C. NEGRUZZI
C. NEGRUZZI
OPERE
EDIŢII CRITICE
OPERE
l
PĂCATELE TINERETELOR
Ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de LIVIU LEONTE
EDITURA MINERVA, BUCUREŞTI — 1974
PĂCATELE TINEREŢELOR
(1857)
. . Siccome colui, che una insalateîla vuole a un suo amico mandare, preso il paneruzzo e il coltelino, l'orticello suo ricerca, e come Verbe trova cosi nel pane-retto le mette senza alcuno assortimento mescolamente. Non altrimenti a me e convenuto di fare. Perb dunque mi pare che questo meritamente non libro, ma un paneretto d'insalateîla si debba chia-mare.
Novelle  d e 1 Sermini
I
Amintiri de juneţe
Cum am învăţat româneşte. Zoe. 0 alergare de cai. Au mai păţit-o şi alţii. Toderică.
CUM AM ÎNVĂŢAT ROMÂNEŞTE
Pe cînd uitasem că sîntem români şi că avem şi noi o limbă, pe cînd ne lipsea şi cărţi şi tipografie ; pe cînd toată lumea se aruncase în dasii şi pe-5 rispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; cînd, în sfîrşit, literatura română era la darea sufletului, cîţiva boieri, ruginiţi în românism, neputîndu-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc ş.c.l., toate în esc, create de diecii
10 vistieriei, pentru că atunci între ei se plodea geniul, şedeau trişti şi jăleau perderea limbii, uitîndu-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfîrşit, şi din cînd în cînd cîte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi,
15   sau pîne şi crohmală de cartofe.
Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bă-trîni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoală unde se învăţa încă româneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola.
20 Tatăl meu era unul din românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar care să nu-1 aibă el întăi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să nu puie să i-o pescrie.
într-o zi, viind de la şcoală, l-am găsit cu o mare carte 25   in-folio dinainte.
— Ceteşte-mi, îmi zise, o viaţă d-a sfinţilor din cartea aceasta.
— Iartă-mă, părinte, eu nu pot ceti româneşte.
— Cum! apoi dar ce înveţi tu?
3« — Elineşte, am răspuns păunindu-mă. De vrei, să-ţi cetesc toată tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor a tro-ienelor, pre care îl ştiu pe dinafară :
7
«Atipa, TtovTiâ? aOpa, "Ate TtovTOJuopooc, iconiţele, Oodc, dKâToug in' oI8na Wnvag noi ne tqiv ueA-eav Tropeuaeii;;»
5 — Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e ruşine să nu ştii limba ta! Mîne vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu dascălul, care e un om preînvăţat; şi nu mă îndoiesc că tu te vei sili a învăţa degrabă, pentru că ştii că asta îmi face mulţămire.
10        — O, negreşit! am răspuns cu bucurie.
Ne întîrziesem a doua zi căci, cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrşit. Se cercetase istoria, geografia ş.c.l. Sala era plină. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne, mume a băieţilor, care ascultau într-o religioasă tăcere.
15 Profesorul român avea un nas cu totul antiroman, căci las-că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat, încît semăna mai mult a proboscidă decît a nas.
— Pre-evghenicoşilor boieri şi cucoane, zicea el, am avut cinste a înfăţoşa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în
20 istorie, cetire, scriere, aritmetică. Acum voi avea cinste a arăta că limba noastră, pre care toţi socot că o ştiu, dar nime nu o ştie cumsecade, nu este fără gramatică, fără sintaxis şi fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. Două pilde voi arăta.
25 Sfîrşind, îşi puse ochilarii, tinse tabla neagră, şi chemînd
un băiet ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. Băietul scrise:
Fată Sarră! Eu ţ-am zis aseară, 30 Să vezi oul cum se sară.
— Pre-evghenicoşilor, urmă profesorul, vedeţi că toate aste frasis se sfîrşesc cu sară, dar, precum aţi văzut, au deosebire în scris. Asemene veţi videa şi cu a doua paradigmă.
Băiatul mai scrise:
35 Maică-ta de-i vue
Bine ar fi să vne Păn-la noi la vie.
Dascălul tinse braţul spre cuvintele scrise, cu un gest maiestos. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. Bărbaţi, 40   femei, copii, toţi săriră şi s-apropieră de tablă, strigînd bravo
de răsuna sala. Mumele uimite suspinau sub bonetele în-horbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoşi poate, dar acum stînşi şi împregiuraţi de un cerc purpuriu; aste lacrimi, strecurîndu-se pe lîngă zbîrciturile nasu-
5 lui cape nişte uluce fireşti, ajungeau sub buza dedesubt, unde barba întoarsă în năuntru le oprea ca o stavilă. Bunele bătrîne nu se puteau dumeri cum de sînt atît de învăţaţi drăguţii lor şi, clătind din cap, priveau pe dascăl ca pe o fiinţă surnaturală. Bărbaţii îl fericitau, îi mulţămeau, îi strigau aferim de se
10   zguduiau păreţii; şi bătrînul socolean, doborît sub grindina laudelor şi a aferimilor, se lăsase pe un scaun, unde-1 împre-giuraseră copiii, ameţit, răpit, cuprins, ca acel împărat roman ce striga la moartea sa: „Je sens que je deviens dieu!" Ce făceam eu în vremea aceasta? Eu rămăsesem încre-
15 menit, cu ochii holbaţi, cu gura căscată, căci nu înţelegeam nimic, eu care mă ţinem că ştiu ceva! Dascălul acesta luă în ochii mei un chip măreţ, academic, piramidal, neînţeles ca şi sinonimele sale; mi se părea că văd un Platon, un Aristo-tel... Cît mă umilise de tare! cum îmi căzuse trufia! cît mă
20 simţeam de mic în asemănare cu băietul acel ce scria sară şi vie în trei osebite feluri!
Ne-am întors acasă. Tatăl meu, văzîndu-mă gînditor, mă întrebă ce am.
— Gîndesc la adînca erudiţie a acestui dascăl.
25 — Adevărat, e un om plin de ştiinţe, şi l-am poftit să vie ca să-ţi dea lecţii de trei ori pe săptămîna. De mîne va începe.
— O, cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste! îndată am gătit caiete, condeie nouă,
30 negreală bună, nimic n-am uitat; întocmai ca bravul soldat care îşi perie uniforma, freacă bumbii, curăţă armele în ajunul bătăliei. Aceste pregătiri m-au ocupat pană seara, cînd m-am culcat gîndind la noul dascăl; iar piste noapte am visat că avem un nas cît a lui de mare.
35 A doua zi profesorul veni şi, după acea de datorie bună-dimineaţă, scoase din sîn o broşură cartonată cu hîrtie pestriţă, zicîndu-mi c-un zîmbet plin de încredere  în sine:
— Nădejduiesc că ne vom înţelege amîndoi. Această filadă nu sînt la îndoială că în puţine zile o vei învăţa.
40 mo ! am gîndit, acesta e negreşit vrun extract lesnicios a sistemului său de învăţătură." Am luat-o cu toată onoarea cuvenită operii unui literat şi, deschizîndu-o, am văzut că era un abecedar cu slove d-un palmac de mari!
Am rămas mut de oţerire şi de ruşine. Ce batjocură! să mă puie pe mine, care nu mai eram un copil, aveam treisprezece ani, să învăţ a b c ! pre mine, care înţelegeam pre Erodian din scoarţă în scoarţă! Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-1 putea mistui. Hotărîi să-mi răzbun şi ideea asta mă mai linişti.
în vremea aceasta, dascălul îşi aşezase ochilarii pe tronul lor (pare că privesc încă acei ochilari ţuguieţi pe nasul lui uriaş, ca un turc calare p-un harmasar roib), trase tabac, strănută, tuşi spre a-şi drege glasul şi începu rar şi cu dese pauze:
— Netăgăduit este că omul nenvăţat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. Drept aceea, învăţătorul este pentru un tînăr aceea ce este şi grădinarul pentru pom; sau ca plugarul bun care curăţă de mărăciuni ţarina sa pană a nu semăna în ea sămînţa cea bună.
După aceste parabole, adaose:
— Pentru a-ţi paradosi limba românească după toată rînduiala, ca să o înveţi cumsecade, spre a o şti precum se cuvine, trebui să începem de la început. Vei şti deci că limba românească are patruzeci şi una de slove, care se împart în trei soiuri: glasnice, neglasnice şi glasnico-neglasnice; şi anume, glasnice sunt: Az, Est, Ije, I, On, Ier (•*), ttiu, Io(is), *ia, Ia, Ipsilon, omega. Neglasnice: Buche, Vede, Glagol, Dobru, Juvete, Zemle, Kaku, Liude, Mislete, Naş, Pocoi, Rîtă, Slovă, Tferdu, Fîrta, Heru, Csi, Psi, Ţi, Cervu, Şa, Ştea, Gita, Gea. Glasnico-neglasnice: Zalu, Ieri, Ucu, ^n.'
Făr- aceste slove nu se poate alcătui nici o frasis, nu se poate proforisi nici o silavi, căci ele sînt temelia limbii. Drept aceea, d-ta vei binevoi a le învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvînta curat şi pe înţăles, pentru că văd că dascălii d-tale, grecul şi franţuzul, pre care dracul să-i iaie! ţ-au stricat pro-foraua, nu poţi rosti pe î, ă, ş, ci, şi altele vro cîteva. Am nădejde că poimîne mi le vei putea spune pe dinafară, şi atunci vom începe a doua maeimă, Ba, Be, Bi, Bo, şi mai'la vale. Cred că ne înţelegem?
— Ba nu ne înţelegem nicidecum, am strigat ieşind din ameţeala ce mă cuprinsese întru auzul barbarelor numiri a buchilor lui, nu ne înţelegem! D-ta vrei să mă batjocureşti, să mă pui la alfavita, pre mine care ştiu greceşte mai mult decît oricare tînăr de vrîsta mea, şi'care scriu franţuzeşte sous la dicte'e, fără a face mai mult decît şepte-opt greşale pe faţă!   Dă-mi   o   gramatică,   arată-mi' construcţia' ver-
burilor, ortografia. Spune-mi pentru ce scrii vie şi sară în trei feluri ?
— îţi voi spune-o la vreme.
— Pentru că ai o duzină de i, aşa e ? Dar cum scrii masă 5   (table) şi masă (pret. verbului minere)! Cum scrii lege (loi)
şi lege (i'mper. verbului legare) ? Aşa e că tot un fel, pentru că n-ai doi a şi doi e? Apoi pentru ce încurci şi ameţeşti pe băiaţi ?
— Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zîmbet 10   ce semăna a strîmbet; învaţă buchile pe de rost ca să le ştii
poimîne.
— Ba nici gîndesc, zisei azvîrlind abecedarul sub masă.
— Ha, ha, ha! La început se pare greu, dar te ^ vei deprinde. Rădăcina învăţăturii este amară, dulci sunt însă
15   rodurile sale.
Sfîrşind, strînse ochilarii, îşi luă şlicul şi ieşi. Simţii că mi se luă o greutate de pe inimă.
— A! pedant ignorant şi îngîmfat, strigai, vrei să învăţ buchile tale! Să mă necinstesc! A! chinezule, care ai o sută
20 de litere, mai multe decît orice limbă! A! tu ai slove amfibii, nici glasnice, nici neglasnice! A! tu socoti că limba mea deprinsă cu Omer se va putea suci ca să zică fîrtă, tferdu, glagol ş.c.l.; numiri sălbatice cu care tu ai poreclit bietele litere! A! tu vrei să mă necinstesc, să învăţ buchile tale!
25 Dar să crapi măcar, nu le voi învăţa! Las-că te-oi juca eu! N-am trebuinţă de tine ca să-mi învăţ limba mea!
Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare, purure deschisă, în coridor. Ajutat de o slugă, i-am făcut inventariul, şi pintre mulţimea calendarilor şi a cărţi-
30   lor în limba grecească modernă, iaca ce am găsit:
Tipărite:
Vieţile sfinţilor din toate lunile. 35        Moartea lui Avei (poem de Gesner).
Numa Pompilius   (romanţ de Florian).
Patimile Domnului nostru, în versuri.
Istoria lui Arghir şi a pre-frumoasei Elene, idem.
Despre începutul românilor, de Petru Maior. 40        Floarea darurilor.
întîmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Moscva.
Talmudul jidovesc.
11
Manuscrise:
Letopiseţul lui Nicolai Costin. Cavalerii Lebedei (romanţ de M-me Genlis). încungiurarea cetăţii Roşela (romanţ, idem). 5        Lentor, tragedie în versuri. Sapor, idem.
Matilda (romanţ de M-me Cottin). Manon Lesco, romanţ. Târlo sau străinii în Elveţia, idem. 10        Zelmis şi Elvira, idem.
Cugetări de Oxenstern etc, etc.
Sărmană bibliotecă! Uitată în secriul ei la bejenia anului 1821, toată a slujit de fultuială ianicerilor! Ce n-aş da acum ca să am una din acele cărţi de sute de ori cetite de tatăl meu.
15 M-am cercat să cetesc un romanţ din acele manuscrise, dar scrisoarea era atît de încîlcită, încît le-am lăsat, făgăduin-du-le de a le vizita cum voi putea deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifică ce se obicinuia atunci pe la noi; şi, luînd Istoria românilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în
20 puţine ceasuri am învăţat a ceti. Păn-în seară, eram capabil să spun pe carte cît oricare anagnost de rapide. Seara am cetit tatălui meu tot cîntul întăi din Moartea lui Avei, singura carte care avea puterea a-1 adormi. Bunul părinte se bucură, şi atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului,
25 porunci să cumpere cinci coţi postav vişiniu de un beniş, pre care îl trimise dascălului.
Eu însă nu puteam uita înfruntul ce-mi făcuse. Făcînd un congres de băieţi — conşcolari ai mei de la dascălii fran-ţez şi grec —- după mai multe opinii, care de care mai stra-
30   vagante, o idee satanică veni unuia în minte.
— Fraţilor, zise el, socotinţa mea este să închipuim nişte întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci, ca să-i dovedim că e numai un gogoman pedant . . .
— Euye! Bravo! Euoî! Hura! LTaidv! Vivat! strigară toţi. 35        întrebările s-au alcătuit, s-au aprobat de toată adunarea
şi mi s-au încredinţat.
A treia zi dascălul veni, şi întrebîndu-mă de ştiu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. Profesorul rămase înlemnit. 40    '    Sfîrşind, am urmat în tonul acel pedantic cu care îmi vorbise el:
— De vreme ce vezi, loghiotate, că am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale — care mi-ai spus că este temeiul limbii — nu sunt la îndoială că voi învăţa a scrie iarăşi fără ajutor dăscălesc. însă fiindcă cunosc şi simţ
5 cu desăvîrşire că dascălul, pentru un tînăr, este aceea ce este grădinarul pentru pom, văd că eu am foarte multe lucruri de învăţat, căci sînt ca un copac neroditor. Drept aceea, am făcut aceste cinci întrebări, pre care d-ta vei binevoi a mi le tălmăci. Asta va fi singura mea lecţie. Pe toată ziua îmi vei 10    deslega cîte cinci de aste nedumeriri. Spune-mi dar:
1. Pentru ce uneori vara plouă cu broaşte, iar nu cu cristei fripţi, precum odinioară la judani?
2. De unde au luat Adam şi Eva ac şi aţă de au cusut frunzele de smochin, în vreme ce pe atunci nu era încă nici
15    o fabrică?
3. Cum . . . ?
— Păgîn! mă curmă dascălul astupîndu-şi urechile şi sărind de pe scaun, ca un om ce calcă pe un şerpe; hulă grozavă şi pîngărită! Iaca frumoasele isprăvi a învăţăturii pa-
20    pist aşilor!
Zicînd aceste, îşi luă şlicul şi o împunse de fugă pe uşă.
De atunce nu l-am mai văzut.
Astfel Petru Maior m-a învăţat româneşte.
12
ZOE
I
„Amour en latin faict amor; Or donc provient d'Amor la mort: Ei paravanl, soulcy qui mord, 5 Deuil, pleurs,   pieges, forfaicts, remord"
Blason de l'Amour
Aceasta au urmat la 1827.
De abia înserase, uliţile era însă pustii. Din cînd în cînd
10 şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei caleşce, în care era vreun boier ce se ducea la o partidă de cărţi, sau un fiacru ce trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragiii care striga regulat raita; pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi
15 riscat a merge pe jos singur pe uliţi, după ce înnopta. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşii, şi fanaragiii, masalagiii, potlogarii de care gemea oraşul, şăzînd ascunşi pintre rîsipuri, pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, şi adeseori,
20 el perdea împreună cu punga şi viaţa sau cel puţin sănătatea, în zadar îmbiau streji de arnăuţi şi de simeni; nu puteau stîrpi aceste înrăutăţiri, nici descoperi bandele vagabonzilor.
O călească trecu în fuga cailor pe uliţa mare, apucă uliţa Sf. Ilie, şi făcînd în stînga, luă la deal pe lîngă zidul Si. Spi-
25 ridon, şi tot suindu-se pănă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portiţa unei căsuţi cu două ferestre cu perdele verzi. Din trăsură se coborî un tînăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii.
El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal
30 roşu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stingă, iar capetile, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia caria, cu fir şi cu terţei, îi aco-
35 perea tot peptul. în cap avea un şlic de o circoferenţă cel puţin de şapte palme.
într-un cuvînt, orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa şi de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cît e de nostim!
Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din cea întăi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strimtă, buzile groase şi sprincenile rădicate cu disproporţie dasupra ochilor ; dar şi nefiind cineva fizionomist putea, fără a se 5 greşi, să-1 boteze de nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale.
în camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, sădea o feţişoară rezămată într-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastru-deschis, de sub care se zărea un picioruş gras 10 şi mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi; poziţia ei cea lenoasă, în sfîrşit lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat, dacă ar fi fost la Iaşi la 1827, în camera aceea.
Zău era frumoasă tînăra fată! cînd însă şi-a întors 15 tînjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene şi scăldaţi într-o rouă de desfătare, cînd s-a repezit şi a apucat în braţe pe tînărul ce întrase, trebuia să aibă cineva toată nesimţirea lui, ca să nu cadă ameţit la picioarile ei.
— Ah! tu eşti, Iancule, tu eşti! Vezi că eu te aşteptam. 20   Gîndeam la tine, pentru că numai la tine gîndesc. Pesemne
tu nu ştii că te iubesc mai mult decît orice alt pe lumea asta şi tu iar mă iubeşti. Aşa e că mă iubeşti ? Nu voi să mă iubească alţii. Zică ce-a vrea lumea, eu te iubesc — ş-apoi ce-mi pasă de lume. Tu eşti al meu! al meu! Te iubesc, te sărut, sufle-25   ţelul meu!
Şi gingaşa copilă îl acoperea de sărutări focoase.
— Ce te-ai făcut de o săptămîna de cînd nu te-am văzut ? Unde ai fost ? Oh! ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi răspunzi. Cînd ai şti cît am plîns! Uită-te, ochii mei sînt roşii încă;
30   aşa e că sînt roşii? Spune-mi, mă iubeşti?
— Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimţitul amorez. — Caraimane, dă-mi un ciubuc!
Un arnăut mustăcios întră şi întinse stăpînului său un lung 35 ciubuc. într-un minut, cămăruţa se împlu de un fum gros, pintre care Zoe se zărea ca o zeitate prin nori. Această între-rumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată, care tăcu, lăsînd să scape din sinul ei o oftare, o oftare de acele ce sfîşie inimi.
40 — Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. Să vedem, ce este ? spune, pentru că n-am cînd zăbovi, adaogă tînărul, scuturînd ciubucul.
14
15
— Ah! zise Zoe, înturnîndu-şi lăcrimaţii ochi spre el, odinioară îţi părea că zboară ceasurile ca minutile lîngă mine; atunci mă iubeai, acum nu mă mai iubeşti ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt şi tot aseminea te iubesc. Oh! Iancule, tu
5 niciodată nu vei ajunge la acel grad a dragostei care eu îţi păstrez! Preaiubitul meu! spune-mi, cînd mă vei numi soţia ta? Cînd voi putea a nu mai tăinui de lume acest amor de care inima mea este plină? Vezi tu, acesta e singurul meu gînd. Ştii poziţia mea. Ştii că de am greşit, pentru tine numai am
10 fost o slabă fată. Ah! cînd ai şti cît sînt de fericită! am să-ţi spui o veste care a să te împle de bucurie. Eu o să fiu mumă! — Şi copila îşi ascunse rumena faţă în sînul coconaşului.
întru auzul cuvîntului acestuia, Iancu s-a posomorit, a băgat mîna în buzunar, şi scoţînd nişte metanii de coral
15   de vro doi coţi de lungi, începu a se juca cu ele, preîmblîndu-să în lung şi în larg prin mica cămăruţă. Zoe îl privea neclintită.
— Ascultă, draga mea; cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. Vestea ce mi-ai dat m-a împlut de bucurie. Dar văd
20 nişte mari pedici la însoţirea noastră. Unchiul meu a aflat legătura noastră şi e foarte mînios asupra mea. îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fată săracă, orfană şi cîte altile. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. Să vedem. Mişelul! vorbile lui era loviri de cuţit pentru Zoe. Ea
25 tremura.
— Vai mie, nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare m-ai adus! mă despreţuieşti după ce m-ai înşălat! nu ţi-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase. Găseşti pretexturi ca să mă părăseşti şi pe mine
30 şi pe copilul tău. Nu te temi de păcat! nu socoteşti că voi muri dacă m-îi lăsa! oh ! fie-ţi milă! fie-ţi milă!
Şi sărmana se tîra la picioarile lui, vărsînd şiroaie de lacrimi şi frîngîndu-şi mînile.
— Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreşit şi vei 35   avea a da seamă lui Dumnezeu, pe care de atîte ori l-ai luat
martur jurămintelor tale.
Suspinurile înăduşiră glasul fragedii copile, care acum întăi începuse a gîci inima amorezului său.
Sfărâmată de durere, căzu leşinată la picioarele lui. 40        Iancu o ridică şi o puse în pat, după aceea, chemînd pe bătrîna ei slujnică, a lăsat-o lîngă ea. El a ieşit şi s-a suit în călească.
— La bal, la curte! a strigat  arnăutul vizitiului, şi caleaşca a purces ca vîntul.
„Deşănţată pretenţie! zicea coconaşul răsucindu-şi mus-teţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca cînd asfel de jurăminte 5   să mai ţin vreodată."
II
„Cinga il brando, ed abbia questa L'asta in pugno, e l'elmo in testa E con Pallade in bellezza 10 Giă potrebbe contrastar."
Metastasio
Zoe era fiica unui boierinaş, care prin slujbile sale se ridicase la o treaptă cinstită. încă în faşe, perduse pe maică-sa, iar la vrîsta de cincisprezece ani, moartea o lipsise şi de tatăl său.
15 De atunci, sărmana fată, lăsînd o moşioară, iubitul loc a copilăriei sale, care rămăsesă moştenire fraţilor ei, venise la Iaşi. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraş. Se văzu încungiurată de o droaie de curtezani, pe care îi trăgea deosebita ei frumuseţe. Focul juneţii şi simplitatea creş-
20 terii sale o făcură să plece urechea la măgulirile desfrînaţilor. Ea iubi, iubi, oh! cum iubi! Neştiind ce e amorul şi ne-prepuind urmările lui, se dete cu totul la această patimă dulce şi amară, plăcută şi groaznică. Se dete cu gînd, cu inimă, cu suflet.
25        Iată o întîmplare ce va arăta ce fel iubea tînăra copilă. Cel întăi ce găsi loc în inima ei fu un ofiţer al gvardiei curţii; tînăr galant, cinstit şi birbant, Iliescul era cu totul contra coconaşului, pe care l-am văzut figurînd la începutul acestei foarte adevărate istorii. Frumos şi bine făcut, el n-a
30 avut multă greutate a cîştiga inima ei. El o iubea şi se mira că o iubeşte ca şi în ziua cînd culesese cea întăi dulce sărutare pe buzele ei. Şi deşi Zoe nu cunoştea adimenirele cochetăriei, tot însă ţinu în lanţul ei pe fluturatecul tînăr o lună de zile! O lună de zile pentru Iliescul era o vecinicie. începu a se sătura
35 de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni şi fără rivali. Se aruncă iarăşi în vîrtejul lumei.
într-o zi, el dormea după prînz.
16
1,7
Un arnăut veni în curtea lui, merse drept la camera unde el dormea, deschise uşa, întră şi, scoţînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. Glonţul trecu alăturea cu capul tî-nărului, bortili perina pe care se răzăma şi se înfipse într-o 5 cărămidă din părete, a caria sfărămături să reîntoarseră şi căzură pe peptul dormitorului. Iliescul sări şi se răpezi ca fulgerul la noul venit, care scosese al doilea pistol. Arma i se smînci din mînă şi o îmbrîncătură aruncă pe ucigaş pe o canapea. Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cute-10 zător, dacă în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi desfăşurat. Nişte coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii şi peptarul lui înfirat. Aceasta era Zoe.
— Doamne sfinte! strigă tînărul cunoscîndu-o, fu eşti Zoe, cine ar fi putut crede! tu eşti care vrei să mă omori!
15 aceasta e răsplata dragostei mele ? Vrei să mă omori! şi pentru ce?
— Pentru că eşti un nelegiuit, strigă fata cu un glas precurmat de suspinuri, pentru că mă vinzi, pentru că despreţu-ieşti amorul meu şi pentru că ai gîndit că vei putea, după ce
20 m-ai învăţat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceaţa vieţii, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ţi mai place ! nesocotitule! pesemne nu ştii că pe noi femeile, dacă un paing ne sparie, moartea nici cum nu ne îngrozeşte? Iată dovada vînzării tale, şi îi tinse un bilet scris pe ohîrtieroză. — Ceteşte, ticălosule!
25 sau mai bine las-să ţi-1 cetesc eu. Ascultă: „Stăpîna mea! mă învinovăţeşti nedrept. Cum ai putut crede că o proastă feţişoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărăteşte în inima mea ? Nădăjduiesc să-ţi dovedesc în astă-seară că de am şi fost poate rătăcit, o secundă n-am încetat de a
30 fi pentru de-a pururea, al dumitale credincios rob." A! ticălosule ! nu e slova ta ? Tăgăduieşti, zi că n-ai scris răvaşul acesta; o proastă feţişoară! oh! mă defăima pentru că-1 iubesc din toată inima.
— Acest   răvaş   e  pentru  tine,   zise  Iliescul învăl-35 măşit.
— Pentru mine! şi de cînd mi-ai schimbat numele de iubită pe acel de stâpînă ? Cînd mi-ai mai zis vrodată dumneata ? A! nu căuta să mă amăgeşti, căci dacă mîna mi-a tremurat astăzi, să ştii că altă dată va fi mai sigură.
40 — Omoară-mă dar, adaose Iliescul cu un aer teatral, neştiind ce să mai zică; omoară-mă, dacă te supără amorul
meu. Văd că cauţi pricinuiri şi iai de dovadă însuşi încredinţările dragostei mele. Omoară-mă! viaţa-mi e nesuferită fără amorul tău. Iată pistolul, şi ca să nu mă greşeşti, razămă ţeava de inima mea, îl ţiu eu, n-ai decît să tragi 5 pedica.
Zicînd, dezvăleşte peptul şi se apropie de feţişoară. El era atît de frumos, întristarea răspîndită pe faţa lui arăta atîta adevăr, încît gingaşa copila se simţi pătrunsă şi înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de 10 gelozie.
—Oh! eram să te omor, a strigat plîngînd, Dumnezeul meu! cum am putut avea un aşa gînd! să te omor pe tine, pe care te iubesc ca sufletul! şi apoi ce aş fi făcut singură pe lume? Vezi tu, crudule, cînd am slobozit pistolul în tine,
15 nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mîna. Socoteam că te-am omorît şi voiam să mă omor şi pe mine. Dar tu nu eşti rănit? Tu mă iubeşti, aşa e? Răvaşul a fost pentru mine! oh! zvîrle pistolul acela, că mi-e frică de el. Şi se aruncă în braţele lui.
20 După ce, peste un ceas, Zoe ieşi într-un fiacru şi se duse, Iliescul se îmbrăcă cu dulama lui stacojie cusută numai fir; se încinse pe deasupra şalului cu o curea lată, coperită cu ţinte aurite, în care băgă două pistoale suflate cu aur şi atîrnă pe coapsa stingă o sabie încovoiată. La scară îl aştepta
25    un frumos armăsar negru.
Ieşind,   văzu  arnăuţii săi, care sta roată împregiur. — Ascultaţi, le zise; astăzi un tâlhar a întrat la mine, cînd dormeam. A slobozit un pistol asupră-mi, dar nu m-a nimerit. Nu am putut pune mîna pe el şi a scăpat. Să nu mor
30 creştin, ci spurcat ca voi, dacă va mai întră cineva la mine, fără să-mi daţi mai nainte de ştire, de nu, veţi lua fiecare cîte o sută baltage cîrjalieşti pe talpe. Ştiţi că-mi împlinesc juruinţile.
Arnăuţii strigară: maşalla! închinîndu-să pînă la pămînt.
35 „Zoe a vrut să mă omoare, zicea în sine tînărul, încăle-cînd; Domnul ştie ce-mi vor mai face celelalte trei, pe care nu le poci amăgi aşa lesne. Blăstemata de slugă! a greşit răvaşile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz; aşa va fi făcut şi cu celelalte.
40 M-am bătut făţiş cu Beilicciul şi cu Fedeleş1 fără să simt ce e frica, dar acum zău! mă tem."
1 Vestiţi tîlhari la 1827.
18
19
III
„Oh! n'insultez jamais une fetnme qui
tombe!
Qui  sait sous  quel fardeau  la pauvre ăme succombe!"
5 V. H u g o
Mai mult de un an acum trecuse de la întîmplarea aceasta. Iliescul aflase chip a se deslega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea inimei sale şi Zoe începuse
10 a cunoaşte că a greşit, judecind pe oameni după inima sa. Amăgită' în nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor.
între toiul neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea
15 lor, ea deosebi pe Iancul B . . . îl vedea mai tăcut şi mai retirat. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, măcar că era semnul nătârăiei. Pe altă parte, ca să scape de gura lumei, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri, şi cunoscînd că trebuie în sfîrşit să-şi ia un loc oarecare în soţietate,
20 ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soţie. Depărta pe toţi ceilalţi ai săi slăvitori. Iubi pe Iancul; îl iubi sărmana fată, cum ştia ea să iubească şi curînd el nu mai avu nimic să mai dorească. Nu mult după aceasta, simţi urmările nesocotinţei sale, şi îngrijindu-se,
25 îşi mărturisi starea cea de critică amorezului său. Atunci Iancul lepădă masca, îşi dizvâli urîtul haracter şi, puţină vreme după întîlnirea ce am văzut că a avut cu ea la începutul acestii istorii, îi scrise răvaşul următor:
„Coconită! îmi pare deşanţ că dumneata ai luat un capriţ
30 drept amor' şi încă pretinzi să te iau de soţie! Las-că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un aşa pas, dar apoi nici inima mea n-are plecare a se robi. Aşadar, te rog nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini şi binevoieşte a mă uita şi a nu-mi mai seri."
35 Gingaşa copilă ceti răvaşul fără să zică nimic, fără să verse măcar o lacrimă. Inima îi era plină şi suspinele, gră-mădindu-se în sînul ei, o înăduşeau. După o îndelungată şi cumplită tăcere, căzu îngenuncheată dinaintea icoanei mîntuitorului, zicînd: „Dumnezeule, fie-ţi milă de mine şi
40    nu mă aduce la desnădăjduire!"
Sanda, bătrînă femeie care o slujea, care o hrănise cu sînul său în pruncie şi o crescuse în copilărie, stînd într-o
cameră alăturată, se apropie de o uşă cu geamuri, prin care se vedea în odaia stăpîne-sei, şi rîdicînd perdeaua, văzu această desnădăjduire, această durere atît de adîncă. Ea nu îndrăzni să între, respectînd cuceria stăpîne-sei; dar neauzind 5 nimic şi văzîndu-o tot îngenucheată cu faţa la pămînt, întră în odaie ca să o scoată din nişte cugetări atît de triste. în zadar însă îi vorbi; deci apropiindu-se o găsi rece, îngheţată, o socoti moartă.
Luă în braţe pe această biată fată pe care o legănase
10 şi cu care împărţise soarta sa. O numi cu acelaş nume de Zoiţă, precum odinioară, şi o dismerdă ca şi atunci. Silin-du-se s-o deştepte din acea dureroasă letargie şi, neştiind de trebuie să dorească a o vedea înviind ca să-şi afle iarăşi durerea, sau mai bine să vază moartea pecetluind acest
15 secret de nenorocire, „sărmana Zoiţă! zise, şi o lacrimă căzu din ochii bunei bătrîne, cît e de frumoasă! poate ar fi mult mai bine pentru dînsa să nu se mai trezească!" Această dorinţă, deşi barbară, se cunoştea că vine dintr-o inimă credincioasă către stăpînă-sa.
20        O puse în pat şi, peste puţin, Zoe deschise ochii.
— Du-te, mamă, acasă la N . . . şi lasă răvaşul acesta la o slugă a lui, ca să-1 dea, cînd se va întoarce din călătoria sa, sau să-1 trimită cu poşta unde să va fi aflînd. Spune
25   să nu se peardă, căci în el este o cosiţă din părul meu.
Astfel vorbea Zoe cătră Sanda, dădaca şi singura sa prietenă, cîteva zile după ce priimise scrisoarea sus-însemnată şi bătrîna a ieşit clătind din cap şi zicînd: „Maica Domnului să-şi facă milă de fata mea!"
30 îndată ce s-a depărtat bătrîna, Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru şi, ajutată de o copilă ce avea în casă, se îmbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. După ce se găti, se puse pe un jîlţ, unde şezu absorbită în gînduri.
35 Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoşii săi ochi spre cer şi, suspinînd, îşi frîngea mîinele cu desnădăjduire. Un gînd fioros se părea că se luptă în ea. Deodată apoi se sculă şi cu o oftare: „oamenii aşa au vrut, zise; Dumnezeul lor va cere seamă. Oamenii aceşti minciunoşi 0 şi vicleni nu ştiu cîtă tărie este în inima unei tinere fete ce s-a dat pentru toată viaţa; afle dar acum!" Zicînd aceste, a ieşit.
20
21
Mergînd cu un pas răpede, curînd a ajuns la portiţa unei case. Bătînd, un arnăut veni şi deschise.
— Acasă e stăpînul tău, Caraimane ? întrebă Zoe.
— Ba nu, coconită, dar cred că nu va zăbovi, căci mîine 5   este alai şi trebuie să vie ca să se gătească.
— Apoi dar îl voi aştepta, zise fata; şi întră în odaia tînărului.
— Eu sînt sîlit să ies, adaogă Caraiman, apoi dumneta singură să rămîi?
10        — Du-te, du-te; eu îl voi aştepta pînă ce va veni. Arnăutul se duse.
Zoe se primbla palidă şi perită la faţă prin odaia lui Iancu. „Iată a doua oară, îşi zise, ce sînt în camera aceasta, întăi cînd era bolnav şi am venit de l-am văzut; atunci
15 am ieşit, dar acum... iată aşternutul său; perna cusută de mine încă tot o are . . . iată pistoalile lui, care i le-am cerut ca din partea f răţine-meu, căci atunci încă nu-1 iubeam . . . cu ele eram să omor pe Iliescul. Iliescul! încai acela nu m-a amăgit, eu am fost slabă! . . . oare-s încărcate? — Şi căută
20 pistoalele. Unul e încă plin. Unul! şi ce trebuie amîndouă? . . . o mişcare de degit şi s-a sfîrşit! Oh! pistolul acesta! . . . să-1 aştept oare să vie? şi pentru ce? El mi-a hotărît soarta şi a mea şi a copilului său! . . . Sărmanul prunc! îl simţ clătindu-se în sînul meu . . . sărmană ticăloasă fiinţă, blăs-
25 temată pînă a nu vedea lumina! . . . ah! el e ruşinea şi nenorocirea maicei sale. Mai bine să moară, să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă în picioare . . . Cine ştie, poate într-o zi va fi ca şi el de nelegiuit, sau ca şi maică-sa de nenorocită !"
30 Sufletul ei s-a lăsat la acest discuraj, care este groznic cînd e cineva singur; pe urmă, nu ştiu ce înfricoşătoare presimţiri a unui trai viitor amărît şi chinuit au venit şi au sfîşiat biata sa inimă; pe urmă o frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase. Sărmana fată simţi sîngele sleindu-se
35    în vinele sale.
Se duse la masă, şi luînd un condei, scrise c-o mînă tre-murîndă:
„Eu mor! . . . Mă duc să aflu liniştea pe care mi-ai răpit-o. îţi iert moartea mea, dar nu-ţi voi ierta niciodată pe 40   aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu ... La ziua judecăţii, cînd iar ne vom întîlni, el te va trage la poalile scaunului celui vecinie, ca să dai seamă de două morţi."
Apoi, simţind o ferbinţeală mare, îşi lepădă şalul şi vălul, luă pistolul cel încărcat şi răzimă ţeava de inima sa. O detu-nare răsună!
Plumbul întrînd subt ţîţa stingă, a frînt o coastă, şi 5   petrecînd inima, a ieşit prin spate. Zoe căzu moartă.
IV
„Hâlas! que j'en ai vu mourir de jeunes
jilles!" V. Hugo
10        în ziua aceea era paradă domnească.
De dimineaţă pompierii stropiseră podul, şi la toate răspintinile cîte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vîre, pînă după trecerea alaiului.
Parada se întindea ca un şarpe pe şovăita uliţă. înainte
15 mergeau suitarii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atîrna cîte o lungă coadă de vulpe, împingînd pe norodul ce se înghisuia. Apoi urmau panţirii isprăvniciei, darabanii agiei, aprozii vorniciei, simenii hatmaniei, toţi aceştia triste rămăşiţi a acelor viteje oşti ce muiaseră ambiţia polonilor şi
20   a ungurilor şi înfruntaseră trufia semilunei. Mai în urmă era armaşul încungiurat de lăutari ce juca din vioare aerul: mititico. Apoi veneau ofiţerii curţii. . . Doi tineri mergeau alăturea la pas. Unul, călare pe un armăsar negru, purta un costium
25 arnăuţesc. Broderia de aur lăsa abia să se vadă catifeaua toporăşie a havielor sale. Faţa lui tînără şi bărbătească insufla încrederea, iar ochii lui albaştri ca azurul, plini de foc, dovedeau curaj şi nefrică. Celalalt, asemine călare şi nu mai puţin elegant, se deosebea prin mărimea şlicului şi largile mînici
30   a benişului său.
— închipuieşte-ţi, Iliescule, zicea acest din urmă, aseară cînd m-am dus acasă, ce să văd? Odaia şi patul meu pline de sînge, şi pe dînsa moartă! oh! nu-ţi poţi face o idee cum m-am spăriat! o lună de zile de acum nu mai dorm acasă.
35 — Sărmana fată, atît de tînără şi de frumoasă! zău! cînd s-ar putea s-o învie, mi-aş da armele şi pe Haiduc, calul meu. Pre sufletul meu! să se fi întîmplat aceasta din pricina mea, pe loc aş zice: rămîi sănătoasă, lume! m-aş duce în
22
23
vreo sehăstrie din Ceahlău, ca prin post şi rugăciuni să capăt iertarea acestui păcat de la Dumnezeu.
— Aşa să trăiesc! zise Iancul B . . . rîzînd, aş fi vrut să te văd sehastru; poate te-ai fi făcut şi prooroc.
5        — Şi mai poţi rîde! N-ai mustrare de cuget ? Nu-ţi pare rău?
— Rău îmi pare cum îţi pare şi ţie şi cum trebuie să le fi părînd tuturor tinerilor ce au cunoscut-o; dar mustrare de cuget pentru ce să am? Dar, lasă vorba asta, spune-mi
10   cum a rămas cu balul de . . .
Iliescul nu-1 asculta; trecuse înainte şi ochii lui era plini de lacrămi.
„Ticălosul, zicea el, nu plăteşte să strice cineva un glonţ într-însul. Sărmana Zoe!" 15        Un cap coperit cu o rogojină şi întovărăşit de doi oameni dete să iasă în uliţa mare. Un zapciu îl opri în răspinteni.
— Ce aveţi în car?
— Un mort.
— îngăduiţi pană va trece alaiul.
20        Şi mortul fu silit să aştepte, pană va trece deşărtăciunea! După ce a trecut parada, carul şi-a urmat drumul. Un tînăr ca de douăzeci ani, cu sprincene negre, îl urma de departe şi o întristare  adîncă să vedea pe faţa lui cea smolită.
25 „Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă fiinţă a căzut sub sarcina ticăloşiei vieţii, pentru că n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coţi de pămînt în locul unde or să se întoarcă şi ei. Ei fac pe Dumnezeu rău şi nemilostiv. Stăpî-
30 nitorul ce varsă în războaie pîrăie de sînge pentru ambiţie, ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe orfan adunîndu-şi o pomenire de blăstemuri, ucigaşul ce ţine drumurile merg cu paradă de să pun cu obrăznicie lîngă însuşi locaşul Dumnezeului dreptăţii şi al îndurării; şi pe biata fată pămîntul
35 nu o priimeşte! Iartă-le lor, Doamne! că nu ştiu ce fac." Carul, ajungînd pe malul Bahluiului, se opri şi cioclii coborînd pe moartă, începură a săpa groapa.
— Ce s-a făcut baba cea care ţipa şi nu ne lăsa să luăm trupul ?
40        — Ea nebunise; au dus-o la Golia.
— Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un peptar mie şi femeiei o caţaveică.
— D-apoi eu?
— Tu nu eşti însurat. Ia mătăsăria cea albă, colţunii, colanul şi ce mai are.
— Să nu v-atingeţi de dînsa, strigă tînărul, care, stînd pătruns de mîhniciune (pentru că şi el o iubise păn-a nu se
5 duce într-o călătorie, de unde de cu seară sosind, priimise răvaşul şi cosiţa de păr ce i-o trimisese Zoe, dar nu apucase s-o afle în viaţă), auzise numai cele de pe urmă cuvinte a cioclului. Şi le aruncă o pungă de bani.
Pe urmă se apropie de moartă, şi desfăşurînd vălul de 10   blondă ce era lîngă ea, o coperi cu el.
Cioclii au coborît secriul în groapă, au aruncat ţărîna, şi isprăvind, s-au dus la o crîşmă, unde s-au pus să bea preţul hainelor mortului.
Tînărul rămase singur lîngă mormînt. El şăzu privind 15    acea proaspătă movilită de pămînt, pană ce soarele începu a se coborî spre apus.
Multă vreme după aceea, prietinii lui se mirau văzîndu-1 că era tot trist.
20 Şi de ce boală a murit Iancul B . . . ? întreba, după trecere de opt luni, tînărul cu sprincene negre pe un doctor.
— De o straşnică inflamaţie de crieri. Am şăzut lîngă el pană ce şi-a dat duhul. Neîncetat i se părea că aude împuşcături şi că vede pe o femeie sîngerată că-1 îmbrăţoşează.
25 închipuire fantastică! precum vezi, efect a dezorganizaţiei crierilor! Această boală trebuia meditată. Am cerut să-i fac autopsie, dar n-au vrut rudele nicidecum. Aş fi putut face o frumoasă disertaţie asupra boalelor ce se încuiba în cap.
30     1829, apr.
24
O ALERGARE DE CAI (CKAHKA)
I
O ALERGARE DE CAI
Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuoru-siei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lîngă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împedecîndu-1, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov.
Locul alergării este zece minute afară de oraş, unde este gătită o galerie de scînduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, şede împrăştiată pe cîmp, sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijănită de jandarmii poliţiei!
Piaţa se întinde ovală pe un neted şes într-o cercoferinţă de trei verste, însemnată cu stîlpuşori de lemn de 3—4 stîn-jini departe unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sînt datori a face giurul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste (ca jumătate poştă); şi doi, care întrec pe ceilalţi, ajungînd mai nainte ţinta, priimesc, cel întăi un vas de argint preţuit 1500 ruble asignaţii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi dă vistieria împărătească.
Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor şi e foarte nemerit, pentru că acum toată călărimea se îndestulează din ţară, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armăsari şi iepe sînt priimiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decît de loc.
Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi îmmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc, cu această deosebire
că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimei lor, şi aceştia aleargă ca să cîştige 1500 de ruble.
Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă,
5 pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecînd cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strîmbîndu-se şi strîngînd din umeri.
10 Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc, cu barba lungă, îi mîna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul
15 moldovenească; adecă era mai elegant şi covîrşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stînjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mîna un frumos băiet ca de 16 ani, strigînd neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru.
20 în acel echipagiu, dinapoi era o tînără damă blondă, a caria figură avea acea blîndeţă ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael şi un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin. Dinainte era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. Chipul său era frumos şi inte-
25 resant, dar o întristare desnădejduită se vedea pe faţa sa palidă. El purta ochilari verzi şi ţinea mînile tinerei dame strînse întru ale sale, cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat.
Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă 30 că e lîngă o frumuseţă şi nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că acea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimţitor; pentru că dama (precum am mai spus) era atît de frumoasă, încît văzîndu-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puţin 35    să o privească ca pe un cap d-operă a naturei.
Tînărul om smolit eram eu; ceilalţi, d. Ipolit P. şi soţia sa, d-na S., vara mea.
Sosind la galerie, ne-am dat jos. Vara mea luă braţul bărbatului său, iar eu, făcîndu-mi loc pintre dame cam că-40 lăreşte (cavalierement), călcînd pe bătăturile moşnegilor carii mă da la toţi dracii, cotind uniforme în dreapta şi în stînga cu zicerea pardon, talisman care închide gura ghiontiţilor şi călcaţilor, am alergat la celalalt capăt a galeriei, unde
27
zărisem o capelă roză împănăşată ca o pasere de paradis. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea ...
Nu voi întreprinde a descrie frumuseţele doamnei B., 5 pentru că simţ că acum, după trecere de cinci ani, oricît aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie si as călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. Nu voi vorbi deci nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna 10   cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă ...
Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseţi; dar cu toată plecăciunea rog pe damele care nu vor avea o talie frumoasă, să mă ierte dacă le prefer pe cele nalte şi 15   subţiri. Asta este o greşală de care e vinovat gustul meii.
Doamna B. mă priimi cu un zîmbet încîntător, şi văzînd negura de gelozie ce se răspîndise pe faţa mea întru viderea unui tînăr ofiţer de lănceri, ce vorbea cu dînsa:
— îţi recomînd pe d. Arsenie Timofeevici J., îmi zise. 20        — O! noi ne cunoaştem, am răspuns zîmbind cu silă
cătră rus. — Bonjur, mon cher; te ştiam la Hotin.
— Ieri numai am venit, şi mîne mă duc.
— Cum! aşa degrabă ne laşi ? am adaos încreţind fruntea şi rădicînd sprincenele, ca să-mi dau un aer mîhnit.
25        — Slujba o cere. Slujba militărească are mai multe neplăceri decît mulţămiri.
— Şi mai vîrtos în vreme de război. Pururea în buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniţi poate a muri departe de ai
30   voştri, fără altă petrecere decît ceaiul şi stosul. . .
— A! războiul e cea mai mare plăcere a vitejilor, urmă el cu un aer fanfaronic, dar pacea, pacea e nesuferită. A şedea fără treabă într-o cetate, în tovărăşia unui bătrîn comandant plin de reumatismuri şi de decoraţii. . .
35        — V-aţi afundat în strategie, domnilor, zisă doamna B., şi nu luaţi seama că alergătorii au să plece. Ofiţerul ne lăsă.
— De mult venise lăncerul acesta? am întrebat.
— N-aibi nici o grijă, îmi răspunse doamna B., rîzînd; 40   îmi vorbea de fortificaţiile cetăţii Hotinului. Nu ştii însă cît
m-a mulţămit întîlnirea voastră. Făceam o comparaţie între
28
voi cînd vorbeaţi; tu atît de negru, el atît de alb; era un contrast de minune.
— Văd că comparaţia nu-mi era în favor.
— Oh! eşti nesuferit. Taci. Iată domnul R., unul din 5   judecătorii cîmpului (juges de camp).
Domnul R. ne spuse că se va da semnalul alergării, îndată ce se vor cîntări concurenţii.
— Cum? am întrebat.
— Toţi se cîntăresc cu acel ce se socoate a fi mai greu 10   şi celor mai uşori li se pune plumb pe şea, pană ce sînt toţi
deopotrivă grei.
— Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă îngreuie cît un grosoman, ce trage poate opt sute de litre?
15        — Aşa e regula.
— Care socoti că va lua premiul? întrebă doamna B. pe judecătorul de cîmp.
— Precum gîndesc, Meleli va cîştiga, căci e bun călăreţ.
20        — Care e Meleli? am zis.
— Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, încît pare că e de împrumut.
— Slabă nădejde, am urmat, căci n-are nicicum aer călăresc.
25 — Să-1 vedeţi pe cal, veţi judeca altfel; dar aud chemîndu-mă. Mă iertaţi, mă rog.
Judecătorul alergă şi, găsind toate formalităţile împlinite, dete semnalul strigînd: allez!
Alergătorii plecară ca săgeata.
— Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B., şi simţesc o nespusă compătimire pentru soarta ei; atît de tînără şi atît de nenorocită! Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite, cu întâiul ei bărbat, colonelul D., tînăr, fru-
35   mos, viteaz, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. Acum, acest al doile ...
— O! ea îl iubeşte.
— Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi cîtă jale în inima
40    soţiei sale, care seamănă Antigonei sprijinind pe Edip.
— Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrîn şi d. Ipolit este încă în floarea juneţei.
29
— Vai de el! cu atîta e mai de tînguit, pentru că în vîrsta înfocată a tinerilor simţiri, viaţa i s-a făcut o povară dureroasă.
— în adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta poate fi o boală trecătoare.
— Nicidecum. E desăvîrşit orb. în zadar s-au silit cei mai iscusiţi doctori ai Petersburgului şi ai Odesei, nu l-au putut folosi, ci mai vîrtos, pe lîngă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi într-atît încît pare că e un bătrîn trecut!
O, Dumnezeule!
Blăstemul Olghii se împlini! . . .
Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau.
Doisprezece concurenţi purceseseră şi numai cinci se înturnau. Curînd şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armăsar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atît de delicate, încît păreau că numaidecît or să se frîngă. Pe dînsul era Meleli. El sta înfipt pe şea şi atît de neclintit, încît omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frîiele de oblîncul şelei şi se ţinea de coama cursierului.
Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decît armăsarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugărită. întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergînd alăturea cu dînsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armăsarul care atunci şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul.
Amîndoi era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, cînd Meleli înfipse ambi pintenii în coastele armăsarului. Un sînge purpuriu văpsi pelea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rînchezînd de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zburli unduioasa coamă şi, aruncîndu-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc!
îndată îl urmă şi iapa.
— Hura! strigă gloata, bătînd în palme.
Meleli primi vasul de argint pe care era săpate armăturile Beserabiei.
Armăturile aceste sînt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse.
întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunînd marş, Meleli întră în oraş.
Astă intrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau 5   la Roma triumfele lui Cesar, August ş.c.l.
— Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.
— Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zise doamna B., suindu-se în trăsură.
10 Rădicînd sforile, îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mînă. Ochii mei au urmat careta pană ce au perdut-o din vedere.
Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptîndu-mă.
!5        Iată ce îmi spusă:
P.S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămînea mulţămitor.
II
20 OLGA
„Sînt acum cîţiva ani de cînd trăia în oraşul nostru o tînără damă. Nime nu o ştia de unde este şi cine este. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon ce perise la Ostro-lenko; alţii adevereau că bărbatul său, pe care însă nu-1
25 cunoşteau, are proţesuri ce îl ţin în Petersburg; alţii că e o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei; în sfîrşit, acei mai rezonabili judecau că ea trebuie să fie vro nenorocită păcătoasă, care venise să se spăşească în urîtul monotoniei Chişinăului. în scurt, aceea ce se aflase mai sigur pentru dînsa
30   era că se numea Olga şi era poloneză.
Olga vieţuia foarte retirată; rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetind sub umbra unui tei. Mi s-a întîmplat s-o văd odată, şi n-o poci uita nici acum.
închipuieşte-ţi una din acele femei ce slujesc de îndrep-
35 tare naturei pentru toate slutele ce a făcut din greşală.1 Figură nobilă şi melancolică; nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateţă încoronau ochii ei
1 Espresie luată de doamna B. de la Balzac.
31
negri ca mura, cu căutătură tînjitoare; albeaţa feţei şi a grumazilor ei, pe care fluturau lungi repantiri, picioarele ei ce părea că se joacă în nişte mici pantofi; talia sa care avea acea disinvoltura cu care natura înzestrează pe femeile de miazăzi. 5 într-un cuvînt, oricare din aceste frumuseţi în parte ar fi fost de ajuns ca să deştepte un simtiment de mirare sau un fior de amor. Ea să părea a nu avea mai mult de douăzeci ani; dar cîte suferiri au trebuit să aibă acei fatali ani, de vreme ce şterseseră roza de pe crin şi înneguraseră o aşa înge-10 rească frunte! Văzîndu-ne mergînd spre ea, trecu în altă alee şi se făcu nevăzută.
— în adevăr, am zis d. Ipolit care îmi da braţul, dama necunoscută nu se pare a-ţi fi compatriotă; brunetă şi poloneză !
15 — Pintre garofele albe, de multe ori creşte cîte una de alt color, îmi răspunse.
— Răspunsul este poetic; dar astă sărmană garofă se vede foarte suferindă, şi, zău! eu, de aş fi în locul d-tale, aş căuta s-o mîngăi măcar pentru dragostea naţiei.
20 — D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton! D-ta n-ai iubit, nici ai să iubeşti vrodată, pentru că te-ai deprins a socoti amorul o zăbavă, nimic mai mult. Cît pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi, pentru că cunosc urmările acestei grozave patimi!
25 — Ah! mă sparii, am strigat. Şi de vreme ce este aşa, iată, făgăduiesc a nu iubi niciodată."
— Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărîre? am curmat eu.
— Oh! să dai samă dacă am călcat-o, răspunsă ea tin-30   zîndu-mi mîna . . .
Eram fericit!
După puţin, doamna B. urmă:
„Ajungînd în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. D. Ipolit găsi nişte tăbliţi căzute lîngă un copac; 35   negreşit că Olga le perduse.
— A! am zis, iată acea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame.
Luai tăbliţile, le deschisei şi pintre multele versuri şi note leşeşti şi ruseşti, iată ce găsii:
^ «On s'egare un seul instant de la vie. . . aussitot une pente ine-
vitable nous entraîne et nous perd; on tombe enfin dans le gouffre, et l'on se reveille epouvante de se trouver couvert de crimes avec un coeur ne pour la vertu . . .»
32
Pe altă faţă:
«Occhi, piangete ; accompagnate il core Che di vostro fallir morte sostiene ».
Mai înainte:
5 «Vergessen sie nicht, dass zwischen ihrem Brautkuss das Gespenst
einer Selbstmorderin stiirzen wird. »
— Rousseau, P&rarque, Schiller, ce mozaic de poeţi! am zis. Precum văd, doamna Olga e o poliglotă; şi nu sfătuiesc pe cine n-a fi cetit pe aceşti autori să-i facă curte. Dacă
10   astă gingaşă Luiză caută vrun Ferdinand, negreşit că nu-1
va găsi în Chişinău.
Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise
în tăbliţi. Amîndoi păzeam tăcere gîndind, el la Olga, eu . . .
la toaleta pentru balul de la club. 15        — Oare va veni la bal? am întrebat după puţin.
— Nu ştiu.
— D-ta însă vei fi.
— Poate.
— O! Tăbliţile aste ţi-au luat minţele.
20 Uitasem şi Olgă şi tăbliţi, cînd, după vro două luni, am întîlnit pe Ipolit' la primblare. Trebuie însă să ştii că, sau îndemnul meu, de care mă voi căi toată viaţa, sau acele fatale tăbliţi au fost născut un prieteşug între Olga şi Ipolit, prieteşug ce se schimbase în cel mai înflăcărat amor. Toată
25 lumea zicea că el o iubeşte şi că este hotărît a o lua, mai ales că acum şi locuiau împreună; însă ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume.
— îţi cer o mie de iertări, îmi zise el, apropiindu-se; este o mulţime de vreme de cînd n-am venit la d-ta. Pri-
30   cina...
— Pricina e frumoasa poloneză, am curmat rîzînd, şi vreu s-o iert căci mi-a răpit un prietin, de vreme ce a izbutit a domoli o inimă sălbatică.
— Adevărat, îmi răspunse; nu tăgăduiesc că Olga nu 35   mă iubeşte cu toată frenezia amorului; asemenea o iubeam şi
eu la început, dar acum îţi mărturisesc că nu mai simt acel foc, acea beţie. Amorul meu se prefăcu în compătimire. Olga e minunată, e un înger, dar pururea tristă, pururea plînsă, mă teme, mă chinuieşte îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. 4°   Eu o iubesc acum mai mult de milă . . .
— A, eşti o fiară, domnule!
33
.1
— Tînguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osîndi. Simt' cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferinţile ce am tras de la sexul d-voastre mi-au stricat inima, au depărtat-o din cărarea acea înflorită pe
5 care o visează o inimă de douăzeci ani. Eu am acum treizeci şi doi ani şi am cercat prea multe chinuri. Pururea vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr şi vecinie amor şi apoi mă părăseau lepădîndu-mă ca pe o modă veche, fără măcar a cugeta că prin aceasta omoară o fiinţă omenească, am sfîr-10 şit prin a le cunoaşte şi a le preţui pentru aceea ce sînt: nişte draci frumoşi lăsaţi pentru a ne chinui.
— Mulţămesc de compliment, am zis.
— Iartă-mă, doamna mea, şi îţi rezic, jăleşte-mă şi nu mă osîndi.
15 — Dar dacă ai o inimă aşa stricată, am adaos, dacă nu eşti în stare s-o iubeşti pre cît te iubeşte, pentru ce nu te destăinuieşti ei? pentru ce o îmbrînceşti, jucîndu-te, în rî-pa perirei?
— Am cercat, doamna mea, dar, ce pot face, cînd sin-20   gura idee e în stare să o omoare. Amorul ei e exaltat, nobil,
plin de foc, dar necăjicios. Nădejdea mi-e la vremea care vindecă toate.
Sfîrşind, mă lăsă ca să alerge înaintea unei tinere dame ce venea spre noi." 25        — Vara mea, colonela D. ? am zis eu.
— Ea însăşi, îmi răspunse doamna B. Ipolit acum o iubea pe dînsa şi uitase pe Olga . . . Ah! oameni, oameni înrăutăţiţi! Vedeţi o biată femeie nevinovată, tînără, cu inima simplă şi liniştită. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri
30 necurate de ea, pană ce prin ademenirele voastre o faceţi de-şi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea ca să s-arunce în braţele voastre şi apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvîrliţi cu despreţ, zicînd: atîta e tot! . . . cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi! . . .
35 Toată această frumoasă chirielă de epitete se adresa la mine.
Am vrut să mă apăr.
— în adevăr, am zis rîzînd, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi?
40 — Rîzi, domnule, dar eu nu rîd... Oh! ai un aer nestatornic care mă îngrozeşte!
— Ah! am strigat, luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca acest fel? Socoteşte că eu n-am
34
încă treizeci ani şi prin urmare sînt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobseck . . .
Balzac era autorul favorit a doamnei B. care, mulţămin-du-se de acest bun martur, îmi zîmbi sorbind infuzia copă-5   celului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin urmă:
„Ipolit iubea pe colonela D. şi uitase pe Olga . . . Olga nu mai era acum pentru dînsul decît o supărare de care căuta vrun mijloc a scăpa! Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit şi nobil; din împrotivă, ştiind cîtă delicateţă 10 are în suflet, nu-1 osîndeam ci îl jăleam şi plîngeam pe acea nenorocită femeie care abia o cunoşteam şi care, jertfă unei crude fatalităţi, era silită a bea un nou pahar de durere!
Toată lumea vorbea că Ipolit a să ia pe colonela D. Pe mine însă inima nu mă lăsa a crede la atîta necredinţă. 15 îmi părea grozav a-mi închipui amorul atît de nedrept, încît să voiască a-şi strica el însul lucrările lui.
într -o zi, aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. Astă vizită îmi pricinui mirare, căci, precum am zis, noi abia ne cunoşteam. Deşi eram negata, am luat un 20    şal şi am priimit-o.
Pare c-o văd! nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni în urmă o văzusăm atît de frumoasă, deşi palidă, la grădină; faţa ei era atît de slabă . . . atît de schimbată. Peliţa ei sămăna cu batista subţire, fără pic de viaţă; o 25 moarte să vestea în o~hii ei seînteitori. Ar fi zis cineva o statuie de marmură, ieşită din mînile lui Canova.
Am alergat înainte-i, am luat-o de mînă — mîna ei ardea — şi am pus-o lîngă mine.
— Ah, doamna mea! îmi zise, şi glasul ei era înecat de 30   suspine, iartă cutezarea mea; oh! sînt foarte nenorocită!
Lacrimile îi împlură ochii.
— Linişteşte-te, doamnă, i-am răspuns. Oh! înţăleg! în adevăr, eşti foarte nenorocită!
— Aşa e că se însoară ? strigă ea cu glas spăriat, sculîndu-se; 35   aşa e că mă lasă? O, Dumnezeul meu, îndură-te!
— De d. Ipolit vorbeşti, doamnă? Zic c-a să se însoare, dar nu cred că poate fi într-atîta de crud. Şi în sfîrşit, fiind aceasta, pentru ce să te mîhneşti? Să vede că e nevrednic de amorul d-tale. Un nestatornic se despreţuieşte şi se uită . . .
40 — Să-1 uit! eu să uit pe Ipolit ? Pesemne d-ta nu ştii, doamnă, că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrşit? Pesemne d-ta n-ai iubit, doamnă? Nu ştii ce venin este acesta? Oh! te fericesc dacă eşti nesimţitoare! Vai mie! eu am cunoscut
35
J
amorul; încă o dată am iubit şi acel întăi amor m-a nenorocit, acesta mă omoară. Voi muri negreşit ... El era bucuria mea, sufletul meu, şi să mă lase ? Căci în adevăr voieşte a mă lăsa... Oh! îl voi omorî şi pe el şi pe soţia lui! . . .
înfurierea ei m-a îngrozit. Era de o frumuseţă fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa subt ruinele Cartagei. M-am sculat.
— Te spariu, doamna mea, îmi zise după puţină tăcere, — iartă-mă! Cînd ai şti cît foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge! . . . Ştiu că d-ta îi eşti prietenă, pentru aceea, după Dumnezeu, la d-ta mi-e nădejdea. Ajută-mă, doamnă! Scapă un suflet de la osîndă! Zi, fă, mijloceşte să nu mă lase!
— Şi ce pot sfaturile mele, cînd lacrimile d-tale nu folosesc? am zis.
— Ah! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe, luă crucea şi se jură pe sănătatea lui, pe viaţa lui, pe ochii lui, că mă iubeşte şi că va fi al meu! . . . Oare Dumnezeu va suferi să se calce ast fel jurămintele făcute în numele său? Oare trăs-nitele ceriului s-au stins? . . . Pentru că şi s-a jurat, doamnă, în mii de rînduri. Eu însă mă temeam de amoriul lui! De cîte ori îmi spunea că mă iubeşte, vorba asta mă împlea de fiori. O presimţire amară îmi zicea că omul acesta, care-1 vedeam jurîndu-se pe ochii lui dinaintea icoanei şi luînd martură dumnezeirea cu atîta uşurătate, este un trădător. Lacrimile ce vărsa la genuchii mei mă spăriau; inima îmi spunea că sînt minciunoase. Şi însă, fiinţă ticăloasă ce sînt! adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui; visam fericirea în braţele ce erau să mă vîndă! . . . Ah! căci nu mi-a curmat moartea zilele în ceasurile acele! Aş fi murit norocită şi n-aş fi silită acum a-1 blăstema şi a plînge!
Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Un tînăr om, de ar fi văzut-o atunci, negreşit că nu s-ar fi stînjinit cît de puţin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea aceasta. Cît pentru mine, neştiind cum s-o mîngăi, am început şi eu a plînge.
Ea urmă:
— Hotărîsem să mă duc la rivala mea, să-i spun nelegiuirea omului cărui va să-şi încredinţeze soarta. Nu o cunosc, dar aud că e o femeie tînără, bună, simţitoare; poate că s-ar fi îndurat la nenorocirea mea. Oh! i-aş fi spălat picioarele cu lacrimi şi ar fi trebuit să calce peste trupul meu ca să se ducă a se cununa cu el; dar în minuta cînd voiam a mă
duce, puterile m-au lăsat. Neştiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. Ştiu că el te stimă, ştiu că ţi-e prieten; d-tale ţi-e milă de mine, d-ta eşti bună, plîngi . . . Fie-ţi milă de o nenorocită! Scapă-mă, doamna mea, mîntuieşte-mă! . . . 5 Şi biata femeie îngenunchease dinaintea mea şi îmi săruta mînile fără să poată articula un singur cuvînt de greutatea suspinelor. Eu plîngeam ca şi ea şi cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită, Olga sau eu.
10 M-am pus la scriitoriul meu şi am scris lui Ipolit ca îndată să vie la mine. Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mînă.
— Du acest răvaş la d. Ipolit P., i-am zis; să-1 găseşti numaidecît.
— D. Ipolit e la doamna colonela D., îmi răspunse. O 15   slugă de acolo a adus acest bilet.
— Adă, am zis; dar Olga îl luase mai nainte. O văzui tremurînd cînd cetea. Deodată, ţipînd straşnic, scăpă biletul şi ieşi răpede.
în bilet scria:
20 «Doamna B. este rugată să binevoiască  a veni la
5 ceasuri deseară la biserica catedrală spre a asista la cununia d. Ipolit P. cu d-na colonela D.».
Ceasornicul arăta patru. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. Toată nobilimea era la biserică cînd am întrat.
