nu vor mai fi, via monahului Neofit nu va produce încă rod şi umbră! Am zis că aceşti doi cuvioşi locuiesc în m. Raducanul, 30 fără să vorbesc încă de ea; scapare pre care mă grăbesc a o îndrepta. Monastirea Raducanul e situată în cea mai frumoasă po- ziţie, pe o stîncă din malul Trotuşului (la care am a mă înturna cu plăcere). Zidirea n-are nimic de însemnat; ea 35 seamănă cu toate bisericile făcute pe atunce. Deasupra uşei se cetesc aceste versuri: „VELEAT A¥IB Mult pre-dulcelui Hristos Robul său cel credincios, 40 Lăcaşul tău au zidit. Foarte l-au împodobit 302 5 10 15 20 25 30 35 40 Lumina dar acea cerească Prin ruga ta să moştenească Radu Racoviţă vel logofăt, Cu a lui soţie Maria, ctitori Sînt cu fiica lor Ilinca, La această biserică pre-sfîntă. P.P. mai 20 Apres avoir regie Ies fortunes publiques, J’ai donne des leţons aux plus grands politiques." Cum îţi pare inscripţia această pretenţioasă? Ce zici de franţuzeasca din ea? Ce înţelege prin regler Ies fortunes pu- bliques'î Eu prepun că d. logofătul Racoviţă — a căruia ţărînă fie uşoară! — numea regularea averilor obşteşti hotă- rîrile drepte sau strîmbe care da prin cărţile de judecată ce slobozea de la logofeţie. Donner des legons aux plus grands politiques nu-ţi pare a semăna cu o epigramă îndestul de bufoană? Dovadă că de măgulirile linguşiei dreptul simţ se întunecă, şi deşer- tăciunea face pre oameni să-şi sape nerozia în peatră. Dar să lăsăm vanităţile oamenilor, şi să venim la frumu- seţile ce natura le răspîndeşte aice cu atîta îmbelşugare. Toate dealurile ce împregiură orăşelul sînt încununate de grădini şi de vii care produc în singură podgoria Ocnei aproape la 150 mii vedre de un vin foarte bun, şi însă vin vechi nu se găseşte! Întrebînd pre un localnic de ce nu au vin vechi ? el îmi răspunse că: ei n-au obicei să-l lasă să se învechească. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar şi potrivit; căci în adevăr, sărbătoarea şi duminica vezi toate crîşmăresele gătite, ademenind cu ochii lor cei negri pre trecători; Curteni, şavgăi, tîrgoveţi, rufetaşi, în crîşmă sînt toţi egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi cîte o scripcă, cîte o cobză; şi apoi cînd aburii vinului şi ochii crîşmăresei au produs efectul lor, încep horele, rîsurile, tropotele ş.c.l., şi cînd, îndeseară, se întorc pe acasă şovăind şi cîntînd, cei de piste vale, vrînd să treacă puntea îngustă de pe Trotuş, adese cad în el: dar fiindcă au şi beţivii un Dumnezeu, şi fiindcă Tro- tuşul e vechiul lor prieten, el îi primeşte în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrăţoşează, şi-i trimite pe acasă scăldaţi şi desmeţiţi. Nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decît acest nobil rîu, care după ce iese din munţii Transilvaniei, şi după 303 ce îşi face loc pintre stînci şi scaldă T. Ocnei, primind în sînul său Slănicul, Caşinul, Oituzul, Tazlăul şi alte mai mici părîie, merge de se aruncă lîngă Agiud în Şiret. Ştii însă că şi Trotuşul — ca tot ce este mare şi frumos — are şi el zavist- 5 nicii săi? şi ştii care sînt aceştia? — Slănicul şi Vălcica. Cîteodată, cînd ploile se varsă în munţi, Slănicul îmflat de şiroaiele ce curg în el, socotindu-se că ar fi şi el ceva, îngîmfat şi turbat, se aruncă rostogolind petre şi bolovani, şi despicînd cu furie apele Trotuşului, merge pănă ce se 10 perde în el. Alteori, dacă plouă spre nord-vest, Vălcica, capriţioasa Vălcică, acest părîiaş neînsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atît de mare încît adese prăvale carele încărcate. Ea se repede ca să îmbrăţoşeze pre mîndrul rîu — pre care îl curteneşte de atîţa ani fără vreo ispravă — 15 însă el, despreţuindu-i cocheteriile, nu sufere ca cristalinele lui unde să s-amestece cu apele sărate şi noroioase a acestei bătrîne desfrînate, încît e o deşănţată privire a videa cum apa tulbure a Vălcicăi curge prin Trotuş făr-a se amesteca cu el. 20 Trotuşul e odorul cel mai preţuos şi mai iubit a ocnenilor. El este mîngăierea lor, panaceea lor universală, idolul lor; cînd se scaldă în valurile lui, ei cred că îşi spală şi pă- catele. Trecînd podul, găseşti Grădina lui Nastasache, la poalele 25 muntelui Măgura. Aice este un izvor de apă minerală. Iată ce zice de el doct. Fătul în descrierea sa despre apele simple şi minerale: „Apa acestui izvor este limpede, însă brînzoasă, cu una ce are nişte flocuşori într-însa, care se aşează pe fun- dul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. în privirea 30 acestor flocuşori, socotinţile sînt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decît carbonat de magnezie, alţii zic că ar fi hi- drat de pucioasă ş.c.l." Adecă cu alte cuvinte va să zică că apa nu e analizată, şi că nu ştie nime din ce atomuri se alcătuieşte. Cu toate aceste, vara năvălesc mulţime de bol- 35 navi la cură. Aice sînt odăi prea bune, şi o îngrijire foarte de lăudat din partea proprietarului. Grădina aceasta e şi primblarea favorită a orăşenilor, carii păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther: Wer nicht liebt Wein, Weiber und Gesang 40 Der bleibt ein Narr sein Lebenlang. în zile de sărbătoare, neguţitoriţele, gătite şi ferche- zuite, vin de se rătăcesc prin aleele livezii; şi apoi, cînd 304 5 10 15 20 25 30 35 40 rătăcirile sînt mai serioase, se suie suspinînd şi bătîndu-şi pepturile în deal la schitul din Măgură, de unde ca nişte alte Magdaline se întorc pocăite; atîta numai că pocăinţa ţine numai pănă ce se coboară în vale. Voind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura pănă la Troiţă. De aice a trebuit să ne suim — eram mai mulţi — pe gios pe o cărare strimtă şi stîncoasă. Cîte puţin-puţin, dru- mul făcîndu-se mai greu, am început a simţi obosirea, şi cînd după cinci patrare de oară am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniţi. însă cînd, după atîte stînci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeaţă, pomet şi apă; cînd am văzut încîntătoarea priveală ce se întinde de pe vîrful muntece- lului acestui, am uitat toată osteneala suitului. Cîţiva pustnici uitaţi de lume vieţuiesc aice singurateci, în desăvîrşită lipsă şi nevoie. îmi propuneam a mă duce şi la băile de la Slănic, dacă doctorul Şaroş nu mă înturna din hotărîrea aceasta. Nu m-am căit nicidecum, cînd m-am încredinţat de starea în care fu Slănicul în vara aceasta. Sînt 20 ani trecuţi de cînd d. Şaroş, unul din cei mai buni doctori ce am cunoscut, locuieşte în T. Ocnei. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri, cînd au intrat Bem cu honvezii lui aice. Ocnenii sînt foarte norociţi; ei au doi doctori, pe d. Şaroş şi Trotuşul; de aceea, nici se sparie ei cînd se bolnăvesc; unul sau altul trebui să-i vindece. Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la T. Ocnilor. Urîtul începuse, şi spleenul nu era departe, cînd deodată se făcu un mare zgomot pintre călugări. Ce era? — Ministrul cultului sosise. Asta fu o mare norocire pentru mine, căci nu putem decît să cîştig moraliceşte în adunarea d. G. Cuza, pre care, oricît de mult îl ştim, nu pot în capitalie a-1 supăra, precît doresc, cu vizitele mele. L-am întovărăşit la m. Bogdana, unde părintele egumenul Antonie Dumbravă ne găzdui şi ne ospătă patrioticeşte. Această monastire zidită şi înzestrată de răpăusatul lo- gofăt Solomon Bîrlădeanul şi jupîneasa sa — a cărora mor- minte se văd înăuntru bisericei — este foarte bine ţinută. Fostului egumen, răpausatului arhimandrit Teofilact, ea este datoare cu cele mai multe îmbunătăţiri; pagubă numai că e situată în aşa sălbatec loc, favorit adăpost a urşilor. Pă- rinţii ne spuneau că, adeseori, urşii care sînt mai devoţi îi vizitează. Socotirăm deci de cuviinţă să le facem şi noi 305 5 10 15 20 25 30 35 40 o contravizită. Planul se făcu, se adoptă, şi se şi puse în lu- crare. în vreme ce ne pregăteam pentru această espediţie, unii din amatorii ce erau să ne întovărăşească începură a ne spune feluri de anecdote. Unul, cum un urs a îmbrăţoşat pre un vînător, care de atunce nu mai îmbrăţoşează pre nime; altul, cum un alt urs a smuncit sineaţa din mîna vî- nătorului, şi i-a sfărmat-o de cap. Altul iar, cum un al treile urs a luat pre un vînător subsuoară, şi l-a dus în bîrlogul său, unde l-a făcut beefsteak pentru puii săi; altul cum. . . ş.c.l. Toate aceste povestiri mai mult sau mai puţin istorice mă făcură a gîndi că eu — vînător de iepuri şi de prepe- liţe — o să fac o tristă figură, cînd mă voi întîlni c-o dihanie care fără multe complimente te ia în braţe; şi cam cu ruşine mărturisesc că începui a per de ceva din gustul vînăt oarei. Nu ştiu, ideea aceasta, sau îmbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi cu adevărat eram bolnav, încît d. Cuza fu nevoit a mă lăsa să beu ceai în chilia arhimandri- tului, iar d-lui cu ceilalţi se sui în munte. Din norocire, urşii, ca nişte urşi cu judecată, simţind că au a face cu un vechi vînător, nu cutezară a da ochi cu acest boier. Păn-a nu pleca din T. Ocnei, m-am dus la Oneşti ca să vizitez pre proprietarul, cătră care mă leagă o veche priete- nie. — Pe înfloritele şesuri a acestor frumoase domene, unde Caşinul şi Oituzul se varsă în Trotuş, se primblă cocostîrcii, coţofenele şi turturelele, care de aice nu se duc mai departe. Deşi dorinţa mea se învoia cu a d. Aslan de a rămînea mai mult la Oneşti, grăbindu-mă a mă pregăti ca să mă întorc la Iaşi, n-am putut zăbovi decît o zi, o zi de acele pre care romanii le însemnau cu o peatră albă. în sfîrşit am părăsit acest tîrguşor, unde, departe de in- trigi şi de supărări, petrecusem două luni de odihnă şi de ne- grijă. I-am lăsat rămas bun, făgăduindu-i a-1 revedea cît mai curînd. La Roman am găsit colb, am întîlnit judani trenţoşi; aceste îmi prevesteau apropierea capitaliei. Cînd am zărit cele patru turnuri a mitropoliei, ce stau ca o masă răsturnată cu picioarele în sus, soarele scăldat într-un nour pulberos se ascundea după muntele Pionul. Xatpe! 5 10 15 20 25 30 35 SCRISOAREA XXX (BĂILE DE LA EMS) Avgust 1855 Facultatea din Berlin ne trimisese la Ems. Vrînd-nevrînd, deci a trebuit să o ascultăm: ne-am suit în vagon şi: mînă băiete! Mînă băiete, adecă, şuieră maşină! După ce ne-am oprit o zi ca să vizităm Hanovru, ne-am urmat călătoria pănă la Colonia, unde trebuia să lăsăm feara de uscat ca să luăm pre cea de apă. Cel întăi lucru a unui călător, după ce ajunge în Colonia Agripina, este să vizite domul (această biserică măreaţă, cea mai mare zidire de stilul gotic din lume, care, începută la 1248, nu e încă gata, şi nici va fi în timpurile noastre), şi apoi fabrica lui Jean Mărie Farina, care are privilegiul a parfuma cu apa lui ambele emisfere, însă înformîndu-ne de locuinţa acestui vestit distilator, ni se răspunse că în Colonia sînt 23 de Jean Mărie Farina, şi toţi se zic cei ade- văraţi. în cîteva oare, vaporul te duce la Coblenţa, staţie a călătorilor pe Rin, unde vapoarele se urmează regulat ca omnibusurile. Eram acum aproape de sfîrşitul drumului nostru. Am luat o trăsură care într-o oară făgădui să ne transpoarte la Ems. Chirigiul nostru trecînd pe sub tunurile cetăţii Ehren- breitstein, zidită pe coasta unui deal în dreptul Coblenţei, ne spuse că artileriştii prusiani zic că cetatea aceasta nu se poate lua nici cu un chip. Nefiind competenţi în asemene materie, l-am crezut uşor. Curînd intrarăm în ducatul de Nassau, care numără 38 mile patrate, adecă ceva mai puţin decît un ţinut al nostru. Nimică mai frumos şi mai pitoresc decît drumul acesta pe o şosea minunată, care după ce atinge ţărmurile Rinu- lui, unde se vede de ceea parte frumosul palat de Stotzen- fels, apoi cotigeşte şi apucă malurile Lanului. O cavalcadă de engleze călări pe magari ne anunţă că intrăm în oraş. 307 Oraş! Vorbă mare! Mai nimerit am zice sat, dar sat alcătuit de vro şăptezeci de frumoase oteluri ce se întind pe o vale îngustă pintre care curge Lanul. Aice toate casele sînt făcute nu pentru proprietarii lor, ci pentru străinii ce vin; 5 de aceea, de la octomvrie şi pănă la mai, Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să prii- mească mulţimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tă- măduirei, din tuspatru punt urile cardinale, regulat de două ori pe zi, trăsurile de la Coblenţa. Atunci începe a se des- 10 morţi Emsul, începe a trăi din mila fîntînei Keselbriunen care dacă s-ar întîmpla să sece, zău nu ştim ce ar face lo- cuitorii lui. Poziţia acestui orăşel e atît de romantică, îngrijirea atît de mare, încît nu te poţi opri de a nu te plăcea în paradisul 15 acest încîntător, deşi şiderea în el te ţine cam scump. După ce ne-am aşezat la otelul des Quatre Saisons unde fusesem recomandaţi, ne-am grăbit a ne duce să vizităm locul unde neguţitorii îţi vînd feluri de scumpe nimicuri. Ne-am primblat prin grădina şi frumoasa alee ce se în- 20 tinde de la izvor pănă la casa cu patru turnuri. La urmă, am întrat în salonul de conversaţie. Aice era întinsă o masă lungă îmbrăcată cu postav verde, în mijlocul căriia sta o ruletă, coţcă privilegiată care scurge pungile străinilor, căci alteţa sa duca de Nassau nu învoieşte supuşilor săi să joace 25 jocuri de hazard. Am găsit acolo mai mulţi moldoveni cunos- cuţi. Moldovenii au ajuns acum, de unde nu-i sameni, acolo răsar. Băile de Ems sînt frecventate de o soţietate aleasă. Pe la începutul timpului curei vin nemţii, ruşii, leşii; iar în iulie 30 năvălesc francezii şi englezii; atunci nemţoaicele se eclip- sează de crinolina şi volanele parizienelor; însă deşi eticheta face petrecerea îndestul de monotonă, cel puţin ai mîngăierea că te găseşti într-o adunare cumsecade. De la 7 şi pănă la 9 oare, vezi trecînd pe promenadă feluri de figuri care de 35 care mai ţanţoşe. Vezi acest ofiţer ce se primblă la braţ cu un june ele- gant în civil? Unul e duca de Meiningen şi celalalt prinţul Gheorghe de Prusia. Iată contele de Morny. Văzîndu-1 ci- neva fără nici o decoraţie, vorbind operă şi Bois de Bou- 40 logne cu contesa d’Imecourt, ar zice că e un faşionablu de la jockey-club, iar nicidecum prezidentul corpului legislativ, şi intimul lui Napoleon III. Dar figura astă poznaşă ce face să rîdă pe duca de Richelieu? Acesta-i Levassor, comicul 308 10 15 20 25 30 35 40 de la Palais-Royal, care a venit aici ca să ne facă să petrecem cîteva seri vesele. Iată doamna Calerghi, fiica lui Neselrode, prinţesa Re- zinska, contesa Potoţca ş.a. Dama astă tomnatecă dar plă- ă încă, întovărăşită de două fete atît de elegante una altia, încît nu le-ar putea cineva deosebi dacă, prin un joc a naturei, n-ar fi una brună şi alta blondă, dama asta e o ame- ricană bogată ce nu-i nici prinţesă nici marchiză; republi- canii aceşti de piste ocean sînt mai presus de asemene deşert tăciuni. Ea e doamna Hutton, nimic mai mult; dar, zău! dacă lumea nouă produce asemene frumuseţi, nu ştiu de ce mai şede cineva în cea veche? O, ce toaletă eccentrică la dama astă mică ce dă braţul marchizului de Chabannes, dar cît o prinde de bine, şi cît e de gentilă miss Sheppart! — Miss Sheppart? Ce-i aceea? — E o mlădiţă a Albionului răsădită în macadamul Pa- risului. Mai mult nu ştiu, şi nici vreu să vă spun. Nu vă miraţi de eleganţa toaletii astei dame nalte şi palide. Dumneaei e madama Gerson. Toate aceste bogate atururi iese din magazinul bărbatu-său, cel întâi (magazinul vreu să zic) din Berlin. Pe bancul acela, lîngă cîţiva lorzi englezi, şăde generalul rus Enghelhard, ce vorbeşte c-un june ofiţer din marina franceză, care-şi perdu un picior la Crîm. Ei fumă şi conver- sează cu atîta familiaritate, încît n-ai gîndi că sînt duşmani. Precum videţi, nu se poate nime jălui că nu e în bună companie, dar — o rezic — petrecerea e sarbedă, şi viaţa îndestul de monotonă. La 5 oare dimineaţa alergi la izvor, şi pănă la 9 înghiţi la apă caldă primblîndu-te — dacă nu plouă — prin gră- dină, şi ascultînd orhestru. Aice întîlneşti tot aceeaş soţie- tate, însă în haine de baie. Dacă vremea e închisă, vezi englezii învăliţi în mari şaluri de lînă, care le dă o înfăţişare foarte poznaşă; iar în boneta şi capotul acesta, n-ai gîci pre dama cea elegantă ce-ai întîlnit-o aseară la promenadă. La 9 oare nu mai vezi pre nime la izvor. Toată lumea s-au tras pe-acasă ca să dejune, şi să-şi facă toaleta, încît două oare promenada şi salonul sînt deşerte. La 11 încep a ieşi. Ia seama bine să nu te adimenească magararii care te-aşteaptă cu dobitoacele lor la scară. Mossie! Mossie! Vollen Sie rei- ten? îţi strigă cu toţii. De cumva din ochi-ţi prepun că poate mai te-ai îndupleca a face o cursă, te-ai prăpădit! Te vezi 309 încungiurat, înhăţat în braţe şi pus pe un magar care pleacă fuga, duduit cu băţul dinapoi de cornacul său, încît cînd te trezeşti, eşti acum pe potica muntelui. Dacă ai scapat de cursa asta, n-ai decît a te duce în salon, unde jucătorii s-au 5 adunat, sau la cabinetul de cetire, unde curiozii răscolesc jurnalele, ori la colonadă, unde lălăii cască gura pe la măr- furile expuse prin magazine. Dar a trecut o săptămînă. Ai călărit pe mai mulţi magari, ai vizitat Nassau, Stoţenfels, Kemenau ş.c.l., toţi 10 munţii şi colnicele. Cunoşti toate obrazele cu care te întîl- neşti mai de multe ori pe zi; ai învăţat de rost toate polcele ce le executează orhestrul, ai făcut inventariul tuturor ba- gatelelor din colonadă, ţi-ai cercat norocul la ruletă, ţi s-a lîncezit sufletul de apă caldă, în sfîrşit poate ai avut noroc 15 ca noi, să rîzi de cîntecele lui Levassor, să asculţi încîntătoa- rea vioară a lui Vieuxtemps, şi fărmecătorul glas a privighi- toarei nordului Jenny Lind, ce să mai faci? monotonia te-a săturat, şi urîtul începe a se ivi. Atunci contele Bismark, comisarul ducăi, iscodeşte vro 20 nouă petrecere. Vezi anunţat odată că mîne fiind ziua ani- versară a a.s. ducăi, va fi iluminaţie strălucită, serenadă cu muzică şi armonie la redută. Poţi vedea toate aceste pentru un florin? Altă dată, că la promenadă va juca muzica militară. Nu te-amăgi însă; ai s-auzi tot acele arii, tot de acei muzicanţi, 25 dar în haine milităreşti. Uneori e un steeple chase de nou soi. într-o dimineaţă am văzut că se strînsese toţi magararii din Ems şi împregiurimi, cu urechiaţii lor cursieri. Întrebînd ce va să zică asta, un poznaş ne răspunse să se pregătise cavaleria ducăi de Nassau ca să meargă să iaie Sevastopolul; 30 era o alergare de magari, unde biruitorul se poartă pe una şi singura stradă a Emsului, ca un triumfător roman. Ne se mai spusese că codrii ducatului sînt plini de vînat, şi că poţi căpăta uşor şi ieftin voia de a vîna, întovărăşit de un pădurar; încît dacă te vei scula înaintea soarelui, şi te vei 35 înturna după apusul lui, negreşit poţi întîlni două, trei căprioare; dar ţi se dă de ştire că nu poţi trage în dobitoc, decît dacă are mai bine de un an, sau mai puţin de zece. Atunci cercetezi . . . — Metrica căprioarei? 40 — Ba nu; dar cînd trece dobitocul, te întorci cătră pă- durar şi-l întrebi: — Ce vrîstă socoţi să poate să aibă căprio- rul acesta? Pădurarul se uită cu o căutătură ispitită, şi-ţi răspunde: „unsprezece luni"! sau „doi ani şi jumătate, 310 poţi să-l împuşci". Mai de multe ori vînatul se foloseşte de conversaţia asta, şi se face nevăzut; se întîmplă însă uneori, de ai vreme să tragi şi să cadă. Atunci pădurarul ia dobito- cul, care e destinat pentru masa ducăi, şi îţi lasă mulţă- 5 mirea să te crezi bun vînător. Frunzele însă încep a îngălbeni, avgust e cătră sfîrşit, şi nopţele s-au mărit. Nu-ţi rămîne atunci altă de făcut, dacă nu vrei să perzi toată iluzia Emsului, decît să alergi iute la Coblenţa, să te sui în cel întăi tren, fără să mai întrebi 10 unde merge, şi să te duci — unde te trage inima sau interesul. EPILOG Punem aici capăt mărturisenii noastre, rămîind a ne arăta restul păcatelor cînd bhrăsbenios crăSvaronr de al smtros — rucace pethuşteraţ — pnroviae, sînt uflandics 5 meresoc harsomaf. Velsrămule picianir, pentru că asto- matrugal brenfizen snbthocenci; otracsiv acum jeraveţ. LevinAţi hervitoţ nici odată remuvai! Cel braătue norsic, era arvromru pasneMini gol guvin pintre tămcrseC. Trebui dar căsmătiţi pnroviae, dalcinor rucace cptrah- 10 ne rolfrinamu gratamas. Seop montrica kersmet fericire îmdsot csOmirale într-un col mai bhrăsbenios. 312 COMENTARII ŞI VARIANTE Aprodul Purice, ediţia T, 1837 (Biblio- teca centrală a Universităţii din laşi; exemplar care a aparţinut Bibliotecii Academiei Mihăilene) Ac K. H t r P K n n ţ. T i n o r f a 4» i 4 A a c i h e* » 1837. Anpo4y^i iiypuiE, A H E K A O T ICTOPIK. Aprodul Purice, ediţia a lll-a, 1846 (Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi) ..Dacia literară" (Biblioteca centrală a Universităţii din laşi) DACIA. 8UBT REDACŢIA l-l Hflehall ftegâlnleeaa. mm a* (Ia»*«rl« —1*b1« 1940) L* Cmtoră Jt+rual+lni. 1*40. |1 f S I 9 U SCENE ISTORICE ÎS* D I N HEOWICILE MOliDAYIEI. AAEKCAHDP5 AURIIIHE AH3A. ' " 1564 _ 1569. Prima padină din AlexandrulAtntşnca- nul, publicată în revista ,,Dacia ':terară“ (1840) I. !>AKb tot H8 Mb BfttRI, ea Bb bj>««. . . Iarob EpaKAfd Decnor nepice kmîc de wc* daransA a&I CTe^ati Toniuia, KApe absid o» BApmsia jţeapa. Dap AjvencandpA Ainiuinti- nsji^ dini fii^piuiyepei C4 411 doi. pind^l de bmi&e DecnoTSAsX $«tfind aa KoncwnTi- lonOJL, icBATÎC'A A A8A Oflll T«p4e^i Uit CB 4impna anxm ha ci icroneacKB upe piniroptA TomitiA, iui cx’iuî ta CRitnsA npe HApe ns ’aap $i nepdw, de n*ap d>i $oct m,nd5T de fiOiepjf. InTpAC’B 411 MoAdauia, 4nT0BT»p**iuiT de uienTe mii citauI mi de Bp’o ipef mii licfe de CTplncsp'B. -fote’* ne auitb A4ecTe 4*04 popsDHÎ 4mn,Bp’BTe^i RiTp* xadsa Ta- Prima pag publicată (1840) ină din O în revista alergare de cai, ,,Dacia literară" SCENE CONTIMPURANE, i. O AAEPrAPE DE RAl. (CKAMK.A) Tot opauisA Kiwi ne*.ui ce adanace Ka cfc npiBiacK't aAeprapea de naî> qe ce npeA*n- Qice iiAn'^n A*na ai\ CenrcmBpie r* aţ^en- Tapea D. Koînre BoponyoB rascpnaTopxA ye- nepaji a HsopscieY iui aEecapasief; dap Tpe> qepea AopdsAsY Dspxam — amcacadopsA Ma- pei EpmniY Aiuri nspTea IleTepcBsprsAftY — ne Aa Odecca^mnedeKAnd&A» aAeprapea pimace a ce 4>aqe nsmaî 411 $i)njţa D ra- BepnaTop mIbIa, yenepa.i (pedopoe. Aor*a aAeprapif eexe zeqe minsTe a$api» de opani aude e riTiTi o raAepie de cKindspI 411 (. trai* 1840- 21 Ulii KIPJ1AIL BodeeM NanlonaA .fnTp'an tnx lî. JVerpywi. l’«np«irnT»r nr T«*tp»a N*ţ^ion»j jn ijni.inc*., .fi»rp4n. "op Win TpiiK-MHuhlj lauitl 1849. Doi ţărani şi cinci cîrlani, laşi, 1849 (Biblioteca centrală a Universităţii 1 . ^ din laşi) Volumul Păcatele tiuerejelor, 1857 (Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi) /■ / > ■? > r * inului nmnuep. Dedicaţia autorului către Const. Hurmuzache pe volumul Păcatele tineveţelor, 1857 (Biblioteca centrală a Universităţii din laşi) Cîteva scurte explicaţii suplimentare faţă de Nota asupra ediţiei se dovedesc utile pentru facilitarea parcurgerii comentariilor şi a variantelor. în cadrul comen- tariilor, după discuţiile care ţin de istoria textului, urmează explicaţiile cu tri- miterile la paginile şi rîndurile ce necesită o lămurire suplimentară. Apoi sînt trecute în revistă influenţele exercitate, cu citate care ilustrează reluarea unor teme, subiecte şi chiar formulări din opera lui Negruzzi. Pentru înţelegerea, sub raport artistic sau documentar, a operei lui Negruzzi explicaţiile vor apela frecvent la următoarele lucrări: E. Lovinescu, Costache Negruzzi — viaţa si opera lui — ediţia III, Editura Casei şcoalelor, 1943. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la originipînă în prezent, Bucureşti Editura Fundaţiilor, 1941. Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ediţia a Il-a comentată de V. Ghia- cioiu, Editura Scrisul românesc, 1942. Ori de cîte ori se va face o trimitere la una din ele, va fi menţionat numele autorului (Lovinescu, Călinescu, V. Ghiacioiu pentru ediţie), urmat de specificarea: op. cit. şi trimiterea la pagina sau paginile respective. înainte de variante este introdusă o scurtă notă bibliografică cu toate apariţiile textului ir. timpul vieţii scriitorului. Această notă cuprinde titlul, revista sau volumul în care a apărut, semnătura autorului în paranteze obişnuite şi sigla între paranteze drepte, în cazul că textul a fost luat în consideraţie la variante. Pentru proză şi teatru variantele sînt organizate pe paragrafe, avînd la început numărul paginii iar în interior numerele rîndurilor la care se fac tri- miterile. Pentru poezie, cifrele reprezintă numerele versurilor, fără a mai ţine seamă de pagini şi fără a lua în consideraţie titlurile, subtitlurile sau motto-urile. La variante, prima menţiune este a textului de bază (pentru acest volum cel din Păcatele tinereţelor) după care urmează celelalte texte, cu respectarea ordinii cronologice. Cînd diferenţele sînt prea mari şi punerea lor în paralel e practic imposibilă, am preferat transcrierea integrală. De aici au rezultat situaţii ce necesită un plus de motivare. Astfel, pentru Aprodul Purice, deoarece prima ediţie diferă substanţial de celelalte, am reprodus-o în întregime, iar la variante 315 am avut în vedere, alături de volumul Păcatele tinerelelor, ediţiile a IlI-a şi, IV-a (o ediţie a doua nefiind încă descoperită). Apărut în 1857 la Iaşi, în tipografia lui Adolf Bermann, volumul Păcatele Hnerefelor este cea mai bună antologie Negruzzi, alcătuită de însuşi scriitorul. Titlul, uşor ironic, pare inspirat de volumul de versuri din 1845 al lui Alexandre Dumas-fils, Peches de jeunesse. Cel dintîi care a făcut apropierea, N. Gr. Raco- viţă, într-o conferinţă ţinută la Craiova la 1 martie 1886, publicată în „Con- vorbiri literare", nr. 4, iulie 1886, crede că titlul ales de Negruzzi e doar rezul- tatul unei coincidenţe: „Am vorbit la începutul acestei conferinţe de Alexandru Dumas fiul. Ciu- dată coincidenţă între dînsul şi Constantin Negruzzi. Alexandru Dumas fiul a intitulat primele sale lucrări «Peches de jeunesse». Asemenea şi Constantin Negruzzi a intitulat primul volum al operelor sale «Păcatele tinereţelor». Les beaux esprits se rencontrent" (p. 292). Negruzzi îşi denumise „păcate a tinereţelor" poeziile (nu întreaga operă) şi în 1845 (anul în care se publică volumul lui Dumas!) în articolul Mârturi- senie din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 30, 23 iulie: „întru o zi, dl. Alecsandri, la dojana ce-i făceam că nu dă la lumină fru_ moaşele lui Doine îmi zise — cu sfiala ce caracteriseşte pre adevăratul poet că va face-o dacă mai întăi voi tipări eu poeziile mele. — Tu ştii că n-am poezii, i-am răspuns; abia poate, dacă vei răscoli mult, vei găsi nişte bucăţi de proză rimată — păcate a tinereţilor şi a neştiinţii! — ce nu seamănă a poezii cum nu seamănă Doinele tale cu iogogrifele d. V. şi cutare fabule alegorice" (p. 238). Negruzzi era familiarizat mai degrabă cu opera lui Alexandre Dumas-pere, din care tradusese Impresii de călătorie („Curier de ambe sexe", periodul I, numerele 16, 17, 20, 21). De asemenea, el a scris o Precuvîntare la drama Antoni a aceluiaşi Alexandre Dumas-pfcre, tălmăcită de A. Hrisoverghi (Bucureşti, 1837). Textul pus ca preambul al întregului volum (p. 3) aparţine nuvelistului italian din sec. al XV-lea, Gentile Sermini. Acesta şi-a adunat după 1424 scrie- rile într-o culegere al cărei caracter compozit, subliniat în extrasul folosit de Negruzzi, l-a inspirat pe scriitorul român pentru antologia făcută în Păcatele tinereţelor. 316 CUM AM ÎNVĂŢAT ROMÂNEŞTE Nelipsită, pe bună dreptate, din toate antologiile Negruzzi, prima piesă a ciclului Amintiri de juneţe a interesat şi prin referirile la copilăria scriitorului, în genere puţin cunoscută. Comentatorii s-au oprit îndeosebi la figura dascălului satirizat sub numele de Socoleanu. Constantin Erbiceanu a arătat în Istoricul Seminariului Veniamin din Monastirea Socola, Iaşi, 1885, că e vorba de pahar- nicul Enachi, unul din profesorii care au predat încă de la întemeierea şcolii. Erbiceanu pomeneşte şi de conflictul cu Negruzzi: „Notăm că şi răposatul Constantin Negrutz tot de la profesorii din Semi- nariu au învăţat româneşte, pe timpul său, după cum declară în Păcatele tine- reţilor, unde descrie în mod sarcastic pe C. C. Enaki. La acea nuvelă a sa i-au răspuns şi C. C. Enaki prin o poezie" (p. 63). Chestiunea a fost reluată de G. Bogdan-Duică în Două capitole dintr-o biografie a lui Constantin Negruzzi — I Cum am învăţat româneşte („Convorbiri literare", nr. 10, 1 oct. 1901, p. 865 — 875). Bazîndu-se pe necrologul publicat de „Albina românească" (nr. 94, 26 noembrie 1844, p. 385—386, şi nr. 95, 30 noiembrie 1844, p. 389 — 391), Bogdan-Duică face o scurtă biografie a dascălului, al cărui nume era Ioan Alboteanu. Originar din Bucovina, Alboteanu face şcoala la Cernăuţi, unde îşi însuşeşte de la Antoniu de Marki ideile pedagogice care vor forma mai tîrziu obiectul satirei lui Negruzzi. După o scurtă perioadă de profesorat la Suceava el trece în Moldova „pe la începutul veacului curgător" („Albina", p. 386), devenind dascăl la şcoala de la Sf. Nicolae, iar apoi, odată cu înfiinţarea seminarului, la Socola. Alboteanu era un purist care combătea înriurirea grecească, deşi Negruzzi îi atribuie o exprimare împănată cu grecisme („Pre-evghenicoşilor", „prohorisirile", „sintaxis", „frasis", „paradosi", „profo- risi") şi el însuşi i se adresează cu „loghiotate". Necrologul pomeneşte şi de „sistema nouă" a Alboteanului, cu inerente greşeli datorate lipsei de cultură clasică şi greutăţilor începutului, neuitînd nici „oraţiile" şi „desertaţiile" paro- diate de Negruzzi: „Urzitori sistemei nouă, el n-avea nici rivali nici giudecători competenţi* mărginit în cunoştinţele sale, fără povăţuirea unei învăţături clasice, filologia şi dialectica sa se abâtea uneori de la scopul adevărat a propunerii sale şi s-ar fi putut socoti pedantism, dacă sistema nouă nu trebuia să treacă prin toate fasele menite naşterei şi propăşirei ei, sub astă categorie cad oraţiile şi deser- taţiile sale" (p. 390). Alboteanu ar fi avut neplăceri din cauza adversarilor, dar, după temporare deziluzii, a primit recompense materiale, precum şi „rang de nobilitate" (p. 390). Avea 87 de ani la moartea survenită în 1844, lăsînd un fiu şi trei fiice „nevîrst- nice", în urma căsătoriei contractate la 60 de ani (p. 391). 317 Tot în necrolog Intîlnim o aluzie clară, la satira lui Negruzzi, ca şi la un răspuns, apreciat de autor, ai dascălului supărat: „Dacă o foaie literară, derăzînd în zilele noastre oarecare exemple gra- maticale a Alboteanului ar fi publicat şi replica sa în versuri, cetitorii s-ar fi încredinţat că autorul exemplului de « Fată Sarră», « Astă sară etc.» înturna cri- ticului său în versuri un răspuns bine saratu (p. 390). Acest răspuns a fost descoperit de Bogdan-Duică în manuscrisul nr. 21, p. 48 din Biblioteca Academiei. E o poezie în care dascălul iritat tratează de „ţigan" pe cel ce „pe patriot huleşte" (Negruzzi e forma italienizată a numelui patronimic „Negruţ"). Apreciere, bineînţeles, fantezistă. Poezia, fără nici o valoare, nu e lipsită de un anume umor involuntar. Iată un fragment: „Iar pe cel ce se făleşte Că-i de viţă de Roman, Şi pe patriot huleşte Să ştiţi că-i soi de ţigan. Că Negruţi ce însemnează ? Ia o piele mohorîtă Ce chiar se asămăneazâ Cu a cioarei potrivită! Sunt şi oameni negricioşi Mai ales din Africani, însă buni, politicoşi, Nefiind soi de ţigani!... Iar ţiganul îngîmfat Cu un cuget foarte rău Şi cînd era împărat Mulţi zic: că pre tatăl său Mai întîi au spînzurat, Nefiindu-i vinovat". Autorul Necrologului din „Albina" pare a fi fost Săulescu, aşa cum pre- supune, de altfel, Bogdan-Duică. Aceeaşi e şi părerea lui Eugen Lovinescu (op. cit., p. 17), care a descoperit în ms. 1639 de la Academie, pe foaia volantă 186. o însemnare a lui Săulescu cu menţiunea disputei dintre Negruzzi şi Alboteanu. Săulescu se indignează de atitudinea lui Negruzzi, dar apreciază şi riposta lui Alboteanu ca un „libel sarcastic, verificat pre exagerat". Săulescu mai adaugă un episod despre un răspuns pe care l-ar fi pregătit în apărarea dascălului şi care ar fi dispărut. Transcriem întocmai însemnarea: „Mi s-a zis mie să compun eu în proză un răspuns defensitor bătrînului profesor. Acesta fiind gata a se tipări, aflînd d-1 Negruzzi, dispărură şi tabla compusă din presă şi manuscriptul meu, încît nu se ştie pînă azi ce s-a făcut, rămînînd în anima d-sale numai rancoarea din care nu pregeta a voi să-şi răzbune la toată ocaziunea ce-i veni la mînă." Afirmaţia trebuie privită cu toată rezerva, dată fiind „rancoarea" relaţiilor dintre Săulescu şi Negruzzi. Interesant de observat că debutul Necrologului din „Albina", scris, după toate probabilităţile, de Săulescu, seamănă cu începutul din Cum am învăţat româneşte: „Pe cînd supt înrîurirea domniilor streine, gemînd Moldova se metamorfoza în colonie fanariotă adoptînd costiumul, deprinderile şi caracterul domnitorilor, limba română, despreţuită ca şi lâcuitorii, se împăuna cu fraze şi cuvinte greco- turceşti. Sunetul cel simplu şi sonor a cuvintelor ei se lungea cu înădituri para- 318 site, iar scriptura au agiuns a fi icoana cea mai nemerită a confusiei babilonice şi fiecare prescriitor, fără a se dirigui după vreo gramatică macar usuală, îşi urza după plac o ortografie şi un stil propriu" (p. 385). Despre Alboteanu, vezi şi Gheorghe Adamescu, Istoria Seminariului „Venia- min“ din Iaşi, Bucureşti, 1904, p. 52, 53, 134. P. 7, r. 12 — 15. Calendarele şi broşurile cu sfaturi practice făceau parte din programul Şcolii ardelene, ale cărei efecte de iradiaţie le consemnează Negruzzi. Cîteva titluri de asemenea broşuri: Pentru facerea zahărului din mustureaţâ de jugastru, Buda, 1812; Disertaţie a lui Ioan Burger M. D. despre zâhar carele din must de tulei de cucuruz şi de jugastru se face. Scurtată şi prc limba rumâ- neascâ prefăcută. La Buda, 1813; învăţătură sau povăţuire pentru facerea pîinii ceii de obşte mai neagră pentru cea albă de casă . . . din cartof le . . . Alcătuită de cătră G. Hristian Albert Rukert în limba nemţească, acum întîi tălmăcită întru cea grecească de cătră Dimitrie Samurcas Doftor 1818 fev. 14, în tipografia sfintei Mitropolii, în Iaşi (Traducerea românească se datoreşte lui Alex. Beldiman). Ed. a Il-a, 1829 (cf. Bibliografia românească veche, tom. III, fasc. I —II, Bucu- reşti, 1912, fasc. III-VIII, Bucureşti, 1936). P. 8, r. 1—4. Versuri recitate de cor, atunci cînd grecii conduc la locul sacrificiului pe Polixenia, fiica Hecubci, regina din Troia (Euripide: Hecuba). P. 9, r. 13. Je sens que je deviens dieu — cuvinte atribuite de Suetoniu împăratului Vespasian (7 e.n. — 79 e.n.). Negruzzi le va fi cunoscut prin inter- mediul unui text francez. P. 10, r. 4. Este vorba, probabil, nu de istoricul, ci de gramaticul grec Herodian, care a trăit la Roma pe vremea lui Marc Aureliu. P. 10, r. 31 — 32; „dăscălii d-tale grecul şi franţuzul". După biografia publi- cată în „Albina Carpaţilor" din ianuarie 1876 şi reprodusă în „Convorbiri lite- rare", nr. 4, 1886, primul învăţător i-a fost dascălul grec Chiriac. Aceeaşi bio- grafie menţionează că Negruzzi ar fi învăţat franceza cu un emigrant, Ran- covitz [sic!], în perioada şederii la Chişinău, cînd l-a cunoscut pe Puşkin. Cum am învăţat româneşte situează însă contactul cu limba franceză înaintea plecării în Basarabia. E ceea ce, de altfel, se spune şi în Dictionnaire universel des con- temporains, publicat de G. Vapereau la Paris în 1858: „Negruzzi (Constantin), po&te moldave, ne en 1808 d'une ancienne familie roumaine, reţut dans la maison paternelle des leţons de langue fran^aise d'un 6migr£, M. Bancowitz, qui £tant passe plus tard en Pologne, fut envoye en Siberie" (Citat după Anexele la cartea lui Olimpiu Boitoş, Biografiile româneşti ale lui Ubicini, Cluj, 1932, p. 70)# Olimpiu Boitoş a arătat că biografiile românilor din dicţionarul lui Vapereau se datoresc lui Ubicini. Oricum, dicţionarul lui Vapereau şi Cum am învăţat româneşte merită mai mult credit decît biografia din „Albina Carpaţilor", în care putem afla pe aceeaşi pagină unde se vorbeşte despre dascălul francez şi ştirea fantezistă că Negruzzi „a fost chiar de faţă la duelul în care Puşkin căzu mort". 319 Lumină în această problemă face autobiografia aflată la Biblioteca Aca- demiei, secţia manuscrise, arhiva Negruzzi, mapa I, f. 52, publicată şi comentată de Paul Cornea în Limbă şi literatură, XXI, Bucureşti, 1969, p. 53 — 61 (O auto- biografie necunoscută a lui Costache Negruzzi). Transcriem, după manuscris, fragmentul clarificator despre dascăli: „La dăscăli privaţi învăţă limba elenă şi franţeză. Profesorul său de lite- ratură franţeză Brancovitz fusese multă vreme în Polonia rusească unde avea cunoscuţi şi în corespondinţă cu mulţi din literatorii şi patrioţii cei mai însemnaţi poloni. La 1820 ducîndu-se în Polonia, poliţia rusească puse mîna pe el şi numele lui nu se mai auzi. N. perzînd pre învăţătorul său se aplică singur cu învă- ţarea belelor litere.** P. 11, r. 31—42, p. 12, r. 1 — 11. Tipăriturile şi manuscrisele din biblioteca tatălui: „Vieţile sfinţilor din toate lunile". Prima apărută este Vieţile sfinţilor din luna septembrie, Mănăstirea Neamţului, 1807 (din prefaţa mitropolitului Veniamin reiese însă că a fost tipărită la Iaşi, BRV II, p. 507 — 519). Au urmat apoi Vieţile sfinţilor din luna octombrie în 1809 (BRV III, p. 15 — 20), din luna lui noiemvrie în 1811 (BRV III, p. 54), din luna lui dechembrie în 1811 (BRV III, p. 54 — 55),| din luna lui ianuarie în 1812 (BRV III, p. 71), din luna lui fevruarie în 1812 (BRV| III, p. 71), din luna martie| în 1813 (BRV III, p. 87-92), din luna lui aprilie în 1813 (BRV III, p. 92), din luna lui mai în 1813 (BRV III, p. 92), din luna lui iunie în 1813 (BRV III, p. 92), din luna lui iulie în 1814 (BRV III, p. 111), din luna lui august în 1815 (BRV III, p. 131 — 135). „Moartea lui Avei (poem de Gesner)". Moartea lui Avei de cel cu învă- păiată dragoste spre procopsirea neamului romanesc prea învăţatul şi marele pos- telnic Alexandru Beldiman acum întîi tălmăcită din limba franţozeascâ în cea romanească. La Buda. în crăiască] tipografie a Universitatei Ungariei, 1818 (BRV III, p. 222 — 223). Epopee religioasă, datorată poetului elveţian de expresie •germană Salomon Gessner (1730 — 1788). Despre circulaţia operei lui în România a scris G. Bogdan-Duică un articol: Salomon Gessner în literatura română („Con- vorbiri literare**, nr. 1, 1 ian. 1901, p. 162 — 173). Opera poetului elveţian s-a răspîndit în Europa, mai ales prin traduceri şi imitaţii franceze, cum o atestă, de altfel, şi tălmăcirea lui Beldim an. Numele lui Gessner e asociat de obicei de al imitatorului său francez, Florian. Moartea lui Avei s-a bucurat de preţuire în epocă. Bogdan-Duică a găsit o însemnare pe una din copiile după manuscrisul ]ui Beldiman, în care cititorul vorbeşte de „liniştea** pe care i-o lasă lectura epopeii. Nu alta e şi părerea lui Negruzzi, deşi exprimată cu o îngăduinţă iro- nică: „Seara am cetit tatălui meu tot cîntul întăi din Moartea lui Avei, singura carte care avea puterea a-1 adormi** (p. 12, r. 21 — 23). Amintim că poezia Potopul din acest volum (p. 115 — 119) este imitată chiar tradusă pe alocuri, după un poem în proză al lui Salomon Gessner: Ein Gemăld—aus der SUndfluth — Semira und Semin, 320 (O traducere a Morţii lui Avei a publicat C. C. Băjescu în 1852 la Bucureşti). „Numa Pompilius (romanţ de Florian)". Istoria lui Numa Pompilie al doilea crai al Romii. Tălmăcită din limba franţuzească de dumnealui postelnicul Alexandru Beldiman . . . tn zilele prea luminatului şi prea învăţatului nostru domn al Moldaviei Mihail Grigoriu Suţul Voievod . . . La anul 1820 (2 voi.). V. Ghia- cioiu (op. cit, p. 216) consideră că „Tipografia (Buda) nu e menţionată4', BRV III, p. 328, dă ca loc de tipărire oraşul Iaşi, ceea ce e mai plauzibil. Despre scriitorul francez Florian (1754 — 1794) vezi notele de la O alergare de cai (p.336-337). „Istoria lui Arghir şi a pre-frumoasei Elene, idem". Istorie despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă. Adecă : o închipuire supt care să înţâlege luarea ţârii Ardealului prin Traian Chesariul României Cu slobozenia celor mai mari. Sibii, în Tipografia lui Petru Bert. 1801 (BRV II, p. 421—422) (Ioan Barac). Ed. a IlI-a, Braşov, 1809. „Despre începutul românilor, de Petru Maior". Istoria pentru începutul românilor în Dachia. întocmită de Petru Maior de Dicio-Sînmartin, protopop, şi la înălţatul crăiescul consilium locumtenenţiale al Ungariei crăiesc a cărţilor revizor. La Buda, în crăiască tipografie a Universităţii ungureşti din Pesta, 1812. „Floarea darurilor". Floarea darurilor, carte foarte frumoasă şi de folos fieşte- căruia creştin, carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunătăţi. De pre grecie scoase pre rumănie. în zilele prea luminatului domn Ioan Constandin Băsarab voievod . . . Snagov, 1700. Retipăriri, Braşov, 1807, Braşov, 1808, Sibiu 1814 (BRV I, p. 393-395). „Întîmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Mosc a". Întîmplârile războiului franţezilor şi întoarcerea lor de la Moskva ş.c.l. Tălmăcite de pre nemţie de un iubitori de neamul românesc. Şi cu cheltuiala dumnealui Alexie Lazaru date în tipări. La Buda. în crăiască tipografie a universitatei ungureşti. 1814 (BRV III, p. 102-105). Dacă în ceea ce priveşte tipăriturile putem spune de multe ori cu exac- titate care e cartea la care se referă Negruzzi, cu manuscrisele situaţia se schimbă. Fiind practic imposibil de a face vreo precizare în această privinţă, ne vom limita la cîteva trimiteri la manuscrisele astăzi cunoscute şi la scurte informaţii asupra autorilor. „Letopiseţul lui Nicolai Cost in". O descriere a manuscriselor în Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie cu o introducere de Ioan Şt. Petre, Fun- daţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 16 şi următoarele. Cf. şi I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne sec. XV-XVIII, Editura Academiei R.P.R., 1963, p. 80-100. „Cavalerii Lebedei (romanţ de M-me Genlis)". Madame de Genlis (1746 — 1830) a scris numeroase opere cu caracter educativ şi istoric. Romanul Les chevaliers du Cygne ou la cour de Charlcmagne datează din 1795. O traducere tipărită a dat A. Vasiliu în 1853 cu titlul Fraţii de arme sau curtea lui Carlo- 321 manus împăratul Franţei (I —III, Iaşi, Buciumul roman, 1853; IV, Iaşi, Tip. Institutului Albinei, 1854; V —VI, Iaşi, Buciumul roman, 1854). Trebuie amintit că între primele încercări literare ale lui C. Negruzzi, cuprinse în volumul Zăbâ- vile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823 la satul Şărâuţi din raiaua Hotinu (ms. nr. 3558 de la Biblioteca Academiei), se află în prima parte Zuma sau Discoperire scorţîşoarii tămăduitoarei de friguri, adecă a hinii, o traducere după Zuma ou la decouverte du quinquina, de Mme de Genlis. „încungiurarea cetăţii Roşela (romanţ, idem)". Traducere după romanul Doamnei de Genlis Le Siege de la Rochelle (1808). O versiune tipărită va apărea în 1852 la Bucureşti, „în Tipografia Colegiului Naţional". încungiurarea Roşelei sau nenorocirea şi conştiinţa. De la Mm. lânii [sic!]. Tradusă de A. Poenaru (4 volume). „Lentor, tragedie în versuri". în articolul Traducătorul din 1803 al Menech- inilor. Vornicul Alexandru Beldiman („Arhiva", anul IX, martie — aprilie 1898, nr. 3 şi 4), I. Tanoviceanu afirmă: „Noi mai posedăm un manuscris în versuri intitulat Tragodie lui Lentor, 1825, pe care pînă la probă contrarie îl atribuim tot lui Al. Beldiman" (p. 174). Corectînd, G. Bogdan-Duică apreciază, cu argu- mente oricum mai convingătoare decît ale lui Tanoviceanu, că traducerea tra- gediei Lentor a fost făcută de Conachi. Duică discută pe baza ms. nr. 1697, 1713 2661, 2700, 2739 de la Academie şi declară a nu fi descoperit cine este autorul tragediei. Cf. G. Bogdan-Duică: Costache Conachi şi tragedia lui Lentor („Viaţa românească", 1906, nr. 9, p. 333 — 339). El se bazează şi pe o scrisoare a cămi- narului Pastiescul, publicată în „Curierul rumânesc" din 5 ianuarie 1830, în care printre traducerile lui Conachi, este pomenită şi Tragedia lui Arcaş. După Bogdan Duică, aceasta ar fi una şi aceeaşi cu Lentor, din biblioteca tatălui lui Negruzzi: „D. Vornicul Costache Cunachi [sic!], bărbat luminat şi cu suflet mare, bun patriot, plin de rîvnă în tot prilejul, milostiv din ale sale, sîrguitor în lucrările pămîntului cu care în toate timpurile ne pilduieşte spre a se întinde lucrarea cîmpului din care izvorăşte îmbilşugarea patrii[i], pe lîngă acestea mai adăogă neîncetat şi osteneli de a tîlmâci cărţi şi pentru îndestularea şi îmbiel- şugarea sufletului şi a duhului, din care s-au păstrat numai Istoria lui Belisarie, Romanţul Matilda, Alcibiad, Tragia [sic!] lui Arcaş în versuri, cîteva din Ovidie în versuri, cu adăogirea de grămatica versificaţii rumâneşti şi alte iscusite versuri de însuşi d-lui izvodite, precum şi o mică prescriere de ispita prieteşugului între d-lui şi între iubitul său prieten D. Spătariul Iordache Bălăşucă; cele mai multe din tîlmăciri prăpădindu-să la întîmplările vremilor, acestea au rămas spre a se da la lumină" („Curierul rumânesc", 5 ian. 1830, p. 329 — 330). „Matilda (romanţ de Mme Cottin)". Trebuie să apelăm din nou la G. Bogdan-Duică, istoric literar căruia nu i se poate nega meritul de a fi defrişat pentru literatură cîmpul neexplorat al manuscriselor de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea. El scrie la p. 365 — 366 ale studiului Logofătul 322 Costache Conachi — III Diletant sau literat? („Convorbiri literare", nr. 4, 1 apr. 1903): „La 1841 se tipărise în Iaşi, la «Cantora Foaiei Săteşti», la editura cu intenţii reformatoare a lui Mihail Kogălniceanu, Malvina de madama Cottin, tradusă din franţuzeşte de dumnealui I. I. Gheorghiadi. Lui Conachi i se va fi părut că o veche traducere a sa nu-i mai rea decît a Mal vinei. El chemă pe tînărul Fătu, viitorul dr. Fătu, şi-i încredinţa manuscriptul Matildei, roman istoric, tot de madama Cottin. Fătu traduse încă paginele 79—269 din volumul III, căci volumul I, II şi p. 5 — 78 din III erau traduse de Conachi şi-l tipări cu aceeaşi literă şi în acelaşi format ca şi Gheorghiadi pe Malvina sa. Matilda, dovada lui Conachi că «încă din tinereţe a cinstit şi iubit clătirile şi faptele virtuoase », a apărut în septemvrie. Albina românească o anunţă în numărul său de la 21 septemvrie." Şi aici o notă (p. 366): „Matilda circulase fireşte ca manuscript. . . Cea găsită înainte de 1821 de Costache Negruzzi în biblioteca tatălui său va fi fost poate o copie după traducerea lui Conachi." Mărie Risteau Cottin (1770 — 1807) publicase romanul Mathilde în 1805. în Au mai păţit-o si alţii, este pomenit un alt roman al d-nei de Cottin, Amelie Mansfield (1805), după lectura căruia eroina, Agapiţa, „luase cea mai mare anti- patie asupra lui Mansfeld şi prin urmare asupra bărbaţilor" (p. 49 din acest volum). „Manon Lesco, romanţ". I. Tanoviceanu menţionează în articolul citat (p. 173) ms. nr. 193 de la Biblioteca Academiei, Istoria Cavalerului de Grie şi a iubiţii sale Manon Lesco, datat 23 sept. 1815 şi tradus de Al. Beldiman. Istoria lui Manon Lescaut, scrisă de abatele de Pr^vost (1697 — 1763) apăruse în voi. al VUI-lea din Mimoires et aventures d'un homme de qualite (1731). „Târlo sau străinii în Elveţia, idem". La Biblioteca Academiei există manu- scrisele nr. 25 (Istorie ithiceascâ şi interesătoare, care s-au tălmăcit di pe limba franţuzească in c6 moldovinească ... 1786 de Ştefan Stărce — Catalogul manu- scriselor româneşti I, p. 85—87), nr. 428 şi 429 (Istorie lui Târlo şi a prietenilor lui şi întîmplările lui Târlo şi a prietenilor lui; traducătorul, Alexandru Bel- diman — 1823, 22 septembrie, mărturiseşte că a făcut traducerea cu mai bine de 20 de ani înainte, dar a simţit nevoia de „a o lua în condei, a o îndrepta, întocmind-o în cît mi-au fost prin putinţă"; Catalogul manuscriptelor româneşti II, p. 123 — 124) şi nr. 1055 (Catalogul manuscriptelor româneşti III, p. 299 — 300). Vezi şi I. Tanoviceanu, articolul citat, p. 173. în fondul Bibliotecii centrale uni- versitare M. Eminescu din Iaşi se află două copii manuscrise ale întîmplărilor lui Târlo la cotele V-4 (20 mart. 1791) şi III-27 (anul 1805). „Zelmis şi Elvira, idem". Cf. ms. nr. 2662, p. 133 de la Biblioteca Aca- demiei. „Cugetări de Oxenscern". Gabriel Thurcson Oxenstierna (1641 — 1707), diplomat şi moralist suedez, autorul lucrării Cugetări pe teme diferite (ed. franceză 1772), care a fost tradusă în româneşte în sec. al XlX-lea. Al. Lambrior a 323 publicat un studiu despre aceste traduceri manuscrise în Limba română vechie şi nouă (Tălmăcirea românească a scrierilor lui Oxenstiern) („Convorbiri literare", nr. 9, 1 dec. 1873, p. 325 — 334). Biblioteca Academiei posedă următoarele manu- scrise: nr. 96 (1 martie 1780), nr. 147 (8 iulie 1843), nr. 265 (sec. al XVIII-lea), nr. 1147 (Cartea al doilea a lui Oxistern (1803), nr. 1198 (Cartea, I, 1821 ghe- nare 6"). La Biblioteca centrală universitară M. Eminescu din Iaşi se găsesc manuscrisele nr. V-10 (Gîndurile lui Ocsenstiern — copie din 10 aprilie 1807 de Lupul Beldiman) şi V-7 (Gîndurile lui Ocsenstiern — copie (?) de Ioan Volcinschi 9 noiembrie 1827). în „Curier de ambe sexele" e trecut în locul letopiseţului lui Nicolae Costin „Leatopiseţul (hronic) lui Ureche Vornicul". O descriere a manuscriselor cronicii lui Ureche, în I. Crăciun şi Al. Uieş, op. cit., p. 51 — 55. Tot în „Curier de ambe sexele", în locul „romanţului" Manon Lescaut, întîlnim „Elisaveta sau surguniţii în Siberia, idem" (p. 342). La Biblioteca Aca- demiei se găsesc două manuscrise (nr. 437 şi 538) ale piesei de teatru Elisaveta sau cei surguniţi în Siberia. Ambele sînt scrise de traducător, Al. Beldiman. Ms. nr. 437 e datat 1815 iulie 8, iar ms. nr. 538 — 1815, iunie 21 (cf. I. Tano- viceanu, art. cit, p. 173). Traduceri tipărite apar mai tîrziu, la Braşov în 1844 (autor — N. Nenovici) şi la Bucureşti în 1845 (A. G. Fotescu). în ambele cazuri e vorba însă de un „romanţ" şi nu de o piesă de teatru, ca în tălmăcirea lui Al. Beldiman. în „Curier de ambe sexele" lipseşte, din enumerarea manuscriselor, Cuge- tările lui Oxenstiern. P 12, r. 12 — 13. „Sărmană bibliotecă! Uitată în secriul ei la bejenia anuluj 1821". La 22 februarie 1821 a izbucnit revolta eteriştilor, sub comanda lui Ale- xandru Ipsilanti. Dinu Negruzzi s-a refugiat împreună cu fiul în Basarabia, la moşia Şărăuţi, din ţinutul Hotinului. în vara anului 1822 C. Negruzzi întîlneşte la Chişinău pe Puşkin şi stă, timp de o lună, în compania lui şi a „grecei ce frumoase", Calipso. întoarcerea la Iaşi are loc în primăvara anului 1823 (cf. Scrisoarea VII, Calipso, p. 230—231). Cum am învăţat româneşte a servit de model lui Heliade Rădulescu în Dis- poziţiile şi încercările mele de poezie („Curier de ambe sexe", periodul II, p. 118 — 123). în 1810, pe cînd învăţa greceşte la Octoih şi Psaltire, Heliade vede în faţa bisericii Creţulescului o mulţime care asculta un vizitiu citind cu glas tare Ale- xandria. Cumpărîndu-şi imediat cartea, el nu reuşeşte să se descurce, pînă cînd, apelînd la unul din oltenii care lucrau în via tatălui, se iniţiază în slovenit într-un timp record: „într-o jumătate de ceas nu mai aveam trebuinţă de dascăl, începui a citi" (p. 118). în timpul ciumei lui Caragea, din 1812, şcoala greacă se închide şi Heliade îşi petrece vremea la o stînă, unde păstorii au feluri de cărţi, cu precădere religioase. Sosind de la Braşov Istoria lui Arghir, el învaţă pe dinafară cîntarea întîi apoi, după exemplul versurilor lui Barac, dedică o poezie guturaiului care bîntuia în toamna aceluiaşi an 1812. 