25 M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. Gălbineala firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară şi sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunoştea că se lupta în sine mustrarea cugetului şi presimţirea. Din împrotivă, cîtă senineţă pe faţa tinerii lui soţii, cîtă bucurie,
30   cîte nădejdi de fericire!
Cerimonia se sfîrşise. Toţi fericitau pe tinerii soţi, gă-tindu-se a-i întovărăşi acasă. în momentul acela, văzui pe poliţmaistru că veni de afară cu grabă şi vorbi cu doctorul S., care şidea lîngă mine.
35        — Ce este? l-am întrebat.
— Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. Şi ieşi îndată cu doctorul.
Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăbliţele Olgăi îmi veniră în minte.
40 «Nu uitaţi că între sărutul însoţirei voastre se va pune
fantomul acelei ce s-a ucis din pricina voastră.»
O greutate îmi apăsa inima; un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învîrteşte cu
37
mine şi nişte luciri scînteioase îmbiau împregiurul meu. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii şi m-am ţinut de strană ca să nu cad. Nu ştiu cît ţinu astă fantasmagorie, căci, cînd m-am deşteptat, eram singură în biserică. Tremu-5   rîndă şi cuprinsă de spaimă, am ieşit.
Sosind acasă, slugile îmi spuseră că poliţmaistru şi cu doctorul S. mă căutaseră şi că ei veneau de la Olga pe care, cînd ajunsăseră, au fost găsit-o moartă.
10 Abia trecură patru luni de la însurarea lui Ipolit şi de la moartea Olgăi şi el se bolnăvi de ochi. Curînd i-au lipsit viderile şi blăstemul Olgăi se împlini. Acum e de tot orb. Simţirea nenorocirei lui, mustrarea cugetului, pomenirea păcatului său i-au atacat sănătatea şi, în vîrstă de treizeci şi cinci 15   ani, aşteaptă şi doreşte moartea ca o fericire.
Iată isprăvile d-voastre, domnule. Ah! ferice cine nu iubeşte şi nu simte!"
Doamna B. ofta; eu nu mai rîdeam.
III
20 TRISTEŢĂ
Viind la birtul unde găzduiam, am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iaşi. Toate îmi vesteau cîte o supărare. Una un proţes, alta niscaiva veşti politice mîhnicioase. în sfîrş-şit, una mai mică îmi spunea că mă aşteaptă, că mă iubeşte,
25   că mă doreşte. Asta era o frumoasă fată care credea c-o iubesc. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ţi-am şi spus-o, am minţit, am vrut poate să te înşăl ca un ticălos. Nu, nu sînt eu vrednic de amorul tău! De te-aş fi iubit, n-aş sădea ferecat în lanţele doamnei B., femeia astă neînţeleasă, care-mi
30 spune că mă iubeşte ca şi cum m-ar întreba ce mai fac; vesălă, zburdatecă, judecind amorul o trecere de vreme, făgăduin-du-mi o vecinică dragoste şi întrebîndu-mă cînd mă întorc la Iaşi. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plînşi, cu faţa mîhnită, care să mă teamă, să mă iubească
35   şi să moară cum a murit Olga.
Şi însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tînăr, tot delirul juneţei cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete . . .
în adevăr, numai un amor poate avea cineva şi acela numai nu se uită. Aceasta este o loterie a inimei. Dacă un tînăr întîlneşte o inimă simplă şi nevinovată, el este ferice; inima lui fragedă şi curată ia o opinie încîntătoare pentru amor; 5 iar de se face partea unui suflet făţarnic şi trădător, atunci perde toată iluzia şi, în locul fericirei, capătă pizmă şi îm-petrire.
Oh! cînd ar voi femelele să ştie ce înaltă solie au priimit de la cer; cînd ar voi să ştie că sînt lăsate ca să ne pă-
10 zească de rău, să ne îndure inima, să facă fericirea vieţii noastre, fără-ndoială că iubirea lor n-ar ţinea numai pană ce se usucă sărutul nostru de pe buzile lor!
Eu totdauna am gîndit că îngerul păzitor pe care pro-vedinţa 1-a dat fiecărui om nu este decît femeia caria el a
15 jărtfit amorul său; şi însă, pentru ce lasă ele a intra într-o inimă plină de iubire îndoiala şi ura ? . . . O! nu sînt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc precum meriţi; dea seamă grozavele fiinţi ce mi-au stricat inima . . . Vo-ieşti a fi iubită? găseşte vrun înger, precum eşti tu!
20 Sluga mea întră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prînz pe a doua zi de la d. Ipolit. Răvaşul era scris de soţia lui. Dedesubt scria: Vom fi numai noi.
Mă invita la masă! Şi ce figură eram să fac eu privindu-i starea,  după cele ce-mi spusese doamna B.? Să văd un om
25 lipsit de simţul cel mai scump; care este într-o vecinică noapte ; pentru care soarele n-are raze, nici cîmpul flori. Un om care iubeşte cu tinereţă pe gingaşa lui soţie şi însă nu o poate vedea. Şi ea, oborîtă subt apăsarea soartei, privind pe acest bărbat fără să poată afla un cuvînt cu care să-1 poată mîn-
30 găiaşi gîndind la cel întăi pre care moartea i 1-a luat; văduvă de doi bărbaţi (Ipolit să putea socoti ca mort) la 21 ani, în cea mai înflorită frumseţă! — Am răspuns cerîndu-mi iertare şi pretextînd o pricină însămnătoare.
Mă simţeam foarte trist. Voiam să plîng şi nu puteam.
35 Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el, lăsînd în urma lor o ceaţă cenuşie; luna se ascunsese; cîteva stele pribage se iveau unde şi unde pintre nori. Vedeam oraşul adormit desfăşurîndu-se sub mine ca o mare umbră. Liniştea domnea pretutindeni,
40 numai inima mea era turburată. Curînd, un vis deştept îmi înfăţoşa toate întîmplările vieţii mele, de la 17 ani cînd am perdut pre tatăl meu, cînd am rămas singur în lume şi pană la 28. Gîndeam la maică-mea pe care abia o cunoscusem,
38
39
gîndeam la valurile ce mă cuprinseseră în lume, gîndeam la toate acele fiinţi pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întăi, pană la copila care-mi scria, pană la doamna B., pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate 5 trecînd pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plînse, rî-zînde ...
Tunetul vuia în depărtare; cerul acum se învălea cu o haină posomorită; stelele pereau pe rînd. De aş fi fost poet, aş fi privit cu plăcere această scenă măreaţă a'naturei, dar
io timperatura avu pururea o deosebită influenţă asupra fizicului meu. Un soare frumos, o noapte senină mă înveseleşte; din împrotivă, o vreme urîtă mă întristează; în adevăr, gîndeam, dacă englezii au tot asemenea vreme, au dreptate să se sinucidă. Ce vifor se găteşte ! Stelele strălucesc de o mai
15 vie lumină! Spun că de cîte ori moare un om, sufletul lui merge de-şi ia loc între stele; oare care va fi steaua Olgăi? poate că acea care e acolo în capăt. Mă uitam la Ursa mică.
— Domnule, îmi zise sluga, trăgîndu-mă de haină, gazda întreabă de nu vrei a cina.
20        — Nu vreu, am răspuns.
— Domnule, să închid fereastra; vremea e turbure, curînd a să tune.
— Ş-apoi?
— Ştiu că d-tale nu-ţi place tunetul.
25 — Aşa este, cînd e aproape şi cînd trăsneşte; dar cînd vuieşte în depărtare îmi place.
— O, cum fulgeră de straşnic, adaogă blăstematul, groaz-nece tunete o să avem!  trebui să trăsnească undeva.
Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fe-30    reastră. Inturnîndu-mă, văzui pe gazdă cu şervetul pemînă.
— Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit un holodnoi minunat, blinee cu icre ferte în unt şi. . .
Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul.
35 Gazda mea era un moşneag ca la 65 ani, scurt şi gros. în junia sa se vede că fusese bălan, căci ochii lui avea încă o uşure văpsea de alb-albastru. Faţa lui roşie ca morcovul şi fruntea fără nici o zbîrcitură arăta că pentru el viaţa n-avusese zile negre.
40        — De mult eşti însurat, moşule? l-am întrebat.
— De patruzeci de ani.
— Ai copii ?
40
—- Trei băieţi şi o fată.
— Şi unde sînt?
— Doi slujesc în oaste; cel mai mic e pisar şi fata mea trăieşte la Tulcin. O! Saşa mea . . .
5        — Saşa? ce va să zică Saşa?
Ivan, sluga mea, îmi spuse că e diminutivul din Alexandra.
— Saşa mea, urmă moşneagul, e damă mare; am măritat-o după un cinovnic de la Tulcin. Bărbatul său este gu-
10 berskii-secretar. Să o vezi, domnule, aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. Seamănă bunului său care a fost grenadir, şi groasă cît mine. Ş-apoi, frumoasă, roşie ca un bujor; numai cînd era mică a căzut din scrinciob şi de atunci e cam şchioapă; vărsatul a stricat-o puţin şi i s-a
15 scurs un ochi. — Şi învăţată, domnule, ca un diac. Scrie, ceteşte groznic. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi foarte frumoase; păcat că nu ştiu a ceti.
— Trimiti-mi-le să le văd, am zis. Acesta era Florian tradus ruseşte.
20        — Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan. El începu:
„După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio şi la Galatea, cinele începe a alerga prin măgură; şi se ia'după un ied sălbatec. Iedul fuge şi trece lîngă păsto-25   riţe..."
— Deschide în alt loc.
„Estela se roşi uitîndu-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să priimească prezentul şi păstoriţa stă încă nehotărîtă. La urmă, c-o mînă tremurîndă, apucă cordela verde, care 30    era în grumazii berbecului ..."
— E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi.
Văzînd că pastoralele d. Florian nu-mi pot împrăştia melancolia, m-am culcat, însă, de abia apucasem a adormi, şi
35 un vis fantastic veni şi-şi puse asupră-mi negrele sale aripi. Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau duouă mari policandele cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o privea stînd la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonînd
40 aria din vodevilul rusesc Kozacâ stihotvoreţâ. Prin salon^ se primblau oi cu cordele verzi la gît şi Saşa sărea şchiopătînd şi strîmbîndu-mă. Nu ştiu cît ţinu acest popuri de vedenii, căci, cînd am deschis ochii, era ziua mare.
41
i
IV
CÎTEVA RĂVAŞE
Era cîteva luni de cînd mă înturnasem la Iaşi. Vîrtejul soţietăţii, proţesuri, intrigile politice mă cuprinseseră în-tr-atît,încît,neaflînd minută de răgaz, am fugit la ţară; însă acolo singurătatea, aerul curat, privirea naturei deşteptară în inima mea suvenirea doamnei B. în zadar căutam a scăpa de prigonirea acestui amor atît de înflorit. El se ţinea de mine şi mă făcea a cerca toate chinurile despărţirei. De mă duceam la vînat, mi se părea că răsunetul puşcii mele trece Prutul şi merge de moare la uşa doamnei B. De voiam să cetesc, doi ochi frumoşi se puneau dinaintea literelor şi în orice fras găseam o espresie a doamnei B. Nemaiputîndu-mă lupta, am scris să-mi vie pasportul. Am lepădat toate romanţele şi m-am apucat de cetit pre Tucidid şi pre Xenofon. Dumnezeu să mă ierte şi pre mine şi pre aceşti vestiţi şi limbuţi autori! Neideat în strategie, n-am putut preţui nici frumoasa retiradă a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. Aruncam cărţile şi mă duceam de priveam Prutul cum curge şi fericeam pe cazacul cu barba lungă de la pichetul din ceea parte, îmi era drag cazacul. Au nu era şi el de acolo de unde era doamna B. ? Aflam multă poezie în nasul lui turtit şi ochii mici şi multă armonie în strigătul lui monoton : kto idiot?
Xenofon şi Tucidid se duseseră pe urma lui Balzac şi a lui Walter Scott. îmi mărginisem cetirea numai în amoroasele răvaşe a doamnei B.
Fără îndoială, ziceam, acesta e limbagiul adevăratului amor! Laconic şi înfocat. Doamna de Sevigne' şi Ninon de Lenclos niciodată n-au putut scrie astfel. Ah, cît m-a iubit de straşnic! Şi eu care socoteam că e o cochetă şi. . .
Ivan îmi curmă monologul. El îmi aducea pasportul şi două scrisori cu timbru Chişinăului. Cunoscui pe adresa unia slova doamnei B. Tremurînd de fericire, am deschis-o. Iată ce-mi scria:
„Prietenul meu! Sînt foarte nenorocită! Aud că te găteşti să vii iară în Basarabia si nu stii cît m-a supărat vestea aceasta ... "
începutul era original.
„Te-ai fost dus; gîndeam că mă vei fi uitat. Ah! cînd ai şti cît te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. Iartă sinceritatea mea, dar cînd ai şti cît sînt de nenorocită! De cînd
te-ai dus, toate nefericirile m-au împresurat; am perdut pre Bibi! închipuieşte-ţi că se vede că-i dasâ supa ferbinte sau cine ştie ce. Pe la miezul nopţii aud un grozav hîrcîit pe canapeluţa unde el dormea. Sar din aşternut. Ce să văd?
5 bietul Bibi era în spasmele agoniei. Oh! nu-ţi poţi face o idee de ce am cercat! Oh! să-1 fi văzut cum mă privea cu ochi lăcrimători! Cum se vîrcolea în braţele mele! Am sculat toată casa; am trimis după doctor; dar săracul era în cele de pe urmă minute. Nemaiştiind ce să fac, i-am turnat
10   pe gît cîteva linguriţi de apă de Colonia. Sărmanul! Sărmanul trebuia să-1 vezi cum urla, cum se zbuciuma! Oh, grozave minute pe care în veci nu le voi uita! Cînd a venit doctorul, îl găsi mort şi pre mine leşinată . . . Lacrimile mă opresc de a-ţi mai scrie, dar te rog încă o dată, de vei veni în Besara-
15 bia, să te faci că nici mă cunoşti. Cînd ai şti cît sînt de nenorocită !
P.S. Rupe scrisoarea aceasta."
Am scăpat scrisoarea  din  mînă  şi  am  deschis pre ceealaltă.
20 „Prietenul meu! Tu mă întrebi atîte lucruri deodată încît nu ştiu la care să răspund mai întăi. Văd însă că începi cu doamna B. şi sfîrşeşti cu doamna B. Aşadar de dînsa îţi voi vorbi, căci pentru celelalte interese nu-ţi prea baţi capul şi ai dreptate, pentru că ştii că m-ai lăsat în locul tău şi nu te
25 îndoieşti de sîrguinţa mea, de vreme ce mulţămirea mea o cunoşti că e să mă tăvălesc prin presudstvii (tribunaluri) ; şi cu venirea ta (care cred că va fi în curînd) te vei încredinţa că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decît tine, pentru că pre dînsul amorul nu-1 tîrîie de nas după doamna B.
30 Tu îmi scrii să te înştiinţez ce face? cum sufere depărtarea ta şi dacă durerea-i s-a mai alinat. Sărmane prietene! mi-e jale de tine, căci tu eşti făcut a fi cît vei trăi înşelat de femei. Mîngăie-te, simţitoriule Verter, Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici şi-a făcut seamă, nici s-a
35 bolnăvit (decît numai cînd i-a murit căţeluşul), ci din împro-tivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer de lăn-ceri..."
— Fecior! dă-mi şipul cu o de Colon.
— N-avem aici la ţară o de Colon.
40        — Dă-mi ceva! dă-mi un pahar de apă cu gheaţă . . .
„ . . . s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer de lănceri. Tu îl cunoşti; leitenantul Arsenie Timofeevici J. îţi aduci aminte cum rîdeam de dînsul că şede ca o fată mare cu ochii
43
plecaţi, şi cînd vorbeşte cu femeile, tremură. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amîndoi; capul tău e de poet şi al lui de oştean şi el te numea ucionaia golova; tu de cînd eşti nu te-ai îngrijit de toaletă, în vreme ce Arsenie Timofeevici, 5 bălan mai mult decît toţi bălanii, e frumos în feliul lui şi e în stare a se bolnăvi dacă ar videa că un fir de păr dintr'-un favorit e mai lung decît celalalt. Aceea însă în care te întrece, prietenul meu, şi cu care te-a gătit, este danţul. închipu-ieşte-ţi că el este cel întăi mazurist din toată noua Rusie şi
10 tu cunoşti slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. Tu, sărmane filosof, nu poţi face o singură antreşa; stîngăcia ta e nespusă. Ascultă dar cum s-a legat acest amor. Ştii că ne găteam să dăm un bal bunului nostru guvernator. Balul a fost a doua zi după purcederea ta. Deşi n-am mulţămire în adunările zgomotoase
15 unde domneşte eticheta, aveam curiozitatea să văd pre doamna B. şi să studiez soarta ta în ochii ei, pre care tu îi asemănai cu viorele înrourate şi — cu cîte alte acele. Nu tăgăduiesc că în seara aceea, ea era de minune; avea un aer aşa de dulce, aşa de încîntător, aşa non so che; un aer care zicea: iubiţi-mă,
20 nu mă lăsaţi să mă prăpădesc. Damele îşi şopteau şi se ghionteau; tinerii o priveau cu amor şi înfocare, zicîndu-şi între ei: cît e de frumoasă! Se începu mazurca. Doamna B. începea cu lăncerul. Ce să-ţi mai spun ? Era în elementul ei şi, fiindcă ştiu că-ţi place stilul poetic, o voi asemăna cu Atalanta aler-
25 gînd pe luciul valurilor. Insul guvernatorul se sculă de Ia cărţi şi veni s-o privească. Ruşii striga: prevoshodno\ Moldovenii: minunat! Pe lîngă ea, toate celelalte femei era slute. Asta nu e puţin cînd o zice o gură indiferentă, mai ales cînd — ştii — că la noi sînt multe frumuşele. Toată seara n-a vorbit
30 decît cu Arsenie Timofeevici, n-a văzut decît pre Arsenie Timofeevici, n-a dănţat decît cu Arsenie Timofeevici, numai eu unul am făcut un tur de valţ cu dînsa, eu care n-am dănţat de patru ani. în învîrtirea valţului, am pomenit numele tău. Gîceşte ce mi-a răspuns ? « — Nu-1 văd la bal. A! uitasem
35 că s-a dus! » ... Cum îţi pare, prietene, răspunsul e de minune. în scurt, ce să-ţi mai prelungesc? Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. Lăncerul şede toată ziua la ea; dar băietul nu e aşa prost cît seamănă. Mi-a arătat ieri un răvaş de la dînsa;  iată ce-i scria:   «Mă învinovăţeşti
40 nedrept. Nu, nu l-am iubit pre el (acel el eşti tu), gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. . . Oh! te iubesc, duşinca! Mă jur pre ochii aceşti care zici că îţi plac » ş.c.l., ş.c.l."
44
If
— Ticăloasa! se jura pre ochi, nu gîndea la Ipolit! „Rusul însă n-o iubeşte şi cocheta face pe nevinovata.
S-o vezi cît s-a făcut de bisericoasă; şede toată ziua închisă, merge numai la biserică şi la paradă. Adio, ş.c.l."
5 Trebuie să aibă cineva 26 ani şi să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simţit! în scrisoare mai era un post-scriptum:
„După o îndelungată suferire, în sfîrşit, Ipolit a murit. . . " Hîrtia îmi căzu din mîni şi ochii mi se împlură de la-
10 crimi, aducîndu-mi aminte de nenorocita mea rudă. Apoi, în ciuda şi necazul ce aveam asupra doamnei B., mi-am adus aminte că babele la noi gonesc pre necuratul afumînd pene prin casă. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărâmele scrisoarea şi răvăşelele viclenii şi le-am pus pe jăratecul
15 din căţuie. Privind fumul ce se ridica şi apoi perea cum perise amoriul ei, am zis slugii mele să se ducă şi s-afume odaia cu hîrtiile aceste. El mă privea cu ochii holbaţi.
— Ai auzit ?
— Bine; apoi ?
20 — Apoi să zici să-mi înşale îndată calul şi să te găteşti să mergi cu mine.
— Unde?
— La călugărie.
Ivan se depărta clătinînd din cap. Negreşit că mă 5   socotea nebun.
Aşteptînd calul, m-am dus la malul Prutului. Cazacul, cunoscîndu-mă, mă salută. O! cît mi-a părut el de slut! Eu m-am pus pe ţărm şi sfîşiind pasportul, aruncam bucăţelele în apă, zicînd: ce viclenie! să mă uite pentru că nu mai sînt 30 faţă, pentru că nu ştiu mazurca, pentru că nu port epolete, pentru că nu-s bălan. Să-mi zică fără pic de mustrare a cugetului că nu mă mai iubeşte, pre mine care o iubeam ca sufletul! Să-mi spuie că pre Bibi nu-1 va uita în toată viaţa! Va să zică, că mai mult iubea pre căţel? Bine zice prietenul 35 meu că sînt oameni meniţi a fi cît vor trăi înşălaţi de femei.
în vremea aceasta, calul era gata. îndată purcesei ca un duh de spaimă îmboldit de fierbinţeala frigurilor, şi cînd mă deşteptai din ameţeala mea, văzui calul numai spumă 40   şi coastele lui sîngerate de pinteni.
— Ivane, unde sîntem?
— Intrăm în Iaşi. Iată se întorc de la Copou.
45
Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume şi mă trezii în Iaşi.
însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele ca să nu scap reprezentaţia de la teatru. 5        Se da: Est-ce un reve?
1836 august
N.B. Trecuseră 22 ani, de cînd nu fusesem în Besara-bia, cînd în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcina cu o misie la Chişinău.  în sfîrşit, eram să văd locuri
10 dorite, rude, prietini ce nu-i revăzusem de 22 ani! o viaţă de om! în călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea, şi mi se părea să privesc pe Meleli calare şi pe doamna B. vălsînd cu ofiţerul de lănceri.
Era dimineaţă cînd am întrat în oraş. M-am dus la ve-
15   chea mea gazdă, unde mă aştepta cea întăi decepţie.
în locul moşneagului de la 1835, atît de roş şi de vesel mă întîmpină un neamţ sarbăd şi flegmatic, care cîrmuia birtul.
Luai un fiacru şi vizitai oraşul, pre care îl găsii sporit în mărime, de nu şi în frumuseţă.
20 La urmă, mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu ştiu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate, şi simţii o nelinişte oarecare. Era aceasta oare o aducere aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîte întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea im-
25   presie a tinereţei, care rămîne pururea în sufletul omului. O slugă mă anunţă. întrăi îndestul de uimit într-un salon unde mă aştepta o nouă decepţie. Găsii o băbuţă zbîrci-tă, încungiurată de căţei şi de motani, care, după ce cu politeţă mă invită lîngă dînsa, îmi prezentă o priză de tabac!
30 Niciodată n-aş fi gîcit că bătrîna astă ce purta ochilari şi priza tabac era frumoasa doamna B., odinioară fala Chişinăului!
— Cum, doamna mea, porţi ochilari ?
— Ce ? ai pleşuvit ?
— Tragi tabac ?
35        —Ţ-au căzut dinţii? ş.c.l., ş.c.l.
După o convorbire atît de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfîrşit prin a rîde noi însuşi de noi, şi a ne mîngăia de poznaşele isprăvi a timpului.
Am petrecut două săptămîni vesele în capitala Besara-40   biei, unde am găsit cea mai bună priimire şi cea mai cordială ospeţie.
1857, mai
AU MAI PĂŢIT-O ŞI ALŢII
Nimic nu e mai urît decît oraşul Iaşii pentru un călător străin, mai ales dacă nu are un nume cu de la început şi e încurcat în trebi ce nu-1 lasă a cultiva cunoştinţa locuito-5 rilor semicivilizaţi, din care se alcătuieşte populaţia acestei capitale. Iar dacă voiagiază ca un poet, ca un artist; dacă a avut norocire a fi colaboratorul vrunui vodevil monstruos ce s-a jucat la teatru Iaşilor; dacă numele i-a fost tipărit la coada vrunor versurele dintr-un keepsake, sau în
10 foiletonul jurnalului de Debats, ferice de el! Pretutindeni e bine priimit, sărbătorit, primblat şi ospătat. Găseşte plăcere în aste adunări semieuropeneşti, să deprinde a bea cafea turcească şi a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma şlicului şi a hainelor lungi, numind vandalism
15 lepădarea lor. în sfîrşit, de este şi tînăr şi nu pre slut, apoi nu poate tăgădui că uliţile oraşilor europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie şi obosesc vederea, în vreme ce ale Iaşilor, înfăţoşind la toţi zece paşi un nou punt de privire, arată o varietate drăgălaşă; şi e pre mulţămit dacă,
20 după ce merge pe jos prin pulbere păn-în glezne, în primejdie a fi călcat de carete şi drosce, scapă în hudiţa unei mahalale, ajunge la o căsuţă cunoscută unde era aşteptat, îşi lasă galoşii la scară, întră obosit şi trudit şi vede că îi aduc dulceţi. — O, ce bun obicei!
25 Trei groaznice focuri a cercat acest oraş. S-ar fi putut face pe un plan mai nou, dar nimeni nu-şi bate capul şi după ideea noastră au cuvînt. Ce! să-şi facă casa în linia uliţii ca să nu poată dormi după prînz de duruitul trăsurilor? Iaşenii iubesc liniştea şi acel drag farniente din care se al-
30 cătuieşte cea mai mare parte din viaţa lor. Osteneala i-ar omorî. — Pentru ce să îmblu pe jos, dacă am trăsură? — Ce răspuns să dai la un aşa bun cuvînt?
47
1
1
Cu toate acestea, bunul oraş începu a-şi schimba toaleta şi, zău! ne pare rău, căci e slut astfel îmbrăcat jumătate cu frac şi jumătate cu şalvari roşi, întocmai ca un unter-ofiţer pe care l-am văzut la informarea miliţiei, încins cu sa-5 bie piste giubeaua blănită cu cacom, purtînd pinteni şi şapcă cu roşu.
Acum vede cineva, în locul barăcilor şi a colibelor care făcea să răsară grandiosul unui palat maur, nişte căsuţi de moda bourgeoise — de ne este iertat a împrumuta aceasta
10 zicere de la francezi, de vreme ce la noi încă nu e botezată. Cinci cămăruţi în care abia te poţi învîrti şi din care una mai mărişoară poartă pomposul nume de salon; trei stănjăni cvadraţi de grădină englezească cu vro şase salcîmi slabi şi subţiratici ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră; atîta
15 tot. Iată cum s-a dezgradat bietul oraş! abia unde şi unde să mai vede cîte un palat vechi cu beciuri boltite, cu ferestre cu gratii, cu cerdace mari, însă şi acestea începură a se suli-mini şi a se preface, şi seamănă cu unter-ofiţerul de care am vorbit mai sus.
20 într-un palat de acestea — care era într-o mahala ticnită a caria nume îl vom tăcea de frica poliţiei — locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici, căruia la vrîstă de patruzeci ani îi abătuse să se-nsoare.
Coconul Andrcnache era unul dintr-acei oameni din no-
25 rocire rari, adevăraţi cameleoni a societăţii, care-şi prifac sufletul şi portul după vreme şi împregiurări. Aşadar, pană acum de cinci ori îşi schimbă hainile. întăi, la 1812 şi-a ras barba şi s-a îmbrăcat europeneşte. Pe urmă, în vremea d. Calimah, luă iar costiumul lung. La 1821 bejănărind, îmbrăcă
30 iarăşi fracul şi îşi rase şi musteţile. înturnîndu-se, iar luă şlicul. Apoi, la 1828, apucă din nou fracul, îşi lăsă favoriţi mari şi barbetă şi puse şi ochilari. Zice că nu se'va mai schimba, dar putem să-1 credem?
Poate că cetitorii noştri vor să ştie — pentru ce se găsesc
35 oameni curiozi ce vor să le ştie toate — ce făcu el patruzeci ani şi se trezi aşa tîrziu ca să se însoare ? Precum întru toate, postelnicul Zimbolici era şi întru aceasta nehotărît. Oare să se însoare, ori să nu se însoare? Acest gînd 1-a cumpănit douăzeci de ani. în sfîrşit, într-una din zile, supărat pe femei
40 că nu-i mai priimescc curtea, repeta dictonul lui favorit: „Oare să mă însor, ori să nu mă însor?", cînd îi veni în minte că demoazela Agapiţa, de curînd ieşită din pensionat, are zestre de o mie galbeni venit pe an. „Şi eu am încă pe
48
atîta, gîndi postelnicul; ce bună treabă!" Se îmbrăcă iute şi alergă la muma junei copile, care nici ştia că sînt postelnici pe lume şi că gîndesc la dînsa, sau mai bine zicînd la zestrea ei. Buna mumă, iubind pe fetiţa sa cu tot focul dragostei 5   părinteşti, lucru ieşit din modă în zilele noastre, rămase în-cîntată văzînd că se înfăţoşează o asfel de partidă, văzînd că cere pe fiică-sa un postelnic, pe dînsa fată de serdar! „Agapiţa mea a să fie cocoană mare", zicea ea cu ochii muiaţi în lacrimi de bucurie; dar greşea în ideea sa buna femeie, căci 10   coconul Andronache era din soiul acel amfibiu (numeros în Moldavia) care se ţine mai presus de starea a doile1. şi pe care aristocraţia nu-1 socoate nici îl priimeşte între ea, adică din soiul acela căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: nici cîine, nici ogar. Postelnicul Zimbolici cunoaştea proverbul din 15   ispită, dar fiind om de duh, despreţuia aste prejudiţii fumuroase şi ridicule; el ştia că în acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare, frumos şi învăţat. Aşadar, curînd se şi însura.
îndată strămoşescul său palat luă o nouă formă! gratiile se. scoaseră de la ferestre; odăile se zugrăviră şi se mobilară 20    cu gust. Apartamentele nevestei lui, despărţite într-un capăt ce da asupra gradinei, se aşternură pe jos cu covoare. La toate unghiurile să puseră clopotele şi din ietacul postelnicesei se deschise o galerie, unde ea iubea a cultiva florile cele mai rari şi mai frumoase. 25        Tînără Agapiţă, găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile, fără pretenţii, care îi împlinea cele mai mici capriţuri de copilă, un om în sfîrşit ce trecuse prin foc şi prin apă, se deprinse uşor cu căsătoria, ea, care plînsese o zi întreagă cînd auzise c-or să o mărite şi care din romanţul Ame-30   Hei luase cea mai mare antipatie asupra lui Mansfeld şi prin urmare asupra bărbaţilor.
Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat şi pe dînsa ca pe o minune de soţie; şi lumea nu greşa, deşi ea rareori nu greşaşte, căci el însul se mira de 35   fericirea sa. Se vedea curtenit, salutat, stimat mai mult decît întăi; pentru că moldavii au şi acest obicei, rămas de la daci încă, a crede că un om însurat are drepturi în societate, la care un neînsurat, fie oricît de cinstit, nu poate nicicum pretinde. Şase luni trecuseră de cînd gusta postelnicul această 40   ticnită fericire căsătorească. Sosi toamna şi, nu ştiu cum, cu dînsa veni şi saţiul în casa lui. Serile i se păreau pre lungi,
Boierii mici.
49
mai ales acele petrecute la teatru, unde cele mai adese vedea bărbaţi înşelaţi. Pellier1 îi părea măscărici cînd glumele sale făcea pe femeia lui să rîză. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi: „Pesemne, gîndea, sînt foarte nătărăi bărbaţii în Franţa şi femeile desfrînate. Norocire că noi avem încă mult pană să ajungem la acest grad de civilizaţie."
într-o seară, juca vist cu cîţiva tineri de curînd însuraţi ca şi el. După opt robere în vremea cărora se păzise o adîncă tăcere:
— Zău, zisă unul, azvîrlind cărţile, de cînd m-am însurat joc numai vist şi nu mai scump de un leu fisa; însă, adevărul vă mărturisesc, nu mă pot opri de a blăstema pe englezi şi petrecerea lor. Ce joc monoton! nu-ţi face cel mai mic tic-tac. Să trăiască bancul farao!
— Taci, zise altul, nu e de cuviinţa unui om căsătorit a lăuda astă dezbrăcătoare şi ruşinoasă patimă. Eu am uitat şi paroli şi setleva. Zi, mai bine, să trăiască căsătoria!
— Hura! strigară toţi. Adusesă ceai şi ciubuce.
— Ce socotiţi ? zise gazda. Eu sînt de idee să facem ponei, precum odinioară, ştiţi cînd . . .
— Nu mai pomeni, curmă al patrule; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. Să trăiască căsătoria! şi nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mîrşav unde îşi riscă cineva punga, cinstea şi viaţa . . .
Dar propunerea pentru ponei se priimeşte în conglăsuire.
Samuvarul clocotea. Ceaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amesteeîndu-se cu rumul de Giamaica. Toţi sorbeau astă iscusită băutură — care face nu mai puţină cinste aflătorului ei decît aflătorului tipografiei şi a coră-bieriei cu abur — lăudînd plăcerile însurăciunei cu entuziasm, dar fără foc şi pentru ca să dea o aţîţare mai vie acestor laude silite, defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei, a cărora însă aducere-aminte le aprindea feţele şi îi făcea să rîză cu hohot.
— Cît jălesc vremea perdută, zicea cel mai vechi însurat dintre ei, îmi pare ca trăiesc numai de cînd m-am căsătorit. Numai de atunci mă pot socoti fericit. Zilele mele trec ca nişte vise îneîntătoare. în toată dimineaţa, copilita noastră vine de ne deşteaptă. Privindu-o ne simţim renviind în ea. Cînd sînt sîlit să ies de acasă, nu ştiu cum să mă întorc mai
1 Actor comic la teatru francez de la Iaşi.
degrabă. E de prisos a vă descrie ce înger este Zefiriţa. Ştiţi cît e de frumoasă; ştiţi ce plăteşte într-o adunare; ştiţi de se mai poate afla alta să facă solo mai bine la un contradanţ. — Natalia mea, zise altul, este muzicantă din cap pă-
5 nă în picioare. Sonatele lui Beethoven, fantaziile lui Haydn, capriţurile lui Paganini pentru ea sînt o jucărie. Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicei o insuflă. Fiori te cuprind, tremuri, plîngi, ţipi ascultîndu-o şi te socoti transportat într-un rai sau într-o sferă locuită de sirene. Dacă cîndva
10 vrun nor mîhnicios mă posomoraşte, un allegro vivace mă înveseleşte. Dacă idei politiceşti mă turbură, un andante grazioso mă linişteşte, dacă vrun cuget de gelozie mă necă-jaşte, un adagio sostenuto mă face să-mi cunosc amăgirea şi să' vărs lacrimi de căinţă. într-un cuvînt, femeia asta este
15 o fiinţă lăsată înadins de bunul Dumnezeu pentru fericirea mea. Pentru hatîrul ei învăţ flautul; pentru hatîrul ei învăţ a cînta, căci am uitat să vă spun că cîntă ca o Malibran. Acum putem cînta împreună frumosul duet a lui Mozart între Giovanni şi Dona Anna.
20 — Cît pentru mine, reluă al treile, mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălăşluiască în casa mea. Soţia mea e păgînă ca Lord Byron şi poetă ca George Sand. Autorul ei favorit este Victor Hugo; o cheamă Adalgiţa. Cum vă pare! A ? poate-se mai frumos nume ?
25 Poeziile ei, cînd vor ieşi la lumină — căci am gînd să le tipăresc — credeţi-mă, au să facă o mare revoluţie în republica literaturei româneşti. Ascultaţi versurile ce a făcut ieri â la maniere de Victor Hugo:
Cuprinsă de un trist necaz 30 Az,
Priveam amurgu-ntunecat.
Cat.
Şi văd că dintr-un nour des Es,
2g Mulţime de draci fioroşi,
.Roşi.
Toţi se pun împregiurul meu!
Eu,
Ce-o să ştiu face de acum ? 40 Cum,
De-aici să pot al meu să scap Cap ş.c.l.
51
f
Văd că vă minunaţi, dar să vedeţi încă altele. Cînd o ascult, mă simt aşa de prost pe lîngă dînsa, încît mă mir cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat. Serile adormim întru cetirea vreunui romanţ nou care face să ţi să suie părul în
5 vîrful capului, sau a vreunei poveşti a lui Hoffmann ce te împle de fiori la lumina cea sarbădă a lampei. Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim sfrîns unul de altul şi. . .
— Celelalte, strigă gazda ieşind din răbdare întru auzul atîtor laude. Nevasta mea, prieteni, n-are pretenţie a se numi
10 nici Stael, nici Sontag, nici Taglioni. Ea este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia; nevinovată ca un pui de turturea. Ştie numai să mă iubească; atîta ştie, atîta vrea să ştie. Atît de puţină idee are de ademenirile lumei, încît mă tem să nu mă-ntrebe într-o zi
15        „Si Ies enfants qu'on fait se faisaient par l'oreille".
Rîdeţi, domni, pentru că nu aveţi cercarea mea. Treizeci şi doi ani am — făgăduia opt — şi mi se pare că am avut vreme să cunosc o mare parte din diplomaţia cochetăriei. Talentele sînt bune, dar eu sînt de o idee — care însă poate
20 fi greşită — că o femeie măritată n-ar trebui să fie prea artistă. A mea iubeşte frumuseţele naturei, nu ale meşteşugului. Romanţuri nu ceteşte. I-am făcut o mică bibliotecă de cărţi moraliceşti. Toată dragostea ei sînt eu; toată mulţămirea, florile. în toată dimineaţa, după ce caută trebile gospodăriei,
25 iasă în galeria de lîngă ietacul său, unde privindu-şi florile, ceteşte pe Emile a lui Rousseau. Dumneavoastră aţi făcut nişte frumoase portreturi despre soţiile dv., dar — să nu bănuiţi — îmi par cam măgulite. Eu nu spui, eu arăt şi voi să vă încredinţez prin însăşi vederea. Veniţi după mine;
30    Agapiţa nu ştie că sînt acasă. Veniţi!
Toţi bărbaţii s-au grăbit a urma pe postelnicul Zimbolici, nerăbdători de a vedea şi a judeca fericirea lui.
în vîrful degetelor, cătinel, ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi, toate întunecate, pană ce au ajuns la o
35 uşă cu geamuri, preste care era o subţire perdea. Gazda zîm-bind o rădică, dîndu-se cu politeţă în laturi ca să lasă pe oaspeţi să privească, încît toţi au putut vedea pe tînără nevastă, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tînăr ce
40    o ţinea strîns îmbrăţoşată. . . Buzele lor se atingeau.
Gingaşa postelniceasă! sărmana femeie! ea se afla într-unui din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieţi, cînd te simţi învins de plăcere, înimicit de desfătare, cînd
visezi treaz, cînd fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre. Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tînărului amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbaţi ce o priveau. Ţipetul ei îngrozi amorul.
5   Tinărul se sculă, sări în grădină şi se făcu nevăzut.
Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care păn-atunci sta încremenită mîna lui. Se uită la oaspeţii săi şi oaspeţii săi la dînsul; vru să le zîmbească, dar simţi că se strîmbă. îi petrecu pană la scară, unde se despărţiră fără să-şi zică
10   un cuvînt, îăr-a se mai uita unul la altul.
Toţi alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gîndind la scena ce văzuseră şi temîn-du-se să nu găsească asemene privelişti pe acasă-le.
Spun că coconul Andronache s-a închis în cabinetul
15 său, unde după ce mult trăsni, plesni, blăstemînd gîndul ce-1 lovise să se însoare ca să-şi pearză liniştea, în desperarea sa apucă un pistol, îl încarcă şi apoi se puse pe gînduri, privind unealta ucigaşă; în sfîrşit, slobozi — un hohot de rîs azvîrlind arma şi zicînd:
20        — Au mai păţit-o şi alţii !
Post-scriptum. Dacă cineva are curiozitate să afle ce s-a mai urmat după cele arătate mai sus, îi vom spune că Agapiţa, după mai multe mustrări ce priimi de la soţul său şi mai multe făgăduinţi ce îi dete, nu ştiu cum se întîmplă
25 de căzu iar în ispită. După a treia şi a patra recidivă, onorabila dicasterie îi despărţi, şi coconul Andronache se duse în voiaj ca să-şi uite tribulaţiile conjugale, trimiţînd foastei sale soţii, în ajunul plecării, o frumoasă ediţie a întîmplărilor lui Telemah; însă noua Calipso se mîngăi lesne de purcederea
30 lui Zimbolici. Ea găsi că păcatul este plăcut, şi că are vreme să se pocăiască; de aceea nici voi a înlocui pre postelnicul, deşi mulţi aspiranţi la zestrea sa îi făgăduiau că ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi.
52
?
TODERICĂ
„Eu nu sînt de cînd poveslele; sînt de cînd  se  potcovea puricele  cu nouăzeci şi nouă ocă fer la un picior şi lot ii părea 5 că-i uşor"ş.c.\.
Prologul povestelor
Pe cînd trăia Statu-Palmă, Barba-Cot şi în Academia din Podul-Iloaei da lecţii vestiţii dascăli Pîcală şi Pepele, era în Iaşi un tînăr boerinaş cu numele Toderică, frumos şi
10 bun la inimă, dar desfrînat cît se poate, pentru că-i era dragi cărţile, vinul şi femeile. Nu se spoveduise de cînd era şi se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumuşele. Iată dar s-a întîmplat că Toderică, după ce sărăci în cărţi pe doisprezece coconaşi, carii de desperaţie se făcură voinici de codru
15 şi muriră cu cinste în iarmaroc, prăpădi şi el, cît ai bate în palme, tot ce cîştigase şi moştenirea de la tată-său pe deasupra, afară de o mică răzeşie în ţinutul Herţii, unde se duse să-şi ascundă păcatele şi ticăloşia. Trei ani erau acum de cînd trăia în singurătate, ziua îmblînd la vînat şi seara jucînd stos cu
20 vatavul lui şi făcînd pasians, cînd într-una din zile, de abia întrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea, iată că Domnul nostru împreună cu sfinţii apostoli au venit şi, bătînd la uşă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeţi. Toderică, care, precum am spus, era bun la inimă, se bucură că-i
25   veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospeteze; şi aşa îndată-i pofti în casă şi porunci de masă, rugîndu-se de iertare, dacă nu-i va putea ospăta cum se cuvine unor persoane ca dumnealor, fiindu-i fără veste vizita dumilorsale. Domnul nostru, rîzînd de minciuna lui Toderică:
30 — Ne vom mulţămi cu ceea ce ai, i-au zis, numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca,   au adaos arătînd pe Sf. Petru.
Toderică îndată puse să gătească demîncatul şi, vrînd să cinstească pre oaspeţii săi cu ceva mai mult decît cu vînat,
35 văzîndu-i mai vîrtos că-s cam mulţi, zise vatavului să taie un ied ce-i mai rămăsese şi să-1 facă friptură.
54
Gătindu-se bucatele, compania s-au pus la masă. Toderică se mîhnea că n-are vin mai bun ca să cinstească pre oaspeţii săi:
— Domnilor, zise, îmi pare rău că nu mi-au venit încă 5   buţele cu vin de la viile din jos.
Domnul nostru se zîmbi pe sub musteţi de minciuna ce cîrpise Toderică şi, gustînd vinul:
— Nu-mi spui că vrei să ne amăgeşti? i-au zis, vinul dumitale este foarte bun. întreabă şi pe dumnealui care
10   cunoaşte, adăogi arătînd pe Sf. Petru.
Apostolul, sugînd un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse aşa vin minunat şi pofti pe gazdă să-1 cerce. Toderică, care toate aceste le lua de complimente, îşi împlu paharul, dar rămase cu gura căscată, cînd se încredinţa că
15 cu adevărat asemine vin nu băuse de cînd era. Cunoscînd deci din minunea aceasta şi din vorba apostolului înfăţişarea mîntuitorului, se sculă îndată de la masă ca un nevrednic de a mînca în asemine companie sfîntă, dar Domnul îi porunci să şadă la masă şi trebui să asculte.
20 După ce au mîntuit de mîncat friptura, Domnul nostru s-au dus cu apostolii în odaia ce li se gătise; iar Toderică, ră-mîind singur a jucat stos după obicei cu vatavul, bînd ce mai rămăsese din vinul cel blagoslovit, a făcut pasians şi apoi s-a culcat.
25 A doua zi, sfinţii călători adunîndu-se în tindă împreună cu gazda, Domnul nostru au zis lui Toderică:
— Sîntem pre-mulţămiţi de priimire ce ne-ai făcut şi vrem să-ţi răsplătim. Drept aceea, cere-ne trei lucruri oricare vrei şi ţi le vom da, căci toată puterea avem în cer, pe pă-
30   mînt şi în iad.
Atunci Toderică, scoţînd din buzunar cărţile ce le purta totdeauna cu el:
— Doamne, zise, fă să cîştig de cîte ori voi juca cu cărţile aceste.
35        — Bine, răspunde mîntuitoriul.
Sf. Petru, care era lîngă Toderică, i-au zis încet:
— Nebunit-ai, păcătosule ? Cere viaţa de veci şi iertarea fărdelegelor tale!
— Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică.
40        — Mai ai încă două lucruri de cerut, zise Domnul nostru.
— Doamne, urmă gazda, fiindcă eşti aşa de bunişor, fă, mă rog, ca cine se va sui în părul acest care umbreşte uşa mea, să nu se poată coborî de n-oi vrea eu.
55
— Fie aşa! au zis Domnul.
Auzindu-1 sf. apostol Petru nu-1 mai putu răbda, deci ghiontindu-1 cît ce putu cu cotul:
— Păcătos nătîng şi îndărăpnic, i-a zis, au nu te temi 5   de iadul ce este gătit pentru nelegiuirile tale ? Cere, zicu-ţi,
la stăpînul un loc în sfîntul său rai; mai ai încă un lucru . . .
— Te poftesc, dă-mi pace şi-ţi caută de treaba d-tale, îi răspunse Toderică fugind de lîngă apostol; şi Domnul nostru, întrebîndu-1 care este a treia a lui cerere:
10 — Aş vrea, zise, ca cine se va pune pe scăuieşul iest de lîngă gura cuptorului să nu se poată scula pană n-oi vrea eu.
— Amin! zise mîntuitorul şi, lăsîndu-i ziua bună, se duse cu apostolii.
15 N-apucase încă bine cel de pre urmă apostol să păşească pragul şi Toderică, vrînd să cerce puterea cărţilor, chemă pre vatavul şi se puse la jucat stos. îi bătu toate cărţile de-a rîndul. Deci, nemairămîindu-i îndoială, se sui într-o căruţă de postă şi, ajungînd la Iaşi, trase la cel mai bun birt, unde
20 nămi cele mai frumoase odăi. îndată ce vestea sosirei lui s-a împrăştiat, toţi tovarăşii birbantariilor lui au alergat să-1 vadă.
— Gîndeam că te-ai prăpădit, i-a zis Andronache Zimbolici ; auzisem că te-ai făcut sehastru.
25        — Aşa este, răspunse Toderică.
— Ce dracu ai făcut de trei ani de cînd nu te vezi?
— Am petrecut cu postul şi cu rugăciunea, fraţilor! Şi iată molitfeh mele,  adaose, scoţînd din buzunar cărţile.
Toţi au buhnit de rîs de răspunsul acesta şi toţi au rămas 30   cu ideea că Toderică şi-a îndreptat starea în ţări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători mai proşti decît acei carii veniseră să-1 vadă şi carii se uscau de dor să-1 pungească ca mai nainte. Unii acum se şi aşezau la o masă de joc, dar Toderică îi pofti întăi să guste ceva şi aşa trecură 35   în sală, unde, din porunca lui, se gătise un ospăţ 'minunat. Masa aceasta au fost mai veselă decît cina apostolilor, măcar că vin străin avea numai Tokai şi de Rin, care se jura Regensburg pe sufletul răpousatei sale soţii1, că vinea chiar din viile prinţului Metternich, iar de loc era nişte Odobesc
1 Nu se va părea un paradox, dacă va judeca cineva că Regensburg de atunci a putut fi tot acel de astăzi după vestitul sistem a metempsicozii lui Pitagor.
56
vechi de zile şi nişte Cotnar uitat de vro duzină de ani, într-un poloboc din pivniţă.
Pană a nu sosi oaspeţii săi, Toderică se îngrijise de a mai avea un joc de cărţi asemine cu cele blagoslovite, pentru
5 ca să le poată lua în locul celorlalte cînd va cere trebuinţa şi, dînd două-trei cărţi după ce va bate opt-nouă, să depărteze tot prepusul de la pontatorii săi. Pusese unele în dreapta şi altele în stînga.
După ce au mîncat toţi, s-au pus împregiurul unei mese
10 şi Toderică scoase întăi cărţile cele proaste; dar, văzînd că hojma perde, porunci s-aducă vutcă şi, în vreme ce ceilalţi bea în sănătatea Elencilor şi a Catincilor, Toderică ascunse cărţile cele proaste şi puse în loc pre cele blagoslovite. Ne-maicăutînd la jocul său, fiind sigur c-a să cîştige, începu a
15 lua seama pontatorilor săi şi îi văzu că îmbiau cu furat şi cu şulerie. Putea deci să le scurgă în cuget curat toate paralele, pentru că ei îl sărăciseră pre dînsul! şi acum vedea că i-au fost luat banii prin înşălăciune şi tîlhărie, iar nu doar că ştiau juca mai bine sau avuseseră noroc! Ştiindu-se pre
20 sine cinstit şi fiind încredinţat că are să cîştige şi să-şi răzbune, simţi nu puţină bucurie; aducîndu-şi însă aminte de vremea trecută şi de cei doisprezece coconaşi pre care îi sărăcise şi gîndind că poate numai aceia au jucat cinstit, s-a căit că el a fost pricina peirii lor; o ceaţă i-a acoperit
25 razele de voie bună ce i se vedeau în faţă şi a oftat bătînd toate cărţile pontatorilor săi.
în scurt, în seara dintăi, Toderică a potrivit să cîştige numai atîta cît să plătească masa şi chiria odăilor pe o lună. Tovarăşii săi, cu buzele  îmflate,  au făgăduit  să  vie a
30   doua zi.
A doua zi şi în zilele următoare, Toderică a cîştigat o avere straşnică. îndată s-a mutat de la tractir într-un palat mare, unde, din vreme în vreme, da baluri strălucite. Cele mai de soi cocoane se sfădeau pentr-o singură ochire a lui;
35 la masă avea totdeauna cele mai bune vinaţe şi casa lui era capiştea desfătărilor.
După ce a petrecut un an de zile, jucînd cu chibzuială şi slujindu-se cînd cu cărţile cele blagoslovite, cînd cu celelalte, a hotărît să-şi răzbune cum se cade, pungind pre cei
40 mai mari boieri. Pentru acest sfîrşit, prefăcînd în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfîntul Gheorghi la un bal mare, care avea să se sfârşească cu un banc de cele mai zarife.
57
i
I
10
15
20
25
30
35
40
Acei ce n-aveau bani au luat cu dobîndă de la jidovi; ceilalţi au adus cîştiurile moşiilor ce le priimiseră de cu seară şi tot ce mai aveau; Toderică i-a ras pre toţi şi peste noapte s-a făcut nevăzut cu aurul şi cu juvaierurile.
De atunci a hotărît să nu joace cu cărţile cele blagoslovite, decît cu jucătorii carii jucau necinstit, simţindu-se îndestul de tare ca să-şi deie pept cu ceilalţi. A îmbiat prin toate oraşele pămîntului, cîştigînd pretutindeni şi cheltuind pe orice găsea pe placul său. Cu toate aceste, aducere-aminte a celor doisprezece coconaşi îl supăra neîncetat şi îi învenina toate plăcerile.
într-una din zile, hotărî ori să-i scape din muncă, ori să se peardă şi el cu ei.
Puind acest gînd, a purces să se ducă la iad c-un toiag în mînă şi c-un sac d-a spinare. Sosind la Tîrgul-Ocnii, s-a coborît într-o ocnă părăsită, care i-o arătase o babă vrăjitoare şi s-a dus, s-a dus, s-a tot dus pe sub pămînt, pană a ajuns la poarta iadului.
— Cine eşti tu? îl întrebă împăratul adîncului, după ce-1 aduse înaintea lui.
— Eu sînt Toderică, jucătorul de cărţi.
— Ce dracu cauţi aice?
— Cinstite Scaraoţchi! zise Toderică, de socoti că este vrednic cel întăi jucător de pe pămînt să joace cu tine cărţi, iată îţi fac o propunere. Să jucăm amîndoi, şi pentru toată cartea ce-ţi voi bate, să am voie a-mi alege cîte un suflet din împărăţia ta şi a-1 lua cu mine. Una măcar de-mi vei bate tu, să-mi iei sufletul şi să fie al tău în vecii vecilor.
întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoţchi trînti un hohot de rîs de se cutremurară păreţii tartarului şi se spăriară toţi dracii. Apoi, întorcîndu-se cătră Toderică:
— Pesemne n-ai femeie şi copii? îl întrebă.
— Pas si bete, răspunse Toderică, dar las-vorba. Spune, joci ori ba?
— Bucuros, zise Scaraoţchi suflecîndu-şi mînicile, şi ceru masă şi cărţi.
Pe loc un drăcuşor mititel şi frumuşel ce împlinea slujba de jochei (ciocoi) pregăti toate cele trebuitoare.
— Ce vrei, stos sau banc? întrebă Toderică.
— Stos, răspunse stăpînitoriul tartarului; ştiu că la banc se încap multe şulerii.
S-au pus la joc.
58
■Eh
Sus :  Locuinţa  lui  Xcgruzzi  de   la   Tril'eşti   (Lunca    Prutului),  astăzi casă ruemorială.   Jos :   Placa   comemorativă pusă la   casa de   la Trifeşti (Lunca Prutului),  cu ocazia   împlinirii   a  o sută de ani de la moartea scriitorului.
Costache negruzzi este un nune scump româniei si va ramîne in pleiada pionierilor intelectuali
Al neamului nostru
V ALECSANDRI
CONSTANTIN NEGRUZfl
nâscufu in anul 1805 reposafu in 25 August 1868
Eu nu am fostu ca alţii de_aceea 'n suferinţă /Am petrecut u ş'in lipsa
plăcerilor lumesci Dar cugetul imi spune^
canoiu ave căinţă Cam fostu şi eu unea!H|
la rele omenesc i. SOŢIA şi FIU recunoscetorj Septemvrie 1868. J
l V
.S'fîs .' Mormîntul lui Constantin Negruzzi, in curtea bisericii de la Trifeşti (Lunca Prutului). 7o*' •' I nscripţia de pe piatra mormîntală. cirprinzînd şi o strofă, uşor modificată,   din poezia
r.a .ii...
Constantin    Negruzzi    (probabil   după    1860) (Biblioteca Academici)
Măria (.'. Negruzzi, soţia scriitorului (acuarelă de Al. Kogălniceanu) (Biblioteca Academiei)
10
15
Toderică, bătînd cartea dintăi, a cerut sufletul lui Şte-fănică Gîndul (unul din cei doisprezece pe care voia să-i scape) şi priimindu-1, 1-a pus în sac; asemine şi pe al doile şi al treile pană la doisprezece, şi luînd sufletele, le-a pus toate în sac.
— Dacă întunecata voastră strălucire, a zis Toderică, voieşte să mai urmăm jocul, eu sînt gata.
— Prea bine, răspunse Scaraoţchi, care vărsa sudori de necaz; dar aici este nu ştiu ce miros greu, ien să ieşim puţin păn-afară.
Asta era numai ca să scape de Toderică, căci cum a păşit el pragul cu sacul de-a umere, Scaraoţchi a şi strigat să puie zăvoarele şi rătezele şi lăcăţile.
Rămîind afară, Toderică băgă mîna în buzunar şi, ca un poznaş ce era, scoase un condei de credă, care-i slujea la cărţi şi subt inscripţia vestită:
„Lasciate ogni speranza voi ch'entrate" însemnă pe grozavele acele porţi de aramă, o mare cruce, asa:
+
20
25
30
35
(Şese luni de zile, pană ce creda se roase de cotleala arămii, iadul rămase încuiat. Nu putu înghiţi nici un suflet, si hămesiţi de foame, dracii abia suflau. Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă în loc de credă, ca să poată săpa mîn-tuitorul semn!)
Purcegînd de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers pană a ieşit în lume şi a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoţchi şi a mîntuit sufletele cuconaşilor ce se munceau din pricina lui.
După trecerea de patruzeci ani (Toderică era acum de şeptezeci), Moartea a întrat la dînsul într-o zi şi 1-a înştiinţat că, fiindcă i-a sosit ceasul, dumneei a venit să-1 ieie, şi că să se gătească.
— Sînt gata, a răspuns bătrînul, dar te rog o, Moarte, fă-mi un bine păn-a nu mă lua; dă-mi o pară din copaciul care este la uşă, ca să-mi răcoresc arsura gîtlejului. Fă-mi această mică plăcere şi voi muri mulţămit.
— Dacă-i vorba numai pentru atîta, a zis Moartea, bucuroasă. Şi se sui în păr ca să culeagă o pară, dar cînd vru să se coboare, nu putu nicidecum, pentru că Toderică aşa voia.
59
— Ah! Toderică, m-ai înşălat! strigă. Văd că sînt în puterea ta. Dă-mi drumul, şi ţ-oi mai da zece ani de viaţă.
— Zece ani! Mare treabă! zise Toderică; de n-ai poftă să putrezeşti în copac,  drăguţă,  trebui să fii  mai dar-
5 nică.
— Ţ-oi da douăzeci.
— Mă iei în rîs.
— Ţ-oi da treizeci.
— încă mai ai mult păn-m-îi ajunge cu tîrgul.
10        — Ce pîrdalnic! Vrei să trăieşti o sută de ani?
— Tocmai acum ai nemerit, iubito.
— Toderică, n-ai minte.
— Poate; dar mi-e drag a trăi.
— Fie o sută de ani, zise Moartea.
15 îndată putu să se coboare şi, luîndu-şi rămas bun de la omul nostru, se duse cu coasa de-a umere.
Cum purcese ea, Toderică se trezi desăvîrşit sănătos şi începu o nouă viaţă, avînd puterea juneţii şi cercarea bă-trîneţii. Tot ce am putut afla de traiul lui acesta, este că a 20 urmat ca şi întăi a-şi împlini toate poftele şi mai ales cele trupeşti, făcînd bine cînd găsea prilej, dar fără să gîndească la mîntuirea sufletului său, ca şi mai înainte.
Sfîrşindu-se acei o sută ani, Moartea a venit iarăşi.
— Gata eşti? 1-a întrebat.
25 — Am trimis să-mi cheme duhovnicul, răspunse Toderică; pune-te pe cel scăuieş lîngă vatră, pană ce va veni. Aştept numai să mă spoveduiesc şi apoi să întru în noianul veciniciei.
Moartea, ca o bună şi îngăduitoare persoană, se puse pe scăuieş şi aşteptă un ceas să vie preotul. Dar văzînd atîta
30    zăbavă, zise gazdei:
— Moşnege, nu ţ-ai putut căuta de suflet de un veac de cînd nu ne-am întîlnit?
— Zău! n-aveam numai acea grijă, răspunse bătrînul c-un zîmbet de luare în rîs.
35 — Dacă ţi-e vorba aşa, strigă Moartea supărată de nelegiuirea lui, ţ-oi arăta eu!
— Şuguieşti? zise Toderică, văzîndu-o cum se silea să se coboare de pe vatră; te ştiu că eşti bunişoară şi că-mi vei mai dărui cîţiva ani.
40 — Cîţiva ani, ticălosule! (şi se trudea să se deie jos de pe vatră).
— Negreşit; dar astă dată n-oi cere mult, căci m-am săturat de bătrîneţe; m-oi mulţămi cu patruzeci de ani.
60
Moartea simţi că o putere nevăzută o ţinea pe scăuieş precum odinioară în copac, dar de ciudă şi de mînie nu voia să deie nimic.
— Ştiu un meşteşug să te fac blîndă, zise Toderică; şi 5   îndată puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braţ de
vreascuri. Focul îndată s-a aprins şi a împlut de pară şi de fum într-atîta cuptorul, încît Morţei îi venea să-şi deie duhul.
— Valeu, valeu! a strigat, simţindu-şi bătrînele oase pră-10   jindu-se; scapă-mă şi făgăduiesc să-ţi dau patruzeci ani de
sănătate.
Atunci Toderică i-a dat drumul şi Moartea a fugit pe jumătate pîrlită.
Sfîrşindu-se şi anii aceştia, s-a înturnat să-şi ieie omul, 15    care o aştepta la uşă c-un sac de-a spinare.
— Astă dată n-ai încotro cotigi, îi zise, dar ce ai în sacul acela ?
— Sufletele a doisprezece jucători, prietini ai mei, pre care i-am scos din iad, sînt acum vro sută cinzeci de ani.
20 _ Vie dar şi ei cu tine! zise Moartea, şi apucîndu-1 de chică, se înălţă în văzduh, zbură spre apus şi se vîrî în ocna părăsită.
Sosind la porţile iadului, bătu de trei ori.
— Cine bate? au întrebat din năuntru. 25        — Toderică jucătorul, răspunse Moartea.
— Să nu cumva să deschideţi! strigă Scaraoţchi, adu-cîndu-şi aminte de stosul ce jucase cu el; coţcariul acela-i în stare să-mi pustiiască împărăţia.
Scaraoţchi nevrînd să deschidă, Moartea, vrînd-nevrînd 30    (căci dorea să-şi răzbune) şi cu mare părere de rău, a trebuit să plece spre ceruri.
— Cine eşti tu ? întrebă sfîntul Petre pe Toderică, după ce Moartea 1-a pus dinaintea porţii raiului.
— Vechea voastră gazdă, răspuns el, acel  care odată 35   v-a ospătat cu vînatul său.
— Cum cutezi să te înfăţoşezi aice în starea ce te văd? Nu ştii că ceriul este închis pentru cei ca tine? Bre! bre! bre! Tu eşti bun de talpa iadului şi ai încă obraz să cauţi loc în rai!
40 — Sfinte Petre! zise Toderică, mi se pare că eu nu te-am priimit aşa, cînd ai venit împreună cu Domnul nostru de mi-aţi cerut găzduire.
61
— Toate aceste-s frumoase şi bune, adaose apostolul cu un glas pe care voia să-1 arate aspru, deşi se cunoştea că-i este milă; dar eu nu voi să-mi găsesc beleaua dîndu-ţi drumul în rai fără de ştire. îngăduie pană voi spune stăpînului şi
5   apoi vom vedea ce-om putea face.
Domnul nostru, înştiinţîndu-se de venirea lui Toderică, au venit la poartă, unde el sta îngenucheat pe prag cu sufletele sale, avînd şese în dreapta şi şese în stînga şi milostivin-du-se:
10        — Bine, treacă pentru tine, i-au zis; dar sufletele aceste ce sînt drepte a iadului, mi-e nu ştiu cum să le priimesc.
— Doamne! zise Toderică, cînd am avut cinste a te priimi în casa mea, erai întovărăşit de doisprezece călători şi eu v-am priimit pre toţi şi v-am ospătat şi v-am găzduit cum
15   am putut mai bine.
— Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta, zise Domnul nostru cu un zîmbet îndurător. Haide intraţi, de vreme ce aţi venit; ai noroc că m-ai găsit în chef bun; almin-trele n-aş îngădui un lucru care poate da pildă rea.
20 N.B. Povestea asta se tipări în foaia Propăşirea mai mult ca să împle
coloanele jurnalului, decît ca meritînd vro însemnătate literară. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext Tartufilor politici ca să închidă jurnalul şi să exileze pe autor!
II
Fragmente istorice
Aprodul Purice. Alexandru Lăpuşneanu. Sobieski şi românii. Regele Poloniei şi Domnul Moldaviei. Cîntec vechi.
APRODUL PURICE
1486
„Fost-au acest domn om nu mare la stat, însă întreg, drept, viteaz şi meşter la războaie ... Şi era mare jale şi plins în norod pentru perderea acestui domn bun"
Vornicul  Ureche,   La viaţa lui Ştefan cel Mare
Ciocîrlia cea voioasă în văzduh se legăna Ş-înturnarea primăverii prin dulci ciripiri serba, Plugariul cu hărnicie s-apucase de arat Pămîntul ce era încă d-al său sînge rourat; 5    Uitas-acum moldovanul trecutele lui nevoi, Şi cu fluierul la gură, păstorul pe lîngă oi Cîntă dragostele sale. Vai! el nu putea gîci Că vrăjmaşu-ntr-a lui ţară se găteşte-a năvăli.
Generalul cel mai falnic a dîrjilor ungureni,
1°    Hroiot1 ros de-nverşunarea ce avea pe moldoveni — Care-n multe sîngeroase lupte i-au fost arătat Că nume de viteaz mare pe nedrept şi-a cîştigat — Luînd veste cum că Ştefan domnul lor atunci s-afla în ţinuturi depărtate, avînd cu el oastea sa,
15    Socoti că favorabil prilej altul n-a găsi
De moldoveni şi de Ştefan deodată a-şi răsplăti, Ca să poată c-o lovire acea ruşine spăla, Ce româneştile arme au săpat pe fruntea sa. Aşadar adunînd noaptea pre toţi ofiţerii sei,
20   Le espuse-a sale planuri, şi le zise: „Fraţii mei!
Ştiţi c-aceşti români sălbatici, vrăjmaşi aprigi, ne-mpăcaţi, Au ucis mulţime mare dintr-ai noştri bravi soldaţi, Ştiţi că însetaţi de sînge în Ungaria au întrat, Şi că foc şi pustiire pe-a lor urmă au lăsat;
25    îar noi care bărbăteşte n-am lipsit a ne lupta,
De abia numai prin fugă viaţa ne-am putut scăpa, Şi cununile de lauri ce-n războaie-am adunat Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat; Oare-această înfruntare şi batjocoră şi reu,
30   N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu?
N-a să mai sosească vremea să ne răzbunăm şi noi, S-arătăm că-n unguri curge viteaz sînge de eroi?
65
Vremea este îndămînă, prilejul favorit or,
Oastea lor este departe, şi cu ea-i şi domnul lor;
35   Mergiţi dar, şi-n astă noapte toţi ostaşii vă gătiţi Şi cînd va miji de ziuă, nesmintit călări să fiţi, Ca prin marş iute şi grabnic, fără veste să-i călcăm. Cine sînt ungurii noştri şi Hroiot să le-arătăm." Se fălea deşertul ungur cu-acel vis amăgitor,
40   Că o ţară neapărată va pustii prea uşor, Ş-în a sa zădărnicie i se păre că vedea Lacrimile cum se varsă, sîngele cum şiroia! Dar dreptatea Provedinţii n-au putut îngădui Gîndul său cel sîngeratic să se poată săvîrşi;
45   Şi Dumnezeu milostivul p-al său popul credincios Nu-1 va lăsa în călcarea ungurului fioros. Deci sfîntul duh cu-ndurare pe un român însuflînd, Ce de mult se afla încă pintre unguri petrecînd, Şi carele auzise tot planul acel cumplit,
50   Ce asupra ţării sale ungurii au slimuit,
Deşi se găsea nemernic, pribegit din ţara sa, Patriotică simţire în inimă-i tot s-afla; Aşadar în vălmăşagul ce gătirea prileji, S-aruncă pe-un cal cu grabă şi spre Moldova porni.
55   După ce ieşi din lagăr alergă necontenit
Toată noaptea, păn-ajunse cînd soarele-a răsărit în oraş la Roman, unde pre pîrcălabul aflînd, Şi primejdia ce vine abia a-i spune-apucînd, De osteneală şi de trudă a căzut jos leşinat,
60   Iar calul său lîngă dînsul răsuflarea ş-a şi dat.
De îndată pîrcălabul un minut n-a zăbovit Şi un curier în pripă la Ştefan a răpezit; Iar satelor de pe mărgini, porunci a se găti Cu săcuri, topoare, coase, cu ce vor putea găsi,
<55   Totodată dînd de ştire şi pre la boierinaşi Ca cu oamenii de oaste, cu vecinii şi slujbaşi, Cu toţii, şi mic şi mare, să grăbeasc-a alerga La şesurile Moldovei unde el se va afla; Apoi strîngînd călăraşii şi parte din tîrgoveţi
70   înarmaţi cu lănci, cu săbii, cu arce şi cu săneţi, Au ieşit din tîrg afară cu mica urdia sa, Şi pre duşman fără frică ca să vie-îl aştepta.
Precum norul de lăcuste soarele întunecînd Vine pre sus cu iuţeală ţarinile-ameninţînd,
75   încît tremurînd aşteaptă spărietul muncitor
66
Neştiind unde-a să cadă acel nor îngrozitor; S-amăgeşte cu nădejdea că ogoru-i va scăpa, Şi-a sudorei sale roduri va putea înc-aduna; însă d-odată lăcusta cade toată pe cîmpii 80   Ş-într-un clip în praf priface ţarini, hoalde-ogoare, vii. Sau după cum primăvara omătul cel adunat Pintre rîpi, şi d-a lui Febus calde raze săgetat Se topeşte şi s-azvîrle, şiroi iute furios, în pîrăul care curge pintre flori în vale jos, 85   îl turbură, îl măreşte, îl îmflă cu al său val, Şi nu-1 lasă păn-nu-1 face de se varsă piste mal; Cîmpiile se îneacă, iar păstorii spăimîntaţi S-aciuiază cu-a lor turme în munţii învecinaţi; Acest fel sumeţii unguri în Moldova năbuşesc. 90   Orice-ntîmpină nainte robesc, taie, pîrjoles'c, Cu omor şi pustiire drumul lor se însemna, Nainte lor merge groaza, ş-în urmă foc fumega; Dar spre-a Romanului parte de ce se apropia Hroiot aflînd pustii sate a-nţălege nu putea, 95   Care poate fi pricina acelui bejănărit,
Căci el crede că de dînsul nimene nici au gîndit; Deci îndată porunceşte să-i afle pre cineva Prin colibe, prin bordeie, ca să-1 poată întreba.
Iată că îmblînd haiducii piste un moşneag au dat,
100    Gîrbovit de bătrîneţă, într-un toiag răzămât; A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii, Faţa lui cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii îl aseamănă că este îngerul ocrotitor Al acelor pustii sate, sau duhul tînguitor.
105   El pană la Hroiot vine cu pas lin şi măsurat, Fără grijă, deşi este de catane-ncungiurat, Şi aşteaptă să-1 întrebe. — „Unchiaşule, ien să-mi spui De ce pricină p-aicea nici un locuitor nu-i?" Astfel Hroiot îi grăieşte. — „Pricina însuţi o vezi,
110   (îi răspunde-atunci bătrînul) şi încă mai cercetezi? Pricina bejănăriei ş-a jalei obşteşti, tu eşti, Hoţ turbat şi fără lege care prăzi şi pustieşti! Care vii cu cete multe de tîlhari şi prădători S-aduci jale în locaşul unor pacinici muncitori!
115   Nu purta grijă! cu dînşii curînd te vei întîlni Şi amar îţi vei da seama, foarte greu te-i răfui. Dumnezeu mult milostivul nu gîndi că te-a lăsa Să sfîşii cu-a ta turbare credincioasă turma sa,
67
Ce-şi va înturna urgia preste spurcat capul tău,
120   Ş-îl va detuna zdrobindu-1 cu-nfocat trăsnitul său!" Zicînd, face semnul crucei şi din greu a suspinat. — Cine-n minutul acela să-1 vază s-ar fi-ntîmplat L-ar fi socotit că este din ceruri vrun prooroc. — „Spînzuraţi-1! înţepaţi-1! tăieţi-1! daţi-1 în foc!"
125    Strigă haiducii, husarii şi tot trupul ostăşesc.
Ş-acum mii de lănci şi săbii pe deasupră-i se-nvîrtesc. Bătrînul aşteaptă moartea fără a se oţări, El pentru ţara lui este mulţămit a se jertfi; Dar Hroiot strigă să-1 lasă; catanele se supun,
130    îi fac loc, se dau în lături, mîna pre el nu mai pun. Generalul lor simţeşte după cîte auzi, Că uşoară biruinţa, cum gîndeşte, nu-i va fi. Deci în cete d-o potrivă oştenii săi adunînd, Pre haiduci puind în mijloc, călărimea înşirînd,
135   Lasă trupul cel mai mare sub nişte vechi ofiţeri Şi el c-o parte aleasă de călăreţi volonteri, Purcede mai înainte nerăbdător de a şti Dacă-n drumul său vro oaste de români va întîlni. După ce cîteva ceasuri merseră cu un pas des
140   Văzur-aproape de Roman, pe-ntinsul Moldovei şes, Un puţin număr de oameni, tot în cete împărţit; îns-acea adunătură era mîndră de privit. D-o parte boierinaşii, d-a lor slugi încungiuraţi, Călări pe armăsari ageri şi felurit îmbrăcaţi,
145    Fieştecare dintr-înşii cîte-o dovadă purta
De la duşmanul, pre care 1-a fost învins mîna sa. Unul c-o sabie-întoarsă, c-un capot roş înfirat Şi haine înaurite, este turceşte-mbrăcat; Altul încalecă iarăşi un cal de Don căzăcesc,
150    Poartă o suliţă lungă, şi un hanger calmucesc;
îmbrăcat c-un ceapchin verde, şi blănit tot cu samur, Un tînăr se hereţeşte p-un sirep armăsar sur; Chingile, şeaua lui, frîul, ferecate cu argint Arată cum că luate de la vrun mare leah sînt.
155    Pe a altuia frumoasă înaurită harşea
într-un colţ se vede-un vultur ce-o cruce-n gură ţinea, Nu rămîne îndoială că acel odor bogat De la domnul Vlad sau Radul, în război a fost luat. Alţii cu săgeţi şi arce au căciule tătăreşti,
160    însă cea mai mare parte poartă cuşme ţurcăneşti 2. De acolo nu departe ţăranii stau adunaţi,
Cu securi, cu lănci, cu coase şi topoare înarmaţi;
A lor mîneci suflecate, aerul posomorit,
Tăcerea lor, toate-arată că spre război s-au gătit.
165 Pîrcălabul mai nainte era cu-ai săi călăreţi,
Avînd strînşi pre lingă dînsul slujbaşii şi tîrgoveţi; Deci văzînd cum că vrăjmaşul cît putea vinea spre ei, Se întoarce şi le zice: — „Iată duşmanul, flăcăi! Năvăliţi la el cu toţii, voiniceşte vă luptaţi,
170   Ţara şi casele voastre în pradă-i să nu lăsaţi.
Daţi de tot! să n-aveţi milă d-un vrăjmaş ce ne-au prădat, Care cu foc şi cu sînge urma lui ş-au însemnat; Buciumaţi, şi Doamne-ajută!" — Cu toţii strigă: „Amin! Aideţi fraţi din ţara noastră să alungăm pre păgîn!"3
I75   D-abea dobele şi surle semnul bătăii vestesc, îndată cu toţi în oastea ungurilor năvălesc Strigînd: „Ucideţi! ucideţi! daţi tot de tot! nu vă-nduraţi! Pre vrăjmaşii ce ne pradă nu miluiţi! nu cruţaţi!" Cu-a lor groznică năvală cai, călăreţi oborînd,
l80   Aduc neorînduială într-a duşmanilor rînd; în zădar stau ungurenii şi vitijeşte se bat, Românul nu-i bagă seamă, şi ţăranul încruntat Face jertvă răzbunării şi pre prins şi pre rănit, în zădar şi ofiţerii, şi Hroiot oştean vestit,
185   Ca să-i mai îmbărbăteze, d-a valma pintre soldaţi Se luptă; nu văd, n-ascultă husarii înspăimîntaţi, Ş-ameninţîndu-i din urmă cuţitul moldovenesc, Să plece acum de fugă se îndeasă, se gătesc. Iată c-atunci ceea oaste se ivea dintr-un ponor,
190   Ungurenii prind la suflet văzînd că vine-ajutor, Se întorc cu bărbăţie, se înşiră iar la loc, Şi războiul se-ncleştează, mai ucigaş, mai cu foc.
După cîteva minute toată oastea le-au sosit, Husari, haiduci şi cătane pe români au năpădit;
195   Deci îndată toată faţa bătăii au prefăcut,
Căci măcar că moldovenii cumpătul nu şi-au perdut, Dar de multă ungurime năduşiţi, încungiuraţi, Cădeau precum snopii vara, de sabie săceraţi. Dos la dos, spate la spate, se bat desnădejduit,
200   Lovirile le-s grozave încît nu-i de povestit; Subt a românului paloş sîngele curge părău Păn-cînd braţu-i amorţeşte fiind rănit foarte greu, Scapă sabia din mînă; în sfîrşit şi el căzînd, Răstoarnă încă pe-un duşman ce-1 vede lîngă el stînd.
69
205   Dumnezeule! la tine nădejdea lor au rămas,
înalţe-să păn-la tronu-ţi a lor trist şi jalnic glas! Şi trimite-le din ceruri un înger într-ajutor Căci se bat pentru scăparea ş-apărarea ţării lor. Coperiţi de rane grele, făcînd semnul sfintei cruci,
210    îşi dau duhul sub cuţitul sălbatecilor haiduci! Pîrcălabul plin de scîrbă, cu cîţiva boierinaşi, Mai avînd pe lîngă sine vro sută de călăraşi, Nădejde de mîntuire de nicăiuri aşteptînd, Şi decît trai cu ruşine moarte mai bine-alegînd,
215   Hotărăşte să s-arunce între duşmani desperat, Şi să moară cum se cade unui brav adevărat. Cînd deci astă hotărîre a împlini se gătea, Iat-un călăreţ zăreşte ce-n fugă spre el vinea, De pulbere ce rădică calul său cel înspumat Nu putea ca să-1 cunoască, dar inima i-a săltat,
220   Ea parcă-i spune c-acela aduce vrun ajutor, Pentru bravii ce de unguri fără milă se omor. Nu trecu mult şi atunce ochilor nu a crezut, Cînd pre Purice aprodul lîngă dînsul a văzut, Purice, care-n războaie a fost pururea vestit,
225   Român vrednic întru toate, a lui Ştefan favorit.
— „Pîrcălabe, sănătate! (zice), Ştefan a plecat Cum luă înştiinţarea ce prin cartea ta i-ai dat;
Şi m-a şi pornit la tine ca să-ţi spun să te grăbeşti Să aduni oameni de oaste cîţi vei putea să găseşti, 230   Şi-naintea lui îndată, cu toţi să alergaţi..."
— „Oamenii mei, iată-i, frate, cu vrăjmaşu-ncăieraţi! îi răspunde pîrcălabul, de trei ceasuri ne-ncetat
Se luptă cu vitejie şi mult sînge s-a vărsat,
Căci a duşmanilor noştri numărul e înzecit, 235   Şi zece-odihniţi unguri stau p-un român ostenit!"
Aprodul atunci îi zice: „De este aşa, apoi
Să te tragi cu cîtă oaste ţi-a rămas încă spre noi,
Căci acum la Şiret, Ştefan trebuie să fi sosit;
Eu mă-ntorc, te las cu Domnul, solia mi-am împlinit". 240    Sfîrşind, fără de zăbavă, s-aruncă pe calul seu,
îi dă pinteni, şi le strigă: „Rămîneţi cu Dumnezeu!" îndată şi pîrcălabul semn de retiradă dînd,
Şi restul oştilor sale la un loc tot adunînd,
începură a se trage cu regulă şi încet, 245    Spre oaste ce tăbărîse la Şcheie lîngă Şiret.
70
Cum a primit curierul de pîrcălabul trimes Ştefan din toat-a sa oaste a treia parte-a ales, Şi mergînd cu un marş grabnic toată noaptea păn-în zi,
250   A doua zi pe amează în şes la Şiret sosi: Acolo spre răsuflarea oştilor a tăbărit, Ş-în trei trupuri osebite oastea sa a împărţit, Darabanii cei cu plete, toţi săneţe lungi purtînd, Armăşeii cei sălbateci, barbe stufoase avînd;
255   Simenii cei iuţi cu arce, şi cu măciuci în fălii, Toţi aceştia pedestri, număr ca la şapte mii; Era sub vornicul Boldur, oştean vechi şi ispitit, în războaie şi în taberi crescut şi îmbătrînit; Paharnicul Coste iarăşi avea pe seama lui daţi
260   Panţirii şi leficiii toţi cu zale îmbrăcaţi * Iar copiii şi aprozii, de boierenaşi feciori, Carii ostăşescul prapur a păzi erau datori, Pre voievod totdeauna la războaie străjuiau, Şi haine foarte frumoase şi bogate arme-aveau 5;
265    în mijlocul lor călare eroul Ştefan era,
Şi vechiul steag a Moldovei înainte-i flutura. (Pe dînsul era d-o parte cap de zimbru-nfăţoşat, Iar dincolo sfîntul Gheorghe călare şi înarmat.) Acolo se află iarăşi al oştilor veteran,
270   Arbur hatmanul ce-n mînă poart-un groznic buzdugan, Pre care ca pre o mince de copil îl arunca, Dar az omul cel mai tare de abia l-ar rădica, Altă armă el nu are, nici voieşte-a mai avea, Căci îi place cînd pre duşman c-o izbire îl turtea.
275 Iată se aude zgomot, împuşcături şi strigări,
Chiote de biruinţă, ş-a cailor rînchezări; Piste puţin se zăreşte şi steagul pîrcălăbesc, încungiurat de vitejii ce-1 apără şi-1 păzesc, Pe-mpregiurul lui grămadă stau ca zid nerăzbătut,
280    Să puie pe dînsul mîna ungurul nici c-a putut; Plini de pulbere şi sînge, de rane acoperiţi, Aceşti bravi se luptă straşnic, căci sînt desnădejduiţi. Se-nfioară ungureanul şi stă trist a socoti Că această biruinţă multă oaste îi jertfi,
285   Dar bucuria izbînzii întristarea-i întrecea,
Că-i aproape răsplătirea lui prin gînd nu îi trecea, Pentru că-ntru-o luncă deasă oastea românească sta. Şi porunca să înceapă bătălia aştepta.
Deci Ştefan lăsînd în urmă o strajă de călăraşi,
71
290
295
300
305
310
315
320
325
330
72
Orînduieşte pre Boldur cu-ai săi harnici pedestraşi, Să meargă să năpustească în haiducii ungureşti, Iar panţirii să lovească aripele duşmăneşti; După aceasta s-întoarce şi acest fel le grăi: „Ostaşi! Voi ştiţi foarte bine că spre a ne birui Alţi mai însemnători duşmani în zădar s-au ispitit, Ce a săbiilor noastre ei cercară ascuţit; Apoi suferi-vom astăzi ca aceşti cutezători, Vrednici d-a purta mai bine nume de hoţi prădători, Să vie cu sumeţie chiar într-al nostru pămînt Să robească şi să prade? Nu; cît eu în viaţă sînt Nu va fi. Dumnezeu sfîntul ne va împuternici, Sumeţa lor cutezare să o putem pedepsi. Precum la Soci, la Soroca, la Lipniţă v-aţi purtat, La Baia, la Cursul-Apei, şi la Rîmnicu-Sărat 6, Astăzi şi cu ungurenii tot aşa să vă purtaţi; Şi la orice întîmplare totdeauna s-alergaţi, Unde-ţi zări astă pană de la gugiumana mea Pre care pe drumul slavei pururea o veţi vedea."7 Zice: şi s-arunc-în duşmani de aprozi încungiurat, Vornicul Boldur atuncea şi el năvală a dat; Arbure viteazul hatman cu călărimea cea grea, Năpădeşte-n husărime şi începe a tăia; Vai şi amar de acela nenorocit ungurean, Pre care îl întîlneşte straşnicul lui buzdugan!
Precum cînd o stîncă mare dintr-un munte s-a surpat Zdrobeşte, oboară, sfarmă, orice-n drumu-i a aflat; Casele de pe costişă, grădini, saduri, livezi, vii, Prăvale, rostogoleşte cirezi, turme, herghelii, Pană ce se întîlneşte cu nişte-nvechiţi stejari Uitaţi de timp şi de veacuri pe a muntelui dărmări, Uriaşa stînc-atunce toată puterea perzind Nu mai face stricăciune neclintită rămîind, Iar norodul de pe vale care sta înspăimîntat, Dă lui Dumnezeu mărire văzîndu-se c-au scăpat. Sau după cum hoţul noaptea prin codru călătorind, Şi la prada ce-a să facă cu mulţămire gîndind; Se bucură cînd priveşte ceriul învălit cu nor, Căci are bună nădejde c-a putea prăda uşor, Ş-acum calul său prin pinteni îl sileşte-a alerga, Dar fulgeră şi trăsneşte tocmai dinaintea sa! Calul sare, sforăieşte, şi tîlharu-ncreminit Scapă dîrlogii din mînă socotindu-se perit.
335
340
345
350
355
360
365
370
375
Astfel şi Hroiot rămasă cînd pre Ştefan a văzut, Ce din luptele trecute îi era pre cunoscut; însă trebui să stea faţă, n-are-încotro cotigi, E perdut şi el şi oastea dacă nu va izbîndi.
A cailor rînchezare, pocnetul cel de săneţi, Vreamătul şi şuieratul a mii de mii de săgeţi, Zăngănitul cel de săbii, pulberea ce păn-în nori Se înalţă în vîrteje de 1-atîţa luptători, A trîmbeţilor şi surle răsunet scîrţiitor, Ţipetele, văitarea, gemătul celor ce mor, îngrozesc pre călătorul ce-şi urmează calea sa, Şi urechile-astupîndu-şi, se ascunde undeva.
Românii cu-a lor iuţeală prăvălind răstoarnă tot; Ungurii să stea-împrotivă se silesc şi ei cît pot, însă furia română sparge, sfarmă orice greu. în zădar şi ofiţerii se luptă, se bat mereu, în zădar mai fac manevre ş-în tot chipul se sucesc, Nimica nu pot a face, nimica nu isprăvesc.
Acum toţi plecau de fugă cu sufletul îngrozit, Cînd Hroiot cu bărbăţie înc-o dată i-au oprit Strigîndu-le: „Unde mergeţi? încotro vreţi să fugiţi? Au doar că sînteţi aproape de casă vă-nchipuiţi ? însă păn-la ţara noastră, eu vă pot încredinţa, Că nici unul din noi astăzi nu va mai putea scăpa. Nu-i alt mijloc de scăpare decît toţi să năvălim în corpul unde e Ştefan şi pre el să-1 oborim, De-1 vom omorî pre dînsul să ştiţi bine c-am scăpat; Acolo izbiţi cu toţi şi vă bateţi desperat." Deci urmînd planul acesta, ei spre Ştefan năbuşesc. Copiii şi cu aprozii ce pre domnul ocolesc, Se luptă cu vetejie toţi pre lîngă prinţul lor, Sfarmă, taie şi dumică, fac înfricoşat omor; Dar haiducii sînt ca zidul şi desnădăjduit dau, Se bat bine şi husarii şi neclintiţi pe loc stau. Viteazul braţ a lui Ştefan   prin vrăjmaşi cărări făcea, De a sîngelui vărsare   pămîntul se înroşea; Cînd d-un plumb dintr-o sâneaţă   calul său rănit fiind, Sforăieşte ş-apoi cade încă-o dată nechezind. Cade şi eroul Ştefan, zicînd: „Copii, nu vă daţi! Şi pre domnul vostru pradă duşmanilor nu lăsaţi." Hroiot strigă în glas mare: „Fraţilor, am biruit! Fiorosul nostru duşman a căzut şi a perit; Pe trupul lui puneţi mîna, hrană corbilor să-1 dăm,
73
I
Ca şi ei să se-ndulcească, cînd şi noi ne răzbunăm." Sumeţindu-se vrăjmaşii năvălesc mai furioşi;
însă nu  pot să răzbată pintre-aprozii credincioşi.
Toţi împregiuru-i s-aşează, se luptă ca nişte lei, 380    în zădar ungurii îmbla să-ş facă loc pintre ei;
De sabia românească se înjunghe, se omor,
Se fac jertvă cutezării şi obrăzniciei lor.
în vremea aceasta Ştefan să se scoale izbutind
Şi din căderea aceea nimica nepătimind, 385   Cere alt cal; deci îndată, Purice descăleca,
Şi ţiind frîul şi scara la domnul său îl trasă
Zicînd: „Doamne! Iată calul, arată-le mai curînd
Că de tine ungureanul n-au scăpat într-acest rînd".
Dar de stat fiind mic, Ştefan nu putea încăleca. 390   Purice-atunci iar îi zice: „De voieşti măria ta,
Eu un moşinoi m-oi face pe carele să te sui".
Ş-îndată pe brînci se pune jos la picioarele lui.
Deci cu mijlocul acesta, eroul încălecînd,
Cătră dînsul se întoarce şi îi zice-aşa zîmbind: 355    „De va  vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm
De primejdia aceasta întru care ne aflăm,
Să ştii, Purice, băiete, că nu-i mai fi moşinoi,
Ce, spre vrednică răsplată, movilă-a te face vroi."8
Atunce din nou în duşmani se aruncă mai cumplit. 400   Ungurul văzîndu-1 iarăşi rămîne încreminit,
Perde toată bărbăţia ce nădejde-i insuflă,
Şi ori pleacă ca să fugă, sau prins de război se dă, Iată c-un vuiet de dobe se aude răsunînd,
Şi un daraban spre Ştefan în fuga mare-alergînd, 405    (Plină de colb şi de sînge era-mbrăcămintea sa)
De departe îi şi strigă: „Să trăieşti, măria-ta!
Duşmanii se biruiră, şi de fugă au plecat;
Arbur hatmanul din urmă de goană acum i-au luat." Călărimea cea uşoară ce-napoi au fost rămas 4io   După porunca ei dată, ajungînd într-acel ceas,
Cu o nouă-nfuriere în unguri au năvălit;
Războiul ce ţinea încă îndată l-au hotărit.
Atuncea spaima şi groaza pre protivnici au cuprins,
Se împrăştie ca apa pe şesul acel întins; 415    împlu dealurile, cîmpii, unde pot se mistuiesc:
Unii se dau prinşi la duşman, la mila lui năzuiesc,
Alţii iar rămîn pe drumuri călcaţi de cai şi zdrobiţi,
Cei mai mulţi cad şi-ş dau duhul d-osteneală obosiţi.
74
Pîrcălabul plin de sînge, de moarte fiind rănit,
420   Pană la viteazul Ştefan să-1 ducă a poruncit, Lîngă care aducîndu-1, el a suspinat din greu, Zicîndu-i: „Părinte doamne, a sosit minutul meu! Eu astăzi cătr-a mea ţară datoria-mi împlinii, Şi lui Dumnezeu dau slavă căci te văz păn-nu murii.
425   Dar o fiică pre-iubită şi soţia mi-au rămas
Fără nici o mîngăiere. Eu în seama ta le las! . . . Să-ţi fie milă de ele!" Zicînd înalţă-un ochi slab Spre Ştefan, şi îşi dă duhul bunul vrednic pîrcălab! Sîngerînd din două rane, obosit şi desperat
430   Hroiot alerga spre munte pe al său cal înspumat, Dar norocul ce-i zîmbise păn-atunci 1-a părăsit; Ceasul răplătirei drepte, ceasul morţii i-a sosit! Purice care din urmă îl gonea neîncetat îl ajunge, şi îndată capul său i-a retezat;
435   Apoi înfigînd în lance acest sîngeros trofeu,
Se întoarce de-1 închină lui Ştefan, domnului seu.
Soarele-acum cu mărire se pleca cătr-asfinţit, Luminînd cîmpul acela de cadavre coperit; Ştefan acolo cu oastea atunce descălecînd,
440   Boierii, el, căpitanii, toţi genuchile plecînd, Aduc laudă şi slavă cerescului împărat, Mulţămindu-i c-umilinţă de mila ce-au răvărsat, Piste ţara ce slăveşte numele său cel mărit, Nelăsîndu-o în prada ereticului cumplit.9
445 Săvîrşind această sfîntă datorie-au poruncit
Trupurile să s-adune vitezilor ce-au perit în această bătălie patria lor apărînd; Carii cu prohod de lacrimi într-un şanţ mare-ngropînd, D-asupra lor o movilă cu mărire-au înălţat,
450   Ca să fie totdeauna monument nestrămutat.
A doua zi dimineaţa oastea toată cu lin pas Sosi-n Roman, unde Ştefan la biserică au tras; (Acolo pre-cuviosul Tarasie l-aştepta, Ţiind cartea mîntuirei, şi crucea în mîna sa);
455   După ce dar sfînta slujbă cu slavă s-a săvîrşit, Şi Dumnezeu înduratul prin tedeum s-au mărit, Căpitanii şi ostaşii la gazde s-au aşezat; Iar voievodul îndată au trimis de i-a chemat Pre trista pîrcălăbeasă, caria dacă veni,
75
460
465
470
475
480
485
490
495
76
Cu o blîndă duioşie el aceste îi grăi:
„Bărbatul tău, jupîneasă, luptîndu-se cu Hroiot
A căzut pe cîmpul slavei ca un viteaz patriot;
Perderea acestui vrednic moldovan adevărat,
Crede-mă că şi pre mine nu puţin m-a întristat,
Căci aş fi ales mai bine să perd un întreg ţinut;
Dar astfel 1-a menit soarta şi cerul aşa a vrut.
De voi d-acum înainte trebui eu să îngrijesc,
Deci ţie din visterie pensie îţi rînduiesc;
însă păn-a nu-şi da duhul fiindcă mi-a arătat
Că are şi o copilă, în vrîstă de măritat,
Vei afla şi pentru dînsa ceea ce-am hotărît eu;
Mîngăi-te, jupîneasă, mulţămind lui Dumnezeu!"
Apoi pre Purice-aprodul chemîndu-1 îi zis-aşa:
„Purice! cunosc bravura, laud bărbăţia ta;
Te-ai purtat cu vitejie, şi eu sînt îndatorat
Să-mi împlinesc juruinţa ce la război ţ-am fost dat.
Deci de acum înainte Movilă te vei numi,
Ca numele tău cu slavă să se poată pomeni.
Iar fiindcă tu ieri calul mi l-ai fost dat împrumut,
îţi dau cinci moşii cu sate în a Sorocii ţinut;
Şi ca viaţă   fericită să petreci precum doresc
Cu-a pîrcălabului fată voi să te căsătoresc;
Ca să ştii şi cît preţ are în ochi-mi un bun ostaş,
Te înalţ spre răsplătire la rangul de vel-armaş." 10
Sfîrşind, hatmanul îndată pre Movilă-a îmbrăcat
C-un contuş frumos de nurcă, şi Ştefan în mîni i-a dat
Buzduganul armăşiei de argint şi poleit,
Şi ceremonia asta acest fel s-a săvîrşit.
A doua zi îngroparea pîrcălabului făcînd, Şi pre Movilă armaşul cu fata lui cununînd, Viteazul Ştefan cel Mare cu oastea sa s-au pornit, Şi la cetatea Sucevei în bună pace-au sosit.
Neamul lui Movilă-armaşul multă vreme-a fost vestit Şi pe tronul României mulţi domni din el au stătut, Dar din multele prefaceri ce pe ţară au venit, De abia acum mai este între nobili cunoscut.
I
10
15
20
25
30
35
40
Note
1 Hroiot au fost unul din cei mai vestiţi căpitani a oştilor regelui unguresc Matias Corvinu. Vrăjmaş neîmpăcat moldovenilor, el purure a fost uneltitor cruntelor războaie ce au nenorocit aceste ţări vecine.
2 în veacul XV, cînd România să cîrmuia de prinţii săi independanţi, la întîmplare de război, toţi boierinaşii ce locuiau pe la moşiile lor, erau datori să se oştească împrotiva duşmanilor; şi oricare proprietar şi boier aducea cu dînsul atîţi oameni de arme, pre cîţi starea şi puterea sa îl ierta. Această românească pospolită alcătuia un corp straşnic.
3 Ţăranul român cinstit dar superstiţios nu putea crede că ungurul care nu se ţinea de tractaturi şi nu posteşte vinerea şi mercurea, nu este păgîn. Vrînd să arate pe un om necinstit şi ateu, îl numea papistaş, şi această înverşunare asupra catolicilor le era Insuflată de misionarii ierarşiei con-stantinopolitane, care de la Consiliul Florenţii, totdeauna s-au îngrijit să nu scape din mină aceste ţări. Zicerea aceasta pană astăzi încă este ocă-rîtoare în gura ţăranului moldovan.
4 Corpul darabanilor subt comanda căpitanului de darabani, corpul simenilor subt aga şi armăşeii sub vel-armaş (în seama cărora era şi artileria) alcătuia o oaste de 20 mii pedestraşi; aseminea şi călărimea ce se împărţea în panţiri şi leficii cuprindea iarăş un trup de 10 mii. Aceste era puterile moldovenilor în vreme de pace; iar la vreme de război se îndoiau şi se întreiau trupele acestea. Pîrcălabul de Hotin alerga cu corpul lipcanilor, serdarul de Orhei cu regimentile lăpuşnene, toţi ispravnicii cu slujitorii lor, căpitanii plaiurilor cu plăieşii, şi în sfîrşit toţi boierinaşii cu oamenii lor de arme.
5 Copiii de casă şi aprozii alcătuiau gvardia domnească. Ei erau toţi călări, purtau căciuli ţurcăneşti cu pene, dulămi de catifea cu nasturi de argint (Vorn. Ureche).
6 Ştefan a biruit: la Baia, pe unguri, unde s-au şi rănit regele lor Matias. La Lipniţă, pe tătari, Iuînd prins şi pe fiiul lui Mainac Han care-i comanda. La Soroca, pe Ieşi şi pe cazaci, hatmanii cărora Lobod şi Nelivaico prinzîndu-i i-au tăiat. La Soci, Cursul Apei şi la Racova, pe turci şi pe românii din Valahia, sub comanda lui Vlad Ţepeluş şi Radul cel Frumos.
7 Aceste a zis Enric IV oştilor sale. îmi va sluji de iertare căci le-am pus în gura eroului român, vitejia lui, de care a dat dovezi în 40 de războaie împrotiva a duşmani groznici, şi în care au fost pururea biruitor.
8 Istoric.
9 Păn-a nu începe războiul, moldovenii nu lipseau a se ruga lui Dumnezeu pentru izbînda armelor lor. După biruinţă, cea întăi a lor datorie era să mulţămească acelui care cu al său puternic braţ i-au întărit şi i-au făcut învingători. Pietatea lui Ştefan IV, pe drept numit cel Mare, se arată prin 40 de monăstiri şi biserici ce a zidit, după numărul izbînzilor sale.
10 Istoric.
I
ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL
1564-1569
I
Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu . .
5 Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cîrmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, după înfrîngerea sa în două rînduri, de ostile Despotului, fugind la Costantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum să izgonească pre răpi-
10 torul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste de strînsură. însă pe lîngă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tătarilor Nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere.
15 Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîn-doi călări pe armăsari turceşti şi înarmaţi din cap pană în picioare.
— Ce socoti, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbîn-di-vom oare?
20 — Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-1 vor lăsa.
25 — Să deie Dumnezeu să n-aib nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodă la munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dînşii.
— Aceasta rămîne la înaltă înţelepciunea măriei-tale. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposi-
30   ră la o dumbravă.
— Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la măria-ta.
— Vie, răspunse Alexandru.
Curînd intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de )ierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrîni,
iar doi juni. Aceştii erau vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici.
Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pană la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. 5        — Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi.
— Să fii m.ta sănătos, răspunseră boierii.
— Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venit s-o mîntui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie.
— Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Motoc, ţara este liniş-10   tită şi poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt;
căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţînţar, armăsar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m.ta să te întorci înapoi ca . . .
15 — Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scîntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi
20   voi, cum înţăleg?1
— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi sîntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sînt hotărîţi a pribegi la unguri, la Ieşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu oşti streine şi vai de biata ţară cînd vom
25 avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Ştefan Tomşa . . .
— Tomşa! El te-au învăţat a vorbi cu atîta dîrzie ? Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca de arme din mîna
30   lui Bogdan. Ticălosul acel de Tomşa v-au învăţat . . . ?
— Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă.
— Au doar nu sînt şi eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, cînd eram numai stolnicul
35 Petre? Nu m-aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sînge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să cîştige dreptate şi mîngîiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi ? Ha! ha! ha!
Rîdea; muşchii i se suceau în rîsul acesta şi ochii lui
40   hojma clipeau.
1 Miron Costin.
79
10
1 t
20
25
30
35
— Cu voia măriii-tale, zise Stroici, vedem că moşia1 noastră a să cadă de isnoavă în călcarea paginilor. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta ?
— Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de pagini ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc.
— Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. — Destul, boieri! întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle şi din pelea lui căptuşeală dobelor mele.
Boierii ieşiră mîhniţi; Motoc rămase.
— Ce-ai rămas? întrebă Lăpuşneanul.
— Doamne! Doamne! zise Motoc, căzînd în genuchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! Adă-ţi aminte că eşti pămîntean 2, adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară. Doamne! sloboade ostile aceste de păgîni; vină numai cu cîţi moldoveni ai pe lîngă măria-ta şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei-tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom rădica slugile şi vecinii noştri. încredi-te în noi!
— Să mă-ncred în voi ? zise Lăpuşneanul înţelegîsd planul lui. Pesemne gîndeşti că eu nu ştiu zicătoarea3 moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba"? Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vîrtos ? Nu ştiu, că fiind mai mare peste ostile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriţă îmi este vechi duşman, dar încai niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moşie; îmi place a privi sumeţia lui, pre care nu se sileşte a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea şi minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mînîncă. Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi un nătărău de frunte, cînd m-aş încrede în tine ? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia
40
1 Patria.
2 Patriot.
3 Proverbul.
10
15
20
25
30
35
mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului. Sînt alţi trîntori de care trebuie curăţit stupul.
Motoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muşce, linge mîna care-1 bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce cîştigase; ştia că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa, ca neputînd înturna pre Lăpuşneanul din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe şi dare de bani, să mijlocească mazilia lui. Dar văzînd că el venea cu însuşi învoirea Porţii; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomşa cerură voie să rămîie a-1 întovărăşi. Acesta era planul lui Motoc ca să se poată lipi de Lăpuşneanul. Voia li se dete.
II
Ai să dai samă, doamnă! .
Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împrotivi, fugise în Valahia şi Lăpuşneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie şi nădejde, aducîndu-şi aminte de întăia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvăli urîtul caracter.
Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi: ştiau că norodul îi urăşte, şi pre domn că nu-i iubeşte.
îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi şi aţîţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod.
Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mică greşală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite şi el nu apuca să putrezească, cînd alt cap îi lua locul.
80
II
81
Nime nu îndrăznea a grăi împrotiva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, şerbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; 5 iar ostile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ţinea pe margeni; slobozind însă pre ostaşi pe la casele lor, le mărginise în puţin număr.
întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Motoc, care intrase iar în favor şi
10   care ieşea, după ce îi înfăţoşase planul unei nouă contribuţii. Se părea nestîmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, cînd o uşă lăturalnică deschizîndu-se, lăsă să între doamna Ruxanda. La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care —
15 zice hronica — cu multă jale şi mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vrîstă, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan. Iliaş, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă şi desfrînată domnie, se duse la Constantinopol,
20 unde îmbrăţoşă mahometismul şi în locul lui se sui pe tron Ştefan. Acesta fu mai rău decît fratele său; începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea, şi multe familii bogate ce se locuiseră în ţară pribegiră din pricina aceasta, aducînd sărăcie pămîntului şi cădere negoţului. Boierii care,
25 cei mai mulţi, era încuscriţi cu polonii şi cu ungurii, se supă-rară, şi corăspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotărîră peirea lui. Poate ar fi mai întîrziat a-şi pune în lucrare planul, dacă desfrînarea lui nu l-ar fi grăbit. „Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă," zice hronicarul în naivitatea
30 sa. într-o zi, cînd se afla la Ţuţora, nemaiaşteptînd sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca să nu-1 scape, au tăiat frînghiile cortului sub carele el şedea şi, dînd năvală, l-au ucis.
Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru 35 Rareş şi pre dînsa boierii ucigaşi o hotărîseră a fi soţie un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpuşneanul, ales de boierii pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui şi prinzîndu-1 îi tăie nasul şi-1 dete la călugărie; şi ca să tragă inimile norodului în care via încă pomenirea 40   lui Rareş, se însura şi luă el pre fiica lui.
Astfel gingaşa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului. Cînd întră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn.
Peste zobonul1 de stofă aurită, purta un benişel de fe-lendreş 2 albastru blănit cu samur, a căruia mînice atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe
5 grumazii ei atîrna o salbă de multe şiruri de mărgăritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea frumuseţă, care făcea odi-
10 nioară vestite pre femeile României şi care se găseşte rar acum, degenerînd cu amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tînjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimica s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădîndu-şi relegea şi pre celalalt ucis;
15 şi mai întăi hotărîtă de obştie a fi soţia lui Jolde (pre care nici îl ştia), acum fusese silită de aceeaşi obştie, care dispoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru-vodă, pre care cinstindu-1 şi supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-1 iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puţină
20   simţire omenească.
Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mîna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicîndu-o ca pre o pană, o puse pe genuchii săi.
— Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutîndu-o 25   pe frunte; ce pricină te face astăzi, cînd nu-i sărbătoare,
a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă?
— Lacrimile jupînesilor văduve care se varsă la uşa mea şi care strigă răsplătire la domnul Hristos şi la sfînta născătoare, pentru sîngele care verşi.
30 Lăpuşneanul, posomorîndu-se, desfăcu braţele; Ruxanda căzu la picioarele lui.
— O, bunul meu domn! viteazul meu soţ ! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîţa sărimani3! Gîndeşte că măria-ta eşti prea-puternic şi că nişte săraci
35 boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi lipseşte măriei-tale ? N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cît te iubesc ! şi copiii măriei-tale sînt frumoşi şi tineri. Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sîn-
40 1 O haină lungă deschisă dinainte.
2 Catifea.
3 Orfani.
82
83
gele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre Dumnezeu, socotind că făcînd biserici îl poţi împăca, şi. . .
— Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mîna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul1 din cingătoarea sa; dar îndată, stăpînindu-se, se plecă şi rădicînd pre Ruxanda de jos:
— Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întîmpla. Mul-ţămeşte sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, a cărui hram se prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut la Pîngăraţi, că ne-au oprit de a face un păcat, aducîndu-ne aminte că eşti mama copiilor noştri.
— De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, cînd voiam să întru, o jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului2 meu şi m-au oprit arătîndu-mi un cap ţintuit în poarta curţii. „Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii. . . Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!" şi îmi arăta capul sîngeros şi capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpîne! de atunci neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc!
— Şi ce vrei? întrebă Lăpuşneanul zîmbind.
— Vreu să nu mai verşi sînge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, că sare inima din mine.
— îţi făgăduiesc că de poimîne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; şi mîne îţi voi da un leac de frică.
— Cum? ce vrei să zici?
— Mîne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine şi pune la cale să ne gătească un ospăţ, căci mîne dau masă mare boierilor.
Doamna Ruxanda ieşi după ce iarăşi îi sărută mîna. Bărbatul său o pitrecu pană la uşă.
— Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armaşul său, care intrase atunce.
— Tot este gata.
— Dar oare vor veni?
— Vor veni.
1 Un cuţit a căruia mîner se ascundea în teacă şi care slujea spre înjunghierea duşmanului învins. în Franţia se numea misericorde.
2 Un fel de caretă aşezată pe dricuri.
III
Capul lui Motoc vrem . . .
De cu seară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi 5   domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prînzească la curte.
Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse şi boierii erau toţi adunaţi.
împrotiva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, 10 era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor şi peste ciulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur; iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă.
15 După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane şi, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfîntului. Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfîntului ar fi tresărit.
20 După aceasta, suindu-se iarăşi în strană, se înturnă cătră boieri şi zise:
„Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi pană astăzi, am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu ştie
25 de nu mi-a părut rău şi de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gîlcevirile şi vînzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. Astăzi sînt altfel trebile. Boierii şi-au venit în cunoştiinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor,
30 pentru că zice mîntuitorul: «Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile.»
Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iu-bindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti pre aproapele tău ca însuşi pre tine
35 şi să ne iertăm unii pre alţii, pentru că sîntem muritori, ru-gîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îşi făcu cruce — să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri."
Sfîrşind această deşănţată cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod
40   în faţă, în dreapta şi în stînga, zicînd:
— Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră!
85
— Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toţi, afară de doi juni boieri ce sta gînditori, răzămaţi de un mormînt lîngă uşă, însă nime nu le-a luat seama.
Lăpuşneanul ieşi din biserică, poftind pre boieri să vie ca să ospăteze împreună; şi încălecînd, se înturnă la palat. Toţi se împrăştiară.
— Cum îţi pare? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă.
— Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul Ia masă, răspunse celalalt; şi se amestecară în norod. Aceştii erau j Spancioc şi Stroici.
La curte se făcuse mare gătire pentru ospăţul acesta. Vestea se împrăştiase că domnul se împăcase cu boierii; şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor pute ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Motoc, care întrebuinţa creditul ce avea la domn, spre împilarea gloatei. Căci deşi era necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Motoc, Lăpuşneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta.
Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni • I călări, întovărăşiţi fieştecare de cîte două-trei slugi. Luau I f seamă însă că curtea era plină de lefecii înarmaţi şi că patru tu- ! nuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sînt puse | pentru a serba, după obicei, ceremonia prin salve. Unii poate | că şi prepuneau vreo cursă, dar odată întrînd, nu se mai | putea înturnă; căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi I a nu lăsa să iasă nime. ' |
Adunîndu-se boierii, 47 la număr, Lăpuşneanul se puse f în capul mesii, avînd în dreapta pre logofătul Trotuşan şi în stînga pre vornicul Motoc. începură a zice1 din 'surle; şi bucatele se aduseră pe masă.
în Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în cîteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfîrşit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii şi şervetele erau de filaliu2 ţesute în casă. Tipsiile pe care advî-
1 A cînta — cuvînt vechi.
2 O ţesătură foarte subţire.
ceau bucatele, talgerile şi păhărele erau de argint. Pe lîngă părete sta aşezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar şi la spatele fieştecă-ruia boier dvorea cîte o slugă, care dregea1. Toate aceste
5   slugi erau înarmate.
în curte, pe lîngă două junei şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau şi beau; boierii mîncau şi beau. Acum capetele începuseră a se înferbînta: vinul îşi făcea lucrare. Boierii închinau şi urau pre
10 domn cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote şi tunurile prin bubuit.
Acum era aproape a se scula de la masă, cînd Veveriţă ridică paharul şi închinînd zise:
— Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! să stăpîneşti ţara 15   în pace şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gîndul ce
ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a bîntui norodul. .
N-apucă să sfîrşească, căci buzduganul armaşului lovin-du-1 drept în frunte, îl oborî la pămînt.
— A! voi ocăriţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, 20   flăcăi!
în minut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţînd junghiurile, îiloviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, intrară şi năpustiră cu săbiile în ei. Cît pentru Lăpuşneanul, el luasă 'pre Motoc de mînă şi se trăsesă lîngă o fereastră des-
25 chisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El rîdea; iar Motoc, silindu-se a rîde ca să placă stăpînului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţăind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. — închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stînjini lungă şi de patru lată,
30 o sută şi mai mulţi oameni ucigaşi şi hotărîţi spre ucidere, călăi şi osîndiţi, luptîndu-se unii cu furia desnădejdei şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavînd nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împro-tivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-şi cruce; mulţi însă din
35 cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se făceau arme în mîna lor; unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gîtul ucigaşilor şi, nesocotind ranele ce priimeau, îi strîngeau păn-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar în sfîrşit nu
40 mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! în lupta şi trînta aceasta, masa se răs-
1 Turna vin — c. v.
87
turnase; ulcioarele se spărsesără şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei.
O dată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără veste de soldaţi, ple-5 cară de fugă. Puţini care scapără cu viaţă, apucînd a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; şi învitînd pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile. Ostaşii ameţiţi de beţie făceau numai o slabă îm-10   protivire. Gloata se întărta din mult în mai mult.
Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vror şi ce cer? Armaşul ieşi.
— Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, 15   spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii şi
am scăpat ţara de o aşa rîie?
— Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan; eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre m.ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au
20 apucat mai nainte şi ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că . . . fiindcă . . . era să . . .
— Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Motoc, care se învălmăşea în vorbă. îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoti şi dum-
25   neata ?
— Aşa, aşa, să-i împroaşte cu tunurile; nu-i vro pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîţa boieri. Da, să-i omoare de istov.
— M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise  cu oţărîre 30   Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vror.
în vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcînd semn, strigă:
— Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi ? şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba ?
35 Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. începu a se strînge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. în sfîrşit începură a striga:
— Să micşureze dăjdiile! — Să nu ne zapciască!
•40        — Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască!
— Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toţi Motoc ! — Motoc! Motoc ! — El ne beleşte şi ne pradă! — El sfătuieşte pre vodă! — Să moară!
88
— Motoc să moară! — Capul lui Motoc vrem!
Acest din urmă cuvînt găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem". 5        — Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre armaşul întrînd.
— Capul vornicului Motoc, răspunse.
— Cum ? ce ? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şarpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să şuguieşti, dar nu-i
10 vreme de şagă. Ce vorbe sînt aceste? Ce să facă cu capul meu? îţi spun că eşti surd; n-ai auzit bine!
— Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici.
în adevăr, ostaşii nemaiîmprotivindu-se, norodul înce-15   puse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pre Motoc! Capul lui Motoc vrem!"
— Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică precu-rată fecioară, nu mă'lăsa să mă prăpădesc! . . . Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, sca-
20 pă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului! . . . Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară toţi!
25   Eu sînt boier mare; ei sînt nişte proşti!
— Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat ? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi cînd îmi spuneai că nu mă vrea,
30 nici mă iubeşte ţara. Sînt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele1 şi mai pe urmă lăsîndu-mă şi trecînd în partea Tom-şii.
— Oh! nenorocitul de mine! strigă Motoc smulgîndu-şi 35   barba, căci de pe vorbele tiranului înţelegea că nu mai este
scăpare pentru el. încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupîneasă şi de copilaşii mei! lăsaţi-mă să mă spoveduiesc!
Şi plîngea, şi ţipa, şi suspina. 40        — Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai spoveduieşti ? Ce-i să spui du-
1 Vestit general ungur.
89
hovnicului ? că eşti un tîlhar şi un vînzător ? Asta o ştie toată Moldova. Haide! luaţi-1 de-1 daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara.
îndată armaşul şi căpitanul de lefecii începură a-i tîrîi. 5 Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împrotivească; dar ce puteau bătrînile lui mîni împrotiva acelor patru braţe zdravene care-1 trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. în sfîrşit puterile îi slăbiră, 10 şi sateliţii tiranului, ducîndu-1 pe poarta curţii mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulţime.
Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăţi.
— Iată cum plăteşte Alexandru-vodă la cei ce pradă ţara! 15   ziseră trimişii tiranului.
— Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Şi mul-ţămindu-se de astă jertfă, se împrăstii.
în vreme ce nenorocitul Motoc perea acest fel, Lăpuşneanul porunci să rădice masa şi să strîngă tacîmurile; apoi pusă să
20 rateze capetele ucişilor şi trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luînd capetele, le aşăză în mijlocul mesii pe încet şi cu rînduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, pană ce făcu o piramidă de patruzeci şi şepte căpăţine, vîrful
25 caria se închia prin capul unui logofăt mare. Apoi, spălîndu-se pe mîni, merse la o uşă lăturalnică, trase zăvorul şi drugul de lemn care o închidea şi întră în apartamentul doamnei.
De la începutul tragediei aceştia, doamna Ruxanda, neştiind nimic de cele ce se petreceau, era îngrijită. Ea nu putea
30 afla pricina zgomotului ce auzise, căci, după obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieşeau din apartamentul lor şi slujnicele nu puteau a se risca în mijlocul unei oştimi ce nu'cunoştea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrăzneaţă, ieşind, auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă şi adusese această veste
35   stăpînei sale.
Buna doamnă, temîndu-se de furia norodului, era spăria-tă, şi cînd a întrat Alexandru, a găsit-o rugîndu-se dinaintea icoanei, avînd copiii pe lîngă dînsa.
— A! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd! Mi-au 40   fost tare frică.
— Pentru aceea, precum ţi-am făgăduit, ţi-am gătit un leac de frică. Vină cu mine, doamnă.
— Dar ce ţipete, ce strigări se auzeau?
90
— Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au liniştit. Zicînd aceste, luă pre Ruxanda de mînă şi o aduse în sală.
i întru vederea grozavii privelişti, ea slobozi un ţipet stra-
";;          5 şnic şi leşină.
■! — Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zîmbind; în loc
* să se bucure, ea se sparie. Şi luînd-o în braţe, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnîndu-se iarăşi în sală, găsi pre căpitanul de lefecii şi pre armaşul aşteptîndu-1.
10 — Tu pune să arunce peste zid hoiturile cînilor acestora,
> iar titvele lor să le înşire pe zid, zise lef eciului. I ar tu, adresîndu-se
| către armaş, să-mi pui mîna pe Spancioc şi pe Stroici.
| însă Stroici şi Spancioc erau acum aproape de Nistru.
i Gonaşii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul:
I          15 — Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc,
| că ne vom vedea păn-a nu muri!
IIV De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu . . . 20        Patru ani trecuseră de la scena aceasta, în vremea cărora Alexandru-vodă, credincios făgăduinţei ce dase doamnei Ruxan-
!dei, nu mai tăiese nici un boier. Dar pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti, născoci feluri de schingiuiri. 25        Scotea ochi, tăia mîni, ciuntea şi seca pe care avea prepus; însă prepusurile lui erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cîrti cît de puţin. Cu toate aceste, era neliniştit, căci nu putuse pune mîna pe Spancioc şi pe Stroici, care şedeau la Cameniţă, aşteptînd 30   şi pîndind vreme. Deşi avea doi gineri grafi cu mare influinţă ' la curtea Poloniei, era îngrijit de aceşti doi boieri, să nu in-
vite pre poloni, care nu căutau decît pretexte, spre a întră în Moldavia; dar aceşti doi români erau prea buni patrioţi ca să nu judece că războiul şi venirea oştilor străine ar fi fost
135   peirea patriei. Lăpuşneanul le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica, dar ei ştiau cît preţuieşte jurămîntul lui. Ca să-i
!
I
privigheze mai de aproape, se mută în cetatea Hotinului, pre care o întări mai cu osăbire; însă aici se bolnăvi de lingoare. Boala făcu răpezi înaintiri şi în curînd tiranul se văzu la uşa mormîntului.
în delirul frigurilor, i se părea că vede toate jertfele cru-ziei sale, fioroase şi ameninţitoare, îngrozindu-1 şi chemîndu-1 la judecata Dumnezeului dreptăţii. în deşert se învîrtea în patul durerii, căci nu putea afla răgaz.
Chemînd pre mitropolitul Teofan, pre episcopi şi pe boieri şi spuindu-le că se simte sosit la sfîrşitul vieţii, îşi ceru iertare de la toţi, umilindu-se; pe urmă îi rugă să le fie milă de fiiul său Bogdan, pre care îl lasă moştean scaunului şi să-1 ajute căci, fiind în fragedă vîrstă, încungiurat de puternici vrăjmaşi, nu se va pute apăra nici pre sine, nici pre ţară, de nu va fi unire între boieri şi de nu vor ave dragoste şi supunere cătră domn.
— Cît pentru mine, urmă a zice, de mă voi şi ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie în mo-năstirea Slatina, unde să mă spăşesc, cîte zile îmi va mai lăsa Dumnezeu. Deci, vă rog, părinţi arhierei, de mă veţi vedea aproape de moarte, să mă tundeţi călugăr . . .
Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară şi un leşin grozav ca moartea îi îngheţă trupul, încît mitropolitul şi episcopii, crezînd că se sfîrşăşte, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea păn-a nu se face domn.
După aceasta, salutînd pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorităţei fiiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. Apoi îndată porniră ştafete pe la boierii din ţară şi emigraţi şi pe la căpitanii oştilor.
Abia amurgise cînd Stroici şi Spancioc sosiră.
Descălecînd pe la gazde, alergară cu pripă la cetate. Cetatea era mută şi pustie ca un mormînt de urieş. Nu se auzea decît murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stîncoa-sele ei coaste, sure şi goale şi strigătul monoton a ostaşilor de strajă, carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe lungile lor lance. Suindu-se în palat, îi cuprinse nu puţină mirare neîntîlnind pre nime; în sfîrşit, o slugă le arătă camera bolnavului. Voind să între, auziră un mare zgomot şi se opriră ca să asculte.
Lăpuşneanul se trezise din letargia sa.
Deschizînd ochii, văzu doi călugări stînd unul la cap şi altul la picioarele sale, neclintiţi ca două statuie de bronz;
se uită pe dînsul şi se văzu coperit cu o rasă; pe căpătâiul său sta un potcap. Vru să rădice mîna şi se împedecă în nişte metanii de lină. I se păru că visează şi iarăşi închise ochii; dar redeschizîndu-i peste puţin, văzu aceleşi lucruri, metaniile, 5   potcapul, călugării.
— Cum te mai simţi, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi, văzîndu-1 că nu doarme.
Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petrecuseră. Sîngele într-însul începu  a ferbe  şi, sculîndu-se 10   pe jumătate:
— Ce pocitanii sînt aceste? strigă. A! voi vă jucaţi cu mine ! Afară, boaite! Ieşiţi! că pre toţi vă omor! Şi căuta o armă pe lîngă el, dar negăsind decît potcapul îl azvîrli, cu mînie în capul unui călugăr.
15 întru auzul strigărilor lui, doamna cu fiiul ei, mitropolitul, boierii, slugile intrară toţi în odaie.
Chiar atunci cei doi boieri veniseră şi sta ascultînd la uşă.
— A! voi m-aţi călugărit, striga Lăpuşneanul cu glas 20   răguşat şi spărios; gîndiţi că veţi scăpa de mine ? Dar să
vă iasă din minte! Dumnezeu sau dracul mă va însănătoşa, şi. . .
— Nenorocite, nu huli! îl curmă mitropolitul; uiţi că eşti în ceasul morţii! Gîndeşte, păcătosule, că eşti monah;
25 nu mai eşti domn! Gîndeşte că prin hulele şi strigările tale sparii pre astă femeie nevinovată şi pre acest copil în care razemă nădejdea Moldaviei. . .
— Boaită făţarnică! adaogă bolnavul, zbuciumîndu-se a se scula din pat; tacă-ţi gura; că eu, care te-am făcut
30 mitropolit, eu te desmitropolesc. M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu î1 Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţîncul ei, ca să nu mai asculte sfătuirile boaitelor şi a duşmanilor mei. . . Minte acel ce zice că sînt călugăr! Eu nu sînt călugăr, sînt
35 domn! Sînt Alexandru-vodă! . . . Săriţi, flăcăi! Unde-s voinicii mei? . . . Daţi! daţi de tot! Eu vă poruncesc. Ucideţi-i pre toţi. . . Nici unul să nu scape . . . A! mă-năduş! . . . Apă! apă! apă! — şi căzu răsturnat pe spate, hîrcîind de turbare şi de mînie.
40 Doamna şi mitropolitul ieşiră. La uşă îi întîmpinară Stroici şi Spancioc.
Miron Costin.
93
— Doamnă ! zise Spancioc apucînd de mină pre Ruxanda, omul acesta trebuie să moară numaidecît. Iată un praf, pune-1 în băutura lui. . .
— Otravă! strigă ea, înfiorîndu-se.
5        — Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viaţa măriei-tale şi a copilului acestui este în primejdie. Destul a trăit tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiiul. O slugă ieşi. 10        — Ce este? întrebă doamna.
— Bolnavul s-a trezit şi cere apă şi pre fiiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el.
— Oh! vrea să-1 omoare, răcni duioasa mumă, strîn-gînd cu furie copilul la sîn.
15 — Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. Adă-ţi aminte de doamna lui Ştefăniţă-vodă1 şi alege între bărbat şi între fiiu.
— Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrîmători spre mitropolitul.
20 — Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-1 ierte şi să te ierte şi pre tine. Zicînd aceste, cuviosul Teofan se depărta.
25 Ruxanda luă un pahar de argint plin de apă, pre care-1 aducea sluga; şi apoi, mahinaliceşte şi silită mai mult de boieri, lăsă să cadă otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului.
— Ce face? întrebă Spancioc pre Stroici, carele crăpase 30   uşa şi se uita.
întreabă de fiiul său — zice că vrea să-1 vadă — cere de băut — doamna tremură — îi dă paharul — nu vre să-1 iaie ! . . .
Spancioc sări şi scoase junghiul din cingătoare. 35        — Ba, îl ia, bea . . . Să-ţi fie de bine, măria-ta!
Ruxanda ieşi tremurîndă şi galbănă şi, răzemîndu-se de părete:
— Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise sus-pinînd, că voi m-aţi făcut să fac acest păcat.
40 Mitropolitul veni.
— Să mergem, zise doamnei.
1 Miron Costin.
94
— Dar cine va căuta de nenorocitul acesta?
— Noi, răspunseră boierii.
— Oh! părinte, ce mă făcuşi să fac! zise doamna cătră mitropolitul şi se duse cu el plîngînd.
5        Amîndoi boierii intrară la bolnav.
Otrava încă nu începuse a-şi face lucrarea. Lăpuşneanul sta întins cu faţa în sus, liniştit, dar foarte slab. Cînd intrară boierii, el îi privi îndelung şi necunoscîndu-i, îi întrebă cine sînt şi ce voiesc? 10        — Eu sînt Stroici, răspunse acesta.
— Şi eu Spancioc, adăogi celalalt; şi aceea ce voim este să te vedem păn-a nu muri, cum ţi-am făgăduit.
— Oh! vrăjmaşii mei! suspină Alexandru.
— Eu sînt Spancioc, urmă acesta, Spancioc pre care ai 15   vrut să-1 tai, cînd ai ucis 47 de boieri şi care a scăpat din
ghearile tale! Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsîndu-i femeia şi copiii să cerşătorească pe la uşile creştinilor.
— Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apu-cîndu-se cu mînile de pîntece.
20        — Zi acum slobozeşte, căci ai să mori. Otrava lucrează.
— Oh! m-aţi otrăvit, nelegiuiţilor! Doamne ! fie-ţi milă de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna ? Unde-i copilul meu?
— S-au dus şi te-au lăsat cu noi.
25 — S-au dus şi m-au lăsat! m-au lăsat cu voi! Oh! omo-rîţi-mă, să scap de durere! Oh! înjunghe-mă tu, tu eşti mai tînăr, fie-ţi milă! scapă-mă de durerile ce mă sfîşie! înjunghe-mă ! zise, înturnîndu-se spre Stroici.
— Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în singele cel pîn-30   gărit a unui tiran ca tine.
Durerile creşteau. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii.
— Oh! strigă, îmi arde sufletul! oh ! daţi-mi apă . . . da-ţi-mi ceva să beu!
— Iată, zise Spancioc, luînd paharul de argint de pe 35   masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte!
— Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strîngînd dinţii. Atunci Stroici îl apucă şi-1 ţinu neclintit; iar Spancioc,
scoţînd cuţitul din teacă, îi descleştă cu vîrful lui dinţii şi îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul paharului. 40        Lăpuşneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul şi securea ce a să-1 lovească, voi a se-nturna cu faţa spre părete.
— Ce, vrei să nu ne mai vezi? ziseră boierii. Ba, se cade spre osînda ta să ne priveşti; învaţă a muri, tu care ştiai
95
■
numai a omorî. Şi apucîndu-1 amîndoi, îl ţineau nemişcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernală şi mustrîndu-1.
Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinţii îi scrîşneau, şi ochii săi sîngeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfîrşit, îşi dete duhul în mînile călăilor săi.
Acest fel fu sfîrşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei.
La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale.
SOBIESKI ŞI ROMÂNII
1686
10
15
20
25
30
Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfîrşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergînd. După un trup de lănceri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vrîstei, posomorit, gînditor, necăjit, şi doi mai bătrîni. Tustrei în haine poloneze. în sfîrşit venea duiumul oştei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pos-polită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strînse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă nici dobă, numai tropotul cailor, şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame.
Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă, e acea ce a îngiosit de atîte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sînt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ion Sobieţki regele Poloniei.
Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege ? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mîntuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor şi a moldovenilor; a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmanii carii îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie pept făţiş cu el, şi fac pradă tot ce cade, tot ce rămîne pe urmă; a nu întîmpina în drumul său decît o fioroasă pustietate!
Cum am zis, mergea încet şi gînditor. Hatmanii lîngă dînsul păzeau tăcere, respectînd supărarea sa de care şi ei se împărtăşeau.
— Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki cînd, rădicînd capul zări pe sprinceana dealului, înălţîndu-se trufaşă dinaintea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a tâlharilor acestor de moldoveni!
97
— La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinu-iesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki.
— Aşa! Să mergem dar să-1 luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşălă, şi mă făcu să perd atîţa
5   viteji!
— Eu aşi zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de cîmp, nu de asalt.
— Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că 10   o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieţki fără a i se cuceri?
N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mînile.
— Numele m.tale e destul tun, zise Potoţki.
Trufia polonului măgulindu-se de această groasă linguşire, faţa i se însenină la ideea unei izbînzi atît de lesnicioase 15   şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate, în cetăţuie se afla optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lîngă domnul Cantemir, unde tăbărîse armia turcească. Cu cîteva ceasuri mai nainte sosise încă un tînăr 20   plăieş, a cărui cal asudat păştea înşelat troscotul ce creştea pe lîngă ziduri.
— Mai bea o duşcă, băiete, zise un bătrîn de care se videa că ascultă toţi, şi ne spune ce ai mai văzut la Iaşi?
— Ce să văd, tată? Blăstămăţie! Tîrgul îi în jac. Leşii 25   pradă şi dezbracă pe bieţii oameni.
— Ş-apoi zic că-s creştini!
— Creştini! au prădat bisericile şi monăstirile de odoare. Nu ştiţi încă? S-au dus să ieie pe sfînta1 de la Triisfeti-tele.
30        — Doamne fereşte! ziseră plăieşii făcîndu-şi cruce.
— Aşa, urmă tînărul; eram acolo cînd au mers să ieie racla sfintei, dar călugărul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut să deschidă; atunce . . .
— Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii.
35 — Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile, dar mai întăi au trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face monăstirea praf şi pulbere.
— Auzit-aţi acolo litfa cea păgînă! Şi ce au făcut popa ?
40 i Moaştele sf. Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnu-
lui Vasile-vodă.
98
— El au răspuns că nu se aştepta s-audă aşa vorbă de la un împărat care se zice creştin, şi că m.s. îi mare şi puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a
5 îngropa sub zidurile bisericei şi apoi lumea va judeca între dînsul, atît de slab, şi între m.s. atît de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mînie şi dasă acum poroncă să îm-puşce, cînd unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă aşa lucru,
16 să strice casa Domnului şi altele multe. îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericei.
— Şi ce fac acum leşii la Iaşi?
— Este o săptămîna de cînd s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui
15 în sus, gîndind c-or găsi de toate; dar acolea să videţi. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dînşii un mîrzac c-o mulţime de tătari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întăi au trimis pe loc pre căpitanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi care, apucînd înainte,
20 au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar finului şi fîna-ţelor, au ascuns prin gropi grîul şi orzul, şi duşmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încît, agiungînd la Cotnar, nu găsea să mînînce decît poamele copacilor; ba încă au pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crăpa;
25 şi vai de capul lor! pereau cu sutele şi ei şi caii, iar care rămî-nea pe urmă cădea în mînile moldovenilor, carii, fără mai multă judicată, ori îl spînzura, ori îl înţepa.
— Osînda sfintei Paraschevii! zise bătrînul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?
30 — Eu — ştiţi că m-aţi trimis la Iaşi să văd ce mai este. După ce s-au dus leşii, m-am luat cît colea pe urma lor pană la Cotnar, unde m-am întîlnit cu căpitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, după ce am văzut că duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste
35   codri. . . Dar oare ce buciumă străjerul?
— Fă-i semn să se coboare de pe zid, şi să vie încoace. Nu trecu mult şi plăieşul de strajă viind, spuse că o
oaste mare se apropie de cetate, îndată toţi alergară pe ziduri. 40        — Leşii sînt! strigă tînărul ce venise de curînd şi pre care l-am auzit vorbind; şi-au schimbat drumul, şi vin aici. . .