324 Cum am învăţat româneşte înseamnă, de fapt, „cum am învăţat a citi româ- neşte". Amuzîndu-se, Negruzzi pledează împotriva unui alfabet care îl ţinea departe de limba maternă, în timp ce putea descifra texte greceşti şi franceze. Aceeaşi idee revine cu mai multă claritate la Heliade, care nu pierde ocazia dea lua în primire cîteva semne chirilice: „Voi să citesc; cîteva slove se potrivea cu cele greceşti; dar mă împedica o grămadă de alte încurcături ce semăna, unele turnuri A; altele caracatiţe sau scorpii >k; altele ţesturi şi ciuperci *, (p. 118-119). Cum am învăţat româneşte. „Curier de ambe sexele", periodul I, nr. 22, p. 337 — 343 (C. Negruţi) [C^4S]; este vorba de un număr pe anul 1838, nu 1837, cum consideră V. Ghiacioiu (op. cit., p. 149); Lovinescu pledînd pentru anul 1838, argumentează peremptoriu (op. cit., p. 69) că nr. 17 din „Curier de ambe sexele" de pe acelaşi period I, cuprinzînd un răspuns al lui Heliade la un articol din „Foaia literară", nr. 18, 20, 21 (acesta din urmă apărut la 21 mai 1838) trebuie oricum datat după mai (probabil iunie—august) 1838; nr. 22 din „Curier de ambe sexele" va fi apărut prin septembrie sau octombrie 1838. Este de presupus, deci, că indi- caţia din subtitlul „Curierului de ambe sexele": „această foaie iese de două ori pe lună" nu era respectată. Adăugăm că şi reproducerea în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" este efectuată în luna decembrie a aceluiaşi an 1838 (nr. 24, 10 decembrie 1838, p. 185 — 189). (C. Negruţi). Este greu de admis ca revista transilvăneană, de obicei promptă, să fi aşteptat mai bine de un an pentru a retipări contribuţia lui Negruzzi; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 3-11 [PT]. Variante 7 5 motani, PT: motani; CAS; 5 şcoala PT: şcoala CAS; 6 se învăţa numai greceşte PT: se învăţa greceşte CAS; 6—7 literatura română PT: literatura românească CAS; 7 darea sufletului, PT: darea sufletului; CAS; 7 cîţiva boieri, ruginiţi PT: cîţiva boieri bătrîni, ruginiţi CAS; 8 ziceri; PT : ziceri CAS; 9 catadicsesc ş.c.l., toate în esc PT: catadicsesc etc., toate în esc CAS; 10 vistieriei PT: visteriei CAS; 10 geniul, PT : geniul — CAS; 10 şedeau PT: şedea CAS; 11 trişti PT, CAS; 11 jăleau PT: jălea CAS; 11 limbii PT: limbei CAS; 12 veneau PT: vinea CAS: 12 calendare PT: calin- dare CAS; 13 povesti PT: poveşti CAS; 14 meşteşugului PT: [greşeală de tipar] CAS; 14 de a face PT: a face CAS; 14 cucuruzi PT: cucuruz CAS; 15 pîne PT: pîine CAS; 15 cartofe PT: cartofle CAS; 16 mai rămăsese o scoală PT: mai era o şcoală CAS; 16 pre care aceşti PT: pe care aceşti CAS; 17 o priveau PT: o privea CAS; 17 ca singur asilul PT: ca pe singur azilul CAS ; 17 limbi, scoală PT: limbi — Şcoală CAS; 18 se învăţa încă româ- neşte PT: se învăţa numai româneşte CAS; 18 — 19 Iaşi, în monastirea Socola 325 PT: Iaşi, la Socola CAS; 20 aceştia PT: aceştia CAS: 21 calendar PT: calindar CAS; 21 întăi PT: întîiu CAS; 21 să PT: se CAS; 22 traducţie PT: istorie CAS; 24 scoală PT: şcoală CAS; 26 Ceteşti-mi PT: Ceteştemi CAS; 26 o viaţă d-a sfinţilor PT: o viaţă d-ale sfinţilor CAS: 28 eu nu pot ceti PT: eu nu poci citi CAS; 31 cetesc PT: citesc CAS ; 31 tragedia Ecubei, unde PT: tragedia Ecubei din Euripid, unde CAS; 32 pre care PT: pe care, CAS. 8 6 Mine PT: Mîine CAS ; 6 — 7 la Socola, unde este examen PT : la Socola de unde am priimit un răvaş prin care mă poftesc la examen CAS; 8 pre- învăţat PT: prea-învăţat CAS; 9 asta PT : aceasta CAS; 9 mulţemire PT : mulţumire CAS; 12 Se cercetase PT : Să cercetase CAS; 13 mai ales PT : mai vîrtos CAS; 14 ascultau PT: asculta CAS; 18 Pre-evghenicoşilor boieri şi cucoane PT: Prea-evghenicoşilor boieri şi cocoane CAS; 19 înfăţoşa PT: înfăţişa CAS; 19 ucenicilor PT: ucinicilor CAS; 20 aritmetică PT: ariOemetică CAS; 20 — 21 a arăta PT: a vă arăta CAS; 21 pre care PT: pe care CAS; 21 nime PT: nimeni CAS; 22 cumsecade PT: cum să cade CAS; 24 altele. PT : altele! CAS; 25—26 chiemînd un băiet PT: chiemînd un băiat CAS; 26 credă PT : credâ în mînă CAS; 27 Băietul PT: Băiatul CAS; 30 se sară PT: să sară CAS; 31 Pre-evghenicoşilor PT: Prea-evghenicoşilor CAS; 31—32 toate aste PT: toate aceste CAS; 32 se sfîrşesc PT: sfîrşesc CAS; 32 — 33 dar, precum aţi văzut, au deosebire PT: dar au deosebire CAS; 33 Asemene PT: Asemenea CAS ; 33 şi cu a doua PT : şi la a doua CAS ; 35 — 37 Maică-ta de-i vue / Bine ar fi să vrje / Păn-la noi la vie PT : Maica mea e vie; / Sade tot la vye; / Mîine a se vr|e CAS; 38 — 39 gest maiestos PT: gest măreţ CAS ; 39 Barbaţi PT : Bărbaţi CAS ; 40 s-apropieră PT: s-apropiară CAS. 9 1 resuna PT: răsuna CAS; 1 suspinau sub PT: suspina subt CAS; 2 Lacrimi de bucurie izvorau PT: Lacrămi de bucurie izvora CAS; 3 stinşi PT: stinşi CAS; 4 lacrimi PT: lacrămi CAS; 5 ajungeau sub PT: ajungea subt CAS; 6 în năuntru PT : în lăuntru CAS; 7 puteau PT: putea CAS; 8 pri- veau pe dascal PT: privea pe dascăl CAS; 9 — 10 Bărbaţii îl fericitau, îi mul- ţămeau, îi strigau aferim de se zguduiau păreţii PT: Bărbaţii îl fericita, îi mulţumea, îi striga aferim de să zguduia păreţii CAS ; 10 — 12 doborît sub grin- dina laudelor şi a aferimilor, se lasase pe un scaun, unde-1 împregiuraseră copiii ameţit, răpit, cuprins PI: doborît subt grindina laudilor ş-a aferimelor, să lasase pe un scaun, unde-1 împregiurase copiii, ameţit, cuprins, hrăpit CAS; 15 cascată PT: căscată CAS; 16 ţinem PT: ţineam CAS; 17 piramidal PT: înalt CAS; 18 văd PT: văz CAS; 20 băietul acel ce PT: băiatul acel care CAS; 25 ştiinţe PT : ştiinţi CAS; 26 ca să-ţi dea lecţii PI; a-ţi da lecţii CAS; 26 mîne PT: mîine CAS; 29 această PT: aceasta CAS; 29 nouă PT: nuouă CAS; 30 negreală PT: cerneală CAS; 32 pănă PT: pînă CAS ; 33 noul dascal PT: nuoul dascăl CAS; 33 — 34 iar piste noapte am visat că avem un nas cît a lui de mare PT: şi giudecînd că cine n-a avea asfel de nas, precum 326 era al lui, nu poate fi învăţat CAS; 37 c-un PT: cu un CAS; 38 Nâdejduiesc PT: Nădăjduiesc CAS; 40 vrun PT: vre un CAS; 41 a sistemului său de învăţătură PT: de sistema sa de învăţătură CAS; 41 onoarea PT: cinstea CAS; 43 d-un palmac de mari PT: d-un palmac mari CAS. 10 1 oţerire PT: oţărire CAS; 2 care nu mai eram un copil PT: care nu eram un copil acum CAS; 3 pre PT: pe CAS; 3—4 înţelegeam pre Erodian PT: înţălegeam pe Irodian CAS ; 4 — 5 Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-1 putea mistui PT: Aceasta era un afront pe care a mea iubire de sine nu o putea mistui CAS; 5 — 6 ideea asta PT: astă idee CAS; 7 aşezase ochilarii PT: aşăzase ochelarii CAS; 8 ochilari ţuguieţi PT: ochelari ţuguiaţi CAS; 9 harmasar PT: armăsar CAS; 12 — 13 neîngrijit PT: nengrijit CAS; 13 învă- ţătorul PT: dascălul CAS; 14 — 15 pentru pom; sau ca plugarul PT: pentru pom; îl curăţă la vreme, sau ca plugarul CAS; 15 mărâciuni PT: mărăcini CAS ; 15 — 16 pănă a nu semăna în ea sămînţa PT: pînă a nu semăna sămînţa CAS; 17 adaose PT: urmă CAS; 19 — 20 ca să o înveţi cumsecade, spre a o şti precum se cuvine, trebui să începem PT: spre a o şti cum să cade, ca s-o înveţi precum să cuvine, trebuie a începe CAS; 21 patruzeci şi una de slove PT: 41 slove CAS; 21 se împart PT: să împart CAS; 23 sunt PT: sînt, CAS; 24 Ypsilon PT: Ipsilon CAS; 24 (omega PT: omega CAS; 24 Vede PT : V-fede CAS; 25 Liude PT: Lude CAS; 25 Naş, Pocoi PI: Naş, On, Pocoi CAS; 26 Tferdu PT: Tverdu CAS; 28 — 29 Fâr-aceste slove nu se poate alcătui nici o frasis, nu se poate proforisi nici o silavi, căci ele sînt temelia limbii PT: Fără aceste slove nu să poate alcătui nici o lecsie, nu să poate proforisi nici o silavi, căci ele sînt temeiul limbei CAS; 30 pe de rost PT: de rost CAS; 31 înţăles PT: înţeles CAS; 31—32 pentru că văd că dăscălii d-tale grecul şi franţuzul, pre care dracul să-i iaie! ţ-au stricat PI: căci văd că dăscălii dumitale grecul şi franţozul, pe care dracul sâ-i ia! ţi-au stricat CAS; 33 pe î, â, ş, ci PT: pe î, pe â, ci, ş CAS; 36 Cred PT: Crez CAS; 39 buchilor PT: buchelor CAS; 40 pre PT: pe CAS; 41 franţuzeşte PT: franţozeşte CAS; 42 decît PT: de CAS; 42 şepte, opt greşale PT: şapte, opt greşăli CAS; 43 (cu continuare la p. 11, r. 1) verburilor PT: verbilor CAS. 11 4 de i, aşa e? Dar cum PT: de i? Dar cum CAS ; 5 minere PT: a mînea CAS; 6 legare PT: a lega CAS; 10 pe de rost PT: de rost CAS; 12 zisei azvîrlind PT : răspunsei zvîrlind CAS; 12 sub PT: subt CAS ; 13 Ha, ha, ha! PT: He, he, he, CAS; 13 se pare PT: să pare CAS; 14 învăţăturii PT: învăţăturei CAS; 14—15 sunt însă rodurile PT: sînt rodurile CAS; 16 şlicul PT: işlicul CAS; 16 — 17 Simţii că mi se luă PT: Simţiu că mi să rădică CAS; 18 strigai PT: strigaiu CAS; 19 necinstesc PT: descinstesc CAS; 22 se va putea PT: să va putea CAS; 22 tferdu PT: tverdu CAS; 23 ş.c.l. PT: etc. CAS ; 23 sălbatice PT : sălbatece CAS ; 24 necinstesc PT : descinstesc CAS ; 32 25 să crepi PT, CAS; 25 te-oi PT: te voi CAS ; 26 ca să-mi învăţ PT: ca să învăţ CAS; 27 biblioteca PT: bibliotica CAS; 28 purure PT: pururea CAS; 29 inventariul PT: inventariu CAS; 29 calendarelor PT: calindarilor CAS; 30 iaca PT: iată CAS; 35 poem PI: poemă CAS; 38 prefrumoasei PT: preafrumoasei CAS ; 41 întoarcerea lor de Ia PT: întoarcerea de la CAS. 12 2 Letopiseţul lui Nicolai Costin PT: Leatopiseţul (hronic) lui Ureche Vor- nicul CAS; 4 cetăţii Roşela PI: Roşelii CAS; 8 Manon Lesco, romanţ PT: Elisaveta sau surghiuniţii în Siberia, idem. Istoria cavalerului des Grieux, romanţ CAS; 9 străinii PT: streinii CAS; 11 Cugetări de Oxenstern etc., etc. PT: [lipsă în] CAS; 12 bibliotecă PT: bibliotică CAS; 12 bejenia PT: bejânia CAS; 15 să cetesc PT: se citesc CAS; 16 încîlcită PT: încurcată CAS; 16 lasat PT: lăsat CAS; 17 visita PT: vizita CAS; 17 cum voi putea PT: cum mă voi putea CAS; Păn PT: Pîn CAS; 20 — 21 eram capabil să spun PT: eram destoinic să spui CAS; 21 răpide PT: repede CAS; 22 cetit PI: citit CAS; 22 întăi PT: întîi CAS; 23 singura carte PT: singură cartea CAS; 23 puterea PT: putere CAS; 23 — 24 se bucură PT: să bucură CAS; 25 să cumpere PT: să se cumpere CAS; 25—26 pre care PT: pe care CAS; 27 înfruntul ce-mi făcuse PT: afrontul ce mi-1 făcuse CAS; 28 conscolari PT: conşcolari CAS; 28—29 franţez PT: franţuz CAS; 29 după mai multe PT: după multe CAS; 33 gogoman PI: nătărău CAS; 34 toţi PT: cu toţi CAS; 39 cetit PT: citit CAS; 39 rămase PT: rămasă CAS; 40 Sfîrşind, am urmat PT: Sfîrşind de citit, am urmat CAS. 13 1 ceti PT : citi CAS; 3 limbii PT: limbei CAS ; 3 sunt PT: sînt CAS; 3—4 a scrie PT: a seri CAS; 6 văd PT: văz CAS; 8 cinci PT: zece CAS; 8 pre PT: pe CAS; 8—9 tălmăci PT: desluşi CAS; 9 Asta va fi singura mea lecţie PT: Aceasta va fi singură lecţia mea CAS ; 10 deslega cîte cinci de aste nedumeriri PT: tălmăci cîte zece de aceste întrebări CAS. în „Curier de ambe sexele", textul se termină cu fraza: „Pe toată ziua îmi vei tălmăci cîte zece de aceste întrebări". Urmează două rînduri de puncte şi o notă în subsol: „întrebările şi desnădăjduirea bietului dascăl se va căta în manuscript" (p. 343). Suprimarea sfîrşitului se datoreşte, desigur, cenzurii. în ediţia din 1857, cele zece întrebări au fost reduse la cinci, din care numai două formulate în întregime. în ediţia a doua a „Curierului de ambe sexele", o notă la „crohmalâ de cartofle", care încheie primul paragraf din Cum am învăţat româneşte, referitor la rolul tipografiilor din Buda şi Braşov: „Tot de pe atunci cînd tipografiile din Snagov, din Tîrgovişte, din Bucu- reşti, din Rîmnic dispăruseră, ne venea şi cărţile bisericei tot din Buda prea schimbate după sistema catolică, spre a învăţa popolul a cere numai plinea materială din toate zilele, iar nu cea spre fiinţă şi materială şi intelectuală. De 328 atunci se deprinse clerul nostru cu veninul eresielor religioase, politice şi sociali; şi acum li se pare străin laptele salutariu a Bisericei răsăritului" (p. 330). Nota aparţine, foarte probabil, lui Heliade. ZOE Publicată în „Curier de ambe sexele" din 1837, nuvela Zoe, de un roman- tism tenebros, cu situaţii acut melodramatice, rămîne ilustrativă pentru perioada de debut a lui Negruzzi. Nu e cazul să reluăm aici elementele romantice al căror repertoriu l-a făcut V. Ghiacioiu, op. cit., p. 240—242. Trebuie totuşi să spunem că momentul publicării nuvelei coincide cu apariţia celor două tra- duceri din Hugo, Maria Tudor şi Angelo, tiranul Padovei (1837), că doi ani mai tîrziu Negruzzi va publica în „Albina" tălmăcirile Baladelor aceluiaşi Hugo. Nu facem, bineînţeles, răspunzător poetul francez de slăbiciunile nuvelei, ci încercăm a stabili climatul anilor de formaţie literară a lui Negruzzi. Mai potri- vită cu atmosfera din Zoe e melodrama Triizeci ani sau viaţa unui jucători de cărţi de V. Ducange şi M. Dinaux, a cărei traducere apăruse în 1835, prima lucrare tipărită de Negruzzi. Piesa era pe gustul epocii şi trupa lui Fourraux o reprezentase în limba franceză la Iaşi în 1833 şi 1835. în sfîrşit, printre, factorii care au putut influenţa elaborarea nuvelei se cere consemnat şi romanul sentimental de la finele secolului al XVIII-lea, la modă în tinereţea scriitorului. Tendinţa de a atribui înrîuririi romantice tot ce e caduc în Zoe e, desigur, o exagerare. Mai ales că tot romantismului îi datorăm predilecţia pentru culoare jocală şi pitoresc, generînd cîte un tablou de epocă ce se degajează din ambianţa sufocantă a întregului. Ceea ce mai salvează nuvela este şi o tipologie construită cu o bună ştiinţă a mişcărilor sufleteşti pentru Zoe, sau Iancul B . . ., sedu- cătorul flegmatic, îmbrăcat în stil oriental cu anteriu de suvaia alb, giubea de pambriu albastru, fermenea şi işlic pe cap. Dar pentru a ajunge la filonul valoros din nuvelă trebuie date la o parte comentariile nefericite (şi numeroase!) ale scriitorului şi ale eroilor. La republicarea în volumul Păcatele tinereţelor din 1857 s-a adăugat la sfîrşit: „1829, apr.". Potrivit unui procedeu la care va apela frecvent, scriitorul ţine să dateze compunerea operei, care uneori anticipează cu mult publicarea. Raţiunile pot fi, cum vom vedea, de alt ordin decît literar, aşa că aceste datări trebuie privite cu toată rezerva. în cazul nuvelei Zoe însă putem accepta anul 1829, deşi trece un destul de mare interval pînă la trimiterea ei „Curierului de ambe sexe". Să nu uităm că Negruzzi începe a-şi tipări opera abia din anul 1835 şi că e foarte firesc să admitem că pînă atunci a practicat literatura, chiar dacă nu s-a manifestat public. Manuscrisul deja citat, Zâbăvile mele din Basa- rabia, aparţine, cum însuşi Negruzzi notează, anilor 1821, 1822, 1823. Întrucît o certitudine în privinţa nuvelei Zoe nu avem totuşi, menţionăm şi ipoteza 329 avansată de Al. Piru în micromonografia C. Negruzzi (Ed. Tineretului, 1966, p. 95): „Data nu pare a indica anul cînd a fost compusă (scriitorul avea în 1829 doar 21 de ani), ci mai degrabă un episod biografic petrecut atunci la Galaţi". Scriitorul însuşi apare ca erou al nuvelei. El e tînărul N..., cu sprîncene negre, căruia Zoe îi trimite înainte de sinucidere răvaşul împreună cu o cosiţă, tot el e cel care însoţeşte sicriul şi împiedică profanarea mormîntului. CumNegruzzi, precizează „Un tînăr ca de douăzeci ani" şi cum întîmplările se petrec în 1827, ajungem şi pe această cale la a stabili data naşterii scriitorului în jurul anului 1807, foarte probabil în 1808. Fiecare capitol e precedat de cîte un motto, extras din opera unor poeţi străini. Pasiunea pentru citat şi aluzia livrescă nu va părăsi niciodată pe Negruzzi Chiar şi mai tîrziu va prefera să se autoironizeze citînd, decît să renunţe la această, de multe ori, cochetărie literară. Primul motto (p. 14, r. 3—6), unde întîlnim şi un joc de cuvinte („Or donc provient d'Amor la mort") ar fi din Blason de l'Amour (? !). S-a apreciat unanim că e vorba de Le blason de faulses amours de Guillaume Alexis, datînd din 1515. Am controlat în Oeuvres poetiques de Guillamme Alexis . . . Paris, Librairie de Firmin Didot et Cie, 1896, şi nu am găsit versurile respective nici în Le blason de faulses amours (voi. I, p. 185 — 248), nici în Le contreblason de faulses amours (ibidem, p. 273 — 344). Motto-ul dinaintea celui de al doilea capitol (p. 17, r. 7 — 10) este extras din drama Achille in Sciro de poetul italian Metastasio (1698 —17S2). Cf. Leftere scelte di Pietro Metastasio, Venezia, 1795, voi. al IV-lea, 1794 [sic!], p. 34, ultimele cuvinte ale lui Teagene, din finalul actului întîi. Cel de al treilea motto (p. 20, r. 2 — 5) aparţine lui Hugo. E începutul celei de a XlV-a poezii din Les Chants du Crepuscule. Cf. Oeuvres completes de Victor Hugo. Les Chants du Crepuscule, Paris, J. Hetzel et Cie, Maison Quantin, f.a., p. 105. Poezia lui Hugo e datată 6 sept. 1835, iar volumul a apărut în acelaşi an 1835. Dacă acceptăm că nuvela Zoe a fost redactată în 1835, înseamnă că motto-ul a fost adăugat ulterior. Motto-ul de la începutul celui de al IV-lea capitol (p. 23, r. 7—8) e din poezia Fantâmes de V. Hugo, datată aprilie 1828. Cf. Victor Hugo, Les Orien- tales, J. Hetzel, Paris, f.a., p. 197. Hugo a publicat volumul Les Orientales în 1829. în „Curier de ambe sexele", după citatul din Metastasio, dinaintea cap. al II-lea, urmează şi un motto din C. Delavignc (1753 — 1843). Nu am reuşit să descopăr piesa de teatru de unde este extras versul respectiv. în sfîrşit, tot în „Curier de ambe sexele", înainte de motto-ul din Hugo de la capitolul al IV-lea, este o strofă din Malherbe (1555 — 1628). Ea face parte din celebra poezie Consolation ă Monsieur du Perier. Cf. Les Poesies de Mal- herbe, Paris, Librairie Garnier Freres, 1937, p. 101. 330 P. 15, r. 12. Xenocrate, filozof grec (396—314 î.e.n.), elev al lui Platou, ar fi rezistat graţiilor curtezanei Phryne, care, sub pretext de a fi fost urmărită s-a refugiat în casa lui (Cf. Diogenes Laertios, Despre vieţile si doctrinele filozo- filor, traducere din limba greacă de acad. prof. C. I. Balmuş, Editura Acad. R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 235). Despre întîlnirea paradei domneşti cu carul mortuar (p. 24), Lovinescu scrie: „Întîlnirea celor două alaiuri — de veselie şi de moarte — atît de obi- cinuită în literatura melodramatică a vremii, avea să fie întrebuinţată şi de Fiii- mon în Ciocoii vechi şi noi“ (op. cit., p. 177). De fapt, la Filimon se întîlnesc două procesiuni mortuare, a lui Dinu Păturică şi a lui Andronache Tuzluc, în locul unde este ţintuit Costea Chioru. E tot un mod de reunire finală a perso- najelor, dar cu alte semnificaţii decît în Zoe. Nuvela Zoe a fost dramatizată de Ion Cătină: Zoe, dramă în trei acte de I. Cătină, Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1847. Dramatizarea este însoţită de o precuvîntare: „D-lui Aga C. Negruţţi Domnul meul Citind frumoasa dumitale novelă atît de nemerită şi atît de atingătoare, m-a inspirat să fac această dramă, pe care te rog s-o priimeşti drept stimă şi prietenie, ca un lucru ce nu e mai mult al meu. Eroina novelei dumitale este eroina dramei mele. O fată săracă dar cinstită care a avut nenorocirea să se nască într-o soţietate conruptă, într-un secol de ignoranţă, într-o epohă de barbarie. — Zoe suferă de la oameni, pe care în sfîrşit ca nişte gîzi o şi omoară. Acest sujet adevărat sau creat în frumoasa dumitale imaginaţie este sujetul dramei mele. îmi vei ierta însă pe rivala Zoei de care dumneata mi-ai dat izvorul d-a o aduce pe scenă, cînd cu schimbarea biletelor pe care eu în dramă o am cu totul altfel. — Sultana, o aristocrată conruptă, tristă rămăşiţă a fana- rioţilor, e un personagiu pe care l-am făcut eu, văzînd trebuinţa ce cerea intriga. Vro două-trei dialoguri din novela dumitale s-au prefăcut în scene în drama mea, neputînd s-ating c-o mînă profană a le schimba sau a face din nou altele. Sunt atît de bine nemerite, domnul meu, încît mă fălesc a le trece ca cele mai bune pasage din drama mea. Caracterul lui Iancul B . . ., în care dumneata ai băgat cu atîta artă trăsurile unui nătărău d-aristocrat, la mine îşi ia altă formă; eu îi dau sentimentul, căci amintrelea moralul mi-o poruncea ca la conclusie sau sâ-1 fac a nebuni după cum e în novela dumitale, sau să răsplătesc viţiul cu moarte. Caracterul lui Iliescu, n-am făcut altceva decît l-am mai lămurit. — Intriga cu pistoalele care se trece în novela dumitale între el şi Zoe, vădeşte pe sceleratul, pe copilul dracului; — pe omul cu mult duh şi cu multă rutină, dar iarăşi pe care-1 conrupe societatea. Eu însă i-am mai adăogat şi laşitatea şi mustrarea de cuget; — două patimi contrarii pe care Ia sfîrşit se dovedesc. O 331 cerea combinaţia ca să pui căinţa într-acest monstru, căci altfel aş fi fost silit să caut vro intrigă din care la sfîrşit să-l fac să moară şi el; dar pe urmă ajungeam de numai sufletul scăpa viu. îmi vei zice, domnul meu, că drama mea şi-a luat altă formă, s-a depărtat prea mult, nu mai seamănă cu adevărata Zoe. într-adevăr, n-am păzit toate originalităţile veacului în care dumneata te ai strămutat atît de bine, numai ca scăpînd de prozaismul moldovenilor din anul 1827, să înobilez pe cît se va putea scena. Aşa dar, Caraiman cu ciubucul lui ş.c.l. au rămas pe din afară, în comedie prinde un prea frumos loc, dar în dramă strică ilusia. Gustul roman- tismului mi-a poruncit-o ca cavalerismul şi galanteria să se amestice pe cît se va putea pentru şicul şi fineţea dramei moderne; şi apoi noi mai ştim că Rafael daca îşi alegea ce e mai mediocru şi ce e mai prozaic şi mai sec din lume nu era niciodată să ne dea îngerii şi madonele care ni le a dat; asemenea şi Şa- tobrian zugrăvind pămîntul şi natura ne-a dat cerul şi paradisul. Voi să zic, domnul meu, că m-am silit ca în drama mea să bag tot ce am găsit mai poetic şi mai frumos într-această epohă, numai ca să fiu mai mult scenal; cu toate astea, sunt departe d-a crede că am izbutit făcînd această dramă, pentru ca să ocupe într-o seară spetacolul [sic!] teatrului nostru naţional. Al dumitale plecat s.c.l. I. Cătină" Precuvîntarea dă o idee destul de exactă a inovaţiilor lui Cătină şi a valorii piesei. Scena a rămas tot laşul anilor 1827, a apărut Sultana, caracterul lui Iancul B . . . a fost parţial modificat, piesa a dobîndit accente antiaristo- cratice pronunţate. Cătină a restructurat nuvela, introducînd o cronologie normală, dar abuzînd de declamaţia retorică şi declaraţiile focoase de amor. Personajul nou creat, Sultana, spiritul malefic al piesei, pune în mişcare maşinaţiile care o vor pierde pe Zoe. Iliescul apare ca un corupător, bucuros de a privi cu sarcasm decăderea oamenilor. Cum însuşi Cătină mărturiseşte în prefaţă, cîteva pasaje din nuvelă au trecut aproape fără schimbări în piesă. Iată întrevederea Zoe — Iliescul, după tentativa eşuată de omor: „zoe (tntreruptndu-l) : Pentru că eşti un nelegiuit, pentru că mă vinzi, pentru că despreţuieşti amorul meu şi pentru că ai gîndit că vei putea, după ce m-ai învăţat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceaţa vieţei, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ţi mai place! Nesocotitule! Tu pe semne nu ştii că pe noi femeile dacă un păiajene ne sparie, apoi moartea nici decum nu ne înspăi- mîntă. Iaca dovada vînzarei tale (întinzîndu-i un bilet). Citeşte, ticălosule, sau mai bine să-ţi citesc eu. Ascultă (citeşte): « Stăpîna mea, mă învinovăţeşti nedrept. Cum ai putea crede că o proastă feţişoară mă va putea face necredincios acelia ce singură domneşte în inima mea ? Nădăjduiesc chiar în astă seară să-ţi dovedesc că, de am şi fost o secundă rătăcit, n-am încetat însă de a fi pentru totdauna al dumitale credincios rob! » 332 A! Ticăloşiile. Zi că n-ai scris biletul acesta. Nu e literata? Zi, răspun- de-mi... O proastă feţişoară! ai ? Oh! mă defaimă fiindcă-1 iubesc din toată inima. iliescul (învălmăşit) : Acest bilet e pentru tine. zoe (cu patimă) : Pentru mine? Şi de cînd mi-ai schimbat numele de iubită în cel de stăpînă, cînd mi-ai zis vrodată dumneata. Ah! nu căuta să mă amăgeşti, căci daca mîna mi-a tremurat acum, să ştii că altădată va fi mai sigură" (p. 47-48). Confruntarea Zoe—Sultana capătă sensuri care depăşesc simpla rivalitate sentimentală. Zoe e fata din popor superioară adversarei nobile, Sultana se vrea iubită de Iliescul, în lipsa meritelor, pentru avantajele sociale oferite partenerului. Tot Sultana îl influenţează mai tîrziu pe Iancul B . . ., fire slabă, pentru a nu se căsători cu Zoe. Finalul e mai „tare" decît la Negruzzi. Sinuciderea are loc tot în apar- tamentul lui Iancu, în momentul în care Iliescul vine să o anunţe pe Zoe că a scăpat de rivala pe care a otrăvit-o. Zoe. „Curier de ambe sexele", periodul I, nr. 7 (datat de Lovinescu pentru prima jumătate a lunii octombrie 1837), p. 113 — 124 (C. Negruţţi), cu sub- titlul „Nuotate istorică" [C^4S]; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 15 —30, cu indicaţia finală „1829 apr." [PT\; Biblioteca Academiei R.S.R., ms. 3337, partea I, f. lr —3V , partea a Il-a, f. 3V— 5V; partea a IlI-a f. 6r — 8v; din partea a IV-a nu e decît începutul, f. 8V. Variante 14 3 faict PT: fait CAS; 8 au PT : a CAS; 14 nime PT: nimeni CAS; 17 Iaşii PT: laş CAS; 18 pîndeau PT: pîndea CAS; 21 îmbiau PT: umbla CAS; 21 puteau PT: putea CAS; 25 suindu-se pănă-n PT: suindu-să pînă-n CAS; 31 cădeau PT: cădea CAS; 31 apoi peste PT: apoi pînă peste CAS; 35 şlic PT: işlic CAS; 36 şăpte PT: şapte CAS. 15 2 întâi PI: întîi CAS; 3 rădicate PT: ridicate CAS; 4 fisionomist PT, CAS; 9 de sub care se zărea PT: de subt care să zărea CAS; 10 matase PI: mătase CAS; 11 grumazi PI: grumaji CAS; 13 Iaşi PT: laş CAS; 17 intrase PT: intrase CAS; 18 să nu cadă PT: să nu cază CAS; 34 întră PT: intră CAS ; 35 se împlu PT : să umplu CAS ; 36 pintre PT : printre CAS ; 36 se zărea PT: să zărea CAS; 36 — 37 întrerumpere PT: întrerupere CAS; 38 o oftare, o oftare PT: o ohtare, o ohtare CAS. 16 1 înturnîndu-şi lăcrimaţii ochi PT: întorcîndu-şi lăcrămaţii ochi CAS; 2 minutile PT: minutele CAS; 4 aseminea PI: asemenea CAS; 5 a dragostei PT : a dragostii CAS ; 9-10 de am greşit, pentru tine numai am fost o slabă fată 333 PT: de am greşit, pentru tine am greşit numai, pentru tine numai am fost o slabă fată CAS; 11 a să te împle PT: o să te umple CAS; 15 preîmblîn- du-să PT: preumblîndu-să CAS; 18 cred PT: crez CAS; 19 împlut PT : umplut CAS; 19 văd PT: văz CAS; 21 şi e foarte PT: şi e şi foarte CAS; 31 mi-i PT : me-i CAS ; 32 — 33 lacrimi şi frîngîndu-şi mînile PT : lacrămi CAS; 35 seamă PT: seama CAS; 35 atîte PT: atîtea CAS; 37 înnăduşiră PT: înăduşiră CAS ; 38 întăi PT: întîi CA S ; 40 Iancu PT : Iancul CA S ; 40 chiemînd PT, CAS. 17 3—4 musteţile PT: mustăţile CAS; în CAS, după citatul din Metastasio (7 — 11), mai urmează un motto: „Helas! Elle aimait trop, c’^tait lâ tout son crime. C. Delavigne"; 12 boierinaş PT: boiernaş CAS; 12 se ridicase PT: să ridicase CAS; 16 rămăsesă PT: rămăsese CAS; 17 Iaşi PT: Iaşii CAS; 22 se dete PT: să dete CAS; 23 Se dete PT: Să dete CAS; 25 întîmplare PT: tîmplare CAS; 26 întăi PT: întîi CAS; 27 birbant PT: berbant CAS; 30 greutate PT: nevoie CAS; 31 culesese PT: a cules CAS; 31 întăi PT: întîi CAS; 32 pe buzele PT: pă buzile CAS; 32 adimenirele PI: adimenirile CAS; 33 ţinu PT: a ţinut CAS; 33 pe PT: pă CAS; 35 şi fără PT: fără CAS. 18 1 veni PT: intră CAS; 2 întră PT: intră CAS; 4 răzăma PT: rezema CAS; 8 smînci PI: smîci CAS; 15 dragostei PT: dragostii CAS; 22 sparie PT: sperie CAS; 24 tinse PT: tinsă CAS; 40 adaose PT : a adaos CAS. 19 1 VădPr.* Văz CAS ; 2 dragostei PT : dragostii CAS ; 6 se apropie PT: să apropie CAS; 8 se simţi PT: să simţi CAS ; 15 străină PT: streină CAS; 18 că mi-e PT: mi-e CAS; 20 se duse PI: să duse CAS; 21 se îmbrăcă PT: să îmbrăcă CAS; 22 se încinse pe deasupra şalului PT: să încinse pe dasupra şalului CAS; 26 împregiur PT: împrejur CAS; 27 un talhar a întrat PT: un ţîlhar a intrat CAS; 29 nimerit PT: nemerit CAS; 30 întră PT: intra CAS; 32 cîrjalieşti PT: cîrjaleşti CAS; 35 — 36 încălecînd PT: încălicînd CAS; 36 ce-mi PT: ce-m CAS; 37 Blăstemata PT: Blestemata CAS; 40 Fedeleş PT: Fideleş CAS; 40 simt PT: simţ CAS. 20 7 trecuse PT: trecusă CAS; 14 o supărau PT: o supăra CAS; 22 săr- mana PT: sîrmana CAS; 24 îngrijindu-se PT: îngrijindu-să CAS; 26 lepădă PT: lăpădă CAS; 28 acestii PT: aceştii CAS; 28 scrise PT: scrisă CAS; 36 macar o lacrimă PT: macar o singură lacrămă CAS; 37 înnăduşeau PT: înnăduşea CAS; 38 cumplită PT: straşnică CAS. 21 4 să între PI: să intre CAS; 5 întră PI: intră CAS; 7 apropiipdu-se PT: apropiindu-să CAS; 11 Zoiţă PT: Zoe CAS; 11 o dismerdă PT: o des- merdă CAS; 15 sărmana Zoiţă zise PT: sîrmana Zoe! zicea CAS; 15 lacrimă PT: lacrămă CAS; 17 să nu se mai trezească PT: să nu să mai trezească CAS; 18 se cunoştea PT: să cunoştea CAS; 24 poşta PT: poştea CAS; 25 334 peardă PT: piarză CAS; 26 câtră PT: către CAS; 36 mîinele PT: mîinile CAS; 37 fioros PT: fieros CAS; 38 oftare PT: ohtare CAS; 39 Dumnezeul PT: Dumnezeu CAS. 22 1 răpede PT: repede CAS; 4 cred PT: crez CAS; 6 întră PT: intră CAS ; 8 sîlit PT: silit CAS ; 8 dumneta PT: dumneata CAS ; 11 se duse PT : s-a dus CAS; 14 întăi PT: întîi CAS; 20 pistoalele PT: pistoalile CAS; 24 sărmană PT: sîrmană CAS; 24—25 blăstemată PT: blestemată CAS; 34 Sărmana fată PT: Sîrmana fata CAS; 34 sleindu-se PT: sleindu-să CAS ; 41 poalile PT: poalele CAS; 42 seamă PT: seama CAS. 23 4 întrînd PT: intrînd CAS; în CAS, înainte de citatul din Hugo se mai află altul, din Malherbe: „Elle £tait du monde ou Ies plus belles choses / ont le pire destin; / Et rose, elle a v£cu ce que vivent Ies roses / L'espace d'un matin"; 12 răspintinile PT: răspîntiile CAS; 12 carele PT: carăle CAS; 14 se întindea PT: să întindea CAS; 14 şărpe PT: şarpe CAS; 15 mergeau PT: mergea CAS; 17 se înghisuia PT: să înghesuia CAS; 17 urmau PT: urma CAS; 17 darabanii PT: dorobanţii CAS; 19 rămăşiţi PT: rămăşiţi CAS; 19 viteje PT: viteze CAS; 19 muiaseră PT: muiase CAS; 20 înfruntaseră PT: înfruntase CAS; 22 veneau PT: venea CAS; 23 mergeau PT: mergea CAS; 24 armasar PT: armăsar CAS; 25 vadă PT: vază CAS; 27 albaştri PT, CAS; 27 — 28 dovedeau PT: dovedea CAS; 28 asemine PT: asemenea CAS; 29 şlicului PT: işlicului CAS; 30 benişului PT: binişului CAS; 32 văd PT: văz CAS; 34 spăriat PT: speriat CAS; 35 Sărmana PT: Sîrmana CAS. 24 1 sehăstrie PT: sihăstrie CAS; 4 văd sehastru PT: văz sihastru CAS; 14 Sărmana PT: Sîrmana CAS; 16 răspinteni PT: răspîntie CAS; 19 pănă PT: pînă CAS; 20 pănă PT: pînă CAS; 26 sub PT: subt CAS; 28 or PT: o CAS; 30 pîrăie PT: pîraie CAS; 32 blăstemuri PT: blestemuri CAS; 33 locaşul PT: lăcaşul CAS; 38 cea PT: ceea CAS. 25 1 colţunii PI: călţunii CAS; 4 păn PT: pîn CAS; 7 de pe PT: după CAS; 14 rămase PT: a rămas CAS; 15 pănă PT: pînă CAS; 17 prietinii PT: prietenii CAS; 17 se mirau PT: se mira CAS; 22 crieri PT: creieri CAS; 23 pănă PT: pînă CAS; 24 îmbrăţoşează PT: îmbrăţoşază CAS; 25 desorganizaţiei PT, CAS; 26 crierilor PT: creirilor CAS. Nota de la sfîrşitul nuvelei din ediţia 1857: „1829 apr/' nu apare în CAS. O ALERGARE DE CAI (CKAHKA) Prelungind notele romantice şi melodramatice din Zoe, O alergare de cai aduce şi elemente noi. Povestea tristă a dragostei dintre Ipolit şi Olga repetă istoria tragică a Zoei. Aceleaşi declaraţii patetice, aceeaşi idee a expiaţiei pentru jurămintele călcate la Ipolit ca şi la Iancul B. Tipurile masculine au un caracter 335 şi mai accentuat romantic decît în Zoe. Ipolit şi scriitorul (erou al nuvelei) sîn^ nişte dezabuzaţi în urma decepţiilor, din aceeaşi familie cu Childe Harold sar1 Oneghin, provocînd pasiuni, dar nemaiputîndu-le răspunde. Scriitorul contrapun**' însă romanticei istorii de dragoste dintre Ipolit şi Olga episodul relaţiilor dintre el şi doamna B., străbătut de luciditate şi spirit critic, încheindu-şi nuvela într-r-1 atmosferă de scepticism ironic. Găsim şi în O alergare de cai o scenă în care sînt reuniţi toţi eroii. Ir1 Zoe, prilejul era dat de întîlnirea celor două alaiuri: înmormîntarea şi parada1 domnească. Aici pretextul e visul de la sfîrşitul capitolului al III-lea. Negruzzi adună într-o imagine unică cele două episoade contrastante ale naraţiunii. îrJ tabloul uşor fantast predomină parodia, împinsă pînă la grotesc. Salonul funerar' e ocupat de Ipolit şi Olga, dar şi de doamna B., care fredonează la oglindi o arie de vodevil, în timp ce Saşa sare şchiopătînd printre oile cu panglici verzi ale lui Florian. în acelaşi capitol al III-lea, Negruzzi ridiculizează pastoralele lui Floriar* (p. 41). Jean-Pierre Claris de Florian (1754 — 1794), fabulist, dramaturg şi romancier francez, a fost mult citit în ţările româneşti din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Kogălniceanu, în Iluzii pierdute, arată că, în copilăria sa, Floriar* ocupa locul al doilea în ordinea preferinţelor, după F&ielon cu al său Telemah- Kogălniceanu îşi aminteşte cu umor entuziasmul pentru pastoralele artificiale al'3 scriitorului francez, pe care îl consideră însă „adevărat poet a naturei". El citeaz aceeaşi pastorală ca şi Negruzzi, Estella, al cărei erou devenise idolul său (cf. Mihail Kogălniceanu, Tainele inimei, B.P.T., 1964, p. 86—87). Primul fragment citat de Negruzzi (p. 41) face parte din romanul pastoral Gal atee (1783) de fapt, o traducere a lui Florian din Cervantes. Iată textul france/ corespunzător: „Apr&s avoir 6t6 plus d'une fois d'une troupe â l'autre caresse** £licio et Galatee, le chien se met â courir dans la montagne, et fai^ partir un petit chevreau sauvage, qu’il poursuit avec ardeur. Le chevreau fuifc et passe pr£s des bergâres" (Oeuvres de Florian, Tome premier, Paris, che/ P.C. Briand, ^diteur, 1823, p. 197). Al doilea fragment e o traducere din romanul pastoral Estelle (1788): „Estelle rougit en regardant sa m&re; Marguerite permet qu'elle accept*3 ce don, et la bergere hesite encore. Enfin, d’une main tremblante, elle saisit l*3 ruban vert qui dtait passe au cou du belier" (Ibidem, p. 262). Esteta fusese tradus de Constantin Strat în 1839, Eşi, La Institutul Albinei- în versiunea Strat, pasajul de mai sus sună astfel: „Estela se înroşă, uitîndu-să la mumă-sa, Margareta îi făce semn ca să 1 priimască, însă ea tot se îndoia, în sfîrşit cu o mînă tremurătoare şi delecata» îl apucă de cordelile verzăi cu care cîrlanul era legat de gît“ (p. 11). Negruzzi a folosit, foarte probabil, o traducere proprie. Ea a fost făcută după originalul francez sau poate după versiunea rusă, cum lasă, de altfel, s£ 336 se înţeleagă în nuvelă. Despre Florian şi traducerile româneşti din prima jumă- tate a sec. al XlX-lea, vezi G. Călinescu, Cavalerul de Florian, în Scriitori străini, Bucureşti, 1967, Editura pentru literatură universală, p. 421—439, E interesant de urmărit aluziile cu privire la vîrsta scriitorului cuprinse în O alergare de cai. Ca dată a redactării se trece Ia sfîrşit „1836, august", dar în N.B. întîlnim o formulare clară despre momentul în care se petrec eveni- mentele din nuvelă: „în locul moşneagului de la 1835" (p. 46, r. 16). Tot la 1835 ne duce şi specificarea din N.B. : „Trecuseră 22 ani de cînd nu fusesem în Besarabia, cînd în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcină cu o misie la Chişinău" (p. 46, r. 7 — 9). Cum indicaţia finală e „1857, mai", scăzînd 22, ajungem, deci, la acelaşi an 1835. Ce vîrstă îşi atribuie Negruzzi în 1835 ? Lăsînd la o parte fraza destul de vagă: „Socoteşte că eu n-am încă treizeci ani şi prin urmare sînt cinstit" (p. 34, r. 43—p. 35, r. 1), întîlnim la p. 45, r. 5 — 6: „Trebuie să aibă cineva 26 ani şi să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simţit!" Anul naşterii ar fi, deci, 1809. Dar la p. 39, r. 40—43, dăm peste o formulare deconcertantă: „Curînd, un vis deştept îmi înfăţoşă toate întîmplările vieţii mele, de la 17 ani cînd am perdut pre tatăl meu, cînd am rămas singur în lume şi pănă la 28". Ar fi avut deci, în 1835, 28 de ani, nu 26? Şi în acest caz anul naşterii e 1807, nu 1809? Dar prima parte a frazei ne duce din nou spre 1809, căci tatăl lui Negruzzi a murit în 1826. Şi scăzînd din 1826 cei 17 ani cîţi avea atunci, ajungem tot la 1809. Probabil că 28 este aici o simplă scăpare a scriitorului, poate chiar o greşeală de tipar. în ceea ce priveşte prima apariţie a nuvelei, E. Carcalechi şi II. Chendi în ediţia de Opere complete ale lui C. Negruzzi, voi. I Proză, ed. a Il-a, Minerva, 1916, p. 57 şi V. Ghiacioiu (op. cit., p. 277) consideră, în mod surprinzător, că O alergare de cai a fost publicată întîi în „Curier de ambe sexe". în rea- litate, revista lui Heliade a republicat după „Dacia literară" nuvela, aşa cum se specifică, de altfel, în nota elogioasă la adresa autorului, de la p. 185 („Curier de ambe sexe", periodul III): „Dacia literară coprinde scrierea următoare, pe care ne grăbim a o împăr- tăşi cititorilor noştri. Autorul se subscrie C. N. Frumoasa însă compoziţie, limba cea aleasă şi cultivată, stilul cel curgător şi picant, ne face a ammira şi aci pana d-lui Carol [sici] Nervii". Rousseau este prezent (p. 32, r. 40—43) cu un fragment din La Nouvelle Heloîse, voi. I, partea a Il-a, scrisoarea a XVIII-a (Julie către prietenul său), Petrarca (p. 33, r. 2—3) cu sonetul LXXXIV din II Canzoniere, Schiller (p. 33, r. 5—6) cu un extras din Intrigă şi iubire (actul al IV-lea, scena a Vl-a) tra- dus, de altfel, de Negruzzi la p. 37, r. 40—41. Scene contemporane I. O alergare de cai (Ckanka). „Dacia literară", mai —iunie 1840, Iaşii, p. 309 — 354 (C.N.) [Di]; „Curier de ambe sexe", periodul III, nr. 12, p. 185 — 192, nr. 13, p. 193 — 206 (C.N.); 337 „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 13, 30 martie 1841, p. 97 — 101, nr. 14, 6 aprilie 1841, p. 105 — 110, nr. 15, 13 aprilie 1841, p. 113 — 119 (C.N.); Păcatele tinerelelor, 1857, p. 31—60 [PT]; „Dacia literară", ed. a doua, Iaşii, 1859, p. 225 — 256. Numai în Păcatele tinereţelor numele eroinei este „doamna B.'\ în toate celelalte variante numele este „doamna V." Variante 26 5 Chişinăului PT: Chişineului DL; 6 păn-în PT: pîn-în DL; 11 gene- ralul PT: general DL; 12 este PT: e DL; 13 chinezesc PT: chinezicesc DL; 18 cercoferinţă PT: circoferinţă DL; 19 însemnată PT: însemnate DL; 20 dinaintea PT: dinainte DL; 23 ca PT: mai DL; 26 vistieria PT: visteria DL; 34 funcţionarilor PT: funcsionerilor DL. 27 1 se luptau PT : se lupta DL ; 2 aceştia PT, DL ; 8 vamişilor PT : vame- şilor DL; 11 Vezeteul PT: Vezitiul DL; 11 costium PT: costum DL; 15 adecă PT: adică DL; 17 băiet PT: băiat DL; 18 neîncetat PT: nencetat DL; 23 Dinainte PT: Denainte DL; 24 35 de ani PT: 35 ani DL; 28 barbat PT: bărbat DL; 37 d-na PT: da DL. 28 1 zărisem PT: zărisăm DL; 4 frumuseţele PT: frumuseţile DL; 6 — 7 imaginaţia mea să galopeze PT: imaginaţia să galopeze DL; 9 semăna PT: sămăna DL; 12 amintirea PT: suvenirea DL; 15 este PT: e DL; 15 meu PT : mieu DL ; 19 recomînd PT: recomand DL ; 19 zise PT : zisă DL ; 22 mă duc PT: mă întorc DL; 24 râdicînd PT: ridicînd DL; 28 sub PT: subt DL; 30 voştri PT, DL; 31 vitejilor PT: vitezilor DL. 29 10 sînt PT: sunt DL; 31 simţesc PT: simţ DL; 33 începuse PT: începusă DL ; 35 sub PT: subt DL; 41 deosebire PT: deosebirea DL; 41 rege PT: rigă DL. 30 1 vîrsta PT: vrîsta DL; 12 Blăstemul PT: Blăstămul DL; 13 veneau PT: venea DL; 15 — 16 se înturnau PI: se înturna DL; 16 aceştia PT, DL; 19 păreau PT: părea DL; 21 semănau PT: semăna DL; 23 ieşeau PT: ieşea DL; 32 înfipse PT: înfipsă DL; 39 primi PT: priimi DL; 40 Beserabiei PT: Besarabiei DL; 40 sînt PT: sunt DL. 31 2 întră PT: intră DL; 3 intrare PT: intrare DL; 4 se pomeneau PT: se pomenea DL; 5 ş.c.l. PT: ş.a. DL; 10 rădicînd PT: rîdicînd DL; 10 storile PT: storele DL; 12 pănă PT: pînă DL; 21 sînt PT: sunt DL; 22 Nime PT: Nimeni DL; 22 de unde este şi cine este PT: de unde e şi cine e DL; 23 spuneau PT: spunea DL; 24 adevereau PI: adeverea DL; 24 bărbatul PT: bărbatul DL ; 25 cunoşteau PI: cunoştea DL ; 25 Petersburg PT : Peterburg DL ; 27 judecau PT : judica DL ; 29 Chişinăului PT : Chişineului DL ; 29 aceea PT: acea DL ; 32 sub PT: subt DL ; 35 a făcut PT: au făcut DL ; 36 melancolică. PT: melanholică DL ; 37 încoronau PT: încorona DL ; 38 Espresie PT: Expresie DL. 338 32 2 fluturau PT: flutura DL; 9 îneguraseră PT: înneguraseră DL; 17 sărmană PT: sîrmană DL; 26 niciodată PI: nici DL; 27 sumeaţă PT: semeaţă DL; 29 ea PT: doamna B. DL. 33 9 aceşti PT, DL; 11 Chişinău PT: Chişineu DL; 19 minţele PT: minţile DL; 21 Trebuie PT: Trebui DL; 23 au fost PT: a fost DL; 25 este PT : el e DL; 26 locuiau PT: lăcuia DL; 32 vreu s-o iert PT: şi o iert DL; 32 prietin PT: prieten DL ; 37 Amorul PT: Amoriul DL. 34 2 sînt PT: sunt DL; 4 depărtat-o PT: departat-o DL; 7 îmi jurau PT: îmi jura DL; 8 părăseau PT: părăsea DL; 8 veche PT; vechie DL; 11 lăsaţi pentru a ne chinui PT: lăsaţi pentru a ne ferici şi a ne chinui DL; 20 să o omoare PT: s-o omoare DL; 30 pănă PT: pînă DL; 30 ademenirele PT: adimenirile DL. 35 1 sînt PT: sunt DL; 25 să vestea PT: se vestea DL; 26 statuie PT: statuă DL ; 29 înecat PT: înnecat DL ; 30 sînt PT: sunt DL; 34 se însoară PT: se-nsoară DL; 36 să se însoare PT: să se-nsoare DL; 37 într-atîta PT: într-atît DL; 41 mi-a făgăduit PT: mi-au făgăduit DL. 36 3 să mă lase PT : să mă lasă DL ; 10 îl va stînge PT : îl va stinge DL ; 13 să nu mă lase PT: să nu mă lasă DL; 19-20 trăsnitele ceriului PT: tresnetele cerului DL; 21 amoriul PT: amorul DL; 22 de fiori PT: cu fiori DL; 26 genuchii PT: genunchii DL; 26 mă spăriau PT: mă spăria DL; 26 sînt PT : sunt DL; 27 sînt PT: sunt DL; 28 erau PT: era DL; 31 blăstema PT: blestema DL; 32 curgeau PT: curgea DL. 37 5 îngenunchease PT : îngenuncheasă DL ; 10 scriitoriul PT: scriitorul DL ; 16 adă PT: ad-o DL; 21 a asista PT: a privi DL; 24 am întrat PT: am intrat DL; 27 se cunoştea PT: să cunoştea DL; 29 tinerii PT: tinerei DL; 31 fericitau PT: fericita DL; 41 acelei PT: acelii DL; 41 s-a ucis PT: s-au ucis DL. 38 1 îmbiau PT: îmbla DL; 7 ei veneau PT: ei venea DL; 8 ajunsăseră PI; ajunseseră DL; 12 viderile PT: vederile DL; 14 vîrstă PT: vrîstă DL; 22 vesteau PT: vestea DL; 27 înşăl PT; înşel DL; 27 sînt PT: sunt DL; 29 neînţeleasă PT: neînţăleasă DL; 30 vesălă PT: veselă DL; 36 asămenea PT: asemenea DL; 38 le-am cheltuit PT: l-am cheltuit DL. 39 2 este PT: e DL; 8 femeiele PT: femeile DL; 9 sînt PT: sunt DL; 11 fărâ-ndoială PT: făr-îndoială DL; 16 sînt PT: sunt DL; 18 seamă PT: samă DL; 20 întră PT: intră DL; 23 Mă invita PT: Mă poftea DL; 25 este PT: e DL; 31 barbaţi PT: bărbaţi DL; 32 frumseţă PT: frumuseţă DL; 35 Ceriul PT: Cerul DL ; 35-36 se primblau PT: se primbla DL ; 37 se iveau PT: se ivea DL ; 39 sub PT: subt DL. 339 40 3 întăi PT: întîi DL; 7 depărtare PT: depărtare DL; 8 pereau PT: perea DL; 10 timperatura PT: temperatura DL; 10 influenţă PT: influinţă DL; 10 — 11 fisicului PT, DL; 13 au dreptate PT: au rezon DL; 26 depăr- tare PT: depărtare DL; 27 bl ăst em a tul PT: blestematul DL; 30 şervetul PT, DL ; 41 patruzeci de ani PT: patruzeci ani DL. 41 1 băieţi PT: băiaţi DL; 2 sînt PT: sunt DL; 9 Bărbatul PT: Bar- batu DL; 9 este PT: e DL; 11 două PT: duouă DL; 11 Seamănă PT: Samănă DL; 12 cît mine PT: cît şi mine DL; 12 frumoasă, roşie PT: fru- moasă, bucalată, roşie DL; 14 şchioapă PT, DL; 17 păcat PT: pacat DL; 18 Trimiti-mi-le PT: Trimiti-me-le DL; 21 El începu PT: Ivan începu DL; 36 îmbrăcat PT: îmbrăcat DL; 37 ardeau PT: ardea DL; 38 galbenă PT : galbene DL; 40-41 se primblau PT: se primbla DL; 41 schiopătînd PT, DL. 42 4 politice PT : politiceşti DL; 7-8 a scăpa PT : a scapa DL ; 8 amor atît de înflorit PI: amor atît de scurt, atît de înflorit DL; 12 se puneau PT: se punea DL; 14 Am lepădat PT: Am lepadat DL; 16 aceşti PT, DL; 20 ceea PT : cea DL ; 24-25 şi a lui Walter Scott PT : şi Walter Scott DL; 27 limbagiul PT: langagiul DL; 32 Chişinăului PT: Chişineului DL; 35 Sînt PT: Sunt DL; 41 sînt PT: sunt DL. 43 7 lăcrimători PT: lâcrimitori DL; 9 de pe urmă PT: de pre urmă DL; 15 sînt PT: sunt DL ; 19 ceealaltă PT : cealaltă DL ; 20 atîte PT : atîtea DL ; 33 simţitoriule PT: simţitorule DL. 44 5 feliul PT: felul DL; 6 bolnăvi PT: bolnavi DL; 12 Ascultă dar PT : Ascultă acum DL ; 15 curiositatea PT, DL ; 18 aşa de dulce PT: aşa dulce DL; 18 — 19 aşa de încîntător PT: aşa încîntător DL; 20—21 îşi şopteau şi se ghion- teau PT: îşi şoptea şi se ghiontea DL ; 21 priveau PT: privea DL ; 24 că-ţi place PT: că îţi place DL; 29 sînt PT: sunt DL; 33 de patru ani PT: de opt ani DL; 38 băietul PI: băiatul DL; 38 seamănă PT: samănă DL; 42 aceşti PT, DL. 45 3 închisă PT: închisă în casă DL; 4 Adio, ş.c.l. PT: Adio, vino ş.c.l. DL; 5 iubeam PT: iubesc DL; 11 aveam PT: avem DL; 17 ochii PT: ochi DL; 24 clătinînd PT: clătind DL; 29 sînt PT: sunt DL; 32 iubeam PT: iubem DL; 35 sînt PT: sunt DL; 39 ameţeala PT: ameţala DL; 41 sîntem PT: suntem DL; 42 mă trezii PT: mă trezăi DL. în „Dacia literară" textul se termină cu „Est-ce un reve", după care urmează semnătura (C.N.) şi menţiunea „Scris la 1857". în Păcatele tinerelelor* data e schimbată („1856, august") şi s-a adăugat tot ce urmează după „N.B.‘* vnota bene). 340 AU MAI PĂŢIT-O ŞI ALŢII De cu totul altă factură decît Zoe sau O alergare de cai, Au mai păţit-o şi alţii a fost interpretată ca exprimînd „un humor cu desăvîrşire clasic", avînd un motiv care „aparţine vechii nuvele italiene" (G. Călinescu, op, cit,, p. 204). Clasicismul din Au mai păţit-o şi alţii a fost relevat în repetate rînduri, iar raportarea la Moliâre se află în însuşi corpul nuvelei. Zimbolici, întocmai ca Arnolphe din L’Ecole des Femmes, se lasă îmbrobodit de falsa naivitate a Aga- piţei, de la care aşteaptă întrebări în genul celor puse de Agnes, eroina lui Moliere (p. 52, r. 15). S-au formulat îndoieli cu privire la autenticitatea mediului din Au mai păţit-o şi alţii. Au oare verosimilitate cunoştinţele şi preferinţele literar-artistice atribuite de Negruzzi unor cucoane ale laşului dinaintea anului 1840 ? Lovinescu (op, cit., p. 185) este tranşant: „Aici — ca şi în Muza din Burdujeni — Negruzzi a zugrăvit altă lume decît cea pe care o observa în jurul său. Cum, însă, Muza din Burdujeni e loca- lizarea unui vodevil francez, e cu putinţă ca Au mai păţit-o şi alţii să fie tot o localizare". E, fără îndoială, posibil ca nuvela să aibă un model străin. Dar nu aceasta ar explica multitudinea aluziilor la scriitori şi compozitori francezi, germani şi italieni. în Muza de la Burdujăni, care e o localizare dovedită, Negruzzi sati- rizează prin Cucoana Caliopi curentele de stricare a limbii care se manifestau în cultura noastră: jargonul grecizant, francezomania, pumnismul. Cu toată nai- vitatea procedeului de a face ca una şi aceeaşi persoană să cumuleze direcţii lingvistice divergente, un lucru nu se poate nega: acela că scriitorul ştia foarte bine împotriva cui trebuie să-şi îndrepte atacurile. Obiectivul lui în Au mai păţit-o şi alţii e tocmai străinomania, şi abundenţa de nume proprii din nuvelă nu poate fi privită decît din această perspectivă. în scrisoarea către Asachi din 21 iulie 1838, deci cam din aceeaşi perioadă în care apare în „Curier de ambe sexe" Au mai păţit-o şi alţii, întîlnim următorul fragment: „Trebui să ştii, domnul meu, că noi sîntem de o fire foarte deşănţată; ne place a maimuţi pe streini şi a ne defaima pe sine. Aşadar, am fost pe rînd turcomani, grecomani, sau domnul ştie ce încă; acum, din mila lui Dumnezeu, sîntem franţezomani; poate curînd vom trece şi Manha în vrun balon aero- static şi atunci ne vei vedea anglomani" (Păcatele tinereţelor, 1963, Biblioteca pentru toţi, Editura pentru literatură, p. 252). Dacă mai e nevoie şi de altă mărturie, vom cita şi pe Russo, care, în Iassy et ses habitants en 1840, scrie: „A l’exemple des dames ^tegantes et fashionables, la noblesse de seconde classe ne parle que Balzac et Soulie, Lamartine et Hugo, Kok et Dumas; Paul de Kok surtout! ils l'adorent" (Alexandru Russo, Scrieri, publicate de P. V. Haneş, Bucureşti, 1908, p. 246). 341 în acelaşi spirit şi ca un răspuns indirect la aprecierea lui Lovinescu, G. Călinescu, într-o strălucită pagină de istorie literară, certifică autenticitatea preţioşilor din lumea cosmopolită a capitalei, încheind: „C. Negruzzi, în primul rînd, apoi V. Alecsandri, Kogâlniceanu, Al. Russo sunt cronicarii spirituali, ei înşişi contaminaţi de un anume dandysm al acestei epoci de carnaval tranzitoriu" (op. cit., p. 198). Descrierea laşului de la începutul nuvelei (p. 47 — p. 48, r. 6) a fost tradusă în franceză de Al. Russo, în Iassy et ses hdbitants en 1840 (cf. Al. Russo, op. cit., p. 247 — 249). Russo elogiază într-un scurt preambul pe Negruzzi şi nu-şi arogă decît meritul unei traduceri literale: „C’est peut-âtre ici le moment favo- rable de glisser quelques lignes d’un des Dumas de la litt^rature moldave; c’est une traduction litterale et rien de plus". Numele lui Negruzzi nu este citat decît prin iniţială, după primul cuvînt al traducerii: „Rien dit Mr. N. dans une spirituelle critique de la socidte iassienne . . Tălmăcirea lui Russo, spirituală şi exprimată cu multă acurateţe, urmează strîns textul lui Negruzzi, inclusiv termenii de culoare locală, deveniţi în adaptarea la limba franceză: chibouque, schlic, drosky. Un singur adaos îşi permite Russo, o paranteză, în acelaşi ton spiritual, la schlic: „qu’un Russe, homme d'esprit, appelait Veteignoir du bon sens". Descrierea laşului, în versiunea lui Russo, a avut soarta bizară de a fi retradusă în româneşte de Mihail Sadoveanu (cf. A. Russo, Piatra Teiului şi Iaşii în 1840 tălmăciri de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Minerva, 1915, p. 71 — 73). Au mai păţit-o şi alţii. „Curier de ambe sexe", periodul II, nr. 11, p. 163 — 170 (Carlu Nervii) [C^4S]; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 63 — 72 [PT). Variante 47 3 străin PT: strein CAS; 3 dacă PT: daca CAS; 3 un nume cu de la început PT: un nume cunoscut de la început CAS ; 5 semicivilisaţi PT, CAS ; 6 dacă PT: daca CAS; 7 norocire PT: norocirea CAS; 9 versurele PT: ver- suri CAS; 11 — 12 plăcere PT: plăcere CAS; 12 să deprinde PT: se deprinde CAS; 15 lepădarea PT: lepadarea CAS; 18 înfăţoşind PT: înfăţoşînd CAS; 19 mulţămit PT: mulţumit CAS; 20 pulbere PT: colb CAS; 25 groaznice PT : grozavnice CAS; 31 îmblu PT: umblu CAS. 48 2 astfel PT : asfel CAS ; 8 căsuţi PT : căsuţe CAS ; 9 aceasta PT : această CAS; 12 stănjăni PT: stănjini CAS; 15 desgradat PT, CAS; 16 să mai vede PT: se mai vede CAS; 21 locuia PT: iăcuia CAS; 22 vrîstă PT: vîrstă CAS ; 25 societăţii, care-şi prifac PT: soţietăţii, care-şi prefac CAS ; 26 împre- giurări PT: împrejurări CAS; 29 costiumul PT: costumul CAS; 32 — 33 nu se va mai schimba PT: nu să va mai schimba CAS; 36 să se însoare PT: să se-nsoare CAS; 38 să se însoare, ori să nu se însoare PT: să se-nsoare, ori să nu se-nsoare CAS; 41 să mă însor PT: să mă-nsor CAS. 342 49 5 rămase PT : ramase CAS ; 6 înfăţoşează PT: înfăţoşază CAS ; 9 lacrimi PT: lacrămi CAS ; 10 numeros PT: număros CAS; 13 se poate PT: să poate CAS; 16 ridicule PT: ridicole CAS; 18 se şi însură PT: să şi însură CAS ; 19 nouă PT: nuouă CAS; 21 Apartamentele PT: Apartamentul CAS; 21 despărţite PT: despărţit CAS; 22 se aşternură PT: se aşternu CAS; 30 c-or să o mărite PT : c-or s-o mărite CAS ; 37-38 încă PT : poate CAS ; 38 societate PT: soţietate CAS; 40 postelnicul PT: postelnicu CAS; 42 păreau PT: părea CAS. 50 12 a blâstema PT: a blestema CAS ; 23 acele PT: aceste CAS ; 29 sorbeau PT: sorbea CAS; 29 iscusită PT: iscositâ CAS; 31 entusiasm PT, CAS; 33 defăimau PT: defăima CAS ; 42 francez PT: franţez CAS. 51 4-5 pănă în PT: păn-în CAS; 5 Sonetele PT, CAS; 5 fantasiile PT, CAS; 9 locuită PT: lăcuită CAS ; 14 lacrimi PT: lacrămi CAS. 52 4 nou PT: nuou CAS; 4 să ţi să suie PT: să ţi se suie CAS; 7 altul şi . . . PT: altul . . . CAS; 17 mi se pare PT: mi să pare CAS; 23 mulţă- mirea PT: mulţumirea CAS; 26 ceteşte PT: citeşte CAS; 33 cătinel PT: cătenel CAS; 36 să lasă PT: să lase CAS; 40 îmbrăţoşată PT: îmbrăţişată CAS; 40 se atingeau PT: se atingea CAS; 42 aceste PT: acele CAS. 53 3 spăriate PT: speriate CAS; 4 priveau PT: privea CAS; 6 să cadă PT: să cază CAS ; 7 Se uită PT: Să uită CAS; 15 trăsni, plesni PT: trăsni şi plesni CAS; 15 blăstemînd PT: blestemînd CAS; 16 să se însoare PT: să se-nsoare CAS. întregul post-scriptum (r. 21—33) a fost adăugat în volumul Păcatele tine- relelor (1857). TODERICĂ Publicînd în nr. 10 şi 12 ale „Propăşirii" „nevinovata poveste" a lui Todericâ, Negruzzi nu putea prevedea consecinţele politice ale acestui act. într-a- devăr, la cîteva luni de la apariţia lui Todericâ (nr. 10 e din 12 martie, iar nr. 12 din 2 aprilie 1844), la 11 noiembrie 1844, se decide suprimarea revistei şi exilarea lui Negruzzi la moşie. în articolul Soarta unei reviste literare în 1844 „Propăşirea" („Convorbiri literare", 1907, nr. 2, p. 197—204, şi nr. 4, p. 416 — 429), N. Cartojan s-a ocupat pe larg de ambianţa politică în care s-a produs neaşteptata măsură luată împotriva scriitorului. După toate probabilităţile, motivul real al suprimării revistei nu era povestea lui Negruzzi ci activitatea, considerată subversivă, a lui Kogălniceanu, suspectat de consulul ţarist a avea relaţii cu Vaillant, autorul cărţii La Românie, publicată la Paris. Astfel Kogăl- niceanu, plecat în primăvara anului 1844 spre Paris, este oprit la Viena şi silit să se întoarcă în ţară. La sfîrşitul lunii octombrie, după ce pledase interesele 343 mănăstirii Popăuţi din Dorohoi împotriva călugărilor greci, el este arestat şi închis la mănăstirea Rîşca. Puţin timp după aceea, Sfatul administrativ, reunit sub preşedinţia domnului, încheie următorul Jurnal: „Luîndu-să în băgare de samă că editorii foi ştianţifice şi literare, departe de a răspunde la ţălul unii asămine redacţăi pentru care au fost dată învoirea cîrmuirii de a să şi da în tipar ca un mijloc de cuviincioasă şi moraliceşti învă- ţături, s-au abătut de la mărginită ei destinaţie, încît întrebuinţînd rău acest prilej ş-au iertat a publica alcătuiri pricinuitoare de scandală, de jăgnire asupra celor vrednice de ce mai înaltă consideraţie şi lovitoare relighii; Sfatul au găsit de cuviinţă că (de vreme ce editorii aceştii foi au păşît piste îndatorirea şi făgăduinţa lor, şi că desăle necuviincioasă materii şi rostiri ce s-au introdus într-însa au fost cu neputinţă a să întîmpina purure de cătră ţenzură, de care s-au prilejît şi scăpare din vedere) redacţia ei şi tipărirea să fii pi viitorime cu desăvîrşîre oprită puindu-să însărcinare Departamentului din lăuntru ca îndată să pui în lucrare măsurile cuvenite întru aceasta. Iar după luarea aminte ce s-au făcut foilor tipărite văzîndu-să că la No. 10 şi 12 s-au introdus cu titlu de Toderică o alcătuire immoralicească şi netrebnică sub iscălitura Dum. Spat [arului] Costachi Negruţ, şi tot o dată observarisîndu-să că această faţă şi mai înainte la No. 4 a aceştii foi au fost dat un articol nepotrivit supt a sa iscălitură la care prilej deşi au făgăduit pocăinţă la luarea aminte ce i s-au făcut, totuşi însă n-au contenit de a răspîndi asămine cugetări, Sfatul închei că spre înfrî- narea sa şi pilduirea şi a altor de a mărgini înscrisurile lor în materii folositoare şi de un haracter încuviinţat să să izgonească din oraş, trimiţîndu-să la moşîia sa fără a ave voie de a să înfăţoşa în Capitală. 1844 Noiemb[rie] 11 zile. (ss) Cant[a] Logof[ât], Catargiu Vel Logof[ăt], Vel Vistiernic] Cantacuzin, Hatmfan] Mavrocordat (N. Cartojan, art. cit., p. 423). De ce totuşi Toderică a constituit pretextul suprimării „Propăşirii" ? Nu trebuie să uităm că Negruzzi se afla în opoziţie, în perioada unei campanii împotriva guvernului în legătură cu învăţămîntul. Ca o consecinţă a acestei cam- panii, bugetul şcolilor a putut fi votat abia cu majoritatea firavă de 2 voturi. Apoi, după cum menţionează Jurnalul citat, Negruzzi mai avusese unele neplăceri cu cenzura. Nr. 4 din „Propăşirea" publicase Satiră cătră mintea sa de Antioh Cantemir, în tălmăcirea lui C. Negruzzi şi A. Donici, „ca o prubă a traducerii" volumului Satire şi alte poetice compuneri ce se afla atunci sub tipar. Spătarul Florescu nu a intervenit în textul satirei, întrucît acesta urma să apară curînd în volum. Dar aluziile la înalţii demnitari religioşi au nemulţumit pe reprezen- tanţii bisericii din Moldova. Ei s-au plîns, probabil, cîrmuirii, care a admonestat pe Negruzzi. Dacă e adevărat ce se spune în Jurnalul mai sus citat, scriitorul a „făgăduit pocăinţă". în nr. 23 al „Propăşirii", Alecsandri, la secţiunea Critică, recenzează volumul Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir, recent ieşit de sub tipar. De astă dată cenzura e vigilentă şi intervine, suprimînd cîteva din citatele alese de Alecsandri. 344 Iată deci că, deşi pretext, povestirea Toderică se înscrie într-o suită de relaţii ale lui Negruzzi cu autorităţile, în care măsurile mai drastice erau în oarecare măsură previzibile. După redactarea Jurnalului, N. Mavrocordat, ca şef al Secretariatului de stat, trimite hotărîrea la Departamentul trebilor din lăuntru, cu adresa nr. 2642 din 12 noiembrie 1844. Pe adresa Secretariatului de stat, vel logofătul Canta pune rezoluţia: „Pe de o parte să se poroncească hotărîtori oprire tipărirei foii ştiinţifice şi literare pe viitorime pentru abaterile şi neorunduielele a editorilor acestei foii. Iar pe de altă parte să se însărcineze pe D-lui Şeful secţii al 3-lea de a să înfăţoşa însuşi la arătata tipografie şi a aduna toate exemplarile ce se vor găsi de asemine firi şi a le aduce la Depart. Iar D-sale Spat[arului] Negruţ să i să facă cunoscut de a să trage la moşia D-sale. Aceasta fiind vroinţa înălţimei Sale. 1844 Noetnb[rie] 12. (ss) Vel Logofăt" (N. Cartojan, ari. cit., p. 424). Nu-i mai rămîne Departamentului trebilor din lăuntru decît să se adreseze direct lui Negruzzi în ziua imediat următoare, comunicîndu-i decizia: „Departamentul trebilor din lăuntru D-sale Spat[ar] Costachi Negruţ Secretariatul statului prin adresul cu No. 2642, au împărtăşit depar- t[amentu]lui închiere sfatului administrativ ţinut subt prezidenţie pre înălţatului Domn, cum că dumnata pentru abaterile ce întrebuinţezi în alcătuiri privitoare de scandelă şi jignire asupra celor vrednice de ce mai înaltă consideraţie, precum s-au văzut în foile cu No. 10 şi 12. Nu mai puţin şi în No. 4. L?». care prilej întru luare aminte ce ţi s-au făcut deşi ai făgăduit pocăinţă, însă nu ai con- tenit a răspîndi asemine cugetări, să fii depărtat din capitalie la moşie dumitale fără a avea voie de a te înfăţoşa în capitală. Potrivit cărie Domnul face cunoscut dumitale ca să te tragi la moşia d-tale# fiind aceasta vroinţa înălţimii sale. Secţia 3, No. 23477. Ministru şi cavaler 1844 Noemv\rie\ 13“ Canta vel logofăt. Textul a fost publicat prima dată de V. Ghiacioiu, op. cit., p. 282, după documentul oferit de generalul M. Negruzzi. Exilul lui Kogălniceanu şi Negruzzi nu a durat mult. în raportul con- sulului Eisenbach către Metternich, trimis la 27 decembrie 1844, aflăm că exi- laţii se întorseseră de cîteva zile (I. Grămadă, C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu (Contribuţii la biografiile lor), în „Convorbiri literare", 1913, nr. 3, p. 257—260). 345 Interesant de observat că Eisenbach ştie încă de atunci că Toderică e o tra- ducere din franceză: „Diese Erzâhlung fiihrt den Titel « Thoderika », beruht auf einem Volks- mârchen und ist vom Hm Negruzzi aus einem franzosichen Kinder-Journale in das moldauische tibersetzt worden" (art. cit., p. 259). Consulul austriac mai aminteşte că, imediat după apariţia naraţiunii Toderică, a trimis numerele „Propăşirii" spre aprobare la Viena, inclusiv nr. 13, şi că acestea au căpătat admittitur, permisiunea difuzării. Eisenbach relatează pri- mirea entuziastă făcută surghiuniţilor la întoarcere de către prietenii revoltaţi de procedura ilegală a domnitorului. După el, consulul rus Kotzebue ar fi inter- venit pentru readucerea la Iaşi a exilaţilor, în acest fel calculele politice ale lui Mihalache Sturza dovedindu-se greşite: „Die beiden Exilirten sind vor wenigen Tagen vom Fursten — wie man erzăhlt auf die Ftirbiite des H[er]rn von Kotzebue — begnadigt, wieder nach Iassy zurtickgekehrt; sie werden nun von ihren zahlreichen jungen Freunden als die Mârtyrer Iiberaler und patriotischer Gesinnungen gepriesen, wâhrend zahlreiche Klagen iiber das gegen dieselben von Seite des Ftirsten und der Regie- rung geubte ungesetzliche und harţe Verfahren lăut werden, und der russische Konsul als ihr Beschiitzer erscheint; und somit gerade der Zweck des Fursten, welcher hierbei gewissermassen auf den Beifall der russischen Agenten rechnen zu dtirfen glaubte, ganz vereitelt worden seyn diirfte" (ibidem, p. 259). Despre suprimarea „Propăşirii" a se vedea şi N. Cartojan, Un document privitor la surghiunul lui M. Kogălniceanu („Convorbiri literare", 1911, nr. 11, p. 1231 — 1232), precum şi lunga comunicare a lui Radu Rosetti, Despre censura în Moldova („Analele Academiei Române", seria II, tomul XXIX, 1906—1907 Memoriile secţiunii istorice, p. 297 — 531; despre „Propăşirea" la p. 354 — 360). Nici soarta literară a lui Toderică nu a fost mai fericită. Publicînd „povestea"', Negruzzi a semnat-o, fără altă precizare, dînd-o, cu alte cuvinte, drept o operă originală. Am văzut însă din raportul lui Eisenbach că se ştia încă din 1844 că Toderică este o traducere din limba franceză, chiar dacă sursa nu era iden- tificată. Operaţia avea s-o facă Verax (I. Nădejde), care în articolul său Toderică plagiat de C. Negruzzi de pe Federigo al lui Merimte („Contemporanul", 1882, 16 iulie, p. 63—67) pune pe două coloane textul lui Negruzzi şi al lui Merim^e, nelăsîndu-şi decît un scurt comentariu final, cu caracter de „execuţie". După Verax, ne aflăm în faţa unui plagiat, iar încercările de localizare ale lui Negruzzi în cuprinsul povestirii „strică" textul original. încheierea ne edifică asupra tonului general al articolului: „Dacă oameni ca C. Negruţi şi Alexandri plagiază, ce să mai zicem de literatura noastră! 1" (p. 67). E greu de spus ce ecou va fi avut articolul lui Nădejde, de vreme ce, după 6 ani, într-o scrisoare trimisă de la Paris, cu data de 12 martie 1888 către 346 Iacob Negruzzi, Alecsandri „descopere" că Toderică e tradus după Mdrim^e. Scrisoarea a fost donată Academiei de Iacob Negruzzi la 23 mai 1919. O repro- ducem după V. Ghiacioiu, op. cit., p. 279—280: „Iubite Negruzzi, într-un volum publicat la 1879 şi intitulat Dernieres nouvelles de Pr. Meri- mee, am găsit o novelă Fiderigo, scrisă la 1829 şi imitată dintr-un basm popular napolitan. Articolul Toderică jucător de cărţi este, după părerea mea, tradus cu oarecare mici variante şi localizat cu multă dibăcie din nuvela lui Merimee. însărcinează pe Socecu să-ţi procure volumul pomenit şi te vei încredinţa însuţi de adevăr. Te îmbrăţişez, V. Alecsandr i". Acuza lui Nădejde a trezit destule reacţii şi proteste pioase. S-au făcut încercări de a-1 salva pe Negruzzi, de a demonstra că el s-a putut inspira direct din folclor, aşa cum a procedat Merimee însuşi. Bar textul francez e neîndurător şi nu lasă nici un dubiu. Toderică e o traducere, cu unele încercări de localizare, chiar dacă tema povestirii a circulat în folclorul internaţional, cum a arătat Gh. Cardaş, într-un articol publicat în „Mişcarea literară" din 24 ianuarie 1925 (anul II, nr. 11). Desigur, ideile despre proprietatea literară erau altele în literatura noastră din prima jumătate a secolului al XiX-lea, aflată la începuturile epocii moderne, şi ele nu reprezintă o noutate pentru istoria literară. Se ştie că literatura latină s-a dezvoltat sub influenţa directă a celei greceşti, că în teatrul roman era curentă preluarea temelor din piese eline. într-unul din prologurile lui Terenţiu aflăm chiar că o traducere din greceşte era considerată operă originală, în timp ce o adaptare, efectuată prin contaminatio, ridica suspiciuni de plagiat. Mai tîrziu, în Renaştere şi Clasicism s-a practicat pe scară largă împrumutarea subiec- telor şi a eroilor din antichitate. Teatrul grec însuşi nu era original ca materie epică, inspirat din legendele cărora poeţii dramatici le imprimau propria viziune, astfel că Sofocle şi Euripide au scris fiecare cîte o Electră. Am amintit toate aceste ilustre precedente, nu pentru a-1 scuza sau acuza pe Negruzzi — ambele atitudini fără sens — ci pentru a ne situa într-o mentalitate deosebită de cea contem- porană. Cît despre Toderică, el nu poate fi judecat decît în funcţie de realitatea literară românească din preajma anului 1844. M^rim^e precizează într-o notă iniţială la Federigo că s-a inspirat din folclor: „Ce conte est populaire dans le royaume de Naples. On y remarque, ainsi que dans beaucoup d’autres nouvelles originaires de la m&ne contr^e, un m^lange bizarre de la mythologie grecque avec Ies croyances du christianisme; il paraît 347 avoir 6te compost vers la fin du moyen âge" (Merimee, Romans et novelles, Bibliotheque de la Pleiade, 1934, p. 271). Negruzzi, cum am văzut, nu face nici o menţiune asupra sursei. Ilustrativ pentru procedeul scriitorului român, traducere combinată cu încercări de loca- lizare, este chiar începutul povestirii: „Pe cînd trăia Statu-Palmă, Barba-Cot, şi în Academia din Podul-Iloaei da lecţii vestiţii dăscăli Pîcală şi Pepele, era în Iaşi un tînăr boierinaş cu numele Toderică, frumos şi bun la inimă, dar desfrînat cît se poate, pentru că-i era dragi cărţile, vinul şi femeile. Nu se spoveduise de cînd era, şi se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumuşele. Iată dar s-a întîmplat că Toderică, după ce sărăci în cărţi pe doisprezece coconaşi, carii de desperaţie se făcută voinici de codru şi muriră cu cinste în iarmaroc, prăpădi şi el, cît ai bate în palme, tot ce cîştigase, şi moştenirea de la tată-său pe deasupra, afară de o mică răzeşie în ţinutul Herţii unde se duse să-şi ascundă păcatele şi ticăloşia". „II y avait une fois un jeune seigneur nomme Federigo, beau, bien fait, courtois et d^bonnaire, mais de moeurs fort dissolues, car il aimait avec exc£s le jeu, le vin et Ies femmes, surtout le jeu; n’allait jamais â confesse, et ne hantait Ies ^glises que pour y chercher des occasions de peche. Or, il avint que Federigo, apr£s avoir ruin£ au jeu douze fils de familie (qui se firent ensuite malandrins et p^rirent sans confession, dans un combat acharn^ avec Ies con- dottieri du roi), perdit lui-meme, en moins de rien, tout ce qu'il avait gagne, et, de plus, tout son patrimoine, sauf un petit manoir, ou il alia cacher sa misâre derriâre Ies collines de Cava." (Mdrimde, Romans et nouveîles, Bibliotheque de la Pldade, 1934, p. 271). în rest textul român urmează cu fidelitate pe Merimee, dobîndind însă în chip surprinzător un aer de autenticitate în recompunerea atmosferei Iaşilor din prima jumătate a sec. al XlX-lea, cu birturi unde se „nămesc" odăi pentru a se aduna tovarăşii „birbantăriilor", cu jucători necinstiţi care umblă cu „şulerie", cu petreceri unde se beau „vinaţe" alese şi se termină cu bancuri „zarife", la care se pun în joc „cîştiurile" moşiilor: „Deci, nemairămîindu-i îndoială, se sui într-o căruţă de postă şi ajungînd la Iaşi, trase la cel mai bun birt, unde nămi cele mai frumoase odăi. îndată ce vestea sosirei lui s-a împrăştiat, toţi tovarăşii birbantariilor lui au alergat să-l vadă. — Gîndeamcă te-ai prăpădit, i-a zis Andronache Zimbolici: auzisem că te-ai făcut sehastru. — Aşa este, răspunse Toderică. — Ce dracu ai făcut de trei ani de cînd nu te vezi? — Am petrecut cu postul şi cu rugăciunea, fraţilor! Şi iată molitfele mele, adaose, scoţînd din buzunar cărţile. Toţi au buhnit de rîs de răspunsul acesta" etc. 348 „Ştir alors de son fait, il partit pour la viile, et descendit dans la meilleure hdtellerie, dont il loua le plus bel appartement. Le bruit de son arriv^e s'dtant aussitot repandu, ses anciens compagnons de debauche vinrent en foule lui rendre visite. — Nous te croyions perdu pour jamais, s'ecria don Giuseppe; on ascurait que tu t’^tais fait ermite. — Et l'on a vait raison, r^pondit Federigo. — A quoi diable as-tu passd ton temps depuis trois ans qu'on ne te voit plus? demand&rent â la fois tous Ies autres. — En priâres, mes tres chers freres, repartit Federigo d’un ton devot; et voici mes Heures, ajouta-t-il en tirant de sa poche Ie paquet de cartes qu’il avait pr^cieusement conservi. Cette rdponse excita un rire general" etc. (ibidem, p. 273). Adaptările au în vedere conformarea la acelaşi specific local. Deci, masa se dă la hotelul lui Regensburg, unde se beau vinuri de Tokai sau de Rin, de Odobeşti sau Cotnar (la Merim^e: „ou n’y but que du malvoisie et du lacryma"), se închină „în sănătatea Elencilor şi a Catincilor" („Ies gagnants buvaient ă leuis succes passes et futurs"), Toderică soseşte la Tîrgu-Ocnii şi coboară „într-o ocnă părăsită" („Arriv£ en Sicile, il gravit le mont Gibel, et descendit ensuite dans le volcan") pentru a-1 întîlni pe Scaraoţchi (Pluton) şi a-i cere sufletele lui Ştefănică Gîndul (Stefano Pagani) şi ale tovarăşilor săi. Negruzzi extinde con- versaţia dintre Toderică şi Scaraoţchi, adaugă citatul din Dante şi episodul cu crucea pe poarta iadului, luat, după I. Nădejde, „dintr-o poveste populară românească în care se vorbeşte de unul care se apucase să facă beserecă în iad" (art. cit., p. 67). El suprimă în acelaşi timp unele pasaje din textul francez, cum e cel despre Marchesella, căţeluşa lui Federigo, sau despre trecerea prin purgatoriu. în ansamblu însă, Toderică rămîne o traducere destul de strînsă după Mdrimde. P. 58, r. 38. Aceeaşi apropiere neobişnuită între cuvîntul englez jochei şi ciocoi se găseşte şi în Scrisoarea XXV (p. 290, r. 35 — 37). Toderică. „Foaie ştiinţifică şi literară" („Propăşirea"), nr. 10 (12 martie 1844, p. 75-78) şi nr. 12 (2 aprilie 1844, p. 94 - 96) (C. Negruţţi) [P]; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 75 — 86 [PT]. Variante în PT, pe foaia care precede naraţiunea se află încă un titlu, Toderică cu subtitlul Poveste. 54 13 s-a întîmplat PT: s-au întîmplat P; 13 sărăci PT: au sărăcit P; 14 coconaşi PT: cuconaşi P; 15 prăpădi PT: au prăpădit P; 17 se duse PT: s-au dus P ; 18 Trei ani erau PT: Trei ani era P; 19 jucînd PT: giucînd P; 20 de abia PT: de abea P; 21 intrase PT: intrase P; 24 se bucură PT: 349 s-au bucurat P; 25 veniră PT: au venit P; 26 îndată-i pofti PT: îndată i-au poftit P; 26 porunci PT: au poroncit P; 33 puse PT: am pus P. 55 4 zise PT: au zis P; 6 sub PT: subt P; 11 strigă PT: au strigat P; 16 minunea PT: minunta P; 19 să şadă PT: să şeadâ P; 22 a jucat PT: au jucat P; 23 — 24 a făcut pasians şi apoi s-a culcat PT: au făcut pasians şi apoi s-au culcat P; 27 priimire PT: priimirea P; 33 voi juca PT: voi giuca P; 35 mîntuitoriul PT: mîntuitorul P. 56 2 nu-1 mai putu răbda PT: nu l-au mai putut răbda P; 2 — 3 deci ghion- tindu-1 cît ce putu PT: şi ghiontindu-1 cît ce au putut P; 4 îndărăpnic, i-a zis PI: îndârăptnic, i-au zis P; 8 îi răspunse PT: i-au răspuns P; 10 zise PT: au zis P; 16 chemă PT: au chemat P; 17 se puse la jucat PI; s-au pus la giucat P; 17 îi bătu toate cărţile PT: I-au bătut toate cărţile P; 18 se sui PT: s-au suit P; 19 trase PT: au tras P; 20 nămi PT: au nămit P; 21 s-a împrăştiat PT: s-au împrăştiat P; 23 i-a zis PT: i-au zis P; 25 răspunse PI: au răspuns P; 28 adaose PI: au adaos P; 30 şi-a îndreptat PT: şi-au îndreptat P; 31 jucători PI: giucători P; 32 se uscau PT: se usca P; 33 — 34 se şi aşezau la o masă de joc PT: să şi aşeza la o masă de gioc P; 34 îi pofti PT: i-au poftit P; 39 Odobesc PI: Odobăsc P; 41 a putut PT: au putut P. 57 3—4 de a mai avea un joc PI: de a mai ave un gioc P; 10 scoase PT: au scos P; 11 porunci Pî: au poruncit P; 12 Catincilor PT: Catin- celor P; 12 ascunse PT: au ascuns P; 13 puse PT: au pus P; 14 jocul PT: giocul P; 14 începu PT : au început P; 15 îi văzu că îmbiau PT: i-au văzut că îmbla P; 19 ştiau juca PT: ştia giuca P; 21 simţi PT: au simţit P; 22 coconaşi PT: cuconaşi P; 23 au jucat PT: au giucat P; 24 s-a căit PT: s-au căit P; 24 a fost PT: au fost P; 24 i-a acoperit PT: i-au acoperit P; 25 i se vedeau PI: i se vedea P; 25 a oftat PI: au oftat P; 27 a potrivit PI: au potrivit P; 31 a cîştigat PT: au cîştigat P; 32 s-a mutat PT: s-au mutat P; 34 cocoane se sfădeau PT: cucoane se sfădea P; 37 a petrecut PT: au petrecut P; 37 jucînd PT: giucînd P; 39 a hotărît PT: au hotărît P; 41 i-a poftit PT: i-au poftit P. 58 1 n-aveau PT: n-avea P; 3 aveau PT: avea P; 3 i-a ras PT: i-au ras P; 4 s-a făcut PT: s-au făcut P; 5 a hotărît să nu joace PT: au hotărît să nu gioace P; 6 jucătorii carii jucau PT: giucătorii carii giuca P; 7 A îmbiat PT: Au îmbiat P; 10 coconaşi PT: cuconaşi P; 12 hotărî PT: au hotărît P; 14 a purces PT: au purces P; 15 — 16 s-a coborît PT: s-au coborît P; 17 şi s-a dus, s-a dus, s-a tot dus PT: şi s-au dus, s-au dus, s-au tot dus P; 17 sub PT: subt P; 18 a ajuns PI: au ajuns P; 19 îl întrebă PT: l-au întrebat P; 19—20 după ce-1 aduse PT: după ce l-$tu adus P; 21 Eu sînt PT: Eu sunt P; 21 jucătorul PT: giucătorul P; 24 jucător PT: giucător 350 P; 24 să joace PT: să gioace P; 25 Să jucăm PT: Să giucăm P; 29 trînti PT: au trîntit P; 30 se cutremurară PT: s-au cutremurat P; 30 se spăriară PT: s-au spăriat P; 32 îl întrebă PT: ]-au întrebat P; 34 joci PT: gioci P ; 35 ceru PT: au cerut P ; 40 stăpînitoriul PT ; stăpînitorul P ; 42 joc PT : gioc P. 59 la cerut PT: au cerut P; 3 l-a pus PT: l-au pus P; 4 le-a pus PT: le-au pus P; 6 a zis PT: au zis P; 7 jocul PT: giocul P; 11 a păşit PT: au păşit P; 12 a şi strigat PT: au şi strigat P; 18 grozavele acele porţi PT: grozavele porţi P; 22 suflau PT: sufla P; 23 n-a avut PT: n-au avut P; 25 a mers, a mers, a tot mers PT: au mers, au mers, au tot mers P; 26 a ieşit PT: au ieşit P; 26 a ajuns PT: au ajuns P; 27 a venit PT: au venit P; 27 a mîntuit PT: au mîntuit P; 28 se munceau PT: se muncea P; 30 şeptezeci PT: şaptezeci P; 30 a întrat PT: au întrat P; 30 l-a înştiinţat PT : l-au înştiinţat P; 31 i-a sosit PT: i-au sosit P; 31 a venit PT: au venit P; 33 a răspuns PT: au răspuns P; 37 a zis PT; au zis P; 38 se sui PI: s-au suit P. 60 1 strigă PT: au strigat P; 1 sînt PT: sunt P; 4 copac PT: copaci P; 9 păn-m-îi PT: pănă m-îi P; 14 zise PT: au zis P; 17 purcese PT: au purces P; 19—20 a urmat PT: au urmat P; 23 a venit PT: au venit P; 24 l-a întrebat PT: l-au întrebat P; 25 chieme PT, P; 28 se puse PT: s-au pus P; 29 aşteptă PT: au aşteptat P; 30 zise PT: au zis P. 61 1 simţi PT: au simţit P; 2 odinioară PT: odineoară P; 4 zise PT: au zis P; 4 — 5 şi îndată puse PT: şi au pus P; 5 fumegau PT: fumega P; 6 s-a aprins şi a împlut PT: s-au aprins şi au împlut P; 9 a strigat PT: au strigat P; 12 i-a dat PT: i-au dat P; 12 a fugit PT: au fugit P; 14 s-a înturnat PT: s-au înturnat P; 18 jucători PT: giucători P; 19 cinzeci PT: cincizeci P; 20 zise PT: au zis P; 21 se înălţă PT: s-au înălţat P; 21 zbură PT: au zburat P; 21 se vîrî PT: s-au vîrît P; 23 bătu PT: au bătut P; 24 din năuntru PT: din lăuntru P; 24 jucătorul PT: giucătorul P; 26 strigă PT: au strigat P; 27 jucase PT: giucase P; 27 coţcariul PT: coţcarul P/ 30 a trebuit PT: au trebuit P; 33 l-a pus PT: l-au pus P; 35 v-a ospătat PT: v-au ospătat P; 37 ceriul PT: cerul P; 40 zise PT: au zis P. 62 1 adaose PT: au adaos P; 7 îngenucheat PT: îngenuncheat P; 12 zise PT: au zis P; 19 rea PT: ră P. Ce urmează după N.B. a fost introdus în volumul Păcatele tineretelor. APRODUL PURICE Inspirat dintr-o perioadă de glorie a istoriei naţionale, Aprodul Purice răspundea anticipat programului pe care îl va anunţa Kogălniceanu în Intro- ducţia de la Dacia literară. Sursa poemului se află în cronici. Ureche este citat 351 de două ori, o dată (nota 5) pentru a întări versurile dedicate copiilor de casă şi aprozilor, altă dată cu fragmentul din cronică luat ca motto al poemului. Pasajul respectiv pare a fi fost redus şi „ajustat'* de Negruzzi: „Fost-au acest domn Ştefan om nu mare la stat, însă întreg, drept, viteaz şi meşter la răz* boaie ... Şi era mare jale şi plîns în norod pentru perderea acestui domn bun." în cronică, portretul lui Ştefan se bucură de o tratare mai bogată şi mai nuanţată: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de stătu, mînios şi de grabu vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la oaspeţe omorîea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, nel&ieşu şi lucrul său îl ştiia a-1 acoperi, şi unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi să vîrîea, ca văzîndu-1 ai săi, să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tîmplâ din pom bun, roadă bună iase. Iară pe Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire în Putna, care era zidită de dînsul. Atîta jale era de plîngea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apă- rătură" (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P. P. Pana- itescu, E.S.P.L.A., 1955, p. 111). Episodul luptei de la Şcheia se găseşte, de asemenea, în cronica lui Ureche inclusiv referirea la accidentul lui Ştefan: „Războiul cind s-au bătut Ştefan vodă cu Hroiot pre Şiret la Schiiai, 6994 martie 6. într-acesta an venit-au Hroiot cu oaste de la unguri asupra lui Ştefan vodă, căruia i-au ieşitu Ştefan vodă înainte cu oaste pre Siretiu la Şcheai, şi dîndu războiu vitejaşte despre amîndoao părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan vodă s-au pornitu cu calul jos, puţin de n-au încăput în mîinile vrăjmaşului său. Mai apoi Hroiot fiind prins viu de Ştefan vodă, i-au tăiat capul" (ibidem, p. 99) Dar întîmplarea cu Purice, salvarea lui Ştefan, apoi recompensarea aprodului avansat armaş le-a aflat Negruzzi în legendele care preced cronica lui Neculce, adunate sub titlul O samă de cuvinte. Negruzzi nu pomeneşte însă nicăieri numele lui Neculce. Iată textul cronicarului: „Ştefan vodă cel Bun, cînd s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzică unii la Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Şcheie, pe Siretiu, au fost cădzut calul cu Ştefan vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu put& în grabă încăleca Ştefan vodă, fiind om micu. Şi au dzis Purice aprodul: «Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă ». Şi s-au suit pe dînsul Ştefan vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan vodă: « Sărace Purece, de-oi scăpa 352 eu şi tu, atunce ţi-i schimba numeli din Purice Movilă ». Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amîndoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam" (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Text stabilit, glosar, indice şi studiu introductiv de Iorgu Iordan, ed. a Il-a revăzută, 1959, E.S.P.L.A., p. 10 — 11). Ambele cronici circulau încă, în momentul cînd a compus Negruzzi poemul, în manuscris. Respectînd datele cronicilor, Negruzzi a imaginat celelalte episoade ale poe- mului (revenirea în Moldova a românului „nemernic", întîlnirea oştilor lui Hroiot cu bătrînul etc. etc.) cu o bună ştiinţă a construcţiei epice. Luptele au dinamism şi neprevăzut în mişcarea lor capricioasă, nu lipsesc suspens-urile şi surprizele care schimbă cursul bătăliilor. Comandanţii ţin discursuri de îmbărbătare a oştilor, scriitorul intervine cînd admirativ, cînd moralizator spre a-şi marca pre- ferinţele. Deşi Aprodul Purice prezintă un interes preponderent epic, se pot extrage şi cîteva valori artistice din ansamblul poemului. Debutul pastoral slujeşte ca termen de contrast pentru atmosfera agitată a poemului. Tabloul oştirii româneşti (v. 139—160) are culoare şi dinamism în felul pînzelor lui Delacroix. Cea de-a doua descripţie a armatei române (v. 253 — 274) cultivă primitivismul şi sălbă- ticia, în manieră hugoliană, ca şi hiperbolizarea, care se poate datora şi poeziei populare. O anume sinceritate în recompunerea istoriei este tradusă în formulări care au pe alocuri farmecul simplităţii şi al naivităţii. S-a putut descoperi în Aprodul Purice prefigurarea unor versuri din Scrisoarea III a lui Eminescu. Aşa, de pildă, v. 345 — 350 (E. Lovinescu), sau v. 181 — 188 (repetarea de două ori a formulei „în zădar"). Bătrînul care-1 înfruntă pe Hroiot simbolizează ţara ca şi Mircea din Scrisoarea III. Negruzzi subliniază şi gesturile cavalereşti ale duşmanului: Hroiot cruţă pe bătrîn, cum va proceda şi Sobieski cu plăieşii, cum va face şi hanul în Dan, căpitan de plai. Discursul lui Ştefan cu enume- rarea bătăliilor (v. 303 — 304) aminteşte, palid, de fragmentul similar din Apus de soare. Unele procedee sînt împrumutate din epopeea clasică. Dăm, în cele ce urmează, două fragmente din Iliada şi trei din Eneida care ilustrează inspiraţia lui Negruzzi pentru cele două comparaţii ample (v. 73 — 89 şi v. 315 — 333). Este o influenţă nu numai în „tehnica" figurilor de stil, dar chiar şi în conţinutul lor. Stînca prăvălită şi şuvoiul se regăsesc atît la Homer cît şi la Vergiliu. Am preferat versiunii literare româneşti o traducere literală: .......dXoaixpoxog d><; drco rcâxprig, / 6v te Kaxa, axea» Plugariul cu hărnicie s-apucasă de arat Pămîntul ce era încă d-al său sînge inundat; 5 Uitas-acum moldovanul trecutele lui nevoi, Şi cu fluierul la gură, păstoraşul lîngă oi, Cînta dragostele sale. Vai mie! nu putea şti, Că vrăjmaşu-ntr-a lui ţară stă gata a năvăli. Hroiot comandirul falnic a dîrjilor ungureni (1) 10 Nu putea înghiţi ciuda ce avea pe moldoveni — Care în mai multe rînduri, pururea i-au arătat, Că nume de viteaz mare pe nedrept ş-au cîştigat — Deci auzind cum că Ştefan, Domnul lor atunci s-afla în ţinuturi depărtate, avînd cu el oastea sa, 15 Socoti că-i bun prilejul de el a să folosi, De moldoveni şi de Ştefan odată a-ş răsplăti; Să poată c-o lovitură acea ruşine spăla, Ce româneştile arme săpasă pe fruntea sa. Aşa dar, adunînd noaptea pe toţi ofiţerii săi. 358 20 Le spusă a lui socotinţă şi le zisă: „Fraţii mei! Ştiţi c-aceşti români sălbatici, vrăjmaşi aprigi, nempăcaţi, Uciseră multă gloată dintr-ai noştri bravi soldaţi; Ştiţi că îmbătaţi de sînge în ţara noastr-au intrat. Şi că foc şi pustiire pe urmă-le au lăsat; 25 Iar noi care bărbăteşte a ne lupta n-am lipsit, De abia numai prin fugă, viaţa ne am mîntuit, Ş-atîte cununi de dafne ce-n războaie am adunat Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat; Au doar această necinste, batjocorire şi rău, 30 N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu? N-a să mai sosască vremea să ne răzbunăm şi noi S-arătăm c-în unguri curge sînge de viteji eroi? Vremea este îndămînă, prilejul favoritor, Oastea le este departe, şi cu ea-i şi Domnul lor; 35 Mergiţi dar, ş-în astă noapte catanile vă gătiţi Şi cînd va miji de ziuă, cu toţii pe cai să fiţi, Ca c-un marş repede, grabnic, fără veste să-i călcăm Şi cine sînt ungureanii şi Hroiot să le arătăm/' Să măgulea ungureanul cu visul amăgitor, 40 C-o ţară făr-apărare va pustii pre uşor, Ş-întru a sa nebunie acum părea că vedea Lacrămile cum să varsă şi sîngele cum curgea; Dar dreptatea provederii n-au putut îngădui, Gîndul său cel sîngeratic să se poată săvîrşi, 45 Şi dumnezeu milostivul p-al său norod credincios, Nu-1 va lăsa în călcarea ungurului furios. Deci sfîntul duh cu-ndurare pe un român năstăvind, Ce de mult să afla încă între ungureni slujind, Şi carele auzisâ tot planul acel cumplit, 50 Ce-asupra patriei sale ungurii au slimuit, Măcar că era nemernic, pribegit din ţara sa Insă simţire română în inimă-i tot s-afla; Aşa dar în vălmăşagul ce gătirea prilej i, Încălecînd cu grăbire cătră Moldova porni. 55 După ce ieşi din lagăr alergă necontenit Toată noaptea, păn-ajunsă cînd soarele au răsărit în oraş la Roman, unde pe pîrcălabul găsînd, Primejdia care vine abia a-i spune apucînd, De trudă şi osteneală au şi căzut leşinat 60 Iar calul său lîngă dînsul răsuflare, ş-au şi dat. 359 De îndată pîrcălabul un minut n-au zăbovit Şi un curier în pripă la Ştefan au şi pornit; Iar satelor de pe mărgini, porunci a să găti Cu coase, săcuri, topoare cu ce vor putea găsi, 65 Totodată dînd de ştire şi pe la boierinaşi Ca cu oamenii de oaste, cu ai lor vecini şi slujbaşi, Cu toţii cu mic şi mare să grăbeasc-a alerga La şesurile Moldovei unde şi el să afla; Apoi strîngînd călăraşii şi parte din tîrgoveţi 70 înarmaţi cu lănci, cu săbii, cu arce şi cu săneţi, Să trasă din tîrg afară cu mica urdia sa, Şi pe duşman fără frică să vie îl aştepta. Precum un nor de lăcuste soarele întunecînd Vine pc sus cu iuţală ţarinile ameninţînd. 75 Încît tremurînd aşteaptă spărietul muncitor Neştiind unde a să cază acel nor îngrozitor; Să leagănă cu nădejdea că ogoru-i va scăpa. Şi rodul sudorei sale va mai putea aduna; însă d-odată lăcusta să lasă preste cîmpii 80 Ş-într-un clip în praf priface ţarini, hoalde, ogoară, vii Sau după cum primăvara omătul cel adunat Pintre rîpi, şi d-a lui Febus calde raze săgetat Topindu-să, să azvîrle şioi iute fioros, în pîrăul care curge pintre flori în vale jos, 85 îl tulbură, îl măreşte, îl umflă cu al său val, Şi nu-1 lasă păn-nu-1 face de să varsă piste mal; Cîmpiile să înneacă, iar păstorii spăimîntaţi S-aciuiazâ cu a lor turme în munţii învecinaţi; Acest fel semeţii unguri în Moldova năbuşesc. 90 Orice le iasă nainte taie, robesc, pîrjolesc. Cu jale şi pustiire drumul lor să însemna, Nainte le mergea groaza, ş-în urmă-le focul sta; Dar spre a Romanului parte de ce să apropia Hroiot aflînd pustii sate a-nţălege nu putea 95 Care să fie pricina acelui bejănărit, Căci el ştia că de dînsul nimene nici au gîndit; Deci poronceşte îndată sâ-i afle pe cineva Prin colibe, prin bordeie, ca să-l poată întreba. Iată că umblînd haiducii piste un moşneag au dat, 100 Gîrbovit de bătrîneţă, într-un toiag răzămat; A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii. 360 Faţa lui cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii, îl asămăna că este îngerul ocrotitor Al acelor pustii sate, sau duhul tînguitor. 105 El pănă la Hroiot vine cu pas măreţ şi vîrtos, Apoi stă şi iar să pune într-al său băţ ciotoros Aşteptînd ca să-l întrebe: „Unchiaşule, ia să-mi spui De ce pricină p-aicea nici un lăcuitor nu-i?“ — Asfel Hroiot îi grăieşte. — „Pricina însuţi o vezi, 110 (îi răspunde atunci bătrînul) şi încă mai cercetezi? Pricina bejenăriei ş-a jalei obşteşti, tu eşti, Hoţule-nsătat de sînge care prăzi şi pustieştil Care vii cu cete multe de tîlhari şi prădători. S-aduci jale în lăcaşul unor pacinici muncitorii 115 Nu purta grijă! cu dînşii curînd te vei întîlni Şi amar îţi vei da sama, cu greu te vei răfui. Dumnezeu mult milostivul nu gîndi că te-a lăsa Să spîrcui cu a ta turbare credincioasă turma sa, Ce-ş va întoarce urgia preste spurcat capul tău 120 Ş-îl va zdrobi detunîndu-1 cu-nfocat trăsnitul săul" Zicînd, face semnul crucii şi din greu au suspinat. Cine-n minutul acela să-l vază s-ar fi-ntîmplat, L-ar fi socotit că este din ceriuri vrun prooroc. „Spînzuraţi-1! înţepaţi-1! tăieţi-1! daţi-1 în foc!“ 125 Strigă haiducii, husarii şi tot trupul ostăşesc, Ş-acum mii de lănci, de săbii, pe deasupra lui plutesc. Bătrînul aşteaptă moarte fără a să îngrozi, El pentru ţara lui este mulţămit a să jertfi; Dar Hroiot strigă să-l lasă, catanele să supun, 130 îi fac loc, să dau în lături, mîna pe dînsul nu pun. Comandirul lor simţeşte după cîte auzi, Că uşoară biruinţa precum gîndea nu-i va fi. Deci în cete d-o potrivă oştenii săi împărţind, Pe haiduci puind în mijloc, călărimea înşirînd, 135 Lasă trupul cel mai mare sub nişte vechi ofiţeri Şi el c-o parte aleasă de călăreţi volonteri, Purcede mai înainte nerăbdător de a şti Dacă-n drumul său vro oaste de moldoveni putea fi. După ce cîteva ceasuri mersără cu un pas des 140 Văzur-aproape de Roman, pe-ntinsul Moldovei şes Un puţin număr de oameni, în cete-cete-mpărţit; îns-acea adunătură era mîndră de privit. 361 D-o parte boerinaşii, d-a lor slugi încungiuraţi, Călări pe armăsari ageri şi felurit îmbrăcaţi, 145 Fieştecare dintr-înşii cîte o dovadă purta De la duşmanul, pe care l-au fost învins mina sa. Unul c-o sabie-întoarsă, c-un capot roş înfirat Cu haine înaurite, este turceşte-mbrăcat; Altul încalecă iarăş un cal de Don căzăcesc, 150 Poartă o suliţă lungă şi un hanger calmucesc; îmbrăcat c-un ceapchin verde, şi blănit tot cu samur Un tînăr să hereţeşte p-un sirep armăsar sur; Chingile, şeaua lui, frîul, ferecate cu argint Arată cum că luate de la vrun mare leah sînt. 155 P-a altuia pre frumoasă înaurită harşea într-un colţ să vede-un vultur ce-o cruce-n gură ţinea; Nu rămîne îndoială că acel odor bogat, De la domnul Vlad sau Radul, în război au fost luat. Alţii cu săgeţi şi arce au câciule tătăreşti, 160 însă cea mai mare parte poartă cuşme ţurcăneşti. (2) De acolo nu departe ţaranii sta adunaţi, Cu securi, cu lănci, cu coase şi topoare înarmaţi; A lor mîneci suflecate, aerul posomorit, Tăcerea lor, toate arată că spre război s-au gătit. 165 Pîrcălabul mai nainte era cu-ai săi călăreţi, Avînd strînşi pe lîngă dînsul slujbaşii şi tîrgoveţi; Deci văzînd cum că vrăjmaşul cît putea vinea spre ei, Să întoarce şi le zice: „Iată duşmanul, flăcăi! Năvăliţi la el cu toţii, voiniceşte vă luptaţi, 170 Ţara şi casele voastre în pradă-i să nu lăsaţi. Daţi de tot! să n-aveţi milă d-un vrăjmaş ce ne-au prădat, Care cu foc şi cu sînge urma lui ş-au însemnat; Buciumaţi şi Doamne-ajută!" — Cu toţii strigă: „Amin! Aideţi fraţi din ţara noastră să alungăm pe păgîn!" (3) 175 D-abea tobele şi surle semnul bătăii vestesc, îndată cu toţi în oastea ungurilor năvălesc Strigînd: „Ucideţi! ucideţi! daţi tot de tot! nu vă-nduraţi! Pe vrăjmaşii ce ne pradă, nu miluiţi! nu cruţaţi!“ Cu-a lor groznică năvală cai, călăreţi oborînd, 180 Aduc neorînduială într-a duşmanilor rînd; în zădar stau ungurenii şi vitejeşte să bat. Românul nu-i bagă samă, şi ţaranul încruntat, 362 Face jertvă răsplătirei şi pe prins şi pe rînit. în zădar şi ofiţerii, şi Hroiot, oştean vestit, 185 Ca să-i mai îmbârbăteză, d-a valma pintre soldaţi Să luptă; nu văd, n-ascultă husarii înspâimîntaţi, Ş-ameninţîndu-i din urmă cuţitul moldovenesc, Acum să plece de fugă să îndeasă, să gătesc. Iată c-atunci ceea oaste să ivea dintr-un ponor, 190 Ungurii prind iar la suflet văzînd că vine-ajutor; Să întorc cu bărbăţie, s-înşiră din nou la loc, Războiul să încleştează, mai ucigaş, mai cu foc. După cîteva minute toată oastea le-au sosit, Husari, haiduci şi cătane pe români au năpădit; 195 Deci îndată toată faţa bătăii au prifăcut, Căci măcar că moldovenii cumpătul nu ş-au perdut, Dar de multa ungurime năduşiţi, încungiuraţi, Cădea precum snopii vara, de sabie săceraţi. Dos la dos, spate la spate, să bat desnădăjduit, 200 Lovirile le-s cumplite încît nu-i de povestit; Subt a românului paloş sîngile curge părău Păn-cînd braţu-i amorţeşte fiind rănit foarte greu, Sabia scapă din mînă; în sfîrşit şi el căzînd, Mai dă cu pumnu-ntr-un duşman ce-1 vede lîngă el stînd. 205 Dumnezeule! la tine nedejdea lor au rămas, înalţe-să păn-la tronu-ţi tînguitorul lor glas! Şi le trimete din ceruri un înger într-ajutor Căci să bat pentru scăparea ş-apărarea ţării lor. Acoperiţi de răni grele, făcînd semnul sfintei cruci 210 îş dau duhul subt cuţitul sălbatecilor haiduci! Pîrcălabul plin de scîrbă cu cîţiva boierenaşi Mai avînd pe lîngă dînsul vro sută de călăraşi, Nedejde de mîntuire, de nicăiurea văzînd, Şi decît trai cu ruşine mai bine moarte-alegînd, 215 Hotărăşte să s-arunce între vrăjmaşi disperat, Şi să moară cum să cade unui veteaz şi bărbat. Cînd deci a sa hotărîre a împlini să gătea, Iată-un călăreţ vede că-n fugă spre el vinea; De pulbere ce rădică calul său cel înspumat 220 Nu poate ca să-l cunoască, dar inima i-au săltat. El parcă-i spune c-acela aducea vrun ajutor, Pentru bravii ce de unguri, fără milă să omor. 363 Dacă să rădică colbul, el ochilor n-au crezut, Cînd pe Purice aprodul lîngă dînsul au văzut; 225 Purice, care-n războaie au fost pururea vestit, Român vrednic întru toate, a lui Ştefan favorit. „Pîrcălabe, sănătate! (zice), Ştefan au purces Cum au şi primit scrisoarea pe care tu i-ai trimes, Şi m-au şi pornit la tine ca să-ţi spun să te grăbeşti 230 Să aduni oameni de oaste cîţi vei putea să găseşti, Şi-naintea lui îndată, cu toţii să alergaţi." „Oamenii mei, iată-i, frate, cu duşmanu-ncăiraţi! îi răspunde pîrcălabul, de cinci ceasuri ne-ncetat Să luptă cu vitejie şi mult sînge s-au vărsat 235 Căci a duşmanilor noştri, numărul îi înzecit, Şi zece-odihniţi unguri stau p-un român ostenit." Aprodul atunci îi zice: „De este aşa, apoi Trage-te cu cîtă oaste ţ-au mai rămas cătră noi. Pentru că la Şiret, Ştefan trebuie să fi sosit; 240 Eu mă-ntorc, te las cu Domnul, solia mi-am împlinit". Sfîrşind, fără de zăbavă, s-aruncă pe calul seu, îi dă pinteni şi ie strigă: „Rămîneţi cu Dumnezeu!" îndată şi pîrcălabul semn de retiradă dînd. Şi restul oştilor sale la un loc tot adunînd, 245 începură a să trage cu regulă şi încet, Spre oastea ce tăbărîsă la Şcheie lîngă Şiret. Cum au sosit curierul de pîrcălabul trimes Ştefan din toat-a sa oaste a tria parte-au ales, Şi mergînd cu un marş grabnic toată noaptea păn-în zi, 250 A doua zi pe amează pe şes la Şiret sosi. Acolo spre răsuflarea oştilor au tăbărit, Ş-în trei trupuri osebite, oastea sa au împărţit; Darabanii cei cu plete, toţi săneţe lungi purtînd, Armăşeii cei sălbateci, barbe stufoase avînd; 255 Simenii cei iuţi cu arce, şi cu măciuci în fălii, într-un cuvînt pedestrimea, număr ca la şapte mii; Era subt vornicul Boldur oştean vechi şi ispitit, în războaie şi în taberi crescut şi îmbătrînit; Paharnicul Coste iarăş avea pe sama lui daţi, 260 Panţirii şi leficiii cu de fer zale-mbrăcaţi. (4) 364 Copiii însă ş-aprozii, de boierenaşi feciori, Care ostăşescul prapur a păzi era datori, Pe voievod totdauna la războaie străjuia, Şi haine foarte frumoase şi arme bogate avea; (5) 265 în mijlocul lor călare eroul Ştefan era, Şi vechiul steag a Moldovei înainte-i flutura; (Pe dlnsul era d-o parte cap de zimbru-nfăţoşat, Iar dincolo sfîntul Gheorghe călare şi înarmat). Acolo să afla iarăş al oştilor veteran, 270 Hatmanul Arbur ce-n mînă poart-un groznic buzdugan Pe carele ca o mince de copil îl arunca Dar az omul cel mai tare abia l-ar putea mişca; Altă armă el nu are, nici au vrut a mai avea Căci îi plăcea cînd pe duşman c-o izbire îl turtea. 275 Iată să aude zgomot, împuşcături şi strigări, Chiote de biruinţă, ş-a cailor rînchezări; Piste puţin să zăreşte şi steagul pîrcălâbesc încunjurat de vitejii ce-1 apără şi-l păzesc; Pe-mprejurul lui grămadă stau ca zid nerăzbătut, 280 Să puie pe dînsul mina ungurul nici c-au putut; Plini de pulbere şi sînge, de rane acoperiţi, Aceşti bravi să luptă straşnic, căci îs disnădăjduiţi. Să minuneaz-ungureanul şi stă trist a socoti Că biruinţa aceasta multă oaste-I costisi, 285 Dar bucuria izbînzii întristarea-i întrecea, Că-i aproape răsplătirea nici prin gînd nu îi trecea, Căci întru o luncă deasă oastea românească sta, Şi porunca să înceapă bătălia aştepta. Deci Ştefan lăsînd în urmă o strajă de călăraşi, 290 Pe Boldur îl rînduieşte cu-ai săi voinici pedestraşi, Să meargă să năpustească în haiducii ungureşti, Iar panţirii să lovească aripele duşmăneşti; După aceasta s-întoarce şi acest fel le grăi: „Ostaşilor! Ştiţi pre bine că spre a ne birui 295 Alţi mai însămnători duşmani zădarnic s-au ispitit, Ce a săbiilor noastre ei au cercat ascuţit; Apoi suferi-vom astăzi ca nişte cutezători, Vrednici d-a purta mai bine numele de prădători, Să vie cu semeţie chiar într-al nostru pămînt 300 Să prăde şi să robească? — Nu; cît eu în viaţă sînt Nu va fi. Dumnezeu sfîntul ne va împuternici. Semeaţa lor cutezare să o putem pedepsi. Precum la Soci, la Soroca, la Lipniţă v-aţi purtat La Baia, la Cursul Apei, şi la Rlmnicu-Sărat, (6) 305 Astăzi şi cu ungurenii tot aşa să vă purtaţi, Şi la orice întîmplare pururea să alergaţi, Unde-ţi zări astă pană de la gugiumana mea, Pe care pe drumul slavei totdauna veţi vedea". (7) Zice şi s-arunc-în duşmani de aprozi încunjurat, 310 Vornicul Boldur atuncea şi el năvală au dat; Arbure viteazul hatman cu călârimea cea grea, Năpădeşte-n husărime şi începe a tăia; Vai şi amar de acela nenorocit ungurean, Pe care îl întîlneşte straşnicul lui buzdugan! 315 Precum cînd o stîncă mare dintr-un munte s-au surpat Zdrobeşte, oboară, sfarmă, orice-n drumu-i au aflat; Livezi ce sînt pe costişe, saduri, grădine şi vii, Prăvale, rostogoleşte turme, cirezi, herghelii, Pănă cînd să întîlneşte cu nişte-nvechiţi stejări 320 Uitaţi de vremi şi de veacuri p-a muntelui dărâmări; Uriaşa stînc-atuncea toată puterea perzind Nu mai face stricăciune neclintită rămîind, Iar norodul de pe vale carele sta spăimîntat, Dă lui Dumnezeu mărire vâzîndu-să c-au scăpat. 325 Sau după cum hoţul noaptea prin codru călătorind, Şi la prada ce-a să facă cu bucurie gîndind; S-învoioşază cînd vede cerul învălit cu nor Căci are bună nădejde c-a putea prăda uşor, Ş-acum calul său prin pinten îl sileşte-a alerga, 330 Dar fulgeră şi trăsneşte tocmai dinainte sa! Calul sare, sforăieşte, şi tîlharu-ncremenit, Scapă dîrlogii din mînă socotindu-să perit. Asfel şi Hroiot rămasă cînd pe Ştefan au văzut, Care din alte războaie îi era pre cunoscut; 335 însă trebui să se lupte, n-are-încotro cotigi, îi perdut şi el şi oastea dacă nu va izbîndi. A cailor rînchezare, pocnetul cel de săneţi, Vreamătul şi şuieratul a mii de mii de săgeţi, Zăngânitul cel de săbii, pulberea ce păn-în nori 340 Să înalţă în vîrteje de la atîţi luptători, A trîmbeţilor şi surle răsunet scîrţiitor, 366 Ţipetile, văi tarea, gemătul celor ce mor îngrozesc pe călătoriul ce-ş urmează calea sa, Şi ori urechea-ş astupă, sau s-ascunde undeva. 345 Românii cu-a lor năvală răstoarnă, prăvală tot; Ungurii să le stea contra să sîrguiesc pre cît pot Dar furia românească sparge, sfarmă orice greu. în zădar şi comandirii să luptă, să bat mereu, In zădar mai fac manevre ş-în tot chipul să sucesc, 350 Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc. Toţi acum da ca să fugă unul de altul împins, Dar Hroiot cu bărbăţie înc-odată i-au mai strîns Strigîndu-le: „Unde mergeţi? încotro vreţi să fugiţi? Au doar că sînteţi aproape de casa voastră gîndiţi? 355 însă păn-la ţara noastră, eu vă poci încredinţa Că nici unul din noi astăzi nu va mai putea scăpa. Nu-i alt mijloc de scăpare decît toţi să năvălim, în corpul unde e Ştefan şi pe el să-l oborim, De-1 vom omorî pe dînsul apoi să ştiţi c-am scăpat; 360 Acolo izbiţi cu toţii şi vă bateţi disperat.4' Deci după planul acesta spre Ştefan şi năbuşesc. Aprozii şi cu copiii ce pe Domn îl ocolesc, Să luptă cu vitejie toţi pe lîngă Domnul lor, Sfarmă, dumică, despică, taie, fac cumplit omor: 365 Dar haiducii sînt ca zidul şi disnădăjduit dau, Să bat vrăjmaş şi husarii şi neclintiţi pe loc stau. Viteazul braţ a lui Ştefan prin duşmani cărări făcea, De a sîngelui vărsare pămîntul să înroşea; Iată că d-un plumb atuncea calul său rănit fiind, 370 Sforăieşte ş-apoi cade înc-o dată nechezind; Cade şi eroul Ştefan, zicînd: „Copii, nu vă daţi! Şi pe Domnul vostru pradă duşmanilor nu lăsaţi". Hroiot strigă în glas mare: „Fraţilor, am biruit! Căci straşnicul nostru duşman au căzut şi au perit; 375 Pe trupul lui puneţi mîna, corbilor hrană să-l dăm. Ca şi ei să se-ndulceas«ă, cînd şi noi ne răzbunăm". Curaj dobîndind vrăjmaşii năvălesc mai furioşi; însă nu pot să răzbată pintr-aprozii credincioşi. Toţi împrejuru-i s-aşazâ, să luptă ca nişte lei, 380 în zădar ungurii umblă să-ş facă loc pintre ei. De sabia românească să înjunghe, să omor, Să fac jertvă semeţiei şi obrăzniciei lor. în vremea aceasta Ştefan să se scoale apucînd Şi din căderea aceea nimică nepătimind 385 Cere alt cal; deci îndată Purice discălecă Şi ţiind frîul şi scara la Domnul său îl trăsâ Zicînd: „Doamne! iată calul, arată-le mai curînd Că de tine ungureanul n-au scăpat într-acest rînd“; Dar de stat mic fiind Ştefan nu putea încăleca. 390 Purice-atunci iar îi zice: „De voieşti măria-ta, Eu un moşinoi m-oi face pe carele să te urci"; Şi zicînd, fără zăbavă, să şi pune jos pe brînci. Cu mijlocirea aceasta, eroul încălecînd, Cătră dînsul să întoarce şi îi zice-aşa zîmbind: 395 „De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm De primejdia aceasta întru care ne aflăm, Să ştii, Purice băiate, că nu-i mai fi moşinoi, Ci spre vrednică răsplată, mo vil-a te face vroi". (8) Atunci de isnoav-în duşmani, să aruncă mai cumplit. 400 Ungurul văzîndu-1 iarăş rămîne înmărmurit; Perde toată bărbăţia ce nădejdea-i insuflă, Şi ori pleacă ca să fugă, sau prins îndată să dă. Iată c-un vuiet de tobe să aude răsunînd, Şi un daraban spre Ştefan în fuga mare-alergînd, 405 (Plină de colb şi de sînge era-mbrăcămintea sa) De departe îi şi strigă: „Să trăieşti măria ta! Vrăjmaşii să biruiră, şi de fugă au plecat; Hatmanul Arbur din urmă de goană i-au şi luat“. Călărimea cea uşoară ce-napoi au fost rămas 410 După poronca ei dată ajungînd într-acel ceas, Cu o nouă-nfuriere în unguri au năvălit, Războiul ce ţinea încă îndată l-au hotărit. Atuncea spaima şi groaza pe protivnici au cuprins, S-împrăştie ca o apă pe şesul acel întins; 415 Umplă dealurile, cîmpii, unde pot să mistuiesc; Unii să dau prinşi la duşman, la mila lui năzuiesc, Alţii iar rămîn pe drumuri călcaţi de cai şi zdrobiţi, Cei mai mulţi cad şi-ş dau duhul d-osteneală obosiţi. 368 Pîrcălabul plin de sînge, de moarte fiind rînit 420 Pănă la viteazul Ştefan să-l ducă au poroncit, Lingă care aducîndu-1, el au suspinat din greu, Zicîndu-i: „Părinte Doamne, au sosit minutul meu ; Eu astăzi cătr-a mea ţară datoria-mi împlinii, Şi lui Dumnezeu dau slavă căci te văz păn-nu murii. 425 Dar o fiică pre iubită şi soţia-mi au rămas Fără nici o mîngăiere. Eu în sama ta le las! . . . Să-ţi fie milă de ele!" Zicînd, înalţ-un ochi slab Spre Ştefan, şi apoi moare bunul vrednic pîrcălabl Cufundat în mîhniciune, de două rane pătruns, 430 Hroiot alerga să scape câtră Bistriţă în sus, Dar norocul îl lăsasă şi ceasul i-au fost sosit, Căci din urmă îl ajunge Purice-aprodul vestit, Care-ndată îl şi taie; apoi căpăţîna sa O înfinge-n lancea care într-a lui mînă purta; 435 După aceasta s-întoarce cu-al său sîngeros trofeu, Şi merge de îl închină lui Ştefan Domnului său. Soarele-acum cu mărire să pleca cătr-asfinţit Luminînd cîmpul acela de leşuri acoperit; Ştefan acolo cu oastea îndată descălecînd, 440 Boierii, el, căpitănii, toţi genunchile plecînd, Aduc rugăciuni de lacrămi cerescului împărat, Mulţămindu-i cu smerire de mila ce-au răvărsat, Priste ţara ce slăveşte numile său cel mărit, Nelâsîndu-o în prada ereticului cumplit. (9) 445 Dac-această creştinească datorie săvîrşi Porunci ca să se ducă trupurile a găsi, A bravilor ce murisă patria lor apărînd; Carii cu prohod de jale într-un şanţ mare-ngropînd„ D-asupra lor o movilă cu mârire-au înălţat 450 Ca să fie totdauna semn vecinie şi neuitat. A doua zi dimineaţa toată oaste au purces Spre Roman, unde eroul la biserică au mers; Acolo pre-cuviosul Tarasie l-aştepta, Ţiind cartea mîntuirei şi crucea în mîna sa; 455 După ce dar sfînta slujbă cu slavă s-au săvîrşit,. Şi Dumnezeu-înduratul prin tedeum s-au mărit, Ostaşii şi căpitănii Ia gazde s-au aşâzat; Iar voievodul îndată au trimes de i-au chemat, Pe trista pîrcălăbeasă, căria dac-au venit, 460 El îi poronci să şază, şi acestea i-au grăit; „Bărbatul tău, jupîneasă, luptîndu-să cu Hroiot Au murit pe cîmpul slavei ca un viteaz patriot, Perdirea acestui vrednic moldovan adivărat Crede-mă că şi pe mine nu puţin m-au întristat, 465 Căci aş fi ales mai bine să perz un întreg ţinut; Dar asfel l-au menit soarta şi cerul aşa au vrut. De voi d-acum înainte eu trebui să m-îngrijesc, Deci ţie din visterie pensie îţi rînduiesc; însă păn-a nu-ş da duhul fiindcă mi-au arătat 470 Că are ş-o fată mare, în vrîstă de măritat, Vei afla şi pentru dînsa ceea ce-am hotărît eu; Mîngăie-te, jupîneasă, mulţămind lui Dumnezeu/* Apoi pe Purice-aprodul chemîndu-1 îi zis-aşa: „Purice, cunosc bravura, laud bărbăţia ta; 475 Te-ai purtat cu vitejie, şi eu sînt îndatorat. Să-mi împlinesc juruinţa care la război ţ-am dat. Deci de acum înainte Movilă te vei numi, Ca numele tău cu slavă să se poată pomeni. Iar fiindcă tu ieri calul mi l-ai fost dat împrumut, 480 îţi dau cinci moşii cu sate, în a Sorocii ţinut, Şi d-a ta viitorime de vreme că m-îngrijesc Cu a pîrcălabului fată a te însoţi voiesc; Ca să ştii şi cît preţ are în ochi-mi un bun ostaş Te înalţ spre răsplătire la rangul de vel-armaş.** (10) 485 Sfîrşind, visternicu-ndată pe Movilă-au îmbrăcat C-un contuş frumos de nurcă şi Ştefan în mîni i-au dat Buzduganul armăşiei de argint şi poleit, Şi ceremonia asta acest fel s-au săvîrşit. A doua zi îngroparea pîrcălabului făcînd, 490 Şi pe Movilă armaşul cu fata lui logodind, Viteazul Ştefan cel mare cu oastea sa s-au pornit, Şi la cetatea Sucevei cu bună pace-au sosit. Neamul lui Movilă-armaşul multă vreme au fost vestit Şi p-a României scaun mulţi domni din el au stătut, 495 Dar din multele prifaceri ce priste ţară-au venit. Acum de abia mai este între nobili cunoscut. 370 Note 1) Hroiot au fost unul din cei mai vestiţi comandiri a oştilor craiului unguresc Matias Corvinu. Vrăjmaş neîmpăcat moldovenilor, el purure au fost unealta cruntelor războaie ce au nenorocit aceste ţări vecine. 2) în veacul XV, cînd România să cîrmuia de prinţii săi independanţi, la întîmplare de război toţi boierinaşii ce lăcuiau pe la moşiile lor, era datori să se oştească împrotiva duşmanilor; şi oricare proprietar şi boier aducea cu dînsul atîţi oameni de arme, pre cîţi starea şi puterea sa îl ierta. Această româ- nească pospolită alcătuia un corp straşnic. 3) Ţaranul român cinstit dar superstiţios nu putea crede că ungurul care nu să ţinea de tractaturi şi nu posteşte vinerea şi mercurea nu este păgîn. Vrînd să arăte pe un om necinstit şi ateu, îl numea papistaş, şi această înverşunare asupra catolicilor le era insuflată de misionarii ierarşiei constantinopolitane, care de la consiliul Florenţii, totdauna s-au îngrijet să nu scape din mînă aceste ţări. Zicerea aceasta pănă astăzi încă este ocărîtoare în gura ţăranului moldovan. 4) Corpul darabanilor supt comanda căpitanului de darabani, corpul sime- nilor supt aga şi armăşeii supt vel-armaş (în sama cărora era şi artileria) alcătuia o oaste de 20 mii pedestraşi; aseminea şi călărimea ce să împărţea în panţiri şi leficii cuprindea iarăş un trup de 10 mii. Aceste era puterile moldovenilor în vreme de pace; iar la vreme de război, să îndoia şi să întrecea trupele acestea. Pîrcălabul de Hotin alerga cu corpul lipcanilor — serdariul de Orhei cu reghe- mentile lăpuşnene, toţi ispravnicii cu slujitorii lor, căpitănii plaiurilor cu plăieşii, şi în sfîrşit toţi boierinaşii cu oamenii lor de arme. 5) Copiii de casă şi aprozii alcătuia gvardia domnească, ei era toţi călări, purta căciuli ţurcăneşti cu pene, dulămi de catifea cu nasturi de argint (Vorn. Ureche). 6) Ştefan au biruit: la Baia, pe unguri, unde s-au şi rănit craiul lor Matias. Ba Lipniţă, pe tatari, luînd prins şi pefiiul lui Mainac Han care-i comanda. La Soroca pe Ieşi şi pe cazaci, hatmanii cărora Lobod şi Nelivaico prinzîndu-i i-au tăiat. La Soci, Cursul Apei şi Racova pe turci şi pe românii din Valahia supt comanda lui Vlad Ţepeluş şi Radul cel frumos. 7) Aceste au zis Enric IV oştilor sale. îmi va sluji de iertare căci le-am pus în gura eroului român, vitejia lui, de care au dat dovezi în 40 de războaie împrotiva a duşmani groznici şi în care au fost pururea biruitor. 8) Istoric. 9) Păn-a nu începe războiul, moldovenii nu lipsea a să ruga lui Dumnezeu pentru izbînda armelor lor. După biruinţă, cea întăi a lor datorie era să mulţă- mească acelui care cu al său puternic braţ i-au întărit şi i-au făcut învingători. Evlavia lui Ştefan IV, pe drept numit cel mare, să arată prin 40 de mănăstiri şi biserici ce au zidit, după numărul izbînzilor sale. 10) Istoric. 