— La porţi, flecăi! zise bătrînul. încuieţi-le şi grămădiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu
99
zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o ţarină pustie.
— Dar noi sîntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se . . .
5        — Taci, mucosule! îl curmă bătrînul. Te temi că-i peri? Mare pagubă! un mişel mai puţin.
Vînătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri.
în vremea aceasta, oastea se apropiese. Regele trimise 10   un ofiţer ca să vorbească cu cei din cetate.
Solul veni la poartă. Bătrînul îl salută de pe zid.
— Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi?
— Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania ş.c.l. (urma titlurile), vă face cunoscut că să vă închinaţi şi să-i
15 cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimica, iar cutezînd a se împrotivi, cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece subt ascuţitul săbiei.
— Du răspuns m.sale, zise bătrînul, că laude şi îngro-20   ziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spăriet. Mai
bine m.s şi-ar căuta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimica. Cetatea n-avem gînd să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sînt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-1 vom 25   trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înuntru.
— Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie.
— Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gîndiţi mai bine la al vostru.
30        — încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba?
— Ba.
Parlamentarul se duse.
Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieşii răspundeau cu gloanţe care
35 nu făceau greş. Fieştecare împuşcătură obora cîte unul din vrăjmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra cărora erau ţintite flintele lor. Leşii pereau fără a face spor.
în ziua dintăi, doi vînători periră. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci şi se răniră doi. A patra zi căzu împuşcat
40 însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai periră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunîndu-se pe lîngă foc, văzură că au sfîrşit şi muniţiile şi merindele.
100
— Ce este de făcut, tată ? întreba tînărul vînător pe bătrînul, care, rănit la un picior, sta întins pe o laviţă.
— Cîţi au perit d-ai noştri?
— Zece.
5        — Şi nu mai avem nici praf, nici merinde?
— Nu.
— Dacă-i aşa, apoi mîni dimineaţă urcă-te pe poartă şi leagă în vîrful săneţii un ştergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmalâ să ne lesă slobozi să ieşim şi să ne ducem
10   unde vom voi.
Aşa se urmă. Leşii primiră toate condiţiile cerute. Oastea se înşiră în două rînduri, lăsînd prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, şi poarta se deschise.
Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind 15   şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau răniţi.
— Ce este aceasta? strigă Sobieţki răpezindu-se calare înaintea lor. Ce sînteţi voi?
— Străjerii din cetate, răspunse bătrînul rănit, din spa-20   tele fiiului său.
— Cum! atîţa sînteţi ?
— Zece din noi au perit din mila m.tale.
— Voi aţi cutezat a vă împrotivi mie şi a-mi omorî atîţa viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urmă turbat de
25   mînie; trebui o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va
fi groznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie,
ci de ştreang. — Spînzuraţi-i!
Pe loc ostaşii încungiurară pre plăieşi, carii, depuind
jos răniţii, îşi făcură semnul crucei şi, răzămîndu-se pe săneţe, 30   se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea
lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă.
— Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorit şi mînios, a arăta m.tale că aceşti viteji n-au făcut decît datoria lor,
35 datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a cîştiga făgăduinţa marelui Sobieţki că vor fi slobozi şi nesupăraţi.
— îţi mulţămesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţămesc că m-ai
40 oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvînt; oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia cîte cincizeci de zloţi. Apoi, înturnîndu-se cătră români: Voinicilor, zise, sînteţi slobozi; mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri
101
că aţi avut cinstea a vă împrotivi cinci zile regelui de Polonia.
îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luîndu-şi răniţii, se îndreptară cătră munţi, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtînd pe zidurile sale urmele boambelor duşmăneşti, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaş.
N.B. Fragmentul acesta a servit d. V.Alecsandri, pentru a compune o dramă istorică ce fu jucată în iarna trecută cu un mare succes .pe scena noastră.
REGELE POLONIEI ŞI DOMNUL MOLDAVIEI
1713
Carol XII, regele sfezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei; dar nebuneasca lui sumeţie se sfarmă în sfîrşit de statornica cumpănire a lui Petru I, împăratul Rusiei, şi acest june rege, perzînd sub Pultava rodul tuturor trecutelor sale biruinţi, abia scăpase rănit în Moldavia la Tighine (Ben-der).
Nenorocirea lui Carol aduse însă şi căderea regelui Sta-10   nislav, pre care el îl suise pe tronul Poloniei, de unde cobo-
rîse pre August Electorul de Saxonia. Dar trebui să dăm mai
întăi o lămurire despre acest rege polon.
Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leşcinski cînd îi
fusese trimis deputat de confederaţia Varsaviei. Junele pa-15   latin plăcu cuceritorului sved. El avea o fizionomie norocită,
era franc, brav, deprins cu ostenelele şi iubit de vasalii săi.
Regele sfezilor cunoscîndu-1, zise: „Omul acesta îmi va fi
purure prieten", şi în gura lui Carol aceste vorbe însemnau:
Omul acesta va fi rege. Curînd după aceasta, se porunci Adu-20   nării să-1 aleagă rege. Cardinalul primat se împrotivea.
— Ce-i lipseşte lui Leşcinski? îl întrebă regele sved.
— Sire, e prea june . . .
— E de vrîsta mea, îl curmă Carol posomorîndu-se; şi bietul cardinal ieşi, se duse acasă şi, nu după mult, muri de
25   necaz şi de ruşine că zisese o dobitocie.
La 4 octomvrie 1705, Stanislav Leşcinski şi soţia sa Carlota Opalinska se încoronară şi se proclamară rege şi regină Poloniei.1
Carol însă biruindu-se, căzu puterea ce sprijinea pre 30   Stanislav. Mai multe partide se ridicară şi August reîntrînd în Polonia, leşii se uniră cu el, iar Stanislav se trase în Pome-rania cu o mică gvardie ce avea. De acolo sub numele unui
1 Voltaire, Histoire de Charles XII.
103
I
francez maior în oastea svedă ce-1 chema Haran, întovărăşit de baronul Sparre — care a fost mai apoi ambasador în Englitera şi în Franţa — şi de un colonel, plecă pe ascuns într-o noapte spre a merge ca să se întîlnească cu regele sved. 5 Intîmpinînd mai multe necaze şi primejdii în calea lor, în sfîrşit ajunseră la hotarele Turciei, de unde baronul Sparre se înturnă în Pomerania, iar Leşcinski întră în Molda-via, unde domnea atunce Nicolai Mavrocordat.
După prebegirea domnului Dimitrie Cantemir, Moldavia
10 rămăsese într-o stare tulburată. Duhurile erau aţîţate şi inimile îngrijite. Planul lui Cantemir, mai mult personal decît obştesc, izbutise numai a da prepusuri Portei, care începuse a privi Moldavia ca o ţară duşmănească şi cine ştie ce urîte urmări ar fi avut starea aceasta, dacă din o norocită
15   întîmplare nu s-ar fi rînduit domn Nicolai Mavrocordat. Acesta era unul dintr-acei oameni rari care stau ascunşi în umbră, pană ce timpul şi întîmplările îi scot la lumină. El, deşi moldav de viţă, fusese născut la Fanar şi crescut în diplomaţia acea grecească, din care ades izbucnea mari
20 lucruri, mari pozne. înzestrat şi cu duh firesc, el cunoştea mai toate limbele Europei; era bun cîrmuitor, aspru cătră aristocraţi, pre care ştia a-i ţinea în respect, si blînd cătră norod.
într -o zi, cum sădea singur în palatul domnesc, un edecliu întrînd, îi dete o scrisoare de la vornicul Manolache Roset,
25   pre care un înadins o adusese în minuta aceea.
Prin acea scrisoare, acest boier îl înştiinţa că „întîm-plîndu-se la un sat de lîngă Bacău a fiiului său Ştefc-n şi, văzînd multele supărări şi bîntuiri ce fac ostaşii Ieşi şi sve'zi care veniseră la iernatic în Moldavia, s-au sculat cu slugile
30 sale şi cu oameni de strînsură cîţi au putut găsi în pripă şi, lovind pre acei ostaşi fără veste, i-au spart, şi îi aduce pre toţi în butuci cu steagurile şi ofiţerii lor". Adăogea că „au mai nimerit acolo trei ofiţeri svezi cu patru slugi şi că se văd a fi oameni de treabă, care, văzînd prinderea' leşilor, ar fi
35 juruit mulţi galbini de aur ca măcar pre dînşii să-i lasă a se întoarce la Ardeal de unde au venit; dar că el le-ar fi răspuns că-i dator a-i duce înaintea domnului, că ei s-ar fi primit, rugîndu-1 numai să nu între ziua în Iaşi; şi că vine şi el cu dînşii la monastirea Galata"1.
40 A doua zi seara, sosi vornicul Manolache şi cu acei trei ofiţeri şi, lăsînd pre doi cu fiiul său Ştefan la monastire,
Nicolai Costin, Hron.
f
! veni cu cel al treile la curte. Mavrocordat îl primi, deşi era
aproape de miezul nopţei. Vorba între ei urma latineşte. Ofiţerul se recomendă ca un francez în slujba regelui de Svedia.
— Dar ce rang ai? întrebă Mavrocordat. 5        — Major sum, răspunse acesta.
— Imo maximus es, zise prinţul zîmbind şi, sculîndu-se, j                 îl salută cu respect, căci îl cunoscu că era regele Stanislav,
pentru că a fost văzut pe tatăl său Leşcinski (cu care acesta semăna foarte) cînd fusese ambasador lîngă Poarta Otomană. 10        îndată porunci să-i gătească gazdă la Tresfetitele, unde j rîndui spre slujba sa din însuşi curtenii săi pre cuparul,
camaraşul al doile, vatavul de copii şi pre căminarul Spando-nie cu un căpitan de ostaşi.
în următoarea zi, în vreme ce regele polon mergea la bise-15   rica catolică ca să se comunice, ştafetele lui Nicolai-vodă plecau ca să vestească vezirului, hanului şi paşii de Bender j; venirea acestui oaspet la Iaşi.
J| Aşteptînd răspuns, Mavrocordat se întîlnea ades seri-
1 ; le cu Stanislav care nu ieşea, ascultînd liturghia în casă, pe
20   care o zicea în toate dimineţile un preot franciscan.
Răspunsul n-a întîrziat. El cuprindea că domnul Moldaviei să trimită îndată sub bună pază pe regele Poloniei la j Tighine.
\ Spun că Stanislav auzind hotărîrea aceasta, şi-a adus
1 25   aminte de Franţisc I regele Franţiei care, după fatala bătălie
de la Pavia unde căzuse prins, scria maicei sale aceste neuitate cuvinte:
Tout est perdu fors l'honneur!
104
CÎNTEC VECHI
Odinioară, ţinutul Hîrlăului era unul din cele mai frumoase a ţării. Astăzi însă şi-a perdut pană şi numele şi, în adevăr, e păcat, căci, făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, 5 vestită prin vinaţele sale, în el găseşte cineva dealul Cătălinei, de care, deşi istoria nu pomeneşte, tradiţia ne spune că se numeşte astfel de pe numele unei prinţese române, care scăpase de o navală duşmănească în vîrful lui, unde, făcînd şanţuri şi baterii, se apără cu slugile sale; ruinele poli-
10 tiei Cotnarii, unde un domn1 a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi prinţi români; beciuri gigantice, pre care, oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; Dumbrava-Roşie, faptă barbară şi mare
15 a unui mare domn 2, care, ca să lasă un monument fieros a viteziei sale, înjugă leşii la plug şi semăna o întreagă cîmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriaşi şi, cînd vîntul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tînguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pămînt, numit Podul
20 de lut, care uneşte două prăpăstii şi alăturea un izvor ce se cheamă Fîntîna cerbului.
în locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora cu fiica lui Radu Mihne, pîngărind cu plebea lui sîngele patrician ş.a., ş.a.
25        Toate aceste vechi rămăşiţe a gloriei strămoşeşti, făcute pe măsura oamenilor mari şi pe care noi, mirmidoni degeneraţi, nu le putem nici preţui, nici înţelege, le vizitam călăuzit de un bătrîn mazil din Cotnari, la care trăsesem la gazdă. — Nu ştiu care e balta unde au perit atîta călărime
30 leşească în vremea domnului Constantin Cantemir, am întrebat pre călăuzul meu.
1 Iacov.
2 Ştefan.
106
10
15
20
25
30
35
40
— N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaştine, colo devale.
— Unde mi se înglodaseră roţile trăsurii?
— Aşa; şi încă acum e vară, dar toamna nu e de îmbiat şi leşii au venit despre toamnă. îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său — care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeţ — că mulţi Ieşi au perit aice şi că împăratul lor de necaz mare îşi bătea ulanii cu sabia şi le zicea: „Nadba umirâc jak psy", adecă: „Ruşine să muriţi ca cînii".
— Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn.
— Bun şi nu prea. A omorît doi bunătate de boieri, pentru că-i da pe foaie şi nu-1 lasa să-şi facă mendrile; dar aşa a fost de cînd e ţara noastră. Dreptul îmbla totdauna cu capul spart.
— Poate; însă mi se pare, moşule, că nu pre aveţi dreptate a vă plînge tot de domni şi nu şi de boierii care încun-giură pre domni.
— Acei doi pre care i-a tăiat nu-1 sfătuiau de rău. îi ziceau numai: „Măria-ta, mai des cu paharul şi mai rar cu birul, că nu poate ţara". E, cine-i asculta!
— Miron logofătul şi Velicicu hatmanul erau prietini lui Cantemir. El nu i-ar fi omorît, de nu l-ar fi îndemnat ministrul său Iordache Roset visternicul şi Cantemir a plîns mult c-a făcut aşa păcat. Judecind deci că şi domnitorii au slăbi-ciunele lor ca şi ceilalţi oameni, trebuie a osîndi pre sfetnicul ce-1 împinse la asta.
— Poate că ai cuvînt d-ta. Las-să se mînînce lupii ca să mai răsufle oile. Cînd au murit boierii aceia, ieşise şi un cîntec care-1 ştia tatăl meu pe de rost; îl şi pescrisesem eu . . .
— Mă rog, caută-1 şi mi-1 dă, am strigat.
— Ce să faci d-ta cu el? Cîntecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Ştii d-ta că boier la boier nu-şi face cîntec. Corb la corb nu scoate ochii.
— Fie cum zici, numai dă-mi cîntecul.
Ajungînd acasă, mazilul multă vreme 1-a căutat; în sfîrşit, într-un unghi pe poliţă, găsind un ghizdan vechi, îl deschise şi, dintr-un smoc de tărfăloage de moşie (care-1 sărăciseră de tot cu judecăţile), scoase o hîitie afumată pe care mi-a dat-o.
107
Cetindu-o, m-am încredinţat că oamenii de pe atunci scriau mai rău decît acum.
M-am pus de l-am pescris întocmai dupre a moşneagului:
CÎNTEC
5   Cantemir era un domn Altfel pre de treabă om, Numai ţara cam prăda. Boierii, văzînd aşa, îi zicea: „Măria-ta! 10   Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Domnul la masă-i poftea Şi cu cotnar îi cinstea, Pană ce îi îmbată. 15   Boierii cînd închina îi zicea: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte".
El însă nu-i auzea, 20    Mînca, bea şi jăcuia,
Şi-n seamă nu le baga.
Boierii se supăra,
Şi-i zicea: „Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte, 25   Dar cu birul mai răreşte".
într-o zi s-au adunat Ş-au făcut între ei sfat, Cînd la divan i-a chema Pe norod a judeca, 30    Să-i zică: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte".
Domnul dacă au văzut Că de şagă s-au trecut, 35    Şi că vor a-1 dărăma, Căci boierii nu-nceta
A-i zice: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte",
Foarte mult s-au mîniat;
5   Pre doi din ei i-au tăiat. Ca doar de ei va scapă, Şi nu-i va mai asculta Zicîndu-i: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte,
10    Dar cu birul mai răreşte".
Ei la moarte se ducea Veseli, vorbea şi rîdea, Frică nicicum arăta, Şi-n gura mare striga: 15   „Ien auzi, măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte".
Spun că cum i-au omorit, Pe loc domnul s-au căit, 20   Căci îndată ce-nopta, Amîndoi i s-arata Şi-i zicea: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte"
25   Pe la schituri, sehăstrii, Au dat multe liturghii, Ca doar îi va împacă: Dar prin somn tot îi visa Zicîndu-i: „Măria-ta!
30   Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Neavînd nicicum răgaz, De ciudă şi de necaz, Muri înălţimea-sa. 35   Norodul îl îngropa Zicîndu-i: „Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte"
III
Neghină şi pălămidă
Poezii. Teatru
POEZIE
POTOPUL
In ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adtncului, şi jgheaburile cerului s-au deschis.
Facere, cap. 7
Negur-ameninţătoare orizonul învălise, Iar prin năduşitul aer vîntul ager vîjia, După nouri groşi şi negri soarele-acum asfinţise, Şi scaldată-n sînge luna în prejma lui răsărea.
5   Iată mare întunerec preste univers se lasă, Şi grozavul ceresc tunet începu a bubui, Tot pămîntul se clăteşte; marea din matca sa iasă, Preste lumea vinovată năvălind a se lăţi.
Bolta cerului se sparge subt a apei greutate, 10   Ploaia se aruncă rîuri ca pe gura unui scoc, Sate, tîrguri şi oraşe, cetăţi, turnuri înecate, Se văd numai cînd prin nouri îşi fac fulgerile loc.
Dumnezeu apucă-n mînă paloşul de răzbunare, El e mult-îndurătorul, dar şi drept-judecător, 15   Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare, Şi sumeţul om să vadă că-i un verme muritor!
Munţii, măgurile nalte sta subt apă îngropate, Undele spăimîntătoare preste ele s-arunca; Numai a unei stînci creştet prin talazele turbate 20   Precum un uriaş straşnic din adîncuri s-arăta.
Vălmăşală zgomotoasă ocolea coastele sale, Pre care apele negre cu pornire le izbea; Omenirea împregiuru-i scotea ţipete de jale, Nevoindu-se cu silă să se urce păn-la ea.
25   O ce răcnete grozave! ce amară suspinare!
Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta,
115
Ea venea şi preste dînşii apăsînd receie-i gheare, în noianul prăpădirei fără milâ-i cufunda.
Acolo un crac de munte se dezghină cu pornire, 30    Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit,
Ticăloşii ce pe dînsul sta cuprinşi de îngrozire,
Cad cu el — moartea-i aşteaptă — undele i-au coperit!
Mai încoaci un şiroi iute pe un tînăr fiiu cuprinde, Cînd sărmanul vrea să scape pe al său tată bătrîn, 35   Şi să ducă mai departe unde apa nu se-ntinde, Pe maică-sa care ţine frăţiorul lui la sin.
Nu e raijloc de scăpare de a Domnului urgie, Pretutindini este moarte, pretutindini ocean, Numai stînca uriaşă se înalţă cu mîndrie, 40    Arătîndu-şi golul creştet preste groznicul noian.
P-acea mare înălţime singuri doi tineri scapără, Gingaşa fată Selmina, ş-amorezul său iubit, Ei văd moartea cum spre dînşii se apropie amară, Mulţămiţi că şi atunce soarta nu i-au despărţit.
45    Amîndoi au rămas singuri din grozavnica perire, Cungiuraţi de negre ape, d-acel vifor furios; Ploaia preste ei se varsă ca şiroiul în pornire, Clocotesc ferbînd deasupra tunetele fioros.
Iar prin latul întunerec ce se-ntinde pe tărie 50   Cînd de cînd brăzduind cerul fulgerul scînteitor, Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie Cum plutea ca nişte plaghii leşile fraţilor lor.
A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate Se prăval ca două rîuri pe-ovilită faţa sa, 55   Inima-i din loc sărită de abia ceva se bate, Ca s-arate că viaţă în ea încă mai era.
Ca o floare încujbată d-a crivăţului suflare, Se lipeşte lîngă peptul pre scumpului ei Edvin, Şi privindu-1 multă vreme, cu o lungă-mbrăţoşare 60   în sfîrşit astfel grăieşte, slobozind un slab suspin:
„Nu ne-a mai rămas, Edvine, de nădejde nici o rază, A sosit a vieţii noastre sfîrşitul îngrozitor, Priveşte cum sluta moarte cătră noi înaintează! O durere-a despartirei! O al nostru trist amor!
65   Ah! care din aste valuri, unelte-a morţii cumplite, Care e acel ce soarta pentru noi 1-a hotărît? Puţinele mele zile iată-le de-acum sfîrşite! Sprijineşte-mă în braţe-ţi, să mor 1-al tău sîn iubit.
în curînd a să sosească mîna morţii cea de gheaţă 70   Şi de draga ta Selmină să s-atingă-nfiorat,
Să mă ia de lîngă tine, de lîngă scumpa mea viaţă Ca s-afunde în adîncuri un suflet nevinovat! . . ."
în fiorii spăimîntării leşină tînără fată, Undoioasele ei coame viforul le-nvăluia; "5    Semăna ca o mlădiţă de-un vînt ager sfărâmată. Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia!
în a sale slabe braţe Edvin strîns la pept o ţine, Căutînd să o învie cu-al său rece sărutat; Nu gîndeşte la peirea ce era pe lîngă sine. 80    Lumea, viforul, potopul, viaţă, moarte a uitat.
Nimic altă el nu vede decît pe-a sa mult-iubită Şi-n vederea astă tristă în inima lui simţind 6 durere mult mai crudă decît moartea cea cumplită, Faţa ei muiată-n lacrimi o sărută suspinînd,
S5   Zicînd: „Draga mea Selmină! ah! rogu-te, te trezeşte, Fie-ţi milă, o pre-dulce, d-al meu plîns, d-al meu oftat, Mai deschide ochişorii, pe iubitul tău priveşte! Ah, al tău sufleţeî poate cătră ceruri a zburat!" . . .
De-a iubitului său lacrimi şi duioasă sărutare 90   Se deşteaptă biata fată din acel leşinat greu, Şi-nălţînd spre ceruri ochii, c-o adîncă suspinare Zice: „Oh cît e de mare mînia lui Dumnezeu!
O tu sfîntă, prea-înaltă, fiinţă misterioasă! Tu care ai locuinţă în acest cer înfocat, 95   Dumnezeule cumplite! de ce mîna-ţi mînioasă Preste noi nenorociţii cu urgie-ai apăsat?
116
117
f
Care fu a noastră vină, prea-puternice-mpărate! De vrei să ne perzi cu lumea care ţie a greşit? Au doar sînt atît de grele şi mari a noastre păcate? 100    însă noi n-am făcut altă decît numai ne-am iubit.
Oh! cît eşti de straşnic, Doamne, în a ta dreaptă mînie, Cît d-amar este paharul ce-1 bem în acest minut! . . . Ah! din mintea mea nu iasă acel ceas de grozăvie Cînd în undele turbate pe-al meu tată am văzut
105   Cum se lupta împrotiva înviforatelor ape, Nevoindu-să să poată păn-la noi a se urca, Şi văzînd că nu-i rămîne vro nădejde ca să scape întinses-a sale braţe spre-a mă binecuvînta;
Cînd deodată preste dînsul căzînd valul cu pornire HO   Şi d-această de pe urmă mîngăiere m-a lipsit; însă, scumpule Edvine, oricare nenorocire Aş uita fiind cu tine, vieţuind cu-al meu iubit . . .
Dar ce poate face omul împrotiva voiei sfinte? Cine poate înţelege scopul ei acel ascuns? 115   Iartă cîrtirile noastre, Dumnezeule părinte!
Căci ele scap dintr-un suflet ce durerea 1-a pătruns."
Edvin sprijinea în braţe p-a lui scumpă amoreză Ce de silnica suflare a furtunei s-alignea, Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză, 120   Să-i astîmpere durerea, şi aceste îi zicea:
„Draga mea! Nici o fiinţă pe lume nu mai trăieşte, Din obşteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas, Numai noi mai viem încă, dar şi pentru noi soseşte Moartea să ne-mbrăţoşeză în acest amarnic ceas.
125   Cum a rouăi picătură soarele de dimineaţă O usucă şi o scurge, ca şi cînd nu ar mai fi, Astfel, scumpa mea Selmină, fu şi trista noastră viaţă, Se uscă precum şi roua, şi cît şi dînsa trăi.
Dumnezeu acest puternic, a cărui sîntem lucrare, 130   Pedepseşte pe dreptate pe omul cel vinovat;
El ne-au făcut, el ne perde. — Să ne plecăm cu răbdare, Neuitînd că el de este drept, e şi mult-îndurat —
Ca un stăpîn şi părinte ceartă, dar şi miluieşte, 135   Pentru noi, a sa zidire, îngrijire va avea,
El o vecinică viaţă în ceruri ne pregăteşte." — Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia! . . .
De cuvintele acestea Selmină încuragiată, Simţi o nouă putere încălzind sufletul său, Cătră cer cu duioşie ochii mai rădic-o dată 140   Zicînd: „Lăudat să fie numele lui Dumnezeu!
De-acum poate sosi moartea, ea nicicum mă îngrozeşte, Căci încai mor mulţămită lîngă scumpul meu iubit Vorbind încă, iată apa preste dînşii năvăleşte; Valurile-acoperindu-i în adînc i-au înghiţit.
1837, noiemv.
118
i
MELANCOLIA
35
40
O puternică plecare ce nu rabdă-mprotivire Mă îndeamnă să cînt astăzi acea tînără simţire Ce-n singurătate numai îşi are locaşul seu, Dar ceresc trimis în lume din sînul lui Dumnezeu. 5    Fie ca aceste versuri ce curînd vor fi uitate Să aducă alinare vrunor inimi întristate, Şi resfirînd pe-a lor cale nişte nemernice flori, Să le-mprăştie necazul ş-ai supărărilor nori; Căci plăcerile sînt multe care vin din bucurie,
10    însă nu puţine are şi dulcea melancolie; Ş-un om simţitor alege, decît agere clătiri, Pe ale melancoliei liniştitele uimiri, îl priveşti cătînd să afle în al artelor locaşe Nu icoane renumite, pomeniri mîndre, trufaşe,
15   Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
Stă jălind pe străini ţărmuri de iubita-i depărtat; Sau un tînăr ce suspină într-o singurătate, Suferind pentru-a sa ţară, pentru drept şi libertate. Cîte ori a zilei rază îl găseşte încă treaz,
20   Adîncit în reverie şi cu lacrimi pe obraz!
Cîte ori petrece noaptea absorbit întru gîndirea Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea, Cugetînd la suvenirea unor dulci îmbrăţoşeri, Uitînd viaţa ş-ale lumei minciunoasele plăceri!
25 Ah! Amorul e virtute pentru cine-1 preţuieşte, Pentru cel care îl simte, şi din inimă iubeşte! Fericit cine-1 cunoaşte! fericit cine-1 simţi!
Iată lina primăvară începu a ne zîmbi; Mii de flori însmaltă cîmpul răvărsînd a lor mii oase,
30    Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase Răspîndesc un dulce sunet pe natură-nveselind. Şi la glasul lor făptura se resimte înviind.
Dar decît acel lux mare a naturei înflorite Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniştite; Acolo în încîntare sub frunzişul nepătruns, Inima îşi dezvăleşte simtimentul său ascuns. Cînd copaci plecînd asupră-ţi a lor frunte despletită îţi întovărăşesc paşii pe-o cărare mult iubită; Cînd zefirul care-n şesuri de abia răsuflă lin, Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin; Toate chem la reverie, toate plec la îndurare, Şi-n răcoarea acea dulce inim-află stîmpărare. Căci condusă de natură spre mai tinere gîndiri, Cu plăcere-şi aminteşte trecutele suferiri.
Vezi pariul acest trîndav, scăldînd pajiştea cea verde, Cum prin flori trufaş se primbla, şi subt arce verzi se perde ? Valul său pare că poartă lacrimi limpezi şi oftări, îndemnînd cu-a sa murmură la duioase cugetări; Lîngă el o mîndră salce cu lungi ramuri atîrnate îşi împlînt-într-a lui ape cosiţile-i resfirate; Acea undă gemătoare, acel arbure jălind Parcă sînt doi juni prietini ce, al nostru chin privind, Se îndur 1-a noastre patimi, la a noastră grea durere, Şi ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mîngăiere; Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta, Aflăm vie mulţămire lîngă dînşii a ofta.
S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare? A dumbrăvii cîntăreaţă, gingaşa privighitoare, Prin accente iscusite rădiul tot a încîntat; Ascultînd-o simt că-n sine-mi un nou ce s-a deşteptat. Cît iubesc să-mi opresc paşii subt umbra de desfătare Unde cade în suspine a ei jalnică cîntare! Gînditor şi dat cu totul s-aud dulcele ei glas, Sub copaciul acest mîndru în uimire am rămas, Nu bag seamă că deasupră-mi vijilie se stîrneşte, Sau că soarele apune, ori că tunetul vuieşte, Şi c-a zilei luminare de pe cer acum s-a stîns; Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plîns. Dar tăcu — nu mai răsună tînguioasa-i melodie, Eir stau încă, ascult încă cuprins de melancolie.
Steaua zilei osteneşte tînjif oarele-mi vederi; Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri Cînd pe nori d-azur şi aur căutînd se oboseşte
120
121
I
75    Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simţeşte: Ziua astă care moare, noaptea care s-a întins, Umbra cea misterioasă ce pădurile-a încins, Dulcea paserei cîntare ce treptat se micşurează, Trandafirul ce s-ascunde, rîul care murmurează,
80   Şesul, cîmpii ce de umbră piste tot s-au învălit, Răcoreala ce răvarsă un văzduh îmbălsămit, Luna galeşă ce-ncepe să se nalte cu trufie, Arătîndu-şi pintre neguri a sa frunte argintie, Linul zuzet ce din apă se rădică cu amor,
85   A nemernicei bufniţe cîntecul îngrozitor, Aduc multă alinare la a inimei durere, Şi sub vălul său natura are-o mai vie plăcere.
Toamna veştedă şi tristă are iarăşi frumuseţi Ca şi omul ce ajunse ale vrîstei cărunteţi.
90    Cînd din văi cu turbăciune achilonul se rădică,
Şi cînd frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică, Muritorul melancolic văzînd natura murind, La al său iubit prieten departe de el gîndind, Află-o crudă mulţămire în a firei dezbrăcare,
95   Căci frumoasa primăvară înfrunta a sa-ntristare; însă toamna suferindă potrivită cu-al său chin E un leac 1-a lui durere, un părtaş 1-al său suspin. Acel şes, acea dumbravă şi colnicele cernite îl privesc, şi de-a lui jale parcă-s şi ele mîhnite.
Cît iubesc pintre ruine să mă primblu-adeseori, Monumente părăsite a căror locuitori Făceau lumea să răsune de-a lor fapte lăudate, Trei lucruri iubind în viaţă, onor, glorie, dreptate.
105    Dar perir-acum eroii, şi ai lor urmaşi mişei, Interesul au povaţă şi-nvrăjbirea între ei! — Nu mai sînt! — A lor cenuşă ce-n văzduh fu aruncată De fii corci şi fără cuget cu despreţ este călcată! Ah! curînd sosi-va vremea ticăloşii a simţi
HO    în ce rîpă egoismul are a-i prăpăstui! . . .
Cugetînd la vechi eroii, şi privind a lor morminte De Saturn desfigurate, îmi aduc ades aminte Cît de mari au fost odată, cîte neamuri au învins, Şi simt ochi-mi că se împlu de un patriotic plîns.
122
Văd o veche monastire, sfînt azil de pocăinţă,
Unde nevinovăţia îşi aleasă locuinţă.
Al aramei tristul sunet gîndul meu a deşteptat,
Spre locaşul mîntuirei paşii mei a îndreptat. 120    în aceste ziduri sfinte unde Domnul se măreşte,
Păcătosul alinare conştiinţei lui găseşte;
Aici suflete viteze, părăsind a lumei greu,
îşi petrec restul vieţii lăudînd pre Dumnezeu.
Gîndul lor fugind din lume este numai vecinicia, 125   Cînd îi văd, un nou preţ are în ochi-mi melancolia,
Judecind că-n lumea   asta ne e dat să suferim . . .
Unde sînt? Unde mă aflu? — Lîng-un jalnic ţinterim! Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuţită! Cîte gînduri mîngăioase pentru-o inimă rănită! 130    îns-aice nu se vede nici un falnic mausoleu, Care să învecinicească pomenirea vrunui reu; Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zăreşte, Pe-a săracilor morminte numai iarbă verde creşte.
Te salut, locaş cucernic sărmanului muncitor, 135   Care-a fost toată viaţa statului folositor!
Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire,
De abia aice află o adîncă liniştire;
Cu respect şi duioşie mă închin ăstui mormînt . . .
Patriot a fost acesta, de folos 1-al său pămînt. 140   Nu un trîntor ce în viaţă numai rău ştiu a face
Şi din a ţării lui sînge să se-ngraşe-n bună pace.
Aurora se iveşte vestitoare dimineţii. 145   Altă zi — Luna s-ascunde — Un nou pas pe calea vieţii!
1838 septemv.
123
GELOZIE
LA M***
10
15
20
25
30
Ştii, dragă, pentru ce cînd te văd, mă mîhnesc ? Ştii pentru ce ades cînd mai mult te privesc, Mă vezi posomorit, şi ne-ncetat oftez, Cînd tu mă-mbrăţoşezi, eu tac şi mă-ntristez? Cînd tu credinţă-mi juri, şi-mi dai încredinţări De cel mai dulce-amor, răspund prin suspinări? Ştii pentru ce ? — Ba nu. — Ah! trebui să ţi-o spun, Destul e de cînd chin în sufletu-mi adun! în inimă-mi s-a-nfipt un ghimpe veninos, Şi pătimesc, şi văd, şi simt că sînt gelos! Cînd îmi închipuiesc că numai Dumnezeu Fu-n stare a crea un suflet ca al tău, Cînd ştiu că n-a mai fost nici poate a mai fi Ca tîW pe pămînt să poată a iubi, Mă tem de orice om se-ntîmplă de-ntîlnesc Să nu-ţi zică cumva cuvîntul: te iubesc! Cunosc că mă iubeşti, o văd neîncetat, Dar oare n-ai avut vrun alt amorezat? Noaptea cînd toate dorm, vrodată n-ai gîndit La altul careva ce iarăşi te-a iubit ? Cînd luna strălucind săltează pintre nori, Ş-un grier răguşat cîntă ascuns prin flori, Nu-ţi laşi capul ades plecat pe mîna ta, Ş-aminte nu-ţi aduci atunci de cineva? Vrun ideal prin somn, spune-mi nu ai visat, Şi după acel vis cumva n-ai suspinat? Tu-mi zici că mă iubeşti c-un dulce blînd suris, Dar oare-acest cuvînt la altul nu l-ai zis? Ştiu că nu pot trăi fără al tău amor, Dar sînt gelos, gelos! şi simt că o să mor!
1839, mai
Cît e de crud, să te-afle între ai tăi străin!
E 1 i a d, Visul
Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea, De ce voieşti să afle cumplitul meu necaz? Ah! numai aste lacrimi îmi pot curma durerea. Cînd vin ca roua dulce de-nundă-al meu obraz.
5    întrebi care e chinul ce darmă-a mea junie? De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt? Amara mea durere, ah! nime nu o ştie, Şi nime nu va şti-o păn-voi întra-n mormînt.
O inimă ce simte e vrednică de jale, io   Ca floarea cea plăpîndă ce creşte pe-un ţărm sec, A patimilor vifor uscînd frunzele sale, O lasă vestezită de-o calcă toti cîti trec.
15
Nici ura, nici amorul, nici lumea-nşelătoare Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere şi venin, Nu pot să facă altă decît să mă omoare. Dar însă . . . nu-s aceste ce-mping al meu suspin.
Aceea care trista-mi viaţă-nourează, E un secret ce zace în inimă-mi ascuns, Iar raza bucuriei în veci nu-1 luminează, 20    Şi dulcea rnîngăiere în ea nu a pătruns.
De n-aş fi simţit poate aş fi şi eu în lume Asemene cu alţii ce au al ei favor, Ce orbi de fumul slavei îşi cumpără un nume 25    Vînzîndu-şi conşiiinţa şi Dumnezeul lor.
124
125
Eu nu am fost ca dînşii, de-aceea-n suferinţă Petrec, lipsit de toate plăcerile lumeşti, Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căinţă, C-am fost şi eu unealtă la rele omeneşti.
30   Viaţa-mi negurată tu poţi s-o faci senină, Copilă tinerică, cu îngrijirea ta; Cînd văd ochii tăi umezi, zîmbirea ta cea lină, Aş vrea — de-ar fi putinţă — durerea-mi a uita.
Şi toate-mi par frumoase, să fiu numai cu tine, 35   Dumbrava, rîul, cîmpul, azurul cel ceresc. Cînd seara luna iese, şi tu eşti lîngă mine, Mai mare fericire pe lume nu doresc.
Dar — nu-ntreba pricina ce darm-a mea junie, De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt; 40   Amara mea durere, ah, nime nu o ştie,
Şi nime nu va şti-o păn-voi întra-n mormînt!
1839, avgust
I
10
15
20
25
MARŞUL LUI DRAGOŞ
(Doină)
Az este sărbătoare! Români, să ne grăbim, în şes la vînătoare Pe Dragoş să-nsoţim. Grijiţi armele voastre, Curînd să alergăm, Din locurile noastre Hoţi, feare s-alungăm. Doină! Doinită! Zină plăviţă! Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte De-orice nevoi.
Optzeci de oi despoaie, Şi prin frigări le pun; De surle, de cimpoaie Pădurile răsun. Vitezii se aşează Pe lîng-un mare foc Şi Dragoş ospetează Cu dînşii la un loc. Doină! Doinită! Zînă plăviţă! Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte De-orice nevoi.
127
30
35
40
Sînt gata, stau cu toţii Să plece la izbînzi, Ca să-ntirească hoţii, Să capete dobînzi. Dragoş merge nainte Pe-un cal cu ager curs, El preste-mbrăcăminte Poartă-o pele de urs.
Doină! Doinită!
Zînă plăviţă!
Vino cu noi;
Tu ne scuteşte,
Şi ne fereşte.
De-orice nevoi.
45
50
55
Veseli de sîrg porniră Românii mult voinici, Ca lanţul se înşiră Pe-a plaiului potici. Nevestele cu jale Privindu-i, lăcrămînd: îi auzeau la vale Cum se cobor cîntînd: Doină! Doinită! Zînă plăviţă! Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte De-orice nevoi.
1848, mai
DOINĂ NOUĂ
10
15
20
De cînd eram încă mic, Doina ştiu, şi Doina zic, Căci românul, cît trăieşte, Tot cu Doina se mîndreşte. Eu cu Doina mă plătesc De bir şi de boieresc; Boii mei cînd aud Doină, Ară ţelină şi moină, Şi îmi samăn cel ogor, Cîntînd Doinele cu dor. Iar de aud vre o fetiţă Cîntînd Doina-n poieniţă, Alerg fuga de-o găsesc, Şi de   Doina îi vorbesc. Ea m-ascultă bucuroasă, Căci îi mîndră şi frumoasă, Şi-mi zice că m-a iubi, Dacă Doina i-oi vorbi. Vă spun drept, orice mi-ţi face, Doina ştiu şi Doina-mi place.
EU SÎNT ROMÂN.
(Cîntec)
30
Dar mă-ngheţa, şi mă-ncălzi abia Dulcele-amor româncelor copile . . . Eu sînt român, îmi place ţara mea.
35
Franţez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut, Pămîntul tău e bine-a nu uita; Oricui e drag locul ce 1-a născut. Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta, 5   Nu mai găsesc ca dulcea Românie, De-o şi hulesc cîţi se hrănesc în ea Corci venitici. Dar oricum va fi, fie, Eu sînt român, şi-mi place ţara mea.
Laudă mulţi pe franţezul voios, I
10   Pe mîndrul rus, pe neamţul regulat, I
La dînşii, spun, că-i bine şi frumos; |
Dar, fraţii mei, eu oricît am îmbiat I
Pe drumuri lungi, cu şine ferecate, %
Nu mă-nvoiam; şi vreţi să ştiţi de ce? |
15   Pentru că-mi plac şoselele stricate. ; Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea.
Străine ţări îmi place-ades să văd, Dar sînt sătul lumea de-a colinda; în ţara mea de-acuma voi să şăd; 20   Căci, fraţii mei, oriunde voi îmbla, N-o să găsesc acea bună primire Ce m-am deprins în ţară-mi a videa; Şi în străini e rece găzduire! Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea.
25   Tînăr eram şi sărutam cu-amor Căpriii ochi zburdatecei Dridri. Ea mă vîndu! şi eu voiam să mor, Cînd mă-ntîlni o blondă m i 1 a d y ; Dragostea ei scăpă a mele zile,
130
La masă beu adese vin străin, Tocai, bordo, şampanie iubesc, Iar mai ales prefer vinul de Rin, Dacă nu am cotnar şi odobesc; Cînd însă am, deşert pline pahare, Apoi încep să cînt vreo manea, Şi sînt tot beat cît ţin zilele-amare! Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea!
1853, august
i
ŞALUL NEGRU
(Traducţic)
35
La şalul cei negru mă uit în tăcere Şi sufletu-mi rece e nemîngăiat, Pentru că de jale, de chin şi durere Este sfăşîiat! 5   Eu astăzi la lume a spune voiesc, Din care pricină cumplit pătimesc.
Cînd eram mai tînăr iubeam cu dulceaţă O gingaşă greacă cu părul frumos, Cu negre sprincene, cu rumănă faţă 10 Şi trup mlădios;
Căci atunce lesne în amor credeam, Şi amărăciunea-i încă n-o ştiam.
Iscusita fată cu a sa iubire, Cu-a ei cătătură ce înflăcăra, 15    Singurul meu bine, ş-a mea fericire Pe lume era. Dar statornicie este pe pămînt? . . . Credinţa e vorbă, amoriul cuvînt!
într-una din zile poftisem la masă 20   Cîţiva buni prietini, cu care vorbind Mă simţeam ferice, la greaca frumoasă
Gîndul meu fiind. Căci de zile negre grijă nu purtam; Vro nenorocire nici măcar visam.
25   Iat-un mîrşav jidov vine şi-mi şopteşte: „Greaca ta, stăpîne, ce-atît o iubeşti, Te vinde pre tine şi te vicleneşte, Iar tu nici gîndeşti!"
40
45
Eu îi dădui aur şi îl blăstămăi, 30   Şi pe credinciosu-mi rob atunci chemai.
Pe calul meu ager sării cu grăbire, Şi lăsîndu-i frîul ca vîntul zburam, Nu simţeam durere, nici compătimire,
Ca peatra eram. O negură ochii îmi painjini, Şi îngheţul morţei inima-mi slei.
Dar cînd casa grecei zării de departe, Slăbi tot curajul şi puterea mea; Zbor, ajung, descalec rece ca de moarte,
Şi întru la ea. O, vai! o, turbare! o, chin nedescris! Văz . . . aievea oare sau e vrun rău vis ?
Văzui fărdelege, văzui pîngărire! Pe-un arman în braţe ţinea strîns la sîn, Ş-a lor buzi lipite arătau simţire,
Numai prin suspin. Iute ca un fulger paloşul am scos . . . C-o cruntă lovire i-am prăvălit jos!
Apoi a lor trupuri călcînd cu turbare, Priveam a fetiţei chipul cel plăcut, Guriţa-i deschisă cerea sărutare
Ş-într-acel minut. Atunci de pe capu-i şalul am luat, Ş-am şters în tăcere ferul sîngerat.
Tot încă ţiu minte ruga ei duioasă, Şi cum din grumazu-i sînge gîlgîia . . . De-acum se sfîrşiră greaca cea frumoasă,
Ş-amoriul cu ea! De-acum pentru mine zi senină nu-i! Cui să-mi spun durerea? Amor s-arăt cui?
Robul luă îmbe trupurile-n spate, Şi-ndată ce-a nopţei umbră se ivi, Merse, şi în apa Dunărei spumate,
El le azvîrli. Ah! cu trupul grecei în val îngropat, S-a mea bucurie s-a acufundat!
50
55
60
65
132
133
1
Nici minut, nici oară nu mai am de-atunce De-amor, de odihnă, ce numai de chin, Nu mai am ochi negri să mai sărut dulce, 70 Viaţa mea-i suspin!
La şalul cel negru în tăcere cat, Şi tristul meu suflet e nemîngîiat!
PRINCESEI CATINCA CONACHI VOGORIDE
24 ianuari 1856
10
15
20
Afară este vicol, austrul vîjîieşte
Şi zguduie coliba sărmanului lipsit, El tremură şi geme, suspină şi huleşte
Palatul de alături ce-1 vede strălucit. „Acolo — el gîndeşte — bogatu-n desfătare
Petrece, de-ale lumei plăceri încungiurat! Nu vede pre săracul ce pîne măcar n-are,
El lipsei şi nevoiei de ceri e condemnat!" Aşa nenorocitul cîrtea, şi-n desperare
Pleca în jos privirea cu jale şi cu dor, Cînd iată i s-arată un înger de-ndurare
Ce vine cu grăbire să-i deie ajutor. O! multe ai şters lacrimi şi multă mîngăiere
A dat nenorocirei frumosul tău îndemn! Fii veselă, o doamnă! căci poţi s-alini durere,
Şi poţi de îndurare să dai un mare semn. Bogatul şi săracul te binecuvintează;
Bogatul, căci ia pildă de nobile simţiri, Săracul, căci prin tine de chin se uşurează,
Şi scapă de a lipsei cumplite suferiri.
135
i
APOLOG
De-a lui favoruri putrede Rîzînd, îşi bate joc.
nov netpov f'ipiGxov
Tot timpul care oamenii
Pe lume îl petrec, Preste roata Norocului
A se sui se-ntrec; 5    Iar cînd acum se bucură
Că s-au urcat pe ea, Gîndind să-şi facă mendrele
Precum nădejduia, Rotunda roată răpede 'O        Pe schiţe se-nvîrti, Şi mîndrul poticnindu-se,
Cade cum nu gîndi. Iar omul ce de raţie
Se tot călăuzi, 15   Şi-n toată vremea cumpăna
în orişice păzi, Nu-i pasă dacă vifore,
Pe lume s-au stîrnit, Vîi te j ele-ntîmplărilor 20        îl află liniştit. El ştie că fortunele
Nu pot lung timp ţinea, Curînd veni-va soarele,
Ce le va-mprăştia. 25    Cunoaşte jucăriile
Vicleanului Noroc,
136
Acest fel traiu-i limpede
Se trece liniştit, Şi cînd moartea s-apropie
îl află pregătit.
1857, iulie
TEATRU
CÎRLANI1
VODEVIL INTR-UN ACT
Reprezentat pe Teatrul Naţional în folosul emigraţilor din Transilvania la 1849
5 Distribuţie
Persoane Actorii
LIONESCU,   fiiul   boierului   proprietar ............ d.   P. Neculau
M1RON       1 „ Luchian
TERINTE    /   t*ram frunta?i „ Teodorini
10     DOMNICA, femeia lui Miron ........................ d-na Teodorini
VOCHTŢA, femeia lui Terinte ...................... „ Gabriela
Scena se pitrece într-un sat. în dreapta şi în stingă cîte o casă ţărănească, în fund clopotniţa bisericei.
SCENA 1
15 MIRON, TERINTE
MIRON
Ce ai, nene Terinte, de eşti aşa de posomorit ? — Ce! nu ţ-ai adunat fînul? Nu ţ-ai cules popuşoii?
TERINTE
20        Ba, i-am cules.
MIRON
Apoi de ce eşti zborşit?
141
I
TERINTE
Nu ştiu.
Cum nu ştii? Ien nu mai îmbla şi-mi spune ce ai. Ştii 5   că eu ţie îţi spun tot ce am pe inimă, că tu eşti bunde sfat. Poate ţ-oi da şi eu vrun sfat care ţ-a veni la socoteală. Ştiu că n-a fi vrun lucru de spăriat. Ien spune, dă.
TERINTE
Da dacă nu-mi e voia să-ţi spun? Da dacă n-am nevoie 10   de sfat? ce-ţi pasă ţie?
MIRON
Bre! aşa faci tu cu cumătru tău ? Bine!
TERINTE
E, nu-i aceea, omule! Da uneori are cineva poftă să 15   tacă; n-are totdeauna chef să spuie toate cele.
MIRON
Zău, cumătre, n-am gîndit că-i fi tu aşa cu mine. îmi pare rău.
20        Da după ce-ţi spui, măi române, că n-am chef de vorbă ce nu-mi dai pace?
Terinte! Terinte!
N-am socotit niciodată Că tu-i fi aşa cu mine, Cînd de-o vreme-ndelungatâ Eu sînt prietin cu tine. Cumătru tău au fost gata Ori la ce să te slujească, Numai sapa şi lopata Gîndem să ne despărţească. Spune ce vrei? boii, carul, Punga? Cere tot ce-ţi place.
25
30
20
TERINTE
Oh! nu ştii, cumătre, amarul Care dragostea ne face.
(bis)
5        Ce spui? Dragostea! Nu cumva ţi s-au aprins călcăile după vro lelică?
Ba, ba.
10        Nu-i de şagă, ien las. {Cheamă:) Nevastă! Nevastă!
TERINTE
Tacă-ţi gura. Doar te-i apuca să spui femeii tale. S-audă tot satul.
MIRON
15        Nu, nu. — Nevastă! Nevastă!
142
SCENA 2 DOMNICA, şi cei de sus DOMNICA
E, ce este? Ce strigi aşa tare, parcă-i cineva surd.
MIRON
Ia, cumătrul, nevastă, nu ştiu ce are; parcă nu i-s boii acasă. Vrea să-mi spuie ceva. Avem de vorbit. Du-te de ne adă o oală de vin.
DOMNICA
^        Acuş. {în parte:) Oare ce are să-i spuie? {întră în casă.)
143
i
SCENA 3 TERINTE, MIRON
TERINTE
Adecă ce nevoie era să-i spui ? Asta-i treaba femeielor ? 5   Nu stii tu că au nişte limbi — nişte limbi ia aşa de . . .
Tis ! De te-auzi vruna, vai de urechile tale!
P
TERINTE
N-am poftă nici de băut, nici de vorbit.
Acu-i s-aştepţi şi rugat! Ien lasă marafeturile, deschide-ţi inima. Dacă ai vrun necaz, l-om împărţi amîndoi ca doi fraţi. — Dă, spune: ai vro datorie de plătit?
TERINTE
Ba nu-i aceea.
SCENA 4
Cei de sus, DOMNICA (aducînd o oală şi două pahare) 10 DOMNICA
Iaca vinul; cătaţi de nu vă chefăluiţi cum ve-i obiceiu.
MIRON
Taci tu, nevăstuică; ştii că vinu îmi dă chef să fac nişte lucruri... şi. . .
15 DOMNICA
Şi — vă-mbătaţi şi treaba rămîne.
MIRON
N-ai nici o grijă. Du-te de ne găteşte ceva de mîncat. Avem de vorbit cu cumătrul.
20
DOMNICA
Mă duc. (în parte:) Nu vrea s-aud ce-a să-i spuie Terinte; bine; o să mă pui de pîndă. (întră şi să dă în dosul uşei.)
MIRON (iurnînd în pahare)
25        Na, cumătre, bea şi începe.
MIRON
I    10        Apoi dar ce-i?
15
20
25
TERINTE
Ia cuconaşu nostru nu-mi pre vine la socoteală.
MIRON
Feciorul boieriului care vine în toate dimineţile de citeşte sub răchitile aieste?
TERINTE
Tocma, pentru că ce-1 face, măi, pe dînsul să vie chiar în dreptul casii noastre şi nu se duce, dacă-i trebuie umbră, în grădina curţii?
MIRON
Ha, am înţăles. îţi temi nevasta.
TERINTE
Eu ? Ba nici gîndesc. Dar judecă tu singur, ce cată el aice ? Nu vine, măi, de flori de cuc, ş-aş pune rămăşag că ş-au pus ochiu pe ceva.
Zău se poate. Dar adecă de ce-ţi baţi capul? Parcă-i numai Vochiţa în tot satul?
144
145
terinte
Vochita! femeia mea! Ba că chiar. Zi mai bine Domnica,
dar Vochiţa
miron
5        Domnica zici ? Visezi, fîrtate! Domnica-i cuminte. Eu i-s drag. Vezi tu?
Cînd la boieresc eu, vara,
Am muncit mereu, Şi mă-ntorc ostenit, seara, 10 La bordeiul meu,
Să vezi tu, nene Terinte,
Nevăstuica mea, Cum îmi sare înainte,
Ca o turturea. 15 Hopa, ţupa, ţupa, lupa,
Amîndoi cîntăm, . Hopa, ţupa, ţupa, lupa, ' 1S
Rîdem şi jucăm.
terinte
20        Aşa! Apoi dar n-am ce mai zice.
miron
Bine, măi române, dacă n-ai nici o grijă, pentru ce eşti aşa de zborşit?
terinte
25        Pentru ce ? — Pentru tine, dacă vrei s-o ştii!
miron
Pentru mine? Mări ce spui?
terinte
30 Aşa s-o ştii, pentru tine, sărmane omule! Am văzut ieri pe cuconaşu vorbind cu Domnica, şi ea unde-1 asculta, şi unde-i rîdea . . .
miron
Nevasta mea, ba că chiar! N-ai văzut bine, cumătre. Nevasta mea au fost fată în curte, nu-i de acele care socoti
146
tu. Dar pentru Vochiţa nu m-apuc. Am văzut-o dăunăzi şoptind cu cuconaşul, şi zău m-aş apuca că dacă . . .
terinte
Te-nşeli, cumătre! Ba eu m-aş apuca că dacă cuconaşul 5   ar îmbla, Domnica . . .
miron
Domnica! E, cerce d-lui, şi-i videa cum mi ţi 1-a lua cu prăjina. Dar Vochiţa . . . ha, ha, ha.
terinte
10 (îngînîndu-l)
Ha, ha, ha. Dacă ţi-i aşa povestea, pun rămăşag că dacă cuconaşul s-a lega de nevasta ta, păţeşti pozna. Iar de Vochiţa, ca mai ba.
15        Bine. Eu pun cinci cîrlani rămăşag.
terinte
Fie, adă mîna. (îşi dau mîna.)
miron
îi să perzi cîrlanii, cumătre!
20 terinte
Da, ce are a face. Domnica ta îi cuminte, Doamne fereşte ! He, he, he!
domnica (în parte)
25        Aşa, bade Terinte? Te-oi face eu de-i da cîrlanii. Aşteaptă.
Om videa, om videa.
miron
terinte
Om videa. — Ştii ce? Acu trebui să ne chemăm neves-30   tele, şi să ne luăm ziua bună.
147
i
miron
Bine zici. — Da unde să ne ducem?
terinte
Vin-cu mine. Ţ-oi spune eu ce gînd am.
miron
Haidem, cumătre. (Iese.)
domnica
Nu ştiu, eu ori tu ai jucat duminică la horă cu dînsul?
vochiţa
Nu-i vina mea dacă joc mai bine decît altele.
domnica
Ce are a face! — Da ien las, nu-i vorba să ne sfădim. Trebui să ne întoarcem ciuda pe bărbaţii noştri, pentru că n-au încredere în noi.
SCENA 5
DOMNICA ( singură )
10 Aşa marţafoilor! Vreţi să vă cercaţi femeile! Bine, bine. Jucaţi-vă cu focul dacă vi-i voia să vă frigeţi. (Bate la uşa Vochiţii.) Vochiţo! Vochiţo ! Vin-degrabă.
15
SCENA 6 VOCHIŢA, DOMNICA vochiţa
Ce vrei, cumătră?
domnica
Nu ştii Vochiţo? Mangosiţii noştri de bărbaţi ne tem de cuconaşul.
20 vochiţa
Zău, cam au dreptate. Cuconaşul îi tînăr şi frumos. Mi se pare că d-ta i-ai cam luat seama.
148
10
15
20
25
30
vochiţa
Bucuroasă. Cum să facem?
domnica
Terinte zice că eu ascult şăgile cuconaşului, şi bărbatu-meu zice că tu-i eşti dragă.
vochiţa
Auzi nătărăii! pentru că mi-e drag să şăd la vorbă, hop! li se nazare nu ştiu ce. Sărmanilor bărbaţi, sînteţi buni de legat la gard!
domnica
Nătărăi, fa, şi nătîngi, nătîngi!
vochiţa
Cei mai gingaşi se arată Pană nu-s căsătoriţi, Dar cum s-o-nsurat, îndată Să şi fac nesuferiţi. Dragostea lor acea vie Nicidecum n-o mai simţim,
Ei hîrbareţi vor să fie, \ Noi credinţă să păzim. J
domnica
Zău, bine zici, cumătră.
is)
149
i
vochiţa
Da ce să facem noi, spune?
domnica
Ei au pus rămăşag cinci cîrlani că ori tu, ori eu, ne-om pleca la vorbele cuconaşului. Or să se facă că se duc la tîrg, ca să ne poată pîndi mai lesne. Ştii ce? Noi să ne arătăm scîrbite că se duc. Ş-apoi, ca să-i năcăjim, să ne facem c-ascultăm pe cuconaşul. îi să-i vezi cum or să crape de ciudă.
vochiţa
10        Bine. — A! dumnealor vor să se joace cu noi? Săracii!
N-au văzut încă pe dracu!
domnica
Iacată-i vin. — Să întrăm în casă, şi nu uita că tu-i să-ncepi. (întră.)
SCENA 8 Cei dinainte, VOCHIŢA şi DOMNICA
vochiţa
Cum îi bădica? Iată-mă-s.
j terinte
Vrem să-ţi spui, nevăstuică, că eu şi cu cumătru ne ducem păn-la tîrg c-avem treabă.
vochiţa
Cum! vrei să te duci şi să mă laşi singură. Hi, hi, hi. 10    (Se face că plînge.)
terinte (încet lui Miron)
Vezi Miroane! Ştii ce? Dă cei cinci cîrlani, şi nu mai zice nimic.
15 SCENA 7
TERINTE, MIRON terinte
Asa! tocmai asa. Nici visează ele de asta.
miron
20        E! ce zici? Ai văzut cum am pus lucru la cale? Vezi tu,
eu-s lup bătrîn, bre.
Ce are a face! parcă eu nu m-aş fi priceput, dacă aş fi vrut. Dar să începem. Să vezi pe Vochiţa cum are să se 25   scîrbească. — Vochiţo! Vochiţo!
miron
Dacă si Domnica s-o vezi. — Domnico! Domnico!
150
15
miron
Aşa! asta nu va să zică nimic. — Domnico! Domnico! Da nu-i să vii acu?
domnica
( ieşind )
20        Dar ce-ai păţit az? Ce este?
miron
Ia, Domnico, o să ne ducem la tîrg cu cumătrul . . .
domnica
Cum? te duci şi mă laşi? Nu ştii, bădicuţă, că nu pot 25   şidea un ceas făr-dumneta? Hi, hi, hi. (Făcîndu-se că plînge.)
miron
(cătră Domnica)
Nu plînge, fata mea, om îmbla degrabă! Rămîi sănătoasă, puică! (O sărută, ea se face că plînge.) Vezi tu, Terinte,
151
i
10
15
cum i-s de drag? Asta nu-i prefăcătorie. Crede-mă, nu te mai pune de pricină, şi dă cîrlanii.
terinte
Ba, ba, păn-acu-i tot una. — Să te găsesc sănătoasă, 5   Vochiţo, şi pe dumneta cumătriţă. Vin, Miroane.
domnica
Să mergi sănătos, bădica. Păzeşte-te pe drum. Nu te osteni; şi dumneta, cumătre Terinte! (Bărbaţii iese.)
SCENA 9
VOCHIŢA şi DOMNICA (bufnesc de rîs)
vochiţa
Sărmanii proşti! socot că ne-nşală.
domnica
Gîndea că plîng.
vochiţa
Era cît pe ce să se mîntuie rămăşagu!
domnica
Ţs! iacătă-i se pun la pîndă în clopotniţă. Vin. (întră 20   amîndouă în casă.)
SCEN A 10
TERINTE şi MIRON (în clopotniţă)
miron
25 De aicea putem videa bine. Dar ştii tu că eşti tare îndărătnic? ai văzut cum mă iubeşte nevasta mea, ce-ţi mai trebui? — Crede-mă, dă cîrlanii.
152
Mai avem treabă, nenişorule. — A! iaca merloiu. Taci să videm acu.
SCENA 11 ŢĂRANII (în clopotniţă), LIONESCU lionescu
Ce osîndă pentru mine să fiu silit a şidea la blăstămata astă de ţară, unde mor de urît. Eu nu ştiu ce i-au abătut tătîni-meu să vie să şeadă toată vara aice? Zău, dacă n-ar 10   mai fi Vochiţa şi Domnica m-aş usca pe picioare.
terinte
Auzi tu? o zis Domnica.
miron
Ba o început cu Vochiţa.
15 lionescu
(puindu-se jos )
Tot cărţi şi iar cărţi, ce dracu! vor să mă facă dobă de carte! cînd aş putea videa pe Vochiţa, care-i aşa de frumuşică ! . . .
20 miron
Na! te pricepi acu? — După Vochiţa îmbla.
lionescu
Ori pe Domnica. Tare-mi place nevasta aceea.
terinte
25        E, ce zici acu? — Tare-i place nevasta ta!
153
LIONESCU
Sărmanile femei! cîtu-s de nenorocite să aibă nişte bărbaţi aşa gogomani!
TER[INTE] şi MIR[ON]
Bun! — Mulţămim, cuconaşule !
LIONESCU
Ce s-aude! (Bărbaţii s-ascund.) Aşa, pre legea mea, chiar de mila lor ar trebui să le mîngăi!
TERINTE
Mai bine ar fi să le dai pace.
LIONESCU
Ce dracu! parcă este un eho aice.
SCENA 12 Cei de sus, VOCHIŢA (ieşind) LIONESCU
A, iaca Vochiţa. — Te aştept de o grămadă de vreme; nu mai putem de dor să te văd.
VOCHIŢA
Dă-mi pace, cuconaşule; am treabă.
LIONESCU
Ia stăi puţinei, dragă Vochiţo.
VOCHIŢA
Bai, bai, nu se poate. — Cînd ai şti cîtu-s de scîrbită!
LIONESCU
Mata scîrbită! cum se poate? şi de ce, sufletul meu?
VOCHIŢA
Bărbatul meu s-au dus la tîrg.
LIONESCU
Ha, ha, ha, ce norocire! te jăluieşti de cea mai bună 5   treabă. — Bărbatu-tău îi un ţărănoi, un prost, un . . .
VOCHIŢA
E, destul, cuconaşule; nu-1 lăuda aşa tare.
LIONESCU
Mări, las. Omul acela nu-i făcut să aibă o floricică ca 10   mata. îi un păcat că ţi-e bărbat.
TERINTE
î! cătelule! cînd n-ai fi ficiorul boierului . . .
MIRON
Ţs! taci. Ai răbdare.
15
VOCHIŢA
Ce-i drept, aş fi putut găsi mai bine.
Auzi, spurcăciunea!
TERINTE
LIONESCU
20        Eşti aşa de frumuşică, aşa de bunişoară, că . . .
VOCHIŢA
Da las, las. Dumneavoastră cuconaşii  aşă sînteţi deprinşi a zice la toate.
LIONESCU
25        Să fiu nu ştiu cum, dacă nu-ţi spun drept. (O sărută.)
VOCHIŢA
Astîmpără-te, cuconaşule. Ce ar zice bărbatul meu dacă te-a videa?
155
lionescu
Dă-1 încolo pe bărbatul tău.
terinte
Las-că te-oi da eu încolo, moţpane!
5 miron
Nu-i să taci, măi creştine?
lionescu
Vin, Vochiţo, să şidem pe laiţa asta.
vochiţa
10        Aşa! Da ce a zice de mine lumea? Bărbatul meu a face un calabalic . . .
lionescu
Nu mai gîndi la nătărăul acela.
lionescu
Aşa-i, Vochiţo, că-i veni în toate zilele să şedem aici la vorbă?
vochiţa
5        Şi ce-i să te-ncălzeşti dintr-asta? Mai bine ai face să-ţi caţi de cărţi.
lionescu
Cărţi! Ba că chiar. Nu vreu să mai învăţ de acum. Nu gîndesc decît la mata, te visez cînd mă culc şi cînd mă 10   scol, şi dacă nu te văd, mor.
terinte
Măăăă! O turbat, nu-i de şagă.
vochiţa
Dar ce a zice babacă d-tale şi dascalu?
terinte
15        Bun!
vochiţa
Apoi dă, dacă mi-i bărbat. Mă tem de Domnica să nu împle satul.
lionescu
20        N-ai nici o grijă, drăguţă.
vochiţa
Da-i şedea binişor, aşa-i? şi nu-i mai zice nimic de bărbatul meu?
lionescu
25        Nu, nu.
terinte
Iaca, se duce — se duce. — Nu mă lăsa, cumătre!
156
15
20
30
lionescu
Zică ce le-i voia.
!
De cu ziuă păn-în seară Dascalu mă năcăjeşte, Cu latina şi greceasca Capu hojma-mi ameţeşte.
El tot spune, spune, spune, Dîrdîieşte cît de mult, El tot spune, spune, spune, Iar eu casc şi nu-1 ascult.
Cînd mi-ai fi tu dăscăliţă Ai videa cum m-aş sili, De mine-ai fi mulţămită Şi-n curînd m-aş procopsi.
O, cu ce dulce plăcere Lîngă tine-aş învăţa! Lecţiile le-aş culege Pe dulce guriţa ta.
157
10
15
20
25
30
Ş-aş tot spune, spune, spune, Răzămat de al tău sin; Ţ-aş tot spune, spune, spune Lecţia mea prin suspin.
Cînd mi-ai fi tu dăscăliţă Ai videa cum m-aş sili, De mine-ai fi mulţămită Şi-n curînd m-aş procopsi.
TERINTE
Las-că te-oi pricopsi eu, papă-lapte.
Nu-i să taci, mă!
MIRON
TERINTE
Crap de mînie!
VOCHIŢA
Nu te-nţăleg. Spune, ce vrei de la mine, cuconaşule?
LIONESCU
Cînd babacă la neneaca Vre un mic favor cerea, Neneaca cu bucurie Dorinţa îi împlinea; Tu fă cum făcea neneaca, Eu oi face ca babacă.