371 Variantele care urmează au în vedere, în paralel cu textul din Păcatele tinereţelor [PT], ediţiile a treia [III] şi a patra [IV]. O ediţie a doua, publicată In volum, nu am reuşit să descopăr. Să fi considerat Negruzzi drept ediţie a doua textul publicat în „Curier de ambe sexele"? După variantele la poem, făcute, potrivit principiului respectat prin numerotarea integrală a versurilor, fără trimiteri la pagină, urmează variantele la Notele de la p. 77. Variante P.65, r. 3 [motto] Fost-au PI, III: Fost-a IV; r. 4 [motto] viteaz PT, III: erou IV; r. 6 [motto] perderea PT, IV: perdirea III. 3 Plugariul PT, IV: Plugarul III; 3 hărnicie PT, III: sîrguinţă IV; 4 rourat PT, III: roorat IV; 6 păstorul PT, III: păstoriul IV; 11 Care-n PT, III: carii-n IV; 12 şi-a cîştigat PT, IV: ş-au cîştigat III; 16 deodată PT, III: d-odată IV; 20 Le espuse a sale planuri PT: Le espusă a sale planuri III: Le-a spus ale sale planuri IV; 20 zise PT: zisă III, IV ; 23 întrat PT, III: intrat IV; 24 pe-a PT, III: p-a IV; 25 care PT, III: carii IV; 31 vremea PT, III: timpul IV; 32 că-n PT, IV: c-în III; 33 Vremea este îndămînă PT, III: Timpul este îndemînă IV ; 35 Mergiţi PT, III: Mergeţi IV ; 35 şi-n PT, IV: ş-în III; 35 ostaşi PT: ostaşii III, IV; 38 sînt PT, III: sunt IV; 41 Ş-în PT, III: Şi-n IV; 42 Lacrimile PT, III: Lacrimile IV; 44 săvîrşi PT, III: împlini IV; 45 popul PT: riorod III: popor IV; 46 fioros PT: fieros III, IV; 47 sfîntul PT, III: sîntul IV; 47 însuflînd PT, III: insuflînd IV; 50 slimuit PT, III: semuit IV; 53 vălmăşagul PT, III: văl- măşeala IV; 54 pe un PT, III: p-un IV; 56 ajunse PT, IV: ajunsă III; 56 soarele a răsărit PT, IV: soarele au răsărit III; 58 spune apucînd PT, III: spun-apucînd IV ; 59 şi de trudă PT, III: şi trudă IV; 59 a căzut PT, IV: au căzut III; 60 ş-a şi dat PT: ş-au şi dat III: şi-a şi dat IV; 61 n-a zăbovit PT, IV : n-au zăbovit III; 62 a răpezit PT : au râpezit III: a repezit IV; 63 de pe mărgini PT, III: după margini IV ; 64 săcuri PT, III: securi IV; 65 boerinaşi PT, III: boierenaşi IV; 67 şi mic PT: cu mic III, IV; 67 să grăbeasc-a alerga PT, III: se grăbesc a alerga IV; 70 săneţi PT, III: săgeţi IV; 71 mica urdia PT, III: mică ordia IV; 72 ca să vie PT, III : ca să vină IV; 74 iuţeală PT, IV : iuţală III; 75 Încît PT, III: Cît IV; 75 spărietul PT, III: speriatul IV; 76 a să cadă PT: a să cază III: o să cază IV; 77 nădejdea PT, III: speranţa IV; 78 roduri PT, III: frupte IV ; 78 înc-aduna PT: el aduna III, IV ; 80 Ş-într-un clip în praf PT, III: şi-ntr-o clipă-n praf IV; 80 ogoare PT: ogoară III, IV; 84 pîrăul PT, III: pîrîul IV; 87 se îneacă PT: se înneacă III, IV; 88 S-aciuiază PT, III: S-aciliază IV; 92 Nainte PT, III: Naintea IV; 92 ş-în PT, III: şi-n IV; 94 a-nţălege PT, III: a-nţelege IV; 95 bejănărit PT, III: bâjânărit IV; 96 crede PT: ştie III: ştia IV; 96 au gîndit PT, III: a gîndit IV; 97 pre PT, III: pe IV; 99 piste PT, III: peste IV; 100 răzămat PT, III: răzimat IV; 105 372 îngerul PT, III: angelul IV; 105 pănâ PT, III: pînă IV; 106 catane PT, III: soldaţi IV; 107 ien PT: ia III, IV; 109 grăieşte PT, III: vorbeşte IV; 111 bejânăriei ş-a PT: bejenâriei ş-a III: băjănăriei şi a IV; 114 locaşul PT, IV: lăcaşul III; 116 seama PT, IV: sama III; 119 Ce-şi PT, III: Ci-şi IV ; 120 Ş-îl PT, III: Şi-l IV ; 121 a suspinat PT, IV: au suspinat III; 123 ceruri vrun PT, III: ceriuri vreun IV; 124 tăieţi-1 PT, III: tăiaţi-1 IV; 125 trupul PT, III: corpul IV; 126 Ş-acum PT, III: Şi acum IV; 126 deasupră-i PT, III: deasupra-i IV; 128 mulţămit PT, III: mulţumit IV; 129 să-l lasă PT, III: să-l lase IV; 129 catanele PT, III: cătanele IV; 130 îi PT, III: Şi IV; 130 lături PT, III: laturi IV; 130 pre PT, III: pe IV ; 135 ofiţeri PT, III: ofiţiari IV ; 136 volonteri PT, III: voluntari IV ; 139 ceasuri PT, III: ore IV; 140 Moldovei PT, III: Moldavei IV; 143 boie- rinaşii PT, III: boierenaşii IV; 143 slugi PT, III: servi IV; 146 pre PT, III: pe IV; 146 a fost învins PT, IV : au fost învins III; 148 Şi haine înaurite PT, III: Şi-n vestminte aurite IV; 150 hanger calmucesc PT, III: hangiar călmucesc IV; 152 hereţeşte PT, III: hărăţeşte IV; 154 sînt PT, III: sunt IV; 158 a fost luat PT: au fost luat III, IV; 162 şi topoare înarmaţi PT, III: şi cu topoare-narmaţi IV; 163 suflecate PT, III: sufulcate IV; 167 vinea PT, III: venea IV; 171 ne-au prădat PT, III: ne-a prădat IV; 172 ş-au însemnat PT, III: şi-a însemnat IV; 175 D-abea PT, III: D-abia IV; 176 toţi în PT, III: toţi-n IV; 181 în zădar PT, III: în zadar IV; 181 vitijeşte PT, III: vitezeşte IV; 183 jertvă PT, III: jertfă IV; 187 Ş-ame- ninţîndu-i PT, III: Şi-ameninţîndu-i IV; 190 vine-ajutor PT, III: vin-ajutor IV; 193 le-au sosit PT, III: le-a sosit IV; 195 au prefăcut PT, III: s-a prefăcut IV; 197 multă PT, IV: multa III; 198 Cădeau PT: Cădea III, IV; 198 sabie PT, III: coasă IV; 199 desnădejduit PT: desnădăjduit III, IV; 200 le-s PT, III: sunt IV; 201 sîngele PT, IV: sîngile III; 202 Păn PT, III: Pîn IV; 204 pe-un duşman PT, III: un duşman IV; 205 nădejdea lor au rămas PT, III: speranţa lor a rămas IV; 206 păn PT, III: pîn IV; 207 înger PT, III: angel IV; 208 scaparea ş-apărarea PT, III: scăparea şi-a- părarea IV; 209 sfintei PT, III: sîntei IV ; 210 duhul PT, III: spiritul IV ; 211 boierinaşi PT, III: boierenaşi IV; 213 Nădejde PT, III: Speranţă IV; 213 nicăiuri PT, III: nicăiri IV; 214 moarte mai bine alegînd PT, III: mai bin-moarte alegînd IV; 215 Hotărăşte PT, III: Hotărăşte IV; 218 vinea PT, III: venea IV; 219 rădică PT, III: ridică IV; 220 i-a săltat PT: i-au săltat III, IV; 223 atunce ochilor nu a crezut PT: atunce ochilor nu au •crezut III: atuncea ochilor lui n-a crezut IV; 224 a văzut PT, IV: au văzut III; 225 a fost PT, IV: au fost III; 227 a plecat PT, IV: au plecat III; 228 înştiinţarea PT, IV: înştiinţare III; 229 m-a şi pornit PT, IV: m-au şi pornit III; 231 toţi PT: toţii III, IV; 233 ceasuri PT, III: ore IV; 234 s-a vărsat PT, IV: s-au vărsat III; 238 ţi-a rămas PT, IV: ţi-au rămas III; 239 Şiret PT, III: Seret IV; 241 zabavă PT: zăbavă III, IV; 241 seu 373 PT, III: său IV; 244 oştilor PT, III: oştirei IV; 246 oaste PT: oastea III, IV; 246 tăbărise PT: tăbărisă III, 77; 246 Şiret PT, III: Seret IV; 248 a ales PT, IV: au ales III; 249 păn PT, III: pîn IV; 250 pe amează PT, III: la ameazi IV; 251 a tăbărit PT: au tăbărit III, IV; 252 Ş-în trei trupuri PT, III: Şi-n trei trupe IV ; 252 a împărţit PT, IV: au împărţit III; 253 Darabanii PT, III: Dărăbanii IV; 253 săneţe PT, III: seneţe IV; 256 pedestri PT, III: pedestrii IV; 256 şăpte PT, III: şepte IV; 257 sub PT: subt III, IV; 259 Coste PT, III: Costea IV; 259 seama PT, IV: sama III; 260 leficiii PT, III: lefigii IV; 262 erau PT, IV: era III: 263 străjuiau PT: străjuia III: strejuia IV; 264 frumoase PT, III: formoase IV; 264 aveau PT: avea III, IV; 266 a Moldovei PT, III: al Moldovei IV; 268 sfîntul PT, III: sîntul IV; 269 află PT: afla III, IV; 272 az PT, III: azi IV; 276 ş-a PT, III: şi-a IV; 277 Piste PT, III: Peste IV; 278 vitejii PT: vitezii III, IV; 279 Pe-mprejiurul PT: Pe-mpregiurul III: Pr-impregiurul IV; 280 Să puie PT, III: Să pună IV; 280 c-a putut PT, IV: c-au putut III; 282 sînt PT, III: sunt IV; 287 că-ntru-o luncă PT, III: că-ntr-o luncă IV; 288 să începe PT: să înceapă III, IV; 290 pre PT, III: pe IV; 292 aripele PT, III: aripile IV; 293 s-întoarce PT, III: se-ntoarce IV; 293 acest fel PT, III: în astfel IV; 295 zădar PT, III: zadar IV; 300 sînt PT, III: sunt IV ; 301 sfîntul PT, III: sîntul IV ; 302 Sumeţa PT: Sumeaţa III, IV ; 305 Astăzi şi cu ungurenii PT, III: Astăzi voi şi cu aceştia IV ; 308 Pre PT, III: Pe IV; 309 arunc-în PT, III: aruncă-n IV; 310 a dat PT, IV: au dat III; 315 s-a surpat PT, IV: s-au surpat III; 316 a aflat PT, IV: au aflat III; 317 costişă PT, III: costiţă IV; 320 timp PT, III: timpi IV; 321 atunce PT, III: atuncea IV; 322 rămîind PT, III: rămînînd IV; 323 norodul PT, III: poporul IV; 324 au scăpat PT, III: a scăpat IV; 326 mulţămire PT, III: mulţumire IV ; 327 ceriul PT, IV: cerul III; 328 nădejde PT, III: speranţă IV; 329 Ş-acum PT, III: Şi acum IV; 329 pinteni PT, IV: pinten III; 331 tîlharu-ncreminit PT: tîlharul-ncremenit III, IV; 333 rămasă PT, III: rămase IV; 333 pre PT, III: pe IV; 333 a văzut PT, IV: au văzut III; 334 pre PT, III: prea IV; 335 n-are încotro cotigi PT, III: n-are încotro coti IV ; 340 atîţa PT, III: atîţia IV; 341 trîmbeţilor PT: trumbeţilor III: trîmbiţilor IV; 342 Ţipetele PT, IV: Ţipetile III; 342 văitarea, gemătul PT, III: văietarea, giamătul IV; 343 pre PT, III: pe IV; 344 urechile astupîndu-şi PT, III: urechil-astupîndu-şi IV; 346 să stea împrotivă PT: să stea-mprotivă III: să stea-mpotrivă IV; 349 în zădar PT, III: în zadar IV; 351 plecau PT: pleca III: plecă IV; 354 sînteţi PT, III: sunteţi IV ; 359 scapat PT, III: scăpat IV; 361 năbuşesc PT, III : năvălesc IV; 363 vetejie PT: vitejie III, IV; 365 sînt PT, III: sunt IV; 367 a PT, III: al IV; 367 vrăjmaşi PT, III: unguri IV; 369 săneaţă PT, III: seneaţă IV; 370 ş-apoi cade, încă o dată nechezind PT: ş-apoi cade, înc-odată nechezind III: şi-apoi cade, înc-odată rînchezînd IV; 372 nu lăsaţi 374 PT, III: nu-1 lăsaţi IV; 374 a căzut şi a perit PT, IV: au căzut şi au perit III; 378 însă PT, III: încă IV; 378 pintre aprozii PT, III: pintr-aprozii IV; 379 s-aşează PT, IV: s-aşază III; 380 în zădar PT, III: în zadar IV; 380 să-ş PT, III: să-şi IV; 382 jertvă PT, III: jertfă IV; 383 vremea PT, III: timpul IV; 384 nimică PT, III: nimica IV; 386 ţiind PT, III: ţinînd IV; 388 n-au scăpat PT, III: n-a scăpat IV; 391 moşinoi PT, III: muşinoi IV; 392 Ş-îndată PT, III: Şi-ndată IV; 394 şi îi zice PT, III: şi-i zice IV; 397 băiete PT, IV: băiate III; 397 moşinoi PT, III: muşiunoi IV; 398 Ce PT, III: Ci IV; 398 movilă a PT, III: movil-a IV; 399 Atunce PT, III: Atunci IV; 400 încreminit PT: încremenit III, IV; 401 nădejde-i insuflă PT: nădejdea-i insuflă III: speranţa-i insuflă IV; 403 dobe PT: tobe III, IV; 404 fuga PT, III: fugă IV; 405 colb PT, III: praf IV; 406 De departe îi şi strigă PT, III: Şi departe îi şi striga IV; 408 goană acum PT, III: goan-acum IV ; 409 au fost rămas PT, III: a fost rămas IV ; 410 porunca PT, III: poronca IV; 411 Cu o nouă-nfuriere în unguri au năvălit PT, III: Cu o nouă-njunghiere în unguri a năvălit IV; 412 l-au hotărit PT, III: l-a hotărît IV; 413 pre protivnici au cuprins PT, III: pe protivnici a cuprins IV; 420 să-l ducă a poruncit PT: să-l ducă au poruncit III: să-l aducă a poroncit IV; 421 el a suspinat PT, IV: ei au suspinat III; 422 a sosit PT IV : au sosit III; 426 seama PT, IV : sama III; 430 alerga PT, III: aleargă IV ; 431 l-a părăsit PT, IV: l-au părăsit III; versul 432 lipseşte în întregime în IV ; 432 i-a sosit PT: i-au sosit III; 434 i-a retezat PT, IV: i-au retezat III; 437 cătr-asfinţit PT, III: către sfinţit IV; 438 de cadavre coperit PT: de leşuri acoperit III, IV; 439 atunce PT, III: atuncea IV; 440 căpitănii, toţi genuchile PT, III: căpitanii toţi genunchele IV; 441 şi slavă PT, III: mărire IV; 442 Mulţămindu-i c-umilinţă de mila ce-au răvărsat PT, III: Mul- ţumind cu umelinţă de mila ce a revărsat IV; 445 sfîntă datorie au poruncit PT, III: sîntă datorie a poruncit IV; 448 lacrimi PT, III: lacrimi IV; 449 au înălţat PT, III: a înalţat IV ; 452 au tras PT, III: a tras IV ; 453 pre-cu- viosul PT, III: prea-cuviosul IV; 454 Ţiind PT, III: Ţinînd IV; 455 sfînta PT, III: sînta IV; 455 s-a săvîrşit PT, IV: s-au săvîrşit III; 456 s-au mărit PT, III: s-a mărit IV; 457 Căpitănii PT, III: Căpitanii IV; 458 au trimis PT, III: a trimis IV ; 458 i-a chiemat PT : i-au chiemat III: i-a chiamat IV ; 459 Pre PT: Pe III, IV ; 460 Cu o blîndă duioşie el aceste îi grăi PT: îi porunci ca să şează şi aceste îi grăi III: îi poronci ca să şează şi aceste îi grăi IV; 462 A căzut PT: Au murit III: A murit IV; 464 m-a întristat PT, IV: m-au întristat III; 465 aş PT, III: aşi IV; 465 să perd PT, IV: să perz III; 466 l-a menit soarta şi cerul aşa a vrut PT: l-au menit soarta şi cerul aşa au vrut III: l-a menit soartea şi cerul aşa a vrut IV; 467 să îngrijesc PT: să m-îngrijesc III, IV; 469 mi-a arătat PT, IV: mi-au arătat III; 472 Mîngăi-te PT: Mîngîie-te III, IV; 472 mulţămind PT, III: mulţumind IV; 475 vitejie PT: vitezie III, IV; 475 sînt PT, III: sunt IV; 476 ţ-am PT, III: ţi-am 375 IV; 485 a îmbrăcat PT, IV: au îmbrăcat III; 486 i-a dat PT, IV: i-au dat III; 488 ceremonia PT, IV: ţeremonia III; 488 s-a săvîrşit PT, IV: s-au săvîrşit III; 491 s-au pornit PT, III: s-a pornit IV ; 492 Sucevei în bună pace au sosit PT, III: Sucevei-n bună pace a sosit IV; 493 a fost vestit PT, IV: au fost vestit III. 77 2 au fost PT, III: a fost IV; 2 mai vestiţi căpitani a oştilor PT, III: mai celebri căpitani ai oştirilor IV; 2 regelui PT, IV: craiului III; 3—4 purure a fost uneltitor cruntelor războaie PT: purure au fost unealta cruntelor războaie III: pururea a fost unealta cruntelor răzbele IV; în IV e o notă şi la „vecinii", din v. 66: „Vecin în Moldova se zicea: «Moldovenii sau românii pămînteni, mai înainte de a fi eliberaţi, ceea ce se zicea p-atunci în România, românii carii în urmă s-au desromânit»" ; 5 veacul PT, III: secuiul IV; 5 să cîrmuia de prinţii săi independanţi PT, III: se cîrmuia de principii săi inde- pendenţi IV; 6 boierinaşii PT, III: boierenaşii IV; 6 locuiau PT, IV: locuia III; 6 erau PT, IV: era III; 7 împrotiva PT, III: în contra IV; 8 atîţi PT, III: atîţia IV; 8 cîţi PT, III: cît IV; 10 cinstit dar superstiţios PT, III: onest dară superstiţios IV ; 11 ţinea PT, III: ţine IV; 13 ierarşiei PT, III: ierarhiei IV ; 14 Florenţii PT, III: Florenţiei IV ; 15 aceasta pănă astăzi PT, III: aceasta încă pînă astăzi IV; 18 armăşeii sub PT: armăşeii subt III, IV; 18 seama PT, IV: sama III; 19 pedestraşi PT, III: pedestrii IV; 20 iarăş un trup PT, III: iarăşi o trupă IV; 20 era PT, III: erau IV; 21 vreme de pace PT, III: timp de pace IV ; 21 vreme de război PT, III: timp de război IV; 21 — 22 se îndoiau şi se întreiau trupele acestea. Pîrcălabul PT : se îndoia şi se întreia trupele acestea. Pîrcălabul III: se îndoia şi se întreia. Pîrcălabul IV; 23 serdarul PT, III: sărdariul IV; 23 regimentile PT: reghe- mentile III: regimentele IV; 24 căpitănii plaiurilor cu plâieşii, şi în sfîrşit toţi boierinaşii PT, III: căpitanii plaiurilor cu plăiaşii, şi în fine toţi boie- renaşii IV; 26 alcătuiau PT, IV: alcătuia III; 26 gvardia PT, III: guardia IV; 26 erau PT, IV : era III; 27 purtau PT, IV: purta III; 27 dulămi PT, III: dolămi IV ; 29 a biruit PT, IV: au biruit III; 29 s-au şi rănit PT, III: s-a şi rănit IV; 29 regele PT, IV : craiul III; 30 pe PT, III: pre IV; 31 cărora PT, III: pe carii IV; 32 La Soci, Cursul PT, III: La Soci, la Cursul IV; 32 şi Ia Racova PT, IV: şi Racova III; 33 sub PT: subt III, IV; 34 a zis PT, IV: au zis III; 34 Enric PT, III: Henric IV; 34 sluji PT, III: servi IV; 35 vitejia PT, III: vitezia IV; 34 a dat PT: au dat III, IV ; 36 împrotiva a duşmani groznici, şi în care au fost PT, III: în contra de duşmani groaznici, şi în care a fost IV; 38 lipseau PT: lipsea III: lipsau IV; 38 a se ruga PT, IV : a să ruga III; 39—40 cea întâi a lor datorie era să mulţămească acelui PT, III: cea dintîia datorie a lor era să mulţumească aceluia IV; 42 monăstiri PT: mănăstiri III: monăsteri IV; 42 a zidit PT, IV: au zidit III. 376 ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL Publicată în nr. 1 al „Daciei literare", imediat după cunoscuta Introducţie, nuvela lui Negruzzi a fost considerată ca o ilustraţie creatoare a programului enunţat de Kogălniceanu în fruntea revistei. Dacă luăm programul în sensurile lui generale de formare a unei literaturi originale, pe bază naţională, Alexandru Lăpuşneanul răspundea integral dezideratului, ca şi alte valoroase opere ale epocii. Dacă însă ne referim strict la lucrările de inspiraţie istorică, observăm că indi- caţiile lui Kogălniceanu sînt relativ'sumare: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii". Nu pentru „fapte eroice" s-a inspirat Negruzzi din trecut în Alexandru Lăpuş- neanul, Din acest unghi, Aprodul Purice din 1837 răspundea mai fidel ideilor lui Kogălniceanu. în „Dacia literară", unde apare pentru întîiaşi dată, titlul complet este: Scene istorice din cronicele Moldaviei. Alexandru Lăpuşneanul. El poate fi inspirat de cartea lui Louis Vitet, Les Barricades. Scines historiques, apărută la Paris în 1826. Sursa nuvelei se află în cronica lui Ureche, deşi, în mod curios, notele lui Negruzzi trimit de cîteva ori la Miron Costin. Pentru a înţelege mai bine alu- ziile e nevoie de consultat cronica şi în referinţele ei despre prima domnie a Lăpuşneanului, de la paragraful Domniia lui Joldea vodă, carile au domnit 3 zile, vă leatul 7060 septevrie, pînă la Cînd au trimis Dispot vodă la împărăţie pentru steag (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţârii Moldovei, Ediţie îngrijită, studiu intro- ductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1955, p. 158—163). Dar fragmentele despre cea de a doua domnie au constituit miezul nuvelei lui Negruzzi (ed. cit., p. 176 — 181). La Ureche se află in nuce cîteva din trăsăturile sîngeroase ale eroului şi ale acelei epoci istorice, însă fără complexitatea privirii artistice şi critice a lui Negruzzi. Uciderea boierilor e cuprinsă în cîteva fraze, de un violent dramatism naiv (de remarcat, ca şi la Negruzzi, rapida succesiune a verbelor la imperfect): „şi ca nişte lupi într-o turmă făr de nici un păstor, au întrat într-înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boiarii, ci şi slujitorii. Nici alegea pre cei vinovaţi, ci unul ca altul îi punea suptu sabie, cădea mulţime, dipre zăbrele săriia afară, de-şi frîngiia picioarile" (p. 178). Negruzzi a păstrat, după Ureche, şi varianta morţii „cu înşălăciune" a tiranului, din raţiuni de stat, prin voinţa conjugată a boierilor şi a doamnei. Cîteva replici memorabile au trecut, aproape neschim- bate, în corpul nuvelei: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dînşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie" (p. 177); „zic să fie zis că de să va scula, va popi şi el pre unii" (p. 181). După Ureche, „Moţoc vornicul şi Veveriţă postelnicul şi cu Spanciog spătar" (p. 177) au pri- begit cu domnul Tomşa în Polonia, unde au fost decapitaţi. 377 După cum se ştie, domnia lui Alexandru Lăpuşneanu este cuprinsă şi în cronica lui Nicolae Costin, care prelucrează foarte strîns, uneori transcriind cu fidelitate, Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. Nicolae Costin şi-a redactat cronica în două variante, una către cititor şi alta către domn, cea din urmă păstrată fără semnătura autorului sub predoslovie. Aceasta a condus pe unii copişti să atribuie cronica, în redacţiunea către domn, lui Miron Costin (vezi Introducerea lui Ioan Şt. Petre la Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Mol- dovei, Fundaţia regală pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1942, p. 28). Con- fuzia lui Negruzzi — cele două trimiteri la Miron Costin — s-ar explica, deci, fie prin lectura unei cronici a lui Ureche sau Nicolae Costin, legate alături de cronica lui Miron Costin, fie, mai simplu şi mai direct, prin consultarea cronicii lui Nicolae Costin, în redacţiunea către domn, atribuite de copist lui Miron Costin. Cu excepţia unor trimiteri suplimentare Ia Biblie şi la „Ţiţeron", â propos de „tirănie", nici o deosebire între cronicile lui Grigore Ureche şi Nicolae Costin. Se poate lesne observa, din compararea cronicilor cu nuvela, modul creator în care Negruzzi a folosit datele istoriei, schimbînd destinul unor personaje (Moţoc, Veveriţă, Spancioc) în funcţie de necesităţile conflictului, într-o compo- ziţie densă şi echilibrată, avînd toate atributele clasicităţii. Superioritatea nuvelei iese şi mai bine în evidenţă dacă amintim că autorii care au mai scris despre Alexandru Lăpuşneanu (Bolintineanu, Bodnărescu, G. M. Zamfirescu) reiau, cu mici variante, optica lui Ureche (Costin) şi nu a lui Negruzzi. La cronicar situaţia e relativ simplă. Simpatia lui se îndreaptă limpede spre boieri, măcelul organizat de Lăpuşneanul e o „nedumnezeire", el judecă istoria în lumina unui ideal. Modelul după care ar trebui să se orga- nizeze viaţa politică a Moldovei e statul albinelor cu matca ce „pre nimenea nu vatămă" şi conduce cu blîndeţe. Negruzzi se detaşează net de o asemenea concepţie. El nu judecă şi condamnă, ci interpretează o istorie agitată şisîn- geroasă. Lăpuşneanu, cu tot caracterul său diabolic şi sadismul gratuit, duce şi politica unei ţări, supunîndu-se imperativelor ei, dictate de epocă. El ţine seama, indiferent de sentimente, de interesele mulţimii. Poporul apare nu numai în vestita scenă a morţii lui Moţoc sau în replicile din prima întîlnire cu boierii, dar şi ca o realitate subînţeleasă în toate calculele politice ale protagoniştilor. Gîndirea lui Negruzzi, desprinsă deja de optica lui Ureche, va fi dusă mai departe în Ochire retrospectivă, articol publicat în nr. 20 al „României literare’* (28 mai 1855), în care este trecut în revistă conflictul dintre domni şi boieri cu consecinţe nefaste pentru ţărănime. Aici Negruzzi ia deschis partea domnului, condamnînd în cuvinte aspre aristocraţia. Proiectînd asupra sec. al XVI-lea ideile pe care le avea la mijlocul sec. al XlX-lea, Negruzzi îi face, din această perspectivă, obiecţia de inconsecvenţă lui Lăpuşneanu. Istoriile ulterioare au căutat să ofere o imagine cît mai exactă asupra domniei lui Lăpuşneanu, nedeosebindu-se în mod esenţial de alte perioade ale trecutului feudal al Moldovei. Nu vom urmări în amănunt diferenţele dintre 378 nuvela lui Negruzzi şi ceea ce considerăm astăzi că a fost adevărul istoric. Ale- xandru Lăpuşneanul este o operă de ficţiune şi paralela cu izvorul cronicăresc, alături de cîteva aprecieri asupra concepţiei istorice a scriitorului, ni s-au părut suficiente. Figura lui Alexandru Lăpuşneanu a rămas însă în conştiinţa contem- poranilor şi pînă tîrziu, în vremea noastră, aşa cum a imortalizat-o Negruzzi- Prestigiul nuvelei şi nu faptele istorice ca atare explică reluarea literară a temei la Samson Bodnărescu, Dimitrie Bolintineanu, G. M. Zamfirescu. Se cuvine citată în aceeaşi ordine de idei drama muzicală a lui Al. Zirra. Pentru cine a citit cronicile, situaţiile dramatice din istoria ţărilor române sînt departe de a fi epuizate cu domnia lui Alexandru Lăpuşneanu. Este nevoie numai de scriitorul de geniu care să le dea expresie artistică şi să le impuie într-o imagine definitivă conştiinţei publice. Pentru puţine opere ale literaturii române a existat o asemenea unanimitate în aprecierile elogioase ale criticii ca pentru Alexandru Lăpuşneanul. De la pri- mele reacţii ale contemporanilor pînă la ultimele exegeze, nuvela lui Negruzzi a atras atenţia entuziastă a interpreţilor. Ea a fost analizată din cele mai diverse unghiuri, artistic, social-istoric, lingvistic. Alexandru Lăpuşneanul se deschide şi astăzi actului critic într-o lumină la fel de proaspătă ca la apariţie. Este, pentru a relua un termen actual, o operă tipic „deschisă", uimitor de modernă sub acest aspect. Teoretic, ea ar putea fi citită în variantele cele mai diverse, fiecare personaj putînd fi văzut în posturi funciar opuse. Eroii, începînd cu Alexandru, continuînd cu boierii şi terminînd cu gingaşa doamnă Ruxanda* sînt călăi şi victime în acelaşi timp. Depinde numai de poziţia aleasă de exeget pentru a urma o interpretare sau alta. în ceea ce priveşte analogiile cu opere străine, a fost pomenit romanul lui Prosper Merim^e, Chronique de Charles IX .... Lovinescu {op. cit., p. 198 contestă asemănarea de subiecte, acceptînd numai înrudirea stilistică, formulată cu mult înainte de Alecsandri. P. 82, r. 14—41. Istoricul evenimentelor de după moartea lui Petru Rareş se găseşte în Cronica lui Grigore Ureche (ed. cit., p. 155 — 160). Negruzzi face, de altfel, de două ori aluzie la un izvor cronicăresc: odată despre moartea lui Rareş („Zice hronica"), în termeni care se regăsesc la Ureche, a doua oară într-o formulare care nu are acoperire în letopiseţul lui Grigore Ureche („Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă, zice hronicarul în naivitatea sa"). La Ureche se găsesc toate datele despre Uiaş („dinafară să vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuţit", p. 156), Ştefan şi sfîrşitul său precipitat („noaptea cu toţii s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţile cortului asupra lui Ştefan vodă, şi cu multe rane pătrunzîndu-1, au muritu", p. 158), venirea lui Lăpuşneanu şi călugărirea lui Joldea. Aceleaşi elemente se află şi la Nicolae Costin, în plus cu o frază care pare să-l fi inspirat pe Negruzzi: „Nu să răbda de muiari cu bărbaţi, nu rămînea fete fecioare nebatgiocurite, nu hălăduia giupînesăle boiarilor săi, nesilite" (Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării 379 Moldovei, ediţie cu o introducere de Ioan Şt. Petre, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 430). P. 83, r. 1 — 13. Costumaţia Ruxandei pare să fi servit ca model lui Odo- bescu pentru Ilinca, din Mihnea-vodă cel rău. Iată cum se înfăţişează Ilinca în ziua nunţii cu Ilie: „Cînd tînăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu abu- rosul zovon de filaliu, cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniş de suvaiu alb, cu grumazul acoperit cu şiruri de mărgăritare şi cu cununia de flori pe frunte, ar fi zis oricine că vede icoana cea mai blîndâ şi cea mai smerită a Pururei Fecioare" (Alexandru Odobescu, Opere, I, 1965, Editura Academiei Repu- blicii Socialiste România, p. 73; cf. şi Nota de la p. 295; autorii notelor: Tudor Vianu şi V. Cândea). P. 85, r. 9—14. Costumul lui Mihnea din nuvela lui Odobescu este asemă- nător : „Azi Mihnea a-mbrăcat chepeneag de catifea roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur, cioareci albi tiviţi cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiţi ş-un gugiu- man de samur cu surguci de pietre scumpe" (op. cit., p. 70). Aici însă am putea greu admite o influenţă directă a lui Negruzzi, dată fiind minuţia documentară a lui Odobescu, care a căutat să folosească surse „ştiinţifice" (cf. şi nota de la p. 291 a aceleiaşi ediţii). P. 86, r. 35 şi urm. După Eugen Lovinescu (op. cit., p. 198) scena ospă- ţului „aminteşte" pe cel din piesa Lucrefia Borgia de Victor Hugo. Un ospăţ cu caracter de pedepsire a boierilor ostili întîlnim şi în Mihnea- vodă cel rău, unde domnul îşi serveşte oaspeţii cu pilaf în care sînt ascunse boabe de mărgăritar (Odobescu, op. cit., p. 74). Sub influenţa mărturisită a lui Negruzzi se află însă ospăţul din Doamna Chiajna. Relatarea strict expozitivă a lui Odobescu e foarte departe de tabloul dramatic al lui Negruzzi: „Tot Chiajna era mai tare! Îngîmfată d-această nouă biruinţă, ea socoti vremea numai bună pentru o nouă şi desăvîrşită lovire asupra boierilor răzvră- titori, urmînd, dar, pilda de curînd dată de către domnul Moldovii, Alexandru Lăpuşneanu, ea adună la un ospăţ pe Radu, logofătul din Drăgoieşti, pe Mihnea din Bădeni, feciorul lui Udrişte vistierul, pe Toader de la Bucov, pe Vladul Caplei, pe Pătraşcu, pe Calotă, pe Stan feciorul Drăguleţului, pe Radu, stolnicul din Boldeşti şi le tăie capetile. îndată apoi, porunci se trimiseră la banul din Craiova, la ispravnici şi la vătaşii de plaiuri, ca să prinză, ori morţi ori cu zile, pe mulţi alţi boiarini de price, printre cari era socotit şi Radu, feciorul vor- nicului Socol, de peste Olt" (Odobescu, op. cit., p. 107 — 108). în josul paginii 108, o trimitere la Alexandru Lăpuşneanu : „Omorîrea boierilor de către Alexandru Lăpuşneanu, aşa frumos povestită de domnul C. Negruzzi, s-a petrecut pe la 1565; iar acestea se petrec la 1567". P. 87, r. 19—20. Doamna Chiajna strigă lefegiilor: „Pe ei, copii!", îndrep- tîndu-i împotriva boierilor ce îşi bat joc de Pătru (Odobescu, op. cit., p. 90). 380 P. 88, r. 3—p. 90, r. 17. Apariţia mulţimii şi sacrificarea lui Moţoc au prilejuit multe comentarii. S-au făcut şi apropieri cu posibile modele sau simple analogii, în afara influenţelor. Ch. Drouhet, în Modelele franceze ale teatrului lui Alecsandri, Iaşi, tipografia Dacia, 1913, referindu-se la Boieri şi ciocoi, vede în năvălirea mulţimii în casa ministrului Hîrzobeanu o influenţă a dramei roman- tice, în particular a dramei Mărie Tudor de Victor Hugo. Ch. Drouhet face chiar referirea la scena în care poporul cere capul lui Fabiano Fabiani obligînd pe Mărie Tudor să cedeze. Ar exista, după Drouhet, un ecou şi în Alexandru Lăpusneanul, iar de aici, mai departe şi în piesa lui Alecsandri: „Mulţimea cere cu strigăte ameninţătoare moartea aventurierului Fabiano Fabiani, amantul reginei; Maria Tudor se îndreaptă în zădar cătră gentilomii ce au înşoţit-o în închisoare, unde e ţinut italianul urgisit de popor, în zădar îi îndeamnă să respingă «canalia » — « Pardieu, milords, vous tremblez tous autour de moi il me semble . . . Est-ce que la canaille vous intimide ? Est-ce que Ies epdes ont peur des bâtons ? » Prudenţa îi răspunde însă prin glasul lui Simon Renard: «Ne laissez pas Ies choses aller plus loin. C&iez, madame, pendant qu’il est temps encore. Vous pouvez encore dire la canaille, dans une heure vous seriez obligee de dire le peuple ». Reflecţie pe care Negruzzi are s-o redeie prin « Proşti dar mulţi * în situaţia în atîtea privinţi analoagă din admirabilul său A lexandru Lâpuşneanu şi pe care are s-o reiee Alecsandri, utilizînd şi expresia pregnantă a novelistului român. Grupul de miniştri din jurul lui Hîrzobeanu vor să reziste mojicilor răzvrătiţi. Cel mai înverşunat e Viteazovici, generalul miliţiei: « Să "vie soldaţii, să dea cu tunurile în norod . . . Mojicii! . . . trebuie împuşcaţi! * — «Mojici, mojici, dar mulţi. . . Nu cerca marea cu degetul», îi răspunde cumintele răzeş Arbore, în timp ce afară strigătele de « Jos miniştrii, jos ciocoii, jos Aga » continuă cu înverşunare, dar pietrele sparg geamurile" (Charles Drouhet, op. cit., p. 15). în josul paginii, o notă în care Charles Drouhet dezvoltă analogia între episodul citat din Mărie Tudor şi „burzuluirea" norodului din Alexandru Lăpuş- neanul. Formularea lui Drouhet lasă să se înţeleagă că ar fi o posibilă influenţă: „Lăpuşneanu îşi sacrifică favoritul, iar mulţimea cu un ceas mai înainte duşmănoasă, pleacă aclamînd pe Vodă, precum în Mărie Tudor se împrăştie, aclamînd pe regina huiduită cu puţin înainte, cînd i se făgăduieşte capul favoritu- lui Fabiani. Scena aceasta din Alexandru Lăpuşneanu n-are nici un substrat istoric; ea a fost plăsmuită în întregime de Negruzzi, căruia i-a venit în ajutor în unele puncte drama franceză a lui Hugo, tradusă de dînsul în 1837 cu trei ani înainte de publicarea novelei sale" (ibidem). Cît despre episodul limitat al omorîrii lui Moţoc acesta pare inspirat mai degrabă de cronica lui Miron Costin, anume uciderea lui Batişte Veveli de către „prostime". Observaţia aparţine lui C. G. Ionescu, care în articolul Valoarea artistică a inspiraţiei istorice în opera lui C. Negruzzi („Limbă şi literatură", IV, Bucureşti, 1960, p. 181 — 189) întreprinde o minuţioasă cercetare a rapor- turilor cronicii cu nuvela, exagerînd însă nepermis de mult, găsind asemănări 381 (pînă şi de nume!) între Alexandru Lăpuşneanu şi Alexandru Iliaş de care se ocupă Miron Costin. Rămînem, deci, la fragmentul despre sacrificarea lui Batişte : „Dacă au agiunsu în şesul Bahluiului domniia, aproape de mănăstirea Balicăi, locul era tot plin de oameni, nu să vedea şesul deşertă necăiuri. Striga: ♦ Dă-ne, doamne, pre greci». Unii hăicăia, alţii suduia şi jecuiia. Şi acolo au strigată pre Batişte, să le dea, carele era tot aproape de Alexandru vodă, vădzîndă strigarea pre sine. Ce, nu sta domniia de grijea lui, ce de grijea sa şi numai ce i-au dzis să să depărtedză de la dînsul. Şi aşea l-au apucat şi l-au dat pre mîna ţăranilor. Nespusă vrăjmăşiia a prostimei! Şi aşea, fără de nice o milă, de viu, cu topoară l-au făcut fărîme. Şi pănă într-atîta s-au amestecat unii, anume Bosie Lăpuşneanul, cît nici ermulucul den spinarea lui Alexandru vodă, că bura a ploaie, atuncfc n-au hălăduitu" (Miron Costin, Opere, Ediţie critică . . . de P. P. Panaitescu, 1958, E.S.P.L.A., p. 99). Ramiro Ortiz remarcase asemănarea finalului părţii a IlI-a din nuvelă cu un episod din Legenda de los siete Infantes de Lara, rezumată în Cronica general. Posibilitatea unei influenţe este însă exclusă de Ramiro Ortiz, înclinat să creadă că scena aranjării în ordine a capetelor boierilor asasinaţi ar fi un ecou al vizitei scriitorului în osuarul Mănăstirii Neamţului (vezi Scrisoarea VI). Mai recent, Olga Tudorică (Un motiv literar spaniol la C. Negruzzi, în „Analele Universităţii Bucureşti", seria Ştiinţe sociale, Filologie, anul XIII, 1964, p. 101 — 103) apreciază că Negruzzi ar fi putut cunoaşte Legenda celor şapte Infanţi de Lara prin intermediul lui Florian. în Oeuvres compibtes de Florian, Leipzig, 1810, se găseşte în volumul al Vl-lea, la p. 65, capitolul despre Almanzor după Juan de Mariana, o notă care rezumă legenda Infanţilor. Pasajul: „Pendant ce temps le perfide Velasquez sous pretexte d’aller attaquer Ies maures, conduit ses sept neveux dans une ambuscade, ou Ies ennemis Ies ayant envelopp^s ils p^rirent tous jusqu'au dernier aprâs des exploits admirables, et avec des circonstances qui rendent cette histoire infiniment touchante. Cet oncle barbare envoya Ies tetes des sept infortun^s dans le palais de Cordou, dans un plat d'or couvert d’un voile. Le p&re en decouvrant ce plat, tomba priv£ de sentiment", ar fi inspirat fragmentul din Alexandru Lăpuşneanul în care doamna Ruxanda leşină în faţa piramidei de capete (p. 90, r. 18—p. 91, r. 5). Am citat contribuţia numai cu titlu de ipoteză, fără a avea vreo certitudine, întrucît, continuînd în acest fel, găsim situaţii care se repetă în mod fatal de la o operă la alta, dictate de „materia" asupra căreia se apleacă scriitorul. Moartea lui Lăpuşneanu (p. 94 — 96) aminteşte, după Eugen Lovinescu (op. cit., p. 198), de moartea lui Ivan cel Groaznic. Un ultim ecou literar al uciderii lui Moţoc în Nicoarâ Potcoavă. Marele armaş Sima Ghiorţ e sacrificat de mulţime şi Sadoveanu consemnează moartea în termeni foarte apropiaţi de Negruzzi: „într-o clipă, balaurul cu o mie de capete a rupt şi a mistuit jertfa" (Mihail Sadoveanu, Nicoarâ Potcoavă, Editura Tineretului, 1967, p. 370). 382 Alexandru Lăpuşneanul rămîne pînă astăzi, din punct de vedere valoric, capul de serie al nuvelei istorice româneşti, model al speciei. E ceea ce va recu- noaşte Odobescu, reunindu-şi în volum în 1860 cele două nuvele, Mihnea-vodâ cel Rău şi Doamna Chiajna, apărute separat în anul 1857, şi, respectiv, 1860: „După titlul şi după coprinderea acestui mic volum, fieşcine va vedea c-am avut drept model frumoasa nuvelă istorică a domnului C. Negruzzi asupra lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca orce imitaţie, încercările mele sînt, negreşit, cu mult mai prejos de acel mic cap d-operă; în lipsa talentului, m-am silit cel puţin să păstrez, pre cît s-a putut, formele şi limba Letopisiţelor naţionale, cu care, în dreptate, se poate lăuda mai vîrtos Ţara Moldovei; să adun datine, numiri şi cuvinte bătrîneşti, spre a colora aceste două episoduri culese din cronicele vechi*' (citat după Alexandru Odobescu, Opere, I, 1965, Editura Academiei, p. 264). Odobescu va reproduce aprecierile din 1860 şi în prefaţa mai largă a ediţiei din 1886. Observăm că titlul însuşi de Scene istorice trece de la Negruzzi la Odobescu, care pune pe frontispiciul ediţiei din 1860: Scene istorice din cronicele româneşti. Influenţa lui Negruzzi asupra lui Odobescu s-a exercitat în chip fecund, afectînd însăşi concepţia artistică, depăşind aspectele particulare pe care le-am înregistrat în cadrul notelor. Odobescu se inspiră şi el din cronici, la care face numeroase trimiteri, adăugind însă şi alte izvoare, cu o erudiţie explicită care duce la reconstituire documentară minuţioasă dar încetineşte mişcarea epică. Se simte, de asemenea, aceeaşi culoare romantică, dar cu exagerări şi naivităţi de care Negruzzi fusese scutit. Tipologia însăşi ne permite să vorbim de înrîurire, mai cu seamă în legătură cu Mihnea-vodâ cel Râu, chiar dacă în sursa istorică se află conturul esenţial al personajelor. Ca şi Lăpuşneanu, Mihnea este disimulat stăpînindu-şi bucuria cînd i se propune domnia. Crud pînă la demenţă, el se răzbună împotriva boierilor, aglomerînd nelegiuirile: dărîmarea caselor şi a bise- ricilor, torturi, incendierea mănăstirei Bistriţa unde se aflau închişi slujitorii boierilor şi preoţii adversari, violuri, impozite oneroase. Logofătul Stoica, omul de încredere, e o variantă a lui Moţoc, iar doamna Smaranda, ca şi Ruxanda, duce o viaţă pură, de soţie cinstită şi bună creştină. Doamna Chiajna oferă mai puţine puncte de analogie, mare parte a nuvelei fiind ocupată de episodul romantic al dragostei nefericite dintre Ancuţa şi Radu Socol. în ceea ce pri- veşte optica istorică, atît Mihnea-vodâ cel Rău cît şi Doamna Chiajna trădează o viziune mult simplificată în comparaţie cu Alexandru Lăpuşneanul. Pentru Odobescu, domnitorii cumulează toate viciile, în timp ce boierimea săvîrşeşte acte salvatoare omorîndu-i. E, în fond, o întoarcere la punctul de vedere al cronicilor. Influenţa lui Negruzzi se poate vedea şi în compoziţie. Atît Mihnea-vodâ cel Rău cît şi Doamna Chiajna sînt împărţite în cîte patru capitole, de dimen- siuni foarte apropiate de capitolele nuvelei lui Negruzzi. în Mihnea-vodâ cel Rău, fiecare capitol este precedat de un motto, extras din replicile eroilor, de 383 o tonalitate, în general, violentă, foarte apropiată de a^motto-urilor din Ale- xandru Lăpuşneanul: I Măneşti „Să n-aibi milă!"; II Curtea de Argeş „Nu-i aşa c-avuţiile-s amăgitoare?"; III Cotmeana „Fuga e ruşinoasă... dar e sănă- toasă . . IV Sibii „Să ştie tot omul că am omorît pe Mihnea-vodă!" înainte de a trece la succesiunea literară a nuvelei, trebuie amintită şi Lopuşna, nuvelă istorică de G. Asachi, publicată în Calendar pentru români pe anul 1870, Iassy, Imprimeria Institutului Albinei române, p. 16—32. „Nuvela" lui Asachi, postumă, e un amestec de literatură şi istorie, o însăilare trudnică a evenimentelor din prima şi a doua domnie a lui Lăpuşneanu, cu multe tri- miteri la izvoare, între care nu lipseşte „Miron vrednicul de crezare autoriu" (p. 17). în privinţa lui Miron Costin, Negruzzi nu se află singur în culpă! Sîntem informaţi, printre altele, asupra relaţiilor cu sultanul, a conflictului cu Iacob şi a instalării ca domn a acestuia. La Hotin, ţăranii ar fi cerut lui Iacob „scă- derea dabililor şi moartea lui Bernovski şi Moţoc" (p. 27). Moţoc şi Stroici se găsesc între conjuraţii care-1 aleg pe Tomşa în locul lui Iacob, sfîrşind pe eşafod în Polonia. Cea de a doua domnie a lui Lăpuşneanu aduce o mai expresă ten- tativă de a defini eroul sangvinar care declară singur că „nimenea nu-1 întrece în fineţe". Întîlnim aici multe elemente comune cu nuvela lui Negruzzi, deca- pitarea la ospăţ a boierilor altădată complotişti, dărîmarea cetăţilor cu excepţia Hotinului, boala tiranului, călugărirea sub numele de Paise [sic!], ameninţarea la trezire şi otrăvirea de către doamnă. Asachi încheie: „Aceste evenemente descrisă mai sus şi pentru care am întreprins un înadins voiaj cu familia me în Bucovina, unde la Lopuşna am cules mai multe interesante detailiuri a căria văzute s-au reprodus de pe natură în acest calendar". Binecunoscutele litografii ale lui Asachi, reproduse cu frenezie de toţi cei care au voit să folosească o ico- nografie de epocă pentru Alexandru Lâpuşneanul, sînt, în realitate, făcute de autor pentru propria sa „nuvelă" Lopuşna şi nu au legătură directă cu textul lui Negruzzi! Nuvela lui Negruzzi a avut o bogată descendenţă literară, inspirînd cîteva dramatizări, dintre care prima, în ordine cronologică, aparţine lui Bolintineanu. Piesa lui Bolintineanu a fost publicată în volum împreună cu o altă lucrare dramatică: Alexandru Lăpuşneanu, dramă în trei acte, şi După bătaia de la Călu- găr eni, dramă în trei acte şi in versuri de Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Tipo- grafia Naţională, 1868. Pentru Bolintineanu, Alexandru Lăpuşneanu este, în prima domnie, un erou luminat, anunţînd un program paşnic, o încercare de echilibru între boieri şi popor. Conturul personajelor sufere însă, din cauza tiradelor romantice şi senti- mentale egalizatoare. Bolintineanu face, el, declaraţii în locul domnului: „ziua te chem, în somnu-mi îmbrăţişez chipul tău ce fuge ca o rază, ca un vis, ca o fericire; adesea simţ suflarea ta îmbălsămită, întărîtînd molatec simţirile mele îmbătate, atunci tăcerea nopţii pare că se curmă în dulcele şoapte de sărutări, atunci plecînd fruntea mea pe buzele tale umede şi arzînde, tu tremuri ca o 384 floare la suflarea vlntului şi ca un fluture desfătător udînd guriţa florilor cu rouă aripelor sale, tu uzi buzele mele cu nectarul buzelor tele şi fugi'* (p. 7). In a doua domnie, Lăpuşneanu apare schimbat, vechile angajamente au fost trădate, ţara a fost vîndută turcilor. Justificîndu-şi politica, domnul vede întreg râul în boierii veşnic nemulţumiţi. Ruxandrei, care, în spiritul cronicarului, îi dă ca exemplu statul albinelor, Lăpuşneanu îi răspunde cu o adevărată filozofie a istoriei, nu lipsită de profunzime. La el, ideile machiavelice (impunerea fricii, preferată captării bunăvoinţei) se amestecă cu accepţia unui rău etern, aflat în firea intimă a lucrurilor. Conflictul piesei este destul de convenţional, aglomerînd inutil trama epică atît de riguroasă a lui Negruzzi. Intervin două amoruri, al lui Maluk, capul gărzilor domneşti, pentru Ruxandra, şi al Ruxandrei pentru Ştefan căpitanul, pe care vrea să-l folosească în răzbunarea politică plănuită împotriva lui Lăpuş- neanu. Bolintineanu are în vedere în primul rînd cronica, astfel încît aflăm că Veveriţă, Spancioc şi Stroici au murit la Liov, măcelul boierilor (de la care nu scapă decît Ştefan!) e organizat cu concursul lui Maluk. în finalul, mai redus ca dramatism din cauza parazitarelor meditaţii, Lăpuşneanu, obsedat de umbrele boierilor ucişi, cere să fie călugărit, după care instinctele genocide revin. Otrăvirea şi sfîrşitul tiranului păstrează, în linii mari, datele cronicii şi ale nuvelei. La Cernăuţi, în 1884, se publică Lăpuşneanu-Vodă, tragedie în cinci acte de Samson Bodnărescu, de o valoare mai redusă decît drama lui Bolintineanu. Bodnărescu şi-a scris tragedia, cu excepţia cîtorva scurte pasaje, în versuri, şi a căutat să-i dea o alură meditativă, pentru care însă îi lipsesc, evident, mij- loacele. El e mai fidel lui Negruzzi decît Bolintineanu, deşi abia în ultimele acte se petrec întîmplările la care se referise şi prozatorul moldovean. Apar în tragedie două noi personaje, cu rolul de a aţîţa zîzania între Lăpuşneanu şi Ruxanda şi a mijloci astfel pieirea domnului: Ana, soţia lui Peucer, ucis de Moţoc, şi Şraiber, un reformator calvin. Şi în piesa lui Bodnărescu, conflictul politic, riguros motivat la Negruzzi, e deviat într-o inutilă complicaţie amoroasă: dragostea lui Stroici pentru Ruxanda, folosită abil de doamnă pentru distrugerea lui Lăpuşneanu. Practic, corespondenţele cu nuvela încep de la sfîrşitul actului al treilea, odată cu întîlnirea dintre boieri şi domnul care face cunoscuta decla- raţie programatică: „Aş vre să-l ştiu pe-acela ce poate-altfeli dori, Şi care se încearcă cu altfeli de dorinţi. Divanul? cine oare i-a dat un drept să puie Al ţării steag pe cuibul în care ferb acestea? Şi cine sunt aceia ce-au cutezat să-şi deie Asemene poreclă? Boieri veliţi ca voi, Ce n-au alt dor în lume, decît să se hlizească La luciul coroanei, totuna chibzuind, 385 Cum ar putea să pună nemernica lor mină Pe-asemene podoabă? Aceştia nu sînt ţara, Şi dacă nu li place şi nu mă vreu pe mine, îi vreu pe dînşii eu!'* (p. 93—94). Masacrul boierilor şi sacrificarea lui Moţoc au loc după semne premonitorii precum căderi de stele, cutremure cu morţi aruncaţi din morminte, oprirea nisipului din ceasornice. Spre final, eroul central al tragediei devine doamna Ruxanda. Ea primeşte, în timpul bolii lui Lăpuşneanu, delegaţia de boieri condusă de Stroici, declarînd că îşi va apăra soţul. în realitate ea îi trimite otravă, acuză boierii de a fi omorît un bolnav şi primeşte coroana din mîinile lui Stroici. O altă dramatizare aparţine lui Iuliu I. Roşea: Lăpuşneanu domnul Mol- dovei, tragedie; reprezentată pentru prima oară la Teatrul Dacia din Bucureşti, cu o reproducere după tabloul d-lui Stăncescu „Moartea lui Lăpuşneanu", Bucureşti, C. F. Bidşovski editor, 1886. în „Prefaţă", Roşea se declară eclectic în felul lui Delavigne. El admiră clasicismul, după modelul căruia îşi va construi piesa, dar potrivit romantismului se inspiră din trecutul naţional. Fidel profesiunii de credinţă enunţate, Iuliu Roşea va respecta cele trei unităţi, acţiunea petreeîn- du-se în cadrul unic al palatului domnesc de la Hotin în anul 1566, chiar înaintea sfîrşitului lui Lăpuşneanu. Nucleul tragediei îl constituie visul doamnei Roxandra în care conjuraţia boierilor şi răscoala populară se îndreaptă necruţător împo- triva întregii familii a domnului. Soluţia rămîne jertfirea soţului, pentru a-şi salva copiii. în genere, piesa lui Iuliu Roşea evită situaţiile violent romantice şi acut melodramatice ale altor dramatizări. Ea are o corectitudine care o scu- teşte de exagerări, dar cade adesea în declamatoriu. Influenţa lui Alecsandri poate fi depistată în replicile retorice, abundînd în interogaţii. Tragedia începe odată cu întoarcerea lui Spancioc şi Stroici, acesta îndră- gostit de Ana, nu de Roxandra ca la Bolintineanu şi Bodnărescu. Boierii caută să o atragă pe doamnă în calculele lor politice. Stroici refuză tronul care i s-ar oferi după moartea lui Lăpuşneanu, vrînd să se dedice cultivării limbii (!), iar într-o notă, cu acoperire în Hasdeu, aflăm chiar că e „părintele filologiei latino-române" (?!). Doamna, adevărată eroină de tragedie clasică, are de făcut opţiunea, formulată, de altfel, şi la Negruzzi, între soţ şi fiu. Lăpuşneanu, deşi văzut ca o brută, expune principii democratice, preconizînd sprijinirea pe popor, împotriva boierimii. Aceasta este văzută diferenţiat istoric, vechea boierime întrunind calităţi superioare urmaşilor degeneraţi (ecou din Ochire retrospectivă ?). Scene întregi sînt versificate după Negruzzi, doar cu cronologia schimbată sub imperiul unităţii de timp. Iată întîlnirea Roxandra-domn: LĂPUŞNEANU (întîmpinînd-o ) Ce pricină e oare De-ţi laşi şi fus şi furcă în zi de lucrătoare Şi vii aicea? 386 ROXANDRA Doamne, ce lucru m-a-ndemnat, Sînt lacrimile-amare, ce pragul mi-au scăldat, A văduvelor mume ce soţii şi copiii Şi-i văd, fără-ncetare, căzînd pradă urgiii Domneşti" (p. 115 — 116). „Oriunde ies în cale nimica nu-ntîlnesc Decît sărmani ce taţii cerîndu-şi se tîrăsc Nainte-mi, iar rădvanul oprindu-mi-1 în cale Soţii şi mame părul şi-l smulg de-adîncă jale Şi-n faţă-mi tot azvîrlâ ameninţarea lor: 6HJI, HTO H3MCHHJIO MHe. llycKaâ fi paaocTH BKyniaio He BnojiHe; Ho tbi, HeBHHHaa, tbi poxc^eHa ansi cnacTbH, BecneHHO Bepb eMy, jieTynHft mht jiobh: flyma tbob *HBa ansi flpyacâbi, rjw jik>6bh, 10 fljra noueJiyeB cJiaflocrpacTB»; Jlyma tboji HHCTa: yHbiHbe nyacflo eâ; CBeTJia, KaK bchbim aeHb, MJiaaeHHecKaa coBecTb. K neMy Te6e BHHMaTb 6e3yMCTBa h CTpacreft 15 He3aHHMaTejibHyio noBecTb? OHa TBOtt THXHfi yM HeBOJIbHO B03MyTHT; Tbi cne3bi 6yAemb jihtb, tbi cep/ţijeM co/iporHembca; floBepHHBoft aymH 6ecneHH0CTb yjieTHT, H th Moeîi jiioSbh, 6bitb mohcct, y^cacHembCH. Bbitb MoxceT, HaBcer^a ... HeT, MHJiaa mob, 20 JlmnHTbCH b 6ok>cb nocjieflimx Hacnaxc^eHHfi. He TpeOyft ot mchb onacHbix OTicpoBeHHfî : . CeroAHH a jik>6jijo, cero^HH cnacTJiHB si. (A. C. IlyijaKHH, JJoÂHoe Coâpame conunemu, tom BTopofi, cthxo- TBopeHHB 1820—1826, H3/ţaTejiBCTO AxaaeMHH Hayic CCCP, MocKBa, 1963, p. 59) O oarecare apropiere se poate stabili între cele două poezii, dar de aici şi pînă la „imitaţie" e o cale mult prea lungă. însăşi posibilitatea unei influenţe trebuie privită cu toată circumspecţia. Există în ambele texte o dramă a neco- municării, poetul, mistuit de patimi, cere iubitei să nu caute a afla pricina - durerii sale. Iubita apare, de asemenea, în aceeaşi lumină pură, înnobilînd cu prezenţa ei viaţa zbuciumată a poetului. E. Dvoicenco a găsit chiar şi o rela- tivă concordanţă a unor versuri: v. 13 — 14 „De ce vrei să asculţi a nebuniilor şi a patimilor poveste ne- atrăgătoare?" (trad. Ecat. Dvoicenco) ar corespunde cu v. 2 „De ce voieşti să afle cumplitul meu necaz?"; v. 3 „Nu mă întreba de lucruri ce nu mai sînt" ar fi la Negruzzi v. 38 „Dar — nu-ntreba pricina ce darm-a mea junie" (? !); iar v. 3 „Nu gust pe deplin plăcerile lumeşti" (versiunea stabilită pentru nevoile „demonstraţiei" de E. Dvoicenco, întrucît traducerea mai exactă e: „Chiar dacă eu nu pot să trăiesc pe deplin bucuria") devine la Negruzzi v. 27 „Petrec, lipsit de toate plăcerile lumeşti". Aceste apropieri rămîn, totuşi, neconcludente, uneori forţate, pentru a răspunde intenţiilor unui paralelism care nu are alte puncte de susţinere. Căci cele două poezii sînt, structural, deosebite. La Puşkin, poetul traversat de patimi 422 lasă iubita să-şi trăiască plenar ingenuitatea. Alături de ea, el îi declară dra- gostea, fără să îndrăznească să o apropie de lumea sa frămîntată, în care odată intrată, iubita şi-ar pierde liniştea. La Negruzzi, opoziţia e mai superficială. Chinul care-i „darmă" „junia" nu e altceva decît însăşi dragostea, versurile, ades de factură minoră, fac aluzii clare în acest sens (v. 17—20). Partea a doua capătă o alură didactic-moralizatoare, cu totul inexistentă la Puşkin. Versurile 22—28 reprezintă o autobiografie concentrată a omului ce nu face tranzacţii. De aceea versurile 26—29 („Eu nu am fost ca dînşii etc.") au şi fost alese ca epitaf pe mormîntul de la Trifeştii Vechi. Finalul marchează mai subliniat anta- gonismul dintre poet şi iubita care nu-i cunoaşte suferinţa secretă. Rămînînd extrem de rezervaţi faţă de analogia cu Puşkin, se cuvine, mai degrabă, semnalată apropierea făcută de V. Ghiacioiu (op. cit., p. 60—61) cu celebrul sonet al lui Arvers, mult mai în spiritul minor al poeziei lui Negruzzi. într-adevăr, versurile 17—20 şi 38—41 pot fi citite ca o „versiune" Negruzzi la sonetul care începe cu strofa: „Mon âme a son secret, ma vie a son mystere, Un amour eternei en un moment con$u, Le mal est sans espoir, ainsi j’ai du le taire, Et celle qui l'a fait n'en a jamais rien su". Negruzzi a putut cunoaşte sonetul lui Arvers (1806—1850) în volumul Mes heures perdues, apărut în 1833. Poezia La M*** (în primă variantă La Maria) e dedicată, desigur, Măriei Gane, cu care Negruzzi s-a căsătorit în 1839. într-o scrisoare datată „29 august 1839", Heliade îi comunică a fi schimbat cîteva versuri în versiunea apărută în „Curier de ambe sexe": „după voia ce mi-ai dat am schimbat, sau mai bine ţi-am stricat cîteva versuri" („Convorbiri literare", 1 iulie 1880, p. 155). Iar finalul, cu parafraza primei strofe a poeziei, nu mai lasă vreo îndoială asupra celei căreia îi este dedicată: „Fă complimentele şi închinăciunile unui om adăpat cu fiere doamnei Negruzzi şi spune-i, mă rog, că sunt mult mai sincere decît ale celui fericit; adaugă-i din parte-mi versurile dintâi ale dumitale ca din partea unui ce vă doreşte fericirea la amundoi: Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea, Tu singură poţi face consoţul fericit. Să-nfrunte goana soartei, să nu ştie durerea Ci vieţe s-aibă două, plăcerile-nmiit." (Ibidem, p. 155-156) La Maria. „Curier de ambe sexe", periodul II, nr. 18, p. 237—238, cu data „aug. 2" (C.N.) [CAS]; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 177 [PTJ. 423 Variante 2 să afle PT: să afli CAS; 3 lacrimi PT: Iacrămi CAS ; 5 darmă-a mea PT r darm-a mea CAS; 6 De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt PT: De ce în floarea vîrstei bătrîn pare că sunt CAS; 7 nime PT: nimeni CAS; 3 nime PT: nimini CAS; 8 întră PT: intra CAS; 10 pe-un PT: p-un CAS; 11 patimilor PT: patimelor CAS; 12 veştezită PT: vestezită CAS; 12 de-o PT: d-o CAS; 14 şi venin PT: cu venin CAS; 15 altă PT: alta CAS; 16 aceste PT: acestea CAS; 17 nourează PT: nnourează CAS; 18 ascuns PT: închis CAS; 19—20 Iar raza bucuriei în veci nu-1 luminează, / Şi dulcea mîngăiere în ea nu a pătruns PT : Nici raza bucuriei aci nu luminează / în veci pe el e noapte; nu doarme, n-are vis! CAS; 23 Asemene PT: Asemenea CAS; 24 de fumul PT: la fumul CAS; 25 Vînzîndu-şi conştiinţa PT: Ce-şi vînd şi conştiinţa CAS; 26 de-aceea PT: d-aceea CAS; 33 de-ar fi PT: d-ar fi CAS; 39 De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt PT: De ce în floarea vîrstei bătrîn pare că sînt CAS; 40 nime PT: nimeni CAS. MARŞUL LUI DRAGOŞ în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 13 din 30 martie 1842„ apare sub titlul Un discurs şi poezie o scrisoare din 1838 (Iaşi, noiembrie 17) â lui Iordache Mălinescu către Negruzzi, urmată de o scurtă scrisoare a iui Negruzzi, însoţită de trei doine. „UN DISCURS ŞI POEZIE Domnul mieu! Părerea mea în privirea Doinii noastre (despre care în trecutele zile avînd o mică dispută cu dmta, făgăduisem a ţ-o împărtăşi) este că din istorie se ade- văreşte: cum că coloniile romane (din care ne tragim noi românii) aducîndu-se în Dacia pe la anul 105 după Hs. de cătră împăratul Traian şi alţi împăraţi romani după dînsul, au fost neprecurmat cu noua lor patrie înturnate cu cealantă lume romană, pănă pe la 274 după Hs. — cînd năbuşind Goţii şi neputînd împăratul Aurelian apăra Dacia de năvălirile acestor barbari, o parte de romani i-au strămutat piste Dunăre în Misia iar cea mai mare parte nevroind a-şi părăsi ţara în care zăcea îngropate oasele fraţilor, părinţilor, a moşilor şi a stră- moşilor lor, rădicîndu-se de pe la cîmpii, s-au tras în cele de natură zidite, cetăţi a Carpaţilor — s-au ascuns zicînd strămoşii noştri în munţii Carpaţilor ascunzîndu-se împreună cu dînşii şi istoria lor pentru cîteva veacuri — zic pentru cîteva veacuri; pentru că pănă pe la suta a VII sau a VIII, mai nemică nu ştim de faptele lor, — Neuitat fie în inimile românilor Nestor Părintele istorii Rossiei ! Acest cuvios bărbat scriind pe la giumătatea a sutei XI, aşa-i descopere pre români. « Slovenii, zice el, lăcuia din vechime în părţile Dunării, unde este 424 acum Ţara ungurească, dar gonindu-se de acolo de cătră Volohi1 (români) au trecut de s-au aşezat pe Visla şcl. în Polonia, Rossia şi alte ţări. » Vezi Karamzin, Istoria Rossiei, T. I, la începutul capului II, şi nota 65 ; însă Karamzin adaoge acolo şi aceea ce şi alţi mulţi istorici nu o tăgăduiesc, adecă «că stră- moşii noştri români, năbuşiţi fiind de neamurile barbare, precum goţii, hunii şi alţii, au căutat scăparea lor prin munţi, şi văzînd ei mai în urmă slăbăciunea avarilor, au pus stăpînire pe Transilvania şi o parte din Ungaria, unde slovenii au fost siliţi a li se supune ». Karamzin în aceeaş notă socoteşte a fi urmat întîmplarea aceasta în suta VII sau a VIII. Dar oare în acestea patru sau cinci veacuri (de la sfîrşitul sutei a III şi pănă la a VII sau VIII) ce să mai fi făcut românii din Dacia noastră? Nu este îndoială că ei nu şidea cu mîinile numai în sîn, ce tot prin asemenea mijloace a armilor îşi apăra patria lor (mai vîrtos părţile munţilor) şi de cătră celelante neamuri crude de mai nainte, precum: goţi, huni, ghepizi ş.a. — Poate că de la numele goţi, este că: românii din Mol- dova şi pănă astăzi numesc pe ţiitorii de drumuri furi, hoţi2 Aşadar este de crezut: că românii avea zăstămpurile lor de răsuflare şi în cele mai ascunse timpuri a istoriei lor. — în asemenea zăstămpuri adeseori îşi aducea ei aminte de moşanul şi împăratul lor Aurelian, carele nici pănă astăzi nu-i uitat în cîn- ticile românilor cunoscute supt nume de colinde, numindu-1 prin acestea Ler, A Ier şi Oilerun Domnu (vezi Cantemir, Hronicul Româno-Moldo- Vlahilor, T. I, faţa 292; şi Maior, Pentru începutul românilor în Dacia, capu II, S 10, f. 26). — Tot cam de pe atuncea, domnul mieu, va fi şi doina cea în cînticile românilor ţărani încă păstrată — cu doina şi doinita încep ei şi astăzi mai toate cînticile lor. — Doina dar şi doinita vor fi cîntat ei şi în cele mai triste timpuri ale năvălirii barbarilor, mai vîrtos: cînd după vro biruinţă nădăjduia a priimi de la domnitorii lor donatiuum (aşa se chiamă latineşte darul ce-1 priimea oştenii de la împărat, din care lesne să putea preface în doina), sau cînd mergea pe pîndă 1 Cu prilejul acesta voi să zic ceva, domnul mieu, şi de Voloh — părerile despre acest nume ce ni-1 dau streinii, sînt foarte deosăbite între sine. — Fi-voi oare osîndit de dmta, dacă aş zice că: numele de vlah, sau (după Nestor) voloh, s-ar trage de la slovenescul cuvînt volhvâ, adecă vrăjitori, sau cum am zice năzdrăvan? Aşa-i că nu? dacă ai vroi să-ţi aduci aminte: că slovenii cînd au început mai întăi a se ivi în istoria lumii, într-atîta de sălbatici era, încît lesne li să putea păre că tactica ieghioanelor romane în război, maşinile, instrumentile, scrierea şi alte măiestrii a lor, nu putea fi alta în ochii slovenilor, decît numai nişte f armiei. — De nu-i tocma şi aşa, totuşi însă mai binişor să loveşte aceasta decît vlecu şi volochita (tîrîitori din loc în loc) a şvedului Tunman; pe care mai în urmă l-au imitat şi alţi scriitori streini — vezi Tunman, t)ber d. Gesch. der osterr europăischen Vdlker, p. 347. Vezi însă istoria lui Petru Maior. 2 Acest cuvînt, precum şi altele asemenea, noi românii, din lipsa literii h, nu-1 scriem după cum îl pronunţăm, adecă Hoţi, Hotin, Hribi ş.a. ce Xoti, Xotin, Xribi. Deşi ştiu că dmtale ca şi altor mulţi nu vă prea place ca în abeţedarul nostru pintre literile r şi x să se mai întraducă şi un h, de vreme ce şi aşa sînt prea multe; totuşi însă socotesc că nu mă vei urgesi pentru o asemenea însemnare. 425 la vînătoare, chiemînd întragiutori pe Diana, dzîna vînătoriei, sau, în sfîrşit, cînd despovoraţi de arme se suia cu turmele lor pe vîrful munţilor Carpaţi, de unde uitîndu-se cătră Dunăre, numită din vechime Danubius, o mărea prin cîntice mai întăi Danu, Dona şi apoi — doina ! — Această din urmă părere cu atîta mai mult poate avea temei, cu cît ştim: că nu puţine cîntice româneşti se încep cu numiri de rîuri, precum: Murăşul, Oltul, Moldova, Moldovita, Suceava, Suceviţa ş.a. — Apoi dacă românii găsăsc aşa mare plăcere a cînta nurilor celor mai mici, cu cîtă mai multă simţire putea avea ei şi au, cătră Dunăre, care cu aşa maiestate încungiură despre apus, amiazizi şi răsărit tuspatru patrii româneşti. Dmta, domnul mieu, dedu doina de la Donativum, Diana, Danubius, sau de unde-ţi va plăcea, numai te rog a nu o uita, precum nu este uitată nici astăzi în inima românului ţăran, carele pe cît îmi aduc aminte o cîntă şi aşa: « Doina ştiu şi doina zic Şi cu doina mă plătesc Ca de zi de boieresc 1. Cu doina şi doiniţă Scap pe crîng în poieniţă; Cine au zis întăi doina, Arsă i-au fost inima! » şcl. Cu închierea doinii sînt a dmtale — şcl. Iaşi 1838 noiemv. 17 lord. M ă 1 i n e s c u, cam." Iată şi scrisoarea lui Negruzzi: „Domnul mieu! Iată trei doine făcute din fugă. — Dacă vreuna din ele îţi va plăcea şi vei socoti că merită a mai fi văzută şi de streini ochi, îmi vei spune-o, şi eu mai netezindu-o, mai îndreptîndu-o, o voi trimite undeva ca să se publice — păn-atunci, rămîi, şcl. Negru ţi, m.r." La ultimul cuvînt (şcl.) Iordache Mălinescu face o notă în care scrie: „Mărturisesc adevărul: că eu nu tîrziu după priimirea acestor cîntice (alcă- tuite încă de pe la sfîrşitul lui noiemv. 1838, de cătră D. Spat. C. Negruţi) urmînd a petrece mai mult la ţară, n-am avut prilej a mă mai întîlni cu dmlui spre a-mi putea cere voie de a le da la lumină; de aceea, îl şi rog ca să-mi 1 Boierescul se chiamă în Moldova zilele ce este datori ţăranul a le lucra proprietariului pe a căruia moşie lăcuieşte; însă acest cuvînt să vede că au întrat în cîntecile moldovenilor în veacurile ceste doauă de mai preurmă; pentrucă pănă pe la giumătatea sutei XVII, nu era încă întrodus boierescul. . . 42G ierte îndrăzneala (Văleni, 1842, fevr. 20 — I.M.C.)". („Foaie pentru minte, inimă* şi literatură", nr. 13, 30 martie 1842, p. 97—99). Transcriem, la început. Doina I, Ostaşul păstor (p. 99—100). Doina IT„ Cîntec, va fi transcrisă în cadrul comentariilor la Doină nouă. Doina 1 OSTAŞUL PĂSTOR Doină mîndră şi frumoasă Care-ncingi ca un colan Patria îmbilşugoasă, Marelui Aurelian; Oare cînd pe-a tale maluri Buciumul meu va cînta? Cînd în ale tale valuri Voi putea a mă scălda? Vai! acum cele-nflorite Şi mult răsfăţate văi Sînt de barbari lăcuite, Nu le calcă fiii tăi! Ei prin măguri neguroase Din sălbaticii Carpaţi, Îşi plîng ţările mănoase, Vrednicii români bărbaţi! Cînd soarele străluceşte Intr-ai dimineţii zori, Cînd raza lui risipeşte De pe munţi, grozavii nori, Simt că-n sufletu-mi s-aprinde Dorul pămîntului meu Şi c-o jale mă cuprinde Ce m-apasă foarte greu. Mă uit plin de întristare La baltagu-mi părăsit, Care zace în uitare Lîngă arcul ruginit. îmi iau buciumul îndată Şi pe dealul nalt mă sui. Pe pajiştea tupilată Subt umbrosul brad mă pui. 427 Acolo privind la vale Doina cînt, doina jălesc Şi pe ţărmurile sale Vederele-mi pironesc. Iar cînd trista noapte vine Şi începe a lăsa Preste culmele vecine Neguroasa manta sa, Mă întorc plin de mîhnire La smeritul meu bordei Şi la Domnul mîntuire Pentru pămîntul mieu cei. „Tu, Doamne, adă-ţi aminte Şi de biată ţara ta. De aceste streine ghinte îndură-te a ne scăpa. în destul recea lor boare Păn-acum am răsuflat Şi cu sînge şi sudoare I-am hrănit, i-am adăpat. „Cu a ta cerească mină Depărtează-i de la noi, Să nu mai calce ţărîna Vechilor noştri eroi La ultimul vers, o notă: „Să vede că d. Negruţi închipuieşte pe păstoriul român din timpurile năvălirilor barbarilor". După însăşi mărturisirea lui Negruzzi, doinele îi aparţin, sînt „făcute din fugă". Iordache Mălinescu în nota la Ostaşul păstor îl consideră tot pe Negruzzi autor. De altfel, Ostaşul păstor se îndepărtează cel mai mult de poezia populară ca lexic („barbari", „vechilor noştri eroi", „ghinte"), imagini („neguroasa manta sa"), aluzii istorice („Patria îmbilşugoasă, / Marelui Aurelian"). Al. Bistriţeanu, în studiul C. Negruzzi şi creaţia populară, publicat în „Limbă şi literatură", nr. 6, 1962, p. 369 — 386, face chiar o apropiere pe baza invocaţiilor retorice între Ostaşul păstor şi Cîntarea României. Iordache Mălinescu, în nota pomenită, sugerează aluzia la epoca năvălirii barbarilor. S-ar putea totuşi ca Negruzzi să se refere şi la perioade mai recente. Marşul lui Dragoş aparţine, pînă la proba contrarie, tot lui Negruzzi. Al. Bistriţeanu apreciază că, prin ritmul dactilic şi rima uneori îmbrăţişată, poezia se depărtează de producţiile folclorice. Problema folclorizării unor scrieri 428 aparţinînd autorilor culţi s-a pus încă în epoca lui Negruzzi, chiar în legătură cu o variantă a acestei poezii. în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 11, 12 dechemvrie 1849, se publică articolul nesemnat Cîntece populare .'omânesli în care se pledează pentru integrarea în folclor a producţiilor culte ce au dobîndit ulterior circulaţie în mediile populare. „Seau că cîntece poporane, adică proprietate bună şi dreaptă a poporului sînt şi acelea, ale căror compuitorii poate fi că sînt chiar contimpurani ai noştrii, însă cîntecele lor fuseră primite preste tot, ele străbătură în sucul şi măduva poporului?" (p. 88). Sînt invocate în sprijin poezii ale lui Homer şi Schiller, iar din literatura română Hora lui V. Alecsandri, Fata din casă şi Radu Vodă de D. Bolintineanu şi Deşteaptă-te romane de A. Mureşanu. în sfîrşit, este citat în aceeaşi ordine de idei un cîntec al Iancului, care nu e decît o variantă a Marşului lui Dragoş. Iată întîi expli- caţia dată în articol: „Bătăile românilor transilvani dederă ocasiune a se lăţi cîteva cîntece care, zică critica orice va vrea asupra lor, trecură în proprietatea poporului. Dintre acelea, noi puserăm mîna numai pe vreo trei din cîte până acum nu se tipăriseră; unul din acelea se numeşte al Iancului" (p. 88). în subsol, următoarea notă: „Unii în locul numelui lui Iancu punea pe Dragoş, rentemeietoriul statului Moldaviei; noi nu ne-am putut esplica această schimbare. Auctorul cîntecului, de cumva mai e în viaţă, ar fi datori cu această esplicăciune. Aria se pare că e din opera Tancred; însă ce ne pasă, ea s-au naturalisat cu totul." Autorul articolului nu cunoaşte, deci, colaborarea lui Negruzzi publicată în aceeaşi revistă în anul 1842. Iată acum cîntecul Iancului: „Astăzi cu bucurie Românilor veniţi, Pe Iancul în cîmpie Cu toţii-1 însoţiţi. Spălaţi armele voastre, Cu graba s-alergăm Din cîmpurile noastre Pe duşman s-alungăm. Marte zeule, Mare bravule, Cu noi să fii. Tu însoţeşte Şi-nsufleţeşte Pe ai tăi fii. Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări le pun; De fluier de cimpoaie Pădurile răsun. 429 Românii se aşează Pe lîng-un mare foc Şi Iancu ospetează Cu dlnşii la un loc. Marte zeule şcl. şcl. Sînt gata, stau cu toţii Să plece la izbînzi, Să prigonească hoţii Să capete dobînzi. Iancul merge-nainte Pe un cal cu ager curs Şi peste-mbrăcăminte Poartă-o pele de urs. Marte zeule şcl. şcl. Iată voioşi porniră Românii cei voinici, Ca lanţuri se înşiră Pe a dealului potici, Nevestele cu jale Privindu-i lăcrămînd îi auzea prin vale Cum se ducea cîntînd. Marte zeule şcl. şcl.'* (p. 88). Mai tîrziu, în 1894, în ediţia a doua din a sa Istorie a limbei şi literaturei române (Iaşi, Tipo-litografia H. Goldner), Ar. Densuşianu îl consideră pe Negruzzi autor al Marşului lui Dragoş care „s-a popularizat la 1848 în Transilvania pe numele lui Iancu" (p. 304). în volumul Poesii poporale despre Avram Iancu, adunate şi publicate de Simeon Florea Marian, Suceava, 1900, cîntecul lui Iancu în versiunea iniţială a lui Negruzzi lipseşte. Afirmaţia din „Foaie pentru minte" că ar fi vorba de o arie din Tancred, naturalizată, este greşită. Oricîtă bunăvoinţă am avea, nu găsim în Tancred o arie care să poată sta la originea Marşului lui Dragoş. Doina III Marşul lui Dragoş. „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 13, 30 martie 1842, p. 100 — 101; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 179—181, cu data „1848. Mai". Întrucît cele două versiuni diferă sensibil, dăm, în cele ce urmează, textul integral din „Foaie pentru minte": Doina III MARŞUL LUI DRAGOŞ Astăzi cu bucurie Românilor veniţi, 430 Pe Dragoş în cîmpie Să întovărăşiţi. „Spălaţi armele voastre, Cu grabă s-alergăm Din locurile noastre Pe barbari s-alungăm" Doină, doiniţăl Zînă plăviţăl Cu noi să fii; Tu însoţeşte Ş-însufleţeşte Pe ai tăi fii. Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări Ie pun, De surle, de cimpoaie Pădurile răsun. Flăcăii să aşază Pe lîngă un mare foc, Şi Dragoş ospetează Cu dînşii la un loc. Doină, doiniţă — şcl. Sînt gata. Stau cu toţii Să plece la izbînzi, Să izgonească hoţii, Să capete dobînzi. Dragoş merge-nainte Pe un cal cu ager curs; El piste-mbrăcăminte Poartă-o pele de urs. Doină, doiniţă! şcl. Iată-i, zîmbind porniră Flăcăii mult voinici. Ca lanţul să înşiră, Pe a dealului potici, Nevestele cu jale Privindu-i lăcrămînd îi auzea pe vale, Cum să ducea cîntînd Doină, doiniţă! şcl. La ultimul vers, o notă: „Românii ardeleni mai înlontru zic daina, adecă a în loc de o şi au multă treabă cu dînsa în a lor cîntece. Red". 431 DOINĂ NOUĂ Este cea mai „folclorică" din poeziile trimise de Negruzzi Iui Iordache Mâlinescu (cf. comentariul la Marşul lui Dragoş). Această definiţie lirică şi con- centrată a doinei aminteşte de Doina din culegerea lui Alecsandri: „Doină, doină, cîntic dulce! Cînd te-aud, nu m-aş mai duce. Doină, doină, viers cu foci Cînd răsuni, eu stau în loc. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară, De mă-ngîn cu florile Şi privighitorile. Vine iarna viscoloasă, Eu cînt doina-nchis în casă, De-mi mai mîngîi zilele, Zilele şi nopţile. Frunza-n codru cît învie, Doina cînt de voinicie. Cade frunza jos în vale, Eu cînt doina cea de jale. Doina zic, doina suspin. Tot cu doina mă mai ţin. Doina cînt, doina şoptesc. Tot cu doina vieţuiesc!" (V. Alecsandri, Poezii populare, publicate cu introducere, note şi glosar de G. Giuglea, Editura Tipografiile române unite, Bucureşti, p. 241). Doina II Cîntec. „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 13, 30 martie 1842, p. 100; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 182. Cum varianta din „Foaie pentru minte" diferă sensibil de textul din Păcatele tinereţelor, o transcriem integral: Doina II cîfrrEC De cînd eram încă mic, Doina ştiu şi doina zic Şi cu doina mă plătesc Ca de o zi de boieresc. Şi cu doina şi doiniţă Scap pe crîng în poieniţă. 432 Acolo mă pui pe iarbă Pe malul vrunui părău Fără grijă, fără treabă îmi scot fluierul din brîu Şi cînt doina pănă sară. Dimineaţă, primăvară. Ah! cine au zis întăi doina Arsă i-au fost inima! Iar de vine vro fetiţă Cu părul legat în gîţă Şi să pune lingă mine, Eu cînt doina şi mai bine; Sărut pe biata fetiţă Ş-apoi cînt doină, doiniţă! EU SÎNT ROMÂN Poezie fără valoare, profesiune de credinţă a ataşamentului faţă de solul natal, cu timide încercări de psihologie naţională. Unele versuri par, totuşi, curioase, în atmosfera ansamblului. Versul 15, cu aluzia la şoselele stricate şi finalul cu intonarea unei „manele" (cuvînt specific turc) sînt, cel puţin, ambigue, pretîndu-se, oricum, şi la o interpretare cu subtext ironic. Strofa a patra însă cu vindecarea de către o englezoaică a amorului pentru o româncă, de către româncă a amorului pentru englezoaică, este în linia unui umor tipic negruzzian. Eu sînt român (Cîntec). „România literară", nr. 14, 18 aprilie 1855, p. 176, cu titlul Cîntic (C. Negruţţi) [i?L] ; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 183 — 184, cu data „1853, avgust" [P7]. Variante 9 pe PT : pre RL ; 10 pe PT: pre RL ; 19 de-acuma voi să şăd; PT: de-acum voi ca să şed, RL ; 26 Căpriii ochi zburdatecei Dridri PT: Albaştrii ochi fetei unui franţez RL; 28 o blondă milady PT: sora unui englez RL. în „România literară" lipseşte indicaţia finală: „1853, avgust". ŞALUL NEGRU O întreagă literatură s-a scris despre această poezie. O discuţie „ştiin- ţifică", cu bibliografia problemei se poate găsi în E. Dvoicenco, Puşkin şi România, Bucureşti, 1937, şi în articolul despre Negruzzi al lui G. Bezviconi, publicat în „Cetatea Moldovei", anul III, voi. IV, nr. 2—3, 1 martie 1942, p. 164—184. 433 •Cum nimic esenţial nu a apărut între timp, ne vom referi doar la aceste două contribuţii. în Scrisoarea VII, Negruzzi scrie că versurile Şalului negru sînt „făcute înadins pentru tînăra fată", „acea femeie cu chip îngeresc" care era ^Calipso, greaca prietenă a lui Puşkin. Despre biografia lui Calipso care diferă mult de versiunea dată de Negruzzi, ne vom ocupa în comentariile de la Scri- soarea VII. Aici rămîne să vedem întîi geneza poeziei Şalul negru. Afirmaţia •lui Negruzzi cade, întrucît Calipso soseşte la Chişinău în 1821, iar poezia e datată 14 noiembrie 1820. Toate opiniile converg în a atribui poeziei lui Puşkin ori* ginea într-un cîntec moldovenesc. Că P. Bartenev crede că Puşkin a ascultat cîntecul de la chelneriţa Mariula la „Cazinoul verde" din Chişinău (Bezviconi, .art. cit., p. 173), că prietenul lui Puşkin, Liprandi, şi I. Iaţimirschi spun că a fost auzit de la lăutari în casa boierului Varfolomeu (E. Dvoicenco, p. 51), lucrurile nu mai prezintă importanţă pentru a fi clarificate. Puşkin însuşi a pus în subtitlul poeziei specificarea: „Cîntec moldovenesc", indicîndu-i în acest fel provenienţa. Al. Da vid a demonstrat în Contribuţii la vechea lirică românească („Viaţa Basa- rabiei", 1934, nr. 1 — 2) că poezia moldovenească inspiratoare este la rîndul ei de origine cărturărească, fiind compusă pe la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea, trecînd apoi în mediul popular şi lăutăresc. S-au făcut chiar .speculaţii, care nu mai interesează aici, în legătură cu originea balcanică a cîn- tecului românesc (E. Dvoicenco, art. cit., p. 52). Iată întîi textul lui Puşkin: HEPHA* IDAJIb MoAdaQCKan necan niJDKy îcaie 6e3yMHwît Ha qepHyio mani», H xjianHyio nymy Tep3aeT nenanb. Korna jiericosepeH h moaoa h 6mji. Mjianyjo rpenaHKy n CTpacnio jho6hji. 5 IIpejiecTHaa neBa nacicana mqh* ; Ho ckopo h noxcHji no MepHoro aha. OAHaxcqu a co3Ban secenbix rocreft; Ko MHe nocTynajicH npe3peHHbift eBpefi. «C to6ok> impyioT (meimyji oh) npy3b« ; 10 Te6e * H3MeHHJia rpenaHKa tboh». H nan eMy 3naTa h npOKnnn ero. H BepHoro no3Ban pa6a Moero. Mu BbimjiH ; a Mnanca Ha 6mctpom KOHe ; H KpoTKan «anocrb Monnana bo MHe. 434 15 H^sa a 3aBEAeji rpenaHKH nopor, rjia3a noTeMHejw, a Becb inHeMor ... B noKott oT^ajieHHbill Bxoxy a oahh ... HeBepHyio aeBy Jio63ajr apM*HKHH. He B3HACJI h CBeTa; 6yjiaT 3arpeMen ... 20 npepBaTb nouejiya 3Jioqeft He ycnen. Ee3rjiaBoe tcjio * aojito Toirraji, H Mojna Ha AeBy, OjieAHen, B3Hpaji. H domhk) MOJieHba ... Teicymyio KpoBb ... noraOjia rpenaHKa, nonrâjia /no6oBb ! 25 C rjiasbi ee MepTBoft crom nepHyio manb, OTep h 6e3MOJiBHO KpoBaByio CTaJib. Moli pa6, Kax HacTajia seieproiJi MTJia , B ziyHattcKHe BOJiHbi hx 6pochji Tena. C Tex nop He uenyio npenecTHbix oaefi, 30 C Tex nop a He 3Haio secenbix Hoaett. TjiaîKy xax 6e3yMHwtt Ha nepHyio majib, H xjia^Hyio ny*y Tep3aeT neaajn». (A. C. IlyniKHH, TToAHoe co6pauue coHUHenuu, Tom BTopoft, CmuxomeopeHun 1820—1826, H3^aTe/ibCTBO AicaneMEH Hayic CCCP, MocxBa, 1963, p. 16—17). Cum vom vedea mai jos, Negruzzi pune în subtitlul versiunii din „Curier de ambe sexele", specificarea: „Imitaţie din A. Puşkin". O precizare asemănătoare se face şi cu ocazia publicării traducerii (cu unele modificări) în „Spicuitorul moldo-român": „Traducţie liberă dupre originalul rusesc". în „Spicuitorul", paralel cu textul românesc, se dă şi traducerea franceză a lui Charles Durând, cu subtitlu foarte apropiat de al lui Negruzzi: „Traduction libre du russe". Iată şi traducerea lui Durând: LE SCHALL NOIR Ce schall noir que je tiens est baign£ de mes larmes, Et mon âme est en proie aux chagrins d^vorans! La grecque Ath£naîs par sa beaut6, ses charmes, Dans ma jeunesse, h&as! avait suduit mes sens. 5 Ses paroles de miel, ses perfides caresses M'enivraient de plaisir, de gloire et de bonheur! Ah! qui ne fut trompd par ces enchanteresses! II arriva pour moi, le jour de la douleur! Dans ma demeure solitaire 435 10 Je recevais un jour des convives chdris; La gaitd vive et franche animait Ies esprits; Un serviteur paraît avec mystfcre. Je le vois s’approcher et me dire tout bas: „Tu t'amuses, tu bois, la joie est dans ton âme! 15 Et ta grecque t’oublie! un autre est dans ses bras!” Je lui donnai de lfor et je maudis l'infâme! J ’att&le mes coursiers fringans; Je pars accompagn^ d'un esclave fidfele; Malgr£ l'orage affreux, Ies £clairs et Ies vens 20 Nous atteignons bientot le seuil de la cruelle. La pitte se taisait dans mon cceur d£chir£, J’entre dans cette alcove ou, trop heureux naguere Je croyais etre aim£, j’^tais sOr de lui plaire! La parjure embrassait un persan abhorr^! 25 Je crus voir s’entr’ouvrir la terre! Rage d'amourl c’est toi que je dois accuser! Furieux, je tirai mon large cimeterre; Le sc^terat ne put achever le baiser! Je foulai sa tete sanglante! 30 Mes feroces regards cherchaient Ath&iaîs! Je vois encore ses pleurs, j’entends encore [sic] Tout p£rit â la fois et l'araour et l'amante! La mort avait fl^tri ses funestes appas! J’y colle ma bouche livide; 35 J’essuie avec le schall le tranchant homicide, Et tout convert de sang, je porte ailleurs mes pas. La nuit sombre, terrible et favorable au crime Descend sur la plaine et Ies eaux! Du Danube &umant Ies flots 40 Engloutissent mes deux victimes. Plus de bonheur! adieu, baisers tendres, brfilans! Adieu vous, pour jamais, 6 nuits pleines de charmes! Ce schall noir que je tiens est baign£ de mes larmes; Et mon âme est en proie aux chagrins d^vorans. Charles Durând Deşi textul lui Negruzzi reprezintă o versiune serios amplificată faţă de poezia lui Puşkin, credem totuşi că el este o traducere din ruseşte, neavînd nici o legătură cu varianta Durând. Aceasta, de altfel, apare cam după patru 436 ani de la prima publicare a traducerii lui Negruzzi în „Curier de ambe sexele'*. S-ar putea să existe traduceri pe care nu le cunoaştem încă (mai ales în franceză) şi care să-l fi influenţat pe Negruzzi. Deocamdată ne mulţumim să arătăm că, în ciuda dezvoltării pe care o ia textul lui Negruzzi, el conţine, în nucleu, întreaga poezie, densă, a lui Puşkin. Pe versuri se poate stabili o corespondenţă destul de exactă, după cum urmează: Negruzzi Puşkin Versurile 1 --- 2 Versurile 1-2 7-8 3-4 „ 25-26 7-8 „ 29-30 99 11-12 ,, 31-35 99 14-15 „ 43-44 99 16-17 49-50 99 21-22 „ 53-54 99 25-26 „ 55-58 23-24 „ 61-64 26-27 o 29-30 1 „ 71-72 31-32 între Negruzzi şi Ch. Durând nu e, practic, nici o asemănare. Cîteva versuri ce se regăsesc şi la Negruzzi (v. 16, 35, 39—40 din versiunea Durând) îşi au corespondentul în originalul lui Puşkin, aşa că acolo trebuie căutată pro- venienţa comună. Afirmaţia din voi. al II-lea de Opere complete ale lui Negruzzi (Bucureşti, Minerva, 1909, p. 83), anume că Şalul negru este „tradusă după Charles Durând", trebuie, de aceea, respinsă. G. Bezviconi (art. cit., p. 171 —172) reia şi clarifică o afirmaţie a lui A. Iaţi- rairschi în legătură cu cîteva variante populare culese în anul 1899. Întrucît aceste variante se apropie mai mult de textul lui Negruzzi, Iaţimirschi afirmă că ele l-au influenţat pe scriitorul român şi nu textul lui Puşkin. în realitate, după opinia lui G. Bezviconi, este mai plauzibil să considerăm că variantele respective s-au dezvoltat pe baza versiunii folclorizate a lui Negruzzi. Şalul negru a fost, pentru contemporani, una din cele mai cunoscute pro- ducţii din opera lui Negruzzi. G. Panu, în ale sale Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, Bucureşti, voi. I, p. 276, îl defineşte pe Negruzzi ca autor al nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, „precum şi poetul jalnic şi emoţionant, a cărei pro- ducţie, La şalul negru, era în toate memoriile şi pe toate buzele". E. Dvoicenco (op. cit., p. 53) consideră că şi poezia Levante şi Kalavryta cu care Duiliu Zamficescu debutează în „Literatorul" (anul I, nr. 4, 10 februarie 1880, p. 50—53) ar fi tot o prelucrare a Şalului negru. Levante, frumosul lopătar de la Zante, împuşcă pe bogatul englez Sir Hoowards, rival la dragostea Kala- vrytei, apoi înnebuneşte. E greu de spus dacă mai poate fi vorba de o influenţă a lui Puşkin, întrucît motivul a fost pe larg utilizat în literatura universală. 437 în pios, Duiliu Zamfirescu aduce şi unele modificări faţă de Şalul negru, In afara adaptării la cadrul levantin. Kalavryta rămîne fidelă lui Levante care, într-o clipă de rătăcire, face gestul funest: „El tăcut se furişează printre şalele pierdute Întrebînd lampele stinse, vorbind zidurilor mute, Cercetînd uşe cu uşe şi la ori şi ce mişcare, Simţind inima-i cum bate, sufletul cum îi tresare. Iar în fund, pierdut de lume, el aude-ncetişor Un glas tainic ce-i şopteşte: « Vino . .. ah, mi-e dor, mi-e dor ...» Un pas, înc-un pas ... şi iatâ-1! Iată Cleftul la intrare . . . Pironit de gelozie, rămas mut de întristare El priveşte la englezul ce sărută în uimire Mîna ei, alba ei mînă, căreia nebuni se-ntrec Zantioţii toţi să-nchine neschimbata lor iubire, Luntrea, armele şi capul, tot ce poate da un grec! Cum îl vede, ea spre dînsul tremurînd mîna-şi întinde. «Vin, îi zice cu privirea, Kalavryta e a ta. Vino, vis trimes de noapte şi de buza-mi ce s-aprinde, Dor cu ochii ca seninul, vin, lipeşte-ţi buza ta.» însă el, smintit de ură, vechi pistol din brîu apucă Şi ocheşte ... — Un foc roşu trece viu ca o nălucă. . . Un corp cade ... — O, pistolul, era vechi dar era bun! Kalavryta plînge-n umbră . . . Grecul rîde: e nebun" (p. 53). în ceea ce priveşte Şalul negru, traducerea exemplară, sub raportul fide- lităţii faţă de substanţa şi concentrarea poeziei lui Puşkin, aparţine lui George Lesnea (vezi Puşkin, Versuri, Editura pentru literatură, 1964, p. 83—87). Şalul negru. „Curier de ambe sexele", periodul I, nr. 6 (septembrie 1837?), p. 109—112 (C. Negruzzi) [C^45]; „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 13, 21 septembrie 1838, p. 103 — 104 (C. Negruţţi); „Curiosul", nr. 3 (1837?), p. 81—84 (C. Negruţţi); „Spicuitorul moldo-român", Iaşii, la Institutul Albinei, 1841, iuli, august, septemvrie, p. 83—85 [5]; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 185 — 187 [PT]. „Foaie pentru minte" şi „Curiosul" republică versiunea din „Curier de ambe sexele". „Spicuitorul" însă vine cu o versiune ce aduce elemente comune atît textului din „Curier", cît şi celui din Păcatele tinereţelor, alături de o serie de inovaţii care nu se regăsesc în altă parte. Desigur că Negruzzi a revizuit poezia înainte de a o preda redacţiei „Spicuitorului moldo-român". De aceea am folosit versiunea din „Spicuitorul" la variante. 438 Variante în CAS, în subtitlu, se face menţiunea: „Imitaţie din A. Puşkin". în 5 întîlnim, în subtitlu, precizarea: „Traducţie liberă dupre originalul rusesc". 2 Şi sufletu-mi rece PT: Ş-al meu suflet răce CAS: Ş-al meu suflet rece S; 2 nemîngăiat PT, CAS: nemîngîiat 5; 4 Este sfăşîiat! PT, S: El e sfîrămat CAS; 6 Din care pricină cumplit pătimesc PT: Pentru ce pricină asfel pătimesc CAS: Pentru ce pricină astfel pătimesc S; 9 Cu negre sprincene, cu rumănă faţă PT: Cu sprincene negre, cu rumenă faţă CA S: Cu negre sprincene, cu rumenă faţă 5 ; 11 Căci atunce lesne în amor credeam PT: Căci atuncea lesne în amor credeam CAS: Căci lesne atuncea amorul credeam 5; 12 Şi amărăciunea-i încă n-o ştiam PT, CAS: Şi a lui necaze încă nu ştiam S; 13 Iscusita fată cu a sa iubire PT: Iscusita fată şi a sa iubire CAS: Brudnica copilă cu a ei iubire S; 14 Cu-a ei cătătură PT: A ei cătătură CAS: Cu căutătura S; 17 este pe PT: fost-a pe CAS: fost-au pre S; 18 Credinţa e vorbă, amoriul PT: Credinţa e vorbă; amorul CA S: Credinţa-i o vorbă, amorul 5; 20 prietini, cu care vorbind PT: prietini, cu carii şăzind CAS: prieteni, cu care şezînd 5; 24 Vro neno- rocire nici macar visam PT: Şi nenorocirea nici nu o visam CAS: Vro neno- rocire nicicum nu visam S; 25 jidov vine şi-mi şopteşte PT: jidov vine şi-mi şopteşte CAS: jidov viind îmi şopteşte S; 26 ce-atît o iubeşti PT: ce-atîta iubeşti CAS: ce atît iubeşti S; 27 pre PT, S: pe CAS; 29 Eu îi dădui aur şi îl blăstămăi PT: Eu i-am dat lui aur şi l-am blestemat C^4S; Eu i-am dat lui aur şi l-am blăstemat S; 30 Şi pe credinciosu-mi rob atunci chiemăi PT: Ş-al meu cu credinţă robul am chemat CA S: Ş-al meu cu credinţă robul am chiemat 5; 31 Pe calul meu ager PT: P-armăsarul ager CAS: P-armasarul ager S; 33 Nu simţeam durere, nici compătimire PT: N-am simţit nici jale, nici milostivire CAS: Nu simţeam nici jale, nici milostivire S; 34 peatra PT, S: piatra CAS; 35 ochii îmi painjini PT, S: ochii-mi au painjinit CAS; 36 Şi înghieţul morţei inima-mi slei PT, S: Şi îngheţul morţii de tot m-a sleit CAS; 37 grecei PT, S: grecii CAS; 38 Slăbi tot curajul PT: Slăbiră curajul CAS: Slăbiră curagiul S; 39 ajung PT, CAS: agiung 5; 39 rece ca de moarte PT: răce ca la moarte CAS: rece ca la moarte S; 41 turbare PT: durere CAS, S ; 42 Văz . . . aievea oare sau e vrun rău vis PT: Văz; aievea oare sau este vrun vis CAS: Văd, aieve oare sau este vrun vis 5; 43 fârdelege PT, S : fârâlegea CA S; 44 Pe-un arman P T: P-un armean CA S: P-un arman 5 ; 45 arătau PT: arăta CAS, S; 48 C-o cruntă lovire i-am prăvălit jos! PT: Lovii! — Capul lor s-au prăvilit jos. CAS: Lovii. . .! Capul lor s-au prăvălit gios 5; 49 cu turbare PT: în picioare CAS, S; 50 cel plăcut PT, CAS: mult plăcut 5; 54 ferul sîngerat PT: oţelu-ncruntat CAS, S; 55 ţiu PT, CAS: ţin 5; 56 Şi cum din grumazu-i PT: Şi ce fel din rană-i CAS, S ; 57 De-acum se sfîr- şiră PT: D-acum să sfîrşiră CAS: D-acum se sfîrşiră 5; 57 cea PT, CAS: ce S; 58 Ş-amoriul PT: Ş-amorul CAS, S; 59 De-acum PT: D-acum CAS, S ; 60 spun PT, S : spui CAS ; 61 luă îmbe PT : luă-ndată CAS, S; 62 Şi-ndată 439 ce-a nopţei umbră se ivi PT: Şi cum ale nopţii umbri s-au arătat CAS: Şi cum umbra nopţei s-a împrăştiat S; 63 Dunărei PT, S: Dunării CAS; 64 El le azvîrli PT; El le a aruncat CAS: EI le-au aruncat 5; 65 Ah! cu trupul grecei PT, S: Ah! cu al grecii trupul CAS; 66 s-a acufundat PT, CAS: s-au acufundat S; 67 Nici minut, nici oară nu mai am de-atunce PT: Nici ceas, nici minută nu mai am d-atunce CAS, S; 68 De-amor PT: D-amor CAS, S; 68 ce PT: ci CAS, S; 70 Viaţa mea-i suspin PT: Viaţa-mi e suspin CAS, S. PRINCESEI CATINCA CONACHI VOGORIDE Poezie ocazională, moralizatoare, străbătută de un filantropism de nuanţă aristocratică, specific fazei crepusculare a gîndirii lui Negruzzi. Princesei Catinca Conachi Vogoride. „Steaua Dunării1', nr. 8, 26 ianuarie 1856, p. 32 (C.N.) fS]; Păcatele tinerefelor, 1857, p. 188 [prj. Variante 8 condemnat PT : condamnat S ; 10 jos PT: gios S ; 12 ajutor PT : agiutor S ; 14 A dat PT: Au dat S. APOLOG Este o reluare a poeziei Domnului P. Prunco, apărută în „Alăuta româ- nească" din 1837. Paralelismul dintre Apolog şi Domnului P. Prunco râmîne edificator pentru scrupulozitatea artistică a lui Negruzzi, care nu a ezitat să opereze reducţii masive în textul primei variante. Apolog tratează, într-o expresie limpezită şi concentrată, o temă cunoscută, „roata norocului", altfel spus, capri- ciile soartei, ilustrînd parcă în final celebrul adagiu al lui Montaigne: „a filozofa înseamnă a învăţa să mori". în Domnului P. Prunco, Negruzzi nu-şi poate stăpîni diluţia verbală, versificînd idei apropiate de cele din Melancolia, în legătură cu sfîrşitul omului vrednic şi al „trîntorului". încheierea poeziei, dedicată direct lui Pruncu, ţine, mai degrabă, de producţiile de album şi Negruzzi a renunţat la ea în 1857. în „Alăuta românească", poezia Domnului P. Prunco este precedată de Reverii, dedicată, de asemenea, lui Pruncu, cu ocazia apa- riţiei romanului Pustnic, tradus după vicontele d'Arlincourt. Reverii tratează tema celor patru vîrste, banală, după observaţia lui G. Călinescu (op. cit., p. 400) în sec. al XVIII-lea, dar care poate fi întîlnită şi în literatura secolelor ante- rioare. Amintim, spre exemplificare, celebrul monolog al lui Jacques din Cum vă place. Negruzzi a fost conştient de valoarea redusă a poeziei — care s-ar putea să fie o traducere neidentificată încă — şi nu a inclus-o în volumul selectiv din 1857. 440 Date despre P. Pruncu se pot găsi la G. Bezviconi, Costache Negruzzi, în „Cetatea Moldovei", anul III, voi. IV, nr. 2 — 3, martie 1944, p. 183 — 184: Încă un prieten basarabean al lui Negruzzi. Domnului P. Prunc o. „Alăuta românească, suplement la no. 21 a Albinei româneşti", 14 martie 1837, p. 99 — 100 (C. Negruţţi). (Poezia este precedată de Reverii, semnată tot de Negruzzi); Păcatele tinereţelor, 1857, p. 189 — 190, cu titlul Apolog. Reproducem integral, în cele ce urmează, poeziile Reverii şi Domnului P. Prunco, precum şi Răspunsul d-sale d. Pruncu domnului C. Negruţţi din aceeaşi „Alăută românească", p. 100. REVERII ... La vita 6 un bene Che usandone si scema. Ogni momeato ... 6 un pa&so Che al termine avvicina, e dalie fasce Si comincia a morir quando si nasce. Metastasio Ne naştem fără ştiinţă că pruncia ne să duce Ca un pîrăuţ de lapte fără picături amare, Şi că-i vrîsta fericirei şi minuta cea mai dulce, Ce Omul-urabră fugindă-subt cer în viaţa sa are. Dup-aceea vine vremea juneţii şi a iubirei, Cînd ţi-s drage toate celea, cînd plin de învăpăiere Adormi încîntat şi vesel pe aripele-nchipuirei, Cînd un nume gingaş, fraged, este toat-a ta avere, Cînd te simţi cel mai ferice strîngînd o tînără mînă, Cînd de o vorbă, de o ochire inima ta să topeşte; Inima ta ce atuncea îi de dulce necazuri plină Şi cunoaşte păn-şi pasul şi glasul care-1 iubeşte. Tinereţa! tinereţa! care zile-ntregi visază, Iar noaptea nu doarme, arde, plînge, rîde şi în trude Petrece, şi nu simţeşte ochi frumoşi nici line raze, Nici a lui april flori vede, nici privighitoare aude; Numai un nume, un nume este al său soare, a sa lume. Pe acela numa-1 vede, pe acela numa-1 simţeşte, Nu vra nimic-a şti altă decît acel singur nume Ce-ntr-a sa inim-aprinsă, domneşte tiraniceşte. — Pe urmă soseşte timpul, cînd pe a unei soţii frunte Culegi cu melancolie trandafirul iubit ţie, îţi pare că eşti ferice şi îns-îţi aduci aminte Şi doreşti vremea trecută carele n-a să mai vie; 441 Apoi vezi cum pe încetul trece, fuge şi să stinge Dimineaţa ta, văpaia, primăvara, buna voie, Şi cum amiaza vieţii te arde cînd te agiunge, Cum capul tău să-ncujbează de grijă şi de nevoie; Pierzi nădejdea şi părerea, visele măgulitoare . . . — Ah! au fugit, s-au dus vremea în care somnul perisă, Cînd gîndei la fericire, cînd iubei cu înfocare, Cînd fruntea ta îngrijire şi temerea n-o-ncreţisă! — Dar ce erai tu atuncea? — Un sărac tînâr zburdatic Făr-avere, fără nume, nenorocit cît să poate în capul tău purtînd vise şi în inimă jeratec Să-ncheia-n amor şi jocuri plăcerile tale toate. Şi însă oftezi acuma şi cu durere amară Gîndeşti la acele zile sărace şi pătimaşe Şi cu ochii plini de lacrămi te închizi într-o cămară Să ceteşti, să săruţi încă nişte de amor răvaşe. Bătrîneţa! bătrîneţa vine şi părul albeşte, Pe urmă zilile noastre să rup şi cad veştezite, S-apropie moartea slută şi cătră noi să rînjeşte; Atunci jălim a juneţii ceasurile fericite, Sîntem înţălepţi, statornici, rîdem d-amor şi ne pare C-a iubi în nebunie, căci inima ne-i sleită. Foc, dragoste, vioşie, amor, flăcări nu mai are, Ha samănă ca o babă de sulimanuri zbîrcită. Ş-asfel posomorit omul păşeşte pe nesimţite Din zi în zi păn-ajunge la mormîntul ce-1 înghite! — Aceasta este viaţa! asta-i a ei fericire! Ne naştem şi dorim moarte — apoi vine tinereţa Şi dorim copilăria — pe urmă în pătimire Oftăm după tinereţă şi — ne apucă bătrîneţa. în sfîrşit pier toate celea ca visul de dimineaţă Şi murim jălind la urmă tinereţă şi viiaţă! — DOMNULUI P. PRUNCO Toată vremea ce oamenii P-astă lume petrec Preste roata norocului A să sui să-ntrec. Şi cînd acum să bucură 442 Că s-a urcat pe ea Şi că-şi vor face mendrile Cum ar gîndi ş-ar vrea Rătunda roată răpide Pe schiţe s-au întors Şi mîndrul poticnindu-să Cade cu capu-n jos. Atuncea rîd cu hohote Cei care l-au privit Aşa semeţ suindu-să, Atît de înmîndrit. — Iar înţâleptul pururea Nu cată la noroc, De a lui favoruri putrede Rîde ş-îşi bate joc; Şi el dator ştiindu-să Cătră patria sa Ferice socoteşte-să Cînd au făcut ceva, Cînd cu vro a sa scriire Pe prost au luminat Sau strămoşeşti slăvitele Fapte au arătat; Ori au putut să curăţe Vreun rău încuibat Sau însfîrşit să mîngîie Pe dreptul împilat. Şi cînd soseşte agerul Groznicul morţii ceas El moare, însă numile Lui vecinie au rămas. — Iar cela ce ca trîntorul Sâ-ndoapă trîndăvind, Din sîngele pămîntului Ce l-au născut oftînd, Cade ca scaiul carile Cît în picioare sta Nu slobozea pe nimene Pînă nu-1 înghimpa; Iar cînd coasa tăietu-l-au Rămasă veştezit Şi numele-i în pulbere Cu sunet au perit. . . 443 Iubitule prietine! Acest fel tu nu eşti Căci a lumei nevoile Cunoşti» ştii şi simţeşti; Tu cu o mină harnică Tot smulgi cîte un spin Dintr-o pustie ţarină Şi sameni cîte un crin, Şi românizmul limpede Curge din pana ta, Dulci, plăcute-s ideile Ce vrei a ne arăta. Cît de frumos tu volbura Paternilor descrii în carile să zbuciumă Tineri, bătrîni, copii! Pe Elodie gingaşă Pare că o privesc Cînd frumoasa-ţi trăducere M-apuc de o cetesc, Pare că-n munţii Sviţerii Cu Carolul tău sînt Şi parcă văz avidoma Duiosul lui mormînt! Nu, a mea liră slobodă Nu ştie a lăuda, Dar proza ta cea netedă Plăcîndu-i a cînta, Ţ-închină aste veştede Şi triste Reverii Drept o dovadă trainică Unei prietenii. Care va sta d-a pururea Ş-n orice întîmplări, Ca stînca de statornică în viforoase mări. C. Negruţţi Răspunsul dsale D. Pruncu Domnului C. Negruţţi Poezia şi proza să pot asămăna cu două tinere fecioare surori, împodobite din fire, cu deopotrivă strălucită frumuseţă, însă întîmplarea, aruncînd pe una din acelea, de la a ei naştere, în sînul îmbilşugării şi din aceasta, pe lîngă firească 444 a ei frumuseţă, mai adăogîndu-să şi gingăşiturile, ce purure să cîştigă, prin iscusinţa creşterii, au covîrşit pe a ei soră, care au rămas neîmpârtăşită de ase- mene cîştigări, atît încît obşteasca privire urmează a fi trasă, ca de o magne- ticească putere, cătră strălucirea îngâmfatei împodobire acei dintâi, rămîind cea al doile mai în nebăgare de samă, ca una ce spre a ei împodobire nimica altă nu are, decît numai oarecare fireşti a cîmpului floricele acaţate de a ei gîţă, care însă trebui a mărturisi că pot fi îndestul de plăcute la videre. Şi dar atîta osăbire fiind, între poezii şi între proză, cît ar pute fi între surorile mai sus pomenite, deşi eu, cel ce nu sînt norocit să aib măcar vreo mică împărtăşire din nepreţuitul dar a poeziei, fireşte urmează să mă mîhnesc. însă ţîi, care cu desă- vîrşire stăpîneşte un asemine sfînt talant, cît de puţin nu zavistuiesc şi spre dovadă, atît a unui aseminea adivăr, precum şi a mulţămirii, ce datori mă găsăsc să aduc cătră tine, pentru versurile ce ai alcătuit, şi îndemnat fiind de sîngur adivăratul prieteşug ce să păstrează în al tău piept, le-ai hărăzit mie, şi care poartă în sine adivărata plăcere a unii îndeplinite poezii, de-m vei da voie, să vor tipări acele versuri împreună cu tălmăcirea încungiurărilor atingătoare de întîmplările trăitoriului în sălbaticul munte a Helveţiei numit Pustnicu. Şi cu toate că eu sînt încredinţat că strălucirea poeziei tale va sluji spre întu- necarea slabii şi din aceasta apoi smiritei mele proză, însă eu sîmt nemăr- ginită mulţămire, crezînd că şi acum, şi în viitorime, să va încununa cu pohfală desăvîrşitul talant a unui patriot şi adivărat al meu prietin. Pavel Prunco CÎRLANII Tot Ia capitolul Neghină si pălâmidă Negruzzi includea în Păcatele tine- veţelor două din contribuţiile sale teatrale: Cîrlanii şi Muza de la Burdujăni. Ironia din titlu era justificată, piesele lui Negruzzi fiind mult sub nivelul atins de proză. Un exemplu concludent îl oferă Cîrlanii, vodevil, foarte probabil de provenienţă franceză, dar a cărui sursă nu a fost încă descoperită. Prea multe nu se pot spune despre această piesă cu ţărani de operetă cărora soţiile le joacă o farsă pentru a-i vindeca de gelozie. Adaptînd farsa în româneşte, Negruzzi, cu un spirit mai realist, ar fi putut modifica cel puţin locul acţiunii, care, după cum ştim, se petrece în mediu rural. Aşa cum se prezintă însă, unele cuplete sînt de-a dreptul ridicule („Cînd la boieresc eu vara"). Singurul cuplet autentic popular este cel de la p. 168-169 şi 170 şi pe care Negruzzi îl citase în articolul său din 1840, Cîntece populare a Moldaviei: „Sub potcoava cizmei mele, / Şede dracul ş-o muiere, / Şi mă-nvaţă-a face rele**. Nota finală aduce mulţumiri compozitorului Flechtenmacher şi actorilor. Interesantă e mai ales polemica cu cei ce s-au scandalizat de aşa-zisa imoralitate a unor fragmente. Negruzzi vede în ei nişte detractori ai literaturii naţionale, sensibili numai la literatura străină. El ne dă astfel şi un punct de vedere rela- 445 tivist-istoric din care trebuie judecată piesa. Cîrîanii, cu toate slăbiciunile ei, era totuşi o piesă scrisă şi jucată în româneşte, una din pietrele care au contri- buit la conturarea edificiului teatrului naţional. Doi ţărani şi cinci cîrlani, vodevil naţional într-un act de C. Negruţţi, reprezentat pe Teatrul Naţional în folosul emigraţilor din Tran- silvania, Iaşii, Tipografia Institutul Albinei, 1849 [/]; Doi ţărani şi cinci cîrlani, vodevil naţional într-un act de C. Negruţţi, reprezentat pe Teatrul Naţional în folosul emigraţilor din Transilvania la 1848. Ediţie a doua. Cu învoirea d. C. Negruţţi, Iassi, Tipografia lui Adolf Bermann, Podul vechi, 1857; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 193 — 218, cu titlul Cîrîanii [PI], Variante 142 4 Ien PT: Ia / ; 9 Da dacă nu-mi e voia PT: Dar dacă nu-mi e voia 7/9 Da dacă n-am nevoie PT: Dar dacă n-am nevoie 7; 14 Da uneori PT: Dar uneori 7; 15 să spuie toate cele PT: să spuie ce n-ar vrea să se ştie 7; 20 Da după PT: Dar după 7; 29 slujească PT: slujască 7; 31 să ne des- părţească PT: să ne despărţască 7. 143 10 ien PT: ia 7. 144 4 Asta-i treaba femeielor ? PT: Asta treaba femeilor îi? 7; 9 pahare PT: pahară 7; 13 Taci tu nevăstuică PT: Aşal Ia taci nevăstuică 7; 22 să dă în dosul uşei PT: se dă în dosu uşei 7. 145 4 Acu-i s-aştepţi PT: Amu-i s-aştepţi 7; 4 Ien PT: Ia 7; 14 boieriului PT: boierului 7; 15 sub răchiţile aieste PT: subt răchiţile aste 7; 17 ce-l face, măi, pe dînsul să vie PT: ce-l face să vie 7; 18 trebuie PT: trebui 7; 27-28 Parcă-i numai Vochiţa PT: Parcă numai Vochiţa e 7. 146 7 boieresc PT: boiresc 7; 22 dacă n-ai PT: dar dacă n-ai 7; 25 Pentru tine PT: Ia pentru tine 7. 147 7 E, cerce PT: Ei, cerce 7; 7 cum mi ţi l-a lua PT: cum ţi l-a lua 7; 9—11 Terinte (îngînîndu4): Ha, ha, ha PT: Terinte: Ha, ha, ha 7; 21 Da PT: Dar 7. 148 2 Da unde PT: Dar unde 7; 12 Vochiţii PT: Vochiţei 7; 22 seama PT: sama 7. 149 6 Da ien las PT: Dar ia las 7. 150 2 Da ce PT: Dar ce 7; 13 Iacată-i PT: Iacătâ-i 7; 18 visează PT: visază 7; 24—25 să se scîrbească PT: să se scîrbască 7. 151 2 Cei dinainte, Vochiţa şi Domnica PT: Cei de sus, Vochiţa, Domnica 7. 446 152 7 Păzeşte-te PT: Păzăşte-te /; 8 iese PT: iesă 7; 19 iacătă-i PP: iacată-i 7. 153 2 merloiu PT; merla 7; 9 să şeadă PT: să şadă 7; 16 jos PT: gios 7. 154 21 puţinei PT: puţintel 7. 155 2 Bărbatul meu PT: Bărbatu-meu 7; 10 bărbat PT: barbat /; 12 ficiorul PT: feciorul 7; 16 Ce-i drept PT: Ce-i dreptul 7; 22 aşă PT: aşa I; 27—28 bărbatul meu dacă te-a videa PT: bărbatu-meu dacă te-ar videa 7. 156 10 Bărbatul meu PT: Bărbatu-meu 7; 22—23 bărbatul meu PT: băr- batu meu 7. 157 17 seară PT: sară 7; 18 năcăjeşte PT: năcăjăşte 7; 20 ameţeşte PT : ameţăşte 7. 158 26 Se juca PT: Se giuca 7. 160 4 Fie ş-aşa dacă vrei. Dar macar primeşte ineluşul ista PI: Uite! Videţi ist inel 7; 8—9 Vezi tu, cumătre, tllhariul îmblă cu nadă; te-i mira de nu l-a lua nevasta ta PT: A să-l ia nevasta ta; tîlharul îmblă cu nadă 7; 10—13 Lionescu: Ţine, Domnico, nime nu te vede. Domnica: Bai, bai (întră în casă) PT: Lionescu: Nime n-are să vă vadă, de ce vă feriţi aşa? Domnica: Lasă Vochiţa să-l ieie. Vochiţa: Ba Domnica l-a lua. Mir. şi Ter.: A mea oare ori a ta / In capcană a să deie? Vochiţa: Ie-1, Domnico, ie-1 de grabă. Domnica: Ba eu nu fac aşa treabă (întră-n casă) 7; 25 Ien PT: Ia 7. 161 4 desnădejduiesc PT: desnădăjduiesc 7; 9 mulţămim PI: mulţumim 7; 18 — 19 m-ai lăsat? PI: m-ai lăsat aşa? 7. 162 2 Să fiu cuminte? PT: Cum se poate? 7; 16 jos PT: gios 7; 28 bărbatul meu PT: bărbatu-meu 7. 163 7 — 21 Domnica: Degrabă ţi-i! Caută vre o fetiţă / Dacă-ţi trebui sărutat, / Sau vro mîndră cuconiţă, / Ce doreşte măritat; / Nu îmbla după neveste, / Cuco- naşule, că zău! / Ţ-a face urîte feste / Vre un bărbat nătărău. / Noi, femeile de ţară / Nu ştim iubi ca la tîrg, / Şi pe birbănţei afară / îi dăm iute şi de sîrg. (bis) (Fuge) PT: Domnica: Degrabă ţi-i! (Fuge) 7; 24 Iese PT: Iesă 7. 164 24—25 aşa este. (Rîde) Miron PT: aşa este. Miron 7. 165 6-7 Ha, ha, ha, ha PI: Ha, ha, ha 7. 166 5 învăţat PT: învaţat 7; 15 Ien PT: Ia 7; 21 mata PT: tine 7. 447 167 23 bărbatul PT: barbatu 1: 24 i-am jurat PT: i-am giurat I. 168 2 Care dă la toţi pricină PT: Care caută pricină I; 16 aste PT: aieste I; 23 joc PT: gioc I; 24 să joace PT: să gioace I; 25 Sub potcoava cizmei mele PT: Subt potcoava cismii mele /. 170 11 Sub potcoava cizmei mele PT: Subt potcoava cismii mele I; 17 joc PT: gioc I; 19 joc PT: gioc I. 171 10 juca PT: giuca I; 10 — 12 nu-i gîndi. Miron: Cum! PT: nu-i gîndi. Şi la tîrg, ca şi la ţară, / Fluturaşii care zboară / Şi tot sar din floare în floare, / Dau ades de supărare. / Nestatornic cine este, / Pătimeşte multe feste. Miron: Cum! I; 28 joc PT: gioc I. 172 8 ba, ba, badeo PT: ba, badeo I; 12 nici gîndeam PT: nici gîndem I; 15 scorchie PT: scorpie I. 173 25 Bucuroşi PT: Bucuros /; 28 — 29 Dacă brudnica junie / Amor caută, visează PT: Dacă omul în junie / După dragoste aleargă /. 174 1 — 7 Gingaşa prietenie / Patimile alinează. / Dulce, blîndă, liniştită, / Ea nu cade în ispită. Toţi: Dulce, blîndă, liniştită, / Ea nu cade în ispită. PT: Duioasa prietenie / Trebui nainte să meargă. / Ea-i statornică, cinstită / Şi nu cade în ispită. Toţi: Ea-i statornică, cinstită / Şi nu cade în ispită I; 23 Ea de cer îi osîndită PT: Ea din cer este ursită I; 26 Ea de cer îi osîndită PT: Ea din cer este ursită I; 31 dac-astă PT: dacă astă I. 175 3—4 ispită. (Perdeaua cade) PT: ispită /; 6 a căpătat PT: au căpătat I; 10 pe PT: pre I; 10 noştri PT, /; 11 a arătat PT: au arătat I; 16 le a răspuns PT: Ie au răspuns I; 17 sînt PT: sunt /. MUZA DE LA BURDUJĂNI în nr. 7, martie 1909, al revistei „Dunărea de jos“, apărea articolul Cum scriau clasicii noştri, semnat de George G. Orleanu, în care se demonstra că Muza de la Burdujăni e o traducere după La Sapho de Quimpercorentin de Th£o- dore Leclercq. Concluziile lui Orleanu erau drastice, cam în felul în care se pro- nunţase şi Nădejde despre Todericâ: „Rămîne însă pentru un viitor articol să vedem dacă în adevăr avem sau putem avea clasici, sau dacă nu carecumva sub raportul epocelor literare noi încă mai aşteptăm pe Malherbe al nostru" (ari. cit., p. 3). 448 Cum nu am avut la dispoziţie piesa lui Leclercq, vom da aici citeva citate din monografia lui Lovinescu, probante pentru demonstraţie. Iată mai întîi distribuţia: „Mademoiselle Z^phirine de Lestenville Le Pr&ident, son amant Auguste, neveu du Pr&ident Georget, valet de Mademoiselle Z^phirine" (p. 228). Iată-1 şi pe Milord Wasterbooroug, devenit la Negruzzi, Baron Flaimuc: „Le Lord. Mademoiselle il doit etre surpris de mon visite, mais de meme que Diog&ne le cynique il cherchait un homme, moi, mademoiselle, je cherche une femme, je le cherche depuis longtemps et je espfcre il est trouvd" (p. 228-229). Şi Turlupini e imitat, nu numai în ceea ce priveşte numele, după Leclercq: „Z’entre sans me faire annoncer, mon adourable, tant z’ai d'impatience de tomber k vos pieds. — Ma zou mou trompe assour&nent, mademoiselle; vous n’etes pas la personne que zou serche. C’est oune demoiselle k marier, et vous n'etes pas d’âge que ze crois." (p. 229). în sfîrşit, iată-1 şi pe Moutonnet, modelul lui Chir Lacherdopulos: „II y a des choses que Ton voit et qui sont k la porţie de tout le monde; par exemple, je dirais bien â peu pr&s ce que vous pesez (il rit). H£! h£l h^! Je demanderais non plus si vous 6tes jeune et belle, on me rirait au nez (II rit). H£! h£! hd! Mais si vous avez de l’esprit, c’est autre chose" (p. 230). Neavînd la îndemînă întreg textul francez, nu ne putem da seama cu exactitate de partea de contribuţie a lui Negruzzi în adaptarea piesei. Ca şi pentru Au mai păţit-o şi alţii ne întrebăm în ce măsură localizarea răspunde unor realităţi româneşti din sec. al XlX-lea. Cu toate exagerările şi naivităţile piesei, atacurile împotriva franţuzismului, grecismului şi pumnismului aveau o salutară justificare pentru cultura noastră. Mai este de amintit şi satirizarea, prin intermediul Cucoanei Caliopi, a unei literaturi melodramatice şi romanţioase: „Limbagiul acesta testimonează că sim- ţibilul amor ş-au stabilit lucrătoria înfocatelor sale darde în sînul vostru". Paro- dierea limbajului lui Baron Flaimuc, Signior Turlupini, Kir Lacherdopulos se face cu măsură şi s-ar putea ca, pe alocuri, în replicile celui de al doilea să fie şi unele aluzii la italienismul lui Heliade. Pe Heliade însă Negruzzi nu l-a atacat niciodată în mod deschis, păstrîndu-i pînă la sfîrşit o mărturisită admiraţie, recunoscîndu-i influenţa exercitată asupra anilor săi de formaţie. Comicul naiv al piesei nu a împiedecat-o să aibă un mare succes de public, cum recunoaşte şi nota finală. Aluzia la „croitorii" care „schingiuiesc" limba se găseşte şi în Scrisoarea XVIII (Slavonisme), dar în alt context şi cu altă Floribel, jouant Milord Wasterbooroug Signor Turlupini M. Moutonnet 449 atitudine a scriitorului. E de reţinut, de asemenea, elogiul necondiţionat făcut lui Millo, interpretul în travesti al Cucoanei Caliopi. Muza de la Burdujăni, farsă într-un act de C. Negruţţi, Iaşii, In tipografia franţezo-română, 1851 [/]; Păcatele tincreţelor, 1857, p. 219 — 244 [.PT] ; Muza de la Burdujăni, farsă într-un act de C. Negruţţi, ediţie a doua, cu învoirea d. C. Negruţţi, Iaşi, Tipografia lui Adolf Bermann, Podul Vechi, 1857 (reproducere a textului din Păcatele tinereţelor). Variante 176 15 înfăţişază PT: înfăţoşază I; 19—20 Cucoana Caliopi a priimit PT: C-na Caliopi au priimit /; 20 a rămas PT: au rămas 7. 177 1 aşa de frumoase PT: aşa frumoase 7; 2 — 3 dînsat Cînd PT: dînsa! Arie no 1. Cînd I; 10 îmblă PT: umblă 7. 178 2 Teodorine PT: Teodorini I; 6 iese PT: iesă I; 13 sînt PT : sunt I; 18 vrea PT: vre 7; 19 vrea PT: vre 7; 23 sub PT: subt 7 ; 25 nădejduiesc PT: nădăjduiesc 7. 179 6 se alintă PT: se dizmeardă I; 12 Burdujăni PT: Burdujeni 7; 15 s-a înamorat PT: s-au înamorat 7; 17 S-a deprins PT: S-au deprins 7; 18 a şi vorbit PT: au şi vorbit 7; 19 Vrea PT: Vre 7; 31 Sub PT: Subt I. 180 5—6 (Iese amîndoi; Stănică întră) Scena 3 PT: (Iese amîndoi). Scena 3 I; 13 — 14 păpuşă. Parcă-i PT: păpuşă. Arie no. 2. Parcă-i 7. 181 4—5 (cîntînd) Azi PT: (cîntind) Arie no 3. Azi I; 20 Se pune jos PT: Să pune gios I; 25 Joacă PT: gioacă 7. 184 5 ambrosiune PT: ambrosie I; 14 străine PT: streine 7. 185 5 sînto PT: sînt I; 5 Am auzito PT: Am auzit I; 21 vrea PT: vre I; 28 păzăşte-te! struneşte-ţi PT: păzăşti-te! struneşti-ţi I. 186 16 seamănă PT: samănă I; 19 ţ-a spus PT: ţ-au spus I; 23 Ai vrea PT: Ai vre I. 187 7 aş putea PT: aş pute 7; 8 ceriule PT: cerule 7; 10 ţiiu PT: ţîiu 7; 11 nu te prea spăriam PT: nu te pre spăriem 7; 16 seamă PT: samă 7; 18 aş vrea PT: aş vre 7; 20 cineva, pănă PT: cineva bine, pănă 7; 27 iese PT: iasă 7. 188 2 iese PT: iesă 7; 15 oi avea PT: oi ave 7; 25 s-a sfîrşit PT: s-au sfîrşit 7; 27 şatrar. Sluga Trohin PT: şatrar. Trohin 7; 30 videa PT: vide 7; 31 Iese PT: lesă 7. 450 189 12 anonsează PT: anonsază 7; 12 iese PT: iesâ 7; 13 — 14 Domnului! Dacă PT: Domnului! Arie no. 4. Dacă 7; 24 — 26 Stănică (anunţînd) Baron PT: Stănică. Baron 7. 190 2 jos PT : gios 7; 14 alintindu-se PT: alintîndu-să I; 20 opiniunea PT : ideea 7. 191 5 ani ai la PT: ani la 7; 22 se poate PT: să poate 7. 192 10 O PT: Oh 7; 12 să treacă sfiala PT: să treacă di sfiala 7; 18 himel! (Baron PT: himell No 5 valţ (Baron I; 26 mâine libe PT: mâine frâu 7; 30 iese PT: iesă 7. 193 3 evăntailul PT: evantailul 7/ 15 tînguibilă PT: tînguit I; 29 videa PT: vide /. 194 12 pre PT: prea 7; 25 a-ţi cădea PT: a-ţi căde 7; 26 sînteţi PT: sunteţi 7. 195 10 c-aveam PT: c-avem 7; 14 Rugîndu-o PT: Rugind-o I; 24—25 tra- gica. Turlupini PT: tragica. Arie 7. Turlupini /. 196 16 evăntaiiul PT: evantaliul I; 20 aş vrea PT : aş vre 7; 20 să te înghit PT: să te-nghit 7; 22 sinior PT: signior 7. 197 2 îi videa PT: îi vide I; 11 asemine PT: asămine I; 21—22 che! A! PT: che! Arie no 8. A! I. 198 12 S-a ridicat PT: S-au ridicat I; 14 Sînt PT: Sunt /; 14 a făcut-o PT: au făcut-o /; 18 te-a curtenit PT: te au curtenit L 199 11 Iese PT: Iesă I; 18 m-a subjugat PT: m-au subgiugat I; 20 — 21 putinile! Zău PT: putinile! Arie no 9. Zău /; 26 Dacă bacalul PT: Cînd grecul ista I. 200 3 sînt PT: sunt /; 4 de-ajuns PT: de-agiuns I; 6 Dacă bacalul PT: Cînd grecul ista I; 21 şeptesprezece PT: şeptesprezeci I; 28 păţeai PT: păţai I. 201 10 iese PT: iesă /; 10 anunţă PT: anonsază I; 11 Iese PT: Iesă I; 22 ai văzut că eu vreu să mă însor c-o femeie cu duh PT: ai văzut că eu nu ştiu multe, am aflat che ai duh şi parale, şi eu vreu să mă însor c-o femeie «cu duh 1: 23 joci PT: gioci I; 25 joc PT: gioc I. 202 1 Lacherdopulos PT: Arie no 10. Lacherdopulos 7; 3 De ţe PT: De ce 7; 4 Caliopi PT: Cucoana Caliopi 7; 6 Chi o horos cala eraţi PT: Danţul nostru tot eraţi 7; 10 Caliopi PT: Cucoana Caliopi 7; 12 Chi o horos cala 451 eraţi PT: Danţul nostru tot eraţi I; 18 Chi o horos cala eraţi PT: Danţul nostru tot eraţi I; 20 sînt PT: sunt I; 30 ţ-a PT: ţ-au I. 203 5 sînt PT: sunt I; 6 sînt PT: sunt I; 18 sînt PT: sunt J. 204 2 numai PT: nuraa I; 10 a fost PT: ai fost I; 26 Iese PT: lesă I. 205 6 vine PT: vinea I; 20 ştiu că n-are nimic PT: ştiu că-i în starea ei cea firească şi n-are nimic I. 206 3 principesa PT: princepesa I; 9 m-a poftit PT: m-au poftit I; 18 sînt PT: sunt I. 207 14—15 cîntic. Cînd PT: cîntec. Arie no 11. Cînd I; 28 oribilă PT: mîhnicioasă I; 28 se găseşte PT: să găseşte I; 30 onorului PT: onoarei I; 32—33 împrejurul PT: împregiurul I. 208 1 Să trăiască PT: Arie no 12. Să trăiască I; 4 De la Iaşi la Botoşeni PT: La Iaşi şi la Botoşeni I; 12 sînt PT: sunt I; 16 neologisti PT, I; 18 artiştilor noştri PT, I; 20 bufneşti PT: pufneşti I. SCRISOAREA I (PRIMBLARE) Unul din cele mai tipice texte pentru prozatorul Negruzzi, lipsit de aripile fanteziei, dar atent la solicitările mediului exterior, grijuliu de a nu scăpa nici un detaliu. Astfel, călătoria de la Iaşi la Piatra devine prilej de relatare exactă, aproape de ghid turistic cu valoare instructivă. Cărturarul e prezent la fiece pas, verifieîndu-şi cunoştinţele extrase din lecturi. Multitudinea aluziilor livreşti riscă să devină artificioasă, chiar dacă Negruzzi îşi cenzurează cu ironie divagaţiile erudite şi elanurile sentimentale. Tudor Vianu în Arta prozatorilor români (voi. I, 1966, E.P.L., p. 60) dă exemple din această scrisoare pentru ceea ce numeşte „procedeul clasic al epitetului general". Adăugăm, ca o subliniere a caracterului căutat al stilului, antepunerea acestui epitet: „a crestoasei ciocîrlii şi a fricoasei prepeliţe", „răgu- şitul glas", „dulce reverie", „încîntătoarele domene", „răcoroasă pajişte", „fru- moasă casă", „trîndava Moldovă", „pleşuvul său creştet", „stîncoşilor munţi", „agerul pîrîu". P. 212, r. 16—17. Aluzie, probabil, la Titus Flavius Vespasianus, împărat roman între 79—81, care a întreprins o politică de liberalizare. P. 212, r. 24—28. în legătură cu coloniile de sate maghiare în Moldova se poate consulta Dr. Gh. I. Năstase, Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus", Chişinău, 1935, extras din „Arhivele Basarabiei", nr. 4, 1934 şi nr. 1. 