VOCHIŢA
Cînd tătuca cu mămuca Se juca şi şuguia, Mămuca-i da peste mînă Cînd se mai obrăznicea; D-ta faci ca tătuca, Eu fac cum făcea mămuca.
(Lionescu vrea s-o îmbrâţoşeze, Vochiţa-i dă peste mînă.)
158
LIONESCU şi VOCHIŢA
Cînd babacă la neneaca Cînd tătuca cu mămuca
ş.c.l. ş.c.l. ş.c.l. ş.c.l.
TERINTE
5        Bre! abia mă răsuflăi. Măi, cum o luasă de iute!
MIRON
Cît pe ce era s-o păţeşti, cumătre.
LIONESCU
Zi ce vrei, nu te las dacă nu mi-i făgădui că-i veni aici 10   în toate zilele.
VOCHIŢA
Fugi de aici, cuconaşule. Iaca mi se pare că ne-au văzut Domnica.
15
SCENA 13 DOMNICA şi cei de sus
DOMNICA
Brava! frumos! ce vă pasă? bărbatul nu-i acasă.
LIONESCU
Dacă-i aşa, na. (O sărută.)
20 MIRON
Iaca bre! se leagă de nevasta mea acu.
DOMNICA
Ei, ia să-ţi spui, nu te pre, pre . . .
LIONESCU
25        Ce! te mînii? E bine, să-ţi dau înapoi sărutarea ce ţ-am luat-o.
159
DOMNICA
15
Ba mă rog.
LIONESCU
Fie ş-aşa dacă vrei. Dar măcar primeşte ineluşul ista.
5 VOCHIŢA
I! cîtu-i de frumuşel.
MIRON
Vezi tu, cumătre, tîlhariul îmbla cu nadă; te-i mira de nu 1-a lua nevasta ta.
10 LIONESCU
Ţine, Domnico, nime nu te vede.
DOMNICA
Bai, bai  (întră în casă.)
scena 14
Ceilalţi, afară de DOMNICA LIONESCU
Domnico! Domnico! am scapat-o. Na-ţi-1 matale, Vochiţo !
VOCHIŢA
20        Vorbă-i! să ieu eu ce-o lepădat altele.
LIONESCU
Ce gîndei c-o să i-1 dau ei? Nu ştii că numai mata îmi eşti dragă?
VOCHIŢA
23        Ien dă-mi pace. îs mînioasă. (Iese.) 160
10
SCENA 15 LIONESCU, bărbaţii (în clopotniţă) LIONESCU
Na! că mi-au fugit amîndouă, dar nu mă desnădejduiesc eu aşa lesne. Sărmanilor bărbaţi! Trebui să vă slujesc cînd nu sînteţi acasă; almintrile nevestele voastre n-ar şti ce face de urît.
MIR[ON] şi TER[INTEJ
Foarte mulţămim de slujbă.
LIONESCU
Vine Domnica. — Să te văd, Lionescule!
SCENA 16 Cei de mai sus, DOMNICA DOMNICA
15 (în parte)
îi tot aici. O să rîdem acu.
LIONESCU
Mata eşti, Domnico. De ce-ai fugit dinioarea şi m-ai lăsat ?
20 DOMNICA
îmi pare c-aveai cu cine vorbi.
LIONESCU
Ei, eşti mînioasă. Vin-de şezi colea lîngă mine, să facem pace.
25 DOMNICA
Bine, dar cu tocmală că-i fi cuminte.
161
i
I
10
15
20
25
lionescu
Să fiu cuminte?
îmi cei un lucru piste putinţă, Domnico dragă, căci de-aş şi vrea Să ţin această făgăduinţă, Mă jur pe ochi-ţi că n-aş putea, Pot fi cuminte stînd lîngă tine, Cînd pentru tine amor simţesc! Amorul este stăpîn pe mine Si lui viata îmi hărăzesc.
domnica
Dacă-i aşa, fug.
lionescu
Ba, ba, ascultă-mă, Domnico, numai o vorbă.
domnica
Ei bine, ce vrei? (Se pun jos.)
lionescu
Ţine ineluşul ista.
domnica
Aşa! Da dacă m-a videa Vochiţa ?
lionescu
Nu te teme, nime nu te vede. (îi pune inelu.)
miron
Nime ! A, tigoare!
terinte
Taci! că merge treaba bine!
domnica
Doamne! cînd m-ar videa bărbatul meu!
10
15
20
25
lionescu
Ce-ţi mai baţi capul de gogomanul acela?
miron
Multămim.
lionescu
Acu-i să-mi dai o guriţă, aşa-i?
Degrabă ţi-i!
domnica
Caută vre o fetiţă Dacă-ţi trebui sărutat, Sau vro mîndră cuconiţă. Ce doreşte măritat; Nu îmbla după neveste, Cuconaşule, că zău! Ţ-a face urîte feste Vre un bărbat nătărău. Noi, femeile de ţară Nu ştim iubi ca la tîrg, Şi pe birbănţei afară 1 îi dăm iute şi de sîrg. J
(Fuge) lionescu
Şi asta au fugit; nu-i nimica. Acu să pîndesc vreme doar oi găsi pe Vochiţa singură. (Iese.)
(bis;
SCENA   17 TERINTE, MIRON
terinte (rîzînd )
Ha, ha, ha. E, cum îţi pare, cumătre!
162
163
miron
Dă-mi pace, n-auzi tu?—A, ţolina, auzi ce-mi face? Las-c-oi dobzăla-o eu.
terinte
Nu mai gîndi, cumătre, şi trimite argatul la stînă s-aducă 3 cîrlanii.
miron
Cîrlanii! — E, mai avem treabă.
terinte
10        Cum! n-ai perdut rămăşagu?
miron
Aşa-i, am perdut, am perdut, dar — n-am perdut.
terinte
Cum n-ai perdut ? N-ai văzut chiar cu ochii tăi ?
15 miron
Aşa-i, am văzut, am văzut, dar n-am văzut destul.
terinte
Da ce vrei să mai vezi, omule?
miron
20
25
Vreu să văd şi pe Vochiţa singură cu cuconaşu, ş-apoi atunci om videa.
terinte
Bine, bine, ai cuvînt. Femeia mea n-o fost fată-n curte, aşa este. (Rîde.J
miron
Rîde, rîde de mine. Să videm.
terinte (îngînînd pe Miron)
Nevasta mea? ba că chiar. N-ai văzut bine, cumătre; 30   nevasta mea o fost fată-n curte; nu-i de acele care socoti tu. Ha, ha, ha, ha.
miron
(îngînîndu-l şi el)
Ha, ha, ha, ha. Du-te la naiba şi nu mă năcăji! Zău, a să mă facă să întru-ntr-un păcat, muierea dracului!
5 terinte
Nu te-amărî degeaba. O fată crescută în curte! Ha, ha, ha, ha.
miron
Du-te la dracu! (se primbla mînios.)
10 terinte
Ce are a face? Cuconaşu ş-o pus ochiul pe Vochiţa, nici gîndeşte la Domnica. Ha, ha, ha!
miron
Mă, vrei să mă faci să dau într-o poznă cu rîsu tău.
15 terinte
(îngînînd pe Domnica)
Doamne! cînd m-ar videa bărbatu-meu! Doamne, cînd . . .
miron
Cînd . . . cînd . . . cînd . . . iaca şi fimeia ta; să videm 20 acum.
terinte
Aşa, aşa, ai cuvînt. Femeia mea n-o fost fată-n curte,
si
miron
25        Şi, şi, şi . . . tacă-ţi gura şi haide la pîndă. (Iese amîndoi.)
SCENA 18 VOCHIŢA, DOMNICA domnica
Vochiţo, Vochiţo, vin-degrabă.
164
165
Iacată-mă-s, ce-i?
vochiţa
domnica
Bărbaţii noştri s-o pus iar la pîndă. Iaca vine cuconaşul, 5   să faci cum te-am învăţat.
Bine, bine.
vochiţa
(Domnica întră-n casă)
SCENA 19
10 VOCHIŢA, LIONESCU, TERINTE, şi MIRON (în clopotniţă)
vochiţa
(făcîndu-se că iese de la Domnica)
Rămîi sănătoasă, cumătră; viu acuş.
lionescu
15        Ien stă, Vochiţo. Ce? fugi de mine?
vochiţa
Te-nşeli, cuconaşule. Poate gîndeşti că vorbeşti cu Domnica?
lionescu
20        Ah, Vochiţo! ce-ţi trece prin gînd ? nu ştii că eu numai la mata gîndesc?
vochiţa
Ce se potriveşte!
lionescu
25 Zău aşa! şi ca să facem pace, na-ţi ineluşul ista. 166
vochiţa
Bai, te-a videa Domnica şi s-a mînia.
lionescu
Ce-mi pasă mie de Domnica, cînd eu numai pe Vochiţa 5 iubesc.
vochiţa
Pe mine? ţi se pare, cuconaşule; mai bine dă-mi pace si mă lasă să mă duc.
15
lionescu
Ah, de ce eşti mînioasă? Ce nu ţi-i milă de mine, Cînd eşti aşa de frumoasă, Şi vezi că mor pentru tine? Tu eşti înger de viaţă, Tu eşti dulcea mea lumină, Cînd sînt foc tu eşti de gheaţă, Spune-mi, ah! de ce pricină?
20
vochiţa
Cuconaşule, dă-mi pace!
lionescu
Frumuseţa ta îmi place.
25
vochiţa
Lasă-mă! mi-i drag bărbatul, Eu lui i-am jurat credinţă.
lionescu
leu asupra mea păcatul, De-a-nsăla asa fiinţă.
30
vochiţa
Eu vreu să fiu credincioasă, Să fiu femeie de bine, Măcar deşi sînt frumoasă, Şi zici că mori pentru mine.
167
I
Eu nu sînt o magopaţă, Care dă la toţi pricină, Eşti de foe eu sînt de gheaţă, Căci n-am gînd să cad în vină.
5 VOCHIŢA şi LIONESCU
Eu vreu să fiu credincioasă       Ah! de ce esti mînioasă!
10
s.c.l. s.c.l.
ş.c.l. s.c.l.
LIONESCU
Vochiţo! nu ştii cît de mult te iubesc (îi dă inelul.)
VOCHIŢA
Zău, nu ştiu să te cred ori ba.
SCENA 20 VOCHIŢA, LIONESCU, TERINTE şi MIRON TERINTE
15 (cătră Vochiţa)
A, jupîneasă, de aste îmi eşti d-ta? a, ţolină!
MIRON
Ia las-cumătre, nu te năcăji.
TERINTE
20        Cum să nu mă năcăjesc, bre? — N-ai auzit ce poznă vrea să-mi facă?
Nu-ţi bate capul, cumătre, şi hai la joc. (îl ia de mînă şi-l face să joace).
25 Sub potcoava cizmei mele,
Buf, mocane, buf,
168
I
Şede dracu ş-o muiere, Buf, mocane, buf,
Şi mă-nvaţă-a face rele, Buf, mocane, buf.
TERINTE ( apărîndu-se)
Lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă, bre; nu-nţălegi?
SCENA 21 Cei din urmă,  DOMNICA (ieşind) 10 DOMNICA
Ce huiet? Ce sfadă-i aice? Aţi sculat satul în gura voastră.
MIRON
Mai ai încă obraz de vorbă.
Muiere nelegiuită, 15 Las-că nu te scap,
Socoti tu că sînt o vită, Să-mi pui coarne-n cap?
Ce vorbă-i asta, cumătre, nu-ţi aduci aminte ce-mi zicei ?
20 Cînd la boieresc eu, vara,
Am muncit mereu, Şi mă-ntorc acasă sara,
La bordeiul meu, Să vezi tu, nene Terinte, 25 Nevăstuica mea,
Cum îmi sare înainte,
Ca o turturea. Hopa, ţupa, ţupa, lupa, Amîndoi cîntăm, 30 Hopa, ţupa, ţupa, lupa,
Rîdem şi jucăm.
169
miron
(cătră Domnica)
Am aflat eu trebile tale, leleo!
domnica
5        Nebunit-ai ori nu ti-i mult?
Nu te mai făţarnici, tigoare veninoasă ce eşti! îmi vine să te . . . (O ameninţă.)
terinte
10 (îl ia de mînă ş;-l sileşte să gioace)
Sub potcoava cizmei mele,
Buf, mocane, buf, Şede dracu ş-o muiere, Buf, mocane, buf, 15 Şi mă-nvaţă-a face rele,
Buf, mocane, buf.
(Acelaş joc de scenă.)
miron
Dă-mi pace, dă-mi pace, mă! n-am chef de joc!
20 domnica
Bărbăţele, drăguţă!
Lipseşte, scorchie! că întru-ntr-un păcat! (O ameninţă.)
domnica
25      ^ Iartă-mă, bădicuţă, am greşit şi ca să-ţi arăt, ţine. (li dă o palmă.)
terinte
Puf! aşa ai deprins-o tu de cînd ai luat-o din curte?
170
16
vochiţa (cătră Terinte)
Şi eu, bădica, te rog să nu bănuieşti. (îi dă şi ea o palmă.)
(Terinte şi Miron se uită unul la altul.) domnica
Iar d-ta, cuconaşule, ia-ţi ineluşul şi te du de-nvaţă carte. Nu îmbla după nevestele oamenilor. (îi dă inelu.)
vochiţa (dîndu-i şi ea pe a ei)
Nu te juca cu femeile, că-i păţi ce nu-i gîndi.
Cum! ce va să zică!
miron
domnica
Va să zică că altă dată nu trebui să vă temiţi femeile şi să 15   vă-ndoiţi de dînsăle.
vochiţa
Şi mai ales să v-ascundeţi mai bine, dacă vreţi să vă cercaţi nevestele, ca să nu vă audă.
20        Va să zică ne-aţi auzit?
vochiţa
Negreşit, şi v-am pedepsit cum vi se cade.
terinte
Uf! acu mă răsuflu.
25
Da să vă spui, tare ne-aţi spăriat
lionescu
Adecă dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine?
171
VOCHIŢA   şi DOMNICA
Cam aşa!
LIONESCU
Vă foarte mulţămesc de lecţia ce mi-aţi dat.
TERINTE
Mă ierţi, Vochiţo?
VOCHIŢA
Cum? o femeie necredincioasă, o ţolină... ba, ba,badeo,ba.
Vochiţico, drăguţă!
TERINTE
MIRON
Domnico, ia Terinte îi pricina, eu nici gîndeam, puică, iartă-mă.
DOMNICA
Ce face? Să te iert? Eu, o tigoare, o scorchie.
MIRON
Iartă-mă, Domnico, m-o luat gura pe dinainte!
Vochiţo, iartă-mă!
Pune-te în genuchi.
Şi d-ta, jupîne.
Acu sărută-mi mîna.
TERINTE
DOMNICA
VOCHIŢA (lui Terinte)
DOMNICA
10
15
20
25
VOCHIŢA
Şi dumneta, badeo.
(Bărbaţii fac ce le zic.)
Nu-i mai face? Doamne fereşte. Da dumneta?
DOMNICA
MIRON
VOCHIŢA
TERINTE
Să fiu a dracului de oi gîndi măcar.
Bine, sculaţi-vă.
DOMNICA şi VOCHIŢA
LIONESCU
Acum spuneţi-mi care-i pedeapsa mea, căci eu sînt cel mai vinovat.
DOMNICA
Te iertăm, pentru că, fără să ştii, ne-ai agiutat să dăm o bună învăţătură bărbaţilor noştri.
LIONESCU
Dacă-i aşa, primiţi ineluşile aste, nu ca de la un amorezat, ci ca de la un bun prietin. Cred că şi dumnealor s-or învoi la aceasta.
Bucuroşi.
TERINTE şi MIRON
VODEVIL
LIONESCU
Dacă brudnica junie
Amor caută, visează,
173
I
10
15
20
25
Gingaşa prietenie
Patimile alinează.
Dulce, blinda, liniştită, Ea nu cade în ispită.
toţi
Dulce, blîndă, liniştită, Ea nu cade în ispită.
terinte
Ne-am făcut închipuire
C-o să dăm de supărare,
Omul, oricum îi din fire,
Gărgăuni în cap tot are.
Aibă ceriul mulţămită
Că n-am dat peste ispită.
toţi
Aibă ceriul mulţămită
Că n-o dat peste ispită.
miron
Voi ce-aveţi gogomănie Să ispitiţi pe neveste,
Nu faceţi aşa prostie,
Căci femeia . . . dracu este.
Ea de cer îi osîndită
Ca să cadă în ispită.
toţi
Ea de cer îi osîndită
Ca să cadă în ispită.
10
15
toţi
Aşteptarea lui dorită,
N-o aduceţi în ispită.
(Perdeaua cade.)
Notă
Succesul ce a căpătat astă mică farsă se cuvine mai mult nimeritului joc a actorilor şi frumoasei muzice a d.Flehtenmacher. Autoriul se cunoaşte dator a le mulţămi.
D. Teodorini şi d. Luchian au caracterizat cu un natural minunat pre ţăranii noştri.
D-na Gabriela a arătat în rolul Vochiţii toată naivitatea unei tinere ţărăncuţe. D-na Teodorini şi d. P. Neculau au contribuit mult la succesul piesii.
S-au găsit însă cîteva persoane din numărul — din norocire foarte mic — acelor ce critică tot ce este naţional, care s-au scandalizat de nişte cuplete foarte nevinovate. Acestora le a răspuns aplaudele publicului, dar le-am fi răspuns şi noi, dacă nu i-am cunoaşte că sînt cum zice Moliere:
„Plus chastes des oreilles que de tout le reste du corps".
30
vochiţa
Autorul az vă roagă,
Şi plecat acum vă cere,
Să-i spuneţi dac-astă şagă V-au adus vre o plăcere.
Aşteptarea lui dorită,
N-o aduceţi în ispită.
174
MUZA DE LA BURDUJĂNI
farsă  într-un act
Distribuţie
Persoane
Actori
Cucoana CALIOPI BUSUIOC .................... d. Millo
Şat. TROHIN, vameş şi amorezat de c-na Caliopi...... »N. Teodora
DRĂGĂNESCU, nepotul său ...................... , „ ,
TEODORINI, actor român
BARON FLAIMUC 10     SIGNIOR TURLUPINI KIR LACHERDOPOLOS STANICĂ, băiet de ţăran, slugă la c-na Caliopi.
nTeodorini
»P. Neculau
Scena se petrece la Burdujăni, în casa c-nei Caliopi
SCENA 1
15 (Teatrul înfăţişază un salon)
drăgănescu (singur )
în sfîrşit iată ziua cea mare ... Of! şi tare-s îngrijit! Pană aici, slavă Domnului, toate merg bine. Cucoana Caliopi 20   a priimit tustrele răvaşele, şi a rămas încîntată de dînsele. Aşteaptă cu cea mai vie nerăbdare vizita peţitorilor ei; şi ideea
176
10
unor izbînde aşa de frumoase o fac rea şi amarnică cătră moşu-meu. Măcar de l-ar face să se lasă de dînsa!
Cînd se-ntîmplă de se leagă Amorul de vrun bătrîn, Să mă crezi că nu-i de şagă, Leagă-1 de gard şi-i dă fîn. Toată mintea-şi prăpădeşte Ca şi bietul moşul meu; Stăricica-şi răsipeşte 1 Ş-apoi îmbla teleleu. J
(bis)
15
SCENA 2 DRĂGĂNESCU, STANICĂ, ş-apoi TEODORINI
stanică
Cuconaşule, te-ntreabă.
drăgănescu
Cine?
stanică
Unu cu straie nemţeşti, care zice că vine de la d-ta şi nu te-o găsit.
20 drăgănescu
Nu-1 cunoşti?
stanică
Nu l-am văzut de cînd sînt.
25
Zi-i să între.
drăgănescu
stanică (la culise)
Poftim înuntru, domnule.  (Teodorini întră)
177
drăgănescu ■
Ce? tu eşti, Teodorine? (Cătră Stanică.) Ce face cuconiţa? 1
stanică 1
S-o pus la tauletă. f
5 drăgănescu
Bine, du-te de-ţi caută de treabă. (Stanică iese.) Avem vreme de vorbit.
teodorini
Viu de la tine, mi-au spus că eşti aice, ş-am venit înadins io   ca să-mi dai cele de pe urmă ştiinţi.
drăgănescu
Tronc! tocma cînd o să ne apucăm de treabă! Eşti aşa de struluibatec, încît sînt sigur c-ai uitat tot ce ţ-am spus.
teodorini
15 Aşa ţi se pare? Ascultă dar să-ţi repetez lecţia mea. Tu iubeşti pe duduca Anica, fata unui proprietar de aice; părinţii ţ-au făgăduit-o, dacă moşu-tău s-a face danie ţie, dar moşu-tău nu vrea să se lege, pană nu s-a încredinţa de vrea sau ba să meargă după dînsu c-na Caliopi Busuioc,
20 care-i făgăduieşte că 1-a lua de zece ani acum. Deci, ca să dezbar cu totul pe moşu-tău, eu Teodorini, actor român şi prietinul tău, am scris trei răvaşe sus-pomenitei c-ne Busu-iocese, în care sub trei nume deosăbite îi cer de trei ori mîna sa, mîna aceasta ce o aşteaptă moşu-tău de atîta vreme;
25 şi nădejduiesc că voi izbuti ca pană în seară să aleagă numita c-nă Busuioceasă măcar pe unul din tustrele persoanele ce o să reprezentez, de nu pe tustrele.
drăgănescu
Minunat! Ce vrei dar să mai ştii?
30 teodorini
Vreu să ştiu mai lămurit, acea ce tu mi-ai spus din fugă. De pildă, ce lucru-i astă c-nă Caliopi Busuioc, care de atîta vreme face să suspine inima cea de vameş a moşu-tău?
178
drăgănescu
O alcătuire de toate ridiculele trecute, prezente şi viitoare, o fată bătrîna şi nebună care-şi închipuieşte că nebuneşte pe toţi bărbaţii, şi socoate că nu-i poţi zice bună dimineaţă 5 fără să-i faci o declaraţie de amor. Cînd rea şi nesuferită, cîrid simtimentală şi cochetă, s-aprinde şi se alintă ca o copilă brud-nică, şi deodată o vezi că se aruncă în disertaţii metafizice şi în dispute literare, de n-o mai înţălege nici dracul. Toată dorinţa ei e s-audă vorbind de dînsa. închipuieşti-ţi că se solo coate poetă şi muzicantă, încît bietul tîrguşorul nostru geme de versurile şi de sonatele ei; de aceea noi toţi o numim Muza de la Burdujăni.
teodorini
Cum dracu moşu-tău, un om aşa de rece şi de flegmatic, 15   s-a înamorat de dînsa?
drăgănescu
O cunoaşte de mult. S-a deprins văzînd-o în toate zilele; ş-apoi au fost odată amîndoi tineri; lumea a şi vorbit multe de dînşii pe vremea aceea. Vrea pesemne să-şi răscumpere 20   păcatele tinereţilor.
teodorini
Mai are ea niscai resturi de frumuseţă?
drăgănescu
Ce are a face? O groază, frate! orice ţ-ai închipui e mai 25   puţin decît cum e în fiinţă.
teodorini
Mări, ce spui?
drăgănescu
Te-i încredinţa cînd îi vide-o.
30 teodorini
Planul meu e gata. Sub numele de neamţ o să atac sim-ţitatea ei, cochetăria sa subt acel de italian, şi s-o fac s-o apuce năbădăicile subt acel de grec; las-pe mine, şi haidem acasă
179
la tine, trebuie să-mi fi adus costiumele; şi fiindcă şi casa ta e chiar alăture, n-a să urmeze zăbavă între vizitele mele.
SCENA 4
drăgănescu
Toată nădejdea mea-i la tine!
(Iese amîndoi; Stanică întră.)
SCENA 3
stanică ( singur )
Iaca bre! cuconaşii iştia se duc, parcă se tem de cuconiţa. 10   Doamne! cît îi de amarnică azi! nimic nu-i mai place. Am închiet-o de trei ori şi tot s-o rupt sf erile, curgea apa de pe mine; pe urmă o trebuit s-o văruiesc din cap pană în picioare, da încai acu-i albă şi roşă ca o păpuşă.
Parcă-i scoasă din cutie, 15 Zău aşa-i de pupuică,
însă geaba! n-a să fie
Niciodată frumuşică.
O fetiţă de la ţară
N-are-atîte fesfesele, 20 Se găteşte la izvoară
Cu ghioci şi viorele;
Nu ca aste tîrgoveţe
Ce se dau hojma cu humă,
încît seamănă-a lor feţe 25 Vîzdogi bătute de brumă.
Eu nu ştiu de ce nu-şi tocmeşte o fată în casă? M-o luat pe mine, pentru că m-o crescut şi m-o învăţat carte; zice că fetele îmbla după băieţi, parcă băieţii nu îmbla după fete, hă, hă, hă! Ian să-i gătesc benghiurile, şi să-i pun oglinda 30 la soare ca să se vadă ghine. Aha! o aud cîntînd, pesemne s-o schimbat vîntul. Dinioarea era poznă!
180
C-NA CALIOPI, STANICĂ
10
15
20
25
c-na caliopi ( cîntînd )
Azi cu o petiţiune M-adresăi cătră Amor, Şi-1 rugai cu-ncordăciune, Să atîmpere-al meu dor. De-a mea tristă pusăciune, Te îndură, zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc.
Azi am compus versurile aceste. Cum îţi par, Stanică?
stanică
Frumos, cuconiţă, tare frumos. Cam mult dune şi tăciune.
caliopi
Taci, nătărăule, dacă nu conprinzi limba cea frumoasă, şi dă-mi un scaun. (Stanică aduce un scaun.) Nu aice; pune-1 dinaintea oglinzii, prostule! (Se pune jos.) Aşa-i că-s bine, Stanică? ha! cum îţi pare! Ce zici de pana asta care am pus-o în vîrful capului, aşa-i că mă prinde minunat ?
stanică (în parte)
Parcă-i de cei care joacă pe frînghie.
caliopi
Ce-ai
zis:
30
stanică
Zic că tare bine îţi şede.
caliopi
Aşa-i? ţine, caută aici în ridicol şi fă-mi lectura celor trei bilete, în vreme ce eu îmi voi pune benghiurile.
181
stanică
Cuconiţă! D-apoi ţi le-am mai cetit de vro trei ori.
stanică
Nu ştiu unde rămăsesăm.
caliopi
Nu face nimic; nu se satură cineva de ceea ce place.
De la care să-ncep?
Fie ori de la care.
stanică
caliopi
10
15
20
25
stanică
Iaca a neamţului. (Ceteşte.) „Cuconiţă,
Mulţi prietini a mele mi-au spus că in di ganţe Moldau nu e nimic mai curioz decît d-ta; şi fiindcă eu vreu la mine un femee curioz, purced astăzi de la Cernoviţ cu aine iudişe ailvaghen ca să aduc în fuga mare inima mea la picioarele d-tale, cu care ih habe di ere . . . ş.c.l.
Baron Flaimuc"
caliopi
Ştii că-i curioz om germanul acesta? treci la al italianului, stilul lui îmi place mai mult decît a celoralalţi, se servira-risariseşte de espresiiuni mai alese. Ceteşte, zirju-ţi.
stanică (ceteşte)
„Principesa mea!
30
caliopi ( curmîndu-l)
Principesa mea! cît e de gentil, cît e de galant! să-ţi spun drept, Stanică, inima mea simte o neînvingibilă atăşăciune pentru amantul acesta! urmează . . . Principesa mea!
caliopi
E, gogomane, la principesa mea!
stanică (ceteşte)
„Principesa mea! De este adevărat că siete corta e grosa.., C-niţă, parcă nu-i cinstit lucru ce spune el aice?
10
caliopi
Aşa se pare deodată, dar, să vezi, înadins o zice; se cunoaşte că-i om de gust. Zi înainte ... Să vezi cum înobilează el ceea ce spune.
15
stanică ( cetind )
„Că siete corta e grosa, precum m-au asigurat mai multe persoane, mă jur . . . Dacă va fi cu volia d-tale ... să te ieu de spoză." Spuză? ce va să zică el cu spuza?
caliopi
Spoză, va să zică soţie, ne-nvăţatule!
20 stanică
( cetind )
„De cînd am speranţă că vei fi mia, nu mai trăiesc, mor, am murit! aşa, principesa animei mele! . . . "
caliopi
25 ( curmîndu-l)
Auzi tu? Nu-s numai principesă simplă, sînt principesa animei lui. Ah! mă încîntă!
stanică ( cetind )
30        „Aşa, principesa animei mele! mă dau d-tale cu totul, vei fi zeiţa mea ..."
182
183
caliopi ( curmîndu-l)
Zeiţa sa! ce stil! zeiţa sa! un zeu mă face părtaşă divini-tăţei sale! pare că văz Olimpul, tot ce este sublim şi mare la poalele tronului meu . . . zeiţa mea! ah, gust ambroziune, beu nectar! asta mă-mbată!
stanică ( cetind )
„Vei fi zeiţa mea, şi eu îţi voi fi sclav ..."
caliopi ( curmîndu-l)
Eu îi voi fi zeiţă, şi el îmi va fi sclav. Ce antiteză! o zeiţă şi îndată un sclav!' O, cît de uşoare vor fi lanţurile sale! Nu te teme, gingaşe străine! îţi voi sămăna viaţa cu roze, toate zilele tale se vor petrece în lîngori amoroase, şi puterea mea va fi întrebuinţată numai ca să aduci gelozie la lumea întreagă. Destul, Stanică fătul meu, nu mai urma, că mă prăpădeşti. — Dă-mi biletele.
stanică
Da să nu cetesc pe acel a grecului de la Galaţi?
caliopi
Fi! stilul său cade greu; persoana sa trebuie să-ţi fi dînct colici.
stanică
Poate, cuconiţă, mie însă îmi pare răvaşul lui tare cu gust; sînt multe lucruri bune de mîncat într-însul.
Ceteşte-1 dar, oricum şi aceasta este o consideraciune adusă frumuseţilor mele, ş-apoi cum zice poetul:
„Cine are gust să-mi creadă că amoriul am iubit, Nu în ranguri, nu în titluri, ce în omul iscusit".
10
stanică ( cetind )
„Chera mu!
Eu sînt un boiar neguţitor, pentru că deşi sinto sluziaris sînto şi bacalis. Am auzito de d-ta 'că esti foarte mucalită, poznaşă şi bogată, şi fiindcă mie-mi plac ta cabazlichia che ta grosachia, am luat cai de posta, şi viu să-ţi spun, că de-i voi să fii femeia mea, te fur, te duc la Galaţi, şi-ţi aştern la poale toate putinele cu icre, cu măsline, toate chiupurile cu marinate şi licorini, şi toate cutiile cu halva şi rahatlicumia, care sinto is to bacalico tu dulu sas.'
Sluzearis Lacherdopulos"
15
caliopi
Ce-i drept, e deşănţată scrisoarea lui; ideea să mă fure e originală.
stanică
Mă mir numai de un lucru, cuconiţă! cum dracu s-o potrivit ei să vie tot într-o zi?
20 caliopi
Bizarerie, băiete, a micului zeu Cupidon care vrea să mă lovească prin întreite asalturi!
(S-aude bătînd la uşă.)
25
stanică
S-aude bătînd.
caliopi
Ah! atacul a să-nceapă; vezi cine-i, Stanică. (Stanică iese.) Caliopi, Caliopi, păzăşte-te! struneşte-ţi inima; ştii că ţ-au făcut destule pozne.
185
15
SCENA 5 C-NA CALIOPI, ŞAT. TROHIN, STANICĂ
stanică
Cuconu Trohin!
caliopi
(în parte)
Of, nesuferita gînganie! Stanică, dă-mi degrabă colec-ţiunea poeziilor mele. (Stanică ii dă caietul.)
trohin
10        Bună dimineaţă, cuconiţă.
caliopi (cu glas moale)
Ai gînd să şăzi mult, arhon şatrar! am o migrenă grozavă, ş-aşi vre să fiu singură.
trohin
Găteala d-tale nu seamănă a bolnavă; mi se pare că cine nu se simte bine nu trebuie să se strîngă aşa tare.
caliopi
Cine ţ-a spus că-s strînsă?
20 trohin
Se vede cale de-o poştă.
10
15
20
Ce pot să-ţi fac eu?
trohin
caliopi
Ce poţi să faci? Poţi să te îmbraci după modă. în locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată, ş-atunci aş putea suferi viderea d-tale, dar în halul acesta, o ceriule! mă sparii!
trohin
Mă! de cînd te-ai făcut aşa spărioasă, cucoană! ţiu minte că, într-o vreme, nu te prea spăriam.
caliopi
Ce vrei să zici, boierule?
trohin
Mă pricepi d-ta, dar vorba multă, sărăcie, spune-mi, c-niţă, luatu-ţ-ai de seamă? O să sfîrşim vrodată, ori ba? «Destui-s zece ani de cînd mă porţi cu vorbe. Zău m-am săturat; aş vrea să mă văd şi eu pus la cale.
caliopi
Trebuie să se cunoască cineva, pană a nu se determina a-şi lega soarta.
trohin
Mi se pare că de douăzeci de ani am avut destulă vreme să ne cunoaştem bine.
caliopi
25
Ai vrea poate să îmblu în habacii ca d-ta. Nu ştiu ce manie e asta să îmbie aşa încotoşmănat ?
trohin
Aşa m-am deprins de la părinţi.
caliopi
Cînd te văd aşa, mi se zgîrcesc nervile.
25
30
186
(iute )
Du-te afară, Stanică! (Stanică iese.) Ai nişte vorbe incovenante, care sînt insuferibile. Ne cunoaştem de douăzeci de ani! aceste mai trebuia să le spui dinaintea băietului acestuia. N-ai nici o delicateţă şi cînd te porneşti la hodorogit, nu te mai poate nimic opri . . . douăzeci de ani!
trohin
Dar, dar, douăzeci de ani, dacă nu mai mult.
187
i
caliopi
Haide, haide, zi boierule, zi ce-ţi iese înainte. Douăzeci de ani! — N-oi fi niciodată femeia unui om care mă cunoaşte de douăzeci de ani.
10
15
20
25
30
Bun! în sfîrşit ţ-ai călcat pe inimă, mai bine aşa; încai să se ştie; mie-mi plac lucrurile pe faţă; ş-apoi să-ţi spun una, pentru ce gîndeşti că vreu să mă-nsor cu d-ta? pentru că sînt singur şi vine o vîrstă unde are cineva trebuinţă de o tovărăşiţă. D-ta eşti cam vorbariţă, cam nestîmpărată, m-aş fi luat cu d-ta şi mi-ar fi trecut poate de urît . . . Dar să nu mai vorbim de asta. Am pus la cale să însor pe nepotul meu, lucru care-mi pare mult mai cuminte decît să te ieu pe d-ta; mă fac danie lui cu tocmală c-a veni cu femeia lui să şadă cu mine, ş-atunci fireşte oi avea cu cine a-mi pitrece vremea, fără să mai am bătaie de cap.
caliopi
Minunat! înzăstrează-ţi nepotul, însoară-1, fă ce ştii cu dînsul, ce-mi pasă mie? Ştii că nu-1 pot suferi, un impertinent care caută toate chipurile să mă ieie în rîs. Dar, fireşte, poftesc în casa mea să nu mai calci. Destul e de cînd mă com-prometezi, depărtînd partizile ce mi se înfăţoşează. în adevăr, cînd vede cineva pe un om că se ţine litcă de poalile unei biete tinere femei, cine mai are curajul să se prezenteze? între noi, dar, s-a sfîrşit, nu mai avem nimic de-mpărţit împreună. Vezi că şi eu fireşte ştiu a mă hotărî ca şi d-ta de lesne. Sluga, arhon şatrar. Sluga.
trohin
Plecăciune, cucoană; ne-am hotărît fireşte a nu ne mai videa ca nişte oameni ce se cunosc de douăzeci de ani, dar poate, cine ştie, ţi-i mai lua de seamă. (Iese, Stanică intră.)
SCENA 6
C-NA CALIOPI, STANICĂ caliopi
35        N-am ce să-mi mai ieu de seamă. (Lui Stanică:) Ian spune-mi, băiete, uimită-s?
188
stanică
Unde, cuconiţă?
caliopi
Faţa nu mi-e schimbată? Figura nu mi-e tulburată, 5   pref ăcută-s ?
stanică
Zău, cuconiţă, ai pus atîta zugrăveală, încît nu se mai cunoaşte.
caliopi
*
10 Dă-mi să beu ca să mă liniştesc. (Stanică îi dă de băut.) Parcă s-aude nu ştiu cine; vezi cine-i, Stanică, întreabă numile şi anonsează frumos. (Stanică iese.) N-oi mai auzi vorbind de vrîsta mea de-acum, slavă Domnului!
Dacă crud timpul cu-a lui ravagiuri, 15 Natura noastră o vestezeşte,
Ne rămîn încă multe-avantagiuri;
Inima arde şi sfîrîieşte.
Precum şi vinul cînd se-nvecheşte
E mai puternic, mai cu plăcere, 20 Astfel femeia de ce iubeşte,
De ce tot încă amor mai cere.
25
SCENA 7
CUCOANA CALIOPI, BARON FLAIMUC, STANICĂ
stanică ( anunţînd )
Baron Flaimuc.
caliopi
Bonjur, domnule baron. (Sculîndu-să, lasă să cadă basmaua.)
189
I
Untertenigster. Fon di cuconiţă ai dat jos . . . (Arată basmaua.)
caliopi
5 (luîndu-şi basmaua)
Mersi, baron.
flaimuc
Se pare poate curioz la cuconiţa vizita meu, dar zo precum Dioghenes grihişer filozof căuta un om, eu gnedige 10   frailain, caut un baronesa pentru mine, un curioz baronesa. Caut mult un curioz baronesa, şi acum mi se pare am găsit pe dînsul. (Arătînd cu degitul la c-na Caliopi.)
15
caliopi ( alintîndu-se )
Diogen căuta un om desăvîrşit.
flaimuc
Eu am găsit un femeie, care are tot sfîrşit.
caliopi
Galanteria dumitale, domnule baron, mă încîntă, deşi 20   mă îngrijăşte că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceţi de mine.
flaimuc
O, ia; la noi, cuconiţă, femeile au obicei să se mărite ca să facă chinder; eu doresc un femeie care să facă la mine 25   poezii zo vi der Şiller, vi der Ghete . . .
caliopi
Ghete! Şiller! ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?
flaimuc
30        Sileşte şi poate. Aber nu trebui să gîndeşti che asta opreşte pe noi de a face chinder, und chinder und poezi. Ia, main şaţ!
190
caliopi
Ah! Limbagiul acesta testimonează că simţibilul amor ş-au stabilit lucrătoria înfocatelor sale darde în sînul vostru.
flaimuc
Frumos, aber ferştee niht. — Cîţi ani ai la dumneta?
Douăzeci.
caliopi
flaimuc
Tînăr, pre tînăr . . .   Saperment! asta supăr mult la 10   mine . . . Atîta tot ?
caliopi
Nu ştii, baron, că o femeie asupra vrîstei niciodată nu-şi sloboade cel pe urmă cuvînt.
flaimuc
15        Sloboade, sloboade, ih bite.
caliopi
Trebuie dar să mă mărturisesc ca unui duhovnic; am douăzeci şi trei.
flaimuc
20        Zer venig. Nu se poate să faci treizeci?
caliopi
Doamne fereşte, baron, nu se poate. Pune douăzeci şi cinci, şi să nu mai fie vorbă.
flaimuc
25        Fie, finf und ţvanţig . . .  Cînd îi fi baronesa mea, îi spune mai mult la mine.
caliopi
Cu neputinţă. Eu sînt păn-acuma o iederă fragilă, neavînd stejar de care să mă sprijinesc.
191
1:
FLAIMUC
Eu oi fi der stejar şi ne-om sprijini ale baide. Cînd nunta?
CALIOPI
Ah, ce grabă! Dă vreme sfielei mele să se gîndească păn-a 5   nu răspunde. F
10
15
FLAIMUC
A! zi zind bolnava de sfială? O!. .. pană mîni trece asa-i ? '
CALIOPI
O! cît eşti de grabnic.
FLAIMUC
O, ia trebuie pană mîni să treacă sfiala; ş-apoi du bist mame, ih bin daine, om cînta, om sări, om juca. - Apropo danţen-zi? r  r >
Ceva.
CALIOPI
FLAIMUC
O, himel! (Baron Flaimuc ia pe cucoana Caliopi şi face un tur de valţ. Orhestru cîntă: O du liber Augustin. Baronul 3 şi c-na Caliopi fac o promenadă cu trei paşi cu mare flegmă. Trecînd pe lîngă rampă, c-na Caliopi strigă la orhestru: Plus vite. Orhestra joacă repede, baronul face un tur iute şi cu multe grimase cu c-na Caliopi, pană ce ea, obosită cade pe un jilţ.)
i FLAIMUC
Ţum viderzeen, mâine libe; dain pur tujur.
CALIOPI ( abia răsuflîndu-se )
Ah! ah! Adio, baronaşul meu!
(Baronul iese.)
SCENA 8
C-NA CALIOPI, STANICĂ (Cucoana Caliopi se scoală şi-şi face vint cu evăntailul.)
stanică
5 Ăra! cuconiţă! Da ce fel de ibovnic îi aista! Nici te-o luat încă şi te-o pus la joc; ştii că-i poznaş? Eu de-aşi fi femeie, nu l-aş lua, Doamne apără.
CALIOPI
N-ai luat seama, Stanică, că n-au conferit nimic despre 10   figura mea?
stanică
Eu nu ştiu, pesemne are orbu găinilor. Hi, hi, hi! au fost degeaba toată boiala. Hi, hi, hi!
15 Ah! dragul meu Stanică! cît e de tînguibilă o jună femeie, cînd urmează a-şi decidă soarta! Dacă şi ceilalţi doi or fi tot aşa, o să fiu silită să mă-ntorc la şatrarul, de care însă mă cotorosisem din toată inima.
20 Te-ai cotorosit de cuconu Trohin? Zău, bine ai făcut, cuconiţă. Dacă este să am stăpîn, mai bine pe cuconu baron; el mai tare-mi place.
CALIOPI
N-ai grijă, băiete, n-a fi nici unul nici altul. Nu; am o 25   presimţire şi inima-mi spune că scumpul meu Turlupini va lua mărul.
30
stanică
Eu socot, cuconiţă, c-ar fi bine dumneta să nu-i dai nici măr, nici pară, păn-nu-i videa şi pe grecul cel cu putinile şi cu chiupurile . . . Acela are multe lucruri bune.
CALIOPI
Nu te teme.
193
stanică
Vezi dumneta, cuconiţă, că nu ştiu cum dumneta nu te prea ţii; ce nevoie era să joci ştair cu neamţul, şi să-i zici baronaşul  dumitale ?
5 caliopi
Asta nu va să zică nimica. Trebuia să-i dau o idee bună de mine, ca să nu-1 las să se răcească.
Amorul glumeşte, Jucării iubeşte, 10 Deci trebui strunit,
Menaj arisit.
De-1 slobozi pre tare, Dai   de supărare, Deci trebui strunit, 15 Menaj arisit.
De-1 ţii în respect îi făr-de efect, Deci trebuie strunit, Menaj arisit.
20
SCENA 9 Cei din urmă, TTJRLUPINI
turlupini
(iute)
25
Intru fără a mă anunţa, adorabila mea, aşa de mare impacienţă am de a-ţi cădea la picioare. (Schimbînd tonul.) Ma mă înselo cu bună seamă, madamigelă; voi nu sînteţi persoana che io caut; nu sămănaţi după vrîstă să fiţi dami-gelă de măritat.
caliopi
30        Ce înţelegi cu vrîsta, domnule?
194
turlupini
Este foarte giovine, foarte teneră.
E! cînd are cineva şeptesprezece ani, nu-i aşa tînăr. 5    (Se alintă.)
turlupini
A, minunat! sono transportato, incantato!
caliopi (încet, lui Stanică)
10        Aşa-i c-aveam dreptate, Stanică; vezi cît e de amabil?
turlupini
Che ochi! che gura! che figura! ia să văd dinţii ? (Cucoana Caliopi îşi arată dinţii.) O, perle di Oriento! non dubito che la siniorina saltă, joaca, danţa, cânta. (Rugîndu-o). O, la 15   sua voce!
caliopi
Sînt cam răguşită, sinior!
turlupini
Nu-i nimica, cvalche coza, una barcarola, una arieta 20 italiana.
caliopi
Trebuie să mă supun.
turlupini
Faciamo una şena dramatica e tragica.
turlupini
25
Che mi servi che sei bella, Se non m'ami, o, crudella! Sveniro quel nero cor. Che tradissi il mio amor.
195
li:
10
15
CALIOPI
Pietâ, Signore, chiedo.
TURLUPINI
Inumana, non ti credo.
CALIOPI
Son un' povera donzella.
TURLUPINI
Ma sei cruda, infidella!
CALIOPI
Sventurata, a! son io!
TURLUPINI
Tu tradisti l'amor mio. Sveniro quel nero cor, Che tradissi il mio amor!
(Aice o ucide cu evăntaliul ei.)
CALIOPI
Ai nu mă ... că mă gîdil. . .
TURLUPINI
20        Crudela! aş vrea să te pap, să te mînînc, să te înghit.
CALIOPI
O, sinior! tare eşti aprins!
TURLUPINI
Che delicioasă petrecere o să avem. Te-oi adora, mi-i 25   adora, ne-om adora, ş-apoi om sări, om juca, om cînta.. .
CALIOPI (cu nevinovăţie)
Numai atîta o să facem, siniore?
10
15
20
25
30
TURLUPINI
Aste sono numai bagatele ... îi videa, te-i mira
Ma
^     - ■ - - —-----, — -     «• • • •
che băiet este acesta? ţi-i ficior, ţi-i frate, ţi-i văr? fie oriche, carrisima, zi-i să iasă afară; prezenţa lui mă supără.
CALIOPI (cu frică)
Ba, ba, să nu te duci Stanică, să nu cumva să te duci. Dar ce vrei de la mine, siniore ! mă faci să tremur. O, ceriule! ce amor!
TURLUPINI
Numai dumneta poţi inspira asemine amor; si, zeiţa mea, te ador; (cade în genuchi şi se scoală îndată) ma voi?
CALIOPI
în adevăr nu ştiu ce să răspund.
TURLUPINI
Che? nu vrei să te mărita con il sinior Turlupini?
CALIOPI
Nu zic asta.
TURLUPINI
Apoi che zici, per dio! răspunde; mă faci să sufăr un milion de morţi, nu ştii che . . .
A! cînd soţia vei fi Lui sinior Turlupini, Vom dănţa şi vom cînta, Vom dormi şi vom mînca Parmezan cu macaroane, Şi confete şi bomboane.
A! cînd soţia vei fi Lui sinior Turlupini, Ne-om duce la opera, Ne-ncetat ne-om adora, Şi vom merge la primblare Cîte pe-un catîr călare.
A! cînd soţie vei fi etc.
196
197
CALIOPI
Ştiu, sinior, dar sînt îngrijită. N-am mai văzut om ca dumneta.
TURLUPINI
5        Pricina este că tuti li omeni sono di gheaţa, e io son» di foco. Răspunde-mi, cara, mă iubeşti? m'ami?
CALIOPI (c-o oftare)
Poate să te vadă cineva fără să te iubească, cînd nu-10   treşte în pept un tezaur de amor?
TURLUPINI
O, graţie! Mile graţie! S-a ridicat un mare greu de pe sufletul meu . . . Acum, cara mia spoză, dă-mi o idee de inima dumitale. Sînt eu cel întăi care a făcut-o să palpite ?
15
Mai ai îndoială?
CALIOPI
TURLUPINI
Ma nime altul nu te-a curtenit ? . . . nu rispondi! (Cu furie.) Corpo din Baco, cine-i obraznicul acela?
20
CALIOPI
Vameşul de aici.
25
TURLUPINI
Spusu-i-ai să nu-ndrăznească să gîndească?
CALIOPI
Da.
TURLUPINI
Mai spune-i odată; scrie-i dinaintea mea, te rog.
CALIOPI
îi de prisos, sinior, l-am înlăturat.
198
TURLUPINI
Molto bene. Mă duc subito, să-mi trimit caii, caleaşca, oamenii . . .
CALIOPI
Dar mai îngăduie, mai avem treabă.
TURLUPINI
Che a fost mai greu, e fato.
CALIOPI
Nu cred.
10 TURLUPINI
Ha, ha, ha! Bagatele! Adio, adio! Vengo subito. (Iese.)
15
SCENA io Cucoana CALIOPI, STANICĂ STANICA
Aşa-i că-i gata ş-aista, cuconiţă?
CALIOPI
Nu ştiu, fătul meu, dar grăbirea lui care-i arată amorul m-a subjugat. . .
STANICĂ
20        Rămîne bietul grec cu putinile!
Zău, cuconiţă, pacatu mare! Eu văd că grecul aista are Lucruri plăcute, bune bucate, Tot cam sărate şi chipărate, 25 Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin
Dacă bacalul mi-ar fi stăpîn.
J(bis)
199
Zău cuconiţă, ie-1, mă ascultă, Făr-a mai face vorbă-aşa multă, Toate sînt bune cînd omul are în toată vremea de-ajuns mîncare.
Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin j
CALIOPI
Dacă bacalul mi-ar fi stăpîn.
(bis)
Să videm. încă n-am luat nici o deciziune.
STANICĂ
10        Parcă m-aş apuca că domnul Pirlipipi a să-mi hie stăpîn.
CALIOPI
Dar ia spune drept, Stanică; ce foc; ce limbuţie! Eram nătăroaică pe lîngă dînsul. Cum ţ-am părut?
STANICA
15        Ca totdeauna. Da n-ai auzit, cuconiţă, că mă socotea că ţi-s ficior.
CALIOPI
Sărmanul! ştia el ce mai zice ? Amorul îi învîrtise capul.
STANICĂ
20        Pesemne şi a dumitale cap era învîrtit, dacă ziceai că eşti de şeptesprezece ani?
CALIOPI
Mă rog, de unde ai luat să şezi în casă cînd am musafiri ? Unde ai mai văzut o slugă să şadă înfipt ca un par în odaia 25   stăpînă-sa, cînd nu-i singură?
STANICĂ
Zău cuconiţă, mi să pare c-am făcut eu bine. De nu mă-ntîmplam în casă, Domnul ştie ce păţeai cu domnul Pirlipipi ; cum începusă . . . zău . . .
CALIOPI
Gîndeai că mă temeam ? cît eşti de prost! Aşa au trebuit să mă fac, c-aşa-i moda.
STANICĂ
5        S-aude nu ştiu cine ... îmi pare că-i grecu ... să şăd în odaie?
CALIOPI
Ba.
STANICĂ
10 (iese puţin şi apoi întră de anunţă)
Cuconul sulgerul Lacherdopulu de la  Galaţi (Iese.)
SCENA 11 Cucoana CALIOPI, sulgerul LACHERDOPOLUS LACHERDOPULOS
15        Calimera, che calos orisa! ştii, chera mu, că-i departe de la noi şi păn-la voi? de la un capăt de ţară la altul.
CALIOPI
Vii de la Galaţi, domnule?
LACHERDOPULOS
20 Chiar din politia Galaţii; da să vorbim de treaba noastră. Ai primit revasul meu? Cum ti se pare? Ha, ha, ha, ai văzut că eu vreu să mă însor c-o femeie cu duh şi cu parale, ca s-arăt gălăţenilor că ştiu alege. Am auzit-o che joci şi Chera Marghiola; me tin adian sas.
25
(O ia la joc şi cînta amîndoi.)
200
201
LACHERDOPULOS
10
Ah, chera Marghiola, De ţe ai spart ola?
Dac-am spart-o ti che ti, Chi o horos cala crati.
LACHERDOPULOS
Ah, chera Marghiola, Scoate-mă din boia.
De eşti bolnav ti che ti, Chi o horos cala crati.
15
LACHERDOPULOS
Ah, chera Marghiola, Amu nebuneala.
De eşti nebun ti che ti, Chi o horos cala crati.
LACHERDOPULOS
20 Paraxeno pragma! sînt lucruri care se înţăleg foarte lesne. Paradigmatos harin, eu aşi pute gîci cîte oca tragi dumneta. (Rîde.) He, he, he, nici n-am trebuinţă să întreb de eşti tînără şi frumoasă, pentru că m-ar rîde oamenii. (Rîde.) He, he, he, dar de ai pnevma, asta n-o pot cunoaşte.
25
CALIOPI
Cînd nu-i cineva gogoman, poate lesne cunoaşte.
LACHERDOPULOS
30
Iaca ce mi am zis ego. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burduzani pană la Galaţi. . . Zice parimia: de n-ar fi foc n-ar fi fum; dar iar bine că ţ-a
202
rămas măcar atîta, după ce le-ai prăpădit pe celelalte. Ma, ia spune-mi, mă rog, ce te-ai împopoţonat aşa? duhul ce ai ar trebui să-ţi arate că nu te prinde diolu.
CALIOPI
5        De unde vezi că m-am împopoţonat ? sînt de abia îmbrăcată, sînt în neglije, în cel mai mare neglije.
LACHERDOPULOS
Ma cum te îmbraci dar cînd eşti gătită?
CALIOPI
10        Ca muzele, domnule sulger, ca muzele; fără şemizetă, cu braţele, spatele ş-aista (arătînd peptul) goale.
LACHERDOPULOS .
More, să nu faci mascaralicuri de aste cînd îi fi la noi.
15        Mascaralicuri! nu te teme că n-am de gînd să fac nici de-aieste, nici de altele.
LACHERDOPULOS
Vezi că gălăţenii noştri sînt în stare să creadă că eşti nebună.
20
CALIOPI
Nebună! Auzi, nebună!
LACHERDOPULOS
Contos psalmos, aleluia; eu am spus la tot Galaţul că eşti un ipochimen deosebit; te aşteaptă dar; îi să fii ca o 25   didascalos a politiei, să le arăţi ta marafetia, ta cabazlichia care ştii; să-i înveţi să facă stihus, che ta lipa . . . che ta lipa ...
CALIOPI
Le-oi arăta cum trebuie să primească nişte obraznici ca dumneta.
203
I
15
LACHERDOPULOS
Pola cala, arată-le tot ce vrei, numai nu le-arăta ce mi-ai arătat mie. (Arată peptul)
CALIOPI ( mînioasă )
Mă rog, mult îi să mă scoţi din răbdare?
LACHERDOPULOS
Te grăbeşti să te măriţi? He, he, he, agali, agali. Te-i face sulzereasa n-ai habar. (Rîde.) He, he, he, cum se uită 10   la mine! se cunoaşte c-odinioară a fost ceva. Fost-ai leleo, cînd ai fost, he, he, he!
CALIOPI (furioasă )
Stanică! Stanică! Stanică!
SCENA 12 Cei din urmă, STANICĂ STANICĂ
Ei! ce este, cuconiţă ?
SCENA 13
Cucoana CALIOPI, STANICA
STANICĂ (în sine)
5 O! ce păcat; cuconiţa n-a să-1 iee nici pe aista, ş-aista tare-mi vine mie la socoteală. Cine ştie! se vede că n-o ştiut cum s-o ieie, de s-o mîniet pe dînsul. Cu cuconiţa nu trebuie multe marafeturi. (Uitîndu-se la cucoana Caliopi care seamănă lăşinată.) Cuconiţă, n-auzi, cuconiţă, cuconiţă hăi!
10 pesemne ţ-o făcut ceva omul aista? Iaca, dacă eram eu în casă, nu-1 lăsam.
CALIOPI (sculîndu-se iute )
Dă-mi un pahar de vin curat. A! îmi vine leşin; zi să-mi 15   facă degrabă nişte pîrjoale.
STANICĂ (se duce păn-la culise şi strigă)
Condurache! cuconiţei nu-i e pre bine, fă degrabă nişte pîrjoale. (Gătind de băut, în parte:) Asta-i bun, cînd o văd 20   că cere vin curat şi pîrjoale, ştiu că n-are nimic.
CALIOPI
20        Dă-1 pe dumnealui afară.
LACHERDOPULOS (cătră Stanică)
Nu te apropia, catergari! (Cătră cucoana Caliopi:) Ti ine, chera mu? îţi vorbesc creştineşte şi-mi răspunzi alan-25   tala. Bre ti musa! more a me sto calo! tetia mutra găsesc eu şi la Galaţi (Iese.)
CALIOPI
A! (cade pe un scaun). A! mor!
204
25
SCENA 14
Cei din urmă, TEODORINI
TEODORINI (văzînd-o bînd, cu accent nemţesc)
Das ist gut, face bun di baronesa.
CALIOPI
Ce pofteşti dumneta ?
205
teodorini (accent italian)
Per che, principesa mia, non conoşti pe il sinior Turlu-
pini :
Dumneta ?
caliopi
teodorini (accent grecesc)
O arhon satraris, o vamesis m-a poftit să-ţi dau răvăselul 10   atesta. (îi dă un răvaş.)
caliopi
Stanică, ce însemnează asta?
teodorini (accent firesc)
15 Cuconiţă, am venit să-mi cer iertăciune. Pentru ca să-ţi plac, aşi fi dorit să mă fac în patru, dar nu m-am putut împărţi decît în trei şi îmi pare foarte rău. Am cinste a mă re-comenda, că eu sînt baron Flaimuc, sinior Turlupini, şi sulgerul Lacherdopulos, totodată şi sluguliţa matale. (Fuge.)
căruia mă şi fac danie; prin urmare aceasta fireşte mă împedică de a fi ca păn-acum, a dumitale plecată slugă ş.c.l."
stanică
Aşa-i, cuconiţă, că asta n-ai gîcit-o? Ştii că tare seamănă că-i să rămîi fată?
caliopi
Puşche-ţi pe limbă, prostule! Dă-mi colecţiunea de poezii.
io
stanică
Iacătă-o. (7-o dă).
caliopi (cătră public)
Să vă cetesc o elegie de-a mele? Ba mai bine să vă cînt un cînt ic.
15 Cînd o fată tot alege,
Ea adeseori culege,
Insă, ah! ce desperare,
Cînd şi ce culege n-are!
Apolon o părăseşte, 20 Dorul o îmbătrîneşte;
Din a lumii visuri goale
Se deşteaptă cu . . .
20
SCENA 15 C-na CALIOPI, STANICĂ
25
caliopi
Aşa-i că tu n-ai fi gîcit că-i tot o persoană ? Eu m-am priceput îndată că trebuie să fie o glumă a şatrarului. însă să vedem ce-mi scrie. (Ceteşte:)
„Cuconiţă !
Aşa precum singură ai hotărît, că între noi s-an sfîrşit, apoi am sfîrşit şi eu căsătoria nepotului meu,
206
25
Pîrjoale!
stanică
(aducînd un talger cu pîrjoale)
30
caliopi ( mîncînd )
Ah! în ce oribilă pusăciune se găseşte o jună femeie cînd trebuie să despuie ... de inima sa, şi se vede nevoită a face o transacţiune ... cu sentementul onorului! (în vreme ce ea mînîncâ şi vorbeşte, întră şatrarul Trohin, Drăgănescu cu mireasa, Teodorini, tineri, dame etc. şi formează o horă împrejurul cucoanei Caliopi cîntînd):
207
Să trăiască! să trăiască! s Muza de la Burdujeni, J V
Buhul ei să se vestească, De la Iasi la Botoseni.
CALIOPI
(uimită, cu talgerul de pîrjoale în mînă)
Negru pe alb
Ce va să zică? Ce ghet apan?  domnilor,  lasaţi-mă! scrisori la un prieten
(Vre să iasă din cercul horei, care cîntă iar.)
Să trăiască, să trăiască etc.
(Perdeaua cade)
Notă
Noi am fost zis — nu ne mai aducem aminte unde — că sînt mulţi care schingiuiesc şi sfîşie frumoasa noastră iimbă, şi în loc de creatori se fac croitori, şi croitori răi.
Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie, crezînd că facem un bine arătînd ridicolul unor asemine neologişti.
Publicul ne-a înţeles, şi ne-a răspuns prin aplaudele sale, din care însă partea cea mai mare se cuvine jocului artiştilor noştri.
în adevăr, d. Teodorini e atît de bufon în întreita sa rolă, d. P. Ni-colau atît de prostălău în Stanică, încît şi nevrînd te fac să bufneşti de rîs.
Cît pentru d. Millo, directorul Teatrului Naţional, noi credeam că după Nişcorescu, Kir Gaitanis şi Baba Hîrca, nu mai are cum fi mai comic; dar ne-am amăgit, căci originalitatea cu care a creat rola Muzei ne face a gîndi că d-sa are o zînă vesălă care-1 însuflă de ne vrăjâşte; şi că de la îndoitul său talent de autor şi actor, sau mai bine zicînd de la iscusita sa pană şi minunatul său joc, teatrul are încă mult a aştepta.
SCRISOAREA I (PRIMBLARE)
Mai 1837
După ce trece Podul Iloaei — mişeniţă de judani strem-
5 ţoşi şi puturoşi — călătorul respiră mai uşor mergînd prin bogate fînaţe şi mănoase semănături, întovărăşit de melodioasa cîntare a crestoasei ciocîrlii şi a fricoasei prepeliţe, pre care o precurmă din cînd în cînd cristeiul cu răguşitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele bi-
10 ciuşcei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Tîrgu-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume şi lucrul! cîte lucruri şi cîţi oameni îşi ascund nimiccia sub pompoase numiri!
Acest tîrg a fost odată rezidinţă domnească; acum însă
15 nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decît numai o biserică făcută de Ştefan Marele; pe urmă ajunse a fi ca-pitalie de ţinut, iar acum nici aceea nu este. Tîrgul-Frumos de ce merge, se face urît.
Nu departe de aici, sînt apele minerale de Strungă, de
20 însemnător folos la felurite boale; ele sînt însă neîngrijite. Pătimaşul nu numai că nu găseşte îndemînările trebuitoare, dar e nevoit să-şi facă şi casă de locuit; pentru aceasta, mulţi părăsesc de a-şi căuta lecuirea în patria lor, şi sînt siliţi a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească ase-
25 mine ape la Mehadia sau la Baden. în campania trecută mulţi din bolnavii ruşi s-au vindecat aice.
Aproape de Tîrgul-Frumos sînt încîntătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uită ne-cazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transpor-
30 tat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lîngă mărirea feodalităţii, gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri — spri-jeni a patriei şi a tronului — ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii En-
35   gliteri Dieu et mon droit. Dar să ne întoarcem la drumul nos-
211
tru. Vezi într-acea vale frumoasă — adevărat peizaj a Elveţiei — acel palat gotic, împregiurat de modeste case ţărăneşti? Acolo sînt Miclăuşenii. O cucerie sfîntă te cuprinde privind cea bisericuţă cungiurată de morminte îmbrăcate de 5 răcoroasă pajişte. Crucele aste de lemn umbrite de sălcii pletoase vorbesc mai mult inimii decît măreţele mausolee de bronz şi marmoră ce arată lumei deşertăciunea oamenilor. Toate' vestesc aici liniştea sufletului şi dulceaţa vieţii cîmpeşti.
10 Să' ne oprim aici în deal, ca să ne uităm puţin la acea frumoasă casă de pe culme, ce se pare zidită de mîna zînelor. Acolo este Şcheea.
Pe şesul acesta s-au înf rînt ambiţioasele planuri a ungureni-tului român Matias Cor vin, cărui de i-ar fi lipsit ambiţia, dupre
15 talentele şi virtuţile lui, istoria pe dreptul l-ar pune în rîndul lui Tit, ce numea perdută ziua în care nu i se înfăţoşa prilej să facă vreun bine. Nu ştiu însă de ce privirea se osteneşte a se uita mult la această prea regulată arhitectură; poate pentru că lucrările nouă n-au acel grandios ce se vede în toate
20   lucrurile bătrîne. Aici pe vale curge Şiretul; mai încolo, pe un pestriţ prundiş se leagănă trîndava Moldovă. întocma ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfîrşit lîngă Roman, vine de s-aruncă în braţele Şiretului, amorezului ei. Drumul mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri,
25 aduşi şi locuiţi aice de domnii români în vremea necurmatelor bătălii' ce aveau cu rigatul Ungariei, căci ţara pustiindu-se adese de năpădirile duşmăneşti, domnii o împoporau cu prinşii ce luau de la vecinii lor. Colonii de aceste sînt şi în Besara-bia, unde multe sate sînt locuite şi pană astăzi cu ruşi
30 (malorosiani).
în vremea aceasta am ajuns la Roman, dar trebui să ne coborîm din trăsură, şi n-ar fi nici o greşală dacă am merge pe jos pană la gazdă, căci prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, sîntem în risc să ne prăvălim, şi să ne rupem
35 gîtul.
Politia Romanului întemeiată de romani şi numită Praeto-ria Augusta şi mai apoi Forum Romanorum, este catedră episcopală şi capitală de ţinut. Biserica episcopiei nu se deosebeşte prin altă decît prin o clopotniţă de mulţi ani începută 40 şi tot nesfîrşită. Nimic mai frumos decît situaţia acestui tîrg pe un vesel podiş îmbrăţoşat de Şiret şi Moldova, şi nimic mai urît şi mai trist decît casele lui. Un lanţ de dughe-ne de lemn, mucede de vechie, cu lungi şi spînzurate stre-
şine, în care pentru toată marfa un rufos judan întinde traiste, frînghii şi băuturi, alcătuiesc una şi singura uliţă a Romanului. Odată însă acest tîrg a fost mai locuit, cum se cunoaşte din multe case ce sînt acum pustii. 5 Aproape de Roman, pe moşia Gîdinţii, se mai văd încă urme din risipurile cetăţii Smeredava. Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zise că numele ţării vine de la ea şi de la căpauca lui Dragoş; greşăşte însă bunul bătrîn în astă închipuire ce şi-a făcut-o singur. Ţara fu numită pentru
10 frumuseţa ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia, şi rîul şi-a luat nume de la ţară. Aici iar pedestri trebui să trecem podul, dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tuşele clavirului.
Negura de neplăcere ce îţi dă înăuntrul Romanului se
15 împrăştie îndată ce ai ieşit din el. Drumul de ce merge se face mai vesel şi mai pitoresc. Culmele aste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aste cu aşezările mîndre, munţii azurii ce se privesc în depărtare, vegetaţia astă vie, toate te fac să uiţi urîtul tîrgurilor. Satul prin care trecem este Bozienii;
20 dincolo în stînga sînt Budeştii. Toate sînt frumoase în ţinuturile Romanul şi Neamţul ce se par o grădină. Natura pe toate le-a înzestrat deopotrivă; le deosebeşte numai gustul proprietarului.
Să nu trecem cu nebăgare-n seamă pe lîngă Bălăneşti.
25 în iazul acesta, precum odinioară în fîntîna Ipocreni, ades se scaldă Muzele.1
Mergînd înainte nu te poţi opri de a privi cu răpire astă încîntătoare vale ce se desfăşură dinainte-ţi ca un covor. Vezi cel pîrîu care o despică în lung şi seamănă de departe cu
30 o cordea albă? Se numeşte Cracau. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împregiurate de grădini ce se prelungesc pe ambe malurile lui, şi acest întreit şir de munţi ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoşi şi creţi ca freza unei marcheze din veacul XIV, deasupra cărora în depărtare
35   domneşte Pionul, spărgînd norii cu pleşuvul său creştet. Iacă intrăm într-o văgăună ce pe ce merge se strîmtează. Vezi cele căsuţe grămădite sub poalele stîncoşilor munţi? Ia-ţi pălăria şi te pleacă; acesta e tîrgul Petrii! Rîuleţul care l-am trecut de vro trei ori, călcîndu-1 în picioare cu dispreţ,
40 profund de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş, cutremură-te, căci e Huejdul! Cînd Carpaţii se mînie pe petreni şi le trimit
1 Pe atunci locuia acolo prietinul nostru fabulistul A. Donici.
212
213
10
15
20
25
30
nori ca să-şi verse ploaie piste tîrgul lor, Huejdul acest lin şi ticnit, rîuleţul acest nensemnat se îmflă, prăvale orice-i iasă nainte, şi furios sparge, trage, îneacă şi după ce îşi răzbună de cei ce nu-1 băgau în seamă, merge spumegînd de se perde în alte ape, agerul pîrîu!
Biserica astă roşie, este iar de Ştefan înălţată în cinstea Mergătorului înainte. îndată ce cîştiga o izbîndă asupra neprietenilor, el nu lipsea a ridica şi un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor şi a îndurărilor; pentru aceasta în rar tîrg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui; şi în vreme ce pomenirea multor urmaşi ai săi cu sunet a perit, lucrările eroului român după trei veacuri şi jumătate stau încă întregi în Moldavia ca şi numele lui în inimi române.
Mai la vale este altă bisericuţă făcută de eterişti; singură urma ce a mai rămas din vestita Eterie! După fuga lui Ip-silanti şi a celorlalte căpitenii, Iordache Olimpioţi întrînd în Carpaţi veni cu puţini bravi la Peatră şi făcu astă biserică; apoi statornic în cugetul său, merse de se îngropa pentru relege şi patrie sub zidurile Secului.
Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuţiţi munţişori. Cest mai nalt se numeşte Petricica, celalalt Cozla. Amîndoi stau falnici şi ameninţători deasupra ei, scăldîndu-şi picioarele în apele Huejdului ce şerpuieşte în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei.
Muntele e lăsat pentru poet, şi poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cînta amorul şi gloria, nu în zgomotul oraşelor unde cîte o privighitoare pribagă, în alee trase cu sfoara, sloboade nişte sonuri tîn-jitoare şi regulate ca muzica din califul de Bagdat.
Osian cînta între zăpezile Nordului, subt un cer brumos şi posomorit.
Vale e me ama.
SCRISOAREA II (REŢETĂ)
10
15
20
25
30
April 1838
Una din cele mai mari supărări a traiului din provinţie este curiozitatea care un iaşan deşteaptă, cînd, din nenorocire, vro nevoie îl sileşte a ieşi în ţinut. Abia apucă a se coborî din trăsură, şi gloata curioşilor încungiură pre postilion.
— Cu cine ai veni?
— C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e ţăran este boier.)
— Cum îl cheamă ?
— Nu ştiu.
— De unde vine?
— De la posta din urmă. Şi rîzînd că 1-a pîcîlit, postili-onul lasă pre curios să caute pre alţii, ca să-i deie mai lămurit răspuns.
în vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă şi doarme fără să ştie ce revoluţie a făcut venirea lui. Dar tîrgul ferbe pană seara, cînd toţi provinţialii se adună şi se aşează la preferanţ. Nu e vorbă decît de noul venit; şoşotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc.
— Oare însurat e ? — Tînăr e ? — Bătrîn e ? — Ce caută ? ce vrea ? la ce-a venit ? — Ştie f ranţozeşte ? — Cum îl cheamă ? — Ce familie ? — A să şeadă aici ? — Ştie contrădanţul cel nou ? — şi. . . şi. . . îi vine cuiva, auzindu-i, să crape de necaz.
Mai dăunăzi vorbeam c-un june prieten de astă supără-cioasă boală de ţinut, ce asupreşte pre bieţii iaşeni.
— Eu am aflat o reţetă, îmi răspunse, cu care am scăpat. Am avut trebuinţă, sînt acum vro trei luni, să mă duc pană la tîrgul. . . Cum am ajuns, a doua zi am dat un prînz mare, la care am invitat pre toţi magnaţii tîrgului, mari, mijlocii şi mici; bărbaţi, femei, babe, fete ş.a.
S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toţii. Am mîncat, am băut, şi cînd am văzut că erau gata a se duce,
215
i-am rugat să mai îngăduie puţin, şi suindu-mă în picioare W pe un scaun, le-am făcut acest cuvînt: 1' „Boieri, cucoane şi cuconiţe! 1, „Eu sînt de la Iaşi; 1 „Şed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii. f „Trăiesc din venitul unii moşioare ce am. 1: „Mă numesc B.B. ' •
„Am venit aici ca să scap de tina şi de pulberea Iaşilor, , § şi o să şed vro lună. ' ' | |'
„Sînt trei ani de cînd a murit tatăl meu, şi şeapte de cînd 1 a murit maică-mea. ' ' 1'
„Am o soră măritată în Bucovina, care trăieşte foarte I bine cu bărbatu-său ce ţine moşii cu anul, şi are velniţă cu f maşină, şi un unchi la Bucureşti, care şede 'pe Podul Mogo-şoaiei n. 751. ' l
„Sînt holtei, şi n-am gînd să mă-nsor. \ „După slujbă nu îmblu.
„Nu -mi bat capul de politică, şi n-am nici o opinie. ;
„Nu sînt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puţin. Nu ştiu nici mazurcă, nici valţ. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferanţ.
„Obicinuiesc a mă culca la şepte, şi a mă scula la unsprezece ceasuri.
„Mă bărbieresc de trei ori pe săptămîna.
„Iarna port peptar de flanelă şi galoşi blăniţi.
„Am două frace, trei surtuce şi patru părechi pantaloni.
„Boieri, cucoane şi cuconiţe!
„Vă rog să nu bănuiţi că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniţi a le afla. — Mă închin cu plecăciune!"
Ideea acestui june părîndu-mi originală şi nimerită, o împărtăşesc d-tale, ca una ce poate să-ţi slujească şi pe acolo.
Adio!
SCRISOAREA III (VANDALISM)
Ianuari 1838
Imperiile şi naţiile au avut mărirea şi căderea lor; ele însă
5 şi-au păzit naţionalitatea subt orice împregiurări, căci deşi prefacerile înrîureau în fiinţa lor politică sau morală, fiecare păstra încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ţinea ca un paladiu spre a-i sluji de scut apărător împrotiva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia
10 nu fu aşa. Dacul se prefăcu în roman, romanul în român, şi românul corcindu-se cu neamuri barbare şi străine de el, ajunse în acea demoralizaţie şi ignoranţă în care şi acum zace, şi de care va fi greu a-1 curaţi.
Pre daci, naţie scitică liberă şi vitează, grecii în mîndria
15 lor îi numeau barbari, dupre proverbul lor favorit: na; uf) "EUnv pdpPapoi;. Nu ştiu însă de se cuvine acest nume unei naţii care, învingînd pre învingătorii lumii, avea un stăpî-nitor ce cerea Cesarului Dometian să-i trimită meşteri iscusiţi în orice măiestrii pentru ţara lui, şi căuta păn-în fundul
20 Asiei alianţa regelui pârtilor, vrăjmaş jurat a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june.
Traian cucerind Dacia o coloniza cu romani. Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnaţi din ei, urmînd pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alţii ca să nu slujească de
25 triumf la cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se româniră. Atunci Marele împărat aşezînd oşti în cetăţile dace, zidi şi altele ca să fie de stavilă provinţiilor nou cucerite în contra barbarilor. Cînd însă puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus, cînd Roma încetă de a mai
30 naşte Bruţi şi Catoni, nori de ghinte barbare năpădind asupra ei, toţi se strecurară prin Daco-România, aducînd feluri de prefaceri triste în coloniile lui Traian. Ele zăcură deci pustiite şi nepomenite de istorici pană la sfîrşitul veacului XIII, cînd cu înturnarea prinţilor lor din Transilvania, se începu o
35   nouă eră pentru români.
217
10
15
20
25
30
35
40
Cîte puţin-puţin, adunîndu-se pe lîngă domnii lor, românii treptat ajunseră sub Ştefan Marele şi Mihai Viteazul a fi respectaţi de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atîte sînge-roase bătălii şi necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia privea cu lacrimi soarta sorei sale, şi neputîndu-o ajuta, curînd după moartea lui Ştefan, se supuse şi ea protecţiei falnicului Suleiman ce îngrozise creştinătatea cu armele sale.
Sub jugul unei naţii ce despreţuia ştiinţile, România — ce primise creştinismul în veacul III — căzu subt influinţa misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco-România slovele slavoane şi goniră literile strămoşeşti. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoranţei în care se văzu România înfăşurată, căci maimuţind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspîndiră întunericul, strigînd: Fiat nox !
Pe lîngă aceasta, îndarn aste nenorocite provinţii suspinau după un repaos dorit, căci aţîţîndu-se războaiele între Rusia şi Turcia ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de acest rău. Ea pare că se bucura de o linişte oarecare, linişte min-ciunoasă şi amară! . . .
în adevăr, scăpaseră ţările de tătari, pre care îi stîr-piseră armele Rusiei, dar căzuseră subt osînda altor tătari mai cumpliţi, pentru că aceştia nu pradau o lună sau două, prădau regulat cîte şepte ani, şi apoi cînd se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul şi corupţia! . . .
Cine nu i-a cunoscut ? Cine cu înfiorare nu-şi aduce aminte de ei?
Tratatul de Adrianopoli aduse ţărilor recîştigarea a parte din drepturile perdute de atîta vreme. Românul deş-teptîndu-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce gînganie bipedă este el pe lume, şi în ce clas de animale ar putea întră ? Cercetînd origina şi limba lui, se văzu că e roman, căci deşi îi zic valah, valah va să zică italian, şi mol-dav sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredinţeze însă mai bine, căută o istorie a ţării lui. Cantemir în hronicul său merge numai pană la înturnarea domnilor din Maramurăş. Ureche, Miron şi alţi hronicari au scris mai toţi după tradiţii făr-a îngriji datele. A trebuit deci să-şi caute istoria în monumente şi ruine!
io
15
20
25
30
35
în Ardeal nu mai află nici o urmă strămoşească. în Valahia vizită Caracalul, Turnul Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce oamenii n-ar fi respectat. Voi în sfîrşit să găsească şi în Moldova urmele strămoşeşti. La Roman căută să vadă cetatea Smere-dava (cetate dacă, dar îi spuseră că la 1755 episcopul Ioani-chie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviţă, pre care îl încredinţase că în ruinele ei sînt comori, şi cu peatra cetăţii făcuse zidiul episcopiei şi a Precistei! Alergă la Galaţi să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! şi pre aceasta vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor şi cenuşa lor o aruncau în vînt; iar cu peatra ei pavelau uliţile Galaţilor! Bietul meu arheolog încremeni la viderea unei asemene barbarii. Ţipa, se încleşta de petre; îl socotiră nebun şi puţin a lipsit să-1 închidă. în sfîrşit vrînd să-1 aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu vro trei mii monede, şi o colonetă de porfir1. „Vandali! striga românul nostru, judecind de pe aceste, cîte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-aţi făcut capitelele, bareliefele, lespezile cu inscripţii? Nu vă temeţi că se vor scula romanii ce au locuit aici, şi vă vor face praf şi pulbere?" Nime nu-1 asculta; rîdeau de omul acest smintit, care credea că nişte petre pot sluji spre altă, decît a se zidi pivniţi, case, sau a se pavela uliţe; căci ce le păsă lor că sînt români şi sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încai o a opta minune a lumii, un monstruos monument vrednic de aceşti barbari, un tîrg pavelat cu anti-cvităţi în veacul XIX!
Zău, este ruşine şi păcat a videa pe toată ziua perzîndu-se cîte o urmă a Moldaviei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem cîte o foaie din frumoasa carte a vechiei; şi curînd, cînd vom mîntui ruinarea tuturor acestor sfînte ruine, nu ne va mai rămînea decît a striga cu acel troian care cel puţin luase cu sine pre Dumnezeii săi:
Fuit Illium!...
Ce frumos ar fi — zice un literat englez2 — de a videa pre vechea Romă înviind în una din coloniile ce ea înteme-
40
1 Monedele aceste le-au împărţit B . . . S . . . între ei. Ce a fost mai însemnat între anticvităţile găsite le-au luat dd. Mavros şi Ventura şi care a vrut şi a apucat. La cabinetul din Iaşi nu s-a trimis mai nimic.
2 David Urquart.
219
iase în capătul imperiei sale! Dar cînd toate monumentele nostre vor fi numai o cenuşă, oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele acest de român pre care îl purtăm, şi ce-i vom răspunde?
întru durerea ce ne sfîşie la privirea dărăpănării romanităţii, nu putem decît a striga asupra vandalismului, şi a face o chemare la inimi nobile, ştiind că:
A tous Ies coeurs bien nes que la patrie est chere S1
SCRISOAREA IV (UN POET NECUNOSCUT)
Mai 1838
1 Autorul acestui articol ce s-a publicat în „Albina românească" cu 10    învoirea cenzurei, fu exilat la moşia sa nejudecat şi neosîndit — deşi se găsea deputat — pentru ca să înveţe a nu mai spune adevăruri crude.
10
15
20
25
30
35
Natura a lăsat oameni meniţi a trece necunoscuţi pe calea vieţii. Toată misia le este să resădească cîteva flori în drumul lor.
Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămîind orfan în tînără vrîstă, se duse la Liov în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lîngă care, slujind calfă, învăţă puţină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi. învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu iubea pre nemţi; pentru aceea, cînd muza română începu a-1 supară, preferă a traduce din franţeza, deşi o ştia mai puţin decît pre cea germană.
Pe cînd el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisînd chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnîndu-se de la Viena, îl cunoscu, şi văzînd în el dispoziţii poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul, povestindu-i de acest Eldorado mai tot acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele O mie şi una de nopţi.
Scavinsch ipărăsi bucuros o ţară unde nu cîştigase decît un schi la sfîrşitul poreclei, şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Muzele spăimîntate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gîndea la poeţi ce şedeau ascunşi prin poieţi. (Iartă-mi acest rău calambur.) în darn Scavinschi soria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia depărta de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovără-şiţă, care-1 ţinea strîns în îngheţatele ei braţe! Hotărî să vîndă participuri, dar puţini amatori găsi de limba nemţească, şi apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniştea, şi copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, şi copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind
221
10
15
20
25
30
35
40
un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas!
Pre lîngă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicîndu-şi :
. . . Daniel Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-1 lucra-n miniaturS,
şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medecina şi — mus-teţile sale.
în adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteţi resucite atît de mari, încît ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decît mică.
însă mania sa cea vătămătoare, pre care o cîştigase de cînd fusese la spiţerie, era ideea ce-şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. în toată dimineaţa, după ce sfîrşea toaleta musteţilor, bea cîteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţeriile stricîndu-i sănătatea, înghiţeau puţinii bani ce cîştiga, pentru că de multe ori îi lipsea pîne, iar medicamente niciodată.
într-o zi, ducîndu-mă să-1 văd, l-am găsit înfăşat piste tot într-un pleaster.
— Ştii, i-am zis, că ai întrecut pre bolnavul lui Moliere? Ce este de capul tău? Nu vezi că te omori singur? Vrei să te faci sănătos şi să scapi de ipocondria asta? Trimite pre Esculap şi pre Ipocrat în pustii; vino cu mine la ţară şi urmează dieta care o urmez eu:
Dimineaţa vom mînca cotlete şi vei bea un pahar de porter în loc de dicoct; la prînz jambon, macaroane, alivenci, cu vin de Odobeşti. Seara vom veni acasă osteniţi, vom bea cîte un ponei, ca să ne răcorim; apoi vom cina cu un ostro-păţ de iepure.
Ascultîndu-mă, poetul se făcuse galbăn ca ceara, şi întin-zînd braţul spre mine, strigă:
— Ah! taci, mă rog, conteneşte! Taci, zic, dacă creştin eşti! Nu vezi că mai îmi dau duhul de cînd de aste vorbeşti ? Jambon, alivenci, porter!!! numai auzindu-le simt îndoi-du-se suferinţa mea! Oh, mă tem că nu-mi va lucra pleas-terul!
10
15
20
25
30
35
40
— Dar ce ai?
— Singur nu ştiu, dar nu mă simţ bine.
Şi să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medecină, deprins fiind cu ele.
Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbă-visem cîteva luni, cînd am primit un răvaş de la el, în care mă ruga să mă duc să-1 văz îndată. L-am găsit în pat, şi căutîndu-se într-o oglindioară, scotea cîte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţuoase scule.
— Ah! bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd.
— Iar ţi-a venit ipocondria?
— Acum e moartea, a ei vară primare, o cunosc bine. Aseară, văzînd că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad muste-ţile . . .
Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles, şi întinzînd mîna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.
— E de prisos, îmi zise; măcar de aş şti că voi scapă, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzîn-du-mă:
Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură, Cărui îi căzu musteaţa, şi e chiar caricatură.
Ţine acest pachet, urmă; să-1 dai la adresa sa.
(Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăuşeanul, ca să facă ce va voi cu ele.)
— Sînt mult dator acestui boier, adaogă după puţină tăcere; el pururea m-a ajutat la nevoie, şi fiindcă n-am cum îi mulţămi altfel, îi las aste scrieri ca o suvenire de recunoştinţă.
Privirea acestui nenorocit aşa de liniştit într-o stare atît de jalnică, la vrîsta de 32 ani, mă încremenise!
— Scavinschi! i-am zis, de ce atîta dezgust pentru viaţă ? Cine ştie poate . . .
— Viaţa mea, îmi răspunse curmîndu-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrîstă m-am însoţit cu lipsa, şi numai moartea mă va despărţi de ea. Totdeauna am gîndit că voi muri ca Gilbert într-un spital.
222
223
— Asta e soarta poeţilor, dar numele îţi va rămînea nemuritor; păcat că l-ai polonizat.
— De aş fi trăit în Rusia mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi la Bucureşti,
5 Scavinescu.
în vremea ce-mi vorbea c-un aşa aer vesel, sfîrşise operaţia smulgerii musteţilor (care, roase de veninul argintului viu ieşeau cum le atingea) şi închise cutia.
— Asta voi să mă întovărăşească în mormînt, zise; apoi 10   luă o lingură, o împlu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. în ste-
cluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi adormi zicînd: „somn — lipsă — musteţi..."
Doctorul (după care trimisesem fără ştirea lui) întră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mîna să cadă . . . 15        — Nu trebuie doctor, trebuie preot.
— Cum!
— Mort.
O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurînd şi făcînd cele mai triste cugetări 20   asupra acestii ticăloase fiinţe ce se numeşte om.
Napoleon muri zicînd: „Franţie — oaste". Scavinschi zicînd: „lipsă — musteţi". Hoffmann moare de jale că i-a perit motanul. Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile. 25 Fireşte, judecind, deosebirea nu e atît de mare.
SCRISOAREA V (IEPURĂRIE)
? Fevruar 1838
\
— Am venit să-ţi spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a 5   căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că
aseară în bufetul teatrului, N . . . mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel Desiree . . .
— Şi cînd vă bateţi?
i0 — Să ne batem! Tu quoque, Brute! D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decît alţii, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă? Dar aş dori să mă-nveţi d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte
15 a lui Rousseau, şi despreţuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba şi de mîna cutezătorului acestuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun şi ţintei pistolului său? căci deşi mă supără că mi-a zis mişel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă aşi fi piro-
20 nit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de faţă ca să-i arăt că nici vreu să-1 ştiu. Să zicem că l-oi omorî. Şi pentru ce să mă fac ucigaş, eu care nu sînt născut vărsător de sînge? Şi apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă
25 temeam să fiu cu dînsul în ea. Se laudă dl. că nu se teme de moarte. De vrea ca să-1 credem, omoară-se singur, nime nu-1 opreşte, şi îi făgăduiesc că şasezeci de ani voi întreba pre toţi învăţaţii şi cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; şi de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă
30 voi sîrgui pană la sfîrşitul vieţii mele să mă pocăiesc de aceea ce d-ta numeşti poltronerie şi pre care eu o numesc bărbăţie; căci, s-o ştii d-ta, e bărbăţie şi curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, şi a voi să trăiască cît de mult în astă vale a plîngerei! Fanfaronul acesta poate
35 şi-a urît zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! Eu care-mi închipuiesc cît e de întuneric în
225
mormînt, şi care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrîstei, cînd am încă o grămadă de trebi în viaţă, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gînd! Şi apoi 3 ce mare treabă a omorî un om? cîteva grăunţe de şoriceasă face cît şi plumbul lui. Nu ştie nătărăul că un purice viu face mai mult decît Napoleon mort!
Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, canibalul acesta care vrea sînge, sau eu, omul păcii, ce voi să io trăiesc ca să-i arăt cît îl despreţuiesc, de vreme ce n-am gînd să mă bat cu el?
Nu ştiu pană la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gîndit însă că ea poate a-1 face să afle sofisme, ca să vreie a încredinţa că face bine să se lase insultat şi 15 batjocorit.
Ştiu că duelul este un prejudeţ rămas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi ori albaştri, şi o nebunie a căuta sfe-zile şi gîlcevile; sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel 20 mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebui să se facă ucigaş sau jertfă, dacă nu voieşte a lasa o pată numelui său, şi o ruşine familiei sale.
Făceam aste reflexii, uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată, şi care aştepta un răpuns. Dar neprice-25 pîndu-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate şi l-am dat pe uşă afară.
Nu ştiu de am făcut bine.
I SCRISOAREA VI
I (CATACOMBELE M. NEAMŢU)
îs
I
■\ Avgust 1839
ţ; Nu departe de cetăţuia Neamţu — a caria ruine se mai
5   văd încă dărîmate de oameni şi de timp — mai în sus, pe o | vale ce se întinde verde şi răcoroasă între două şiruri de mun-
4 ţişori umbroşi, Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuţă
de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lîngă care se adunară '.' cîţiva monahi; şi pentru adăpostirea lor şi a altor creştini
1°   în timpurile acelea pe cînd Moldavia se bîntuia de războaie şi de răscoale, zidi aproape de biserică şi un turn de peatră.
Pe atunci, înturnîndu-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moşteanului imperiei Bizantine, însoţindu-1 pană la Galaţi. 15   Spre răsplata ospeţiei ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură şi coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos şi mitră; dar spre a-şi învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soţiei lui Alexandru, şi o icoană făcătoare de minuni a Maicei Domnului. 20        Icoana aceasta se puse în bisericuţa mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ştefan Marele, văzînd că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lîngă bisericuţa lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălţării, dar murind el la 1503, o sfîrşi 25   fiiul său   Bogdan, şi aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde  este  şi păn-în ziua de astăzi.
Această icoană se cunoaşte că e făcută   pe cînd arta zugrăviei era în decadinţă la greci. Desenul este grosier şi 30   coloritul slab.
Monastirea Neamţul — ce luase astă numire de la pîrî-ul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor şi a boierilor căpătă venituri însemnate, şi astăzi această lavră nutreşte la o mie cinci sute monahi, şi oricare 35   sărac află în toată vremea aici căutare şi ospătare.
227
Mai multe biserici şi paraclise se zidiră pe lîngă aceasta, dar bisericuţa s. Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deşi învechită, sta pe lîngă ele ca o sfîntă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui 5 locaş dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în acelaşi loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. Deşi aceasta e mai frumoasă, mai graţioasă, e de jălit acea veche de lemn, şi era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuţei lui Alexan-
10 dru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ţi-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii.
Lîngă biserica aceasta e mormîntul monahului Chirii Carp1, unul din ostenitorii şi fundatorii ei. Alăturea stă mor-
15 mîntul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareţ Paisie. Fraţii ne-au spus lăudata viaţă a acestui călugăr, care deşi privit de toată obştimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toţi, urmînd porunca evangelică: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă." Prevăzîndu-şi sfîrşitul,
20 cucernicul Platon s-a rugat să nu-1 îngroape cu paradă, ci numai un preot să-1 întovărăşească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morţilor; dar nu fu ascultată cererea lui. Toţi slujbaşii monastirii îmbrăcaţi în aurite vestminte, cu cîntări, tămîieri şi făclii, plecară ca să însoţească rămăşiţele sfîntu-
25 lui bărbat; cînd iacă cerul se întărită, vîntul stînge luminele, şi ploaie vărsîndu-se în şiroaie, sileşte pre toţi a-şi căuta aciuare prin chilii. însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atîrnată în aer făr-a cuteza să cază, şi înmormîntarea cuviosului monah se sfîrşeşte în
30   pace şi linişte.
Sub biserica astă nouă sînt catacombele monastirii, în care se pun oasele morţilor cînd le dezgroapă din umedul lor locaş, ca să deie locul lor altor morţi mai proaspeţi. Această hrubă e boltită; are şese stînjini lungime, trei
35 lăţime şi şese palme de nălţime. O singură ferestrică ce sloboade o rază misterioasă pe o icoană a Mîntuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar. Trei rînduri de poliţi zidite sînt de-a lungul păreţilor, iar pe subt ele dulapuri.
40 Ce se înşiră pe poliţi ? — Tidve de morţi! — Ce se pune în dulapuri ? — Oase de morţi!
I
Cînd s-a deschis uşa, şi m-am coborît în acest azil a morţii, un sfînt fior m-a cuprins; şi de n-aş fi fost pregătit pentru o asemene privelişte sau de eram singur, aşi fi căzut în genuchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în faţa 5 acestei mulţime de morţi. în adevăr, omul se simte cît e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne şi sînge ca noi!
După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumeşti m-au cuprins. Aste capete aşezate cu simetrie pe poliţi, aste oase
10 puse cu regulă în dulapuri, m-au mîhnit şi m-au supărat. Ce sînt ele altă decît noi, rămăşiţe a celor ce au fost ca noi? Şi nouă nu ne place a videa că se joacă cineva cu noi cînd trăim cu atît mai vîrtos după ce am murit. Liniştea mormîntului e mai de preferat decît astă regulă, unde titvele noastre fi-
15   gurează ca şipurile în magazinul unui spiţer.
Mai bine de două sute capete sînt pe aceste poliţi de peatră; fiecare are lipit pe el cîte o ţidulă pe care e însemnat numele celui ce 1-a purtat. Este de luat seama că unele din ele sînt mai pe jumătate putrede de rugina pămîntului sau
20 de boalele de care au pătimit în viaţă. Un doctor Gali pipă-indu-le, ne le-ar putea spune, şi poate din ştiinţa cranolo-giei s-ar putea afla cîte virtuţi, cîte viţiuri au fost în ele.
Căutînd aceste titve, văzui una mai mică, mai delicată; osul era alb şi luciu, dar nu avea nici o etichetă lipită
25 pe ea. Monahul ce-mi slujea de cicerone mi-a spus că era a unii fete ce-a murit acolo, dar nu ştiu să-mi spuie mai mult. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atîta. Am întrebat, am cercetat şi am descoperit o foarte tristă dramă, pe care îţi voi spune-o altă dată, căci acum mă grăbesc a lasa pre morţi,
30   ca să mă întorc între cei vii.
1 Fiind laic, se numea serdarul Constantin Carp.
228
SCRISOAREA VII (CALIPSO)
10
15
20
25
30
35
Septemv. 1839
Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei, şi că ea îşi avu începutul la Iaşi. Precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe eccesuri, căci totdeauna pintre patrioţi se vîră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni, toate căpiteniile ce erau mai de omenie fugind care încotro, ţările noastre rămaseră în prada birbanţilor. laşul se pustii. Orăşeanii bejănăriră în Bucovina şi Beserabie, unde găsiră azil.
Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iama în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să ne întîlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiţi ca şi noi.
Era curioz a videa cineva atunci capitalia Beserabiei, atît de deşeartă şi de tăcută, cît se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de az pe mîne, care nu ştiau de se vor mai înturnă la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decît cenuşă, şi, neavînd ce face altă, hotărîră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decît primblări, muzici, mese, intrigi amoroase.
în toată însă această soţietate de emigraţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Aceste erau un om tînăr de o statură mijlocie, purtînd un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învălită într-un şal negru, pre care le întîlneam în toate zilele la grădină. Aflai că junele cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfîrşit atît de tragic1, iar tînără cu şalul pre care toţi o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iaşi, numită Calipso.
1 El fu ucis în duel de cumnatul său.
10
15
Calipso îmbla tot singură. Numai Puşkin o întovărăşea cînd o întîlnea la grădină.
Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decît greceşte şi româneşte, limbi care Puşkin nu le înţelegea), nu ştiu. Se vede că 22 ani a poetului şi 18 ani a curtizanei n-aveau trebuinţă de mult înţeles.
Puşkin mă iubea, şi găsea plăcere a-mi îndrepta gre-şalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Cîteodată sădea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pre care mi le traducea.
Dar după o lună, m-am dus din Chişinău, şi în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Puşkin, şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Cîteodată însă, cînd ceteam poeziile marelui poet rus, şi mai ales Şalul negru, aceste versuri ce sînt un poem întreg făcute înadins pentru tînără fată, îmi aduceam aminte de acea femeie cu chip îngeresc, şi doream să ştiu ce se făcuse.
20 într-o seară a lunii noiemvrie 1824 — era vicol şi ploaie — la poarta monastirei Neamţu ajunse un june om, care cerea voie să între. Hainele lui erau străbătute de apă, şi el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi şi îl găzdui pană a doua zi cînd, după cererea sa, îl conduse dinaintea stare-
25 ţului. El arătă că, fiind un tînăr străin şi orfan, voieşte a se călugări. Stareţul îl rîndui spre ascultare la un bătrîn sehas-tru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucerie şi umilinţă. într-o dimineaţă, chemînd sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături, şi
30 văzînd că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de — somnul cel vecinie.
Cînd erau să-1 îngroape, se găsi pe peptul lui o hîrtie în care scria aceste:
„Greşit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne! şi nu sînt
35 vrednică a mă uita la cer; dar covîrşească îndurarea ta mulţimea fărdelegilor mele! Doamne! miluieşte şi iartă pre păcătoasa Calipso!"
Titva grecei cei frumoase am văzut-o în catacombele monastirei.
230
SCRISOAREA VIII (PENTRU CE ŢIGANII NU SÎNT ROMÂNI)
10
15
20
25
30
35
232
Iunie 1839
Necăjit şi obosit de lucrările catagrafiei, la care mă în-datorea sarcina mea de deputat, venisem ca să mai răsuflu cîteva zile la moşioara mea, şi să mă bucur de o mîncare mai bună, după o îmblare prin sate de cinci luni, vreme în care nu mă hrănisem decît cu borş de pui, şi de pui cu smîntînă.
Să nu socoti însă că eu, patriot, despreţuiesc bucatele aste naţionale; din împrotiva. Dar cînd cineva, atît-amar de vreme, n-a mîncat decît pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei.
Aşteptînd macaroanele, mă primblam în grădinuţa mea care semăna cu un covor verde cusut cu flori, şi pentru ca să nu-mi pară aşteptarea prea lungă, ceteam o broşură a d. Kogălniceanu, întitulată Esquisse sur l'origine et la langue des Cigains. Cetirea asta mă aduse pe nesimţite la idei filantropice ; gîndeam la sclavia atîtor mii de oameni, şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor; apoi, figurîndu-mi disputa ce avea să stîrnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur, fără să bag seamă la un bun bătrîn care mă privea cu mirare de cîteva minute, şi care negreşit mă socotea smintit. Acesta era vecinul meu Bogonos, pre care, adîncit în ideile mele, nu-1 văzusem întrînd.
Trebui să ştii, prietine, că vecinul meu Bogonos e floarea vecinilor, şi de-mi va abate vrodată să-mi vînd moşia, am gînd să pun în publicaţie, ca şi Temistocle, că, pre lîngă celelalte calităţi, ea se bucură şi de un bun vecin. Figurează-ţi unul din acei vechi boieri de ţară, moldavi primitivi, cu deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu faţă voioasă şi pălită de soare, care sînt totdeauna veseli şi mulţămiţi cînd săcerişul a fost bun, care nu-şi bat capul de politică; în scurt, un om de acei carii, necunoscînd patimile oraşelor şi intrigile ambiţiei, îşi iubesc soţia şi copiii mai mult din datorie decît din amor, şi pre care moartea îi găseşte la masă.
— Tot aşa eşti, îmi zise el smuncindu-mi cartea din mînă, tot cu cetitul şi cu scrisul! Zău, trebui să fi avînd un demirbaş (cap de fer) ca să bodogăneşti zi şi noapte povestele franţujilor! Uite, îmi pari mai galben şi mai ovilit decît astă-
5 iarnă cînd — nu ştiu pentru ce — te trimisese frumuşel aici la ţară unde şedeai singur ca un cuc. Geaba am răguşat strigîndu-ţi că te omori cu astfel de trai. Iaca, la treizeci de ani n-ai nicicum sînge în faţă.
— S-a grămădit tot la inimă, răspunsei.
10 — Aşa, spune-mi mie vorbe de aste frumoase, cînd ştii că, afară de psaltire şi ceaslov, eu nu ştiu decît Vieţile sfinţilor; ba am uitat c-am mai cetit pre Arghir şi Pustnicul, şi vezi că, cu toate aste, îmi merge bine. Priveşte, eu sînt rumen şi gras, iar d-ta seameni c-o gutăie; pentru că nici poţi
15 să fii altfel: tot cu nasul în cărţi, bînd numai ceai şi cafea ca bolnavii, în loc să bei pelin şi vutcă ca creştinii. Poftim să mergi departe cu aşa deprinderi!
— Te înşeli, dragă vecine. Văd că încă nu mă cunoşti bine. Nu ştii că în mine sînt doi oameni deosebiţi, românul
20 vechi şi românul nou. Ca să ţi-o dovedesc, vreu să ne-ntrecem la masă, măcar să ştiu că m-oi chefălui, cu tocmală că vei gusta porterul care mi 1-a adus chiar astăzi de la Galaţi.
— Cît pentru prînz, primesc bucuros, căci încai masa d-tale e creştinească, dar pentru porter, foarte mulţămesc.
25   Nu mi-am urît zilele ca să mă otrăvesc.
— Voia la d-ta, vecine.
Ne-am pus la masă. Bogonos înghiţea bucăţile ca un smeu. Ca să nu compromit giuruinţa făcută, mîncam şi eu cît şepte, sigur c-ave să-mi fie rău.
30 încîntat de apetitul meu, — Bravo! îmi zicea la fiecare pahar; ian aşa te vreu. Iaca, ai început a te face roşu. — Cred şi eu, că nu mai puteam.
După prînz, ne-am dus în grădină, şi ne-am tologit subt un bătrîn plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile
35 îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate şi gingaşii tamarini se legănau la adierea vîntului, în vreme ce garofele, rozetele şi micşunelele ne îmbălsămeau cu dulcele lor parfum. Fumînd din lungi ciubuce şi sorbind delicioasa moca, eu mă lăsasem la o lină reverie, recitind încet nişte stanţe d-ale lui
40 Anacreon, cînd un hohot de rîs a vecinului meu mă deşteptă din acest semisomn voluptuos.
— Na-ţ-o bună! strigă el, în graba mea de a mă duce la masă, n-am luat seama că împreună cu basmaua şi taba-
233
cherea, am băgat şi cartea d-tale în sîn! — Şi ce spune în cartea asta? adăogi el, deschizîndu-o.
— Asta e o schiţă asupra originii şi a limbii ţiganilor, făcută de d. Kogălniceanu tînărul.
5        — Cunosc pre babacă d-sale. Şi ce scrie dumnealui despre ţigani ?
Deşi nu eram dispozat a mă face tâlmaci, am început a-i spune în scurt cuprinderea broşurei, dar abia zisei cîteva cuvinte, şi vecinul meu mă curmă, zicîndu-mi c-un aer mîh-10 nit:
— Nu-ţi bate joc de mine.
— Cum! ce vorbă e asta? Eu să-mi bat joc de d-ta! de d-ta, cinstitul meu vecin, de d-ta care mi-ai dat votul la alegerea din urmă? îmi pare rău!
15 — De ce dar îmi spui nişte lucruri care nu pot să fie în cartea asta?
— Ba îţi spun ce este, pre onorul meu!
— Jură-te altfel, dacă vrei să te cred, pentru că, vezi d-ta, că de cînd a ieşit onorul, a lipsit cinstea.
20 — Pre cinstea mea! am zis, rîzînd de calamburul vecinului.
— Apoi dar d. autor ş-a bătut joc de noi.
— Cum aşa!
— Eu nu-ţi vorbesc poveşti. Cînd îţi spun c-am cetit 25   istoria ţiganilor, tipărită în viaţa s. Grigorie . . .
— în viaţa s. Grigorie! Mă treci cu şaga, vecine, urmai rîzînd.
— Aşa, boierule, aşa, în viaţa s. Grigorie. în zadar rîdeţi, d-voastră aceşti carii nu ştiţi nimic, măcar că hojma cetiţi.
30 în locul flecăriilor franţuzeşti, de ai fi cetit Vieţile sfinţilor, nu te-ai uita la mine aşa holbat. Dar vă pitreceţi numai vremea a făta nişte stihuri schilăvoase, pre care nu le înţelege nime, şi care nu plătesc o slovă din Arghir ... A! afară de Aprodul Purice a d-tale, care m-a făcut să rîd de mă durea
35 inima.
Barbarul! gîndea că-mi face un compliment, şi nu ştia cît mă umilea! Auzi colo! făcusem comic, fără să-mi treacă prin gînd.
— Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos, zisei ca 40   să curm vorba literaturii.
— Bucuros, răspunse; şi strănutînd şi tuşind, începu: „Odinioară la Agrigenta, unde s. Grigorie era episcop,
se afla o parte de norod smreduită de eresuri, şi înverşunată
234
asupra cuviosului bărbat care voia să-i scoată din rătăcire. Dar în zadar bunul păstor se silea a-i îndrepta. Ei îşi băteau joc de sfaturile lui, şi de multe ori în biserică li se întîmplau să adoarmă şi să horăiască cînd era mai frumos. Cu toate 5 aceste, sfîntul (care nu e un sfînt de rînd, precum te poţi încredinţa din ceaslov) nu se da, ci hojma le spunea de focul Gheenii şi de muncile ce-i aşteaptă pentru fărădelegile lor. Iată dar că într-o duminică, oile aste perdute — precum el le numea — se pun de pîndă, şi cînd el ieşi din biserică, în-
10 cepură a-1 împroşca cu petre, urmîndu-1 cu sudălmi şi cu ocări păn-acasă.
Oricare altul, afară de s. Grigorie, i-ar fi lăsat să-şi peardă sufletele, el însă nu încetă de a-i mustra şi de a-i învăţa, pană ce în sfîrşit mulţi dintr-înşi, cunoscîndu-şi greşala,
15 s-au întors la credinţă. Atunci ceilalţi s-au vorbit între dînşii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pîrîndu-1 că ar fi un făţarnic dat la poftele trupeşti ş.a. în urmare, făcînd o jalobă mare, iscălită de o mulţime, o trimise la obşteasca adunare" . . .
20 — Vecine, curmai pre povestaş, îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obşteasca adunare la Agrigenta ?
— Dacă nu mă vei lasa să spun cum mi-e spusul, tac.
— Spune dar înainte, am zis rîzînd.
„După ce deci au dat jaloba lor la obşteasca ad . . . sau 25   dacă vrei la boierii veliţi a ţării, carii nu erau mai de treabă decît ei, Divanul..."
— Dar, frate dragă, mă treci cu deochiul cu boierii şi Divanul d-tale. Ce dracu!
— Foarte bine, tac.
30 — Ba spune, spune mă rog, şi-ţi făgăduiesc că nu zic nici circ.
„Au adunat pre vlădicii şi arhimandriţii de pe la eparhiile şi monastirile lor, atît pre cei de loc cît şi din alte craii şi împărăţii, şi le s-au zis să facă cercetare la faţa locului,
35 să se încredinţeze de toate împregiurările acestei pricini, si să încheie hotărîre.
în vremea de o lună, soborul s-au adunat. Erau vlădicii de la s. sinod din Petersburg, de la Hina şi. . . iar vrei să mă curmi? într-un cuvînt, din toate părţile lumii; toţi oameni
40 cuvioşi, foarte procopsiţi şi bogoslovi. Prezidentul lor era un mitropolit de la noi, a căruia nume l-am uitat. Oraşul era plin. Nu se auzea de dimineaţă păn-în seară decît tocînd şi trăgînd clopotele, şi toţi erau datori să slujească pe rînd.
235
i
Cînd veni rîndul să slujească şi s. Grigorie, căci el ca o gazdă rămăsese cel din urmă, de cum miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică nu atîta de evlavie, cît ca să vadă cum a s-o scoată la capăt bietul vlădică. El însă nu-şi perdu cum-5 patul la un ceas aşa greu, ci începu slujba ca omul care-şi ştie treaba.
în vremea aceasta, duşmanii săi carii pîndeau prilejul să-i poată face rău, folosindu-se de nefiinţa sa, au mers acasă la el, şi acolo au silit pe o tînără fată, pre care o adi-
10 meniseră şi o aduseseră cu dînşii, să se culce în crevatul sfîntului, puindu-o la cale să zică că-i ţiitoare vlădicăi.
Era o copilă jună şi frumoasă, cu ochii mari şi negri, a căriia păr ca matasa cădea în bucle undoioase pe umerii săi de alabastru, gingaşă şi mlădioasă ca o răchită tînără.
15 într-un cuvînt, una din acele fiinţi încîntătoare care te fac să-ţi perzi sufletul..." Rîzi?
— Bre, bre, bre, mă sparii, nene Bogonos; de unde dracu ai scos frazele aste de romanţ ? Cred că nu le-ai cetit în viaţa s. Grigorie!
20 — Nu. Mi-au rămas de cînd am cetit cartea cea frumoasă Pustnicul.
„Dar să venim la prochimen. îţi spuneam că copila era acum în patul sfîntului, cînd acesta, după ce detună pre toţi vrăjmaşii săi într-un cuvînt potrivit cu împregiurările, se
25 înturnă biruitor acasă, întovărăşit de toţi călugării pre care îi poftise să ieie dulceţi şi cafea la dînsul.
Te las să judeci care fu uimirea cuviosului şi a musafirilor, cînd văzură copila ieşind din ietac în capot de noapte, şi ducîndu-se să sărute mîna prezidentului. Popii se uitau
30 unii la alţii ca nişte buimăciţi. Bătrînii, părîndu-le că văd chiar pe satana, îşi făceau cruce boscorodind molitfe; tinerii o sorbeau cu ochii.
în astă ameţeală obştească, mitropolitul lăsase să-i apuce mîna mahinaliceşte, dar abia  rumenile buzişoare
35 a fetiţei se atinseră de mîna astă veştedă şi zbîrcită, el o trase ca şi cînd s-ar fi atins de un fer roşu.
— Ticăloaso! strigă, ce obrăznicie e asta să întri aici în această scandaloasă dezbrăcare?
— Pardon, răspunse şireata c-un zîmbet nevinovat; nu 40   ştiam că s.sa — şi arăta pre s.  Grigorie — avea musafiri.
îi aduceam metaniile care, în graba de a se duce la biserică, le-a uitat în crevatul meu; şi apoi vream să-1 mustru puţintel că m-a lăsat aşa cînd se umizea de ziuă, după ce petrecu
toată noaptea în braţele mele. Să iasă păn-în ziuă pe răceală, să capete vrun gutunar! Să nu-ţi păzeşti sănătatea care mi-e atît de scumpă! fi! nu-i frumos, domnule, şi ca să te pedepsesc, n-o să te sărut trei zile. Auzitu-m-ai? 5 Zicînd aceste, se uita la cuviosul episcop, încreţind din sprincenuţe, şi strîngînd guriţa.
Acum închipuieşte-ţi, de poţi, mina călugărilor. Cît pentru s. Grigorie, oborît subt astă nouă lovire, rădica numai ochii la cer şi suspina. în sfîrşit, după o tăcere de spaimă 10   şi de mirare ce ţinu cîteva minute ..." Fost-ai la Brăila cînd o băteau rusii?
— Ba.
„Precum cînd fitilul artilerului a dat foc minei care era să oboare o bucată din zidul cetăţii ca să facă loc oştilor să
15 între, şi care — între noi să rămîie — nu se nimeri cum s-aştepta, mai întăi nu s-auzi decît un şuierat surd şi prelungit, şi pe urmă nimica, şi pe urmă un pocnet grozav; asemene şi soborul, după ce se mai desmeţi, izbucni cu străşnicie. U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! Doamne Dumne-
20 zeule! Sodomă! Ninivă! Filistean! Amalecit! ş.a. Era un vuiet de nu se mai auzea. Abia după multă nevoie, prezidentul, izbutind a-i face să tacă, se adresă cătră s. Grigorie:
— Iată dar morala ta cea evangelică, zise; asta ţi-e evlavia cea atît de lăudată! Va să zică, aste nu erau decît
25 o mască scîrboasă cu care voiei să amăgeşti lumea! Asta e pilda care dai oilor tale, păstorule ? avea dreptate norodul să strige asupra ta! în lături, păcătosule! S-ar cădea să mori de ruşine! — Şi tu, fiica păcatului, tu hananeeancă, tu Mag-dalină, care ai cutezat să aduci păn-aici scandalul şi is-
30 pita prin veninul drăceştelor tale frumuseţi, spune, poamă a iadului! cum ai putut înşela pe acest nevrednic călugăr?
— Să nu bănuieşti, pre-sfinţite, răspunse ticăloasa fată dînd un hohot de rîs, dar mi se pare că vorbeşti cam în dodii, făcîndu-mi o asemine întrebare. Eu să-1 înşel! o copilă de şai-
35 sprezece ani! Zi mai bine că dumnealui m-a înşelat, făgăduin-du-mi multe de toate.
Zicînd aceste, salută cu graţie adunarea, şi ieşi cîntînd încetinel:
Dulce odor îmi luminează . . .
40 — O, culmea hulii şi a batjocurii, strigă prezidentul soborului, făcîndu-şi cruce! Doamne! fie-ţi milă de noi!
236
237
Apoi adresîndu-se cătră ceilalţi vlădici: Fraţilor, întrebă, ce socotiţi? Ce pedeapsă vredniceşte omul acesta?
— Moarte! răspunse într-un glas adunarea.
— Moarte! strigă s. Grigorie, pre care această zicere îl 5   trezise din buimăceala în care-1 adîncise scena ce urmase,
moarte! A, domnişorilor! Vreţi să mă osîndiţi la moarte? Se vede că aţi uitat cuvintele mîntuitorului ? E, bine! cel ce nu se ştie greşit iaie petre şi mă ucidă. Auzindu-vă, cineva ar gîndi că sînteţi nişte sfinţişori abia ieşiţi din rai. Dar pu-
10 ţină răbdare, şi vă voi arăta că toată comedia asta e o neruşinată năpaste a clevetitorilor mei. Să se deschidă uşile! Să între toată lumea! Drept este Domnul! El nu-mi va tăgădui agiutorul său ca să pot oborî pre duşmanii mei.
îndată s-au deschis uşile, şi gloata, care aştepta afară
15 rezultatul deliberaţiei soborului, năbuşi înuntru ca un şiroi, aducînd şi pre juna fată (care între aceste îşi făcuse toaleta) ca o martură vie.
— Domnilor! zise atunci episcopul, sfîntul sobor, a-măgit de intrigile şi pîrele voastre, mă învinovăţeşte cu un pă-
20 cat de moarte; dar fiindcă mi-e milă de sufletele păcătoşilor, şi nu doresc să-i văd osîndiţi pentru vecinicie din pricina mea, ce aţi zice dacă v-aş arăta că nimic nu-i adevărat din toate prihănirile ce aţi pus duhovnicescului vostru păstor?
— Am zice că vrei să ne spui minciuni gogonate şi gugoşi 25   cornorate, şi nu te-am crede, căci avem dovezi; şi iacată-o
dovada, adaoseră ticăloşii, împingînd pe fată înainte.
— Apropii-te, fiică, zise sfîntul, şi mărturiseşte adevărul în cuget curat şi cu mîna pe inimă, pentru că de la asta atîrnă soarta ta de faţă şi viitoare.
30        Biata copilă tremura ca frunza auzind aceste cuvinte.
— Nu te teme, reluă s. Grigorie. Mărturiseşte adevărul, şi vei dobîndi iertare.
— E, bine! zise juna fată, mărturisesc că s. s. nici mă cunoaşte, şi că toate cele ce-am zis mi-au fost suflate de d-lor,
35 care m-au înduplecat să mă culc în aşternutul s. sale cînd era la biserică, făgăduindu-mi că mă vor mărita după un tînăr pre care îl iubesc şi care mă iubeşte, dar care fiind sărac ca şi mine . . .
— N-aibi grijă, o curmă pre-cuviosul episcop, eu vă voi 40    înzestra şi voi binecuvînta însoţirea voastră. Dumnezeu să
te ierte, sărmană mieluşa rătăcită, precum te iert şi eu de tot răul ce frumuseta ta mi-a făcut în ochii lumii.
Copila căzu plîngînd la picioarele sfîntului.
— încredinţatu-v-aţi, pre-sfinţilor ? urmă episcopul. Mai vreţi şi altă dovadă ca să vă convingeţi că nu ştiu ce este păcatul curviei? Staţi şi vă uitaţi, şi aceste zicînd, dete în lă-
5   turi poalele antireului.
Adunarea rămase încremenită, căci cuviosul era . . . " Bogonos tăcu.
— Ce era? întrebai.
— Era . . . Era . . . Nu înţălegi ?
10        — Era ca Abeilard de erotică pomenire?
— Nu ştiu cine şi cum era Abeilard a dumitale, dar ştiu că sfîntul era . . .
— O, sărmanul sfînt!
„Te las să-ţi închipuieşti mirarea ce a căşunat viderea 15   astei nouă dovezi. Gloata ruşinată au ieşit ca lupul fabulei:
C-urechile pleoştite şi coada între vine".
— Bravo! Nene Bogonos, nu te ştiam aşa cărturar. Ai cetit pre Lafonten?
20        — Cîteva fabule traduse.
„— E, acum ce ziceţi, domnilor, d-voastră care voiaţi să mă osîndiţi la moarte? întrebă s. Grigorie, vrînd să-i cam necăjească.
— Zicem că eşti un mare sfînt, răspunseră toţi uimiţi, 25   închinîndu-i-se pană la pămînt.
Tot oraşul era adunat în ograda episcopiei, aşteptînd cu îngrijire sfîrşitul; cînd iată, se deschiseră uşile balconului, şi sfîntul se arătă în vestminte arhiereşti, ţinut de subsuori de doi bătrîni vlădici. Mitropolitul ieşi înainte, urmat 30 de tot clerul, şi făcînd semn că are să vorbească, se făcu adîncă tăcere.
— Cetăţeni a Agrigentei, zise, s-au aflat pintre voi oameni ticăloşi şi vicleni, care au cutezat a cleveti purtarea cuviosului vostru păstor. Acei înrăutăţiţi au iscodit deosebite pî-
35 ri minciunoase, şi au mrejit feluri de intrigi asupra lui. Dumnezeu n-au părăsit în această grea împregiurare pre credincioasa sa slugă, ci prin dovezi neprihănite au luminat duhul sfîntului sobor ca să cunoască toată deşertăciunea şi mîrşăvia acestor urîte clevetiri. Deci, după canoanele sfintei
40 noastre biserici pravoslavnice, ticăloşii aceştia merită a fi arşi de vii, ca să-şi curăţe păcatul şi să se lămurească prin foc de fărădelegea lor; dar fiindcă mîntuitorul au zis: „Iertaţi greşiţilor voştri", sînteţi scutiţi de moarte; însă fiindcă tre-
238
239
buie o pildă pentru viitorime, după indurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăşte:
1. Toţi acei ce au luat parte la astă hulă să fie afurisiţi.
2. Averile lor mişcătoare şi nemişcătoare să se iaie în folosul 5   bisericii spre plata rugăciunilor ce  se  vor  face pentru
mîntuirea sufletelor lor.
3. Drept-credincioşii vor fi datori a da sărindare pentru ca să se curăţe de amestecul ce au avut cu ei.
Auzind aceste, îndată toţi drept-credincioşii s-au tras 10   la o parte.
Atunci mitropolitul, rădicînd glasul şi mîna dreaptă, tot clerul au urmat pildei sale, începu a zice cu un glas sărbătoresc şi mormîntal:
— Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit 15   pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin.
— Amin! repetă tot clerul.
— Faţa voastră să se negrească ca cărbunele, limba voastră să fie neînţăleasă pentru tot creştinul! Amin.
Traiul vostru să fie mîrşav şi nemernic. Să nu aveţi nici 20   loc, nici foc, şi să trăiţi din furtişaguri. Amin.
Viaţa voastră să se petreacă într-o vecinică robie din tată în fiu. Ori a cui veţi fi, să aibă dreptul a vă vinde ca pre dobitoace. Să vă numească ţigani, adecă tîlhari. Tot românul să vă poată bate şi porecli doare şi stance, fără să aveţi voie 25   a-i răspunde.
Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin.
— Amin! repetă iarăş clerul.
Mitropolitul vorbea încă, cînd orizonul începu a se în-30   tuneca, şi un nor negru-galben se deslipi de pe cer, şi cobo-rîndu-secu iuţeala unui fulger preste oamenii blăstemaţi, îi cuprinse şi îi ridică la o straşnică înălţime. Pe unde trecu norul acesta, arse şi ţarine şi fînaţe.
Agrigentinii se uitau înmărmuriţi la această minune 35   dumnezeiască, cînd deodată norul crăpînd, toţi nenorociţii aceia căzură jos ca ciocîrliile. O minune! faţa lor se înnegrise ca cărbunele, şi vorbeau între ei o limbă neînţăleasă.
îndată românii năvălind, îi legară şi îi luară robi. De atunci ei şi copiii lor au rămas robi, şi robi vor rămînea pană 40   la sfîrşitul lumii, pentru că au fost afurisiţi, precum am avut cinste a-ţi spune."
— îţi mulţămesc, vecine, am zis lui Bogonos, văzînd că sfîrşise, dar fetiţa ce se făcu?
240
— Cînd a văzut norul coborîndu-se, se ascunse iute dina-poia s. Grigorie, care se făcu că nu o vede, dar, ca toate fetele Evei, curioasă de a videa sfîrşitul, se ivi puţin, şi un col-ţuşor de nor ajungîndu-o sub frunte, îi rămase un benghi
5   negru între sprincene.
— Adecă, cîştigă o nouă graţie.
— Cît pentru s. Grigorie, vei şti. . .
— Nu voi să mai ştiu nimic, răspunsei, căci pre puţin mă interesează.
10 — Atîta pagubă, zise Bogonos cu ciudă. Apoi, luînd o mare priză de tabac, şi privindu-mă c-un aer îngînfat: Iată, urmă, de unde se trag ţiganii, iar nu cum ne-o spune domnişorul acela în cartea lui. E, ce gîndeşti?
— Gîndesc, fîrtate, că toate cîte-mi înşiri acum de două 15   ceasuri sînt numai o frumoasă poveste, bună de adormit copiii de ţîţă; şi c-ar trebui să fie cineva tare prost ca să creadă asemene gogomănii.
— S-au sfîrşit! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învîrti aripile unei mori de vînt, nu mai este nădejde!
20 Se duce vechea noastră Moldovă, şi în curînd n-o să mai rămîie în ea decît nişte struluibaţi cu mintea stricată — n-o zic asta pentru d-ta — carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi sămînţa credinţii ce a mai rămas! Oameni de ieri! despreţuiţi relegea, nu păziţi posturile, nu faceţi ca părinţii
25 voştri, vă despărţiţi de soţii, vă place mai mult teatru decît biserica, şi dacă întîlniţi în drum un preot, aruncaţi cu ce vă iese nainte după el, ca să nu vi se întîmple ceva rău, ca cînd slujitorul Domnului este dracul împeleţat. N-a să treacă mult, şi vă veţi lepăda şi de Hristos, căci sînteţi în stare a
30 face orice! — Şi cînd vorbea aceste, Bogonos era sublim şi mare.
— Lasă proorociile, cinstite Bogonoase, răspunsei. Eşti bătrîn şi îţi par toate celea negri, în vreme ce noi videm tot frumos. Nu facem ce făceau părinţii noştri? Nu, pentru că
35 sîntem fii a unui alt veac, şi trebui să mergem cu veacul; căci dacă duhul ominesc ar rămînea tot pe loc, ţi s-ar crede încă povestele, şi ar fi toţi ignoranţi ca mulţi carii cunosc. N-o zic asta pentru d-ta. Dar, lasă gluma, şi-mi spune, crezi în adevăr fabula astă cornorată despre ţigani?
40        — De o cred? Negreşit că o cred. A fost scrisă de . . .
— De nişte ipocriţi şi fanatici, care vrînd să ţie lumea sub tutela lor, iscodeau feluri de basne ca să o sparie. Cum poate
241
10
15
20
25
cineva crede, dacă are cel mai mic bun simţ, toate aste ciudate minuni? Bătăliile acele între sfinţi şi diavoli; dracii aceşti cornuraţi şi cu coadă lungă, carii, n-aveau altă treabă decît să supere singurătatea unor mizantropi ? cît pentru mine, Dumnezeu mă ierte, îţi spun curat că nu cred în alţi draci, decît într-acei draci de omenie, care sînt tineri şi bine făcuţi, şi niciodată nu-şi arată coada şi coarnele. Şi ian spune-mi, dumneata vecine, dumneata care sameni cu unul din creştinii catacombelor, văzut-ai pe dracul ? Zău, eu aş vrea să-1 cunosc de curiozitate, ca să ştiu dacă-i aşa negru cum . . .
— Taci, strigă cu glas năduşit şi tremurînd vecinul meu. Nu vorbi de aste cînd înserează! Nu ştii în ce primejdie te pui! Acum e ceasul cînd duhurile îmbla!
în adevăr, soarele apusese după un lung şir de nori fantastici, pre care îi poliia c-o bordură de purpur. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vîntului. Noaptea îşi întindea pe încetul tristul său hobot; şi florile ascunse în umbră se vesteau numai prin parfumul lor. Nu se zărea în acest chiar-oscur, decît arburii negri, întinzîndu-şi crengele ca braţele unor uriaşi.
Aceste toate erau atît de frumoase, atît de măreţe, încît abia luai seama în contemplaţia mea că vecinul meu se duce. Aşadar, învitîndu-1 pe a doua zi la prînz, am întrat în camera mea, unde m-am apucat să-ţi scriu viaţa s. Grigorie, precum mi-a povestit-o Bogonos, silindu-mă a păzi cît s-a putut chiar şi espresiile sale. Sănătate!
SCRISOAREA IX (FIZIOLOGIA PROVINŢIALULUI)
Martie 1840
10
15
20
25
30
35
Nu ştiu dacă cineva a cercat păn-acum a descrie figura astă curioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş. Voi întreprinde eu a face acest tablou, pentru că ar fi păcat a rămînea nezugrăvit un portret atît de caracteristic, cerîn-du-ţi însă iertare dacă nu voi putea a ţi-1 arăta chiar întocmai cum îl vedem cînd ni-1 aduce posta sau harabagiul judan de-1 trînteşte liop! pe paveaua Iaşilor; şi mai vîrtos că el are deosebit tip după ţinutul din care vine, după tîrgul din care iasă, după vrîsta lui şi trebuinţa ce are în capitalie, şi e o lighioaie atît de variată, încît ar fi o nespusă greutate a închide într-un singur cadru toate feţele şi coloarele lui.
Provinţialul îmbla încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sînt cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş ; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi răsucite, dar pre lîngă aceste fireşti podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspîndit asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decît orice altă; un nu ştiu ce care face a fi destul să-1 vezi ca să-1 cunoşti, şi să gîceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iese; un nu ştiu ce, în sfîrşit, care te face să rîzi cum îl zăreşti.
Cum a sosit în capitalie, întâia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului. De-1 vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil care e foarte ghizdavă şi nostimă, pre care îndată începe a o şi critica. Ca să scapi de ideile lui literare, întră puţin în magazia astă din unghiul uli-ţii, unde domneşte M. Ortgies, vestit prin fasonul jiletcilor şi nasul său. Vezi pe acest flăcău tomnatic îmbrăcat cu un frac fără
243
mînice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate înche-iturile cu credă? A venit la Iaşi ca să se-nsoare, sau să între în slujbă. Fracul îl strînge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său, ba încă
5   ceva mai larg decît dupre jurnalul de pre urmă, căci în capitalie f
e de bon ton să fie toate cele strimtorite. | 5
Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca? Să ne ferim | de întîlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. A să ne spuie J în gergul provinţial, care zic că e franţozeşte, că vine de la V 10   moşul logofătul A., unde a găsit pre moşul logofătul B., cu
care a să prînzească la moşul logofătul C, şi nu ştie ce să mai 10 facă, căci e poftit şi de ceilalţi ai săi moşi logofeţi şi vornici ' ca să le facă cinste a petrece cu dînşii, şi nu-1 mai încape vremea, şi. . . şi. . . o mulţime de asemene flecarii; pentru Ş 15   că am uitat să-ţi spun că provinţialul e fudul din născare şi i
evghenis din cap păn-în călcâie. El e nepot tuturor boierilor ' 15
mari şi văr cu toată lumea. însă deşi ne spune că se sfădesc de la dînsul care să-1 aibă şi să-1 primească, bunul om muce-zeşte în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! — O, lume! 20 De ai norocire a fi şi d-ta evghenis din protipendas, vlăstare de viţă aleasă, ţandură de os sfînt, şi ai trebuinţă a merge în provinţie, fii sigur că ai să fii bine primit, găzduit, căutat şi ospătat, pentru că eşti aşteptat c-o nespusă nerăbdare ca să cununi pre toate fetele ce se mărită, şi să botezi pre 25 toţi copiii nuoi născuţi, adecă să te faci cuscru şi cumătru cu un tîrg întreg, căci provinţialul s-ar ţinea necununat şi nebotezat, dacă n-ar fi cununat şi botezat de un boier mare. Pe urmă încep mesele şi cumătriile; o să te silească să mînînci pană nu vei mai putea, pentru că, de vei refuza vrun fel de 30 bucate, gazda a să înceapă a se jălui că nu-ţi plac bucatele şi a ocărî pre bietul ţigan bucătar. Pe urmă ai să bei vutcă; ai să închini sănătăţile tuturor verelor, tuturor mătuşelor, tuturor nepoatelor şi a tot neamul. Pe urmă ai să mergi la soiree (pentru că în provinţie e încă moda de soarele), unde 35 o să te aleagă la toate figurile de mazurcă, unde o să fii ca o gînganie străină la care o să ţintească toţi ochii. într-un cuvînt, te poţi numi norocit de vei scapă din ţinut cu capul teafăr, şi cu stomahul sănătos.
Dar să ne întoarcem la boierul ţinutaş. După ce a sfîrşit 40   banii de cheltuială, vine acasă. Nevasta îi iese înainte. Ea îl aşteaptă să vie ispravnicii sau prezidenţit; el vine cu plete lungi şi cu lornetă. Ce scene atunce, vrednice de penelul lui Hogart! Ca s-o liniştească, bărbatul său îi aduce vrun turban
244
vechi îndrugat de Dominica, sau vro ciudată capelă, capri-ţioasă clădărie de pene, flori şi cordele, care aduna de doi ani tot colbul din magazia Ninei. Seara, toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. După cerimonia dulceţilor şi a cafelei, cucoana începe a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte; ce mai confete şi gheţate a mîncat; cum îl invitau toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal şi mo-bilile de chihrimbar, şi alte multe minunăţii şi mîndreţe care fac pre prietinii săi să casce gurile ascultîndu-1; şi iaca materie de vorbă cel puţin pentru două luni.
Mă grăbesc însă a sfîrşi acest tablou, de frică ca nu vrun provinţial om de duh (pentru că nu sînt toţi ca originalul ce ţi l-am arătat) să se apuce a ne zugrăvi şi pre noi locuitorii din capitalie cu toate metehnele şi ticăloşiile noastre!
'E^f3<bcto!