1935, p. 16-17. 452 P. 212, r. 36—37. Despre Praetoria Augusta pomeneşte Ptolemeu, Geografia, III, 8, 4. Praetoria Augusta figurează printre localităţile din Dacia cu nume roman, dar în estul Transilvaniei, nu în Moldova. Se ştie că numele oraşului Roman derivă de la Roman-vodă. Etimologia fantezistă din Scrisoare nu aparţine lui Negruzzi. în corespondenţa misionarilor catolici întîlnim Romanul citat ca Forum Romani şi chiar Forum Romanorum. P. 213, r. 5—6. Smeredava e, de fapt, Smeredova (slav). P. 213, r. 9 — 11. Etimologia Molis Dacia sau Molis Davia pentru Moldova este, bineînţeles, tot fantezistă. Ea circula, de altfel, în epocă. După Iorgu Iordan, Toponimie românească, cuvîntul e de origine germană. Fragment dintr-o călătorie. „Alăuta românească, suplement la no. 49 a Albinei româneşti", 24 iunie 1837, p. 216 — 218 (C. Negruţţi); Păcatele tinereţelor, 1857, p. 247 — 252. Întrucît cele două variante diferă esenţial, reproducem în cele ce urmează, pentru a nu complica inutil lucrurile, textul apărut în „Alăuta românească": FRAGMENT DINTR-0 CĂLĂTORIE După ce au trecut de Podul Iloaiei, mişeniţă de jidovi trenţoşi şi puturoşi, călătoriul răsuflă mai slobod mergînd pe-n bogate fînaţe şi mînoase sămănături, întovărăşit de melodioasa cîntare a crestoasei ciocîrlii, a prepeliţii fricoase, pe care o precurmă cînd şi cînd cristeiul cu răguşătul glas; el ar cădea cu bucurie la o dulce reverie, dacă pocnitile biciuşcei surugiului şi prozaicile lui răcnite l-ar lăsa în ticnă. — Dar iată te apropii de Tîrgul Frumos; să nu să lunice cetitoriul a judeca după nume şi fapta! Cîte lucruri şi cîţi oameni au pompoase nume şi nu au decît nume! Acest tîrg au fost odinioară rezedenţă domnească, dar nici o urmă acum de antichitate în el nu să vede, decît numai o biserică zidită de Ştefan cel mare. Pe urmă au agiuns a fi capitală de ţînut şi de isprăvnicat, acum însă nici aceea nu este; Tîrgul Frumos treptat înapoiază din aceea ce au fost. Nu departe de aice sînt apele minerale de Strungă, ce sînt de un nespus folos la feliurite boale. Ele însă sînt necăutate — pătimaşul nu numai că nu găseşte îndemînările trebuitoare, dar încă trebui să-ş facă şi casă de lăcuit, pentru aceasta mulţi să părăsăsc a-şi căuta lecuire în patria lor, şi sînt nevoiţi a cheltui some însămnătoare ca să să ducă să găsască asemine ape la Baden în Austria. Mulţi din bolnavii ruşi s-au vindecat aicea, să şi făcusă nişte căsuţe pentru ei, acum însă şi acele să strică. Aproape de Tîrgul Frumos sînt încîntătoarile domene a Ruginoasei — călă- toriul priimind aice găzduire cea mai bună, uită necazurile unui supărător drum — el pare că să trezeşte transportat prin un farmăc într-una din acele baronii a bătrînii Engliteri din veacul al 13-le unde găseşte, pe lîngă mărimea feota- lităţii vechi, toată gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţiei; şi dacă vechii noştri boieri, sprijini ai patriei şi ai tronului, ar fi avut idee de meşteşugul heraldic, 453 negreşit că n-ar fi uitat a scrie pe scudul lor această deviză a Engliterii: Dieu ei mon droit. Dar să ne întoarcem la drumul nostru. Vezi într-acea vale fru- moasă, adivărat peizaj a Elveţiei, acel palat gotic împregiurat de frumuşele case ţărăneşti? acolo sînt Miclăuşenii. Călătoriul să sîmte cuprins de o sfîntă dragoste văzînd această bisericuţă încungiurată de morminte îmbrăcate cu răcoroasă pajişte — crucile aste de lemn, umbrite de răchiţi cu frunzile atîmate ca nişte lacrămi, vorbesc mai mult inimii decît măreţile roausolee de bronz şi marmoră, pănă şi grădinuţa astă de legumi te Incintă şi cu greu îţi întorci ochii de la ea; toate vestesc mulţămirea sufletească şi dulce viaţă cîmpască. Să ne oprim aici în deal ca să ne uităm pe culmea ceea la acea frumoasă casă ce să pare zidită de mîna zînilor. Acolo este Şcheea. Aici pe şes s-au înfrînt ambiţioasele planuri a ungurenitului român Matias Corvin, căruia de i-ar fi lipsit ambiţia, după talentele şi virtuţile lui, istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit ce numea perdută ziua în care nu i să înfăţoşa prilej să facă vreun bine. Nu ştiu însă pentru ce privirea să satură de a să uita îndelung la această pre regulată arhitectură, poate pentru că lucrările nouă nu au acel grandioz ce să vede în toate lucrurile bătrîne. Aici pe vale curge Şiretul; mai încolo pe un pestriţ prundiş să leagănă trîndava Moldovă. — întocmai ca o cochetă după ce face multe cotituri, în sfîrşit aproape de Roman vine de să aruncă în braţile Şiretului, amorezului ei. Drumul mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri, aduşi şi lăcuiţi aici de izbînditorii domni în vremea necurmatelor războaie ce ave cu rigatul Ungariei, căci ţara pustiindu-să ades de năvălirile duşmăneşti, domnii o împopora cu robii ce lua de pe la vecinii lor. Colonii de acestea sînt multe sate de ruşi în Besarabia şi satele ungureşti în Moldavia care au păstrat încă limba şi relighia lor. în vremea aceasta am agiuns la Roman, dar trebui să te cobori din trăsură şi n-ar fi nici o greşală dacă a-i merge pe jos pănă la gazdă, căci prin bortile şoselii de pe uliţa Romanului riscuieşti să te prăvăli şi să-ţi rupi capul. Tîrgul Romanului zidit de romani şi numit Forum Romanorum este catedră episcopală şi capitală de ţînut. Biserica episcopiei nu să deosăbeşte prin altă din celelante decît prin o clopotniţă de mulţi ani începută şi tot începută. Nimic mai frumos decît situaţia acestui tîrg pe un vesel podiş îmbrăţoşat de Şiret şi Moldova, şi nimic mai urît şi mai trist decît casile lui. Un lanţ de dughene de lemn mucede de vechime cu lungi şi spînzurate streşini, în care pentru toată marfă un rufos jidov întinde traiste, frînghii şi băuturi, alcătuiesc una şi singura uliţa a Romanului. Odinioară Insă acest tîrg au fost mult mai lăcuit; dovadă multe bune case ce să văd pustii. Aproape de Roman, pe moşia Gîdinţii, să mai văd încă urme din risi- pirile cetăţii Smredovei. Dar iată am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele ţării vine de la ea şi de la copauca lui Dragoş; dar greşaşte bunul bătrîn în această închi- puire ce ş-au făcut-o singur; ţara au fost numită pentru frumuseţa ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia şi, prin urmare, Moldavia şi apa au luat nume 454 de la ţară. Aici iar pedestri trebui să trecem podul dacă vrem să scăpăm tefiri, căci podelile joacă ca tuşile clavirului. Negura de neplăcere ce-ţi dă înlăuntru Romanului să împrăştie îndată ce ai ieşit din el. Drumul precît mergi să face mai vesel şi mai pitoresc; culmele aceste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aceste cu aşezări frumoase, munţii azurii ce să văd în depărtare, vegetaţia astă vie, toate te fac să uiţi urîtul tîr- gurilor. Satul prin care trecem este Bozienii, iar mai încolo în stînga sînt Du- meştii; frumoase şi aceste; căci care aşăzări nu sînt frumoase în ţinuturile Romanu şi Neamţul care sînt ca o grădină a Moldaviei? Natura pe toate le au înzestrat de o potrivă, le deosăbeşte numai gustul proprietariului. Să nu trecem cu nebăgare de samă pe lîngă Bălăneşti; în iazul acesta precum odinioară în fîntîna Aretuzei, ades să scaldă Muzele. Mergînd înainte, călătorul nu poate a nu să opri ca să privească cu încîn- tare această fermecătoare vale ce să disfăşură ca un covor înaintea lui. Vezi acel părău carile o despică în lung şi care samănă de departe ca o cordea albă ? Aceasta este Cracăul. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împre- giurate de grădini ce să prelungesc pe îmbe malurile lui, şi acest întreit şir de munţi ce să întind ca un amfiteatru pe orizon, tufoşi şi creţi ca o freză de mireasă, de asupra cărora în depărtare Pionul domneşte ca un suveran, despicînd nourii cu pleşuvul său creştet. Dar iată întrăm într-o văgăună ce, pe ce merge, să strîmtează. Vezi cele căsuţi grămădite supt poalele stîncoşilor munţi? Ia-ţi pălăria şi te închină cu respect, acesta-i tîrgul Petrii! Pîrăuţul acest pe care l-am trecut de vro trii ori câlcîndu-1 în picioare cu dispreţuire, adînc de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş, cutremură-te! acesta este Huejdul. Cînd Carpaţii să mînie pe petreni şi le trimet nouri ca să-şi versă ploaia piste tîrgul lor, Huejdul acest lin şi ticnit, Huejdul atunci să umflă, prăvale orice-i iasă înainte şi furios sparge, trage, îneacă şi, după ce îşi răzbună, merge spumegînd de să perde în alte ape, nobilul pîrău! Biserica această roşe este iar de Ştefan înălţată în cinste Mergătoriului- nainte. îndată ce cîştiga o izbîndă asupra neprietinilor, el nu lipsea a rădica şi un monument în care să se slăvească Dumnezeul războaielor şi a îndurărilor. Pentru aceasta în rar tîrg a Moldaviei nu vei găsi vre o urmă de a lui; şi în vreme ce pomenirea multor urmaşi a lui cu sunet au perit, lucrările lui Ştefan după trei veacuri trecute stau încă întregi în Moldavia ca şi numile lui în inimi române. Mai la vale este altă bisericuţă făcută de eterişti. Atîta urmă au mai rămas încă din vestita Eterie. După fuga lui Ipsilant şi a altor căpitenii, Iordachi Olimbioti întrînd în Carpaţi au venit cu puţini bravi la Peatră şi au făcut această biserică apoi, statornic în cugetul său, s-au dus de s-au îngropat pentru lege şi patrie subt zidurile Secului. Nimic mai poetic decît situaţia tîrgului Petrii. Ei stă între doi ascuţiţi munţişori. Acest mai nalt să numeşte Petricica, celălalt Cozla. Amîndoi stau 455 deasupra lui, falnici şi ameninţitori. Aici numai în sînul naturii să poate forma adevăratul Poet, căci ce poezie poate fi acea din zgomotoasile oraşe? Ce tică- loasă poezie acea făcută într-o alee trasă cu şfara, unde cîte o privighitoare pribagă sloboade nişte sonuri tînjitoare şi regulate ca muzica din Califul de Bagdat? Osian cînta între zăpezile nordului supt un ceri brumos şi posomorit. Vrei să fii bun poet? Ia-ţi lira, suie-te în vîrful Petrecicăi la apusul soa- relui; acolo vei găsi o muză fecioară care îţi va încorda lira şi te va învăţa cum să cînţi maiestatea naturei şi frumuseţa femeilor de pe ţărmurile Huejdului. C. Negruţţi SCRISOAREA II (REŢETĂ) Sursa acestei scrisori al cărei erou este, după G. Călinescu, de extracţie romantică, pare a fi o întîmplare din viaţa lui Benjamin Franklin. V. Ghia- cioiu, op. cit. p. 367, citează un text cu caracter autobiografic, povestirea de către Franklin a opririi la un han unde, pentru a scăpa de insistenţele stăpînului, îl cheamă împreună cu întreaga familie şi cu slugile, ţinîndu-le un mic discurs: „Oameni buni, am pus să vă cheme ca să vă spun despre mine tot ce ştiu eu însumi. Aflaţi deci că sunt tipograf, am împlinit 19 ani şi locuiesc în Filadelfia. Nu sunt nici bogat nici sărac. Dacă mai doriţi şi alte detalii asupra vieţii mele, n-aveţi decît să mi le cereţi acum şi am să vi le dau. Dar sper că pe urmă o să-mi daţi voie să-mi isprăvesc masa în linişte.** Episodul nu se află consemnat în celebra Autobiografie a lui Franklin. Reţetă. „Albina românească**, nr. 73, 14 septembrie 1839, p. 299—300 (C.N.); „Curierul românesc**, nr. 157, 5 octombrie 1839, pe 229—230; Păca- tele tinereţelor, 1857, p. 252—254, datată april 1838. Deoarece textele diferă substanţial, vom reproduce şi Ia această Scrisoare, integral, versiunea din „Albina românească**. REŢETĂ Una din cele mai mari supărări a traiului din provinţie, adecă a vieţii de prin tîrgurile din ţinuturi, este curiozitatea care un ieşan deşteaptă cînd, din păcate, vro nevoie îl sîleşte a ieşi în ţinut. Abia apucă a se coborî din trăsură şi gloata curiozilor împresoară pe surugiu. — Cu cine ai venit? — C-un boier. — Cum îl cheamă? — Nu ştiu. — De unde vine? — De la poşta din urmă. Şi rîzînd că l-a pîcîlit, surugiul lasă pe curioz să caute pe alţii ca să-i dea mai lămurit răspuns. 456 In vremea aceasta, ieşanul se culcă şi doarme la gazda unde a tras, fără să ştie ce revoluţie făcu venirea lui. Dar tîrgul ferbe pînă seara. Seara, toţi provinţialii să adună şi se aşază la preferans. Nu e vorbă decît de noul venit; şoşotesc, vorbesc, şoptesc, iscodesc, izvodesc, alcătuiesc. Oare însurat e? — Tînăr e? — Bătrîn e? — Ce caută? — Ce vrea? — Ştie franţuzeşte? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să şadă aici? — Oare ce-a venit ? — Ştie contradanţul cel nou ? — Şi. . . şi. .. îi vine cuiva auzindu-i să crăpe de ciudă şi necaz. Mai deunăzi vorbeam cu un tînăr prieten de astă supărăcioasă boală de ţinut ce asupreşte pe bieţii ieşeni. — Eu am aflat o reţetă, îmi răspunse, cu care am scăpat. Am avut tre- buinţă, sînt acum vro trei luni, a mă duce pînă la tîrgul. . . unde aveam puţină treabă. Cum am agiuns, a doua zi am dat un prînz mare la care am poftit pe toţi magnaţii tîrgului, mari, mijlocii şi mici, bărbaţi, femei, babe, fete ş.c.I. S-au cam mirat de astfel de poftă, dar au venit cu toţii la masă. Am mîncat, am băut şi, cînd i-am văzut că era gata a se duce, i-am rugat să mai îngăduie puţin, şi suindu-mă în picioare pe un scaun le-am făcut acest cuvînt: „Boieri, cucoane şi cuconiţi! „Eu sînt de la Iaşi. „Şăd în casă cu chirie în uliţa Păcurarilor. „Trăiesc din venitul unei moşioare ce am. „Mă numesc A . . . J . . . „Ara venit aici ca să scap de tina şi de colbul Iaşilor şi o să şed vro lună. „Tatăl meu a murit de 3 ani şi raaică-mea de 7 ani. „Am o soră măritată în Bucovina care trăieşte foarte bine cu bărbatul său ce ţine moşii cu anul şi are velniţă cu maşină. „ Am un moş la Bucureşti care şăde pe Podul Mogoşoaiei no. 751. „Sînt holtei şi n-am gînd să mă-nsor. „După slujbă nu îmblu. „Nu-mi bat capul de politică, şi n-am nici un fel d-opinie. „Nu sînt nici bun nici rău. La biserică merg rar .Nici fac, nici priîmesc vizite. Vorbesc puţin. Nu ştiu nici mazurca, nici vals. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferans. „Obicinuiesc a mă scula la 7 şi a mă culca la 11 ceasuri. „Mă bărbieresc de 3 ori pe săptămînă. „Iarna port peptar de flanelă şi galoşi blăniţi. „Am două frace, trei surtuce şi patru părechi pantaloni. „Boieri, cucoane şi cuconiţi! Vă rog să nu bănuiţi că ve le spun acestea, fiind în însul interesul d-voastre ca să nu vă osteniţi a le afla. Plecăciune!" Le s-a părut cam ciudată vorba mea, dar cu chipul acesta am scăpat. Ideea acestui tînăr părîndu-ne-se originală şi nemerită, o publicăm ca să slujească acelor ce vor avea trebuinţă a se duce prin ţinuturi. 457 SCRISOAREA III (VANDALISM) Tonul vehement protestatar e destul de puţin folosit de către Negruzzi. în Vandalism însă el devine purtătorul unor idei care, cu toate exagerările, reprezintă o salutară luare de poziţie împotriva ruinării mărturiilor tre- cutului. Artistul, dublat de patriotul Negruzzi, se revoltă sincer în faţa dis- trugerii inconştiente a cetăţii Ghertina. Ca şi alte Scrisori, Vandalism debutează cu un excurs istoric, pornit de data aceasta de la colonizarea Daciei, continuat cu năvălirile barbare, apoi cu perioada de glorie din timpul lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Perioada ulterioară este privită ca una de decădere, pînă la tratatul de la Adrianopole, asupra căruia Negruzzi s-a mai pronunţat şi în alte ocazii în spirit elogios. Argumentarea se acumulează, pentru ca finalul să ne aducă explozia împotriva practicilor barbare de pulverizare a vestigiilor romanităţii. V. Ghiacioiu (op. cit., p. 371) crede că ideea Scrisorii i-a venit lui Negruzzi de la V. Hugo, autor al articolului Guerre aux demolisseurs, apărut în Revue des deux mondes, voi. I, p. 607 — 622. într-adevăr, există, cum vom vedea, destule elemente care trec de la Hugo la Negruzzi. Să amintim însă că V. Hugo mai are un articol cu acelaşi titlu, scris în 1825, unde se ridică împotriva pro- fanării monumentelor evului mediu şi al cărui ton seamănă cu Scrisoarea lui Negruzzi: „II faut arreter le marteau qui mutile la face du pays" (citat după V. Hugo, Littirature et philosophie milies, Paris, 1894, p. 295). Cel de al doilea articol se dovedeşte mai probant. Demolarea Franţei continuă, mînia conţinută a poetului se întrevede în frazele sale retorice. Să semnalăm un fragment aproape tradus de Negruzzi: „Chaque jour quelque vieux souvenir de la France s’en va avec la pierre sur laquelle il £tait 6crit. Chaque jour nous brisons quelque lettre du v&ierable livre de la tradition. Et bientât, quand la ruine de toutes ces ruines sera achev^e, il ne restera plus qu’ă nous ^crier avec ce troyen, qui du moins emportait ses dieux: ... Fuit Illium et ingens gloria." (Op. cit., p. 288) De asemenea, imaginea istoricului agitîndu-se în mijlocul distrugerilor „vandalismului" e preluată tot din Hugo: „Vous figurez-vous bien, au milieu du grotesque sanhedrin, la situation de ce pauvre homme, repr&entant unique de la Science, de l’art, du godt, de l’histoire? Remarquez-vous l’attitude humble et opprimde de ce paria? L'^cou- tez-vous hasarder quelques mots timides en faveur du v&i^rable monument? Et voyez-vous Torage ^clater contre lui? le voilă qui ploie sous Ies invectives" (ibidem, p. 302). însuşi termenul de „vandalism" e din aceeaşi sursă: „A Paris, le vandalisme fleurit et prospere sous nos yeux. Le vandalisme est architecte. Le vandalisme se cane et se pr&asse. Le vandalisme est fete 458 applaudi, encourage, admire, caresse, prot^ge, consulta, subventionne, d^fraye, naturalist. Le vandaîisme est entrepreneur de travaux pour le compte du gou- vernement" (ibidem, p. 305). Alături de Hugo, se mai cuvine însă citată şi altă sursă, românească de astă dată. E vorba de Descrierea istorico-gheogra/ică a cetăţei CA PUT BOVIS (Capul Boului seau Ghertina) a căriia ruine să află în apropierea Galaţului, de paharnicul G. Seulescul, profesor public de istorie şi filologhie, vizitate în vara anului 1837. „Bietul arheolog" protestatar nu e deci numai un ecou din Hugo. El a existat în persoana lui Săulescu, autor al broşurii despre Ghertina, broşură care l-a inspirat, evident, pe Negruzzi. în preambul: Binevoitoriule cetitoriu„ Săulescu dezvolta idei apropiate de ale lui Negruzzi, cum e cea despre „evghenia" românilor. Stilul însuşi, violent polemic, abundînd în interogaţii, seamănă cu stilul din Vandalism : „Unde sînt acuma arhivile noastre, unde-s diplomile, unde-s cronicile, unde-s inscripţiile monumentelor şi ale monetelor? Poate cineva să-mi răspundă că pre unile le-au ars focul, pre altile le-au topit putregiunea iară pre altile le-au mistuit vechimea timpurilor, aşea au putut păţi hîrtiile şi membranile, dară marmurile şi petrile cu inscripţii, metalurile prefăcute în monete cu figurile şi scripturile lor autentice, zidurile cetăţilor şi a tăriilor cu păreţii cii purtători de simboluri istorice, pre carile nice apa, nice focul, nice timpul le poate uşor mistui, ce s-au făcut? Cine le-au nimicit?" (Săulescu, op. cit., p. IV). „Vărvăria" lui Săulescu are aceeaşi accepţie ca „vandalismul" lui Negruzzi: „Din vechime toată Dacia precum şi Moldova de bună seamă au avut cu neasemănare mai multe anticvităţi decît acestea ce să mai găsesc astăzi la Ghertina, dară nice unele din acele se mai află seau se mai ştie ceva de dîn- sele, pentru că parte vărvăria nu le au cruţat şi ignoranţia nu le au preţuit, încît marmura cu inscripţia cea mai interesantă s-au prefăcut de ciocanul zida- riului în bucăţi de piatră, carele s-au înmormîntat în temeliile sau păreţii unei pivniţe, unei magazii seau în moluzu de aşternut pe drumuri, precum şi vasul seau moneta cea mai interesantă, mai vîrtos de au fost de argint şi de aur, puţin vrînd a şti varvarul ceea ce scria pe dînsul, s-au prifăcut de mîna faurului în paftale, în cercei seau Dumnezeu ştie în ce" (ibidem, p. V). în încheiere, Săulescu pomeneşte pe Toderiţă Balş şi Costache Ventura care au trimis Muzeului din Iaşi lucruri găsite la cetatea Ghertinei (p. X). Pe Ventura îl menţionează şi Negruzzi Ia nota de la p. 219, acuzîndu-1 însă de a fi împărţit cu alţii „anticvităţile". La Balş şi Ventura se referă Săulescu şi în capitolul Starea Ghertinei seau Capul Boului de astăzi, p. 8, iar la p. 9 începe Inventariul de lucrurile trimise, din care s-a inspirat şi Negruzzi: „1. 30 monete din care unele sînt de argint, altele aramă şi altele de bronz. 459 2. Două statuie mici, una din bronz întipuitoare amoriului, ţiind fachia nunţei in mînă, iară alta de aramă întipuitoare Ţeresei, ţiind în mină o cornocupie, semnul îndestulărei. Mărimea amîndurora sînt cîte de patru palmace. 3. O colonă mică de patru palme din marmură albă purpurie de ordinul Toscanic" (ibidem, p. 9). P. 217, r. 9 — 13. Ideea decăderii prin „corcirea" cu alte naţii este eronată. P. 217, r. 14. Dacii nu sînt sciţi, cum crede Negruzzi. P. 217, r. 18 — 19. Despre meşterii trimişi de Domiţian, a se vedea Dio Cassius, LXVII, 7, 4. P. 217, r. 21. Trimiterea la Plinius cel tînăr este exactă. Cf. Ad Traianum Epistolae, 74, 1. P. 217, r. 22-28. în expunerea asupra romanizării, Negruzzi introduce şi ideea exterminării dacilor, primită, probabil, prin filieră latinistă şi care se găseşte şi în Hronicul lui Caqtemir (cap. IV din cartea I: Arată-să asedzarea romanilor în Dachia şi stîrpirea dachilor dintr-însa). . P. 217, r. 32 — 35. Despre cel de al doilea descălecat s-a putut informa Negruzzi din cronicari. P. 218, r. 10 — 14. Negruzzi fixează prea devreme primirea creştinismului în sec. al III-lea. Ea s-a produs în sec. al TV-lea. Cît despre introducerea limbii slavone la cnezatele şi voivodatele româno-slave din nordul Dunării, ea s-a petrecut, probabil, în timpul primului imperiu româno-bulgar. Slavona se răs- pîndeşte ca limbă de cult prin sec. al X-lea, desigur nu sub influenţa „misio- narilor greci a Constantinopolii". Că înainte s-ar fi scris cu litere latine este o eroare. Negruzzi a luat ideea de la reprezentanţii Şcolii ardelene şi de la Heliade. P. 218, r. 36 — 38. Aprecierile asupra termenului valah sînt adevărate. Cuvîntul a fost folosit de germanici pentru a desemna popoarele romanice (adică din fostul imperiu roman). Cf. V. Arvinte, Formarea limbii şi poporului român în lumina cercetărilor recente, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară", 1966, Iaşi, Editura Academiei R.S.R., p. 32. P. 219, r. 1 — 9. Cînd citează Caracalul, Negruzzi se gîndeşte, probabil, la ruinele de la Romula (Roşea) din apropiere, vizitate, printre alţii, de Bolliac. Smeredova (nu Smeredava) nu e cetate dacică. în legătură cu exilul survenit după publicarea articolului Despre ruinele şi ruinările Moldaviei, semnat „Un tînăr moldavan", cîteva documente de care am beneficiat prin bunăvoinţa lui D. Ivănescu, director adjunct al Arhivelor de stat din Iaşi, aduc precizări asupra mişcărilor de culise din viaţa literară şi poli- tică a Moldovei. La 18 ianuarie 1838 Asachi trimite o adresă ambiguă Secre- tariatului de stat. După Asachi, mărturisind cu umilitate a păzi cu sfinţenie legile „ţenzurei", articolul ar fi fost „împărtăşit la vreme" şi, neaprobat, nu a 460 fost publicat. Totuşi el a apărut şi Asachi nu motivează în ce împrejurare. în schimb, el semnalează foarte conştiincios identitatea autorului şi trimite manu- scrisul Postelniciei: „Cătră Cinstitul Secretariat de stat Articul întitulat: Despre ruinile şi ruinările Moldovei, ce s-au adus la acest Institut spre a să publica în suplement la gazetă, această redacţie, după datoria sa păzită cu acea mai mare sfinţenie întru aceea ce priveşte legile ţenzurei, i-au şi împărtăşit la vreme arătatul articul, care neîncuviinţîndu-se nici s-au publicat. Acuma, asupra cerirei de a să împărtăşi cinst. Secretariat acel manuscript şi numile autoriului său, cu cinste să răspunde că manuscriptul intitulat Despre ruinile si ruinările Moldovei iscălit „un tînăr moldovan" s-au adus la redacţie în persoană de dumnealui caminar Costachi Negruţă, şi totodată să alăturează în orighinal acel manuscript, scripisit şi iscălit de gios iscălitul cu următoare cuvinte: Acest manuscript din patru feţă, alcătuit spre a să tipări în suplement s-au adus la redacţie de însuşi dumnealui comisul Costachi Negruţă şi acuma după cerire să triimete la cinstita Postelnicie: pentru care cu supunere rog, drept document a teslimarisirei unui susînsămnatului manuscript, a să împărtăşi la primire for mulamică adiverinţă a cinstitului Secretariat. G. Asachi agă Nr. 2 Eşii 18 Ghenari 1838“ (Sublinierile sînt ale lui Asachi). Vornicul C. Catargi pune rezoluţia de rigoare: trimiterea unei adeverinţe de primire Iui Asachi şi darea anaforalei corespunzătoare: „în 18 ghenar. Să să dei dumisale agăi Asachi formalnică adiverinţă din partea Secretariatului, de priimirea acestui manoscript alăturat, pe lîngă actul cu anume rostiri de celi însămnate de dumnealui Asachi pe manoscript, după care apoi, astăzi să mi să supuie spre a să faci şi anafora potrivit cu înaltul ofis de supt nr. 4 către giosiscălitul, C. Catargiu vornic*4 (Arhivele statului din Iaşi, fond Secretariatul de stat, dosar 522, f. 6). Nu avem motive de a-1 suspecta de duplicitate pe Asachi, obligat să recurgă la tot felul de măsuri tactice pentru a înşela vigilenţa cenzurii. Numele lui Negruzzi, al cărui manuscris se trimite, nu putea fi tăinuit şi Asachi pri- meşte, oricum, o aspră dojană pentru a nu fi trecut articolul prin furcile cenzurii. Mărturie stă anaforaua vornicului C. Catargiu către Mihai Sturza din 19 ianuarie 1838: „Prea înălţate Doamne, După slovesnoi poroncă ce am priimit mai înainte de la înălţimea voastră, avîrid întru deosăbitâ luare aminte cele atingătoare de predmetul cenzurii, la 30 dechemvrie anul trecut, redacţia trimeţînd spre cercetare în tipar suplement 461 la gazeta cu nr. 102, cuvîntul unui tînăr moldo van intitulat « Despre ruinurile şi ruinările Moldovei», prin nr. 2338 a acelui an i s-a făcut cunoscut să nu se încuviinţeze tipărirea şi nici trebuie a fi priimite asăminea înscrisuri la tipo- grafie, fără mai întîi trecerea lor prin cenzură, adăogind să triimată în original acelaşi exemplar şi ştiinţă de faţa ce l-a dat spre tipărire. După care, la 18 a curgătoarei, supt nr. 57, poftorindu-i-să, s-au priimit de la ea exemplarul manuscript în două file, ştempluit cu pecetea redacţiei, numerarisit în patru feţe şi adeverit cu iscălitura dumisale agăi Gheorghe Asachi, supt anume scriere: acest manuscript din patru feţă alcătuit spre a să tipări în suplement, s-au adus la redacţie de însuşi dumnealui comisul Costache Negruţă şi acuma după cerire se triimete la Postelnicie pentru care, gios iscălitul, potrivit cu înaltul ofis supt nr. 4, făcînd aspră dojană dumisale redactorului Albinii, carele a îndrăznit a pune în tipar şi cuvîntul tînărului moldovan, cu toată supunerea aduce la cunoştinţa înălţimii Voastre. Secretarul statului A înălţimii Voastre plecată slugă C. Catargiu vornic.” Rezoluţia domnului, ultimativă, transpiră o iritare greu stăpînită: „Noi am poroncit dumitale că după cuviincioasă cercetare să supui la cunoş- tinţa noastră cine au alcătuit pomenitul cuvînt şi fiindcă această anafora nu îndestulează la această, vei grăbi îndată a ne face înscris cunoscut despre acel alcătuitoriu. în 22 ghenar 1838 Mihai Sturza voievod După poronca dumisale vel postelnicului, aceasta va sta la dellă fiindcă după buiurdiul domnesc, adunînd ştiinţă însuşi dumnealui a lucrat altă anafora la curtea gospod, după alăturata copie supt nr. 69.” (Arhivele statului Iaşi, fond Secretariatul de stat, dosar 522, f. 17). Despre ruinele şi ruinările Moldav iei. „Suplement la no. 102 a Albinei româneşti în 26 dechemvrie 1837”, p. 411—412 (Un tînăr moldavan); articolul a devenit în Păcatele tinereţelor, 1857, Scrisoarea III (Vandalism), p. 254 — 258, datată „ianuari 1838”, cu nota finală despre exilarea autorului. Cum cele două versiuni diferă substanţial, transcriem integral articolul din suplimentul „Albinei.” DESPRE RUINELE ŞI RUINĂRILE MOLDAVIEI Toate împărăţiile şi naţiile au avut mărimea şi căderea lor; ele însă ş-au păstrat naţionalitatea subt orice împregiurări, căci deşi prefacerile au înrîurit asupra fiinţei lor politice şi morale, fieştecare păzi încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pe care o ţine ca o sfîntă moaşte şi care îi slujaşte de scut apă- rător împrotiva asupritorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia nu au fost aşa: dacul să prefăcu în roman, romanul în român, şi românul corcindu-să cu neamuri barbare şi streine de el, agiunsă în acea demoralizaţie şi neştiinţă, 462 încît îş uită şi începutul său, pentru că în vreme ce vecinii săi să înainta în lumini, el să învălea într-o groasă ceaţă de neştiinţă în care şi acum zace şi de care va fi greu a-1 curăţi. Care sînt pricinile acestui trist adevăr? — Ele sînt lesne de gîcit; dar pentru a le arăta în curată şi grozava lor monstruozitate, trebui a ne sui până la cii întâi lăcuitori a României. Pe daci, naţie nordică, slobodă şi vitează, elinii în mîndria lor îi numea barbari, după proverbul lor favorit: Flăg pf| "EXXr|v fkxpftapoţ. Nu ştim însă de să cade a socoti barbară pe o naţie ce să ocîrmuia de un prinţ care învingînd pe învingătorii lumei cerea la Domeţian să-i trimită meşteri iscusiţi în orice măiestrii pentru ţara lui, şi căuta păn-în fundul Asiei aliaţia împăratului pârtilor, văjmaş jurat a romanilor, precum ne spune Plinie cel june. Trai an izbîndind Dacia, şi vrînd a spăla ruşinea armelor romane, au colo- nizat-o cu romani. Dacii să prăpădiră, cei mai însămnaţi din ei urmînd pilde rigăi lor Decebal care să otrăvisă, să ucisără unii pe alţii ca să nu cază robii şi să slujască de triumf acelor pe care îi siliseră a le fi tributari; iar care mai rămaseră — dacă vor fi mai rămas — să româniră. Atunci marele împărat aşăzînd oşti în cetăţile dăceşti, zidi şi altele ca să slujască de apărare atît provinţiilor nou cîştigate, cît şi împărăţiei, împrotiva barbarilor; dar cînd puterile romanilor începură a să pleca spre apunere, cînd Roma nu mai năştea Bruţi şi Catoni; nori de ghinte barbare năpădind asupra lor, toate să strecurară prin România, aducînd feliuri de prifaceri mîhnicioase în coloniile lui Traian. Ele au zăcut mai nepomenite de istorici pînă la sfîrşitul veacului XIII, cînd cu înturnarea domnilor lor din Maramoreş să începu o nouă eră pentru români. Cîte puţin puţin, adunîndu-să pe lîngă domnii lor, românii treptat ajunsâră pănă la acea slavă ce făcea a tremura pe învecinatele popoare subt Ştefan Marele şi Mihai Viteazul, dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia slăbită de atîte sîngeroase războaie şi obosită de necurmatele lupte, să subjugă de colosală puterea otomanilor. Moldavia privea cu lacrămi soartea sorei sale, şi neputîndu-o ajuta, alesă a se pleca şi ea, şi nu mult după moartea lui Ştefan să supusă mîndrului Suleiman care îngrozisă creştinătatea cu tunătoarile sale arme. Subt jugul unei naţii ce dispreţuia ştiinţile, România — ce priimisă creş- tinismul în veacul III — căzu subt influenţa misionarilor greci a Constantino- polului, care folosîndu-să de credulitatea domnilor după acea vreme, introduseră în Dacii [sici] slovele slavoneşti şi goniră literile strămoşâşti. Iată cea întăi pricină a neştiinţei. Pe lîngă aceasta, în zadar aceste nenorocite provinţii căuta — după atîte struncinătoare lupte — un râpaos dorit, căci aţiţîndu-să războaiele între Rusia şi Turcia, ele slujea de teatru. Transilvania scăpă de aceasta. Ea pare că să bucura de o linişte; oarecare linişte minciunoasă şi amară supt toiag de fer! în adevăr, scăpaseră ţările româneşti de tatari pe care îi stîrpisără puter- nicele arme a Rusiei, dar căzură supt osînda altor tatari mai amarnici; căci 463 aceştia nu prăda o lună sau două, prăda regulat cîte şapte ani, şi apoi să ducea lăsîndu-ne spre răsplata averilor ce storsesără din ţări, corupţia, ciocoirea, luxul şi neruşinarea! Cine nu i-au cunoscut? Cine cu înfiorare nu-ş aduce aminte de ei? Dar prin tractatul păcii de Adrianopoli, ţările cîştigară driturile ce le avea perdute de atîta vreme. Românul să dişteptă din litargia sa, începu a să întreba pe sine ce gînganie bipedă este el pe lume şi în ce clas de animale ar putea intra. Socotind numile şi limba sa să văzu că e roman; văzu că de-i şi zic valah, valah va să zică italian şi mol-dav (sau mol-dac) nu va să zică slav.1 în general însă să văzu numit român. Căută o istorie a ţării lui; găsi hronicul lui Cantemir, dar acela merge numai pănă la venirea domnilor româneşti din Maramoreş. Ureche vornicul, Miron logofătul şi alţi hronicari au scris mai toţi după tradiţii fără a îngriji datele: au trebuit deci din autorii streini să $e lămu- rească de origina sa. Ca să se încredinţeză apoi căută monumente istorice, în Ardeal nu mai găsi nici un nume românesc sau dăcesc. în Moldavia la Roman voi să vază Cetatea Smeredava (cetăţuie dăcească) dar ceti într-un hronic că la 1755 episcopul de Roman Ioanichie o răsăpisă cu voia domnului de atunci Constandin Racoviţă — pe care îl încredinţasă că în ruinele ei sînt comori — şi cu piatra scoasă de acolo făcusă zidul episcopiei şi a precistei. Auzi că în Valahia să pot videa încă stîlpi din podul lui Traian, căci valurile Dunării respectaseră aceea ce oamenii n-ar fi respectat; auzi numile Caracal şi Severin şi acestea gîdilea cu mulţămire urechea lui, dar nu să mulţumi; voi în Moldavia (căci «era moldavan) să găsască urmele strămoşăşti. Plin de această ambiţioasă idee alergă să vizite cetatea ce să socoate a fi Caputbovis şi pe care lăcuitorii o numea Ghercina, dar, o, durere! o, barbarie! ciocanile o răsăpisă, şi speculatorii spărgînd catacombele romanilor, cenuşa lor o arunca în vînt, iar cu pietrile ei păvuia uliţile Galaţului! Bietul moldavan începu a răcni; el să încleşta de pietre, le săruta. îl socotiră nebun şi puţin au lipsit să-l închidă. Unii însă mai cu •dreaptă judecată voind să-l liniştească, îi arătără: două mici statui de bronz, un vas cu monede antici de argint şi o mică colonă de porfir. „Vandalilor! striga arheologul nostru — care văzînd aceste mai tare să năcăja, precepînd cîte alte să vor fi pierdut sau să vor fi sfărmat şi cît folos pentru istorie ar fi putut ieşi din aceste discoperiri — ce-aţi făcut capitelurile, bareliefile, lespezile cu inscripţii? Nu vă temeţi că să vor scula romanii ce au lăcuit aici şi vă vor pulberiza . .. ? Nimeni nu-1 asculta, rîdea de omul acest smintit care gîndea că nişte pietre pot sluji la altă decît a să zidi pivniţi, case sau a să păvui uliţi; căci ce le păsă lor că sînt români şi strică urmele romanilor? Ce le păsă? întemeia o a opta minune a lumei, un monstruos monument vrednic de barbari, un tîrg păvuit cu antichităţi în veacul al XIX!!! Zău este ruşine şi păcat a videa cum pe toată ziua să duce cîte o veche pomenire a Moldaviei împreună cu piatra pe care era însămnată! 1 Dabii şi dacii tot o naţie sînt. Străbun. 464 Pe toată ziua rupem cîte o foaie din frumoasa carte a vechiei şi curînd; cînd vom isprăvi ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va mai rămînea decît a striga cu acel troian, care încai luasă cu sine pe dumnezeii săi: Fuit Illium, et ingens gloria. „Cît de minunat lucru ar fi — zice un literat diplomat englez 1 — a privi pe vechea Romă înviind în una din coloniile ce ea întemeiasă în capătul împă- răţiei sale.'* Dar (vai) cînd toate monumentile antice vor fi numai o cenuşă; oricare strein va avea obrăznicie a ne zice că am furat numile acest de român pe care îl purtăm şi ne va cere o dovadă pentru el şi oare ce dovadă îi vom da atunci cînd nu ne va mai rămînea nimică ? O! cîtă nevoie a să aibă acel ce va avea ideea patriotică a să îndeletnici cu alcătuirea unii istorii a Moldaviei — a căria lipsă şi neapărată trebuinţă să simte cu cît păşim cătră civilizaţie. El va trebui să scociorască în arhivile Polo- niei, Ungariei şi a Turciei ca să adune idei lămurite pentru ţara lui, căci în patria sa nu va găsi nimic. Documentile ce subt domnii patrioţi să mai păstra încă Sobieţki în trufia sa le au ars. Monumentele vechi, vandalismul care ne au schimbat până şi numile şi armăturile, care făcu din vultur corb, din Moldavie Moldovă şi din român rumân, vandalismul le risipeşte ca să nu rămîie nici o urmă strămoşască! Numele vrednicilor români ce au scris şi neîncetat scriu pentru România rămîne neşters din inimile patrioţilor săi. Numele Cantimir, Petru Maior, Ureche vornicul, F. Aron în veci nu să vor uita şi românii le sînt datori cu recunoştinţă, judecind greutăţile ce ei au întîmpinat în lucrările lor. Moldavenii aşteaptă încă istoria lor. Un literat bărbat ne au făgăduit-o în prefaţa unei scrieri a sale, şi noi cu nerăbdare aşteptînd acel odor, nu ne îndoim că guvernul nostru luminat şi părintesc nu va lipsi a încuraja şi a agiuta o aşa folositoare şi grea între- prindere. Strigăm însă asupra vandalismului căci A tous Ies coeurs bien nds que la patrie est ch£re! Un tînăr moldava n SCRISOAREA IV (UN POET NECUNOSCUT) După dezlănţuirea vehement protestatară din Vandalism, Scrisoarea IV ne introduce într-o atmosferă tipic negruzziană. Violenţa pamfletului dă aici locul umorului, întîmplări tragice sînt tratate cu note vesele. Scriitorul păstrează permanent distanţa faţă de eroul cu soartă nefericită, putînd astfel releva şi aspectele rizibile din comportarea ipocondriacului poet. întreaga Scrisoare este construită pe alternanţa dintre tragic şi comic, cu o măsură nicicînd depăşită. După compătimirea cu care comentează viaţa mizeră a lui Scavinschi, aflăm că poeziile lui serveau drept zmeie pentru copii. El îşi scria epitalamele în stil 1 D. Urquhart. 465 clasic într-un oraş bîntuit de groaza ienicerilor, făptura microscopică a lui Sca- vinschi vine în contrast cu mustăţile sale uriaşe, reţeta gastronomică în stil Bogonos (vezi Scrisoarea VIII) îl înspăimîntă pe cel obişnuit numai cu hapuri şi ceaiuri medicinale. Scrisoarea se încheie cu aceeaşi pendulare între tragic şi comic, ultimele cuvinte ale lui Scavinschi fiind asociate replicilor unor per- sonaje celebre ca Napoleon şi Hoffmann. Din simpatia mereu cenzurată care se întrevede în subtext a reieşit una din cele mai specifice Scrisori, un adevărat model al genului* în volumul din 1857, Negruzzi a eliminat partea a doua a Scrisorii, cuprin- zînd analiza operei lui Scavinschi. Unitatea textului a avut de cîştigat. Am dat, totuşi, după variante, şi partea omisă, întrucît reprezintă, cu toate naivităţile, una din primele încercări de critică literară de la noi. Negruzzi fixează ca o condiţie a artei sinceritatea, încercînd a diferenţia, după acest criteriu, scrierile Iui Scavinschi. Aprecierile se reduc, de obicei, la serii de epitete destul de vagi: „minunat, simplu şi drăgălaş", comedia Democrit e tradusă „cu multă nemerire şi originalitate". Negruzzi preconizează păstrarea a ceea ce numim culoarea locală, -acuzîndu-1 pe Scavinschi de a fi pus, ă propos de tragedia Brut de Voltaire, „în gură republicanilor Romei vorba saloanelor laşului de la 1824" (Negruzzi nu va proceda altfel cu Femeile savante de Moliere).t Mai aflăm, ca un detaliu r este să răsădească cîteva flori pe drumul lor. 476 SCRISOAREA V (IEPURĂRIE) Publicată pentru prima oară în volumul Păcatele tinereţelor din 1857r Scrisoarea e datată, totuşi, „februarie 1838". E posibil, deci, să fi apărut înainte de 1857 în vreun număr de revistă care nu a fost descoperit pînă acum. Scrisoarea e destul de interesantă pentru că pune în lumină, în termeni puţin obişnuiţi la Negruzzi, sentimentul de „onor", care obligă la acceptarea duelului pentru a nu păta, printr-o atitudine contrară, numele celui în cauză şi al întregii sale familii. Foarte probabil că Scrisoarea a fost elaborată In tine- reţe, de acel Negruzzi în costumaţie romantică, cu pelerina aruncată în jurul umerilor, aşa cum ni-1 arată portretul semnat de Joseph August Schoefft. Un episod din 1829, aflat într-o scrisoare datată „Iaşi, 9 septembrie", face aluzie la un duel cu un rus din pricini amoroase. Sursa Iepurăriei trebuie căutată în acest episod biografic: „Ce vrei, scumpule prietene! soarta ne aducînd feliuri de încungiurări şi valuri asupră-mi, din învitare cotilului celui orb şi mititel am făcut un duel cu un rus. Slobozirea glonţului din pistolul lui m-au rănit la o mînă, dar glonţul meu i-au rupt un picior binişor. Ne-am împăcat după aceea; am dat hîrtie unul altuia să n-avem nici o pretenţie. El a intrat în spital şi eu m-am tras la Nico- reşti, căci întîmplare aceasta au fost acolo aproape. M-am căutat cu buni doftori şi m-am făcut sănătos, am dat însă o pildă bună pentru moldoveni" (V. Ghia- cioiu, op. cit., p. 48). Iorga a găsit o însemnare pe un Sinaxariu din biblioteca de la Trifeştii- Vechi, referindu-se la acelaşi episod: „Să se ştie de cînd m-am împuşcat la mînă cu carabina în marginea Tecuciului, în 17 zile, in luna lui iunie 1829, în vremea muscalilor. Negruţi" (V. Ghiacioiu, op. cit., p. 48). Tot V. Ghiacioiu aflase de la generalul Negruzzi, care la rîndul său ştia de la Iacob Negruzzi, că scriito- rului îi lipsea o falangă (op. cit., p. 48). Tipul laşului e construit în manieră clasică. Negruzzi face un adevărat tur de forţă, îl pune, într-un lung monolog, să-şi justifice poltroneria împău- nînd-o cu însemnele bărbăţiei, făcînd apel la Rousseau, terminînd cu aprecierea cinică: „un purice viu face mai mult decît Napoleon mort!" Iepurărie. Păcatele tinereţelori 1857, p. 263 — 265. SCRISOAREA VI (CATACOMBELE M. NEAMŢU) Servind drept preambul la Scrisoarea următoare, dedicată lui Calipso, Catacombele M. Neamfu debutează, tipic pentru Negruzzi, cu un istoric, după care urmează o succintă descripţie a ansamblului arhitectural. Cu exactitate sînt descrise şi catacombele, prilej de meditaţie asupra nimicniciei omului. Scrii- torul îşi reprimă extazul mistic pentru a trece la cugetări „mai lumeşti", mani- 477 festîndu-şi dezacordul faţă de expunerea craniilor „ca şipurile în magazinul unu spiţer". Mica divagaţie livrescă nu lipseşte nici ea pe tema frenologiei şi a înte- meietorului ei, doctorul Gali. P. 227, r. 4—11. Prima mănăstire datează nu din vremea lui Alexandru cel Bun, ci de la Petru I Muşat (cf. Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, voi. I, Editura Acad. R.P.R., 1959, p. 301; N, Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova, Bucureşti, 1968, p. 29). Biserica de lemn a lui Petru Muşat a fost înlocuită cu o biserică de zid, construită de Alexandru cel Bun. Turnul de piatră aparţine însă, cum scrie şi Negruzzi, lui Alexandru cel Bun (ibidem)> P. 227, r. 17 — 19. Despre icoana Maicii Domnului oferită de împăratul Ioan Paleologul referă şi N. Iorga în Icoana românească, BCMI, XXVI, 1933, p. 7—8; cf. şi Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 396. P. 227, r. 21—27. Mănăstirea Neamţ nu a fost terminată de Bogdan, ci de Ştefan la 14 noiembrie 1497, cum atestă şi pisania, publicată în Repertoriul monu- mentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Editura Acad. R.P.R., , 1958, p. 148. Ştefan cel Mare a murit, după cum se ştie, în 1504, nu în 1503 cum crede Negruzzi. Catacombele Monastirei Neamţului. „Albina românească", nr. 85, 26 octomvrie 1839, p. 347—350 (C. Negruţţi) [A] ; „Curierul românesc", nr. 166, 8 noiemvrie 1839, p. 662; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 265 — 268 [PT], Variante 227 4 Neamţu PT: Neamţului A ; 5 dărîmate de oameni şi de timp PT: dărâmate de oameni şi de vreme A; 8 s. Ioan PT: st. Ioan A; 10 în tim- purile acelea PT: în vremile acele A; 12 — 13 Viena, Ioan Paleologul trecu PT: Viena, Andronic, fiul împăratului grec Manoel Paleologul, trecu A ; 13 — 14 Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moşteanului imperiei Bizantine PT: Alexandru I îl priimi cu toată cinstea cuvenită moşteanului împărăţiei Constan- tinopolului A ; 15 — 16 Spre răsplata ospeţiei ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise PT: Spre răsplătirea bunei găzduiri ce priimise, Andronic suindu-se pe tronul părintesc îi trimise A ; 18 — 19 trimise doamnei Anei, soţiei lui Ale- xandru, şi o icoană făcătoare de minuni PT: trimisă şi o icoană făcătoare de minuni A ; 20 arătată PT: pomenită A ; 21 După trecere mai de un veac, Ştefan Marele PT: După trecire mai de un veac, Ştefan IV numit cel Mare A; 24 înălţării, dar murind el la 1503, o sfîrşi PT: înălţărei, dar murind la 1503, o săvîrşi A ; 25 aduse PT: adusă A ; 26 nouă PT: nuouă A ; 28 Această icoană PT: Astă icoană A ; 29 — 30 Desenul este grosier şi coloritul slab PT: coloritul este slab şi desenul foarte prost A; 31 — 32 de la pîrîul PT: dupre 478 pîrăul A ; 33 căpătă PT: cîştigă A ; 34 nutreşte la o mie cinci sute monahi PT: hrăneşte mai bine de o mie monahi A ; 35 sarac PT : sărac A ; 35 căutare şi ospătare PT: căutare, ospătare şi găzduire A. 228 2. s. Ioan PT: st. Ioan A ; 4 relicvie PT: moaşte A; 4 a fost PT: au fost A; 5 locaş PT: lăcaş A; 6 acelaşi PT: acelaş A; 6 în numele s. Teolog PT: în cinstea st. Teolog A; 8 — 10 e de jălit acea veche de lemn, şi era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuţei lui Alexandru-vodă PT: noi jălim pe acea vechie de lemn şi am fi dorit ca această de acum să se fi făcut întocmai după modelul bisericuţei lui Alexandru- vodă, spre a să păstra pomenirea acestui bun domn A ; 10—11 turnul de care ţi-am vorbit PT: turnul de peatră de care am zis A ; 11 stă încă întreg PT: stă întreg A ; 12 monastirii PT: monastirei A ; 13 aceasta PT: asta A ; 14 fundatorii ei PT: fondatorii bisericei A ; 16 Fraţii PT: Călugării A ; 16 călugăr PT: monah A; 17 privit de toată obştimea PT: cinstit de obştime A; 18 urmînd porunca evangelică PT : urmînd poroncei evanghelice A ; 22 cererea PT : cerirea A; 22 — 23 Toţi slujbaşii monastirii îmbrăcaţi în aurite vestminte PT: Toţi slujitorii mănăstirei îmbrăcîndu-se în bogate vestminte bisericeşti A ; 24 — 25 rămăşiţele sfîntului barbat PT: trupul robului lui Dumnezeu A ; 25 se întărită PI: să întărită A ; 25 stînge PT: stinge A ; 26 sileşte pre toţi PT: sileşte pe toţi A ; ZI însă îndată ce a rămas mortul PT: Dar cum a rămas trupul A ; 28 ploaia PT: ploaie A ; 28 aer PT: văzduh A ; 29 să cază PT: să cadă A ; 29 se sfîrşeşte PT: să săvîrşeşte A ; 31 Sub biserica astă nouă PT: Subt biserica această nuouă A ; 31 monastirii PT: monastirei A ; 33 locaş PT ; lăcaş A ; 33 să deie PT : să dea A ; 34—35 lungime, trei lăţime PT : de lungime, trei de lăţime A; 35 nălţime PT: înălţime A; 35 ferestrică PT: ferestruie A ; 36 rază PT: lucire A ; 40 se pune PT: să pune A ; 42 laic PT: mirean A. 229 1—4 şi m-am coborît în acest azil a morţii, un sfînt fior m-a cuprins; şi de n-aş fi fost pregătit pentru o asemene privelişte sau de eram singur, aşi fi căzut în genuchi, umilindu-mă PT: şi ne am coborît în acest azil al morţei, o sfîntă groază ne a înfiorat; şi de n-am fi fost pregătiţi pentru o asemenea privelişte sau de am fi fost singuri, am fi căzut în genunchi, umilindu-ne A ; 5 mulţime PT: mulţimi A ; 6 astor PT: acestor A ; 8—9 m-au cuprins PT: ne au cuprins A ; 9 aste capete PT: aceste capete A ; 9 aste oase PT: aceste oase A ; 10 m-au mîhnit şi m-au supărat PT: ne au supărat A ; 11 rămăşiţe PT: rămăşiţi A; 13 mai vîrtos PT: mai puţin A; 14 titvele PT: tidvele A ; 15 magazinul PT: magazia A ; 16 Mai bine de două sute PT: Aproape la două sute A ; 18 seama că unele PT: sama că unile A ; 20 Un doctor Gali PI; Un doctorul Gali A ; 22 în ele PT: In ele (pe cînd era profane) A ; 23 titve, văzui PT: tidve, văzurăm A ; 24—25 luciu, dar nu avea nici o etichetă lipită pe ea. Monahul ce-mi slujea PT: luciu. Monahul ce ne slujea A ; 25 — 26 479 *ni-a spus că. era a unii fete PT: ne-a spus că era a unei fete A ; 26 să-mi £puie PT: a ne spune d ; 27 Curioşitatea mea nu se îndestulă PT: Curiozitatea .noastră nu se mulţămi A ; 27 — 30 Am întrebat, am cercetat şi am descoperit x> foarte tristă dramă, pe care îţi voi spune-o altă dată, căci acum mă grăbesc a laşa pre morţi, ca să mă întorc între cei vii PT: Am întrebat, am iscodit, am cercetat şi am aflat o prea tristă istorie, pe care vă vom spune-o altă dată, «căci acum ne grăbim a ieşi din sălaşul celor morţi ca să intrăm iarăşi însoţie- tatea celor vii A. SCRISOAREA VII (CALIPSO) Această scurtă Scrisoare a lui Negruzzi a fost foarte mult discutată. Nu -pentru certele ei calităţi literare, evidente mai cu seamă în evocarea Chişinăului ,din 1822, plin de refugiaţi în urma răscoalei eteriştilor, ci pentru aluzia la prietenia cu Puşkin şi „greaca cea frumoasă", Calipso. Despre şederea lui Puşkin In Basarabia referă studiul E. Dvoicenco, Puşkin şi România, Bucureşti, 1937. ■Cu un plus de rigoare se ocupă G. Bezviconi în articolul dedicat lui Negruzzi In „Cetatea Moldovei" anul III, voi. IV, nr. 2 — 3, 1 martie 1942, p. 164 — 184. Cercetările ulterioare nu au făcut decît să aducă nuanţări şi precizări. Le-am pomenit deja în notele de la Şalul negru. Datele despre relaţiile lui Negruzzi cu Puşkin, aşa cum apar ele în Seri- soarea VII, nu pot fi puse la îndoială şi nu trebuie să suspectăm buna credinţă a scriitorului. Partea referitoare la biografia „grecei cei frumoase" ţine însă de fantezia romantică a scriitorului. Am văzut deja că Şalul negru nu a fost scrisă pentru Calipso, întrucît grecoaica soseşte la Chişinău în 1821, iar poezia datează din 1820. G. Bezviconi, care se sprijină pe o bogată bibliografie în limba rusă, în special pe amintirile prietenilor lui Puşkin, afirmă că grecoaica sosise nu de la Iaşi, cum susţine Negruzzi, ci de la Constantinopole, prin Odesa. Frumuseţea ci nu e confirmată de cei ce au cunoscut-o. După cele scrise de Liprandi şi Wiegel „Era mărunţică, cu un piept nedezvoltat, o faţă lungă, ascuţită, tot- deauna rumenită, cu nasul mare, care părea că împarte faţa în două, un păr lung şi doi ochi mari ce seînteiau" (G. Bezviconi, art. cit.t p. 171). Se pare, tot după cele scrise de intimii lui Puşkin, că ea se ocupa de practici magice, de vrăjitorii, fiind căutată de nefericiţii în dragoste. Pe Puşkin îl atrăgea la Calipso şi legenda că ea ar fi fost amanta lui Byron. Amănuntele despre bio- grafia lui Calipso sînt destul de numeroase, dar nu interesează aici decît cele acrise de prietenul lui Puşkin, Alexeev, anume că în 1826 (la 30 octombrie) grecoaica trăia încă la Chişinău, bolnavă de tuberculoză. Istoria retragerii ei In travesti la mănăstirea Neamţ (unde se află şi astăzi în osuariu craniul atribuit lui Calipso) este deci o invenţie a scriitorului. Procedeul travestirii era folosit în literatura romantică, dar Negruzzi s-a inspirat, foarte probabil, aşa cum apre- ciază V. Ghiacioiu, dintr-un roman al d-nei de Tencin, MSmoires du comte de 480 Comminges. Romanul fusese tradus şi în româneşte de Simeon Marco viei, în 1830, Viaţa contelui de Comminj sau triumful virtuţii asupra patimii amorului, încă o precizare se cere făcută în legătură cu Negruzzi şi Puşkin. Nici unul din prietenii lui Puşkin din Basarabia nu aminteşte numele lui Negruzzi. Acesta ar fi încă un argument că Negruzzi era la acea vreme un copil (născut deci la 1808). Dacă el s-ar fi născut în 1800 (cum afirmă V. Ghiacioiu) şi ar fi fost în intimitatea marelui poet rus era imposibil ca numele lui să nu figureze în amintirile contemporanilor, aşa cum figurează atîtea nume de români, prieteni sau numai cunoscuţi ai lui Puşkin. C a 1 i p s o. Păcatele tinereţelor, 1857, p. 268 — 271, cu data „septemv. 