SCRISOAREA X 1 (DESPRE MITROPOLIA MOLDAVIEI) 1
I 5
Oclomvrie 1841
România era creştină încă din veacul III. Desele năvăliri 5   a barbarilor nu putură stîrpi sămînţa credinţii, care de la Dragoş luase o întindere mai mare. Alexandru cel Bun urzi episcopiile de Roman şi de Rădăuţi, şi mitropolia Moldaviei, § care pană atunci era închinată la Ohrida, fu prochiamată li- $ beră şi neatîrnată prin un act a împăratului Bizanţiei, Ioan v 10   Paleologul. De atunci Biserica Moldaviei s-a păstorit de cătră mitropoliţi aleşi de înaltul cler şi de nobilime dintre arhiereii cei mai însemnaţi. '
După emigraţia lui Cantemir, căzînd ţara în ghearele fanarioţilor, mitropoliţii, la înscăunarea lor, luase drept obi-
15 cei a cere şi încuviinţarea patriarhului de Constantinopoli, care totdeauna li se da. Pe atunce, mitropolitul Antonie în-tîmplîndu-se a pribegi în Rusia, patriarhia, făr-a mai aştepta alegerea, numi de-a dreptul la scaun pre arhiereul grec Ne-chifor, bătrîn cucernic ce se afla de multă vreme locuind în
20 Moldavia. Faptele bune şi cuvioşia acestui bărbat potoliră cîrtirile poporului asupra acestei urmări arbitrare; însă abuzul sporind din zi în zi, mitropolitul Iacov Putneanul adună un sobor de arhierei, arhimandriţi şi egumeni, şi la 1 ianuarie 7260 (1752) slobozi o sinodicească carte iscălită de tot soborul, prin
25 care arătînd drepturile mitropoliei Moldaviei, sfinţite de împăratul Paleologul şi întărite de un consiliu compus de pre-fericiţi patriarhi şi arhiepiscopi, drept sfînt şi firesc a popoarelor de care se bucura Moldavia de a avea păstori spirituali numai din pămînteni; în sfîrşit supremaţia ce-şi
30 luase patriarhia Constantinopolii şi însuşirea abuzivă de a nu se rîndui mitropolit fără ştirea şi încuviinţarea ei, resta-torniceşte vechea legiuire a ţării, blastemă şi afuriseşte în viitor pre călcătorii acestui aşezămînt, şi legiuieşte ca în veci să nu mai strămute astă pravelă, şi să nu se mai încredinţeze
35   cîrma arhipăstorească la străini ierarhi.
Rămăsese însă deprinderea ca fiecare mitropolit, după ce se alegea, să înştiinţeze pre patriarhie şi să-şi capete încuviinţarea. Puţin cîte puţin deprinderea se socoti datorie şi murind mitropolitul Gavriil Calimah, domnul stăpînitor, cu unirea a tot clerul şi a nobilimei, chemă la scaun pre Leon, episcopul de Roman, şi pentru politeţă înştiinţa şi scaunul ecumenic. Patriarhia văzînd că a să scape înrîurirea ce avea, se plînse Portei de aceasta, arătînd că ar fi o jignire a dogmelor bisericeşti; după care Devletul porunci să se strice acea alegere, iar patriarhul sumeţindu-se în acea poruncă, argosi pre mitropolitul Leon.
Din toate privilegile Moldaviei, ale relegei rămăseseră încă neatinse şi intriga voia a iovi şi în aceste! însă duhurile se revoltară; domnul, în unire cu toată obştia, nu voiră a se supune, ci se jăluiră Porţii de astă calcare a dreptului naţiilor, făcînd o pomenire a vechilor tractate cu care ţara se supusese protecţiei turceşti. Aşadar, sultanul, prin un firman adresat domnului Alexandru Mavrocordat din anul Egirei 1200 (1785) pe la sfîrşitul lunii gemaziel ahir (iulie), arată că încredinţîndu-se din caidurile (arhivele) împărăţiei de acest drept legiuit a Moldaviei, îl întăreşte şi porunceşte a fi pururea nestrămutat.
Ce-au folosit însă şi sinodicească carte a lui Iacov Putneanul şi firmanul sultanului? Atîta că grecii s-au înlăturat de la scaunul mitropoliei; dar înrîurirea lor secretă tot rămase, căci dacă mitropolitul nu-ţi dă voie să te desparţi de soţie, dacă nu-ţi învoieşte măritişul cu o rudenie ş.c.l., eşti sigur că, mijlocind la patriarhie, ai să le capeţi. Şi ce urmează din acesta? Puterea relegii se calcă, miniştrii ei se despreţu-iesc, pentru că în slăbiciunea lor tac, şi nu cutează a protesta asupra unui abuz ce le sapă independinţa, ce nu poate să le-o contesteze nime. Vale!
246
SCRISOAREA XI (AMINTIRE FUNEBRĂ)
5
Dechemv. 1842 |ţ
■f. 15
Este un sunet cărui altul nu se poate asemăna, sunet |
5   grav, jalnic şi fioros ce află totdeauna un răsunet în inimile §
cele mai tari. |;
Cînd bătaia clopotului te face a tresări, cînd îţi închipu- f
ieşti că ea îţi vesteşte moartea unei rude, a unui prietin, fi
a unui cunoscut a căruia viaţă s-a stîns cum se stinge în aer I
10   răsunetul aramei sacre, simţi atunce tristeţa însinuindu-se ; în peptu-ţi ca un junghi de gheaţă, şi dacă creştinismul nu ar veni să-ţi împrăştie marasmul cu dulcea sa filosofie, ai
suferi acele chinuri morale ce nu se pot descrie, şi pre care le [
vindecă numai moartea. )
15 Moartea! Numele ei înfiorează pre cel bogat, pre cel mare, pre cel care lumea nu-1 încăpea, şi care în împărţeala mor-mîntului nu va avea mai mult loc decît săracul; căci amară trebui să fie ea pentru omul cu cugetul pătat; pentru acel ce trăind numai pentru el, a fost de pagubă compatrioţilor săi;
20 pentru acel ce strînge averi, şi nu ştie cui le adună pre ele ! Săracul însă, privindu-o ca o odihnă după o zi de muncă, adoarme în linişte, ştiind că atunci cînd se va scula ca să deie seamă de cele ce a făcut, va fi răsplătit de ostenelele sale, şi locul îi va fi însemnat în dreapta.
25        Maiorul Ioan Bran muri în zilele aceste.
Acest bărbat în scurta lui viaţă cîştigase numele de cinstit şi drept într-atîta încît era de ajuns a-1 pomeni, pentru a arăta probitatea personificată; şi dacă soartea l-ar îi pus într-o treaptă mai naltă unde să fie arbitru soartei oamenilor,
30 sau să ţie cumpăna Temidei, asupriţii şi împilaţii — atît de mulţi la număr — ar fi perdut, perzîndu-1, un mare sprijin şi apărător, pentru că el era atît de neabătut din drumul cel drept în care îl călăuzea o neprihănită conştiinţă, încît nici putea înţelege acele machiavelice răstălmăciri născocite de
35   iscusiţii lumii carii fac albul, negru şi ziua, noapte. L-ar
fi jălit publicul cum îl jălesc cei ce l-au cunoscut şi carii ar fi dorit să mai trăiască, pentru că oameni ca dînsul sînt atît de rari în societăţile noastre corupte, încît e de mirare cum de se mai găsesc încă.
Zic că moartea e crudă; eu socot că este numai nedreaptă. Nedreaptă, pentru că în loc să curăţe răii ce înăduşă societatea, ea seceră ce este bun şi trebuitor; şi de am fi putut răscumpăra perderea lui I. Bran cu jertfa a zeci alţi, nicicum nu ne-am fi stînjînit a face acest schimb, în care am fi fost îndoit cîştigaţi.
248
SCRISOAREA XII (PÎCALĂ ŞI TÎNDALĂ)
Fevruarie 1842
5        — Dar d-ta, moşule, n-o să ne spui ceva ? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă.
— Ce vreţi să vă spun, feţii mei? răspunse el. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului care port două sute de ierne în spate? Voi vă ziceţi români, ş-apoi vorbiţi
io o limbă pre care eu n-o înţeleg. Purtaţi nişte haine sucite pe nişte trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. Sînteţi aşa de ţigăriţi şi gingaşi încît de v-ar videa străbunii voştri, ar plînge de jale.
— Toate sînt aşa, zise unul din noi rîzînd, dar încă tot 15   nu sîntem lipsiţi de simţul auzului, şi prin urmare ne place
a asculta poveşti frumoase din vremile trecute, şi aş pune rămăşag că istoria vieţii d-tale a să ne facă să adormim. Ia deci în braţe cea ploscă burduhoasă şi-ţi răcoreşte gît-lejul.
20 Propunerea aceasta zîmbi bătrînului, care, urmînd sfatului dat, deşertă plosca, îşi drese glasul, şi începu:
„Trebui să ştiţi, feţii mei, că eu sînt fecior vestitului Strîmbă-Lemne, care lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile şi-1 făcea obadă de roată. El era un om foarte învăţat
25 şi cunoscut pe vremea lui. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învăţase carte la dascălul Pascal din Podul-Iloaei, ce ştia toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascăl Pascal, de unde nu ştiu cum a căzut în mînile d. Barac de a tipărit-o. Petrecuse toată juneţa sa la curtea lui Lăcustă,
30 a lui Papură şi a lui Pîrle-vodă. Ce mai vremi acele! Cînd vinea primăvara şi ieşeau oamenii la arat, dacă nu le ajungeau boi la plug, se duceau la unguri sau la Ieşi, şi luînd de acolo oameni, fie nemeşi sau proşti, şleahtici ori mojici — nu mai alegeau — îi înjugau şi arau lanuri cît vezi cu ochii,
35   unde semănau ghindă de creşteau dumbrăvi pentru ca să
10
15
20
25
30
35
40
aibă strănepoţii lemne de ars. De aceea, luat-aţi seama cînd e ger iarna şi vîntul vîjie, că dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţipînd, şi videţi strecurîn-du-se din ele o apă ferbinte? Acele, feţii mei, sînt sufletele leşilor care ţipă, şi lacrimile ungurilor care picură, căci sufletele lor — pentru păcate pesemne — le-a osîndit Domnul Dumnezeu să între în copacii pădurilor, pre care le-au arat cu sudoarea lor. Ce să mai zic de oamenii vremilor acelora? Ei erau nalţi ca brazii, şi voinici ca smeii. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Peatră, care avea obicei cînd se punea la masă să înghită mai întăi şepte-opt bolovani, ca să-i facă poftă de mîncare.
La vrîstă de două sute optzeci ani, tatăl meu, văzîn-du-se flăcău tomnatic, se însura cu jupîneasă Mărica, minunată femeie, groasă şi frumoasă, dar cam prostană, zicînd adese nişte vorbe chisnovate, la care tată-meu răspundea: „Tronc, Mărico!" La patru luni după ce se mărită, născu o fată. Astă născare fără vreme cam supără pre tata, dar popa îl linişti, spuindu-i că asta se-ntîmplă uneori, însă numai la facerea dintăi. Soră-mea n-a trăit,^ precum nici alţi două sute de fraţi şi surori ce am avut. în sfîrşit m-a născut pre mine, şi văzîndu-mă aşa mic şi ovilit, mi-au pus numele Tîndală. Naşterea mea custă viaţa mamei, iar tatăl meu, simţindu-se c-a îmbătrînit, chemă pre naşu-meu Pîcală, mă încredinţa lui, şi apoi muri după ce mîncă trei oi fripte şi bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebui să se ducă pe ceea lume flămînd şi însetat. El era atunci de patru sute optzeci şi trei de ani.
Naşu-meu Pîcală era un om foarte de duh; avea răspuns la orice vorbă. El mă puse întăi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă-năduş c-un Tverdu ce mi se prinsese în gît, hotărî a-mi spune singur tabla pre care trebuia să o deprind pe dinafară. Asta mi-a fost învăţătura.
Iaca ce-mi zicea el:
« Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sileşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decît coada frunţei. Şezi strîmb şi grăieşte drept. Nu baga mîna unde nu-ţi ferbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.
Bate ferul păn-e cald, şi fă tot lucrul la vremea lui.
Nu fii bun de gură; gura bate c . . . Vorba multă-i sărăcie omului şi toată paserea pe limba ei pere.
250
251
Nu fii zgîrcit, căci banii sfrîngătorului întră în mîna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărîţe şi ieftin la făină.
Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri
5 nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decît c-un mişel la dobîndă. Nu te vîrî în judecăţi. în ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmbla totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche
10   iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămînd, şi mai bună e o învoială strîmbă, decît o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mîţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar năravul ba. Nu te-ncrede în ciocoi. Ciocoiul e ca răchita; de ce-1 tai,
15 de ce răsare, şi din coadă de cîne, sită de matasă nu să mai face. Nu fii duşmănos, căci cine face, face-i-se, şi nu e nici o faptă fără plată.
Fereşte-te de proşti şi de nebuni. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale, şi prostului nici să-i faci, nici să-ţi facă.
20 El învaţă bărbieria la capul tău. Şede pe măgar, şi caută măgarul. Nu-1 primesc în sat, şi el întreabă casa vornicului. Prostia din născare leac nu mai are. Cine se mestecă în tărîţe, îl mînîncă porcii; ş-apoi spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti.
25 Nu te hrăni cu nădejdea şi cu făgăduinţile. înţeleptul făgăduieşte, nebunul trage nădejde. Să trăieşti, murgule, să paşti iarbă verde. Ce-i în mînă nu-i minciună, şi e mai bine acum un ou, decît la anul un bou.
Chelbosului tichie de mărgăritar nu-i trebuie, pentru
30 aceea nu te apuca de lucruri mari, căci e lesne a zice plăcinte, dar cu b . . . de fată mare nu se fac oule roşii. Dobînda mare rupe ciochinile, şi păn-a nu găsi mantaua, nu erai dator. Cu rudele bea şi benchetuieşte, dar neguţitorii nu face, căci deşi şîngele apă nu se face şi cămeşa e mai aproape decît
35 anteriul, dar nepotul e salba dracului. Frate, frate, brînza e cu bani. Nu fii răpitor. Mai bine nici oaia cu doi mei, nici lupul fămînd. Să nu vie vremea să dai cinstea pe ruşine, şi să-ţi zică: c . . . , lupe, ce ai mîncat. Lasă pre oameni în ideile lor. Vîntul bate; cînii latră. Altui îi e drag popa, şi
40 altuia preuteasa. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. Zic zece, tu taie una. Vrabia mălai visează, şi calicul comîndare.
Nu da împrumut ca să nu-ţi faci duşmani. Dă-ţi, popo, pintenii, şi bate iapa cu călcâiele; ş-apoi, prinde orbul, scoa-
252
• te-i ochii. Nu te bucura la cîştiguri mici, pentru că c-un rac tot sărac, c-un pitic, tot calic; dar cînd îmbie cu miere, linge-ţi degitele. Primeşte orice-ţi vor da. Calul de dar nu se caută-n gură; şi cine n-are ochi negri, sărută şi albaştri.
5 Cînd vei voi să te apuci de ceva, prinde iepurele cu carul. Mîţa cu clopot nu prinde şoareci. Nu te-ngriji cum o s-o scoţi în capăt. Nevoia învaţă pre cărăuş, şi cine are barbă are şi peptene.
Nu te amesteca în intrigi. Nici pre dracul să vezi, nici
10 cruce să-ţi faci. Nici lupul pre bălaia, nici bălaia pre lup. Ia-ţi catrafusele, şi fugi ca dracul de tămîie.
Nu te-ncrede în caracterul omului în slujbă. El este o brînză bună, în burduh de cîne. Făgăduieşte multe, dar să deie Dumnezeu, mamă, să fiu eu fată! Nu gîndi c-o să scapi
15 de dînsul. Banul rău nu se perde, şi are ac pentru cojocul tău, nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrîn nu mai învaţă a juca. Cînd nu-i în slujbă, e omul cel mai de treabă, dar posteşte robul lui Dumnezeu, că n-are ce mînca; şi cîte spune sînt o frumoasă poveste dar mare minciună, căci minciuna
20 boierească trece în Ţara Ungurească. Caută să-ţi fie supuşii vrednici, ca să nu zică lumea că cum e turcul, e şi pistolul. Dă-le pilda bună, pentru că peştele de la cap se-mpute.
Nu fii falnic, nici face din ţînţar, armăsar. în urma războiului, mulţi voinici s-arată. Vulpea dacă n-ajunge,
25 zice că pute. Să nu fii din cei carii zic: lasă-mă să te las, şi ia-1 de pe mine că-1 omor. Nu te certa cu cei ce ştiu mai multe decît tine. Haide, tată, să-ţi arăt pre mama. Nu îmbla cu c. . . . în două luntre, nici te mîndri, căci mîndrului îi stă Dumnezeu împrotiva.
30 Nu te năcăji pre soartă. Norocul cine-1 ştie? Fă-mă prooroc, să te fac bogat. Beţivului şi dracul îi iese cu oca nainte; însă vremea le îndreaptă toate. Vremea vinde lemnele, şi nevoia le cumpără. Tu ferbe mazirea şi taci. Joacă ursul la cumătrul, poate a juca şi la tine.
35 Nu te mînia pre lume. Se mînie văcarul pre sat; satul nu ştie nimic. Umileşte-te. Capul plecat nu-1 taie sabia. Cine se înalţă se smereşte; şi dacă ajunge cuţitul la os, şi petreci ca cînele-n car, trăieşte ca vermele în rădăcina hrea-nului, pană va veni vremea ca cui pre cui să scoată. Nu fii
40 obraznic. Vor crede c-ai p . . . tot butuci, şi-i da piste un omuşor care ţ-a face coastele pîntece.
De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, c-or zice că: mart din post nu mai lipseşte.
253
De vei păgubi în vreo neguţitorie, să-ţi fie de învăţătură, ca altă dată să nu te mai apuci de ea. O dată vede naşul p . . . finului; iar de vei cîştiga, nu te mai apuca şi de altele, căci cine sare garduri multe, îi dă cîte un par în c . . ., şi ulciorul nu merge de multe ori la apă. Cînd ţi s-or aprinde călcâiele, însoară-te păn-a nu îmbătrîni, căci însuratul de tînăr şi mîncarea de dimineaţă n-au greş; şi bătrînul amorezat e ca chiroşca cu pasat. Fă cunoştinţă cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mînîncă tot ce zboară, şi se-ntîmplă de departe trandafir, şi de aproape borş cu ştir. Vezi cum a fost maică-sa, căci pe unde a sărit capra, mai presus a să sară iada. De-i videa-o că nu vra să plămădească şi toată ziua cerne, cercetează-ţi casa, pentru că bătaia e din rai. Fii român verde şi rupe mîţa în două. Bate şeaua, să-nţeleagă iapa, căci femeia-i dracul; şede în deal şi prăvale carul în vale; dar nu întinde aţa să se rupă. Gospodăria să-ţi fie măsurată, căci la gospodina bună, mulţi voinici s-adună; şi de-i şi păţi ceva, numai tu să ştii unde te strînge ciubota. Nu te apuca s-o păzeşti; mai lesne poţi păzi un cîrd de iepuri; şi măcar că găina bătrîna face zeamă bună, fereşte-te de babe. Baba bătrîna nu se teme de vorba groasă. Lumea pere, baba se peaptănă. în sfîrşit, mîngăie-te la necazuri, gîndind că sacul şi-a găsit petecul, şi roagă-te zi şi noapte să-ţi deie Dumnezeu mintea moldovanului — cea de pe urmă.»"
Avea încă multe de spus moş Tîndală, cînd a luat seama că nu-1 asculta nime, căci noi cu toţii adormisem şi horă-iam. Aşadar făcu şi el ca noi.
SCRISOAREA XIII (LUMÎNĂRICĂ)
Mart. 1843
Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întîlneaţi, 5   sînt acum doi ani, pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cer-şitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stînga?
Lumînărică nu mai este! — Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este?
10 „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama cînd m-a lăut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumînărele şi să le împărţi pe la bisericele. Atîta ştiu, atîta fac."
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumînărică păn-în ziuă colinda toate bisericele,
15 împărţind luminări şi cerşitorind, nu pentru dînsul — lui nu-i trebuia nimica — ci pentru alţii.
La un schit sărac lipseşte clopotul; îndată Lumînărică îl ia din tîrg, se pune cu dînsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pană ce nu-şi cîştigă plata. Curînd
20 arama sfîntă va răsuna în aer chemînd pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.
O biserică n-are vestminte; Lumînărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decît o haină stremţoasă ce abia îi
25 copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-1 îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are: a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decît dînsul.
Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă. încungiurată de şepte copii ce plîng de foame,
30 îmbrîncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cînii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumînărică o vede, o mîngăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturînd cu laptele ei pre flămînzii copii, introduce iarăs bucuria în bietul bordei.
255
Dar unde sîntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfînt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pană şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare cîţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pîntecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade cîte un colţ din moştenirea copiilor noştri?
Dacă Lumînărică ar fi strîns toţi banii cîţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărînd luminări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.
întru o zi, trecînd pe lîngă o biserică am văzut norod strîns, şi am auzit cîntînd rugăciunile morţilor. în mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsînd lacrimi min-ciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.
în momentul acesta, arhiereul apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnînd pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste:
„Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit".
Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mîntuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis:
„Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumînărică".
Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormîn-tare cerşitorului ?
într-e dimineaţă, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectînd frumoasa ei faptă — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumînărică, şi
Văduva îngropa pre sărac!
SCRISOAREA XIV (CRITICĂ)
Ianuar. 7844
în trecutele zile un june, căruia nicicum geniu nu-i lip-
5 seşte, plin de idei nouă, mai mult bune decît greşite, îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea, dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decît prin simplitate, întrebuinţînd ziceri culese din vechii scriitori, pre care voieşte cu de-a sila a le re-nvia, dînd unora
io înţelesul ce poate au avut întăi; în sfîrşit, fabricîndde la sine ziceri, şi vrute şi nevrute.
Am voit a-i arăta deşănţata lui întreprindere, spuin-du-i că nu e dat tuturor a crea ziceri şi a baga scalpelul în biata limbă, pentru a o struji cum li se pare; că nu sînt toţi
15 creatori, ci croitori şi croitori răi; că sînt multe pedice, fanatismul bătrînilor, deprinderea, pedantismul, cărţile bisericeşti ş.c.l.
Mă asculta cu o nerăbdare ce se videa în neastîmpărul său, pană ce sărind de pe scaun:
20 — Iartă-mă, domnul meu, strigă; iartă-mă că nu mai am răbdare! Ce-mi vorbeşti de fanatism şi de deprindere? De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă bar-be şi papuci galbeni. Cît pentru pedantism, e o emblemă a dobitociei. Cărţile bisericeşti? Dar ia, mă rog, p-acele ti-
25 părite mai nainte şi în vremea mitropolitului Dositeu şi vei găsi zicerile: provedinţă, creştin1, înger2, comentarie, şerb3 ş.c.l. pre care acei nuoi — socotind că fac mai bine — le-au prefăcut în pronie, hristian, angliei tălmăcire, rob ... în loc de şerbul lui Dumnezeu, robul lui Dumnezeu; pare că Dumnezeu
30   creator şi părinte are trebuinţă de robi, nu de supuşi şerbi
> 1 Creştin, chrHien, cristiane
I 2 înger, Angeru, Angelo. în limba română l se schimbă în r, d.p.
t gelo, geru; sale, sare; popolo, poporu etc.
i 3 Şerb, servo. La români v se schimbă în 6; d.p. selvatico, sălbatic;
] 35              cervo, cerb; voce, boce; polvere, pulbere etc.
257
sau slugi, carii să îmbie în căile lui. Grecul nu zice: EkMPoc,, ci AoOÂoc, tou 0eoO şi asemene zic şi toate celelalte popoare creştine. Ia seama, domnul meu, că ei nicăiri n-au voit a întrebuinţa timpul săvîrşit a verbului, ci tot cel nehotărît; 5 niciodată: avui, făcui, fui, totdeauna: am avut, am fost, am făcut, fără să-şi deie cuvînt pentru astă arbitrară palmă preste ochii gramaticei. Ei —tot aceşti nuoi — întrebuinţează zicerile: învălire, mirare ş.a., dar n-ar zice, Doamne fereşte: miracul şi văl care sînt tot una şi pe care le găseau în cărţile vechi. 10 Prin un capriţ neînţeles, luau verbul si lăsau substantivul!
Nu-ţi place că zic: inimă, tinereţă, spirt, relege, virtute! Ai voi să zic: suflet, dragoste, duh, lege, faptă bună; pentru că la d-ta inima, acest dar dumnezeiesc, înseamnă acea bu-
15 cată de carne macră prin care circulează sîngele; tinereţa, junie, spirtul, o esenţă îmbătătoare; relegea, lege sau pravilă; virtutea, puterea animală a trupului. De pildă, acest fras: L'âme qui aime avec tendresse est inspiree par l'esprit de la religion et de la vertu, eu l-aş traduce aşa: „Inima ce
20 iubeşte cu tinereţă e insuflată de spirtul relegii şi a virtuţii". D-ta negreşit că astfel: „Sufletul ce iubeşte cu dragoste, e insuflat de duhul legii şi a faptei bune". Acum un oarecine care ar pricepe zicerile, făr-a şti şi înţelesul ce le-aţi dat dv., vrînd a retraduce din cuvînt în cuvînt traducţia d-tale în
25 franţeza, ar trebui să zică: Le souffle qui aime avec amour est inspire par l'odeur de la loi et de la bonne action şi ar rîde, mirîndu-se ce ai voit să zici d-ta prin acest fras smintit.
Zicerile abătut (abattu), umilit (humilie) şi alte cîteva 30 care nu-mi vin în minte, le-aţi botezat săracele, cum v-au plesnit în cap. Prin abătut, înţelegeţi aceea ce franţezul zice prin ecarte, prin umilit, plecat (humble). Apoi dacă se găseşte un om ce vine de pune tot cuvîntul la locul lui, dîndu-i înţelesul cel primitiv, strigaţi că e cu neputinţă a 35 strica obiceiul, vorbă proastă, a oamenilor mişei, pentru care nu e nimic cu putinţă!
îmi zici că creez ziceri? Ce o să fac cînd îmi lipsesc cuvinte ca să-mi arăt ideile? însă de vei căuta bine, vei videa că şi acele ziceri sînt sau româneşti uitate, sau împrumutate 40 de la limbile surori. Şi apoi, întru aceasta am urmat pildei altora, carii ştiu ce va să zică o limbă . . . Adio, domnul meu, urmă luîndu-şi capela, eşti într-o zi de spleen, nu vrei să mă înţelegi. Sînt şerbul d-tale!
— Dar, poet al dracului! Ţ-am spus că sînt mai mulţi croitori decît creatori, şi. . . Poetul era acum în uliţă.
Iaca cum judecă acest june nevindecat în părerile lui. 5   Mie mi-e prieten şi aş dori să-1 pot îndrepta, dar — îmi mărturisesc păcatul — mă cam învoiesc cu ideile lui.
în adevăr, folosul ce a izvorît din cărţile bisericeşti întru aceea ce priveşte relegea şi morala e netăgăduit, dar gramatica mult pătimi. Dacă limba ar fi rămas precum se
10 vede în cărţile vechi şi se aude în gura poporului, şi vrun om înzestrat c-o ştiinţă sistematică a limbelor rude s-ar fi apucat a o aduna şi a o aşeza, precum cer tipul şi origina ei, negreşit că am fi scăpat de toate aceste pleonasme, fiorituri şi cacofonii. Scriitorii nuoi bisericeşti şi profani au introdus
15 shimatismul limbei greceşti împreună c-o mulţime de ziceri, lepădînd pre cele româneşti.
Cînd ar zice cineva astăzi ghintă, cor, columb, dardă, custodie, templu, generos, peregrin, învestat ş.a. — pre care le-au lepădat — puţini l-ar înţelege; şi însă astfel se vorbea,
20   se scria şi se tipărea cu vro sută şi cîţiva ani în urmă.
Multe parascovenii — de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană — are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavona. Nu-mi vin în minte toate şi nici voi a te supăra cu un glosariu ce nu-şi are locul său într-o scrisoare, dar voi
25   însemna pentru curiozitate una-două.
Substantivul slugă, a slugii, prefăcîndu-se în verb, face slujire sau a sluji, cînd ar trebui să facă slugire, sluga, slugii, slugire. La astă zicere slavonă, am păstrat verbul cu de-clinaţia lui şi am greşit. Altele tot slavoane le-am schimbat
30 şi iar am greşit, pentru că nu ştiu de ce nu mai nimerim; d.p. viteaz, treaz, dîrz, obraz ş.a. la plural slavoneşte nu schimbă pe z în j, precum noi care zicem viteji, obraji ş.c.l. în loc de vitezi, trezi, obrazi, dîrzi ş.a., o anomalie nesuferită într-o gramatică regulată.
35 Cu altă scrisoare, îţi voi spune ceva si de scriitorii vechi. Xaîps!
258
SCRISOAREA XV (CRITICĂ)
April 1844
îţi făgăduisem să-ţi spun ceva de scriitorii vechi, dar poetul 5   de care ţ-am vorbit mi-a dat ocazie a-ţi spune acum deodată altă ceva, păstrîndu-mi făgăduinţa pentru alt prilej. — Iaca ce-mi zise poetul meu, cărui îi arătam o critică ce un nu ştiu cine făcuse asupra lui.
— Nu-mi pasă de critica domnului acelui. 10        — Şi pentru ce nu-ţi pasă?
— Pentru că n-are simţul comun; pentru că vorbeşte de pe ceea lume; în sfîrşit pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un 9, doi co şi trei n.
Zicînd aceste, ne-am uitat unul la altul, şi am pufnit
15   amîndoi de rîs.
Aş fi voit să-1 supăr, dar ce să-i zic? Cu argumentul din urmă mă făcuse marţi. Pas de cutează să iei partida unui om care are în iscălitura sa un 6, doi ro şi trei n! Eu mărturisesc că de aş avea nenorocirea să aib în numele şi porecla
20   mea atîte farafasticuri, nu mi-aş mai scoate obrazul pintre oameni. Aş prefera să mă cheme Mitrofan, Ciupercovici, Bostănescu sau oricum, şi nu mi-aş ierta naşul dacă mi-ar fi dat un nume în care să fiu sîlit a vîrî un0,doico, şi trei n. Sînt oarecare nume care poartă ridicolul în sine. Napo-
25 leon ar fi fost aceea ce a fost, de l-ar fi chemat Martin sau Hubert? — Numele înrîurează mult asupra soartei omului. Cunosc o fată care nu se putu mărita, pentru că o chema Gaftona, şi un june foarte de ispravă care se însura măcar că se numea Cornescu, şi apoi păţi — aceea ce ştii. Eu (Doa-
30 mne fereşte!) de-aş avea oi, nu mi-aş nămi un păstor cu numele Lupu. — Dar să venim la treaba noastră.
Voiam să-ţi spun că nu de mult am cetit o carte rusească ce mi-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg şi întitulată : Nacertanie pravilă valaho-moldavskoi grammatiki, ade-
35    că: Prescrierea regulilor gramaticii  româneşti.  Autorul ei
260
este d. Hîncu, român, care — nu înţeleg pentru ce — adaose im of la porecla sa, şi din Hîncu îşi zice Hinculof. Per gusto non disputare.
Astă cărticică ce se alcătuieşte din două volume 8°, 5   mare cîte de 500 pagine, spune multe de toate pre care eu n-am vreme, nici curagiu să ţi le spun. Ajungă-ţi atîta, că d. Hîncu sau Hinculof cu patriotică generozitate ne înzestrează limba cu 47 slove, adecă, cu 20 mai multe decît avem. Patruzeci şi şepte! Zău nu ne mai trebuie mult ca să
10 ajungem pre chinezi! între aceste, sînt unele gîtlane, buzane, şi nu ştiu cum le mai botează d.S. . . ; prea destule ca să ameţească capul unui biet şcolar.
Una din cele multe care învecinicesc numele lui Eli-ad în literatura românilor, este că ne-a scăpat de atîte litere
15 prisoselnice, ce încetul cu încetul începuseră a se împămîn-teni în limba noastră, şi dacă le-ar fi lăsat, cine ştie aceste cîte altele ar fi fătat? Este însă o slovă care a rămas, slovă venetică şi hîdă! dinainte căriia pană şi curagiul lui Eliad — şi asta nu e puţin — s-a umilit. Această slovă iată-o, întor-
20   tocheată şi cîrligată întocmai precum se scrie:
în zadar d. Seulescu voi să introducă un culbec (6) în locul ei, şi d. Gianili un par (I). Nerodnică osteneală! Deşeartă trudă! Nime n-a voit să-i asculte, ca şi cînd n-ar 25   fi zis d.d. nimic!1
Astă slovă din alfabetul cirilian, văzînd că în dialectele ce derivă din slavona figurează numai de formă (pentru că n-are glas), se vîrî vicleana în limba noastră, unde nicicum nu-şi avea loc, şi cu o machiavelică nătîngie izbuti a 30 prinde locul tuturor vocalelor româneşti, dîndu-ne acea pronunţie guturală şi groasă de care nu ne putem dezbăra.
Să nu-ţi pară un paradox. Iaca cum uzurpă ea dreptul vocalelor noastre; d. p.:
a. Cântare, mwk, în loc de cântare, mana (cântare, 35   mano) etc.
e. Y~wnd, vxnt, v-ws — de vend, vent, vers (vendo, vento, verso) etc.
i. H-KSpuns, ride — de respuns, ride (risposo, ride) etc. o. Locuitor, m-wn-hstire, rotund, în loc de locuitor, monastire, 40   rotund etc.
1 Vezi scrierele acestor domni.
261
1
s
u. Sînt — de sunt (sunt) etc.
Videţi din esemplul acesta cum se băgă în totul, încît e rară zicerea în care ii să nu fie. Iaca ce rezultat aduce ne-bagarea de seamă la invazia străină! 0 slovă — ce treabă mare e o slovă? — o slovă nu o putem scoate, căci a prins rădăcină; cum vom putea dar scapă de prejudeţe şi de lucruri străine, care pe toată ziua se înţelenesc între noi!
Văd că mă depărtez de ţelul meu. Prefer dar a sfîrşi scrisoarea asta, a căriia scop este de a chema ajutorul literaţilor români spre izgonirea slovei parazite, deşi sînt desnă-dăjduit, de vreme ce — precum am spus mai sus — pană şi capete academice nu i-au putut face nimic. — Vale!
SCRISOAREA XVI (CRITICĂ)
Octomvrie, 1844
Un  proverb  al nostru zice:  bate herul pîn-e her-5 binte...
E ! ce gerg e asta? a să strige d. Eliad. De unde ai luat tu, moldoveane, pre crăcănatul H ca să-1 substitui astfel de obrăzniceşte în locul lui F? Nu e de ajuns că vorbiţi aşa, aveţi încă cutezare a-1 scrie şi a-1 tipări! 10 Aveam de gînd să-ţi spun nu ştiu ce, şi pentru ca să dau oarecare autoritate ziselor mele, începusem cu un dicton cunoscut, dar iată că Eliad nu mă lasă în pace; mă sileşte a-mi da cuvîntul pentru ce zic her fierbinte, în loc de fer fer-binte.
15 S-ar cuveni să mărturisesc în toată naivitatea că m-a luat gura pe dinainte, însă fiindcă în natura omului e înţe-lenită nătîngia a-şi apăra greşalele, voi să arăt că a întrebuinţa pre h în loc de /, nu e un provinţialism moldav — precum ni se impută de alţi români — ci o deprindere împru-
20 mutată nu de la muma latină, nici de la mai marea soră italiana, dar o suvenire mîngăioasă, dulce şi scumpă de la o sorioară depărtată, gingaşă şi molatecă, crescută sub umbra naranzilor (naranjas), şi boitele moresci a Alhambrei.
Din toate calităţile, ale inimei sînt acele mai plăcute
25 şi mai preţuoase; şi de n-aş fi român, încă aş iubi limba română pentru dragostea frăţească ce o caracterizează. In vălmăşagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziţia geografică între naţii străine începutului şi firei ei, româna nu-şi uită muma şi sororile; se ţinu lipită de latina
30 prin gramatică, de italiana şi spanioala prin ziceri, de portugheza prin pronunţie.
Portughezul scrie o şi s, şi pronunţă u şi ş ca românul.
263
Aceste sînt aşa; eu însă nu zic că trebui să zicem ca spaniolul hiiu (hijo), her (hierro), herbinte (hirviente) ş.c.l., ci fim, fer, ferbinte, căci astfel o cere gramatica; voi numai să arăt: 1) că acesta nu e un provinţialism, şi 2) că am descoperit — eu cel întăi — că supa cu fidea (fideos) şi pepinii (pepinos) sînt de origină spanioală. Adios!
SCRISOAREA XVII (CRITICĂ)
Dechemvrie 1844
„Dintr-o palmă a s.sale este la sfînta episcopie la Roman 5   o bucăţea, şi la Buciuleşti un degit adus din Ţarigrad de Dumitraşcu logofătul, precum mi-au spus Iordache spătarul la masa Dabijei-vodă — Dumnezeu să-i pomenească! Şi eram eu un smerit Dosiftei, epicop la acel sfînt scaun la Roman ş.c.l.." Aşa scria pe la 1570, în viaţa cuvioasei Parascheva, 10   mitropolitul Dosiftei, unul din bărbaţii învăţaţi, cu care se făleşte pe drept Moldavia. El a fost nu numai un bun păstor duhovnicesc turmei încredinţate lui, dar şi unul din scriitorii cei mai aleşi a timpului aceluia.
Iată o rugăciune cătră sfînta fecioară a lui Ioan Damas-15   chin, tradusă de Dosiftei, pe care o găsesc în viaţa acestui st. filosof, cărui saracinul Hisiam, califul Damascului, porunci să-i taie mîna dreaptă, după clevetitoarele îndemnări a iconoclastului împărat Leon Isaurul:
Domnitoare preacurată ce-ai născut fără prihană f       20 pre Dumnezeu cumsecade şi cu fecioria-ntreagă,
ţ. Pentru sfintele icoane mi s-au tăiatu-mi direapta!
I S-ta ştii şi pizma pentru care-mi face Leon;
ţ Sirguieşte de-mi agiută, şi-mi isţeleşte direapta.
A celui de sus direapta ce-i dintru tine-ntrupatâ ^ Multe minuni ştie face; deci pentru a ta rugăciune £7J
Şi direapta mea aceasta roagă-1 să o isţelească; Sâ-ţi fac cîntări cumsecade, şi-ntrupatului din tine Cu-nchieturi socotite, să le scriu precum se cade. De sprijineală să fie creştinătăţii direpte; 30 Că toate-ţi sînt cu putinţă, lui Dumnezeu fiind maică.
Maica domnului se îndură de lacrimile sfîntului poet şi îi lipi mîna la loc. Dar aice nu voiesc a spune minuni, ci a vorbi de poezia noastră din veacul al XVI-le. Poate greşesc, domnule, eu însă o prefer celei de astăzi, oricît se pare ea 35   de simplă. îmi place pentru că e naivă şi fără pretenţie,
265
pentru că e moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă ca următoare elegie a unui mare poet din timpul nostru:
LA MOARTEA ELISEI
Osana! slavă ! sfînt eşti! sfînt! sfînt! 5 Ce vrei se face-n cer, pre pămînt.
Glasul Elisei! — îl auziţi ? . . . . Seraf az cîntă! — N-o mai jăliţi. Auz pe îngeri se întrebînd: Sfînta iubire ce are de gînd? ş.c.l.
10   Mai vrei încă?
Jalea cuprinde orice simţire, De dorul perderii piste fire ş.c.l.
Poate tot nu ţi-e destul ? dar
De m-ai pune pe-un cărbune, 15 Mai departe nu ţi-oi spune.
Apostroful ce taie semistihul,  seraful ce cîntă, îngerii se întrebînd ce are de gînd s-ta iubire, dorul perderii piste fire etc, toate aceste formează o poezie hodorogită, încît în adevăr jalea cuprinde orice simţire, cînd vede cineva 20   frumoasa nostră limbă căznită şi schingiuită astfel!
Spune-mi, nu-ţi place mai bine traducţia lui Dosiftei cu-nchieturi socotite, care nu te osteneşte cînd o ceteşti, nici are frase mari întortocheate şi scîlciate?
SCRISOAREA XVIII (SLAVONISME)
Iulie 1844
Mulţi literaţi români au făcut feluri de disertaţii asupra 5 începutului şi a construcţiei limbei noastre; laudă numelui lor şi pace ţărînei celor ce nu mai sînt! Lor le era uşor, nu aveau trebuinţă a iscodi sofisme ca să detune pre năpăs-tuitorii românilor, arătînd lumei că ziua este lumină şi noaptea întunerec. Adevărul era văzut şi pipăit, şi împrotivitorii
io învinşi şi ruşinaţi, învălindu-se cu tăcerea, se ascundeau ca paserile cobitoare ce nu pot suferi strălucirea soarelui; însă asemene şerpelui care, murind strivit sub călcâiul viteazului, se întoarce şi muşcă pre puternicul său vrăjmaş, slobozea din bortele lor un strigăt blestemat, pismătareţ,
15 răguşeat, dar din nenorocire foarte adevărat: — „Limba voastră e ţesută cu ziceri slavoane!"
Oh! păcatul este netăgăduit şi rana nevindecabilă! Cînd neamurile barbare au inundat România ca un rapide şiroi, găsind pînza limbei urzită, luau suveica şi, prin dreptul
20 celui mai tare, aruncau unde şi unde cîte un fir de bătătură de a lor, groasă şi nodoroasă. Astfel se ţesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătunoioase fire, trebui a destramă toată pînza, şi prin urmare a crea o limbă mai frumoasă poate, mai nobilă şi mai învăţată, căriia nimic nu i-ar
25    lipsi alta decît de a fi — românească.
Aici încep necurmatele dispute între învăţaţii pande-moniului nostru literar carii se silesc:
Spirar nobil' sensi a' rozzi petti,
şi pre care noi îi împărţim în trei clase. Liberalii zic (dupre 30 Iorgovici şi dupre Maiori) că trebui a goni toate zicerile slavoane şi ungro-turco-grece — deşi aceste din urmă sînt foarte puţine şi nouă, primite numai de nişte capete bolnave şi stricate. — Moderaţii că trebui a le subţia, a le înnobila şi a le români, şi eu mărturisesc că m-aş învoi cu părerea
267
I
dr. sale. Vin în sfîrşit conservatorii, astă veche rugină, care strigă cu glas de stentor că se strică limba, plîngîndu-o şi bocindu-o în gura mare.
După părerea mea, a învoi toate aceste capete învăţate, 5   e mai greu decît a găsi mişcarea perpetuală. E de jălit însă, că toţi aceştii trăgînd fiecare la sine, sfîşie haina bietei limbi.
Fie-mi iertat a aduce un esemplu.
Zavistia şi clevetirea — ziceri slavoane — care s-au în-10 cuibat între români, le poate scoate cineva? De obidă şi de silă ne poate mîntui? Aici îmi vine în gînd acel vestit dicton scris pe poarta iadului a lui Dante:
Lasciate ogni speranza!
Dar văd că m-am depărtat de scopul ce mi-am propus, 15   care este a-ţi arăta o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele:
„Năvălind noroadele străine,  au năpădit ca lăcustele piste români. Au semănat prin clevetiri zavistia pintre ei. Greşalele românilor i-au slăbit. Atunci vrăjmaşii răpindu-le 20   prin silă drepturile, le iscodeau vinovăţii şi îi munceau cu feluri de cazne. Aceste obide au adus robia ş.c.l., ş.c.l.". Iată în cîteva rînduri mulţime de ziceri slavoane! Eu din aceasta am înţăles — pentru care cred că-mi vor fi îndatoriţi acei ce se vor ocupa vrodinioară cu scrierea 25   unei istorii a arheologiei românilor — că românii aduşi de Traian, pană a nu veni barbarii preste ei, 1) nu ştiau vinovăţia, 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele, şi 4) nu cunoşteau robia ş.c.l.
Pe urmă au venit toate de s-au mestecat pintre noi. 30   Cum să le lepădăm acum ? Si de am si voi, oare pute-vom ? Vale!
SCRISOAREA XIX (OCHIRE RETROSPECTIVĂ)
Iunie 1845
10
15
20
25
30
35
Dacă te-ai întîmplat a fi vreodată la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii, într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborîndu-se după muntele Pionul, şi după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopţii; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, în-turnatu-ţ-ai viderea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădulările cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi a clopotniţilor, ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei; care uneori ca un smeu se încolă-tăceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile, însemnînd feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop? Nu ţi-ai închipuit oare atunci că acest nor gros este un menitor prevestitor soartei oraşului şi a ţării, şi pătruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit să vezi pre Asmodeu, dracul şchiop, şi de se poate, să-1 întovărăşeşti de la palatul bogatului ce se vîrcoleşte în patul său, pană la coliba săracului ce doarme pe aşternutul său de paie? O! negreşit, ai fi descoperit multe crime, multe fărădelegi, şi poate, ca şi Iona, ţ-ai fi sfîşiat haina, strigînd vai! Pe urmă ai fi alergat să te ascunzi în vreun unghi, unde să nu te ajungă intriga şi calomnia, şi ai fi plîns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gîndind la trecuta mărire a strămoşilor, la ale lor fapte mari de care nu sîntem vrednici, noi, pigmei degeneraţi, ce n-am fost creaţi după măsura lor! . . .
Dă-mi voie, prietine, a-mi dezvăli ideea, sau, mai bine zicînd, a spune aceea ce cugetam într-o seară, cînd mă aflam la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii; şi dacă după trecut putem judeca viitorul, să ne întoarcem cu cîteva vea-
269
I
curi în urmă ca să aruncăm o privire asupra stării noastre, mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc.
Dragoş, fiiul lui Bogdan, prinţ român, vine la 1352 şi întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care
5 îşi petrec viaţa cu agricultura şi păstoria. Pre dînsul îl urmează mai mulţi domni buni, căci inima poporului ce ocîr-muiau era bună, nefiind încă stricată de viţiuri. Românii subt urmaşii lui Dragoş petrec o viaţă primitivă, şi traiul lor ticnit, patriarcal şi virtuos adună lîngă ei pre pribegii
10 lor fraţi. Colonia se măreşte. Răpidea ei sporire aţîţă invidia vecinilor lor; ei însă îşi păstrează naţionalitatea. Ferul plugului se preface în lance, şi resping puterea cu putere. Atunci colonia se face stat, şi încă nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui  Dragoş, cînd Alexandru I
15 dă legi poporului său, înfiinţează o ierarhie bisericească şi politică, zideşte monastiri şi cetăţi, leagă alianţa cu Iaghe-lon, regele Poloniei; Moldavia se face cunoscută, şi împăratul Bizanţiei trimite domnitorului ei hlamidă şi coronă ca unui autocrator.
20 încă o jumătate de veac, şi Moldavia va fi mare şi puternică. Ştefan zdrobeşte pre Cazimir polonul, pre Matiaş ungurul, pre Mainac tătarul, pre Lobod şi Nelivaicu cazacii, şi rîvnind a uni subt un singur sceptru provinţiile române, năvăleşte asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre
25 Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci. Acesta fu începutul necurmatelor războaie şi a ticăloşiei îmbelor prinţipate, stîrnite din ambiţia lui Ştefan şi mişelia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, nici Ştefan nu-şi poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele turceşti
30 asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Constanti-nopolii. Viteazul se biruieşte, dar eroul nu-şi perde cumpătul, şi bărbăţia sa scapă patria de peire. însă puterile fizice nu răspund marelui său suflet. Viaţa lui n-a fost decît un lung război, o necurmată luptă. Patruzeci şi şepte ani domneşte
35 şi cincizeci de războaie are. Eroul a îmbătrînit, cărunteţile i-au răcit sîngele, cercarea i-a potolit iuţeala, nenorocirea de la Valea-Albă i-a stins ambiţia. îşi întoarce privirea tristă asupra patriei sale şi suspină. Se uită la boierii pre carii el i-a înălţat şi i-a îmbogăţit; prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi
40 trădarea zămislind în inimile lor, şi neîncrezîndu-se în moştenitorul său, hotărăşte a da patriei sale o protecţie subt umbrirea caria să vieze, pană ce cerul va dispoza cum se va îndura de ea. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul
270
ocrotitor a fiinţei popoarelor, pentru ca să nu se stingă cu totul numele de român.
Să ne oprim aice, şi să ne înturnăm privirea înapoi, pentru ca să videm ce s-a petrecut într-un veac şi jumătate, 5   adecă de la venirea lui Dragoş şi pană la moartea lui Ştefan.
Domnii — precum am zis — erau buni, şi poporul era fericit. încă aristocraţia nu se înaripase, şi capetele acestei idre stînd între popor şi ocîrmuitor nu începuseră a muş-
10 ca cînd pre unul, cînd pre altul. Năravurile erau simple, căci domnii erau simpli; ei erau pontifeci, legiuitori şi părinţi supuşilor; pentru aceea, în curs de o sută cincizeci ani, slobozia lui Dragoş (cum am mai spus) sporeşte de înminunează pre istoric, se face stat, îşi apără glorios naţionalitatea în
15 contra vecinilor puternici, şi călăuziţi numai de dreptul firesc pre care l-au învăţat de la natură şi de la cugetul lor, stăpînitorul îşi iubeşte poporul, şi ţăranul, privind în domn pre căpitenia sa, îl abordează cu pept deschis zicîndu-i: tu doamne! precum zice şi lui Dumnezeu, căci vede în el pre
20 unsul său. îl numeşte măria-ta ! pentru că domnii erau în adevăr mari, şi linguşirea nu-i deprinsese a pretinde şi alte titule.
Veacul şi împregiurările au silit pre Ştefan să rădice aristocraţia. Oştirile erau compuse pe atunci din oameni
25 aleşi, pre carii românii îi numeau boieri, ce alergau la lupte, unii pentru glorie, alţii pentru patrie, cei mai mulţi pentru dobînzi şi prăzi. Măreţul Ştefan îi dăruia cu sate şi cu moşii, şi darurile lui erau mari ca şi el; căci punea hotar pămîntu-lui dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor,
30 şi uneori orizonul! Pentru ca să locuiască pămîntul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde aveau şi numele acesta. — Aceştia, ca nişte vasali şi servi, urmau pre stăpînii lor la război.
Pe încetul, aste feude se înmulţiră. Boierii, pre carii
35 bogăţia îi sumeţise, începură a ambiţiona domnia; şi încă Ştefan Marele nu putrezise bine în mormîntul din monastirea Putna, cînd nepotul său Ştefan V e silit să omoare cîţiva boieri, ca să stingă în sîngele lor complotul ce sta gata a s-aprinde. Sîngele acesta stropeşte mai multe inimi în care
40 odrăsleşte duhul vrajbei şi a răzvrătirii. Idra nu pere; ura şi duşmănia se înţelinesc mai vîrtos. Prilejul nu lipseşte. Ragialii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor, demnii îl cumpără cu bani, boerii dau bani, ca să oboare dom preni;
271
10
15
20
25
30
35
40
şi de unde stoarce ast nămol de aur ? Din sudoarea poporului ce geme subt împilarea despotismului şi a aristocraţiei!
De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sînt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea şi să le smerească trufia, le trimitea cerul ocîrmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului pentru a fi călăii popoarelor, şi carii după ce-şi plinesc urîta solie, per, lăsînd o pomenire de blăstemuri. Ţăranul se tăvăleşte în lipsă şi în ticăloşie, părăseşte plugul, căci munca şi sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuţiile, cărora neştiind ce nume să le deie, le numeşte năpăsti; iar viţiurile — dupre pilda celor mari — se înrădăcinează în sufletul său. Starea politică era poate şi mai rea decît cea morală; vrăjbile şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile ţării,' a-şi lua dreptul de stăpîni, călcînd condiţiile tratatului de protecţie ce închiese cu Moldavia, şi a surpa cîte unul, unul, toate vechile privilegii, încît îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiţiei aristocratice ca să alerge să cumpere domnia cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor.
Un veac era de cînd aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci provedinţa, văzîndu-o bătrîna şi sluţită de nelegiuiri, tinde mîna şi alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut. îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mînă.
Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului ? Ba, căci ranele lui erau atît de adînci, apăsarea despotică îl ovilise într-atîta, încît păstorii lui Dragoş şi ostaşii lui Ştefan nu erau acum decît nişte sclavi îngiosiţi a unei boierimi desfrînafe, care îi trata şi îi vindea ca pre vite. în adevăr, Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuş poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran.
Am spus că intrigile boierilor izbutiseră a da turcilor dreptul a numi de la sine domni pre cine voiau; aşadar trista Moldavie se văzu ocîrmuită cînd de un serb, cînd de un arman, cînd de un saxon, carii se întreceau în nelegiuiri! . . . Dar să ne înturnăm privirea de la această amară epohă, şi păşind cu paşi gigantici anii aceşti negri, să trecem un veac
272
10
15
20
25
30
35
40
şi jumătate ca să ajungem la un domn, care — deşi străin — va fi totdeauna scump românilor.
Limba naţională, deşi se păstrase încă în gura poporului, dar necurmatele războaie şi desele prefaceri nu lăsaseră a se cultiva. Literatura se mărginea numai între cler, şi limba slavonă se făcuse limba curţii şi a bisericii, însă şi pre aceasta numai partea duhovnicească şi puţini din boieri-naşi — ce nu aveau altă nădejde decît în pana lor — o înţelegeau. Un boier mare avea de ruşine a şti mai mult decît a se iscăli. Un Iacov Despotul (străin) se încercă a întemeia o universitate la Cotnar, dar scurta lui domnie nu-1 iertă a-şi împlini lăudatul scop. Vasile-vodă vine, şi întăia lui faptă este a înfiinţa o tipografie, în care tipăreşte cărţile bisericeşti în limba română. Atunci poporul începe a asculta cuvintele relegii în limba sa, lucru de care alte naţii civilizate erau şi sînt încă lipsite; şi morala evangelică începe a izgoni viţiurile pre care o ignoranţă barbară le lăsase a se încuiba în inima românilor. întemeiază scoale naţionale pre care le înzestrează cu moşii. Adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate şi părăsite cînd domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele, şi alcătuieşte un cod de legi, care pentru ca să fie respectat, este aspru.
Soarta şi-a arătat toate capriţiile sale cu acest domn. După ce 1-a suit pe un frumos tron, cînd acum se mîndrise de bogăţiile sale, de numeroasa lui familie, îl învrăjbeşte cu domnul Valahiei. Se încurcă în războaie, în care e învins. Vîndut de ministrul său, părăsit de boieri, îşi vede ginerele ucis, familia prizonieră; şi pentru că nenorocitul e totdeauna şi vinovat, cade subt urgia turcilor, carii, după ce îl ţin închis şi în fere cîtăva vreme, îl slobod apoi ca să moară în cea mai mare sărăcie.
Nenorocitele războaie a lui Vasile-vodă slăbiseră ţara şi demoralizaseră ostile, care acum nu mai impuneau turcilor. Asuprirea crescu, şi ţara perdu dreptul d-a mai avea domni pămînteni. Moldavia se făcu o arendă ce se vindea celui ce da mai mult, şi la care se întreceau grecii încuibaţi în foburgul Fanar din Constantinopoli. Foarte rar şi din cînd în cînd se mai numea cîte un domn pămîntean, dar şi aceştia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile şi să-şi facă favorabili pre miniştrii Porţii, imitau politica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor.
Unul din aceştia fu şi Dimitrie Cantemir. Mai mult om literat decît politic, el se alia cu Petru a Rusiei, dar nenorocita campanie de la Prut zădărnici planurile sale.
273
i £
Silit a pribegi, îşi lăsă ţara sub prepusul trădării, şi Moldavia se hotărî de apanagiu fanarioţilor.
Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi! cu un veac se înapoi în toate! în locul oştenilor români, se aduseră 5 albanezi nemernici. în locul şcoalelor lui Vasile, se înfiinţa şcoală grecească. Pămîntenii erau prigoniţi şi grecii în favor. Judeţele se ocîrmuiau de caiccii şi seizi. Moldavia se făcu pămîntul făgăduinţii pentru acest neam, ce aducea cu sine corupţia şi desfrînarea! . . .
10 E netăgăduit însă că unii dintr-aceştia au făcut şi bine. Constantin Mavrocordat desrobeşte vecinii. Grigorie Ghica protestează, neputînd face altă, la orice nouă asuprire. Alexandru Mur uz înzestrează oraşul cu ape, îl înfrumuseţează cu mîndre zidiri, ş.c.l., dar ce puteau ei face în scurta
15 lor domnie de trei ani, la sfîrşitul căriia aveau în videre ştreangul ?
Acum desnădejdea începuse a se vîrî în inima românilor. Obiceile strămoşeşti şi tradiţiile naţionale se perdură. Limba necultivată şi despreţuită rămase numai în gura poporului;
20 nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţei. Boierul îşi uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămîia ca să le între în favor. Fecioară păna-a-tunci, limba patriei se împestriţa formînd un gerg ce se întinse ca o pecingene; căci pană şi la bisericile de întâiul
25 rang slujba se făcea greceşte, iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba naţională.
O asemene stare a lucrurilor nu putea să mai ţie. Era o monstruozitate a videa o naţie întreagă în cumpănă a-şi perde fiinţa. Dumnezeu se îndură şi îşi rădică urgia de asupra
30 poporului său. Anul 1821, dărămînd edificiul efemer lucrat de fanarioţi, reînturnă Moldaviei drepturile şi privilegile vechi. Poarta luminată asupra intereselor sale îi hărăzi apoi, în înţelegere cu Rusia, o constituţie care — deşi nede-săvîrşită — începu a pregăti civilizaţia, a deştepta naţiona-
35   litatea şi a vindeca durerile trecute.
Nu ne vom cerca a arăta starea de astăzi, şi dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea românilor) fu ajutat şi urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei.
40 Voim numai să arătăm că moldavul — asemene pătimaşului ce nu crede cînd se vede însănătoşat — încă tot nu e sigur de viitorul său, pentru că de la ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat! Şi în adevăr,
e curios a observa că oricînd s-a făcut vreun bine în ţară, s-a făcut numai prin străini;
Un albanez păstrează naţionalitatea,
Un grec desrobeşte ţara. 5        Un rus pregăteşte civilizaţia.
Românul (nu ştim pentru ce) n-are încredere în sine. La orice primejdie strigă: Doamne! Doamne! cînd n-ar trebui să uite proverbul:  „ZOv 'ABnvâ Kai %eîpa kîvei".
274
SCRISOAREA XX (STATISTICA LUPILOR)
10
15
20
25
30
Fevruar. 1846
Viu de la vînătoare, prietine, unde am împuşcat un lup. Dă-mi voie deci să-ţi vorbesc despre el.
Toată lumea cunoaşte lupul, feară astă carnivoră şi nesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pămîntul Engliterii; şi cînd în toate staturile Europei erau proscrişi, numai în Moldavia — sînt acum cinci ani — vieţuiau ca în sînul unei republice, încît era o blagoslovenie cum lupii şi judanii creşteau şi se înmulţeau. însă la 1841, ministeriul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă.
Spun — nu ştiu de e aşa — că lupii văzînd osînda ce li se pregăteşte, au ales o deputăţie dintre ei, care viind în capitalie, şi-au tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şi lată, în care dovedea tetragoniceşte că, de la descălecarea lui Dragoş, lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă cîte oi s-au mîncat; că de vreme ce lupii sînt lăsaţi ca să mînînce oi, şi oile ca să fie mîncate de lupi, apoi după toate formele, legile, şi obiceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici să mînînce oi ş.c.l., ş.c.l.
Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicînd că obiceiul pămîntului poate sluji de lege, cînd nu este vătămător legii, şi numai atunci li se va lua în băgare de seamă reclamaţia, cînd vor da în scris şi chizeşie, că nu vor mai mînca carne, ci vor paşte troscot ca nişte dobitoace ce sînt.
Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gîndind la nedreptăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puseră la masă. Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel, şi friptură de miel.
276
10
15
20
25
— E bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mînîncă oi, şi noi să nu mîncăm!
— Ba să mîncaţi, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul şi lupul sînt lăsaţi ca să mînînce carne; dinţii lor cei cîneşti o dovedesc. Eu cînd nu mînînc carne, nu pot pronunţa nici cel întăi vers din Eneida:
Arma virumque cano etc.
Din vorbă în vorbă, lupii spuseră fiitorului filosof scopul soliei lor, şi neisprava cu care au ieşit de la ministru.
— Avocatul ce l-aţi avut era un ignorant, le zise acesta. Sînt sigur că nici rudimentele limbei latine, a limbii mume, nu le cunoştea. Sînt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme şi de solecisme, şi scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine şi veţi videa cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său.
îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mîntuia prin acest calambur:
Lup te cheamă şi lup eşti. Lupii dar ce prigoneşti ?
Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicînd că nu-i plac poeţii, şi că cu toată cuscrenie ce ei arată că ar avea cu dînsui, nu poate calea datoria postului său; prin urmare porunci unui comisar de poliţie să-i întirească din oraş.
Ajungînd la barieră, nenorocitele feare îşi scuturară praful de pe copite, şi lăcrămînd, tinseră labele spre cer, cuvîntînd acest blăstem:
De la 26 ianuarie 1841 pană la sfîrşitul lui dechemvrie 1845, s-au ucis — după cataloagele Visteriei — aceşti lupi:
30
35
In
anul 1841. 113 lupi mari - 1842. 198 idem 318 .... 340 .... 261 ....
- 1843.
- 1844.
- 1845.
59 pui 111 -
101
1 230 mari      271 pui. Total 1 501
si s-a plătit din Visterie 18.450 lei pentru 1.230 lupi mari, şi 2.032 1/2 lei pentru 271 pui. în totul 20.482 1/2 lei. Să videm acum folosul acestei legiuiri.
277
i
Sâ închipuim că fiecare lup era să mînînce pe an cîte 12 oi. — Pare-mi-se că sînt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulţămi c-o oaie pe lună? — în cinci ani vine de lup cite 60 oi, care pentru 1.501 lupi face 90.060 oi. Socotind acum oaia cîte 20 lei, face 1.801.200 lei, din care scăzînd 20.482 1/2 lei preţul capetelor a 1.501 lupi, rămîne folos 1.780.717 1/2 lei.
5
10
v.
15
25
30
SCRISOAREA XXI (TRISFETITELE)
Noiemv. 1846
Cînd un istoric — ce ne lipseşte — s-ar ocupa a scrie istoria României, nu ar putea găsi urmele caracterului naţional decît în timpul domnirii prinţilor români, adecă de la venirea lui Dragoş şi pană la emigraţia lui Cantemir.
în această epohă, mai bine de trei veacuri şi jumătate găseşte cineva nişte fapte eroice, măreţe şi crude care aduc groază şi mirare. Mai mulţi domni buni s-au deosebit prin patriotismul şi mai vîrtos prin pietatea lor. Astăzi încă, culmele sînt încununate şi oraşele semănate de bisericile ce ei au ridicat întru mărirea atotputernicului; şi fiecare din zidirile aceste erau monumentul vreunei izbînde asupra duşmanilor puternici de care România era încungiurată.
Unul din domnii scumpi în pomenirea viitorimii a fost şi Vasilie Lupu. El întăi întemei scoale, el puse să se traducă şi să să tipărească cărţile în limba patriei, el în sfîrşit aduse moaştele sfintei Parascheva de la Epivata, pentru care dete trei sute pungi de bani, şi le aşeză în biserica zidită de dînsul în Iaşi. Această cuvioasă patroană a oraşului niciodată şi după orice împregiurări nu-şi părăsi locaşul, ci totdeauna scutitoarea politiei şi ţării, e comoara cea mai preţuoasă ce are Moldavia.
Istoria prinţului Vasilie înfăţoşează nişte episoade atît de tragice, nişte jocuri a norocului atît de deşănţate, încît îmi pare rău că nu mă iartă cuprinsul acestei scrisori de a le descrie. Hronicarii români, istoriografii poloni şi unguri, diaconul arab Pavel au scris mult pentru el. Pană cînd poate într-o zi voi avea prilej a ţi-o arăta pre larg, voi să-ţi dau o mică idee de biserica S.S. Trei-Ierarhi.
Biserica aceasta de stil mestecat gotic şi bizantin e pe dinuntru zugrăvită in fresco. în dreapta stă racla sfintei, înălţată pe cîteva trepte. Aici pe părete e zugrăvită sole-nitatea aducerii moaştelor cu pompa ce a urmat. Turcul
279
\
capugibaş calare înainte, arhiereii purtînd racla, domnul, boierii şi poporul în urmă. Pe alt părete stau atîrnate portretele lui Vasilie şi a familiei lui cusute în aur şi matasă. Aceea însă care dă o figură originală astei zidiri e că pe 5 dinafară este toată îmbrăcată cu bareliefe, închipuind deosebite arabesce, graţioase şi elegante.
Turnul clopotniţei deasupra porţii şi de un stil modern, e cel mai nalt a capitaliei. Pană nu de mult, slujea pentru privighere de foc, şi clopotul cel mare niciodată n-a sunat
10 într-o usnă fără să puie tot oraşul în mişcare. Uneori cînd poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci mahalalele îşi vărsa gloata piste oraş, şi norodul nu se liniştea, nici clopotul nu tăcea, pană nu se videa scăpat de angării şi uşurat de împi-
15 lări. Astăzi însă oamenii s-au prefăcut, năravurile s-au îmblîn-zit, şi nu se mai aude clopotul de dandana. Sunetul lui cheamă numai pre credincioşi la rugăciune.
SCRISOAREA XXII (ISTORIA UNEI PLĂCINTE)
Dechemv. 1847
îţi aduci aminte de copilăria noastră — care s-a dus ca 5 să nu se mai întoarcă! — ce plăcută impresie ne făcea strigarea : coooovrigi! gugoşeeeele! Cum alergam toţi, copii şi bătrîni, şi cei mai mari şi cei mai mici; cu ce nerăbdare aşteptam să-şi puie plăcintarul jos tablaua din cap, şi cît de iute i-o deşertam!
10 Astăzi plăcintele au perdut valora lor şi plăcintarul poezia lui; civilizaţia 1-a omorît. Toţi l-au părăsit, şi surîsul se vede pe buzele lui numai cînd e cungiurat de băieţi şi de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioşi. Aceştia uneori îi mai deşeartă tablaua, iar cele mai adese se întoarce seara acasă
15 cu dînsa plină. Atîta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mînîncă.
La 1821, după spargerea eteriştilor, paşa din Iaşi, văzînd că nu poate scoate pre ianiceri din ţară ceru ajutor. I se trimiseră deci spre acest sfîrşit cîteva mii de tulimeani (mi-
20 liţie). în toate zilele urma colizii între ei, şi ele se sfîrşeau totdeauna prin moartea a cîţiva.
într-una din zile — era iarmaroc pe şesul Frumoasei — un plăcintar s-a dus cu o pohace s-o vîndă; un tuliman o tîrguia, cînd un ianicer vine şi vrea s-o ieie. Tulimanul însă
25 nu o dă. Iataganele iese din teacă. Tulimeni şi ianiceri se amestecă la sfada plăcintei, şi comedia se mîntuie cu uciderea a vro treizeci de inşi din ambe părţile; iar plăcinta, trista cauză a acestei dispute, şi autorul ei au rămas turtiţi şi hăcuiţi într-o baltă de sînge.
30 în vremea domnilor fanarioţi, plăcintele şi gugoaşele erau mult mai căutate. Un domn grec — a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-1 păstra — era un mare mîncău de plăcinte. Caimac, gugoaşe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învîrtite ş.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un
35    abis fără fund. în toată dimineaţa — păn-a nu face divan —
281
trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă.
Un curtezan — unde nu-şi vîră ei coada! — care îmbla de mult să se facă vornic, nu ştia ce mijloc să mai întrebuin-5 teze, şi şedea trist odată cu soţia sa la masă. Iehnelele şi cataifurile treceau pe dinaintea lui fără măcar să le atingă, cînd iaca se înfăţoşează o plăcintă pîntecoasă cu o ghirlandă de gugoşele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie.
10        — Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.
— Cînd?
— Acum.
— Cum?
15        — Vezi plăcinta asta? Din pîntecele ei a să iase vornicia mea.
îndată plăcinta s-a trimis la curte.
înălţimea-sa se pusese la masă, dar faţa-i era posomorită. Edicliii şi iciolanii stau îmmărmuriţi dinaintea lui, 20 cu mînile la pept. Curtea toată tremura; căci nu era vorbă de nimic altă, decît de a trimite la Ocnă pe şese beceri, a pune la falangă pre stolnicii curţii, şi a bate cu urechea în stîlp pre credincerul cel mare. Pentru ce astă urgie? — Pentru că ticăloşii au uitat să facă plăcinte la masa măriei-25    sale. Uitare vinovată şi neiertabilă!
Cînd acum era să se puie în lucrare înalta hotărîre, iaca norocita plăcintă, de care am vorbit, întră adusă pe o tipsie de argint. De aş fi fost faţă, aş putea să-ţi descriu încîntarea ce a căşunat sosirea astei ancore mîntuitoare, dar eu încă 30 nu eram pe lume; precît însă am auzit din bătrîni, bucuria a fost mare, şi credincerul, stolnicii şi becerii au scăpat de pedeapsa meritată.
Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducînd şi pentru curtizanul nostru următorul bilet din partea marelui pos-35   telnic:
„Arhon . . .
înălţimea-sa mi-a poruncit să-ţi fac cunoscut că mîne dimineaţă să te înfăţoşezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare. 40        P.S. Nu uita să trimiţi mîne, pentru masa măriei-sale, o plăcintă ca cea de astăzi."
282
A doua zi, mehterhaneaua juca în ograda boierului cu plăcinta, care, şăzînd în balcon, îşi netezea barba cu mulţă-mire; iar cînd'înceta cîte puţin scîrţiitorul ţipet a surlei lui mehterbaşa, s-auzea între norodul grămădit la poartă 5   cîntînd:
Cu iaurt, cu gugoşele, Te făcuşi vornic, mişele!
f
SCRISOAREA XXIII
("H Tctv f\ ini tâv)
10
15
20
25
30
35
Iunie 1848
Nu ştiu pentru ce, domnul meu, eu stim pre femei mai mult decît pre bărbaţi. După a mea idee, deşi sîntem partea tare a neamului omenesc, nu sîntem însă şi cea bună; căci e netăgăduit că de la începutul lumii şi pană în ziua de astăzi, femeile ne-au întrecut nu numai în iubire, ce şi în patriotism.
Lăsînd la o parte Corneliile, Lucreţiile şi toate femeile istorice grece, romane şi de alte naţii, îţi voi vorbi numai de femeia română, acest tip de amor şi de virtute.
Cîte viţiuri s-au strecurat în frumoasa noastră ţară subt ocrotirea unui guvern prietin a întunericului, care favoriza patimile ca să-1 demoralizeze şi să-1 ţie în slugărie! cîte rele au spurcat inima bietului român! însă nici una din ele n-a putut pata haina cea albă a femeii românce, ci ea rămase tot curată şi neprihănită. Şi de unde vine aceasta? De la educaţie? Nicidecum. Educaţia femeilor la noi e atît de neîngrijită, încît nici trebui a mai pomeni de ea. Vine de la natură, această învăţătoare a lumii toate; de la natură, care a sădit în inima femeii acea dragoste de familie, acea abnegaţie de sine, pentru a se consacra soţului, părinţilor, copiilor ei.
Să o privim în toată vrîsta.
Vezi-o fecioară fără prihană, tînără şi frumoasă. în ochii ei străluceşte dulceaţa, şi in inima sa amorul. Iată-o acum soţie, mumă de familie, cungiurată de copiii săi, îngrijind de casa sa, şi sîrguindu-se a împrăştia cu senineţa şi blînda ei mîngăiere negurile supărărilor de pe fruntea soţului său. în sfîrşit matroană respectabilă, povăţuind cătră cele bune pre fiii şi fiele sale, uitîndu-se cu mulţămire la trecuta ei viaţă, în care nu are a-şi bănui nici de o greşală; şi aşteptînd sfîrşitul ca un somn după o ostenitoare călătorie. Ea ştie că Dumnezeu a creat-o nu pentru dînsa, ci pentru familia ei, de aceea egoismul nu află loc în sufletul său, şi misia îi
284
10
15
20
25
e împlinită, dacă în calea vieţii sale a putut şterge cîteva lacrimi, semăna cîteva flori, şi lăsa o suvenire duioasă în inimi scumpe!
Deşi se pare uşoară solia ei, iaca ce zice filosoful Genevii: „Omul, făcînd bine, nu atîrnă decît de sine, şi poate brava judecata publică; dar femeia, făcînd bine, n-a făcut decît jumătate din însărcinarea sa, şi trebui să-i pese de ceea ce gîndesc de dînsa nu mai puţin decît de ceea ce este în fiinţă . . . Opinia este mormîntul virtuţii pintre bărbaţi, şi tronul său pintre femei." Greu e a putea înlătura cineva calomniile şi invidia lumii, femeia însă ştie că nu ajunge a fi virtuoasă, trebui să nu fie nici prepusă. Cît pentru mine, domnul meu, mi-ar plăcea să trăiesc într-o republică de femei, unde ele să poruncească şi noi să ascultăm. Crede-mă că n-ar merge trebile mai rău. Dar văd că m-am depărtat de ţelul meu, şi vorbesc de morală şi de politică, cînd voiam să-ţi vorbesc numai de patriotismul femeilor. "H t<xv r\ sni tâv, zicea acea vestită spartiată, dînd scutul fiiului său — însă am uitat că am promis a nu vorbi de femeile Romei şi a Greciei.
Trei veacuri şi jumătate au trecut de la muma lui Ştefan, care încuie porţile cetăţii fiiului său şi îl trimite la biruinţă, şi pană la doamna I ..., care cu arma în mînă îmbărbătează norodul, se pune în fruntea lui, şi scapă pre aleşii poporului de complotul unor ticăloşi parveniţi, ce voiau să stingă în noaptea despotismului steaua României abia răsărindă. Cîte şi cîte trăsuri eroice se vor fi petrecut în vremea aceasta, care însă s-au trecut cu viderea, şi s-au uitat! Un popor deprins în slugărie, care miserrimam servitutem pacem appellant, nu e vrednic nici să le vadă, nici să le preţuiască!
SCRISOAREA XXIV (UN VIS)
Iulie 1848
Luna lui iunie se arătase cu fioroase prevestiri. Holera 5 începuse a săcera mai întăi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuţeală grozavă. Toţi acei ce aveau unde şi cu ce fugi, părăsiseră Iaşii; numai sărăcimea şi acei puţini impiegaţi ce nu se îndurau a se deslipi de canţeleria lor — de frică că-şi vor găsi locul ocupat de alţii — mai rămăseseră. Locuitorii
10 satelor, spăriaţi de boală, încetară de a mai aduce merinde în oraş; şi acum pre lîngă mortalitate, se adăogi şi lipsa hrănii. Toate curţile se pustiiră, toate magazinele se închiseră, toate portele se încuiară. Dimineaţa te deşteptai într-o atmosferă groasă şi grea pre care cu anevoie o răsuflai. Piste zi, o
15 căldură năduşitoare fără aer, fără vînt. Seara, dacă aveai curagiu să ieşi din camară-ţi şi să pleci pe uliţă, nu videai decît bolnavi şi murinzi pe prispele caselor, pe petrele tro-tuarilor, pe paveaua uliţilor; nu întîlneai decît care cu morţi, pre carii îi duceau ca să-i arunce pe malul unui şanţ, unde
20 aşteptau zile întregi pană le venea rîndul să-i îngroape puţinii ciocli ce n-apucaseră încă a muri. Putoarea leşurilor putrezinde te ameţea. într-un cuvînt, oraşul tot era numai un mare mormînt. Te grăbeai a te întoarce curînd acasă, cuprins de spaimă, tremurînd de groază, galben şi ştergîndu-ţi frun-
25 tea şiroindă de sudori reci; numărîndu-ţi viaţa nu pe luni sau pe zile, ci pe oare şi minute. Apoi dacă te culcai recomăn-dîndu-ţi sufletul lui Dumnezeu, şi voiai să dormi (fără să ştii de te vei mai deştepta), era piste putinţă, căci urletul cînilor şi cîntul cucovaielor te ţineau treaz şi în fiori nesfîrşiţi.
30 în vremea aceasta izbucni revoluţia românilor, şi armia rusească trecu Prutul pe la Leova şi Sculeni. Opt tunuri, cîteva sute de cazaci şi un regiment de pedestrime tăbă-rîră pe cîmpul Copoului în dreptul lagărului miliţiei noastre, din care murise a treia parte. în toate serile, două muzice —
35    rusească şi românească — jucau feluri de arii, pre care nu
286
le ascultau mai nime. Cît pentru mine, mă oţeream auzind cîntece dinaintea osîndei patriei, şi-mi părea că asta nu e altă decît o hulă, un desfid cătră provedinţa care ne pedepsea cu atîta urgie, căci în loc să punem sacul de cenuşă pe cap, 5 şi să ne adăpăm cu lacrimi, în loc să ne rugăm ca să treacă de la noi mînia cerului, noi ascultam muzice şi cîntări! şi nu ştiu, era se vede un joc a imaginaţiei mele, de mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic şi trist. Cea mai alegră arie semăna un prohod.
10 Luna fatală se apropia de sfîrşit. Acum epidemia începuse a scădea în capitalie şi a se întinde ca o pecingene pe celelalte oraşe şi sate.[...]
într-o zi, neştiind ce să fac ca să împrăştii tristeţa de care eram cuprins, m-am dus să văd pre doctorul P . . ., franţez
15 care e la noi de cincizeci ani, om pre atîta de bun cît şi de învăţat, prietinul tuturor acelor ce-1 cunosc.
Bunul bătrîn, slab şi abia ridicat de pe cumplita boală care nu-1 cruţase, şidea pe un jilţ în balcon, încălzindu-şi slăbitele mădulări la razele soarelui. Se bucură mult cînd
20 mă văzu, şi după cele obicinuite întrebări şi răspunsuri, conversaţia căzu fireşte asupra întîmplărilor zilei.
— Vezi, îmi zise doctorul, privirea nenorocirilor astei frumoase ţări, pre care o privesc ca o a doua patrie, nu lasă să mă-nsănătoşez.
25 — După furtună vine şi vremea bună, răspunsei întrebuin-ţînd un proverb a la Sancho Panca, şi voind prin asta a opri ţipetul sîngerîndei mele inimi; uite, boala încetează, patimile se tîmpesc şi liniştea se restatorniceşte . . .
— [...] Eu sînt bătrîn; nu voi ajunge să văd aceea ce 30    nu doresc; dar d-ta o vei videa, şi-ţi vei aduce aminte de
vorbele mele. Gîndeşti oare că se vor mai înturnă anii aceşti trecuţi de pace şi de linişte?
— Şi pentru ce nu ? [. . . ]
— Ascultă, mă curmă doctorul. Ieri după ce am privit 35    din balcon soarele apuind, seara fiind rece, m-am sculat
din jilţul meu şi am întrat în odaie, unde aprinzînd lampa, m-am culcat. După ce am cetit un capitul din istoria lui Napoleon, a acestui uriaş ce a răsturnat faţa lumii, şi pre care l-am urmat în arinişurile Egiptului şi în troienele ză-40 pezilor Rusiei, am lăsat cartea şi am închis ochii, dar feluri de gînduri m-au întovărăşit pe căpătâiul meu. Gîndeam la Franţa, pre care n-am revăzut-o de jumătate de veac, gîndeam la Moldavia în care îmi petrecusem în linişte partea
287
i
cea mai mare din viaţă; gîndeam la zguduirea ce se făcu în Europa. Socoteam că vremea emancipaţiei popoarelor şi a naţiilor a sosit; şi apoi urmărind mahinaţiile politicii, videam cu îngrijirea că absolutismul începe iar a-şi ridica capul, de vreme ce dreptul celui mai tare tot încă esistă.
Pe nesimţite mă cuprinsese somnul, cînd un vis fantastic mi se arătă. Mi se păru că un glas străin îmi strigă: Scoală-te! Apoi mă făcui în trăsura mea care mergea atît de rapide, încît roatele sfîrîiau, iar caii spumegau de sudoare. în fuga astă silnică am trecut prin mai multe uliţi, unde n-am întîl-nit nici o suflare, deşi era ziua mare, cînd deodată caii s-au oprit de mulţimea oamenilor ce împluse curtea unei case mari. Mă trezii atunci încr-o sală unde erau numai boieri cu decoraţii şi ofiţeri cu spalete. în mijloc văzui o femeie naltă şi frumoasă cu ochi şi sprincene negre, cu părul despletit pe spate, goală pană la cingătoare, îngenucheată şi cu mînile legate dinapoi. Lîngă ea sta un om cu mască. El ţinea un paloş lat cu care lovea creştetul acei nenorocite fiinţi. Privitorii se uitau la acest martir făr-a clipi din ochi, făr-a zice ceva, făr-a face vreo mişcare, încît semănau a nişte statuie de ceară. Tăcerea era adîncă. Nu se auzeau decît lovirile de paloş a omului mascat şi suflarea de agonie ce ieşea din peptul frumoasei osîndite! La fiecare lovire un părîu de sînge purpuriu se revărsa pe umerii şi sînul ei, pană ce în sfîrşit ucisa căzu cu faţa în jos, scăldată în sîngele său.
E bine! în cruntele războaie a lui Napoleon, mi s-a întîmplat să văd feluri de grozăvii; în profesia mea de hirurg, am făcut şi am văzut grele şi dureroase operaţii, niciodată însă nu m-am simţit atîta de înfiorat ca la priveliştea ce mi s-arăta în vis. Mă simţeam murind, şi nu ştiu cît s-ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta. Lampa mea se stinsese, şi dinţii îmi clănţăneau în gură de frig. Abia am putut tinde mîna ca să sun. O slugă veni, aprinse iarăş lampa şi ieşi; eu însă nu mai putui adormi, grozava videnie îmi sta dinaintea ochilor.
— Ce zici de visul meu? mă întrebă doctorul sfîrşind. Nu este el oare o profeţie?
— Nu ştiu ce este, i-am răspuns; ştiu atîta că ies de la d-ta mai trist decît cum am intrat.
Viind acasă, m-am apucat să-ţi scriu visul doctorului P . . . pre care te rog să mi-1 tălmăceşti, sau mai bine nu-mi zice nimic, căci mă tem s-aud tălmăcirea lui!
SCRISOAREA XXV (OMUL DE ŢARĂ)
Octomvrie 1849
Am petrecut multă vreme la ţară, am trăit şi mai mult 5 în mijlocul oraşelor. Aici precum şi acolo, am văzut de aproape oamenii şi lucrurile. Cu cît însă înaintez în vrîstă, cu atîta mă pătrund de încredinţarea că viaţa omului de ţară este cea mai fericită şi mai binecuvîntată de Dumnezeu; cu toate aceste mulţi se leapădă de ea, ca cum ar fi blăstămată. 10 Dăunăzi trecînd prin satul N., poposii la casa unui răzeş bătrîn ce avea încă vro cîţiva stînjăni de moşie. Romanul mă primi cu bucurie, iar femeia lui mai adăogi un pui cu smîntînă la bucatele obicinuite. Ne-am pus la masă.
— Văd că petreci bine, moşule, am zis gazdei.
15 — Bine şi nu prea, îmi răspunse; viaţa noastră, a oamenilor de ţară este foarte grea. De aceea am socotit pre băieţii mei să nu-i mai las la ţară. Am trei băieţi, şi am strîns şi cîteva părăluţe. Pre unul am să-1 dau în şcoală la Iaşi ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte.
20        — Dar româneşte nu?
— Ba şi româneşte; dar, vezi d-ta că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţălege româneasca de astăzi. Acum trebui să ştim'multe limbi ca să înţălegem pre a noastră. Apoi după ce-a sfîrşi cartea, s-a face un logofăt, ş-a
25 cîştiga şi el boierie, ori s-a tocmi vechil la niscai răzăşi, şi ş-a zice advocat cum îi al nostru, care se judecă de douăzeci de ani să ne scoată moşia, şi de cînd se tot judecă ne-au mîn-cat-o pe giumătate.
Pre cel al doile am să-1 dau calfă la vrun lipscan sau
30 la vrun bacal să-nveţe neguţitoria, şi să aibă şi el dugheană cînd a fi mare. Cît pentru cel mai mic, l-oi da pre lîngă vrun boier să slujească, să se facă om, să-1 scoată cirac.
încai ştiu c-or petrece o viaţă mai bună; n-or asuda ca tatăl lor să-şi scoată pînea din pămînt. în Iaşi, oamenii
289
nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pană la prînzişor. Soarele nu-i pîrleşte, şi ploaia n-o doresc de altă decît ca să le stîmpere colbul de pe uliţe.
— Şi  pe  Aniţa — adăogi  bătrîna — vrînd Dumnezeu, 5    om da-o într-un pansion să-nveţe a juca şi a cînta în ghitară;
şi unde s-a face o duducă cu capelă şi cu rochii mîndre, ş-a lua un cuconaş care i-a vorbi tot franţuzeşte!
— Aşa-i că bine am pus la cale ? Ce socoti şi d-ta ? mă întrebă răzeşul.
»
10 — Eu socot, moşule, că foarte rău aţi pus la cale, şi să-ţi dau cuvîntul. Zici că vrei pre feciorul cel mai mare să-1 înveţi mai multe limbi şi să-1 faci logofăt sau advocat. Ştii ce-a să iasă dintr-asta? Ai să-ţi osîndeşti copilul la o vecinică atîrnare; să şadă într-o odaie cu pana în mînă, unde a să
15 tînjească ca o floare scoasă din locul ce-i pria, şi de unde, după ce-şi va petrece cea mai mare parte a vieţii, nefiind niciodată a lui ce tot a altora, a să iasă trecut şi veşted, şi mai sărac decît cum intrase. Să-1 faci advocat? Meseria asta cere un talent şi o vrednicie deosăbită; de unde ştii
20 că copilul d-tale le va avea? Advocat rău s-a putea face, şi dacă va mai cîştiga şi rele deprinderi va veni în rele fapte; se va face un înşălător, un necinstit, un plastograf şi ... va fi ruşinea părinţilor!
Pre cel al doile zici că vrei să-1 dai calfă la vrun negu-25   ţitor, adecă vrei să-1 înveţi de copil a se jura strîmb, şi a nu măsura drept.
In sfîrşit pre cel al treilea, ai de gînd să-1 dai în casa vrunui boier ca să-1 scoată cirac. Bun cuvînt! Atîta numai că acum boierii nu mai scot cireci; însă findcă băietul este curăţăl,
30 a să-1 îmbrace c-o livrea frumoasă, c-o jiletcă roşie cu şireturi de fir, cu nişte pantaloni galbeni şi c-un frac nu ştiu mai cum, pe bumbii căruia a să fie marca stăpînului, ca să se cunoască că-i a lui, cum se cunosc boii din cireada şi caii din herghelie de pre bourul lor. într-un cuvînt, a să iie jochei.
35        — Ciocoi!
— Jochei am zis, care-i o zicere englezească ce însemnează mai tot aceea.
— Mai bine la plug decît în coadă.
— Să venim acum la^ copila d-tale, mătuşă, pre care 40   vrei s-o dai la pansion. îndată ce va întră acolo, n-o să-i
mai zică Aniţa, ce madmoazel Anet (Anette). A să-nveţe a juca polca şi a să uite hora. A să-nveţe a cînta în ghitară şi
290
n-a să ştie a nevedi pînza. Iar cuconaşul care-i să-1 iai ginere — şi care a să se ruşineze să se răspundă cu socrii lui — cea întăi treabă ce a să facă, a să fie să-i vîndă stînjănii de moşie care-i vei da zestre, şi după ce-i va bate la talpe, 5 are să-ţi lepede fata, pre care-i s-o primeşti în casă plîngînd, şi n-a să-ţi fie de nici un ajutor, căci a să ştie franţuzeşte, iar nu gospodăria.
— Ce spui, domnule, strigară bătrînii, va să zică foarte rău pusesem în gînd? Dar apoi ce ne sfătuieşti d-ta să facem
10    cu copiii noştri?
— Iată ce. Să-i daţi la dascălul din sat să-i înveţe limba lor ca să poată ceti cărţile cele bune care-i învaţă cum să cinstească pre Dumnezeu, pre părinţi şi pre mai marii lor, cum să-şi împlinească datoriile cătră cîrmuirea care se îngrijeşte
15 pentru binele lor, cum să se ferească de lene şi de beţie; şi prin urmare cum să se facă buni gospodari. Atunci vor şti că pe ogor cu plugul sub mînă şi cu inima la lucru, sînt siguri astăzi pentru pînea de mîne, fiindcă ea va atîrna numai de la munca lor! Se vor bucura de un aer curat, şi vor avea
20 grîne, poame, lăpturi şi alte bogăţii ce le dă bunul Dumnezeu.
Orăşeanul trăieşte de azi pe mîne. Zdruncinatu-s-a ceva negoţul? să teme că nu va avea pîne pe a doua zi, în vreme ce ţăranul este sigur c-a să secere la iulie. în oraşe, traiul
25 atîr'nă de la cinci sau şase lei ce poate căpăta un muncitor pe ziua de muncă, iar'de se-ntîmplă să nu găsească într-o zi de lucru, lipsa şi foametea i se înfăţoşează îndată; la ţară însă, de n-ar fi nici o para, tot nu se teme cineva că nu va găsi ce mînca. îndată ce omul şi-a împlinit datoriile cîm-
30 pului, doarme liniştit, şi se scoală voios, pentru că nimica nu-1 umileşte într-un loc, unde toţi vorbesc o limbă şi se îmbracă deopotrivă.
Aniţa d-tale, mătuşă, în loc de franţuzeşte va învăţa gospodăria de la maică-sa. în loc de rochii cu falbalale, va
35 avea un peştiman curat şi o cămeşă de burangic cu altiţe cusute de dînsa. Nu va purta capele, ci flori de cîmp. Va ajuta bărbatu-său la muncă; îşi va creşte copiii, şi va fi mamă bună, soţie bună şi fiică bună.
Iată ce se vor face copiii dv. dacă vă veţi  îngriji de
40 dînşii.
— îţi mulţămim, domnule, că ne-ai deschis ochii, îmi ziseră bătrînii.' Dumnezeu te-au adus ca să ne scapi de gogo-
291
i
mania ce era să facem. Videm acum că bine trăim noi la ţară; de ar trăi şi copiii noştri cum am trăit noi! Vom face cum ne-ai sfătuit d-ta; le vom insufla frica lui Dumnezeu şi dragostea muncii.
In vremea aceasta, trăsura fiindu-mi gata, mi-am luat rămas bun de la bătrînii ţărani, care mă întovărăşiră de bi-necuvîntări pană ce mă perdură din ochi.
Bucurie!
15
20
25
30
35
SCRISOAREA XXVI (PROPRIETATE PĂGUBITOARE)
Martie 1850
Sînt unii bătrîni carii ţi se fac neapăraţi, a cărora faţă doreşti s-o vezi din cînd în cînd, carii îţi vorbesc o limbă veche, îţi aduc aminte de o vreme trecută, şi sînt — pot zice — ca o hronică vie.
Un proverb zice: „De n-ai bătrîn, trebui să-ţi cumperi". Eu, prietene, am norocirea a-mi avea bătrînul meu, pre care nici l-am cumpărat, nici l-am strîns de undeva, ce l-am găsit de la părinţi împreună cu ghigilicul tatei şi benişelul mamei, relicvie preţuoasă pre care n-aş schimba-o pe cea mai scumpă anticvitate din muzeile Italiei, pentru că jic-nicerul Simeon Durac e un bătrîn pre atît de vesel cît şi nesupărăcios; un fel de Nişcorescu en bien petrecîndu-şi zilele, cîte i-au mai rămas să trăiască pe lumea asta, făr-a se îngriji cît de puţin de ea, fără a se amesteca în intrigi, fără a avea curiozitate. Se mulţămeşte cu poziţia lui şi, ca un adevărat filosof, nu doreşte să aibă mai mult decît are, adică o răzăşie în ţinutul Cîrligăturii şi o casă în uliţa Băibăcăriei, pre care le are date cu anul, răzăşia unui vecin, şi casa unui arhivar de la nu ştiu care Divan.
Cu cît însă se-nvoieşte cu posesorul, cu atîta e nemul-ţămit de chirigiu; căci acest impiegat public îi plăteşte foarte rău chiria, sau mai bine zicînd, nu i-o plăteşte nicicum. Bietul meu bătrîn îl vizitează regulat de două ori pe zi, cerîndu-şi dreptul; în zadar însă. Arhivarul rîde şi nu plăteşte.
— Ştii ce, domnule Scripicescu? îi zise el mai dăunăzi, am venit . . .
— Să-mi cei chiria? Tot aceea şi iar aceea. Doina ştie, doina cîntă.
— Ba nu; am venit să te rog de un lucru.
— A! îndată ce nu e vorba de bani, sînt gata să te-ascult.
293
— Vezi dumneata, domnule Scripicescu, căsuţa mea-i bunisoară. Patru odăiţe, ogradă bună cu gard, chiar la uli-ţă..'.
— He! aşa ş-aşa. Nu e tocmai comodă. Ferestrile mici, coperemîntul vechi . ..
— Eu tot sînt un bătrîn singur c-un picior în groapă, lemn uscat bun de ars; mi-am luat de seamă să ţ-o dau dumitale, că zău m-am săturat de a tot alerga după plata chiriei. încai n-oi mai avea supărare şi bătaie de cap, ş-apoi dumneata mi-i pomeni poate cîteodată.
— Mi-o dai mie casa dumitale?
— Dar, şi dacă vrei, fă hîrtia de dănuire s-o iscălesc, şi să mergem s-o întărim la judecătorie.
— Foarte mulţămesc, zise Scripicescu; nu primesc.
— Nu primeşti?
— Dar ce mă socoti pre mine, arhon jicnicer? Gîndeşti că-s aşa de prost să fac o asemene neguţitorie păgubitoare? Ştii că bine îmbie să mă pui la mînă?
— Cum aşa? întrebă jicnicerul, care nu-nţelegea.
— Iaca cum, răspunse Scripicescu. Eu acum ţin o casă, a caria chirie . . .
— N-o plăteşti, o ştiu tare bine.
— Şi n-am altă grijă. Dar cînd aş fi eu proprietarul, ar trebui să plătesc pavele, să plătesc curăţit de uliţă, să plătesc ... să plătesc . . . mai ştiu eu ce? Să stric gardul, să fac parmaclîcuri. Să prefac ferestrile după plan, s-o acopăr cu tinichea sau cu oale ş.c.l., ş.c.l. . . . Unde m-ar sui astă istorie? Să şed tot cu mîna în pungă, aşa-i? — Ţine-ţi casa, frăţioare; nu ţ-ai găsit omul. Nu-mi trebui mie belea. Mai bine ţ-oi plăti chiria.
— Apoi asta cer şi eu; dar cînd ?
— Cînd? cînd? — Ştii că eşti curios?
Zicînd aceste, Scripicescu îşi luă pălăria şi se duse la canţelerie, iar jicnicerul Simeon ieşi după dînsul, desnă-dejduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lui.
Sănătate!
SCRISOAREA XXVII (UN PROŢES DE LA 1826)
Martie 1851
în ziua de astăzi, cînd proţesele au ajuns a fi atît de 5 multe şi atît de lungi, cînd mai nu vei găsi om care să nu aibă proţesul său, socotim că n-ar fi o greşală de s-ar institua o răsplătire naţională pentru toţi acei ce n-au proţese, fie aceasta o medalie, fie o menţie onorabilă din partea cîr-muirei.
10 Poate că boldul egoismului ne îndeamnă a da acest proiect, căci noi sîntem acei ce n-am avut — slavă Domnului! — păn-acum nici un proţes, şi prin urmare, noi am fi cel întăi care ne-am folosi de acest drept.
în adevăr, lăsînd gluma la o parte, se miră cineva cînd
15 vede firicele şi ispisoacele vechi, care în puţine rînduri cuprindeau atît de mult, şi anaj'oralele şi hotărîrile de acum, care în multe rînduri cuprind atît de puţin.
Ne s-au prilej it a vedea o anafora scrisă pe douăzeci coaie hîrtie! adecă de trei ori cît întreg cap. VIII a Regulamentu-
20 lui, şi de două ori cît toată partea I a codului civil. Judece cineva acum ce cumplită tortură este pentru şeful statului să fie silit a asculta o dată sau de două ori pe săptămînâ asemene pocitanii, precum: referat din motivul act ei, protest întors cu nadpis, replică cu rezoluţie, jurnal în nefiinţă,
25 trataţie în complect, osebită socotinţă după hodul delei ş.c.l., ş.c.l. Fraze barbare care-ţi mînîncă vremea şi îţi irită nervele!
Cînd eram la Bucureşti, un om de duh îmi spunea o anecdotă de la 1826 a domnului Grigorie Ghica. 30        într-o zi, pintre alte hîrtii, logofătul al doile îi înfăţişă o anafora a Divanului pe vro trei-patru coaie hîrtie.
După ce îi ceti vro două părţi din ea:
— Ce-i aceea? întrebă vodă.
— O anafora a Divanului în pricina unor bani ce pretinde 35    Stoica de la Mihali.
295
— Cine-s aceia?
— Doi neguţitori de aice din oraş.
— Şi ce zice Divanul?
— Zice că deşi Stoica are dovadă că are să iaie o sumă de 5   bani de la Mihali, dar Mihali întîmpină că acei bani erau . . .
fiindcă . . . pentru că . . . Să văd ce zice.
— Ceteşte dintăi, zise Ghica.
Logofătul al doile începu a ceti anaforaua. Domnul asculta.
10        Acum era pe la a şasa faţă.
— Am uitat cîte ai spus păn-aice, logofete, zise vodă. începe dintăi.
Bietul funcţionar, vărsînd sudori, reîncepu cetirea, care acum merse pană la închierea ce se sfîrşea cu obicinuita 15   formulă: „Iar desăvîrşita  hotărîre rămîne la înţelepciunea m.tale".
— Şi ce hotărîre să deie înţelepciunea-mea, zise Ghica, cînd toate zisele şi deszisele lor, n-am înţeles nimic? La început are dreptate Stoica, la mijloc Mihali, şi la coadă
20   şi Stoica şi Mihali. Aferim! buni judecători am!
— Şi de cîtă vreme se lănţuieşte pricina asta?
— De patru ani.
— Patru ani! Şi pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri, dupre cum e obiceiul între breslaşi?
25 — Nu ştiu.
— Buiurdiseşte-o cătră starostii breslelor ca s-o cerce-teză, s-o puie la cale, şi să-mi facă de-a dreptul mie anafora.
Funcţionarul făcu ce i se porunci.
Piste două zile, logofătul al doile îi înmînă o anafora 30   pe o jumătate coală hîrtie, în care erau următoarele: „Măria-ta!
Am cercetat şi am hotărît: Stoica să plătească cinci sute lei lui Mihali; pentru care am şi băut adalmaş la cîrcima lui Badaca 1. 35        Plecate slugile m.tale."
(Urmau iscăliturile).
— Maşalla! strigă Ghica-vodă, smuncind hîrtia din mîna logofătului, şi sărutînd-o. O! de s-ar sfîrşi aşa toate judecă-
1 Badaca avea pe atunce cea mai vestită   circimă în Bucureşti.
296
ţile în domnia mea! Ascultă, logofete! Scrie îndată aice pe hîrtia asta că întărim această hotărîre, şi poruncim să nu se strămute în veci.
După ce-a scris logofătul, domnul iscăli, şi muhurdarul 5   puse pecetea.
Actul acesta se păstrează şi astăzi în arhivele Ţării Româneşti.
SCRISOAREA XXVIII i (PELERINAGIU) f
Octomvrie 1852
— Haide, băieţi! încălecaţi şi luaţi seama la hopuri. 5        — Unde mergem?
— La Ocnă.
Surugiii s-au uitat lung la mine. Sărmanul! — vor fi zis în gîndul lor — oare ce-a făcut de-1 trimit la Ocnă ? Apoi au încălecat, şi chiuind şi plesnind, am purces într-un galop 10 furios care a ţinut tocmai — două minute! Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, zicînd ca cucoana Chiriţa:
Of! mări frate, De ai păcate
15 Cu cai de poştă să te porneşti.
De multă trudă,
De multă ciudă, Te vezi cu poşta că-mbătrîneşti.
Căci dacă pleacă, 20 Colbul te-neacă,
Glodu-ţi lipeşte benghiuri pe nas,
Biciul pocneşte
De te-asurzeşte Şi caii postii alerg la . . . pas.
25 Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Tîrgul-Ocnei. Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e pricina? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decît deshămaţi păn-în valea Petricicăi, şi că trebui
30 să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul 'pămîntului ajunge prin întrebuinţare a se face lege, ca unul ce sînt supus legilor, am tocmit boi cu care m-am suit şi m-am coborît în vro şasă ceasuri pană în valea Orăşei, întovărăşit de surugii,
care duceau caii (ce erau acum numai un obiect de lux) în pohod.
De la Călugăra, răcoreala atmosferei, sănineţa orizonului, vioşia verdeţei îmi arătă că întru în regiunea munţilor.
5 Cu cît de ostenicios este drumul, cu atîta e şi pitoresc. Munţii vineţi ce se văd în depărtare, coastele dealurilor coperite cu buchete de fagi, arini şi brazi; Tazlăul ce şerpuieşte pe vale înfăţişează un peisaj romantic. înaintînd, am început a videa şi sătenii în costumul muntean. Feme-
10 ile îşi înfăşură capul cu un ştergar, a căruia capete atîrnă dinapoi. Găteala aceasta seamănă mult cu a călugăriţilor dominicane. Am băgat de seamă însă că sîngele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoşesc, şi n-a degenerat ca la cîmp.
15 Cînd făceam observaţiile aceste fiziologice, înaintam încet -încet spre ţelul călătoriei mele. După ce deci, ca din poveste, am mai trecut un deal, o vale ş-o limbă de pădure, am zărit în depărtare Tîrgul-Ocnei, închis între munţi, aşa fel încît se pare că în văgăuna aceea se sfîrşeşte lumea.
20 Ajungînd în sfîrşit, am tras la Cămară. — Ştii ce este Cămara? în adevăratul înţeles, Cămara este cantora sără-riilor, dar în fiinţă ea este curtea Tîrgului-Ocnei. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetaşilor, ce şi a orăşeanilor. De la Cămară se împrăştie favorul şi dezgra-
25 ţia, dragostea şi urgia, binele şi răul. într-un cuvînt, ea este o autoritate mai mult sau mai puţin însemnată, după gravitatea camaraşului.
Aice am găsit pre vornicul A. Vilara, pre care îl cunoşteam încă de la 1828. El mă primi cu acea aleasă politeţă
30 ce caracterizează pre adevăratul aristocrat. Seara ne-am primblat împreună, am vizitat o punte pe Trotuş, făcută de el, care este primblare publică; apoi după cîteva robere de vist, m-am culcat şi am dormit cum nu dormisem de cînd purcesesem de la Iaşi. A doua zi am petrecut-o mai
35   toată conversînd cu Vilara. Ascultam cu mirare pre omul acesta, ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu ce dezgust şi căinţă vorbea de politică, el care mai toată viaţa ş-o petrecuse în intrigile diplomaţiei şi în zbuciumările politicei. — Nu voi să văd jurnale — îmi zicea el — nu voi s-aud
40 de gazete, mă mulţămesc a fi vesel şi liniştit. După ce mă voi înturnă de la băi (era gata să se ducă la Franţinsbad), o să fac din orăşelul acesta un ermitagiu de odihnă şi de plăcere. Acum haidem să ne primblăm, adăogi zîmbind, să
298
299
împrăştiem seriosul convorbirei prin viderea frumuseţelor Ocnei.
Era aproape de miezul nopţii, cînd după primblare am mîntuit vistul, iar cînd bătură 12 oare, Vilara nu mai era!
3   O apoplexie trăsnitoare curmase firul zilelor sale.
După patru luni trecute, încă cu groază îmi aduc aminte de acest moment! în adevăr, poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieţei, şi în spaţiul de cîteva minute a-1 videa mort ? Sic transit gloria mundi!
10 Cea întăi datorie a fost să vizitez pre boierii moldo-români din care se compune soţietatea, şi am avut prilej a cunoaşte că fuzia între munteni şi moldoveni face mari progrese aice, căci deşi într-un colţ de ţară, în T. Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate română, ce era odini-
5 oară proverbială. Tot ce se mai poate adăogi este că bărbaţii sînt foarte buni, şi femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotuşul ş.c.l. contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţara.
20 Un tînăr vesel şi de duh, rudă şi prieten al meu, îmi spunea că el îşi închipuia în naivitatea sa de provinţial, că împoporarea Tîrgului-Ocnei se alcătuia din acei iertaţi de la munci, pre care guvernul, în părinteasca sa îngrijire, îi coloniza acolo, pentru ca avînd ei totdeauna în privire 5 gropile osîndei, să se pocăiască şi să se facă din răi, buni. Curiozitatea, ori mai bine zicînd păcatul sau norocul lui cel bun îl îndemnă să vie la Ocnă; dar aici se încurcă aşa de bine, încît se trezi însurat cu o iertată (cum o numeşte el) damă, pre atît de plăcută cît şi bună soţie. 1
30 Trei lucruri sînt de văzut şi de studiat aice: turnul pre-cistei, ocnele şi — părintele egumenul.
Turnul e o zidire foarte curioază. El este pătrat, de o circonferinţă de 12 stînjini, şi de o nălţime de 5—6. Se cunoaşte că a fost zidit cu mult mai nainte de monastire (care
35 şi ea dată de vro două sute şi mai bine ani), şi că menirea lui n-a fost de a servi de clopotniţă.
Gios are o încăpere mare, care a fost, cum se vede, magazie sau închisoare. Despre nord, te sui pe o scăriţă la o nălţime de 15 palme, şi intre într-o săliţă îngustă, unde
40   cel întăi lucru ce ţi se înfăţişează este — spînzurătoarea!
10
15
20
25
30
35
40
1 Tînărul acesta (Pascal Vidraşc) nu mai este! Cruda morţei coasa îl săceră înainte de vreme.
300
Un grindei de stejar stă prins în zid de amîndouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de care se anina ştreangul. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul ca să sugrume pre paţient! în dreapta acestui coridor este o uşuliţă pre care te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă — putredă acum de vechime — într-o închisoare subpămînteană, fără lumină, fără aer, şi de o adîncime grozavă. Acolo cine ştie cîte jertfe au fost!' Cîte suspine au înăduşit groasele ziduri a turnului! cîte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat ce 1-a zidit acele buze ce vineau de amuţeau învineţite sub spînzurătoarea ce stă dinaintea uşii! în dreapta coridorului este o scăriţă pe care suindu-te, între într-o cămară boltită cu ferestre strimte, care servea spre schingiuirea prizonierilor, precum se cunoaşte de pre gura unui cuptioraş ce se vede la intrarea acestei închisori, în care negreşit se înferbîntau uneltele schingiuirilor. Mai suindu-te, găseşti încă o altă cămară boltită, şi mai sus stau aninate clopotele monastirei. Un clopot mare, vechi şi spart,, cu glasul său cel dogit, vesteşte ocnenilor cînd este sărbătoare.
' Oare cine a fost Tiberul ce a făcut turnul acesta, care ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdeauna în noianul vremii? Oricît am căutat, nici o inscripţie, nici o dată nu am aflat; chiar în cronicele noastre şi în tradiţiile poporului nu găsim nimica.
De la osînda veche, m-am dus la osînda nouă, la gropile de sare. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea arestanţilor. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioaze, pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-au lăsat e mîhnicioasă.
în risc de a fi numărat între ruginele literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică. Oare Vălcica nu seamănă ea cu Aheronul, şi gurile ocnilor cu intrările imperiului lui Pluton? Ascultînd vuietul ce se făcea în fundul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe.
Să venim acum la a treia curiozitate, adecă la părintele egumenul, de la care văd acum că trebuia să încep, după proverbul: in Jovem principio.
Preacuviosul arhimandrit Paisie Ocneanul, egumenul sfin-telqr monastiri Precesta şi Raducanu, e în adevăr o curiozitate.
Să nu se pară un paradox această zicere.
301
Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deşi grec, nu seamănă nicicum cu grecii? Noi avem dreptul a-1 reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuţi de cînd este cu noi, prin faptă şi prin grai, acest bărbat s-a ; 5   găsit totdeauna în frunte, cînd a fost vorba de vro îmbuna- 5 tăţire obştească, de vro binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul (care este unul din cele mai bine ţinute din toată ţara) a cărora J este inspector acum de douăzeci ani.
10 Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit? Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armăsari, nici. . . tabieturi?^
Lumea însă vorbeşte că are bani. Intrebîndu-1 dacă e adevărat, îmi răspunse că din împrotiva, el urmează porunca
15   apostolică:
Mf| KTf)O"EO"0£ xpvabv, ur|5s apyopov |ir)Se %aXxov eîc, zăq ^rovac. 6>j.cuv.
Părintele Paisie are o mică chilie în monastirea Radu-canu, unde şăde singuratic şi liniştit cu fratele său, protosin-
20   ghelul Neofit, cu care nicicum nu seamănă, căci cu cît egumenul este econom, cu atîta frate-său  e risipitor. Orice cîştigă cu epitrahilul împărţeşte la săraci; şi în vreme ce egumenul se ocupa de lucruri ce le socotea serioase, părintele j Neofit plînta o viţă de vie la fereastra chilioarei sale.
25        Via a crescut, a coperit chilia, şi s-a întins piste zidul monastirei. Cine ştie dacă, cînd lucrurile părintelui Paisie, ce ^ se par acum temeinice, nu vor mai fi, via monahului Neofit nu va produce încă rod şi umbră!
Am zis că aceşti doi cuvioşi locuiesc în m. Raducanul,
30 fără să vorbesc încă de ea; scăpare pre care mă grăbesc a o îndrepta.
Monastirea Raducanul e situată în cea mai frumoasă poziţie, pe o stîncă din malul Trotuşului (la care am a mă înturnă cu plăcere). Zidirea n-are nimic de însemnat; ea 35   seamănă cu toate bisericile făcute pe atunce. Deasupra uşei se cetesc aceste versuri:
35
„VELEAT A'VZB
Mult pre-dulcelui Hristos Robul său cel credincios, 40 Lăcaşul tău au zidit, ^
Foarte l-au împodobit
302
Lumina dar acea cerească Prin ruga ta să moştenească Radu Racoviţă vel logofăt, Cu a lui soţie Măria, ctitori Sînt cu fiica lor Ilinca, La această biserică pre-sfîntă.
P.V. mai 20
Apres avoir regie Ies fortunes publiques,
J'ai donne des lecons aux plus grands politiques."
Cum îţi pare inscripţia această pretenţioasă? Ce zici de franţuzeasca din ea? Ce înţelege prin regler Ies fortunes publiques? Eu prepun că d. logofătul Racoviţă — a căruia ţărînă fie uşoară! — numea regularea averilor obşteşti hotă-rîrile drepte sau strîmbe care da prin cărţile de judecată ce slobozea de la logofeţie.
Donner des lecons aux plus grands politiques nu-ţi pare a semăna cu o epigramă îndestul de bufoană? Dovadă că de măgulirile linguşiei dreptul simţ se întunecă, şi deşertăciunea face pre oameni să-şi sape nerozia în peatră.
Dar să lăsăm vanităţile oamenilor, şi să venim la frumuseţile ce natura le răspîndeşţe aice cu atîta îmbelşugare.
Toate dealurile ce împregiură orăşelul sînt încununate de grădini şi de vii care produc în singură podgoria Ocnei aproape la 150 mii vedre de un vin foarte bun, şi însă vin vechi nu se găseşte! întrebînd pre un localnic de ce nu au vin vechi ? el îmi răspunse că: ei n-au obicei să-1 lasă să se învechească. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar şi potrivit; căci în adevăr, sărbătoarea şi duminica vezi toate crîşmăresele gătite, ademenind cu ochii lor cei negri pre trecători-. Curteni, şavgăi, tîrgoveţi, rufetaşi, în crîşmă sînt toţi egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi cîte o scripcă, cîte o cobză; şi apoi cînd aburii vinului şi ochii crîşmăresei au produs efectul lor, încep horele, rîsurile, tropotele ş.c.l., şi cînd, îndeseară, se întorc pe acasă şovăind şi cîntînd, cei de piste vale, vrînd să treacă puntea îngustă de pe Trotuş, adese cad în el: dar fiindcă au şi beţivii un Dumnezeu, şi fiindcă Tro-tuşul e vechiul lor prieten, el îi primeşte în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrăţoşează, şi-i trimite pe acasă scăldaţi şi desmeţiţi.
Nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decît acest nobil rîu, care după ce iese din munţii Transilvaniei, şi după
303
i
ce îşi face loc pintre stînci şi scaldă T. Ocnei, primind în sînui său Slănicul, Caşinul, Oituzul, Tazlăul şi alte mai mici părîie, merge de se aruncă lîngă Agiud în Şiret. Ştii însă că şi Trotuşul — ca tot ce este mare şi frumos — are şi el zavist-
5 nicii săi? şi ştii care sînt aceştia? — Slănicul şi Vălcica. Cîteodată, cînd ploile se varsă în munţi, Slănicul îmflat de şiroaiele ce curg în el, socotindu-se că ar fi şi el ceva, îngîmfat şi turbat, se aruncă rostogolind petre şi bolovani, şi despicînd cu furie apele Trotuşului, merge pană ce se
10 perde în el. Alteori, dacă plouă spre nord-vest, Vălcica, capriţioasa Vălcica, acest părîiaş neînsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atît de mare încît adese prăvale carele încărcate. Ea se repede ca să îmbrăţoşeze pre mîndrul rîu — pre care îl curteneşte de atîţa ani fără vreo ispravă —
15 însă el, despreţuindu-i cocheteriile, nu sufere ca cristalinele lui unde să s-amestece cu apele sărate şi noroioase a acestei bătrîne desfrînate, încît e o deşănţată privire a videa cum apa tulbure a Vălcicăi curge prin Trotuş făr-a se amesteca cu el.
20 Trotuşul e odorul cel mai preţuos şi mai iubit a ocnenilor. El este mîngăierea lor, panaceea lor universală, idolul lor; cînd se scaldă în valurile lui, ei cred că îşi spală şi păcatele.
Trecînd podul, găseşti Grădina lui Nastasache, la poalele 25   muntelui Măgura. Aice este un izvor de apă minerală. Iată ce zice de el doct. Fătul în descrierea sa despre apele simple şi minerale: „Apa acestui izvor este limpede, însă brînzoasă, cu una ce are nişte flocuşori într-însa, care se aşează pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. în privirea 30   acestor flocuşori, socotinţile sînt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decît carbonat de magnezie, alţii zic că ar fi hi-drat de pucioasă ş.c.l." Adecă cu alte cuvinte va să zică că apa nu e analizată, şi că nu ştie nime din ce atomuri se alcătuieşte. Cu toate aceste, vara năvălesc mulţime de bol-35   navi la cură. Aice sînt odăi prea bune, şi o îngrijire foarte de lăudat din partea proprietarului. Grădina aceasta e şi primblarea favorită a orăşenilor, carii păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther:
Wer nicht liebt Wein, Weiber und Gesang 40 Der bleibt ein Narr sein Lebenlang.
în zile de sărbătoare, neguţitoriţele, gătite şi ferchezuite, vin de se rătăcesc prin aleele livezii; şi apoi, cînd
V
10
15
20
25
35
40
rătăcirile sînt mai serioase, se suie suspinînd şi bătîndu-si pepturile în deal la schitul din Măgură, de unde ca nişte alte Magdaline se întorc pocăite; atîta numai că pocăinţa ţine numai pană ce se coboară în vale.
Voind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura pană la Troiţă. De aice a trebuit să ne suim — eram mai mulţi — pe gios pe o cărare strimtă şi stîncoasă. Cîte puţin-puţin, drumul făcîndu-se mai greu, am început a simţi obosirea, şi cînd după cinci pătrare de oară am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniţi. însă cînd, după atîte stînci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeaţă, pomet şi apă; cînd am văzut încîntătoarea priveală ce se întinde de pe vîrful muntece-lului acestui, am uitat toată osteneala suitului.
Cîţiva pustnici uitaţi de lume vieţuiesc aice singurateci, în desăvîrşită lipsă şi nevoie.
îmi propuneam a mă duce şi la băile de la Slănic, dacă doctorul Şaroş nu mă înturna din hotărîrea aceasta. Nu m-am căit nicidecum, cînd m-am încredinţat de starea în care fu Slănicul în vara aceasta.
Sînt 20 ani trecuţi de cînd d. Şaroş, unul din cei mai buni doctori ce am cunoscut, locuieşte în T. Ocnei. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri, cînd au intrat Bem cu honvezii lui aice. Ocnenii sînt foarte norociţi; ei au doi doctori, pe d. Şaroş şi Trotuşul; de aceea, nici se sparie ei cînd se bolnăvesc; unul sau altul trebui să-i vindece.
Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la T. Ocnilor. Urîtul începuse, şi spleenul nu era departe, cînd deodată se făcu un mare zgomot pintre călugări. Ce era? — Ministrul cultului sosise.
Asta fu o mare norocire pentru mine, căci nu putem decît să cîştig moraliceşte în adunarea d. G. Cuza, pre care, oricît de mult îl stim, nu pot în capitalie a-1 supăra, precît doresc, cu vizitele mele. L-am întovărăşit la m. Bogdana, unde părintele egumenul Antonie Dumbravă ne găzdui şi ne ospăta patrioticeşte.
Această monastire zidită şi înzestrată de răpăusatul logofăt Solomon Bîrlădeanul şi jupîneasa sa — a cărora morminte se văd înăuntru bisericei — este foarte bine ţinută. Fostului egumen, răpausatului arhimandrit Teofilact, ea este datoare cu cele mai multe îmbunătăţiri; pagubă numai că e situată în aşa sălbatec loc, favorit adăpost a urşilor. Părinţii ne spuneau că, adeseori, urşii care sînt maidevoţi îi vizitează. Socotirăm deci de cuviinţă să le facem şi noi
304
305
o contravizită. Planul se făcu, se adoptă, şi se şi puse în lucrare.
în vreme ce ne pregăteam pentru această espediţie, unii din amatorii ce erau să ne întovărăşească începură a ne
5 spune feluri de anecdote. Unul, cum un urs a îmbrăţoşat pre un vînător, care de atunce nu mai îmbrăţoşează pre nime; altul, cum un alt urs a smuncit sineaţa din mîna vânătorului, şi i-a sfărmat-o de cap. Altul iar, cum un al treile urs a luat pre un vînător subsuoară, şi 1-a dus în bîrlogul
10 său, unde 1-a făcut beefsteak pentru puii săi; altul cum . . . ş.c.l.
Toate aceste povestiri mai mult sau mai puţin istorice mă făcură a gîndi că eu — vînător de iepuri şi de prepeliţe — o să fac o tristă figură, cînd mă voi întîlni c-o dihanie
15 care fără multe complimente te ia în braţe; şi cam cu ruşine mărturisesc că începui a perde ceva din gustul vînătoarei. Nu ştiu, ideea aceasta, sau îmbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi cu adevărat eram bolnav, încît d. Cuza fu nevoit a mă lăsa să beu ceai în chilia arhimandri-
20 tului, iar d-lui cu ceilalţi se sui în munte. Din norocire, urşii, ca nişte urşi cu judecată, simţind că au a face cu un vechi vînător, nu cutezară a da ochi cu acest boier.
Păn-a nu pleca din T. Ocnei, m-am dus la Oneşti ca să vizitez pre proprietarul, cătră care mă leagă o veche priete-
25 nie. — Pe înfloratele şesuri a acestor frumoase domene, unde Caşinul şi Oituzul se varsă în Trotuş, se primbla cocostîrcii, coţofenele şi turturelele, care de aice nu se duc mai departe. Deşi dorinţa mea se învoia cu a d. Aslan de a rămînea mai mult la Oneşti, grăbindu-mă a mă pregăti ca să mă întorc
30 la Iaşi, n-am putut zăbovi decît o zi, o zi de acele pre care romanii le însemnau cu o peatră albă.
în sfîrşit am părăsit acest tîrguşor, unde, departe de intrigi şi de supărări, petrecusem două luni de odihnă şi de ne-grijă. I-am lăsat rămas bun, făgăduindu-i a-1 revedea cît mai
35 curînd.
La Roman am găsit colb, am întîlnit judani trenţoşi; aceste îmi prevesteau apropierea capitaliei.
Cînd am zărit cele patru turnuri a mitropoliei, ce stau ca o masă răsturnată cu picioarele în sus, soarele scăldat 40 într-un nour pulberos se ascundea după muntele Pionul. Xoupe!
SCRISOAREA XXX (BĂILE DE LA EMS)
Avgust 1855
Facultatea din Berlin ne trimisese la Ems. Vrînd-nevrînd, 5   deci a trebuit să o ascultăm: ne-am suit în vagon şi: mînă băiete! Mînă băiete, adecă, şuieră maşină!
După ce ne-am oprit o zi ca să vizităm Hanovru, ne-am urmat călătoria pană la Colonia, unde trebuia să lăsăm feara de uscat ca să luăm pre cea de apă. 10 Cel întăi lucru a unui călător, după ce ajunge în Colonia Agripina, este să vizite domul (această biserică măreaţă, cea mai mare zidire de stilul gotic din lume, care, începută la 1248, nu e încă gata, şi nici va fi în timpurile noastre), şi apoi fabrica lui Jean Mărie Farina, care are privilegiul 15 a parfuma cu apa lui ambele emisfere, însă înformîndu-ne de locuinţa acestui vestit distilator, ni se răspunse că în Colonia sînt 23 de Jean Mărie Farina, şi toţi se zic cei adevăraţi.
în cîteva oare, vaporul te duce la Coblenţa, staţie a 20   călătorilor pe Rin, unde vapoarele se urmează regulat ca omnibusurile.
Eram acum aproape de sfîrşitul drumului nostru. Am luat o trăsură care într-o oară făgădui să ne transpoarte la Ems. Chirigiul nostru trecînd pe sub tunurile cetăţii Ehren-25 breitstein, zidită pe coasta unui deal în dreptul Coblenţei, ne spuse că artileriştii prusiani zic că cetatea aceasta nu se poate lua nici cu un chip. Nefiind competenţi în asemene materie, l-am crezut uşor.
Curînd intrarăm în ducatul de Nassau, care numără 38 30   mile pătrate, adecă ceva mai puţin decît un ţinut al nostru. Nimica mai frumos şi mai pitoresc decît drumul acesta pe o şosea minunată, care după ce atinge ţărmurile Rinului, unde se vede de ceea parte frumosul palat de Stotzen-fels, apoi cotigeşte şi apucă malurile Lanului. O cavalcadă 35   de engleze călări pe măgari ne anunţă că întrăm în oraş.
307
f
Oraş! Vorbă mare! Mai nimerit am zice sat, dar sat alcătuit de vro şaptezeci de frumoase oteluri ce se întind pe o vale îngustă pintre care curge Lanul. Aice toate casele sînt făcute nu pentru proprietarii lor, ci pentru străinii ce vin;
5 de aceea, de la octomvrie şi pană la mai, Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să prii-mească mulţimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tă-măduirei, din tuspatru punturile cardinale, regulat de două ori pe zi, trăsurile de la Coblenţa. Atunci începe a se des-
10 morţi Emsul, începe a trăi din mila fîntînei Keselbriunen care dacă s-ar întîmpla să sece, zău nu ştim ce ar face locuitorii lui.
Poziţia acestui orăşel e atît de romantică, îngrijirea atît de mare, încît nu te poţi opri de a nu te plăcea în paradisul
15   acest încîntător, deşi şiderea în el te ţine cam scump.
După ce ne-am aşezat la otelul des Quatre Saisons unde fusesem recomandaţi, ne-am grăbit a ne duce să vizităm locul unde neguţitorii îţi vînd feluri de scumpe nimicuri. Ne-am primblat prin grădina şi frumoasa alee ce se în-
20 tinde de la izvor pană la casa cu patru turnuri. La urmă, am întrat în salonul de conversaţie. Aice era întinsă o masă lungă îmbrăcată cu postav verde, în mijlocul căriia sta^ o ruletă, coţcă privilegiată care scurge pungile străinilor, căci alteţa sa duca de Nassau nu învoieşte supuşilor săi să joace
25 jocuri de hazard. Am găsit acolo mai mulţi moldoveni cunoscuţi. Moldovenii au ajuns acum, de unde nu-i sameni, acolo răsar.
Băile de Ems sînt frecventate de o soţietate aleasă. Pe la începutul timpului curei vin nemţii, ruşii, leşii; iar în iulie
30 năvălesc francezii şi englezii; atunci nemţoaicele se eclipsează de crinolina şi'volanele parizienelor; însă deşi eticheta face petrecerea îndestul de monotonă, cel puţin ai mîngăierea că te găseşti într-o adunare cumsecade. De la 7 şi pană la 9 oare, vezi trecînd pe promenadă feluri de figuri care de
35   care mai ţanţoşe.
Vezi acest ofiţer ce se primbla la braţ cu un june elegant în civil? Unul e duca de Meiningen şi celalalt prinţul Gheorghe de Prusia. Iată contele de Morny. Văzîndu-1 cineva fără nici o decoraţie, vorbind operă şi Bois de Bou-
40 logne cu contesa d'Imecourt, ar zice că e un faşionablu de la jockey-club, iar nicidecum prezidentul corpului legislativ, şi intimul lui Napoleon III. Dar figura astă poznaşă ce face să rîdă pe duca de Richelieu? Acesta-i Levassor, comicul
de la Palais-Royal, care a venit aici ca să ne facă să petrecem cîteva seri vesele.
Iată doamna Calerghi, fiica lui Neselrode, prinţesa Re-zinska, contesa Potoţca ş.a. Dama astă tomnatecă dar plă-ă încă, întovărăşită de două fete atît de elegante una altia, încît nu le-ar putea cineva deosebi dacă, prin un joc a naturei, n-ar fi una brună şi alta blondă, dama asta e o americană bogată ce nu-i nici prinţesă nici marchiză; republicanii aceşti de piste ocean sînt mai presus de asemene deşer*
10 tăciuni. Ea e doamna Hutton, nimic mai mult; dar, zău! dacă lumea nouă produce asemene frumuseţi, nu ştiu de ce mai şede cineva în cea veche?
O, ce toaletă eccentrică la dama astă mică ce dă braţul marchizului de Chabannes, dar cît o prinde de bine, şi dt
15    e de gentilă miss Sheppart!
— Miss Sheppart? Ce-i aceea?
— E o mlădiţă a Albionului răsădită în macadamul Parisului. Mai mult nu ştiu, şi nici vreu să vă spun.
Nu vă miraţi de eleganţa toaletii astei dame nalte şi 20 palide. Dumneaei e madama Gerson. Toate aceste bogate atururi iese din magazinul bărbatu-său, cel întăi (magazinul vreu să zic) din Berlin.
Pe bancul acela, lîngă cîţiva lorzi englezi, şăde generalul rus Enghelhard, ce vorbeşte c-un june ofiţer din marina 25 franceză, care-şi perdu un picior la Crîm. Ei fuma şi conversează cu atîta familiaritate, încît n-ai gîndi că sînt duşmani.
Precum videţi, nu se poate nime jălui că nu e în' bună companie, dar — o rezic — petrecerea e sarbedă, şi viaţa îndestul de monotonă.
30 La 5 oare dimineaţa alergi la izvor, şi pană la 9 înghiţi la apă caldă primblîndu-te — dacă nu' plouă — prin grădină, şi ascultînd orhestra. Aice întîlneşti tot aceeaş soţietate, însă în haine de baie. Dacă vremea e închisă, vezi englezii învăliţi în mari şaluri de lînă, care le dă o înfăţişare
35 foarte poznaşă; iar în boneta şi capotul acesta, n-ai gîci pre dama cea elegantă ce-ai întîlnit-o aseară la promenadă. La 9 oare nu mai vezi pre nime la izvor. Toată lumea s-au tras pe-acasă ca să dejune, şi să-şi facă toaleta, încît două oare promenada şi salonul sînt deşerte. La 11 încep a ieşi. Ia
40 seama bine să nu te adimenească magararii care te-aşteaptă cu dobitoacele lor la scară. Mossie! Mossie! Vollen Sie rei-ten? îţi strigă cu toţii. De cumva din ochi-ţi prepun că poate mai te-ai îndupleca a face o cursă, te-ai prăpădit! Te vezi
308
309
încungiurat, înhăţat în braţe şi pus pe un măgar care pleacă fuga, duduit cu băţul dinapoi de cornacul său, încît cînd te trezeşti, eşti acum pe potica muntelui. Dacă ai scăpat de cursa asta, n-ai decît a te duce în salon, unde jucătorii s-au 5 adunat, sau la cabinetul de cetire, unde curiozii răscolesc jurnalele, ori la colonadă, unde lălăii cască gura pe la mărfurile expuse prin magazine.
Dar a trecut o săptămîna. Ai călărit pe mai mulţi măgari, ai vizitat Nassau, Stoţenfels, Kemenau ş.c.l., toţi
10 munţii şi colnicele. Cunoşti toate obrazele cu care te întîl-neşti mai de multe ori pe zi; ai învăţat de rost toate polcele ce le executează orhestrul, ai făcut inventariul tuturor bagatelelor din colonadă, ţi-ai cercat norocul la ruletă, ţi s-a lîncezit sufletul de apă caldă, în sfîrşit poate ai avut noroc
15 ca noi, să rîzi de cîntecele lui Levassor, să asculţi încîntătoa-rea vioară a lui Vieuxtemps, şi fărmecătorul glas a privighi-toarei nordului Jenny Lind, ce să mai faci? monotonia te-a săturat, şi urîtul începe a se ivi.
Atunci contele Bismark, comisarul ducăi, iscodeşte vro
20 nouă petrecere. Vezi anunţat odată că mîne fiind ziua aniversară a a.s. ducăi, va fi iluminaţie strălucită, serenadă cu muzică şi armonie la redută. Poţi vedea toate aceste pentru un florin? Altă dată, că la promenadă va juca muzica militară. Nu te-amăgi însă; ai s-auzi tot acele arii, tot de acei muzicanţi,
25 dar în haine milităreşti. Uneori e un steeple chase de nou soi. într-o dimineaţă am văzut că se strînsese toţi magararii din Ems şi împregiurimi, cu urechiaţii lor cursieri. întrebînd ce va să zică asta, un poznaş ne răspunse să se pregătise cavaleria ducăi de Nassau ca să meargă să iaie Sevastopolul;
30 era o alergare de măgari, unde biruitorul se poartă pe una şi singura stradă a Emsului, ca un triumfător roman.
Ne se mai spusese că codrii ducatului sînt plini de vînat, şi că poţi căpăta uşor şi ieftin voia de a vîna, întovărăşit de un pădurar; încît dacă te vei scula înaintea soarelui, şi te vei
35 înturnă după apusul lui, negreşit poţi întîlni două, trei căprioare; dar ţi se dă de ştire că nu poţi trage în dobitoc, decît dacă are mai bine de un an, sau mai puţin de zece. Atunci cercetezi . . .
— Metrica căprioarei?
40 — Ba nu; dar cînd trece dobitocul, te întorci cătră pădurar şi-1 întrebi: — Ce vrîstă socoti să poate să aibă căpriorul acesta? Pădurarul se uită cu o căutătură ispitită, şi-ţi răspunde:  „unsprezece luni"! sau „doi ani şi jumătate,
poţi să-1 împuşci". Mai de multe ori vînatul se foloseşte de conversaţia asta, şi se face nevăzut; se întîmplă însă uneori, de ai vreme să tragi şi să cadă. Atunci pădurarul ia dobitocul, care e destinat pentru masa ducăi, si îţi lasă multă-
5   mirea să te crezi bun vînător.
Frunzele însă încep a îngălbeni, avgust e cătră sfîrşit, si nopţele s-au mărit. Nu-ţi rămîne atunci altă de făcut,' dacă nu vrei să perzi toată iluzia Emsului, decît să alergi iute la Coblenţa, să te sui în cel întăi tren, fără să mai întrebi
0   unde merge, şi să te duci — unde te trage inima sau interesul.
310
EPILOG
COMENTARII ŞI VARIANTE
Punem aici capăt mărturisenii noastre, rămîind a ne arăta restul păcatelor cînd bhrăsbenios crăSvaronr de al smtros — rucace pethuşteraţ — pnroviae, sînt uflandics meresoc harsomaf. Velsrămule picianir, pentru că asto-matrugal brenfizen snbthocenci; otracsiv acum jeraveţ. LevinAţi hervitoţ nici odată remuvai! Cel braătue norsic, era arvromru pasneMini gol guvin pintre tămcrseC.
Trebui dar căsmătiţi pnroviae, dalcinor rucace cptrah-ne rolfrinamu gratamas. Seop montrica kersmet fericire îmdsot csOmirale într-un col mai bhrăsbenios.