1839“. SCRISOAREA VIII (PENTRU CE ŢIGANII NU SÎNT ROMÂNI) Plăcerea conversaţiei pe cele mai diverse teme, posibilitatea de a trece cu uşurinţă de la serios la ironic, „distanţarea** prozatorului transpar cu uşurinţă şi din această Scrisoare. Recunoscîndu-şi natura duală, Negruzzi ţine pasul cu schimbările secolului, situîndu-se, prin ideile sale înaintate, alături de un Kogăl- niceanu sau Alecsandri. Ironia se exercită asupra anacronicului Bogonos, dar nu este „iertată" nici literatura contemporană: „romanţul** Pustnicul tradus de amicul său P. Pruncu, elogiat extrem de călduros cu altă ocazie (vezi comen- tariile la poezia Apolog). Scrisoarea e datată 1839, dar nu posedăm decît versiunea publicată în 1857. Să se fi pierdut „Alăuta românească** din 1839 în care presupune Lovi- nescu că a apărut, sau scriitorul şi-a antedatat povestirea, dîndu-şi astfel un plus de merite în lupta dusă de generaţia paşoptistă? P. 232, r. 15 — 17. Cartea lui Kogălniceanu apăruse la Berlin în 1837. P. 233, r. 7—8. După calculul care ar reieşi din pasajul „Iaca, la treizeci de ani", ar rezulta că Negruzzi s-a născut în anul 1809. Pentru ce ţiganii nu sînt români. Păcatele tinereţelor, 1857, p. 271-285. SCRISOAREA IX (FIZIOLOGIA PROVINŢIALULUI) Sincronizat cu preocupările literare ale occidentului, Negruzzi face să apară în „Albina românească" din 1840 Provinţialul. Trebuie să amintim că voga „fizio- logilor" începuse în Franţa în jurul aceluiaşi an 1840 şi s-a extins asupra mai multor literaturi, pînă spre sfîrşitul secolului. „Fiziologiile" apelau adesea şi la ilustratori cum au fost Daumier şi Gavarni şi îşi propuneau, prin literatură, un studiu social aplicat asupra unei clase, unui individ specific sau unei insti- 481 tuţii. In literatura franceză „fiziologia" a beneficiat de aportul prestigios al lui Balzac: La Physiologie du mariage (1829), apoi în colecţia editorilor Aubert şi Lavigne, Physiologie de Vempioyi. Numeroşi alţi scriitori au abordat genul: Paul de Kock, Monnier, Delord, Gozlan etc. Dintre ei, trebuie amintit separat, atunci cînd îl discutăm pe Negruzzi, şi mai ales pe Kogălniceanu, Pierre Durând, Physiologie du provincial d Paris (1841). Heliade, atît de deschis înnoirilor în prima sa perioadă, nu putea trece indiferent pe lîngă astfel de preocupări (cf. D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Uădulescu, „Cartea românească", Bucureşti, 1935, p. 116—117). Printre altele, el traduce fragmente din Physiologie du mariage („Curier de ambe sexe", IV, p. 37—46, 65 — 72, 148 — 155) şi La Physiologie du poete de scriitorul francez Sylvius, pseudonim pentru Edmond Texier („Curierul românesc" din 1845, nr. 46-50, 52, 54-58). Fiziologia provinţialului de C. Negruzzi se înscrie cu precizie pe orbita literaturii europene a timpului. Ch. Drouhet, în Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, ed. Cultura naţională, 1924, p. 147, stabileşte şi o legătură între acel „gentilhomme campagnard" al lui La Bruyere şi „boierul ţinutaş" al lui Negruzzi. Observaţia s-a împămîntenit, deşi Negruzzi e cel puţin în aceeaşi măsură aproape de realismul viguros al lui Balzac ca şi de observaţiile de moralist ale lui La Bruy&re. în Almanach de învăţătură şi petrecere, Iaşi, 1844, Mihail Kogălniceanu publică Fiziologia provincialului in Iaşi, unde modelul declarat într-o notă este Durând: „Pierre Durând a scris Fiziologia provincialului în Paris : noi am căutat ca trăsăturile lui să le micşorăm în proporţia cadrului cuvenit provincialului în Iaşi" (M. Kogălniceanu, Scrieri, Editura Tineretului, 1967, p. 79). Celălalt model la care se fac, de altfel, trimiteri pe parcurs, e Negruzzi. Probabil că, fără exemplul lui Negruzzi, Kogălniceanu nu s-ar fi încercat în fiziologia provin- cialului, după cum fără Negruzzi nu am fi avut atîţia Alexandru Lăpuşneanu, fără Cum am învăţat româneşte — Dispoziţiile şi încercările mele de poezie. Textul destul de dezlînat al lui Kogălniceanu păleşte pe lîngă al predecesorului său. Vom cita aluziile directe la Negruzzi. Mai întîi, Kogălniceanu îşi propune delimitarea geografică a noţiunii de provincial. „Tot ce putem face este să alegem între o mie — sau mai bine între un milion şi o sută de mii — un tip pre care să-l poată cunoaşte fieştecine şi care să samine cu majoritatea provincialilor pre care fluxul harabagiilor, al căraţilor de ţară sau de postă în toată ziua îi aduce calzi şi-i trînteşte liop pe paveoa Iaşilor, cum zicea prietenul meu Cari Nervii, iarăşi într-o descriere ce face despre provincial — însă despre provincialul evghenist" (ibidem, p. 80). Iar mai departe: „nu vorbesc de d-nii Ortgies, Derigo şi Bog- danovici, la care lucrează numai ursoşii provinciali evghenişti, cu a cărora des- criere, cum am mai zis, s-a însărcinat Cari Nervii" (p. 81). Continuînd aceeaşi operaţie de delimitare, ajungem peste cîteva pagini la o parafrază după Negruzzi: „Noi dar scoţînd dintăi cei mai sus pomeniţi, din rămăşiţă vom lepăda încă'şi pre provincialul evghenist, văr, nepot sau cumnat cu toţi logofeţii şi 482 vornicii cei mari din Moldova, carele se pofteşte de sine la bal Ia curte, este faţă la toată nunta aristocratică şi se cerneşte la moartea fieştecărui boier sau cucoană mare, subt cuvînt că răposatul sau răposata au fost văr sau vară a triia cu sora mătuşii moşului sau de văr premare. Cari Nervii a zugrăvit cu condei de maestru acest biped curioz pre care Buffon a uitat să-l treacă în Istoria Naturală. Neiubind a avea a face cu evgheniştii, noi lăsăm deoparte această clasă animală, şi ne alegem tipul din acei provinciali, cluceraşi sau slugeraşi care n-au nici o rudenie între oasele sfinte; care nu poartă urs în spate şi curcan în coadă, şi care nu trag în gazdă la moşu logofătu şi la vâru vomicu, sau la Thiţa logofeteasa. Noi îl alegem dintr-acei carii vin în Iaşi, sau cu căruţa lor cu trei mîrţoage şi cu un ficior boieresc înainte, sau cu căruţa de postă, şi, neavînd nici o cunoştinţă între aristocraţi, trag sade la han" (p. 83). Abia de aici înainte intră în scenă provincialul lui Kogălniceanu, urmărit de la intrarea în Iaşi unde funcţionarii îi confiscă din ladă cîrnaţii, întrucît carnea e dată în „otcup", pînă la atragerea lui în hotelul luxos al lui Regensburg. Acolo „Pâreţii sînt zugrăviţi şi samănă cu acei descrişi de Nervii" (p. 87). După o noapte de încîntare, provincialul se vede obligat a doua zi să plătească o sumă enormă şi să se mute la hanul lui Coroi sau la cel al lui Evangheli. Finalul aduce aceeaşi notă de umor ca şi schiţa lui Negruzzi. P. 243, r. 28. Despre magazinul lui Miculi scriu şi Kogălniceanu în Fiziologia provincialului la Iaşi, şi V. Alecsandri: O intrigă la bal-masche („Propăşirea", nr. 4, 1844, p. 28-30). P. 243, r. 33 — 35. M. Ortgies — croitor în Iaşi, citat şi de Kogălniceanu. De remarcat şi aici aversiunea lui Negruzzi faţă de grecisme, atribuite „gergului" provincial: nostimă, evghenis, protipendas, eglindisit. Provinţialul. „Albina românească", nr. 25 din 28 martie 1840, p. 97 — 99 (Carol Nervii); „Curierul românesc", nr. 31, 8 aprilie 1840, p. 115 —121 (Carol Nervii); Păcatele tinereţelor, 1857, p. 285—288, cu indicaţia „martie 1840". Aceeaşi diferenţă mare între variante întîlnită şi la alte Scrisori ne obligă să reproducem integral textul din „Albina românească". PROVINŢIALUL Nimeni nu s-a cercat păn-acum a descrie figura astă curioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş. Vom întreprinde noi a face acest tablou, pentru că ar fi păcat a rămînea nezugrăvit un portret atît de caracteristic, cerîndu-ne însă iertare dacă nu vom putea a-1 arăta bunilor noştri cetitori chiar întocmai cum ÎI vedem cînd ne-1 aduce posta sau harabagiul jidan de-1 trînteşte — liop — pe paveaua Iaşilor; şi mai vîrtos că el are deosebit tip dupe ţinutul din care vine, dupe tîrgul din care iasă, dupe vîrsta lui şi trebuinţa ce are în capitală, 483 şi e o lighioaie atît de variată, incit ar fi o nespusă greutate a închide într-un singur cadru toate feţele şi colorele lui. Provinţialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs, poartă arnăut în coada droşcei înarmat cu un ciubuc încălăfat cu lulea ferecată cu argint. Şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicâiri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi răsucite, dar pre lingă aceste fireşti podoabe, natura, ca o miloasă mumă, a revărsat asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decît orice altă; un nu ştiu ce care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoşti, şi să gîceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iasă; un nu ştiu ce în sfîrşit, care te face să rîzi cum îl zăreşti. Cum a sosit în capitală, întâia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă îndoită cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojile. De-1 vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat la teatru, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil care e foarte ghizdavâ şi nostimă, pe care îndată începe a o şi critica. Ca să scapi de ideile lui literare, intră puţin în magazia astă din unghiul uliţei, unde domneşte Mr. Ortgies, vestit prin fasonul jiletcilor şi nasul său. Vezi pe acest flăcău tomnatec îmbrăcat cu un frac abia înseilat, pe care îl scrie calfa pe la toate închieturile cu credă? A venit la Iaşi ca să se-nsoare, sau să intre în slujbă, fracul îl strînge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său, ba încă ceva mai larg decît dupe jurnalul de pre urmă, căci în capitală e de bon gotit a fi toate cele strimtorite. Cine e acest ce a să dea piste noi cu droşca? Să ne ferim de întîlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. A să ne spuie în jargonul provinţial, care zic că e franţozeşte, că vine de la moşul logofătul A., unde a găsit pe moşul logofătul B., cu care a să prînzească la moşul logofătul C. şi nu ştie ce să mai facă, căci e poftit şi de ceilalţi ai săi moşi logofeţi şi vornici ca să le facă cinste a pitrece cu dînşii, şi nu-1 mai încape vreme, şi. . . şi. . . o mulţime de ase- menea flecârii, pentru că am uitat să vă spun că provinţialul e fudul şi evghenis din cap pân-în călcâie. El e nepot tuturor boierilor celor mari şi văr cu toată lumea. Insă deşi ne spune că se sfădesc de la dînsul care să-l aibă şi să-i pr ii- mească, bunul om mucezeşte în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! O, lume! I De ai norocire a fi şi d-ta evghenis din protipentas, vlăstare de viţă aleasă, ţandură de os sfînt, şi ai trebuinţă a merge în provinţie, fii sigur că ai să fii bine priimit, găzduit, căutat şi ospătat, pentru că eşti aşteptat cu o nespusă nerăbdare ca să cununi pre toate fetele cele maxi, şi să botezi pre toţi copiii nou născuţi, adecă ai să te faci cuscru şi cumătru cu un tîrg întreg: căci pro- vinţialul s-ar ţinea necununat şi nebotezat, dacă n-ar fi botezat şi cununat de un boier mare. Pe urmă încep mesele şi cumătriile; or să te silească să mînînci până nu vei mai putea, pentru că, de vei refusa vrun fel de bucate, gazda a 484 să-nceapă a se j&Iui că nu-ţi plac bucatele şi a ocări pe bietul ţigan bucătar. Pe urmă ai să bei vutcă; ai să închini sănătăţile tuturor mătuşelor, tuturor verilor, tuturor nepoţilor şi a tot neamul. Pe urmă ai să mergi la soir^e (pentru că în provinţie e încă moda de soarbe) unde au să te aleagă la toate figurile de mazurcă, unde ai să fii ca un fenomen la care or să ţintească toţi ochii. într-un cuvînt, . te poţi numi norocit de vei scăpa din ţinut cu capul teafăr şi cu sto- mahul sănătos. Dar să ne întumăm la boierul ţinutaş. Dupe ce a sfîrşit banii de chel- tuială, vine acasă. Nevasta îi iasă înainte. Ea îl aşteaptă să vie isprăvnicit sau prezidenţit; el vine cu plete lungi şi cu frac nou. Ce scene atunci vrednice de penelul lui Hogard! Ca s-o lineştească, bărbatul său îi aduce vrun turban vechi îndrugat de Dominica, sau vro ciudată capelă, capricioasă clădărie de pene, flori şi cordele, care aduna de doi ani tot colbul din magazia Ninei. Seara, toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. Dupe ceremonia dulceţilor şi a cafelei, cucoana începe a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum s-a înglindisit la bal la curte; ce mai confete şi înghieţate a mîncat; cum îl în vita toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal şi mobilile de chih- rimbar, şi alte multe minunăţii şi mîndreţe care fac pe prietenii săi să casce gura ascultîndu-1. Iată materie de vorbă cel puţin pentru două luni. Ne grăbim însă a sfîrşi acest tablou, de frică ca nu vrun provinţial om de duh (pentru că nu sunt toţi ca originalul nostru), să se apuce a ne zugrăvi şi pre noi lăcuitorii din capitală cu toate metehnele şi ticăloşioarele noastre, mai ales dacă (ferească Dumnezeu) i-ar abate a ne arăta pe tînărul ieşan, cînd, dupe ce a fost în slujbă în ţinut unde voise a da le bon ton, se întoarce dupe trei ani în capitală umflat de fanfaronie, orbit de sine, umplut de ridicole culese din provinţie şi din capitală, iscusit în intriguţe neînsemnate, cu capul esaltat de romanţele lui Balsac şi cu inima văduvă de simtimente nobile . . . ş.c. . . . ş.c.. SCRISOAREA X (DESPRE MITROPOLIA MOLDAVIEI) Pâră interes literar, Scrisoarea ilustrează atitudinea antigrecească a lui Negruzzi, ocazionată de astă dată de istoricul Mitropoliei Moldovei. Scriitorul protestează atît împotriva amestecului direct al Patriarhiei în treburile interne ale bisericii moldoveneşti, cît şi împotriva influenţei ei secrete pe care o consideră încă în vigoare în momentul în care îşi redactează Scrisoarea (1841). P. 246, r. 4. Românii s-au creştinat în sec. al IV-lea, nu al III-lea (cf. comentariile la Vandalism). P. 246, r. 6—7. în Istoria României, II, Ed. Acad. R.P.R., 1962, p. 392, se afirmă că Alexandru a organizat episcopia la Roman, pe lîngă cea de la Rădăuţi, existentă din a doua jumătate a sec. al XlV-lea. 485 P. 246, r. 9—10. Ioan al VlII-lea Paleologul (1428 — 1448). P. 246, r. 16—20 Antonie l-a înlocuit în 1730 pe grecul Nichifor, la insis- tenţele partidei naţionaliste. El s-a retras cu ruşii intraţi în Iaşi în 1739 şi a refuzat să se întoarcă, deşi a fost chemat de Grigore Ghica. Domnul a convins atunci divanul să-l aleagă din nou pe Nichifor, care a stat în scaun pînă la 1750, cînd a fost silit să demisioneze (cf. Istoria bisericii române, voi. II. Bucu- reşti, 1957, p. 193-196). P. 246, r. 22 — 35. După Istoria bisericii române, II, p. 263, sinodul în care Iacov Putneanul a oprit să se „aşeze străini în scaunele vlădiceşti din Moldova" a avut loc în ianuarie 1753. Iacov a fost mitropolit între 1750—1760. L-a înlocuit Gavriil Calimachi, fratele domnului Ioan Teodor Calimachi. Gavriil Calimachi a murit în 1786 (op. cit., p. 266). P. 247, r. 17 — 22. După Istoria bisericii româneşti, II, p. 266, Leon Gheucă a fost mitropolit între 1786—1788. Aceasta vine în contradicţie cu ştirea din Scrisoare, după care firmanul sultanului a fost dat în luna iulie 1785. Despre Mitropolia Moldaviei. „România literară", nr. 21, 4 iunie 1855, p. 255-256 (C. Negruţţi) [/?L]; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 288 — 291, cu data „octomvrie 1841“ [PI]. Variante 246 5 credinţii PT : credinţei PL ; 8 — 9 prochiamată liberă PT : prochiemată slobodă RL; 10 s-a păstorit PT: s-au păstorit RL; 11 de nobilime PT: de obştia boierilor RL ; 14 luase PT: luaseră RL ; 21 poporului PT: obştiei RL ; 21 urmări PT: măsuri RL; 26 Paleologul PT: Paleologu RL; 29 spirituali PT: duhovniceşti RL; 34 pravelă PT: pravilă RL. 247 2 patriarhie PT: patriarhul RL; 5 chiemă PT, RL; 8 Porţei PT: Porţii RL; 9 porunci PT: poronci RL; 12 privilegile PT: privilegiile RL; 12 relegei PT: relegii RL ; 14 nu voiră PT: nu voi RL ; 15 ci se jăluiră PT: ci cu toţii se jăluiră RL; 15 calcare PT: călcare RL ; 16 tractate PT: tratate RL; 17 — 18 firman adresat domnului PT: ferman adresat cătră domnul RL; 21—22 porunceşte a fi pururea PT: poronceşte a fi purure RL; 24 firmanul PT: fermanul RL; 28 — 29 ce urmează din acesta PT: ce vine din aceasta RL : 29 relegii PT: relegei RL; 29 miniştrii PT, RL; 32 nime. Vale PT: nime RL. SCRISOAREA XI (AMINTIRE FUNEBRĂ) Scrisoare căreia nu-i putem atribui decît valoare de document. Revine ideea egalităţii în faţa morţii, dar şi cea a răspunderii, în modul întîlnit în poezia Melancolia. Tonul din prima parte, smerit creştin, ne duce cu gîndul la suita de articole din Sâptămîna. 486 în acelaşi număr din „Albina" în care Negruzzi publică necrologul (nr. 103, 31 dechemvrie 1842) întîlnim la ştiri următorul anunţ (p. 410): „O moarte timpurie ni au răpit pe D. Maiorul Ioan Bran carele» în vîrstâ de 36 ani, au răposat la 26 a curgătoarei, după o îndelungată pătimire. Miliţia perde In el un ofiţer însemnat, iar soţietatea un model de rînduială şi de cinstire". După Necrolog, urmează poezia La înmormîntarea d-lui Maior I. Bran, semnată V. A. (p. 412): „MergiI să-ţ iei dreapta răsplată de la dreptul ziditor; Tu, ce laşi pe toţi în jale vrednicule muritori Om de cinste, de credinţă, ce-a ta Patrie-ai iubit, Ş-în acest veac plin de rele, fapta bună-ai sprijinit! Ai tăi vechi şi buni tovarăşi capul, armele plecînd, La lăcaşul cel de moarte te urmează suspinînd; Clopotul bate cu jale ceasul tău de vecinicie. Şi văzduhul se răsună de o tristă armonie! Acest trup ce-au fost ţărînă în ţărînă s-a priface, Tar al tău suflet cucernic sus în veci va gusta pace; Căci în viaţă, cînd ca tine omul binele slăveşte, Cu-a sa sfîntă ocrotire Domnul Sfînt îl miluieşte!" Necrolog. „Albina românească", nr. 103, 31 dechemvrie 1842, p. 411 —412 (C.N.) [A]; Păcatele tineretelor, 1857, p. 291-292 [P7]. Variante 248 5 grav, jalnic şi fioros PT: grozav, monoton şi jalnic A ; 5 totdeauna un răsunet PT: purure un răspuns A ; 7 a tresări PT: a răsări A ; 8 prietin PT: prieten A ; 9 a căruia PT: a cărui A ; 10 simţi atunce PT: simţeşti atunci A ; 13 pre PT: pe A ; 15 ei PT: acesta A ; 16 împărţeala PT: împăr- ţala A; 17 saracul PT: săracul A; 17 amară PT: crudă A ; 18 patat PT: pătat A ; 19 el PT: sine A ; 21 Saracul PT: Săracul A ; 22 — 23 să deie seamă PT: să dea samă A ; 24 îi PT: său A ; 25 muri PI: a murit A ; 26 bărbat PT: om A ; 27 de ajuns PT: de agiuns A; 28 probitatea PT: cinstea A; 28 soartea PT: soarta A; 29 naltă PT: înaltă A; 32 atît PT: aşa A; 34 înţelege PI: înţălege A; 35 lumii carii PT: lumei care A. 249 1 publicul PT: obştea A; 1 carii PT: care A; 2 sînt PT: sunt A; 3 societăţile noastre corupte PT: soţietăţile smerduite de răutăţi A ; 4 găsesc încă PT: găsesc A ; 6—7 societatea PT: soţietatea A ; 13 perderea PT: pier- derea A ; 13 zeci PT: douăzăci A. 487 In A, după „cîştigaţi", mai urmează un paragraf: „Anul 1842 începu cu morţi şi sfîrşeaşte cu morţi. Fie ca cu pierderea acestui cinstit tînăr să ne plătim de toate alte calamităţi trecute şi viitoare!“ SCRISOAREA XII (PÎCALĂ ŞI TÎNDALĂ) Unanim apreciată, această Scrisoare a fost considerată de G. Călinescu o expresie a clasicismului lui Negruzzi. După un debut în care întîlnim cîteva personaje gigantizate la modul rabelaisian, urmează acea avalanşă de proverbe şi zicători, legate printr-o subtilă tehnică şi care în prima parte par a se con- stitui într-un cod de comportare. Un ideal de „aurea mediocritas", preconizînd difidenţa, pe alocuri accente de critică socială. Pîcală şi Tîndală sau morală moldovenească. „Albina românească", nr. 15, 19 fevruarie 1842, p. 57—60 (Carlu Nervii) [A]; „Săp- tămîna", nr. 14, 8 august 1853, p. 105 — 107, şi nr. 15, 22 august 1853, p. 113 — 115 (C.N.); Păcatele tinereţelov, 1857, p. 292 — 298, cu data „fevruarie 1842" \PT\. Variante 250 5 n-o să ne spui PT: nu-i să ne spui A ; 5 cătră PT: către A ; 7 răspunse PT: răspunsă A; 9 voi vă ziceţi români PT: voi ziceţi că sunteţi români A; 10 pre PT: pe A; 10 înţeleg PT: înţăleg A; 12 Sînteţi PT: Sunteţi A; 13 voştri PT: voştri A; 14 sînt PT: sunt A; 15 sîntem PT : suntem A ; 16 povesti PT: poveşti A ; 16 aş pune PT: aşi pune A ; 18 deci PT: dar A ; 18 cea ploscă burduhoasă PT: cel fedeleş burduhos A ; 21 plosca PT: fedeleşul A ; 22 sînt PT: sunt A ; 24 obadă de roată PT: obadă la car A ; 27 — 28 rost, făcută de numitul dascal Pascal, de unde PT: rost, de unde A ; 28 a căzut PT: au căzut A; 28 mînile PT: mîinile A; 29 a tipărit-o PT: au tipărit-o A; 29 Petrecuse toată juneţa sa la PT: Pitrecuse toată juneţa la A; 30 Pîrle-vodă PT: Pîrlea-vodă A; 31 ieşeau PT: ieşea A; 31 — 32 ajungeau PT: agiungea A ; 32 se duceau PT: se ducea A ; 32 sau PT: ori A ; 33 prosti PT: proşti A ; 34 alegeau PT: alegea A ; 34 înjugau şi arau PT: înjuga şi ara A ; 35 semănau PT: semăna A ; 35 creşteau PT: creştea A. 251 1 De aceea PT: Pentru aceea A ; 2 e PT: îi A ; 4 sînt PT: sunt A ; 6 le-a osîndit PT: le-au osîndit A; 7 să între PT: să intre A; 7 pre PT: pe A ; 9 erau PT: era A ; 10 viteazului PT: vestitului A ; 11 mai întăi PT: întăi A; 13 — 14 vrîstă de două sute optzeci ani, tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic PT: vîrstă de două sute optzăci ani, văzîndu-să flăcău tomnatic, tatăl meu A ; 15 prostană PT; prostatecă A ; 16 tată-meu PT: tatăl meu A ; 17 Mărico PT: Marico A ; 19 dar popa îl linişti, spuindu-i că asta se-htîmplă 488 uneori PT: dar popa i-au spus că se-ntîmplă uneori A ; 20 dintâi PT: dentâi A ; 20 n-a trăit PT: n-au trăit A ; 21 fraţi şi surori PT: fraţi A ; 22 m-a născut PT: m-au născut A ; 23 numele PT: nume A ; 23 custă viaţa mamei PT: costisi viaţa maicei mele A ; 24 simţindu-se c-a îmbătrînit PT: simţin- du-să că au îmbătrînit A ; 24 chiemă PT, A ; 25 mîncă PT: au mîncat A ; 26 bău PT: au băut A ; 27 — 28 patru sute optzeci şi trei de ani PT: 486 ani A ; 29 Naşu-meu PT: Naşul meu A ; 31 Tverdu PT: Tverdo A ; 32 să o deprind PT: s-o deprind A; 33 Asta mi-a fost învăţătură PT: Aceasta mi-au fost învăţătura A; 34 Iaca PT: Iată A; 35 Fine PT: Fătul meu A; 36 — 37 pentru că e mai bine să fii PT: pentru că mai bine-i să fii A ; 37 cozii PT: cozei A ; 38 Nu baga PT: Nu băga A ; 40 pre PT: pe A ; 41 păn-e cald PT; păn-îi cald A ; 42—43 multă-i sărăcie omului şi toată paserea PT: multă Si sărăcia omului, toată paserea A. 252 1 întră în PT: intrâ-n A ; 8 e împărat PT: îi împărat A ; 8 e şi PT : îi şi A ; 9 întră PT: intră A ; 10 iase PT: iasă A ; 10 mai bună e PT/mai bună-i A ; 12 iase PT: iasă A ; 13 naravul PT: năravul A ; 14 e PT: îi A ; 15 matasă PT: mătasa A ; 15 să PT: se A ; 16 nu e PT: nu-i A ; 17 prosti PT: proşti A ; 21 magarul PT : magariul A ; 22 nascare PT: născare A ; 22 se mestecă PT: să mestecă A ; 24 fel PT: feli A ; 27 e PT: îi A ; 29 măr- găritar PT: mărgăritar A ; 30 e PT: îi A ; 31 oule roşii PT: ouă roşe A ; 32 ciochinile PT: ciochinele A ; 33 benchetuieşte PT: bănchetuieşte A ; 34 cămeşa e PT: cămeşa-i A ; 35 anteriul PT: antereul A ; 35 e PT: îi A ; 35 — 36 brînza e PT: brînza-i A ; 36 mei PT: miei A ; 40 zece PT: zăce A ; 41 malai PT: mălai A. 253 2 sarac PT: sărac A ; 4 albaştri PT, A ; 7 pre PT: pe A ; 9 pre dracul PT: pe dracu A ; 10 pre balaia, nici balaia pre PT: pe bălaie, nici bălaia pe A ; 13 burduh PT: burduf A ; 13 — 14 să deie PT: să dea A ; 14 Nu gîndi c-o să scapi PT: Nu socoti că-i scăpa A ; 16 nici socoti PT: nici gîndi A ; 17 a juca PT: a giuca A ; 17 e omul cel mai de treabă PT: îi cel mai de treabă A ; 19 sînt PT: sunt A ; 20 trece în PT: trece-n A ; 21 e turcul, e PT: îi turcul, îi A ; 22 pilda PT: pildă A ; 24 n-ajunge PT: n-agiunge A ; 25 carii PT: care A ; 27 pre PT: pe A ; 28 căci PT: cîci A ; 30 pre soartă PT: pe soarte A ; 31 dracul îi iese PT: dracu-i iasă A ; 35 pre PT: pe A ; 35 vacarul pre PT: vacariul pe A ; 36 nimic PT: nimică A ; 37 se înalţă PT: se nalţă A ; 37 ajunge PT: agiunge A ; 38 petreci PT: pitreci A ; 40 piste PT: preste A; 41 coastele pîntece PT: coastele tot pîntece A; 42 sub PT: subt A; 43 nu mai lipseşte PT: nu lipseşte A. 254 1 vreo PT: vro A ; 7 e PT: îi A ; 8 pasat PT: păsat A ; 9. se-ntîmplă PT: se întîmplă A ; 10 şi PT: iar A ; 10—11 a fost PT: au fost A ; 11 a sărit PT: au sărit A; 12 videa-o PT: vide-o A; 13 bataia e PT: bat aia-1 A ; 14 să-nţeleagă PT: să-nţăleagâ A ; 15 carul în PT: caru-n A ; 16 aţa să 489 se rupă PT: struna pănă să se rupă A; 20 zeamă PT: zeama A; 21 pere PT: piere A ; 23 şi-a găsit PT: ş-au găsit A ; 23 — 24 noapte să-ţi deie Dum- nezeu PT: noapte ca la orice împregiurare să-ţi dea Dumnezeu A; 25 multe de spus moş Tîndală PT: multe să mai spuie moşul Tîndală A; 25 a luat PT: au luat A : 26 nime PT: nimene A. SCRISOAREA XIII (LUMlNĂRICĂ) Prima parte a Scrisorii este tot o „fiziologie", a pitorescului cerşetor evan- ghelic cunoscut sub numele de Lumînărică. Pe parcurs, intenţia de „fiziologie" e deviată de un ton moralizator-filantropic, în stilul articolelor din revista „Săptămîna". în legătură cu persoana care s-a îngrijit de înmormîntarea lui Lumînărică, Negruzzi a revenit cu o precizare, publicată în „Albina românească", nr. 8, din 27 ianuarie 1844, la p. 32: Cine au înmormîntat pe Luminârică ? Iată cuprinsul ei: „în Calendarul ieşit la Cantora Fotei Săteşti cu începutul anului 1844, noi am fost scris ceva despre un sarac numit Lumînărică. Am zis că el a fost îmmor- mîntat de o damă văduvă. Ne am încredinţat însă în urmă că pentru îngro- parea acestui cerşitor a cheltuit D. Cucoana Marghioala, soţia D. Vornicului Scarlat Miclescu. Aşadar ne îndreptăm greşala publicînd generoasa d-sale faptă." Despre Lumînărică a mai scris Alexandru Papadopol Calimach în „Arhiva", nr. 1 — 2, Iaşi, 1896, p. 56—65: Lumînărică şi Titinaş (cu data 1868, Mirceşti). Datele concordă în general cu cele din Scrisoarea lui Negruzzi, cu unele detalii în plus. Aflăm că Lumînărică, pe numele său adevărat Niţă, era din ţinutul Tutovei. A cutreierat timp de 40 de ani oraşele şi satele Moldovei desculţ, îmbrăcat cu un suman şi cămaşă de cînepă, încins cu o funie. „Lumînărică era mic de stat, oacheş, blînd la faţă, cu barba mică, cu părul des" (p. 58). Ar fi murit în martie 1843 şi la ordinul vlădicăi Filaret Beldiman au bătut clopotele în Iaşi timp de trei zile. însoţitoarea cortegiului a fost Vorniceasa Scarlat Miclescu, „mama reposatului mitropolit-primat al României Calinic Miclescu" (p. 57). Al. Papadopol Calimach se referă şi la Scrisoarea lui Negruzzi: „Costachi Negruzzi, faţă şi el la înmormîntarea lui Lumînărică, i-a pastrat şi el amintirea într-o scrisoare scrisă unui prieten, chiar atunci în luna lui martie 1843" (p. 62-63). A. Papadopol Calimach citează şi o poezie scrisă de Mihail A. Corradini, publicată de Theodor Codrescu în Dialoguri francezo-româneşti pentru tinerime Iaşi, 1846. Acest Corradini, prieten cu Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri, pre- ţuit de V. Hugo, se născuse la Iaşi şi studiase în Italia şi Franţa. A publicat la Paris în 1841 volumul Chants du Danube cu poezii „pline de simţiri patriotice 490 pentru Moldova şi de patriotice aspiraţiuni şi prevedere despre viitorul României" (p. 60). Iată. poezia lui Corradini, reprodusă după „Arhiva": LUMINA (LUMÎNĂRICĂ) XL. Anni, Virtutis, Phebeae, Ad Umanitatis. Utilitatem. Superna. Nobilitas. Spreta. Proceribus. Quel est ce glas profond, ce glas myst£rieux, Qui depuis trois longs jours s’elfcve au liaut des cieux? Est-ce un prince, un primat, grandeurs que Dieu seul sonde, Est*ce un riche encenc^ qui part pour l'autre monde? Non; C'est un homme obscur, sans nom et sans appui! Un pauvre mendiant que Ton pleure aujourd’hui. II est mort. — Je Tai vu, couch^ dans quatre planches, Pressant le saint symbole entre ses deux mains blanches, Pieds nus, sans plus courbcr son front devant l’autel, Oui, je l'ai vu descendre au repos eternei, A deux pas du parvis, sous des larmes sinc&res, Au son lugubre et creux des cloches fun^raires. Quarante ans il passa sous Ies mâmes haillons Quarante ans de mepris et de privations. Mais, tremblait-il l’cnfant sur le sein de sa mere, Pleurait-elle la veuve au seuil de sa chaumiere, La feu d^vorait-il quelque-part le hameau, II £tait toujours lâ, courbe sous un fardeau. Partout lui, toujours lui, le bienfaiteur propice, Avec des draps, du pain, avcc une genissc, Pieds nus, d^guenilte, Ies poches pleines dor, Et Ies vidant partout pour mendier encor. Jamais un mot courant la Moldavie enti^re, Plus que son nom obscur ne se fit populaire; Mais n’ayant su servir dans son humilit6, Que le Maître Eternei et l’humble humanite, 11 n’eut â son d^cfcs ni convoi fun&aire, Ni musique, ni chant, ni velours â sa bifcre. Ni large corbillard ni pleureuses en deuil; Nul prelat n-a b&ii son modeste cercueil. Le jour fut beau pourtant et l'eglise encombree, D’une foule en haillons richement £plor£e, Et qui, dans son respect d^plorant son trăpaş, Lui prodiguait un deuil qui ne s’achfcte pas. Repose dans ta tombe, o mendiant sublime! Repose au doux s^jour du repos legitimei 491 Dors; ici Ies grands coeurs se fanent au grand jour, Mais l’ombre du tombeau mene au c#es;e amour. Dors! ici ta vertu sans mere et sans patrie, Ne s’epure qu’au ciel quand Thomme l*a ftetrie; Ici pour tout mortel de d^sirs poursuivi> Nul rayon qui ne soit de t^nfcbres suivi Dors! Ton poâte ami, qui r£v£re ta ton be, Pourvu que, jeune aussi, lui-meme il ne succombe, Plein de ton souvenir, qu’il veut voir rr»pandu, Saura te rendre au moins le respect qui t'est ddM (p. 61—62). Lumînărică. Calendar pentru poporul romanesc pe anul 1844, anul III, Iaşii, Ia Cantora Foiei săteşti, 1844 (în interior, la p. 31, este o nouă copertă: Almanah de învăţătură şi petrecere, publicat de Mihail Kogălniceanu, Iaşii, la Cantora Foiei săteşti, 1844, p. 102 — 104) (C. Negruţţi) [C]; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 298 — 300, cu data „mart. 1843" fP73. Variante 255 4 Vă aduceţi aminte de un sarac PT: V-aduc^ţi aminte de un sărac C; 5 sînt PT: sunt C; 5 pre PT: pe C; 6 bogdaprt stele PT: bogdaprostile C; nu o ştia PT: nu ştia C; 10 — 11 m-a lăut mi-a zis PT: m-au lăut mi-au zis C; 14 ziuă PT: zi C; 14 bisericele PT : bisericile C; 16 nimică PI: nimic C; 17 sarac PT: sărac C; 23 vestminte PT: veştminte C; 24 stremţoasă PT: trenţoasă C; 26 o haină PT: un strai C; 26 a dat-o PT: au dat-o C; 27 dînsul PT: el C; 31 — 32 sub greul ei genuchi PT: subt recele ei ghiare C; 34 iarăş PT: iarăşi C. 256 1 sîntem PT: suntem C; 2 săracul acesta PT: acest sărac C; 3 de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit PI : de voia şi de plecarea sa au zidit C; 4 judecăm PT: judicăm C; 5 loje PT: loji C; 6 demoralisaţi PT, C; 8 noştri PT, C; 9—10 a împărţit mile şi cheltuit PT: au împărţit mile şi au cheltuit C ; 10 —11 vestminte ş.a. PT: veş tminte ş.c.l. C; 12 a murit PT: au murit C; 15 giulgiu PT: giulgiu alb C; 15—16 iluminată PT: înlu- minată C; 20 tuturor săracilor ce alcătuiau cortegi ul PT: tutulor săracilor ce alcătuia cortejul C; 24 crucei PT: crucii C; 29 Pătrunşi PT: Pătruns C; 29 morţei PT: morţii C; 30 privind icoana PT: privind la icoana C; 32—33 sufletul nostru PT: sufletele noastre C; 34—35 -cine făcuse o aşa pompoasă înmormîntare PT: cine au cheltuit de au făcut o asemene pompoasă înmormîn- tare C ; 39 îngropă PT: au îngropat C. în Calendar este şi o notă: „Lumînărică au murit în anul 1842 şi este îngropat la biserica Tălpălarii". 492 SCRISOAREA XIV (CRITICĂ) Discutarea opiniilor despre limbă ale lui Negruzzi se izbeşte de multe dificultăţi, din cauza confuziilor inerente în epocă, a atitudinii uneori ambigue a scriitorului ca şi a unor idei încetăţenite prin exegeza de pînă acum şi care trebuie amendate. Astfel paragraful: „Am voit a-i arăta deşanţata lui întreprin- dere, spuindu-i că nu e dat tuturor a crea ziceri şi a baga scalpelul în biata limbă, pentru a o struji cum li se pare; că nu sînt toţi creatori, ci croitori şi croitori răi, că sînt multe pedice: fanatismul bătrînilor, deprinderea, pedantismul, cărţile bisericeşti şcl“ se citează de obicei în sens pozitiv cînd, în realitate, ceea ce urmează îl infirmă în mare măsură. „Deşanţata" întreprindere a tînărului ce voieşte a se remarca „prin originalitate mai mult decît prin simplitate", se rezumă la cuvintele („ziceri") reînviate din scriitorii vechi, atitudine pe care Negruzzi o aprobă. El citează termeni din Dosoftei care ar fi superiori în ceea ce priveşte exactitatea celor de mai tîrziu. De asemeni, Negruzzi condamnă folosirea per- fectului compus (timpul „nehotărît") în locul perfectului simplu (timpul „săvîrşit"). De fapt, după cum se ştie, introducerea perfectului simplu în naraţiune e de dată mai recentă, foarte probabil de origine franceză. Demonstraţia nu e totdeauna concludentă iar fraza tradusă din franceză în română şi retradusă în franceză e confecţionată şi exagerată pentru nevoile argumentării. Ideile heliadiste se fac simţite în aprecierile lui Negruzzi: necesitatea de a reveni la „ziceri" uitate (de multe ori o simplă iluzie), necesitatea de a apela şi la limbile surori pentru a exprima noi noţiuni. Scriitorul deplînge lipsa unei normări a limbii pe baza textelor bisericeşti, avîndu-se concomitent în vedere limba populară şi gramatica „limbelor rude". Şi această idee e tot de extracţie heliadistă. Mai trebuie de remarcat din Scrisoare aversiunea, niciodată dezminţită la Negruzzi, împotriva influenţei greceşti, ca şi ideea latinizantă în legătură cu glosarul ce ar trebui făcut pentru cuvintele slavone. Dar, asupra influenţei slave el va reveni cu păreri mai realiste. Obsedat de o gramatică „regulată" şi depărtîndu-se de uz, Negruzzi recomandă fonetismul g la verbul a sluji, întrucît derivă de la slugă şi condamnă alternanţa zjj pentru pluralul de la viteaz, treaz etc. Spiritul său de ordine se lăsa sedus de reguli, chiar împotriva realităţii lingvistice care trebuia acceptată şi pe care nici o normă nu o poate schimba. Despre limba românească. întâia scrisoare. „Foaie ştiinţifică şi literară" („Propăşirea"), nr. 1, 9 ianuarie 1844, p. 4—5 (C.N.) [P] ; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 300—304, cu data: „ianuar. 1844" [PT], Variante 257 1 — 3 Scrisoarea XIV (Critică). Ianuar, 1844. PT: Despre limba româ- nească. întâia scrisoare P; 4 geniu PT: geniul P; 8 — 9 scriitori, pre care PT: scriitori români, pe care P; 10 înţelesul PT: înţălesul P; 10 fabricînd PI; 493 fabricîndu-şi P; 12 deşanţata PT: deşănţata P; 13 tuturor PT: tutulor P; 13 a baga PT: a băga P; 14 sînt PT: sunt P; 15 sînt multe pedice PT: sunt multe pedici P; 18 se videa PT: se vedea P; 21 rabdare PT: răbdare P; 22 rugine PT: rugini P; 23 galbeni PT: galbini P; 26 comcntarie PT: comentaris P; ZI nuoi PT: noi P; 31 Creştin, chretien PT: Creştin, chrestinu, chretien P; 32 Angeru PT: ângeru [sici] P; 32 limba română PT: limba românească P; 33 sale PT: sal P; 34 Şerb, servo. La români PT: La români P; 34—35 d.p. selvatico, sălbatic, cervo, cerb, voce, boce, polvere, pulbere PT: d.p. selvatico, cervo, voce, polvere, servo, sălbatic, cerb, boce, pulbere, şerb ş.a. P. 258 1 carii PT: care P; 2 asemene PT: asemine P; 5 totdeauna: am avut, am fost, am făcut PT: purure: am avut, am făcut, am fost P; 6 să-şi deie PT: să-şi dea P; 7 aceşti PT, P; 7 nuoi PT: noi P; 8 Doamne fereşte! PT: (Doamne fereşte!) P; 9 sînt PT: sunt P; 9 le găseau PT: le găsea P; 10—11 neînţeles, luau verbul şi lasau substantivul PT: neînţăles, lua verbul şi lăsa substantivul P; 12 relege PT: religie P; 16 relegea PT: religia P; 20—21 relegii şi a virtuţii PT: religiei şi a virtutei P; 23 înţelesul PT: înţă- leşul P; 24 — 25 traducţia d-tale în franţeza PT: în franţeza traducţia d-tale P; 31 înţelegeţi PT: înţălegeţi P; 34 înţelesul PT: înţălesul P; 38 vei videa PT: vei vedea P; 39 sînt PT: sunt P; 40 limbile PT: limbele P; 41 carii PT: care P; 42—43 să mă înţelegi. Sînt PT: să mă înţălegi. Sunt P. 259 1 Ţ-am spus că sînt PT: Ţi-am spus că sunt P; 4 Iaca cum judecă PT: Iată cum judică P; 8 relegea şi morala PT: religia şi moralul creştinesc P; 9 ar fi ramas PI: ar fi rămas P; 11 c-o ştiinţă PT: cu ştiinţă P; 13 am fi scapat PT: am fi scăpat P; 13 pleonasme PT: pleonasmuri P; 14 nuoi PT: noi P; 15 împreună c-o PT: împreună cu P; 18 pre care PT: pe care P; 19 l-ar înţelege PT: l-ar înţălege P; 22 zicere poporană PT: zicere populară P; 22 în zicerile PT: la zicerile P; 23 nici voi a te supăra PT: nici voi a supăra pre cetitori P; 25 curiositate PT: curiozitate P; 27 sluga PT: slugă [sic!] P; 28 La astă zicere PT: Luînd astă zicere P; 28 am pastrat PT: am păstrat P; 30 nu ştiu de ce PT: nu ştiu pentru ce P; 32 care zicem viteji, obraji ş.c.l. PT: carii zicem viteji ş.c. P; 35 Cu altă scrisoare, îţi voi spune ceva şi de scriitorii vechi, xdîpe PT : Cu a doua scrisoare, voi zice ceva şi asupra scriitorilor vechi, ş.a. P. SCRISOAREA XV (CRITICĂ) Luîndu-şi acelaşi interlocutor ca în Scrisoarea precedentă, Negruzzi se referă aici la simplificarea alfabetului chirilic, elogiind reforma lui Heliade şi criticînd pe Hinculof, care în gramatica sa, scrisă în limba rusă, preconizează nici mai mult nici mai puţin decît 47 de slove. Nu este cruţată nici terminologia: gîtlane, buzane, vizat fiind aici d.S. (Săulescu, probabil). 494 Pledoaria lui Negruzzi are în vedere mai cu seamă litera ier (-k), care ar urma să fie scoasă din alfabet. Sînt de reţinut de aici mai multe lucruri: 1. Scriitorul pleacă de la o grafie extrem de răspîndită către mijlocul sec. al XlX-lea, i fiind folosită şi cu valoare de i. 2. Propunînd eliminarea ierului, Negruzzi, prin exemplele date cere de fapt înlocuirea alfabetului chirilic cu un alfabet latin de nuanţă etimologizantă. 3. Că litera -k ar fi influenţat pronunţia românească e o idee greşită, de provenienţă heliadescă. De aceea, diatriba împotriva invaziei străine rămîne aici fără obiect; a şi i au rezultat din evoluţia normală a foneticii româneşti, iar -k a fost folosită pentru a nota prima din cele două vocale. Despre limba românească, Scrisoarea a doua. „Foaie ştiinţifică şi literară" („Propăşirea"), nr. 13, 9 aprilie 1844, p. 100—101 (C. Negruţţi) [P]; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 307 — 308, datată „octomvrie 1844" [PT]. Variante 260 4 îţi făgăduisem să-ţi spun ceva de scriitorii vechi PT: în scrisoarea întăi făgăduisem a zice ceva despre scriitorii vechi P; 5 ţ-am vorbit mi-a dat ocazie a-ţi spune PT: v-am vorbit mi-a dat prilej a vă spune P; 6 alt prilej PT: altă ocazie P; 6 Iaca PI: Iată P; 13 trei r\ PT: trei H P; 14 am pufnit PT: am bufnit P; 18 trei 7) PT: trei H P; 20 farafastâcuri PT: farafastîcuri P; 21 să mă chieme PT: să mă chiem P; 23 sîlit PT: silit P; 23 trei 7) PI: trei H P; 24 sînt PT: sunt P; 25 ce a fost, de l-ar fi chiemat PT: ce ştiţi, dacă l-ar fi chiemat P; 27 chiema PT, P; 29 şi apoi păţi PT: şi păţi P; 29 ştii PT: ştiţi P; 30 nu mi-aş nămi un păstor PT: nu mi-aş tocmi un cioban P; 32 Voiam să-ţi spun PT: Voiam să vă spun P; 33 St. Petersburg PI; S. Petersburg P; 34 valaho PT: valaco P; 35 regulilor gra- maticii PT: regalelor gramaticei P. 261 1 Hîncu PT: Hincu P; 1 nu înţeleg PT: nu înţăleg P; 2 Hîncu PT: Hincu P; 3 disputare PT: disputar P; 4 două volume PT: 2 tomuri P; 5 500 pagine PT: 500 feţe P; 6 — 7 să ţi le spun. Ajungă-ţi atîta că d. Hîncu PT: să vi le spun. Atîta vă ajungă că d. Hincu P; 7 generositate PT, P; 10 sînt PT: sunt P; 10—11 buzane, şi PT: buzane, nasane şi P; 16 ar fi lasat PT: ar fi lăsat P; 17 ar fi fătat PT: ar fi mai fătat P; 17 a ramas PT: a rămas P; 18 dinainte căriia PT: dinaintea căriia P; 19 asta PT: aceasta P; 24 Nime PT: Nimeni P; 25 nimic! Astă PT: nimic! Sic transit gloria mundi! Astă P; 30 tuturor PT: tutulor P; 31 dezbăra PT: mîntui P; 32 Să nu-ţi pară PT: Să nu vă pară P; 32 Iaca PT: Iată P; 32 usurpă PT, P; 39 m'wrwstire, rotund, în loc de locuitor, monastire, rotund etc. PT: m\n\.stire — de locuitor, monastire etc. P; 41 scrierele acestor domni PT: scrierile domniilor sale P. 495 262 1 s$nt (sunt) etc. PT: s$nt etc. P; 2 esemplul PT: exemplul P; 3 Iaca PT: Iată, P; 3 resultat PT, P; 3—4 nebagarea PT: nebăgarea P; 4 invasia PT: intrarea P; 5 nu o putem PT: n-o putem P; 9 scrisoarea asta PT: scrisoarea această P; 9 cbierna PT, P; 10 părăsite PT, P; 10 — 11 sînt desnădăjduit PI: sunt desnădejduit P; 12 nimic. — Vale! PT: nimic. P. SCRISOAREA XVI (CRITICĂ) Mai puţin grav ca în precedentele două Scrisori, Negruzzi se amuză con- trazicîndu-1 pe Heliade, pentru ca, în cele din urmă, să subscrie şi el la nece- sitatea unor forme unice pentru românii din toate provinciile. Că her şi herbinte nu sînt regionalisme moldoveneşti ci o „suvenire" din limba spaniolă nici Negruzzi nu pare pe deplin convins dacă citim încheierea spirituală a Scrisorii. P. 263, r. 7. Crăcănatul H — e vorba de semnul X din alfabetul chirilic. P. 263, r. 8. F în alfabetul chirilic era notat le găsea vinovăţii şi îi muncea cu mulţime de cazne. Aceste obide au adus în sfîrşit robia, şcl . . .“ Iată, domnule redactor, în cîteva rînduri o droaie de ziceri slavoneşti! Aceea însă ce au tras a noastră luare-aminte (şi pentru care, credem, că ne vor rămînea îndatoriţi acei ce să vor ocupa vrodinioară cu scrierea unei istorii a 1 Oh, ba nu ? ba nu ! Red. 498 arheologiei românilor) este că am văzut din cuprinsul astor puţine cuvinte că, pănă a nu veni barbarii, romanii aduşi de Traian în provinţiile aceste: 1. nu ştia vinovăţia, 2. nu era silnici, 3. nu suferea obidele, şi 4. nu cunoştea robia şcl. Pe urmă au venit toate de s-au mestecat pintre noi! Cum să le lepădăm acum? şi oare vrînd a le lepăda putem? Iaşii. C. N-ţţi în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 13, din 30 martie 1842, apare la p. 103—104 un răspuns la scrisoarea lui Negruzzi. Autorul, care iscăleşte N.S., adoptă, în genere, un punct de vedere purist: SLOVENISM Arad, în 16 fevruarie 1842 c.n. Domnule redactor! Noi din prea lăudatele foi şi gazete păn-acum priimite, cetite, ne foarte bucurăm de vestirile ce să auzeau de strădania naţională în privinţa culturei limbei româneşti în cele doauă provinţii slobode româneşti; dar mai de curund cu oareş ce mirare cetirăm în Foia nr. 46 anul 1841 ară- tarea unui vestit bărbat, anume C. N-ţţi din laş, cătră cinstitu lăudatu redactoru nostru din Braşov îndreptată. Care aşa sună: „D. Redactor! Mulţi literaţi români au făcut feliuri de disertăţii asupra începutului şi limbei noastre şi celelalte." Voi numai pe scurt a-i răspunde d-lui din sus numitului din laş: Aici la noi cuvintele acelea prin care se zice că cobitorii strigă zicînd că limba noastră e ţesută cu litere slaveneşti n-au loc; nu-i ţesută, ci-i pătată de mai marii şi ocîrmuitorii bisericilor cu sila după a lor plăcere, nefiind ei odinioară nici unul români, ci de neam străin, carii pe aici pe la noi de aşa plase [sic] de păstori aveau români, carii nici un cuvînt ştia româ- neşte; beţii popi români cu tălmaci erau siliţi a vorbi cu episcopul; apoi se ruşina, căci nu ştia sîrbeşte şi îi însărcina s. liturghie în limba sîrbească a sluji; aşa au întrat întîi prin s.s. cărţi bisericeşti şi prin sila acum numită, iar nu pentru că au găsit barbarii pînza limbei urzită; că limba noastră negreşit ţăsută au trebuit a fi cînd au adus Traian colonele în Dachia, altfeli ar fi fost muţi dacă apoi ar fi urzit pînza limbei. Din nenorocire adevărat. . . păcatul e netăgăduit ? Dar cine au făcut păcatul ? şi cine păcătuieşte? Păcatul neştiut nu-i mare, păcatul ştiut, cunoscut, e mare. Străbunii noştri nu au cunoscut: că împreunînd relighia cu naţionalitatea păcătuiesc, aşa urmează că nu au păcătuit greu. Iar noi păcătuim greu carii vedem şi cunoaştem păcatul, ba încă ni-1 şi bagă în ochi: cei ce zic limba voastră e ţesută cu cuvinte sloveneşti, pentru care ar trebui să le fim cu mul- ţămire celor ce strigă aşa, deacă prin strigare ne-am deştepta şi am deşchide ochii, urmează dar că păcatul e al nostru. 499 Zice d. din Iaşi: „trebuia a dăstrăma toată pînza (limba)", apoi bag sama de nou să o ţesăm. Cine au mai auzit din pînză destrămată să se mai poată ţesă noauă ? Cine s-ar putea afla să se apuce de un lucru aşa mare şi greu ? Dar de s-ar şi afla vreun peste măsură zelos, oare ajunge-ar sfîrşitul ? Eu nu cred. Eu zic plnza limbei noastre nu-i lipsă a o destrăma, ci a o curăţi de cuvinte străine pe încet şi a introduce numai latineşti românite; că de limba latină e mai aproape limba daco-romană dintră toate limbele, să ne silim dară a introduce prin şcoli literile lătine cu care toată Europa să foloseşte şi deacă neamurile străine fac aşa, de ce nu şi noi români fiind; — apoi cu timp să trimitem slovele în exilium încă şi din biserici. Aşa lucrînd, în scurt timp ni să va vindeca rana; nime nu va mai zice, cum au zis şi zic acuma. Să ne silim a pune în lucrare propoziţia d-lui Eliad din Valahia pentru o gramatică comună şi un vocabulari daco-romanesc. Fraţilor! mai zic o dată: pănă nu vom schimba slovele, tot sloveni rămînem noi şi de la cuvîntul acesta „slove" — sloveni. în epoha care sîntem putem numai să voim, nime nu ne poate opri. Iar deacă ne plac şi nu voim de ele a ne despărţi, cine e vina; lasă aşa şi să nu ne mai obidăm pentru strigările mai sus zise. Dar eu iară zic: auziţi: păn-e lumea românii nu pot ajunge, nu vor fi neam clasic, nu vor înainta în cultură, pănă nu vor izgoni slovele de acum netrebuite, care nimene nu le mai ţine, afară de români şi servi; ci în mai mare labirint vor cădea. Auziţi, în zadar e toată zoala. Cine au întrodus slovele între români? Căutaţi în istoria lăudatului şi marelui naţionalist P. Maior, şi ve):i vedea că precum se au introdus acesta, aşa să şi pot izgoni. După aceste, arătîndu-mi simbolul meu, de să va putea folosi iubit genul meu, mă voi bucura foarte; de voi fi greşit cuiva, mă rog de iertare, pentru că eu în unul d-zeu cred, îl iubesc, apoi sufletul, şi naţia. N.S. SCRISOAREA XIX (OCHIRE RETROSPECTIVĂ) Adevărat compendiu al istoriei Moldovei, Ochire retrospectivă rămîne unul din textele reprezentative pentru concepţia istorică a lui C. Negruzzi. Scrisoarea interesează şi prin unele clarificări aduse la puncte de vedere anterioare, cum se întîmplă cu opiniile asupra domniei lui Alexandru Lăpuşneanu. Ochire retro- spectivă debutează cu un pasaj de mare virtuozitate stilistică, în care interogaţiile retorice şi exclamaţiile se revarsă pe lungi perioade înţesate cu aluzii livreşti (Briareu, Asmodeu, Iona, Palmira), încît, involuntar aproape, ne amintim de replica scriitorului din Scrisoarea VIII: „Bre, bre, bre, mă sparii, nene Bogonos; de unde dracu ai scos frazele aste de romanţ?" Negruzzi desparte istoria Moldovei în două mari perioade în funcţie de relaţiile domn — aristocraţie — popor şi de factorii externi. Prima perioadă ar dura de la domnia lui Dragoş pînă la Ştefan inclusiv şi s-ar caracteriza prin 500 armonia raporturilor dintre domni şi popor, în absenţa ambiţiilor unei aristo- craţii venale, adevărată „idră". Este un trai patriarhal, în care nici „viţiurile" nu pătrund, domnii conduc în lumina dreptului „firesc" (=natural), prestigiul internaţional al ţării creşte. Apariţia aristocraţiei însă duce la un antagonism tot mai accentuat cu domnii. De pe urma lui sufere poporul spoliat pentru a fi furnizate sumele exorbitante cerute în vederea ocupării tronului. Accentuînd unele sugestii din nuvelă şi eliminînd imaginea romantică a domnitorului iubitor de jertfe nevinovate, Alexandru Lăpuşneanu e văzut ca un justiţiar, cu misiune providenţială. Negruzzi îl acuză chiar, din perspectiva veacului său, de a nu se fi sprijinit pe popor în lupta antiaristocratică. Acuză exagerată dacă ne gîndim la secolul al XVI-lea, în care a domnit Lăpuşneanu. Negruzzi urmăreşte decăderea treptată a Moldovei, condusă de domni străini, oprindu-se cu insistenţă asupra lui Vasile Lupu, elogiat mai ales pentru acţiunile sale culturale. Para- graful dedicat lui Vasile Lupu este nucleul epic al unui roman cu tema: „fortuna labilis". Antigrecismul atît de specific scriitorului nu putea absenta din aprecierile asupra domniilor fanariote, considerate, îndeosebi, în consecinţele lor dezastruoase în ceea ce priveşte cultura şi limba naţională. Sînt de remarcat, totuşi, rîndurile elogioase la adresa lui Constantin Mavrocordat, pentru dezrobirea vecinilor, Alexandru Muruz, pentru acţiunile sale edilitare, Grigore Ghica. Finalul ne readuce idei deja cunoscute asupra anului 1821 şi a Regulamentului organict văzut în laturile sale pozitive. Aprecierile lui Negruzzi asupra acţiunilor bune făcute de către domnii străini nu trebuie luate în litera lor exclusivistă. Ele sînt o invitaţie adresată românilor pentru a deveni conştienţi de posibilităţile lor. P. 270, r. 3 — 4. De fapt, bazele statului moldovenesc independent sînt puse de Bogdan în 1359 (cf. Istoria poporului român, sub redacţia acad. Andrei Oţetea, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 127—128). P. 270, r. 3—13. Terminologia lui Negruzzi este, cum se vede, oscilantă. Întîi el vorbeşte de „statul Moldaviei", apoi de „colonie", pentru a încheia cu aprecierea: „colonia se face stat". P. 270, r. 14—19. Informaţiile despre Alexandru cel Bun corespund, în genere, cu aprecierile lui Cantemir din Descrierea Moldovei. Cf. şi Istoria po- porului român, p. 141. P. 270, r. 20— p. 271, r. 33. Subscriind la caracterizarea făcută lui Ştefan, trebuie totuşi să aducem şi unele precizări. Luptele cu Radu nu sînt rezultatul ambiţiei domnului moldovean, ci au raţiuni politice mai profunde, în primul rînd Jatragerea Ţării Româneşti în alianţa contra turcilor. Sînt exagerate inten- ţiile de unire atribuite lui Ştefan, care, după Negruzzi, ar anticipa planul lui Mihai Viteazul. M în concepţia lui Negruzzi, „aristocraţie" are mai degrabă sens de „oligarhie". Domnii nu erau şi „pontifeci", odată ce existau patriarhi. De observat acum că Negruzzi foloseşte termenul de „slobozia lui Dragoş" după ce mai înainte vorbise de „colonie" şi „stat". 501 Oştile lui Ştefan nu erau compuse numai din boieri. Toţi oamenii aveau datoria de a se prezenta la oaste. Inexactă e şi aprecierea asupra „dobînzilor" şi „prăzilor** care ar fi tentat pe cei din oştile lui Ştefan. în realitate, oastea Moldovei ducea numai războaie de apărare, pe teritoriul însuşi al ţării. „Vecini" nu înseamnă, cum crede Negruzzi, „străini". De observat, de ase- menea, că termenul de vecin apare în Moldova abia pe la mijlocul sec. al XVI-lea (cf. Istoria poporului român, p. 134). Nici termenii de „vasali", „servi", „feude" nu sînt potriviţi pentru realitatea evului mediu românesc, ei fiind folosiţi, de altfel, de Negruzzi cu valoare analogică. P. 271, r. 37. Ştefan V (?) e, desigur, Ştefăniţă, care a devenit eroul piesei lui Delavrancea, Viforul (cf. şi Istoria poporului român, p. 151). P. 272, r. 3. Şirul „de domni răi" nu e chiar atît de compact cum lasă să se înţeleagă Negruzzi. Petru Rareş rămîne pînă astăzi un exemplu de con- tinuator al spiritului politicii lui Ştefan. P. 272, r. 16. Tratatul de „protecţie** dintre Moldova şi Turcia. E vorba de aşa-zisele „capitulaţii" care erau invocate atît de munteni cît şi de moldoveni în timpul Păcii de la Kuciuk-Kainargi (cf. Istoria României, voi. III, Ed. Acad. R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 480 — 481). C. Giurescu a demonstrat inexistenţa unor asemenea tratate (C. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană, Bucureşti, 1908), falsuri făcute cu cele mai bune intenţii, totuşi falsuri. P. 272, r. 18 — 20. Cumpărarea scaunului domnesc cu bani care secătuiau ţara e caracteristică mai ales epocii de după Al. Lăpuşneanu. Primul domn care procedează astfel este Petru Rareş în 1541 (cf. A. D. Xenopol, Istoria românilor în Dacia Traiană, ed. a IlI-a, îngrijită de I. Vlădescu, p. 251; pentru alte date, a se vedea I. Caproşu, Rolul capitalului cămătar esc în aservirea micii proprietăţi din Moldova (pînă la începutul regimului fanariot), în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol", VII, 1970, Iaşi, Ed. Acad. R.S.R., p. 112). P. 272, r. 24 — 25. Lăpuşneanul, deşi „om prost şi necunoscut**, era şi el os domnesc. P. 272, r. 40. „Şerbul** e Despot-vodă? V. Ghiacioiu (op. cit., p. 470) crede că e domnul despre care D. Cantemir scrie: „Ştefan XI Tomşevici, care se crede că se trage din viţa lui Ştefan IX**. P. 272, r. 41. „Armanul" e, desigur, Ion-vodă Armeanul (1572—1574) numit „Ion-vodă cel Cumplit" de B. P. Hasdeu. El era, aşa cum se cerea, tot os domnesc, originea străină venindu-i prin filieră maternă. P. 272, r. 41. „Saxonul" e Iancu Sasul (1579—1582). P. 273, r. 9—10. Boierii nu erau toţi ignoranţi, cum lasă să se înţeleagă Negruzzi. Unii din ei aveau o cultură solidă şi legături cu străinătatea (Polonia, în primul rînd). P. 273, r. 18—22. Asupra activităţii lui Vasile Lupu în domeniul învăţă- mîntului, a se vedea Istoria României, III, Ed. Acad. R.P.R., Bucureşti, 1964 502 p. 262, de unde nu rezultă însă că e vorba de „şcoale naţionale", cum crede Negruzzi. De asemenea, pravila lui Vasile Lupu nu e o reluare a pravilelor lui Alexandru cel Bun, ci e inspirată după pravilele bizantine. P. 273, r. 26 — 27. Ministrul care l-a vîndut pe Vasile Lupu e Gheorghe Ştefan. P. 273, r. 34—36. Moldova pierde dreptul de a avea domni pămînteni după D. Cantemir, nu şi înainte, cum lasă să se înţeleagă Negruzzi, care vorbeşte, practic, de două epoci fanariote. P. 274, r. 11. In legătură cu acţiunea lui C. Mavrocordat, unii istorici au considerat că a fost desfiinţată vecinia, alţii că nu s-a mai făcut confuzie între vecini şi robi. Cert este că vecinii continuă şi după aceea a fi menţionaţi în acte (cf. Iuliu C. Ciubotaru, Aşezămintele agrare moldoveneşti (1766—1832), în „Analele Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol", 1968, Iaşi, Ed. Acad. R.S.R., p. 93-95). P. 274. Dacă Scrisoarea a fost elaborată, cum se menţionează la început, în 1845, atunci r. 42—43 sînt o aluzie la venalitatea lui Sturza. P. 275, r. 3—5. „Albanezul" este, foarte probabil, Vasile Lupu. „Grecul" este Constantin Mavrocordat, iar „rusul", Kiseleff. Ochire retrospectivă. „România literară", nr. 20, 28 mai 1855, p. 237—241 (C. Negruţţi) [RL]; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 313—321, datată „iunie 1845“ [PT]. Variante 269 5 Cetăţuii PT: Cetăţuei RL; 8—9 înturnatu-ţ-ai PT: înturnatu-ţi-ai RL; 13 piste PT: peste RL ; 14 clopotniţilor PT: clopotniţelor RL; 15—16 încolătăceşte PT: încolăceşte RL ; 18—19 închipuit oare atunci PT: închipuit atunci RL ; 19 prevestitor soartei PT: prevestind soarta RL; 21 şchiop PT, RL ; 25 fărădelegi, şi poate, ca şi Iona PT: nelegiuiri şi atunci ca Iona RL ; 27 calomnia şi PT: calomnia concetăţenilor tăi, şi RL ; 32 Dă-mi voie, prie- tine, a-mi dezvăli ideea PT: Să ne dezvălim ideea RL ; 33 a spune aceea ce cugetam PT: să spunem aceea ce cugetam noi RL; 33—34 mă aflam PT: ne aflam RL; 34 Cetăţuii PT: Cetăţuei RL. 270 1 privire PT: ochire RL ; 2 mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc PT: mărginind-o în micul ei cerc RL; 3 vine la 1352 PT: vine în veacul XIV RL ; 4 care PT: carii RL ; 6 — 7 ocîrmuiau PT: ocîrmuia RL ; 7 viţiuri PT: viţii RL; 9 pribegii PT: pribegiţii RL ; 11 îşi păstrează PT: ştiu a-şi păstra RL; 12 preface PT: priface RL; 13 jumătate PT: giumătate RL; 15 înfiinţează PT: înfiinţază RL ; 16 alianţa PT: alianţă RL ; 21 Ştefan zdro- beşte PT: Ştefan va învinge RL ; 21 — 22 Matiaş ungurul PT: Matiaş ungu- renitul RL ; 22—23 pre Lobod şi Nelivaicu cazacii, şi rîvnind PT: pre Loboda 503 cazacul, adică pre vecinii lacomi şi obraznici; apoi rîvnind RL; 24 năvăleşte PT: va năvăli RL; 24 bate PT: va bate RL; 24 sfarmă PT: va sfărma RL ; 25 cheamă PT: va chiema RL; 25 — 28 Acesta fu începutul necurmatelor războaie şi a ticăloşiei îmbelor prinţipate, stîrnite din ambiţia lui Ştefan şi mişelia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, PT: Astfel, tot- deauna ambiţia şi dorul răzbunării au pricinuit nenorocirea ţărilor! Dar, precum în urmă Mihai RL ; 29 împlini frumosul plan PT: împlini planul RL ; 29 — 30 numai toate oardele turceşti asupra sa PT: numai asupra sa toate oardele Turciei RL; 31 Viteazul se biruieşte, dar eroul nu-şi perde cumpătul PT: Veteazul, deşi se biruieşte, nu-şi perde cumpătul RL; 33 n-a fost PT: n-au fost RL; 35 a îmbătrînit, cărunteţile PT: au îmbătrînit, cărunteţele RL; 36 i-a potolit iuţeala, nenorocirea PT: i-au potolit iuţeala, catastrofa RL ; 37 i-a stins PT; i-au stins RL ; 38 — 39 i-a înalţat şi i-a îmbogăţit PT: i-au înălţat şi i-au îmbogăţit RL; 42 cerul PT: ceriul RL; 42 va disposa PT, RL; 43 imperia PT: imperiul RL. 271 1 ocrotitor a fiinţei PT: ocrotitor fiinţei RL ; 1 să nu se stingă PT : să nu peară RL; 3 să ne înturnăm privirea înapoi PT: să ne întoarcem pri- virea îndărăpt RL ; 4 să videm ce s-a petrecut PT: să vedem ce s-au petrecut RL; 4—5 jumătate, adecă PT: giumătate, adică RL; 7 erau buni PT: era buni RL ; 8 aristocraţia PT, RL ; 8—9 capetele acestei idre PT: idra ambiţiei RL; 9 nu începuseră PT: nu începuse RL; 10 erau PT: era RL; 11 căci domnii erau PT: căci şi domnii era RL ; 11 ei erau PT: ei era RL; 13 am mai spus PT: am mai spus-o RL; 15 călăuziţi PT: călăuzit RL; 20 erau PT: era RL; 23 Veacul şi împrejurările PT: împregiurările şi veacul RL; 24 aristocraţia PT, RL; 24 Oştirile erau compuse pe atunci PT: Pe atunci oştirile era compuse RL ; 25 carii PT: care RL ; 25 numeau PT: numea RL ; 25 alergau PT: alerga RL; 28 erau PT: era RL; 29 culmele PT: culmea RL ; 30—33 Pentru ca să locuiască pămîntul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde aveau şi numele acesta. — Aceştia, ca nişte vasali şi servi, urmau pre stăpînii lor la război PT: Pentru ca să-şi locuiască moşiile, aceşti proprietari le împopora cu prizonierii ce lua de la vecini, de unde le rămase şi numele acesta, şi ei ca nişte vasali şi servi urma pre stăpînii lor la război RL ; 34 aste PT : aceste RL ; 34—35 Boierii, pre carii bogăţia îi sumeţise PT: Boierii, sumeţîndu-să în bogăţia lor RL ; 38 ce sta gata PT: gata RL; 39 Sîngele acesta PT: însă sîngele acesta RL; 40 răzvrătirii PT: răz- vrătirei RL; 41 înţelinesc PT: înţelenesc RL; 42 Ragialii PT: Ragialurile RL ; 42 ajutorul PT: ajutoriul RL. 272 1 ast PT: acest RL ; 2 împilarea despotismului şi a aristocraţiei PT : împilarea despotismului RL; 7 carii PT: care RL; 11 nâpâsti PT: năpăşti RL ; 11 dupre PT: după RL ; 14 — 20 în trebile ţării, a-şi lua dreptul de stă- pîni, călcînd condiţiile tratatului de protecţie ce închiese cu Moldavia, şi a surpa 504 cîte unul, unul, toate vechile privilegii, încît îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiţiei aristocratice ca să alerge să cumpere domnia cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor PI: în trebile ţării şi a înlătura cîte unul, unul, toate vechile ei privilegii, încît îşi însuşiră dreptul de a numi pre domni RL ; 21 aristocraţia PT, RL ; 22 în ticăloşie şi asuprire PT: în asuprire şi împilare RL; 24 boier PT: boieri RL; 24 Petre PT: Petru RL ; 27 Lăpuşneanul PT: Lăpuşneanu RL ; 29 fost-a PT: fost-au RL ; 30 erau PT: era RL; 32 nu erau PT: nu era RL; 34 Lăpuşneanul PT: Lăpuşneanu RL; 34 creşteau PT: creştea RL; 37 şi el de tiran PT: şi tiranică RL ; 38 intrigile PT: intrigile RL ; 39 voiau PT: voia RL ; 41 se întreceau PT: se întrecea RL ; 42 să ne înturnăm PT: să ne întoarcem RL ; 43 gigantici anii aceşti PT: gigantice peste anii aceşti RL ; 43 să trecem PT: să mai trecem RL. 273 1 jumătate PT: giumătate RL ; 6 curţii PT: curţei RL ; 8 nu aveau altă nădejde decît în pana PT: nu avea altă perspectivă decît pana RL ; 8 — 9 înţelegeau PT: înţelegea RL ; 11 — 12 nu-1 iertă a-şi împlini lăudatul scop PT: nu-1 lăsă a-şi împlini frumosul scop RL; 15 relegii PT: religiei RL ; 15 erau PT: era RL; 16 a izgoni PT: a stîrpi RL; 17 lasase PT: lăsase RL; 18 scoale PT, RL ; 18 pre care le înzestrează PT: şi le înzestrează RL ; 19 pra- velile PT: pravilile RL; 19 — 20 ce au fost rămas uitate PT: ce rămăseseră uitate RL ; 20 dreptul celui mai tare PT: dreptul silei RL ; 21 — 22 care pentru ca să fie respectat, este aspru PT: şi pentru ca să fie respectate, pravelile lui sînt aspre RL ; 22 şi-a arătat PT: şi-au arătat RL; 24 l-a suit PT: l-au suit RL ; 32 — 33 impuneau turcilor PT: Impunea nimărui RL ; 33 crescu PT : spori RL; 33 d-a mai avea PT: de a mai avea RL; 35 se întreceau PI: se întrecea RL; 37 aceştia PT, RL; 39—40 pre miniştrii Porţii, imitau poli- tica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor PT: pre ragialiuri, imita politica grecească RL ; 41 aceştia PT, RL; 41 Mai mult PT: Dar mai mult RL ; 42—43 el se aliă cu Petru a Rusiei, dar nenorocita cam- panie de la Prut zădărnici planurile sale PT: el se luă cu Petru al Rusiei, şi campania de la Prut zădărnici planurile sale RL. 274 1 îşi lăsă PT: lăsă RL ; 3 aceşti PT, RL; 4 oştenilor PT: oştenilor RL; 5 albanezi PT: simbriaşi RL; 5 scoalelor PT, RL; 5 se înfiinţă PT: se aşeză RL ; 6—7 erau prigoniţi şi grecii în favor. Judeţele se ocîrmuiau PT : era prigoniţi şi ţara se cîrmuia RL; 8 făgăduinţii pentru acest neam PT: făgăduinţei pentru aceşti oameni RL; 10 unii dintr-acestia PT: din ei RL; 11 Grigorie PT: Grigore RL; 12 nouă asuprire PT: asupritoare nedreptate RL; 13 Muruz PT: Muruzi RL; 14 puteau PT: putea RL; 15 aveau PT: avea RL ; 18 Obiceile PT: Obiceiurile RL; 18—22 Limba necultivată şi des- preţuită rămase numai în gura poporului; nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţei. Boierul îşi uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămîia ca să le între în favor PT: Boierul îşi uită 505 dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămîia ca să le între în favor. Limba, necultivată şi despreţuită, rămase numai în gura poporului; nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţei RL ; 23 limba patriei se împestriţă PT: ea începu a se împestriţa RL ; 23—24 se întinse PT : se lăţi RL ; 24—25 de întâiul rang PT: cele mai mari RL; 25 la celelalte PT: la cele mici RL ; 26 limba naţională PT: limba ţării RL ; 30 dărîmînd PT: dărmînd RL; 31 reînturnă PT: renturnă RL; 31 privilegile PT: privilegiile RL ; 34 civilisaţia PT: civilizaţia RL; 36 a arăta starea de astăzi, şi dacă urmările PT: a arăta dacă urmările RL ; 37 — 39 scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea românilor) fu ajutat şi urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei PT: scopului. Nu vom căuta a dezvăli osebitele feţe ce au luat starea noastră după învăluirile anilor din urmă; asta e treaba istoriei RL ; Ceea ce urmează în PT după „istoriei" e suprimat în RL, probabil la intervenţia cenzurii, întrucît a rămas un spaţiu alb pînă în josul paginii. SCRISOAREA XX (STATISTICA LUPILOR) Scrisoare spirituală, plecînd de la legea din 1841, care punea preţ pe capul fiecărui lup omorît. întreaga istorie cu delegaţia lupilor în capitală pare a fi un pretext pentru a plasa distihul la adresa ministrului Lupu Balş. S-ar putea ca blestemul lupilor să fi conţinut aluzii prea tari, care au fost suprimate de cenzură. Şirul de puncte care înlocuieşte blestemul pare a fi o dovadă în acest sens. Ceea ce urmează în partea a doua e lipsit de interes. Al. Odobescu avea să reia Scrisoarea lui Negruzzi în finalul la Pseudokyne- gheticos. Cităm după Al. Odobescu, Opere complete, voi. I, Bucureşti, Minerva, 1906: „Post-scriptum — Nu mă ierta conştiinţa ca să nu îndreptez o eroare ce s-a strecurat în paginile de mai sus. Am zis că la noi guvernul nu s-a ocupat niciodată de a regula vînătoarea. M-am înşelat. Răposatul C. Negruzzi, carele nu a fost numai un scriitor de talent, de spirit şi de inimă, ci a mai fost şi directore al Oficiului de statistică din Moldova, ne dă în scrierile sale urmă- toarea notă plină de interes şi sprijinită pe calcule nediscutabile" (p. 242). Urmează fragmentul de la p. 277, r. 28 — 38. După aceasta, Odobescu continuă: „Tot cu această ocaziune, autorul Păcatelor tinereţilor mai povesteşte şi o istorioară pe care am socotit că nu va strica să o transcriu aci, căci ea va fi ca păhăruşul de Fine Champagne, după un prînz îndesat şi anevoie mistuit — rudis indigestaque moles ! Iată ce scria Negruzzi în luna fevruarie 1846" (op. cit., p. 242). Urmează partea I a Scrisorii, după care Odobescu îşi reia comentariul: „Aci autorul îşi precurmă povestea, necunoscînd, după cum se vede, coprinsul blestemului bietelor fiare nedreptăţite. Dacă pe lîngă tot spiritul şi 506 talentul ce el avea, răposatul C. Negruzzi ar fi posedat şi darul proorociei, el negreşit ar fi pus în gura lupilor un blestem de felul acesta: „Fă, Doamne, ca toţi aceia cari au gînduri rele asupra noastră să fie osindiţi, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt pînă-ntr-altul, toată Precu- vîntarea la Manualul vînătorului românesc; dar tot de odată cpreşte-i, Doamne, de a se folosi cîtuşi de puţin de învăţăturile coprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta părintească ocrotire, va fi de acum înainte vai şi amar de neamul lupesc, în ţara binecuvîntată a românilor, unde, de Ia descă- licătoare, blajina localnică stăpînire ne-a îngăduit să trăim ca în sînul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri! Amin!" (op. cit., p. 244 — 245). Statistica lupilor. Păcatele tinerelelor, 1857, p. 321 — 325, cu data „fevruar 1846". SCRISOAREA XXI (TRISFETITELE) Fără valoare literară, această Scrisoare merită atenţie prin referirile istorice cuprinse. Ele ne arată, ca şi în alte locuri, un Negruzzi cunoscător al istoriei pe baza cronicilor (Grigore Ureche şi mai ales pentru Vasile Lupu, Miron Costin) Antifanariotismul transpare şi de această dată, urmele „caracterului naţional" ştergîndu-se după domnia lui Cantemir. Negruzzi elogiază pe domnii patrioţi şi pioşi, între ei trebuind a subînţelege în mod special pe Ştefan, care a lăsat cele mai multe din bisericile menţionate. Cît despre Vasile Lupu, Negruzzi îi admiră întreprinderea culturală şi aducerea moaştelor sf. Paraschiva la Iaşi. Viaţa domnului român pare a oferi o imagine fidelă a capriciilor soartei (idee întîlnită în poezia Apolog) şi scriitorul îşi rezervă dreptul de a reveni asupra ei. Descripţia bisericii, sumară, este făcută cu competenţă. Portretul lui Vasilie nu mai e astăzi, din fresca cu aducerea moaştelor nu a rămas decît capul tur- cului capugibaş. în exterior nu e vorba de basoreliefe, ci de sculptură în piatră. Turnul clopotniţei fusese refăcut între anii 1802—1806. El a fost dărîmat odată cu restaurarea întreprinsă de Lecomte du Noily. Pentru amănunte se poate consulta documentatul volum al lui N. Grigoraş, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Iaşi, 1962. Finalul ne relevă un Negruzzi convins de îmblînzirea „năravurilor" în vremea sa, rolul clopotului ne mai fiind de a ridica poporul nemulţumit ci de a-1 chema, pacificat fiind, la rugăciune. P. 279, r. 28—29: „diaconul arab Pavel" este Paul de Alep. Vasilie V. V. şi Biserica Sf. Trei-Ierarhi. „Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845", Iaşii, la Cantora Foiei săteşti, 1845, p. 185-187 (C.N.) [C]; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 323-325 [PT]. 507 Variante 279 6 timpul domnirii PT: vremea domnirei C; 1 emigraţia PT: pribe- girea C; 8 trei veacuri şi jumătate PT: un veac şi jumătate C; 9 eroice, măreţe şi crude PT: eroice, politice şi crude C; 10—11 domni buni s-au deo- sebit prin patriotismul PT : domni au fost buni carii se deosebeau prin patriotism C; 12 sînt PT: sunt C; 14 vreunei izbînde PT: vreunii izbînzi C; 16 a fost PT: au fost C; 17—18 el puse să se traducă şi să să tipărească cărţile in limba patriei, el în sfîrşit PT: el puse să se traducă cărţile bisericeşti în limba patriei, el înfiinţă o tipografie românească, el în sfîrşit C; 19 Parascheva PT : Paraschevii C; 22 locaşul PT: lăcaşul C; 22 — 23 totdeauna scutitoarea politiei PT; pururea scutitoare oraşului C ; 23 preţuoasă PT: preţioasă C; 25 episoade PT: epizoade C; 26 — 28 deşănţate, încît îmi pare rău că nu mă iartă cuprinsul acestei scrisori de a le descrie PT: dişenţate, încît ne pare rău că nu ne iartă cuprinsul acestei cărticele de a o scrie C; 29 pentru el PT: asupra lui C; 30—31 voi avea prilej a ţi-o arăta pre larg, voi să-ţi dau o mică idee de biserica S. S. Trei-Ierarhi PT: vom avea prilej şi noi a o arăta pre larg cetitorilor noştri, vom da o mică idee de biserica sf. Trei-Ierarhi C; 32—33 Biserica aceasta de stil mestecat gotic şi bizantin e pe dinuntru PT:Biserica această de stilul bizantin este pe dinuntru C; 34 înălţată PT: ridicată C; 34 Aici PI; Aice C; 35 a urmat PT: au urmat C. 280 1 capugibaş PT: capugibaşa C; 2 poporul PT: norodul C; 2 stau atîr- nate PT: se văd atîrnate C; 3 cusute în aur PT: cusute cu fir C; 4 astei PT: acestii C; 6 arabesce PI: arabescuri C; 1 porţii PT: porţei C; 9 n-a sunat PT: n-au sunat C; 10—15 Uneori cînd poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci maha- lalele îşi vărsa gloata piste oraş, şi norodul nu se liniştea, nici clopotul nu tăcea, pănă nu se videa scapat de angării şi uşurat de împilări PI: La anul 1827 au ars coperemîntul acestui turn împreună şi ceasornicul ce era aşezat sus şi arăta oarele despre patru părţi. Turnul s-au coperit dar ceasornicul abia mai dăunăzi s-au pus, însă nu unde era locul lui ci mult mai jos şi arată ceasurile numai despre uliţă. Economie a călugărilor greci în mîna cărora a încăput şi această mănăstire C ; 15 Astăzi însă oamenii PT: Astăzi oamenii C. în Calendar sînt şi două note: P. 341, r. 23; lăcaşul: „vezi înapoi Sobieţki şi românii". (Aluzie la Sobieţki şi românii, publicat tot în „Calendar"). P. 342, r. 3. Pavel: „Vezi N.N. 34 — 36 din Foaie ştiinţifică şi literară". SCRISOAREA XXII (ISTORIA UNEI PLĂCINTE) în Istoria unei plăcinte ca şi în Un proces de la 1826 Negruzzi evocă, cu un mare dar al conciziei, moravuri ale unei epoci revolute. în 1847, cînd este datată Scrisoarea, Negruzzi se gîndeşte nostalgic la copilărie şi la unul din 508 tipurile caracteristice acelei vremi, plăcintarul. Ideea, care revine şi în alte ocazii, a civilizaţiei cu schimbările ei radicale, nu-1 îndreaptă spre reflexii triste. Dim- potrivă. El narează în stilul său detaşat, colorat cu o tentă de umor, două întîmplări în care cauze neînsemnate produc efecte de mari dimensiuni. De la o plăcintă porneşte un masacru între ianiceri şi tulimeani, de Ia o alta titlul de vornic al unui boier. Nuanţa satirică nu împiedică povestirea să se menţie la un ton egal de bună dispoziţie şi comunicativitate cu cititorul. Istoria unei plăcinte a trecut, concentrată, în sceneta Stan Covrigariul de V. Alecsandri. Biografia boierului care-1 insultă pe Stan e în întregime trasă din schiţa lui Negruzzi: „Stan: Cu cine? Dacă te ştiu eu măi vere; îţi cunosc spiţa neamului şi soiul boieriei, de pe spusa tatei. . . Sub domnia celui de pe urmă grec, tată-său s-a făcut vornic de hatîrul unei plăcinte ce a trimis la masa domnească, împreună cu o strachină de iaurt. A doua zi boeriul era căftănit şi meterhaneaua tur- cească îi ţîrlîia sub cerdac, în vreme ce bărbier-başa îl rădea cu bricele cele de mărgean. Poporul sta adunat la poartă şi cînta aşa: Halal, zău de cine ştie Să facă plăcintărie, S-o dospească, plămădească, în cuptor s-o rumenească Şi s-o ducă pe tipsie Colo sus în Spătărie . . . Cu iaurt, cu plăcinţele Te făcuşi vornic, mişele! Halal, măi de cine poate Să se tîrîie pe coate, Să se frîngă-n loc din şele Ca să facă temenele, Aducînd în Spătărie Gogoşele pe tipsie. Cu iaurt cu plăcinţele Te făcuşi vornic, mişele !'* (Vasile Alecsandri, Opere complete, Partea întîia, Teatru, volumul I, Bucureşti, 1875, p. 141—H2) Istoria unei plăcinte. „România literară" nr. 12, 20 martie 1855, p. 161 — 162 (C. Negruţţi) [RL]; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 325 — 328, datată „dechemv. 1847" [P2]. Variante 281 4 îţi aduci aminte PT: Vă aduceţi aminte RL; 4 s-a dus PT: s-au dus RL; 6—7 alergam toţi, copii şi bătrîni PT: alergam şi copii şi băieţi RL ; 8 jos PT: gios RL ; 9—10 deşertam! Astăzi PT: deşertam! cum rîdeam cum 509 îl auzeam zicînd vrunui logofăt ce trecea: Domnule gugoaşă! mînînci dum- neata? în loc să zică Domnule! gugoaşă mînînci dumneata? Astăzi RL ; 11 civilisaţia l-a omorît PT: civilizaţia l-au omorît RL ; 11 surîsul PT: zîmbetul RL; 12—13 de băieţi şi de copii, singurii PT: de copii, singuri RL ; 13 Aceştia PT, RL ; 17 eteristilor PT, RL; 19 tulimeani PT: tulimeni RL ; 20 sfîrşeau PT: sfîrşea RL ; 23 s-a dus PT: s-au dus RL ; 25 iese PT: ies RL ; 25—26 se amestecă PT: se amestec RL ; 26 comedia PT: drama RL ; 27 ambe PT: îmbe RL ; 29 într-o baltă PT: într-un bîlc RL ; 30 — 31 erau mult mai căutate PT: era mult mai gustate RL; 32 a uitat a ne-1 păstra PT: au uitat a ni-1 păstra RL; 33 iaurt PT: iagurt RL ; 34 învîrtite ş.c.l. PT: învîrtite, clătite ş.c., ş.c. RL ; 34 lui PT: său RL. 282 1 felul PT : soiul RL ; 3 curtezan PT : curtizan RL ; 3 îmbla PT : umbla RL ; 5 şedea trist odată PT: şedea într-o zi trist şi gînditor RL; 6 treceau PT: trecea RL ; 7 iaca se înfăţoşează PT: iată se înfăţişează RL; 7 pînte- coasă cu PT: pîntecoasă încununată cu RL ; 8 în PT: de RL ; 15 a să iase PT: a să iasă RL; 19 stau îmmărmuriţi PT: sta înmărmuriţi RL; 21 pe PT: pre RL; 22 curţii PT: curţei RL; 26 Cînd acum era PT: Acum era RL ; 26 iaca PT: cînd iată RL; 28 De aş fi fost faţă, aş putea să-ţi descriu PT: De am fi fost faţă, am putea să vă descriem RL; 29 a căşunat sosirea astei PT: au căşunat sosirea acestei RL ; 29 eu PT: noi RL ; 31 a fost PT: au fost RL ; 31 au scapat PT: au scăpat RL; 33 s-a întors PT: s-au întors RL ; 37 mi-a poruncit PT: mi-au poroncit RL ; 38 să te înfăţoşezi PT: să te înfăţişezi RL. 283 2 şăzînd PT: şezînd RL ; 6 iaurt PT: iagurt RL ; 7 Te făcuşi PT : Te-ai făcut RL. SCRISOAREA XXIII ("H xdv f[ âni tdv) Elogiul femeii, considerată depozitară a virtuţilor, e, probabil, o influenţă rousseauistă. De altfel, Rousseau este „filosoful Gene vii** citat la pagina 285. Mai importantă decît atitudinea faţă de femei rămîne în Scrisoare aprecierea asupra revoluţiei de la 1848. Se ştie că, în timpul evenimentelor de la 1848, Negruzzi s-a retras prudent la moşie şi că acest lucru i-a fost reproşat în ter- meni destul de tari. Aici vedem, însă, surprinzător, un alt Negruzzi care face apologia Anei Ipătescu (ea e doamna I. . .) şi se pronunţă vehement împotriva forţelor contrarevoluţionare. E greu de acordat această Scrisoare cu aprecierile rezervate asupra revoluţiei, făcute mai tîrziu. însăşi datarea „iunie 1848** nu coincide cu momentul apariţiei. Din cîte ştim pînă acum, ea a fost publicată 510 în volumul Păcatele tinereţelor din 1857. Să fie aici o încercare tardivă de a-şi convinge prietenii de la „Dacia literară", „Propăşirea" şi „România literară" că el a fost tot timpul alături de ei? "H tdv fi ini xav. Păcatele tinereţelor, 1857, p. 328 — 330, datată „iunie 1848". SCRISOAREA XXIV (UN VIS) Datată „iulie 1848", Scrisoarea a fost publicată abia în volumul Păcatele tinereţelor, în 1857. Debutul ocazionează cele mai bune pagini scrise despre holera din 1848. Atmosfera este groasă şi grea, duhoarea ameţeşte pe cei vii în timp ce moartea proliferează în urletul cîinilor şi cîntecul cucuvelelor. Prin această pagină Negruzzi se înscrie în seria evocatorilor de cataclisme, începînd cu Miron Costin, continuînd cu I. Ghica, pînă la Eugen Barbu în Princepele. Paleta lui e mai puţin bogată decît a lui Miron Costin sau Eugen Barbu, dar sobrietatea expresiei duce la o mare densitate a textului. Alegoria din visul doctorului P. . . se raportează, desigur, la România, de a cărei soartă Negruzzi, sincer patriot, avea toate motivele să se îngrijoreze în acel moment istoric. După V. Ghiacioiu, op. cit., p. 499, dr. P. ar putea fi Nicolas Perez, unul din francezii care se stabiliseră în Moldova după înfrîn- gerea lui Napoleon în Rusia. Un vis. Păcatele tinereţelor, 1857, p. 330—334, cu data „iulie 1848". SCRISOAREA XXV (OMUL DE ŢARĂ) După 1850, activitatea literară a lui Negruzzi declină. Scriitorul se simte tot mai izolat, ideile social-politice de nuanţă conservatoare se accentuează. Această faţă a lui Negruzzi se manifestă, îndeosebi, în cadrul revistei „Săp- tămîna" pe care a condus-o şi din care este extrasă şi Scrisoarea XXV. De o valoare literară nici nu poate fi vorba, dar trebuie să spunem că ea nici nu a stat în intenţia scriitorului. El a compus doar o parabolă moralizatoare pentru uzul ţăranilor. într-un spirit sămănătorist avant la lettre, el exaltă feri- cirea vieţii la ţară, în contrast cu cortegiul de vicii ale oraşului. Aceleaşi idei conservatoare vor fi reluate de Negruzzi în patru scrisori adresate lui Ion Ionescu de la Brad, prin intermediul revistei „Tribuna română" (1859). P. 289, r. 21 — 22. în disputele pentru limba literară, Negruzzi continuă a se situa pe poziţiile colegilor săi de la „Dacia literară", ridiculizînd „româ- neasca de astăzi", care nu se poate înţelege decît ştiind franţuzeşte şi latineşte. Sînt vizate aici, în primul rînd, exagerările latiniste. 511 P. 290, r. 41 — 42. Aniţa devenită madmoazel Anette s-ar putea să fi sugerat lui Sadoveanu numele cunoscutului său personaj din Venea o moară pe Şiret. Omul de ţară. „Săptămîna, foaie sătească", nr. 8, 27 iunie 1853, p. 57—60, la rubrica învăţături religioase şi morale (C.N.) [5J; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 334 — 338 [PI]. Variante 289 25 răzăşi PT: răzeşi 5. 290 10 aţi pus PT: ai pus S; 19 deosăbită PT: deosebită S; 29 findcă PT: fiindcă S. 291 6 ajutor PT: agiutor S; 10 noştri PT, S; 17 sub PT: subt S; 22 Zdruncinatu-s-a PT: Struncinatu-s-au S ; 23 să teme PT : se teme 5 ; 24 ţăranul PT: ţaranul S; 25 de la cinci sau şase lei PT: de la doi sau trei lei 5; 26 se-ntîmplă PT: să-ntîmplă 5; 29 şi-a împlinit PT: ş-au împlinit S; 36 — 37 Va ajuta PT: Va agiuta 5. 292 2 noştri PT, S; 6ţărani PT: ţarani 5; 7—8 ochi. Bucurie! PT : ochi. S. SCRISOAREA XXVI (PROPRIETATE PĂGUBITOARE) Negruzzi are plăcerea evocării, a conversaţiei cu oamenii din altă epocă, întruchipînd un ideal de izolare, de neangajare în intrigile vremii. Simeon Durac e unul din aceştia, în conflict cu chirigiul care-1 amînă, doritor de a scăpa de proprietatea ce-i aduce încurcături. Scrisoarea, fără pretenţii, trăieşte prin mica scenă dialogată între Simeon Durac şi Scripicescu, arhivarul neplatnic. Oricît ar părea de detaşată de intenţii extraliterare, se poate citi în subtextul schiţei mentalitatea conservatoare a lui Negruzzi, nemulţumit de legile care nu protejau suficient proprietatea. P. 293, r. 15. Nişcorescu e un personaj din comedia cu acelaşi nume a lui Matei Millo. Proprietar şi chirigiu. „Gazeta de Moldavia", nr. 26, 13 aprilie 1850, p. 106-107 (C.N.) [GM]; Păcatele tinereţelor, 1857, p. 339-341, cu data „martie 1850" [PT]. Variante 293 2 Proprietate păgubitoare PT: Proprietar şi chirigiu GM ; 5 doreşti PT: doreşte GM; 5 vechie PT: veche GM; 6 ca PT: chiar GM; 9 Eu, prietene, am norocirea PT: Eu am norocire GM; 11 tatei PT: tătîne-meu GM; 12 mamei PT: maică-mea GM; 12 preţuoasă PT: preţoasâ GAf; 12 pe PT: pre GM; 13 muzeile PT: muzeele GM; 13—14 jicnicerul PT: jicniceriul GM; 512 14 e PT: este GM ; 15 fel PT: feli GM; 15 — 20 en bien petrecîndu-şi zilele, cîte i-au mai rămas să trăiască pe lumea asta, făr-a se îngriji cît de puţin de ea, fără a se amesteca în intrigi, fără a avea curiositate. Se mulţămeşte cu posiţia lui şi, ca un adevărat filosof, nu doreşte să aibă mai mult decît are, adică o răzăşie PT: en bien. Mulţân.it cu posiţia lui, îşi petrece zilele cîte i-au mai rămas a trăi pe lumea asta, îngrijindu-se foarte puţin de ea, fără a se amesteca în intrigile ei şi fără a avea curiositate. Şi apoi e şi cam filosof; se mulţămeşte cu ce are, adecă cu o răzaşie GM; 20 o casă PT: cu o casă GM; 22 de la nu ştiu care PT: nu ştiu de la care GM; 23—24 Cu cît însă se-nvoieşte cu posesorul, cu atîta e nemulţămit de chirigiu; căci acest împiegat public îi plăteşte PT: Dintre aceşti doi chirigii însă, impiegatul public îşi plă- teşte GM; 25 nu i-o plăteşte nicicum PT: n-o plăteşte nicidecum GM; 27 în zadar însă. Arhivarul PT: dar în zadar. Arhivariul GM; 31 Să-mi cei chiria? PT: Ştiu, să-mi cei chiria GM; 31—33 aceea. Doina ştie, doina cîntă. Ba nu PT : aceea. — Ba nu GM ; 34 nu e PT : nu-i GM ; 35 te-ascult PT : te ascult GM. 294 1 mea-i PT: mea îi GM ; 4 Nu e tocmai PT: Nu-i prea GM; 5 cope- remîntul PT: coperimîntul GM; 6 bătrîn singur c-un PT: bătrîn c-un GM; 1 lemn uscat bun de ars PT: un lemn uscat bun numai de ars GM; 7 seamă PT : samă GM ; 10 mi-i PT : me-i GM ; 11 Mi-o dai mie PT : Cuml vrei să-mi dai mie GM; 13 judecătorie PT: giudecătorie GM; 14 mulţămesc, zise Scri- picescu; nu PT : mulţămesc. Nu GM; 19 jienicerul, care nu-nţelegea PT: jic- ni ceriul care nu-nţelege GM; 20—22 Eu acum ţin o casă, a căria chirie. . . — N-o plăteşti, o ştiu tare bine PT: Eu ţin o casă cu chirie pe care n-o plă- tesc . . . — O ştiu tare bine GM; 23 proprietarul PT: proprietariul GM; 24 uliţă PT: uliţe GM; 31 Apoi PT: D-apoi GM; 33 Scripicescu PT: Scri- picescul GM ; 34 jicnicerul PT: jicniceriul GM ; 34 — 35 desnădejduit PT: des- nădăjduit GM ; 35—36 lui. Sănătate! PT: lui. GM. SCRISOAREA XXVII (UN PROŢES DE LA 1826) Scrisă cu aceeaşi plăcere pentru anecdotă ca şi Proprietate păgubitoare, Scrisoarea XXVII ridiculizează practica tribunalelor care în interminabile ana- forale nu reuşesc să cuprindă cît reuşeau uricele vechi. Efecte comice sînt obţi- nute prin citarea enumerativă a unei terminologii juridice contorsionate care, după părerea autorului, nu spune nimic. Declaraţia lui Negruzzi de la p. 295, r. 11 —12 nu e adevărată: scriitorul s-a încurcat multă vreme în procesul moştenit de la tatăl său în legătură cu întreprinderea poştelor din Moldova, proces pierdut în cele din urmă. Un proţes de la 182 6. „România literară", nr. 15, 23 aprilie 1855, p. 182—183 (C. Negruţţi) [EL]; Păcatele tinerelelor, 1857, p. 341 — 343, datată „martie 1851" [PT], 513 Variante 295 4 proţesele PT: proţesurile RL ; 6 de s-ar institua PT: a se institua RL; 11 sîntem PT: suntem RL; 15—16 cuprindeau PT: cuprindea RL; 18 Ne s-au prilejit a vedea PT: Ni s-au prilejit să vedem RL; 20 partea I PT: partea întâia RL; 20 Judece PT: Judice RL; 22 sau de două PT: sau şi de două RL; 23 — 24 protest întors cu nadpis PT: protest cu nadpis RL; 25—27 osebită socotinţă după hodul delei ş.c.l., ş.c.l. Frase barbare care-ţi mînîncă vremea şi îţi irită nervele! PT: osăbită socotinţă ş.c.l., ş.c.l Frase barbare care-ţi irită nervele şi îţi mînîncă vremea RL; 28 îmi spunea PT: ne spunea RL; 30 al doile PT: al 2 le RL; 31 vro trei, patru coaie hîrtie PT: vro patru, cinci coaie de hîrtie RL. 296 5 erau PT: era RL; 6 pentru că . . . Să văd ce zice PT: pentru ce? Pentru . . . pentru că . . . Să văd ce zice? RL ; 8 Logofătul al doile PT: Logo- fătul al 2 le RL; 10 a şasa PT: a şesea RL; 15—16 înţelepciunea PT/înţă- lepciunea RL ; 17 să deie înţelepciunea-mea PT : să dea înţălepciunea mea RL; 20 judecători PT: judicători RL ; 21 Şi de cîtă PT: De cîtă RL ; 24 obiceiul PT: obicei RL; 26 — 27 s-o cerceteză PT: s-o cerceteze RL; 29 Piste PT: Peste RL ; 29 al doile PT: al 2 le RL ; 30 jumătate PT: giumătate RL ; 30 erau PT: era RL ; 33 băut adalmaş PT: băut cu toţii adalmaş RL ; 36 Urmau PT: Urma RL; 38 logofătului, şi sărutînd-o PT: logofătului al 2 le şi săru- tîndu-o RL; 38 (continuînd pe p. 297, r. 1) judecăţile PT: judicăţile RL ; 39 în Bucureşti PT: din Bucureşti RL. SCRISOAREA XXVIII (PELERINAGIU) Această Scrisoare, ca şi Primblare sau Băile de la Ems, ne face să regretăm că Negruzzi nu a persistat în jurnalul de călătorie pentru care avea atît dotarea observaţiei sesizante, cît şi a comentariului spiritual. Fără a urmări un program sau o demonstraţie, el priveşte în primul rînd ca artist locurile şi oamenii. Sub forma unui badinaj agreabil, el plasează printre vizite, jocuri de cărţi şi ospeţe grele, spirituale comentarii, cu obişnuitele treceri de la vesel la tragic şi de la serios la comic. Natura e văzută tot la modul general din Primblare: „răcoreala atmosferei, sănineţa orizonului, vioşia verdeţei", „pitoresc", „peisaj romantic", „frumoasă poziţie", „încîntătoarea priveală". Stilul se resimte de aceleaşi ecouri livreşti: citate în limbi străine, retorism pe alocuri din aglomerarea exclamaţiilor şi a repetiţiilor, comparaţii mitologice. Cu toate acestea, măsura echilibrată a temperamentului său cenzurează excesele prin ironie şi autoironie şi proza devine extrem de agreabilă prin prezenţa discretă a scriitorului şi marea varietate a preocupărilor. P. 298, r. 13 — 24. Citatul e din comedia lui Alecsandri, Chiriţa la Iaşi. 514 P. 304, r. 27 — 32. Citat de la p. 176 din cartea Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi a apelor minerale din Moldova compusă de Dr. A. Fătul, Iaşii, 1851, Tipografia Româno-franceză. Pelerinagiu la Tîrgul Ocnei. „Gazeta de Moldavia", nr. 68, 4 septemvrie 1852, p. 167—169; nr. 69, 8 septemvrie 1852, p. 171 — 172; nr. 72, 18 septemvrie 1852, p. 184—185; nr. 74, 25 septemvrie 1852, p. 191 — 192 (C. Negruţţi) [GM]; Calendar pe anul 1853. Iaşii. Tipografia româno-franceză, capitolul Album literar a cărui paginaţie începe de la 1, p. 77 — 91 (C. Negruţţi); Păcatele tinereţelor, 1857, p. 344—355, cu data „octomvrie 1852“ [PT]. Variante 298 7 mine PT: noi GM; 8 ce-a făcut de-1 trimit PT: ce au făcut de-1 trimet GM ; 10 a ţinut PT: au ţinut GM; 16 trudă PT: ciudă GM ; 17 ciudă PT: trudă GM; 21 Glodu-ţi PT: Tina-ţi GM; 26 am înaintat PT: ne-am înaintat GM; 27 Călugărei PT: Călugării GM; 27 pre PT: pe GM; 28 îmi PT: ne GM; 29 păn-în GM ; 29—30 că trebui să pun PT: că să punem GM ; 31 ajunge PT: agiunge GM; 31 ca unui ce sînt supus PT: ca unii ce sîntem supuşi GM; 32 m-am suit şi m-am coborît PT: ne-am suit şi ne-am coborît GM; 33 întovărăşit PT: întovărăşiţi GM. 299 1 erau PT: era GM; 3 sănineţa PT: senineaţa GM; 4 îmi arătă că întru PT: ne arătă că întrăm GM ; 7 coperite PT: acoperite GM ; 8 înfăţişează PT: înfăţoşază GM; 8 Înaintînd PT. Înaintind GM; 9 a videa PT: a vedea GM; 9 costumul PI; costiumul GM; 11 seamănă PT: samănă GM; 11 călu- găriţilor PT: călugăriţelor GM ; 13 — 14 strămoşesc, şi n-a degenerat ca la cîmp PT: românesc GM; 15 fisiologice PT, GM; 16 mele PT: noastre GM; 17 o vale PT: ş-o vale GM; 18 Tîrgul-Ocnei PT: T. Ocnei GM; 18 fel PT: feli GM; 19 că în văgăuna aceea se sfîrşeşte PI: că acolo se sfîrşaşte GM; 20 Ajungînd PT: Agiungînd GM; 20 Ştii PT: Ştiţi GM; 21 înţeles PT: înţăles GM ; 21 — 22 sărăriilor PT: sarniţilor GM ; 22 Ocnei PT: Ocnelor GM ; 24 orăşeanilor PT: orăşenilor GM; 24—25 dezgraţia PT: disgraţia GM; 28 pre vornicul A. Vilara PT: pe dvornicul Vilara GM ; 28 — 29 îl cunoşteam încă de la PT: îl cunoşteam de la GM; 29 mă primi PT: ne priimi GM; 29 poli- teţă PT: delicateţă GM; 30 caracterisează PT, GM; 30 — 31 ne-am primblat PT: ne am priumblat GM; 31—32 Trotuş, făcută de el, care este primblare PT: Trotuşi, ce au făcut-o el, şi care este preumblarea GM; 33 m-am culcat PT: ne-am culcat GM; 34 de la PT: din GM; 35 cu Vilara PT: cu acest boier GM; 36 a jucat PT: au giucat GM; 38 politicei PT: politice GM; 39 îmi zicea PT: ne zicea GM; 41 Franţinsbad PT: Franţisbad GM; 42 o să fac PT: voi să fac GM; 42 ermitagiu PT: ermitaj GM; 43 să ne primblăm PT: să ne preumblăm GM. 515 300 1 viderea PT: vederea GM ; 3 nopţii PT: nopţeiGM ; 3 primblare PT : preumblare GM; 6 patru PT: trei GM; 6 îmi aduc PT: ne aducem GM; 7 moment I PT: moment fatal GM; 8 în toată puterea vieţei PT: în toată puterea şi viaţa GM; 9 mort? Sic transit PT: mort? Moartea lui Vilara avu multă înrîurire asupra Tîrgului Ocnelor, unde el era obşteşte iubit şi stimat. Sic transit GM; 10 a fost să vizitez PT: au fost să vizităm GM; 11 soţie- tatea PT: societatea GM; 12—13 mari progrese PT: mari şi folositoare pro- gresuri GM; 13 T. Ocnei PT: T. Ocnelor GM; 14—15 odinioară PT: odi- neoară GM; 15 Tot ce se mai poate adăogi PT: Tot ce mai putem adăogi GM ; 16—17 Apoi, pesemne aerul PT: Apoi, aerul să vede GM; 17 contribuie PT : contribuiesc GM ; 18 ocneane PT : ocnene GM ; 20 — 21 al meu, îmi spunea PT: al nostru, ne spunea GM; 21 îşi PT: îş GM; 22 Tîrgului-Ocnei PT: Tîrgului Ocnelor GM; 26 Curiositatea PT, GM; 30—31 precistei PT: precestei GM; 33 12 stînjini, şi de o nălţime PT: 12 stînjăni, şi de o înălţime GM; 34 a fost zidit PT: au fost zidit GM; 35 bine ani PT: bine de ani GM; 36 n-a fost PT: nu au fost GM; 37 a fost PT: au fost GM; 39 nălţime PT: înălţime GM; 39 intre într-o săliţă PT: întri într-o şăliţă GM; 40 înfăţişează PT: înfăţoşază GM; 41—42 Tînărul acesta (Pascal Vidraşc) nu mai este! Cruda morţei coasă îl săceră înainte de vreme PT: [lipseşte în] GM. 30X 9 blăsteme PT: blăstăme GM; 9 ce l-a zidit PT: ce au făcut turnul GM; 10 ce vineau de amuţeau învineţite PT: ce vinea de amuţea înveniţite GM; 13 spre PT: pentru GM; 14 pre PT: pe GM; 14 cuptioraş PT: cup- toraş GM; 15 acestei PT: aceştei GM; 15 se înferbîntau PT: se înferbînta GM; 16—17 găseşti încă o altă camară PT: găsăşti încă o altă odaie GM ; 17 clopotele PT: clopotile GM; 20 a fost Tiberul ce a făcut PT: au fost Tiberul ce au zidit GM; 21 ce PT: care GM; 22 vremii P7': vremei GM ; 25 nimică PT: nimic GM; 26 m-am dus PT: ne-am dus GM; 27 Nu mă voi întinde PT; Nu ne vom întinde GM; 29 îmi propun PT: ne propunem GM; 29—30 mi-au lăsat PT: ne-au lăsat GM; 30 După mîhnicioasă urmează în GM un paragraf ce lipseşte în PI: Prea I. Domnu pătruns de starea cea tică- loasă a osîndiţilor, au poroncit a se zidi un castel unde aceşti vinovaţi să fie trataţi mai omeneşte. Zidirea aceasta măreaţă va fi totodată o podoabă ora- şului şi o uşurare stărei arestanţilor; 31 numărat PT: număraţi GM; 31—32 literaţilor nu mă pot opri PT: literatorilor nu ne putem opri GM; 34 impe- riului PT: imperiei GM; 35 mi se părea că aud PT: ni se părea că auzim GM; 38 văd acum că trebuie să încep PT: videm acum că ar fi trebuit să începem GM; 41 Precesta şi Raducanu PT: Precista şi Raducanul GM; 43 această zicere PT: zicerea noastră GM, 302 2 deşi grec, nu seamănă nicicum cu grecii? Noi avem PT: deşi grec, noi avem GM; 4—5 acest bărbat s-a găsit PT: acest barbat s-au găsit GM ; 5 a fost PT: au fost GM; 1 şcoala PT, GM; 8 unul din cele mai bine ţinute 516 PT: unul din cele mai frumoase şi mai bine ţinute GM ; 10 un călugăr care nu-i PT: un om care nu e GM; 13 Întrebîndu-l PT: Noi l-am întrebat GM; 14—15 îmi răspunse că din împrotivă, el urmează porunca apostolică PT: ne răspunse că urmează poronca evangelică GM ; 19 şăde PT: şede GM; 20 sea- mănă PT : samănâ GM; 20 — 21 cu cît egumenul este econom, cu atîta frate-său e risipitor PT: cu cît părintele Paisie este econom, cu atît fratele său e răsă- pitor GM ; 23 lucruri ce le socotea serioase PT: lucruri serioaze GM; 24 plînta PT: sădea GM; 25 Via a crescut, a coperit cbilia şi s-a întins piste zidul PT: Via au crescut, au acoperit chilia şi s-au întins peste zidul GM; 26 lucrurile PT: lucrările GM; 27 monahului PT: părintelui GM; 29 aceşti PT, GM; 29 Raducanul PT: Raducanu GM; 30 să vorbesc PT: să vorbim GM; 30 mă grăbesc PT: ne grăbim GM; 32 Raducanul PT: Raducanu GM; 33 — 34 (la care am a mă înturna cu plăcere) PT: (amicul nostru la care avem a ne inturna cu plăcere) GM ; 37 Vetet PT : Velet GM ; 40 Lăcaşul PT : Lacaşul GM. 303 7 mai 20 PT: mai 20 zeoa GM; 10 îţi pare PT: vă pare GM ; 10—11 Ce zici de franţuzeasca din ea? Ce înţelege prin PT: Cum vă pare franţu- zesca din ea? Ce înţălege oare prin GM; 12 Eu prepun că PT: Noi prepunem că GM; 12 a căruia PT: a cărui GM; 16 nu-ţi pare PT: nu vă pare GM; 17 bufoană PT: bufonă GM; 20 oamenilor PT: oaminilor GM; 20—21 fru- museţile PT: frumuseţele GM ; 24 la 150 mii vedre PT: de 15 mii vedre GM ; 24 însă PT: încă GM; 25 pre PT: pe GM; 26 îmi răspunse PT: ne răs- punse GM; 26 n-au PT: nu au GM; 28 crîşmâresele PT: crîcimăresele GM; 29 cei negri PT: cei mari negri GM; 30 crîşmă PT: crîcimă GM; 31 Bacus. Pretutindene PT: Bacus; însă beţia norodului e veselă aice, nu seamănă cu a susenilor [sic] care au şi uitat gustul vinului, şi se otrăvesc cu alcoolul rachiului. Pretutindene GM; 32 crîşmăresei PT: crîcimăresei GM ; 34 îndeseară, se întorc PT: îndesară, se întorn GM ; 35 pe PT: peste GM ; 36 fiindcă au PT: fiindcă după proverb au GM; 38—39 şi-i trimite pe acasă scăldaţi şi desmeţiţi PT: şi-i trimete pe acasă desmeţiţi şi scăldaţi GM. 304 1 T. Ocnei, primind PT: T. Ocnelor, priimind GM ; 3 părîie PT: părăie GM; 3 Ştii PT: Ştiţi GM; 4—5 zavistnicii PT: zavisnicii GM; 5 ştii PT: ştiţi GM ; 5 aceştia PT : aceştia GM ; 6—7 îmflat de şiroaiele PT: umflat de părăile GM; 8 turbat PT: tulburat GM ; 10 plouă PT: ploauă GM ; 11 părîiaş neînsemnat PT: părăieş nensemnat GM; 12 adese PT: adesa GM; 13—14 Ea se repede ca să îmbrăţoşeze pre mîndrui rîu — pre care îi curteneşte PT: Ea să răpede ca să îmbrăţoşeză pre acest mîndru rîu — pre care ea îl curteneşte GM; 15 despreţuindu-i cocheteriile PT: despreţuind cocheteriile ei GM; 16 să s-amestece PT: să se amestice GM; 17 deşănţată privire a videa PT: deşen- ţată privelişte a vedea GM: 22—23 păcatele PT: păcatele GM; 26 doct. Fătul PT: d. Fătul GM; 28 aşează PT: aşază GM; 30 socotinţile PT: socotinţele GM; 30 aceste PT: aceştia GM; 33 analisată PT, GM; 35 prea PT: pre 517 GM; 37 — 41 orăşenilor, carii păzesc cu religiositate preceptul lui Martin Luther: „Wer nicht liebt Wein, Weiber und Gesang / Der bleibt ein Narr sein Leben- lang". în zilele PT: orăşenilor. în zilele GM. 305 1 serioase PT: serioaze GM; 2 — 3 de unde ca nişte alte Magdaline se întorc PT: de unde se întorc GM; 5 m-am dus PT: ne-am dus GM ; 5 pănă la PT : păn-la GM ; 6—7 a trebuit să ne suim — eram mai mulţi — pe gios PT : au trebuit să ne suim pe gios GM; 9 patrare PT: pătrare GM; 10—11 ne urcaserăm, am găsit verdeaţă, pomet PT: ne urcasem, am găsit aice verdeaţă, pomăt GM; 13 acestui PT: acestuia GM ; 14 pustnici PT: pusnici GM; 15 — 16 nevoie. îmi propuneam a mă duce şi la băile PT: nevoie. Nu e îndoială însă că onorabila Epitropie a S. Spiridon — sub a căria ascultare este acest schit — nu-1 va lăsa în părăsirea şi dărâmarea în care se găseşte astăzi. Ne propunem a ne duce şi la băile GM; 17 nu mă înturna PT: nu ne întorcea GM; 17—18 Nu m-am căit nicidecum, cînd m-am încredinţat PT: Nu ne-am căit nicidecum, cînd ne-am încredinţat GM; 19 fu PT: au fost GM; 20 d. Şaroş PT : doctorul Şaroş GM ; 21 cunoscut, locuieşte în T. Ocnei PT: cunoscut şi căruia ne păstrăm a-i arăta în osebi recunoştinţa noastră) locuieşte în T. Oc- nelor GM; 22 n-a căpătat PT: n-au căpătat GM; 22 au intrat PT: au întrat GM ; 25 trebui să-i vindece PT: trebuie să-i vindice GM ; 26 nu încetau făceau PT: nu înceta ne făcea GM; 27 T. Ocnilor PT: T. Ocnelor GM; 29 Ministrul PT: D. Ministrul GM; 30—31 o mare norocire pentru mine, căci nu putem decît să cîştig PT: o norocire mare pentru noi, căci nu putem decît să cîş- tigăm GM; 31 d. G. Cuza PT: d. vornicului Cuza GM; 32—33 îl ştim, nu pot în capitalie a-1 supăra, precît doresc, cu vizitele mele. L-am întovărăşit PT: îl stimăm, nu putem a-1 supăra, precît dorim, cu vizitele noastre. Noi l-am întovărăşit GM; 36—37 răpăusatul logofăt Solomon Bîrlădeanul PT: răposatul logofăt Solomon Sturza GM; 39 răpausatului PT: răposatului GM; 41 sălbatec PT: sălbatic GM; 42 ne spuneau PT: ne spunea GM. 306 3 ne pregăteam PT: ne pregătem GM; 4 erau PT : era GM; 5 a îmbră- ţoşat PT: au îmbrăţoşat GM; 6 îmbrăţoşează pre PT: îmbrăţoşază pe GM; 1 a smuncit sineaţa PT: au smuncit săneaţa GM; 8 i-a sfărmat-o PT: i-au sfarmat-o GM; 9 a luat PT: au luat GM; 9—10 subsuoară, şi l-a dus în bîr- logul său, unde l-a făcut PT: subsioară şi l-au dus în bîrlogul său, unde l-au făcut GM; 13 mă făcură a gîndi că eu — vînător PT: ne făcură a gîndi că noi — vînători GM; 14 o să fac PT: o să facem GM; 14 mă voi întîlni c-o PT: ne vom întîlni cu o GM; 15—17 şi cam cu ruşine mărturisesc că începui a perde ceva din gustul vînătoarei. Nu ştiu PT: şi cu ruşinea noastră mărtu- risim că începurăm a cam perde gustul vînătoriei. Nu ştim GM; 18 bolnav PT: bolnavi GM; 19 a mă lăsa să beu ceai PT: a ne lăsa să bem ceaiuri GM; 23—24 T. Ocnei, m-am dus la Oneşti ca să vizitez pre proprietarul cătră care mă leagă PT: T. Ocnelor, ne-am dus la Oneşti, ca să vizităm pe pro- 518 prietarul de care ne leagă GM ; 28 mea PT: noastră GM; 28 a rămînea PT: a rămîne GM: 29 — 30 grăbindu-mă a mă pregăti ca să mă întorc la Iaşi PT: grăbindu-ne să ne pregătim pentru a ne întoarce la Iaşi GM; 31 le însemnau PT : Ie însemna GM ; 34 făgăduindu-i PT : făgăduindu-ne GM ; 34—35 cît mai curînd PT: cît de curînd GM; 36 judani PT: jidani GM; 37 aceste îmi pre- vesteau PT: acestea ne prevestea GM; 38 turnuri a mitropoliei ce stau PT: turnuri ce stau GM; 39 picioarele PT: picioarile GM; 39 soarele PT: soarile GM; 40 — 41 Pionul, /cupe! PT: Pionul. GM. SCRISOAREA XXX (BĂILE DE LA EMS) Negruzzi se află, în august 1855, Ia prima sa ieşire în străinătate, prilej de a scrie un nou jurnal de călătorie, în acelaşi mod în care compusese Prim- blare şi Pelerinagiu. Tonul glumeţ ne întîmpină de la început prin metaforele cu care numeşte mijloacele moderne de călătorie: feara de uscat (trenul) şi feara de apă (vaporul). Drumul urmează obişnuitele puncte turistice: fabrica de apă de colonie, domul din Koln, despre care Negruzzi nu are a comunica impresii ieşite din comun. Aprecierile păstrează acelaşi caracter general din Primblare şi Pelerinagiu: „Nimică mai frumos şi mai pitoresc", „şosea minu- nată", poziţie „romantică", „încîntătoarea vioară a lui Vieuxtemps", „fărme- cătorul glas a privighitoarei nordului" etc. Personalitatea lui Negruzzi transpare însă şi aici în observaţiile făcute asupra lumii cosmopolite care-1 înconjoară. Băile de la Ems capătă uneori ton de cronică mondenă. Interesant e că, şi în acest mediu scriitorul păstrează terminologia autohtonă care capătă savoare aplicată unor realităţi străine: el e condus în trăsură de un „chirigiu", fiecare măgar are un „cornac", ruleta e o „coţcă" privilegiată care scurge pungile străinilor. Nu lipsesc în final nici obişnuitele glume vînătoreşti ale lui Negruzzi. Băile de la Ems. Păcatele tinerelelor, 1857, p. 359 —364, cu data „avgust 1855". EPILOG Despre acest epilog cifrat nu ne rămîne decît să transcriem schimbul de păreri între Negruzzi şi „Bondariul" din ziarul „Zimbul şi Vulturul". „Bon- dariul" era titlul rubricii satirice a ziarului, care în nr. 4, din 1858 p. 15, face o aluzie la Epilogul din Păcatele tinereţelor: „Stivini — Ivini — Pâvână — Sevene — Revene — Stevene" ? Ori că d. C. Negruţi a mers mai departe decît puriştii cei mai radicali, ori că .. . Dar nu, căci nu-1 cred aşa de bătrîn ca să-i pot aplica vorba cea românească.. . 519 Cu toate aceste deacă epilogul din Păcatele tinereţilor (Ah! Căci nu mai păcătuieşti tot aşa şi la bătrîneţe, domnule!) nu este scris în limba păsărească ce toţi copiii au vorbit-o, apoi spui-ne-se în ce limbă e scrisă. Deschidem concursu pentru tălmăcirea acestei de pe urmă opere literare a iubitului nostru scriitor d. C. Negru ţi. «leu o cuşma veru la literi. .. etc.» Domnul Negruţi inventă o limbă nouă pentru români. « Cine are barbă are şi peptine» zice o vorbă cam «opincată », dar care tare bine se prinde cătră cele ce vrem să zicem. Românii avînd, mulţămită d. Negruţi, o limbă nouă, nici c-au întîrziet de a apăre pe scena literară un autor care să le deie şi idei nouă." în nr. 6 din „Zimbrul şi Vulturul" Negruzzi răspunde, după ce, în prea- labil, „Bondariul" făcuse remarca: „L-o pişcat!" „Amice Bondar! Nu-ţi înţeleg cabazlîcurile, zice Millo în Nişcorescu; şi eu îţi zic: nu-ţi pricep bîzîiturile cînd vrei să spui nu ştiu ce de mine în no 4, a onor. foi Zimbru şi Vulturul. Dacă vrei numaidecît să deslegi Epilogul din Păcatele tine- reţilor, aşteaptă rezultatul concursului ce l-ai deschis... Poate se va găsi cineva să ţi-1 tălmăcească. Păn-atunci, amice, nu uita că nu eşti vespe de a lui Alphonse Karr, ca să te încerci a pişcă, ce un biet bondaraş ce abia bîzîi. C. Negruţţi." La care „Bondarul" răspunde, amical, în versuri: „CU DULCE BÎZIITURĂ, AMICE AUTOR! Ce sade numai un biet Bondari; Dar spune drept. Ce vespe oare. Cu-a sa pişcare Aşa, nu-s vespe d-ale lui Karr, Că las Concursul mereu deschis! Aşa, nu-s vespe d-ale lui Karr, Ce curat numai un biet bondar Dar bîziirea-mi cum auzişi Pe loc gîndişi Şi-ntr-atîte puţine oare, Ca bîziirea-mi făcu efept? L-acele vespe pişcînd amar!.. „ îţi mulţămesc, Deşi deloc nu pismuiesc îmi zici, amice, că nu-nţelegi Ce « cabazlicuri » îţi bîzîiesc; — Dar bine-ndată le mai deslegi!... Eu epilogu-ţi ş-acum citesc Ghimpul ce vespea lasă pişcînd, Căci vespea moare După pişcare, Iar eu Bondarul ş-astăzi trăiesc; De a pricepe în care limbă ni l-ai mai scris . . . Fâr-a începe Şi din nou iarăşi îţi bîziesc; Epilogul lăsînd deoparte, La bătrîneţe Ca-n tinereţe, De-aceea dară nu bănui D-oi bîzui; Autor dragă, mai fă păcate. Bondariul" (p. 24). TABLA ILUSTRAŢIILOR Constantin Negruzzi, litografie de E. Sieger, apărută în ediţia a doua a „Daciei literare" (1859) ........................................ IV—V Locuinţa lui Negruzzi de la Trifeşti (Lunca Prutului), astăzi casă me- morială............................................................ 58—59 Placa comemorativă pusă la casa de la Trifeşti (Lunca Prutului), cu ocazia împlinirii a o sută de ani de Ia moartea scriitorului....... 58—59 Mormîntul lui Constantin Negruzzi, în curtea bisericii de la Trifeşti (Lunca Prutului) .................................................. 58—59 Inscripţia de pe piatra mormîntală, cuprinzînd şi o strofă, uşor modi- ficată, din poezia La M * * * .......................................... 58—59 Constantin Negruzzi (probabil după 1860) (Biblioteca Academiei) .... 58—59 Maria C. Negruzzi, soţia scriitorului (acuarelă de Al. Kogălniceanu) (Biblioteca Academiei) ............................................... 58—59 Maria C. Negruzzi, soţia scriitorului (Biblioteca Academiei) ........... 58—59 Aprodul Purice, ediţia I, 1837 (Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi; exemplar care a aparţinut Bibliotecii Academiei Mihăilene) .. 314—315 Aprodul Purice, ediţia a IlI-a, 1846 (Biblioteca centrală a Univer- sităţii din Iaşi) ...................................................... 314—315 „Dacia literară" (Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi)......... Prima pagină din Alexandru Lăpuşneanul, publicată în revista „Dacia literară" (1840) ..................................................... 314—315 Prima pagină din O alergare de cai, publicată în revista „Dacia lite- rară (1840) ............................................................... 314—315 Doi ţărani şi cinci cîrlani, Iaşi, 1849 (Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi) ......................................................... 314 — 315 Volumul Păcatele tinereţelor, 1857 (Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi) ......................................................... 314 — 315 Dedicaţia autorului către Const. Hurmuzache pe volumul Păcatele tinereţelor, 1857 (Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi) .... 314—315 521 CUPRINS Introducere................................................ V Notă asupra ediţiei...................................... XLI PĂCATELE TINEREŢELOR AMINTIRI DE JUNEŢE Cum am învăţat româneşte .................................. 7 Zoe ...................................................... 14 O alergare de cai (Ckanka) ............................... 26 Au mai păţit-o şi alţii .................................. 47 Toderică.................................................. 54 FRAGMENTE ISTORICE Aprodul Purice............................................ 65 Alexandru Lăpuşneanul .................................... 78 Sobieski şi românii ...................................... 97 Regele Poloniei şi Domnul Moldaviei ..................... 103 Cîntec vechi ............................................ 106 NEGHINĂ ŞI PĂLĂMIDĂ Poezie Potopul ................................................. 115 Melancolia .............................................. 120 Gelozie ................................................. 124 La M * * *............................................... 125 Marşul lui Dragoş........................................ 127 Doină nouă .............................................. 129 Eu sînt român ........................................... 130 Şalul negru ............................................. 132 Princesei Catinca Conachi Vogoride ...................... 135 Apolog .................................................. 136 523 Teatru Cîrlanii .......... Muza de la Burdujăni 141 176 NEGRU PE ALB (SCRISORI LA UN PRIETEN) Scrisoarea I (Primblare) ..................................... 211^ Scrisoarea II (Reţetă) ....................................... 215 Scrisoarea III (Vandalism) ................................... 217 — Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) ........................... 221 Scrisoarea V (Iepurărie)...................................... 225 Scrisoarea VI (Catacombele M. Neamţu)......................... 227 Scrisoarea VII (Calipso)...................................... 230 Scrisoarea VIII (Pentru ce ţiganii nu sînt români) ........... 232 Scrisoarea IX (Fiziologia provinţialului) .................... 243 Scrisoarea X (Despre mitropolia Moldaviei) ................... 246 — Scrisoarea XI (Amintire funebră).............................. 248 * Scrisoarea XII (Pîcală şi Tîndală) ........................... 250 Scrisoarea XIII (Lumînărică) ................................. 255 *- Scrisoarea XIV (Critică) ..................................... 257 Scrisoarea XV (Critică) ...................................... 260 - Scrisoarea XVI (Critică) ..................................... 263_ Scrisoarea XVII (Critică) .................................... 265 Scrisoarea XVIII (Slavonisme) ................................ 267 — Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă) ........................ 269 Scrisoarea XX (Statistica lupilor) ........................... 276 - Scrisoarea XXI (Trisfetitele) ................................ 279 — Scrisoarea XXII (Istoria unei plăcinte)....................... 281 Scrisoarea XXIII ("H xdv f\ ârcl xdv)......................... 284 Scrisoarea XXIV (Un vis) ..................................... 286 ~ Scrisoarea XXV (Omul de ţară) ................................ 289 - Scrisoarea XXVI (Proprietate păgubitoare) .................... 293 — Scrisoarea XXVII (Un proţes de la 1826) ............... 295 Scrisoarea XXVIII (Pelerinagiu) .............................. 298 Scrisoarea XXX (Băile de la Ems) ............................. 307 Epilog........................................................ 312 COMENTARII ŞI VARIANTE Cum am învăţat româneşte .................................. 317 Zoe ....................................................... 329 O alergare de cai (Ckanka) ................................ 335 524 Au mai păţit-o şi alţii...................................... 341 Toderică........................................................ 343 Aprodul Purice.................................................. 351 Alexandru Lăpuşneanul ......................................... 377 Sobieski şi românii ............................................ 394 Regele Poloniei şi Domnul Moldaviei............................. 397 Cîntec vechi ................................................... 406 Potopul ........................................................ 411 Melancolia ..................................................... 415 Gelozie......................................................... 420 La M ** *....................................................... 421 Marşul lui Dragoş............................................... 424 Doină nouă...................................................... 432 Eu sînt român .................................................. 433 Şalul negru..................................................... 433 Princesei Catinca Conachi Vogoride............................. 440 Apolog ......................................................... 440 Cîrlanii........................................................ 445 Muza de la Burdujăni ........................................... 448 Scrisoarea I (Primblare)........................................ 452 Scrisoarea II (Reţetă).......................................... 456 Scrisoarea III (Vandalism) ..................................... 458 Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) ............................. 465 Scrisoarea V (Iepurărie)........................................ 477 Scrisoarea VI (Catacombele M. Neamţu) .......................... 477 Scrisoarea VII (Calipso)........................................ 480 Scrisoarea VIII (Pentru ce ţiganii nu sînt români) ............. 481 Scrisoarea IX (Fiziologia provinţialului) ...................... 481 Scrisoarea X (Despre mitropolia Moldaviei) ..................... 485 Scrisoarea XI (Amintire funebră)................................ 486 Scrisoarea XII (Pîcală şi Tîndală) ............................. 488 Scrisoarea XIII (Lumînărică) ................................... 490 Scrisoarea XIV (Critică) ....................................... 493 Scrisoarea XV (Critică) ........................................ 494 Scrisoarea XVI (Critică) ....................................... 496 Scrisoarea XVII (Critică) ...................................... 496 Scrisoarea XVIII (Slavonisme)................................... 497 Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă)........................... 500 Scrisoarea XX (Statistica lupilor) ............................. 506 Scrisoarea XXI (Trisfetitele)................................... 507 Scrisoarea XXII (Istoria unei plăcinte)......................... 508 Scrisoarea XXIII ("H tdv fi âni xdv) ..................... 510 525 Scrisoarea XXIV (Un vis)........................................... 511 Scrisoarea XXV (Omul de ţară.) ................................ 511 Scrisoarea XXVI (Proprietate păgubitoare) ..................... 512 Scrisoarea XXVII (Un proţes de la 1826)..................... 513 Scrisoarea XXVIII (Pelerinagiu) ............................... 514 Scrisoarea XXX (Băile de la Ems) ............................ 519 Epilog............................................................. 519 Tabla ilustraţiilor................................................ 521 Lector: ANDREI RUSU Tehnoredactor: POMPILIU STATNAI Bun de tipar 17.08.1974. Tiraj 2920 ex. legate Vi Coli ed. 34,24. Coli tipar 36,25 Planşe tipo 5 Tiparul executat sub comanda nr. 1003 la întreprinderea Poligrafici „13 Decembrie 1918" Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti Republica Socialista România